IRINA APETREI

DREPTUL FAMILIEI
SUPORT DE CURS

La elaborarea prezentei ediţii s-a avut în vedere

legislaţia în vigoare la 1 octombrie 2019
 Capitolul II. LOGODNA

Obiective:
- cunoaşterea importanţei logodnei
- delimitarea condiţiilor de validitate a logodnei
- identificarea sancţiunilor în cazul în care logodna este ruptă abuziv

Secțiunea 1. Noțiune, reglementare, natură juridică şi caractere juridice

Noțiune şi reglementare
Art. 266 alin. 1 NCC: Logodna este promisiunea reciprocă de a încheia
căsătoria. Art. 266 alin. 1 NCC: Logodna se poate încheia doar între bărbat şi
femeie.
► Logodna este promisiunea reciprocă dintre un bărbat şi o femeie de a încheia, în viitor, o
căsătorie. Încheierea căsătoriei nu este condiţionată de încheierea logodnei.
► Logodna reprezintă starea juridică prealabilă încheierii căsătoriei născută din înţelegerea
prealabilă a viitorilor soţi.
Natura juridică a logodnei
► ACT JURIDIC DE DREPTUL FAMILIEI
► STARE JURIDICĂ
Caractere juridice
► act juridic bilateral
► act juridic consensual
► uniune între un bărbat şi o femeie
► este liber consimţită
► facultativă
► se încheie în scopul încheierii căsătoriei
► se întemeiază pe egalitatea în drepturi şi obligaţii a logodnicilor

Secțiunea a 2-a. Condiții de validitate

1. Condiții de fond
art. 266 alin. 2 C. Civ. → condiţiile de fond de la încheierea căsătoriei
► vârsta: viitorii logodnici au împlinit vârsta de 18 ani sau de minorul emancipat
o minorul de 16 ani- cu încuviinţarea părinţilor
►exprimarea unui consimţământ: de o persoană cu discernământ, personal, liber, neviciat
► diferenţa de sex
 ► lipsa unor impedimente (aceleaşi de la încheierea căsătoriei)
2. Condiții de formă
Încheierea logodnei nu este supusă nici unei formalităţi.
Logodna este un act consensual, prin urmare ea poate fi ruptă de oricare dintre logodnici, fără
îndeplinirea vreunei formalităţi.
Încheierea şi ruperea logodnei pot fi dovedite cu orice mijloc de probă.

Secțiunea a 3-a. Efectele logodnei

1. Efecte personale
► stare juridică de persoane logodite
◊ drepturi şi obligaţii egale în ceea ce priveşte proiectarea căsătoriei
◊ fidelitate, sprijin moral, etc.
◊ orice alte obligaţii compatibile cu logodna
2. Efecte patrimoniale
► bunuri în coproprietate pe cote-părţi
► posibilitatea de a-şi face daruri în vederea logodnei
► sprijin material reciproc

Secțiunea a 4-a. Nulitatea logodnei

1. Nulitatea absolută a logodnei
● Cauze de nulitate absolută
◊ nerespectarea cerinţei vârstei legale
◊ nediferenţierea sexuală
◊ lipsa consimţământului
◊ starea de persoană căsătorită
◊ rudenia în linie dreaptă sau colaterală până la gradul IV inclusiv
◊ starea de alienaţie sau debilitate mintală
● Regimul juridic al nulităţii absolute
◊ acţiunea în constatarea nulităţii este imprescriptibilă
◊ nu se acoperă prin confirmare cu excepţia situaţiei în care persoanele în
cauză devin majore până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti
2. Nulitatea relativă a logodnei
● Cauze de nulitate relativă
◊ lipsa încuviinţării ptr. minorul de 16 ani
 ◊ consimţământ viciat
◊ lipsa discernământului
◊ starea de tutelă
● Regimul juridic al nulităţii relative
◊acţiunea în anulare se prescrie în 6 luni de la data:
- luării la cunoştinţă despre logodnă ce dei care trebuia să dea încuviinţare
- a cunoscut lipsa consimţământului, eroarea, dolul sau a încetării violenţei
- încheierea logodnei pentru tutelă
◊ acţiunea în anulare poate fi promovată de persoana care trebuia să dea încuviinţare;
logodnicul al cărui consimţământ e viciat sau a fost lipsit de discernământ; minorul aflat sub
tutelă
◊ dreptul la acţiune are caracter personal, nu se transmite
moştenitorilor Efectele nulităţii
◊ retroactiv, din momentul încheierii logodnei
◊ logodna nu a existat

Secțiunea a 5-a. Încetarea logodnei

Logodna încetează prin:
- încheierea căsătoriei
-moartea unui logodnic
-ruperea logodnei
1. Ruperea logodnei (art. 266, 267)
◊ cazuri de nulitate
◊ act unilateral sau bilateral, din motive temeinice, apreciate de instanţa de tutelă
.Efectele patrimoniale ale ruperii logodnei
1. Obligaţia de restituire a darurilor- indiferent de culpă
◊ darurile făcute între logodnici şi darurile primite de la terţi, făcute în considerarea logodnei
sau pe durata acesteia, în vederea căsătoriei, cu excepţia darurilor obişnuite. Restituirea se face
în natura sau, dacă nu mai este cu putinţă, în măsura îmbogăţirii
◊ restituirea se face de bună-voie sau prin acţiune în justiţie, în termen de 1 an de la data
ruperii logodnei
Răspunderea pentru ruperea logodnei
◊ denunţarea abuzivă
◊ determinarea culpabilă a ruperii logodnei= dreptul la despăgubiri
- Cheltuieli făcute sau contractate în vederea căsătoriei, în măsura în care au fost potrivite cu
împrejurările
- Orice alte prejudicii cauzate (nepatrimonial)
◊ numai prin acţiune în justiţie, termen de prescripţie 1 an de la data ruperii logodnei
► Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie
► aplicarea în timp a dispoziţiilor privind logodna→art. 24 Legea nr. 71/2011

CAPITOLUL II
CĂSĂTORIA

Secţiunea 1. Noţiunea şi caracterele căsătoriei

§1. Noţiunea de căsătorie

1. Înţelesul termenului de căsătorie. Termenul de „căsătorie" are în dreptul nostru un dublu
înţeles. El desemnează, în primul rând, actul juridic pe care îl încheie cei ce vor să se
căsătorească. în al doilea rând, el desemnează şi situaţia juridică - în principiu permanentă - a
celor căsătoriţi, situaţie care se naşte ca efect al actului juridic odată încheiat111
2. Prin conceptul de act juridic al căsătoriei se înţelege un act juridic bilateral şi solemn,
prin care viitorii soţi consimt, în mod public, să devină soţi, calitate în care li se aplică de drept
statutul legal de persoane căsătorite.
In ceea ce priveşte cel de-al doilea înţeles al termenului de căsătorie, şi anume situaţia
juridică de căsătorie, el mai este desemnat în limbajul juridic şi cu terminologia de „legătură
juridică dintre soţi", „stare juridică de căsătorie"'21, „statut juridic" sau „statut legal al soţilor",
„uniune dintre soţi", „legătură conjugală", „legătură matrimonială" etc. Conceptul de căsătorie
mai are şi înţelesul de „instituţie juridică", adică de totalitate a normelor legale care
reglementează căsătoria111.
Instituţia căsătoriei cuprinde reglementări de sine stătătoare în cadrul noului Cod civil, dar ea
se poate complini cu reglementări din alte ramuri de drept, cu care dreptul familiei are multe
interferenţe.
Instituţia căsătoriei are cele mai strânse legături cu instituţiile fundamentale ale dreptului
civil, ca: persoana fizică, actele de stare civilă, proprietatea, obligaţiile, succesiunile ş.a., ceea ce
se explică în primul rând prin faptul că dreptul familiei este cuprins în cadrul dreptului civil şi
apoi prin faptul că, la nevoie, când în normele Cărţii a ll-a „Despre familie" nu sunt suficiente
reglementări, Codul civil îl va complini, constituind dreptul comun pentru dreptul familiei.

3. Definiţia căsătoriei. Căsătoria este uniunea liber consimţită între un bărbat şi o femeie, care
se încheie potrivit dispoziţiilor legale, cu scopul de a întemeia o familie'2'.

4. Natura juridică a căsătoriei. în literatura juridică clasică, căsătoria era considerată un fel de
contract, deoarece, înainte de încheierea acesteia, între familiile viitorilor soţi se încheia o
convenţie matrimonială ce reglementa atât raporturile patrimoniale dintre soţi, cât şi dintre
aceştia şi terţi.
Căsătoria era urmarea înţelegerii patrimoniale prenupţiale între cele două familii, înţelegere
consemnată în contractul de căsătorie.
Astăzi, căsătoria fiind eliberată de constrângerile patrimoniale anterioare, calificarea ei
juridică drept contract este atenuată, existând multe deosebiri fată de acesta'3'. Astfel:
a) în timp ce într-un contract fiecare parte urmăreşte un scop diferit de al celeilalte, în
căsătorie scopul este comun - întemeierea unei familii;
b) dacă în contract părţile pot, în anumite limite, să stabilească ele efectele patrimoniale ale
contractului, în ceea ce priveşte efectele personale ale căsătoriei, acestea sunt stabilite imperativ
6
 de lege. Viitorii soţi au libertatea doar de â hotărî dacă acceptă sau nu să se căsătorească pentru
a li se aplica statutul legal de persoane căsătorite, stabilit de lege'1';
c) în principiu, contractul este susceptibil de modalităţi, căsătoria este un act pur şi simplu'21;
d) contractul stabilit prin acordul părţilor (mutuus consensus) poate înceta, prin simetrie, tot
prin acordul lor (mutuus dissensus), pe când căsătoria deşi poate lua sfârşit şi prin acordul
soţilor, condiţiile divorţului şi formele lui sunt stabilite de lege.
In noul Cod civil, care a preluat reglementarea relaţiilor de familie în Cartea a ll-a, intitulată
„Despre familie", legiuitorul revine asupra libertăţii soţilor de a încheia convenţii matrimoniale,
numai că, spre deosebire de vechiul Cod civil de la 1864, care permitea doar convenţiile
prenupţiale, noul Cod permite schimbarea regimului matrimonial prin încheierea de convenţii şi
în timpul căsătoriei.
Reglementarea astfel adoptată este de natură a pune într-o lumină nouă actul de căsătorie în
contextul intereselor patrimoniale ale soţilor. Dar, atâta vreme cât se acordă o libertate totală
soţilor cu privire la stabilirea statutului bunurilor lor, mergând până acolo încât pot să modifice
regimul acestora şi după încheierea căsătoriei, apreciem că actul de căsătorie îşi păstrează
primordialitatea în raport cu convenţia matrimonială. Deci, reinstituirea libertăţii convenţiei
matrimoniale nu înseamnă, automat, după părerea noastră, şi consfinţirea priorităţii convenţiei
matrimoniale faţă de actul de căsătorie, ci, dimpotrivă, convenţia matrimonială rămâne un
accesoriu al căsătoriei, şi nu invers.

§2. Caracterele căsătoriei

1. Trăsăturile căsătoriei. Din textele noului Cod civil se pot desprinde principalele trăsături
ale căsătoriei. Acestea sunt:
a) Căsătoria este o uniune dintre bărbat şi femeie (art. 271).
b) Căsătoria este liber consimţită. Viitorii soţi pot să hotărască singuri dacă se căsătoresc sau
nu, fără vreun amestec al altor persoane (art. 258).
c) Căsătoria este monogamă. Nicio persoană nu poate fi căsătorită în acelaşi timp decât cu o
singură persoană de sex opus. Legea pedepseşte bigamia, consacrând astfel monogamia (art.
273).

SECŢIUNEA I
CONSIDERAŢII GENERALE DESPRE CĂSĂTORIE
î

1.1. Noţiunea de căsătorie

Noţiunea de căsătorie are următoarele sensuri:

- act juridic, prin care viitorii soţi consimt să se căsătorească în condiţiile şi în

formele prevăzute de lege;
- situaţie juridică, adică statutul legal al soţilor;
- instituţie juridică, adică totalitatea normelor juridice care reglementează căsătoria;
- ceremonie, care are loc la sediul serviciului de stare civilă la data stabilită, în faţa
ofiţerului de stare civilă şi cu participarea viitorilor soţi.
Codul civil nu defineşte căsătoria, însă în doctrină au existat numeroase definiţii.
Căsătoria este actul juridic solemn prin care un bărbat şi o femeie, în scopul creării unei familii,
încheie între ei o uniune, căreia legea îi reglementează imperativ condiţiile, efectele şi desfacerea.

1.2. Natura juridică a căsătoriei

În doctrină s-au exprimat numeroase opinii cu privire la natura juridică a căsătoriei care pot fi
grupate în trei teorii:
7
 a) teoria contractuală, potrivit căreia căsătoria este considerată un contract, caracteristică
Codului civil de la 1865 (care a reglementat relaţiile de familie până la apariţia in 1954 a Codului
familiei).
b) teoria instituţională, potrivit căreia căsătoria este considerată o instituţie juridică, a fost
lansată la începutul secolului al XX-lea de juristul francez C. Lefebvre, considerându- se că părţile
nu pot stipula, în privinţa uniunii lor, întocmai ca părţile unui contract.
c) teoria contractual - instituţională, potrivit căreia căsătoria este considerată atât un
contract, cât şi o instituţie juridică.
Căsătoria e considerată un act juridic de dreptul familiei, nu un contract, având în vedere faptul
că în prezent nu este permisă încheierea convenţiei matrimoniale (acordul prenupţial).
Comparaţie între căsătorie şi contract:
1. asemănări:
- ambele sunt acte juridice bilaterale;
- în ambele situaţii, părţile se află pe o poziţie de egalitate juridică şi sunt libere
să consimtă la încheierea acestor acte juridice.
2. deosebiri:
- în cazul contractului, fiecare parte urmăreşte un scop diferit, pe când în situţia
căsătoriei, ambii soţi urmăresc un scop comun - întemeierea unei familii;
- efectele contractului sunt determinate de părţi, în timp ce efectele căsătoriei sunt
prestabilite de lege;
- căsătoria nu poate fi încheiată prin reprezentare şi nu poate fi afectată de modalităţi
ca în situaţia contractului;
- în cazul contractului, dacă una din părţi nu-şi execută obligaţiile, cealaltă parte
poate solicita rezoluţiunea sau rezilierea, în timp ce căsătoria poate fi
desfăcută
pe cale judecatorească, administrativa sau notariala şi numai în anumite condiţii
prevăzute de lege.

1.3. Caracterele juridice ale căsătoriei

Căsătoria are următoarele caractere juridice:

1. este o uniune dintre un bărbat şi o femeie, caracter expres precizat in prezent in
cuprinsul art. 271 C.civ.
Acest caracter este intarit de prevederile art. 276 C.civ., potrivit carora încheierea căsătoriei
între persoane de acelaşi sex este interzisă. Transexualii (persoane care fizic aparţin unui sex, dar
psihic se consideră ca aparţinând sexului opus) şi persoanele care şi-au schimbat sexul printr-o
operaţie chirurgicală, urmată de o hotărâre judecătorească în acest sens, se pot căsători doar cu
persoane de sex fizic opus lor.
1. este liber consimţită
În prezent, cadrele militare care doresc să se căsătorească cu o persoană care este cetăţean străin
sau apatrid au nevoie de aprobarea prealabilă din partea Ministerului Apărării Naţionale.
2. este monogamă
Codul civil (art.273) şi Codul penal interzic celui căsătorit să încheie o nouă căsătorie,
pedepsind bigamia.
3. este solemnă
Solemnitatea căsătoriei decurge din obligativitatea încheierii sale la sediul serviciului de stare
civilă, într-o zi dinainte fixată, în faţă ofiţerului de stare civilă, în prezenţa viitorilor soţi şi a celor
doi martori, şi cu posibilitatea publicului de a participa la ceremonie.
4. este civilă

8
 Încheierea căsătoriei este de competenţa exclusivă a ofiţerului de stare civilă, iar desfacerea
căsătoriei este de competenţa, de regula, a instanţei de judecată. Soţii au posibilitatea de a încheia
căsătoria religioasă numai după oficierea celei civile.
5. se încheie pe viaţă
Căsătoria încetează prin moartea sau declararea judecătoreasca a morţii unuia dintre soţi şi se
poate desface numai în condiţiile stabilite de lege şi prin hotărâre judecătorească.
6. se întemeiază pe egalitatea deplină în drepturi dintre bărbat şi
femeie 8. se încheie în scopul întemeierii unei familii
Căsătoria încheiată în alt scop decât acesta este sancţionată cu nulitatea absolută. În unele
cazuri, scopul căsătoriei este limitat fie la întemeierea unei comunităţi de viaţă ca în situaţia
persoanelor incapabile de a procrea şi care cunosc aceasta realitate la încheierea căsatoriei, fie
pentru a legaliza în ultimul moment al vieţii o uniune de fapt preexistentă.

