Capitolul 4

SISTEME DE RADIOCOMUNICAŢII

Sistemele de radiocomunicaţii cuprind mijloacele tehnice cu ajutorul cărora se

realizează comunicaţii la distanţe mari şi foarte mari prin intermediul undelor
electromagnetice.
Sistemele de radiocomunicaţii sunt alcătuite din instalaţii de emisie-recepţie prin
care se transmit şi se recepţionează informaţii în: radiodifuziune, televiziune,
radiotelefonie, dirijarea zborurilor aeriene, comunicaţia prin sateliţi, comunicaţii
meteorologice, etc.
Sistemele de radiocomunicaţii presupun existenţa a două tipuri de instalaţii:
instalaţii de radioemisie şi instalaţii de radiorecepţie, ambele folosind principii pentru
codarea /decodarea informaţiei.

4.1. Instalaţii de radioemisie

Instalaţia de radioemisie (emiţătorul) asigură transmiterea informaţiilor captate

şi prelucrate prin trei procese importante:
• generarea semnalelor electrice de înaltă frecvenţă;
• amplificarea semnalelor electrice;
• modularea semnalelor de înaltă frecvenţă cu semnale care conţin informaţiile utile
(semnale electrice de joasă frecvenţă).
se produce cu oscilatoare electronice


  
 
   
  

     
 
  

de radiofrecvenţă de mică sau mare putere în funcţie de tipul de modulaţie utilizat.

Oscilatorul de radiofrecvenţă determină prin frecvenţa de sa de acord, frecvenţa
de lucru a emiţătorului. Oscilatorul de radiofrecvenţă al emiţătorului este denumit şi
oscilator pilot.
în vederea transmiterii acestora prin
        
 
   
  
    
 
   

antene şi unde electromagnetice, se realizează în etajele amplificatoare de putere la

emiţătoarele cu modulaţie în frecvenţă, sau direct în etajul oscilator de putere în cazul
utilizării modulaţiei de amplitudine.
82 RADIOCOMUNICAŢII. BAZELE COMUNICAŢIILOR PRIN RADIO ŞI TELEVIZIUNE

corespunde procesului de prelucrare al


  
 
   
  

    

semnalelor prin care un parametru al semnalului de radiofrecvenţă (denumit semnal

purtător) este modificat după legea de variaţie a semnalului purtător de informaţii
(semnalul modulator). În funcţie de tipul modulaţiei utilizate în cadrul acestor sisteme
se deosebesc următoarele variante:
- cu modulaţie în amplitudine;
- cu modulaţie în frecvenţă;
- cu modulaţie în impulsuri.

4.1.1. Emiţătoare cu modulaţie în amplitudine

Emiţătorul cu modulaţie în amplitudine ( sau ), a cărui schemă bloc este

 

prezentată în figura 4.1.a., realizează procesul de modulare în amplificatorul de putere

de radiofrecvenţă . Acest bloc asigură o amplificare controlată, de către semnalul de
 

modulaţie (2), a oscilaţiilor generate de către oscilatorul pilot . Modulatorul



modifică amplitudinea semnalelor de radiofrecvenţă în ritmul semnalului purtător de

informaţii.
Forma de undă a semnalelor electrice în diferite puncte ale emiţătorului sunt
reprezentate în figura 4.1.b, în situaţia în care semnalul de modulaţie este un impuls
dreptunghiular. Pe intervalul , cât acţionează semnalul modulator, se modifică
    

amplitudinea semnalului de radiofrecvenţă de putere în sensul creşterii odată cu

semnalul de modulaţie (modulaţie pozitivă) sau descreşterii (modulaţie negativă) ca în
exemplul prezentat (diagrama 3 – fig. 4.1.b).
Emiţătoarele cu modulaţia în amplitudine sunt utilizate în:
- sistemele de radiodifuziune care lucrează pe unde lungi ( ), unde medii  

( ) şi unde scurte ( );
 

- sistemele de televiziune pentru transmiterea informaţiei de imagine;

- unele sisteme de telecomandă.

t
(1) (3)
OP AP
2
(2) t
t1 t2
M 3
t

a) schema bloc b) forme de undă

 

 

Emiţător cu modulaţie în amplitudine

 SISTEME DE RADIOCOMUNICAŢII 83

La modulaţia în amplitudine se utilizează următoarele semnale:

- semnalul de radiofrecvenţă denumit : ⋅ ω , în

    
     
 
      

care ω π ;
 

- semnalul de joasă frecvenţă denumit : ⋅ Ω , în


     
    
 
      

care Ω π .
 


Condiţiile impuse acestor semnale în vederea asigurării unei modulaţii corecte

sunt:
- frecvenţă semnalului purtător să fie mult mai mare ca frecvenţa semnalului

modulator : >>

 

- amplitudinea semnalului modulator să fie mai mică decât a semnalului

 

de radiofrecvenţă ≤
      

  

În urma procesului de modulaţie în amplitudine rezultă un semnal modulat având

expresia:
⋅ ω (4.1)

 
   

   

în care este sau cu expresia:



  
     
      
 
  
    

⋅[ ⋅ ] (4.2)

  
 

  

Parametrul se numeşte şi se determină prin

  
 
   

      
 

raportul amplitudinilor maxime dintre semnalul modulator şi semnalul purtător, potrivit

relaţiei:


= 2
(4.3)


1 

Se obişnuieşte ca să se exprime în procente.



Pentru determinarea expresiei analitice a semnalului modulat se consideră

semnalul modulator este un semnal normat, care satisface condiţiile: şi
  
    

 

. În acest caz, expresia semnalului modulator este: Ω iar semnalul modulat

 
     

în amplitudine se scrie sub forma:



 

 

= [1 + ⋅ sin Ω ] ⋅ sin ω = sin ω + ⋅ sin Ω ⋅ sin ω =

  

    

1 1 1
 

  
 

(4.4)
= sin ω + cos(ω − Ω) − cos(ω + Ω)
  

1


1 

1 

2 2

Relaţia finală (4.4) a semnalului modulat în amplitudine conţine trei termeni:

- primul reprezintă , care nu conţine informaţie, dar conţine

      


energia necesară propagării undelor şi facilitează extragerea la recepţie a

informaţiei (demodularea) cu un detector de valori de vârf;
- al doilea şi al treilea termen corespunde , având
     
 
     
  

amplitudini egale şi fiind situate simetric faţă de frecvenţa semnalului

purtător ( ± ); acestea conţin aceeaşi informaţie.


84 RADIOCOMUNICAŢII. BAZELE COMUNICAŢIILOR PRIN RADIO ŞI TELEVIZIUNE

Componentele laterale sunt formate din linii spectrale singulare, dacă modulaţia
se face cu un semnal cu singură frecvenţă modulatoare (fig.4.2.b) sau conţin mai multe
linii spectrale grupate sub formă de pachete simetrice în jurul liniei centrale, dacă
semnalul modulator conţine mai multe frecvenţe.

U1m
m/2⋅U1m m/2⋅U1m
u1(t)
uMA(t) f-F f f+F f
u2(t)
U1m
+Umax
+Umin
t
-Umin f-F f f+F f
-Umax
fmin ∆fmax ∆fmax fmax
∆
 

 

a) Forma de undă a semnalului   b) Spectrul semnalului  

    
 Reprezentări ale semnalului electric modulat în amplitudine (   )

Apariţia de noi frecvenţe, în spectrul de frecvenţă al semnalului modulat în

amplitudine, diferite de frecvenţa semnalului purtător şi a semnalului modulator,
demonstrează că procesul de modulaţie este un proces neliniar. Procesele de modulare
pot fi realizate cu dispozitive electronice, care funcţionează în zona neliniară a
caracteristicii.

Caracteristici ale semnalelor modulate în amplitudine

Procesul de modulaţie în amplitudine este caracterizat prin următoarele mărimi
caracteristice:
• Banda de frecvenţă ( ) reprezintă domeniul în care este concentrată 95% din
energia semnalului modulat, care la modulaţia în amplitudine este:

= 2∆ (4.5)


max

La emiţătoarele de radiodifuziune banda de frecvenţă stabilită prin reglementări

internaţionale este: =9 kHz, ceea ce corespunde unui spectru de frecvenţă ∆ =4,5

kHz.
• Gradul de modulaţie în amplitudine ( ), definit anterior, poate lua orice valori


(între 1% şi 100%), dar uzual se folosesc modulaţii cu =60 – 80%. Pornind de la


 SISTEME DE RADIOCOMUNICAŢII 85

relaţia de definiţie (rel. 4.2), se poate stabili o relaţie practică de determinare a

gradului de modulaţie în amplitudine:
 
 

 

max =
 

1 +
 

2 =
 

1
1 + 
2

 =
 

1 (1 + )


 1 
(4.6)
 
 

 

min =


1


−


2


=


1


1 − 
2

 =


1


(1 − ) 

 1 

1+


din care se obţine:



max
=


1−


min


− −
 

= max min
=
 

(4.7)
max min
 

unde:
cu şi s-a notat amplitudinea maximă, respectiv amplitudinea


minimă a semnalului modulat în amplitudine, măsurată pe ecranul

osciloscopului.

În practică se foloseşte exprimarea în procente a gradului de modulaţie:

−


[%] = ⋅ 100
+


(4.8)


Exemplu:
Pentru un semnal modulat în amplitudine vizualizat pe ecranul osciloscopului
(conform desen) se măsoară: = 8 cm, = 2 cm. Să se determine gradul de modulaţie


în amplitudine.


