Răspunsuri Totalizarea 1 la bioetică.

Tema 1. Introducere în bioetică

Seminarul 1. Morala şi etica: istorie şi noţiuni generale.
1. Noțiunea de morală, etică și etică medicală – apariția și esența lor.
Relaţiile morale şi conştiinţa morală.
Termenul etică provine din cuvîntul grecesc ethos care înseamnă „caracter”,
„conduită”, „obicei”, „datină”. Romanii de la cuvîntul mos (mores), ceea ce din
latineşte semnifică „obicei”, „obişnuinţă”, „datină”, au format adjectivul moralis
(moralitas) – morală. Prin urmare, aceste două cuvinte – etica şi morala –
etimologic coincid. Deşi la origine termenii nominalizaţi – unul grecesc şi altul
latin – aveau aproximativ acelaşi sens, ulterior evoluţia lor etimologică îi
disociază, conferindu-le semnificaţii diferite.
Morala este un ansamblu de principii şi norme, de idealuri şi reguli, de
sentimente şi convingeri de reglementare a comportamentului oamenilor, a
relaţiilor dintre ei, dintre ei şi societate, întemeiate pe noţiunile de bine şi rău.
Morala este un fenomen social, o formă a conştiinţei sociale şi este determinată
în mare măsură de existenţa socială. Apare o dată cu apariţia individului, scopul
ei fiind reglarea conduitei oamenilor în socium, raporturilor faţă de colectiv, faţă
de comunitate.
Etica este o disciplină filosofică ce studiază diferenţa dintre bine şi rău, precum
şi evaluarea consecinţelor morale ale acţiunilor umane.

a) Etica medicală este un studiu asupra responsabilităţii morale a medicilor. In

această variantă ar fi vorba de punerea în evidenţă a relaţiei dintre problemele
morale particulare care apar în relaţia dintre pacient şi medic şi principiul
responsabilităţii (Clouser D. 1974, p 658) Personalul medical ar trebuie interesat
în cunoaşterea acestor reflecţii, fie ele rodul studiilor personale sau de grup ale
unor specialişti, fie ca atitudini exprimate în cadrul dezbaterilor publice.

b) Etica medicală este analiza cazurilor concrete, particulare în care luarea unei
decizii este foarte dilematică. In această accepţiune se are în vedere colaborarea
dintre medic, etician şi jurist tocmai pentru a repera valorile relevante,
principiile morale pertinente şi eventualul lor conflict, pentru a analiza
argumentele, presupoziţiile şi posibilele implicaţii ale anumitor decizii (Arras J.,
Murray T, 1982).

Etica şi morala studiază omul şi relaţiile umane, care paralel pot fi (şi sunt) şi
obiectul de studiu al multor ştiinţe naturale şi umaniste. Etica, însă, examinează
doar acele relaţii umane care manifestă un caracter moral, adică prin prisma
bunului şi răului. Etica analizează morala ca o integritate, ca un fenomen
specific al vieţii sociale. Etica este ştiinţa, teoria filosofică despre morală.
Obiectul eticii se modifică în procesul istoric şi depinde de concepţia moralei,
cunoaşterea ei tipică în diverse perioade istorice.

2. Etica ca teorie a moralei.

Etica reprezintă teoria sau studiul filosofic al moralei. Ea are menirea să rezolve
probleme practice morale ce apar în viaţa omului în concordanţă cu normele
sociale. Etica se mai numeşte „filosofie morală”. E logic, deci, a face deosebire
între teorie (etică) şi obiectul ei (morală), deşi în limbajul curent uneori se
neglijează acest lucru. De exemplu, adesea în ziare putem citi despre etica
jurnalistului, etica pedagogului, etica medicului despre comportarea etică etc.,
însă ar fi mai corect a vorbi despre morala sau moralitatea jurnalistului,
medicului etc., despre moralitatea comportării etc

3. Constituirea cunoştinţelor etice. Teorii normative ale eticii: etica virtuții,

deontologia și utilitarismul.
Există câteva teorii etice care redau criterii concrete de evaluare morală:
1. Etica virtuții;

Teoriile virtuții se caracterizează prin accentul pus, preponderent, pe subiectul

acțiunii nu pe acțiune în sine.
Subiectul/omul este un agent moral, iar acțiunile sunt derivate.
Dacă agentul/omul posedă trăsături de caracter bune (numite virtuți), el va
acționa moral (bine) în mod habitual (din obișnuință).
Etica virtuții (sau etica aretaică, din greacă ἀρετή (arete)) sunt teorii etice
normative care accentuează virtuțile minții, caracterul și sentimentul onestității.
Eticienii virtuților discută natura și definiția virtuților și a altor probleme conexe,
care se concentrează pe consecințele acțiunii. Acestea includ modul cum sunt
dobândite virtuțile, cum sunt aplicate în diferite contexte din viața reală și dacă
sunt înrădăcinate într-o natură umană universală sau într-o multitudine de
culturi.
2. Deontologia;

Etica deontologică, care își trage numele din cuvântul grecesc „deon” care
înseamnă „datorie”, privește responsabilitățile pentru a determina ce este etic.
Această teorie răspunde la întrebarea „Ce ar trebui să fac?” o indicație specială a
îndatoririlor mele sau a obligațiilor morale.

Pentru utilitarism, corectitudinea unei acțiuni depinde de consecințele acesteia.

Contrar utilitarismului și altor teorii consecențiste, teoria deontologică susține că
anumite proprietăți ale acțiunilor, altele decât (sau în plus față de) consecințele
lor, fac ca acțiunile să fie corecte sau greșite și că motivele dreptului sau datoriei
nu depind în totalitate de producerea unor consecințe bune. Acțiunile sunt
corecte sau greșite, din punctul de vedere al teoriei deontologice, din cauza unui
anumit tip de acțiune (de exemplu, crimă, tortură) și nu din cauza consecințelor
lor. Există multe teorii deontologice și cele mai multe dintre ele iau în
considerare, într-o anumită măsură, consecințele; dar pentru oricare dintre ele,
justificarea principiilor și acțiunilor nu este un apel exclusiv la consecințe.
Cea mai importantă teorie etică deontologistă este etica kantiană și are la bază
conceptul de datorie: ceea ce este corect din punct de vedere moral sunt numai
actele realizate din simțul datoriei.
Imperativul categoric kantian principal are trei formulări specifice.
• ar trebui să acționăm numai conform acelor maxime pe care le poți voi ca
legi universale.

• că trebuie să le acordăm oamenilor aceeași demnitate absolută, să îi tratăm

pe ceilalți oameni ca scopuri în sine, niciodată ca mijloace în vederea unui
scop.

• o persoană trebuie să se gândească ce s-ar întâmpla dacă toată lumea s-ar

comporta așa cum se comportă ea.

Spre deosebire de teoriile virtuții, concepțiile deontologice pun accentul pe

acțiune, nu pe agent, deoarece acesta poate fi calificat ca fiind bun sau rău,
reieșind din acțiunile sale (altfel spus, e greu să înțelegem cum este omul dacă
nu avem tabloul acțiunilor sale).

3. Utilitarismul;

Cea mai importantă teorie consecinționistă este utilitarismul hedonist, conform

căreia o acțiune este bună dacă produce cât mai multă fericire/plăcere și cât mai
puțină durere/suferință.
Intuiția de la care pleacă utilitarismul este că toți oamenii doresc, pe de o parte,
o formă sau alta de plăcere și, pe de altă parte, doresc să evite suferința. Ca
atare, dacă plăcerea este ceea ce oamenii consideră valoros, atunci orice teorie
etică ar trebui să plece de la acest fapt.
Utilitarismul (din lat. Utilitas - beneficiu) este o direcție în etică, care pleacă de
la principiul fundamental al utilității.
Structura generală a utilitarismului ca program normativ este determinată de
următoarele afirmații. În primul rând, există un singur bun care este semnificativ
din punct de vedere moral. Este un beneficiu, sau utilitate, care poate fi
identificat cu fericirea, plăcerea, bunăstarea, satisfacerea dorințelor, satisfacerea
preferințelor sau realizarea intereselor indivizilor. În al doilea rând, acest bun
poate fi măsurat și este supus sumării (agregării). Sumarea utilității poate fi
realizată la nivelul unei persoane sau a unor grupuri de diferite scale, incluzând
întreaga umanitate sau întreaga totalitate a ființelor senzitive (mai larg, vii). În
consecință, pe baza analizei creșterilor de utilitate și a pierderilor sale, poate fi
fixat un anumit indice final, care se referă la un individ sau la un set de indivizi
la un moment dat în timp. În al treilea rând, însumarea utilității pentru grupuri de
oameni sugerează că o scădere a utilității care afectează o persoană poate fi
compensată de o creștere a utilității care afectează o alta (aceeași regulă se aplică
și celorlalte ființe vii). În al patrulea rând, așa cum se aplică oamenilor, fiecare
porțiune de utilitate are aceeași importanță, indiferent de persoana care o
primește. Respectarea unei astfel de egalități este o cerință obligatorie în
determinarea utilității însumate. În al cincilea rând, creșterea utilității adăugate
face din lume un loc mai bun. În al șaselea rând, atunci când alegeți între acțiuni
alternative sau diferite sisteme de norme, trebuie să procedați din care dintre ele
oferă cea mai mare creștere a utilității însumate.

4. Etica profesională şi particularităţile sale în lumea biomedicală.

Nivelurile eticii medicale.
Etica profesională este un set de anumite îndatoriri și norme de comportament
care susțin prestigiul moral al grupurilor profesionale din societate. Sarcinile
eticii profesionale includ identificarea normelor morale și a aprecierilor,
judecăților și conceptelor care caracterizează oamenii în rolul reprezentanților
unei anumite profesii. Etica profesională dezvoltă norme, standarde, cerințe
specifice anumitor tipuri de activități.
Etica profesională trebuie să explice, de asemenea, moralitatea și să învețe
moralitatea, să insufle principii morale și idei despre datorie și onoare, să-i
educe moral pe muncitori. Etica este concepută pentru a ajuta o persoană să se
comporte corect cu alte persoane, să comunice într-o echipă de producție etc.
Etica profesională învață să respecte standardele moralei, acceptate ca normă a
comportamentului oamenilor în anumite activități. Un angajat ar trebui să fie
ghidat de aceste standarde, cultivând o calitate personală adecvată.
Etica medicala reprezintă o parte a eticii aplicate ce studiază valoarea normelor
și principiilor morale în activitatea medicală, totodată, constituie justificarea
teoretică a prevederilor morale ce reglementează acțiunea și comportamentul
lucrătorului medical.
Primul nivel îl formează problemele etice ce ţin de interacţiunea medicinii şi
societăţii, când exprimarea concretă a anumitor probleme morale şi categoriile
etice depind nemijlocit de medicină.

Aici e vorba de asemenea probleme cum sunt locul medicinii în progresul socio-
moral al omenirii, importanţa şi scopul medicinii, viitorul ei etc.

Acest nivel putem numi “Etica medicinei”.

Al doilea nivel e bazat pe faptul că în sfera medicală activează diferiţi oameni.
În acest sens, contradicţiile social-politice, idealurile umane şi principiile
morale ale societăţii este reflect în mod diferit, ce conduc uneori la diferite
decizii.
Respectiv apare necesitatea de a determina ştiinţific trăsăturile morale ale
medicului, formele de comportare în diferite situaţii morale, responsabilităţii,
cinstei etc.

Acest nivel poate fi numit “Etica medicului”.

