Teoria Obligatiilor

Conf. univ. dr.
MARIANA RUDĂREANU
 Editura Fundaţiei România de Mâine, 2020

http://www.edituraromaniademaine.ro/
1
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
Drept civil.Teoria obligaţiilor /Curs în tehnologia ID-IFR autor: Mariana
Rudăreanu - Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2020
ISBN
Reproducerea integrală sau fragmentară, prin orice formă

şi prin orice mijloace tehnice,
este strict interzisă şi se pedepseşte conform legii.
Răspunderea pentru conţinutul şi originalitatea textului revine exclusiv

autorului/autorilor.
Redactor:
Tehnoredactor:
Coperta:
Bun de tipar:; Coli tipar:

Format: 16/6186
2
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE ȘI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE
MARIANA RUDĂREANU
DREPT CIVIL. TEORIA OBLIGAŢIILOR

– Curs în tehnologiea ID-IFR –
EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

Bucureşti, 2020
3
CUPRINS
Unitatea de învăţare 1. OBLIGAŢIA CIVILĂ (2 ore)…………………..pag.

Unitatea de învăţare 2. CONTRACTUL I. (2 ore)……………………….pag.
Unitatea de învăţare 3. CONTRACTUL II. (2 ore)……………………….pag.
Unitatea de învăţare 4. FAPTUL JURIDIC LICIT (2 ore)……………….pag.
Unitatea de învăţare 5. RĂSPUNDEREA CIVILĂ I.(2 ore)……………...pag.
Unitatea de învăţare 6. RĂSPUNDEREA CIVILĂ II. (2 ore)……………pag.
Unitatea de învăţare 7. MODALITĂȚILE OBLIGAȚIILOR (2 ore)…...pag.
Unitatea de învăţare 8. OBLIGAȚIILE COMPLEXE (2 ore)……………pag.
Unitatea de învăţare 9. EXECUTAREA OBLIGAȚIILOR (2 ore)………..pag.
Unitatea de învăţare 10. TRANSMISIUNEA ȘI TRANSFORMAREA
OBLIGAȚIILOR (2 ore)………………………….pag.
Unitatea de învăţare 11. STINGEREA OBLIGAȚIILOR (2 ore)………….pag.
Unitatea de învățare 12. GARANȚIILE PERSONALE (2 ore)……………pag.
Unitatea de învățare 13. PRIVILEGIILE ȘI GARANȚIILE REALE (I).
(2 ore)………………………………………………pag.
Unitatea de învățare 14. GARANȚIILE REALE (II). (2 ore)………………..pag.
Răspunsurile la testele de ………………………………………………….…..pag.
autoevaluare/evaluare
4
INTRODUCERE
Cuprinderea în planul de învăţământ a cursului de Drept civil.Teoria obligațiilor

porneşte de la premisa că în prezent studiul dreptului civil este marcat în mod major de
modificările legislative, în special de adoptarea noului Cod civil, care a intrat în vigoare la
data de 1 octombrie 2011, iar viitorii juriști trebuie să stăpânească bine termenii, conceptele
și noțiunile disciplinei şi să opereze practic cu acestea pentru a implementa un sistem juridic
eficient şi performant .
Obiectivele cursului
Cursul de Drept civil.Teoria obligațiilor îşi propune drept obiectiv principal să

familiarizeze studenţii în drept, viitorii juriști cu elementele de bază ale teoriei şi practicii
obligațiilor civile, astfel încât aceştia să-şi întregească cunoştinţele juridice şi abilităţile prin
care să se adapteze cerinţelor impuse de competiţia pe piaţă muncii.
Vor fi prezentate și analizate o serie de aspecte teoretice legate de clasificarea obligațiilor,
izvoarele obligațiilor, condițiile de fond și de formă ale încheierii contractelor, efectele
contractului, faptele juridice licite, răspunderea civilă, modalitățile obligațiilor, obligațiile
complexe, executarea obligațiilor, transmisiunea, tranasformarea, stingerea obligațiilor,
garanțiile persoanasle și garanțiile reale ale executării obligațiilor.
Competenţe conferite
După parcurgerea acestui curs, studentul va avea cunoştinţe şi abilitaţi privind:

– iniţierea, înţelegerea şi însuşirea aspectelor esenţiale ale obligațiilor civile;
– pregătirea viitorilor juriști prin întregirea cunoştinţelor teoretice şi abilitaţilor
practice însuşite/formate în anii de studiu în cadrul disciplinelor complementare.
– adaptarea conceptuală şi aplicativă a viitorilor juriști la condiţiile modificărilor
legislative din perspectiva dreptului național și a dreptului Uniunii Europene;
Resurse şi mijloace de lucru
Cursul dispune de un manual scris, supus studiului individual al studenţilor, precum şi

de material publicat pe Blackboard, utile și necesare întregirii cunoştinţelor practice şi
teoretice în domeniul studiat. În timpul seminariilor în prezentarea cursului sunt folosite
echipamente audio-vizuale, metode interactive şi participative de antrenare a studenţilor
pentru conceptualizarea şi vizualizarea practică a noţiunilor predate.
5
Structura cursului
Cursul este compus din 14 unităţi de învăţare:
Unitatea de învăţare 1. OBLIGAȚIA CIVILĂ (2 ore)

Unitatea de învăţare 2. CONTRACTUL I. (2 ore)
Unitatea de învăţare 3. CONTRACTUL II. (2 ore)
Unitatea de învăţare 4. ACTUL JURIDIC UNILATERAL CA IZVOR DE
OBLIGAȚII.FAPTUL JURIDIC LICIT (2 ore)
Unitatea de învăţare 5. RĂSPUNDEREA CIVILĂ I.(2 ore)
Unitatea de învăţare 6. RĂSPUNDEREA CIVILĂ II. (2 ore)
Unitatea de învăţare 7. MODALITĂȚILE OBLIGAȚIILOR (2 ore)
Unitatea de învăţare 8. OBLIGAȚIILE COMPLEXE (2 ore)
Unitatea de învăţare 9. EXECUTAREA OBLIGAȚIILOR (2 ore)
Unitatea de învăţare 10. TRANSMISIUNEA ȘI TRANSFORMAREA
OBLIGAȚIILOR (2 ore)
Unitatea de învăţare 11. STINGEREA OBLIGAȚIILOR (2 ore)
Unitatea de învățare 12. GARANȚIILE PERSONALE (2 ore)
Unitatea de învățare 13. PRIVILEGIILE ȘI GARANȚIILE REALE I. (2 ore)
Unitatea de învățare 14. GARANȚIILE REALE II. (2 ore)
Desfăşurarea seminariilor va fi structurată astfel: în prima parte a seminarului vor fi

prezentări şi dezbateri pe unitatea de învăţare programată, iar în a doua parte, aplicaţii
practice, studii de caz, simulări de teste.
Bibliografie
Bibliografie obligatorie:
*** Codul civil 2009;
*** Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind Codul civil,
publicată în Monitorul Oficial nr. 409 din 10.06.2011;
*** Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 79/2011 pentru reglementarea unor măsuri
necesare intrării în vigoare a Legii nr.287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul
Oficial nr.696 din 30.09.2011;
*** Legea nr.60/2012 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 79/2011
pentru reglementarea unor măsuri necesare intrării în vigoare a Legii nr.287/2009 privind
Codul civil, publicată în Monitorul Oficial nr.255 din 17.04.2012;
1.Ion Dogaru, Pompil Drăghici, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ediția 3,
Editura C.H.Beck, București, 2019;
2.Liviu Pop, Ionuț-Florian Popa, Ioan-Stelian Vidu, Curs de drept civil.Obligațiile,
Editura Universul Juridic, București, 2015;
3.Mariana Rudăreanu, Drept civil. Teoria obligaţiilor, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2014;
6
4.Mariana Rudăreanu (coordonator), Instituţii de drept civil. Curs pentru licență, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2019.
Bibliografie facultativă:
1.Gabriel Boroi, Liviu Stănciulescu, Instituţii de drept civil în reglementarea noului Cod
civil, Editura Hamangiu, București, 2012;
2.Petruța-Elena Ispas, Drept civil.Teoria generală a obligațiilor.Sinteze,
Jurisprudență.Grile,Editura Hamangiu, București, 2019;
3. Ioan Ilieș Neamț, Laura Toma-Dăuceanu, Drept civil.Obligațiile, Caiet de seminar,
Ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura U niversul Juridic, București, 2019;
4.Paul Vasilescu, Drept civil. Obligaţii, Ediția a 2-a revizuită, Editura Hamangiu,
București, 2017.
Metoda de evaluare:
Examenul final se susţine conform hotărârii Consiliului facultății, ţinându-se cont de
activitatea şi evaluările pe parcurs, astfel cum este precizat în fișa disciplinei.
Unitatea de învăţare 1
7
OBLIGAȚIA CIVILĂ
Cuprins
1.1. Introducere
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare
1.3.1.Noțiunea de obligație
1.3.2. Terminologie
1.3.3. Elementele raportului juridic obligațional
1.3.4. Clasificarea obligațiilor civile
1.3.5. Izvoarele obligațiilor
1.4. Îndrumar pentru autoverificare
1.1. Introducere
În condiţiile unui sistem legislativ într-o continuă

schimbare, literatura de specialitate, ca de altfel şi practica în
domeniu, consideră că întreaga activitate în domeniul juridic
trebuie să fie gândită şi desfăşurată într-o viziune nouă, modernă,
de .
Într-un asemenea context, prima temă a cursului de Drept
civil. Teoria obligațiilor predat studenţilor abordează
problematica complexă pe care o presupun aspecte precum
conținutul raportului juridic obligațional, clasificarea obligațiilor
civile și importanța juridică a criteriilor de clasificare.
În prezent, urmarea unor mutaţii social – economice
profunde, de substanţă, s-a dezvoltat un sistem juridic extrem de
complex care presupune cunoașterea temeinică a legislației
interne și internaționale, în special din spațiul Uniunii Europene,
a doctrinei și a jurisprudenței, în strânsă corelație cu practica
instanțelor naționale, a Curții de Justiție a Drepturilor Omului,
precum și a Curții de Justiție a Uniunii Europene.
În activitatea desfăşurată, juristul este influenţat de o serie
de factori, unii interni, alţii externi, cum ar fi modificările
legislative, practica Înaltei Curți de Casație și Justiție sau a Curții
Constituționale.
În tema de faţă vom analiza conceptul de obligație civilă
sub aspectul noțiunii, terminologiei, raportului juridic
8
obligațional, clasificării obligațiilor și a izvoarelor obligațiilor.
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de

învăţare
Obiectivele unităţii de învăţare:
– definirea noțiunii de obligație;

– prezentarea raportului juridic obligațional;
– identificarea obligațiilor civile în raport de diferite
criterii de clasificare;
– cunoaşterea importanței juridice a clasificării
obligațiilor;
– înarmarea studenţilor cu principalele concepte privind
obligația civilă;
– prezentarea tipurilor de obligații civile;
– însuşirea unor cunoştinţe referitoare la identificarea
obligațiilor civile în raport de drepturile corelative;
– prezntarea izvoarelor obligațiilor conform Codului
civil.
Competenţele unităţii de învăţare:
– studenţii se vor familiariza cu un vocabular ştiinţific

modern necesar desfășurării activității într-un domeniu juridic;
– dezvoltarea unor abilităţi practice de a utiliza noțiunile
şi conceptele juridice în încheierea de acte juridice;
– deprinderea cu o profesie ce presupune un ansamblu de
noțiuni, termeni, concepte, de priceperi, abilităţi;
– arta de a te descurca într-un cadru juridic, prin
cunoașterea principalelor reglementări juridice;
– dezvoltarea unor abilităţi de adaptare a activităţii în
funcţie de nevoile şi cerințele societății;
– aplicarea unor termeni juridici noi, privind
identificarea diferitelor tipuri de obligații civile și importanța
fiecărui tip de obligație civilă.
Timpul alocat unităţii: 2 ore
9
1.3.1. Noţiunea de obligaţie

Codul civil defineşte obligaţia civilă în art.1164 ca fiind o
legătură de drept în virtutea căreia debitorul este ţinut să
procure o prestaţie creditorului, iar acesta are dreptul să
obţină prestaţia datorată.
1.3.2.Terminologie
Sub aspect terminologic, cuvântul obligaţie îşi are
originea în limba latină în termenul obligare care înseamnă a
lega pe cineva în vederea obţinerii unui anumit scop.
1.3.3.Elementele raportului juridic obligaţional

În literatura de specialitate, raportul juridic este definit ca
acea legătură socială, reglementată de norma juridică,
conţinând un sistem de interacţiune reciprocă între participanţi,
determinaţi, legătură ce este susceptibilă de a fi apărată pe calea
coerciţiunii statale.
Raportul juridic civil este o specie de raport juridic –
relaţia socială patrimonială sau napatrimonială, reglementată de
norma de drept civil – caracterizat prin caracter social,
voliţional şi poziţia de egalitate juridică a părţilor.
Ca orice raport juridic, raportul juridic obligaţional
prezintă trei elemente structurale: subiectele, conţinutul şi
obiectul.
Subiectele raportului juridic obligaţional

Subiectele raportului juridic de obligaţie sunt persoanele
fizice şi persoanele juridice, ca titulare de drepturi subiective
civile şi obligaţii corelative, precum şi statul, atunci când
participă la raporturile juridice civile, ca subiect de drept civil.
Subiectul activ se numeşte creditor, iar subiectul pasiv se
numeşte debitor, denumiri care sunt folosite, cu caracter
general, în toate raporturile obligaţionale, indiferent de izvorul
10
obligaţiei, fiind termeni proprii teoriei obligaţiilor. Atunci însă
când ne raportăm la izvoarele concrete ale obligaţiilor,
subiectele dobândesc denumiri specifice: vânzător şi
cumpărător, în cazul contractului de vânzare, donator şi
donatar, în cazul contractului de donaţie, locator şi locatar, în
cazul contractului de locaţiune.
Există raporturi de obligaţii în care o parte este numai
creditor, iar cealaltă parte numai debitor. De exemplu, în cazul
contractului de împrumut, împrumutătorul este numai creditor,
iar împrumutatul numai debitor.
De cele mai multe ori, raporturile de obligaţii au un
caracter complex, subiectele având calităţi duble. De exemplu,
în cazul contractului de vânzare, vânzătorul este creditor al
preţului şi debitor al obligaţiilor de transmitere a dreptului de
proprietate şi de predare a lucrului vândut, iar cumpărătorul este
creditorul obligaţiei de predare a lucrului şi debitorul preţului.
Conţinutul raportului juridic obligaţional

Conţinutul raportului juridic obligaţional este alcătuit din
dreptul de creanţă care aparţine creditorului şi obligaţia
corelativă acestui drept, care incumbă debitorului.
Raportul de obligaţie poate fi, din punct de vedere al
conţinutului, simplu, atunci când o parte are numai drepturi, iar
cealaltă parte numai obligaţii sau complex, atunci când ambele
subiecte au atât drepturi cât şi obligaţii.
Conţinutul raporturilor juridice de obligaţii este
determinat prin voinţa părţilor, atunci când izvorul obligaţiei
este contractul civil, respectiv legea, în cazul în care izvorul
obligaţiei este fapta juridică ilicită cauzatoare de prejudicii.
Obiectul raportului juridic obligaţional

Obiectul raportului juridic de obligaţie constă în ceea ce
creditorul poate pretinde de la debitor şi acesta trebuie să
îndeplinească, adică însăşi prestaţia.
Obiectul obligaţiei poate fi concretizat într-o prestaţie
pozitivă – a da, a face – sau într-o abţinere sau inacţiune – a nu
face ceva ce ar fi putut să facă în lipsa obligaţiei asumate.
Indiferent de felul prestaţiei, aceasta trebuie să
îndeplinească următoarele cerinţe:
 să aibă natură juridică;
 să fie destinată creditorului, sau persoanei desemnate de
către acesta;
 să prezinte interes pentru creditor, sau persoana
11
desemnată de către acesta;
 să fie posibilă;
 să fie determinată sau determinabilă;
 să fie licită.
1.3.4.Clasificarea obligaţiei civile

Clasificarea obligaţiilor se realizează în funcţie de
următoarele criterii:
 izvorul obligaţiei,
 obiectul obligaţiei
 opozabilitatea obligaţiei
 sancţiunea juridică
 după cum sunt sau nu afectate de modalităţi
Clasificarea obligaţiilor după izvoare

În raport de criteriul izvorului lor, obligaţiile se clasifică
în:
 obligaţii născute din acte juridice:
- obligaţii născute din acte juridice unilaterale;
- obligaţii născute din contracte.
 obligaţii născute din fapte juridice:
- obligaţii care rezultă din fapte juridice licite;
- obligaţii care rezultă din fapte juridice ilicite.
Clasificarea obligaţiilor după obiectul lor

O primă clasificare, în funcţie de acest criteriu, ne permite
să distingem trei categorii de obligaţii:
 obligaţii de a da;
 obligaţii de a face;
 obligaţii de a nu face.
Obligaţia de a da ( aut dare) înseamnă îndatorirea de a
constitui sau a transmite un drept real.
O asemenea obligaţie este, de exemplu, obligaţia
vânzătorului de a transmite cumpărătorului dreptul de
proprietate asupra lucrului vândut.
În dreptul civil a da are un alt înţeles decât în limbajul
obişnuit, în care a da înseamnă a preda un lucru. Pentru dreptul
civil, predarea unui lucru este obligaţie de a face.
Obligaţia de a face (aut facere) reprezintă îndatorirea care
revine subiectului pasiv, denumit debitor, de a executa o
lucrare, a presta un serviciu sau de a preda un lucru.
De exemplu, obligaţia vânzătorului de a preda
cumpărătorului lucrul ce a format obiectul contractului de
12
vânzare.
Obligaţia de a nu face (aut non facere) constă în
îndatorirea debitorului de a se abţine de la o anumită acţiune.
Această obligaţie are un conţinut diferit după cum este
corelativă unui drept real sau unui drept de creanţă.
A nu face, ca obligaţie corelativă unui drept real, constă în
îndatorirea, generală şi negativă, ce revine celorlalte subiecte de
drept, cu excepţia titularului dreptului real, de a se abţine să
facă ceva de natură a aduce atingere exerciţiului dreptului de
către titularul acestuia.
De exemplu, obligaţia proprietarului vecin, precum şi a
celorlalte persoane, de a nu încălca dreptul de proprietate al
vecinului.
A nu face, ca obligaţie corelativă unui drept de creanţă,
constă în îndatorirea debitorului de a se abţine de la ceva ce ar
fi putut să facă, dacă nu şi-ar fi asumat o asemenea obligaţie.
De exemplu, obligaţia pe care şi-o asumă prin contract,
proprietarul unui teren, faţă de proprietarul vecin, de a nu sădi
pomi la o distanţă mai mică de 10 m de linia hotarului
despărţitor.
Începând cu a doua jumătate a secolului XX, în doctrina
franceză, preluată apoi şi de doctrina noastră, după obiectul lor,
obligaţiile au fost clasificate în obligaţii determinate şi obligaţii
de diligenţă.
Conform art.1481 alin. 1 Cod civil, în cazul obligaţiei de
rezultat, debitorul este ţinut să procure creditorului rezultatul
promis.
Cu alte cuvinte, obligaţia determinată (sau de rezultat)
este o obligaţie strict personală, sub aspectul obiectului şi
scopului urmărit, debitorul asumându-şi îndatorirea de a
obţine, un rezultat bine determinat, desfăşurând o anumită
activitate.
De exemplu, în cazul contractului de vânzare, obligaţia
vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate asupra unui
lucru determinat sau, în cazul unui contract de transport,
obligaţia cărăuşului de a transporta marfa la o anumită
destinaţie.
Potrivit art.1481 alin.2 Cod civil, în cazul obligaţiilor de
mijloace, debitorul este ţinut să folosească toate mijloacele
necesare pentru atingerea rezultatului promis.
Obligaţia de diligentă (sau de mijloace) constă în
îndatorirea debitorului de a depune toată stăruinţa pentru
obţinerea unui anumit rezultat, fără a se obliga la realizarea
acelui rezultat.
13
De exemplu, obligaţia medicului născută din contractul
dintre medic şi pacient, prin care medicul se obligă să acţioneze
cu toată prudenţa şi diligenţa pentru însănătoşirea pacientului.
Criteriile în baza cărora se face distincţia între obligaţia de
mijloace şi obligaţia de rezultat sunt enumerate în art.1481 alin.
3 Cod civil, respectiv:
a) modul în care obligaţia este stipulată în contract;
b) existenţa şi natura contraprestaţiei şi celelalte
elemente ale contractului;
c) gradul de risc pe care îl presupune atingerea
rezultatului;
d) influenţa pe care cealaltă parte o are asupra executării
obligaţiei.
În cadrul aceluiaşi criteriu de clasificare, obligaţiile se mai
pot clasifica şi în obligaţii pozitive – obligaţiile de a da şi
obligaţiile de a face – şi obligaţii negative – obligaţiile de a nu
face -.
Clasificarea obligaţiilor după opozabilitatea lor

După gradul de opozabilitate, obligaţiile se clasifică în:
 obligaţii obişnuite;
 obligaţii opozabile şi terţilor;
 obligaţii reale.
Obligaţia civilă obişnuită reprezintă regula, iar celelalte
categorii de obligaţii sunt excepţii.
Obligaţia civilă obişnuită este obligaţia care incumbă
debitorului faţă de care s-a născut.
Obligaţiile reale - propter rem - cunoscute sub
denumirea de obligaţii reale de a face, sunt îndatoriri ce revin
deţinătorului unui bun determinat şi care au ca izvor legea sau
convenţia părţilor.
Din definiţia dată rezultă că obligaţiile propter rem pot
fi legale sau convenţionale.
Obligaţie propter rem legală este cea prevăzută de
art.74 din Legea nr.18/1991 republicată, care impune tuturor
deţinătorilor de terenuri agricole obligaţia de a asigura
cultivarea acestora şi obligaţia de a asigura protecţia solului,
care dacă nu sunt respectate atrag sancţiunile prevăzute de
art.75-76 din aceeaşi lege.
Indiferent de izvorul lor, legea sau convenţia părţilor,
aceste obligaţii reale grevează dreptul asupra terenului, sunt
accesorii ale acestuia şi se transmit o dată cu bunul, fără nici o
formalitate specială pentru îndeplinirea formelor de publicitate
imobiliară.
14
Criteriile în baza cărora se face distincţia între obligaţia de
mijloace şi obligaţia de rezultat sunt enumerate în art.1481 alin.
3 Cod civil, respectiv:
a) modul în care obligaţia este stipulată în contract;
b) existenţa şi natura contraprestaţiei şi celelalte
elemente ale contractului;
c) gradul de risc pe care îl presupune atingerea
rezultatului;
d) influenţa pe care cealaltă parte o are asupra executării
obligaţiei.
De exemplu, obligaţia cumpărătorului unui bun ce
formează obiectul unui contract de locaţiune, reglementată în
art.1812 alin.1 Cod civil conform căruia dacă bunul dat în
locaţiune este înstrăinat, dreptul locatarului este opozabil
dobânditorului, după cum urmează:
a) în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dacă
locaţiunea a fost notată în cartea funciară;
b) în cazul imobilelor neînscrise în cartea funciară,
dacă data certă a locaţiunii este anterioară datei certe a
înstrăinării;
c) în cazul mobilelor supuse unor formalităţi de
publicitate, dacă locatarul a îndeplinit aceste formalităţi;
d) în cazul celorlalte bunuri mobile, dacă la data
înstrăinării bunul se afla în folosinţa locatarului.
Clasificarea obligaţiilor după sancţiunea lor

După sancţiunea lor juridică, obligaţiile se clasifică în:
 obligaţii civile perfecte;
 obligaţii civile imperfecte.
Obligaţia civilă perfectă este acea obligaţie care se
bucură integral de sancţiunea juridică, în sensul că, în caz de
nevoie, creditorul poate obţine concursul forţei coercitive a
statului pentru executarea ei.
Obligaţia civilă imperfectă, numită şi obligaţie naturală,
este acea obligaţie care nu poate fi executată silit, dar dacă a
fost executată de bună voie, debitorul nu mai are posibilitatea
să ceară restituirea prestaţiei.
De exemplu, reglementând efectele prescripţiei
împlinite, art. 2506 alin. 3 Cod civil prevede că cel care a
executat de bună voie obligaţia după ce termenul de prescripţie
s-a împlinit nu are dreptul să ceară restituirea prestaţiei, chiar
dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era
împlinit.
15
Clasificarea obligaţiilor după raportul cu modalităţile
Potrivit art.1396 Cod civil, obligaţiile pot fi pure şi simple,
obligaţii simple sau afectate de modalităţi.
Obligaţiile pure şi simple nu sunt susceptibile de
modalităţi.
Obligaţia simplă nu este afectată de termen sau condiţie şi
poate fi executată imediat, din proprie iniţiativă sau la cererea
creditorului.
Obligaţiile afectate de modalităţi sunt obligaţiile afectate
de termen sau condiţie.
1.3.5.Izvoarele obligaţiilor
Prin izvor de obligaţie se înţelege sursa acestuia, adică
actul juridic sau faptul juridic care dă naştere unui raport juridic
obligaţional.
Codul civil prevede în art.1165 că obligaţiile izvorăsc
din:
 contract;
 act unilateral;
 gestiunea de afaceri;
 îmbogăţirea fără justă cauză;
 plata nedatorată,
 fapta ilicită;
 orice alt act sau fapt de care legea leagă naşterea
unei obligaţii.
Conform art. 103 din Legea nr.71/2011, obligaţiile
născute din faptele juridice extracontractuale sunt supuse
dispoziţiilor legii în vigoare la data producerii lor ori, după caz,
a săvârşirii lor.
Sinteza unităţii de învăţare 1
16
– Codul civil 2009 definește obligația civilă spre deosebire de Codul civil 1864 care
sub influența codurilor civile europene nu a definit această importantă instituție juridică;
– raportul juridic obligațional, ca orice raport juridic, cuprinde în strucutra sa trei
elemente: subiectul conținutul și obiectul;
– obligațiile se clasifică în raport de mai multe criterii de clasificare:izvorul obligației,
obiectul obligației, opozabilitatea obligației, sancțiunea juridică, afectasrea de modalități;
– Codul civil prevede că obligațiile izvorăsc din: contract, act unilateral, gestiunea de
afaceri, îmbogățirea fără justă cauză, plata nedatorată, fapta juridică ilicită, orice alt act sau
fapt de care legea leagă nașterea unei obligații.
.
Concepte şi termeni de reţinut
- obligație, raport juridic obligațional, creditor, debitor, criterii de clasificare, izvoare de
obligații
Întrebări de control şi teme de dezbatere
1. Care este definiția obligației civile conform Codului civil?

2. Care este structura raportului juridic obligațional?
3. Care sunt principalele criterii de clasificare a obligațiilor civile
(enumerare și prezentare)?
4. Clasificarea obligaţiilor în raport de opozabilitate.
5. Care sunt izvoarele obligațiilor conform Codului civil ?
17
Teste de evaluare/autoevaluare
Alegeţi varianta/variantele corecte de răspuns:
1.Obligaţia vânzătorului de a preda cumpărătorului lucrul ce a format obiectul

contractului de vânzare este:
a. obligaţie de a da
b. obligaţie de a face
c. obligaţie reală
2. Criteriile în baza cărora se face distincţia între obligaţia de mijloace şi obligaţia de

rezultat sunt:
a.modul în care obligaţia este stipulată în contract
b.existenţa şi natura contraprestaţiei
c.gradul de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului
d.influenţa pe care cealaltă parte o are asupra executării obligaţiei
3.Obligaţia determinată este o obligaţie:

a. strict personală
b. reală
c. opozabilă şi terţilor
4. Modalităţile care pot afecta o obligaţie sunt:

a. condiţia
b. termenul
c. sarcina
5. Obligaţiile propter rem pot fi:

a. legale
b.convenţionale
c.judiciare
18
București, 2017.
19
CONTRACTUL I.
Cuprins

2.2.1. Definiţia contractului
2.2.2. Reglementarea legală
2.2.3. Voinţa juridică şi limitele acesteia în cadrul contractului civil
2.2.4. Clasificarea contractelor civile
2.2.5. Încheierea contractului
2.2.5.1. Condiţii de fond
2.2.5.2. Condiţii de formă
2.2.6. Etapele încheierii contractului
2.2.6.1. Oferta de a contracta
2.2.6.2. Acceptarea ofertei
2.2.6.3. Momentul încheierii contractului
2.2.6.4. Locul încheierii contractului
2.3.Îndrumar pentru autoverificare

– definirea conceptului de contract civil;
– înţelegerea rolului voinţei juridice şi a limitelor acesteia
în cadrul contractului civil;
– prezentarea teoretică a categoriilor de contracte civile în
raport de diferite criterii de clasificare;
– identificarea tipurilor de contracte civile;
– cunoaşterea importanței juridice a clasificării
contractelor civile;
– însuşirea unor cunoştinţe referitoare la reglementările
legale în materia contractelor civile

– studenţii se vor familiariza cu un vocabular de
specialitate necesar exercitării unei profesii juridice;
și conceptele teoretice în desfășurarea unor activități juridice;
– conştientizarea studentului în ce priveşte faptul că
instituțiile juridice sunt într-o permanentă schimbare de natură
20
legislativă;
– aplicarea unor concepte noi, în raport de evoluția
cadrului legislativ.
2.2.1. Definiţia contractului

Codul civil defineşte, în art. 1166, contractul ca fiind
acordul de voinţe dintre două sau mai multe persoane cu
intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic.
O definiţia a contractului este cuprinsă şi în art.1 alin.
(1) din Proiectul de Cod european al contractelor: contractul
este acordul a două sau mai multor părţi destinat să creeze, să
reglementeze, să modifice sau să stingă un raport juridic, care
poate să conţină obligaţii sau alte efecte juridice, chiar în
sarcina unei singure părţi.
În literatura juridică, contractul este definit ca un
acord de voinţă realizat între două sau mai multe persoane în
scopul de a crea, modifica sau stinge un raport juridic
preexistent.1
Contractul civil este folosit în cele mai diverse raporturi
dintre persoane fizice şi juridice: vânzarea de bunuri,
asigurările, împrumutul, donaţia, depozitul, locaţiunea etc.
Frecvenţa acestor contracte, ca, de altfel, însăşi evoluţia
dreptului civil, este strâns legată de evoluţia dreptului de
proprietate.
2.2.2. Reglementarea legală

Codul civil cuprinde dispoziţii generale, aplicabile
tuturor contractelor în art.1178-1245, precum şi dispoziţii
aplicabile contractelor speciale, cum ar fi:
1
Liviu Pop, Ionuţ-Florian Popa, Stelian Ioan Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p.55.
21
 art.1650-1762, contractul de vânzare;
 art.1763-1765, contractul de schimb;
 art.1777-1856, locaţiunea;
 art.1881-1954, contractul de societate;
 art.2009-2071, contractul de mandat;
 art.2144-2170, contractul de împrumut.
2.2.3. Clasificarea contractelor civile şi importanţa

clasificării
Clasificarea contractelor civile ne dă posibilitatea să
înţelegem că diferitele contracte existente se încadrează în
diferite tipuri, ale căror caracteristici pot fi exprimate în înseşi
denumirile date acestor tipuri.
Fiecare dintre clasificările rezultate prezintă însemnătate
pentru stabilirea regimului juridic aplicabil speciilor de
contracte ce se subsumează fiecărui tip.
Categoria juridică pe care o cuprindem sub denumirea
de contract are o sferă foarte bogată. Ea înglobează o varietate
deosebită de specii de contracte.
Între această categorie juridică generală – al cărei
conţinut este concretizat în însăşi definiţia pe care am dat-o
contractului – şi diferitele specii de contracte se interpune o
anumită clasificare, întemeiată pe diferite criterii generale,
clasificare ce ne va permite o mai justă caracterizare a fiecărei
specii particulare de contract.
Clasificarea ne dă posibilitatea să înţelegem că, în fond,
toate nenumăratele contracte speciale se încadrează în diferite
tipuri, ale căror caracteristici pot fi exprimate succint, dar
cuprinzător, în înseşi denumirile date acestor tipuri.
Fiecare dintre clasificările rezultate prezintă însemnătate
pentru stabilirea regimului juridic aplicabil speciilor de
contracte ce se subsumează fiecărui tip. Când calificăm, de
exemplu, un contract bilateral sau sinalagmatic, vom cunoaşte,
fără să fie necesar să facem alte precizări, că acelui contract i se
va aplica un anumit regim juridic, care este valabil pentru toate
contractele sinalagmatice, fără deosebire.
Toate clasificările generale la care ne vom referi în
continuare sunt necesare tocmai pentru că reduc la un limbaj
sintetic o varietate nesfârşită de forme juridice.
Criterii de clasificare a contractelor civile

Principalele criterii de clasificare a contractelor civile
sunt următoarele:
22
 după modul de formare;
 după conţinutul lor;
 după scopul urmărit de părţi;
 după efectele produse;
 după modul de executare;
 după corelaţia existentă între ele;
 în raport de nominalizarea în legislaţia civilă.
Clasificarea contractelor după modul de formare

După acest criteriu, consacrat în art.1174 Cod civil,
contractele civile se clasifică în contracte consensuale ,
contracte solemne şi contracte reale .
Potrivit art.1174 alin.(2) Cod civil, contractul este
consensual atunci când se formează prin simplul acord de
voinţă al părţilor.
Cu alte cuvinte, contractele consensuale sunt acele
contracte care se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor
(solo consensu), fără nicio formalitate.
Uneori, părţile înţeleg să consemneze în scris acordul lor de
voinţă, dar aceasta nu pentru valabilitatea contractului, ci pentru
a asigura mijlocul de probă privind încheierea şi conţinutul
contractului.
În cazul acestor contracte, care reprezintă regula în
materie de încheiere a contractelor, manifestarea de voinţă a
părţilor, neînsoţită de niciun fel de formă, este suficientă pentru
încheierea valabilă a contractului.
Sunt contracte consensuale:
 contractul de vânzare, cu excepţiile prevăzute de lege;
 contractul de mandat;
 contractul de închiriere.
Conform art.1174 alin.(3) Cod civil, contractul este
solemn atunci când validitatea sa este supusă îndeplinirii unor
formalităţi prevăzute de lege.
În cazul acestui contract, pentru încheierea şi
valabilitatea sa se cere nu numai acordul de voinţe, ci şi
respectarea unei anumite forme, cerută de lege, care, de regulă,
este forma autentică.
Nerespectarea acestei forme este sancţionată cu
nulitatea absolută a contractului, potrivit art.1242 alin.(1) Cod
civil, deoarece respectarea unei anumite forme este o condiţie
de validitate a contractului (ad validitatem).
Sunt solemne următoarele contracte:
 contractul de donaţie (art. 1011 Cod civil);
23
 promisiunea de donaţie (art.1014 alin.(1) Cod civil);
 contractul prin care se strămută sau se constituie
drepturi reale care urmează să fie înscrise în cartea funciară
(art.1244 Cod civil);
 contractul de vânzare a unei moşteniri (art.1747 Cod
civil);
 contractul de întreţinere (art.2255 Cod civil);
 contractul de ipotecă imobiliară (art.2378 alin.(1) Cod
civil);
 contractul de ipotecă mobiliară (art.2388 Cod civil).
Potrivit art.1174 alin.(4) Cod civil, contractul este real
atunci când, pentru validitatea sa, este necesară remiterea
bunului.
Din definiţia dată, rezultă că, în cazul formării acestor
contracte, pe lângă acordul de voinţă al părţilor, este necesară şi
remiterea materială a obiectului prestaţiei uneia din părţi.
Sunt incluse în categoria contractelor reale:
 contractul de transport (art.1955 Cod civil);
 contractul de depozit (art.2103 Cod civil);
 contractul de împrumut de consumaţie (art.2158 Cod
civil);
 contractul de gaj (art.2481 Cod civil).
Aceste contracte se consideră încheiate numai în
momentul predării sau remiterii bunului la care se referă.
Dacă se realizează acordul de voinţă al părţilor (chiar în
formă autentică ), dar acest acord nu este urmat sau însoţit şi de
remiterea materială a lucrului, nu ne aflăm în prezenţa unui
contract real, ci a unei convenţii nenumite, o promisiune
unilaterală de a contracta.
Importanţa juridică a acestei clasificări priveşte
următoarele aspecte:
 în cazul contractelor solemne, nerespectarea formei
cerute de lege se sancţionează cu nulitatea absolută (art.1242
alin.(1) Cod civil);
 modificarea unui contract solemn trebuie să fie făcută
tot prin formă solemnă (art.1242 alin.(2) Cod civil);
 dacă un contract solemn se încheie prin mandatar, este
necesar ca şi procura să se facă tot în formă autentică (art.2013
alin.(2) Cod civil);
 sub aspect probator, regimul juridic al celor trei tipuri
de contracte este diferit.
24
Clasificarea contractelor după conţinutul lor
În raport de conţinutul lor, potrivit art.1171 Codul civil,
contractele se clasifică în contracte sinalagmatice şi contracte
unilaterale.
Contractul este sinalagmatic atunci când obligaţiile
născute din acesta sunt reciproce şi interdependente.
Sunt contracte bilaterale:
 contractul de vânzare;
 contractul de închiriere;
 contractul de transport.
De exemplu, în cazul contractului de vânzare, vânzătorul
este creditorul obligaţiei de plată a preţului şi debitorul
obligaţiei de predare a lucrului vândut, iar cumpărătorul este
creditorul obligaţiei de predare a lucrului vândut şi debitorul
obligaţiei de plată a preţului.
Contractul unilateral este acel contract care dă naştere
la obligaţii numai în sarcina unei părţi.
Codul civil nu defineşte contractul unilateral, dar îl
prezintă ca fiind opusul contractului sinalagmatic. În acest sens,
sunt dispoziţiile art.1171, teza a II-a Codul civil: „În caz
contrar, contractul este unilateral chiar dacă executarea lui
presupune obligaţii în sarcina ambelor părţi”.
De exemplu, sunt contracte unilaterale:
 contractul de donaţie;
 contractul de împrumut;
 contractul de gaj;
 contractul de depozit gratuit.
Contractul unilateral nu se confundă cu actul juridic
unilateral, care este rezultatul voinţei unei singure părţi. Astfel,
contractul unilateral se formează în baza acordului de voinţă
dintre părţi, chiar dacă ulterior se stabilesc obligaţii numai în
sarcina unei dintre părţi, în timp ce actul unilateral presupune o
singură manifestare de voinţă.
Importanţa clasificării contractelor în bilaterale şi unilaterale:
 din punctul de vedere al efectelor, numai în cazul
contrac-telor sinalagmatice întâlnim excepţia de neexecutare,
rezoluţiunea, rezilierea şi riscul contractului;
 din punctul de vedere al viciilor de consimţământ,
regimul juridic al acestora este diferit.
Clasificarea contractelor după scopul urmărit de părţi

După scopul urmărit de părţi, conform art.1172 Codul
civil, contractele sunt cu titlu oneros şi cu titlu gratuit.
Contractul cu titlu oneros este acela prin care fiecare
25
parte urmăreşte să îşi procure un avantaj în schimbul
obligaţiilor asumate.
Sunt contracte cu titlu oneros:
 contractul de vânzare;
 contractul de locaţiune;
 contractul de asigurare.
Codul civil distinge, în art. 1173, între contractul
comutativ şi contractul aleatoriu.
Este comutativ contractul în care, la momentul
încheierii sale, existenţa drepturilor şi obligaţiilor părţilor este
certă, iar întinderea acestora este determinată sau determinabilă.
De exemplu, contractul de vânzare, contractul de antrepriză,
contractul de schimb, contractul de locaţiune.
Este aleatoriu contractul care, prin natura lui sau prin
voinţa părţilor, oferă cel puţin uneia dintre părţi şansa unui
câştig şi o expunere totodată la riscul unei pierderi, ce depind
de un eveniment viitor şi incert. De exemplu, contractul de
asigurare, contractul de rentă viageră
Potrivit art. 1172 alin.(2) din Codul civil, contractul gratuit
sau de binefacere este acela în care una din părţi voieşte a
procura, fără echivalent, un avantaj celeilalte
Sunt contracte cu titlu gratuit:
 contractul de donaţie;
 contractul de împrumut fără dobândă;
 contractul de mandat gratuit.
Contractele cu titlu gratuit se subclasifică în contracte
dezinteresate şi liberalităţi.
Contractul dezinteresat este acel contract cu titlu
gratuit, prin care una din părţi procură celeilalte părţi un folos
patrimonial, fără să-si micşoreze patrimoniul. De exemplu,
contractul de mandat gratuit, contractul de depozit neremunerat,
comodatul.
Liberalităţile sunt contracte cu titlu gratuit, prin care
una din părţi îşi micşorează patrimoniul prin folosul patrimonial
procurat celeilalte părţi.
Contractul de donaţie reprezintă un exemplu de liberalitate.
Importanţa acestei clasificări constă în următoarele:
 în scopul ocrotirii intereselor persoanelor fizice lipsite
de capacitate de exerciţiu, legea interzice reprezentanţilor legali
să facă donaţii în numele celor pe care îi reprezintă şi, de
asemenea, interzice minorilor cu capacitate de exerciţiu
restrânsă să facă donaţii;
 sub sancţiunea nulităţii absolute, legea prevede că
donaţia trebuie încheiată în formă autentică;
26
 contractele cu titlu gratuit se prezumă că se încheie
intuitu personae; de aceea, eroarea asupra persoanei constituie
cauză de anulare a contractelor;
 moştenitorii rezervatari ai donatorului au dreptul de a
cere raportul donaţiilor la masa succesorală pentru stabilirea
rezervei succesorale şi pot să ceară reducţiunea lor în cazul în
care depăşesc cotitatea disponibilă;
 revocarea contractelor cu titlu gratuit, prin acţiunea
pauliană, introdusă de creditori, se exercită în condiţii mult mai
uşoare decât atunci când se intentează împotriva contractelor cu
titlu oneros încheiate de debitor cu terţe persoane;
 în cazul contractelor cu titlu oneros, obligaţiile părţilor
şi răspunderea lor contractuală sunt reglementate cu mai multă
severitate decât în cazul contractelor cu titlu gratuit.
Clasificarea contractelor după efectele produse

În funcţie de efectele produse, contractele se clasifică în
două grupe:
1) prima grupă cuprinde:
 contractele constitutive sau translative de
drepturi reale;
 contractele generatoare de drepturi de
creanţă.
2) cea dea doua grupă cuprinde:
 contracte constitutive sa translative de
drepturi;
 contracte declarative de drepturi
Contractele constitutive sau translative de drepturi
reale sunt acele contracte prin care se constituie sau se
transmite un drept real (dreptul de proprietate, dreptul de
uzufruct, dreptul de uz, dreptul de servitute, dreptul de
superficie).
Contractele generatoare de drepturi de creanţă sunt
acele contracte prin care iau naştere raporturile juridice
obligaţionale.
Contractele constitutive sau translative de drepturi
sunt acele contracte care produc efecte ex nunc (pentru viitor)
din momentul încheierii lor. De exemplu, contractul de vânzare,
contractul de donaţie, contractul de gaj, contractul de ipotecă
convenţională.
Contractele declarative de drepturi sunt acele
contracte care au ca efect consolidarea sau definitivarea unui
drept preexistent. De exemplu, contractul de tranzacţie.
27
Clasificarea contractelor după modul de executare
În funcţie de modul de executare, contractele pot fi
contracte cu executare imediată şi contracte cu executare
succesivă.
Contractele cu executare imediată sunt acele contracte
care presupun o executare instantanee, care se produce la un
singur moment
Contractele cu executare succesivă sunt contractele a
căror executare presupune mai multe prestaţii, eşalonate în
timp.
Această clasificare a contractelor prezintă interes practic,
deoarece:
 în caz de neexecutare sau executare necorespunzătoare,
sancţiunea care intervine este rezoluţiunea contractului, în cazul
contractelor cu executare imediată, şi rezilierea, în cazul
contractelor cu executare succesivă;
 dacă se desfiinţează un contract cu executare imediată,
ca efect al nulităţii ori al rezoluţiunii, efectele desfiinţării se
produc şi pentru trecut, contractul considerându-se desfiinţat
din momentul încheierii sale;
 în cazul desfiinţării unui contract cu executare
succesivă, efectele datorate desfiinţării se produc numai pentru
viitor, contractul considerându-se desfiinţat din momentul
constatării cauzei de desfiinţare;
 suspendarea executării, din motive de forţă majoră, se
aplică numai contractelor cu executare succesivă;
 calculul prescripţiei extinctive este diferit, în sensul că
la contractele cu executare succesivă se calculează pentru
fiecare prestaţie un termen de prescripţie.
Clasificarea contractelor după nominalizarea în legislaţie

În raport de nominalizarea în legislaţia civilă, contractele
se clasifică în contracte numite şi contracte nenumite.
Contractele numite sunt acele contracte care au o
denumire stabilită de legea civilă şi o reglementare proprie.
Sunt contracte numite: contractul de vânzare, contractul de
donaţie, contractul de locaţiune, contractul de mandat, etc.
În cazul acestor contracte, simpla calificare şi încadrare într-un
anumit tip de contract este suficientă pentru a-i cunoaşte
regimul juridic.
Contractele nenumite sunt acele contracte care nu au o
28
denumire şi o reglementare proprie.
Conţinutul acestor contracte este stabilit de părţi, fie
prin combinarea unor elemente specifice unor contracte numite,
fie prin introducerea unor elemente noi, independent de orice
contract numit.
Referitor la regulile aplicabile contractelor nenumite,
art.1168 din Codul civil prevede că acestor contracte
nereglementate de lege li se aplică regulile Capitolului I.
Contractul, iar dacă acestea nu sunt îndestulătoare, regulile
privitoare la contractul cu care se aseamănă cel mai mult.
Clasificarea contractelor după corelaţia dintre ele