    


Folosind, relaţia 4.8 se obţine:

− uMA(t)


= ⋅ 100


+


8−2


6
= ⋅ 100 = ⋅ 100


8+2 10 t

Rezultă:
    

În funcţie de componentele conţinute în semnalul transmis (relaţia 4.4) sistemele

de emisie cu modulaţie în amplitudine pot fi:
86 RADIOCOMUNICAŢII. BAZELE COMUNICAŢIILOR PRIN RADIO ŞI TELEVIZIUNE

( sau

  


 
   

      
 


      
   



   
  


Acestea sisteme de emisie transmit purtătoarea şi ambele benzi laterale

 

(fig.4.3.a). banda de frecvenţă ocupată fiind dată de relaţia (4.5).

Emiţătoarele cu prezintă următoarele caracteristici:


- eficienţa transmisiei, ca raport dintre puterea utilă şi puterea totală ( ),

    

este mică, de aproximativ 16% pentru modulaţii având = 100%;



- necesită putere mare pentru etajul final ( );

 

- se utilizează în transmisia programelor de radiodifuziune, unde se poate

folosi la recepţie aparatură radio de construcţie simplă şi cu preţ scăzut.

sau

  


 
   

      
 


      
 
          

Aceste sisteme de emisie atenuează purtătoarea şi transmit numai benzile

laterale (fig.4.3.b.). Banda de frecvenţă ocupată este aceeaşi ca la , dar puterea


necesară la emisie este mai scăzută, deoarece nu se mai transmite componenta centrală,
purtătoarea.
Emiţătoarele cu – prezintă următoarele caracteristici:
 

- necesită putere mai mică pentru etajul final ( ) decât la ;

  

- folosesc circuite speciale pentru atenuarea purtătoarei;

- eficienţa transmisiei creşte.
- se utilizează în sistemele de televiziune color ( şi ), pentru
 

   

transmiterea informaţie de culoare şi în sistemele telefonice prin radio la

distanţe foarte mari.

SMA-PS
BLI BLS
SMA
BLI BLS
f-F f f+F f
fmin B = 2∆fmax fmax

b) sistem cu



f-F f f+F f


fmin fmax

B = 2∆fmax SMA-BLU
BLS
Purtătoarea

Benzi laterale f f+F f

B
 

a) sistem cu c) sistem cu
 

 

Spectrul de frecvenţă al sistemelor cu modulaţie în amplitudine

       
 SISTEME DE RADIOCOMUNICAŢII 87

)

  


     
   
     

 

În aceste caz se transmite numai una din benzile laterale (care conţin aceeaşi
informaţie). Se transmite fie numai banda laterală superioară ( ) sau numai banda 

inferioară ( ) şi nu se mai transmite purtătoarea (fig.4.3.c.). Banda de frecvenţă



ocupată, în acest caz se reduce la jumătate din banda ocupată în cazurile anterioare
( sau ), ceea ce va determina o încărcare mult mai mică a canalului.
   

Emiţătoarele cu prezintă următoarele caracteristici:

 

 

- banda de frecvenţă se reduce la jumătate;

- puterea la emisie scade şi mai mult decât la ;
  

- eficienţa transmisiei creşte;

- se utilizează în sistemele telefonice şi telegrafice multiple.
La aceste recepţia semnalelor şi este necesar să se reconstituie
    

 

semnalul purtător pentru a se putea extrage informaţia. Circuitele de demodulare sunt

mai complexe, conţinând şi un bloc de generarea semnalului purtător (detectoare
sincrone). Pentru reconstituirea informaţiei este uneori necesară sincronizarea în fază a
generatorului intern (din receptor) cu cel din emiţător. În acest caz, se transmit semnale
speciale de sincronizare sau transmisia conţine rest de purtătoare. Acest tip de
modulaţie este (cu rest de bandă laterală) fiind utilizat în televiziune pentru
 

transmiterea semnalului de luminanţă.

4.1.2. Emiţătoare cu modulaţie în frecvenţă

Emiţătorul cu modulaţie în frecvenţă ( ), foloseşte un amplificator de putere



de radiofrecvenţă, care amplifică oscilaţiile generate de către oscilatorul pilot. Schema

bloc a emiţătorului cu modulaţie în frecvenţă este prezentată în figura 4.4.a.

(2) t
(3) (3)
OP AP
2
(2) t1 t2 t3 t
M
3
t

a) schema bloc b) forma de undă a semnalelor

Emiţător cu modulaţie în frecvenţă
       

Modulatorul acţionează asupra oscilatorului pilot (  ), modificând frecvenţa

 88 RADIOCOMUNICAŢII. BAZELE COMUNICAŢIILOR PRIN RADIO ŞI TELEVIZIUNE

semnalului de radiofrecvenţă generat de către acesta, în ritmul semnalului purtător de

informaţii (semnalul modulator).
Forma de undă a semnalelor electrice în diferite puncte ale schemei bloc a
emiţătorului cu sunt reprezentate în figura 4.4.b. Astfel, diagrama 1 – figura 4.4


reprezintă semnalele oscilatorului pilot în absenţa semnalului modulator. Pe intervalul

, cât acţionează semnalul modulator (diagrama 2 – fig.4.4.) semnalul purtător de
   

informaţii modifică frecvenţa semnalelor generate de oscilatorul de radiofrecvenţă

(diagrama 3 – fig.4.4.). Deviaţia de frecvenţă este cu atât mai puternică cu cât
amplitudinea semnalului modulator este mai mare.
Emiţătoarele cu modulaţie în frecvenţă sunt utilizate în:
- radiodifuziune în unde ultrascurte ( );  

- televiziune pentru transmiterea sunetului;

- reţele de radiotelefoane.
În instalaţiile de emisie cu modulaţie în frecvenţă se folosesc, ca şi la cele


cu următoarele semnale:
 

- un semnal de radiofrecvenţă denumit :


    
     
 


⋅ ω ϕ , în care ω π ϕ - reprezintă faza iniţială a semnalului, iar

     
  

ω ϕ - corespunde fazei semnalului;



- un semnal de joasă frecvenţă denumit : ⋅ Ω,


     
    
 
      

în care Ω π .
 


Condiţia impusă în realizarea unei modulaţii corecte este, la fel ca la , ca




frecvenţă semnalului purtător să fie mult mai mare ca frecvenţa semnalului modulator

, deci: >> În urma procesului de modulaţie în frecvenţă se obţine un semnal

 

modulat având expresia:

⋅ Φ (4.9)


     




în care Φ reprezintă

  
   

(ω ) a semnalului este dată de derivata în raport cu timpul a




     
 
   

fazei modulate (Φ):    

ω =
 Φ


=
(ω + ϕ ) = ω + ϕ    

(4.10)

În procesul de modulaţie în frecvenţă, pulsaţia unghiulară se modifică după

legea de variaţie a semnalului modulator, potrivit relaţiei:
 

ω =ω + ⋅ ( )=ω + ⋅ ⋅ sin Ω

 

(4.11)

2 2

unde: 

este o constantă de proporţionalitate.

Din relaţia (4.11) prin integrare se determină expresia pulsaţiei unghiulare:

 SISTEME DE RADIOCOMUNICAŢII 89

Φ=∫ω = ∫ (ω + ⋅ ⋅ sin Ω ) =∫ω +∫ ⋅ ⋅ sin Ω

 
  

 

    

2

2

0 0 0 0

Φ =ω − 2
cos Ω = ω − β ⋅ cos Ω (4.12)

  

unde:


β= reprezintă
   


 
   

 
 
  

Dacă în relaţia (4.9) se înlocuieşte expresia pulsaţiei unghiulare (4.12.) se obţine

o nouă formă a semnalului modulat în frecvenţă:

( )= ⋅ sin (ω − β ⋅ cos Ω ) (4.13)

  

( )= ⋅ [sin ω ⋅ cos(β ⋅ sin Ω ) + sin (β ⋅ sin Ω ) ⋅ cos ω ] (4.14)

    

Prin dezvoltarea expresiei (4.14) în serie Mac-Laurin se obţin mai mulţi termeni,
corespunzător componentelor semnalului modulat în frecvenţă, care au pulsaţiile date
de însumarea algebrică dintre pulsaţia semnalului purtător şi pulsaţiile semnalului
modulator: ω ± Ω, ω ± Ω, ω ± Ω, ……., ω ± Ω.
 

Reprezentarea în funcţie de frecvenţă a componentelor semnalului modulat în

frecvenţă determină
 
  


 
     
   

  
  
 
 
  

(fig.4.5.b.), care este format din:

- o purtătoare – – cu frecvenţa ;
 

- o multitudine de componente (teoretic o infinitate), cu amplitudini diferite şi

frecvenţe cuprinse în plaja: ; ; ; ;… .
   