Nivelul al treilea conţine asemenea probleme specifice ale lucrătorului medical,
cum ar fi interacţiunile dintre medic şi pacient, medic şi rudele pacientului,
medic şi colegii de lucru, problema tainei medicale, greşelilor medicale etc.
Aici avem de-a face cu problematica deontologiei, adică cu problemele datoriei
profesionale, riscului etc.
Acest nivel este denumit

5. Categoriile fundamentale ale eticii și eticii medicale.

Categoriile eticii sunt noţiunile cele mai generale care reflectă momentele
esenţiale şi principale ale moralei. Ele formează un sistem integru şi un conţinut
teoretic al eticii. Specificul categoriilor etice constă în faptul că în afară de
momentul gnoseologic ele mai conţin şi elemente axiologice şi normative. Prin
alte cuvinte, ele nu doar reflectă relaţiile morale, dar şi apreciază, recomandă şi
interzic ceva. Ca categorii morale principale sunt considerate binele, răul,
virtutea, datoria, conştiinţa, cinstea, demnitatea, fericirea, sensul vieţii etc.
Binele şi răul constituie categoriile fundamentale ale eticii prin care se exprima
aprecierea morală a condiţiei, acţiunilor şi faptelor atît ale fiecărui om în parte,
cît şi a colectivelor, grupurilor, claselor precum şi a diverselor evenimente
sociale. Ele caracterizează activitatea umană din punct de vedere al importanţei
ei morale. Noţiunile date poartă un caracter concretistoric, conţinutul lor a variat
pe parcursul dezvoltării sociale. În comuna primitivă, de exemplu, binele era
legat de acţiunile utile pentru colectivul primitiv, iar răul – de acţiunile
dăunătoare pentru el.
O dată cu apariţia diverselor pături sociale morala a obţinut un caracter de clasă,
unele şi aceleaşi fapte, evenimente se apreciau drept bine de o clasă şi drept rău
de către alte pături sociale. Dezvoltarea ulterioară a societăţii a contribuit la
aprecierea morală cît mai multilaterală a valorii sociale a fenomenelor, a utilităţii
lor. Pe parcursul istoriei în noţiunile de „bine” şi „rău” sa cimentat ceva comun
ce permite de a deosebi moralul de amoral (imoral). Bine este ceea ce societatea,
colectivul consideră acceptabil, ceea ce recomandă pentru sine şi membrii săi,
ceea ce aprobă din comportarea oamenilor din trecut, prezent şi recomandă
pentru viitor. Moral (bine) e ceea ce corespunde intereselor, necesităţilor,
aspiraţiilor oamenilor, amoral (rău) e ceea ce vine în contradicţie cu ele. Binele
şi răul trebuie legate de tendinţele obiective ale progresului social. Bine
înseamnă o asemenea comportare, acţiune care corespunde progresului societăţii
şi personalităţii, care e orientată spre păstrarea şi dezvoltarea multilaterală a
omului ca valoare socială supremă. Rău se identifică cu acele forme de
comportare şi manifestări sociale, ce împiedică progresul individual şi social.
Virtutea – categorie etică cu conţinut apreciativ şi normativ ce reflectă însuşirile
morale pozitive ale oamenilor, obligă respectarea idealurilor etice, normelor şi
principiilor morale. Viciul este caracteristica trăsăturilor morale negative,
indiferenţa şi nerespectarea normelor morale. Virtuţile se formează în procesul
educaţiei şi activităţii sociale, ca rezultat al asimilării culturii morale. În diferite
epoci virtuţile aveau diferit conţinut şi se schimbau concomitent cu evoluţia
societăţii şi normelor morale.
Onoarea – categorie etică ce exprimă atitudinea omului faţă de sine şi a
societăţii faţă de om. Ea se bazează pe sinceritate şi încredere reciprocă, pe
respectarea cuvîntului dat şi îndeplinirea obligaţiunilor faţă de alţi oameni şi faţă
de societate. Cinstea poate să degenereze în aroganţă, îngîmfare, vanitate,
ipocrizie, formalism, carierism, nepăsare etc.
Conştiinţa – categorie a eticii care caracterizează capacitatea persoanei de a
realiza autocontrolul moral, de a formula independent obligaţii morale, de a cere
de la sine îndeplinirea lor şi de a efectua o autoevaluare a 27 acţiunilor comise.
Conştiinţa morală este una dintre exprimările autoconştiinţei morale a
personalităţii, conştientizarea subiectivă a datoriei şi responsabilităţii în faţa
societăţii. Conştiinţa morală este una din cele mai vechi şi intimi regulatori ai
comportamentului uman. O dată cu sentimentul de datorie, onoare, demnitate
această categorie permite omului de a conştientiza responsabilitatea sa morală în
faţa sa ca subiect al alegerii morale şi în faţa altor oameni, a societăţii în
întregime.
Datoria – categorie a eticii care reflectă îndatoririle morale ale omului,
îndeplinite din îndemnul conştiinţei. În datorie îşi găsesc amprenta cerinţele
societăţii faţă de personalitate şi obligaţiile personalităţii faţă de societate. De
aceea conţinutul şi valoarea datoriei morale poartă un caracter concret-istoric în
funcţie de etapa dezvoltării sociumului. Totodată, în noţiunea datorie morală se
include şi necesitatea îndeplinirii unor norme morale general-umane care apar pe
parcursul vieţii în comun a oamenilor. Datoria morală poartă caracter imperativ,
de constrîngere. Din acest motiv conştientizarea îndatoririlor morale apare ca o
cerinţă interioara ce îi ajută omului să se orienteze mai eficient în conduita sa,
să-şi realizeze mai reuşit obligaţiile sale, să respecte cerinţele morale chiar şi în
lipsa elementului de constrîngere. În etica creştină datoria morală este
determinată de forţe supranaturale. În sistemele idealiste datoria este concepută
ca ceva abstract, în afara relaţiilor reale, ca produs al conştiinţei (de exemplu,
imperativul categoric la I. Kant). Profesia de medic presupune în mod
obligatoriu conştientizarea datoriei, condiţionat de particularităţile activităţii
date. Datoria morală supremă a medicului constă în a sluji dezinteresat
pacientul.

Demnitatea – categorie a eticii care exprimă valoarea morală a omului,

atitudinea lui faţă de sine însuşi şi recunoaşterea sau refuzul de către societate a
valorii personalităţii sale. Demnitatea este o formă a autoconştiinţei şi
autocontrolului personalităţii, un mijloc de înţelegere de către om a
responsabilităţii sale faţă de sine însuşi ca personalitate morală. Sentimentul
demnităţii nu-i permite omului să săvîrşească fapte morale care nu corespund cu
ţinuta şi conduita ce o are şi în acelaşi timp îl obligă să 28 respecte demnitatea
altor oameni. Astfel, demnitatea contribuie la perfecţionarea morală a
personalităţii. Societatea, la rîndul său, e obligată să recunoască şi să asigure
condiţiile necesare pentru manifestarea demnităţii tuturor membrilor ei.
Demnitatea este un aspect important al libertăţii morale şi sociale a omului.
Contemplarea noţiunii de demnitate a fost diferită în funcţie de nivelul de
dezvoltare a societăţii şi a doctrinelor eticofilosofice. În etica religioasă
demnitatea omului şi valoarea lui morală erau legate de îndeplinirea unor
îndrumări religioase.
Fericirea – noţiune a conştiinţei morale ce exprimă o asemenea stare a omului
care corespunde unei satisfacţii interne depline faţă de condiţiile existenţei sale,
deplinătatea şi conştientizarea vieţii, realizarea destinaţiei sale umane. În acest
conţinut se împletesc nu doar necesităţile sociale dominante, dar şi scopul,
sensul vieţii, visurile şi dorinţele zilnice ale persoanelor. La fel ca şi visul,
fericirea este o formă senzorial-emotivă a idealului, însă, spre deosebire de
acesta, ea înseamnă nu tendinţele persoanei, dar îndeplinirea acestor tendinţe.
Fericirea este strîns legată de sensul vieţii – noţiune caracteristică oricărui sistem
conceptual despre lume, ce semnifică predestinaţia şi scopul activităţii vitale ale
oamenilor. Ea se determină prin conţinutul reprezentărilor în masă despre căile
realizării fericirii şi căutării idealurilor.
Seminarul 2. Repere teoretice și practice ale bioeticii
1. Definiția și obiectul de studiu al bioetica. Premisele teoretice şi practice
ale bioeticii.

• Bioetica (gr. bios - viaţă şi ethos – obicei, caracter moral) constituie o

orientare ştiinţifică interdisciplinară a problemelor etice, filosofice şi
antropologice ce apar în legătură cu progresul ştiinţelor biomedicale şi
implementarea noilor tehnologii în practica socială.

• Ea se situiază la hotarele dintre filosofie, etică, biologie, medicină,

jurisprudenţă, teologie etc.

• Termenul bioetica a fost introdus în ştiinţă de biologul american V.R.

Potter în a. 1969 în opera sa “Bioetica - o punte spre viitor”.

• El interpretează bioetica ca pe o îmbinare dintre cunoştinţele biologice şi

valorile umane.

Obiectul bioeticii
• Bioetica constituie acel domeniu al ştiinţei care examinează relaţiile în
sistemul “om-biosferă“ de pe poziţiile eticii clasice, eticii normative.

• Obiectul bioeticii îl constituie studierea sistemică a naturii vii şi a

comportamentului uman în lumina valorilor şi principiilor morale.
 • Bioetica se prezintă drept o sinteză ştiinţelor despre viaţă şi sănătatea
umană şi are drept scop protejarea valorii vieţii în toate aspectele ei.

• Ea este o ştiinţă despre supravieţuirea tuturor sistemelor vii în

viziunea eticii universale. Supravieţuirea omului şi omenirii depinde de
atitudinea noastră corectă faţă de tot ce e viu.

• Privită sub acest aspect, bioetica depăşeşte limita eticii profesionale

medicale şi se apropie mai mult de etica ecologică, împreună cu care,
unindu-şi forţele, încearcă să elucideze aspectul etico-filosofic al
problemelor viitorului omenirii şi a vieţii de pe Terră.

Premisele apariţiei bioeticii

• Bioetica apare ca o reacţie de răspuns la noile probleme ce ţin de
viaţă, sănătate şi moarte, de sporirea interesului oamenilor faţă de
drepturile lor, referitoare inclusiv şi la propria lor existenţă, atât corporală
cât şi spirituală, de poziţia societăţii vis-a-vis de pericolul ce ameninţă
însăşi viaţa de pe Terră, generat de acutizarea problemelor globale ale
omenirii.

• Există opinia conform căreia bioetica apare odată cu agravarea şi

complicarea problemelor morale ale medicinii contemporane, în legătură
cu ameninţarea omenirii de către ştiinţa şi tehnica performantă.

• Alţi savanţi consideră că bioetica apare după 1946, când au fost

condamnaţi medicii nazişti pentru experimentele lor inumane asupra
oamenilor şi prizonierilor de război.

• Progresul tehnico-ştiinţific a agravat considerabil multe probleme

globale. Progresul aduce nu numai rezultate pozitive, el preconizează şi
grave consecinţe negative în toate domeniile de activitate umană, inclusiv
în medicină.

• Bioetica apare şi în legătură cu necesitatea determinării strategiei de

supravieţuire a omenirii, preîntâmpinării omnicidului planetar,
preîntâmpinării şi evitării catastrofei ecologice globale.

• Apariţia bioeticii este condiţionată şi de dezvoltarea intensivă a

cunoştinţelor biomedicale, tabloului medical al lumii şi lumii
biomedicale.
Astfel, putem vorbi despre o bioetica:
Bioetica în sens îngust (biomedical) analizează, sub aspect moral, subiecte
specifice precum eutanasia, avortul, fertilizarea artificială, maternitatea surogat,
ingineria genetică, transplantul de organe, inclusiv aspecte etice particulare ale
relației medic-pacient (confidențialitatea, informarea etc.).
Bioetica în sens larg, pe lângă subiectele menționate, mai sunt cercetate, de
asemenea, probleme precum poluarea mediului, reducerea biodiversității,
scăderea resurselor și distribuirea neechitabilă a lor etc.

2. Traseele de dezvoltare a bioeticii. Van Ransseller Potter – fondatorul

bioeticii.
Două trasee în evoluţia bioeticii
• Îngust,

• larg.

O astfel de interpretare duce la divizarea bioeticii în:

• bioetica generală,

• bioetica medicală (etica biomedicală).