SECŢIUNEA II ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI

Încheierea căsătoriei este reglementată în cadrul art. 271-289 C. civ.

Pentru a fi valabilă, căsătoria trebuie să îndeplinească trei categorii de condiţii:
1. condiţii de fond;
2. lipsa impedimentelor;
3. condiţii de formă.

2.1. Condiţii de fond la încheierea căsătoriei

Definiţie: Condiţiile de fond la încheierea căsătoriei sunt acele împrejurări care trebuie să
existe pentru a fi posibilă încheierea unei căsătorii valabile (condiţii pozitive), dovada îndeplinirii
lor revenind viitorilor soţi. Potrivit prevederilor actualului Cod civil, sunt conditii de fond la
incheierea casatoriei: varsta legala matrimoniala, consimtamantul si diferenta de sex.

2.1.1. Vârsta matrimonială

Este o condiţie de fond expres prevazuta de Codul civil. Astfel, conform art.272 , vârsta
minimă pentru încheierea căsătoriei este de 18 ani, atat pentru pentru bărbaţi cat şi pentru femei.
Prin excepţie, doar pentru motive temeinice (ex.: sarcina femeii, plecarea soţului în străinătate
pentru o perioadă îndelungată) minorul de 16 ani se poate căsători in temeiul unui aviz medical, cu
incuviintarea parintilor sau a tutorelui si cu autorizatia instantei de tutela în a cărei circumscriptie
domiciliaza minorul.
Dacă o căsătorie se încheie între cetăţeni români aflaţi la bordul unei nave româneşti, dar în
afara graniţelor ţării, dispensa de vârstă se acordă de căpitanul navei.
Legiuitorul român nu a prevăzut o limită maximă până la care se poate încheia căsătoria, ceea
ce înseamnă că se pot încheia căsătorii până la o vârstă înaintată şi chiar în pragul morţii pentru a
legaliza o legătură de concubinaj notorie şi îndelungată. De asemenea, legea nu stabileşte o
diferenţă maximă de vârstă între soţi, aşadar căsătoria se poate încheia indiferent de aceasta.

2.1.2. Consimţământul

Este o condiţie de fond expres prevăzută de art. 271 C.

civ. Consimţământul lipseşte în următoarele situaţii:
- unul dintre soţi este debil sau alienat mintal, caz în care căsătoria este nulă absolut;
- unul dintre soţi este lipsit vremelnic de facultăţile mintale (ex.: stare de hipnoză, beţie
9
 totală), situaţie în care căsătoria este nulă relativ, putând fi invocată de cel în cauză în
termen de 6 luni pe calea unei acţiuni în anulare;
- deşi unul sau ambii soţi au răspuns negativ la întrebarea dacă vor să se căsătorescă sau au
păstrat tăcerea, ofiţerul de stare civilă a încheiat căsătoria, situaţie în care aceasta este nulă
absolut;
- situaţia căsătoriei fictive în care unul dintre viitorii soţi sau ambii au urmărit la încheierea
căsătoriei un alt scop decât acela de a întemeia o familie şi de a se supune statutului legal
al căsătoriei (ex.: căsătoria încheiată în scopul obţinerii unei cetăţenii sau a unei parohii),
nulitatea absolută fiind sancţiunea aplicabilă.
Condiţiile de validitate ale consimţământului la încheierea căsătoriei sunt următoarele:
1. să nu fie viciat
Consimţământul viitorilor soţi este liber dacă reprezintă manifestarea voinţei lor conştiente,
iar formarea sa nu a fost alterată de vicii precum eroarea, dolul sau violenţa.
Eroarea reprezintă o falsă reprezentare a realităţii cu privire la împrejurări esenţiale şi
constituie viciu de consimţământ la încheierea căsătoriei numai dacă se referă la identitatea fizică
a celuilalt soţ (lucru posibil doar în cazul fraţilor sau surorilor gemene care se substituie la
ceremonie), nulitatea relativă fiind sancţiunea aplicabilă. Nu constituie viciu de consimţământ şi
nu afectează valabilitatea căsătoriei eroarea asupra identităţii civile a celuilalt soţ (ex.:
necunoaşterea faptului că soţul e o persoană divorţată sau e copil nelegitim) sau eroarea asupra
calităţilor sau însuşirile celuilalt soţ (ex.: descoperirea ulterioară a faptului că soţul este violent).
Dolul reprezintă inducerea în eroare a celuilalt sot prin utilizarea de mijloace dolosive şi se
manifestă la încheierea căsătoriei mai ales în formă omisivă - dol prin reticenţă, când unul dintre
viitorii soţi ascunde celuilalt o împrejurare esenţială în formarea consimţământului care, dacă ar fi
fost cunoscută, celalălt soţ nu ar mai fi încheiat căsătoria (ex.: ascunderea unei sarcini cu un alt
bărbat, ascunderea unei boli grave, alta decât cele pentru care căsătoria nu se poate încheia,
precum infertilitatea).
Violenţa presupune un act de constrângere fizică sau morală prin care o persoană a fost
determinată să încheie o căsătorie împotriva voinţei sale. Violenţa prin constrângere fizică este
aproape imposibil de realizat pentru că ar presupune ca cei doi martori şi ofiţerul de stare civilă să
fie complici sau sub imperiul violenţei. Violenţa prin constrângere morală este mai uşor de
imaginat şi constă în exercitarea de mijloace ilicite care provoaca teamă unuia dintre viitorii soţi
de un rău considerabil şi prezent. Simpla temere reverenţioasă (cauzată de respectul exagerat faţă
de o persoană) nu constituie violenţă.
Leziunea reprezintă paguba materială suferită de una dintre părţi la încheierea unui act juridic
datorită disproporţiei vădite dintre prestaţii şi, în mod evident, nu îşi găseşte aplicarea în materia
căsătoriei.
2. să fie actual
Consimţământul trebuie să existe în momentul încheierii căsătoriei când viitorii soţi se află în
faţa ofiţerului de stare civilă, logodna sau declaraţia de căsătorie neproducând efectele juridice ale
casatoriei.
3. să fie dat personal şi simultan de viitorii soţi
Legea exclude posibilitatea încheierii căsătoriei prin reprezentare. Viitorii soţi îşi exprimă
consimţământul unul imediat după celălalt, nu la un interval mare de timp.
4. să fie constatat în mod direct de ofiţerul de stare civilă
Consimţământul viitorilor soţi se manifestă prin răspunsul afirmativ la întrebarea adresată
fiecăruia de ofiţerul de stare civilă dacă doresc să se căsătorească. În cazul în care unul dintre soţi
se află în imposibilitate de a vorbi (ex.: cetăţean străin necunoscător al limbii române, surdo-mut),
consimţământul său se poate exprima în orice mod, dar să fie neîndoielnic. Prezenţa unui interpret
este obligatorie în această situaţie, ofiţerul de stare civilă întocmind un proces-verbal cu privire la
10
această împrejurare.

2.1.3. Diferenţa de sex

Este o condiţie de fond expres prevazuta in prezent de art.277 alin.(1) Cod civil, potrivit
caruia este interzisa casatoria intre persoane de acelasi sex. Dovada îndeplinirii ei se face prin
certificatele de naştere ale viitorilor soţi catre atestă şi sexul persoanei. Dacă nu există deosebire
de sex, căsătoria este lovită de nulitate absolută.

2.2. Lipsa impedimentelor la încheierea căsătoriei

Definiţie: Impedimentele la căsătorie sunt acele împrejurări expres prevăzute de lege, a

căror existenţă împiedică încheierea căsătoriei. Sunt condiţii negative, numai lipsa lor
determinându-l pe ofiţerul de stare civilă să încheie căsătoria.

Clasificare:
I. În funcţie de sancţiunea care intervine în cazul încheierii căsătoriei în prezenţa
impedimentelor:
a) impedimente dirimante, a căror prezenţă în momentul încheierii căsătoriei
atrage nulitatea absolută a căsătoriei: existenţa unei căsătorii nedesfacute,
rudenia, rudenia civila ( in unele cazuri ), alienaţia şi debilitatea mintală.
b) impedimente prohibitive, a căror prezenţă în momentul încheierii căsătoriei
atrage nulitatea acesteia, ci numai sancţiuni pentru ofiţerul de stare civilă:
rudenia civila ( in unele cazuri ), tutela.
II. În funcţie de persoanele între care există impedimentele:
a) impedimente absolute, care împiedică încheierea căsătoriei unei anumite
persoane cu oricare altă persoană: existenţa unei căsătorii nedesfacute,
alienaţia şi debilitatea mintală.
b) impedimente relative, care împiedică încheierea căsătoriei dintre o anumită
persoană şi o altă anumită persoană: rudenia, tutela, adopţia.

Analiza impedimentelor la căsătorie:

2.2.1. Existenţa unei căsătorii anterioare nedesfacute a unuia dintre viitorii soţi
(starea de bigamie)

Art. 273 C.civ. prevede că este interzisa incheierea unei noi căsătorii de catre persoana care
este casatorita. Încălcarea principiului monogamiei atrage atât o sancţiune civilă - nulitatea
absolută a celei de-a doua căsătorii, cât şi o sancţiune penală pentru săvârşirea infracţiunii de
bigamie.
Nu se pot căsători decât persoane necăsătorite care, fie nu au încheiat niciodată o căsătorie, fie
au încheiat o căsătorie, dar aceasta a încetat, după caz, ca urmare a morţii sau declarării
judecătoreşti a morţii celuilalt soţ, a fost desfiinţată prin nulitatea absolută sau relativă sau a fost
desfăcută prin divorţ. Existenţa unei căsătorii nedesfacute a unuia dintre viitorii soţi atrage starea
de bigamie.
Starea de bigamie este înlăturată în următoarele situaţii:
- dacă o persoană căsătorită a încheiat o nouă căsătorie, iar după data încheierii ei, prima
căsătorie este desfiinţată, starea de bigamie dispare pentru că nulitatea absolută produce
11
 efecte retroactive;
- soţul celui declarat mort prin hotărare judecătorească se recăsătoreşte, iar ulterior cel
declarat mort reapare, anulându-se hotărârea declarativă de moarte. Prima căsătorie e
considerată desfăcută pe data încheierii noii căsătorii, rămânând valabilă cea de-a doua
căsătorie, cu condiţia ca soţii din a doua căsătorie să fi fost de bună- credinţă, adică să nu
fi ştiut că cel declarat mort este în viaţă;
- dacă soţul se recăsătoreşte între data declarării morţii celuilalt sot şi data rămânerii
definitive a hotărârii judecătoreşti declarative de moarte, a doua căsătorie este valabilă.
Divorţul nu atrage înlăturarea stării de bigamie, dacă înainte ca hotărârea judecătorească de
desfacere a căsătoriei să rămână definitiva, unul dintre soţi încheie o nouă căsătorie, cea de-a doua
căsătorie fiind sancţionată cu nulitatea absolută.
Dovada lipsei impedimentului se face de către viitorii soţi care menţionează în declaraţia de
căsătorie că nu există acest impediment şi prin prezentarea, dacă este cazul, a unui înscris, din
care să rezulte că anterioara căsătorie a unuia dintre viitorii soţi a încetat, a fost desfiinţată sau
desfăcută. Soţul bigam este prezumat a fi de rea-credinţă, iar celălalt soţ nebigam - de bună-
credinţă. Sarcina probei revine soţului bigam.
Impedimentul rezultat din starea de persoană căsătorită se impune şi străinilor aflaţi pe
teritoriul nostru şi a căror lege naţională admite poligamia, adică străinii nu pot încheia o a doua
căsătorie în România. Însă străinii deja căsătoriţi cu mai multe persoane nu sunt consideraţi
bigami în ţara noastră, legea lor naţională permiţându-le acest lucru.

2.2.2. Rudenia

Conform art. 274 alin.(1) din C. civ. , este oprită căsătoria între rudele în linie dreaptă,
indiferent de gradul de rudenie (ex.: tatăl cu fiica, mama cu fiul, bunicul cu nepoata, bunicul cu
nepotul), şi între cele în linie colaterală, până la al patrulea grad inclusiv (ex.: fratele cu sora,
unchiul cu nepoata, mătuşa cu nepotul, vărul cu vara lui).
Ca o excepţie, pentru motive temeinice, căsătoria între rudele în linie colaterală de gradul al
patrulea (veri) poate fi autorizata de instanta de tutela in a carei circumscriptie isi are domiciliul
cel care solicita incuviintarea. Instanta se va putea pronunta pe baza unui aviz medical special dat
in acest sens.
Rudenia constituie un impediment la căsătorie indiferent dacă este o rudenie din căsătorie sau
din afara căsătoriei, şi indiferent dacă este de sânge sau civilă (din adopţie). În cazul adopţiei cu
efecte depline(singura forma de adoptie care se poate incheia in prezent), chiar dacă încetează
legătura de rudenie dintre adoptat şi părinţii săi fireşti, căsătoria este oprită între aceştia.

2.2.3. Adopţia

Art. 274 alin.(3) din C. civ. interzice căsătoria implicând relaţiile de adopţie între a
următoarele categorii de persoane:
a) între adoptator sau ascendenţii lui, de o parte, şi cel adoptat ori descendenţii
acestuia, de alta;
b) între copiii celui care adoptă, de o parte, şi cel adoptat sau copiii acestuia, de alta;
c) între cei adoptaţi de aceeaşi persoană;
d) intre cei a caror rudenie fireasca a incetat prin efectul adoptiei.
Ca o excepţie, pentru motive temeinice, încheierea căsătoriei este posibilă între
persoanele prevăzute la lit. b şi c, cu autorizarea instantei de tutela in a carei circumscriptie isi are
domiciliul cel care solicita incuviintarea. Instanta se va putea pronunta pe baza unui aviz medical
special dat in acest sens. Impedimentul se referă atât la adopţiile cu efecte depline, cât şi la

12
adopţiile cu efecte restrânse incheiate in trecut.

2.2.4. Tutela

Art. 275 din C. civ. prevede: “ Căsătoria este oprită între tutore şi persoana minoră care se
află sub tutela sa”.
Impedimentul se întemeiază pe considerente de ordin moral. Tutela încetează de drept la
împlinirea vârstei de 18 ani de către persoana aflată sub tutelă.

2.2.5. Alienaţia şi debilitatea mintală sau lipsa

temporară a facultăţilor mintale

Art.276 C.civ. prevede: “Este interzis să se căsătorească alienatul mintal si debilul mintal” iar
art.299 C.civ. dispune:”Este anulabila casatoria incheiata de persoana lipsita vremelnic de
discernamant”.
Alenaţii şi debilii mintali nu se pot căsători din considerente de ordin biologic şi social, dar
mai ales pentru raţiuni legate de consimţământ, ei neputând exprima un consimţământ valabil.
Aceştia nu se pot căsători nici în perioadele de luciditate şi indiferent dacă au fost sau nu puşi sub
interdicţie judecătorească, fiind suficient să se probeze că persoana era alienat sau debil mintal în
momentul încheierii căsătoriei. Sancţiunea pentru încheierea căsătoriei de alienatul sau debilul
mintal este nulitatea absolută. Dacă boala a intervenit ulterior încheierii căsatoriei, aceasta
constituie un motiv de divorţ.
Persoanele lipsite vremelnic de facultăţile mintale nu se pot căsători in perioadele de timp
in care nu pot exprima un consimtamant valabil (ex.: stare de ebrietate totală, hipnoză),
sancţiunea care intervine fiind nulitatea relativă.
Dovada inexistenţei impedimentelor la încheierea căsătoriei:
Viitorii soţi au obligaţia de a preciza în declaraţia de căsătorie ca nu există nici o piedică
pentru încheierea acesteia. Terţele persoane sau ofiţerul de stare civilă vor putea face dovada
existenţei unor asemenea împrejurări. Dacă în urma verificărilor pe care ofiţerul de stare civilă
este obligat să le facă se va constata existenţa unui impediment la încheierea căsătoriei, cererea de
a încheia căsătoria va fi respinsă.

2.3. Condiţii de formă la încheierea căsătoriei

Definiţie:
Condiţiile de formă la încheierea căsătoriei sunt formalităţi prealabile , formalităţi
concomitente si formalităţi ulterioare celebrării căsătoriei .