     

u(t) U1m

uMF(t) f
fmin f fmax
t ∆f ∆f

B = 2∆f
-∆f +∆f

a) forma de undă a semnalelor  

b) spectrul de frecvenţă al semnalelor  

       
Reprezentări ale semnalului modulat în frecvenţă (  
)
90 RADIOCOMUNICAŢII. BAZELE COMUNICAŢIILOR PRIN RADIO ŞI TELEVIZIUNE

Spectrul de frecvenţă reprezentat în figura 4.5.b corespunde

 
   


, caracterizat de neuniformitatea liniilor spectrale corespunzătoare

      

amplitudinilor componentelor.
Procesul de modulaţie în frecvenţă este caracterizat prin următorii parametrii:
• Banda de frecvenţă a semnalului modulat în frecvenţă cuprinde totalitatea
componentelor a căror amplitudine nu scade sub 2% faţă de amplitudinea
maximă a semnalului purtător nemodulat ( ):
 

 

 



 

∆ [



] (4.15)

• Deviaţia de frecvenţă (∆ ) reprezintă abaterea maximă a frecvenţei

semnalului modulat faţă de frecvenţa semnalului purtător (fig.4.4.):

∆ = (4.16)
    


Din relaţia frecvenţei unghiulare (4.11) se obţine valoarea maximă şi valoarea

minimă a benzii de frecvenţă :


=


+ 2

⋅ sin Ω


(4.17)
2π


Pentru valorile extreme ale funcţiei sinus, rezultă:

 

= + 2 pentru Ω
 


2π
max

 

 

(4.18)
= − 2

min
2π pentru Ω
  

Din relaţiile (4.16) şi (4.18) rezultă expresia finală a deviaţie de frecvenţă:

 

∆ = 2
[ ]


 

(4.19)
2π

Deviaţia de frecvenţă este direct proporţională cu amplitudinea semnalului

modulator. Semnalul modulat în frecvenţă prezintă o frecvenţă mai mare (sau mai
mică) decât frecvenţa purtătoarei pentru alternanţele pozitive (respectiv negative) ale
semnalului modulator (fig. 4.5.a)
• Indicele de modulaţie în frecvenţă (β) se stabileşte prin raportul între
deviaţia de frecvenţă (∆ ) şi frecvenţa semnalului modulator ( ):



∆ 2π
   

β= = ⋅ = 2 2 (4.20)
 

2π Ω Ω


Instalaţiile cu modulaţie în frecvenţă prezintă următoarele caracteristici:

 SISTEME DE RADIOCOMUNICAŢII 91

- etajele emiţătorului lucrează în condiţii optime, putând valorifica regimurile

de amplificare maximă, deoarece amplitudinea semnalului purtător rămâne
constantă şi nu determină intrarea în suprasarcină a etajelor amplificatoare;
- randamentul emiţătorului cu modulaţie în frecvenţă este superior
randamentului emiţătorului cu modulaţie în amplitudine;
- spectrul de frecvenţă este mult mai bogat în armonici decât la , ceea ce


determină o bandă de frecvenţă mai largă, de ordinul sute de kHz la unităţi

de MHz.
- asigură transmisii de calitate, prin aceea că:
- distorsiunile sunt reduse, atât la emisie cât şi la recepţie;
- raportul semnal-zgomot este mai bun ca la instalaţiile cu modulaţie în
amplitudine, deoarece modulaţia parazită de amplitudine este
eliminată înainte de demodulare prin folosirea etajelor de
amplificatoare cu limitare de amplitudine.
, benzile de frecvenţă uzuale sunt:




  

=275 - 375 kHz la transmisii radiofonice pe unde ultrascurte;

= 0,5 MHz la transmisia sunetului în sistemele de televiziune
color;
= 850 kHz în cazul transmisie informaţiei de culoare din
sistemul SECAM.

4.1.3. Emiţătoare cu modulaţie în impulsuri

Emiţătorul cu modulaţie în impulsuri (fig. 4.6.a) este constituit, în principal,

dintr-un oscilator de putere de radiofrecvenţă comandat de un modulator cu impulsuri
codificate potrivit principiului ales.
1 ) a impulsurilor generate de către
Durata ( ) şi frecvenţa de repetiţie ( =


 

oscilatorul de putere sunt determinate de către etajul modulator (fig. 4.6.b).

t
(1) (2) ti
M OP
2 Tr

a) schema bloc b) forma de undă a semnalelor

Emiţător cu modulaţie în impulsuri



      
92 RADIOCOMUNICAŢII. BAZELE COMUNICAŢIILOR PRIN RADIO ŞI TELEVIZIUNE

Pentru sistemele cu modulaţie în impulsuri semnalul purtător poate fi:

• un semnal electric sinusoidal, figura 4.6

– diagrama 2; a) t
t1 t2
• o succesiune periodică de impulsuri
dreptunghiulare, figura 4.7. – diagrama b)
După tipul de modulaţie în t
impulsuri se deosebesc următoarele tipurile
c) t
de instalaţii de emisie (fig.4.7.):
- cu modulaţia impulsurilor în t
d)
amplitudine ( ) – diagrama ;
 

- cu modulaţia impulsurilor în
durată ( ) – diagrama ;

e) t
- cu modulaţia impulsurilor în
poziţie ( ) – diagrama .


Semnale modulate


     

în impuls

Pentru a nu se pierde din informaţia ce urmează a se transmite, este necesar ca

în procesul modulaţiei să fie îndeplinită condiţia Nyquist, potrivit căreia frecvenţa
purtătoarei trebuie să fie mult mai mare ca dublul frecvenţei semnalului modulator.

4.1.4. Indici de calitate ai instalaţiilor de radioemisie

Performanţe instalaţiilor de radioemisie se evidenţiază printr-o serie de indici de

calitate. Din aceştia cei mai uzuali [18] sunt:
Frecvenţa de emisie ( ), este frecvenţa pe care lucrează staţia de emisie,

corespunde cu frecvenţa semnalului purtător generat de către oscilatorul pilot. Este o

frecvenţă atribuită potrivit normelor de alocare a frecvenţelor de emisie, pe zone şi
game de frecvenţă. Pentru asigurarea stabilităţii frecvenţei de lucru oscilatoarele pilot
se realizează cu rezonatori de cuarţ sau cu sinteză de frecvenţă.
Banda de frecvenţă ocupată ( ), cuprinde totalitatea componentelor din jurul
frecvenţei de emisie a instalaţiei. Banda este de asemenea riguros standardizată prin
norme şi standarde internaţionale. Pentru instalaţiile de radiodifuziune banda de
frecvenţă este:
- de 9 kHz la transmisiile cu modulaţie în amplitudine;
- de 300 kHz la transmisiile cu modulaţie în frecvenţă;
- de 8 MHz (în cazul normei de televiziune OIRT) cuprinzând atât transmisia
de imagine cât şi cea de sunet (pentru sunet 0,5 MHz).
Coeficientul de acoperire se referă la domeniul de frecvenţă în care poate lucra
instalaţia şi este exprimată prin, potrivit relaţiei:

λ max (4.21)
=


λ min

 SISTEME DE RADIOCOMUNICAŢII 93

unde: λmin , λmax - reprezintă lungimile de undă limită de acord ale

emiţătorului;
Acest indice de calitate se referă numai la instalaţiile care pot lucra pe mai multe
frecvenţe de emisie.
Puterea utilă (output) a emiţătorului ( ), corespunde puterii de


radiofrecvenţă obţinute la ieşirea etajului final, putere care se transferă spre antenă. Are
valori de la fracţiuni de la , depinzând de destinaţia emiţătorului, domeniul de

frecvenţă şi de distanţa de acoperire necesară pentru comunicaţie.

Puterea consumată (input) a emiţătorului ( ), corespunde puterii consumate
 

de etajul final al emiţătorului.

Randamentul emiţătorului (η ) se defineşte ca raportul dintre puterea utilă şi


puterea consumată de la sursele de alimentare:

η =


(4.22)


 

Stabilitatea frecvenţei emiţătorului ( ) se defineşte prin variaţia relativă

maximă a frecvenţei oscilatorului pilot faţă de valoarea nominală a frecvenţei ,

potrivit relaţiei:
∆

= max
(4.23)





 

Valoarea indicelui , stabilit prin normative internaţionale, este impusă de menţinerea

strictă a canalului de comunicaţii fără a deranja canalele radio învecinate şi din
considerente de siguranţă a legăturilor radio.

4.2. Instalaţii de radiorecepţie

Instalaţia de radiorecepţie reprezintă un complex de circuite electronice

destinate recepţionări semnalelor de radiofrecvenţă şi prelucrării lor (selecţie,
amplificare, decodare, demodulare) în scopul extragerea semnalelor electrice
purtătoare de informaţii. Instalaţia de radiorecepţie formată din radioreceptor şi
instalaţia de antenă a suferit o evoluţie în decursul timpului, odată cu perfecţionările
dispozitivelor electronice şi ale tehnologiei de realizare a circuitelor electronice.
Clasificarea radioreceptoarelor se poate face după următoarele criterii:

       


       


- amplificare directă: se extrage informaţia direct din semnalul de

radiofrecvenţă cu care aceasta s-a transmis;
- cu conversie directă: se extrage informaţia prin mixarea semnalului de
radiofrecvenţă cu un semnal intern de frecvenţă apropiată din care rezultă
direct semnalul de audiofrecvenţă;
- superheterodină: extrage informaţia dintr-o frecvenţă intermediară fixă
obţinută prin mixarea semnalului de radiofrecvenţă cu frecvenţa unui
94 RADIOCOMUNICAŢII. BAZELE COMUNICAŢIILOR PRIN RADIO ŞI TELEVIZIUNE

oscilator local; pot avea una sau mai multe frecvenţe intermediare, după cum
au o singură schimbare de frecvenţă sau mai multe schimbări de frecvenţă.
: unde lungi unde medii unde


   
 


 
 


        

  

scurte unde ultrascurte , cu una sau mai multe benzi (receptoare de



  

radiodifuziune) sau cu domenii de frecvenţă limitate (receptoare cu destinaţie specială).

c) ( ):

    


   


      



Radioreceptoarele cu schimbare de frecvenţă pot fi:

- radioreceptoare - pentru recepţia emisiunilor modulate în amplitudine;


- radioreceptoare pentru recepţia emisiunilor modulate în frecvenţă,




monofonice;
- radioreceptoare pentru , stereofonice;


- radioreceptoare pentru , monofonice;

 


- radioreceptoare pentru , stereofonice.