În sens îngust bioetica se confundă cu etica medicală profesională,

limitându-i conţinutul doar la problemele etice ale raportului “medic -
pacient” ce apar actualmente în legătură cu implantarea intensivă în practica
medicală a tehnologiilor noi performante, scientofage.
• Sarcina principală a bioeticii sub acest aspect constă în explicarea etico-
filosofică a situaţiilor problematice limitrofe ca eutanasia, esenţa morţii
(concepţia religioasă şi cea ştiinţifică), ingineria genetică,
transplantologia, implantarea organelor artificiale, experimentele clinice
(inclusiv şi cele ale embrionului uman), avorturile, autoidentificarea
sexuală a omului, noile tehnologii ale naşterii copiilor, clonarea etc.

În sens larg - poate fi interpretată ca etica viului (vietăţii) în genere.

• Explicarea netradiţională a bioeticii reiese din inevitabilitatea extinderii
sferei cunoştinţelor etice asupra biosferei - cerinţă extrem de importantă a
revoluţiei noosferice contemporane.
 • Începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea sub influenţa
progresului tehnico-ştiinţific capătă o dezvoltare intensă nu numai etica
profesională (etica medicului, ziaristului, pedagogului, savantului etc.),
dar şi cunoştinţele etice integrale ce se referă atât la relaţiile
interpersonale, cît şi la relaţiile omului cu mediul ambiant - cu lumea
vegetală, animală, biosfera în întregime.

Termenul bioetică a fost introdus în ştiinţă de biologul şi oncologul american

Wan Renssellaer Potter în anul 1970 în articolul său „Bioetica ─ ştiinţă a
supravieţuirii”. În ea autorul interpretează bioetica ca o îmbinare a cunoştinţelor
biologice şi valorilor umane. Acest domeniu al ştiinţei apare ca o reacţie de
răspuns la noile probleme ce ţin de viaţă, sănătate şi moarte, de sporirea
interesului oamenilor faţă de drepturile lor, referitoare inclusiv şi la propria lor
existenţă atît corporală cît şi spirituală, de poziţia societăţii vizavi de pericolul ce
ameninţă însăşi viaţa de pe Terră, generat de acutizarea problemelor globale ale
omenirii.
 Introducând termenul, Wan Renssellar Potter a subliniat că bioetica
trebuie să constituie „o nouă disciplină care să combine cunoaşterea
biologică cu cea a valorilor umane”.

 Am ales - scria el - rădăcina bio - pentru a reprezenta cunoaşterea

biologică, ştiinţa sistemelor fiinţelor; şi etica pentru a reprezenta
cunoaşterea valorilor umane.

3. Principiile morale și metodologice ale bioeticii.

Principiile metodologice ale bioetici
 Biocentrism , graţie căruia în ştiinţă, în practică se impune şi se
argumentează necesitatea depăşirii postulatului antropocentrist în
elaborarea şi promovarea noilor paradigme în strategia de asigurare a
securităţii umane.

 Coevoluționist , care în apariţia şi dezvoltarea cunoştinţelor eticii

biologice prevede o interacţiune şi o existenţă armonioasă dintre societate
şi natură, dintre om şi biosferă.

 Moralității , care impune acestui domeniu al filosofiei practice

promovarea normelor şi regulilor eticii tradiţionale vizavi de tot ce-i viu,
adică clasarea moralității autentice, veritabile în sistemul „Om-Biosferă”.
  Libertății și responsabilității solicită ca bioetica să impună indivizii în
relaţiile lor cu lumea vie să nu absolutizeze libertatea, care (libertatea) are
dreptul la „viaţă” doar într-un raport justificat cu responsabilitatea. Liber
devii atunci cînd în aceeaşi măsură eşti şi responsabil faţă de animale,
plante, faţă de tot ce execuţi pentru a asigura securitatea individuală şi
colectivă, securitatea umană.

 Vulnerabilității ne vorbeşte despre faptul că cea din urmă trebuie

interpretată în două sensuri. În primul rînd, vulnerabilitatea se manifestă
drept caracteristică a oricărei fiinţe vii, a fiecărei vieţi aparte, care posedă
astfel de trăsături, cum ar fi fragilitatea şi moartea. În al doilea rînd, corect
se vorbeşte despre vulnerabilitatea grupelor de oameni aparte, cum ar fi,
de exemplu, copiii, săracii, bolnavii, bătrînii, invalizii etc.

 Integrității se manifestă în cunoştinţele bioetice prin faptul necesităţii

interpretării în ansamblu şi de sistem al biosferei ce înglobează în sine
cele mai simple şi inferioare elemente ale vieţii, pînă la cele mai
complicate şi superioare ale acesteia, cum ar fi Homo-Sapiens. Acest gest
ştiinţific este îndeosebi inevitabil în procesul de elaborare a noilor
paradigme de supravieţuire a civilizaţiei contemporane. Principiul
examinat atinge atît somaticul vieţii, cît şi spiritul celei din urmă.
Valoarea principiului integralităţii în contextul bioeticii constă în aceea că
el determină cert securitatea omenirii doar în strînsă legătură cu toată
biosfera, cu toată vietatea. În afara acestui fapt este fatală catastrofa
antropoecologică globală, prin urmare dispariţia speciei umane –
omnicidul.

Principii morale ale bioeticii

 Autonomiei

 Binefacerii

 Nefacerii răului

 Dreptății

4. Bioetica ca mecanism de modernizare şi transformare a medicinii

teoretice şi practice.
Astăzi, comunitatea medicală a ajuns la o opinie unanimă că un medic-om de
știință nu poate fi mai mare decât valorile umane universale. Atunci când ia o
decizie, alături de interese științifice, care vor duce cu siguranță la dezvoltarea
medicinei teoretice și practice, medicul trebuie să țină cont de valorile morale.
Baza etică a experimentului cu participarea umană a fost doctrina
consimțământului informat al pacientului, care este considerată o condiție
necesară pentru orice intervenție medicală. De asemenea, este foarte important
să se respecte confidențialitatea rezultatelor cercetării. Dezvoltarea actuală a
cunoștințelor biomedicale implică cercetări pe oameni în beneficiul oamenilor,
în urma testelor efectuate pe animale și alte modele. Studiul clinic la om ar
trebui să aibă loc numai atunci când riscul nu depășește beneficiul. Conduita
cercetării biomedicale este considerată acțiune penală ilegală, necinstită, imorală
și chiar penală, dacă nu sunt respectate reglementările și normele legale.

Seminarul 3. Bioetica și problema existenței umane

1. Bioetica – o nouă viziune a lumii biomedicale.
Termenul de bioetică, introdus în ştiinţă de oncologul şi biologul american Van
Renssallaer Potter în 1970 în articolul său „Bioetica: ştiinţă a supravieţuirii”,
care mai apoi devine capitolul I în opera sa principală (1971) „Bioetica – o punte
spre viitor”, etimologic (bios+ethos), după cum s-a menţionat deja, are o
încărcătură biologică, etică, medicală şi filosofică. Ea, afirmă aici Van R. Potter,
este o ramură interdisciplinară a ştiinţei contemporane despre supravieţuire,
care, utilizînd noi metodologii, are drept obiect examenul sistemic al
comportamentului uman în domeniul cunoştinţelor vieţii şi al sănătăţii, analizat
în lumina valorilor şi principiilor morale tradiţionale.
Necesitatea şi inevitabilitatea extinderii cunoştinţelor etice asupra lumii vii,
adică asupra lumii animalelor şi plantelor şi implementarea vertiginoasă a
tehnicii performante, a tehnologiilor scientofage, sofisticate în practica
biomedicală au provocat două abordări în dezvoltarea bioeticii: interpretarea lui
Van R. Potter (bioetica interpretată în sens larg) şi interpretarea lui André
Hellegers (bioetica interpretată în sens îngust), iar mai apoi și constituirea a 5
trasee în evoliția eticii viului.
În sens larg bioetica reprezintă acel domeniu al filosofiei practice care
examinează relaţiile în sistemul „om-biosferă” de pe poziţiile eticii clasice.
Obiectul de studiu al bioeticii devine, deci, omul, animalele, plantele, toate
vietăţile sub unghiul de vedere al „binelui” şi al „răului”. În esenţă dincolo de
viaţă şi moarte etica viului controlează şi dă răspuns la tot ce ştiinţa şi tehnica o
provoacă. Bioetica a demonstrat că evoluţia tehnologică în lumea biomedicală a
neglijat bolnavul, alte fiinţe vii. Van R. Potter, din această cauză, argumentează
că ea (bioetica) este o nouă disciplină ce combină cunoaşterea biologică cu cea
etică. „Am ales, - scria el, - rădăcina bio – pentru a reprezenta cunoaşterea
biologică, ştiinţa sistemelor fiinţelor vii şi etica pentru a reprezenta cunoaşterea
sistemului valorilor umane”. Astfel, Van R. Potter vede cel mai mare pericol în
supravieţuirea omenirii în ruptura între două domenii ale cunoaşterii, cel
ştiinţific şi cel umanist. Singura cale posibilă în faţa iminenţei catastrofe este
crearea unei „punţi” între cele două culturi, între cea biologică şi cea
umanistico-morală. Bioetica, deci, nu poate să se axeze doar asupra omului, dar
trebuie să cuprindă şi biosfera. Bioetica devine, prin urmare, o direcţie ştiinţifică
contemporană axată spre studiul existenţei umane în viziunea eticii tradiţionale.
În sens îngust bioetica este interpretată de obstetricianul american André
Hellegers. „Moştenirea” lui în acest domeniu ne vorbeşte că bioetica este un fel
de maieutică, o ramură a ştiinţei capabile de a reuni valori prin dialogul şi
confruntarea dintre medicină, filosofie şi etică. Bioetica devine un mod de
realizare a conflictelor dintre medicina tehnologică nouă şi etica medicală
clasică. Domeniul de studiu al ei este, în viziunea lui A. Hellegers, aspectul etic
în practica clinică, adică bioetica sintetizează cunoştinţele medicale şi pe cele
etice. Aici avem cazul cînd bioetica se identifică cu etica medicală, ceea ce nu
este justificat în opinia noastră atît teoretic, cît şi practic. Or o astfel de
interpretare a bioeticii, cînd concepţia potteriană este umbrită de cea
hellegersiană, astăzi are loc în majoritatea ţărilor din lume, ceea ce nu contribuie
la dezvoltarea bioeticii în sens larg al cuvîntului.
Încă un moment ce ţine de bioetică este faptul că ea reprezintă şi un institut
social cu o ierarhie proprie. E vorba de comitetele de bioetică spitaliceşti,
regionale, de ramură, naţionale şi internaţionale.
Bioetica, deci, imaginează lumea biomedicală specific. Reflexia bioetică se
bazează atît pe fapte, cît şi pe principii. Toate cele menţionate ne vorbesc despre
multe momente ce ne caracterizează cunoştinţele bioetice ca ceva netradiţional
în filosofia practică, însă unul este clar: etica viului este o nouă viziune a lumii
biomedicale ce întru totul corespunde societăţii contemporane – societăţii
informaţional-tehnogene, epocii tehnologiilor performante, tehnologiilor
planetare avangarde.