2.3.1. Formalităţi prealabile încheierii căsătoriei

1. Comunicarea reciproca a starii de sanatate

Este o condiţie de fond expres prevăzută de art. 278 C. civ.
Dovada îndeplinirii acestei condiţii se face prin prezentarea certificatelor medicale
prenupţiale, în momentul depunerii declaraţiei de căsătorie şi prin inserarea în cuprinsul acestei
declaraţii a menţiunii că viitorii soţi şi-au comunicat reciproc starea de sănătate.
Certificatele medicale prenupţiale sunt valabile 14 zile de la data emiterii şi trebuie să
cuprindă menţiunea expresă că persoana se poate sau nu căsători. Examenul medical (serologic,

13
pulmonar şi neuropsihic) este obligatoriu şi secret, medicul neinserând în certificat o explicare a
motivelor pentru care nu s-ar putea încheia căsătoria.
Legea nu interzice, în principiu, căsătoria persoanelor bolnave, cu condiţia informării
reciproce a viitorilor soţi în legătură cu starea sănătăţii lor. Prin excepţie, legea nu permite
căsătoria persoanelor debile sau alienate mintal şi a persoanelor cu boli venerice transmisibile.
Sancţiunile aplicate în cazul nerespectării acestei condiţii pot fi:
- Nulitatea absolută, dacă unul dintre viitorii soţi suferă de o boală pentru care este
interzisă căsătoria, indiferent dacă celălalt soţ a cunoscut sau nu acest lucru;
- Nulitatea relativă, dacă viitorul soţ suferă de o boala gravă, alta decât cea pentru
care este interzisă căsătoria şi această împrejurare a fost ascunsă faţă de celălalt
soţ (dol prin reticenţă);
- căsătoria rămâne valabilă dacă, în momentul încheierii căsătoriei, unul dintre soţi
suferea de o afecţiune minoră şi vindecabilă;
- dacă boala a fost dobândită în timpul căsătoriei, celălalt poate să solicite doar desfacerea
ei prin divorţ.
2.Declaraţia de căsătorie
Conform art. 280 C. civ., cei care vor să se căsătorească vor face personal declaraţia de
căsătorie la primăria localităţii în raza căreia se află domiciliul sau reşedinţa oricăruia dintre
viitorii soţi. Prin excepţie, declaraţia de căsătorie se poate face la serviciul de stare civilă din altă
localitate, dacă unul dintre viitorii soţi se află în altă localitate decât cea în care se va încheia
căsătoria, serviciul de stare civilă din acea localitate fiind obligat să o transmită în termen de 48 de
ore la serviciul de stare civilă unde urmează a se încheia căsătoria.
Pentru motive temeinice, căsătoria se poate încheia şi în afara sediului serviciului de stare
civilă local, dacă unul dintre soţi se află în imposibilitate de a se prezenta, însă este necesară
aprobarea prealabilă a primarului.
Declaraţia de căsătorie se face în scris şi personal (nu prin reprezentare), prin ea cei doi
exprimându-şi voinţa de a se căsători. Aceasta cuprinde următoarele menţiuni:
- manifestarea de voinţă a viitorilor soţior în sensul încheierii căsătoriei;
- identitatea fiecăruia dintre viitorii soţi;
- declaraţia acestora că nu există nici un impediment la căsătorie şi că au luat reciproc
cunoştinţă de starea de sănătate a celuilat;
- declaraţia lor în legătură cu numele de familie pe care urmează să-l poarte în timpul
căsătoriei (aceasta se poate face şi ulterior în scris până în momentul încheierii căsătoriei
şi va fi anexată la declaraţia de căsătorie);
- declaratia cu privire la regimul matrimonial ales;
- indicarea locului în care urmează a se încheia căsătoria;
- indicarea martorilor;
- semnătura celor doi viitori so ţi şi a ofiţerului de stare civilă.
Potrivit art. 13 C. fam. şi art. 28-29 din Legea nr. 119/1996, la declaraţia de căsătorie trebuie
anexate următoarele acte:
- certificatele de naştere ale viitorilor soţi în original (pentru confruntare) şi în copie
legalizată sau certificată de ofiţerul de stare civilă;
- actele de identitate ale viitorilor soţi care, după verificare, se restituie lor, urmând a fi
prezentate iarăşi în momentul încheierii căsătoriei;
- certificatele medicale care dovedesc starea de sănătate a viitorilor soţi, valabile 14 zile de
la data emiterii lor;
- dacă e cazul, acte în original (pentru confruntare) şi în copie, traduse şi legalizate ori
certificate de ofiterul de stare civila din care să rezulte încetarea sau desfacerea căsătoriei
anterioare a unuia dintre viitorii soţi: certificatul de deces al fostului soţ, hotărârea
14
 judecătorească de desfacere sau de desfiinţare a căsătoriei.
Conform art. 40 din Metodologia nr. 1/1997 privind aplicarea Legii actelor de stare civilă,
dosarul actului de căsătorie mai cuprinde şi următoarele documente, după caz:
- aprobarea primarului pentru încheierea căsătoriei în afara sediului serviciului de stare
civilă local;
- dispensa de termen din partea primarului pentru încheierea căsătoriei înainte de împlinirea
termenului de 10 zile de la data înregistrării declaratiei de căsătorie;
- dispensa de vârstă, rudenie sau adopţie din partea instantei de tutela, dacă există
impedimente rezultate din condiţiile privind vârsta, rudenia firească sau adopţie;
- dovada eliberată sau autentificată de misiunile diplomatice sau oficiile consulare acreditate
în România, în cazul căsătoriei unui cetăţean străin, din care să rezulte că acesta
îndeplineşte condiţiile de fond cerute de legea sa naţională pentru încheierea căsătoriei în
România;
- dacă dovada menţionată mai sus nu poate fi obţinută pentru că statul respectiv nu are
misiune diplomatică sau oficiu consular acreditat în România, declaraţia pe propria-
răspundere autentificată de un notar public din care să rezulte că viitorul soţ, cetăţean
străin sau apatrid, nu e căsătorit şi îndeplineşte condiţiile de fond cerute de legea sa
naţională pentru încheierea căsătoriei în România. Pentru apatrizi, legea naţională este
legea statului în care îşi au domiciliul sau reşedinţa.
- procesul-verbal încheiat împreună cu interpretul autorizat în cazul încheierii căsătoriei
între persoane care nu cunosc limba romană sau între surdo-muţi;
- aprobarea Ministrului Apărării Naţionale în cazul cadrelor militare active care se
căsătoresc cu o persoană apatridă sau care nu are exclusiv cetăţenia română.
a)Publicitatea declaraţiei de căsătorie
Ofiţerul de stare civilă este obligat ca, în ziua în care primeşte declaraţia de căsătorie, să o
facă publică prin afişare în extras într-un loc special amenajat la sediul primăriei unde urmează a
se încheia căsătoria, precum si pe pagina de internet a primariei respective, pentru ca terţii să
poată formula opoziţie la încheierea căsătoriei.
b) Reinnoirea declaratiei de casatorie
Daca intr-un termen de 30 de zile de la afisarea extrasului din declaratia de casatorie, acea
casatorie nu s-a incheiat sau daca viitorii soti doresc sa modifice continutul declaratiei de
casatorie, trebuie facuta o noua declaratie de casatorie, supusa de asemenea publicitatii.
c)Termenul de 10 zile
Căsătoria se poate încheia numai după ce a trecut un termen de 10 zile de la data la care a fost
înregistrată declaraţia de căsătorie, luându-se în calcul şi ziua în care începe să curgă termenul şi
cea în care acesta se împlineşte.
Pentru motive temeinice (ex.: viitoarea soţie e gravidă şi naşterea va avea loc într-un termen
mai scurt de 10 zile, viitorul soţ e militar şi are o permisie mai scurtă de timp sau pleacă în
străinătate la studii sau într-o misiune mai devreme de 10 zile), cu aprobarea primarului sau a
comandantului navei, căsătoria se poate încheia cu reducerea termenului de 10 zile. În cazul lipsei
acestei aprobări, căsătoria astfel încheiată rămâne valabilă, dar ofiţerul de stare civilă va suferi
sancţiuni administrative.
d) Opoziţia la căsătorie
Este actul prin care o persoană aduce la cunoştinţa ofiţerului de stare civilă existenţa unei
împrejurări de fapt sau de drept care constituie impediment la căsătorie sau neîndeplinirea unei
condiţii de fond pentru care încheierea căsătoriei nu este posibilă.
Opoziţia la căsătorie poate fi făcută de orice persoană, fără a fi necesară justificarea unui
interes legitim şi chiar de către ofiţerul de stare civilă când el constată un impediment,
consemnându-l într-un proces-verbal. Potrivit art. 285 C. civ., opoziţia trebuie făcută în formă
15
scrisă, cu indicarea împrejurării de fapt sau de drept care face imposibilă încheierea căsatoriei şi a
dovezilor, semnătura nefiind obligatorie.
Efectele opoziţiei la căsătorie:
- dacă opoziţia este întemeiată, ofiţerul de stare civilă nu va încheia căsătoria;
- dacă opoziţia este neîntemeiată, ofiţerul de stare civilă va încheia căsătoria;
- dacă verificare opoziţiei necesită mai mult timp, ofiţerul de stare civilă va amâna
căsătoria, prelungind termenul de 10 zile.

2.3.2. Formalităţi concomitente încheierii

căsătoriei
2.3.3. (Procedura încheierii căsătoriei)

1. Localitatea încheierii căsătoriei

Conform art. 279 C. Civ., localitatea în care urmează a se încheia căsătoria este una dintre
localităţile în care viitorii soţi îşi au domiciliul sau reşedinţa.
2. Locul încheierii căsătoriei
Articolul 279 alin. (1) C. civ. prevede că locul celebrării căsătoriei este sediul primariei din
localitatea competentă. In cazurile prevazute de lege, căsătoria se poate încheia şi în afara sediul
serviciului de stare civilă.
Potrivit art. 8 din Legea nr.119/1996 cu privire la actele de stare civila, căsătoria se poate
încheia si la bordul unei nave sub pavilion românesc, aflată într-o călătorie în afara graniţelor ţării,
de către comandantul navei, dacă viitorii soţi au cetăţenie română. La sosirea în ţară, acesta este
obligat să trimită o copie certificată de pe înregistrarea făcută, prin căpitănia portului de înscriere
a navei, la organul local al administratiei publice competent , respectiv cel al sectorului 1 di
Bucureşti.
Căsătoria nu se poate încheia la bordul unei aeronave deoarece o astfel de călătorie durează
puţin timp, conditii in care casatoria nu s-ar putea respecta celeritatea.
3. Competenţa ofiţerului de stare civilă
a) competenţa materială este determinată de calitatea şi de atribuţiile ce i-au fost delegate
persoanei care încheie căsătoria (ex.: ofiţer de stare civilă este primarul, comandantul navei , un
funcţionar delegat de primar). Doar o căsătorie încheiată în faţa ofiţerului de stare civilă se bucură
de protecţia legii.
Ca o excepţie, înregistrarea făcută în registrul de stare civilă de o persoană necompetentă care
a exercitat în mod public atribuţia de ofiţer de stare civilă este valabilă chiar dacă persoana nu
avea, în realitate, aceasta calitate, iar viitorii soţi au fost de bună- credinţă, neştiind că ofiţerul de
stare civilă nu este competent.
b) competenţa personală este determinată de domiciliul sau reşedinţa viitorilor soţi, căsătoria
încheiindu-se de către ofiţerul de stare civilă de la consiliul local al municipiului, oraşului sau
comunei în cuprinsul căreia se află domiciliul sau reşedinţa unuia dintre viitorii soţi. Dacă se
încalcă această competenţă, căsătoria este valabilă, dar ofiţerul de stare civilă va suferi sancţiuni
administrative.
c) competenţa teritorială este determinată de limitele teritoriului localităţii unde se află
consiliul local în cadrul căruia acesta funcţionează. Dacă se încalcă această competenţă (ex.:
căsătoria nu se încheie la sediul serviciului de stare civilă sau în altă localitate), căsătoria este
valabilă.
4. Momentul încheierii căsătoriei
În ziua fixată pentru încheierea căsătoriei, conform art. 31 din Legea nr. 119/1996 şi art. 43-
16
 44 din Metodologia nr. 1/1997, ofiţerul de stare civilă procedează în felul următor:
- identifică viitorii soţi şi cei doi martori, pe baza actelor de identitate;
- constată că sunt îndeplinite condiţiile de fond şi că nu există impedimente la căsătorie;
- constată că nu există opoziţii la căsătorie sau că acestea sunt neîntemeiate;
- ia consimţământul viitorilor soţi în vederea încheierii căsătoriei;
- declară căsătoria încheiată pe baza consimţământului viitorilor soţi;
- citeşte dispoziţiile din Codul civil privind drepturile şi obligaţiile soţilor;
- întocmeşte actul de căsătorie în registrul de stare civilă corespunzător, act semnat de
ofiţerul de stare civilă, de soţi (cu numele pe care s-au învoit să-l poarte în timpul
căsătoriei) şi de cei doi martori;
- face menţiune pe actul de identitate al soţului care şi-a schimbat numele prin căsătorie (în
cazul buletinului de identitate se aplică o ştampilă cu menţiunea ca numele s-a schimbat
prin căsătorie şi că buletinul se va schimba până la o anumita dată, iar în cazul cărţii de
identitate, aceasta se perforează în locul unde este scrisă perioada de valabilitate);
- eliberează soţilor certificatul de căsătorie.
Solemnitatea încheierii căsătoriei constă în prezenţa viitorilor soţi în faţa ofiţerului de stare
civilă, împreună cu cei doi martori, la sediul serviciului de stare civilă, la data stabilită, în
exprimarea simultană a consimţământului la căsătorie şi în declararea încheierii căsătoriei de
ofiţerul de stare civilă.
Publicitatea încheierii căsătoriei constă în posibilitatea publicului de a participa la
ceremonie.
Momentul încheierii căsătoriei este cel în care ofiţerul de stare civilă constată existenţa
consimţământului viitorilor soţi, îndeplinirea tuturor condiţiilor pentru încheierea unei căsătorii
valabile şi îi declară căsătoriţi.
Înregistrarea căsătoriei nu este o condiţie de validitate, ci are drept scop dovada încheierii
sale, omisiunea înregistrării neatrăgând nulitatea ei.
5. Data încheierii căsătoriei-art. 283, 284
Ca regulă generală, căsătoria se încheie după 10 zile de la afişarea declaraţiei de căsătorie şi
înainte de

2.1. Încheierea căsătoriei in prezenta unui element de extraneitate3

Potrivit art. 2586 C.civ., conditiile de fond cerute pentru incheierea casatoriei sunt guvernate
de legea nationala a fiecaruia dintre viitorii soţi la momentul celebrarii căsătoriei. Daca una dintre
legile straine astfel determinata prevede un impediment la casatorie care, potrivit dreptului roman,
este incompatibil cu libertatea de a încheia o casatorie, acel impediment va fi inlaturat ca
inaplicabil in cazul in care unul dintre viitorii soti este cetatean roman si casatoria se incheie pe
teritoriul Romaniei.
Conform art. 2587 C.civ., condiţiile de formă ale incheierii casatoriei sunt cele prevăzute de legea
statului pe teritoriul caruia se celebreaza.

2.3 . Formalităţi ulterioare încheierii căsătoriei

1. Întocmirea actului de căsătorie- art. 290 CC
Înregistrarea căsătoriei în registrul actelor de stare civilă se face imediat după încheierea
căsătoriei de către ofiţerul de stare civilă. Actul de căsătorie se semnează de către soţi cu
numele pe care s-au învoit să-l poarte în timpul căsătoriei, de doi martori şi de ofiţerul de stare
17
civilă. Pe baza actului de stare civilă va fi eliberat certificatul de stare civilă soţilor şi livretul
de familie.
2. Formalităţi privind regimul matrimonial- art. 291 CC
► pe actul de căsătorie, ofiţerul de stare civilă face menţiune privind regimul matrimonial ales de soţi
şi indicat în declaraţia de căsătorie
► dacă au încheiat convenţie matrimonială, o copie a actului de căsătorie se trimite de către
ofiţerul de stare civilă la Registrul naţional notarial al regimurilor matrimoniale şi notarului
public care a autentificat convenţia
3. Proba căsătoriei- art. 292 CC
În ceea ce priveşte proba căsătoriei, aceasta nu poate fi dovedită decât prin certificatul de
căsătorie eliberat pe baza actului întocmit în registrul de stare civilă. Atunci când se pretind
efecte de stare civilă precum vocaţia succesorală, pensia de urmaş, dovada se face exclusiv prin
certificatul de căsătorie. Dacă proba căsătoriei este necesară în alte scopuri, probaţiunea se
poate face prin orice mijloc de probă.

SECŢIUNEA III EFECTELE CĂSĂTORIEI

3.1. Noţiune

Efectele căsătoriei reprezintă drepturile şi obligaţiile personale şi patrimoniale, care iau

naştere între soţi ca urmare a încheierii căsătoriei.
Soţii au drepturi şi obligaţii egale, atat în ceea ce priveşte raporturile dintre ei, cat si în ceea
ce priveşte exercitarea drepturilor părinteşti.
Codul civil reglementează Efectele căsătoriei în cadrul Capitolului IV Drepturile şi
obligaţiile personale ale soţilor (art.307-311) şi in cadrul Capitolului VI Drepturile şi obligaţiile
patrimoniale ale soţilor (art. 312-372).