 


: sensibilitate, selectivitate,


        

       
    
         
      

stabilitate, atenuare a frecvenţei imagine, etc. se stabilesc 4 clase de radioreceptoare:

• au cele mai bune performanţe, sunt complexe şi


    

    

prevăzute cu dispozitive şi circuite auxiliare de reglaj cu ajutorul cărora se

obţine o audiţie de înaltă calitate, la o putere maximă de 5 –10 W sau mai
mult. Sensibilitatea la intrare este în jur de 50 µV.
• sunt receptoare de bună calitate, prezintă o audiţie


    

       

satisfăcătoare. Puterea maximă este de 2 –4 W, iar sensibilitatea în jur de

100 µV.
• au o construcţie mai simplă, audiţie


    

       

satisfăcătoare, dimensiuni mici. Puterea maximă este de 0,5 – 1,5 W, iar

sensibilitatea este în jur de 200 µV.
• sunt receptoare simple, cu detecţie sau cu


    

       

amplificare directă, denumite de tip popular. Puterea maximă audio este de

în jur de 0,5 W, iar sensibilitatea este de în jur de 500 µV.

4.2.1. Receptoare cu amplificare directă

Receptoarele cu amplificare directă sunt receptoarele cu cea mai simplă

construcţie, au performanţe acceptabile şi sunt destinate recepţionării semnalelor
modulate în amplitudine, emise de staţii apropiate. Schema bloc a receptorului cu
amplificare directă este alcătuită (fig. 4.8) din următoarele blocuri funcţionale:
- A– , circuit electric care realizează captarea undelor electromagnetice
  
 

dintr-o anumită game de frecvenţe;

- CI – , conţine circuite selective, cu acord variabil sau
   
 

     

reglabil pe frecvenţa postului de emisie; asigură transferul de la antena de

recepţie la etajele receptorului numai a benzii de frecvenţă în care se află
semnalului dorit;
- ARF – asigură amplificarea semnalelor de
          
    
 
  

radiofrecvenţă selectate, pentru a putea fi prelucrate de celelalte etaje ale

receptorului;
 SISTEME DE RADIOCOMUNICAŢII 95

CI ARF D AAF Df

Schema bloc a radioreceptorului cu amplificare directă



      

- D – , etajul care asigură extragerea din semnalul de

 
    

radiofrecvenţă modulat a semnalului purtător de informaţii;

- AAF – , un bloc funcţional format din unu
          

  
 
  

sau mai multe etaje, cunoscut şi sub denumirea de amplificator de joasă

frecvenţă, ( ), asigură amplificarea în tensiune şi putere a semnalului de



joasă frecvenţă pentru a putea fi redat cu ajutorul difuzorului;

- Df – , dispozitiv magnetoelectric sau piezoelectric, care asigură


 

transformarea semnalelor de joasă frecvenţă în semnale sonore.

Funcţionarea unui receptor cu amplificare directă constă în amplificarea
semnalelor furnizate de antenă până la o valoare suficientă pentru a se putea extrage
informaţia utilă din semnalul de radiofrecvenţă. Avantajul receptoarelor cu amplificare
directă constă în simplitatea schemei şi în lipsa unor reglaje complicate

Receptoarele cu amplificare directă se pot utiliza pentru recepţionarea

semnalelor transmise în gama undelor lungi şi a undelor medii . De asemenea   

sunt utilizate pentru sistemele de telecomenzi sau aparatura de recepţie de radioamatori

în gama undelor scurte . Din punct de vedere al performanţelor, receptoarele cu 

amplificare directă se plasează la nivel inferior receptoarelor superheterodină, deoarece

este dificil să se asigure o amplificare şi o selectivitate constantă în întreaga gamă de
frecvenţe recepţionate. Astfel, recepţia este însoţită de zgomot, sensibilitatea fiind
influenţată de caracteristicile etajului amplificator de radiofrecvenţă şi de domeniul de
frecvenţă recepţionat.
Cel mai simplu mod de recepţie a unui semnal de modulat constă în


utilizarea unui circuit de demodulare conectat la o antenă adecvată. Semnalul de

audiofrecvenţă (semnalul demodulat) se poate recepţiona într-un receptor (cască
telefonică). Această variantă de receptor funcţionează cu energia captată de către
instalaţia de antenă, de caracteristicile antenei depinzând nivelul semnalului recepţionat
(fig. 4.9.a). Schema conţine un detector de amplitudine paralel (dioda ) şi casca , 

cu impedanţă mare (2…4 kΩ), împreună cu o antenă exterioară şi o priză de pământ.

Îmbunătăţirea nivelului semnalului recepţionat se poate obţine folosind un
circuit acordat pe frecvenţa postului de radio recepţionat (fig. 4.9.b). Schema conţine
un circuit rezonant paralel de tip cu care (prin intermediul condensatorului variabil  

) se asigură acordul pe frecvenţa semnalului de care urmează a se recepţiona.






Tensiunea de furnizată de antena se aplică la bornele circuitului oscilant paralel,




tensiune ce va fi multiplicată cu factorul de calitate al acestui circuit. Extragerea 

 96 RADIOCOMUNICAŢII. BAZELE COMUNICAŢIILOR PRIN RADIO ŞI TELEVIZIUNE

semnalului de audio frecvenţă din semnalul modulat se face cu detectorul de


 

valori de vârf format din dioda detectoare şi condensatorul Pentru a-şi îndeplini

funcţia de eliminare a semnalului purtător şi extragerea informaţiei, reactanţa

capacitivă a condensatorului trebuie să fie mică (scurtcircuit practic) pentru semnalul 

şi mare pentru cel de .


 

A
A
D

Ca EFD108
D L Cv
C Ca
90-
300sp 500pF 4,7nF 4kΩ

a) cu detecţie (fără acord) b) cu detecţie şi circuit de acord

Scheme de receptoare cu simplă detecţie



     

Caracteristicile de selectivitate ale receptoarelor cu amplificare directă sunt relativ

scăzute, acestea depinzând în mare măsură de calitatea circuitului de intrare (a
circuitului acordat ). Pentru îmbunătăţirea sensibilităţii recepţiei şi pentru creşterea

 

nivelului semnalului de audiofrecvenţă în schema bloc a unui receptor cu amplificare

directă (fig. 4.8) se introduc circuite de amplificare pentru semnalele de şi .

 

4.2.2. Receptoare superheterodină

Receptoarele superheterodină sunt variante perfecţionate ale receptoarelor cu

amplificare directă. Perfecţionarea constă în aceea că semnalul amplificat în 

radiofrecvenţă se aplică unui (convertor), format dintr-un etaj

       

 
  

de amestec (mixer) şi dintr-un oscilator local. Convertorul de frecvenţă numit şi

 

translatează frecvenţa semnalului de intrare într-o frecvenţă fixă, numită


    

sau medie frecvenţă. Această prelucrare a semnalului


 
     
 
   

recepţionat prin procesul de dă denumirea receptorului (superheterodină).


     

Amplificatorul de frecvenţă intermediară amplifică semnalul de frecvenţă fixă

fără a-i modifica forma sau frecvenţa. Prin mixarea semnalului recepţionat cu un 

semnal generat local ( ) rezultă un semnal de frecvenţă constantă ( ), denumit

 
   

:


 
     
 
   

 

(4.23.a)
  

 

sau (4.23.b)
  

unde:
 SISTEME DE RADIOCOMUNICAŢII 97

- este frecvenţa oscilatorului local;



este frecvenţa semnalului util.

 

De obicei, frecvenţa intermediară se obţine cu relaţia (4.23.a) – ,

 
     

 

dar în anumite aplicaţii se foloseşte şi modalitatea dată de relaţia (4.23.b)

  

.
      