2. Modelele contemporane ale medicinei morale.

Există cîteva modele ale medicinei morale ce se axează în spațiul raportului
„medicpacient”. Aceste tipuri elucidează diferite probleme referitor la poziția
morală și a comportamentului medicului față de pacient, precum și atitudinea
pacientului faţă de lucrătorul medical. Savantul american R.M.Veatch
formulează următoarele modele ale medicinei morale.
Modelul tehnic presupune că medicul în activitatea sa se conduce doar de
principiile științei. El este inginerul organismului uman și acționează ca un
tehnician care conectează diferite țevi și conducte, curăță sistemele uzate.
Exagerarea principiilor tehniciste în activitatea curativă exclude atitudinea
morală a medicului față de pacient. Totuși, savantul adevărat, nemaivorbind de
medici, nu poate evita aprecierea morală a activității sale, nu poate sa nu ia în
considerație anumite valori morale. Medicul la fiecare pas este nevoit să aleagă
între acestea din urmă şi pacient, el nu poate fi liber față de anumite sisteme de
valori. Acest model moral al medicinei este provocat de informatizarea intensivă
a sferei medicale.
Modelul sacral este o altă extremă în raporturile morale dintre medic și pacient.
Dacă în modelul tehnic medicul este complet lipsit de valori morale, atunci
modelul sacral, dimpotrivă, absolutizează capacitățile și atitudinile morale ale
medicului cu o ignorare totală a poziției pacientului. Medicul este privit ca un
tată, ca un preot (ca ceva sacru) care știe totul și procedează corect întotdeauna.
El prescrie și aplică tratamentul, conducîndu-se de propriile valori morale fără a
discuta cu pacientul. Acest paternalism duce la ignorarea altor poziții morale și
nu poate să nu aibă consecințe negative referitor la binele pacientului.
Modelul colegial a apărut ca o încercare de a combina primele două modele.
Primul presupune medicul ca un tehnocrat lipsit de orice calități morale.
Modelul sacral absolutizează autoritatea morală a medicului și ignorează
demnitatea și libertatea pacientului. Modelul colegial tinde spre un compromis
ce ar rezolva optimal raporturile morale dintre medic și pacient. Aceste atitudini
trebuie fundamentate pe colegialitate, promovînd scopuri și interese comune în
rezolvarea anumitor probleme. Relațiile lor trebuie să se bazeze pe încrederea
reciprocă, egalitate, libertate. Însă comunitatea intereselor este mai repede o
utopie decît o realitate. Deosebirile etnice, clasiale, economice dintre oameni
aduc acest model doar la nivelul unui ideal preferat.
Modelul de contract poate să fie un model ce ar corespunde relațiilor sociale
reale. Acest tip de medicină morală depășește neajunsurile modelelor sus-numite
și se bazează pe acordul informat. Medicul trebuie să prezinte informația despre
caracterul bolii, scopul și riscul tratamentului, alternativele posibile. Pacientul își
păstrează libertatea de a-și controla sănătatea și viața, de a lua decizii, reieșind
din propriile dorințe și valori morale. Modelul tipului de contract presupune că
atît medicul, cît și pacientul se conduc de principii și valori morale înalte.
Modelul nominalizat poate preîntîmpina multe probleme etice ce se întîlnesc în
practica medicală.

3. Bioetica din perspectiva supraviețuirii omenirii. Bioetica şi cunoştinţele

periculoase. Bioetica şi asigurarea securităţii umane.
Bioetica, ca disciplină filosofică, reprezintă o nouă etapă a eticii generale şi o
continuare a eticii medicale. Actualmente însă, bioetica este o noţiune cu sens
mai larg ce include etica medicală, etica ecologică, alte discipline înrudite. Dacă
în centrul eticii medicale şi a eticii sistematice (generale) se află omul (principiul
antropocentrist), apoi în centrul bioeticii se situează noţiunea de viaţă, de vietate
(principiul biosferocentrist).
În conştiinţa cotidiană e cert faptul că morala de la apariţia ei şi pînă astăzi
include în sine doar principii şi norme ce se referă la relaţiile dintre oameni şi
nicidecum nu atinge raportul sociumului cu natura, omului cu biosfera. În
condiţiile crizei ecologice se consolidează o nouă tendinţă, un nou fenomen în
conştiinţa morală şi anume: datoria morală faţă de natură devine o parte
componentă a ei şi, deci, apare o formă nouă a conştiinţei sociale – conştiinţa
bioetică. Bioetica ca ştiinţă ar trebui la acest capitol să rezolve cîteva probleme
principiale: a face posibilă supravieţuirea întregului ecosistem, a fi reperul de
bază al existenţei omului, a orienta raţiunea umană şi cunoaşterea spre tot ce
ameliorează calitatea vieţii şi a depăşi tot ce stopează dezvoltarea şi afirmarea
personalităţii umane. Cu alte cuvinte, bioetica ar trebui să contribuie cu toate
posibilităţile ei la constituirea unui nou intelect – intelectul social, colectiv
Însă realitatea este de o aşa natură că în condiţiile tehnologiilor existente şi
activităţii umane actuale civilizaţia nu poate asigura un nivel normal de viaţă.
Omul este o fiinţă biosocială şi el nu poate trăi în afara biosferei. Ocupînd un loc
anumit în sistemul formelor vitale ale planetei, el depinde de ele. Binele omului
este legat de dimensiunile generale şi de puterea proceselor vitale de pe Terră.
Filosofia contemporană devine o filosofie a supravieţuirii. Omenirea nu poate
exista decît în limitele unor parametri strict determinaţi ai mediului fizic,
biologic şi social. Omenirea, ca parte a noosferei, a păşit în epoca dezvoltării
ireversibile, care depinde de acutizarea problemelor globale. Problema-cheie
actualmente este elaborarea Strategiei Omului, coordonată cu Strategia Naturii.
Strategia omenirii presupune totalitatea diferitelor activităţi şi norme ce ar
asigura coevoluţia omului şi mediului.
Strategia omenirii trebuie să accepte şi noi modernizări, de aceea trebuie să aibă
drept bază o nouă filosofie − filosofia supravieţuirii. Bioetica care se ocupă cu
problemele omului şi optimizării condiţiilor sociale şi naturale de pe poziţiile
moralităţii poate contribui la elaborarea strategiei omenirii, la rezolvarea
problemelor globale, la elaborarea noilor orientări valorice, noilor paradigme de
supravieţuire ce ar reglementa utilizarea biotehnologiilor, tehnologiilor
inovaţionale, avangarde.
Civilizaţia contemporană tehnogenă cu industria ei consumatoare trebuie să fie
înlocuită cu o nouă civilizaţie − informaţional-ecologică (noosferică) cu valorile
ei general-umane ce ar asigura existenţa veritabilă a omenirii. Este vorba de
formarea şi fundamentarea noilor principii ale existenţei umane, noilor idealuri
ale activităţii umane, noilor perspective ale dezvoltării omului şi societăţii. În
realizarea acestor imperative un rol important îi aparţine filosofiei, bioeticii şi
eticii medicale.
Problemele medicale ocupă doar o parte a chestiunilor ce sunt studiate de
bioetică. Acestea sunt problemele tratamentului bolnavilor incurabili,
monstruozităţilor congenitale, determinării limitelor vieţii şi morţii,
transplantării organelor, folosirii metodelor ingineriei genetice ş.a. Însă
formularea şi rezolvarea acestor probleme este specifică. De exemplu, vorbind
despre problema raclajului atît adepţii, cît şi adversarii lui discută nu despre
universalitatea poruncii nu ucide, ci despre stabilirea momentului de cînd acest
„ghem” poate fi considerat individ uman şi are dreptul la viaţă.
Prin analogie, discuţiile despre justificarea morală a transplantării organelor se
axează nu în jurul tezei despre sfinţenia vieţii umane, ci spre stabilirea limitelor
de deces al omului, cînd colectarea organelor încă vii nu se consideră o crimă
(omucidere). Cu alte cuvinte, bioetica pune problemele sale într-un cadru
special: cine trebuie să hotărască ce se poate şi ce nu se poate efectua de pe
poziţiile eticii generale. A determina limitele vieţii şi morţii trebuie să o facă
ştiinţa, medicina, dar rezolvarea problemelor trebuie să ţie cont de echitatea
umană, folosind în acest scop părerea (competenţa) a mai multor specialişti
(medici, filosofi, bioeticieni, jurişti, teologi etc.).
Actuale sunt şi problemele ecologizării moralei, determinării statutului etic al
ştiinţei. În perspectivă bioetica trebuie să pătrundă nu doar în medicina teoretică,
ci şi în medicina clinică, în practica susținerii și protejării sănătăţii. E necesară şi
organizarea comitetelor bioetice în universităţile medicale şi veterinare, în
centrele de cercetări ştiinţifice. Cel mai actual obiectiv este pregătirea cadrelor
de bioeticieni. Bioetica poate să devină o punte spre crearea eticii global-umane
a viitorului, științei supravieţuirii omenirii, iar civilizația este datoare să-i ajute
acesteia să atingă acest scop extranobil.

4. Bioetica și ,,granițele” progresului tehnico-științific și tehnologic.

În condiţiile scientizării şi informatizării societăţii are loc o extindere a sferei
eticii contemporane, o constituire de noi modele morale coerente procesului de
supravieţuire a omenirii. Sub influenţa intensă a progresului tehnico-ştiinţific se
dezvoltă nu doar etica profesională, dar şi cunoştinţele unei etici universale la
care se referă şi atitudinea omului faţă de mediu, biosferă, faţă de viaţa însăşi.
Naturalizarea eticii a şi contribuit la apariţia bioeticii. Lumea contemporană îşi
epuizează posibilităţile evoluţiei naturale, îşi riscă progresiv viitorul. Bioetica, în
aceste condiţii, este „un strigăt de ajutor” al acelor oameni, care nu se ocupă
nemijlocit de cercetări medicale şi biologice, dar care sunt puşi în faţa
consecinţelor negative ale acestora – urmări pe care medicii şi savanţii nu ştiu
cum să le evite şi pe care deseori nu-şi doreau chiar să le controleze.
Dezvoltarea rapidă a medicinei şi biologiei, precum şi a altor ştiinţe, provoacă
noi discuţii ce vizează nu doar procesul de cercetare ştiinţifică a savanţilor, dar
şi activitatea cotidiană a fiecăruia dintre noi. Ştiinţa de astăzi rezolvă probleme
ce ieri erau de neconceput, în acelaşi timp, aceste cercetări lezează valorile
umane. Astfel apar probleme de ordin umanist.
E adevărat că drept rezultat al cercetărilor ştiinţifice apar noi posibilităţi, dar
acestea prea rapid sunt implementate în practică, fără a sta la îndoială. Unica
barieră eficientă este corelaţia dintre preţ şi profit. Deci, moralitatea societăţii
pare a fi marcată de nechibzuinţa umană, astfel încît îşi pierde hotarul dintre ce
ar trebui să facă şi ce nu se permite, apelînd la dovezile înţelepciunii şi raţiunii.
Dacă omul ar fi meditat înainte de a implementa în practică metoda fecundării in
vitro, multe probleme morale ce au apărut mai tîrziu din această cauză nu ar fi
existat, începînd, de exemplu, cu problema embrionilor umani congelaţi.
Drept concluzie menţionăm că viaţa trebuie preţuită chiar din momentul
conceperii sale, trebuie respectată inviolabilitatea şi sfinţenia acestui miracol.
Crearea tehnicii vieţii ce conduce la moarte (o moarte a societăţii, a rasei umane)
– iată paradoxul principal relevat de faptele nominalizate. Dar crezînd că
dezvoltarea ştiinţei conduce mereu la ceva rău, este la fel de naiv, după cum se
crede eronat, că ea are doar rezultate benefice. De aceea, problema constă nu în
stoparea cercetărilor ştiinţifice, nu în depistarea limitelor, „graniţelor”
progresului tehnico-ştiinţific, ci în instituirea controlului asupra elaborărilor noi,
începînd cu etapa experienţei şi pînă cînd rezultatele acestora devin obiect al
comercializării.
Seminarul 4. Decizii morale
1. Deciziilor morale în activitatea medicală. Structura deciziilor morale.
2. Gândirea critică și imaginația morală – factor esențial în cadrul deciziei
morale.
3. Teoriile normative etice – repere conceptuale ale deciziilor morale.
Tema 2. Aspecte clinice ale bioeticii
Seminar
1. Aspectele și modelele socioculturale ale bioeticii.
Aspectele bioeticii
• O analiză profundă a bioeticii este posibilă prin evidenţierea aspectelor
acestui fenomen. În acest caz delimităm patru aspecte principale:

- Sociofilosofic,

- Axiologic,

- Juridic,

- Medical.