După corelaţia dintre ele, contractele se clasifică în
contracte principale şi contracte accesorii.
Contractele principale sunt acele contracte care au o
existenţă de sine stătătoare şi a căror soartă nu depinde de aceea
a altor contracte încheiate între părţi.
Contractele accesorii sunt acele contracte care însoţesc
unele contracte principale şi depind de soarta acestora. De
exemplu, contractul de gaj, contractul de ipotecă, clauza penală.
Valabilitatea şi menţinerea contractului principal se
examinează în mod de sine stătător, în timp ce soarta
contractului accesoriu va fi examinată nu numai în funcţie de
elementele sale intrinseci, dar şi în funcţie de soarta
contractului principal pe care îl însoţeşte, conform regulii
accesorium sequitur principale.
Clasificarea contractelor după modul în care se exprimă

voinţa părţilor
Acest criteriu permite clasificarea contractelor în contracte
negociate, contracte de adeziune, contracte obligatorii.
Contractele negociate sunt acele contracte în cadrul
cărora părţile discută, negociază, toate clauzele. De exemplu, în
cazul unui contract de vânzare, părţile discută predarea lucrului,
preţul, modalitatea de plată.
Codul civil introduce o nouă categorie de contracte,
contractul-cadru. Potrivit art.1176, contractul – cadru este
acordul prin care părţile convin să negocieze, să încheie sau să
menţină raporturi contractuale ale căror elemente esenţiale sunt
determinate de acestea.
Conform art.1175 din Codul civil, contractul este de
adeziune atunci când clauzele sale esenţiale sunt impuse ori
sunt redactate de una dintre părţi, pentru aceasta sau ca urmare
a instrucţiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să le accepte
29
ca atare.Dacă acceptă clauzele, pur şi simplu, cealaltă parte
aderă la un contract preredactat. De exemplu, contractul de
transport, contractul de furnizare.
Contractele obligatorii sunt acele contracte ale căror
condiţii de încheiere sunt impuse de lege. De exemplu,
asigurarea de răspundere civilă pentru proprietarii de
autovehicule, contract încheiat în baza Legii nr. 136/1995
privind asigurările şi reasigurările în România.
2.2.4. Încheierea contractului

Prin încheierea contractului se înţelege realizarea
acordului de voinţă al părţilor asupra clauzelor contractuale.
Acest acord se realizează prin întâlnirea concordantă, sub toate
aspectele, a unei oferte de a contracta cu acceptarea acelei
oferte.
Din momentul încheierii sale, contractul produce efecte
juridice, simplul angajament devine obligaţie, relaţia socială
devine raport juridic, iar persoanele capătă calitatea de părţi
contractante.2
Conform dispoziţiilor art.1182 alin. (1) Cod civil,
contractul se încheie prin negocierea lui de către părţi sau prin
acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta.
Încheierea contractului înseamnă, în egală măsură, analiza
meca-nismului de formare a acordului de voinţă şi examinarea
condiţiilor esenţiale pentru validitatea unei convenţii.
Potrivit art. 1179 alin.(1) Cod civil, condiţiile esenţiale pentru
validitatea unei convenţii sunt: capacitatea de a contracta,
consim-ţământul părţilor, un obiect determinat şi licit, o cauză
licită şi morală, iar alin. (2) dispune că, în măsura în care legea
prevede o anumită formă a contractului, aceasta trebuie
respectată, sub sancţiunea prevăzută de dispoziţiile legale
aplicabile.
2.2.4.1. Condiţiile de fond
Capacitatea de a contracta
Capacitatea civilă este expresia care desemnează
capacitatea în dreptul civil. Ea are ca gen proxim capacitatea
juridică, ce reprezintă capacitatea generală de a fi titular de
2
Liviu Stănciulescu, Curs de drept civil. Contracte, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 29
30
drepturi şi obligaţii. În structura capacităţii civile intră două
elemente: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
Pentru încheierea valabilă a contractului, este necesar ca
părţile să aibă capacitatea de a contracta.
Capacitatea de a contracta este definită ca fiind o parte a
capacităţii juridice civile (de folosinţă sau de exerciţiu),
constând în aptitudinea persoanei (fizice sau juridice) de a
încheia, personal sau prin reprezentare, contracte civile.
Din interpretarea dispoziţiilor Codului civil rezultă că, în
materia încheierii contractului, regula este capacitatea, iar
excepţia, incapacitatea. Astfel, conform art. 29 alin.(1) Cod
civil, nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de exerciţiu
decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.
În acelaşi sens, art. 1180 Cod civil prevede că poate
contracta orice persoană ce nu este declarată incapabilă de lege
şi nici oprită să încheie anumite contracte, art. 987 alin.(1) Cod
civil dispune că orice persoană poate face şi primi liberalităţi,
cu respectarea regulilor privind capacitatea, iar art. 1652 Cod
civil prevede că pot cumpăra sau vinde toţi cei cărora nu le este
interzis prin lege.
Potrivit art.43 alin. (1) Cod civil, sunt incapabili de a
contracta, în general, minorii care nu au împlinit vârsta de 14
ani şi interzişii judecătoreşti, iar conform alin. 3, persoana
lipsită de capacitate de exerciţiu poate încheia singură actele
anume prevăzute de lege, actele de conservare, precum şi actele
de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se
execută la momentul încheierii lor.
Minorii între 14 şi 18 ani vor putea încheia personal
contracte, cu încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui şi, în
cazurile prevăzute de lege, şi cu autorizarea instanţei de tutelă3.
Codul civil a instituit capacitatea de exerciţiu anticipată.
Astfel, conform art.40 Cod civil, instanţa de tutelă poate
recunoaşte minorului care a împlinit vârsta de 16 ani
capacitatea deplină de exerciţiu.
În privinţa persoanei juridice, regula o constituie
capacitatea de a dobândi orice drepturi şi obligaţii civile, afară
de acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine
decât persoanelor fizice.
Instituirea incapacităţilor are drept scop fie ocrotirea
celor supuşi interdicţiilor sau îngrădirilor ce decurg din ele, fie
3
Diana Anca Artene, Drept civil.Persoanele,Editura Sitech, Craiova, 2014, pp.51-53
31
incapacităţi generale şi incapacităţi speciale.
Incapacităţile parţiale sau speciale se referă numai la
anumite categorii de persoane care nu pot încheia unele
contracte. De exemplu, pentru contractul de vânzare, Codul
civil prevede anumite incapacităţi speciale, care au natura
juridică a unor interdicţii de a vinde şi cumpăra sau de a
cumpăra
Conform art. 1653 alin. (1) Cod civil, sub sancţiunea
nulităţii absolute, judecătorii, procurorii, grefierii, executorii,
avocaţii, notarii publici, consilierii juridici şi practicienii în
insolvenţă nu pot cumpăra, direct sau prin persoane interpuse,
drepturi litigioase care sunt de competenţa instanţei
judecătoreşti în a cărei circumscripţie îşi desfăşoară activitatea.
Art.1654 Cod civil instituie incapacitatea de a cumpăra,
direct sau prin persoane interpuse, chiar şi prin licitaţie publică,
pentru următoarele categorii de persoane:
a) mandatarii, pentru bunurile pe care sunt însărcinaţi să le
vândă;
b)părinţii, tutorele, curatorul, administratorul provizoriu,
pentru bunurile persoanelor pe care le reprezintă;
c) funcţionarii publici, judecătorii-sindici, practicienii în
insolvenţă, executorii, precum şi alte asemenea persoane, care
ar putea influenţa condiţiile vânzării făcute prin intermediul lor
sau care are ca obiect bunurile pe care le administrează ori a
căror administrare o supraveghează.
Încălcarea interdicţiilor prevăzute la lit.a) şi b) se
sancţionează cu nulitatea relativă, iar a celei prevăzute la lit.c)
cu nulitatea absolută.
Sancţiunea nerespectării cerinţelor privind capacitatea de
exerciţiu a persoanei fizice este nulitatea relativă a contractului,
chiar fără dovedirea unui prejudiciu, conform art.44 alin. (1)
Cod civil.
Sancţiunea nerespectării cerinţelor privind capacitatea
persoanei juridice este nulitatea absolută a contractului,
conform art.206 alin. (3) Cod civil.
Consimţământul
Consimţământul (cum sentire) este definit ca acordul de
voinţe al părţilor unui contract, acord de voinţe (concursus
voluntatum), care constituie însuşi contractul şi dă naştere, ca
atare, obligaţiilor respective.
În sens restrâns, prin consimţământ se înţelege voinţa
unei dintre părţi manifestată la încheierea contractului, sau
voinţa unilaterală a părţilor ce se obligă să-şi manifeste
32
achiesarea la propunerea făcută de cealaltă parte.
Consimţământul reprezintă o condiţie de fond, esenţială,
de validitate şi generală a contractului.
Din punctul de vedere al modalităţilor de manifestare,
consimţământul se poate exterioriza:
 expres – în cazul în care exteriorizarea voinţei se
realizează prin modalităţi care o fac cunoscută în mod
nemijlocit părţilor contractante şi terţilor;
 tacit – în situaţia în care exteriorizarea voinţei se
deduce.
Sub aspectul modalităţilor de exteriorizare, consimţământul se
poate exprima:
 verbal;
 în scris;
 prin gesturi sau fapte concludente.
Voinţa juridică şi limitele acesteia în cadrul

contractului civil
După cum s-a arătat în definiţia contratului civil,
elementul specific al acestuia este acordul de voinţă al părţilor,
adică întâlnirea concordantă a două sau mai multor voinţe
individuale, cu intenţia părţilor de a produce efecte juridice.
Voinţa definită ca o capacitate a omului de a propune
scopuri şi de a-şi realiza idealuri pe calea unor activităţi care
implică învingerea unor obstacole, capacitatea omului de a-şi
planifica, de a-şi organiza, efectua şi controla activitatea în
vederea realizării scopurilor are un rol deosebit în materie de
contracte civile şi obligaţii contractuale.
Reglementările cuprinse în Codul civil cu privire la
voinţa oamenilor în domeniul contractelor şi al obligaţiilor
contractuale au consacrat două principii, respectiv:
1) principiul libertăţii de voinţă, numit şi principiul
autonomiei de voinţă;
2) principiul voinţei reale, numit şi principiul
voinţei interne.
Principiul libertăţii de voinţă este consacrat în art.1169
Cod civil, care prevede că părţile sunt libere să încheie orice
contracte şi să determine conţinutul acestora, în limitele impuse
de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri. El nu trebuie
înţeles ca fiind o libertate în general, ci ca pe o libertate pe care
33
 părţile sunt libere să-şi aleagă partenerul contractual;
 părţile sunt libere să încheie şi să stabilească conţinutul
contractului;
 prin acordul lor, părţile pot să modifice contractul;
 părţile sunt libere să pună capăt contractului, prin
manifestarea acordului de voinţă.
Principiul voinţei reale

Voinţa juridică are în componenţa ei voinţa internă –
adică voinţa juridică reală, adevărată, aşa cum aceasta a fost
elaborată şi adoptată în conştiinţa persoanei – şi voinţa
declarată – adică manifestarea, exteriorizarea voinţei juridice a
unei persoane4.
Pentru situaţiile în care voinţa declarată nu concordă cu
voinţa reală, au fost formulate două concepţii:
-concepţia subiectivă, conform căreia are prioritate voinţa
internă;
-concepţia obiectivă, conform căreia are prioritate voinţa
declarată.
Deşi principiul voinţei reale nu este consacrat expres de
Codul civil, soluţia care se impune este cea care conferă
prioritate voinţei reale, aşa cum rezultă din mai multe prevederi
ale acestuia, respectiv:
 Reglementarea viciilor de consimţământ

Potrivit art. 1206 Cod civil, consimţământul este viciat
când este dat din eroare, surprins prin dol sau smuls prin
violenţă. De asemenea, consimţământul este viciat în caz de
leziune. Din interpretarea acestui text rezultă că numai o
manifestare de voinţă reală este aptă să producă efecte juridice.
 În ceea ce priveşte interpretarea contractului

Conform art. 1266 alin.(1) Cod civil, contractele se
interpretea-ză după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după
sensul literal al termenilor.
 În materia simulaţiei
Potrivit art.1289 alin. (1) Cod civil, contractul secret
produce efecte numai între părţi şi, dacă din natura
contractului ori din stipulaţia părţilor nu rezultă contrariul,
între succesorii lor universali sau cu titlu universal.
Condiţiile cerute pentru valabilitatea

4
Ioan Adam, Drept civil. Obligaţiile, Contractul, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2011, p.88.
34
consimţământului
Art.1204 Cod civil instituie condiţiile pentru
valabilitatea consimţământului: consimţământul trebuie să fie
serios, liber şi exprimat în cunoştinţă de cauză, condiţii care
trebuie să fie întrunite cumulativ.
1. Consimţământul să fie serios
Cerinţa consimţământului de a fi serios se interpretează în
sensul că trebuie să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte
juridice.
2. Consimţământul să fie liber
Cerinţa consimţământului de a fi liber are în vedere faptul
că acesta nu trebuie să fie afectat de vreun viciu de
consimţământ.
Conform art. 1206 Cod civil, sunt vicii de consimţământ:
eroarea, dolul, violenţa şi leziunea.
3. Consimţământul să fie exprimat în cunoştinţă de
cauză
Această cerinţă se interpretează în sensul conform căruia
consimţământul trebuie să emane de la o persoană cu
discernământ.
Viciile de consimţământ
1. Eroarea
Definiţia
Eroarea reprezintă falsa reprezentare a unor împrejurări
la încheierea unui contract.
Reglementarea legală
– art.1207-1213 Cod civil
Clasificarea erorii
Clasificarea erorii se realizează în funcţie de mai multe criterii,
respectiv:
a) în raport de consecinţe:
– eroare esenţială;
– eroare neesenţială.
b) în raport de natura realităţii fals reprezentate:
– eroare de fapt;
– eroare de drept.
c) în raport de imputabilitate:
– eroare scuzabilă;
– eroare nescuzabilă.
Conform art.1207 alin.(2) Cod civil, eroarea este
35
esenţială:
1) când poartă asupra naturii sau obiectului contractului;
2) când poartă asupra identităţii obiectului prestaţiei sau
asupra unei calităţi a acestuia ori asupra unei alte împrejurări
considerate esenţială de către părţi, în absenţa căreia contractul
nu s-ar fi încheiat;
3) când poartă asupra identităţii persoanei sau asupra
unei calităţi a acesteia în absenţa căreia contractul nu s-ar fi
încheiat.
Codul civil include în categoria erorii esenţiale şi
eroarea de drept atunci când aceasta priveşte o normă juridică
determinantă, potrivit voinţei părţilor, pentru încheierea
contractului.
Eroarea neesenţială este falsa reprezentare a unor
împrejurări mai puţin importante la încheierea contractului.
Astfel, potrivit art.1207 alin.(4) Cod civil, eroarea care priveşte
simplele motive ale contractului nu este esenţială, cu excepţia
cazului în care prin voinţa părţilor asemenea motive au fost
considerate hotărâtoare.
Eroarea esenţială are în structura sa un singur element,
de natură psihologică, respectiv, falsa reprezentare a realităţii.
Pentru ca falsa reprezentare a realităţii să fie viciu de
consimţământ, se cer întrunite cumulativ următoarele condiţii5:
 eroarea să fie esenţială;
 eroarea să fie scuzabilă;
 elementul asupra căruia cade falsa reprezentare să fi fost
determinant pentru încheierea contractului;
 în cazul contractelor bilaterale sau plurilaterale cu titlu
oneros, partea cocontractantă să fi ştiut sau să fi trebuit să ştie
că elementul fals reprezentat era hotărâtor pentru încheierea
contractului.
Sancţiunea
Din redactarea art.1207 alin. (1) Cod civil, rezultă că
sancţiunea aplicabilă în cazul erorii esenţiale este nulitatea
relativă: „Partea care, la momentul încheierii contractului, se
afla într-o eroare esenţială poate cere anularea acestuia, dacă
cealaltă parte ştia sau, după caz, trebuia să ştie că faptul asupra
căruia a purtat eroarea era esenţial pentru încheierea
contractului”.
Codul civil introduce o instituţie nouă, adaptarea
contractului, prevăzând în art.1213 că, dacă o parte este
5
Paul Vasilescu, Drept civil. Obligaţiile,Editura Hamangiu, Bucureşti, 2017, p. 333-335.
36
contractul aşa cum acesta fusese înţeles de partea îndreptăţită să
invoce anulabilitatea, contractul se consideră că a fost încheiat
aşa cum l-a înţeles aceasta din urmă parte.
2. Dolul
Definiţia
Dolul este acel viciu de consimţământ care constă în
inducerea în eroare a unei persoane, prin mijloace viclene,
pentru a o determina să încheie un anumit contract.
Astfel, conform art.1214 alin.(1) Cod civil,
consimţământul este viciat prin dol atunci când partea s-a aflat
într-o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte
părţi ori când aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos, să îl
informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se
cuvenea să i le dezvăluie.
Structura dolului
În structura sa, dolul are două elemente:
 un element obiectiv (material), care constă în utilizarea
de mijloace viclene pentru a induce în eroare;
 un element subiectiv (intenţional), care constă în
intenţia de a induce în eroare o persoană, pentru a o determina
să încheie un anumit contract.
Elementul obiectiv constă, în reglementarea actualului
Cod civil, atât în fapte comisive, cât şi în fapte omisive.
Sancţiunea
Potrivit art.1214 alin. (2) Cod civil, partea al cărei
consimţământ a fost viciat prin dol poate cere anularea
contractului, chiar dacă eroarea în care s-a aflat nu a fost
esenţială, astfel că sancţiunea care intervine în cazul acestui
viciu de consimţământ este nulitatea relativă.
Partea al cărei consimţământ a fost viciat prin dol are la
îndemână două acţiuni, o acţiune în declararea nulităţii relative
a contractului astfel încheiat, precum şi o acţiune pentru
repararea prejudiciului care i-a fost cauzat.
3. Violenţa
Definiţia
Violenta este acel viciu de consimţământ care constă în
ameninţarea unei persoane cu un rău de natură să îi producă,
fără drept, o temere ce o determină să încheie un act juridic pe
37
care altfel nu l-ar fi încheiat.
– art. 1216-1220 Cod civil
Clasificarea violenţei
Clasificarea violenţei se poate face în raport de mai multe
criterii, cum ar fi:
 în raport de natura răului:
o violenţă fizică (vis) – atunci când ameninţarea cu
un rău priveşte integritatea fizică a persoanei sau bunurile
acesteia;
o violenţă morală (metus) – atunci când
ameninţarea cu un rău priveşte onoarea, cinstea, demnitatea sau
sentimentele unei persoane.
 în raport de caracterul ameninţării:
o ameninţare legitimă (justă) – ameninţarea cu
exerciţiul unui drept;
o ameninţare nelegitimă (injustă) – atunci când se
urmăreşte să se inducă o temere fără drept.
Potrivit art. 1217 Cod civil, constituie violenţă şi
ameninţarea cu exerciţiul unui drept făcută cu scopul de a
obţine avantaje nejustificate.
Ameninţarea cu un rău nu este violenţă când rezultă dintr-
o stare de necesitate.
Structura violenţei
În structura sa, violenţa are două elemente:
 un element obiectiv (exterior) – care constă în
ameninţarea cu un rău;
 un element subiectiv (intern) – care constă în insuflarea
unei temeri persoanei ameninţate.
Condiţiile cerute pentru existenţa violenţei
Pentru a ne găsi în prezenţa violenţei, ca viciu de
consimţământ, se cer întrunite cumulativ următoarele cerinţe:
1) ameninţarea să fie nelegitimă (injustă);
2) ameninţarea să fie determinantă pentru
încheierea contractului;
3) ameninţarea să provină de la cealaltă parte sau de
la un terţ, dacă acest lucru a fost cunoscut sau trebuia să fie
cunoscut de cealaltă parte.
Sancţiunea
Conform art.1216 alin. (1) Cod civil, poate cere anularea
contractului partea care a contractat sub imperiul unei temeri
38
justificate induse, fără drept, de cealaltă parte sau de un terţ.
Violenţa poate atrage anularea contractului şi atunci când
este îndreptată împotriva unei persoane apropiate, precum soţul,
soţia, ascendenţii ori descendenţii părţii al cărei consimţământ a
fost viciat.
Din redactarea acestui text, rezultă că sancţiunea
aplicabilă în cazul violenţei este nulitatea relativă a
contractului.
4. Leziunea
Definiţia
Prin leziune se înţelege prejudiciul material suferit de una
dintre părţi, ca urmare a încheierii unui contract.
– art.1221-1224 Cod civil.
Potrivit art.1221 Cod civil, există leziune atunci când una
dintre părţi, profitând de starea de nevoie, de lipsa de experienţă
ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi, stipulează în
favoarea sa ori a unei alte persoane o prestaţie de o valoare
considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât
valoarea propriei prestaţii.
Leziunea se apreciază în raport de natura şi scopul
contractului.
Codul civil recunoaşte leziunea şi în cazul majorului, cu
condiţia ca diferenţa de prestaţie să depăşească jumătate din
valoarea pe care o avea, la momentul încheierii contractului,
prestaţia promisă sau executată de partea lezată. Disproporţia
trebuie să existe până la data cererii de anulare.
Leziunea nu este admisibilă în cazul contractelor aleatorii,
al tranzacţiei, precum şi al altor contracte anume prevăzute de
lege.
Sancţiunea
Contractele lezionare, considerate astfel dacă sunt
îndeplinite condiţiile precizate, se sancţionează cu nulitatea
relativă.
Anularea contractului nu reprezintă, însă, singura
sancţiune care poate fi dispusă de instanţele judecătoreşti.
Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 1222 alin.(1) Cod
civil, instanţa de judecată poate să dispună menţinerea
contractului lezionar dacă cealaltă parte oferă victimei leziunii,
în mod echitabil, o reducere a propriei creanţe sau, după caz, o
39
majorare a propriei creanţe.
Obiectul contractului
Definiţia
Obiectul contractului constituie o condiţie de fond,
esenţială şi generală a contractului. Acesta este specific fiecărui
contract în parte, desemnând operaţia juridică convenită de
părţi, aşa cum reiese din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor
izvorâte din acesta.
Conform art. 1225 alin. (1) Cod civil, obiectul
contractului îl reprezintă operaţiunea juridică, precum vânzarea,
locaţiunea, împru-mutul şi altele asemenea, convenţia de părţi,
astfel cum acesta reiese din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor
contractuale.
Astfel Codul civil desemnează prin obiectul contractului
operaţiunea juridică prin care se naşte, modifică, transmite sau
stinge o obligaţie, în sensul de raport juridic din conţinutul
căruia fac parte drepturile şi îndatoririle părţilor contractante.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească obiectul
contractului
Pentru ca un contract să fie valabil încheiat obiectul său
trebuie să întrunească următoarele condiţii, cuprinse în art.
1179 pct. 3, respectiv, art. 1225-1234 Cod civil:
1. Obiectul trebuie să existe. Această condiţie priveşte
bunul sau bunurile în legătură cu care poartă contractul. Astfel,
bunul sau bunurile asupra cărora se contractează trebuie să
existe în momentul încheierii contractului, însă, trebuie avut în
vedere faptul că ,în lipsa unei prevederi legale contrare, şi
bunurile viitoare pot forma obiect al contractului (art. 1228 Cod
civil); de exemplu, cazul contractelor ce au ca obiect livrarea de
produse, comandarea unei opere ştiinţifice, literare, artistice.
2.Obiectul contractului să fie în circuitul civil. Această
condiţie se referă la lucruri şi este impusă de dispoziţiile art.
1229 Cod civil, care prevede că numai bunurile ce sunt în
circuitul civil pot face obiectul unei prestaţii contractuale. Prin
bunuri aflate în circuitul civil se înţeleg acele bunuri care pot fi
dobândite sau înstrăinate prin acte juridice civile.
3.Obiectul contractului trebuie să fie determinat sau
determi-nabil. Această condiţie rezultă din dispoziţiile art. 1179
alin. (1) pct. 3 Cod civil, care, enumerând condiţiile esenţiale
40
obiectul contractului trebuie să fie determinat (…) sub
sancţiunea nulităţii absolute.
4.Obiectul trebuie să fie posibil. Această cerinţă este
prevăzută de dispoziţiile art. 1179 alin. (1) pct. 3 Cod civil, care
prevede, printre condiţiile esenţiale pentru valabilitatea unui
contract, un obiect posibil. Imposibilitatea obiectului
contractului trebuie să existe, în general, la momentul încheierii
contractului. Insă, conform dispoziţiilor noului Cod civil,
imposibilitatea iniţială a obiectului contractului nu atrage
întotdeauna nulitatea contractului. Astfel, potrivit dispoziţiilor
art. 1227 Cod civil, contractul este valabil încheiat chiar dacă,
la momentul încheierii sale, una dintre părţi se află în
imposibilitatea de a-şi executa obligaţia, afară de cazul în care
prin lege se prevede altfel.
5.Obiectul contractului trebuie să fie licit. Această
condiţie este impusă de dispoziţiile art. 1179 alin. (1) pct. 3 şi
art. 1225 alin. (2) Cod civil, sub sancţiunea nulităţii absolute.
Această cerinţă presupune ca obiectul contractului să fie în
concordanţă cu normele imperative ale legii şi cu regulile de
convieţuire socială.
Alături de aceste condiţii generale trebuie îndeplinite şi
următoarele condiţii speciale:
– obiectul contractului să conste într-un fapt personal al
debitorului;
– existenţa autorizaţiei administrative sau judiciare ori a
altei cerinţe prevăzute de lege.
Cauza contractului
Definiţia
Cauza este motivul care determină fiecare parte să încheie
contractul.
– art. 1235-1239 Cod civil
Conditiile de validitate
Potrivit art. 1236 Cod civil, pentru a fi valabilă, cauza trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
 să existe;
 să fie licită şi morală.
Cauza este ilicită când este contrară legii şi bunelor moravuri.
Cauza este imorală când este contrară bunelor moravuri.
Frauda la lege reprezintă cauză ilicită, în raport de dispoziţiile
art.1237 Cod civil, conform cărora cauza este ilicită şi atunci
când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei
41
norme imperative a legii.
Sancţiunea
– nulitatea relativă a contractului în cazul lipsei cauzei, cu
excepţia cazului în care contractul a fost greşit calificat şi poate
produce alte efecte juridice;
– nulitatea absolută a contractului, dacă este vorba de o cauză
ilicită sau imorală, dacă este comună ori, în caz contrar, dacă
cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia să o
cunoască.
2.2.4.2. Condiţiile de formă

Pentru încheierea valabilă a unui contract, alături de
îndeplinirea condiţiilor de fond, analizate anterior, trebuie să fie
îndeplinite şi anumite condiţii ce ţin de forma contractului.
Prin forma actului juridic civil se înţelege acea condiţie
care constă în modalitatea de exteriorizare a manifestării de
voinţă cu intenţia de a crea, modifica sau stinge un raport
juridic civil concret.
Art.1178 Cod civil enunţă principiul libertăţii formei, în
sensul că încheierea contractului se realizează prin simplul
acord de voinţă al părţilor, capabile de a contracta, dacă legea
nu impune o anumită formalitate.
Codul civil consacră în mod expres principiul
consensualismului prin dispoziţiile art.1178 referitoare la
libertatea formei şi ale art.1240 privitoare la formele de
exprimare a consimţământului. Astfel, voinţa de a contracta
poate fi exprimată verbal sau în scris. Voinţa poate fi
manifestată şi printr-un comportament care, potrivit legii,
convenţiei părţilor, practicilor statornicite între acestea sau
uzanţelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenţiei de a produce
efectele juridice corespunzătoare.
Lato sensu, forma contractului desemnează trei cerinţe de
formă ale contractului:
a) forma cerută pentru însăşi valabilitatea contractului –
ad validitatem – nerespectarea acestei forme se sancţionează cu
nulitatea contractului;
b) forma cerută pentru probarea contractului – ad probationem;
c) forma cerută pentru opozabilitatea contractului faţă de terţe
persoane – nerespectaraea acestei condiţii se sancţionează cu
inopozabilitatea contractului faţă de terţi, care nu vor fi obligaţi
să recunoască şi să respecte situaţia juridică născută din
42
O primă problemă care se impune a fi menţionată este faptul că
redactorii noului Cod civil, în scopul asigurării părţilor
contractante a unui mijloc de probă valabil, stipulează cerinţa
ca înscrisul care constată încheierea contractului să îmbrace
forma scrisă, neavând importanţă dacă acesta va fi un înscris
sub semnătură privată sau un înscris autentic. În acest sens, art.
1242 alin.(1) Cod civil prevede că, în cazul în care părţile nu
încheie contractul în una din cele două forme prevăzute expres,
contractul respectiv va fi sancţionat cu nulitatea absolută.
În ipoteza în care părţile, prin acordul lor, decid să încheie
un contract într-o anumită formă, care nu este cerută în mod
expres de lege, contractul va fi valabil chiar dacă forma aleasă
de parţi nu a fost îndeplinită, conform art. 1242 alin.(2) Cod
civil.
Tot astfel, în cazul în care un contract încheiat se doreşte a
fi modificat, pentru a opera modificarea, părţile vor trebui să
respecte condiţiile de forma cerute de lege pentru încheierea să,
potrivit art. 1243 Cod civil, în conformitate cu principul
simetriei actelor juridice.
Forma ad validitatem
Este condiţia specială şi esenţială care presupune
îndeplinirea unor formalităţi prevăzute de lege, în absenţa
cărora contractul nu ar putea lua naştere în mod valabil.
Codul civil prevede anumite situaţii în care forma scrisă
este o condiţie de validitate: contractul de arendare (art. 1838
alin.(1)); fideiusiunea (art. 2282).
Sancţiunea nerespectării acestei condiţii a contractului
este nulitatea absolută.
Forma ad probationem
Este acea condiţie impusă de lege sau de părţi care constă
în întocmirea unui înscris cu scopul de a proba contractul
valabil încheiat.
Conform art.1241 Codul civil, înscrisul care constată
încheierea contractului poate fi sub semnătură privată sau
autentic.
Nerespectarea formei contractului se sancţionează cu
imposibilitatea dovedirii contractului cu alt mijloc de probă.
Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi

Reprezintă condiţia necesară pentru că un contract să fie
opozabil şi persoanelor care nu au participat la încheierea lui, în
scopul ocrotirii drepturilor şi intereselor lor.
43
Art.1244 Codul civil prevede necesitatea încheierii prin
înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute, a convenţiilor
care strămută sau constituie drepturi reale care urmează să fie
înscrise în cartea funciară.
Forma contractelor electronice

Art.1245 Codul civil prevede că acele contracte care se încheie
prin mijloace electronice sunt supuse condiţiilor de formă
prevăzute de legea specială.
2.2.5. Etapele încheierii contractului

Conform art.1182 alin.(1) din Codul civil, contractul se
încheie prin negocierea lui de către părţi sau prin acceptarea sa
fără rezerve a unei oferte de a contracta.
2.2.5.1. Oferta de a contracta

Definiția
Oferta de a contracta este propunerea pe care o parte o face unei
persoane determinate sau publicului. Potrivit art. 1188 alin.(1)
Cod civil, o propunere constituie ofertă de a contracta dacă
aceasta conţine suficiente elemente pentru formarea
contractului şi exprimă intenţia ofertantului de a se obliga în
cazul acceptării ei de către destinatar.
Oferta de a contracta este reglementată în art.1188-1200 din
Codul civil.
Formele ofertei de a contracta

- oferta poate fi făcută în scris sau oral;
- oferta poate fi cu termen sau fără termen;
- ofertă adresată unei persoane determinate sau adresată
publicului.
Ea trebuie să îndeplinească toate cerinţele consimţământului,

să fie reală, serioasă, conştientă, făcută cu intenţia de a produce
efecte juridice. De asemenea trebuie să fie fermă, neechivocă,
completă şi precisă. Prin simpla ei acceptare, trebuie să se poată
încheia contractul.
Pentru ca o ofertă să fie valabilă se cer întrunite două categorii
de condiţii:
a) Condiţii generale
Fiind o manifestare de voinţă, oferta de a contracta trebuie
44
să îndeplinească toate condiţiile generale de validitate ale
consimţă-mântului:
– să provină de la o persoană cu discernământ;
– să fie exprimată cu intenţia de a produce efecte juridice;
– să fie exteriorizată;
– să nu fie afectată de vicii de consimţământ.
b) Condiţii speciale:
– să fie o manifestare de voinţă reală, serioasă, conştientă,
neviciată şi cu intenţia de a angaja din punct de vedere juridic;
– să fie fermă şi neechivocă, în sensul că trebuie să exprime
voinţa neîndoielnică de a încheia contractul prin simpla
acceptare;
– să fie precisă şi completă, respectiv, să cuprindă elementele
necesare pentru încheierea contractului.
Forţa juridică a ofertei

Din pnct de vedere al caracterului obligatoriu al ofertei, aceasta
poate fi:
 ofertă irevocabilă;
 ofertă revocabilă.
Oferta irevocabilă este reglementată de art.1191 Cod civil, în
raport de care oferta este irevocabilă în următoarele situaţii:
– dacă ofertantul se obligă să o menţină un anumit termen;
– dacă a fost considerată irevocabilă în temeiul acordului
părţilor, al practicilor statornicite între acestea, al negocierilor,
al conţinutului ofertei ori al uzanţelor.
Din analiza dispoziţiilor legale rezultă că oferta cu
termen este întotdeauna irevocabilă.
Analiza problemei forţei obligatorii a ofertei se face diferit,
după cum:
a) oferta a ajuns la destinatar – dacă oferta este cu
termen, ea trebuie menţinută până la expirarea termenului. Dacă
oferta este fără termen, ea trebuie menţinută un timp rezonabil,
pentru ca destinatarul să se poată pronunţa asupra ei;
b) oferta nu a ajuns la destinatar – dacă nu a ajuns la
destinatar, ea poate fi revocată oricând.
Cu privire la această problemă, Codul civil distinge două

situaţii:
1. Oferta fără termen adresată unei persoane absente
Oferta fără termen de acceptare, adresată unei persoane care nu
este prezentă, trebuie menţinută un termen rezonabil, după
45
Revocarea ofertei nu împiedică încheierea contractului decât
dacă ajunge la destinatar înainte ca ofertantul să primească
acceptarea sau, după caz, înaintea săvârşirii actului ori faptului
care, potrivit prevederilor art.1.186 alin. (2) Cod civil,
determină încheierea contractului.
Ofertantul răspunde pentru prejudiciul cauzat prin revocarea
ofertei înaintea expirării termenului.
2. Oferta fără termen adresată unei persoane prezente
Oferta fără termen de acceptare, adresată unei persoane
prezente, rămâne fără efecte dacă nu este acceptată de îndată.
Aceste dispoziţii se aplică şi în cazul ofertei transmise prin
telefon sau prin alte asemenea mijloace de comunicare la
distanţă.
Răspunderea pentru revocarea ofertei

În cazul ofertei fără termen, în raport de dispoziţiile art.1193
alin.(1) Cod civil, se pune problema răspunderii pentru
revocarea ofertei. Oferta fără termen de acceptare, adresată unei
persoane care nu este prezentă, trebuie menţinută un termen
rezonabil, după împrejurări, pentru ca destinatarul să o
primească, să o analizeze şi să expedieze acceptarea.
Răspunderea pentru revocarea ofertei intervine în cazul în care
revocarea se face intempestiv, răspunderea fiind reglementată
în art. 1193 alin.(3) Cod civil, potrivit căruia ofertantul
răspunde pentru prejudiciul cauzat prin revocarea ofertei
înaintea expirării termenului prevăzut la alin.(1).
Răspunderea pentru revocarea intempestivă a ofertei este de
natură delictuală, pentru că prin revocare se creează un
prejudiciu destinatarului, astfel că temeiul este delictual.
Revocarea intempestivă este un abuz de drept, pentru că
drepturile subiective civile trebuie exercitate în conformitate cu
scopul lor economic şi social. Dacă dreptul de a exercita oferta
este abuziv, atunci el va fi lipsit de protecţie juridică. Este
vorba tot despre o răspundere pe temei delictual, pentru că
răspunderea pentru abuzul de drept este o formă particulară a
răspunderii delictuale.
Încetarea valabilităţii ofertei

Încetarea valabilităţii ofertei se realizează atunci când oferta
ajunge la termen, este retrasă sau devine caducă.
Retragerea ofertei este prevăzută de art. 1199 Cod civil,
conform căruia oferta sau acceptarea poate fi retrasă dacă
retragerea ajunge la destinatar anterior ori concomitent cu
oferta sau, după caz, cu acceptarea.
46
Această reglementare distinge între noţiunile de revocare şi
retragere.
Revocarea ofertei reprezintă actul juridic unilateral de
revenire asupra ofertei iniţiale şi care intervine după momentul
ajungerii ofertei la destinatar6.
Revocarea are în vedere un act juridic care s-a născut,
manifes-tarea de voinţă a ajuns la destinatarul ofertei, în
persoana acestuia s-a născut dreptul de a încheia contractul, iar
în persoana ofertantului s-a născut obligaţia de a menţine oferta
până la încheierea efectivă a contractului.
În ceea ce priveşte retragerea, oferta nu a ajuns la
destinatar, astfel că emitentul ofertei nu are obligaţia să menţină
oferta.
Caducitatea ofertei
Codul civil reglementează caducitatea ofertei în art.1195, care
prevede că oferta devine caducă dacă:
a)acceptarea nu ajunge la ofertant în termenul stabilit sau,
în lipsă, în termenul prevăzut la art.1.193 alin. (1);
b)destinatarul refuză.
Decesul sau incapacitatea ofertantului atrage caducitatea
ofertei irevocabile numai atunci când natura afacerii sau
împrejurările o impun.
2.2.5.2.Acceptarea ofertei
Noţiunea
Acceptarea constă în manifestarea de voinţă a destinatarului
ofertei sau a unei alte persoane de a încheia un contract în
condiţiile stabilite în oferta ce i-a fost adresată.
Cu alte cuvinte, acceptarea este răspunsul destinatarului, prin
care se realizează acordul de voinţe al părţilor.
Acceptarea ofertei este reglementată de art.1196-1200 Cod
civil.
Potrivit art. 1.196 Codul civil:
(1) Orice act sau fapt al destinatarului constituie acceptare
dacă indică în mod neîndoielnic acordul său cu privire la
ofertă, astfel cum aceasta a fost formulată, şi ajunge în termen
la autorul ofertei. Dispoziţiile art. 1.186 rămân aplicabile.
(2) Tăcerea sau inacţiunea destinatarului nu valorează
6
Liviu Pop, Ionuţ-Florian Popa, Stelian Ioan Vidu, op. cit., p. 107.
47
acceptare decât atunci când aceasta rezultă din lege, din
acordul părţilor, din practicile statornicite între acestea, din
uzanţe sau din alte împrejurări.
Condiţiile acceptării ofertei

Acceptarea ofertei trebuie să îndeplinească toate condiţiile de
validitate cerute de lege în materia voinţei juridice.
În privinţa conţinutului, acceptarea ofertei trebuie să îndepli-
nească următoarele condiţii:
1) să fie pură şi simplă – să fie în concordanţă cu oferta, ceea
ce presupune ca destinatarul să accepte oferta fără rezerve sau
să formuleze modificări, deoarece în acest caz nu mai este
vorba de acceptare a ofertei, ci de o contraofertă;
2) să fie neîndoielnică – adică să se facă prin orice act sau fapt
al destinatarului care să constituie, în mod clar, acordul său cu
privire la ofertă, astfel cum a fost formulată;
3) să nu fie tardivă – să ajungă la timp, la termen, la autorul
ofertei.
Conform art. 1196 Cod civil, acceptarea tardivă produce efecte
dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
– numai dacă autorul ofertei îl înştiinţează de îndată pe
acceptant despre încheierea contractului;
– dacă a ajuns la ofertant după expirarea termenului, din
motive neimputabile acceptantului, produce efecte dacă
ofertantul nu îl înştiinţează despre aceasta de îndată.
4) să emane de la destinatar dacă a fost adresată unei anumite
persoane.
Răspunsul destinatarului ofertei nu constituie acceptare în
cazurile enumerate de art. 1197 alin.(1) Cod civil, respectiv:
a) cuprinde modificări sau completări care nu corespund
ofertei primite;
b)ajunge la ofertant după ce oferta a devenit caducă.
Felurile acceptării
După modul de exprimare, acceptarea ofertei poate fi expresă
(în scris sau verbal) sau tacită. Există acceptare tacită în cazul
în care are loc executarea obiectului ofertei de către acceptant.
Acceptarea tacită nu se confundă cu tăcerea, deoarece
acceptarea presupune o manifestare de voinţă a acceptantului,
în timp ce în cazul tăcerii nu are loc nicio declaraţie de voinţă şi
nici nu se îndeplineşte un act care va putea să implice o
acceptare tacită7.
Ca regulă, tăcerea sau inacţiunea destinatarului nu valorează
7
Ioan Adam, op. cit., p. 117.
48
acceptare. Prin excepţie, conform art. 1196 alin.(2) Cod civil,
tăcerea constituie acceptare atunci când rezultă din lege, din
acordul părţilor, din practicile stabilite între acestea, din uzanţe
sau din alte împrejurări.
2.2.5.3.Momentul încheierii contractului

Conform art.1.200 Cod civil, oferta, acceptarea și revocarea
acestora produc efecte numai din momentul în care ajung la
destinatar, chiar dacă acesta nu ia cunoştinţă de ele din motive
care nu îi sunt imputabile.
Comunicarea acceptării trebuie făcută prin mijloace cel puţin la
fel de rapide ca şi cele folosite de ofertant dacă din lege, din
acordul părţilor, din practicile statornicite între acestea sau din
alte asemenea împrejurări nu rezultă contrariul.
Pentru contractele încheiate între persoane prezente sau prin
telefon, momentul este uşor de stabilit.
Încheierea contractului prin corespondenţă, numită şi
încheierea contractului între absenţi, a generat patru sisteme sau
teorii pentru cunoaşterea momentului încheierii contractului.
 Sistemul emisiunii (al declaraţiunii) consideră că
acordul de voinţă s-a realizat în momentul în care destinatarul
ofertei şi-a manifestat acordul cu oferta primită, chiar dacă nu a
comunicat acceptarea sa ofertantului.
 Sistemul expedierii acceptării consideră că
momentul încheierii contractului este acela în care acceptantul a
expediat răspunsul său afirmativ, prin scrisoare, telegramă,
telex, telefax, chiar dacă răspunsul nu a ajuns la cunoştinţa
ofertantului.
 Sistemul recepţiei acceptării de către ofertant
(sistemul primirii acceptării) consideră că încheierea
contractului a avut loc în momentul în care răspunsul
acceptantului a ajuns la ofertant, indiferent de faptul că
ofertantul a luat sau nu la cunoştinţă de conţinutul acestuia.
 Sistemul informării consideră că momentul
încheierii contractului este acela în care ofertantul a luat
cunoştinţă de acceptare.
În sistemul nostru de drept este valabilă, potrivit Codului civil,
teoria receptării.
Conform art. 1.185 Cod civil, contractul se încheie în
momentul şi în locul în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar
dacă acesta nu ia cunoştinţă de ea din motive care nu îi sunt
imputabile.
De asemenea, contractul se consideră încheiat în momentul în
49
care destinatarul ofertei săvârşeşte un act sau un fapt
concludent, fără a-l înştiinţa pe ofertant, dacă, în temeiul
ofertei, al practicilor statornicite între părţi, al uzanţelor sau
potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate face în acest mod.
Momentul încheierii contractului prezintă importanţă
datorită consecinţelor deosebite pe care le produce, respectiv:
 din momentul încheierii contractului, acesta
poate să îşi producă efectele, născându-se drepturile şi
obligaţiile părţilor contractante;
 în raport de acest moment se apreciază
posibilitatea de revocare, precum şi caducitatea ofertei;
 viciile de consimţământ se analizează în raport
de momentul încheierii contractului;
 în cazul contractelor translative de proprietate
având ca obiect bunuri certe, transmiterea dreptului de
proprietate are loc în momentul încheierii contractului, iar
riscul pierii bunurilor se suportă de către cumpărător;
 în caz de conflict de legi în timp, contractului i
se va aplica legea în vigoare la momentul încheierii sale;
 determină locul încheierii contractului.
2.2.5.4. Locul încheierii contractului

Dacă contractul se încheie prin telefon, locul încheierii este
locul în care se află ofertantul. Dacă se încheie prin
corespondenţă, operând teoria receptării, locul încheierii este
locul în care se află ofertantul.
Determinarea locului încheierii contractului prezintă interes sub
următoarele aspecte:
 în materia dreptului internaţional privat, pentru
determinarea legii aplicabile în cazul conflictului de legi în
spaţiu;
 în materia dreptului procesual civil, pentru
determinarea instanţei competente din punct de vedere
teritorial.
50
– Cod civil defineşte contractul ca fiind acordul de voinţe dintre două sau mai multe
persoane cu intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic;
– Cod civil cuprinde dispoziţii generale aplicabile tuturor contractelor, dar şi dispoziţii
aplicabile contractelor speciale;
– Reglementările cuprinse în Cod civil cu privire la voinţa oamenilor, în domeniul
contractelor şi al obligaţiilor contractuale, au consacrat principiul autonomiei de voinţă sau al
libertăţii de voinţă în materia contractelor;
– Clasificarea contractelor civile dă posibilitatea înţelegerii faptului că diferitele
contracte se încadreazî în anumite tipuri de contracte ale căror caracteristici pot fi exprimate
chiar în denumirea lor;
– Fiecare criteriu de clasificare prezintă importanţă pentru stabilirea regimului juridic
aplicabil fiecărui contract
– Condiţiile esenţiale pentru validitatea unui contract sunt: capacitatea de a contracta,
consimţământul părţilor, un obiect determinat şi licit, o cauză licită şi morală;
– Art.1178 din Cod civil enunţă principiul libertăţii formei, în sensul că încheierea
contractului se realizează prin simplul acord de voinţă al părţilor capacbile de a contracta,
dacă leghea nu impune o anumită formalitate;
– Conform art.1182 alin.1 din Cod civil, contractul se încheie prin negocierea lui de
către părţi sau prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta.