Pentru a se menţine constantă valoarea frecvenţei intermediare , este necesar ca

frecvenţa semnalului generat local să se modifice odată cu frecvenţa semnalului util



(semnalul recepţionat). Rezolvarea acestei probleme se asigură prin reglajul simultan al

circuitului de intrare şi cel al oscilatorului, folosind condensatoare sau bobine variabile
cu mai multe secţiuni. Menţinerea diferenţei de frecvenţă la valoare constantă, impune
“alinierea” circuitului de intrare al receptorului şi a circuitului de acord al oscilatorului
 . Prin aliniere se înţelege stabilirea cu precizie a tuturor componentelor din circuitul


de intrare şi din oscilator pentru a realiza cât mai corect schimbarea de frecvenţă
conform relaţiei (4.23.a, sau b).
Echiparea cu schimbătoare de frecvenţă asigură performanţe superioare
receptoarelor superheterodină.
Avantajele schimbării de frecvenţă sunt:
• creşterea sensibilităţii;
• îmbunătăţirea selectivităţii şi stabilităţii;
• reducerea dependenţei performanţelor de frecvenţa recepţionată.
Avantajele compensează complicaţiile legate de schema electrică a receptoarelor
superheterodină, care se utilizează atât pentru recepţia semnalelor modulate în
amplitudine cât şi pentru semnalele modulate în frecvenţă. Schema bloc a unui
receptor cu schimbare de frecvenţă (cu o singură schimbare de frecvenţă) se prezintă în
figura 4.10.
Alegerea valorii frecvenţei , fiind condiţionată de:

• valoarea utilizată la frecvenţa intermediară din receptor să nu fie destinată altor

utilizări (post de radiodifuziune sau alt tip de radiocomunicaţii);
• să permită obţinerea selectivităţii necesare şi atenuarea frecvenţei imagine.
La receptoarele de radiodifuziune valoarea frecvenţei intermediare s-a stabilit prin
convenţie la valoarea =455 kHz sau 465 kHz pentru recepţia programelor de

 

radiodifuziune modulate în amplitudine ( ) şi la valoarea pentru

    






recepţia programelor modulate în frecvenţă ( ).



Receptorul superheterodină conţine în plus, faţă de receptorul cu amplificare

directa, următoarele etaje (fig. 4.10):
- OL generează semnalul de radiofrecvenţă necesar
         
     

realizării schimbării de frecvenţă; frecvenţa de oscilaţie depinde de



frecvenţa semnalului recepţionat (util) şi de frecvenţă intermediară ,

conform relaţiilor (4.23.a.,b); 

- EA – (mixer) realizează amestecul semnalului recepţionat ( )

  
 
 


cu semnalul oscilatorului local ( ), în vederea extragerii componentei de



 


frecvenţă intermediară (

), cu ajutorul unui filtru trece bandă

 

acordat pe frecvenţa intermediară;

 98 RADIOCOMUNICAŢII. BAZELE COMUNICAŢIILOR PRIN RADIO ŞI TELEVIZIUNE

- AFI – este un amplificator selectiv,

          

 
     
 
   

care asigură amplificarea de bază a receptorului, fiind format din mai multe
etaje de amplificare selective conectate în cascadă, acordate pe frecvenţă
intermediară ;


A fi =fosc – fs
fs fi fj
CI ARF EA AFI D AAF
fosc
URAA
UCAF
OL CAF

URAA RAA
Schimbător
de frecvenţă
Circuite de reglare automată

Schema bloc a receptorului cu schimbare cu frecvenţă



 

     

Circuite auxiliare de reglaj: CAF – - - circuit

       
                 

pentru menţinerea acordului stabil pe frecvenţa postului selectat; RAA –

- circuit specializat pentru menţinerea

  
 
                 

constantă a nivelului semnalului la ieşirea demodulatorului.

Schimbarea de frecvenţă introduce, datorită principiului folosit, o serie de
probleme specifice (dezavantaje), cum ar fi:




    

  

 
 
       


 

corespunde valorii unei frecvenţe de intrare a unui semnal


 
       





diferit de cel util (semnal nedorit) , care determină aceiaşi valoare a frecvenţei
 



intermediare ca şi semnalul util. Frecvenţa se numeşte frecvenţă imagine, deoarece



făcând analogia dintre frecvenţa oscilatorului cu o oglindă, frecvenţa este “imaginea”

frecvenţei (fig. 4.11). Ţinând seama de relaţia (4.23.a), frecvenţa imagine are

valoarea: 

(4.24)
  

 

Frecvenţa imagine este atenuată prin intermediul circuitelor selective ale



circuitului de intrare şi cele ale amplificatorului de radiofrecvenţă (acordate frecvenţa


) 

∆f=fi ∆f=fi 

Poziţia semnalului util şi a



 

     

= ’
 

frecvenţei imagine  

fosc ’
fs fs
 SISTEME DE RADIOCOMUNICAŢII 99

Atenuarea frecvenţei imagine se poate face cu atât mai uşor cu cât aceasta este
mai diferită (depărtată) faţă de frecvenţa utilă. În benzile şi această condiţie   

este îndeplinită şi atenuarea frecvenţei imagine poate fi asigurată numai prin

intermediul circuitului de intrare. Bandă de trecere a unui circuit oscilant este
proporţională cu frecvenţa sa de rezonanţă şi invers proporţională cu factorul de
calitate al circuitului. 

De exemplu:
Să se aprecieze atenuarea frecvenţei imagine la recepţia emisiunilor modulate în
amplitudine (receptor de radiodifuziune), în domeniul (λ=1050 m ÷ 2000 m) şi în  

în domeniul (λ=187 m ÷ 570 m) dacă circuitul de intrare are un factor de calitate



 =50.


    


Se calculează domeniile de frecvenţă:

3 ⋅10 8 3 ⋅10 8
în : = = 150 = = ≈ 285 ;
 

;
   

λ 2000
 

min max
1050
3 ⋅10 8 3 ⋅108
în : = = ≈ 526 = ≈ 1604 .
 

;
   

λ


min max
570 187

Se calculează banda de frecvenţă la extremităţile domeniilor de frecvenţă:

150 285
în : = min
= =5 = max
= 9,5=
 

; ;
         

 

1 2
30 30

526 1604
în : = min
= ≈ 17,5 = max = ≈ 53,5
 

; .
         

1 2
30 30

Se observă că pentru domeniul de frecvenţă banda la 3dB este la limita  

inferioară a valorii necesare recepţiei emisiunilor cu modulaţie în amplitudine ( =9  

kHz). În domeniul banda de trecere a circuitului de intrare depăşeşte de câteva ori 

banda necesară.
Dacă se consideră = 455 kHz, rezultă că frecvenţa imagine:

 

= ,
 



   

deci mai sus faţă de frecvenţa utilă cu valoarea ∆ =910 kHz.



La această diferenţă ∆ , care este de acelaşi ordin de mărime cu frecvenţa utilă, se

poate asigura o atenuare suficientă numai prin filtrul de intrare.

În benzile de la acest decalaj de frecvenţă (∆ = ) circuitul de intrare,
 



  

chiar cu factor de calitate suficient de mare (Q>100), nu mai poate asigura o atenuare
suficientă a frecvenţei imagine. În acest caz, frecvenţa imagine poate ajunge la
amplificatorul Atunci când se urmăreşte o atenuare superioară a frecvenţei




imagine, aşa cum este cazul receptoarelor speciale (de trafic, de satelit, etc.) se
foloseşte o frecvenţă intermediară de valoare mare (comparabilă cu frecvenţa
recepţionată) prin care se asigură creşterea intervalului ∆ . Rezultă, astfel, o



 100 RADIOCOMUNICAŢII. BAZELE COMUNICAŢIILOR PRIN RADIO ŞI TELEVIZIUNE

frecvenţă imagine mult depărtată faţă de frecvenţa utilă, ce poate fi uşor atenuată de un
circuit de intrare chiar cu un factor de calitate mai redus.
Introducerea frecvenţei intermediare , corespunde transformării receptorului


superheterodină cu o schimbare de frecvenţă în



    



     

 

(dublă conversie). Receptoarele pentru şi folosite în

     


 
  

  

comunicaţiile serviciilor specializate: aeronautic, maritim, radionavigaţie,

radiodifuziune prin satelit, etc., precum şi receptoarele din gamele superioare de
frecvenţă (3 – 30 GHz) sunt prevăzute cu două sau mai multe schimbări de frecvenţă.
Prima schimbare de frecvenţă se face pentru atenuarea frecvenţei imagine, iar celelalte
pentru asigurarea selectivităţii impuse.




    

  



 
 


   

     


 
  
   

 

În acest scop se foloseşte la intrare un filtru opreşte bandă,


 
     
 
   

care rejectează semnalele a căror frecvenţă se situează în jurul valorii frecvenţei

intermediare . Dacă acest filtru lipseşte, există pericolul ca aceste semnale să pătrundă

direct în etajele , fără să fie rezultatul schimbării de frecvenţă.




Receptoarele de radiodifuziune moderne (fig. 4.12) pot asigura atât recepţia

semnalelor modulate în amplitudine, cât şi a celor modulate în frecvenţă, fiind echipate
la partea de intrare cu un bloc specializat - blocul : circuit de intrare şi un


 

schimbător de frecvenţă (etaj de amestec şi oscilator local ). De

  
 

 

asemenea, unele receptoare moderne asigură prelucrarea transmisiilor stereofonice,

dispunând pentru aceasta de un bloc specializat denumit ( ). Acest

     



bloc îndeplineşte funcţia de demodulare de frecvenţă şi separare pentru cele două

canale de audiofrecvenţă.

A
Blocul UUS
CI EA OL U∆f
MF -MF
CAF
-MF

fiMF =fosc – fs AAF

-S-
A AFI AFI DS
-MF -MF -MF Etaj
intr.
CI ARF EA- fiMA AFI D
-MA -MA MF -MA -MA
fs AAF
fosc -D-
URAA
OL UCAF
-MA
CAF
RAA

Schema bloc a receptorului superheterodină stereofonic





     

pentru semnale


   
 SISTEME DE RADIOCOMUNICAŢII 101

Amplificatorul de audiofrecvenţă este construit pe două canale identice, canal

stânga şi canal dreapta , pentru cele două semnale cuprinse în
     
 

transmisiunile stereofonice.
În serviciul de radiodifuziune prin satelit, pentru recepţia emisiunilor de  

televiziune, sunt folosite



    




     
   
 
      

Schema bloc a unui receptor de satelit este prezentată în figura 4.13.