Aspectul sociofilosofic
• Bioetica poartă un caracter general-uman, este o varietate a activităţii
intelectuale şi a practicii sociale care are scopul de a garanta posibilitatea
dialogului şi solidarităţii oamenilor în apărarea binelui şi opunerea răului
generat de activitatea contemporană a oamenilor.
• Bioetica contribuie la evidenţierea celor mai actuale probleme sociale. Astăzi
omenirea se găseşte în faţa unui pericol global legat de consecinţele negative
ale progresului tehnico-ştiinţific. Pentru a depăşi această primejdie e necesar
de a conştientiza acele probleme ce provoacă pericolul nominalizat şi de a
schimba mentalitatea oamenilor.
• E necesar să înţelegem specificul vieţii, să ne convingem că etica este
nemijlocit legată cu ştiinţele naturii, că nu trebuie să existe divergenţe dintre
moralitate şi viaţă.
• Bioetica formulează o nouă paradigmă a gândirii care relevă pericolul
prezentat de individualism şi de colectivism şi care protejează idealurile
democratismului. Bioetica devine un mecanism extrem de important în
restructurarea democratică a biopoliticii societăţii contemporane.

Aspectul axiologic
• Bioetica contribuie la formarea unui nou sistem etico-normativ şi valoric,
 care ar trasa o ieşire din situaţia critică de astăzi.
• Repercusiunile progresului tehnico-ştiinţific, societatea tehnogenă,
informatizarea accelerată a domeniilor de activitate umană, situaţia social-
politică şi economia de piaţă au dus la devalorizarea şi deumanizarea
medicinii, atitudinii noastre negligente faţă de natură, faţă de relaţiile sociale
în genere.
• Bioetica formulează noi exigenţe referitoare la interacţiunea, obligativitatea şi
responsabilitatea oamenilor, dând prioritate valorilor general-umane.
• Viaţa este valoare în sine, valoarea supremă. Lupta pentru viaţă este un
postulat axiologic al bioeticii şi determină deci toate celelalte valori şi relaţii
umane.
• Principala sarcină a bioeticii constă în determinarea şi formularea unui nou
sistem de valori şi orientări umane, care ar corespunde drepturilor omului,
scopurilor fundamentale ale civilizaţiei contemporane.

Aspectul juridic
• Bioetica este o formă de protecţie a drepturilor omului, inclusiv şi dreptul lui
la viaţă, la sănătate, la autodeterminare liberă.
• Bioetica trebuie să formeze condiţii în care ocrotirea sănătăţii să devină un
drept inalienabil al omului. Însă obiectul bioeticii nu se reduce doar la viaţa
umană şi atributele ei, ci şi la reglementarea juridică a relaţiilor omului cu
biosfera, a societăţii cu natura prin intermediul principiilor acestui domeniu al
ştiinţei.
• Bioetica afirmă unitatea abordării ştiinţifice cu valorile umaniste (dând
prioritate majoră valorilor şi scopurilor umane).
• Bioetica tinde să reglementeze cercetările ştiinţifice reieşind din valorile
umaniste, să formuleze norme şi reguli ale cercetărilor biomedicale, ţinând
cont de drepturile omului.

Aspectul medical
• Aspectul medical al bioeticii nu-i altceva decât manifestarea umanismului în
medicină, autoconştiinţa critică a comunităţii profesionale a medicilor.
• În legătură cu progresul tehnico-ştiinţific în medicină se schimbă viziunea
despre normă şi patologie, moral şi amoral.
• Avem un şir de probleme ce nu pot fi rezolvate doar de pe poziţiile medicinii,
sau a moralei.
• Medicina trebuie să ofere argumente ştiinţifice pentru fundamentarea
bioeticii, iar bioetica - să prezinte postulate morale pentru justificarea
deciziilor medicale.
Bioetica trebuie să justifice moral rezolvarea multor probleme medicale:
avortul, transplantarea organelor, determinarea limitelor vieţii şi morţii,
eutanasia ş.a.
2. Actul medical și etapele sale.
ACTUL MEDICAL consta in recunoasterea, diagnosticarea si tratarea unei
afectiuni aparute ca urmare a unui dezechilibru intre organism si mediu sau intre
elementele proprii organismului.

Etapele actului medical

 Stabilirea diagnosticului
 Tratamentul propriu-zis
 Perioada de convalescenţă

3. Paternalismul și antipaternalimul ca tip de dialog profesional medical.

Valoarea morală a autonomiei pacientului s-a dovedit a fi atît de importantă şi
vastă, că binefacerea medicului contrar voinţei şi dorinţei bolnavului a încetat a
fi considerată binevenită, chiar admisibilă. Astfel, de rînd cu celelalte probleme
extrem de semnificative din cadrul medicinei şi filosofiei contemporane, se
impune tot mai vehement şi problema coraportului dintre atitudinea paternalistă-
antipaternalistă (nepaternalistă).
E vorba că modificările ce au loc actualmente în sectorul medical au provocat
apariţia, conform bioeticii, a două modele de interacţiune a medicului şi
pacientului – paternalist şi antipaternalist, şi corespunzător două tipuri de
abordare morală a fenomenelor nominalizate - cel al monologului (paternalist) şi
cel al dialogului (antipaternalist). Cel din urmă poate fi obţinut prin intermediul
acordului informat sau prin intervenţia noţiunii de interpretare, prin dialog. În
acest context e binevenită ideea evidenţierii eticii paternaliste (a monologului) şi
eticii interpretative (a dialogului), eticii antipaternaliste.
Medicina clinică contemporană este nevoită să accepte diversitatea modurilor de
lecuire formulate în multiple, adesea incompatibile, surse teoretice, fapt ce oferă
pacientului dreptul de a alege într-o manieră liberă nu doar medicul, dar şi
tratamentul. Criteriul autenticităţii din cîmpul deciziilor ştiinţifice se deplasează
parţial în dialogul dintre medic, pacient şi societate. Întrun sens mai larg acest
fapt reprezintă o problemă a dreptului la eterodoxie, diversitate şi concomitent
devine problema posibilităţilor medicinei de a fi represivă, de a dicta omului un
anumit mod de viaţă. Deci, dilema medicală a poziţiilor paternaliste şi
nepaternaliste pătrunde întreaga bioetică.
Primul model (şi mod de abordare) al bioeticii – modelul paternalist, oferă
medicului statut de tutelă a bolnavului, care „ştie mai bine” ce-i trebuie acestuia
şi care este împuternicit de a lua decizii în privinţa diagnosticării, a căilor şi
metodelor de tratament. Acest mod de abordare (model) în bioetică are cîteva
premise de bază: a) condiţiile tratamentului, viaţa şi sănătatea omului sunt
incontestabil valori prioritare; b) poziţia etică a medicului se formează univoc
conform vechii maxime: „Salus aegroti - suprema lex” („Binele bolnavului e o
lege supremă“); c) forma relaţiilor etice e asimetrică, deoarece întreaga (sau
aproape întreaga) răspundere în ceea ce priveşte adoptarea hotărîrilor clinice şi-o
asumă medicul.
Actualmente suntem martorii a două tipuri de paternalism: primul - cînd medicul
„domină“ pacientul şi al doilea - cînd medicul se află sub dominarea celui din
urmă.
Modul antipaternalist de interacţiune poate fi realizat prin intemediul a două
mecanisme: interpretarea cu etica dialogului şi acordul informat sau
consimţămîntul informat.
Arta interpretării poate fi realizată în practică doar pe calea dialogului, prin
intermediul comunicării. Interpretarea reprezintă piatra de temelie a
hermeneuticii (din greacă Hermeneuen – a interpreta) care reprezintă teoria
înţelegerii textelor, a descifrării semnelor şi simbolurilor. Esenţa hermeneuticii
constă în dialectica priceperii şi explicării, scopul ei fiind comprehensiunea
experienţei proprii şi a altor oameni examinaţi ca un text.
Astfel, în relaţia medic-pacient, informaţia oferită pacientului, precum şi forma
interpretării trebuie să fie accesibilă şi simplă (bolnavul să fie capabil să explice
şi altora). Maniera de prezentare a informaţiei cere o tentă de optimism, fără a
omite importanţa factorului psihic.
Medicul va explica pacientului starea sănătăţii lui, căile posibile de tratament,
riscul şi probabilitatea reuşitei fiecăreia. Specialistul va recomanda bolnavului
cea mai accesibilă şi justificată variantă de tratament, însă decizia finală este
lăsată pe seama pacientului. Sunt cunoscute cazuri cînd pacientul refuză
tratamentul recomandat din motive personale (de exemplu, apartenenţa la
anumite confesiuni religioase sau din motive financiare). Medicul va trebui să
găsească o alternativă, fără a impune convingerile personale, fără a presa psihic
pacientul, fapt ce se poate întoarce împotriva medicului, fiind acuzat de
încălcarea dreptului la decizie a pacientului
Explicarea detaliată a situaţiei şi riscurilor posibile poate induce uneori pacientul
în starea de frică şi neîncredere, fapt ce poate afecta negativ procesul vindecării.
Desigur, interpretarea nu ar însemna elucidarea tuturor posibilităţilor şi reacţiilor
adverse, dar va cere onestitate şi sinceritate de la medic. Tăinuirea unor variante
posibile sau ale unor complicaţii des întîlnite, în speranţa că nu se vor întîmpla,
poate implica medicul în procese judiciare îndelungate. Este foarte importantă
metoda şi forma oferirii acestei informaţii, care trebuie să inspire speranţă şi
încredere.

4. Acordul informat în relația medic-pacient.

Acordul sau consimţămîntul informat, care constituie un moment-cheie în
deciziile medicale. Caracterul deliberat al acordului informat presupune lipsa
constrîngerii şi prohibiţiei, ameninţării şi înşelăciunii medicale, adică renunţarea
medicului la statutul de tutelă în relaţiile sale cu pacienţii. Deoarece activitatea
medicală este una din cele mai extinse şi complicate (reieşind din diversitatea
patologiilor umane), noţiunea de acord informat trebuie analizată prin specificul
diferitor domenii sau ramuri ale medicinei. Tocmai acest fapt ne-a determinat să
acordăm un capitol aparte explicării detaliate a consimţămînului în actul
medical.
Trebuie să deosebim două modele de bază ale acordului informat: modelul static
sau fragmentar şi modelul procesual sau de durată. În cazul primului model,
relaţia medic-pacient este de scurtă durată. Medicul oferă informaţia deplină
despre boală şi tratament, cere acordul pacientului şi stabileşte evoluţia stării
bolnavului. Se lucrează în limite temporale bine stabilite. În principiu, nu este
încălcat nici un aspect al acordului informat, însă din punct de vedere filosofico-
bioetic nu este respectat specificul individualităţii, nu sunt luate în consideraţie
particularităţile psihologice ale persoanei şi necesitatea acesteia pentru un sprijin
moral din partea medicului pe parcursul întregii proceduri de investigare,
tratament şi remisie (sau evoluţie) a bolii.
În practica medicală pacientul poate avea nevoie de o completare a cunoştinţelor
despre maladia sa, o informare suplimentară, fapt care reflectă necesitatea celui
de al doilea model – modelul procesual, conform căruia acceptarea deciziei
medicale constituie un proces îndelungat, iar schimbul de informaţie trebuie să
aibă loc pe tot parcursul interacţiunii medicului cu pacientul. Condiţiile create de
acest model sunt mult mai favorabile pentru realizarea autodeterminării
pacientului. Devine posibilă excluderea comportării formale a medicului faţă de
bolnav şi limitarea substanţială a recidivelor paternalismului. Se stabileşte o
legătură strînsă între medic şi pacient, bazată pe încredere şi speranţă. În urma
unui contact mai îndelungat cu pacientul, medicul poate afla caracterul
bolnavului, statutul emoţional, reuşind astfel să aleagă modalitatea corectă de
transmitere a informaţiei despre boală şi pronosticul ei. Medicul va apela la
laturile puternice ale caracterului persoanei bolnave pentru a-l convinge să lupte
împreună contra maladiei, cerîndu-i ajutorul şi totodată oferindu-i ajutor.
Pacientul trebuie să simtă atît responsabilitatea deciziei sale, cît şi sprijinul,
ajutorul oferit de medic. Numai în aşa mod se va ajunge la o colaborare pozitivă
dintre medic şi pacient cu excluderea conflictelor existente astăzi.