3.2. Raporturile personale dintre soţi

3.2.1. Numele soţilor

Potrivit art. 281 C. civ. , la completarea declaratiei de casatorie, viitorii soţi declară ofiţerului
de stare civilă numele pe care înţeleg să-l poarte în timpul căsătoriei, având la dispoziţie patru
posibilităţi:
- să îşi păstreze numele avut înainte de încheierea căsătoriei;
- să aleagă ca nume de familie comun numele unuia sau altuia dintre ei, situaţie în care se
va schimba numai numele unuia dintre soţi;
- să aleagă ca nume comun numele lor reunite, situaţie în care se vor schimba numele
ambilor soţi;
- unul dintre soti sa-si pastreze numele avut anterior casatoriei, iar celalalt sot sa poarte
numele lor reunite.
18
 Opţiunea soţilor se poate face si ulterior completarii declaratiei de casatorie, dar nu mai târziu
de momentul încheierii căsătoriei, printr-un înscris separat care se ataşează la declaraţia de
căsătorie. Daca viitorii soţi nu s-au pronunţat în momentul încheierii căsătoriei cu privire la nume,
se prezumă că fiecare rămâne la numele avut până atunci.
Potrivit art. 311 C. civ., soţii sunt obligaţi să poarte numele declarat în timpul căsătoriei,
schimbarea acestuia neputându-se face decât cu consimţământul celuilalt soţ, pe cale
administrativă. Chiar dacă soţii au avut un nume comun, schimbarea numelui de familie al unuia
nu atrage şi schimbarea celuilalt, însă este necesar consimţământul celuilalt soţ. Soţii pot cere şi
împreună schimbarea numelui lor comun, însă printr-o cerere separată. Dacă fiecare soţ şi-a
păstrat numele avut înainte de încheierea căsătoriei, schimbarea lui pe cale administrativă se poate
face fără consimţământul celuilalt soţ.

3.2.2. Obligaţia de respect, fidelitate si sprijin moral

Pornind de la idea ca la baza relaţiilor de familie stă prietenia şi afecţiunea reciprocă, prin art.
309 C. civ. s-a reglementat obligaţia reciproca a sotilor de respect, fidelitate si sprijin moral.
Obligatia de sprijin moral presupune indatorirea fiecarui sot de a-l sprijini pe celalalt aflat in
nevoie datorita varstei, sanatatii, precum si de a depas sprijin morali impreuna toate momentele
dificile ale vietii. Încalcarea acestei obligaţii poate constitui o contravenţie (alungarea din locuinţa
comuna a soţului, a soţiei sau a copiilor şi a oricaror alte persoane aflate în întreţinere) sau o
infracţiune (abandon de familie).
In ceea ce priveste obligaţia de fidelitate, soţii sunt datori ca după încheierea căsătoriei să
nu întreţină raporturi intime cu alte persoane. Spre deosebire de fostul Cod al familiei, actualul
Cod civil reglementeaza expres obligaţia de fidelitate, incalcarea acestei obligatii putand constitui
motiv de divort.
Pe fidelitatea sotilor se bazează şi prezumţia de paternitate potrivit careia soţul mamei este
tatăl copilului născut de aceasta.

3.2.3 Obligaţia de a locui împreună (obligaţia de coabitare)

Pentru ca relaţiile de familie să capete conţinut şi finalitate este necesar ca soţii să locuiască
împreună, obligatie prevazuta expres de alin.(2) al art.309 C.civ. Soţii decid de comun acord în tot
ceea ce priveşte căsătoria(art.308 C.civ.), ceea ce înseamna că ei vor putea hotărî şi cu privire la
domiciliul pe care îl vor avea. Deşi nemenţionat expres, domiciliul comun al soţilor se deduce
indirect din ansamblul reglementărilor legate de căsătorie.
Pentru motive temeinice[art.309 alin.(2) C.civ.)], soţii pot avea, de obicei pentru perioade
limitate de timp, domicilii separate: exercitarea unei profesii, necesitatea pregătirii de specialitate,
îngrijirea sănătăţii, faptul că locuinţele lor nu asigură norma locativă.
În lipsa unor motive temeinice, refuzul unuia dintre soţi de a locui împreună cu celălalt poate
constitui motiv de divorţ.
Alungarea din locuinţa comună a unui soţ de către celălalt şi părăsirea acestuia, astfel încat
soţul este supus unor suferinţe fizice şi morale constituie infracţiunea de abandon de familie.
Alungarea din locuinţa comună a soţului, a soţiei, a copiilor sau a oricăror alte persoane aflate în
întreţinere constituie contravenţie.
Acţiunea de evacuare a unuia dintre soţi este admisibilă numai dacă acesta, prin comportarea
violentă, pune în pericol grav viaţa şi sănătatea celuilalt soţ (chiar dacă este coproprietar). În
practică, această cerere se formulează în cadrul acţiunii de divorţ, iar măsura este vremelnică până
la partaj, când instanţa decide cărui soţ i se va atribui locuinţa - domiciliu conjugal. În alte situaţii

19
 nu este posibilă evacuarea soţului, pentru că aceasta ar duce la o separaţie în fapt a soţilor.
Actualul Cod civil introduce reglementari noi referitoare la locuinta familiei, indiferent de
regimul matrimonial pe care l-ar alege sotii, in cuprinsul art.321-324. Astfel, potrivit art. 321alin.
(1), „locuinta familiei este locuinta comuna a sotilor sau, in lipsa, locuinta sotului la care se afla
copiii”.

3.2.4 Independenta soţilor

Luând în considerare egalitatea dintre bărbat şi femeie, potrivit art. 310 C.civ., nici unul
dintre soţi nu are dreptul de a exercita controlul asupra corespondenţei, relaţiilor sociale ale
celuilalt soţ, alegerii profesiei sau ocupaţiei celuilalt. Căsătoria nu are efect asupra cetăţeniei
soţilor pentru că nu se dobândeşte şi nici nu se pierde prin căsătorie.

3.2.5 Capacitatea de exerciţiu

Minorul de 16 ani dobândeşte, prin căsătorie, capacitate deplină de exerciţiu.

3.2.6 Neînţelegerile soţilor privind raporturile personale

Neînţelegerile soţilor privind raporturile lor personale vor fi solutionate de instanta de tutela
si familie, competenta in prezent sa solutioneze toate litigiile privind raporturile de familie (art.
265 C.civ.).

3.3. Raporturile patrimoniale dintre soţi

Raporturi juridice cu caracter patrimonial ce se stabilesc intre soti ca urmare a casatoriei, cu privire la: a.
contributia sotilor la siportarea sarcinilor casniciei; b. bunurile sotilor; c. obligatia reciproca de
intretinere. In cadrul oranduirii noastre, aceste raporturi sunt guvernate de principiul egalitatii femeii cu
barbatul. Legea stabileste obligatia sotilor de a contribui la cheltuielile casatoriei, pentru fiecare sot in raport
de mijlocele pe care le are. Munca depusa de femeie in gospodarie si pentru educarea copiilor constituie
astfel, prin ea insasi, o contributie la cheltuielile casatoriei. Sotii au, potrivit legii, doua categorii de bunuri:
comune si proprii. Bunurile dobandite in timpul casatoriei sunt, de regula, bunuri comune. Ca o exceptie,
anumite bunuri limitativ prevazute de lege sunt bunuri proprii. Sotii administreaza si folosesc impreuna
bunurile comune si dispun tot astfel de ele. Ei se pot intelege asupra modului de administrare, folosinta sau
dispozitie asupra acestora, cu singura conditie de a nu adduce atingere drepturilor pe care fiecare dintre ei le
are asupra bunurilor comune. Legea, urmarind certitudinea raporturilor juridice, a statuat, in afara unor cazuri
riguros delimitate, prezumtia unui mandat tacit reciproc intre soti, in sensul ca oricare dintre soti, exercitand
drepturile asupra bunurilor comune, este prezumat ca are si consimtamantul celuilalt sot.

3.3.1. Reconsiderarea raporturilor de familie în noul Cod civil.

Legiuitorul român, prin dispoziţiile acestui cod, face o reconsiderare a raporturilor de
familie, prin revenirea la tradiţionala lor includere în Codul civil, ceea ce tinde să confere din
nou căsătoriei un caracter de contract.

3.3.2. Libertatea alegerii regimului matrimonial în viziunea noului Cod

Libertatea alegerii regimului matrimonial consacrată de noul Cod pune în evidenţă faptul că
reglementarea raporturilor patrimoniale ale soţilor este, iată, de acum flexibilă şi adaptabilă
voinţei lor, spre deosebire de raporturile lor personale nepatrimoniale, care nu pot fi stabilite
decât de legiuitor prin norme imperative şi care reflectă modul în care statul reglementează
căsătoria şi efectele ei. Prin urmare, dacă în ceea ce priveşte raporturile personale dintre soţi
libertatea acestora se limitează doar la decizia de a încheia sau nu căsătoria, supunân-du-se
20
prin aceasta obligatoriu efectelor ei, pe care legea le prevede imperativ, în ceea ce priveşte
libertatea lor patrimonială, aceasta este deschisă, fiind expresia libertăţii economice a
persoanei, a libertăţii de a dispune de avutul ei, conform autonomiei sale de voinţă.
Totuşi, nici libertatea patrimonială a soţilor nu este chiar absolută, ci, într-o oarecare
măsură, restricţionată de obligaţia impusă de legiuitor de a se respecta un grup de reguli de
bază, indiferent de alegerea făcută de către soţi pentru unul sau altul dintre regimurile
matrimoniale.
Caracteristica de seamă a oricărui regim primar constă în aceea că regulile sale sunt în aşa
fel concepute, încât să asigure o minimă protecţie a intereselor patrimoniale ale soţilor, să
ofere un cadru adecvat rezolvării problemelor esenţiale ale menajului comun. Astfel, aşa după
cum s-a arătat şi în literatură, regulile regimului primar oferă cadrul de reglementare atât
pentru perioadele de armonie familială, cât şi pentru cele de criză a cuplului.
In general, regulile care constituie regimul primar se referă la protecţia domiciliului
conjugal, la suportarea cheltuielilor gospodăriei şi îndeplinirea obligaţiei de sprijin material
reciproc al soţilor, la repartizarea drepturilor soţilor în domeniul administrării şi gestionării
bunurilor proprii şi a patrimoniului comun, între ei şi în raporturile cu terţii. Sistemul este
întregit cu reguli privind veniturile din exercitarea unei profesiuni, reguli cu privire la
mandatul posibil dintre soţi ori la gestiunea de afaceri, reguli privind încetarea şi lichidarea
regimului matrimonial, iar în sistemele de drept cu regimuri matrimoniale alternative, şi reguli
generale privind convenţiile matrimoniale: condiţii de valabilitate, încheierea, modificarea,
publicitatea, opozabilitatea convenţiilor matrimoniale, eventual clauză de preciput etc.
Aceste reguli sunt diferite de la o ţară la alta, deşi toate au acelaşi scop - de a proteja
căsătoria şi de a crea un echilibru necesar în cadrul cuplului.

3.3.3. Regimul juridic al raporturilor patrimoniale dintre soţi în noul Cod civil, în
contextul revenirii la posibilitatea încheierii convenţiilor matrimoniale

3.3.3.1. Precizări prealabile. In contextul adoptării noii reglementări, regimul juridic al

bunurilor soţilor nu va mai fi unul legal obligatoriu, ci, potrivit art. 312 alin. (1), soţii vor
putea conveni singuri asupra alegerii regimului lor matrimonial. Dacă doresc să aleagă
regimul separaţiei de bunuri sau regimul comunităţii convenţionale potrivit art. 329 noul C.
civ., soţii îl vor stabili prin convenţii matrimoniale încheiate în condiţiile legii, în formă
autentică şi cu respectarea regulilor de publicitate prevăzute de lege. Indiferent de regimul
matrimonial ales, soţii nu vor putea deroga, sub sancţiunea nulităţii absolute, conform art.
332, de la dispoziţiile generale şi comune pentru regimul matrimonial de bază sau primar
prevăzut de noul Cod prin art. 313-338, care configurează regulile esenţiale de la care niciunul
dintre regimurile matrimoniale alese nu se poate abate.
Aşadar, în condiţiile legislative de revenire la posibilitatea încheierii convenţiilor
matrimoniale, care erau reglementate şi în vechiul nostru Cod civil de la 1864, viaţa
patrimonială a soţilor se va putea organiza nu numai prin voinţa legiuitorului, ci şi prin cea a
soţilor, care singuri îşi cunosc mai bine interesele patrimoniale.

3.3.3.2.Delimitări terminologice privind noţiunea de regim matrimonial. Caracterizarea

regimului primar. Noţiunea de regim matrimonial este bine determinată în literatura juridică.
De-a lungul vremii, regimul matrimonial a fost definit de mulţi autori. Ceea ce este de reţinut
şi ni se impune cu autoritate este sensul clasic, cu care toţi autorii sunt de acord, şi anume că,
în esenţă, regimul matrimonial desemnează totalitatea regulilor care guvernează raporturile
dintre soţi cu privire la bunurile lor, precum şi pe acelea ce se formează în relaţiile lor cu
terţii. Această definiţie este general valabilă pentru orice tip de regim matrimonial.
De reţinut însă este că regimul matrimonial nu se identifică cu regimul primar imperativ,
„prin care se înţelege un ansamblu de reguli obligatorii, care trebuie observate de către soţi",
oricare ar fi regimul matrimonial concret aplicabil între aceştia. Doctrina precizează că
regimul matrimonial este o noţiune cu mult mai vastă decât regimul primar imperativ. Astfel,
se arată că „regimul primar imperativ face parte din structura regimului matrimonial, dar nu îi
epuizează substanţa, după cum nici nu îi imprimă o caracteristică esenţială, care să permită
21
partajarea diferitelor regimuri matrimoniale între ele".

3.3.4. Norme imperative care guvernează raporturile patrimoniale dintre soţi în

perioadele normale ale convieţuirii lor
3.3.4.1. Locuinţa familiei. Pornind, în mod normal, de la faptul că oricărui cuplu constituit
în familie, cu atât mai mult soţilor care au copii, le este absolut necesară o locuinţă, art. 321
alin. (1) noul C. civ. defineşte noţiunea de locuinţă a familiei ca fiind „locuinţa comună a
soţilor sau, în lipsă, locuinţa soţului la care se află copiii".
Legiuitorul a avut în vedere faptul că, şi în reglementările străine, locuinţa familială nu se
identifică automat cu domiciliul conjugal. De pildă, Codul civil francez, în art. 215,
reglementează regimul juridic al locuinţei familiale mai restrictiv decât pe cel al domiciliului
conjugal111. Locuinţa familiei are o dublă importanţă: în primul rând, în mod obiectiv, aceasta
este imobilul de locuit al soţilor şi, în al doilea rând, soţii, în mod subiectiv, au afectat acest
imobil ducerii vieţii lor de familie.

3.3.4.2. Drepturile locative asupra locuinţei închiriat. In raţiunea legiuitorului,

necesitatea reglementării aparte şi speciale a drepturilor locative ale soţilor asupra unei
locuinţe închiriate se impune pentru a asigura o protecţie minimă unui aspect esenţial al
raporturilor patrimoniale dintre soti - acela al ducerii vieţii de familie în căminul con-jugal -,
atât pentru perioadele de pace conjugală, cât şi pentru cele de criză, când soţii se separă ori
divorţează. Se încearcă astfel a se păstra un echilibru între interesele economice ale soţilor şi
conflictele ce ar putea deteriora căsătoria.

3.3.4.3. Cheltuielile căsătoriei. Munca oricăruia dintre soţi în gospodărie şi pentru creşterea
copiilor reprezintă, potrivit art. 326 noul C. civ., o contribuţie la cheltuielile căsătoriei.
Calificarea muncii ca o contribuţie la aceste cheltuieli, neprevăzută expres până acum într-un
text de lege, dar privită astfel în doctrină şi în practică, constituie o contribuţie importantă
pentru determinarea conţinutului cheltuielilor căsătoriei. Este de observat ca legea priveşte
cheltuielile căsătoriei ca incluzând evident nu numai interesele soţilor la ducerea vieţii în
comun şi la întâmpinarea sarcinilor căsătoriei, ci şi interesele copiilor. De aceea, înţelesul
sintagmei de „cheltuieli ale căsătoriei" de acum va putea fi determinat, fără putinţă de tăgadă,
ca vizând într-un sens larg: cheltuielile pentru ducerea traiului în comun sub acelaşi acoperiş,
cheltuielile pentru creşterea copiilor, dar şi întreţinerea ce soţii şi-o datorează reciproc, chiar
şi în condiţiile speciale ale întreţinerii după divorţ.