- acord de voinţe, principiul autonomiei de voinţă, capacitatea de a contracta,
consimţământ, cauză, obiect, forma contractului, oferta de a contracta, acceptarea ofertei,
momentul şi locul încheierii contractului
51
4. Care este elementul specific al contractului civil?
5. Cum se clasifică contractele după modul de formare?
6. Cum se clasifică contractele după conţinutul lor?
7. Ce importanţă juridică prezintă clasificarea contractelor după modul de formare?
8. Cum se clasifică contractele după scopul urmărit de părţi?
9. Cum se clasifică contractele după modul în care se exprimî voinţa părţilor?
10. Care sunt condiţiile esenţiale pentru validitatea unui contract?
11. Care sunt viciile de consimţământ ?
12. Ce prevede Cod civil în materie de leziune?
13. Ce presupune încheierea contractului?
Alegeţi varianta corectă de răspuns:
1. Voinţa juridică este guvernată de:
a. principiul autonomiei de voinţă
b. principiul voinţei interne
c. principiul voinţei externe
2. Sancţiunea care intervine în cazul încheierii contractului cu încălcarea limitelor

principiului autonomiei de voinţă este:
a. nulitatea absolută
52
b. nulitatea relativă
c. nulitatea absolută sau relativă a contractului respectiv
3. În legătură cu elementul obiectiv din structura violenţei, ameninţarea:

a. trebuie să privească un rău de natură patrimonială
b. trebuie să privească un rău de natură morală
c. poate să privească atât un rău de natură patrimonială cât şi un rău de natură morală
4. Ca şi în cazul dolului, în materia violenţei:

a. există un element obiectiv
b. se poate cere numai anularea contractului
c. se poate exercita şi o acţiune în răspundere civilă delictuală
5. Cauza contractului este ilicită:

a. când este contrară legii şi ordinii publice
b. şi în ipoteza fraudei la lege
c. când este contrară bunelor moravuri
53
București, 2017.
CONTRACTUL II.
Cuprins

3.2.1. Interpretarea contractului
3.2.2. Principiile efectelor contractului şi excepţiile de la aceste principii
3.2.2.1. Principiul forţei obligatorii a contractului
3.2.2.2. Pricipiul relativităţii efectelor contractului
3.2.3.3. Principiul opozabilităţii efectelor contractului
3.2.3. Efectele specifice ale contractelor sinalagmatice
3.2.3.1. Excepţia de neexecutare a contractului
3.2.3.2. Rezoluţiunea şi rezilierea contractului
3.2.3.3. Riscul contractului
– cunoașterea regulilor de interpretare a contractului civil;

– prezentarea principiilor care guvernează efectele
generale ale contractulu;
– identificarea excepţiilor de la principiile generale ale
efectelor contractului;
– cunoaşterea efectelor specifice ale contractelor
sinalagmatice;
54
– studenţii se vor familiariza cu regulile de interpretare a

contractului şi vor realiza corelaţia acestora cu reglementările
cuprinse în Cod civil;
și conceptele teoretice în activităţile juridice ce au ca obiect
contracte civile;
– conştientizarea studenţilor cu privire la importanţa
încheierii contractelor sub aspectul efectelor pe care le produc;
– aplicarea unor concepte în raport de actualul cadru
legislativ.
3.2.1. Intepretarea contractului

Noţiunea de efecte a contractului desemnează drepturi şi
obligaţii care se nasc din contract şi raporturile juridice care îşi
au izvorul în contract.
Prin interpretarea contractului se înţelege operaţiunea de
determinare şi clarificare a conţinutului contractului, a clauzelor
sale, cu scopul stabilirii drepturilor şi obligaţiilor născute din
acesta.
Reguli generale de interpretare a contractului

Regulile comune de interpretare a contractului sunt
reglementate în Codul civil, în Secţiunea a 5-a Interpretarea
contractului, din Capitolul 1 (Contractul), Titlul II (Izvoarele
abligaţiilor), Cartea a V-a (Despre Obligaţii).
Părţilor contractante le revine sarcina de a face dovada
existenţei contractului. În lipsa contractului, este lipsită de
obiect însăşi operaţiunea de interpretare. După ce se constată
existenţa contractului, următorul pas este calificarea acestuia.
55
Această etapă are o importanţă deosebită, deoarece calificarea
contractului, adică încadrarea sa într-o anumită categorie,
determină un anumit regim juridic prin care se deosebește de
contractele din alte categorii.
Regulile care se aplică în vederea stabilirii regimului
juridic al contractului sunt cuprinse în art. 1167-1168 Cod civil
şi în art. 1171-1177 Cod civil.
Regulile de interpretare, cu caracter supletiv, sau de
recomandare, instituite de Codul civil, sunt stabilite în art.
1266-1269. Ele pot fi grupate în trei categorii:
 reguli pentru stabilirea voinţei reale a părţilor;
 reguli de interpretare a clauzelor îndoielnice;
 reguli subsidiare de interpretare.
Reguli de stabilire a voinţei reale a părţilor

Regulile generale8 de interpretare a contractului sunt: actul
juridic se interpretează după voinţa internă (reală), iar nu după
sensul literal al cuvintelor întrebuinţate.
Art.1266 alin. (1) Cod civil stabileşte prioritatea voinţei
reale şi concordante a părţilor.
Părţii interesate îi revine sarcina dovedirii că voinţa reală
nu concordă cu voinţa declarată, conform art. 1266 alin. (2)
Cod civil, care adaugă o serie de criterii subsidiare pentru a
simplifica identificarea voinţei reale a părţilor contractante.
Printre altele, la stabilirea voinţei concordante se va ţine
seama de scopul contractului, de negocierile purtate de părţi, de
practicile statornicite între acestea şi de comportamentul lor
ulterior încheierii contractului, deci, voinţa reală trebuie
dovedită.
Acest procedeu este necesar să aibă loc într-o manieră
sistematică, clauzele interpretându-se unele prin altele, dând
fiecăreia înţelesul ce rezultă din ansamblul contractului (art.
1267 Cod civil).
Reguli de interpretare a clauzelor îndoielnice

Când o clauză este primitoare de două înţelesuri, se
interpretează în sensul care se potriveşte cel mai bine cu natura
şi obiectul contractului conform art. 1268 alin.(1) Cod civil. În
alin. 2 al aceluiaşi articol, legiuitorul completează regula
stabilită cu prevederi care indică criterii complementare de
interpretare a clauzelor îndoielnice:
 împrejurările în care s-a încheiat contractul;
8
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura
Academiei, Bucureşti, 1981, p. 71-72.
56
 interpretarea dată anterior de către părţi;
 sensul atribuit în general clauzelor şi
expresiilor în domeniu;
 uzanţele.
Interpretarea dată anterior de către părţi, în pofida
redactării confuze a unei clauze, dacă între părţi există practici
contractuale stabilite anterior care includ şi o interpretare tacită
a acestor clauze, se va ţine seamă de această interpretare.
O altă regulă de interpretare a clauzelor este aceea
conform căreia clauzele se interpretează în sensul în care pot
produce efecte, iar nu în acela în care nu ar produce niciunul
(art. 1268 alin.(3) Cod civil), principiul fiind utilizat în materie
de validare a contractului, actus interpretandus est potius ut
valeat quamut peret.
Raționamentul ce stă la baza acestei interpretări este aceea
că, dacă o clauză a fost stipulată într-un contract, se presupune
că părţile au dorit să producă un efect juridic, nu să conducă la
înlăturarea clauzei.
Art.1268 alin. (4) Cod civil prevede o altă regulă,
respectiv, că oricât de generali ar fi termenii întrebuinţaţi,
efectele actului juridic trebuie să fie numai acelea care pot fi
presupuse că părţile le-au voit.
Reguli subsidiare de interpretare

Regulile subsidiare de interpretare se vor aplica numai
dacă regulile principale de interpretare a clauzelor confuze, din
articolele dezbătute anterior, nu au dat rezultatul dorit.
Astfel, art. 1269 Cod civil se aplică, cu titlu secundar,
dacă utilizarea regulilor de interpretare stipulate în art. 1266-
1268 Cod civil nu a dat rezultate; în acest caz clauza va fi
interpretată în favoarea celui care se obligă, in dubio pro reo.
O a doua regulă subsidiară de interpretare presupune ca
stipulaţiile din contractele de adeziune să se interpreteze
împotriva aceluia care le-a propus şi se regăseşte ca regulă
subsidiară de interpretare în mai toate codificările moderne.
Reguli de interpretare a clauzelor tacite care

completează contractul
Codul civil a instituit două reguli de interpretare, dar nu în
partea dedicată interpretării contractelor, ci în cea dedicată
efectelor lui, evidenţiind astfel calitatea de normă privată a
voinţei tacite a părţilor9:
9
Liviu Pop, Ionuţ Florian Popa, Ioan Stelian Vidu, op. cit., p.134-135.
57
1. Potrivit art. 1272 alin.(1) Cod civil actul juridic
produce, pe lângă toate efectele în vederea cărora a fost
încheiat, şi acele efecte pe care uzanţele, legea, echitatea, sau
practicile statornicite între părţi dau obligaţiei după natura
acesteia; această regulă evidenţiază că eventualul contract
lacunar trebuie completat cu potenţiale clauze cu conţinut
obligaţional care rezultă din practicile statornicite, uzanţele,
legile sau echitatea, susţinând forţa obligatorie a contractului;
2. Conform art.1272 alin.(2) Cod civil clauzele obişnuite
într-un act juridic se subînţeleg, chiar dacă nu sunt menţionate
expres în cuprinsul acestuia; ele sunt considerate ca făcând
parte din voinţa tacită a părţilor.
Obligaţiile implicite
În dreptul civil s-a statuat ideea existenţei unor obligaţii,
care, deşi nu sunt expres stipulate în contract, sunt considerate
existente în virtutea unei voinţe tacite a părţilor. Obligaţiile
implicite create de doctrină – obligaţia de informare şi cea de
bună-credinţă – sunt obligaţii legale, având în vedere faptul că
părţile nu pot înlătura aceste obligaţii nici prin convenţia lor,
rezultând astfel natura de ordine publică a normelor care le
reglementează.
Obligaţia de bună – credinţă
Obligaţia generală de bună-credinţă este stipulată în art.
1183 Cod civil, neexistând alt text cu titlu special în materie
contractuală, aşa cum era stipulat în art. 970 alin. (1) Cod civil
1864.
Obligaţia de cooperare contractuală

Din obligaţia generală de bună-credinţă şi prin aplicarea
principiului forţei obligatorii a contractelor este dedusă
obligaţia de cooperare, care este favorizată şi de teoria
solidarismului contractual..
Conform teoriei solidarismului contractual, fundamentul
princi-piului forţei obligatorii a contractului nu îl constituie
voinţa părţilor, ci reglementarea contractului, care este de
origine socială, impunându-se o nouă concepţie asupra
contractului, caracterizată prin supunerea voinţei individuale
contractului social10.
Cu alte cuvinte, este vorba despre îndatoririle părţilor de a
colabora pentru ca executarea contractului să aibă loc în cele
mai bune condiţii. Un exemplu de asemenea obligaţie este
10
Cristina Elisabeta Zamşa, Teoria impreviziunii, Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2006, p.45.
58
obligaţia creditorului de a depune diligenţe în vederea
minimizării prejudiciului cauzat prin neexecutare.
Obligaţia de coerenţă contractuală
Această obligaţie reprezintă obligaţia părţii contractante
de a avea o conduită unitară, în conformitate cu aşteptările
rezonabile ale celeilalte părţi. O astfel de obligaţie este
rezultatul unei analize a exigenţei de bună-credinţă şi cooperare
contractuală, urmare a forţei obligatorii a contractului.
Obligaţia de informare contractuală

Această obligaţie se referă la informarea din faza
contractuală, care atrage după sine sancţiunea de neexecutare a
contractului în cazul nerespectării sale, fiind urmarea forţei
obligatorii a contractului. O asemenea obligaţie reprezintă
îndatorirea părţilor de a comunica una, celeilalte informaţiile
pertinente şi utile legate de executarea contactului.
Obligaţia de securitate
Această obligaţie este fundamentată pe temeiul urmărilor
pe care legea le atribuie unui contract, cunoscând o extensie
uimitoare, şi stă la baza a ceea ce astăzi numim răspundere
pentru produse defectuoase.
3.2.2. Principiile efectelor contractului şi excepţiile de la

principii
Principiile efectelor contractului sunt reguli de drept civil
care arată cum şi faţă de cine se produc aceste efecte. Efectele
contractului sunt drepturile şi obligaţiile care formează
conţinutul contractului.
Efectele contractului sunt guvernate de următoarele
principii, reglementate de Codul civil:
 principiul forţei obligatorii a contractului;
 principiul irevocabilităţii contractului;
 principiul relativităţii efectelor contractului;
 principiul opozabilităţii efectelor contractului.
3.2.2.1. Principiul forţei obligatorii a contractului

Principiul forţei obligatorii a contractului este consacrat
prin art. 1270 alin. (1) Cod civil, conform căruia contractul
valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante.
Prin acest text este consacrat legal principiul forţei
obligatorii a contractului pentru părţile contractante. Această
reglementare are rolul de a explica şi ordona raportul juridic
59
născut între părţi ca urmare a încheierii contractului, pentru ca
apoi să se poată impune ca realitate obiectivă terţilor.
O altă consecinţă a forţei obligatorii a contractului este
regula înscrisă în art. 1270 alin.(2), conform căreia contractul
se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din
cauze autorizate de lege.
Semnificaţia principiului forţei obligatorii a contractului
este faptul că părţile sunt ţinute să execute întocmai toate
prestaţiile la care s-au obligat prin contract, adică la termenele
şi în condiţiile stabilite; în caz contrar, creditorul are dreptul să
utilizeze toate mijloacele juridice oferite de lege pentru a obţine
executarea în natură a prestaţiei ce i se datorează.
Dacă executarea în natură nu este posibilă, obligaţia
debitorului se transformă în daune-interese, angajându-se
răspunderea sa contractuală.
Fundamentul principiului forţei obligatorii este datorat
necesităţii asigurării stabilităţii şi siguranţei raporturilor juridice
generate de actele juridice civile, cât şi de imperativul moral al
respectării cuvântului dat.
Excepţiile de la principiul forţei obligatorii a

contractului
Reglementarea legală a excepţiilor de la aceste principiu
este cuprinsă în art.1271 alin. (2) Cod civil, care dispune că,
dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă
datorită unei schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar
face vădit injustă obligarea debitorului la executarea
obligaţiei, instanţa poate să dispună:
a) adaptarea contractului, pentru a distribui în mod
echitabil între părţi pierderile şi beneficiile ce rezultă din
schimbarea împrejurărilor;
b) încetarea contractului, la momentul şi în condiţiile pe
care acesta le stabileşte.
Excepţiile de la principiul forţei obligatorii a contractului
sunt acele cazuri în care efectele unui contract sunt mai
restrânse sau mai extinse decât cele stabilite prin voinţa părţilor
contractante.
Cazurile de restrângere a forţei obligatorii a contractului
Efectele unui contract se restrâng din cauza dispariţiei
unuia dintre elementele sale. Asemenea situaţii pot să apară, de
exemplu, în următoarele cazuri:
– încetarea contractului de locaţiune din cauza pieirii
totale sau considerabile a lucrului – art.1818 alin.(1) Cod civil;
– încetarea contractului de închiriere a locuinţei în
60
termen de 30 de zile de la data înregistrării decesului chiriaşului
– art.1834 alin.(1) Cod civil;
– încetarea contractului de mandat din cauza morţii,
incapacităţii sau falimentului manadantului sau mandatarului –
art. 2030 lit.c) Cod civil;
– încetarea fideiusiunii prin decesul fideiusorului –
art.2319 Cod civil.
Cazurile de extindere a forţei obligatorii a contractului11

Reprezintă cazuri de extindere a forţei obligatorii a
contractului următoarele situaţii:
– prelungirea efectelor contractului, peste termenul
stabilit de părţile contractante, prin efectul legii;
– prelungirea efectelor unui contract cu executare
succesivă ca urmare a suspendării temporare a executării
contractului, pe toată durata cauzei de suspendare;
– moratoriul legal, respectiv, termenul acordat prin lege
al cărui efect este amânarea cu caracter general a executării
obligaţiilor contractuale de către anumiţi debitori, având în
vedere existenţa unor împrejurări cu caracter excepţional, cum
ar fi o conflicte militare, crize economice etc.
Teoria impreviziunii
O altă excepţie de la principiul forţei obligatorii a
contractului este statuată în dispoziţiile art. 1271 Cod civil, care
reglementează teoria impreviziunii, având în vedere revizuirea
efectelor unui contract din cauza ruperii echilibrului contractual
ca urmare a schimbării împrejurărilor avute în vedere de părţi la
momentul încheierii contractului.
Dispoziţia legală oferă părţilor posibilitatea de a modifica
de comun acord clauzele iniţiale ale contractului, dacă s-au
schimbat împrejurările avute în vedere, iniţial, de aşa manieră
încât s-a ajuns la ruperea echilibrului contractual.
Este posibilă stipularea unor clauze de revizuire a
contractului, prin care părţile sunt obligate ca, la anumite
intervale de timp, să verifice şi să reajusteze, dacă este cazul,
prestaţiile la care s-au obligat, ţinând seama de conjunctura
economică.
Domeniul de aplicare a teoriei impreviziunii îl reprezintă
contractele sinalagmatice, cu titlu oneros, comutative şi cu
executare succesivă.
Condiţiile în care poate opera revizuirea judiciară pentru
11
Gabriel Boroi, Liviu Stănciulescu, op. cit., p.150.
61
impreviziune sunt reglementate în art. 1271 alin. (3) Cod civil:
a) dacă schimbarea a intervenit după încheierea
contractului. Aceasta presupune în mod necesar, ca
impreviziunea care generează dezechilibrul să fi intervenit după
încheierea contractului. Dacă dezechilibrul era deja produs la
data când s-a încheiat contractul, atunci nu mai este
impreviziune, ci imposibilitate iniţială de executare şi face
obiectul unei reglementări diferite12;
b) schimbarea împrejurărilor, precum şi întinderea
acestora nu au fost şi nici nu puteau fi avute în vedere de către
debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului.
Prin prisma acestei reglementări, legiuitorul a precizat că
imprevizibilitatea avută în vedere trebuie să fie una rezonabilă.
De aceea, existenţa acestei reglementări face ca impreviziunea
să se deosebească de forţa majoră, în cazul căreia
impreviziunea este una absolută13;
c) debitorul să nu-si fi asumat riscul schimbării
împrejurărilor sau să nu se poată înţelege, în mod rezonabil, că
si-a asumat un asemenea risc. Aceasta înseamnă că pentru o
simplă schimbare a împrejurărilor, care au avut consecinţă
numai caracterul mai oneros al executării, debitorul nu este
scutit de îndeplinirea obligaţiei asumate art. 1271 alin. (1) Cod
civil. Astfel legiuitorul acoperă două ipoteze în care
impreviziunea nu funcţionează:
1) debitorul şi-a asumat expres riscul producerii unui
eveniment imprevizibil;
2) asumarea riscului evenimentului imprevizibil este
12
Art. 1227 Cod civil „Contractul este valabil chiar dacă la momentul încheierii sale, una dintre părţi se
află în imposibilitatea de a-si executa obligaţia, afară de cazul în care prin lege se prevede altfel”.
13
Art. 1351 alin. (2) Cod civil „Forţa majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil
si inevitabil”.
62
dedusă pe cale de interpretare a contractului, atunci când
judecătorul poate deduce, în manieră rezonabilă, din termenii
contractului, că părţile au înţeles să îşi asume consecinţele unui
eveniment imprevizibil şi au convenit să execute contractul şi
în aceste condiţii.
d) debitorul să fi încercat, într-un termen rezonabil şi cu
bună-credinţă, negocierea adaptării rezonabile şi echitabile a
contractului. Este vorba aici de o consecinţă a obligaţiilor de
loialitate şi cooperare contractuală deduse din chiar principiul
forţei obligatorii. Astfel, debitorul are îndatorirea rezonabilă de
a notifica creditorul de apariţia evenimentului imprevizibil şi de
a încerca o soluţionare amiabilă, prin negociere, pentru a
reechilibra contractul afectat de cauza impre-viziunii.
În cazul în care părţile nu ajung la un consens prin
renegocierea contractului într-un termen rezonabil, doar
instanţa de judecată este cea care poate dispune, la cererea
acestora, modificarea contractului în aşa fel încât atât pierderile,
cât şi beneficiile care rezultă în urma schimbării împrejurărilor
iniţiale să fie distribuite echitabil. Dacă o asemenea adaptare nu
este posibilă, instanţa poate dispune încetarea contractului la
momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte art. 1271 alin.(3)
lit.b) Cod civil.
3.2.2.2. Principiul irevocabilităţii contractului

Principiul irevocabilităţii contractului decurge din
principiul forţei obligatorii a contractului, fiind o consecinţă a
acestuia. Acest principiu exprimă ideea că un contract nu poate
fi revocat decât prin acordul părţilor, aşa după cum legea nu
poate fi abrogată decât printr-o altă lege cu aceeaşi forţă
juridică.14 Faţă de această regulă, prin excepţie, contractul poate
14
Ioan Adam, op. cit., p.328.
63
fi desfiinţat prin voinţa unei singure părţi, dar numai pentru
cauzele autorizate de lege. În acest sens sunt dispoziţiile
art.1270 alin.(2) Cod civil, conform cărora contractul se
modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze
autorizate de lege.
Excepţiile de la principiul irevocabilităţii

contractului
De la principiul irevocabilităţii contractului există şi
situaţii de excepţie, cum ar fi, de exemplu:
– revocarea donaţiei între soţi în timpul căsătoriei
(art.1031 Cod civil);
– denunţarea unilaterală a contractului încheiat pe durată
nedeterminată de oricare dintre părţi, cu respectarea unui
termen rezonabil de preaviz (art.1277 Cod civil);
– denunţarea contractului de locaţiune încheiat pe durată
nedeterminată (art. 1816 alin.(1) Cod civil);
– revocarea contractului de mandat de către mandant
(art.2030 alin.(1) lit.a Cod civil);
– renunţarea mandatarului la mandat (art.2030 alin.(1) lit.b
Cod civil).
3.2.2.3. Principiul relativităţii efectelor contractului între

părţi
Principiul relativităţii efectelor contractului trebuie înţeles
ca regula de drept conform căreia un act produce efecte numai
faţă de autorii sau autorul său, el neputând să profite ori să
dăuneze altor persoane. Altfel spus, actul bilateral dă naştere la
drepturi şi obligaţii numai pentru părţile lui, iar actul unilateral
obligă pe autorul lui (res inter alios acta, aliis neque nocere,
64
nequeprodesse potest).
Reglementarea acestui principiu se regăseşte în
dispoziţiile art. 1280 Cod civil, conform cărora contractul
produce efecte numai între părţi, dacă prin lege nu se prevede
altfel, şi este justificat, pe de o parte, de natura voliţională a
contractului, iar pe de altă parte, prin necesitatea de a nu se
aduce atingere libertăţii persoanei.
Categoriile de parte, având-cauză şi terţ

Aplicarea principiului relativităţii presupune distincţia
între noţiunile de părţi, avânzi-cauză şi terţi.
 Parte este persoana care încheie actul juridic, personal
sau prin reprezentant şi în patrimoniul ori asupra căreia se
produc efectele actului respectiv, având în vedere că a exprimat
un interes personal cu ocazia încheierii acestuia15.
 Avânzii-cauză (habentes causam) reprezintă o categorie
de persoane intermediară părţilor şi terţilor propriu-zişi,
întrucât, deşi nu au participat la încheierea actului, totuşi,
suportă efectele acestuia, datorită legăturii juridice pe care o au
cu părţile actului.
Sunt consideraţi ca aparţinând acestei categorii:
succesorii universali şi cei cu titlu universal; succesorii cu titlu
particular; creditorii chirografari. Este succesor universal
persoana care dobân-deşte un patrimoniu, adică o universalitate
de bunuri (ca în cazul moştenitorului legal unic, legatarului
universal, persoanei juridice dobânditoare a unui patrimoniu
prin efectul comasării), iar succesor cu titlu universal – cel care
dobândeşte o fracţiune dintr-un patrimoniu (situaţia
moştenitorilor legali, legatarilor cu titlu universal, persoanei
juridice dobânditoare a unei părţi din patrimoniul persoanei
15
Este considerată parte nu numai persoana care este parte în actul juridic bilateral sau multilateral, ci si
autorul actului juridic civil unilateral.
65
juridice divizate).
Succesorii cu titlu particular sunt aceia care dobândesc
un anumit drept, privit individual (ut singuli), astfel cum se
întâmplă în cazul cumpărătorului, donatarului, legatarului cu
titlu particular. În legătură cu aceste categorii, ale succesorilor
universali, cu titlu universal şi cu titlu particular, reglementarea
se regăseşte în dispoziţiile art. 1282 Cod civil, potrivit cărora:
„(1) La moartea unei părţi, drepturile şi obligaţiile
contractuale ale acesteia se transmit succesorilor săi universali
sau cu titlu universal, dacă din lege, din stipulaţia părţilor ori
din natura contractului nu rezultă contrariul.
(2) Drepturile contractuale accesorii unui bun sau care
sunt strâns legate de acesta se transmit, odată cu bunul,
succesorilor cu titlu particular ai părţilor”.
Creditorii chirografari sunt cei ce nu au o garanţie reală
(ipotecă sau gaj) care să le asigure realizarea creanţei, ci au
drept garanţie doar un drept de gaj general asupra tuturor
bunurilor prezente şi viitoare ale debitorului lor. Potrivit art.
2324 alin. (1) Cod civil, cel care este obligat personal răspunde
cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare.
Acestea servesc drept garanţie comună a creditorilor săi.
Calitatea de avânzi-cauză a creditorilor chirografari constă în
aceea că ei suferă, în mod direct, influenţa actelor juridice
încheiate de debitor cu alte persoane, acte prin care patrimoniul
acestuia se măreşte sau se micşorează.
 Terţii sunt persoane străine de contract, adică cei care nu
şi-au dat consimţământul (direct sau prin reprezentant) la
încheierea unui anumit contract şi nici nu au devenit părţi pe
parcursul existenţei contractului.
Excepţii de la relativitatea efectelor contractelor

Excepţiile de la relativitatea efectelor contractului sunt
66
situaţiile în care efectele contractului se produc faţă de persoane
care nu au participat nici direct şi nici prin reprezentant la
încheierea contractului.
Excepţiile de la acest principiu sunt excepţii aparente şi
excepţii reale sau veritabile.
În categoria excepţiilor aparente de la principiul
relativităţii intră: situaţia avânzilor-cauză, promisiunea faptei
altuia, simulaţia, reprezentarea, acţiunile directe, iar ca
veritabilă excepţie este consi-derată stipulaţia pentru altul sau
contractul în favoarea unei terţe persoane.
 Promisiunea faptei altuia îşi găseşte reglementarea în
Codul civil în dispoziţiile art. 1283, care se ocupă, însă, doar de
efectele unei asemenea promisiuni.
Promisiunea faptei altuia reprezintă un contract prin care o
persoană (debitorul promitent) se obligă faţă de creditorul
beneficiar să obţină consimţământul unei terţe persoane de a
încheia personal sau prin reprezentant un anumit contract 16 sau
să ratifice actul încheiat în absenţa sa.
Trăsăturile caracteristice ale promisiunii pentru fapta
altuia sunt următoarele: terţul nu este obligat prin contractul
încheiat între promitent şi creditorul promisiunii, iar obligaţia
sa se va naşte numai dacă aderă la contract sau încheie un nou
contract; ceea ce se promite este fapta personală a debitorului
de a determina o terţă persoană să îşi asume un angajament
juridic faţă de creditor; debitorul nu este obligat să garanteze
faţă de terţ executarea angajamentului de către terţa persoană.
Sub aspectul efectelor unui asemenea contract, art. 1283
Cod civil stabileşte că acela care se angajează la a determina un
terţ să încheie sau să ratifice un act este ţinut să repare
prejudiciul cauzat dacă terţul refuză să se oblige sau, atunci
când s-a obligat şi ca fideiusor, dacă terţul nu execută prestaţia
promis. Cu toate acestea, răspunderea promitentului este
16
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., p.66.
67
care reprezentarea este considerată o aparentă excepţie de la
principiul relativităţii.
Stipulaţia pentru altul este veritabila excepţie de la
principiul relativităţii, întrucât constituie actul bilateral prin
care o parte, numită stipulant, convine cu cealaltă parte, numită
promitent, ca aceasta din urmă să efectueze o prestaţie în
favoarea unei a treia persoane numită terţ beneficiar.
Potrivit art. 1284 Cod civil, oricine poate stipula în
numele său, însă în beneficiul unui terţ. Prin efectul stipulaţiei,
beneficiarul dobândeşte dreptul de a cere direct promitentului
executarea prestaţiei. Rezultă că dreptul terţului se naşte direct
şi în puterea convenţiei dintre stipulant şi promitent, acesta
fiind motivul pentru care stipulaţia pentru altul este considerată
excepţie de la relativitatea efectelor actului. Terţului beneficiar
nu i se poate impune însă acceptarea unui drept, astfel încât,
dacă nu este de acord cu stipulaţia, dreptul său se consideră a
nu fi existat niciodată art. 1286 alin. (1) Cod civil.
Pentru valabilitatea stipulaţiei, se cer îndeplinite două
categorii de condiţii:
1) Condiţii generale – condiţiile cerute pentru valabilitatea
contractelor:
– capacitatea de a contracta;
– consimţământul părţilor;
– un obiect determinat şi licit;
– o cauză licită şi morală.
2) Condiţii speciale:
– voinţa de a stipula (animus stipulandi;
– persoana terţului beneficiar trebuie să fie determinată la
momentul încheierii contractului sau să fie determinabilă în
raport cu momentul executării acestuia.
Stipulaţia pentru altul generează raporturi juridice între
stipulant şi promitent, precum şi între promitent şi terţul
beneficiar.
Raporturile juridice dintre stipulant şi promitent au în
conţinutul lor dreptul stipulantului de a pretinde promitentului
să îşi execute obligaţia asumată în folosul terţului beneficiar.
Raporturile juridice dintre promitent şi terţul beneficiar pun în
evidenţă caracterul de excepţie reală de la principiul relativităţii
efectelor contractului a stipulaţiei pentru altul, în sensul că în
favoarea terţului se naşte un drept, direct şi nemijlocit,
independent de manifestarea de voinţă a terţului. Dreptul
terţului beneficiar se naşte direct în puterea contractului dintre
stipulant şi promitent, dar exerciţiul dreptului depinde de voinţa
terţului.
68
Terţul beneficiar exercită acest drept printr-o acţiune
personală (proprio nomine), iar dreptul de a cere executarea
obligaţiei îi aparţine şi stipulantului, dar în puterea contractului,
însă acesta va cere executarea obligaţiei în favoarea terţului, nu
în favoarea sa.
Stipulaţia pentru altul a fost calificată ca o excepţie reală
de la principiul relativităţii efectelor contractului, deoarece prin
intermediul acestei construcţii juridice se creează drepturi în
favoarea altor persoane decât părţile contractului.
3.2.2.4. Principiul opozabilităţii efectelor contractului faţă

de terţi
Opozabilitatea contractului reprezintă modul de a defini
obliga-tivitatea contractului în raport cu terţii.
Pentru prima dată în legislaţia naţională, opozabilitatea
efectelor contractului faţă de terţi este reglementată cu valoare
de principiu în art.1281 Cod civil.
În raport cu terţii un contract se impune ca o realitate
juridică ce nu poate fi ignorată.
Potrivit art. 1281 Cod civil, contractul este opozabil
terţilor, care nu pot aduce atingere drepturilor şi obligaţiilor
născute din contract. Terţii se pot prevala de efectele
contractului, însă fără a avea dreptul de a cere executarea lui, cu
excepţia cazurilor prevăzute de lege.
Explicaţia acestei opozabilităţi a efectelor faţă de terţi
trebuie găsită în realitatea potrivit căreia orice contract
generează şi efecte juridice externe, care nu pot fi ignorate,
nesocotite de către cei care nu au participat la formarea actului.
Deşi efectele obligaţionale se manifestă doar în relaţia dintre
părţile contractante (în sensul că terţii nu pot deveni creditori
sau debitori printr-un contract faţă de care sunt străini), în
acelaşi timp, ca realitate faptică, cea născută din contract este
opozabilă tuturor.
De aceea, diferenţa dintre părţi şi terţi este aceea că terţii
nu sunt obligaţi să execute prestaţiile promise în contract, dar ei
sunt ţinuţi să se abţină de la orice comportament care ar putea
constitui un obstacol în executarea prestaţiilor (terţii nu au vreo
obligaţie pozitivă născută din contract, de a da sau a face ceva,
dar au obligaţia de a nu face, adică de abstenţiune, în sensul de
a respecta situaţia născută din contract).
Există situaţii când terţii pot înlătura această opozabilitate,
în măsura în care le-au fost prejudiciate drepturile. Se întâmplă
astfel, de exemplu, atunci când creditorul recurge la acţiunea
69
oblică, în virtutea dreptului de gaj general, solicitând
inopozabilitatea contractului încheiat de debitorul său cu un terţ
pentru a-l pune în imposibilitate de a-şi valorifica drepturile.
Într-o asemenea ipoteză, deşi contractul în cauză nu este
desfiinţat, el continuând să producă efecte între părţi, faţă de
terţ devine inopozabil. La fel, în cazul simulaţiei, care creează
aparenţe false în circuitul civil, necorespunzătoare înţelegerii
reale a părţilor din contractul secret, ceea ce se opune terţului
este contractul aparent, ceea ce înseamnă că nu are loc
opozabilitatea convenţiei reale a părţilor.Terţii vor putea invoca
şi obţine inopozabilitatea contractului public, în măsura în care
aceasta îi prejudiciază, prevalându-se de actul secret al
părţilor17.
Excepţia de la principiul opozabilităţii faţă de terţi a
contractului
Excepţia de la principiul opozabilităţii faţă de terţi a
contractului este situaţia în care un terţ va fi îndreptăţit să
ignore existenţa unui contract şi, pe cale de consecinţă, a
drepturilor şi obligaţiilor născute din acel contract. O astfel de
excepţie este simulaţia.
Simulaţia este o operaţiune juridică în cadrul căreia două
persoane încheie un contract public – aparent, mincinos – care
nu reflectă voinţa lor reală, prin care se creează o altă situaţie
juridică decât cea creată printr-un contract secret – contraînscris
– care exprimă voinţa reală a părţilor.
Codul civil, prin dispoziţiile art.1289-1294,
reglementeaza efectele, atât în relaţiile dintre părţi, cât şi faţă de
terţi, raporturile părţilor cu creditorii dobânditorului aparent,
proba simulaţiei, aplicarea simulaţiei actelor juridice
unilaterale.
Între părţi produce efecte contractul secret, cu condiţia ca
acesta să îndeplinească toate elementele de fond necesare
pentru încheierea sa valabilă, în timp ce pentru terţul de bună-
17
Potrivit art. 1290 Cod civil, simulaţia nu poate fi invocată de părţi, de către succesorii lor universali, cu titlu
universal sau cu titlu particular şi nici de către creditorii înstrăinătorului aparent împotriva terţilor care,
întemeindu-se cu bună-credinţă pe contractul public, au dobândit drepturi de la achizitorul aparent (1). Terţii pot
invoca simulaţia împotriva părţilor, atunci când aceasta le vatămă drepturile (2).
70
credinţă produce efecte actul public, acesta având însă opţiunea
să invoce simulaţia împotriva părţilor, dacă aceasta le vatămă
drepturile.
Elementele componente ale simulaţiei şi condiţiile de
existenţă
În structura simulaţiei intră două elemente: actul public şi
actul secret lato sensu format din actul secret stricto sensu şi
acordul simulatoriu. Acordul simulatoriu reprezintă
manifestarea de voinţă care spune că actul public este simulat,
care dă expresie voinţei părţilor de a crea aparenţa şi acordă
efecte doar actului ocult. El este rareori explicit, şi mai
întotdeauna implicit, prin faptul că reiese din coexistenţa celor
două acte care se contrazic parţial unul pe celălalt. În situaţia
simulaţiei absolute (actul fictiv), actul secret conţine doar
acordul simulatoriu, stabilind inexistenţa actului public. Pe
lângă existenţa actului public, actului secret stricto sensu şi a
acordului simulatoriu, actul secret trebuie să fie anterior sau
concomitent cu actul public.18 Această relaţie temporală trebuie
să existe între cele două acte în sensul de manifestare de voinţă
şi nu în sensul de înscris constatator. Dacă actul secret ar
interveni după actul public, nu am mai fi în prezenţa unei
simulaţii ci ar avea loc o modificare a primului act prin cel de-
al doilea.
Formele simulaţiei
Simulaţia se poate prezenta, în funcţie de modul în care
este conceput contractul public şi de elementul în privinţa
căruia operează, într-una din următoarele forme:
– contractul fictiv;
– contractul deghizat;
– contractul prin care se realizează o interpunere de
persoane.
Simulaţia prin încheierea unui contract fictiv presupune
o disimulare totală a realităţii, în sensul că actul public este
lipsit de orice conţinut juridic, fiind anihilat de prevederile
contraînscrisului. În acest caz, părţile convin, prin contractul
18
Flavius A. Baias, Simulaţia. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003, p.70-
73.
71
secret, că operaţiunea juridică consemnată în contractul public
nu s-a realizat; de exemplu, vânzarea fictivă a unor bunuri
pentru a evita executarea silită pornită de creditor.
Simulaţia prin deghizarea contractului public este de
două feluri:
a) deghizare totală, când prin contractul public se
urmăreşte să se ascundă natura juridică a contractului secret. De
exemplu, contractul public este un contract de vânzare, iar
contractul secret este un contract de donaţie;
b) deghizare parţială, dacă prin contractul public sunt
ignorate numai anumite elemente ale contractului secret; de
exemplu, preţul din contractul de vânzare sau scadenţa reală a
obligaţiei de plată a preţului.
Simulaţia prin interpunere de persoane intervine atunci
când contractul public se încheie între anumite persoane, iar în
contractul secret se determină adevăratele persoane între care s-
a încheiat contractul. Această formă de simulaţie este întâlnită
în materia donaţiei prin interpunere de persoane, pentru a se
asigura anonimatul persoanei gratificate.
Scopurile urmărite de părţi prin simulaţie19
Simulaţia are un scop general şi abstract, acela al
ascunderii de către părţi a cuprinsului ori a existenţei acordului
de voinţă, faţă de terţi, precum şi un scop concret, care poate să
constea în:
– sustragerea unor bunuri de la urmărirea pornită de
creditori;
– evitarea raportului donaţiilor şi reducţiunii liberalităţilor
exce-sive;
– asigurarea anonimatului unei persoane gratificate;
– evitarea aplicării integrale a taxelor de timbru.
Efectele simulaţiei
a) În raporturile dintre părţile contractante
Potrivit art. 1289 alin.(1) şi (2) Cod civil, atunci când
simulaţia este valabilă, între părţile contractante şi succesorii
universali şi cu titlu universal ai părţilor, produce efecte
contractul secret.
Pentru a produce efecte, contractul secret trebuie să
19
Ion Dogaru, Pompil Drăghici, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ediția 3,Editura All Beck,
Bucureşti, 2019, p.195.
72
îndepli-nească condiţiile de fond cerute pentru încheierea sa
valabilă.
Succesorii universali şi cu titlu universal devin terţi dacă
simulaţia îi prejudiciază. De exemplu, donaţia deghizată care
aduce atinge rezervei succesorale; contractul secret le este
inopozabil succesorilor universali şi cu titlu universal, iar
condiţia bunei-credinţe nu este necesară în acest caz deoarece
dreptul lor se întemeiază pe calitatea de moştenitori rezervatari,
şi nu pe aparenţa creată prin simulaţie.
b) Faţă de terţi
Conform art.1290 Cod civil, contractul secret nu poate fi
invocat de către părţi, de către succesorii lor universali, cu titlu
universal sau cu titlu particular, şi nici de către creditorii
înstrăinătorului aparent împotriva terţilor care, întemeindu-se
cu bună-credinţă pe contractul public, au dobândit drepturi de la
achizitorul aparent.
Terţii pot invoca împotriva părţilor existenţa contractului
secret, atunci când acesta le vatămă drepturile.
Acţiunea în simulaţie
Acţiunea în simulaţie este acea acţiune civilă prin care se
cere instanţei de judecată să constate caracterul simulat al
contractului public şi existenţa contractului secret care
modifică, total sau parţial, contractul public.
Probatoriul ce se impune a fi administrat în materia
simulaţiei
Părţile pot dovedi simulaţia potrivit normelor de drept
comun privind dovada actelor juridice.
În materia simulaţiei art. 1292 Cod civil dispune că
dovada poate fi făcută de terţi sau de creditori cu orice mijloc
de probă.
Terţii pot dovedi existenţa actului secret prin orice
mijloc de probă, inclusiv cu martori şi prezumţii, întrucât
pentru ei simulaţia constituie un simplu fapt juridic stricto
sensu.
Condiţiile de admisibilitate
Cu privire la calitatea procesuală, simulaţia poate fi
73
dar chiar într-un asemenea caz părţilor trebuie să li se
recunoască dreptul de a introduce acţiunea tocmai pentru a
împiedica frauda să îşi atingă scopul.
Acţiunea poate fi introdusă de unul dintre simulanţi
împotriva unui terţ. Terţii pot introduce acţiunea indiferent de
buna sau reaua lor credinţă, iar distincţia dintre terţi şi avânzi-
cauză nu are importanţă în ce priveşte calitatea procesuală
activă. Astfel terţii de bună credinţă au această calitate în
virtutea dreptului lor de opţiune, iar cei care au cunoscut
simulaţia nu se pot prevala decât de actul secret care urmează a
fi dezvăluit prin această acţiune.
Acţiunea în simulaţie este imprescriptibilă, dar, de cele
mai multe ori, constatarea simulaţiei este dublată de o acţiune
în realizarea unui drept prescriptibil extinctiv.
3.3. Efectele specifice ale contractelor sinalagmatice

Din reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor,
caracteristice pentru contractele sinalagmatice, decurg
următoarele efecte specifice:
1) obligaţiile reciproce ale părţilor trebuie să fie executate
simultan. De la această regulă fac excepţie acele contracte care
prin natura lor sau datorită voinţei părţilor se execută altfel. Aşa
fiind, oricare parte contractantă are dreptul să refuze executarea
obligaţiei proprii, atâta timp cât cealaltă parte, care pretinde
executarea, nu execută obligaţiile ce îi revin din acelaşi
contract. Această posibilitate poartă denumirea de excepţie de
neexecutare a contractului;
2) dacă una din părţi nu îşi execută culpabil obligaţiile,
cealaltă parte are dreptul să ceară în justiţie rezoluţiunea sau
rezilierea contractului;
3) dacă un eveniment independent de voinţa sa împiedică
o parte contractantă să îşi execute obligaţiile, contractul
încetează, cealaltă parte fiind exonerată de obligaţiile sale.
Există trei efecte specifice:
 excepţia de neexecutare;
 rezoluţiunea/rezilierea;
 riscul contractului.
3.3.1. Excepţia de neexecutare a contractului (exceptio non

adimpleti contractus)
Definiţia
Excepţia de neexecutare a contractului este un mijloc de
apărare aflat la dispoziţia uneia dintre părţile contractului
74
sinalagmatic, în cazul în care i se pretinde executarea obligaţiei
ce-i incumbă, fără ca partea care pretinde această executare să
îşi execute propriile obligaţii.
Prin invocarea acestei excepţii, partea care o invocă
obţine, fără intervenţia instanţei judecătoreşti, o suspendare a
executării propriilor obligaţii, până în momentul în care cealaltă
parte îşi va executa obligaţiile ce îi revin. De îndată ce aceste
obligaţii vor fi îndeplinite, efectul suspensiv al excepţiei de
neexecutare a contractului încetează.20
Consecinţa imediată a regulii simultaneităţii efectelor
contrac-tului sinalagmatic este aceea că oricare parte
contractantă are dreptul să refuze executarea obligaţiei proprii,
atât timp cât cealaltă parte, care pretinde executarea, nu execută
obligaţiile ce-i revin din acelaşi contract. Această posibilitate
poartă denumirea de excepţie de neexecutare a contractului,
exceptio non adimpleti contractus. Ea este reglementată expres
de art. 1556 Cod civil şi reprezintă un remediu pentru
neexecutarea contractuală. De exemplu, în cazul contractului de
vânzare, vânzătorul poate refuza predarea bunului cât timp
cumpărătorul nu a plătit preţul.
Condiţiile pentru invocarea excepţiei de neexecutare a

contractului sunt următoarele:
– obligaţiile reciproce ale părţilor să îşi aibă izvorul în
acelaşi contract;
– să existe o neexecutare a obligaţiilor, chiar şi parţială,
dar suficient de importantă, din partea celuilalt cocontractant;
– neexecutarea să nu se datoreze faptei părţii care invocă
excepţia de neexecutare, respectiv, aceasta să nu o fi împiedicat
pe cealaltă să îşi execute obligaţiile;
– raportul contractual să implice executarea simultană a
obligaţiilor contractuale sau obligaţiile ambelor părţi să fie
scadente la momentul invocării excepţiei.
În cazul în care sunt întrunite toate aceste condiţii,
excepţia de neexecutare a contractului operează exclusiv în
puterea părţii care o invocă, adică fără intervenţia instanţei de
judecată şi fără a fi necesară condiţia punerii în întârziere a
celeilalte părţi.
Efectul principal al excepţiei de neexecutare constă în
20
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., p. 84.
75
pretenţii se întemeiază pe acel contract (cum ar fi creditorii
celeilalte părţi care folosesc acţiunea oblică). Ea nu poate fi
însă opusă acelor terţi care invocă un drept propriu şi absolut
distinct născut din contractul respectiv (cum ar fi dreptul
terţului beneficiar, în cazul stipulaţiei pentru altul).
Excepţia de neexecutare având ca efect suspendarea forţei
obligatorii a contractului, partea care are dreptul de a refuza
executarea obligaţiilor sale nu poate fi obligată să plătească
daune-interese moratorii pe motiv că ar fi întârziat executarea
prestaţiilor pe care le datorează celeilalte părţi.
Calificarea juridică
Excepţia de neexecutare este considerată a fi un mijloc de
apărare a părţii care o invocă şi totodată un mijloc de presiune
asupra celeilalte părţi, pentru ca aceasta să îşi execute obligaţia,
având în vedere că doreşte contraprestaţia la care are dreptul
prin contract.
3.3.2. Rezoluţiunea şi rezilierea contractului