 
  

UNITATEA
DE RECEPŢIE
RECEPTOR SATELIT
EXTERIOARĂ fi1 = 450MHz (612MHz); fi2 = 70MHz
Unitatea de Unitatea de Receptor de
0,95-1,7GHz televiziune
LNC recepţie prelucrare a
interioară semnalului BB fis = 32,4MHz
10-12GHz fii = 38,9MHz

Schema bloc a unui sistem de recepţie a transmisiilor TV prin satelit



     

Sistemul pentru recepţia semnalelor de televiziune prin satelit este compus din
următoarele elemente:
- antena parabolică – asigură captarea undelor electromagnetice; în focarul
antenei se află dispozitivul pentru modificarea polarizării undelor captate şi
primul schimbător de frecvenţă ( );   

- LNC – (Low Noice Converter) este un convertor de microunde cu factor de

zgomot mic (0,9 – 1,3)dB în banda de 10 - 12 GHz. Aici se realizează o
primă schimbare de frecvenţă, potrivit schemei bloc din figura 4.13, prin
care se face o translatare a semnalelor captate de antenă din banda 10 – 12
GHz în banda 0,95 – 1,7 GHz;
- unitatea de recepţie interioară asigură reducerea frecvenţei semnalului,
printr-o nouă schimbare de frecvenţă, obţinând un semnalul în banda de bază
(“baseband = bandă de bază”) de 612 MHz (sau 450 MHz), uneori (70
MHz) (fig. 4.14);
- receptorul de televiziune, constituie unitatea de recepţie finala a sistemului
de televiziune prin satelit în care se realizează o nouă schimbare de frecvenţă 

pentru obţinerea semnalelor de frecvenţă intermediară sunet ( ) şi frecvenţă

intermediară imagine ( ).

 

Sistemul pentru recepţia transmisiilor de televiziune prin satelit, prezentat în

figurile 4.13, 4.14 şi 4.15 este un sistem de recepţie cu 2-3 schimbări de frecvenţă.
Astfel, una din schimbările de frecvenţă are loc în blocul , următoarea (a doua) în   

unitatea de recepţie interioară şi alta în receptorul de televiziune (în blocul schimbător

de frecvenţă).
102 RADIOCOMUNICAŢII. BAZELE COMUNICAŢIILOR PRIN RADIO ŞI TELEVIZIUNE

FTB Preampli AFI 1

-ficator 0,95 -- La
De la
şi 1,7GHz receptorul
antenă 10,95 -- EA
11,76GHz Filtru satelit

OL
10 GHz

SCHIMBĂTOR
DE
FRECEVENŢĂ 1

Schema bloc a convertorului de zgomot redus ( )



      


Prelucrarea semnalului în unitatea de recepţie interioară constă din:

• amplificare de radiofrecvenţă ( );



• schimbarea de frecvenţă în două trepte:

- schimbător de frecvenţă 1 produce un semnal de frecvenţă intermediară =450


MHz, care este selectat de filtrul trece bandă şi amplificat de ,


 

- schimbător de frecvenţă 2 produce un semnal de frecvenţă intermediară =70



MHz, care este selectat de filtrul trece bandă şi amplificată de ;

  
 

• demodulare de frecvenţă.

De la ARF
0,95 -
LNC 1,76GHz

EA1 FTB1 EA 2 FTB2

450MHz AFI 1 70MHz
AFI 2

Oscilator OL 2 Demod. Semnal

comandat Tensiune MF
520 MHz
de comandă şi AVF
în tensiune BB
1,4 –2,25GHz
SCHIMBĂTOR DE
SCHIMBĂTOR DE FRECVENŢĂ 2
FRECVENŢĂ 1

Schema bloc a unităţii de recepţie interioare din receptorul



 

     

satelit de televiziune

În continuare are loc o amplificare a semnalului în bandă de bază (semnal ).

 SISTEME DE RADIOCOMUNICAŢII 103

La schimbătorul de frecvenţă 1 se utilizează un oscilator cu acord continuu

(oscilator comandat în tensiune) pentru a asigura selecţia canalului dorit din banda de
frecvenţă recepţionată, rezultând frecvenţa intermediară 450 MHz. Cel de al doilea
 

schimbător de frecvenţă este fără acord continuu şi din frecvenţa intermediară de 450
MHz şi frecvenţa oscilatorului de 520 MHz extrage frecvenţa intermediară de 70 MHz.

4.2.3. Indici de calitate ai instalaţiilor de radiorecepţie

Performanţele radioreceptoarelor sunt puse în evidenţiază prin indici de calitate

dintre care cei mai uzuali sunt: sensibilitatea, selectivitatea, rejecţia semnalului pe
frecvenţa intermediară şi pe frecvenţa imagine, stabilitatea şi siguranţa în funcţionare.
a) Sensibilitatea reprezintă capacitatea receptorului de a asigura o audiţie
satisfăcătoare pentru semnale din antenă de valoare minimă. Sensibilitatea depinde, în
mare parte, de valoarea amplificării totale a receptorului. Pentru a evita subiectivismul
în aprecierea valorii minime a tensiunii, s-a introdus în mod convenţional o anumită
valoare a puterii de ieşire, numită . Având în vedere particularităţile



     

prelucrării semnalului în receptor se folosesc două moduri de definire a sensibilităţii:

- este egală cu nivelul minim al

        
        
        

semnalului de radiofrecvenţă de intrare (tensiune [µV], putere [pW, µW],

câmp electric [µV/m]), în funcţie de tipul receptorului, necesar pentru a
produce la ieşire puterea standard;
- este egală cu nivelul minim al semnalului

        
        

   

de radiofrecvenţă de intrare (tensiune [µV], putere [pW, µW], câmp electric

[µV/m]), în funcţie de tipul receptorului, necesar pentru a produce la ieşire
un anumit raport semnal-zgomot ( ), respectiv 20 dB pentru semnale


şi 26 dB pentru semnale ;


- reprezintă maximul dintre sensibilitatea


        
  
 
   
   

limitată de amplificare şi cea limitată de zgomot care corespunde semnalului

de intrare minim necesar asigurării simultane la ieşire a raportului semnal-
zgomot şi a unei puteri audio mai mari sau egale cu puterea standard.
Valorile puterii standard la care se determină sensibilitatea sunt următoarele:
• 500 mW la receptoarele cu putere de ieşire mare (receptoarele de clasa 1);
• 50 mW la majoritatea receptoarelor;
• 1 mW la receptoarele cu audiţie în cască.
Semnalul normal folosit pentru determinarea sensibilităţii este:
• la receptoarele - o undă purtătoare modulată în amplitudine cu un grad de


modulaţie =30% cu o frecvenţă de modulaţie 400Hz (sau 800Hz sau

  

1000Hz);
• la receptoarele - o undă purtătoare modulată în frecvenţă cu 400Hz (sau 800Hz


sau 1000Hz) cu o deviaţie de frecvenţă ∆ =15kHz.

Tensiunea de ieşire corespunzătoare puterii standard se determină în funcţie



 

de rezistenţa de sarcină şi puterea standard :


104 RADIOCOMUNICAŢII. BAZELE COMUNICAŢIILOR PRIN RADIO ŞI TELEVIZIUNE

= (4.25)


 



Dacă se notează cu [dB] amplificarea totală în tensiune a receptorului şi cu

   

tensiunea de ieşire, care corespunde puterii standard, sensibilitatea de tensiune



limitată de amplificare se poate determina cu relaţia: 

≡ = (4.26)


 

Re 

20
10

Ordinul de mărime al sensibilităţii diferă de la un radioreceptor la altul în

funcţie de calitatea receptorului (clasă) şi este diferit de la o gamă de frecvenţă la alta.
Sensibilitatea receptorului se exprimă uneori prin curbe de sensibilitate (fig.4.16).
Astfel, pentru receptoarele obişnuite sensibilitatea, care se exprimă printr-un număr
este de ordinul zeci de µ la sute de µ , iar pentru receptoarele de calitate este de

ordinul unităţi la zeci de microvolţi.

Unde lungi
Sensibilitatea
[µV] Unde medii
10

20

40

100

f
0,1 0,2 0,4 1 2 4 10 20
[MHz]
Unde scurte

Curbe de sensibilitate tipice pentru

       

receptoare de radiodifuziune

Exemplu:
Să se determine sensibilitatea limitată de amplificare a unui receptor 

superheterodină echipat cu difuzor cu =4Ω, la care blocurile funcţionale prezintă



următoarele amplificări sau atenuări:

- Amplificatorul de radiofrecvenţă ARF: =10 dB;


 

- Etajul de amestec EA: 5 dB;

 

- Amplificatorul de frecvenţă intermediară AFI:



45 dB;




 SISTEME DE RADIOCOMUNICAŢII 105

- Demodulatorul = - 5 dB;


- Amplificatorul de audiofrecvenţă AAF: =15 dB.



 

    


Pentru puterea standard (50 mW) tensiunea de ieşire (pe difuzor) are


valoarea:

= ⋅ = 0,05 ⋅ 4 ≈ 0,45 .
 