3.3.4.4.Veniturile încasate din profesie. Cu privire la această problemă, dispoziţiile

regimului primar de bază prevăd, prin art. 327, că fiecare soţ este liber să exercite o profesie şi
să dispună, în condiţiile legii, de veniturile încasate, cu respectarea obligaţiilor ce îi revin pri-
vind cheltuielile căsătoriei. Observăm din acest text că, deşi soţii pot dispune cum doresc de
veniturile încasate din muncă, cheltuielile căsătoriei se impută asupra acestora. Soţul care a
participat efectiv la activitatea profesională a celuilalt soţ, are, conform art. 328, dreptul la
compensaţie, în măsura îmbogăţirii acestuia din urmă, dacă participarea sa a depăşit limitele
obligaţiei de sprijin material şi ale obligaţiei de a contribui la cheltuielile căsătoriei.
3.3.4.5.Mandatul convenţional.
„Mandatul este contractul prin care o parte, numită mandatar, se obligă să încheie unul sau
mai multe acte juridice pe seama celeilalte părţi, numită mandant". Raportând art. 2009 la art.
314 din acelaşi cod, observăm că mandatul convenţional dintre soţi, reglementat prin acest
ultim text, se încadrează în termenii generali ce definesc contractul de mandat.
In ceea ce priveşte felul acestui mandat, prin prisma art. 2011, care precizează că
„mandatul este cu sau fără reprezentare", putem identifica fără nicio dificultate felul
mandatului convenţional dintre soţi, care se prezintă ca un mandat cu reprezentare, aşa cum
reiese chiar din art. 314, care prevede că un soţ poate da mandat celuilalt soţ „să îl reprezinte
(...)".
Puterea de reprezentare a soţului mandatar se naşte din voinţa celuilalt sot - mandantul.
In ceea ce priveşte forma pe care o poate îmbrăca mandatul dintre soţi, întrucât în normele
regimului primar nu se prevede nimic expres, vom apela, din nou, la regulile aplicabile
22
mandatului cu reprezentare din dreptul comun. Astfel, art. 2013 care reglementează forma
acestui tip de mandat dispune că el „poate fi încheiat în formă scrisă, autentică ori sub
semnătură privată, sau verbală. Acceptarea mandatului poate rezulta şi din executarea sa de
către mandatar".
Prin urmare, mandatul dintre soţi va fi valabil dacă este dat în oricare dintre aceste forme,
dar obiectul mandatului convenţional este unul specific numai raporturilor dintre soţi, şi
anume, aşa cum dispune art. 314, soţul mandant împuterniceşte pe celălalt soţ „să îl reprezinte
pentru exercitarea drepturilor pe care le are potrivit regimului matrimonial".
lată deci că mandatul convenţional prevăzut de art. 314 este un mandat cu reprezentare
special, posibil a fi încheiat numai între soţi, căci obiectul lui vizează exercitarea unor
drepturi ce decurg din regimul matrimonial al soţilor, regim care nu este aplicabil decât
raporturilor patrimoniale dintre soţi, nu şi oricăror alte raporturi dintre persoane civile care
încheie diverse contracte de mandat.

3.3.4.6. Independenţa patrimonială a soţilor. O altă normă a regimului primar de bază

din noul Cod civil consacră principiul independenţei patrimoniale dintre soţi, care este
odispoziţie cu totul nouă şi care în Codul familiei se regăseşte doar în dispoziţiile legale
vizând raporturile patrimoniale dintre părinţi şi copii sau dintre aceştia şi tutore. Articolul 317
din Secţiunea 1, „Dispoziţii comune", prevede în alin. (1) că, „dacă prin lege nu se prevede
altfel, fiecare soţ poate să încheie orice acte juridice cu celălalt soţ sau cu terţe persoane".
Conţinutul acestui principiu vine să confirme ceea ce noi am exprimat mai sus legat de
libertatea soţilor de a încheia între ei contractul de mandat reglementat de dreptul comun prin
art. 2009-2016 noul C. civ., desigur, cu particularităţile impuse de tipul de regim matrimonial
sub care se află soţii.
Astfel, prin norme ferme, potrivit cu art. 317 alin. (2), „fiecare soţ poate să facă singur, fără
consimţământul celuilalt, depozite bancare, precum şi orice alte operaţiuni în legătură cu
acestea". întrucât legea nu distinge între categoriile de bunuri ale soţilor şi nici între tipurile
de regimuri matrimoniale care permit aceste acte, rezultă că nici noi nu trebuie să distingem
şi, prin urmare, dispoziţiile sunt de aplicabilitate generală, aşa cum de altfel se învederează şi
din sistematizarea lor în capitolul privind drepturile şi obligaţiile patrimoniale dintre soţi.
Astfel, putem afirma fără rezerve că soţii, nu numai în regimul separaţiei de bunuri, ci şi în
cele de comunitate, având un exerciţiu propriu al fiecăruia dintre ei asupra tuturor bunurilor
comune, cu excepţiile inserate în convenţii, vor putea, fiecare singur, fără consimţământul
celuilalt, să facă depozite bancare ori alte operaţiuni în legătură cu acestea.
Mai mult decât atât, art. 317 alin. (3) permite soţului titular al contului, în raport cu
societatea bancară, de a dispune de fondurile depuse, chiar şi după desfacerea sau încetarea
căsătoriei, dacă prin hotărâre judecătorească executorie nu s-a decis altfel.

3.3.4.7. Dreptul la informare. Potrivit art. 318 alin. (1) noul C. civ., „fiecare soţ poate să
îi ceară celuilalt să îl informeze cu privire la bunurile, veniturile şi datoriile sale, iar în caz de
refuz nejustificat se poate adresa instanţei de tutelă". în continuare, alin. (2) dispune că
„instanţa poate să îl oblige pe soţul celui care a sesizat-o sau pe orice terţ să furnizeze
informaţiile cerute şi să depună probele necesare în acest sens".într-adevăr, dacă legiuitorul
este atât de permisiv în legătură cu prerogativele soţilor de a încheia orice operaţiuni cu
privire la bunurile ce compun patrimoniul lor, atunci tot el este acela care, prin normele sale
imperative, educă soţii în direcţia corectitudinii acestor operaţiuni, în sens contrar permiţând
posibilitatea soţului nesocotit în interesele lui de celălalt soţ de a fi adus la ordine de instanţa
de tutelă.
De subliniat este că, în reglementarea acestor raporturi patrimoniale dintre soţi, legiuitorul
instituie, prin art. 318 alin. (4), o prezumţie relativă de adevăr al susţinerilor soţului
reclamant atunci când, solicitând anumite informaţii despre bunuri, venituri şi datorii, acesta
refuză să le dea ori atunci când, fiind singurul îndreptăţit să le ceară unor instituţii, refuză să
le solicite.
Inserarea prezumţiei de adevăr în favoarea soţului reclamant ni se pare binevenită şi
constituie un mijloc juridic de reglementare echitabilă a comportamentului patrimonial al
soţilor în raporturile dintre ei.

23
 3.3.5. Norme imperative, de bază, aplicabile raporturilor patrimoniale dintre soţi în
perioadele de criză a vieţii conjugale
3.3.5.1.. Mandatul judiciar. Reglementare.
Premisa de la care se porneşte pentru obţinerea unui mandat judiciar este imposibilitatea
unuia dintre soţi de a-şi manifesta voinţa. Evident, trebuie să fie vorba de o imposibilitate
intervenită pe durata căsătoriei valabil încheiate, pentru că, dacă un soţ s-ar afla într-o ase-
menea situaţie din cauza debilităţii sau alienării sale mintale înainte de căsătorie, s-ar putea
pune problema nevalabilităţii căsătoriei, adică a nulităţii pentru lipsa capacităţii psihice la
încheierea ei. Imposibilitatea manifestării voinţei intervenită în timpul căsătoriei la care se
referă art. 315 noul C. civ. este cauza care îndrituieşte pe celălalt soţ să ceară instanţei de
tutelă încuviinţarea de a-l reprezenta pentru exercitarea drepturilor pe care le are potrivit
regimului matrimonial. Observăm că legea acordă legitimarea procesuală activă la dreptul de
a cere mandatul judiciar, deci reprezentarea soţului aflat în situaţia specială, doar celuilalt soţ,
evident, dacă între soţi nu există conflict de interese, situaţie în care instanţa de tutelă poate
institui tutela sau curatela.

3.3.5.2.. Actele de dispoziţie care pun în pericol grav interesele familiei. Protecţia
legiuitorului pentru apărarea drepturilor patrimoniale ale soţilor se exprimă şi prin art. 316
noul C. civ.; potrivit alin. (1), „în mod excepţional, dacă unul dintre soţi încheie acte juridice
prin care pune în pericol grav interesele familiei, celălalt soţ poate cere instanţei de tutelă ca,
pentru o durată determinată, dreptul de a dispune de anumite bunuri să poată fi exercitat numai
cu consimţământul său expres. Durata acestei măsuri poate fi prelungită, fără însă a depăşi în
total 2 ani. Hotărârea de încuviinţare a măsurii se comunică în vederea efectuării formalităţilor
de publicitate imobiliară sau mobiliară, după caz".
Ceea ce putem noi pune în dezbatere în legătură cu acest text este sfera lui de aplicare. Este
vorba oare de aplicabilitatea acestei măsuri de protecţie oricărui regim matrimonial sau ea
vizează doar cele două tipuri de regimuri comunitare, pentru că nu vedem posibilitatea
solicitării de către un soţ unei instanţe de tutelă să aplice această măsură în cadrul regimului
matrimonial al separaţiei de bunuri. în mod firesc, fiecare soţ în regimul separaţiei de bunuri
este liber să îşi conducă afacerile cu privire la bunurile proprii cum doreşte el. Sigur, atunci
când este vorba de cele câteva bunuri comune dobândite împreună de ambii soţi şi pe care le
au în coproprietate pe cote-părţi, măsura protectoare credem că va putea fi solicitată, dar ea nu
se poate extinde asupra celorlalte bunuri aflate în patrimoniul exclusiv al soţului proprietar.

3.4. Alegerea regimului matrimonial. Convenţia matrimonială

3.4.1. Noţiune. Convenţia matrimonială - contractul soţilor care consfinţeşte alegerea unui
regim matrimonial convenţional. Articolul 329 noul C. civ. dispune că „Alegerea unui alt
regim matrimonial decât cel al comunităţii legale se face prin încheierea unei convenţii
matrimoniale".
Codul civil nu defineşte convenţia matrimonială, doctrina însă a formulat numeroase
definiţii şi denumiri. Astfel, s-a arătat că ea este „convenţia prin care viitorii soţi
reglementează regimul lor matrimonial, condiţia bunurilor lor prezente şi viitoare, în
raporturile pecuniare ce izvorăsc din căsătorie".
O altă definiţie dată convenţiei matrimoniale este aceea de „con-tract condiţional, solemn
şi irevocabil, prin care viitorii soţi organizează capacitatea lor civilă şi determinată în privinţa
bunurilor, consecinţele asociaţiunii conjugale"'.

3.4.2. Condiţiile de validitate a convenţiei matrimoniale.

Publicitatea legală a convenţiilor matrimoniale. Pentru a produce efecte faţă de terţi, legea
pretinde şi respectarea condiţiei de publicitate, altfel, convenţia matrimonială este
inopozabilă terţilor.
Convenţia matrimonială trebuie să fie adusă la cunoştinţa terţilor, pentru ca ei să nu fie
expuşi la fraude din partea soţilor, dacă nu ar avea de unde să o cunoască. în acest scop, art.
24
 334 alin. (1) noul C. civ. prevede că, „pentru a fi opozabile terţilor, convenţiile matrimoniale
se înscriu în Registrul naţional notarial al regimurilor matrimoniale, organizat potrivit legii".
Momentul încheierii convenţiei matrimoniale şi intrarea ei în vigoare. După Codul
Calimach, convenţiile matrimoniale puteau fi făcute nu numai înainte, dar chiar şi după
celebrarea căsătoriei.
In legătură cu intrarea în vigoare a convenţiilor matrimoniale, nu există păreri pro şi
contra, intrând în vigoare din ziua când căsătoria a fost celebrată de ofiţerul stării civile sau,
mai bine zis, din momentul încheierii căsătoriei.
Convenţia matrimonială nu este un contract condiţional, în sensul juridic al cuvântului,
pentru că celebrarea căsătoriei nu este un eveniment viitor şi incert de care părţile pot să facă
să atârne convenţia lor. Ea este un element esenţial al existenţei convenţiei matrimoniale, fără
de care nu poate să aibă fiinţă.
In cazul în care căsătoria proiectată nu se celebrează, convenţia matrimonială este
neavenită.
Legea nefixând nici un termen, convenţia matrimonială îşi păstrează puterea sa şi este
susceptibilă de a-şi produce efectele oricare ar fi timpul ce s-ar scurge între autentificarea ei
şi celebrarea căsătoriei. Ea va fi nulă doar atunci când va fi cert că părţile au renunţat la
căsătoria proiectată.
3.4.3 Restricţii la încheierea convenţiei matrimoniale în noul Cod civil - aspect al întinderii
libertăţii alegerii regimului matrimonial. Restricţionarea libertăţii patrimoniale a soţilor de
normele regimului primar poate fi analizată, credem noi, sub două aspecte: unul general, trasat prin
dispoziţiile art. 312 alin. (2) noul C. civ., şi altul special, desprins din art. 329-333 din acelaşi cod.
Altfel spus, soţii se pot bucura de libertatea alegerii regimului matrimonial în sensul general,
principial, alegând unul dintre regimurile matrimoniale alter- native prevăzute în art. 312 alin. (1),
iar, în mod special, încheind o convenţie matrimonială, conform art. 330, prin care îşi vor
reglementa concret modul cum înţeleg să îşi guverneze raporturile lor cu privire la bunuri, atunci
când aleg regimul separaţiei de bunuri ori regimul comunităţii convenţionale. Acest drept de opţiune
al soţilor are, şi într-un caz şi în celălalt, o natură convenţională, întrucât alegerea fie a unuia, fie a
altuia dintre felurile regimurilor matrimoniale reglementate de lege se face prin acordul soţilor şi, cu
atât mai mult, încheierea unui act juridic, a unei convenţii prin care soţii hotărăsc de comun acord
conţinutul concret al regimului ce li se va aplica are un caracter voluntar, exprimând libertatea în
contracte, care nu este mărginită decât de „dispoziţiile legale privind regimul matrimonial ales"
[art. 332 alin.
(1) noul C. civ.].
De aceea, se poate spune că principiul libertăţii alegerii regimului matrimonial îşi găseşte
expresie şi în principiul libertăţii convenţiilor matrimoniale.
In această ordine de idei, ca un aspect al libertăţii convenţiilor matrimoniale, aducem în
discuţie şi clauza de preciput care conferă soţilor posibilitatea de a adopta prin convenţia lor
clauze care să cuprindă reguli deosebite cu privire la lichidarea şi partajarea bunurilor lor
comune. Astfel, potrivit art. 333 noul C. civ., „Prin convenţie matrimonială se poate stipula ca
soţul supravieţuitor să preia fără plată, înainte de partajul moştenirii, unul sau mai multe
dintre bunurile comune, deţinute în devălmăşie sau în coproprietate. Clauza de preciput poate
fi stipulată în beneficiul fiecăruia dintre soţi sau numai în favoarea unuia dintre ei".
Cu privire la efectele pe care le-ar putea avea clauza de preciput asupra succesiunii, alin.
(2) al art. 333 prevede că această clauză „nu este supusă raportului donaţiilor, ci numai
reducţiunii, în condiţiile art. 1096 alin. (1) şi (2)". Nu intenţionăm aici şi acum să dezvoltăm
consideraţiuni pe marginea acestei clauze, ea făcând obiectul unei abordări a altei secţiuni, ci
am adus-o în discuţie doar pentru a evidenţia că şi preciputul (ca parte integrantă a
convenţiei) poate face obiectul unei examinări din partea notarului, sub aspectul limitelor
sale, eventual previzibile, şi sub aspectul conformităţii clauzei de preciput cu dispoziţiile
legale care privesc ordinea publică şi bunele moravuri, impuse de principiu în art. 11 noul C.
civ., precum şi în dispoziţiile regimului primar imperativ al acestuia.
Libertatea clauzei de preciput nu îngrădeşte drepturile terţilor faţă de convenţie, care sunt
protejate prin art. 333 alin. (3) din cod, prevă-zându-se că „clauza de preciput nu aduce nicio
atingere drepturilor creditorilor comuni de a urmări, chiar înainte de încetarea comunităţii,
bunurile ce fac obiectul clauzei".
Protejarea intereselor terţilor este asigurată însă, în primul rând, prin publicitatea
25
 convenţiei matrimoniale. Potrivit art. 334 alin. (1), pentru a fi opozabile terţilor, convenţiile
matrimoniale se înscriu în Registrul naţional notarial al regimurilor matrimoniale, organizat
potrivit legii.
Dacă în ceea ce priveşte necesitatea publicităţii convenţiilor matrimoniale nu pot fi niciun
fel de discuţii, în ceea ce priveşte accesul oricărei persoane, fără a fi ţinută să justifice vreun
interes, la cercetarea registrului naţional, îngăduindu-se eliberarea de extrase certificate ale
convenţiilor matrimoniale potrivit art. 334 alin. (5), aceste dispoziţii ale legii ni se par excesiv
de permisive, acordând mult prea largi libertăţi oricărei persoane.
De la o inflexibilitate drastică, ce era caracteristică raporturilor patrimoniale dintre soţi în
sistemul Codului familiei, ajungem, iată, să ne plângem şi de unele aspecte prea flexibile pe
care le îngăduie noul Cod civil prin dispoziţiile citate. Aceasta nu diminuează însă cu nimic şi
nu umbreşte bucuria prilejuită de noua reglementare, prin care se deschid atât de largi libertăţi
soţilor în alegerea regimului matrimonial. Şi, dacă prin înlăturarea caracterului obligatoriu al
regimului matrimonial legal finalitatea urmărită de legiuitor este, printre altele, şi de a reduce
cauzele care contribuie la destrămarea multor căsătorii, tot în aceeaşi finalitate se înscrie şi
renunţarea la caracterul imutabil al regimului legal.