Rezoluţiunea contractului
Rezoluţiunea este sancţiunea care intervine în cazul
neexecutării culpabile a obligaţiilor născute dintr-un contract
sinalagmatic cu executare dintr-o dată – uno ictu – constând în
desfiinţarea retroactivă a acestuia.
Clasificarea rezoluţiunii se poate face în raport cu mai
multe criterii, respectiv:
1) În funcţie de izvorul său:
 rezoluţiune legală;
 rezoluţiune convenţională.
2) În funcţie de modul de operare (art.1550 Cod civil):
 rezoluţiune judiciară;
 rezoluţiune unilaterală;
 rezoluţiune de plin drept.
Rezoluţiunea judiciară
Rezoluţiunea poate avea loc pentru o parte a contractului
numai atunci când executarea sa este divizibilă. De asemenea,
în cazul contractului plurilateral, neîndeplinirea de către una
dintre părţi a obligaţiei nu atrage rezoluţiunea contractului faţă
de celelalte părţi, cu excepţia cazului în care prestaţia
neexecutată trebuia, după circumstanţe, să fie considerată
esenţială.
Această instituţie are reglementarea în art. 1549-1556 Cod
civil, care se completează cu prevederi speciale aplicabile
76
anumitor contracte.
Condiţiile rezoluţiunii/rezilierii judiciare
– caracterul însemnat al neexecutării pentru pronunţarea
rezoluţiunii/caracterul repetat al neexecutării pentru
pronunţarea rezilierii (art. 1549 şi art 1551Cod civil);
– referitor la culpă, în doctrină s-a susţinut lipsa culpei
pentru pronunţarea rezoluţiunii, cu motivarea că niciun text de
lege dedicat rezoluţiunii nu prevede necesitatea culpei, iar art.
1557 Cod civil avansează soluţia rezoluţiunii pentru
imposibilitatea fortuită de executare a obligaţiei 21. Alţi autori
însă susţin opinia potrivit căreia rezoluţiunea este condiţionată
de culpă22, opinie la care achiesăm. Potrivit acestei opinii,
rezoluţiunea poate fi cerută doar de către creditorul obligaţiei
neexecutate în mod culpabil, nu şi de către partea vinovată de
neexecutarea obligaţiei asumate prin contractul sinalagmatic;
– punerea în întârziere nu este o veritabilă condiţie de
admitere a rezoluţiunii judiciare (în situaţia în care anterior
înregistrării acţiunii, reclamantul nu l-a pus în întârziere pe
pârât în condiţiile art. 1522 Cod civil, cererea de chemare în
judecată produce ea însăşi un asemenea efect; consecinţa
faptului că pârâtul nu a fost pus în întârziere anterior formulării
cererii de chemare în judecată este posibilitatea debitorului de a
executa obligaţia într-un termen rezonabil de la data
comunicării cereri de chemare în judecată, aşa cum prevede art.
1522 alin. 5 Cod civil.
Caracterul prescriptibil al acţiunii în rezoluţiune

Acţiunea în rezoluţiune este una personală, prescriptibilă
în termenul de 3 ani, conform art. 2501 Cod civil, corelat cu art.
2517.
Rolul instanţei de judecată

Instanţa de judecată apreciază asupra caracterului
însemnat al neexecutării, fiind în situaţia de a dispune sau nu
rezoluţiunea, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
– una dintre părţi să nu îşi fi executat obligaţiile sale;
– neexecutarea să fi fost imputabilă părţii care nu şi-a îndeplinit
obligaţia. Dacă neexecutarea s-a datorat unei cauze fortuite,
independentă de voinţa debitorului, nu se va pune problema
21
Ionuţ-Florian Popa, Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor în noul Cod civil, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2012, p. 133-138.
22
Flavius Antoniu Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei (Coordonatori), Noul Cod civil.
Comentariu pe articole, art. 1-2664, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 1643;
77
rezoluţiunii, ci aceea a riscului contractului;
– debitorul obligaţiei neexecutate să fi fost pus în întârziere, în
condiţiile prevăzute de lege.
Potrivit art.1551 Cod civil, dacă neexecutarea este de mică
însemnătate, creditorul nu este îndreptăţit să solicite
rezoluţiunea contractului, ci are dreptul la reducerea
proporţională a prestaţiei sale, dacă, după împrejurări, aceasta
este posibilă, iar dacă reducerea prestaţiilor nu poate avea loc,
creditorul nu are dreptul decât la daune – interese.
Rezoluţiunea judiciară operează din momentul rămânerii
definitive a hotărârii judecătoreşti prin care a fost pronunţată.
Rezoluţiunea/rezilierea unilaterală
Deşi art. 1552 Cod civil se referă numai la rezoluţiunea
unilaterală el se aplică şi rezilierii, soluţie impusă de corelarea
art. 1552 cu art. 1549 alin. (3) Cod civil.
Rezoluţiunea sau rezilierea contractului poate avea loc
prin notificarea scrisă a debitorului atunci când părţile au
convenit astfel, când debitorul se află de drept în întârziere ori
când acesta nu a executat obligaţia în termenul fixat prin
punerea în întârziere.
Declaraţia de rezoluţiune sau de reziliere trebuie făcută în
termenul de prescripţie prevăzut de lege pentru acţiunea
corespun-zătoare acestora.
În toate cazurile, declaraţia de rezoluţiune sau de reziliere
se înscrie în cartea funciară ori, după caz, în alte registre
publice, pentru a fi opozabilă terţilor.
Condiţiile rezoluţiunii unilaterale

– declaraţia unilaterală este un mod de operare a
rezoluţiunii, aşa cum prevede art. 1550 alin. (1) Cod civil;
rezultă că ea poate fi exprimată numai cu respectarea condiţiilor
deduse din cuprinsul art. 1549 şi art.1551 Cod civil, adică
pentru o neexecutare însemnată a obligaţiilor debitorului;
– punerea în întârziere devine o condiţie de admisibilitate,
cu excepţia situaţiilor în care debitorul este de drept în
întârziere sau părţile au stabilit că una dintre ele poate să
declare rezoluţiunea fără punerea în întârziere a celeilalte ,
art.1552 alin.(1) Cod civil23.
Efectele declaraţiei de rezoluţiune

Declaraţia unilaterală de rezoluţiune produce efectele care
s-ar fi produs dacă rezoluţiunea ar fi fost pronunţată de către
23
Ionuţ – Florian Popa, op. cit., p.255-261.
78
instanţa de judecată, sub rezerva notificării ei debitorului (art.
1552 alin. (1) Cod civil corelat cu art. 1326 Cod civil); dacă
declaraţia de rezoluţiune este încorporată în punerea în
întârziere, ea îşi va produce efectele de la data împlinirii
termenului acordat debitorului pentru executare.
Rezoluţiunea/rezilierea convenţională (pactele comisorii)

Clauzele contractuale exprese prin care părţile prevăd
rezolu-ţiunea contractului pentru neexecutarea obligaţiilor
uneia din ele se numesc pacte comisorii.
Aceste clauze sau pacte comisorii exprese nu trebuie
confundate cu condiţia rezolutorie expresă, care constituie o
modalitate a contractului. În cazul condiţiei rezolutorii,
rezoluţiunea depinde de un eveniment viitor şi nesigur, străin de
comportamentul debitorului, şi nu are caracter sancţionator.
Dimpotrivă, în cazul pactului comisoriu, rezoluţiunea este
urmarea neexecutării obligaţiilor contractuale de către debitor şi
se pune în valoare la iniţiativa creditorului.
În acest caz, rezoluţiunea operează de drept, cu sau
fără pune-rea în întârziere a debitorului (art. 1553 alin. (1) şi
alin. (2) Cod civil).
Deşi rezoluţiunea operează de drept, creditorul trebuie
să notifice debitorul asupra opţiunii sale de a alege rezoluţiunea
şi condiţiile în care operează pactul comisoriu, fie cu ocazia
punerii în întârziere (art. 1553 alin. (3) Cod civil), fie separat,
dacă rezoluţiunea operează fără punerea în întârziere.
Rolul instanţei de judecată

Instanţa de judecată se limitează să verifice îndeplinirea
condiţiilor pactului comisoriu şi constată că rezoluţiunea a
operat sau nu.
Efectele rezoluţiunii
Contractul desfiinţat prin rezoluţiune se consideră că nu
a fost niciodată încheiat. Dacă prin lege nu se prevede altfel,
fiecare parte este ţinută, în acest caz, să restituie celeilalte părţi
prestaţiile primite.
Rezoluţiunea nu produce efecte asupra clauzelor
referitoare la soluţionarea diferendelor ori asupra celor care
sunt destinate să producă efecte chiar în caz de rezoluţiune.
Rezilierea contractului
Rezilierea contractului este sancţiunea care se aplică în
cazul neexecutării culpabile a unei obligaţii născute dintr-un
79
contract sinalagmatic cu executare succesivă, constând în
desfacerea contrac-tului respectiv numai pentru viitor.
Rezilierea se deosebeşte de rezoluţiune sub următoarele
aspecte:
– domeniul de aplicare: rezoluţiunea priveşte un contract
sinalagmatic cu executare imediată, în timp ce rezilierea se
aplică în cazul contractelor sinalagmatice cu executare
succesivă;
– efectele sunt diferite: în cazul rezoluţiunii, contractul este
desfiinţat pentru trecut, prestaţiile efectuate fiind restituite, iar
în cazul rezilierii, contractul se desface pentru viitor, astfel că
nu se mai pune problema restituirii prestaţiilor efectuate în
temeiul contractului desființat.
3.3.3. Riscul contractului

Dacă un eveniment independent de voinţa sa împiedică o
parte să execute obligaţiile, contractul încetează, cealaltă parte
fiind liberată de obligaţiile sale.
În cazul imposibilităţii fortuite de executare, generată de
un caz fortuit sau de forţă majoră, obligaţiile contractuale se
sting. Prin excepţie, executarea lor este doar suspendată când
imposibilitatea are un caracter temporar. Legat de acesta se
pune problema suportării riscurilor contractuale, adică a
suportării pierderilor care sunt generate de o asemenea
neexecutare fortuită.
În cazul contractelor unilaterale, obligaţia debitorului se
stinge atunci când survine un caz de forţă majoră. În cazul
contractelor sinalagmatice netranslative de proprietate se aplică
regula conform căreia debitorul suportă riscul neexecutării (res
perit debitori). Astfel, riscul neexecutării este suportat de către
partea a cărei obligaţii, urmare a forţei majore, nu mai poate fi
executată. Acest lucru înseamnă că partea respectivă,
nemaiputând să îşi execute obligaţia, chiar dacă nu are nicio
culpă, nu va putea pretinde contraprestaţia care i se datorează
de către cealaltă parte sau, dacă a primit deja prestaţia
respectivă, va trebui să o restituie. Atunci când obligaţia a
devenit doar parţial imposibil de executat, este posibilă
reducerea corespunzătoare şi proporţională a contraprestaţiei
celeilalte părţi sau, atunci când ceea ce ar putea fi executat nu
mai asigură nici măcar parţial scopul contractului, încetarea în
întregime a contractului.
În contractele sinalagmatice translative de proprietate
trebuie să distingem între riscul imposibilităţii de executare a
80
contractului (căruia i se aplică regula res perit debitori) şi riscul
pieirii fortuite a bunului, căruia i se aplică regula conform
căreia riscul pieirii fortuite a bunului va fi suportat de către
proprietarul bunului din momentul producerii riscului (res perit
domino). Pentru înțelegerea acestei reguli sunt necesare mai
multe distincţii:
– în cazul contractelor consensuale pure şi simple prin
care se transmite dreptul de proprietate asupra unui bun cert
chiar în momentul realizării acordului de voinţe, riscul pieirii
fortuite a bunului va fi suportat de către proprietar, chiar dacă
obligaţia de predare a bunului nu a fost executată de către
înstrăinător, conform art. 1274 Cod civil. Prin excepţie, atunci
când înstrăinătorul a fost pus în întârziere cu privire la predarea
bunului, riscul pieirii fortuite va fi suportat de către înstrăinător
(mai puţin în situaţia în care acesta va dovedi că lucrul ar fi
pierit chiar dacă s-ar fi aflat în paza dobânditorului);
– în cazul contractelor în care transmiterea proprietăţii are
loc ulterior momentului încheierii contractului (cazul
înstrăinărilor bunurilor de gen, când transferul proprietăţii se
realizează abia cu ocazia individualizării lor prin măsurare,
cântărire, sau a contractelor solemne, când transferul
proprietăţii se realizează doar când acordul de voinţe ia forma
prevăzută ca şi condiţie de validitate a contractului etc.), riscul
pieirii fortuite a bunului va fi suportat de către înstrăinător,
până în momentul când se realizează transferul dreptului de
proprietate. În plus, mai trebuie reţinut că, în cazul pieirii
fortuite a unor bunuri de gen, contractul nu va înceta,
înstrăinătorul fiind ţinut să procure bunuri de gen de aceeaşi
calitate şi cantitate cu cele promise;
– în cazul contractelor în care transferul proprietăţii este
afectat de o condiţie, regula este că riscul pieirii fortuite a
bunului, obiect al contractului, va fi suportat de persoana care,
după regulile incidente modalităţilor obligaţiilor, are calitatea
de proprietar actual al bunului. În cazul condiţiei suspensive,
riscul va fi suportat de către înstrăinător până în momentul
împlinirii condiţiei, iar în cazul condiţiei rezolutorii, va fi
suportat de către dobânditor până în momentul împlinirii
condiţiei.
În concluzie, întotdeauna, riscul va fi suportat de către
partea care are calitatea de proprietar sub condiţie rezolutorie.
81
3.4.. Îndrumar pentru autoverificare
- Principiile efectelor contractului sunt reguli de drept civil care arată cum şi faţă de cine
se produc aceste efecte;
- Efectele contractului sunt guvernate de principiul obligativităţii, principiul relativităţii
şi principiul opozabilităţii;
- Principiul relativităţii efectelor contractului poate fi definit ca regula potrivit căreia
contractul produce efecte numai faţă de părţile contractante, el neputând să profite sau să
dăuneze altor persoane.
- Excepţiile de la principiul relativităţii contractului sunt acele situaţii juridice în care
contractul poate să producă efecte şi faţă de alte persoane decât părţile sau succesorii în
drepturi ai părţilor.
- Excepţie aparentă este promisiunea faptei altuia, iar excepţia reală este stipulaţia
82
pentru altul;
- Simulaţia este excepţia de la principiul opozabilităţii faţă de terţi a contractului;
- Contractele sinalagmatice sunt guvernate de trei efecte specifice: excepţia de
neexecutare, rezoluţiunea şi rezilierea contractului, riscul contractului.
.

- forţa obligatorie a contractului, relativitatea contractului, opozabilitatea contractului,
excepţia de neexecutare a contractului, rezoluţiunea contractului, rezilierea contractului, riscul
contractului

1. Regulile de interpretare a contractului civil.
2. Care sunt principiile care guvernează efectele generale ale contractelor.
3. Excepţiile de la principiul forţei obligatorii a contractului.
4. Excepţia aparentă de la principiul relativităţii efectelor contractului.
5. Excepţia reală de la principiul relativităţii faţă de terţi a contractului.
6. Simulaţia – excepţie de la opozabilitatea faţă de terţi a contractului.
7. Efectele specifice ale contractelor sinalagmatice.
83
1. Reprezintă cazuri de restrângere a forţei obligatorii a contractului:
a. încetarea contractului de închiriere a locuinţei în termen de 30 de zile de la data
înregistrării decesului chiriaşului
b. moratoriul legal
c. teoria impreviziunii
2. Revizuirea efectelor contractului:

a. se aplică în materia liberalităţilor
b. se soluţionează de către instanţa de judecată, după ce debitorul a parcurs o procedură
prealabilă
c. constituie o excepţie de la principiul forţei obligatorii, în toate cazurile
3. Constituie excepţii de la irevocabilitatea civil:

a. testamentul
b. legatul
c. prelungirea tacită a contractului de societate
4. În cazul stipulaţiei pentru altul:

a. raporturile juridice dintre stipulant şi terţul beneficiar se nasc direct din stipulaţia
pentru altul
b. beneficiarul trebuie să existe la momentul în care promitentul trebuie să îşi execute
obligaţia
c. terţul beneficiar nu intră în concurs cu moştenitorii stipulantului sau cu creditorii
chirografari ai acestuia
5. Simulaţia:
a. se aplică numai în materia contractelor
b. se aplică şi actelor juridice nepatrimoniale
c. se aplică şi în cazul actelor juridice unilaterale
84
3.Ioan Ilieș Neamț, Laura Toma-Dăuceanu, Drept civil.Obligațiile, Caiet de seminar,
București, 2017.
85
FAPTUL JURIDIC LICIT
Cuprins

4.2.1. Gestiunea de afaceri
4.2.3. Plata nedatorată
4.3.4. Îmbogăţirea fără justă cauză
– definirea conceptului de fapt juridic licit;

– prezentarea teoretică a categoriilor de fapte juridice
licite, izvoare de obligaţii;
– cunoaşterea importanței juridice a faptelor juridice
licite;
legale în materia faptelor juridice licite, din perspectiva Codului
civil.

– conştientizarea studenţilor în ce priveşte faptul că
legislativă;
86
1.2.1 Gestiunea de afaceri

Noțiunea și reglementarea legală
Conform art.1330 alin.1 Cod civl, există gestiune de
afaceri atunci când, fără să fie obligată, o persoană, numită
gerant, gestionează în mod voluntar și oportun afacerile altei
persoane, numită gerat, care nu cunoaște existența gestiunii sau,
cunoscând gestiunea, nu este în măsură să desemneze un
mandatar ori să se îngrijească în alt fel de afacerile sale.
Persoana care săvârşeşte actele de gestiune se numeşte
gerant, iar persoana al cărei patrimoniu este gestionat se
numeşte gerat.
Gestiunea de afaceri este reglementată în art.1330-1340
Cod civil.
Obiectul gestiunii de afaceri

Obiectul gestiunii de afaceri constă în efectuarea unor
acte materiale sau unor acte juridice;
Actele juridice pot fi încheiate de gerant fie în nume
propriu, fie în numele geratului.
Actele juridice încheiate în cadrul gestiunii de afaceri nu
depăşesc de regulă cadrul unui act de administrare, în sens larg
– acte de administrare în raport cu întregul patrimoniu al
geratului. Prin excepţie s-ar putea încadra în sfera gestiunii de
afaceri şi unele acte de dispoziţie a căror utilitate în raport cu
rezultatul gestiunii este evidentă.
Utilitatea gestiunii de afaceri

Actele săvârşite de gerant trebuie să fie utile geratului,
adică ele trebuie să conducă la o creştere a activului patrimonial
net al acestuia sau la menţinerea valorii acestui activ.
Atitudinea părţilor faţă de actele de gestiune

a) Actele trebuie săvârşite fără ştirea geratului. In caz
contrar, ne aflăm în situaţia unui mandat tacit dat de cel al cărui
patrimoniu este administrat, persoanei care îl administrează;
87
b).Gerantul trebuie să realizeze gestiunea cu intenţia ca
aceasta să profite geratului, iar nu cu convingerea eronată că
săvârşeşte actul de gestiune în nume propriu.
c). Gerantul trebuie să efectueze actele de gestiune cu
intenţia de a obţine restituirea cheltuielilor pe care acestea le
implică, de la gerat. In caz contrar, nu vom fi în prezenţa unei
gestiuni de afaceri, ci în aceea a unei liberalităţi sau a unui act
dezinteresat.
Efectele gestiunii de afaceri

1). Obligaţiile gerantului sunt instituite de Codul
civil, astfel:
Art. 1.331. Obligaţia de înştiinţare. Gerantul trebuie
să îl înştiinţeze pe gerat despre gestiunea începută de îndată ce
acest lucru este posibil.
Art. 1.332. Continuarea gestiunii. Gestiunea de
afaceri îl obligă pe gerant să continue gestiunea începută până
când o poate abandona fără riscul vreunei pierderi ori până
când geratul, personal sau prin reprezentant, ori, după caz,
moştenitorii acestuia sunt în măsură să o preia.
Art.1.333. Continuarea gestiunii de către
moştenitorii gerantului. Moştenitorii gerantului care cunosc
gestiunea sunt ţinuţi să continue afacerile începute de acesta
din urmă, în aceleaşi condiţii ca şi gerantul.
Art.1.334. Diligenţa datorată de gerant. (1) Gerantul
este dator să se îngrijească de interesele geratului cu diligenţa
pe care un bun proprietar o depune în administrarea bunurilor
sale.
(2) Când gestiunea a urmărit să îl apere pe gerat de o
pagubă iminentă, gerantul nu răspunde decât pentru
prejudiciile cauzate geratului cu intenţie sau din culpă gravă.
Art. 1.335. Obligaţiile gerantului. La încetarea
gestiunii, gerantul trebuie să dea socoteală geratului şi să îi
remită acestuia toate bunurile obţinute cu ocazia gestiunii.
Art.1.336. Actele încheiate de gerant.
(1) Gerantul care acţionează în nume propriu este ţinut
faţă de terţii cu care a contractat, fără a limita dreptul
oricăruia dintre aceştia de a se regresa împotriva geratului.
(2) Atunci când acţionează în numele geratului,
gerantul nu este ţinut faţă de terţii cu care a contractat decât
dacă geratul nu este obligat faţă de aceştia.
În concluzie, în măsura în care gestiunea a fost una
necesară gerantul va răspunde pentru toate prejudiciile produse
geratului în conexiune cu acea gestiune, numai dacă prejudiciile
88
au fost produse cu intenţie. Dacă însă gestiunea a fost doar
utilă, gerantul nu răspunde pentru asemenea prejudicii şi atunci
când le-a săvârşit din culpă.
2) Obligaţiile geratului, conform reglementărilor
cuprinse în Codul civil sunt următoarele:
Art.1.337.Obligaţiile geratului
(1) Atunci când condiţiile gestiunii de afaceri sunt
întrunite, chiar dacă rezultatul nu a fost atins, geratul trebuie
să ramburseze gerantului cheltuielile necesare, precum şi, în
limita sporului de valoarea, cheltuielile utile făcute de gerant,
împreună cu dobânzile din ziua în care au fost efectuate, şi să îl
despăgubească pentru prejudiciul pe care, fără culpa sa,
gerantul l-a suferit din cauza gestiunii.
(2) Geratul trebuie să execute şi obligaţiile născute din
actele necesare şi utile care, în numele ori în beneficiul său, au
fost încheiate de gerant.
(3) Caracterul necesar sau util al actelor şi cheltuielilor
se apreciază la momentul la care gerantul le-a făcut.
(4) In vederea garantării cheltuielilor necesare,
gerantul are dreptul de a cere instanţei, în urma unei expertize
dispuse de aceasta cu procedura prevăzută de lege pentru
ordonanţa preşedinţială, înscrierea în cartea funciară a unei
ipoteci legale, în condiţiile legii.
Art.1.338. Împotrivirea beneficiarului gestiunii. (1)
Cel care începe sau continuă o gestiune, cunoscând sau
trebuind să cunoască împotrivirea titularului afacerii, poate
cere numai restituirea cheltuielilor necesare. În acest caz,
instanţa, la cererea titularului afacerii, poate acorda un termen
pentru executarea obligaţiei de restituire.
(2) Cel care ignoră împotrivirea titularului este
răspunzător pentru prejudiciile cauzate chiar şi din cea mai
uşoară culpă.
Art. 1.339. Gestiunea inoportună. Actele şi cheltuielile
care, fără a fi necesare sau utile, au fost efectuate pe perioada
gestiunii îl obligă pe gerat la restituire numai în măsura în care
i-au procurat vreun avantaj.
Art.1.340. Ratificarea gestiunii. În privinţa actelor
juridice, gestiunea ratificată produce, de la data când a fost
începută, efectele unui mandat.
Capacitatea părţilor în materia gestiunii de afaceri

Geratul nu trebuie să aibă capacitate de exerciţiu
deplină deoarece el nu încheie nici un act juridic în cadrul
gestiunii; eventualele acte juridice sunt încheiate de gerant.
89
Gerantul dacă încheie acte juridice în contextul
gestiunii, va trebui să îndeplinească şi condiţia capacităţii de
exerciţiu.
Proba gestiunii de afaceri

Faptele juridice stricto sensu pot fi dovedite prin orice
mijloc de probă, iar actele juridice conform regulilor aplicabile
în dovedirea lor.
Dacă dovada actelor juridice cuprinse în gestiune se
face de către gerat, trebuie să ţinem seama că el este terţ faţă de
acele acte, putând deci să le dovedească prin orice mijloace de
probă.
4.2.2.Plata nedatorată
Potrivit art.1.341. alin.1 Cod civil cel care plăteşte fără
a datora are dreptul de restituire.
(2) Nu este supus restituirii ceea ce s-a plătit cu titlu de
liberalitate sau gestiune de afaceri.
(3) Se prezumă, până la proba contrară, că plata s-a
făcut cu intenţia de a stinge o datorie proprie.
Astfel, inexistenţa obligaţiei care se vrea a fi stinsă prin
plată, determină lipsa cauzei plăţii respective, cu consecinţa
nulităţii absolute a acesteia şi a dreptului celui care a efectuat
plata de a cere restituirea valorii plătite.
Plata nedatorată este executarea de către o persoană a
unei obligaţii de care nu era ţinută şi pe care a achitat-o fără
intenţia de a stinge datoria altei persoane.
Persoana care efectuează plata nedatorată se numeşte
solvens.
Persoana care acceptă plata nedatorată se numeşte
accipiens.
Plata nedatorată este reglementată în art.1341-1344 Cod
civil.
Condiţiile necesare pentru existenţa obligaţiei de

restituire
a)Prestaţia executată de solvens este făcută cu titlul de
plată. Se consideră în general că plata nedatorată presupune
executarea exclusivă a obligaţiei de a da inexistenţe restituirea
altor obligaţii decât cea de a da, având loc nu pe temeiul plăţii
nedatorate, ci îmbogăţirii fără justă cauză.
b)Plata sa fi vizat o obligaţie inexistentă în raportul
dintre solvens şi accipiens. O să constituie o plată nedatorată şi
90
executarea unei obligaţii existente, însă nu în raportul dintre
solvens şi accipiens.
c)Prestaţia este executată în temeiul unui contract nul sau
în privinţa căruia a intervenit rezoluţiunea.
d).Plata să fi fost făcută din eroare.
Dacă cel care a executat obligaţia care nu îi revine
cunoaște faptul că că nu are calitatea de debitor în privinţa
acelei obligaţii, vom avea de a face, după caz, fie cu o gestiune
de afaceri, fie cu o liberalitate. Eroarea lui solvens poate fi de
fapt sau de drept, sau poate fi calificată sub forma dolului
(eroare provocată de către un terţ).
Excepţii de la cerinţa erorii

1. Atunci când debitorul care şi-a executat obligaţia
pierde dovada care atestă această executare şi este obligat de
creditor să-şi execute din nou obligaţia. După ce acest debitor
va găsi dovada plăţii, va putea cere restituirea celei de a 2-a
prestaţii efectuate pe temeiul plăţii nedatorate.
2. Situaţia contractelor nule absolut – chiar dacă
partea care şi-a executat obligaţia în temeiul unui contract nul
absolut cunoştea existenţa cauzei de nulitate, ea va putea obţine
restituirea plăţii pe temeiul plăţii nedatorate (soluţie
controversată).
Art. 1.342. Plata primită cu bună – credinţă de

creditor.
(1) Restituirea nu poate fi dispusă atunci când, în urma
plăţii, cel care a primit-o cu bună-credinţă a lăsat să se
împlinească termenul de prescripţie ori s-a lipsit, în orice mod,
de titlul său de creanţă sau a renunţat la garanţiile creanţei.
(2) In acest caz, cel care a plătit are drept de regres
împotriva adevăratului debitor în temeiul subrogaţiei legale în
drepturile creditorului plătit.
Obligaţiile accipiensului diferă după cum este de bună

sau de rea credinţă (ştie sau trebuie să ştie că ceea ce a primit
este un lucru nedatorat).
Accipiensul de bună - credinţă
1. Restituie lucrul primit păstrând fructele acestuia.
2. Dacă a înstrăinat lucrul primit, restituie preţul.
3. Dacă lucrul primit este un bun individual determinat
care a pierit în mod fortuit, accipiens este eliberat de obligaţia
de restituire.
91
Accipiensul de rea- credinţă
1. Restituie bunul şi fructele acestuia.
2. Dacă a înstrăinat bunul, restituie valoarea bunului
din momentul introducerii cererii de restituire
3. Dacă bunul a pierit în mod fortuit, restituie
valoarea acestuia din momentul introducerii cererii de
restituire, cu o singură excepţie , respectiv dacă lucrul ar fi
pierit şi la solvens.
Obligaţiile lui solvens

Solvens trebuie să-i restituie lui accipiens toate
cheltuielile necesare şi utile pe care acesta le-a făcut asupra
bunului primit cu titlu de plată.
Titularii cererii de restituire sunt solvens şi creditorii săi
chirografari prin intermediul acţiunii oblice. Cererea trebuie
formulată într-un termen de prescripţie de 3 ani de când solvens
a cunoscut sau trebuia să cunoască faptul că este vorba de o
plată nedatorată.
Sunt cazuri în care nu există obligaţia de restituire pe
temeiul plăţii nedatorate, respectiv:
1. Solvens execută o obligaţie imperfectă, de ex. o obligaţie a
cărui termen de prescripţie a expirat.
2. Anularea unui contract pentru cauză imorală în cazul în care
cererea de restituire a prestaţiilor aferente acestui contract ar
implica prevalarea solvensului de propria turpitudine, fapt
considerat inadmisibil.
3. Calitatea de accipiens aparţine unui incapabil (interzis
judecătoresc sau minor) . Intr-o asemenea situaţie, incapabilul
care a primit o plată nedatorată va restitui ceea ce a primit, dar
nu pe temeiul plăţii nedatorate, ci pe temeiul îmbogăţirii fără
justa cauza în limita îmbogăţirii sale datorate plăţii lucrului
nedatorat.
4. Creditorul primeşte plata nedatorată şi distruge cu buna
credinţă titlul constatator al creanţei sale. Plata se execută din
eroare de către altă persoană decât adevăratul debitor.
Art. 1.343. Restituirea plăţii anticipate. Ceea ce

debitorul a plătit înainte de împlinirea termenului suspensiv nu
se poate restitui decât atunci când plata s-a făcut prin dol sau
violenţă. De asemenea, este supusă restituirii şi plata făcută
înainte de îndeplinirea condiţiei suspensive.
Art. 1.344. Reguli aplicabile restituirii. Restituirea
plăţii nedatorate se face potrivit dispoziţiilor art.1.635 – 1.649.
92
4.2.3. Îmbogăţirea fără justă cauză
Îmbogăţirea fără justă cauză este un fapt juridic licit
care presupune mărirea patrimoniului unei persoane pe temeiul
patrimoniului altei persoane care micşorează fără a exista un
temei legitim al acestor modificări patrimoniale. Într-o
asemenea situaţie, cel al cărui patrimoniu este îmbogăţit,
trebuie să restituie această valoare persoanei sărăcite: dreptul
persoanei sărăcite de a obţine o asemenea restituire se
realizează prin intermediul unei acţiuni în îmbogăţire fără justă
cauză – actio de in rem verso.
Codul civil reglementează îmbogățirea fără justă cauză
în art. 1345-1348.
Art.1.345. Condiţii. Cel care, în mod neimputabil, s-a
îmbogăţit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la
restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă
persoană, dar fără a fi ţinut dincolo de limita propriei sale
îmbogăţiri.
Art. 1.346. Îmbogăţirea justificată. Îmbogăţirea este
justificată atunci când rezultă:
a) Din executarea unei obligaţii valabile;
b) Din neexercitarea de către cel păgubit a unui
drept contra celui îmbogăţit;
c) Dintr-un act îndeplinit de cel păgubit în interesul
său personal şi exclusiv, pe riscul său ori, după caz, cu intenţia
de a gratifica.
Condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză sunt condiţii

materiale şi condiţii juridice
Condiţiile materiale
1. Mărirea unui patrimoniu prin creşterea activului
patrimonial, diminuarea pasivului sau evitarea unor pierderi sau
acumulării de noi datorii.
2. Diminuarea unui alt patrimoniu prin pierderea
unui bun sau prin efectuarea de cheltuieli care nu au fost
restituite.
3. Mărirea unui patrimoniu şi micşorarea celuilalt
trebuie să fie efectul unei clauze unice.
Condiţiile juridice
1. Absenţa unui temei legitim (cauze juste) a
acestor modificări patrimoniale. Cauza justă care poate
întemeia mutaţia valorilor între două patrimonii poate fi orice
izvor generator de drepturi şi obligaţii, de ex. un contract, o
dispoziţie legală, o hotărâre judecătorească; în condiţiile în care
93
mutaţia patrimonială nu este întemeiată pe o asemenea cauză,
ea este lipsită de justă cauză. În această instituţie, cauza este un
izvor generator de drepturi şi obligaţii (causa eficiens, nu causa
finalis, adică scop).
2. Inexistenţa oricărui alt mijloc juridic prin care
sărăcitul să îşi acopere pierderea patrimonială suferită, adică
caracterul subsidiar al acţiunii în îmbogăţirea fără justă cauză.
Efectele îmbogăţirii fără justă cauză

Îmbogățirea fără justă cauză dă naștere obligaţiei de
restituire pe care o are cel îmbogăţit faţă de cel sărăcit.
Pentru determinarea valorii care va fi restituită trebuie
să se ţină cont de două limite:
1.Cel îmbogăţit nu poate fi obligat să restituie o valoarea mai
mare decât cea cu care i s-a mărit patrimoniul.
2.Cel sărăcit nu poate pretinde o valoare mai mare decât cea cu
care i s-a diminuat patrimoniul.
Între aceste două valori, se alege valoarea cea mai mică.
Art. 1.347. Condiţiile şi întinderea restituirii. (1)
Restituirea nu este datorată decât dacă îmbogăţirea subzistă la
data sesizării instanţei.
(2) Cel care s-a îmbogăţit este obligat la restituire, în
condiţiile prevăzute la art. 1.639 şi următoarele.
Art. 1.348. Caracterul subsidiar. Cererea de restituire
nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă
acţiune pentru a obţine ceea ce îi este datorat.
Prescripţia acţiunii
Termenul de prescripţie este de 3 ani de la data la care
sărăcitul trebuie să cunoască atât identitatea persoanei al cărui
patrimoniu s-a mărit cât şi existenţa mutaţiei produse.
94
- Gestiunea de afaceri există atunci când, fără să fie obligată, o persoană numită gerant,
gestionează în mod voluntar şi oprtun afacerile altei persoane, numită gerat, care nu
cunoaşte existenţa gestiunii sau, cunoscând gestiunea, nu este în măsură să desemneze
un mandatar ori să se îngrijească în alt fel de afacerile sale (art.1330 Cod civil);
- Nu există gestiune de afaceri atunci când cel care administrează afacerile unei alte
persoane acţionează cu intenţia de a o gratifica;
- cel care plăteşte fără a datora are dreptul la restituire;
- cel care, în mod neimputabil s-a îmbogăţit fără justă cauză în detrimentul altuia este
obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar
fără a fi ţinut dincolo de limita propriei sale îmbogăţiri.

- gestiunea de afaceri, plata nedatorată, îmbogăţirea fără justă cauză

1. Condiţiile şi efectele gestiunii de afaceri.
2. Actele încheiate de gerant.
3. Condiţiile obligaţiei de restituire în materia plăţii nedatorate.
4. Efectele îmbogăţirii fără justă cauză.
95
1. Constituie obligatie a gerantului:
a. sa continue gestiunea inceputa pana in momentul in care geratul, sau mostenitorii
sai, vor putea sa o preia;
b. in efectuarea actelor de gestiune sa depuna diligenta unui bun posesor;
c. sa dea socoteala tertilor pentru operatiunile efectuate.
2. Utilitatea gestiunii de afaceri:

a. gestiunea de afaceri trebuie sa fie utila gerantului;
b. este apreciata in raport de momentul savarsirii operatiunii;
c. nu se mai poate aprecia asupra utilitatii daca ulterior savarsirii bunul este distrus
dintr-un caz de forta majora sau caz fortuit.
3. In cazul platii nedatorate, accipiensul de buna-credinta:

a. este obligat sa restituie lucrul, dar sa pastreze fructele, ca orice posesor de buna-
credinta;
b. daca lucrul a fost instrainat este indreptatit sa retina pretul primit;
c. daca lucrul a pierit in mod fortuit nu va fi liberat de obligatia de restituire.
4. In cazul imbogatirii fara justa cauza, pentru intentarea actiunii in restituire se cere:
a. sa existe un temei legal pentru marirea unui patrimoniu pe seama diminuarii
patrimoniului altei personae;
b. sa existe si un alt mijloc de recuperare a pierderii suferite;
c. sa existe o legatura intre marirea si diminuarea unui patrimoniu, in sensul ca
ambele operatiuni sa fie efectul unei cauze unice.
5. Pentru a opera gestiunea de afaceri:

a. atât geratul, cât şi gerantul trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu
b. gerantul trebuie să aibă capacitatea de a contracta
c. geratul trebuie să aibă cel puţin capacitate de exerciţiu restrânsă
96
București, 2017.
97
RĂSPUNDEREA CIVILĂ (I)
Cuprins

5.2.1. Răspunderea civilă delictuală
5.2.1.1. Caracterizare generală
5.2.1.2. Funcţiile răspunderii civile delictuale
5.2.1.3. Delimitarea răspunderii civile delictuale faţă de răspunderea civilă
contractuală
5.2.1.4. Formele răspunderii civile delictuale
5.2.1.5. Răspunderea pentru fapta proprie
– definirea conceptului de răspundere civilă;

– prezentarea funcţiilor răspunderii civile;
– cunoaşterea importanței juridice a delimitării
răspunderii civile delictuale faţă de răspunderea civilă
contractuală;
– identificarea formelor de răspundere civilă delictuală
legale în materia răspunderii pentru fapta proprie, din perspectiva
Codului civil.

– conştientizarea studenţilor în ce priveşte faptul că
legislativă;
98
5.2.1.Răspunderea civilă delictuală
5.2.1.1.Considerații generale
Ca regulă, obligaţiile civile se nasc în temeiul voinţei
părţilor. Totuşi uneori, independent de voinţa subiectelor de
drept, în sarcina lor se nasc obligaţii ca urmare a faptelor ilicite
cauzatoare de prejudicii pe care le-au săvârşit. Aceste fapte ilicite
sunt alt izvor de obligaţii – acesta generează un raport de
răspundere civilă delictuală.
Această formă de răspundere este cârmuită de
art.1.349Cod civil care are denumirea marginală Răspunderea
delictuală.
(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile
de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu
aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor
sau intereselor legitime ale altor persoane.
(2) Cel care, având discernământ, încalcă această
îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să
le repare integral.
(3) In cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este
obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile
ori animalele aflate sub paza sa, precum şi de ruina edificiului.
(4) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele
cu defecte se stabileşte prin lege specială.
Răspunderea civilă delictuală, ca formă a răspunderii
civile, a răspunderii juridice şi a răspunderii sociale, are mai
multe semnificaţii, respectiv:
1. Raport juridic, pentru că desemnează raportul
obligaţional care se naşte pe temeiul faptei ilicite cauzatoare de
prejudicii.
2. Obligaţia de reparare a prejudiciului produs.
Această situare a răspunderii civile delictuale în contextul
răspunderii sociale este necesară pentru a înţelege relaţia dintre
sistemul normativ al unei societăţi şi răspunderea care se naşte în
99
momentul în care normele juridice speciale sunt încălcate.
Răspunderea în general apare la interferenţa dintre spaţiul de
libertate al fiecărui individ şi elementele de constrângere socială
concretizate în norme juridice (cele mai eficiente). Răspunderea
juridică este cea mai severă formă de răspundere socială.
Răspunderea civilă are o configuraţie proprie şi se
înfăţişează ca o formă de sancţiune. Dacă răspunderea civilă este
sancţiune, atunci şi răspunderea civilă delictuală este o formă de
sancţiune civilă. Dar sancţiunile civile sunt mai numeroase. Nu
trebuie confundată răspunderea civilă delictuală cu pedeapsa
civilă. Aceasta este aplicată în considerarea persoanei
făptuitorului, deci are caracter intuitu personae, în timp ce
răspunderea civilă delictuală este angajată în considerarea
patrimoniului făptuitorului. În concluzie, pedeapsa civilă nu se
transmite la moştenitori, în timp ce obligaţia de reparare a
prejudiciului se transmite.
Răspunderea civilă delictuală presupune un raport
juridic obligaţional care izvorăşte dintr-o faptă ilicită
cauzatoare de prejudicii, raport în care autorul faptei ilicite sau
o altă persoană chemată să răspundă are obligaţia de a repara
prejudiciul.
5.2.1.2. Funcţiile răspunderii civile delictuale

a)Funcţia educativ-preventivă
Instituţia juridică a răspunderii civile, în general,
îndeplineşte o funcţie educativ-preventivă prin influenţa pe care
o are asupra conştiinţei oamenilor, asupra comportamentului
acestora. Prin obligarea la repararea prejudiciului a celui care,
prin fapta sa ilicită ori prin neîndeplinirea unor obligaţii
contractuale l-a cauzat, răspunderea civilă îndeplineşte un rol
educativ actual. Totodată, în perspectivă, se previne săvârşirea
delictelor civile si neîndeplinirea obligaţiilor contractuale în
viitor. Acest rol de prevenire se realizează cu privire la
persoanele în culpă, dar şi asupra altor persoane, în general,
care devin conştiente de prejudiciul pe care l-ar cauza.
b)Funcţia reparatorie
Prin ignorarea normei de comportament, care obligă să
nu se aducă prejudicii altor persoane, se fundamentează
obligaţia dezdaunarii, in care se concretizează răspunderea
civilă. Prin obligarea autorului prejudiciului, răspunderea civilă
îşi îndeplineşte funcţia sa reparatorie, la nivel individual, al
persoanelor implicate. Totodată, se apără drepturile subiective
ale persoanelor fizice ori juridice.
Răspunderea civilă delictuală face parte din răspunderea
100
civilă, deci nu există diferenţă de esenţă între răspundere civilă
delictuală şi răspundere contractuală. Aceste două forme de
răspundere au elemente comune. Trebuie să existe o faptă ilicită,
un prejudiciu, un raport de cauzalitate şi o formă de vină. Chiar
dacă s-a vorbit despre o dualitate de răspundere civilă, se
recunoaşte ideea unităţii răspunderii civile, Totuşi această idee
nu exclude particularităţile celor două forme de răspundere
determinate de temeiul diferit al răspunderii – la răspunderea
contractuală temeiul este încălcarea unei obligaţii contractuale,
iar la răspunderea delictuală, prin fapta ilicită se încalcă obligaţia
generală negativă de a nu prejudicia pe nimeni. Sublinierea
acestei diferenţe presupune uneori o operaţiune prealabilă de
identificare a conţinutului contractului. Numai dacă se stabileşte
conţinutul contractului se poate vedea dacă o faptă ilicită este sau
nu în răspunderea contractuală. Stabilirea conţinutului
contractului trebuie să ţină seama de ce anume este expres
prevăzut în el şi de ce anume legea, echitatea şi obiceiul
presupun ca obligaţie contractuală. Din acest punct de vedere
chiar părţile unui contract pot săvârşi fapte ilicite extra-
contractuale. Dacă este nul, acţiunea în nulitate nu este o acţiune
contractuală, ci una delictuală.
5.2.1.3.Delimitarea răspunderii civile delictuale de

răspunderea civilă contractuală
Răspunderea civilă delictuală face parte din răspunderea
civilă, deci nu există diferenţă de esenţă între răspundere civilă
delictuală şi răspundere contractuală. Aceste două forme de
răspundere au elemente comune. Trebuie să existe o faptă ilicită,
un prejudiciu, un raport de cauzalitate şi o formă de vină. Chiar
dacă s-a vorbit despre o dualitate de răspundere civilă, se
recunoaşte ideea unităţii răspunderii civile, Totuşi această idee
nu exclude particularităţile celor două forme de răspundere
determinate de temeiul diferit al răspunderii, la răspunderea
contractuală temeiul este încălcarea unei obligaţii contractuale,
iar la răspunderea delictuală, prin fapta ilicită se încalcă obligaţia
generală negativă de a nu prejudicia pe nimeni. Sublinierea
acestei diferenţe presupune uneori o operaţiune prealabilă de
identificare a conţinutului contractului. Numai dacă se stabileşte
conţinutul contractului se poate vedea dacă o faptă ilicită este sau
nu în răspunderea contractuală. Stabilirea conţinutului
contractului trebuie să ţină seama de ce anume este expres
prevăzut în el şi de ce anume legea, echitatea şi obiceiul
presupun ca obligaţie contractuală. Din acest punct de vedere
chiar părţile unui contract pot săvârşi fapte ilicite extra-
101
contractuale. Dacă este nul, acţiunea în nulitate nu este o acţiune
contractuală, ci una delictuală.
5.2.1.4.Formele răspunderii civile delictuale