 

Amplificarea totală a receptorului având în vedere că blocurile sunt

   

conectate în cascadă, se determină cu relaţia:

[ ]= ∑ = + + + + şi se obţine:

 

Re


       




= 10 + 5 + 45 − 5 + 15 = 70 .
 

Re 

Din expresia amplificării în tensiune a receptorului se poate determina valoarea 

tensiunii de intrare necesară obţineri tensiunii de ieşire (corespunzătoare puterii



 

standard) conform relaţiei (4.26):

 

0,45
= 20 lg ; = = = 142,3 ⋅ 10 −6
 


Re


 

70



Re 

20 20
10 10

Deci, sensibilitatea µ
   

    

b) Selectivitatea este proprietatea receptorului de a separa semnalul util din

domeniul de frecvenţe furnizate de antenă. Se poate defini şi ca proprietatea
receptorului de a separa postul recepţionat de un post învecinat situat la o anumită
diferenţă de frecvenţă (ecart).
Ecartul de frecvenţă dintre posturi este stabilit prin regulamente internaţionale în
funcţie de tipul modulaţiei şi de domeniul de frecvenţe utilizat. Selectivitatea
receptoarelor depinde de caracteristica amplificare - frecvenţă a amplificatoarelor
folosite în schema receptorului (fig. 4.19). La receptoarele superheterodină
caracteristica de selectivitate a receptorului este determinată, în cea mai mare parte, de
selectivitatea amplificatorului de frecvenţă intermediară ( ), care lucrând pe



frecvenţă fixă, permite realizarea unei caracteristici apropiate de cea a unui filtru trece
bandă ideal (fig. 4.19- curbele 3 şi 4).
se defineşte ca atenuarea introdusă de
 

 
     

    
   

receptor asupra unui semnal cu frecvenţă decalată cu ±9 kHz ( ), respectiv cu

 

±300 kHz ( ) faţă de frecvenţa de acord a receptorului . Măsurarea selectivităţii,





respectiv a atenuării pe canalul alăturat (adiacent) se face prin aplicarea de la

generatorul de semnal, acordat pe frecvenţa a unei tensiuni ( ) pentru care se
 


    
106 RADIOCOMUNICAŢII. BAZELE COMUNICAŢIILOR PRIN RADIO ŞI TELEVIZIUNE

obţine puterea standard la ieşire. Determinarea atenuării canalului adiacent (alăturat) se

face cu relaţia:

 ( )


] = 20 lg 
 



(4.27)
 

 

[  

( )


 

în care: 

- reprezintă sensibilitatea receptorului (măsurată pe frecvenţa



de lucru ).

Atenuarea exprimată în decibeli trebui să fie mai mare de 36 dB ( şi ) la




receptoarele de clasa 1 şi mai mare de 30 dB ( ) şi respectiv 26 dB ( ) la




receptoarele de clasa 2.

4 3
2

f
Postul A Postul B Postul C

Curbe tipice de selectivitate: (1 şi 2) la receptoare cu amplificare

 



directă; (3) receptoare superheterodină; (4) curba ideală .

Exemplu
Să se determine selectivitatea unui receptor superheterodină pe domeniul de
unde medii dacă în urma măsurărilor efectuate se obţin următoarele rezultate:
• sensibilitatea limitată de amplificare µ ,


( )
   


   

• sensibilitatea pe canalul adiacent ( )=5 mV





 

    


Sensibilitatea pe canalul adiacent la domeniul , deci pentru modulaţie 

±
 

de amplitudine, corespunde semnalului de intrare având frecvenţa

 



 

care produce puterea standard. În aceste condiţii, atenuarea pe canalul adiacent

se calculează cu relaţia (4.26):
 

 5 ⋅10 −3 
= 20 lg  = 30,86
 

−6 


 

143,2 ⋅10 
Această valoare corespunde pentru receptoare din clasa 2.
 SISTEME DE RADIOCOMUNICAŢII 107

c) Rejecţia semnalului pe frecvenţa imagine aimag corespunde atenuării

introduse de circuitele de intrare ale receptorului pentru un semnal având




 

  

frecvenţa în raport cu semnalul de frecvenţa utilă , pentru a obţine

  



  

 

în ambele cazuri puterea de ieşire standard. Relaţia de calcul este:



 ( )


= 20 lg 








 (4.28)
( ) 


 

Atenuarea frecvenţei imagine se realizează prin caracteristica de selectivitate a

circuitelor de intrare şi a circuitelor amplificatorului de radiofrecvenţă. Aşa cum s-a
arătat la recepţia în şi rejecţia frecvenţei imagine la receptoarele   

superheterodină cu simplă schimbare de frecvenţă este suficient de bună, însă pe

benzile de este scăzută. În acest caz, se poate îmbunătăţii atenuarea frecvenţei


imagine prin introducerea a încă unei schimbări de frecvenţă. Receptorul devine astfel,
cu dublă schimbare de frecvenţă.
d) Rejecţia semnalului pe frecvenţa intermediară corespunde atenuării
introduse de circuitele de intrare ale receptorului pentru un semnal având




 

 

frecvenţa în raport cu semnalul de frecvenţa utilă , pentru a obţine în ambele



 

 

cazuri puterea de ieşire standard. Relaţia de calcul pentru această atenuare este:

 ( )


= 20 lg 








(4.29)
( )


 

e) Eficacitatea reglajului automat al amplificării (RAA) corespunde

domeniului de variaţie a nivelului semnalului de intrare pentru care la ieşire puterea
variază cu mai puţin de 10 dB faţă de puterea standard.
Receptoarele sunt prevăzute cu o buclă de reglaj automat al amplificării în
scopul creşterii amplificării pentru semnale de nivel mic şi de reducere a


amplificării pentru semnale cu nivel mare. Datorită acestui reglaj este posibilă
utilizarea receptorului atât la recepţia unor posturi îndepărtate cât şi a posturilor
apropiate, unde în lipsa receptorul s-ar bloca.
 

Bucla funcţionează prin preluarea componentei continue de la ieşirea

 

demodulatorului, proporţională cu nivelul purtătoarei, şi comandând cu aceasta

amplificarea etajelor şi .
 
 

f) Puterea de ieşire, este puterea aplicată dispozitivului final (difuzorului), se

măsoară în , este dată de amplificarea întregului lanţ de amplificatoare şi depinde ca

mărime de clasa aparatului. Puterea de ieşire variază în funcţie de destinaţia

receptorului şi de etajul final, fiind stabilită în condiţiile unor distorsiuni mai mici de
10 %.
g) Stabilitatea şi siguranţa în funcţionare. Receptorul se consideră că lucrează
stabil şi are siguranţă în funcţionare, dacă nu oscilează şi nu are tendinţa de a oscila, iar
parametrii săi variază în limite admisibile.
108 RADIOCOMUNICAŢII. BAZELE COMUNICAŢIILOR PRIN RADIO ŞI TELEVIZIUNE

Stabilitatea receptorului este conferită de către circuitele de reglare automată şi

se poate exprim prin , definit ca raportul

       
 
  

 
                 

dintre semnalul minim şi semnalul maxim aplicat la intrare pentru care la ieşire se
obţine o variaţie a semnalului de 10 dB (în cazul sistemelor cu modulaţie în
amplitudine).
h) Fidelitatea, este capacitatea receptorului de a reproduce semnalele sonore
(sau imaginile) cât mai aproape de forma lor reală. Gama de frecvenţe audio este
considerată între 30 Hz÷16 kHz, aşa încât limitările de frecvenţă sunt introduse de
etajul care pentru are o bandă de 4,5 kHz, precum şi de etajul .
    
 

Fidelitatea este pusă în evidenţă prin forma caracteristicii amplificare –

frecvenţă a receptorului, a cărei formă este prezentată în figura 4.19. Caracteristica
fidelităţii globale este determinată de caracteristicile etajelor şi ale
    
  

receptorului. Caracteristica de frecvenţă a întregului receptor (de la intrare până la

difuzor) reprezintă valorile rapoartelor tensiunilor de la ieşirea radioreceptorului pentru
diverse frecvenţe care modulează semnalul de la intrare. În cazul unor amplificatoare
ideale, acestea ar trebui să amplifice uniform toate semnalele a căror frecvenţă sunt
cuprinse în banda de trecere, iar curba de frecvenţă să fie uniformă pe întreg domeniul
de lucru. În realitate, semnalele cu frecvenţe diferite sunt amplificate neuniform şi de
aceea caracteristica reală diferă de cea ideală, apărând distorsiuni de neliniaritate.
Caracteristica prezintă trei zone distincte, aşa cum se poate observa pe figura 4.20.
Zona frecvenţelor joase ale caracteristicii amplificare – frecvenţă se datorează, în
principal, condensatoarelor de cuplaj şi a condensatoarelor de decuplare ale etajelor
amplificatoare. Zona frecvenţelor înalte ale caracteristicii amplificare – frecvenţă este
influenţată de etajele de putere ale amplificatorului de audio frecvenţă. Caracteristica
de frecvenţă se consideră suficient de liniară (uniformă), dacă amplificarea variază de
cel mult două ori (6 dB) în banda de trecere a frecvenţelor transmise de amplificator.