5. Problema confidenţialităţii în domenii medicale specifice; excepţii de la

confidenţialitate.
Confidenţialitatea este dreptul pacientului de a nu divulga informaţia referitoare
la starea sănătăţii sale fi zice şi psihice, aspectele intime ale vieţii personale.
confidenţialitatea în sănătatea publică este o necesitate obligatorie în actul
medical competent. Aceasta va asigura calitatea serviciului de tratament şi va
amplifica factorii morali, precum încrederea pacientului, sinceritatea,
corectitudinea etc. Însă în practica medicală există cazuri cînd este foarte dificilă
păstrarea confidenţialităţii din motive nonmedicale. Este vorba de interesele
unor terţe persoane, a căror viaţă şi sănătate se dovedeşte a fi în pericol o dată cu
nedivulgarea unor adevăruri despre pacient.
Confidenţialitatea în psihiatrie. Pacienţii psihiatrici constituie o categorie aparte
din punct de vedere al menţinerii confidenţialităţii despre starea sănătăţii
acestora. Permiterea libertăţii bolnavilor mentali, cu acordul de a activa şi a se
încadra în societate, implică din partea medicilor şi cerinţa de a asigura
comunitatea din punct de vedere al inofensivităţii acestor pacienţi. Pe de o parte,
medicii trebuie să nu iniţieze stigmatizarea unor persoane cu anumite probleme
psihiatrice, iar pe de altă parte ei nu au dreptul moral să supună vreunui risc alţi
membri ai societăţii, care pot suferi de pe urma unui bolnav mental în stare de
acutizare. De exemplu, în SUA a fost mediatizat pe larg cazul unui bolnav
mental căruia i s-a permis munca la fermă, considerîndu-se drept o metodă de
reabilitare. Stăpînul fermei nu a fost informat despre trecutul lucrătorului său şi
i-a permis libera deplasare. Bolnavul s-a întors la domiciliul fostei sale soţii şi a
ucis-o. Administraţia spitalului a fost penalizată din cauza neinformării adecvate
a celor ce supravegheau bolnavul.
•nu este absolută
•Limite: imposibilitatea de absolutizare şi de universalitate
•respectul confidenţialităţii şi al autonomiei reprezintă baza relaţiei medic
– pacient
Aplicarea teoriilor consecvenţialiste (alegerea unei decizii pe baza consecinţelor
unei acţiuni) nu ar propune o soluţie distinctă.
Încălcarea confidenţialităţii presupune situații:
1. Protejare persoanei X de a contacta boală nouă, transmisă de Y
2. Pierderea încrederii persoanei Y în medicul ei, datorită comunicării
informațiilor personale medicale
3. Y nu va mai solicita ajutorul medicului
4. Y nu va mai fi compliant la recomandări şi tratament
5. Y Va avea de suferit şi mai mult

Excepții
•situaţii în care acestea sunt neglijate pe considerente morale.
• exercitarea restricţionată a autonomiei (justificare):
• existența unui risc public,
• potenţială vătămare pentru ceilalţi,
• resurse speciale care nu pot fi allocate

6. Malpraxis în practica medicală. Conflictul moral și soluționarea sa.

Malpraxisul medical este o eroare profesională generatoare de pagube
pacientului, ce implică răspunderea civilă a personalului medical sau a
furnizorului de servicii și produse medicale, sanitare sau farmaceutice.
Din punct de vedere etimologic, malpraxis este un termen alcătuit din latinescul
„mal”, „malus” – „rău” şi cuvântul de origine greacă „praxis” – „practică”, ceea
ce îi dă sensul de „practică rea, inadecvată, a practica profesia în mod greşit”.
În stabilirea criteriilor de evaluare a riscurilor trebuie analizată libertatea
profesională de alegere raportată la libertatea individuală, care evită disproporţia
între riscul acceptat şi rezultatul nebănuit. Riscul profesional devine tolerabil
dacă medicul îşi ia toate măsurile de precauţie dictate de discernămîntul său
moral şi profesional. Pentru exercitarea profesiunii medicale sunt necesare
modestia, prudenţa, moderarea elanului subiectiv, respectarea regulii după care
în cazuri obişnuite nu se acceptă reguli majore şi echilibrarea între riscul
intervenţiei şi cel al abţinerii. În ciuda dezvoltării permanente a artei şi
profesiunii medicale, nocivitatea ignoranţei şi a ambiţiilor deşănţate persistă.
Aşadar, greşeala poate apărea şi dintr-o inacţiune – prin refuzul de asumare a
unui risc util bolnavului. Determinarea greşelii, indiferent de omisiune sau
comisiune, rămîne un criteriu imperios necesar în aprecierea responsabilităţii
medicului conform ideii hegeliene a raportului între necesitate şi libertate.
Medicul care comite o greşeală fără a produce prejudicii, pe care o recunoaşte şi
o repară, va fi exonerat de responsabilitate. Există situaţii îndoielnice, în care nu
se impută capacitatea profesională a medicului, ci doar nerespectarea regulilor
de comportament profesional.
Între gravitatea unei greşeli şi consecinţele sale nu există întotdeauna o relaţie
directă. În unele cazuri se face o incriminare a riscurilor posibile în care se
prezumă greşeala, deci se practică responsabilitatea bazată pe risc.Trebuie
evaluat cel mai mic risc posibil, controlat şi calculat în aşa fel încît riscul
oportun să reducă la minim riscul inoportun – imprevizibil şi incontrolabil.
Sunt propuse următoarele reguli de profilaxie a riscului: a) competenţa deplină
şi onestitatea profesională; b) diligenţa manifestată prin îngrijire atentă,
conştiincioasă, conform ultimelor achiziţii ştiinţifice medicale; c) prudenţa
raţională, ţinînd seama de hipertrofia arsenalului terapeutic; d) capacitatea de a
lua hotărîri în situaţii dificile, implicînd acceptarea unor riscuri în interesul
bolnavului; e) devotament permanent faţă de profesiunea medicală. O categorie
legată indiscut

Soluţionarea cazurilor de malpraxis

În urma sesizării cazului de malpraxis la Direcția de Sănătate Publică, Comisia

de monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis
desemnează un expert/grup de experţi care întocmeşte un raport asupra cazului,
pe baza căruia Comisia va lua decizia.
În cazul în care pacientul sau oricare dintre părţile implicate nu este de acord cu
decizia Comisiei, o poate contesta la instanţa de judecată în raza căreia a avut
loc actul de malpraxis reclamat, în termen de 15 zile de la data comunicării
deciziei.
În cazul în care pacientul, medicul și asiguratorul își doresc să evite comisiile
medicale, Colegiul medicilor, procuratura și judecătoria, aceștia pot apela la un
mediator pentru a ajunge la un acord reciproc avantajos.

Tema 3. Probleme bioetice în reproducerea umană

Seminarul 1
1. Avortul: polemici referitor dreptului la viață a embrionului și dreptul de
alegere a mamei.
Conform unei tradiţii orientale antice, vîrsta omului se calculează din momentul
conceperii, pe cînd cultura occidentală va considera începutul vieţii din
momentul naşterii. Un timp îndelungat medicii recunoşteau viaţa intrauterină
doar după primele mişcări ale fătului. Problema însufleţirii devine un teren
pentru discuţii aprinse şi în cadrul dogmelor religioase. Conform dogmelor
creştine contemporane sufletul, fiind un dar Dumnezeiesc, este atribuit
embrionului chiar în momentul conceperii. Această afirmaţie demonstrează
totodată şi o evoluţie a dogmaticii religioase, deoarece creştinii perioadei
medievale considerau că însufleţirea are loc în ziua a patruzecea pentru băieţei şi
în a optzecea zi pentru fetiţe.
În istoria evoluţiei sale, societatea a luat atitudini diferite faţă de sarcinile
nedorite. Cu toate că Hippocrate jură în legătură cu respingerea oricărui remediu
avortiv, oricum lumea antică trata avortul drept o soluţie a multor probleme
neplăcute, cum ar fi „cînd unele căsnicii – potrivit lui Aristotel – devin fecunde
peste limita impusă populaţiei prin lege” şi pentru „a nu permite depăşirea
nivelului optim al împuierii populaţiei”. Cele menţionate relevă faptul că
echilibrul respectivei comunităţi este „primejduit” şi, ca atare, interesul
colectivităţii este preponderent orientat asupra celui individual sau familial.
Totuşi, Aristotel şi Platon considerau că avortul trebuie provocat înainte ca
embrionul să fi primit „viaţă şi simţire”, condiţie ce reflecta crima ori
nevinovăţia actului săvîrşit. Filosoful nu precizează momentul în care s-ar
produce această transformare a embrionului, dar se subînţelege că este vorba de
un moment ulterior conceperii.
Avortul a primit o răspîndire largă în perioada declinului Imperiului Roman,
cînd embrionul a fost declarat parte a corpului matern (pars viscerum), iar femeii
i-a fost oferită libera decizie asupra destinului viitorului copil. Din cauza
decadenţei morale şi desfrîului, multe familii nobile nu se hotărau să aibă
urmaşi, avortul fiind considerat drept o soluţie ideală în rezolvarea tuturor
problemelor. Embrionul capătă valoare o dată cu propagarea creştinismului care
echivalează avortul cu crima.
Timp de şaptesprezece secole, sub influenţa moralei creştine, avortul dispare din
activitatea medicală legalizată, pînă la mijlocul secolului al XIX-lea, cînd
Academia medicală din Paris cere permisiunea avortului în scopuri terapeutice,
din considerente care pun în pericol viaţa mamei. Avortul clandestin criminal
rămîne să fie persecutat şi pedepsit crud prin lege în toate ţările europene.
Schimbarea statutului femeii în societate, încadrarea ei în activitatea socială,
dreptul la carieră, adică la un mod social-activ de viaţă – au fost factori care au
alimentat, de fapt, susţinerea avortului.
Cea mai răspîndită formă moral-conceptuală de îndreptăţire a avortului este cea
liberală, care se bazează pe două principii: dreptul femeii la propriul corp şi
negarea statutului de personalitate a embrionului. Neîmpărtăşind ideile
moralităţii tradiţionale, conştiinţa liberală îşi creează o argumentare proprie a
„moralităţii avortului”. Drept punct de pornire al acesteia este considerat dreptul
femeii de a dispune de funcţiile corpului său, un drept care capătă sens doar într-
un conţinut concret medical.
Este cunoscut faptul că motivarea metafizică a liberalismului este antropologia
naturalist-materialistă, care prezintă omul drept un corp psihosomatic, materie
care se autocunoaşte. Pe de altă parte, adepţii avortului susţin că embrionul
uman nu prezintă nimic esenţial prin sine, decît „un cheag de sînge” sau „masă
de sînge”.
Astfel, dreptul femeii la avort reiese din afirmaţia drepturilor acesteia la propriul
corp.
Decizia de avort face ca femeia să se lupte cu o sumedenie de contradicţii
interne şi externe. Mai întîi, avortul, fiind o majoră decizie morală şi practică,
înseamnă întreruperea prin mijloace violente a unui proces preponderent natural.
Se alătură şi o altă responsabilitate, cea pentru calitatea vieţii potenţialului copil,
cînd decizia de a fi părinte este considerată o greşeală şi o nesocotinţă, în
condiţiile unor lipsuri materiale şi afective pentru creşterea şi educarea lui. În
definitiv, condiţia minimă pentru a rămîne însărcinată cere o anumită maturitate
biologică (o izbucnire a hormonilor), ce se poate petrece în afara unui proces
real de maturizare umană – fapt ce clasifică avortul un act medical solicitat
frecvent de adolescente.