Codul civil reglementează trei forme de răspundere
civilă delictuală: răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin
fapta ilicită proprie, răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin
fapta altuia şi răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale,
de lucruri şi de ruina edificiului.
a) Răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta
proprie - Art. 1357 C. civ., coroborat cu art. 1349 alin. (1) şi
(2) consacră regula de principiu potrivit căreia obligaţia de a
repara un prejudiciu cauzat altuia printr-o faptă ilicită, săvârşită
cu vinovăţie, se naşte direct şi nemijlocit în sarcina autorului
acelei fapte.
b) Răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta
altuia. Principiul răspunderii pentru prejudiciul cauzat prin
faptă proprie se poate dovedi, uneori, insuficient, în măsura în
care autorul său este o persoană care nu răspunde delictual sau
are o solvabilitate discutabilă. În asemenea ipoteze, victima
riscă să nu obţină reparaţia la care de altfel ar avea dreptul. De
aceea, în scopul protejării victimei, Codul civil a instituit,
alături de răspunderea pentru fapta proprie, în unele cazuri, şi o
răspundere autonomă în sarcina unei alte persoane, decât
autorul faptei prejudiciabile.
Consacrarea răspunderii delictuale pentru prejudiciul
cauzat prin fapta altuia se explică prin existenţa unor relaţii
speciale între autorul faptei prejudiciabile şi persoana chemată
de lege să răspundă pentru repararea acelui prejudiciu; aceste
relaţii speciale există atunci când autorul faptei prejudiciabile se
află în sfera de autoritate a persoanei răspunzătoare.
Răspunderea pentru fapta altuia apare ca fiind o
modalitate suplimentară de ocrotire a intereselor victimei;
uneori ea se adaugă sau se poate adăuga la răspunderea pentru
fapta proprie şi se angajează numai în raporturile dintre
persoana răspunzătoare şi victima prejudiciului. Aşa se explică
existenţa în anumite condiţii a dreptului de regres al persoanei
răspunzătoare împotriva autorului faptei ilicite şi prejudiciabile.
Codul civil român reglementează două cazuri de
răspundere pentru prejudiciul cauzat prin fapta altuia:
1.răspunderea persoanelor care au obligaţia de
supraveghere a unui minor sau a unui interzis judecătoresc
pentru prejudiciul cauzat unui terţ prin fapta ilicită săvârşită de
cel aflat sub acea supraveghere (art. 1372 C. civ.);
102
2.răspunderea comitentului pentru prejudiciul cauzat
prin faptele ilicite delictuale ale prepusului său (art. 1373 C.
civ.).
c) Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale,
de lucruri sau prin ruina edificiului.
Viaţa socială a dovedit că o persoană poate să sufere
un prejudiciu ce i-a fost cauzat, fără fapta omului, de un lucru,
animal sau de ruina unui edificiu. Dacă am aplica normele
obişnuite ale răspunderii civile, în asemenea cazuri, neputându-
se dovedi că la originea prejudiciului este fapta unei persoane,
victima s-ar găsi în situaţia inechitabilă de a suporta ea povara
acelui prejudiciu. Aşa se explică faptul că, în scopul apărării
intereselor celor prejudiciaţi, legea civilă a instituit răspunderea
pentru animale, lucruri şi ruina edificiului. Este vorba de o
răspundere directă a celui care are paza juridică a animalului,
lucrului sau este, după caz, proprietarul edificiului care a cauzat
prejudiciul.
5.2.1.5.Răspunderea pentru fapta proprie

Condiţiile angajării răspunderii
Pentru a ne afla în situaţia răspunderii delictuale pentru
fapta proprie se cer îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
 Prejudiciul;
 Fapta ilicită;
 Legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu;
 Vinovăţia.
Fapta ilicită este acţiunea sau inacţiunea prin care,
încălcându-se normele dreptului obiectiv sau normele morale, se
cauzează un prejudiciu altei persoane. Aspectul ilicit al faptei
decurge nu numai din încălcarea unor norme juridice, dar şi din
încălcarea unor norme morale aflate în prelungirea normelor
juridice. Normele juridice încălcate sunt diverse în funcţie de
izvorul lor.
Sistemul juridic intern este dublat de normele
internaţionale – norme europene şi normele internaţionale ale
dreptului omului au directă aplicabilitate în dreptul intern aşa
cum dispune art.20 din Constituţie, deci aprecierea caracterului
ilicit al faptei se va face şi în funcţie de normele dreptului
internaţional.
Pentru ca inacţiunea să fie faptă ilicită, este nevoie de o
normă juridică prin care să se instituie obligaţia la o anumită
acţiune. Omisiunea de a avea acel comportament, constituie o
inacţiune ilicită. Ilicitul apare când legea interzice sau obligă la o
anumită conduită, dar acţiunile sunt contrare legii. Aceasta este o
103
formă de limitare a libertăţii personale.
Fapta ilicită este un element obiectiv al răspunderii. Nu
trebuie confundat caracterul ilicit al faptei cu ideea de vinovăţie,
aceasta fiind un element subiectiv al răspunderii. In anumite
împrejurări, poate fi înlăturat caracterul ilicit al faptei. Se
recunoaşte că au o asemenea semnificaţie legitima apărare, starea
de necesitate, dispoziţia legii/ordinul superiorului, exercitarea
unui drept subiectiv civil şi existenţa unei clauze de răspundere.
Este posibil ca uneori legea să oblige la o anumită acţiune
sau să permită o anumită acţiune. In asemenea situaţii, chiar dacă
fapta săvârşită provoacă un prejudiciu, ea nu are caracter ilicit
(de ex. arestarea unei persoane pe baza unui mandat nu constituie
delict civil).
Pentru ca să înlăture caracterul ilicit al faptei, ordinul
superiorului trebuie să nu fie vădit abuziv, să fie emis de
autoritatea competentă şi să fie accesibil. In măsura în care este
abuziv, el nu mai înlătură caracterul ilicit al faptei.
Exercitarea unui drept subiectiv civil înlătură caracterul
ilicit al faptei. Tocmai pentru că este vorba de un drept, fapta
prin care se exercită dreptul nu poate avea acest caracter dacă
provoacă altuia un prejudiciu. Este necesară totuşi distincţia între
exercitarea normală şi exercitarea abuzivă a dreptului, adică
abuzul de drept care are legătură cu noţiunea de limite interne şi
externe ale dreptului subiectiv civil. In principiu, orice drept
subiectiv civil poate fi exercitat prin toate atributele lui până la
limitele externe ale dreptului. Dar o asemenea exercitare plenară
intră în coliziune cu exercitarea drepturilor altor persoane.
Sferele de exercitare ale dreptului subiectiv civil trebuie
armonizate pentru a nu intra în conflict. Noţiunea de „limite
interne” este rezultatul acestei nevoi de armonizare între sferele
de exercitare a drepturilor subiective civile. Exercitarea este
normală dacă nu intră în sfera de exercitare a dreptului altei
persoane (libertatea noastră se întinde până unde începe
libertatea celorlalţi). Dincolo de aceste limite externe, se vorbeşte
despre inexistenţa dreptului. Intre limitele externe şi limitele
interne – dreptul există, dar este exercitat abuziv. Caracterul ilicit
este înlăturat doar dacă dreptul subiectiv este exercitat în mod
normal, nu şi abuziv. Astfel, deşi este vorba despre exercitarea
unui drept, fapta îşi păstrează caracterul ilicit.
Răspunderea pentru abuzul de drept este o formă a
răspunderii civile delictuale.
In legătură cu clauzele de nerăspundere – nu este vorba
despre convenţii prin care să se permită săvârşirea unor
prejudicii, ci de convenţii prin care să se permită săvârşirea unor
104
fapte. Aceste convenţii trebuie să fie anterioare săvârşirii faptei,
altfel clauzele ar fi de stabilire a prejudiciului sau de exonerare
de răspundere. În principiu ele sunt nule. Totuşi se admite că,
atunci când este vorba de fapte mai puţin grave săvârşite din
culpă uşoară, asemenea convenţii sunt admisibile chiar şi în
materie delictuală.
Obiectul convenţiei – dacă prin faptele săvârşite se
încalcă drepturi patrimoniale – convenţiile de nerăspundere sau
valabile, dacă prin faptele respective se încalcă drepturi personal
– patrimoniale, dreptul la sănătate, integritate corporală sau viaţă
– convenţiile de nerăspundere sunt nule.
Răspunderea pentru fapta proprie în Codul civil

Art. 1.357. Condiţiile răspunderii. (1) Cel care cauzează
altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie,
este obligat să îl apere.
(2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară
culpă.
Art.1.358. Criterii particulare de apreciere a vinovăţiei.
Pentru aprecierea vinovăţiei se va ţine seama de împrejurările în
care s-a produs prejudiciul, străine de persoana autorului faptei,
precum şi, dacă este cazul, de faptul că prejudiciul a fost cauzat
de un profesionist în exploatarea unei întreprinderi.
Art.1.359. Repararea prejudiciului constând în vătămarea
unui interes. Autorul faptei ilicite este obligat să repare
prejudiciul cauzat şi când acesta este urmare a atingerii aduse
unui interes altuia, dacă interesul este legitim, serios şi, prin
felul în care se manifestă, creează aparenţa unui drept subiectiv.
Art.1.360. Legitima apărare. (1) Nu datorează
despăgubire cel care, fiind în legitimă apărare, a cauzat
agresorului un prejudiciu.
(2) Cu toate acestea, va putea fi obligat la plata unei
indemnizaţii adecvate şi echitabile cel care a săvârşit o
infracţiune prin depăşirea limitelor legitimei apărări.
Art.1.361. Starea de necesitate. Cel care, aflat în stare de
necesitate, a distrus sau a deteriorat bunurile altuia pentru a se
apăra pe sine ori bunurile proprii de un prejudiciu sau pericol
iminent este obligat să repare prejudiciul cauzat, potrivit
regulilor aplicabile îmbogăţirii fără justă cauză.
Art.1.362. Obligaţia terţului de reparare a prejudiciului.
Dacă, în cazurile prevăzute la art. 1.360 alin. (2) şi art.1.361,
fapta păgubitoare a fost săvârşită în interesul unei terţe
persoane, cel prejudiciat se va îndrepta împotriva acesteia în
temeiul îmbogăţirii fără justă cauză.
105
Art. 1.363. Divulgarea secretului comercial. O persoană
se poate exonera de răspundere pentru prejudiciul cauzat prin
divulgarea secretului comercial dovedind că divulgarea a fost
impusă de împrejurări grave ce priveau sănătatea sau siguranţa
publică.
Art. 1.364. Îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise
de lege. Îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege
sau ordinul superiorului nu îl exonerează de răspundere pe cel
care putea să îşi dea seama de caracterul ilicit al faptei sale
săvârşite în asemenea împrejurări.
Art. 1.365. Efectele hotărârii penale. Instanţa civilă nu
este legată de dispoziţiile legii penale şi nici de hotărârea
definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea
ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului
faptei ilicite.

Răspunderea civilă delictuală, ca formă a răspunderii civile, a răspunderii juridice şi a
răspunderii sociale, are mai multe semnificaţii:
 Raport juridic, pentru că desemnează raportul obligaţional care se naşte pe temeiul
faptei ilicite cauzatoare de prejudicii.
 Obligaţia de reparare a prejudiciului produs.
Răspunderea civilă delictuală presupune un raport juridic obligaţional care izvorăşte dintr-
o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, raport în care autorul faptei ilicite sau o altă persoană
chemată să răspundă are obligaţia de a repara prejudiciul.
Răspunderea civilă delictuală îndeplineşte următoarele funcţii:
- funcţia educativ-preventivă
- funcţia reparatorie
Delimitările dintre răspunderea civilă delicutală şi răspunderea civilă contractuală sunt
determinate de temeiul diferit al răspunderii – la răspunderea contractuală temeiul este
încălcarea unei obligaţii contractuale, iar la răspunderea delictuală, prin fapta ilicită se încalcă
obligaţia generală negativă de a nu prejudicia pe nimeni.
Codul civil reglementează trei forme de răspundere civilă delictuală, respectiv:
106
 răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită proprie
 răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta altuia
 răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale, de lucruri şi de ruina edificiului.
Pentru a ne afla în situaţia răspunderii delictuale pentru fapta proprie se cer îndeplinite
cumulativ următoarele condiţii:
- prejudiciul;
- fapta ilicită;
- legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu;
- vinovăţia.

- răspundere civilă, răspundere civilă contractuală, răspundere civilă delictuală,
prejudiciu, faptă ilicită, raport de cauzalitate, vinovăţie

1. Prezentaţi comparativ răspunderea civilă delictuală şi răspunderea civilă
contractuală.
2. Care sunt formele răspunderii civile delictuale, reglementate de Cod civil?
3. Ce funcţii îndeplineşte răspunderea civilă delictuală?
4. Care sunt condiţiile cerute pentru angajarea răspunderii civile delictuale?
5. Prezentaţi principiile reparării prejudicului.
107
1. In materia raspunderii civile delictuale, repararea prejudiciului se poate realiza:
a. numai prin intentarea unei actiuni in justitie pentru plata despagubirilor;
b. printr-o intelegere a partilor, dar numai daca aceasta se incheie in forma autentica;
c. prin conventia partilor, incheiata in mod valabil, prin care acestea stabilesc
intinderea despagubirilor si modalitatea de plata.
2. La repararea integrala a unui prejudiciu:

a. este supusa repararii atat paguba efectiva, cat si beneficiul nerealizat;
b. se repara numai prejudiciul previzibil;
c. prejudiciul trebuie sa fie reparat in intregime numai daca fapta ilicita s-a savarsit cu
intentie .
3. Proba conditiilor raspunderii civile delictuale:

a. trebuie sa fie facuta de victima prejudiciului, conform art. 1169 Cod civil;
b. se face dupa regulile care guverneaza proba actelor juridice;
c. nu este admisa proba testimoniala.
4. In materia raspunderii civile delictuale, la repararea prejudiciului:

a. se repara atat prejudiciul previzibil, cat si prejudiciul imprevizibil;
b. se repara numai paguba efectiva nu si castigul nerealizat;
c. repararea prejudiciului se poate realiza numai prin intentarea unei actiuni in justitie
pentru plata despagubirilor.
5. Vinovăţia, ca element al răsunderii civile delictuale trebuie să îmbrace forma:

a. intenţiei directe sau indirecte
b. celei mai uşoare culpe
c. cel puţin a culpei cu prevedere
108
București, 2017.
109
RĂSPUNDEREA CIVILĂ (II)
Cuprins

6.2.1. Răspunderea pentru fapta altuia
6.2.1.1. Răspunderea comitenţilor pentru prepuşi
6.2.1.2. Răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicţie
6.2.2. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale şi lucruri
6.2.3. Răspunderea pentru ruina edificiului

– definirea conceptului de răspundere pentru fapta altuia
şi pentru prejudiciile cauzate de animale şi lucruri;
– înţelegerea formelor de răspundere indirectă în raport
de reglementările Codului civil;
– prezentarea condiţiilor generale şi speciale ale
răspunderii pentru fapta altuia şi pentru prejudiciile cauzate de
animale şi lucruri;
– identificarea efectelor răspunderii pentru fapta altuia şi
pentru prejudiciile cauzate de animale şi lucruri;
legale în materia răspunderii pentru fapta altuia şi pentru
prejudiciile cauzate de animale şi lucruri

legislativă;
110
6.2.1. Răspunderea pentru fapta altuia

Cu caracter de excepție, se poate răspunde şi pentru fapta
altuia dar numai în condiţiile prevăzute de lege.
6.2.1.1. Răspunderea comitenţilor pentru prepuşi

Comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de
prepuşii săi ori de câte ori fapta săvârşită de aceştia are legătură
cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate.
(2) Este comitent cel care, în virtutea unui contract sau
în temeiul legii, exercită direcţia, supravegherea şi controlul
asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în
interesul său ori al altuia.
(3) Comitentul nu răspunde dacă dovedeşte că victima
cunoştea sau, după împrejurări, putea să cunoască, la data
săvârşirii faptei prejudiciabile, că prepusul a acţionat fără nicio
legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate.
Domeniul de aplicare al acestei forme de răspundere

este definit de noţiunile „comitent” şi „prepus”. Este vorba
despre un raport de prepuşenie, un raport de subordonare legat
între comitent şi prepus, în temeiul căruia comitentul
direcţionează, supraveghează şi controlează acţiunile prepusului
care se desfăşoară în interesul comitentului. Raportul de
prepuşenie se leagă în urma unei înţelegerei încheiate între
comitent şi prepus. Întrebarea care se pune este dacă această
înţelegere este de esenţa sau de natura raportului. Dacă ar fi de
esenţa raportului, în absenţa înţelegerii, nu s-ar putea lega. Dacă
ar fi de natura raportului, un asemenea raport ar exista dincolo de
voinţa părţilor.
Fundamentarea răspunderii comitentului
111
Teoriile formulate pentru a justifica răspunderea
comitentului:
1. In sarcina comitentului ar apărea o prezumţie
relativă de culpă, fie că este vorba de o culpă în alegerea
prepusului, fie că ar fi vorba de o culpă în supravegherea lui.
2. Ar fi vorba de un mandat, prepusul fiind un
mandatar al comitentului, însă mandatul operează în materie
contractuală, iar aici este vorba despre un fapt juridic stricto
sensu, nu despre un act juridic.
3. Principiul potrivit căruia acolo unde există un
câştig, trebuie să existe şi răspundere – pentru riscul activităţii
desfăşurate de prepus, este normal să răspundă comitentul,
deoarece el culege folosul activităţii.
4. In sarcina comitentului apare o prezumţie
absolută de culpă pe care acesta nu o poate răsturna.
De mai multe decenii răspunderea comitentului se
întemeiază pe ideea de garanţie. Orice activitate presupune un
risc, iar cel care introduce în societate o sursă de pericol pentru o
activitate trebuie să ofere o garanţie terţilor care ar putea fi
prejudiciaţi. Întemeierea răspunderii comitentului pe această idee
elimină ideea de culpă. Este vorba de o garanţie obiectivă, şi deci
şi de o răspundere obiectivă pentru a sublinia desprinderea ideii
de răspundere, de ideea de culpă. Nu mai este vorba de o
adevărată răspundere ci de o obligaţie de reparare a prejudiciului
izvorât din obligaţia de garanţie.
Practic, excluderea ideii de culpă în totalitate în
fundamentarea răspunderii comitentului creează unele probleme
mai ales pentru victima prejudiciului chiar dacă rezolvă alte
probleme ale acesteia. Pentru a se proteja victima prejudiciului şi
pentru a introduce mai multă echitate în rezolvarea unor
probleme, s-a formulat teoria garanţiei subiective – adică unirea
ideii de garanţie şi ideii de culpă în fundamentarea răspunderii
comitentului. Răspunderea comitentului se întemeiază pe ideea
de garanţie, dar aceasta nu exclude în totalitate ideea de culpă a
comitentului.
Condiţiile răspunderii comitentului sunt condiţii

generale şi condiţii speciale.
Condiţiile generale se analizează în persoana prepusului,
respectiv:
 fapta ilicită;
 prejudiciul;
 raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi
prejudiciu;
112
 Vinovăţia.
Condițiile generale sunt analizate în persoana prepusului și
sunt condiţii necesare cu caracter general pentru angajarea
răspunderii.
Condiţiile speciale:
 Existenţa raportului de prepuşenie;
 Fapta ilicită să fi fost săvârşită în funcţiile
încredinţate.
Această ultimă condiţie a născut controverse în doctrină
şi jurisprudenţă. Explicarea înţelesului ei este posibilă dacă
avem în vedere două criterii: conţinutul funcţiei (suma
atribuţiilor pe care le are prepusul în exercitarea funcţiei) şi
scopul funcţiei încredinţate (interesul comitentului).
Pe baza acestor criterii, distingem patru ipoteze:
1. Prepusul acţionează în cadrul funcţiei încredinţate
şi lucrează în interesul comitentului. Acesta va răspunde pentru
fapta ilicită a prepusului săvârşită în funcţia încredinţată.
2. Prepusul exercită atribuţiile funcţiei sale, dar nu in
interesul comitentului, ci în interesul său sau al altei persoane. In
acest caz va răspunde comitentul pentru că fără atribuţiile
funcţiei, fapta ilicită nu ar fi putut fi săvârşită.
3. Prepusul iese din cadrul funcţiei încredinţate, dar
lucrează în interesul comitentului. Deoarece el culege folosul
activităţi, el va şi răspunde pentru eventualele fapte ilicite ale
prepusului.
4. Prepusul iese din cadrul funcţiei încredinţate şi
lucrează în interesul propriu sau al unei terţe persoane. In acest
caz, comitentul nu mai răspunde; victima se poate îndrepta
împotriva prepusului pentru fapta proprie.
Dacă sunt îndreptate condiţiile generale şi condiţiile
speciale, în sarcina comitentului se declanşează răspundere
pentru fapta altuia – se naşte obligaţia comitentului de a repara
prejudiciul cauzat victimei prin fapta ilicită a prepusului.
Este de observat că în această situaţie, comitentul nu se
poate apăra de răspundere pretinzând că nu a putut împiedica
fapta ilicită a prepusului.
Comitentul se poate apăra dacă invocă:
 neîndeplinirea condiţiilor generale/speciale care
definesc răspunderea ;
 forţa majoră, fapta victimei sau unui terţ, dacă
aceste împrejurări iau ele însele valoarea forţei
majore.
În aceste cazuri se înlătură raportul de cauzalitate, astfel
încât nu mai poate opera răspunderea.
113
In măsura în care nicio împrejurare nu este dovedită
pentru a înlătura răspunderea, comitentul va fi obligat la
repararea prejudiciului – acesta este principalul efect al
răspunderii comitentului.
Efectele răspunderii comitentului pentru prepus

urmăresc două planuri:
 În raportul dintre comitent şi victimă.
 În raportul dintre comitent şi prepus.
1). In raportul dintre comitent şi victimă este important
de stabilit că victima se poate îndrepta în egală măsură împotriva
ambilor, dar temeiul răspunderii va fi diferit, împotriva
comitentului sau împotriva prepusului.
Răspunderea comitentului este solidară cu răspunderea
prepusului. Solidaritatea este condiţionată de ideea de vinovăţie
dacă fapta este imputabilă mai multor persoane ele răspund
solidar.
Nu există o ordine în ce priveşte chemarea în judecată.
Victima are un drept de opţiune, îl poate chema în judecată pe
comitent, pe prepus sau pe ambii.
Acţiunea în regres se poate introduce în acelaşi proces cu
acţiunea principală.
Dacă fapta ilicită a fost săvârşită de mai mulţi prepuşi
aparţinând unor comitenţi diferiţi, prepuşii vor răspunde solidar
dacă se demonstrează că au acţionat cu vinovăţie. Comitenţii vor
răspunde şi ei solidar între ei pentru toată valoarea prejudiciului.
Pentru că există ideea de garanţie, se poate justifica limitarea
răspunderii comitenţilor la partea de prejudiciu săvârşită de
propriul prepus.
2).In raportul dintre comitent şi prepus principalul efect
este dreptul comitentului la acţiune în regres împotriva
prepusului.
Acţiunea în regres este o acţiune civilă. Comitentul se
subrogă în drepturile pe care victima le avea împotriva
prepusului.
Dacă fapta ilicită a fost săvârşită de mai mulţi prepuşi ai
aceluiaşi comitent, acesta are o acţiune în regres împotriva
oricărui prepus. Beneficiul solidarităţii se păstrează în acţiunea în
regres. Prepuşii răspund solidar atât faţă de victimă cât şi faţă de
comitent. Ideea de garanţie justifică păstrarea beneficiului
solidarităţii.
114
6.2.1.2. Răspunderea pentru fapta minorului sau a
celui pus sub interdicţie
Potrivit art.1372 Cod civil, cel care în temeiul legii, al

unui contract ori al unei hotărâri judecătoreşti este obligat să
supravegheze un minor sau o persoană pusă sub interdicţie
răspunde de prejudiciul cauzat altuia de către aceste din urmă
persoane.
Domeniul de aplicare al acestei forme de răspundere

cuprinde persoanele chemate să raspundă.
Pentru prejudiciul cauzat de un minor sau de un interzis
judecătoresc persoana care are obligația de supraveghere în
temeiul legii, al unei hotărîri judecătorești sau al unui contract.
Referitor la minori, obligația de supraveghere revine
părinților, care răspund în mod egal.
Tutorii răspund atunci când autoritatea părintească nu
este exercitată de părinți, precum și în cazul celui pus sub
interdicție.
Obligația de supraveghere revine și bonelor, cadrelor
didactice, precum și persoanelor care se ocupă de supravegherea
minorilor și persoanelor puse sub interdicție din unități
medicale, creșe, grădinițe, etc.
Fundamentarea acestei răspunderi are la bază
nerespectarea obligaţiei de supraveghere a minorului sau a celui
pus sub interdicție.
Condiţiile răspunderii
Condiţiile generale, conform art.1372 Cod civil sunt:
- Fapta ilicită;
- Prejudiciul;
- Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu.
Condiţiile speciale:
- Autorul faptei ilicite să fie un minor sau un major pus sub
interdicție judecătorească;
- Fapta ilicită să fi fost săvârșită în timp ce minorul sau in
terzisul se afla sub supravegherea persoanei chemate să
răspundă.
Dreptul de regres
Conform art.1384 Cod civil, (1) Cel care răspunde
pentru fapta altuia se poate întoarce împotriva aceluia care a
cauzat prejudiciul, cu excepţia cazului în care acesta din urmă
nu este răspunzător pentru prejudiciul cauzat.
115
(2) Când cel care răspunde pentru fapta altuia este
statul, Ministerul Finanţelor Publice se va întoarce în mod
obligatoriu, pe cale judiciară, împotriva aceluia care a cauzat
prejudiciul, în măsura în care acesta din urmă este răspunzător,
potrivit legii speciale, pentru producerea acelui prejudiciu.
(3) Dacă prejudiciul a fost cauzat de mai multe persoane,
cel care, fiind răspunzător pentru fapta uneia dintre ele, a plătit
despăgubirea se poate întoarce şi împotriva celorlalte persoane
care au contribuit la cauzarea prejudiciului sau, dacă va fi
cazul, împotriva celor care răspund pentru acestea. In toate
cazurile, regresul va fi limitat la ceea ce depăşeşte partea ce
revine persoanei pentru care se răspunde şi nu poate depăşi
partea din despăgubire ce revine fiecăruia dintre persoanele
împotriva cărora se exercită regresul.
(4) In toate cazurile, cel care exercită regresul nu poate
recupera partea din despăgubire care corespunde propriei sale
contribuţii la cauzarea prejudiciului.
Condiţiile necesare pentru repararea prejudiciului:
- Prejudiciul trebuie să fie cert adică fie deja s-a
produs, fie există siguranţa producerii lui. Nu trebuie să se
confunde prejudiciul viitor cu prejudiciul eventual . Simpla
posibilitate de producere, fără a exista şi siguranţa ei înseamnă că
prejudiciul nu e cert ci doar eventual şi deci nu e susceptibil de
reparaţii.
- Prejudiciul trebuie să nu fi fost deja reparat .
Condiţia aceasta este necesară pentru a u se ajunge la o dublă
reparaţie a prejudiciului. De multe ori, alte persoane decât
autorul prejudiciului pot repara prejudiciul.
Situaţii care pot să apară în legătură cu aceste condiţii:
1. Asigurările sociale plătesc ele însele o anumită
pensie victimei prejudiciului –victima nu ar mai putea cere de la
autor decât diferenţa dintre valoarea prejudiciului şi suma primită
de la asigurări. Asigurările sociale au sau nu un drept de regres
împotriva autorului, în funcţie de faptul că acesta contribuie sau
nu la bugetul asigurărilor sociale.
- Dacă autorul contribuie la bugetul asigurărilor
sociale, această contribuţie are semnificaţia unei asigurări de
răspundere civilă deci acţiunea în regres nu este posibilă.
- Dacă autorul nu contribuie, acţiunea în regres nu
este posibilă.
2. Asigurările de bunuri şi servicii – se face
distincţie în funcţie de natura asigurării şi de persoana asigurată.
- Dacă victima este asigurată (asigurare de
persoane), victima are dreptul să cumuleze indemnizaţia de
116
asigurare cu despăgubirea acordată sa autor, Acest cumul este
justificat, fiind vorba despre o asigurare de persoane, ea are un
caracter de economisire şi prevedere împotriva distrugerilor,
astfel încât suma nu are caracter reparatoriu.
- Dacă victima este asigurată (asigurare de bunuri),
cumulul nu mai este admis. Ea ar putea cere autorului diferenţa
dintre suma primită de la Asigurări şi valoarea prejudiciului.
Societatea de asigurări are drept de regres împotriva autorului
prejudiciului.
- Dacă autorul este asigurat, victima este
despăgubită de Societatea de Asigurări. Victima poate cere doar
diferenţa între indemnizaţia primită de la soc. Si valoarea
prejudiciului, iar societatea nu mai are un drept de regres
împotriva autorului pentru că rostul asigurărilor a fost ca
altcineva să preia riscul săvârşirii unei fapte ilicite.
Principiul reparării prejudiciului este repararea
integrală a acestuia.
Repararea integrală trebuie să cuprindă paguba suferită şi
beneficiul nerealizat, iar prejudiciul este atât cel previzibil, cât şi
cel imprevizibil. Nu se ţine seama de situaţia materială a victimei
sau a autorului. Repararea integrală a prejudiciului explică de ce
forma şi gravitatea vinovăţiei, reparaţia trebuie să fie integrală.
Aceasta contează doar în cazul coautorului, când repartizarea
despăgubirilor este influenţată de forma vinovăţiei, de asemenea,
vinovăţia este relevantă şi în cazul în care, la producerea
prejudiciului a concurat şi fapta victimei pentru a stabili
distribuirea prejudiciului între autor şi victimă.
Modalitatea de reparare a prejudiciului
- fie sub forma unei sume globale;
fie plata unor sume periodice. Dacă prejudiciul este actual, suma
trebuie să fie globală. Dacă prejudiciul este viitor (a fost
vătămată sănătatea, integritatea fizică sau viaţa victimei),
despăgubirile trebuie să fie periodice. Diferenţa este relevantă în
legătură cu autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunţate
în această materie. Dacă a fost acordată o despăgubire printr-o
sumă globală, hotărârea avea autoritate de lucru judecat, deci
suma nu mai poate fi diminuată. Dacă victima dovedeşte că
ulterior s-au produs şi alte prejudicii, poate cere despăgubiri
echivalente pentru că diferă obiectul litigiului, deci lipseşte
identitatea necesară pentru a opera autoritatea de lucru judecat.
Dacă e vorba de despăgubiri periodice, autoritatea de lucru
judecat este provizorie, adică funcţionează atâta timp cât nu se
schimbă împrejurările avute în vedere la pronunţarea hotărârii.
Dacă se dovedeşte că s-au schimbat, o nouă hotărâre
117
judecătorească poate modifica situaţia anterioară. Victima ar
putea dovedi că s-a agravat prejudiciul şi poate cere majoritatea
despăgubirilor fără să i se poată opune excepţia autorităţii de
lucru judecat. Si autorul poate cere diminuarea sau sistarea
despăgubirilor dacă dovedeşte că a încetat acţiunea faptei, iar
victima nu mai suferă prejudiciul.
In doctrină şi în practica judiciară au fost adoptate reguli
pentru evaluarea prejudiciului în împrejurări speciale. Important
este momentul în funcţie de care se face evaluarea prejudiciului,
adică momentul pronunţării hotărârii hotărârii judecătoreşti, nu
momentul săvârşirii faptei. O reparaţie integrală nu ar fi posibilă
dacă s-ar avea în vedere valoarea din momentul săvârşirii faptei.
Referitor la întinderea reparaţiei, art.1385 Cod civil
dispune că (1) Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu
se prevede altfel.
(2) Se vor putea acorda despăgubiri şi pentru un
prejudiciu viitor dacă producerea lui este neîndoielnică.
(3) Despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită
de cel prejudiciat, câştigul pe care în condiţii obişnuite el ar fi
putut să îl realizeze şi de care a fost lipsit, precum şi cheltuielile
pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului.
(4) Dacă fapta ilicită a determinat şi pierderea şansei de
a obţine un avantaj sau de a evita o pagubă, reparaţia va fi
proporţională cu probabilitatea obţinerii avantajului ori, după
caz, a evitării pagubei, ţinând cont de împrejurări şi de situaţia
concretă a victimei.
În ceea ce privește formele reparaţiei, potrivit art.1386
Cod civil, (1) Repararea prejudiciului se face în natură, prin
restabilirea situaţiei anterioare, iar dacă aceasta nu este cu
putinţă ori dacă victima nu este interesată de reparaţia în
natură, prin plata unei despăgubiri, stabilite prin acordul
părţilor sau, în lipsă, prin hotărâre judecătorească.
(2) La stabilirea despăgubirii se va avea în vedere, dacă
prin lege nu se prevede altfel, data producerii prejudiciului.
(3) Dacă prejudiciul are un caracter de continuitate,
despăgubirea se acordă sub formă de prestaţii periodice.
(4) In cazul prejudiciului viitor, despăgubirea, indiferent
de forma în care s-a acordat, va putea fi sporită, redusă sau
suprimată, dacă, după stabilirea ei, prejudiciul s-a mărit, s-a
micşorat ori a încetat.
Pentru ipoteza în care în cauză este vorba de vătămarea
integrității corporale sau a sănătății, art.1387 Cod civil dispune
că:
(1) In caz de vătămare a integrităţii corporale sau a
118
sănătăţii unei persoane, despăgubirea trebuie să cuprindă, în
condiţiile art. 1.388 şi 1.389, după caz, echivalentul câştigului
din muncă de care cel păgubit a fost lipsit sau pe care este
împiedicat să îl dobândească, prin efectul pierderii sau reducerii
capacităţii sale de muncă. In afară de aceasta, despăgubirea
trebuie să acopere cheltuielile de îngrijire medicală şi, dacă va fi
cazul, cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viaţă ale
celui păgubit, precum şi orice alte prejudicii materiale.
(2) Despăgubirea pentru pierderea sau nerealizarea
câştigului din muncă se acordă, ţinându-se seama şi de sporirea
nevoilor de viaţă ale celui prejudiciat, sub formă de prestaţii
băneşti periodice. La cererea victimei, instanţa va putea acorda
despăgubirea, pentru motive temeinice, sub forma unei sume
globale.
(3) In toate cazurile, instanţa va putea acorda celui
păgubit o despăgubire provizorie, pentru acoperirea nevoilor
urgente.
Pentru stabilirea pierderii și a nerealizării câștigului din
muncă sunt avute în vedere prevederilea art.1.388 Cod civil,
conform cărora:
(1) Despăgubirea pentru pierderea sau nerealizarea
câştigului din muncă se va stabili pe baza venitului mediu lunar
net din muncă al celui păgubit din ultimul an înainte de
pierderea sau reducerea capacităţii sale de muncă ori, în lipsă,
pe baza venitului lunar net pe care l-ar fi putut realiza, ţinându-
se seama de calificarea profesională pe care o avea sau ar fi
avut-o la terminarea pregătirii pe care era în curs să o
primească.
(2) Cu toate acestea, dacă cel păgubit face dovada
posibilităţii obţinerii unui venit din muncă mai mare în baza unui
contract încheiat în ultimul an, iar acesta nu a fost pus în
executare, se va ţine seama în stabilirea despăgubirii de aceste
venituri.
(3) Dacă cel păgubit nu avea o calificare profesională şi
nici nu era în curs să o primească, despăgubirea se va stabili pe
baza salariului minim net pe economie.
În ceea ce privește vătămarea minorului, art. 1.389 Cod
civil prevede că:
(1) Dacă cel care a suferit vătămarea integrităţii
corporale sau a sănătăţii este un minor, despăgubirea stabilită
potrivit prevederilor art.1.388 alin.(1) va fi datorată de la data
când, în mod normal, minorul şi-ar fi terminat pregătirea
profesională pe care o primea.
(2) Până la acea dată, dacă minorul avea un câştig la
119
momentul vătămării, despăgubirea se va stabili pe baza
câştigului de care a fost lipsit, iar dacă nu avea un câştig potrivit
dispoziţiilor art. 1.388, care se aplică în mod corespunzător.
Această din urmă despăgubire va fi datorată de la data când
minorul a împlinit vârsta prevăzută de lege pentru a putea fi
parte într-un raport de muncă.
În ceea ce privește repararea prejudiciului nepatrimonial,
conform art. 1.391 Cod civil:
(1) In caz de vătămare a integrităţii corporale sau a
sănătăţii, poate fi acordată şi o despăgubire pentru restrângerea
posibilităţilor de viaţă familială şi socială.
(2) Instanţa judecătorească va putea, de asemenea, să
acorde despăgubiri ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor,
surorilor şi soţului, pentru durerea încercată prin moartea
victimei, precum şi oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar
putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu.
(3) Dreptul la despăgubire pentru atingerile aduse
drepturilor inerente personalităţii oricărui subiect de drept va
putea fi cedat numai în cazul când a fost stabilit printr-o
tranzacţie sau printr-o hotărâre judecătorească definitivă.
(4) Dreptul la despăgubire recunoscut potrivit
dispoziţiilor prezentului articol, nu trece la moştenitori. Aceştia
îl pot însă exercita, dacă acţiunea a fost pornită de defunct.
6.2.2. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de

animale şi lucruri
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale este
instituită de art. 1.375 Cod civil, care prevede că proprietarul
unui animal sau cel care se serveşte de el răspunde, independent
de orice culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă
acesta a scăpat de sub paza sa.
Această formă de răspundere civilă delictuală este o
răspundere obiectivă fundamentată pe ideea de garanție născută
dn riscul de activitate.
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale
revine persoanei care avea paza juridică a animalului.
Animalele pentru care se răspunde sunt animalele
domestice, animalele sălbatice aflate în captivitate, respectiv
grădini zoologice, circuri, centre de reabilitare etc.
Pentru angajarea acestei forme de răspundere, victima
trebuie să facă dovada îndeplinirii condițiilor generale, respectiv:
a).acțiunea sau inacțiunea animalului;
b).prejudiciul,
c). Raportul de cauzalitate dintre comportamentul
120
animalului și prejudiciu.
Acestor trei condiții generale li se mai adaugă o condiție
specială, aceea ca animalul să se afle sub paza juridică a
persoanei chemate să răspundă.
Răspunderea poate fi înlăturată numai atunci când
prejudiciul cauzat este produs exclusiv prin fapta victimei, a unui
terț sau este urmarea unui caz de forță majoră.
Art.1.376 Cod civil instituie răspunderea pentru
prejudiciile cauzate de lucruri:
(1) Oricine este obligat să repare, independent de orice
culpă, de prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub paza sa.
(2) Dispoziţiile alin.(1) sunt aplicabile şi în cazul
coliziunii unor vehicule sau în alte cazuri similare. Cu toate
acestea, în astfel de cazuri, sarcina reparării tuturor
prejudiciilor va reveni numai celui a cărui faptă culpabilă
întruneşte, faţă de ceilalţi, condiţiile forţei majore.
In accepţiunea de lucruri intră obiectele cu sau fără
dinamism propriu, nepericuloase cu excepţia celor pentru care
există o reglementare specială, deci în absenţa ei, orice lucru este
susceptibil de a intra în noţiunea descrisă de articol.
Referitor la cauzare a prejudiciului de către lucruri este
nevoie de autonomie cauzală necesară pentru a distinge între
fapta omului şi fapta lucrului. Lucrul trebuie să fi scăpat de sub
puterea omului, să nu fie o simplă prelungire a puterii acestuia.
In absenţa acestei autonomii nu se poate angaja răspunderea
pentru fapta lucrului, ci răspunderea pentru fapta proprie.
Persoana chemată să răspundă este cea care exercită paza
juridică a lucrului. În cazul coproprietății, răspunderea
coproprietarilor este solidară, cu excepția cazului în care paza
juridică este exercitată numai de către unul dintre coproprietari.
Fundamentarea răspunderii pentru fapta lucrului, are la
bază ideea de garanție, izvorâtă din riscul de activitate,
răspunderea fiind astfel o răspundere obiectivă.
Pentru angajarea acestei forme de răspundere se cer
întrunite trei condiții generale, respectiv:
- Acțiunea sau inacțiunea lucrului;
- Prejudiciul,
- Raportul de cauzalitate.
Acestor condiții generale li se mai adaugă o condiție
specială, respectiv ca lucrul să se afle în paza juridică a unei
persoane.
Acesta se poate apăra prin proba contrară, adică poate
invoca forţa majoră, fapta victimei sau a unui terţ pentru care nu
este ţinut să răspundă ( cu valoare de forţă majoră).
121
Cazul fortuit nu are relevanţă pentru a înlătura
răspunderea civilă delictuală pentru că el înlătură vinovăţia, iar
aceasta este irelevantă în această materie. Consecinţa este că doar
împrejurările care pot înlătura raportul de cauzalitate (deci forţa
majoră) pot înlătura răspunderea. Forţa majoră are o valoare
cauzală distinctă de natură să înlăture relevanţa cauzală a
lucrului:
- Parţial numai pentru partea de prejudiciu cauzat
de lucrul aflat sub paza sa;
- Total (paznicul nu răspunde deloc);
Deosebirile dintre cazul fortuit şi forţa majoră

Forţa majoră este o împrejurare externă lucrului cu
caracter de excepţie, care nu este în relaţie cu lucrul şi care are
caracter imprevizibil şi invincibil.
Cazul fortuit este o împrejurare exterioară lucrului, dar
nu cu caracter de excepţie. Poate fi şi o împrejurare internă
lucrului (un viciu de structură). In ambele cazuri, împrejurarea
este numai relativ invincibilă şi imprevizibilă. Aceste caractere
sunt apreciate în raport cu situaţia concretă.
Dacă sunt îndeplinite condiţiile, se naşte obligaţia de
reparare a prejudiciului în sarcina paznicului juridic.
Dacă au fost dovedite condiţiile răspunderii, se naşte
obligaţia de reparare a prejudiciului în sarcina paznicului juridic.
Victima poate chema în judecată pe paznicul juridic, pe paznicul
material sau pe amândoi (răspundere solidară întemeiată pe
garanţia subiectivă).
Dacă paznicul juridic a plătit despăgubiri către victimă, el
are o acţiune în regres împotriva paznicului material. Această
răspundere este întemeiată pe ideea de garanţie obiectivă şi
subiectivă, deci în măsura în care prejudiciul este imputabil
paznicului material, el va trebui să suporte toată despăgubirea.
Paznicul juridic este doar un garant pentru paznicul material,.
Ideea de garanţie explică:
- regresul integral al paznicului juridic împotriva
paznicului material, acesta neputând să invoce o divizare a
despăgubirilor între el şi paznicul juridic;
- în ipoteza în care prejudiciul a fost cauzat de mai
multe animale aparţinând unor paznici juridici diferiţi, fiecare va
răspunde pentru partea de prejudiciu cauzat de propriul animal.
6.2.3. Răspunderea pentru ruina edificiului

Potrivit art. 1378 Cod civil, proprietarul unui edificiu sau
al unei construcţii de orice fel este obligat să repare prejudiciul
122
cauzat prin ruina lor ori prin desprinderea unor părţi din ele, dacă
aceasta este urmarea lipsei de întreţinere sau a unui viciu de
construcţie.
Edificiul este un bun imobil prin natura lui, construcţie
care se încorporează în sol/subsol. Nu intră în sfera acestei
noţiuni celelalte categorii de imobile. Ruina este un fenomen
natural care duce la degradarea imobilului. Dacă este vorba
despre o acţiune voluntară, se iese de sub incidenţa acestei
noţiuni. Ruina poate fi totală sau parţială; importantă este cauza
ruinei. Aceasta poate fi lipsa de întreţinere a edificiului sau
viciul de structură (erori de proiectare/construcţie).
Persoana care răspunde este proprietarul.
Prin edificiu se înțelege orice construcție realizată prin
asamblarea sau incorporarea durabilă a unor materiale în sol sau
într-o altă construcție, astfel încât să devină un bun imobil prin
natura sa.
Condiţiile cerute pentru angajarea răspunderii pentru
ruina edificiului sunt:
- ruina sau desprinderea unor părți din edificiu ca
urmare a lipsei de întreținere sau a unui viciu de construcție;
- prejudiciul;
- raportul de cauzalitate dintre ruina sau
desprinderea unor părți din edificiu și prejudiciu..
O dată îndeplinite cumulativ aceste condiţii, se naşte
obligaţia de reparare a prejudiciului în sarcina
proprietarului/superficiarului/coproprietarilor. Apărarea se poate
face prin dovada forţei majore a faptei victimei sau a faptei unui
terţ care să fie asimilate cu forţa majoră, După ce plăteşte
despăgubirile către victimă, el are o acţiune în regres împotriva:
● vânzătorului (pe temeiul obligaţiei de garanţie
împotriva viciilor lucrului)
●locatarului (pe temeiul obligaţiei de întreţinere);
●proiectantului/constructorului (în măsura în care
viciul de structură le este imputabil).
Alte cazuri de răspundere

Conform art.1379 Cod civil, (1) Cel care ocupă un
imobil, chiar fără nici un titlu, răspunde pentru prejudiciul
cauzat prin căderea sau aruncarea din imobil a unui lucru.
(2) Dacă, în cazul prevăzut la alin.(1), sunt îndeplinite şi
condiţiile răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri,
victima are un drept de opţiune în vederea reparării
prejudiciului.
Art. 1.380. Cauze de exonerare. In cazurile prevăzute la
123
art. 1.375, 1.376, 1.378 şi 1.379 nu există obligaţie de reparare a
prejudiciului, atunci când acesta este cauzat exclusiv de fapta
victimei înseşi ori a unui terţ sau este urmarea unui caz de forţă
majoră.