A Frecvenţe Frecvenţe
joase înalte
Am
0,707

Caracteristica de fidelitate
 



a radioreceptorului
f

i) Distorsiunile de neliniaritate se referă la etajele de amplificare finală (de



audiofrecvenţă – sau de videofrecvenţă ) ale căror componente finale

   
 

(dispozitive de amplificare de putere şi difuzoarele) introduc distorsiuni, prin apariţia

de componente electrice suplimentare ale semnalelor prelucrate.
Distorsiunile de neliniaritate se exprimă prin gradul de distorsiune armonică (δ),
şi se determină cu analizorul spectral sau cu ajutorul distorsiometrului. Determinarea
se realizează prin aplicarea la intrarea receptorului a unui semnal modulat în
 SISTEME DE RADIOCOMUNICAŢII 109

amplitudine (în cazul receptorului cu modulaţie în amplitudine) sau a unui

    

semnal modulat în frecvenţă cu deviaţia de frecvenţă ∆ ±



(în cazul
 



receptorului cu modulaţie în frecvenţă).

j) Diafonia între canale, se referă la receptoarele stereofonice şi reprezintă
raportul (în decibeli) dintre puterea de ieşire a primului canal şi a celui de al doilea
canal, în situaţia în care semnal se aplică numai la intrarea primului canal. Prin această
caracteristică se indică interdependenţa canalelor.
k) Egalitatea stereofonică, se referă la receptoarele stereofonice şi reprezintă
diferenţa dintre puterea de ieşire a celor două canale, în situaţia în care se aplică semnal
unic la intrarea ambelor canale.

4.3. Radiocomunicaţii stereofonice

Necesitatea unor transmisii şi recepţii sonore foarte apropiate de realitatea

mediului sonor, supus prelucrării prin mijloace de radiocomunicaţii, a dus la apariţia
unei noi tehnici stereofonia.
reprezintă tehnica modernă de emisie – recepţie, înregistrare şi


    

reproducere a sunetului având ca scop crearea pentru ascultători a perspectivei sonore

ca în cazul audiţiei directe binaurale a tabloului sonor. Transmisiile monofonice, cu un
singur canal, realizează perspectiva sonoră numai prin unghiul de ascultare, ceea ce are
ca efect o redare lipsită de naturaleţe.
Sistemele de radiocomunicaţii stereofonice s-au dezvoltat pe structura
sistemelor monofonice pentru a se asigura compatibilitatea noilor sisteme de
radiocomunicaţii cu cele anterioare monofonice. Pentru aceasta au fost păstrate
caracteristicile standardizate pentru comunicaţiile monofonice referitoare în principal
la frecvenţa de emisie şi la conţinutul transmisiei monofonice.
Transmisia şi recepţia stereofonică este caracterizată de perspectiva sonoră pe
care o realizează asupra ascultătorilor, comparativ cu transmisia şi recepţia
monofonică.





SMS


AAFA
Codor 

Decodor
stereo stereo


AAFB



Schema bloc a sistemului de emisie – recepţie stereofonic

 

 

este determinată de trei elemente specifice:


  
          

- unghiul de ascultare;
- rezoluţia stereofonică;
110 RADIOCOMUNICAŢII. BAZELE COMUNICAŢIILOR PRIN RADIO ŞI TELEVIZIUNE

- atmosfera acustică.
Unghiul de ascultare reprezintă unghiul sub care ascultătorul percepe tabloul
sonor, fictiv, pe care şi-l imaginează.
Rezoluţia stereofonică se referă la redarea reliefului sonor prin localizarea
subiectiv determinată a direcţiei în care se găsesc elementele tabloului sonor.
Atmosfera acustică se referă la caracterul spaţial al recepţiei stereofonice prin
producerea subiectivă a senzaţiei de a fi prezent în spaţiul în care se produce efectul
sonor.
Pentru realizarea perspectivei sonore sistemele stereofonice conţin două canale
de comunicaţie unul denumit “stâng” iar celălalt “drept”. În schema bloc a sistemului
de emisie – recepţie stereofonic din figura 4.19 cele două canale sunt notate cu şi .


Pentru a prelucra semnalele celor două canale emiţătorul conţine un bloc specific
denumit , iar receptorul conţine blocul decodor stereo. Sistemul de
     



radiodifuziune stereofonic utilizat în mod curent este sistemul multiplex cu frecvenţă

pilot, sistem care face parte din standardul (1965/1966). Potrivit acestui sistem  

instalaţia de emisie stereofonică asigură:

- formarea semnalului multiplex stereo printr-un proces de codare a semnalelor
 

şi semnale purtătoare de informaţii provenite de la microfoanele celor două



canale;
- formarea şi modularea în frecvenţă a purtătoarei de radiofrecvenţă.
Principiul formării semnalului multiplex stereo în instalaţia de emisie
stereofonică este prezentat în figura 4.20.

 


CAS
M(t) = A(t) + B(t




FS S*(t) SMS Modulator

MA Sumator în frecvenţă
V

38kHz
Oscilator
Dublor de Purtătoarea
pilot
frecvenţă postului de
19kHz 

 

emisie
    

CODOR STEREO

Schema bloc a instalaţiei de emisie stereofonică cu semnal multiplex

 




Semnalele corespunzătoare celor două canale sunt aplicate circuitului de

adunare şi scădere pentru se obţine semnalul sumă şi semnalul

  


 SISTEME DE RADIOCOMUNICAŢII 111

diferenţă Semnalul sumă se aplică unui modulator de amplitudine


  
 

care realizează modulaţia în amplitudine a unui semnal de radiofrecvenţă de 38



kHz obţinut prin dublarea frecvenţei oscilatorului pilot cu frecvenţa de 19 kHz.

Semnalul modulat în amplitudine este trecut printr-un filtru de semnale


pentru eliminarea purtătoarei de 38 kHz obţinându-se un semnal (modulat în

  

amplitudine cu purtătoarea suprimată) notat



Semnalul multiplex stereofonic se obţine din însumarea semnalelor şi


 

a semnalului pilot cu frecvenţa de 19kHz (fig. 4.21).

 

(4.28)
( ) = ( )+ *( )+ ( )
   

 

   

Pentru a fi transmis, semnalul multiplex stereo modulează în frecvenţă semnalul

purtător (din gama ) al postului de emisie.  

Semnalul în banda 30Hz ÷ 15kHz, conţine informaţia ambelor canale


  

şi şi este necesar funcţionării receptoarelor monofonice care sunt acordate pe



postul cu emisie stereofonică.

Semnalul semnal diferenţă a semnalelor corespunzătoare celor două canale,



are acelaşi spectru de frecvenţă ca şi semnalul sumă şi modulează subpurtătoarea



de 38 kHz. În urma procesului de modulaţie în amplitudine are loc translatarea

semnalului în spectrul ultrasonor (23 ÷ 53) kHz , pentru a nu afecta recepţia sistemelor
fără decodor stereofonic.
La ieşirea modulatorului de amplitudine se obţine un semnal de radiofrecvenţă
de 38 kHz (purtătoarea) şi două benzi laterale dispuse între limitele (23 ÷ 34) kHz şi
respectiv (42 ÷ 53) kHz
Semnalul obţinut prin eliminarea subpurtătoarei de 38kHz este denumit


semnal auxiliar stereo. Caracteristica amplitudine frecvenţă a semnalului multiplex

stereo este reprezentată în figura 4.21.

SMS

M(t)
S*(t  S*(t)
Semnalul multiplex stereo
 




0 19 38 53 kHz

Receptorul stereofonic (fig.4.20.) este un receptor superheterodină, lucrează în

gama undelor ultrascurte şi asigură:
- recepţia şi demodularea în frecvenţă a semnalului multiplex stereo;
- decodarea semnalului multiplex pentru obţinerea semnalelor corespunzătoare celor
două canale (stâng şi drept).
112 RADIOCOMUNICAŢII. BAZELE COMUNICAŢIILOR PRIN RADIO ŞI TELEVIZIUNE

Procesul demodulării de frecvenţă a semnalului multiplex stereo este un proces

asemănător procesului din receptoarele monofonice. Extragerea semnalelor
corespunzătoare celor două canale este realizată cu circuite specializate denumite
decodoare stereo. Acestea sunt dispuse după demodulatorul de frecvenţă, sunt realizate
cu tranzistoare sau cu circuite integrate şi îndeplinesc următoarele funcţiuni:
- refacerea subpurtătoarei de 38 MHz, suprimată la emisie, pe baza semnalului pilot
de 19 kHz;
- extrage din semnalul multiplex semnalul sumă şi semnalul auxiliar stereo


- separă semnalele şi corespunzătoare celor două canale sonore;

 


- realizează dezaccentuarea semnalelor de cale pentru a elimina atenuarea semnalelor

semnalelor cu frecvenţă mai mare de 15 kHz.
Decodoarele utilizate în receptoarele stereofonice se împart, după principiul
decodării, în două categorii:
- decodoare cu detectoare de anvelopă;
- decodoare cu comutare.
Compatibilitatea receptoarelor stereofonice şi monofonice este asigurată prin
măsurile tehnice luate în proiectarea şi realizarea acestora, aceste măsuri se referă la
receptoarele care lucrează în domeniul .  

În cazul receptoarelor monofonice pentru eliminarea frecvenţelor superioare

gamei audio (<19kHz, – unde este plasat semnalul auxiliar stereo ) sunt utilizate


filtre trece jos conectate după demodulatorul de frecvenţă.