2. Regulamente naționale cu privire la avortul medical indus. Testarea

genetică prenatală.
dacă e cazul de ales dintre viaţa mamei şi a fătului, atunci noi ne plasăm în alte
circumstanţe. Aici avem de a face cu avortul terapeutic (de exemplu, înlăturarea
uterului cu tumoare malignă). Alt avort recunoscut este cel eugenic, care se
provoacă cu scopul de a nu admite naşterea copiilor cu defecte genetice,
incurabile mai apoi. Un alt tip de avort e cel criminal, care are loc în afara
instituţiei medicale. În prezent el este foarte răspîndit din motive economice, şi
nu numai. Despre acest fapt ne mărturisesc situaţiile care s-au creat mai întîi de
toate în multe ţări postsocialiste, ne fiind o excepţie în această ordine de idei şi
Republica Moldova.
Performanţele geneticii contemporane ne surprind şi cu posibilitatea unei
diagnosticări în perioada pre-implantării, cu scop de a exclude mutaţiile diferitor
fragmente de gene. Doar embrionii ce au trecut testul necesar şi numai de genul
„comandat” au dreptul să ajungă în mediul de supravieţuire. Sunt cazuri cînd
există o incompatibilitate dintre gameţii soţilor (ovule şi spermă), cînd
spermatozoizii nu pot penetra membrana ovulului. Medicinei contemporane îi
stă în puteri să înlăture şi această problemă. Prin intermediul unor microinjecţii
pronucleul mascul este introdus în citoplasma celulei feminine. Cînd defectul
este depistat la nivel de citoplasmă, aceasta este înlocuită cu citoplasma unui
ovul-donator, prin schimbarea setului cromosomial.

3. Fertilizarea in vitro: argumente pro și contra.

Această tehnică artificială de reproducere umană oferă posibilitate cuplurilor
sterile să aibă copii în cazurile cînd primează sterilitatea feminină.
Tehnica constă în scoaterea ovulelor mature, plasarea lor într-un mediu de
cultură (artificial, extracorporal), fecundarea lor cu un spermatozoid obţinut prin
masturbare sau din banca de spermă şi transferul embrionului pe cale
transcervicală şi transuterină în trompă.
Reuşita acestei tehnici este evaluată astfel de către Elio Sgreccia228, bazat pe
datele din literatură: recoltarea ovocitului matur – 95%; fecundarea – 90%;
dezvoltarea in vitro – 58,8%; sarcini la început – 17,1%; sarcini duse la termen –
6,7%.
Astfel în plan general fecundarea in vitro şi transferul embrionilor pot fi
realizate pentru femeile cu ovare funcţionale ale căror ovule nu pot găsi
cavitatea uterină datorită blocării sau disfuncţiei trompei. Pe parcursul fecundării
in vitro unirea ovulului cu spermatozoidul are loc în laborator. Mai apoi ovulul
fertilizat se transferă în uterul mamei, unde îşi va continua creşterea.
De regulă se transferă 2–3 embrioni, restul fiind congelaţi în azot lichid în
vederea unei mutări ulterioare în caz de eşec, sau pentru o următoare sarcină.
Fertilizarea se realizează după 12–35 ore de la inseminare, iar eşecurile acestei
tehnologii e necesar de examinat sub diverse unghiuri de vedere, ca de exemplu:
a) nu toate ovocitele recoltate sunt mature; b) nu la toţi foliculii aspiraţi se
extrage şi ovocitul; c) spermatozoizii prezintă adesea mobilitate defectuoasă,
deficit de declanşare a reacţiei acrozomice, deficit de ataşare la zona pellucida
etc; d) embrionii cu poliploide prin polispermie nu sunt transferaţi; e) calitate
defectuoasă a endometrului sau a oului cu eşec al implantării.
Concomitent această metodă de procreare fără raport sexual provoacă o
multitudine de probleme de diversă natură. Printre ele sunt şi cele medicale, cum
ar fi imposibilitatea fertilizării ovulului, ovarul nu răspunde la stimulare,
recoltarea de ovule de proastă calitate (ele sunt inapte pentru fertilizare), eşecul
implantării ovulului fertilizat în uter, sarcina extrauteriană tubară, avort după o
perioadă variabilă de la confirmarea sarcinii, anomalii cromozomiale la nivelul
ovulelor prin stimularea hormonală, imposibilitatea (blocajul) de a recolta
ovulele datorită calităţii proaste a foliculilor ovarieni, hiperstimulare ovariană cu
obţinerea unui număr mare de ovule mature determinînd frecvent efecte
secundare, cum ar fi cancer sau infertilitate permanentă, mărirea sau ruperea
ovarelor etc.
Fertilizarea in vitro înaintează şi probleme ce se referă în special la sarcinile
multifetale, la legitimitatea (morală şi juridică) a congelării embrionilor
supranumerari etc. Dezvoltarea sarcinilor multiple este automat favorizată de
transferul mai multor embrioni în uterul femeii în vederea creşterii ratei de
succes.
Alt moment, extrem de important în interpretarea bioetică a noilor tehnologii
reproductive ne denotă că fertilizarea in vitro, dorim noi sau nu, preconizează
inevitabil fenomenul reducţiei embrionare. Cea din urmă fiind catalogată drept
avort intră în conflict cu principiile morale ale bioeticii şi cu cerinţele bisericii.

Care sunt avantajele fertilizării in vitro?

Cu o vechime de 40 de ani, fertilizarea in vitro a evoluat, în acest moment fiind

una dintre cele mai sigure proceduri de reproducere asistată.

Vestea bună este că acest tip de fertilizare nu cauzează probleme de sănătate pe

termen lung (unele proceduri experimentale cresc riscul de cancer însă acest lucru
nu este valabil pentru FIV).

Tehnologia avansează în fiecare an, iar doctorii au ajuns chiar să afirme că

embrionii criogenați sunt la fel de sănătoși și siguri pentru mamă ca și cei
proaspeți.

Care sunt dezavantajele fertilizării in vitro?

Deși în cele mai multe cazuri fertilizarea in vitro nu vine la pachet cu probleme
de sănătate există unele argumente contra fertilizării in vitro de la aspecte practice
la probleme medicale (în cazuri rare în care mama suferă deja de anumite
afecțiuni).

 procedura este costisitoare și necesită timp și energie

 există 20% șanse de a naște gemeni iar sarcinile multiple sunt asociate unui
risc crescut de avort spontan
 risc de sarcină extrauterină
 complicații la naștere – naștere prematură sau greutate mică
 sindrom de hiperstimulare ovariană – constă în îngrășare (10-20% cazuri),
balonare, probleme de urinare, amețeală, dureri de cap și vărsături
 în timpul recoltării pot apărea reacții adverse la anestezic, infecții ale
ovarelor sau ale vezicii urinare, dar și sângerări.

4. Maternitatea surogat drept sursă potențială de conflict între părțile

contractante; violare a drepturilor și demnității copilului; potențialitate de
exploatare a femeii.
Un loc deosebit între tehnicile de reproducţie umană fără raport sexual îi revine
maternităţii de substituţie. Cea din urmă ( mama surogat ) în opinia specialiştilor
de materie constituie una din tehnologiile reproductive artificiale similare
fecundării in vitro, întrucît această metodă se foloseşte în „tratamentul”
sterilităţii cuplului. Chiar dacă maternitatea de substituţie se va desfăşura în
diverse forme, totuşi particularitatea ei generală (şi specifică) o reprezintă
contractul încheiat între mama purtătoare şi cuplul steril (părinţii ursiţi, adică
recunoscuţi în mod public), conform căruia ea (mama surogat) poartă sarcina,
naşte copilul, iar mai apoi nou-născutul îl va ceda părinţilor ursiţi.
Actualmente practica în domeniul biomedical evidenţiază cîteva tipuri de
contract. În funcţie de rudenia genetică dintre mama surogat şi copil se întîlnesc
contracte totale şi parţiale.
În primul caz rudenia dintre aceste două fiinţe complect nu există, în cel de al
doilea se preconizează utilizarea ovulului femeii foster şi a spermei tatălui ursit.
Sunt cunoscute de asemenea cazuri cînd perechile de homosexuali sau de
lesbiene încheie contracte cu femeia de a le naşte un copil.
Acordul privind maternitatea de substituţie poate fi comercial şi necomercial
(altruist). Dacă maternitatea de substituţie comercială prevede profit (cîştig)
material, apoi cea altruistă nu preconizează remunerări, plăţi, afară de acele
cheltuieli ce ţin de asigurarea sarcinii, gestaţiei.
Numeroase controverse (juridice, morale, sociale, psihologice) provocate de
maternitatea de substituţie ţin de faptul incertitudinii caracterului contractului
încheiat între mama purtătoare şi cuplul steril, mai ales că cel din urmă este cu
titlul oneros.
Dacă contractul se face contra cost, e clar că avem situaţia cînd el încalcă
principiul necomercializării corpului uman. Din această cauză maternitatea de
substituţie este contestată, este interzisă de comunitatea mondială.
Statul poate permite, în cazuri excepţionale, unei organizaţii medicale de a
efectua fertilizarea artificială a mamei surogat, îndeplinind două condiţii:
1) mama foster (purtătoare) nu va primi nici un avantaj material de la această
operaţiune;
2) mama purtătoare are dreptul după naştere să-şi lese copilul ei.
Deci putem concluziona că problemele bioetice ridicate şi provocate de
maternitatea de substituţie ţin, mai întîi, de filiaţia copilului. Aici asistăm la o
disociere clară între graviditate şi maternitate, de asemenea la o adopţie
antinaştere. Dacă ovulul şi spermatozoizii provin de la membrii cuplului steril,
atunci echivalarea din punct de vedere social şi legal cu adopţia sau chiar cu
filiaţia biologică poate fi acceptată. În alte cazuri situaţia nou-născutului se
complică, deoarece ovulul poate proveni de la altă femeie, sau chiar de la mama
foster. Dacă maternitatea este dovedită de actul naşterii, fătul este recunoscut
fiul mamei purtătoare, iar pentru a-l „livra” părinţilor sterili, care l-au comandat,
e necesar consimţămîntul acesteia. În al doilea rînd, multiplele probleme
bioetice ale maternităţii de substituţie ţin de caracterul şi de modul de contract,
despre ce deja s-a vorbit. Dar, totuşi, la urma urmei ultimul cuvînt, adică decizia
hotărîtoare rămîne din partea mamei surogat

Seminarul 2. Probleme etice în genetică și în biotehnologii

1. Eugenia și discriminarea pe baza geneticii.
Eugenia, denumită și eugenism sau eugenetică[1], este o teorie socială care
susține îmbunătățirea geneticii umane prin diferite mijloace de intervenție.
Scopurile declarate sunt acelea de a crea oameni mai sănătoși, mai inteligenți,
economisirea resurselor societății și curmarea suferinței umane. Metodele
inițiale de atingere a acestor scopuri se bazau pe alimentație selectivă, dar cele
moderne se concentrează pe controale parentale, analizele fetușilor, consiliere
genetică, controlul sarcinilor, fertilizare in vitro și inginerie genetică.
În timp ce principiile eugenice au fost practicate încă din istoria veche
în Grecia antică, istoria modernă a eugeniei a început la începutul secolului al
XX-lea, când a apărut o mișcare populară de eugenie în Marea Britanie[9] și s-a
răspândit în multe țări, inclusiv Statele Unite, Canada[10] și majoritatea țărilor
europene. În această perioadă, ideile eugenice au fost adoptate în spectrul
politic. În consecință, multe țări au adoptat politici eugenice cu intenția de a
îmbunătăți calitatea stocurilor genetice ale populației lor. Astfel de programe
includeau atât măsuri "pozitive", cum ar fi încurajarea persoanelor considerate
deosebit de "potrivite" pentru reproducere, cât și măsuri "negative", cum ar fi
interdicțiile de căsătorie și sterilizarea forțată a persoanelor considerate
improprii reproducerii. Persoanele considerate nepotrivite pentru a se reproduce
au inclus adesea persoane cu dizabilități mentale sau fizice, persoane care au
înregistrat scoruri scăzute ale diferitelor teste IQ, criminali și deviatori și
membri ai grupurilor minoritare defavorizate. Mișcarea de eugenie a fost
asociată negativ cu Germania nazistă și cu Holocaustul, când mulți dintre
inculpații de la procesele de la Nürnberg au încercat să-și justifice abuzurile față
de drepturile omului, susținând că există o diferență mică între programele
eugeniei naziste și programele de eugenie din S.U.A. [11] În deceniile care au
urmat celui de-al doilea război mondial, odată cu instituirea drepturilor omului,
multe țări treptat au început să renunțe la politicile de eugenie, deși unele țări
occidentale, printre care Statele Unite, au continuat să efectueze sterilizări
forțate.
Argumentele referitoare la înțelepciunea continuării experimentării genetice și
posibilele efecte eugenice ale ingineriei genetice se încadrează în general în trei
domenii: etica biomedicală, moralitatea și religia și legea.
Utilizarea potențială a ingineriei genetice a readus în discuții eugenia din trecut
în
disputele despre bioetică. Există opinii, precum cele ale lui Nicholas Agar
conform cărora și programele de eugenie fără caracter coercitiv ar fi în mod
inerent lipsite de etică.