3.4.5 Efectele convenţiei matrimoniale. Oricare ar fi regimul matrimonial al soţilor, efectele

convenţiei lor nu se mărginesc numai la relaţiile dintre ei, ea fiind într-o oarecare măsură opozabilă
şi terţilor.
De reţinut este că efectele convenţiei matrimoniale se vor concretiza într-un statut
patrimonial de comunitate sau de separaţie ori cu elemente combinate ale acestora.
Referitor la începutul acestor efecte, momentul lor de producere va coincide cu clipa
încheierii căsătoriei, ca o consecinţă firească a faptului că o convenţie matrimonială este
accesorie instituţiei căsătoriei. In situaţia în care regimul este flexibil, iar convenţia
matrimonială poate fi modificată în cursul căsătoriei, efectele ei se vor produce din clipa
modificării regimului matrimonial. Trebuie amintit aici că, în cazul modificării convenţiei
matrimoniale, părţile acesteia trebuie să respecte toate formalităţile care sunt impuse legal la
încheierea ei, iar datorită faptului că aceasta este supusă unor forme speciale de publicitate
faţă de terţi, efectele convenţiei matrimoniale vor fi opozabile doar cu începere de la data
îndeplinirii formelor de publicitate. În această ultimă ipoteză menţionată mai sus, se poate
observa că urmările regimului matrimonial nou ales se vor produce disociat în timp, astfel că
între părţi va produce efecte de la încheierea actului, iar faţă de terţi de la publicarea acesteia.
Consecinţa va fi că, în perioada de timp cuprinsă între cele două momente descrise mai sus,
soţii vor fi sub două regimuri matrimoniale care diferă, cel puţin în parte, situaţie care ar părea
nefirească. Legiuitorul noului nostru Cod civil a găsit însă o soluţie pentru ca acelaşi regim
matrimonial convenţional să îşi producă efectele în acelaşi timp, atât faţă de părţi, cât şi faţă
de terţi, în situaţia în care terţii au cunoscut acest regim pe altă cale.
Tot din caracterul accesoriu al convenţiei matrimoniale la actul căsătoriei se poate
concluziona că efectele regimului matrimonial se vor epuiza odată cu această din urmă
instituţie. Desfacerea căsătoriei prin divorţ sau încetarea acesteia prin moartea uneia dintre
părţi va constitui punctul terminus al efectelor convenţiei matrimoniale. în primul caz,
momentul la care hotărârea de divorţ va rămâne definitivă va marca clipa în care convenţia
matrimonială şi-a încetat efectele. În al doilea caz, momentul decesului va semnifica limita
ultimă în timp a producerii efectelor convenţiei matrimoniale, iar dacă moartea va fi
constatată judecătoreşte, situaţia se aseamănă cu cea de la divorţ, în sensul că efectele
convenţiei se vor considera epuizate la data la care hotărârea care se pronunţă asupra
decesului va rămâne definitivă şi irevocabilă.
Toate aceste situaţii sunt logice, deoarece este imposibil de imaginat ca un regim
matrimonial să supravieţuiască stării de căsătorie.
Ca efect al încetării regimului matrimonial, acesta va intra, în mod logic, în lichidare.
Regulile de aplicat sunt cele convenţionale, stabilite de către părţi prin convenţia lor
matrimonială, de exemplu, prin clauza de preciput, iar în situaţia în care soţii au neglijat să
stipuleze asemenea clauze, se va aplica dreptul comun în materie

3.3. Regimurile matrimoniale reglementate de noul Cod civil

26
Vitorii soţi vor putea alege între trei regimuri matrimoniale: comunitatea legală, separaţia de bunuri sau
comunitatea convenţională. Alegerea regimului matrimonial se face prin încheierea unei convenţii
matrimoniale.

3.3.1. Regimul comunităţii legale - bunurile dobandite in timpul regimului comunitatii legale de
oricare dintre soti sunt, de la data dobandirii lor, bunuri comune in devalmasie ale sotilor;
– calitatea de bun comun nu trebuie sa fie dovedita;
– pentru bunurile mobile dobandite anterior casatoriei, inainte de incheierea acesteia se
intocmeste un inventar de catre notarul public sau sub semnatura privata, daca partile convin
astfel. In lipsa inventarului, se prezuma, pana la proba contrara, ca bunurile sunt comune;
– cu privire la apartenta unui bun la comunitate, oricare dintre soti poate cere sa se faca
mentiune in cartea funciara ori, dupa caz, in alte registre de publicitate prevazute de lege;
– schimbarea destinatiei bunului comun nu se poate face decat prin acordul sotilor;
– fiecare sot poate incheia singur acte de conservare, acte de administrare cu privire la
oricare dintre bunurile comune, precum si acte de dobandire a bunurilor comune;
– actele de instrainare sau de grevare cu drepturi reale avand ca obiect bunurile comune
nu pot fi incheiate decat cu acordul ambilor soti; insa oricare dintre soti poate dispune singur,
cu titlu oneros, de bunurile mobile comune a caror instrainare nu este supusa, potrivit legii,
unor formalitati de publicitate;
– bunurile comune pot face obiectul unui aport la societati, asociatii sau fundatii, in
conditiile legii;
– sub sanctiunea nulitatii relative, niciunul dintre soti nu poate singur, fara
consimtamantul scris al celuilalt sot, sa dispuna de bunurile comune ca aport la o societate
sau pentru dobandirea de parti sociale ori, dupa caz, de actiuni;
– daca totusi un bun comun este adus ca aport intr-o societate, calitatea de asociat este
recunoscuta sotului care a aportat bunul comun, dar partile sociale sau actiunile sunt bunuri
comune; calitatea de asociat poate fi recunoscuta si celuilalt sot daca acesta si-a exprimat
vointa in acest sens – in acest caz, fiecare dintre soti are calitatea de asociat pentru partile
sociale sau actiunile atribuite in schimbul a jumatate din valoarea bunului, daca prin
conventie sotii nu au stipulat alte cote-parti;
– in timpul casatoriei, regimul matrimonial poate fi modificat, in conditiile legii;
– la incetarea comunitatii (desfacerea sau incetarea casatoriei) aceasta se lichideaza prin
hotarare judecatoreasca sau act autentic notarial;
– cand comunitatea inceteaza prin decesul unuia dintre soti, lichidarea se face intre
sotul supravietuitor si mostenitorii sotului decedat. In acest caz, obligaţiile soţului decedat se
divid intre mostenitori proportional cu cotele ce le revin din mostenire.
– daca regimul comunitatii de bunuri inceteaza prin desfacerea casatoriei, fostii soti
raman coproprietari in devalmasie asupra bunurilor comune pana la stabilirea cotei-parti ce
revine fiecaruia;
– in cadrul lichidarii comunitatii, fiecare dintre soti preia bunurile sale proprii, dupa
care se va proceda la partajul bunurilor comune si la regularizarea datoriilor;
– in timpul regimului comunitatii, bunurile comune pot fi impartite, in tot sau in parte,
prin act incheiat in forma autentica notariala, in caz de buna invoiala, ori pe cale
judecatoreasca, in caz de neintelegere;
– bunurile atribuite fiecarui sot prin partaj devin bunuri proprii, iar bunurile neimpartite
raman bunuri comune;
– orice conventie contrara dispozitiilor legale este lovita de nulitate absoluta, in masura
in care nu este compatibila cu regimul comunitatii conventionale.

3.3.2. Regimul matrimonial al separaţiei de bunuri

27
 - in cadrul acestui regim fiecare din soti este proprietarul exclusiv al bunurilor dobandite
inainte de incheierea casatoriei precum si a celor pe care le dobandeste in nume propriu dupa
aceasta data;
– in cazul adoptarii acestui regim, notarul public intocmeste un inventar al bunurilor mobile
proprii; in lipsa acestui inventar se prezuma, pana la proba contrara, ca dreptul de proprietate exclusiva
apartine sotului posesor;
– daca sotii dobandesc impreuna bunuri, acestia vor fi coproprietari pe cote-parti si nu
proprietari in devalmasie cum se intampla in cazul comunitatii legale de bunuri;
– niciunul dintre soti nu poate fi tinut de obligatiile nascute din acte savarsite de celalalt sot; ei
vor raspunde solidar numai pentru obligatiile asumate de oricare dintre ei pentru acoperirea
cheltuielilor obisnuite ale casatoriei si a celor legate de cresterea si educarea copiilor;
– prin conventie matrimoniala, partile pot stipula clauze privind lichidarea acestui regim in
functie de masa de bunuri achizitionate de fiecare din soti in timpul casatoriei, in baza careia se va
calcula creanta de participare; daca partile nu au convenit altfel, creanta de participare reprezinta
jumatate din diferenta valorica dintre cele doua mase de achizitii nete si va fi datorata de catre sotul
a carui masa de achizitii este mai mare, putand fi platita in bani sau in natura;
– la incetarea regimului separatiei de bunuri, oricare dintre soti are un drept de retentie asupra
bunurilor celuilalt pana la acoperirea integrala a datoriilor pe care le au unul fata de celalalt.

3.3.3. Regimul matrimonial al comunităţii convenţionale

– regimul comunitatii conventionale se poate aplica atunci cand, prin conventie matrimoniala, se deroga de
la dispozitiile privind regimul comunitatii legale;
– in aceasta varianta de regim matrimonial, prin conventie, sotii pot sa deroge de la regimul comunitatii
legale sub anumite aspecte limitativ prevazute la art. 367 C.civ si anume: sotii pot include in comunitate
anumite bunuri sau datorii, pot exclude din comunitate anumite bunuri sau datorii comune, pot stabili
necesitatea consimtamantului expres al ambilor soti la incheierea anumitor acte de administrare, pot include
clauza de preciput sau pot prevedea modalitati de lichidare a comunitatii conventionale;
– daca prin conventie matrimoniala nu se prevede altfel, acest regim juridic ales de soti se completeaza cu
dispozitiile privind regimul comunitatii legale.

Regimul comunitatii conventionale inceteaza prin constatarea nulitatii, anularea, desfacerea sau incetarea
casatoriei.

SECŢIUNEA IV DESFACEREA CĂSĂTORIEI

Motive de divort

Cele mai întâlnite motive de divort sunt: infidelitatea, violența domestică,

neglijența familiei, separarea în fapt, neînțelegerile complexe și grave dintre
soți. Dacă este probat unul din aceste motive, el este suficient pentru ca

28
 instanța să pronunțe divorțul

4.1. Cazurile de divorţ

4.1.1. Sediul materiei. Divorţul ca mijloc de desfacere a căsătoriei este reglementat de
noul Cod civil în Capitolul VII al Titlului II, de la art. 373 până la 404.
Noua reglementare a divorţului în contextul Codului civil este mai permisivă ca oricând.
Astfel, potrivit art. 373, se permit patru feluri de divorţ:
a) prin acordul soţilor, la cererea ambilor soţi sau a unuia dintre soţi acceptată de celălalt
soţ;
b) atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate
şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă;
c) la cererea unuia dintre soţi, după o separare în fapt care a durat cel puţin doi ani;
d) la cererea aceluia dintre soţi a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea
căsătoriei.
Vom încerca o prezentare specială a fiecărui fel de divorţ.

4.1.2. Divorţul prin acordul soţilor

Divorţul prin acordul soţilor se poate face pe două căi:
a) pe cale judiciară;
a) pe cale administrativă sau prin procedură notarială.

4.1.2.1.Condiţiile divorţului prin acordul soţilor pe cale judiciară (art. 374 noul C.
civ.). Divorţul prin acordul soţilor pe cale judiciară se poate pronunţa indiferent de
durata căsătoriei şi indiferent dacă există sau nu copii minori rezultaţi din căsătorie.
Nu se admite divorţul prin acordul soţilor atunci când unul dintre ei este pus sub
interdicţie.
Instanţa este obligată să verifice existenţa consimţământului liber şi neviciat al fiecărui
soţ.

4.1.2.2. Condiţiile divorţului prin acordul soţilor pe cale administrativă sau prin
procedură notarială. Potrivit art. 375, dacă soţii sunt de acord cu divorţul şi nu au copii
minori, născuţi din căsătorie,din afara căsătoriei sau adoptaţi, ofiţerul de stare civilă ori
notarul public de la locul căsătoriei sau al ultimei locuinţe comune a soţilor poate constata
desfacerea căsătoriei prin acordul lor, eliberâridu-le un certificat de divorţ, potrivit legii.
Divorţul prin acordul soţilor poate fi constatat de notarul public şi în cazul în care există
copii minori născuţi din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi, dacă soţii convin asupra
tuturor aspectelor referitoare la numele de familie pe care să îl poarte după divorţ, exercitarea
autorităţii părinteşti de către ambii părinţi, stabilirea locuinţei copiilor după divorţ,
modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat şi fiecare dintre copii,
precum şi stabilirea contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi
pregătire profesională a copiilor. Dacă din raportul de anchetă socială rezultă că soţii nu cad
de acord în ce priveşte unul dintre aspecte arătate, atunci notarul public emite o dispoziţie de
respingere a cererii de divorţ şi îndrumă soţii să se adreseze instanţei de judecată.

4.1.2.3. Procedura divorţului pe cale administrativă sau notarială.

In cadrul procedurii administrative sau notariale de divorţ, soţii vor depune cererea de
divorţ împreună la ofiţerul de stare civilă sau notarul public care le va înregistra cererea şi le
acordă un termen de reflecţie de 30 de zile. Prin excepţie, cererea de divorţ se poate depune la
notarul public şi prin mandatar cu procură autentică.
La expirarea termenului de 30 de zile, soţii se prezintă personal, iar ofiţerul de stare civilă
sau, după caz, notarul public verifică dacă soţii stăruie să divorţeze şi dacă, în acest sens,

29
consimţământul lor este liber şi neviciat.
Dacă într-adevăr soţii stăruie în divorţ, ofiţerul de stare civilă sau, după caz, notarul public
eliberează certificatul de divorţ fără să facă vreo menţiune la culpa soţilor.
In cazul în care soţii nu se înţeleg asupra numelui de familie pe care să îl poarte după
divorţ ori cu privire la exercitarea în comun a drepturilor părinteşti, ofiţerul de stare civilă
sau, după caz, notarul public emite o dispoziţie de respingere a cererii de divorţ şi îndrumă
soţii să se adreseze instanţei de judecată.
Soluţionarea oricăror cereri privind alte efecte ale divorţului asupra cărora soţii nu se
înţeleg este de competenţa instanţei judecătoreşti. în cazul în care cererea de divorţ este
depusă la primăria unde s-a încheiat căsătoria şi s-a admis divorţul, ofiţerul de stare civilă,
după emiterea certificatului de divorţ, face cuvenita menţiune în actul de căsătorie.
In cazul depunerii cererii de divorţ la primăria în a cărei rază teritorială soţii au avut ultima
locuinţă comună, ofiţerul de stare civilă emite certificatul de divorţ şi înaintează, de îndată, o
copie certificată de pe acesta la primăria locului unde s-a încheiat căsătoria, spre a se face
menţiunea în actul de căsătorie.
In cazul constatării divorţului de către notarul public, acesta emite certificatul de divorţ şi
înaintează, de îndată, o copie certificată de pe acesta la locul unde s-a încheiat căsătoria, spre
a se face menţiune în actul de căsătorie.
In cazul în care nu sunt îndeplinite condiţiile divorţului prin acordul soţilor prevăzute art.
375, ofiţerul de stare civilă sau, după caz, notarul public respinge cererea de divorţ.
Impotriva refuzului ofiţerului de stare civilă sau notarului public nu există cale de atac, dar
soţii se pot adresa cu cererea de divorţ instanţei de judecată pentru a dispune desfacerea
căsătoriei prin acordul lor sau în baza unui alt temei prevăzut de lege.
Pentru repararea prejudiciului prin refuzul abuziv al ofiţerului de stare civilă sau al
notarului public de a constata desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor şi de a emite
certificatul de divorţ, oricare dintre soţi se poate adresa, pe cale separată, instanţei
competente.