In mod excepţional, se poate răspunde şi pentru fapta altuia dar numai în condiţiile
prevăzute de lege.
Comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepuşii săi ori de câte ori fapta
săvârşită de aceştia are legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate.
Este comitent cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită direcţia,
supravegherea şi controlul asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în
interesul său ori al altuia.
Comitentul nu răspunde dacă dovedeşte că victima cunoştea sau, după împrejurări,
putea să cunoască, la data săvârşirii faptei prejudiciabile, că prepusul a acţionat fără nicio
legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate.
Condiţiile răspunderii comitentului se împart în condiţii generale şi condiţii speciale.
Condiţiile generale se analizează în persoana prepusului – fapta ilicită, prejudiciul,
raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia, analizate în persoana
prepusului, sunt condiţii necesare cu caracter general pentru angajarea răspunderii.
Condiţiile speciale sunt:

 Existenţa raportului de prepuşenie
 Fapta ilicită să fi fost săvârşită în funcţiile încredinţate.
Efectele răspunderii comitenţilor pentru prepuşi se manifestă pe două planuri:
1. În raportul dintre comitent şi victimă.
2. În raportul dintre comitent şi prepus.
1. In raportul dintre comitent şi victimă răspunderea comitentului este solidară cu
răspunderea prepusului. Solidaritatea este condiţionată de ideea de vinovăţie dacă fapta este
imputabilă mai multor persoane ele răspund solidar.
2. In raportul dintre comitent şi prepus principalul efect este dreptul comitentului la
acţiune în regres împotriva prepusului. Prepusul nu ar putea invoca un beneficiu de diviziune
(împărţire a prejudiciului între comitent şi prepus). Această integralitate este justificată de ideea
de garanţie. Dacă fapta ilicită a fost săvârşită de mai mulţi prepuşi ai aceluiaşi comitent, acesta
124
are o acţiune în regres împotriva oricărui prepus. Beneficiul solidarităţii se păstrează în acţiunea
în regres.
Răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicţie reprezintă cazul de
răspundere pentru fapta altuia în care cel care în temeiul legii, al unui contract ori al unei
hotărâri judecătoreşti este obligat să supravegheze un minor sau o persoană pusă sub interdicţie
răspunde de prejudiciul cauzat altuia de către aceste din urmă persoane.
Pentru ca prejudiciul cauzat de minor sau de interzis să fie reparat, se cer îndeplinite
următoarele condiţii:
- Prejudiciul trebuie să fie cert adică fie deja s-a produs, fie există siguranţa producerii lui.
- Prejudiciul trebuie să nu fi fost deja reparat
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale presupune ca proprietarul unui
animal sau cel care se serveşte de el să răspundă, independent de orice culpă, de prejudiciul
cauzat de animal, chiar dacă acesta a scăpat de sub paza sa.
În cazul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri, oricine este obligat să repare,
independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub paza sa.
Condiţiile cerute pentru aplicarea răspunderii pentru fapta lucrurilor sunt:
- dovada prejudiciului.
- prejudiciul trebuie să fie cauzat de un lucru
Dacă au fost dovedite condiţiile răspunderii, se naşte obligaţia de reparare a
prejudiciului în sarcina paznicului juridic.
Proprietarul unui edificiu sau al unei construcţii de orice fel este obligat să repare
prejudiciul cauzat prin ruina lor ori prin desprinderea unor părţi din ele, dacă aceasta este
urmarea lipsei de întreţinere sau a unui viciu de construcţie.
Condiţiile cerute pentru angajarea răspunderii pentru ruina edificiului sunt:
- ruina sau desprinderea unor părți din edificiu ca urmare a lipsei de întreținere sau
a unui viciu de construcție;
- prejudiciul;
- raportul de cauzalitate dintre ruina sau desprinderea unor părți din edificiu și
prejudiciu..
O dată îndeplinite cumulativ aceste condiţii, se naşte obligaţia de reparare a prejudiciului
în sarcina proprietarului/superficiarului/coproprietarilor.

- comitent, prepus, interzis, ruina edificiului, prejudiciu, fapta ilicită, raport de
cauzalitate
1. Identificaţi condiţiile generale şi speciale cerute pentru angajarea răspunderii
comitenţilor pentru prepuşi.
2. Care sunt efectele răspunderii comitenţilor pentru prepuşi?
3. Cum se repară prejudiciul în cazul răspunderii pentru minori sau interzişi?
4. Care sunt condiţiile necesare pentru aplicarea răspunderii pentru lucruri?
5. În ce condiţii este angajată răspunderea pentru ruina edificiului?
125
1. Răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori:
a. revine, în cazul copilului adoptat, atât adoptatorilor , cât şi părinţilor fireşti ai
copilului
b. nu poate fi angajată dacă, ulterior săvârşirii faptei prejudiciabile, copilul a
devenit major
c. se angajează indiferent dacă minorul a actionat sau nu cu discernământ
2. În materia răspunderii comitentului pentru fapta prepusului:

a. raportul de prepuşenie trebuie să existe la data intentării acţiunii în despăgubire
de către victima prejudiciului
b. săvârşirea faptei ilicite de către prepus trebuie să se producă în funcţiile ce i-au
fost încredinţate de comitent
c. vinovăţia prepusului se prezumă
3. În cazul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri, are calitatea de paznic

juridic al lucrului:
a. proprietarul lucrului şi titularii unor dezmembrăminte ale dreptului de
proprietate
b. proprietarul lucrului, chiar dacă lucrul i-a fost furat anterior producerii faptei
ilicite cauzatoare de prejudicii
c. numai proprietarului lucrului
126
4. Este angajată răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor
minori:
a. pentru minorul care a dobândit capacitate deplină de exerciţiu prin căsătorie
b. pentru copilul minor
c. pentru copilul major lipsit de discernământ ca efect al alienaţiei ori debilităţii
mintale, fără deosebire dacă este sau nu pus sub interdicţie
5. În cazul răspunderii comitentului pentru fapta prepusului:

a. victima prejudiciului nu trebuie să dovedească vinovăţia prepusului
b. comitentul este îndreptăţit să recupereze integral de la prepusul său
despăgubirile plătite victimei
c. se repară numai paguba efectivă, nu şi benefciul nerealizat
București, 2017.
127
MODALITĂŢILE OBLIGAŢIILOR
Cuprins

7.2.1. Modalităţile obligaţiilor
7.2.1.1. Condiţia
7.2.1.2. Termenul
– definirea conceptului de obligaţii afectate de modalităţi;

– înţelegerea categoriilor de obligaţii în raport de
reglementările Codului civil;
– prezentarea condiţiei, ca modalitate a obligaţiilor;
– identificarea tipurilor de condiţii;
– cunoaşterea importanței juridice a clasificării condiţiei;
legale în materia termenului, ca modalitate a obligaţiilor.

legislativă;
128
7.2.1. Modalităţile obligaţiilor

Modalităţile care afectează existenţa sau executarea
obligaţiilor sunt condiţia şi termenul.
În raport de modalităţi, Cod civil prevede în art. 1396
alin. 1, că obligaţiile pot fi pure şi simple, obligaţii simple, sau
afectate de modalităţi, iar conform alin. 2 obligaţiile pure şi
simple nu sunt susceptibile de modalităţi.
Conform art. 1397 alin. 1, obligaţia simplă nu este
afectată de termen sau condiţie şi poate fi executată imediat din
proprie iniţiativă sau la cererea creditorului, iar potrivit alin. 2
obligaţia este simplă, iar nu condiţională, dacă eficacitatea sau
desfiinţarea ei depinde de un eveniment care, fără ca părţile să
ştie, avusese deja loc în momentul în care debitorul s-a obligat
sub condiţie.
Obligaţiile afectate de modalităţi sunt acele obligaţii care
pot fi afectate de termen sau condiţie, după cum distinge art.
1398 din Cod civil.
7.2.1.1. Condiţia
Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur care
afectează eficacitatea sau desfiinţarea obligaţiei.
Reglementarea legală a condiţiei este cuprinsă în
art.1399-1410 din Cod civil.
Clasificarea condiției
Condiţia poate fi de mai multe feluri, în funcţie de
următoarele criterii: efectele condiţiei, legătura cu voinţa
părţilor, realizarea/nerealizarea evenimentului.
În funcţie de efectele condiţiei, aceasta poate fi:
 Condiţie suspensivă (art.1400 Cod civil), este acea
condiţie de a cărei îndeplinre depinde eficacitatea
129
obligaţiei; îţi vând maşina, dacă mă voi muta la Braşov;
 Condiţie rezolutorie (art.1401 Cod civil), este acea
condiţie a cărei îndeplinire determină desfiinţarea
obligaţiei; îţi vând maşina, dar dacă plec din Bucureşti
până la 1.10.2020, vânzarea se desfiinţează
Până la proba contrară, condiţia se prezumă a fi
rezolutorie ori de câte ori scadenţa obligaţiilor principale
precedă momentul la care condiţia s-ar putea îndeplini
În raport de criteriul legăturii cu voinţa părţilor, condiţia
este:
 Condiţie cazuală – atunci când realizarea evenimentului
depinde de hazard, de întâmplare
 Condiţie mixtă – atunci când realizarea evenimentului
depinde atât de voinţa uneia dintre părţi, cât şi de voinţa
unei persoane determinate
 Condiţia potestativă – atunci când realizarea
evenimentului depinde de voinţa uneia dintre părţi
1. condiţia pur potestativă – a cărei realizare
depinde exclusiv de voinţa uneia dintre părţi;
2. condiţia potestativă simplă – a cărei realizare
depinde atât de voinţa uneia dintre părţi, cât şi de un element
exterior
Importanţa juridică a clasificării condiţiei în raport de
legătura cu voinţa părţilor şi efectele condiţiei constă în
diferenţa de regim juridic. Astfel:
 obligaţia asumată sub condiţie suspensivă, pur
potestativă, din partea celui care se obligă nu produce
niciun efect, deoarece o asemenea condiţie echivalează
cu lipsa intenţiei debitorului de a se obliga
 obligaţia asumată sub condiţie suspensivă sau
rezolutorie, pur potestativă, din partea creditorului, este
valabilă
 obligaţia asumată sub condiţie rezolutorie, pur
potestativă, din partea debitorului, este valabilă, întrucât
există intenţia acestuia de a s obliga, dar debitorul şi-a
rezervat dreptul de a pune capăt obligaţiei atunci când
va dori.
Condiţia, în raport de realizarea/ nerealizarea
evenimentului, poate fi:
 Condiţie pozitivă – este aceea care afectează
existenţa drepturilor şi obligaţiilor corelative printr-
un eveniment care se va îndeplini
 Condiţie negativă – constă într-un eveniment care
130
urmează să nu se producă
În art. 1402 Cod civil este reglementată condiţia
imposibilă, ilicită sau imorală, prevăzându-se că o asemenea
condiţie este considerată nescrisă, iar dacă este însăşi cauza
contractului, atrage nulitatea absolută a acestuia.
Efectele condiției
Efectele condiţiei sunt guvernate de două reguli:
1. condiţia afectează însăşi existenţa drepturilor subiective
civile şi a obligaţiilor corelative (art. 1399 Cod civil);
2. în principiu, efectele condiţiei se produc retroactiv, în
sensul că momentul de la care sau până la care se
produc nu este acela al îndeplinirii sau neîndeplinirii
condiţiei, ci momentul încheierii contractului sub
condiţie.
Analiza efectelor condiţiei se face diferit, în raport de
tipul condiţiei (suspensivă/rezolutorie) şi respectiv de intervalul
de timp cuprins între momentul încheierii contractului şi
momentul în care îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei
devine sigură (pendente conditione) şi perioada ulterioară
acestui moment (eveniente conditione).
Efectele condiţiei suspensive

 Pendente conditione – contractul nu-şi produce efectele,
existenţa drepturilor şi obligaţiilor fiind sub semnul
incertitudinii, cu următoarele consecinţe:
o creditorul nu poate cere plata (executarea
obligaţiei);
o debitorul nu datorează nimic, dar dacă plăteşte
este îndrituit să ceară restituirea plăţii (plată
nedatorată)
o obligaţia nu se poate stinge prin compensaţie
o creditorul poate să solicite garanţii personale sau
reale
o creditorul poate să facă acte de conservare a
dreptului său
 Eveniente conditione -
(a) dacă s-a realizat condiţia, retroactiv se va considera
contractul ca fiind pur şi simplu, consecinţele fiind
următoarele:
o plata efectuată ca plată nedatorată este validată
prin îndeplinirea condiţiei şi nu se mai poate
cere restituirea ei
o transmisiunile de drepturi consimţite pendente
131
conditione de către titularul dreptului sun
condiţie sunt consolidate;
(b)dacă nu s-a realizat condiţia, părţile se găsesc în
situaţia în care ar fi fost dacă nu încheiau contractul. Astfel:
o prestaţiile efectuate trebuie să fie restituite;
o garanţiile constituite se desfinţează.
Efectele condiţiei rezolutorii

 Pendente conditione – contractul se consideră ca un act
pur şi simplu, respectiv:
o debitorul trebuie să-şi execute obligaţia asumată;
o creditorul poate să solicite executarea obligaţiei
 Eveniente conditione – dacă s-a îndeplinit condiţia,
contractul se desfiinţează cu efect retroactiv; dacă nu s-a
îndeplinit condiţia, contractul se consolidează retroactiv
7.2.1.2. Termenul
Termenul este acel eveniment viitor şi sigur ca realizare,
până la care este amânată începerea sau, după caz, stingerea
exerciţiului drepturilor subiective civile şi a executării
obligaţiilor corelative.
Obligaţia este afectată de termen atunci când executarea
sau stingerea ei depinde de un eveniment viitor şi sigur.
Reglementarea legală – art.1411-1420 Cod civil.
Clasificarea termenului
Termenul se clasifică în raport de efectele acestuia,
beneficiar, izvoare, cunoaşterea sau necunoaşterea datei.
În funcţie de efecte, conform art. 1411 din Cod civil,
termenul poate fi:
 Termen suspensiv – atunci când, până la împlinirea lui,
este amânată scadenţa obligaţiei
 Termen extinctiv – atunci când, la împlinirea lui,
obligaţia se stinge
În raport de beneficiar, art. 1413 Cod civil
reglementează:
 termenul stabilit în favoarea debitorului - reprezintă
regula
 termenul stabilit în favoarea creditorului, cum este, de
exemplu, termenul stabilit în favoarea deponentului,
conform art.2115 alin.1 Cod civil
 termenul stabilit atât în favoarea debitorului, cât şi a
creditorului, termenul de restituire a sumei împrumutate
132
într-un contract de împrumut de consumaţie cu titlu
oneros, art.2161 Cod civil
Art. 1411 alin. 2 Cod civil clasifică termenul, după
izvoarele sale, în:
 Termen convenţional – stabilit de părţi
 Termen legal – prevăzut de lege
 Termen jurisdicţional – stabilit de instanţă
După criteriul cunoaşterii sau nu a datei împlinirii,
termenul poate fi:
 Termen cert – termenul a cărui dată se cunoaşte chiar la
momentul încheierii contractului
 Termen incert – termenul a cărui dată de împlinire nu
este cunoscută la momentul încheierii contractului
(uzufruct viager, data morţii credirentierului)
Efectele termenului
Ca modalitate, termenul afectează numai executarea
actului juridic, nu şi existenţa acestuia.
Referitor la efectele termenului, se distinge între
efectele termenului suspensiv şi efectele termenului extinctiv.
Termenul suspensiv are ca efect întârzierea începutului
exerciţiului dreptului subiectiv şi a obligaţiei corelative.
Conform art.1414 Cod civil, ceea ce este datorat cu termen nu
se poate cere înainte de împlinirea acestuia, dar ceea ce s-a
executat de bunăvoie şi în cunoştinţă de cauză înainte de
împlinirea termenului nu este supus restituirii.
Termenul extinctiv are ca efect stingerea exerciţiului
dreptului subiectiv civil şi a executării obligaţiei corelative

- Modalităţile care afectează existenţa sau executarea obligaţiilor sunt condiţia şi
termenul.
- Cod civil prevede în art. 1396 alin. 1, că obligaţiile pot fi pure şi simple,
obligaţii simple, sau afectate de modalităţi, iar conform alin. 2 obligaţiile pure şi
simple nu sunt susceptibile de modalităţi.
133
- Obligaţiile afectate de modalităţi sunt acele obligaţii care pot fi afectate de
termen sau condiţie, după cum distinge art. 1398 din Cod civil.
- Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur care afectează eficacitatea sau
desfiinţarea obligaţiei.
- În funcţie de efecte, condiţia poate fi suspensivă sau rezolutorie;
- În raport de voinţa părţilor, condiţia poate fi cazuală, mixtă şi potestativă;
- În funcţie de realizarea/nerealizarea evenimentului, condiţia este pozitivă sau
negativă;
- Analiza efectelor condiţiei se face diferit, în raport de tipul condiţiei
(suspensivă/rezolutorie) şi respectiv de intervalul de timp cuprins între
momentul încheierii contractului şi momentul în care îndeplinirea sau
neîndeplinirea condiţiei devine sigură (pendente conditione) şi perioada
ulterioară acestui moment (eveniente conditione).
- Termenul este acel eveniment viitor şi sigur ca realizare, până la care este
amânată începerea sau, după caz, stingerea exerciţiului drepturilor subiective
civile şi a executării obligaţiilor corelative;
- După efectul său, termenul este suspensiv sau extinctiv;
- În funcţie de beneficiar, termenul este stabilit în favoarea debitorului, stabilit în
favoarea creditorului, stabilit atât în favoarea debitorului cât şi în favoarea
creditorului;
- În funcţie de izvorul său, termenul poate fi convenţional, legal, jurisdicţional
- Termenul suspensiv are ca efect întârzierea exercitării dreptului subiectiv şi a
obligaţiei corelative;
- Termenul extinctiv are ca efect stingerea exerciţiului dreptului subiectiv civil şi
a executării obligaţiei corelative.

- modalităţile obligaţiilor, condiţia, termenul

1. Cum se clasifică termenul în raport de efectele sale?
2. Care sunt efectele condiţiei suspensive?
3. Ce efecte produce condiţia rezolutorie?
4. Care este importanţa juridică a clasificării condiţiei în raport de efecte şi voinţa
părţilor?
5. Care sunt efectele termenului?
134
1.Termenul suspensiv:
a. amână naşterea dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei corelative;
b. duce la stingerea dreptului subiectiv şi a obligaţiei corelative;
c. are ca efect întârzierea exercitării dreptului subiectiv şi a îndeplinirii obligaţiei
corelative.
2. În cazul în care s-a realizat condiţia rezolutorie:

a. actul juridic se consolidiează retroactiv, cu excepţia cazului în care
părţile au prevăzut altfel;
b. părţile trebuie să-şi restituie prestaţiile efectuate;
c. fructele care au fost culese de dobânditor trebuie restituite
3. Obligaţiile pot fi afectate de:

a. termen
b. condiţie
c. sarcină
4. În cazul condiţiei suspensive, pendente conditione:

a. obligaţia se poate stinge prin compensaţie
b. creditorul poate să solicite garanţii personale sau reale
c. creditorul nu poate să facă acte de conservare a dreptului său
5. Dacă nu s-a realizat condiţia suspensivă, eveniente conditione:

a. transmisiunile de drepturi consimţite pendente conditione de către titularul dreptului
sub condiţie sunt consolidate;
b. prestaţiile efectuate trebuie să fie restituite;
c. garanţiile constituite se desfinţează.
135
București, 2017.
136
OBLIGAŢIILE COMPLEXE
Cuprins

8.2.1. Obligaţiile complexe
8.2.1.1. Obligaţiile cu pluralitate de obiect
8.2.1.2. Obligaţiile cu pluralitate de subiecte
– definirea conceptului de obligaţii complexe;

– înţelegerea categoriilor de obligaţii complexe în raport
– prezentarea obligaţiilor cu pluralitate de subiecte;
– identificarea obligaţiilor cu pluralitate de obiecte;
– cunoaşterea importanței juridice a obligaţiilor
complexe;
legale în materia obligaţiilor complexe

137
legislativă;
8.2.1. Obligaţiile complexe

De regulă, raportul obligaţional se prezintă în formă
pură şi simplă, fiecare raport având un creditor, un debitor şi un
obiect. Există şi situaţii în care obligaţia civilă are mai mulţi
creditori, mai mulţi debitori sau mai multe obiecte. In asemenea
situaţii, obligaţia civilă are un caracter complex.
Obligaţiile complexe sunt obligaţiile cu pluralităţi şi
obligaţiile afectate de modalităţi.
8.2.1.1. Obligaţiile cu pluralităţi de obiect
Uneori obligaţia are mai multe obiecte care trebuie
executate, cumulate. S-a spus că executarea lor cumulată face
ca obligaţia să rămână pură şi simplă.
Veritabile obligaţii complexe cu pluralitate de obiecte
sunt obligaţiile alternative– debitorul se obligă în mod
alternativ la două prestaţii astfel încât la scadenţă este necesară
executarea numai a uneia dintre cele două prestaţii alternative.
Alegerea uneia dintre ele aparţine fie creditorului, fie
debitorului.
Potrivit art. 1.461 Cod civil, obligaţia este alternativă
atunci când are ca obiect două prestaţii principale, iar
executarea uneia dintre acestea îl liberează pe debitor de
întreaga obligaţie.
Obligaţia rămâne alternativă chiar dacă, la momentul la
care se naşte, una dintre prestaţii era imposibil de executat.
● Dacă alegerea aparţine debitorului, el poate executa la
scadenţă oricare dintre cele două prestaţii. Dacă nu execută
niciuna dintre cele două prestaţii, debitorul va fi urmărit silit,
138
dar în cadrul executării el îşi poate exprima opţiunea pentru una
din cele două prestaţii. Dacă piere unul din cele două obiecte
din culpa debitorului, el va executa prestaţia rămasă. Dacă
ambele obiecte pier din culpa debitorului, el va fi obligat la
contravaloarea uneia dintre cele două prestaţii. Dacă unul din
obiecte piere în mod fortuit, debitorul trebuie să execute
obligaţia rămasă, iar dacă pier ambele obiecte din caz fortuit,
obligaţia se stinge.
● Dacă alegerea aparţine creditorului el poate cere la
scadenţă prestaţia pe care o preferă. Dacă debitorul refuză să
execute obligaţia, creditorul îl va putea urmări silit pentru
oricare din cele două prestaţii. Dacă unul dintre cele două
bunuri piere, creditorul va putea să ceară executarea prestaţiei
rămase sau să ceară contravaloarea. Dacă ambele obiecte pier,
creditorul poate cere contravaloarea oricăruia dintre ele. Dacă
un obiect piere în mod fortuit, creditorul poate cere
contravaloarea pentru cealaltă obligaţie, iar dacă pier ambele,
obligaţia se stinge.
Dacă la început unui din obiecte este ilicit, imoral sau
imposibil, obligaţia se comportă ca şi cum ar fi o obligaţie pură
şi simplă.
Alegerea prestaţiei este reglementată de art.1462 Cod
civil, care prevede că alegerea prestaţiei prin care se va stinge
obligaţia revine debitorului, cu excepţia cazului în care este
acordată în mod expres creditorului.
(2) Dacă partea căreia îi aparţine alegerea prestaţiei nu
îşi exprimă nu îşi exprimă opţiunea în termenul care îi este
acordat în acest scop, alegerea prestaţiei va aparţine celeilalte
părţi.
Obligaţia se stinge dacă toate prestaţiile devin imposibil
de executat fără culpa debitorului şi înainte ca acesta să fi fost
pus în întârziere, astfel cum dispune art.1466 Cod civil.
8.2.1.2. Obligaţiile facultative

Conform art.1468 Cod civil, obligaţia este facultativă
atunci când are ca obiect o singură prestaţie principală de care
debitorul se poate însă libera executând o altă prestaţie
determinată.
Debitorul este liberat dacă, fără culpa sa, prestaţia
principală devine imposibil de executat.
Astfel, în cadrul obligaţiilor facultative nu există mai
multe obiecte ale obligaţiilor. De la început, debitorul se obligă
la o singură prestaţie, dar la scadenţă el are posibilitatea să
ofere creditorului o altă prestaţie decât cea iniţială.
139
Obligaţiile facultative sunt obligaţiile cu un singur
obiect dar cu o pluralitate de posibilităţi de plată.
Creditorul poate cere executarea silită a prestaţiei
iniţiale. Dacă obligaţia iniţială este imposibilă, imorală sau
ilicită, obligaţia este nulă.
8.2.1.3 Obligaţiile complexe cu pluralitate de

subiecte
Este posibil ca o obligaţie să se nască între un creditor şi
mai mulţi debitori, între mai mulţi creditori şi un debitor sau
între mai mulţi creditori şi mai mulţi debitori. Cât timp o
asemenea obligaţie nu poate fi considerată nici solidară, nici
indivizibilă, obiectul ei se divide de drept între subiectele
raportului juridic. Consecinţa este o pluralitate de obligaţii –
între fiecare debitor şi fiecare creditor se naşte un raport
obligaţional distinct, deci operează regula divizibilităţii.
În ceea ce privește obligația divizibilă, potrivit art.1422
Cod civil, obligaţia este divizibilă între mai mulţi debitori
atunci când aceştia sunt obligaţi faţă de creditor la aceeaşi
prestaţie, dar fiecare dintre ei nu poate fi constrâns la
executarea obligaţiei decât separat şi în limita părţii sale din
datorie.
Obligaţia este divizibilă între mai mulţi creditori atunci
când fiecare dintre aceştia nu poate să ceară de la debitorul
comun decât executarea părţii sale din creanţă.
Regula divizibilității produce următoarele consecințe:
 fiecare creditor poate cere doar partea lui de drept;
 fiecărui debitor îi este cerută doar partea lui de
obligaţie;
 insolvabilitatea unui debitor nu va fi suportată de ceilalţi
debitori;
 nu funcţionează principiul reprezentării reciproce.
Veritabile obligaţii complexe cu mai multe subiecte sunt
obligaţiile solidare şi obligaţiile indivizibile.
Obligaţiile solidare presupun că:
 creditorul poate cere plata integrală la oricare debitor
când sunt mai mulţi debitori;
 fiecare creditor poate cere plata integrală de la debitorul
comun.
Dacă debitorul plăteşte integral, el va fi în măsură să-i
libereze şi pe ceilalţi debitori sau să se elibereze pe el în raport
cu ceilalţi creditori. De aici rezultă că există două tipuri de
140
solidaritate: activă şi pasivă.
Solidaritatea este activă atunci când raportul
obligaţional are mai mulţi creditori. Fiecare poate cere plata de
la debitorul comun, iar acesta se poate elibera plătind oricărui
creditor.
Efectele solidarităţii active se produc:
1. In raporturile dintre creditorii solidari şi debitor
– efectul principal este posibilitatea oricărui creditor de a cere
plata şi posibilitatea debitorului de a plăti oricărui creditor,
eliberându-se astfel de toţi.
2. In raportul dintre creditorii solidari – efectele
sunt guvernate de regula reprezentării reciproce a creditorilor
solidari. Această regulă funcţionează în măsura în care ea tinde
la conservarea sau realizarea drepturilor creditorilor solidari
fiind însă ineficientă dacă prin acţiunea unui creditor s-ar
păgubi drepturile celorlalţi.
Solidaritatea dintre creditori
Obligaţia solidară conferă fiecărui creditor dreptul de a
cere executarea întregii obligaţii şi de a da chitanţă liberatorie
pentru tot.
Executarea obligaţiei în beneficiul unuia dintre
creditorii solidari îl liberează pe debitor în privinţa celorlalţi.
Sub primul aspect, oricare creditor poate încasa plata
integral, îl poate pune în întârziere pe debitor, cererea de
dobânzi profită tuturor creditorilor, iar cererea de interpunere a
prescripţiei foloseşte tuturor creditorilor. Dacă un creditor
solidar face o iertare de datorie, efectele se produc doar pentru
partea sa de creanţa.
Solidaritatea dintre creditori nu există decât dacă este
stipulată în mod expres.
Solidaritatea este pasivă atunci când raportul
obligaţional are mai mulţi debitori, iar creditorul poate cere
plata integrală de la oricare debitor. Fiecare debitor solidar
poate face valabil plata datorată către creditor. Acesta are
dreptul şi obligaţia de a primi plata integrală.
Solidaritatea dintre debitori
Obligaţia este solidară între debitori atunci când toţi
sunt obligaţi la aceeaşi prestaţie, astfel încât fiecare poate să fie
ţinut separat pentru întreaga obligaţie, iar executarea acesteia de
către unul dintre codebitori îi liberează pe ceilalţi faţă de
creditor.
Solidaritatea dintre debitori nu se prezumă, ea nu există
decât atunci când este stipulată expres de părţi ori este
prevăzută de lege.
141
Din analiza obligaţiei solidare pasive, rezultă că este
vorba de un singur obiect al obligaţiei, dar de o pluralitate de
legături obligaţionale, între fiecare debitor şi creditor se naşte
un raport obligaţional distinct.
Caracteristicile obligaţiilor solidare sunt:
- unicitatea de obiect;
- pluralitatea de legături între subiecte, de unde
rezultă că valabilitatea fiecărei legături va fi privită distinct.
Dacă o obligaţie este nulă ea nu va atrage desfiinţarea
celorlalţi obligaţii, iar dacă pentru un debitor solidar s-a impus
un termen, ceilalţi vor trebui să plătească la scadenţă.
Efectele obligaţiilor solidare pasive

În raporturile dintre creditor şi debitorii solidari
principalul efect este acela că un creditor poate cere plata
integrală de la oricare debitor solidar, ceea ce înseamnă că
fiecare debitor poate face plata integrală stingând astfel datoria.
Când creditorul cheamă în judecată doar un debitor
solidar, acesta poate chema în garanţie pe ceilalţi debitori, astfel
încât, dacă debitorul va fi obligat să plătească integral
creditorului, în acelaşi proces va fi soluţionată şi acţiunea în
regres a debitorului plătitor împotriva celorlalţi codebitori. Mai
mult, între codebitori solidari funcţionează principiul
reprezentării reciproce, dar sub rezerva ca acţiunile unui
codebitor solidar să nu creeze o situaţie mai împovărătoare
pentru ceilalţi. Ca urmare, cererea de punere în întârziere, de
percepere de dobânzi, de întrerupere a prescripţiei va produce
efecte faţă de toţi codebitorii.
Tranzacţia dintre un debitor solidar şi creditor, prin care
debitorul îşi ia angajamentul peste obligaţia iniţială, nu îi va
afecta şi pe ceilalţi debitori.
În raport cu creditorul, fiecare debitor poate invoca
apărări comune sau apărări personale ce decurg din raport, cum
ar fi: motive de nulitate absolută; atingerea obligaţiei prin plată
etc.
Excepţiile personale produc efecte numai în măsura în
care ele privesc raportul dintre creditor şi un debitor solidar, de
exemplu iertarea de datorie făcută pentru un singur debitor.
In raporturile dintre debitorii solidari, principalul

efect este acţiunea în regres a debitorului plătitor împotriva
celorlalţi debitori. În absenţa unei prevederi contrare, fiecare
debitor s-a obligat nu numai pentru ceilalţi, dar şi pentru el
însuşi.
142
Solidaritatea se stinge prin :
- plată;
- decesul codebitorului solidar (pentru că
solidaritatea nu se transmite la succesori);
- renunţarea creditorului la solidaritate (renunţare
care poate fi expresă sau tacită).
Dacă în acţiunea în regres a debitorului plătitor
împotriva unui codebitor, acesta este insolvabil riscul
insolvabilităţii va fi suportat proporţional de toţi debitorii.
Solidaritatea pasivă funcţionează şi ca un efect de garanţie în
raporturile dintre creditor şi debitorii solidari – fiecare debitor
solidar îi garantează pe ceilalţi în faţa creditorului.
8.2.1.5. Obligaţiile indivizibile

În cazul acestor obligații obiectul obligaţiei nu se poate
împărţi când sunt mai mulţi creditori sau debitori.
Consecinţa este că plata trebuie făcută integral. Cât
priveşte caracterul indivizibil, ei rezultă din natura obiectului
sau din voinţa părţilor. Chiar şi atunci când obiectul este
divizibil prin natura lui, părţile îl pot considera indivizibil, deci
indivizibilitatea poate fi naturală sau convenţională.
In cazul indivizibilităţii naturale, trebuie să se facă
distincţia între obligaţii după obiectul lor.
Dacă e vorba de obligaţii de a da ele sunt divizibile prin
natura lor. Obiectul obligaţiei este o realitate intelectuală, deci
divizarea este întotdeauna posibilă.
Dacă este vorba de obligaţii de a face acestea sunt
indivizibile prin natura lor. De exemplu, obligaţia de a executa
o lucrare nu se poate divide în mod natural.
Indivizibilitatea poate fi:
- activă, atunci când sunt mai mulţi creditori;
-pasivă, atunci când sunt mai mulţi debitori.
Efectele indivizibilităţii:
● indivizibilitatea activă
În cazul indivizibilității active, efectele se produc mai
întâi între creditor şi debitor: fiecare creditor poate cere plata
integrală, iar debitorul poate plăti integral către oricare creditor.
Indivizibilitatea activă seamănă cu solidaritatea activă. Odată ce
s-a făcut plata către un creditor, acesta are obligaţia să se
desocotească cu ceilalţi creditori.
● indivizibilitatea pasivă
În cazul indivizibilității pasive, efectele se produc între
creditor şi debitorul indivizibil, creditorul poate cere plata
143
integrală de la oricare debitor. Debitorul are o acţiune în regres
pentru desocotire.

Obligaţiile complexe sunt obligaţiile cu pluralităţi şi obligaţiile afectate de
modalităţi.
Pluratitatea de subiecte, în cazul raporturilor obligaţionale, poate îmbrăca 3 forme:
- obligaţiile divizibile
- obligaţiile solidare
- obligaţiile indivizibile
În dreptul civil divizibilitatea reprezintă regula în materie de obligaţii cu pluralitate de
subiecte, astfel că nu trebuie să fie prevăzută în mod expres, ci se subânţelege.
Obligaţia divizibilă mai este denumită şi obligaţie conjunctă, definită de art. 1442 Cod
civil ca fiind aceea care leagă mai mulţi creditori sau mai mulţi debitori, între care creanţa
sau, după caz, datoria, este divizibilă.
Art. 1423 din Cod civil instituie prezumţia de egalitate, potrivit căreia dacă prin lege,
ori prin contract, nu se dispune altfel, debitorii unei obligaţiile divizibile sunt ţinuţi faţă de
creditor în părţi egale, iar creditorii pot solicita de la debitori părţi egale din valoarea creanţei
datorate.
Obligaţia solidară este aceea în care fiecare creditor poate cere debitorului întreaga
datorie (solidaritate activă) sau fiecare debitor este ţinut şi poate fi obligat la plata întregii
datorii (solidaritate pasivă).
Obligaţia indivizibilă este aceea care, datorită voinţei exprese a părţilor, ori naturii
obiectului obligaţiei, nu poate fi împărţită între creditori (indivizibilitate activă) ori între
debitori (indivizibilitate pasivă).

- obligaţii complexe, obligaţie divizibilă, obligaţie solidară, obligaţie indivizibilă

1. Ce forme îmbracă pluralitatea de subiecte în cazul raporturilor obligaţionale?
2. Ce este obligaţia diviziblă?
3. Ce presupune prezumţia de egalitate?
144
4. În ce constă solidaritatea activă în cazul obligaţiilor solidare?
5. Cum se manifestă indivizibilitatea în cazul obligaţiilor indivizibile?
1. Obligaţia conjunctă:
a. presupune că datoria sau creanţa este divizibilă;
b. se mai numeşte şi obligaţie solidară;
c. există în cazul pluralităţii active numai dacă a fost expres prevăzută în contract
2. Solidaritatea activă:
a. poate avea ca izvor numai un contract
b. presupune posibilitatea oricăruia dintre creditori de a pretinde plata întregii
creanţe de la debitor;
c. se transmite şi succesorilor creditorilor
3. Solidaritatea pasivă:
a. se transmite şi succesorilor;
b. are ca izvor legea sau un contract
c. reprezintă o formă a pluralităţii subiectelor în cazul raporturilor obligaţionale
4. Spre deosebire de solidaritate, indivizibilitatea:
145
a. priveşte obiectul obligaţiei;
b. nu se prezumă
c. are ca izvor şi un contract
5. Indivizibilitatea:
a. reprezintă o formă de pluralitate a subiectelor raportului obligaţional
b. are ca izvor concenţia părţilor sau natura obiectului obligaţiei
c. presupune că fiecare dintre debitori poate fi obligat să execute întreaga prestaţie
București, 2017.
146
EXECUTAREA OBLIGAŢIILOR
Cuprins

9.2.1. Plata
9.2.2. Executarea silită a obligaţiilor
9.2.3. Mijloacele de protecţie a drepturilor creditorului
147
– prezentarea modurilor de executare a obligaţiilor în

raport de reglementările Codului civil;
– analizarea plăţii, ca modalitate de executare în natură a
obligaţiilor;
– prezentarea modului de executare silită a obligaţiilor;
legale în materia mijloacelor de protecţie a drepturilor
creditorului

legislativă;

Executarea obligatiilor
Obligaţiile sunt guvernate de reguli comune care
stabilesc desfăşurarea raportului obligaţional din momentul
naşterii, până în momentul stingerii lui. In acest înţeles, efectele
obligaţiilor au în vedere comportamentul creditorului şi al
debitorului pentru executarea obligaţiilor şi realizarea
drepturilor de creanţă.
148
9.2.1. Plata
Noțiunea
Potrivit art. 1469 alin.1 Cod civil, obligația se stinge
prin plată atunci când prestația datorată este executată de
bunăvoie, iar conform alin.2, plata poate avea ca obiect
remiterea unei sume de bani sau, după caz, executarea oricărei
alte prestații care constituie obiectul însuși al obligației.
Subiectele plății
1.Persoanele care pot face plata
Art.1472 Cod civil prevede că plata poate fi făcută de
orice persoană, chiar și de un terț față de raportul juridic
obligațional.
Ca regulă, plata poate fi făcută de către debitor, personal
sau prin reprezentant, dar poate fi făcută și de alte persoane:
 reprezentantul debitorului, care poate avea împuternicire
convenţională sau mandat legal;
 cel care este ţinut împreună cu debitorul; de exemplu în
cazul solidarităţii, de către codebitorul solidar;
 o persoană interesată; de exemplu în cazul în care o
persoană cumpără un imobil ipotecat, pentru a evita
executarea silită, are interes să plătească datoria
debitorului pentru care s-a instituit ipoteca;
 o persoană neinteresată; de exemplu o liberalitate făcută
în favoarea debitorului (donaţie indirectă).
În consecință, plata poate fi făcută de către oricine, dar
dacă plata este făcută de către altă persoană decât debitorul, este
necesar acordul acestuia.
Plata poate fi făcută și de un terț care un interes personal
în efectuarea plății, caz în care creditorul nu poate refuza plata
decât în următoarele situații:
 când natura obligației impune efectuarea plății de către
debitor;
 dacă în contract s-a prevăzut că plata poate fi făcută
doar de debitor;
 în cazul obligației de a da, plata poate fi făcută numai de
proprietar;
 dacă debitorul i-a comunicat creditorului că se opune ca
plata să fie făcută de un terț, dacă refuzul nu este de
natură a-l prejudicia pe creditor.
Plata poate să fie făcută și de un incapabil, care nu va
putea solicita restituirea plății invocând faptul că la data
efectuării plății era incapabil.
149
2.Persoanele care pot primi plata
Potrivit art.1475 Cod civil, plata poate fi făcută:
 creditorului;
 reprezentantului legal sau convențional al creditorului;
 persoanei autorizate de către instanță să primească plata;
 persoanei indicate de către creditor să primească plata.
Creditorul trebuie să fie o persoană capabilă, iar dacă
plata a fost făcută unui incapabil, ea este valabilă numai în
măsura în care a profitat creditorului.
Situaţia în care plata, deşi nu este făcută creditorului,
împuternicitului acestuia sau persoanei autorizate de
lege/justiţie să o primească, este totuşi valabilă dacă:
 creditorul ratifică plata făcută altei persoane;
 cel care a primit plata devine ulterior titularul creanței;
 plata a fost pretinsă în baza unei chitanțe liberatorii
semnate de creditor;
 plata a profitat creditorului;
 plata s-a făcut unui creditor aparent.
Obiectul plăţii
Pentru a stinge obligația debitorul trebuie să execute
prestaţia la care s-a obligat și nu se poate libera oferind
creditorului o altă prestație, chiar dacă valoarea acesteia ar fi
mai mare.
Când obiectul obligației este prestația de a da un bun
individual determinat, debitorul trebuie să predea bunul în
starea în care se afla bunul la momentul nașterii obligației.
Dacă ulterior nașterii obligației bunul a pierit, dintr-un
eveniment de forță majoră sau caz fortuit, debitorul va fi liberat
de obligație, cu excepția cazului în care anterior creditorul l-a
pus în întârziere.
În cazul bunurilor generic determinate, debitorul se
poate libera plătind bunuri de acelaşi gen, de aceeaşi calitate şi
în aceeaşi cantitate cu cele care au format obiectul obligaţiei. In
absenţa unei prevederi contrare, debitorul trebuie să înapoieze
bunuri de calitate medie. Debitorul nu va fi liberat de datorie
dacă bunurile au pierit în mod fortuit înainte de predare.
Dacă obiectul obligației este de a da o sumă de bani,
debitorul trebuie să plătească suma nominală datorată, iar plata
se efectuează prin orice mijloc folosit în mod obișnuit la locul
plății, respectiv plată în numerar, virament bancar etc.
Dacă obligația de a da are ca obiect strămutarea
dreptului de proprietate, debitorul este obligat să conserve
150
bunul până la predare și să îl predea, iar dacă bunul este înscris
în cartea funciară să îi predea creditorului înscrisurile necesare
înscrierii noului proprietar.
În cazul obligațiilor de a face, debitorul trebuie să
execute întocmai prestația la care s-a obligat.
Indivizibilitatea plății
Indivizibilitatea plății înseamnă că în lipsă de stipulație
contrară, debitorul trebuie să-și execute integral prestația la care
s-a obligat, creditorul putând să refuze o plată parțială, chiar
dacă prestația datorată este divizibilă.
De la principiul indivizibilității plății există următoarele
excepții:
 creditorul consimte ca plata să fie divizibilă;
 în caz de deces al debitorului, care lasă mai mulți
moștenitori între care plata este divizibilă;
 o parte din datorie se stinge prin compensație legală;
 a intervenit imputația plății sau compensația parțială;
 doi sau mai mulți fideiusori invocă beneficiul de
diviziune.
Locul plăţii
Codul civil reglementează locul plății în art.1.494
dispunând că:
(1) În lipsa unei stipulaţii contrare ori dacă locul plăţii
nu se poate stabili potrivit naturii prestaţiei sau în temeiul
contractului, al practicilor statornicite între părţi ori al
uzanţelor:
a) Obligaţiile băneşti trebuie executate la domiciliul
sau, după caz, sediul creditorului de la data plăţii.
b) Obligaţia de a preda un lucru individual
determinat trebuie executată în locul în care bunul se află la
data încheierii contractului;
c) Celelalte obligaţii se execută la domiciliul sau,
după caz, sediul debitorului la data încheierii contractului.
(2) Partea care, după încheierea contractului, îşi
schimbă domiciliul sau, după caz, sediul determinat, potrivit
prevederilor alin.(1), ca loc al plăţii, suportă cheltuielile
suplimentare pe care această schimbare le cauzează.
Data plăţii
În ceea ce privește data plății, art. 1495 Cod civil
151
prevede următoarele:
(1) In lipsa unui termen stipulat de părţi sau determinat
în temeiul contractului, al practicilor statornicite între acestea
ori al uzanţelor, obligaţia trebuie executată de îndată.
(2) Instanţa poate stabili un termen atunci când natura
prestaţiei sau locul unde urmează să se facă plata o impune.
Dacă plata se face prin virament bancar, data plăţii este
aceea la care contul creditorului a fost alimentat cu suma de
bani care a făcut obiectul plăţii.
Dacă obligaţia este fără termen, plata se face imediat
după încheierea contractului.
Dacă obligaţia este cu termen este important să se
stabilească în favoarea cui s-a prevăzut termenul:
 dacă termenul s-a stabilit în favoarea debitorului,
creditorul nu poate cere plata mai devreme, dar
debitorul poate plăti mai devreme. De exemplu, la
împrumutul fără dobândă cu termen, debitorul poate
plăti oricând;
 daca termenul s-a stabilit în favoarea creditorului:
creditorul nu poate fi obligat să primească plata mai
devreme, dar o poate cere mai devreme;
 dacă termenul s-a stabilit în favoarea ambelor părţi:
plata se face întocmai la termen.
Imputaţia plăţii
Problema imputaţiei plăţii apare în situaţia în care un
debitor are mai multe datorii faţă de acelaşi creditor, iar
debitorul face o plată care nu acoperă toate datoriile şi nu se
cunoaşte care dintre acestea s-a stins.
Soluţionarea acestei probleme prezintă interes atunci
când creanţele sunt purtătoare de dobânzi sau sunt însoţite de
garanţii, deoarece debitorul, spre deosebire de creditor, are
interes să considere că prin plata făcută sa-u stins datoriile care
produc dobândă sau cele însoţite de garanţii.
În funcţie de izvorul său, imputaţia plăţii este de două
feluri: imputaţie convenţională şi imputaţie legală.
Imputaţia convenţională este cea făcută prin acordul
părţilor sau numai prin voinţa uneia dintre ele.
Primul care decide asupra cărei obligaţii se impută plata
este debitorul, cu respectarea următoarelor reguli:
 plata trebuie să fie suficientă pentru a stinge
întreaga datorie; în caz contrar se încalcă
152
principiul indivizibilităţii plăţii;
 dacă unele datorii sunt scadente, iar altele nu au
ajuns la scadenţă, iar termenul a fost stipulat în
favoarea creditorului, imputaţia se face asupra
obligaţiei scadente;
 dacă creanţa este producătoare de dobânzi,
imputaţia se face asupra dobânzii.
Dacă debitorul nu face imputaţia plăţii, aceasta va fi
făcută de creditor, care va preciza, în chitanţa liberatorie de
obligaţie, ce datorie s-a stins prin prestaţia debitorului.
Imputaţia legală este acea formă a imputaţiei plăţii care
se face de drept, în puterea legii, conform regulilor prevăzute în
art. 1509 Cod civil, respectiv:
(1) Dacă niciuna dintre părţi nu face imputaţia plăţii,
vor fi aplicate în ordine, următoarele reguli:
a) Plata se impută cu prioritate asupra datoriilor
ajunse la scadenţă;
b) Se vor considera stinse, în primul rând, datoriile
negarantate sau cele pentru care creditorul are cele mai puţine
garanţii.
c) Imputaţia se va face mai întâi asupra datoriilor
mai oneroase pentru debitor;
d) Dacă toate datoriile sunt deopotrivă scadente,
precum şi, în egală măsură , garantate şi oneroase , se vor stinge
datoriile mai vechi;
e) În lipsa tuturor criteriilor menţionate la lit.a)-d),
imputaţia se va face proporţional cu valoarea datoriilor.
(2) În toate cazurile, plata se va imputa mai întâi asupra
cheltuielilor de judecată şi executare, apoi asupra ratelor,
dobânzilor şi penalităţilor, în ordinea cronologică a scadenţei
acestora, şi, în final, asupra capitalului, dacă părţile nu convin
altfel.
Proba plăţii
Potrivit Cod civil, dovada plăţii se face prin orice mijloc
de probă dacă prin lege nu se prevede altfel.
Art.1500 Cod civil prevede că:
(1) Cel care plăteşte are dreptul la o chitanţă liberatorie,
precum şi, dacă este cazul, la remiterea înscrisului original al
creanţei.
(2) Cheltuielile întocmirii chitanţei sunt în sarcina
debitorului, în lipsă de stipulaţie contrară.
(3) In cazul în care creditorul refuză, în mod
153
suspende plata.
Codul civil instituie și o serie de prezumții în art.1501-
1503, respectiv:
 Prezumţia executării prestaţiei accesorii.
Chitanţa în care se consemnează primirea prestaţiei
principale face să se prezume , până la proba contrară,
executarea prestaţiilor accesorii;
 Prezumţia executării prestaţiilor periodice.
Chitanţa dată pentru primirea uneia dintre prestaţiile
periodice care fac obiectul obligaţiei face să se prezume, până
la proba contrară, executarea prestaţiilor devenite scadente
anterior;
 Remiterea înscrisului original al creanţei.
(1) Remiterea voluntară a înscrisului original
constatator al creanţei, făcută de creditor către debitor, unul
din codebitori sau fidejusori, naşte prezumţia stingerii
obligaţiei prin plată. Proba contrară revine celui interesat să
dovedească stingerea obligaţiei pe altă cale.
(2) Dacă înscrisul original remis voluntar este întocmit
în formă autentică, creditorul are dreptul să probeze că
remiterea s-a făcut pentru un alt motiv decât stingerea
obligaţiei.
(3) Se prezumă, până la proba contrară, că intrarea
persoanelor menţionate la alin.(1) în posesia înscrisului
original al creanţei s-a făcut printr-o remitere voluntară din
partea creditorului.
Dacă creditorul refuză nejustificat plata, debitorul se
poate libera de obligație prin:
- consemnarea bunului pe cheltuiala și riscurile
creditorului, liberându-se astfel de obligația sa, potrivit
art.1512 Cod civil;
- realizarea unei oferte reale de plată urmată de
consemnațiune, în condițiile prevăzute de art.1007-1010
Cod procedură civilă, procedură care cunoaște trei
etape:
1.oferta de plată făcută creditorului prin intermediul
unui executor judecătoresc;
2. consemnarea sumei de bani sau a bunului, în ipoteza
în care crewditorul nu dă curs somației debitorului sau refuză
plata;
3. validarea plății de către executorul judecătoresc.
9.2.2. Executarea silită a obligaţiilor