Eugenia liberală se bazează pe recunoașterea valorii tratamentului bolii. Părinții

sunt obligați să se asigure că copiii lor beneficiază de tratament medical pentru
boală și pot fi acuzați de neglijență dacă nu reușesc. Dar nu toți potențialii
părinți ar fi obligați să solicite consiliere în materie de reproducere și să utilizeze
fertilizarea in vitro deoarece ar fi o încălcare a libertății lor procreative.
O îngrijorare cu privire la obligația de a produce cel mai bun copil, într-o
anumită
societate, este că normele sociale pot fi discriminatorii, astfel încât în final, de
exemplu, cei mai mulți copii vor fi băieți, extremiști și heterosexuali.
Adepții eugeniei liberale susțin că este dificil să se determine doar ceea ce
contează
ca o îmbunătățire (cu excepția bolilor grave), și consideră că e importantă
diversitatea. De ex., este mai bine ca un copil să fie foarte inteligent? Unii
părinți pot alege un nivel rezonabil de inteligență pentru copil, presupunând
că va avea oportunități sociale mai mari în ultimul caz. (Agar 2004) Există
o varietate de moduri în care proiectul de îmbunătățire ar putea fi indus în
eroare de un obiectiv aparent de valoare, dar care duce la efecte negative sau la
subminarea altor valori pe care le prețuim. Sau există riscul unei uniformizări
pentru a fi ”la modă”. O eugenie liberală nu poate impune nici o viziune
asupra vieții bune pentru cetățenii săi.
Principiul moral central al eticii biomedicale implică o obligație "de a
conferi beneficii și de a elimina daunele" (Beauchamp 1979, 135). Argumentele
care favorizează experimentarea genetică subliniază beneficiile cunoașterii
cauzelor genetice ale bolii. (Ruse 1978, 103, 106) Argumentele împotriva
acestor cercetări citează faptul că experimentele genetice implică în mod
inevitabil embrioni umani (Ramsey 1970, 134) și, prin urmare, sunt realizate
fără consimțământul subiectului experimental (Ramsey 1979, 233, 235). Există
și probleme etice mai specifice, precum accesul, calitatea, confidențialitatea,
controlul asupra deciziilor, (Dyck 1973, 114, 120–21) și conceptul
identității proprii.
În tratamentele pentru boală, se evidențiază dificultatea de a determina ceea ce
contează ca o îmbunătățire (dincolo de abordarea bolilor grave). În al doilea
rând, mulți apreciază valoarea în diversitate. De exemplu, Agar (Agar 2004) se
întreabă dacă este cu adevărat mai bine ca un copil să fie foarte inteligent. Unii
părinți ar putea alege în mod rezonabil un nivel mai scăzut de inteligență pentru
copil, presupunând că astfel va avea oportunități sociale mai mari. În plus,
proiectul de îmbunătățire ar putea eșua cu un obiectiv aparent de valoare, dar
care poate duce la producerea de efecte negative sau la subminarea altor valori
pe care le prețuim

Testele prenatale urmate de avortul selectiv trimit un mesaj negativ: "Este mai
bine să nu existe decât să ai o dizabilitate". (Saxton 2000) Mesajul negativ este
dăunător și poate fi considerat o formă de discriminare. Acest argument
expresivist se aplică în egală măsură și în cazul utilizării diagnosticului pre-
implantare

2. Proiectul genomului uman: probleme etice.

Proiectul Genomului Uman format din Departamentul pentru Energie al Statelor
Unite si Programele Genomului Uman al Institutului National de Sanatate
(NIH), este un efort national coordonat cu scopul de a caracteriza tot materialul
genetic uman prin determinarea secventei complete de ADN in genomul uman.
Scopul final al Proiectului Genomului Uman este sa descopere si sa stocheze
toate cele aproximativ 35,000 de gene, cat si sa le faca accesibile pentru studiul
biologic in viitor. Pentru a facilita interpretarea viitoare a functionarii genelor
umane, Proiectul Genomului Uman dirijeaza de asemenea, studiile paralele
asupra structurii genetice ale altor organisme.
La începutul proiectului genomului uman, au fost ridicate mai multe preocupări
etice, legale și sociale cu privire la modul în care cunoașterea sporită a
genomului uman ar putea fi utilizată pentru a discrimina oamenii . Una dintre
principalele preocupări ale celor mai mulți indivizi a fost teama că atât
angajatorii, cât și companiile de asigurări de sănătate ar refuza să angajeze
persoane fizice sau să refuze să ofere asigurări oamenilor din cauza unei
probleme de sănătate indicată de genele cuiva. În 1996, Statele Unite au adoptat
Legea privind portabilitatea și responsabilitatea asigurărilor de sănătate
(HIPAA), care protejează împotriva eliberării neautorizate și non-consensuale a
informațiilor de sănătate identificabile individual către orice entitate care nu este
implicată activ în furnizarea de servicii medicale unui pacient. Alte națiuni nu au
primit astfel de protecții. Împreună cu identificarea tuturor celor aproximativ
20.000-25.000 de gene din genomul uman, Proiectul genomului uman a căutat,
de asemenea, să abordeze problemele etice, juridice și sociale care au fost create
de la debutul proiectului. Pentru aceasta, programul de implicații etice, juridice
și sociale (ELSI) a fost fondat în 1990. Cinci la sută din bugetul anual a fost
alocat pentru a aborda ELSI care rezultă din proiect. Acest buget a început la
aproximativ 1,57 milioane dolari în anul 1990, dar a crescut la aproximativ 18
milioane dolari în anul 2014. Deși proiectul poate oferi beneficii semnificative
medicinii și cercetării științifice, unii autori au subliniat necesitatea de a aborda
potențialele consecințe sociale ale cartografierii genomului uman.
„Molecularizarea bolii și posibila lor vindecare vor avea un impact profund
asupra așteptărilor pacienților de la ajutorul medical și noii generații a percepției
medicilor asupra bolii”.

3. Terapia genică. Posibilitatea îmbunătățirii rasei umane prin intervenții

genetice.
Terapia genetică – se referă la inserţia materialului genetic într-o celulă pentru
a corecta un defect. Informaţia bazată pe deficienţa genetică este înlocuită sau
suplimentată cu un set format din gene normale funcţionale, care vor putea
produce proteine pentru a corecta defectul enzimatic sau biochimic.
Terapia genică este o metodă indreptată reduce alterarea informaţiei genetice
celulare, aplicabilă în tratamentul leziunilor prin transfer genetic, a codurilor
factorilor specifici de creştere, în celule diferenţiate sau celule progenitoare.
În cazul terapiei genetice germinale, celulele germinale, de exemplu, sperma sau
oocitul, sunt modificate prin introducerea de gene functionale, care sunt de
regulă integrate în genomul lor. • Această nouă abordare, teoretic, ar trebui să fie
foarte eficientă în combaterea tulburărilor genetice şi maladiilor ereditare. Cu
toate acestea, multe jurisdicţii interzic acest lucru pentru aplicarea pe fiinţe
umane, cel puţin pentru prezent din considerenţe etice sau tehnice.
În terapia genică somatică, genele terapeutice sunt transferate în celulele
somatice ale pacientului. Oricare modificare şi efectele obţinute vor fi limitate
doar în cadrul unui pacient şi nu va fi moştenită de descendenţii pacientului sau
generaţiile mai târzii.
Livrarea genelor în ţesuturi e posibilă prin manipulare in vivo şi ex vivo.
Terapia genetică poate reprezenta o terapie de ultima şansă pentru afecţiuni
severe cum ar fi malignizările sau distrofia musculară Duchenne.
Cu toate că s-a înregistrat un progres evident în tratamentul genic, el nu poate fi,
deocamdată, considerat o tehnică stabilită

4. Probleme bioetice ale clonării terapeutice și celei reproductive.

Clonarea este procesul de creare a unei copii identice. În biologie clonarea se
referă la procesul folosit pentru crearea de copii ale fragmentelor
de ADN (clonare moleculară), celulelor (clonare celulară) sau ale organismelor.
Ea constituie o tehnică specifică de creare a geno-copiilor individuale şi a celor
de masă (organismelor animaliere şi umane). Altfel vorbind, fără inseminare şi
fără fecundare, ocolind ovulul femeii, 126 prin intermediul unei garnituri simple
de celule vii sau chiar a unei celule a individului se fac încercări de a crea un
embrion uman, iar apoi şi un prunc uman. Dar aceasta ţine de viitor.
Clonarea ca o tehnică a reproducerii artificiale a animalelor şi mai apoi a
copiilor poate fi exercitată prin două metode şi, deci, e logic concomitent a
evidenţia două tipuri de bază ale clonării: clonarea nucleară, despre care s-a
menţionat mai sus şi al doilea tip – clonarea prin divizarea (împărţirea)
embrionului.
La etapa actuală în comunitatea mondială vizavi de clonare se desfăşoară
discuţii aprinse, atît la nivel ştiinţific, cît şi la cel religios şi chiar cotidian.
Clonul reprezintă una sau căteva generaţii de urmaşi provenite de la un singur
predecesor (precursor). Clonarea dă posibilitate, după cum am menţionat deja, în
laborator de reprodus organe şi chiar organisme integrale, ocolind gestaţia.
Situaţia ce s-a creat pe Terra în aprecierea clonării e posibil a o explica luînd în
considerare faptul că reproducerea artificială tradiţională fără raport sexual
(inseminarea artificială, fertilizarea in vitro etc.) are de a face cu o fiinţă vie –
embrionul, atunci cînd prin clonarea terapeutică embrionul ste utilizat doar
ca materie primă, ce vine într-o controversă evidentă cu principiile şi normele
elaborate şi promovate de bioetică.
Problema clonării- subiect al bioeticii. Manipulările în codul genetic al omului
poate să conducă la consecinţe imprevizibile şi periculoase. Clonarea omului
este condamnată fiind interpretată ca atentat asupra integrităţii speciei Homo
Sapiens, ca ignorare a dreptului omului la autoidentificare. Se acceptă clonarea
terapeutică de ţesuturi şi organe pentru transplantare, clonarea animalelor.
Problema clonării umane este încă în studiu, dar cercetătorii şi-au exprimat
puncte de vedere, inclusiv prin prisma dogmelor şi moralei religioase.
Tema 4. Probleme bioetice în situații extreme și pe final de viață
Seminarul 1. Probleme bioetice privind transplantul de organe, ţesuturi,
celule umane și utilizare a materialului biologic
1. Conceptul și tipurile de transplant de țesuturi și organe umane
2. Particularitățile juridice și bioetice în transplantologie.
3. Statutul moral al donatorului în transplantologie.
Seminarul 2. Aspecte bioetice în îngrijirile medicale pe final de viață
1. Finalul vieții în contextul tehnologiilor contemporane evoluate.
2. Eutanasia: definiție, esență și tipuri.
3. Modele de legalitate ale eutanasiei.
4. Condiții morale în actul de îngrijire paliativă.
5. Problema deciziilor morale pe final de viață.