4.1.3. Divorţul din culpă

4.1.3.1. Condiţii. Potrivit art. 379 şi art. 373 lit. b) noul C. civ., divorţul se poate pronunţa
dacă instanţa stabileşte culpa unuia dintre soţi în destrămarea căsătoriei. Cu toate acestea,
dacă din probele administrate rezultă culpa ambilor soţi, instanţa poate pronunţa divorţul din
culpa lor comună, chiar dacă numai unul dintre ei a făcut cerere de divorţ.
Trebuie să precizăm că este posibil ca divorţul să fie pronunţat din culpa exclusivă a
reclamantului, ceea ce în vechile reglementări nu era posibil, pentru că se încălca principiul
nemo auditur propriam turpi-tudinem allegans. Astăzi acest principiu se ignoră, pentru că se
admite şi divorţul din culpa exclusivă a reclamantului. Acest tip de divorţ atrage însă
consecinţe speciale, în sensul că reclamantul vinovat exclusiv de divorţ va putea fi obligat la
acordarea de despăgubiri soţului nevinovat, aşa cum se prevede prin art. 388 noul C. civ.
In ipoteza de divorţ prevăzută prin art. 373 lit. c), adică divorţul la cererea unuia dintre soţi
după o separare în fapt care a durat cel puţin doi ani, se pronunţă divorţul tot din culpa
exclusivă a soţului reclamant, cu excepţia situaţiei în care pârâtul se declară de acord cu
divorţul, când acesta se va pronunţa fără a se face menţiune despre cuipa soţilor.
Spre deosebire de vechea reglementare a divorţului, când soţul reclamant într-un proces de
divorţ deceda şi, ca urmare, se punea capăt procesului de divorţ, în noua reglementare,
potrivit art. 380 noul C. civ., dacă soţul reclamant decedează în timpul procesului, moşte-
nitorii săi pot continua acţiunea de divorţ. Această acţiune însă va putea fi admisă numai
dacă instanţa constată culpa exclusivă a soţului pârât.

4.1.4. Divorţul din cauza stării de sănătate

4.1.4.1. Condiţii. Articolul 373 lit. d) permite divorţul la cererea aceluia dintre soţi a cărei
stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei. In acest caz, legea prevede, prin art.
381, că desfacerea căsătoriei se pronunţă fără a se face menţiune despre culpa soţilor.

30
 4.2. Efectele divorţului
Data desfacerii căsătoriei. Conform art. 382 noul C. civ., căsătoria este desfăcută din
ziua când hotărârea prin care s-a pronunţat divorţul a rămas definitivă.
Prin excepţie, dacă acţiunea de divorţ este continuată de moştenitorii soţului reclamant
care a decedat, căsătoria se socoteşte desfăcută la data decesului.
în cazul divorţului pe cale administrativă sau prin procedură notarială, căsătoria este
desfăcută pe data eliberării certificatului de divorţ.

4.2.1. Efectele divorţului cu privire la raporturile nepatrimoniale dintre soţi

4.2.1.1.Numele de familie după căsătorie. La desfacerea căsătorie căsătoriei. Instanţa ia

act de această înţelegere prin hotărârea de divorţ.
Pentru motive temeinice justificate de interesul unuia dintre soţi sau de interesul superior
al copilului, instanţa poate să încuviinţeze ca soţii să păstreze numele purtat în timpul
căsătoriei, chiar în lipsa unei
înţelegeri între ei.
Dacă nu a intervenit o înţelegere sau dacă instanţa nu a dat încuviinţarea, fiecare dintre
foştii soţi poartă numele dinaintea căsătoriei.
4.2.1.2.Drepturile soţului divorţat. Divorţul este considerat pronunţat împotriva soţului
din a cărui culpă exclusivă s-a desfăcut căsătoria.
Soţul împotriva căruia a fost pronunţat divorţul pierde drepturile pe care legea sau
convenţiile încheiate anterior cu terţii i le atribuie.
Aceste drepturi, potrivit art. 384, nu sunt pierdute în cazul culpei comune sau al divorţului
prin acordul soţilor.

4.2.2. Efectele divorţului cu privire la raporturile patrimoniale dintre soţi

4.2.2.1.Efecte cu privire la regimul matrimonial. In cazul divorţului,regimul
matrimonial încetează între soţi la data introducerii cererii de divorţ.
Cu toate acestea, oricare dintre soţi sau amândoi, împreună, în cazul divorţului prin
acordul lor, pot cere instanţei de divorţ să constate că regimul matrimonial a încetat de la
data separaţiei în fapt. Acest lucru poate fi cerut şi de către soţii a căror procedură de divorţ
se desfăşoară pe cale administrativă sau notarială.
Actele de înstrăinare şi de grevare cu titlu oneros de oricare dintre soţi cu privire la bunuri
mobile comune a căror înstrăinare nu este supusă, potrivit legii, anumitor formalităţi de
publicitate, precum şi actele din care se nasc obligaţii în sarcina comunităţii, încheiate de
unul dintre soţi după data introducerii cererii de divorţ, sunt anulabile, dacă au fost făcute în
frauda celuilalt soţ.
Hotărârea judecătorească prin care s-a pronunţat divorţul şi, după caz, certificatul de
divorţ eliberat de ofiţerul de stare civilă sau de nota-rul public sunt opozabile faţă de terţi, în
condiţiile legii.
Formalităţile de publicitate privind regimul matrimonial şi convenţia matrimonială
trebuie respectate la toate formele divorţului.

4.2.2.2. Dreptul la despăgubiri. Potrivit art. 388 noul C. civ., soţul nevinovat de divorţ,
care suferă un prejudiciu prin desfacerea căsătoriei, poate cere soţului vinovat să îl
despăgubească, cerere care este distinctă de dreptul la prestaţia compensatorie prevăzut de art.
390. Instanţa de tutelă soluţionează cererea prin hotărârea de divorţ.
4.2.2.3. Obligaţia de întreţinere între foştii soţi. Aşa cum la încheierea căsătoriei între
soţi se naşte dreptul la obligaţia de întreţinere, la desfacerea căsătoriei aceste drept încetează
şi ia naştere, dacă este cazul, obligaţia de întreţinere dintre foştii soţi.
Astfel, conform art. 389 alin. (2) noul C. civ., soţul divorţat are dreptul la întreţinere, dacă
31
se află în nevoie din pricina unei incapacităţi de muncă survenite înainte de căsătorie ori în
timpul căsătoriei. El are drept la întreţinere şi atunci când incapacitatea se iveşte în decurs de
un an de la desfacerea căsătoriei, însă numai dacă incapacitatea este cauzată de o împrejurare
în legătură cu căsătoria.
Intreţinerea datorată în condiţiile de mai sus se stabileşte până la o pătrime din venitul net
al celui obligat la plata ei, în raport cu mijloacele sale şi cu starea de nevoie a creditorului.
Această întreţinere, împreună cu întreţinerea datorată copiilor, nu va putea depăşi jumătate
din venitul net al celui obligat la plată.
Când divorţul este pronunţat din culpa exclusivă a unuia dintre soţi, acesta nu beneficiază
de pensia de mai sus, decât timp de un an de la desfacerea căsătoriei.
întotdeauna, obligaţia de întreţinere încetează prin recăsătorirea celui îndreptăţit.
4.2.2.4. Prestaţia compensatorie. Aşa cum am arătat, distinct de dreptul la despăgubiri
al soţului inocent în desfacerea căsătoriei, noul Cod civil reglementează o instituţie cu totul
nouă pentru noi, şi anume prestaţia compensatorie.
Condiţiile prestaţiei, stabilirea ei, forma, garanţiile pentru executarea acesteia,
modificarea şi încetarea sunt detaliat prevăzute prin art. 390-395 noul C. civ.
Elementul comun al prestaţiei compensatorii cu dreptul la despăgubiri prevăzut de art.
388 este unul de ordin subiectiv, şi anume, aşa cum reiese şi din titlul capitolului,
nevinovăţia în desfacerea căsătoriei a soţului îndreptăţit la despăgubiri ori la prestaţie
compensatorie.
Articolul 390 noul C. civ., reglementând condiţiile prestaţiei compensatorii, prevede că,
„în cazul în care divorţul se pronunţă din culpa exclusivă a soţului pârât, soţul reclamant poate beneficia
de o prestaţie care să compenseze, atât cât este posibil, un dezechilibru semnificativ pe care divorţul l-ar
determina în condiţiile de viaţă ale celui care o solicită".
După cum vom observa, alin. (2) al art. 390 condiţionează acordarea prestaţiei
compensatorii de durata îndelungată a căsătoriei, de cel puţin 20 de ani, timp în care soţul
nevinovat de divorţ s-a obişnuit cu un standard de viaţă care, dacă l-ar pierde, l-ar
dezechilibra semnificativ, nu numai sub aspect material, ci şi psihic, social şi în plan afectiv,
având în vedere lipsa lui de contribuţie în destrămarea căsătoriei.
Evident că soţul care solicită prestaţia compensatorie, chiar dacă s-ar afla în situaţia de a
putea solicita şi pensia de întreţinere de la fostul soţ, va trebui să se decidă şi să opteze între a
cere fie pensia de întreţinere, fie prestaţia compensatorie [art. 390 alin. (3)]. Ni se pare şi
firesc să fie aşa, pentru că, altfel, celălalt soţ ar fi nedreptăţit din punct de vedere material şi
prin aceasta s-ar încălca şi un drept constituţional al său, şi anume acela privind egalitatea
dintre soţi în faţa legii.
Fiind un drept care se naşte din lipsa culpei la divorţ după o căsnicie de cel puţin 20 ani,
solicitarea acestui drept este îngrădită soţului îndreptăţit dincolo de momentul desfacerii
căsătoriei, astfel că formularea unei cereri de prestaţie compensatorie se deduce că trebuie să
constituie unul dintre capetele de cerere ale acţiunii de divorţ [art. 391 alin. (1)].
Cu privire la forma prestaţiei compensatorii, legea prevede că ea se poate stabili în bani,
sub forma unei sume globale sau a unei rente viagere, ori în natură, sub forma uzufructului
asupra unor bunuri mobile sau imobile care aparţin debitorului. Renta se poate stabili şi într-o
cotă procentuală din venitul debitorului sau într-o sumă de bani determinată Dacă soţul
creditor cere, instanţa îl poate obliga pe soţul debitor să constituie o garanţie reală sau să dea
cauţiune pentru a asigura executarea rentei. La fel ca şi în cazul obligaţiei de întreţinere,
schimbarea pe parcurs a celor două elemente în funcţie de care se acordă prestaţia
compensatorie, nevoia creditorului şi posibilităţile de plată ale debitorului, atrage şi
modificarea obligaţiei prestaţiei' compensatorii. Astfel, art. 394 prevede că instanţa poate
mări sau micşora prestaţia compensatorie dacă se modifică, în mod semnificativ, mijloacele
debitorului şi resursele creditorului. în cazul în care prestaţia compensatorie constă într-o
sumă de bani, aceasta se indexează de drept, trimestrial, în funcţie de rata inflaţiei.
Incetarea prestaţiei compensatorii intervine în caz de deces al unuia dintre soţi, prin
recăsătorirea soţului creditor, precum şi atunci când acesta obţine resurse de natură să asigure
condiţii de viaţă asemănătoare celor din timpul căsătoriei.
Atât modificarea prestaţiei, cât şi încetarea ei, în afara cazului de deces al unuia dintre
soţi, trebuie să fie cerute la instanţa de tutelă.
Din cele arătate până aici putem desprinde caracterele juridice ale prestaţiei
32
compensatorii:
a) este o obligaţie legală, pentru că izvorul ei este legea;
b) este o obligaţie personală şi unilaterală, pentru că este stabilită de instanţă în sarcina
soţului vinovat de destrămarea căsătoriei după o căsnicie de cel puţin 20 de ani;
c) este o obligaţie, de regulă, cu executare succesivă, având în vedere şi prevederea ei ca o
alternativă la pensia de întreţinere, în funcţie de preferinţa soţului creditor, dar ea poate fi
stabilită şi sub forma unei sume globale ori sub forma uzufructului asupra unor bunuri mobile
sau imobile aparţinând debitorului;
d) este o obligaţie variabilă, pentru motivul că se poate modifica în raport de schimbările
ce pot interveni în nevoile creditorului, în mijloacele de plată ale debitorului ori chiar în
amândouă.

4.2.2.5. Comparaţie între obligaţia de întreţinere dintre foştii soţi în cazul soţului
nevinovat de divorţ şi prestaţia compensatorie.
Dacă facem un paralelism între obligaţia de întreţinere dintre foştii soţi în cazul soţului
nevinovat de divorţ şi prestaţia compensatorie, putem observa că există atât deosebiri, cât şi
asemănări.
Pensia de întreţinere o poate solicita soţul nevinovat de divorţ numai când se află în
nevoie din cauza incapacităţii de a munci intervenite înainte ori în timpul căsătoriei,
indiferent de' durata cât soţii au
fost căsătoriţi, sau şi atunci când incapacitatea se iveşte în decurs de un an de la desfacerea
căsătoriei, însă numai dacă incapacitatea este cauzată de o împrejurare în legătură cu
căsătoria. Aceasta înseamnă că pensia se poate solicita chiar şi după divorţ, printr-o acţiune
ulterioară.
Dimpotrivă, prestaţia compensatorie se poate solicita numai odată cu desfacerea
căsătoriei, dacă aceasta a durat cel puţin 20 de ani, soţul îndreptăţit la prestaţia compensatorie
având un drept de opţiune între a solicita pensia de întreţinere sau prestaţia [art. 390 alin. (3)
noul C. civ.].
Ceea ce aseamănă cele două drepturi patrimoniale ale fostului soţ nevinovat de divorţ este
faptul că şi unul şi celălalt drept patrimonial se datorează pentru tot restul vieţii soţului
creditor, dacă acesta nu se recăsătoreşte, iar în cazul în care intervine o modificare
semnificativă în ce priveşte mijloacele debitorului şi resursele creditorului, atât pensia de
întreţinere, cât şi prestaţia compensatorie se pot mări sau micşora.
De asemenea, obligaţia de întreţinere se poate sista, la cerere, în cazul încetării stării de
incapacitate de a munci şi, deci, a stării de nevoie a creditorului pensiei, precum, tot astfel, şi
prestaţia compensatorie poate înceta când fostul soţ, creditorul acesteia, obţine resurse de
natură să îi asigure condiţii de viaţă asemănătoare celor din timpul căsătoriei.
In concluzie, cele două obligaţii de natură patrimonială între foştii soţi, deşi se aseamănă
foarte mult, se diferenţiază prin motivele care le dau naştere: la pensia de întreţinere motivul
este unul de natură obiectivă - starea de nevoie din cauza incapacităţii de a munci -, în timp
ce la prestaţia compensatorie motivul acordării ei este, credem noi, de o natură mai mult
subiectivă, care rezidă în compensarea soţului nevinovat de divorţ pentru dezechilibrul
determinat în condiţiile de viaţă ale acestuia, după o obişnuinţă de peste 20 de ani de
căsătorie cu un anumit standard de viaţă.
Dacă tot există un drept de opţiune între a solicita una sau cealaltă obligaţie patrimonială
de la soţul debitor, părerea noastră este că, cel puţin din punctul de vedere al acestuia, ar fi
de preferat să se afle în situaţia de a plăti prestaţia compensatorie care, după 20 de ani de
căsătorie, este de presupus că o va datora o perioadă mai scurtă de timp decât pensia de
întreţinere, care se poate întâmpla să o datoreze chiar din tinereţe, după o scurtă perioadă de
căsnicie, când soţul său, încă la o vârstă foarte fragedă fiind, suferă un eveniment care îl
aduce în stare de incapacitate de muncă.

4.2.3. Efectele divorţului cu privire la raporturile dintre părinţi şi copiii lor minori

4.2.3.1.Precizări prealabile. Desfacerea căsătoriei prin divorţ are consecinţe deosebit de

importante şi în relaţiile dintre părinţi şi copii.Cum aceste relaţii se produc atât în plan
33
 personal, cât şi patrimonial,şi efectele divorţului vor fi personale şi patrimoniale. Divorţul are
o influenţă negativă asupra copiilor minori care, odată cu destrămarea familiei, încetează - ca
o consecinţă firească - să se mai bucure de o ambianţă familială armonioasă, atât de necesară
dezvoltării lor psiho-fizice din copilărie.
Normele legale din noul Cod civil stabilesc reguli menite să atenueze pe cât posibil
implicaţiile negative pe care le comportă divorţul pentru viaţa copiilor minori. Potrivit
acestor reguli, odată cu pronunţarea divorţului, instanţa de tutelă hotărăşte asupra raporturilor
dintre părinţii divorţaţi şi copiii lor minori ţinând seama de interesul superior al copiilor, de
concluziile raportului de anchetă psihosocială, precum şi, dacă este cazul, de învoiala
părinţilor, pe care îi ascultă.