Executarea silită în materia efectelor obligaţiilor se face
154
în natură sau prin echivalent.
Pentru executarea în natură se cer îndeplinite două
condiții:
1. să fie posibilă executarea în natură.
2. executarea în natură să prezinte interes pentru creditor
chiar dacă debitorul a întârziat executarea.
În cazul obligaţiilor de a da, dacă este vorba de un bun
individual determinat, prestaţia se execută la încheierea
contractului. Aceste prestaţii pot fi mereu executate în natură.
Este necesar ca dreptul să se afle în patrimoniul debitorului;
dacă dreptul s-a stins, debitorul este obligat la echivalentul
dreptului real. Predarea bunului comportă discuții sub aspectul
situaţiei bunului la momentul predării. În cazul bunurilor de
gen, şi aceste obligaţii pot fi executate întotdeauna în natură
pentru că bunurile de gen nu pier (genera non pereunt),
creditorul are oricând ocazia să cumpere bunuri de acelaşi gen,
de aceeaşi calitate şi în aceeaşi cantitate.
Dacă obiectul obligaţiei este o sumă de bani, aceasta
poate fi oricând executată în natură. Creditorul poate cere
executarea bunurilor debitorului şi prin scoaterea acestora la
licitaţie să-şi satisfacă creanţa.
In cazul neexecutării obligaţiei de a face, potrivit
art.1528 Cod civil, creditorul poate, pe cheltuiala debitorului, să
execute el însuși ori să facă să fie executată obligația.
Cu excepția cazului în care debitorul este de drept în
întârziere, creditorul poate să exercite acest drept numai dacă îl
înștiințează pe debitor fie odată cu punerea în întârziere, fie
ulterior acesteia.
În cazul neexecutării obligației de a nu face, creditorul
poate cere instanței încuviințarea să înlăture ori să ridice ceea
ce debitorul a făcut cu încălcarea obligației, pe cheltuiala
debitorului, în limita stabilită prin hotărârea judecătorească.
9.2.3. Executarea indirectă (prin echivalent) a

obligațiilor civile
Noțiunea
Prin executarea prin echivalent a obligațiilor se înțelege
dreptul recunoscut creditorului de a cere și de a obține de la
debitor echivalentul prejudiciului încercat datorită neexecutării,
executării cu întârziere ori executării necorespunzătoare a
obligației asumate.24
Astfel, conform art.1530 Cod civil, creditorul are
dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care
24
Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op.cit., p.578
155
debitorul l-a cauzat și care este consecința directă și necesară a
neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a
obligației.
Categorii de despăgubiri
1.daune moratorii, despăgubirile care sunt datorate
pentru acoperirea prejudiciului cauzat pentru executarea cu
întârziere a obligației;
2. daune compensatorii, despăgubirile datorate pentru
acoperirea prejudiciului suferit de creditor pentru executarea
parțială sau neexecutarea obligației.
Evaluarea despăgubirilor
În funcție de izvorul său, evaluarea despăgubirilor poate
fi:
 convențională;
 legală;
 judiciară.
Evaluarea convențională
Evaluarea convențională se realizează prin intermediul
clauzei penale, reglementate în art.1538 Cod civil.
Clauza penală este o convenție accesorie inserată în
contract prin care părțile determină anticipat întinderea
despăgubirilor pe care le va plăti debitorul în cazul în care nu
își va executa obligația, parțial sau total, când op va executa
necorespunzător sau cu întârziere.
Evaluarea legală
Evaluarea legală este avută în vedere în cazul în care
debitorul nu execută o obligație având ca obiect o sumă de bani.
Reglementarea legală este dată de dispozițiile art.1535-
1536 Cod civil.
În cazul neexecutării unei asemeanea obligații debitorul
va fi obligat la plata de daune –interese moratorii, al căror
cuasntum, în lipsă de stipulație contrară, este este egal cu
dobânda legală.
Evaluarea judiciară
Evaluarea judiciară se face conform dispozițiilor
art.1531-1537 Cod civil, de către instanță, prin hotărâre
judecătorească, în cazul în care cuantumul prejudiciului nu a
fost prevăzut de părți și nu poate fi stabilit cu certitudine.
La evaluarea judiciară se ține cont de următoarele
reguli:
156
 prejudiciul trebuie să fie reparat în întregime;
 debitorul trebuie să repare numai prejudiciul previzibil
la momentul încheierii contractului;
 se repară numai prejudiciile directe nu și cele indirecte.
9.2.4. Mijloacele de protecţie a drepturilor

creditorului
Creditorul are următoarele drepturi asupra patrimoniului
debitorului:
 să ceară luarea unor măsuri conservatorii;
 să intenteze acţiunea oblică (indirectă sau subrogatorie);
 să intenteze acţiunea revocatorie.
Măsurile conservatorii
Măsurile conservatorii sunt reglementate în art.1558-
1559 Cod civil.
Potrivit art. 1558 Cod civil, creditorul poate să ia toate
măsurile necesare sau utile pentru conservarea drepturilor sale,
precum asigura-rea dovezilor, îndeplinirea unor formalităţi de
publicitate şi informare pe contul debitorului, exercitarea
acţiunii oblice ori luarea unor măsuri asigurătorii.
Principalele măsuri asigurătorii sunt sechestrul şi
poprirea asiguratorie.
Sechestrul asigurator
Sechestrul asigurator constă în indisponibilizarea
bunurilor mobile sau/şi imobile urmăribile ale debitorului aflate
în posesia acestuia sau a unui terţ în scopul valorificării lor în
momentul în care creditorul unei sume de bani va obţine un
titlu executoriu.
Reglementarea legală:
- art. 952-968 Codul de procedură civilă.
Cererea de sechestru asigurator se adresează instanţei
care este competentă să judece procesul în primă instanţă.
Instanţa va hotărî de urgenţă în camera de consiliu, fără
citarea părţilor, prin încheiere executorie, stabilind suma până
la care se încuviinţează sechestrul.
Executarea măsurii sechestrului asigurator se aduce la
îndeplinire de către executorul judecătoresc.
În cazul bunurilor mobile, executorul se deplasează la
locul unde se află aceste bunuri şi va sechestra bunurile numai
în măsura realizării creanţei, fără somaţie ori înştiinţarea
157
prealabilă a debitorului.
Dacă debitorul va da o garanţie îndestulătoare, instanţa
va putea ridica, la cererea debitorului, sechestrul asigurator.
Cererea de ridicare a sechestrului se soluţionează, în
camera de consiliu, de urgenţă, cu citarea în termen scurt a
părţilor, prin încheiere, care este supusă numai apelului, în
termen de 5 zile de la pronunţare, la instanţa ierarhic
superioară.
Valorificarea bunurilor sechestrate nu se va putea face
decât după ce creditorul a obţinut titlu executoriu.
Poprirea asiguratorie
Poprirea asiguratorie se poate înfiinţa asupra sumelor de
bani, titlurilor de valoare sau altor bunuri mobile incorporale
datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care aceasta i le
va datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente.
- art.969 şi 970 Cod procedură civilă.
Acţiunea oblică (indirectă sau subrogatorie)

Potrivit art. 1560 alin.1 Cod civil, creditorul a cărui
creanţă este certă şi exigibilă poate să exercite drepturile şi
acţiunile debitorului atunci când acesta, în prejudiciul
creditorului, refuză sau neglijează să le exercite.
Acţiunea oblică este acţiunea în justiţie pe care creditorul
o exercită pentru valorificarea unui drept ce aparţine debitorului
său.
Reglementarea legală a acţiunii oblice ca mijloc de
protecţie a creditorului este dată de art. 1560 Cod civil, care
prevede dreptul creditorilor de a exercita toate drepturile şi
acţiunile debitorului lor, cu excepţia acelor drepturi ce sunt
considerate exclusiv personale.
Domeniul de aplicare a acţiunii oblice
- toate drepturile şi acţiunile debitorului, cu excepția
drepturilor strict personale;
- dreptul de a cere executarea silită.
Creditorul nu poate exercita:
- acțiunile și drepturile patrimoniale care au un caracter
exclusiv și strict personal care implică o apreciere subiectivă,
cum ar fi, de exemplu, acţiunea în revocarea unei donaţii pentru
ingratitudine;
- acţiunea prin care se urmăreşte răspunderea civilă sub
forma daunelor morale, întrucât aprecierea interesului aparţine
exclusiv debitorului, aceste acţiuni fiind exceptate de la
158
exercitarea pe calea acţiunii oblice.
- drepturile patrimoniale insesizabile, cum ar fi: dreptul
de abitaţie, dreptul de uz, dreptul de a primi o bursă, dreptul de
proprietate asupra bunurilor de uz personal şi casnic necesare
debitorului şi familiei sale, obiecte de cult, dacă nu sunt mai
multe de acelaşi fel, dreptul de proprietate asupra bunurilor care
servesc la exercitarea ocupaţiei debitorului.
Condițiile cerute pentru exercitarea acțiunii oblice

 creanța creditorului trebuie să fie certă și exigibilă;
 debitorul să fie inactiv,
 inactivitatea debitorului să îi producă un prejudiciu
creditorului;
 acțiunea să nu aibă ca obiect drepturi strâns legate de
persoana debitorului.
Efectele acțiunii oblice

Efectele pe care acţiunea oblică le produce, în primul
rând, relativ la interesele creditorului, dar şi cu privire la
celelalte două părţi (debitor şi terţ), confirmă caracterul pe care
acţiunea oblică îl are în calitate de mijloc de protecţie a
creditorului. Astfel, art. 1561 Cod civil prevede că hotărârea
judecătorească de admitere a acţiunii oblice profită tuturor
creditorilor. Totuşi, eficienţa acestui mijloc este redusă de
faptul că nu garantează niciun drept de preferinţă creditorului
chirografar, astfel încât, odată cu admiterea acţiunii, remiterea
bunurilor care au făcut obiectul demersului se va face în
patrimoniul debitorului. Prin urmare, creditorul chirografar va
suporta concursul celorlalţi creditori ai debitorului, în virtutea
dreptului de gaj general.
Acţiunea revocatorie
Acţiunea revocatorie este acţiunea civilă prin care
creditorul poate cere anularea actelor juridice făcute în frauda
drepturilor sale de către debitor.
Codul civil reglementează acţiunea revocatorie în art.
1562-1565.
În privinţa naturii juridice a acţiunii revocatorii, aceasta
este o acţiune în inopozabilitatea actului fraudulos faţă de
creditorul reclamant, nefiind incidente prevederile Codului civil
referitoare la răspunderea civilă delictuală.
Domeniul de aplicare a acesteia se circumscrie
domeniului de aplicare a acţiunii oblice.
159
Condiţiile pentru exercitarea acţiunii revocatorii sunt
următoarele:
– actul atacat să fi cauzat creditorului un prejudiciu, în
sensul că debitorul şi-a cauzat sau şi-a mărit o stare de
insolvabilitatea;
– existenţa unei fraude din partea debitorului, adică
actul încheiat de debitor să fi fost făcut în frauda drepturilor
creditorului;
– existenţa unei complicităţi între debitor şi terţul cu
care a încheiat actul atacat, cu privire la fraudarea creditorului;
– caracterul cert al creanţei.
Termenul de prescripție al acțiunii revocatorii

Art.1564 Codul civil prevede că dacă prin lege nu se
prevede altfel, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an
de la data la care creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască
prejudiciul ce rezultă din actul atacat.
Efectele acțiunii revocatorii

Potrivit art.1565 Cod civil, acţiunea revocatorie produce
următoarele efecte:
 actul atacat va fi declarat inopozabil atât faţă de
creditorul care a introdus acţiunea, cât şi faţă de toţi ceilalţi
creditori care, putând introduce acţiunea, au intervenit în cauză.
aceştia vor avea dreptul de a fi plătiţi din preţul bunului
urmărit;
 terţul dobânditor va putea păstra bunul plătind
creditorului, căruia profită admiterea acţiunii, o sumă de bani
egală cu prejudiciul suferit de acesta din urmă.
160

Efectul oricărei obligaţii este dreptul pe care aceasta îl conferă creditorului de a
pretinde şi de a obţine de la debitor îndeplinirea exactă a prestaţiei la care acesta s-a obligat.
Executarea obligaţiilor poate fi executare directă (executare în natură) şi
executare indirectă (executare prin echivalent).
Plata reprezintă efectul specific al raportului juridic obligaţional, reglementată
legal, care sub aspectul condiţiilor impune cunoaşterea următoarelor elemente:
- persoana care poate face plata
- persoana căreia i se poate face plata
- obiectul plăţii
- data şi locul plăţii
- imputaţia plăţii
- dovada plăţii
- oferta reală
În situaţia în care debitorul nu-şi execută de bunăvoie obligaţia asumată,
creditorul poate cere executarea silită, pentru valorificarea dreptului său.
Creditorul are următoarele drepturi asupra patrimoniului debitorului:
 să ceară luarea unor măsuri conservatorii
 să intenteze acţiunea oblică (indirectă sau subrogatorie)
 să intenteze acţiunea revocatorie

- executare directă, plata, imputaţia plăţii, executare indirectă, măsuri conservatorii,
acţiune oblică, acţiune revocatorie
1. Care sunt condiţiile plăţii?
2. Ce se înţelege prin imputaţia plăţii?
3. Care sunt drepturile creditorului asupra patrimoniului debitorului?
4. Prezentaţi domeniul de aplicare, condiţiile intentării şi efectele acţiunii oblice.
5. Prezentaţi domeniul de aplicare, condiţiile intentării şi efectele acţiunii revocatorii.
161
1. În cazul acţiunii revocatorii:
a. termenul de prescripţie este de 3 ani deoarece nulitatea actului atacat este o
nulitate relativă
b. nu poate fi atacat un act prin care debitorul a plătit un alt creditor al său
c. frauda debitorului nu este cerută decât la actele încheiate cu titlu oneros
2. Admiterea acţiunii revocatorii are ca efect:

a. inopozabilitatea actului atacat faţă de creditor
b. anularea actului atacat şi repunerea în situaţia anterioară
c. întoarcerea bunului în patrimoniul debitorului
3. Plata este cherabilă atunci când se efectuează la:

a. locul convenit de părţi
b. domiciliul creditorului
c. domiciliul debitorului
4. Sarcina probei plăţii o are:

a. creditorul, atunci când debitorul pretinde stingerea obligaţiei prin plată
b. creditorul care pretinde executarea obligaţiei
c. de regulă, faptul plăţii este prezumat de lege
5. Imputaţia plăţii se face:

a. de către creditor, dacă părţile nu convin altfel
b. de către debitor, care poate alege dacă plata stinge mai întâi debitul
principal şi apoi dobânda
162
c. în lipsa unei convenţii şi a unei precizări din partea debitorului sau a
creditorului, asupra datoriei scadente cea mai oneroasă
București, 2017.
163
TRANSMISIUNEA ŞI TRANSFORMAREA OBLIGAŢIILOR
Cuprins

10.2.1. Transmiterea obligaţiilor
10.2.1.1. Cesiunea de creanţă
10.2.1.2. Subrogaţia
10.2.1.3. Preluarea datoriei
10.2.2. Transformarea obligaţiilor
10.2.2.1. Novaţia
164
– definirea conceptului de transmisiune a obligaţiilor;

– identificarea modurilor de transmisiune a obligaţiilor în
raport de reglementările Codului civil;
– prezentarea conceptului de transformare a obligaţiilor;
– analizarea novaţiei, ca mod de transformare a
obligaţiilor.

legislativă;
10.2.Conţinutul unităţii de învăţare
10.2.1. Transmiterea obligaţilor

Transmiterea obligațiilor este operaţiunea juridică prin
care se transmit fie toate elementele obligaţiei de la subiectul
iniţial către alt subiect, fie se transmit doar unele elemente –
deci fie transmiterea laturii active, fie transmiterea laturii
pasive, fie transmiterea ambelor.
10.2.1.1.Cesiunea de creanţă
165
Cesiunea de creanţă este contractul prin care un creditor
transmite o creanţă a sa unei alte persoane.25
Cu alte cuvinte, cesiunea de creanţă este o convenţie
încheiată între cedent şi cesionar prin care primul substituie, în
locul său, pe al doilea, acesta devenind noul creditor al
debitorului cedat.
Cesiunea de creanţă este reglementată de art. 1566-1592
Cod civil.
Potrivit art.1566 Cod civil, cesiunea de creanţă este
convenţia prin care creditorul cedent transmite cesionarului o
creanţă împotriva unui terţ.
Părţile contractului de cesiune sunt:
 cedentul – creditorul inițial care transmite creanţa;
 cesionarul – dobânditorul creanţei, care devine noul
creditor al debitorului;
 debitorul cedat – terţul asupra căruia există creanţa.
Domeniul de aplicare
Cesiunea de creanţă are natură contractuală.
Poate face obiectul unei cesiuni orice creanţă indiferent
de obiectul său: creanţe având ca obiect o sumă de bani, născute
din contract, act unilateral izvor de obligaţii, fapte juridice licite
sau fapte juridice ilicite.
Dispoziţiile art. 1566 Cod civil nu se aplică:
a) transferului creanţelor în cadrul unei transmisiuni
universale sau cu titlu universal;
b) transferului titlurilor de valoare şi altor instrumente
financiare, cu excepţia dispoziţiilor privitoare la cesiunea unei
creanţe constatate printr-un titlu nominativ, la ordin sau la
putător.
De la libera cesibilitate a creanţelor există următoarele
excepţii:
– creanţele declarate netransmisibile prin lege – art.1569
alin.1 Cod civil;
– creanţele având ca obiect altă prestaţie decât plata unei
sume de bani, dacă, prin efectul transmisiunii, obligaţia va fi în
mod substanţial mai oneroasă;
– părţile raportului obligaţional pot stabili caracterul
inalienabil al creanţei, sub condiţia existenţei unui interes
legitim.
25
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., p. 377.
166
Condiţiile de validitate a cesiunii de creanţă:
Condițiile de fond ale cesiunii de creanță sunt cerinţele
prevăzute de art.1179 alin.1 Cod civil, cerute pentru orice
contract: capacitatea; consimţământul;obiectul determinat şi
licit; cauza licită şi morală;
Din punctul de vedere al modului de încheiere, cesiunea
de creanţă este un contract consensual;
Pentru validitatea cesiunii nu este necesar
consimţământul debitorului cedat.
Condiţiile de efectivitate ale cesiunii de creanţă

Opozabilitatea cesiunii faţă de debitorul cedat şi faţă de
terţii interesaţi (creditorii cedentului, alţi cesionari) se
realizează conform art.1578-1581 Cod civil, respectiv:
– acceptarea cesiunii de către debitor printr-un înscris
care să aibă dată certă;
– notificarea scrisă a cesiunii pe suport de hârtie sau în
format electronic, în care să se menţioneze identitatea
cesionarului, creanţa cedată şi să solicite debitorului plata
directă;
– înscrierea în arhiva electronică în cazul cesiunii unei
universalităţi de creanţe actuale sau viitoare(art.1579 Cod
civil);
– notarea în Cartea funciară.
Felurile cesiunii de creanță

Cesiunea de creanţă poate fi:
 cu titlu oneros;
 cu titlu gratuit.
Dacă cesiunea este cu titlu gratuit, dispoziţiile legale se
completează în mod corespunzător cu cele din materia
contractului de donaţie.
Dacă cesiunea este cu titlu oneros, dispoziţiile legale se
completează în mod corespunzător cu cele din materia
contractului de vânzare sau, după caz, cu cele care
reglementează orice altă operaţiune juridică în cadrul căreia
părţile au convenit să se execute prestaţia constând în
transmiterea unei creanţe.
Cesiunea de creanţă transferă cesionarului:
a) toate drepturile pe care cedentul le are în legătură cu
creanţa cedată;
b) drepturile de garanţie şi toate celelalte accesorii ale
creanţei cedate.
Cu toate acestea, cedentul poate să predea cesionarului,
167
fără acordul constituitorului, posesia bunului luat în gaj. In
cazul în care constituitorul se opune, bunul gajat rămâne în
custodia cedentului.
Efectele cesiunii de creanţă între părţi

Între părţi, cesiunea de creanţă are ca efect transmiterea
dreptului de creanţă de la cedent la cesionar. Creanţa se
transmite împreună cu garanţiile şi accesoriile ei.
Cesionarul va dobândi creanţa la valoarea ei nominală, nu
la valoarea de achiziţie.
Efectele cesiunii de creanţă intre părţi şi terţi

În materia cesiunii de creanţă au calitatea de terţi:
- debitorul cedat;
- cesionarii ulteriori şi succesivi;
- creditorii cedentului.
Faţă de debitorul cedat, efectele se produc doar dacă
sunt realizate formele de opozabilitate:
 acceptarea cesiunii (prin act autentic, erga omnes, prin
act sub semnătură privată, doar faţă de debitor);
 notificarea debitorului;
 înscrierea cesiunii în Arhiva Electronică a Garanţiilor
Reale Mobiliare.
Până în momentul realizării formelor de opozabilitate,
debitorul poate face plata valabil către cedent.
După realizarea opozabilităţii, debitorul va fi obligat doar
faţă de cesionar.
In raporturile cu cesionarii ulteriori şi succesivi prezintă
importanță realizarea formelor de opozabilitate, astfel va
beneficia de creanţă cesionarul care a realizat primul formele de
opozabilitate.
Acceptarea cesiunii de către debitor, făcută prin act sub
semnătură privată, va fi opozabilă numai faţă de el, nu şi faţă de
terţi, pentru care trebuie făcută prin act în formă autentică.
Efectele cesiunii de creanţă între cesionar şi debitorul

cedat
Debitorul poate să opună cesionarului toate mijloacele de
apărare pe care le-ar fi putut invoca împotriva cedentului.
Astfel, el poate să opună plata făcută cedentului înainte ca
cesiunea să fi devenit opozabilă, indiferent dacă are sau nu
cunoştinţă de existenţa altor cesiuni, precum şi orice altă cauză
de stingere a obligaţiilor survenită înainte de acel moment.
Debitorul poate să opună cesionarului plata pe care el
168
însuşi ori fideiusorul său a făcut-o cu bună – credinţă unui
creditor aparent, chiar dacă au fost îndeplinite formalităţile
cerute pentru a face opozabilă cesiunea debitorului şi terţilor.
În cazul în care cesiunea i-a devenit opozabilă prin
acceptare, debitorul cedat nu mai poate opune cesionarului
compensaţia pe care o putea invoca în raporturile cu cedentul.
Efectele cesiunii de creanţă între terţi

Creditorii cedentului, până la opozabilitate, pot urmări
creanţa în patrimoniul cedentului. Ulterior acest lucru nu mai
este posibil.
Garanţiile pe care le dă cedentul cesionarului:
- garanţia că există creanţă şi că este valabilă;
- cedentul nu se obligă să garanteze şi solvabilitatea
debitorului.
Obligaţia de garanţie
Dacă cesiunea este cu titlu oneros, cedentul are, de drept,
obligaţia de garanţie faţă de cesionar.
Astfel, cedentul garantează existenţa creanţei în raport cu
data cesiunii, fără a răspunde de solvabilitatea debitorului cedat.
Dacă cedentul s-a obligat expres să garanteze pentru
solvabilitatea debitorului cedat, se prezumă, în lipsa unei
stipulaţii contrare, că s-a avut în vedere numai solvabilitatea de
la data cesiunii.
Răspunderea pentru solvabilitatea debitorului cedat se
întinde până la concurenţa preţului cesiunii, la care se adaugă
cheltuielile suportate de cesionar în legătură cu cesiunea.
Dacă cedentul cunoştea, la data cesiunii, starea de
insolvabilitate a debitorului cedat, sunt aplicabile, în mod
corespunzător, dispoziţiile legale privind răspunderea
vânzătorului de rea-credinţă pentru viciile ascunse ale bunului
vândut.
In lipsă de stipulaţie contrară, cedentul cu titlu gratuit nu
garantează nici măcar existenţa creanţei la data cesiunii.
10.1.2. Subrogaţia în drepturile creditorului prin

plata creanţei
Noţiunea şi reglementarea legală

Subrogaţia este acel mod de transmitere a obligaţiilor care
constă în înlocuirea creditorului dintr-un raport juridic
obligaţional cu o altă persoană care, plătind datoria debitorului,
devine creditor al acestuia din urmă, dobândind toate drepturile
169
creditorului plătit.26
Definiţia legală a subrogaţiei este cuprinsă în art.1593
alin.1 Cod civil, care prevede că oricine plăteşte în locul
debitorului poate fi subrogat în drepturile creditorului, fără însă
a putea dobândi mai multe drepturi decât acesta
Subrogaţia este reglementată în art.1593-1598 Cod civil.
Felurile subrogaţiei
Conform art.1593 Cod civil, subrogaţia poate fi
convenţională sau legală.
Subrogaţia convenţională poate, la rândul ei, să fie
consimţită de creditor sau consimţită de debitor.
Subrogaţia consimţită de creditor este instituită de
art.1594 Cod civil:
– subrogaţia este consimţită de creditor atunci când,
primind plata de la un terţ, îi transmite acestuia, la momentul
plăţii, toate drepturile pe care le avea împotriva debitorului;
– operează fără consimţământul debitorului;
– orice stipulaţie contrară se consideră nescrisă.
Subrogaţia consimţită de debitor este reglementată de art.1595
Cod civil.
Subrogaţia este consimţită de debitor atunci când acesta
se împrumută spre a-şi plăti datoria şi, pe această cale,
transmite împrumutătorului drepturile creditorului faţă de care
avea datoria respectivă.
Subrogaţia este valabilă numai dacă actul de împrumut şi
chitanţa de plată a datoriei au dată certă, în actul de împrumut
se declară că suma a fost împrumutată spre a se plăti datoria, iar
în chitanţă se menţionează că plata a fost făcută cu banii
împrumutaţi de noul creditor.
Subrogaţia consimţită de debitor are loc fără
consimţământul creditorului iniţial, în lipsă de stipulaţie
contrară.
Subrogaţia legală
În afară de alte cazuri prevăzute de lege, subrogaţia se
produce de drept:
 în folosul creditorului, chiar chirografar, care plăteşte
unui creditor care are un drept de preferinţă, potrivit
legii;
 în folosul dobânditorului unui bun care îl plăteşte pe
titularul creanţei însoţite de o garanţie asupra bunului
respectiv;
26
Liviu Pop, Drept civil român. Teoria generală a obligaţiilor, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p.
462.
170
 în folosul celui care, fiind obligat împreună cu alţii sau
pentru alţii, are interes să stingă datoria;
 în folosul moştenitorului care plăteşte din bunurile sale
datoriile succesiunii.
Efectele subrogaţiei
Subrogaţia are ca efecte transmiterea creanţei împreună cu
garanţiile şi accesoriile acesteia de la creditorul plătit la cel care
plăteşte.
Subrogaţia se deosebeşte de cesiunea de creanţă, deoarece,
în cazul cesiunii, contează doar valoarea nominală a creanţei,
indiferent de valoarea preţului.
Subrogaţia îşi produce efectele din momentul plăţii pe care
terţul o face în folosul creditorului.
Subrogaţia produce efecte împotriva debitorului principal
şi a celor care au garantat obligaţia. Aceştia pot opune noului
creditor mijloacele de apărare pe care le aveau împotriva
creditorului iniţial.
10.1.3. Preluarea datoriei

Definiţia şi reglementarea legală
Conform art.1599 alin. 1 Cod civil, obligaţia de a plăti o
sumă de bani ori de a executa o altă prestaţie poate fi transmisă
de debitor unei alte persoane.
Preluarea datoriei este reglementată de art.1599-1608
Cod civil.
Condiţii de operare
Referitor la condiţii, preluarea datoriei se realizează
printr-un contract încheiat între debitorul iniţial şi noul debitor
sau printr-un contract încheiat între creditor şi noul debitor, prin
care acesta din urmă îşi asumă obligaţia. Prin încheierea
contractului, noul debitor îl înlocuieşte pe cel vechi
Efectele preluării de datorie

Conform art.1600 Cod civil, prin încheierea contractului
de preluare a datoriei, noul debitor îl înlocuieşte pe cel vechi,
care, dacă nu s-a stipulat altfel şi sub rezerva art. 1.601, este
liberat.
10.1.4. Cesiunea de contract
171
Definiţia şi reglementarea legală
Conform art.1315 alin. 1 Cod civil, o parte poate să-şi
substituie un terţ în raporturile născute dintr-un contract numai
dacă prestaţiile nu au fost încă integral executate, iar cealaltă
parte consimte la aceasta.
Contractul de cesiune se încheie între o parte (contractant
cedent) şi un terţ faţă de acest contract (contractant cesionar)şi
are ca obiect un contract aflat în curs de executare (contract
cedat) prin care se convine la transmiterea drepturilor şi
obligaţiilor contractuale.
Cesiunea de contract este reglementată de art. 1315-1320
Cod civil.
Forma cesiunii de contract

Cesiunea contractului şi acceptarea acesteia de către
contractantul cedat trebuie încheiate în forma cerută de lege
pentru validitatea contractului cedat.
10.2. Transformarea obligaţiilor

Transformarea obligaţiilor se referă la situațiile în care
se modifică unul sau altul dintre elementele obligaţiei,
subiectele, obiectul sau cauza.
10.2.1. Novaţia
Noțiunea
Conform art.1609 Cod civil, novaţia este o convenţie prin
care părţile unui raport juridic obligaţional sting o obligaţie
veche şi o înlocuiesc cu o obligaţie nouă.
Felurile novaţiei
 Novaţia obiectivă
Novaţia obiectivă este acea formă a novaţiei care se
produce între creditorul şi debitorul iniţial, prin schimbarea în
raportul juridic obligaţional a obiectului sau cauzei obligaţiei
vechi.
Schimbarea obiectului obligaţiei se realizează atunci
când părţile convin ca obiectul obligaţiei să îl reprezinte nu o
sumă de bani, ci o altă prestaţie.
Schimbarea cauzei obligaţiei intervine atunci când
dobânditorul unui bun, debitor al preţului, convine cu
înstrăinătorul să păstreze preţul cu titlu de împrumut.
 Novaţia subiectivă
172
Novaţia subiectivă este acea formă a novaţiei care se
realizează prin schimbarea creditorului sau debitorului
obligaţiei iniţiale.
Novaţia prin schimbare de creditor are loc prin
substituirea creditorului iniţial cu un nou creditor, ceea ce
presupune că debitorul va fi liberat faţă de vechiul creditor şi
obligat faţă de noul creditor.
Novaţia prin schimbare de debitor are loc atunci când un
terţ se obligă faţă de creditor să plătească datoria, fără a se cere
acordul debitorului iniţial.
Condiţiile novaţiei
Novaţia presupune întrunirea tuturor condiţiilor de
validitate a contractelor, prevăzute de art.1179 Cod civil,
precum şi următoarele condiţii speciale:
 intenţia părţilor de a nova, animus novandi;
 să existe o obligaţie veche valabilă, care să se stingă
prin novaţie;
 prin acordul părţilor să se nască o obligaţie nouă,
valabilă, care să înlocuiască obligaţia veche;
 obligaţia nouă să conţină un element nou faţă de vechea
obligaţie, cum ar fi părţile, obiectul sau cauza.
Efectele novaţiei
Indiferent de felul ei, novaţia produce următoarele
efecte:
 stinge obligaţia veche, împreună cu toate garanţiile
sale;
 dă naştere unei noi obligaţii, care are caracter
contractual fiind rezultatul voinţei părţilor.
Proba novaţiei
Conform art.1610 Cod civil, novaţia nu se prezumă.
Intenţia de a nova trebuie să fie neîndoielnică.
Garanţiile creanţei novate

Ipotecile care garantează creanţa iniţială nu vor însoţi
noua creanţă decât dacă aceasta s-a prevăzut în mod expres.
În cazul novaţiei prin schimbarea debitorului, ipotecile
legate de creanţa iniţială nu subzistă asupra bunurilor
debitorului iniţial fără consimţământul acestuia din urmă şi nici
nu se strămută asupra bunurilor noului debitor fără acordul său.
Atunci când novaţia operează între creditor şi unul dintre
173
debitorii solidari, ipotecile legate de vechea creanţă nu pot fi
transfe-rate decât asupra bunurilor codebitorului care
contractează noua datorie.
Mijloacele de apărare
Atunci când novaţia are loc prin schimbarea debitorului ,
noul debitor nu poate opune creditorului mijloacele de apărare
pe care le avea împotriva debitorului iniţial şi nici cele pe care
acesta din urmă le avea împotriva creditorului, cu excepţia
situaţiei în care, în acest ultim caz, debitorul poate invoca
nulitatea absolută a actului din care s-a născut obligaţia iniţială.
Efectele novaţiei asupra debitorilor solidari şi

fideiusorilor
Novaţia care operează între creditor şi unul dintre debitorii
solidari îi liberează pe ceilalţi codebitori cu privire la creditor.
Novaţia care operează cu privire la debitorul principal îi
liberează pe fideiusori.
Efectele novaţiei asupra creditorilor solidari

Novaţia consimţită de un creditor solidar nu este opozabilă
celorlalţi creditori decât pentru partea din creanţă ce revine
acelui creditor.
174

Transmisiunea obligaţiilor este operaţiunea juridică prin care se transmit fie toate
elementele obligaţiei de la subiectul iniţial către alt subiect, fie se transmit doar unele
elemente.
Modurile de transmitere a obligaţiilor sunt:
- cesiunea de creanţă
- subrogaţia
- preluarea datoriei
Cesiunea de creanţă este convenţia prin care creditorul cedent transmite cesionarului o
creanţă împotriva unui terţ.
Cesiunea de creanţă este un contract consensual. Nu este necesar consimţământul
debitorului cedat pentru validitatea cesiunii.
Principalul efect al cesiunii de creanţă este transmiterea dreptului de creanţă de la cedent
la cesionar.
Conform art.1593 alin.1 Cod civil, oricine plăteşte în locul debitorului poate fi subrogat
în drepturile creditorului, fără însă a putea dobândi mai multe drepturi decât acesta.
Subrogaţia poate fi convenţională şi legală.
Subrogaţia convenţională poate fi consimţită de creditor, atunci când primind plata de la
un terţ, îi transmite acestuia, la momentul plăţii, toate drepturile pe care le avea împotriva
debitorului, sau consimţită de debitor, atunci când acesta se împrumută spre a-şi plăti datoria
şi, pe această cale, transmite împrumutărorului drepturile creditorului faţă de care avea datoia
respectivă.
Subrogaţia legală se produce:
a) În folosul creditorului, chiar chirografar, care plăteşte unui creditor care are un drept
de preferinţă, potrivit legii;
b) În folosul dobânditorului unui bun care îl plăteşte pe titularul creanţei însoţite de o
garanţie asupra bunului respectiv;
c) În folosul celui care, fiind obligat împreună cu alţii sau pentru alţii, are intenţia să
stingă datoria;
d) În folosul moştenitorului care plăteşte din bunurile sale datoriile succesiunii.
Subrogaţia îşi produce efectele din momentul plăţii pe care terţul o face în folosul
creditorului. Efectele se produc împotriva debitorului principal şi a celor care au garantat
obligaţia.
175
Preluarea datoriei reprezintă transmiterea obligaţiei de a plăti o sumă de bani ori de a
executa o altă prestaţie de la debitor către o altă persoană. Preluarea datoriei se realizează
printr-un contract încheiat între debitorul iniţial şi noul debitor sau printr-un contract încheiat
între creditor şi noul debitor, prin care acesta din urmă îşi asumă obligaţia.
Transformarea obligaţiilor se referă la toate ipotezele în care se modifică unul sau altul
dintre elementele obligaţiei (subiecte, obiect, cauză).
Novaţia este operaţiunea juridică de natură contractuală prin care părţile sting o obligaţie
veche şi o înlocuiesc cu o obligaţie nouă. Consecinţa acestei operaţiunii este că obligaţia
existentă se transformă într-o obligaţie nouă.
Prin novaţie se stinge obligaţia veche împreună cu toate garanţiile sale.

- transmisiunea obligaţiilor, cesiunea de creanţă, subrogaţia, preluarea datoriei,
transmisiunea obligaţiilor, novaţia

1. Care sunt modurile de transmitere a obligaţiilor?
2. Prezentaţi cesiunea de creanţă, ca modalitate de transmisiune a obligaţiilor.
3. Prezentaţi subrogaţia, ca modalitate de transmisiune a obligaţiilor.
4. Prin ce se caracterizează preluarea datoriei?
5. Prezentaţi novaţia, ca modalitate de transformare a obligaţiilor.
176
1. Subrogaţia legală:
a. are loc atunci când un creditor plăteşte datoria debitorului său către un creditor cu
rang preferenţial
b. are loc atunci când un moştenitor care a acceptat succesiunea pur şi simplu plăteşte
o datorie a succesiunii
c. produce efecte numai dacă este acceptată de debitor
2. Este vorba de un mod de transformare a obligaţiilor în cazul:

a. novaţiei
b. remiterii de datorie
c. compensaţiei
3. Stingerea unei obligaţii existente şi înlocuirea ei cu o obligaţie nouă reprezintă:

a. cesiune de creanţă
b. novaţie
c. subrogaţie în drepturile creditorului prin plata creanţei
4. În cazul cesiunii de creanţă:

a. cesionarul devine titularul creanţei numai în proporţia preţului plătit cedentului
b. cedentul are obligaţia de a-l garanta pe cesionar pentru evicţiune dacă cesiunea s-a
făcut cu tilu oneros
c. cesionarul dobândeşte şi accesoriile creanţei cesionate
5. Spre deosebire de cesiunea de creanţă, subrogaţia convenţională consimţită de

creditor:
a. este un mod de transmitere a obligaţiilor
b. nu se poate produce înainte de plată
c. operează doar în măsura plăţii efectuate, iar nu a valorii nominale a creanţei
177
București, 2017.
STINGEREA OBLIGAŢIILOR
Cuprins

11.2.1. Darea în plată
11.2.2. Compensaţia
11.2.3. Confuziunea
11.2.4. Remiterea de datorie
11.2.5. Imposibilitatea fortuită de executare
– identificarea modurilor de stingere a obligaţiilor;
178
– prezentarea plăţii, ca mijloc de stingere a obligaţiilor;
– analizarea compensaţiei, ca modalitate de stingere a
obligaţiilor;
– identificarea elementelor specifice confuziunii, ca mod
de stingere a obligaţiilor;
– cunoaşterea cazurilor de imposibilitate fortuită de
executare;
legale în materia remiterii de datorie, ca modalitate de stingere a
obligaţiilor.

legislativă;

Stingerea obligaţiilor
Obligaţiile se sting prin:
 plată;
 compensaţie;
 confuziune;
 remitere de datorie;
 imposibilitate fortuită de executare;
 alte moduri expres prevăzute de lege.
11.2.1. Darea în plată

Darea în plată este convenţia prin care creditorul şi
179
debitorul se înţeleg ca, în locul prestaţiei iniţiale, debitorul să
execute o altă prestaţie.
Această convenţie se realizează chiar în momentul plăţii.
Dacă se realizează anterior, nu mai este vorba despre o dare în
plată, ci despre o novaţie prin schimbare de obiect.
11.2. Compensaţia
Compensaţia este un mod de stingere a două obligaţii
reciproce şi de aceeaşi natură existente între două persoane,
astfel încât fiecare este, concomitent, creditor şi debitor al
celeilalte.
Noțiunea şi reglementarea legală
Potrivit art. 1616 Cod civil, datoriile reciproce se sting
prin compensație până la concurența celei mai mici dintre ele.
- art.1616-1623 Cod civil
Condiţiile compensației
Pentru a opera compensația se cer întrunite următoarele
condiții:
– compensaţia operează de plin drept de îndată ce există
două datorii certe, lichide şi exigibile, oricare ar fi izvorul lor, şi
care au ca obiect o sumă de bani sau o anumită cantitate de
bunuri fungibile de aceeaşi natură;
– o parte poate cere lichidarea judiciară a unei datorii
pentru a putea opune compensaţia;
– oricare dintre părţi poate renunţa, în mod expres ori tacit,
la compensaţie.
Cazurile în care nu operează compensaţia (art.1618

Cod civil):
– creanţa rezultată dintr-un act făcut cu intenţia de a
păgubi; victimei unui furt nu i se poate opune compensaţia unei
datorii pe care o are faţă de autorul furtului;
– când datoria are ca obiect restituirea bunului dat în
depozit sau cu titlu de comodat;
– când una dintre creanţe are ca obiect un bun insesizabil
(de exemplu, pensia de întreţinere).
Compensaţia legală
Compensaţia legală operează de drept, în temeiul legii,
fără a fi necesar acordul de voinţă al părţilor.
Condiţiile cerute pentru a opera:
180
– obligaţiile să fie reciproce;
– creanţele să fie certe, lichide şi exigibile;
– datoria să aibă ca obiect prestaţia de a da sume de bani
sau bunuri fungibile de aceeaşi natură;
– părţile să nu fi renunţat expres la compensaţie.
Efectele compensaţiei faţă de terţi

Potrivit art.1622 Cod civil, față de terți compensația
produce următoarele efecte:
- compensaţia nu are loc şi nu se poate renunţa la ea în
detrimentul drepturilor dobândite de un terţ;
- debitorul care, fiind terţ poprit, dobândeşte o creanţă
asupra creditorului popritor nu poate opune compensaţia
împotriva acestuia din urmă;
- debitorul care putea să opună compensaţia şi care a
plătit datoria nu se mai poate prevala, în detrimentul
terţilor, de privilegiile sau de ipotecile creanţei sale.
11.3. Confuziunea
Confuziunea reprezintă acel mijloc de stingere a
obligaţiilor care constă în întrunirea în aceeaşi persoană a
calităţii de creditor şi de debitor al aceleiaşi obligaţii, după cum
prevede art. 1.624 Cod civil.
Confuziunea nu operează dacă datoria şi creanţa se
găsesc în acelaşi patrimoniu, dar în mase de bunuri diferite.
Confuziunea şi ipoteca
Ipoteca se stinge prin confuziunea calităţilor de creditor
ipotecar şi de proprietar al bunului ipotecat. Ea renaşte dacă
creditorul este evins din orice cauză independentă de el.
Confuziunea și fideiusiunea
Confuziunea care operează prin reunirea calităţilor de
creditor şi debitor profită fideiusorilor. Confuziunea care
operează prin reunirea calităţilor de fideiusor şi creditor ori de
fideiusor şi debitor principal nu stinge obligaţia principală.
Efectele confuziunii faţă de terţi

Confuziunea nu aduce atingere drepturilor dobândite
anterior de terţi în legătură cu creanţa stinsă pe această cale.
Desfiinţarea confuziunii
Dispariţia cauzei care a determinat confuziunea face să
181
renască obligaţia cu efect retroactiv.
11.4. Remiterea de datorie

Noţiunea
Remiterea de datorie este un mod voluntar de stingere a
obligaţiei, care constă în renunţarea creditorului, cu
consimţământul debitorului, la dreptul său de creanţă.
– art.1629 – 1633 Cod civil
Felurile remiterii de datorie

Remiterea de datorie poate fi:
– expresă sau tacită;
– cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.
Dovada remiterii de datorie

Dacă prin lege nu se prevede altfel, dovada remiterii de
datorie se face cu orice mijloc de probă.
11.5. Imposibilitatea fortuită de executare

Noţiunea şi reglementarea legală
Imposibilitatea fortuită de executare este o cauză de
stingere a obligaţiei, care este urmarea imposibilităţii fortuită de
executare din partea debitorului din cauză de forţă majoră, caz
fortuit sau alt eveniment asimilat acestora, produse înainte ca
debitorul să fie pus în întârziere.
Reglementare legală
- art. 1634 Cod civil.
Debitorul este, de asemenea, liberat, chiar dacă se află în
întârziere, atunci când creditorul nu ar fi putut, oricum, să
beneficieze de executarea obligaţiei din cauza împrejurărilor
prevăzute la alin. (1), afară de cazul în care debitorul a luat
asupra sa riscul producerii acestora.
Atunci când imposibilitatea este temporară, executarea
obligaţiei se suspendă pentru un termen rezonabil, apreciat în
funcţie de durata şi urmările evenimentului care a provocat
imposibilitatea de executare.
Dovada imposibilităţii de executare revine debitorului.
Debitorul trebuie să notifice creditorului existenţa
evenimentului care provoacă imposibilitatea de executare a
obligaţiilor.
182
Dacă notificarea nu ajunge la creditor într-un termen
rezonabil din momentul în care debitorul a cunoscut sau trebuia
să cunoască imposibilitatea de executare, debitorul răspunde
pentru prejudiciul cauzat, prin aceasta, creditorului.
Dacă obligaţia are ca obiect bunuri de gen, debitorul nu
poate invoca imposibilitatea fortuită de executare.

Obligaţiile se sting prin plată, compensaţie, confuziune, remitere de datorie,
imposibilitate fortuită de executare, precum şi prin alte moduri expres prevăzute de lege.
Darea în plată este convenţia prin care creditorul şi debitorul se înţeleg ca în locul
prestaţiei iniţiale, debitorul să execute o altă prestaţie.
Compensaţia este un mod de stingere a două obligaţii reciproce şi de aceeaşi natură
existente între două persoane, astfel încât fiecare este concomitent, creditor şi debitor al
celeilalte
Compensaţia operează de plin drept de îndată ce există două datorii certe, lichide şi
exigibile, oricare ar fi izvorul lor, şi care au ca obiect o sumă de bani sau o anumită cantitate
de bunuri fungibile de aceeaşi natură.
Compensaţia nu are loc şi nu se poate renunţa la ea în detrimentul drepturilor
dobândite de un terţ.
Compensaţia se poate clasifica în:
 Compensaţia legală – este utilă dacă nu sunt îndeplinite condiţiile compensaţiei
legale, de ex datoriile nu sunt lichide, nu au obiect fungibil.
 Compensaţia convenţională – dacă nu operează compensaţia legală, părţile pot
prevedea compensaţia convenţională. Compensaţia convenţională operează prin
acordul de voinţă al părţilor.
Confuziunea reprezintă acel mijloc de stingere a obligaţiilor care constă în întrunirea
în aceeaşi persoană a calităţii de creditor şi de debitor al aceleiaşi obligaţii.
183
Confuziunea nu aduce atingere drepturilor dobândite anterior de terţi în legătură cu
creanţa stinsă pe această cale.
Dispariţia cauzei care a determinat confuziunea face să renască obligaţia cu efect
retroactiv.
Remiterea de datorie are loc atunci când creditorul îl liberează pe debitor de obligaţia
sa. Remiterea de datorie este totală, dacă nu se stipulează contrariul.
Imposibilitatea fortuită de executare reprezintă acea cauză de stingere a obligaţiei care
se datorează imposibilităţii fortuite de executare din partea debitorului din cauză de forţă
majoră, caz fortuit sau alt eveniment asimilat acestora
In dreptul civil, imposibilitatea fortuită de executare are mai multe accepţiuni:
- In materia răspunderii civile – are relevanţă sub aspectul înlăturării vinovăţiei (caz
fortuit) şi înlăturării raportului de cauzalitate (forţă majoră).
- Ca mod de stingere a actelor unilaterale.
- Ca risc al contractului – în materia contractelor sinalagmatice.
Ca mod de stingere a actelor unilaterale obligaţiile se sting numai dacă nu e vorba de
culpa debitorului şi debitorul nu era pus în întârziere. Se va stinge şi după punerea lui în
întârziere, dacă debitorul va dovedi că bunul ar fi pierit oricum chiar dacă bunul era la
creditor.

- stingerea obligaţiilor, darea în plată, compensaţia, confuziunea, remiterea de datorie,
imposibilitatea fortuită de executare

1. Care sunt modurile de stingere a obligaţiilor?
2. Care este deosebirea dintre darea în plată şi novaţie?
3. Prezentaţi formele compensaţiei.
4. În ce situaţii nu operează confuziunea?
5. Care sunt obligaţiile debitorului în cazul imposibilităţii fortuite de executare?
184
1. Confuziunea:
a.reprezintă un mijloc de stingere a obligaţiilor care se realizează ori de câte ori aceeaşi
persoană cumulează calitatea de creditor cu cea de debitor a aceleiaşi obligaţii
b. nu produce efectul stingerii garanţiilor obligaţiei principale
c. în cazul nulităţii actului juridic prin efectul căruia s-a creat confuziunea nu există nicio
consecinţă asupra confuziunii
2. Compensaţia legală a unor creanţe reciproce nu operează în cazul în care:

a. creanţele au ca obiect bunuri fungibile
b. creanţele care urmează a se compensa sunt exigibile
c. creanţa este insesizabilă
3. Remiterea de datorie:
a. făcută unuia dintre codebitorii solidari, de regulă, liberează pe ceilalţi
b. poate fi făcută şi prin testament
c. poate fi supusă reducţiunii
4. Compensaţia legală:
a. nu exclude posibilitatea renaşterii creanţelor reciproce
b. nu este împiedicată de termenul de graţie
c. operează în toate cazurile în care fiecare dintre creanţele reciproce are ca obiect bunuri
de gen
5. Obligaţia se stinge prin plată şi în cazul în care:

a. creditorul primeşte o altă prestaţie decât cea datorată
b. persoana care plăteşte este alta decât debitorul, însă numai dacă dovedeşte un interes
c. plata este făcută de debitor, cu bună-credinţă, unui creditor aparent, chiar dacă acesta
din urmă cunoştea că cel care îl plăteşte nu îi datorează nimic
185
București, 2017
GARANŢIILE PERSONALE
Cuprins

12.2.1. Fideiusiunea
12.2.2. Garanţiile autonome
186
– definirea conceptului de garanţii personale;
– înţelegerea categoriilor de garanţii personale în raport
– prezentarea fideiusiunii, ca garanţie personală;
– identificarea tipurilor de fideiusiune;
– cunoaşterea efectelor fideiusiunii;
legale în materia garanţiilor autonome.

legislativă;

Garanţiile personale
Cod civil reglementează în Titlul X Garanţiile personale,

respectiv în art. 2280-2320 fideiusiunea, iar în art. 2321-2322
garanţiile autonome.
12.2.1. Fideiusiunea
În sistemul nostru de drept, încă de la începuturile sale,
fidejusiunea a fost cunoscută sub denumirea de chezăşie27.
Fideiusiunea este contractul prin care o parte,
27
V.Neagu, P.Demetrescu, Curs de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor şi contracte speciale, Iaşi,
1958, p.279
187
fideiusorul, se obligă faţă de cealaltă parte, care are într-un alt
raport obligaţional calitatea de creditor, să execute, cu titlu
gratuit sau în schimbul unei remuneraţii, obligaţia debitorului
dacă acesta din urmă nu o execută.
Scopul oricărei obligaţii este executarea ei, dar nu
întotdeauna debitorii îşi execută obligaţia la scadenţă, astfel
încât creditorul doreşte să se asigure că la scadenţă, debitorul va
executa obligaţia.Cu alte cuvinte, creditorul doreşte o garanţie
pe care s-o execute dacă debitorul nu-și execută obligația.
Garanţia oferă creditorului fie posibilitatea de a urmări
cu preferinţă un anumit bun pentru a-şi îndestula creanţa prin
valorificarea lui, fie posibilitatea de multiplicare a gajului
general de care dispune.
Fideiusiunea este atât un contract, cât şi un drept de
garanţie. Între creditor şi o altă persoană decât debitorul se
încheie cu sau fără consimţământul debitorului, un contract prin
care terţul se obligă să plătească datoria la scadenţă, dacă
debitorul nu o va plăti.
Fideiusiunea poate fi convenţională, judecătorească şi
legală. Această clasificare nu are în vedere izvorul fideiusiunii
(care e mereu convenţional), ci necesitatea încheierii
contractului de fideiusiune. In cazul fideiusiunii convenţionale,
încheierea este lăsată la aprecierea părţilor, în cazul fideiusiunii
judecătoreşti ea este impusă de instanță, iar în cazul fideiusiunii
legale, încheierea contractului este impusă de către legiuitor.
Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească

fideiusorul:
 să aibă capacitate de exercițiu deplină;
 să domicilieze în România,
 să aibă șți să mențină în România bunuri suficiente
pentru a satisface creanța.
Caracterele juridice ale contractului de fideiusiune:

 Este un contract accesoriu pe lângă contractul principal,
deci soarta sa depinde de soarta obligaţiei principale.
Fideiusorul garantează doar pentru întinderea obligaţiei
principale, dar garantează şi faţă de accesoriile ei
(dobânzi, cheltuieli de urmărire, eventuale daune).
 Este un contract solemn, întrucât trebuie încheiat în
forma unui înscris autentic sau sub semnătură privată,
sub sancţiunea nulităţii absolute.
 Este un contract unilateral pentru că numai fideiusorul
188
se obligă faţă de creditor.
 Este un contract cu titlu gratuit deoarece creditorul nu-l
plăteşte pe fideiusor pentru garanţia asumată, însă
raporturile dintre fideiusor şi debitor nu sunt
întotdeauna cu titlu gratuit.
In afară de acestea, el trebuie să îndeplinească toate
condiţiile de fond şi de formă ale contractelor şi cerinţe speciale
referitoare la domiciliul fideiusorului şi la solvabilitatea sa.
De regulă, fideiusorul garantează pentru obligaţiile
prezente şi viitoare, indiferent de obiectul lor şi chiar pentru
obligaţiile eventuale.
Efectele fideiusiunii:
 In raportul dintre creditor şi fideiusor, efectul principal
constă în dreptul creditorului de a se întoarce împotriva
fideiusorului dacă debitorul nu plăteşte. Pentru creditor
nu există o ordine a urmăririi.
Fideiusorul are la dispoziţie mijloace de apărare:
Beneficiul de discuţiune – fideiusorul poate cere
creditorului să oprească urmărirea începută împotriva lui şi să
se îndrepte împotriva debitorului. Ca să fie primit acest
beneficiu, fideiusorul trebuie să indice bunurile debitorului care
pot fi urmărite (nu trebuie să fie vorba de bunuri supuse altor
garanţii reale) şi care trebuie să se afle în judeţul unde
urmăreşte să execute obligaţia. Dacă nu respectă aceste condiţii,
beneficiul nu se acceptă.
Beneficiul de diviziune (dacă sunt mai mulţi fideiusori) –
se va putea cere creditorului să-şi divizeze urmărirea împotriva
tuturor fideiusorilor.
La ambele beneficii se poate renunţa, ceea ce înseamnă
că fideiusorul nu se mai poate apăra.
În raportul dintre fideiusor şi debitor efectele se produc
în măsura în care fideiusorul a plătit creditorului. Atunci
fideiusorul are o acţiune în regres împotriva debitorului pentru
plata datoriei, pentru că fideiusorul nu s-a obligat pentru ei, ci
pentru altul.
Regresul are în vedere datoria principală, dobânzile,
cheltuielile de judecată şi eventualele daune. Fideiusorul
păstrează beneficiul solidarităţii dacă a garantat pentru mai
mulţi debitori.
Fideiusorul care a plătit datoria este de drept subrogat în
toate drepturile pe care creditorul le avea împotriva debitorului.
În raporturile dintre fideiusori efectul este că fideiusorul
plătitor are acţiune în regres împotriva celorlalţi fideiusori
numai pentru plata pentru care ei au garantat.
189
Stingerea fideiusiunii
Stingerea fideiusiunii se realizează:
a) Pe cale principală, din cauze proprii: remiterea de
fideiusiune, renunţarea la fideiusiune, nulitatea absolută a
obligaţiei garantate de fideiusor.
b) Pe cale accesorie, prin plata din partea debitorului sau
pe orice altă cale de stingere a obligaţiei principale.
Încetarea fideiusiunii
Încetarea fideiusiunii se produce prin:
 confuziune;
 liberarea fideiusorului prin fapta creditorului;
 liberarea fideiusorului pentru obligaţiile viitoare sau
nedeterminate;
 stingerea obligaţiei principale prin darea în plată;
 urmărirea debitorului principal;
 decesul fideiusorului;
 fideiusiunea constituită în considerarea unei anumite
funcţii deţinute de debitorul principal se stinge la
încetarea acestei funcţii.Cu toate acestea, fideiusorul
rămâne ţinut pentru toate datoriile existente la încetarea
fideiusiunii, chiar dacă acestea sunt supuse unei condiţii
sau unui termen.
12.2.2. Garanţiile autonome

Cod civil reglementează, în categoria garanţiilor
autonome, scrisoarea de garanţie şi scrisoarea de confort.
Scrisoarea de garanţie este definită de art. 2321 alin 1
Cod civil ca fiind angajamentul irevocabil şi necondiţionat prin
care o persoană, denumită emitent, se obligă, la solicitarea unei
persoane denumite ordonator, în considerea unui raport
obligaţional preexistent, dar independent de acesta, să plătească o
sumă de bani unei terţe persoane, denumită beneficiar, în
conformitate cu termenii angajamentului asumat.
Scrisoarea de confort este definită de art. 2322 alin 1 Cod
civil ca fiind un angajament irevocabil şi autonom prin care
emitentul îşi asumă o obligaţie de a face sau a nu face, în scopul
susţinerii unei alte persoane, denumită debitor, în vederea
executării obligaţiilor acesteia faţă de un creditor al său.
190

Titlul X din Codul civil reglementează garanţiile personale, în art. 2280-2320
fideiusiunea, iar în art. 2321-2322 garanţiile autonome.
Fideiusiunea este contractul prin care o parte, fideiusorul, se obligă faţă de cealaltă
parte, care are într-un alt raport obligaţional calitatea de creditor, să execute, cu titlu gratuit
sau în schimbul unei remuneraţii, obligaţia debitorului dacă acesta din urmă nu o execută.
Fideiusiunea poate fi convenţională, judecătorească şi legală.
Caracterele contractului de fideiusiune sunt:

 contract accesoriu
 contract solemn.
 contract unilateral
 contract cu titlu gratuit
Mijloacele de apărare ale fideiusorului sunt beneficiul de discuţiune şi beneficiul de
diviziune.
Stingerea fideiusiunii se realizează:
 Pe cale principală – din cauze proprii: remiterea de fideiusiune, renunţarea la
fideiusiune, nulitatea absolută a obligaţiei garantate de fideiusor.
 Pe cale accesorie – prin plata din partea debitorului sau pe orice altă cale de stingere a
obligaţiei principale.
Scrisoarea de garanţie este definită de art. 2321 alin 1 din Cod civil ca fiind
angajamentul irevocabil şi necondiţionat prin care o persoană, denumită emitent, se obligă, la
solicitarea unei persoane denumite ordonator, în considerea unui raport obligaţional preexistent,
dar independent de acesta, să plătească o sumă de bani unei terţe persoane, denumită beneficiar,
în conformitate cu termenii angajamentului asumat.
Scrisoarea de confort este definită de art. 2322 alin 1 din Cod civil ca fiind un
angajament irevocabil şi autonom prin care emitentul îşi asumă o obligaţie de a face sau a nu
face, în scopul susţinerii unei alte persoane, denumită debitor, în vederea executării obligaţiilor
acesteia faţă de un creditor al său.

- garanţii personale, fideiusiune, beneficiu de discuţiune, beneficiu de diviziune, garanţii
autonome, scrisoare de garanţie, scrisoare de confort
191
1. Care sunt caracterele juridice ale contractului de fideiusiune?
2. Ce mijloace juridice de apărare are fideiusorul?
3. Prezentaţi efectele fideiusiunii.
4. Analizaţi cazurile de încetare a fideiusiunii.
5. Identificaţi garanţiile autonome reglementate de Cod civil.
1. Contractul de fideiusiune este un contract:
a. consensual
b. solemn
c. real
2. Sancţiunea care intervine pentru nerespectarea formei contractului de fideiusiune

este:
a. nulitatea relativă
b. nulitatea absolută
c. inopozabilitatea
3. În apărarea sa fideiusorul are la îndemână:

a. numai beneficiul de discuţiune
b. numai beneficiul de diviziune
c. atât beneficiul de discuţiune cât şi beneficiul de diviziune
192
4. Sunt garanţii autonome:
a. fideiusiunea
b. scrisoarea de garanţie
c. scrisoarea de confort
5. Sunt părţi într-o scrisoare de garanţie:

a. emitentul
b. ordonatorul
c. debitorul
București, 2017.
193
PRIVILEGIILE ŞI GARANŢIILE REALE (I).
Cuprins

13.2.1. Privilegiile
13.2.2. Ipoteca
– definirea conceptelor de privilegii şi garanţii reale;

– înţelegerea categoriilor privilegii şi garanţii în raport de
194
– prezentarea tipurilor de privilegii;
– analizarea contractului de ipotecă;
– cunoaşterea elementelor specifice ale contractului de
ipotecă;
legale în materia stingerii dreptului de ipotecă

legislativă;
13.2.1. Privilegiile

Privilegiul este preferinţa acordată de lege unui creditor
în considerarea creanţei sale.
Privilegiile sunt reglementate de art.2333-2342 Cod
civil.
Natura juridică a privilegiilor

Unele privilegii sunt drepturi reale pentru că oferă
titularului lor atât prerogativa urmăririi, cât şi cea a preferinţei.
195
Altele nu sunt drepturi reale, ci simple cauze de preferinţă.
Felurile privilegiilor
Privilegiile pot fi generale sau speciale
Potrivit art. 2338 Cod civil, privilegiile generale sunt
privilegiile asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile ale
debitorului se stabilesc şi se exercită în condiţiile prevăzute de
Codul de procedură civilă.
Conform art. 2339 Cod civil, creanţele privilegiate asupra
anumitor bunuri mobile sunt următoarele:
a) Creanţa vânzătorului neplătit pentru plata
preţului bunului mobil vândut unei persoane fizice este
privilegiată cu privire la bunul vândut, cu excepţia cazului în
care cumpărătorul dobândeşte bunul pentru serviciul sau
exploatarea unei întreprinderi;
b) Creanţa celui care exercită un drept de retenţie
este privilegiată cu privire la bunul asupra căruia se exercită
dreptul de retenţie, atât timp cât acest drept subzistă.
(2) In caz concurs, privilegiile se exercită în ordinea
prevăzută la alin.(1). Orice stipulaţie contrară se consideră
nescrisă.
Privilegiul vânzătorului unui imobil pentru preţul
neîncasat al imobilului,preţul neîncasat se referă atât la
integralitatea lui, cât şi la o parte din el. Obiectul privilegiului
este imobilul vândut. Dacă imobilul s-a vândut unor
dobânditori succesivi, iar preţul nu a fost plătit, primul
dobânditor va avea preferinţa faţă de următorul şi tot aşa.
Privilegiul se conservă prin înscrierea în cartea funciară.
Privilegiul celui ce a împrumutat bani cumpărătorului
pentru plata imobilului către vânzător, împrumutătorul se
subrogă în drepturile vânzătorului plătit. Titlul se înscrie în
cartea funciară şi trebuie să cuprindă destinaţia împrumutului şi
subrogarea împrumutătorului în drepturile vânzătorului.
Privilegiul în caz de separaţie de patrimonii este
justificat de evitarea de către creditorii defunctului şi de
legatarii cu titlu particular, a concursului creditorilor
moştenitorului. Creditorii şi legatarii care au cerut separaţia de
patrimonii capătă un privilegiu asupra imobilelor succesiunii,
faţă de creditorii personali ai moştenitorului.
Condiţia necesară este înscrierea privilegiului în cartea
funciară într-un an de la deschiderea succesiunii. Dacă în acest
termen, moştenitorul constituie o ipotecă asupra imobilelor,
aceasta nu va fi opozabilă creditorilor privilegiaţi.
Concursul dintre privilegiile şi ipoteci este
196
reglementat de art. 2342 Cod civil, care prevede următoarele:
(1) In caz de concurs între privilegii sau între acestea şi
ipoteci, creanţele se satisfac în ordinea următoare:
1. Creanţele privilegiate asupra unor bunuri mobile,
prevăzute la art. 2339;
2. Creanţele garantate cu ipotecă sau gaj.
(2) Creditorul care beneficiază de un privilegiu special
este de preferat titularului unei ipoteci mobiliare perfecte dacă
îşi înscrie privilegiul în arhivă înainte ca ipoteca să fi devenit
perfectă. Tot astfel, creditorul privilegiat este preferat titularului
unei ipoteci imobiliare dacă îşi înscrie privilegiul în cartea
funciară mai înainte ca ipoteca să fi fost înscrisă.
13.2.2. Ipoteca

Ipoteca este un drept real asupra bunurilor mobile sau
imobile afectate executării unei obligaţii.
Ipoteca este reglementată de art.2343-2428 Cod civil.
Felurile ipotecii
1.în raport de natura bunului
 ipotecă mobiliară;
 ipotecă imobiliară.
2.în raport de izvorul său
 ipotecă convențională;
 ipotecă legală.
Ipoteca este convențională atunci când izvorul său este
convenția părților.
Ipoteca este legală atunci când este prevăzută de lege.
Codul civil prevede în art.2386 că următorele persoane
beneficiază de ipotecă legală:
 vânzătorul asupra bunului imobil vândut pentru prețul
datorat;
 promitentul achizitor pentru neexecutarea promisiunii
de a contracta având ca obiect un imobil înscris în cartea
funciară asupra bunului respectiv;
 cel care a împrumutat o sumă de bani pentru dobândirea
unui imobil, asupra imobilului, astfel dobândit, pentru
restituirea împrumutului;
 cel care a înstrăinat un imobil în schimbul întreținerii,
asupra imobilului înstrăinat pentru plata rentei în bani
corespunzătoare întreținerii neexecutate;
197
 coproprietarii pentru plata sultelor sau a prețului datorat
de coproprietarul adjudecatar,
 legatarii cu titlu particular asupra imobilelor din
moștenire cuvenite celui obligat la executarea legatului;
 arhitecții și antreprenorii care au convenit cu
proprietarul să edifice, să reconstruiască sau să repare
un imoil, asupra imobilului, pentru garantarea sumelor
datorate acestora, dar numai în limita sporului de
valoare realizat.
Obiectul ipotecii
Ipoteca mobiliară poate avea ca obiect:
 bunuri mobile corporale,
 bunuri mobile incorporale.
Ipoteca imobiliară poate avea ca obiect:
 bunuri imobile și accesoriile acestora;
 uzufructul bunurilor imobile și accesoriile acestora;
 dreptul de superficie;
 cotele-părți din dreptul de proprietate asupra bunurilor
imobile.
Nu pot face obiectul ipotecii:
 bunurile inalienabile;
 bunurile insesizabile.
Contractul de ipotecă
Contractul de ipotecă trebuie să îndeplinească condițiile
cerute de art.1179 Cod civil: capacitatea de a contracta,
consimțământul părților, un obiect determinat și licit, o cauză
licită și morală.
În materia ipotecii imobiliare, contractul de ipotecă se
încheie în formă autentică de către notarul public, sub
sancțiunea nulității absolute.
Sub aspectul formei, contractul prin care se constituie o
ipotecă mobiliară se încheie în formă autentică sau sub
semnătură privată, sub sancțiunea nulității absolute..
Capacitatea cerută pentru constituirea unei ipoteci este
cea necesară încheierii actelor de dispoziţie, capacitate deplină
de exerciţiu, cu precizarea că minorul nu poate, nici cu
încuviinţarea autorităţii tutelare, să-şi ipotecheze bunul în
vederea garantării executării obligaţiei unui terţ.
Sub sancțiunea nulității, contractul de ipotecă trebuie să
cuprindă următoarele elemente:
198
1. constituitorul și creditorul ipotecar;
2. cauza obligației garantate;
3. descrierea bunului ipotecat;
4. suma pentru care este constituită ipoteca.
Pentru opozabilitate față de terți, ipoteca trebuie să fie
înscrisă în:
a) Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare,
pentru ipoteca mobiliară;
b) cartea funciară, pentru ipoteca imobiliară.
Caracterele juridice ale ipotecii

 ipoteca este accesorie dreptului de creanță pe care îl
garantează,
 ipoteca este indivizibilă, în sensul că ea grevează
întregul bun ce formează obiectul ipotecii până la
stingerea integrală a obligației garantate.
Drepturile aferente contractului de ipotecă

Creditorul are posibilitatea ca la scadenţă dacă debitorul
nu-şi execută obligaţia, să obţină satisfacerea creanţei sale prin
executarea silită a imobilului ipotecat.
Până la momentul realizării ipotecii, debitorul păstrează
posesia imobilului ipotecat, îl poate înstrăina în mod liber sau îl
poate administra în funcţie de interesul său. Dacă se
înstrăinează de către debitor imobilul ipotecat, dobânditorul va
primi imobilul grevat de dreptul de ipotecă respectiv. Condiţie:
realizarea formalităţilor de publicitate imobiliară de către
creditorul ipotecare.
Dacă la scadenţă debitorul nu-şi execută obligaţia, bunul
va putea fi vândut silit, urmând ca preţul să fie repartizat între
titularii drepturilor de ipotecă asupra imobilului respectiv, în
funcţie de rangurile acestora.
Dacă la momentul realizării ipotecii imobilul se găseşte
în posesia unui terţ, căruia i-a fost înstrăinat anterior de către
debitor, terţul este obligat să suporte efectele executării silite a
imobilului. Pentru a împiedica executarea asupra bunului
imobilul, terţul are următoarele posibilităţi:
- plata creanţei creditorului, urmată de subrogarea
sa în drepturile acestuia;
- invocarea unei excepţii care are ca efect
suspendarea procedurii de executare silită. Această excepţie
constă în solicitarea adresată creditorului ca acesta să execute
silit mai întâi alte imobile care sunt afectate garantării
executării aceleiaşi obligaţii, şi care se află în posesia
199
debitorului.
- purga, procedura care presupune că
dobânditorul poate oferi creditorilor ipotecari o sumă de bani
care să determine stingerea creanţelor acelori creditori în limita
preţului de achiziţie al imobilului, sau a valorii estimate a
imobilului respectiv (dacă terţul l-a dobândit cu titlu gratuit).
Plata de către terţ a acestor sume creditorilor, va determina
stingerea creanţelor acestora, şi deci, stingerea dreptului de
ipotecă.
In situaţia în care nu se recurge de către terţul
dobânditor la aceste modalităţi de evitare a executării silite,
terţul dobânditor are un drept de regres împotriva debitorului
pentru prejudiciile pe care le-a suferit.
Stingerea dreptului de ipotecă

Stingerea dreptului de ipotecă este reglementată de art.
2428 Cod civil:
(1) Ipoteca imobiliară se stinge prin radierea din cartea
funciară sau prin pieirea totală a bunului.
(2) Ipoteca mobiliară se stinge, iar ipoteca imobiliară se
poate radia pentru una dintre următoarele cauze:
a) stingerea obligaţiei principale prin oricare dintre
modurile prevăzute de lege;
b) neîndeplinirea evenimentului de care depinde
naşterea obligaţiei garantate ori îndeplinirea evenimentului de
care depinde stingerea acesteia;
c) neîndeplinirea evenimentului de care depinde
naşterea ipotecii ori îndeplinirea evenimentului de care depinde
stingerea acesteia;
d) dobândirea de către creditor a bunului grevat;
e) renunţarea expresă sau tacită a creditorului de
ipotecă;
f) în orice alte cazuri prevăzute de lege;
(3) Cu toate acestea, în cazurile prevăzute la alin.(2) lit.
a) şi b), ipoteca nu se stinge dacă părţile convin ca ea să fie
folosită pentru garantarea unei alte obligaţii determinate ori
determinabile, fără a se vătăma însă drepturile dobândite
anterior de alte persoane.
Pe cale accesorie, ipoteca se stinge o dată cu stingerea
dreptului de creanţă a cărei executare o garantează.
Pe cale principală, ipoteca se stinge prin:
 renunţarea creditorului la ipotecă;
 uzucaparea imobilului de către un terţ;
 purgă;
200
 desfiinţarea contractului care a generat dreptul de
ipotecă;
 pieirea fortuită a bunului imobil ipotecat. Dacă
imobilul care a pierit era asigurat sau dacă imobilul
ipotecat a fost expropriat, ipoteca nu se stinge, ci se
strămută asupra sumei primite de proprietarul imobilului
(subrogaţia reală cu titlu particular).

Privilegiul este preferinţa acordată de lege unui creditor în considerarea creanţei sale.
Privilegiile asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile ale debitorului se stabilesc şi se
exercită în condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă.
Creanţele privilegiate asupra anumitor bunuri mobile sunt următoarele:
 creanţa vânzătorului neplătit pentru preţului bunului mobil vândut unei
persoane fizice este privilegiată cu privire la bunul vândut, cu excepţia cazului
în care cumpărătorul dobândeşte bunul pentru serviciul sau exploatarea unei
întreprinderi;
 creanţa celui care exercită un drept de retenţie este privilegiată cu privire la
bunul asupra căruia se exercită dreptul de retenţie, atât timp cât acest drept
subzistă.
In caz de concurs între privilegii sau între acestea şi ipoteci, creanţele se satisfac în
ordinea următoare:
 Creanţele privilegiate asupra unor bunuri mobile;
 Creanţele garantate cu ipotecă sau gaj.
Ipoteca este un drept real asupra bunurilor mobile sau imobile afectate executării unei
obligaţii.
Forma contractului de ipotecă, sub sancţiunea nulităţii absolute, este forma autentică
notarială în cazul ipotecii imobiliare, respectiv forma autentică sau sub semnătură privată în
cazul ipotecii mobiliare.
Contractul de ipotecă trebuie să indice atât obligaţia garantată, cât şi bunul – obiect al
ipotecii, sub sancţiunea nulităţii absolute.
Ipoteca are caracter indivizibil – ea subzistă asupra imobilului ipotecat până la stingerea
integrală a creanţei garantate, fără a putea fi considerată stinsă în urma unei realizări parţiale
ale acestei creanţe.
201
Dacă prin lege nu se prevede altfel, ipoteca nu este opozabilă terţilor decât din ziua
înscrierii sale în registrele de publicitate.
Creditorul are posibilitatea ca la scadenţă dacă debitorul nu-şi execută obligaţia, să
obţină satisfacerea creanţei sale prin executarea silită a imobilului ipotecat.
Dreptul de ipotecă se menţine asupra bunurilor grevate în orice mână ar trece. Creditorul
ipotecar are dreptul de a-şi satisface creanţa, în condiţiile legii, înaintea creditorilor
chirografari, precum şi înaintea creditorilor de rang inferior.
Până la momentul realizării ipotecii, debitorul păstrează posesia imobilului ipotecat, îl
poate înstrăina în mod liber, sau îl poate administra în funcţie de interesul său. Dacă se
înstrăinează de către debitor imobilul ipotecat, dobânditorul va primi imobilul grevat de
dreptul de ipotecă respectiv.
Ipoteca imobiliară se stinge prin radierea din cartea funciară sau prin pieirea totală a
bunului.
Ipoteca mobiliară se stinge, iar ipoteca imobiliară se poate radia pentru una dintre
următoarele cauze:
a) stingerea obligaţiei principale prin oricare dintre modurile prevăzute de lege;
b) neîndeplinirea evenimentului de care depinde naşterea obligaţiei garantate ori
îndeplinirea evenimentului de care depinde stingerea acesteia;
c) neîndeplinirea evenimentului de care depinde naşterea ipotecii ori îndeplinirea
evenimentului de care depinde stingerea acesteia;
d) dobândirea de către creditor a bunului grevat;
e) renunţarea expresă sau tacită a creditorului de ipotecă;

- creditor, creanţă, privilegiu, ipotecă, stingerea ipotecii

1. Identificaţi creanţele privilegiate asupra unor categorii de bunuri.
2. Cum se satisfac creanţele, în caz de concurs între acestea sau între
creanţe şi ipoteci?
3. Ce presupune principiul specializării ipotecii?
4. Prezentaţi drepturile creditorului în cadrul contractului de ipotecă.
5. Prin ce moduri se poate stinge dreptul de ipotecă?
202
București, 2017.
203
GARANŢIILE REALE (II).
Cuprins

14.2.1. Gajul
14.2.2. Dreptul de retenţie

– definirea gajului şi a dreptului de retenţie ;
– înţelegerea particularităţilor gajului în raport de
– prezentarea drepturilor care se nasc dintr-un contract de
gaj;
204
– identificarea caracterelor juridice ale dreptului de
retenţie;
– cunoaşterea temeiului în baza căruia se instituie dreptul
de retenţie;

legislativă;
14.2.1. Gajul
Gajul este o garanție reală mobiliară.
Reglementarea legală a gajului este cuprinsă în art.2480-
2486 Cod civil.
Obiectul gajului
Gajul poate avea ca obiect bunuri mobile corporale sau
titluri negociabile emise în formă materializată.
Constituirea gajului
Gajul se constituie prin remiterea bunului sau titlului
205
către creditor sau, după caz,prin păstrarea acestuia de către
creditor, cu consimțământul debitorului, în scopul garantării
creanței.
Gajul asupra titlurilor negociabile se constituie, în cazul
titlurilor nominative sau la purtător, prin remiterea acestora, iar
în cazul titlurilor la ordin, prin andosarea acestora, în scop de
garanție.
Constituirea gajului se face prin încheierea unui
contract, care trebuie să îndeplinească cerinţa formei scrise în
vederea dovedirii sale.
Capacitatea necesară pentru constituirea unui gaj este
capacitatea necesară pentru încheierea actelor de dispoziţie,
respectiv capacitate deplină de exerciţiu, astfel că minorul poate
constitui un gaj numai cu încuviinţarea autorităţii tutelare şi
numai pentru executarea obligaţiilor proprii.
Caracterele juridice ale contractului de gaj

 contract real, ia naştere doar în urma remiterii bunului
gajat creditorului sau unui terţ stabilit de către părţi.
Dacă obiectul gajului este un bun mobil incorporal,
remiterea se realizează prin predarea înscrisurilor
constatatoare ale bunului incorporal respectiv;
 caracter accesoriu, depinde de soarta obligaţiei a cărei
executare o garantează;
 contract unilateral, singura obligaţie pe care o
garantează fiind obligaţia creditorului de a restitui bunul
gajat către debitor în momentul stingerii obligaţiei
garantate.
Opozabilitatea gajului
Pentru a fi opozabil terţilor, dreptul de gaj trebuie
înscris în Arhiva Electronică a Garanţiilor Reale Mobiliare
Publicitatea gajului
Publicitatea gajului se realizează conform prevederilor
art. 2482 Cod civil:
(1) Publicitatea gajului bunurilor mobile corporale se
realizează fie prin deposedarea debitorului, fie prin înscrierea
gajului la arhivă.
(2) Publicitatea gajului asupra sumelor de bani se
realizează numai prin deţinerea acestora. (3) Gajul asupra
titlurilor negociabile este perfectat prin remiterea sau, după caz,
prin andosarea titlurilor.
206
Conservarea gajului
Conservarea gajului este reglementată în art.2485 Cod
civil:
(1) Gajul există numai atât timp cât creditorul deţine
bunul gajat sau, după caz, cât timp este valabilă andosarea
titlului la ordin.
(2) Cu toate acestea, gajul nu se stinge atunci când:
a) creditorul nu mai deţine bunul, fără voia sa, prin fapta
altei persoane;
b) creditorul a remis temporar bunul debitorului sau
unui terţ pentru a-l evalua, repara, transforma sau ameliora;
c) creditorul a remis bunul unui alt creditor al
debitorului său în cadrul unei preceduri de urmărire silită.
Drepturile pe care le oferă creditorului încheierea unui

contract de gaj:
Bunul gajat se află în păstrarea creditorului, care are
calitatea de detentor precar în raport cu acest bun, astfel că nu-l
poate folosi în interes propriu, iar dacă foloseşte bunul în
interesul său, debitorul poate cere punerea bunului sub
sechestru.
Creditorul răspunde pentru eventualele deteriorări pe
care le cauzează bunului dat în gaj, înaintea scadenţei obligaţiei
garantate.
Dacă la scadenţă, debitorul îşi execută obligaţia,
creditorul va trebui să restituie bunul dat în gaj.
Efectele gajului
Gajul este un drept real de garanție care conferă
titularului său dreptul de urmărire și dreptul de preferință.
Restituirea bunului către debitor

Codul civil prevede în art. 2492 restituirea bunului către
debitor:
(1) Debitorul nu poate cere restituirea bunului decât
după ce a executat obligaţia, cu excepţia cazului în care
creditorul foloseşte ori conservă bunul în mod abuziv.
(2) Gajul se stinge atunci când creditorul este obligat să
restituie bunul în temeiul unei hotărâri judecătoreşti pronunţate
în condiţiile alin.(1).
Stingerea gajului
Fiind un drept accesoriu, se stinge o dată cu creanţa, în
raportul în care este accesoriu.
207
Gajul se poate stinge şi prin moduri independente, cum
ar fi:
 renunţarea creditorului la garanţie;
 pieirea fortuită a bunului gajat.
14.2.2. Dreptul de retenţie

Dreptul de retenție este un drept real de garanție care
se naște în patrimoniul celui care are obligația să remită sau să
restituie un bun și care presupune că acesta poate să rețină
bunul până când titularul dreptului real asupra bunului îi
restituie cheltuielile făcute pentru conservarea, întreţinerea şi
îmbunătăţirea lucrului.
Dreptul de retenție este reglementat în art. 2495-2499
Cod civil.
Temeiul juridic al dreptului de retenţie

Dreptul de retenție se fundamentează pe legătura creată
între un anumit bun aflat în deţinerea unei persoane şi datoria
pe care titularul dreptului real asupra bunului no are faţă de
deţinător.
Obiectul dreptului de retenție

Dreptul de retenție poate avea ca obiect un bun imobil
sau un bun mobil.
Caracterele juridice ale dreptului de retenție:

 drept real, este opozabil nu numai titularului dreptului
real, ci şi creditorilor ipotecari şi dobânditorilor
subsecvenţi ai bunului;
 dreptul de retenţie nu conferă o posesie, cel care deţine
bunul este detentor precar, deci nu poate culege fructele
bunului;
 este indivizibil, operează asupra întregului bun până la
plata datoriei;
 poate fi valorificat pe cale de excepţie în cazul unui
proces sau pe calea unei contestaţii la executare.
Îndatoririle celui care exercită dreptul de retenție

Cel care exercită un drept de retenție are drepturile și
obligațiile un ui administrator al bunurilor altuia, împuternicit
cu administrarea simplă.
208
Opozabilitatea dreptului de retenție
Dreptul de retenție este opozabil terților fără
îndeplinirea vreunei formalități de publicitate.
Stingerea dreptului de retenție

Conform art.2499 Cod civil, dreptul de retenție încetează
dacă cel interesat consemnează suma pretinsă sau oferă
retentorului o garanție suficientă

Gajul poate avea ca obiect bunuri mobile corporale sau titluri negociabile emise în
formă materializată.
Capacitatea necesară pentru constituirea unui gaj este capacitatea necesară pentru
încheierea actelor de dispoziţie.
Constituirea gajului se face prin încheiere unui contract, care trebuie să îndeplinească
cerinţa formei scrise în vederea dovedirii sale (ad probationem) . Contractul de gaj are
particularitatea de a fi un contract real.
Dreptul generat de contractul de gaj are caracter accesoriu – el depinde de soarta
obligaţiei a cărei executare o garantează. Este un contract unilateral – singura obligaţie pe care
o garantează fiind obligaţia creditorului de a restitui bunul gajat către debitor în momentul
stingerii obligaţiei garantate.
Gajul există numai atât timp cât creditorul deţine bunul gajat sau, după caz, cât timp
este valabilă andosarea titlului la ordin.
Gajul nu se stinge atunci când:
a) creditorul nu mai deţine bunul, fără voia sa, prin fapta altei persoane;
b) creditorul a remis temporar bunul debitorului sau unui terţ pentru a-l evalua, repara,
transforma sau ameliora;
c) creditorul a remis bunul unui alt creditor al debitorului său în cadrul unei preceduri
de urmărire silită.
Bunul gajat se află în păstrarea creditorului, care are calitatea de detentor precar în
raport cu acest bun, şi deci nu-l poate folosi în interese propriu.
Creditorului răspunde pentru eventualele deteriorări pe care le cauzează bunului dat în
gaj, înaintea scadenţei obligaţiei garantate.
Debitorul nu poate cere restituirea bunului decât după ce a executat obligaţia, cu
excepţia cazului în care creditorul foloseşte ori conservă bunul în mod abuziv.
209
Gajul se stinge atunci când creditorul este obligat să restituie bunul în temeiul unei
hotărâri judecătoreşti.
Dreptul de retenţie este dreptul pe care îl are deţinătorul unui bun de a reţine acel bun
până titularul dreptului real asupra bunului îi restituie cheltuielile făcute pentru conservarea,
întreţinerea şi îmbunătăţirea lucrului.
Temeiul dreptului de retenţie reprezintă legătura creată între un anumit bun aflat în
deţinerea unei persoane şi datoria pe care titularul dreptului real asupra bunului o are faţă de
deţinător
Dreptul de retenţie nu este reglementat la nivel de principiu, dar există aplicaţii
particulare ale acestuia.
Creanţa pe care o are deţinătorul bunului trebuie să intre în conţinutul raportului
juridic dintre deţinător şi titularul dreptului real asupra bunului.
Caracterele dreptului de retenţie sunt:
- Drept real – este opozabil nu numai titularului dreptului real, ci şi creditorilor
ipotecari şi dobânditorilor subsecvenţi ai bunului.
- Drept real imperfect – spre deosebire de alte drepturi de garanţie, el nu conferă
prerogativa urmăririi. Dacă deţinătorul bunului s-a desesizat voluntar de bun, el nu poate cere
urmărirea lui. Dacă bunul piere prin violenţă, atunci el are la îndemână o acţiune posesorie.
- Dreptul de retenţie nu conferă o posesie – cel care deţine bunul este detentor
precar, deci nu poate culege fructele bunului.
- Este indivizibil – operează asupra întregului bun până la plata datoriei.
Poate fi valorificat pe cale de excepţie în cazul unui proces sau pe calea unei contestaţii
la executare

- gaj, contract accesoriu, contract unilateral, drept de retenţie, drept real, drept real
imperfect

1. Care este modalitatea de constituire a gajului?
2. Care sunt caracterele contractului de gaj?
3. Identificaţi cazurile care nu constiutuie situaţii de stingere a gajului.
4. Care este temeiul dreptului de retenţie.
5. Prezentaţi caracterele juridice ale dreptului de retenţie.
210
1. Gabriel Boroi, Liviu Stănciulescu, Instituţii de drept civil în reglementarea noului Cod
București, 2017.
211

Teoria Obligatiilor

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Teoria Obligatiilor

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Teoria Obligatiilor

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Conf. univ. dr.

 Editura Fundaţiei România de Mâine, 2020

Reproducerea integrală sau fragmentară, prin orice formă

Răspunderea pentru conţinutul şi originalitatea textului revine exclusiv

Bun de tipar:; Coli tipar:

DREPT CIVIL. TEORIA OBLIGAŢIILOR

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

Unitatea de învăţare 1. OBLIGAŢIA CIVILĂ (2 ore)…………………..pag.

Cuprinderea în planul de învăţământ a cursului de Drept civil.Teoria obligațiilor

Cursul de Drept civil.Teoria obligațiilor îşi propune drept obiectiv principal să

După parcurgerea acestui curs, studentul va avea cunoştinţe şi abilitaţi privind:

Resurse şi mijloace de lucru

Cursul dispune de un manual scris, supus studiului individual al studenţilor, precum şi

Unitatea de învăţare 1. OBLIGAȚIA CIVILĂ (2 ore)

Desfăşurarea seminariilor va fi structurată astfel: în prima parte a seminarului vor fi

În condiţiile unui sistem legislativ într-o continuă

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de

Obiectivele unităţii de învăţare:

– definirea noțiunii de obligație;

Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii se vor familiariza cu un vocabular ştiinţific

Timpul alocat unităţii: 2 ore

1.3.1. Noţiunea de obligaţie

1.3.3.Elementele raportului juridic obligaţional

Subiectele raportului juridic obligaţional

Conţinutul raportului juridic obligaţional

Obiectul raportului juridic obligaţional

1.3.4.Clasificarea obligaţiei civile

Clasificarea obligaţiilor după izvoare

Clasificarea obligaţiilor după obiectul lor

Clasificarea obligaţiilor după opozabilitatea lor

Clasificarea obligaţiilor după sancţiunea lor

1.4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 1

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Care este definiția obligației civile conform Codului civil?

Alegeţi varianta/variantele corecte de răspuns:

1.Obligaţia vânzătorului de a preda cumpărătorului lucrul ce a format obiectul

2. Criteriile în baza cărora se face distincţia între obligaţia de mijloace şi obligaţia de

3.Obligaţia determinată este o obligaţie:

4. Modalităţile care pot afecta o obligaţie sunt:

5. Obligaţiile propter rem pot fi:

2.1. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

2.1. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

Competenţele unităţii de învăţare:

Timpul alocat unităţii: 2 ore

2.2. Conţinutul unităţii de învăţare

2.2.1. Definiţia contractului

2.2.2. Reglementarea legală

2.2.3. Clasificarea contractelor civile şi importanţa

Criterii de clasificare a contractelor civile

Clasificarea contractelor după modul de formare

Clasificarea contractelor după scopul urmărit de părţi

Clasificarea contractelor după efectele produse

Clasificarea contractelor după nominalizarea în legislaţie

Clasificarea contractelor după corelaţia dintre ele

Clasificarea contractelor după modul în care se exprimă

2.2.4. Încheierea contractului

2.2.4.1. Condiţiile de fond