4.2.3.2. Exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi.

După divorţ, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinţi, afară de cazul în
care instanţa decide altfel.
Dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanţa
hotărăşte ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinţi.
Celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare a
copilului, precum şi dreptul de a consimţi la adopţia acestuia.

4.2.3.3. Exercitarea autorităţii părinteşti de către alte persoane. În mod excepţional,

instanţa de tutelă poate hotărî plasamentul copilului la o rudă sau la altă familie ori
persoană, cu consimţământul acestora, sau într-o instituţie de ocrotire. Acestea exercită
drepturile şi îndatoririle care revin părinţilor numai cu privire la persoana copilului. în
ceea ce priveşte drepturile cu privire la bunurile copilului, instanţa stabileşte dacă acestea
se exercită de către părinţi în comun sau de către unul dintre ei.
4.2.3.4. Locuinţa copilului după divorţ. In lipsa înţelegerii dintre părinţi sau dacă aceasta
este contrară interesului superior al copilului, instanţa de tutelă stabileşte, odată cu
pronunţarea divorţului, locuinţa copilului minor la părintele cu care va locui în mod
statornic.
Dacă până la divorţ copilul a locuit cu ambii părinţi, instanţa îi stabileşte locuinţa la unul
dintre ei, ţinând seama de interesul său superior.
In mod excepţional şi numai dacă este în interesul superior al copilului, instanţa poate
stabili locuinţa acestuia la bunici sau la alte rude ori persoane, cu consimţământul acestora, ori
la instituţie de ocrotire. Acestea exercită supravegherea copilului şi îndeplinesc toate actele
obişnuite privind sănătatea, educaţia şi învăţătura sa.
4.2.3.5. Drepturile părintelui separat de copil. In cazurile în care copilul are locuinţa
separată de părintele sau de părinţii săi, aceştia au dreptul de a avea legături personale cu
copilul.
In caz de neînţelegere între părinţi, instanţa de tutelă decide cu privire la modalităţile de
exercitare a acestui drept, fiind ascultat obligatoriu şi copilul.

4.2.3.6. Stabilirea contribuţiei părinţilor. Pe plan patrimonial, instanţa de tutelă stabileşte

de asemenea relaţiile dintre părintele separat şi copilul său, astfel că, odată cu pronunţarea
divorţului, prin hotărârea de divorţ stabileşte contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creş-
tere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor.

4.2.3.7. Modificarea măsurilor luate cu privire la copil. In cazul schimbării împrejurărilor

iniţiale în temeiul cărora s-au luat măsuri faţă de copii la divorţ, instanţa de tutelă, potrivit art.
403 noul C. civ., poate modifica măsurile cu privire la drepturile şi îndatoririle părinţilor
divorţaţi faţă de copiii lor minori, la cererea oricăruia dintre părinţi sau a oricărui membru al
familiei, a copilului, a instituţiei de ocrotire ori a instituţiei publice specializate pentru
protecţia copilului sau a procurorului.
In practica judiciară s-a arătat că măsura reîncredinţării copilului minor spre creştere şi educare de la un
părinte la celălalt îşi găseşte justificarea şi poate fi luată numai atunci când se stabileşte că interesele
minorului o cer, adică numai când părintele în a cărui îngrijire se află nu îi mai poate asigura
34
 condiţiile necesare pentru o dezvoltare corespunzătoare. Schimbarea parţială a condiţiilor care în
ansamblul lor au determinat luarea anumitor măsuri cu privire la copil nu trebuie să atragă neapărat
revenirea asupra acelei măsuri, cât timp subzistă elementele de bază hotărâtoare care au justificat-o şi
care confirmă necesitatea ca ea să fie menţinută în chiar interesul superior al copilului, atât în ceea ce
priveşte posibilităţile materiale, cât şi legăturile afective ce s-au creat între minor şi părintele la care a
fost încredinţat. Revenirea asupra măsurii, în sensul de a lua copilul de la părintele căruia i-a fost
încredinţat, trebuie să aibă o justificare temeinică, bazată pe motive temeinice, care să demonstreze că
menţinerea la acest părinte ar avea consecinţe dăunătoare bunei lui dezvoltări fizice, creşterii şi
educării sale, altminteri ar traumatiza copilul, nefiind indicat a i se impune schimbări forţate în modul
de viaţă cu care a fost deprins timp îndelungat şi care nu se dovedeşte a fi dăunător.

SECŢIUNEA VI ÎNCETAREA CĂSĂTORIEI

Noţiune
6.1. Actualul Cod civil nu mai face referire expresa la
incetarea casatoriei, spre deosebire de reglementarea
anterioara. Ca si in trecut insa, căsătoria încetează prin
moartea sau declararea judecătorească a morţii unuia
dintre soţi. În cazul delarării judecătoreşti a morţii, dacă
hotărârea declarativa de moarte este anulată pentru că
soţul declarat mort reapare, iar între timp celălalt soţ s-a
recăsătorit, fiind de buna-credinta, prima căsatorie este
considerată desfăcută la data încheierii noii căsătorii.
Dacă soţul care s-a recăsătorit a fost de rea-credinţă (a
ştiut că cel declarat mort trăieşte), noua căsătorie se
consideră nulă absolut.
6.2. Efectele încetării căsătoriei

Efectele încetării căsătoriei sunt următoarele:

1. soţul supravieţuitor poate purta numele comun din căsătorie şi după încetarea
acesteia sau poate reveni la numele anterior încheierii ei;
2. soţul supravietuitor minor îşi păstrează capacitatea de exerciţiu deplină dobandita prin
casatorie;
3. regimul matrimonial încetează si va fi lichidat potrivit prevederilor legale sau celor
din conventia matrimoniala (daca sotii au incheiat o astfel de conventie) iar partea din
bunurile dobandite in timpul casatoriei care se cuvenea soţului decedat formează masa
succesorală împreună cu celelalte bunuri ce i-au aparţinut şi va reveni moştenitorilor;
4. autoritatea părintească se exercită doar de părintele rămas în viaţă;
5. încetarea căsătoriei se produce de drept, nefiind necesară in acest sens hotărârea unei
instanţe de judecata( în cazul morţii constatate fizic), şi produce efecte pentru viitor.

CAPITOLUL III RUDENIA ŞI AFINITATEA

SECŢIUNEA I RUDENIA

35
 1.1. Noţiune

Conform art. 405 C. civ., rudenia(de sange) este legătura bazată pe descendenta persoanelor
una din alta (ex.: tată, fiu, nepot) sau pe faptul ca mai multe persoane au un ascendent comun (ex.:
fraţi, veri).
Rudenia civilă este cea care rezultă din adopţie.

1.2. Clasificare

I. În funcţie de izvorul ei:

a) Rudenie de sânge (firească);
b) Rudenie civilă (prin adopţie).
II. În funcţie de linia de rudenie:
a) Rudenie firească în linie dreaptă: legătura de rudenie dintre persoanele care coboară unele
din altele fie direct, în sensul că o persoană este copilul celeilalte, fie indirect, în sensul că între
două persoane există un şir neîntrerupt de naşteri ( de exemplu, rudenia dintre bunic- nepot).
b) Rudenie firească în linie colaterală: legătura de rudenie bazată pe faptul că mai multe
persoane au un ascendent comun, fără a descinde una din alta (de exemplu, rudenia dintre fraţi,
veri).
III. În funcţie de sensul urcător sau coborâtor:
a) Rudenie firească în linie ascendentă: cea care leagă o persoană cu cei din care coboară,
plecând de la copil spre părinţi, bunici.
b) Rudenie firească în linie descendentă: cea care leagă o persoană cu cei care coboară din
ea, plecând de la părinţi spre copil, nepot.
IV. După cum izvoraste din căsătorie sau din afara ei:
a) Rudenie firească din căsătorie: dintre părinţi şi copiii rezultaţi din căsătorie.
b) Rudenie firească din afara căsătoriei: dintre părinţi şi copiii rezultaţi din afara căsătoriei.

1.3. Gradele de rudenie

Gradul de rudenie se stabileste în linie dreaptă după numărul naşterilor (ex.: fiul şi tatăl sunt
rude de gradul I, nepotul şi bunicul sunt rude de gradul II), iar în linie colaterală după numărul
naşterilor, urcând de la persoana al cărei grad de rudenie se stabileşte până la ascendentul comun
şi apoi coborând până la persoana faţă de care se stabileşte gradul de rudenie (ex.: fraţii sunt rude
în linie colaterală de gradul II, unchiul şi nepotul sunt rude în linie colaterală de gradul III, verii
primari sunt rude în linie colaterală de gradul IV).

1.4. Efectele rudeniei

Stabilirea întinderii rudeniei este importantă deoarece legiuitorul condiţionează adeseori

producerea unor efecte juridice de existenţa acestor raporturi, ca de exemplu:
- căsătoria este oprită între rudele în linie dreaptă, dar şi colaterală până la gradul IV inclusiv;
- obligaţia de întreţinere există numai între anumite rude apropiate prevăzute de lege;
- este oprită încheierea actelor juridice între tutore, o ruda în linie dreaptă sau fraţii ori surorile
tutorelui şi minorul ocrotit;
- înlăturarea martorilor propuşi spre ascultare pentru rudenia cu una din părţi;
- abţinerea şi recuzarea judecătorilor sau experţilor se poate face pe motiv că sunt rude
cu părţile.

1.5. Dovada rudeniei

36
 Dacă se urmăresc efecte de stare civilă, dovada rudeniei se face cu actele de stare civilă, iar,
ca excepţie, se pot folosi orice mijloace de probă în cazul reconstituirii sau întocmirii ulterioare
a actelor de stare civilă. În cazul în care se urmăresc altfel de efecte, de regulă patrimoniale,
dovada rudeniei se poate face cu orice mijloc de probă.

1.6. Durata rudeniei

Rudenia firească este permanentă, iar rudenia civilă durează cât timp există actul juridic al
adopţiei.

SECŢIUNEA II AFINITATEA

1.1. Noţiune

Afinitatea reprezintă legătura unuia dintre soţi cu rudele celuilalt soţ.

1.2. Gradele de afinitate

Soţul este afinul rudelor celuilalt soţ în acelaşi grad în care soţul său este rudă cu persoanele
în cauză (ex.: unul dintre soţi este afin de gradul I cu părinţii celuilalt soţ sau de gradul II cu fraţii
şi surorile celuilalt soţ).

2.2. Durata afinităţii

Deşi firesc ar fi ca afinitatea să dureze până la încetarea sau desfacerea căsătoriei care a
generat-o, desfacerea căsătoriei duce la încetarea unora din efectele afinităţii, în timp ce
altele supravieţuiesc (ex.: obligaţia de întreţinere dintre părintele vitreg şi copilul vitreg).

2.3. Efectele afinităţii

În dreptul familiei, afinitatea generează obligaţia de întreţinere dintre părintele vitreg şi

copilul vitreg. În alte ramuri de drept, afinitatea produce efecte, de exemplu, în materia recuzării
judecătorilor şi experţilor sau în privinţa probei cu martori.

2.4. Dovada afinităţii

Dovada afinităţii se face prin dovada căsătoriei din care rezultă şi prin dovada rudeniei.

CAPITOLUL IV FILIAŢIA

SECŢIUNEA I
NOŢIUNI INTRODUCTIVE
î

1.1. Noţiune

37
 Filiaţia reprezintă, în sens larg, şirul descendenţei unei persoane, una din alta, şi, în sens
restrâns, legătura directă dintre părinţi si copii.

1.2. Clasificare

A) Filiaţie faţă de mamă;

B) Filiaţie faţă de tată:
1. Filiaţie faţă de tată a copilului din căsătorie;
2. Filiaţie faţă de tată a copilului din afara căsătoriei.

SECŢIUNEA II
FILIAŢIA FATĂ DE MAMĂ
îî

2.1. Noţiune

Filiaţia faţă de mamă este legătura de descendenţă biologică dintre o femeie şi copilul pe care
acesta l-a născut. Se mai numeşte maternitate şi se bazează pe faptul material al naşterii.
Elementele de stabilire a filiaţiei faţă de mamă sunt faptul naşterii copilului şi identitatea
copilului cu acela pe care mama l-a născut.

2.2. Moduri de stabilire a filiaţiei faţă de mamă

2.2.1. Stabilirea maternitatii prin certificatul de naştere (art. 409 C.civ.)

Înregistrarea naşterii:
Naşterea se înregistrează prin întocmirea actului de naştere în registrul de naşteri pe baza
căruia se eliberează certificatul de naştere. Înregistrarea naşterii se face pe baza unei declaraţii
verbale date în faţa ofiţerului de stare civilă în a cărui rază teritorială s-a produs naşterea, în
termen de 15 zile, de către părinţi, medic, personal sanitar, rude, vecini. Trebuie prezentate
următoarele acte: certificatul medical constatator al naşterii, certificatul de naştere şi actul de
identitate al mamei, actul de identitate al declarantului, certificatul de căsătorie al părinţilor
copilului dacă aceştia sunt căsătoriţi.
În cazul în care mama este necăsătorită şi tatăl copilului nu face o recunoaştere de
paternitate, copilul se înregistrează cu numele ei de familie, iar rubricile privind tatăl nu se
completează. Dacă mama este căsătorită, dar nu poate prezenta certficatul de căsătorie, ea va
da o declaraţie scrisă, iar înregistrarea naşterii se face după solicitarea unui extras de pe actul
de căsătorie.
În ipoteza în care copilul este născut mort, naşterea trebuie înregistrată în termen de 3 zile,
în actul de naştere necompletându-se rubricile privind numele şi prenumele celui născut, iar la
rubrica “născut” se va scrie cuvântul “mort”.
Dacă copilul se naşte viu, dar moare în termen de 15 zile de la naştere, înregistrarea
naşterii se face în termen de 24 de ore de la moartea lui, ofiţerul de stare civilă întocmind un
act de naştere şi unul de deces.
Înregistrarea tardivă a naşterii:
Dacă declaraţia de naştere a fost făcută după expirarea termenului de 15 zile, dar în
termen de 1 an de la naştere, înregistrarea ei se poate face cu aprobarea primarului. În situaţia
în care declaraţia de naştere a fost făcută după 1 an de la naştere, înregistrarea ei se poate face
numai prin hotărâre judecătoreasca de înregistrare tardivă a naşterii, pentru care este necesar
38
avizul medicului legist privind vârsta şi sexul copilului şi ancheta poliţiei privind
împrejurările care au dus la întârzierea delarării naşterii.
Puterea doveditoare a certificatului de naştere:
Pentru stabilirea filiaţiei faţă de mamă trebuie să se dovedească faptul naşterii copilului şi
identitatea dintre copilul născut şi cel care vrea să-şi stabilească filiaţia. Conform art. 409 C.
civ., dovada filiaţiei faţă de mamă se face prin certificatul de naştere, deşi aceste două
elemente sunt fapte materiale şi, potrivit dreptului comun, dovada ar trebui să se facă prin
orice mijloace de probă.
Starea civilă care rezultă din certificatul de naştere şi folosirea stării civile conforme cu
acest certificat fac dovada absolută a filiaţiei faţă de mamă, creându-se o prezumţie absolută
irefragabilă că starea civilă corespunde realităţii.
Totuşi există situaţii în care nu există concordanţă între certificatul de naştere şi
folosirea stării civile, precum substituirea din eroare sau fraudă a unui copil după declararea
naşterii sau cazul în care o femeie îşi însuşeşte un copil căruia îi constituie un certificat de
naştere şi o posesie de stat conforma cu certificatul de nastere, dar false în realitate. În aceste
cazuri este admisibilă acţiunea în contestarea filiaţiei fata de mama, putându-se folosi orice
mijloace de probă.

2.2.2. Stabilirea maternitatii prin recunoaşterea mamei

Definiţie:
Recunoaşterea mamei este actul unilateral prin care o femeie declară, în forma prevăzută de
lege, că este mama unui anumit copil.
Natură juridică:
Recunoaşterea mamei are o natură juridică mixtă, de mijloc de probă şi de act juridic
unilateral.
Caractere juridice:
Recunoaşterea mamei este un act juridic unilateral (produce efecte fară consimţământul
copilului, dacă este exprimat de o persoană cu discernământ, chiar minoră), solemn, personal
(nu se poate face prin reprezentant sau de moştenitorii mamei, dar este posibilă recunoaşterea
prin mandatar cu procură specială autentică), pur şi simplu (nu poate fi afectat de modalităţi),
irevocabil, netransmisibil (în cazul decesului mamei, recunoaşterea nu poate să treacă la
moştenitorii săi), declarativ (stabileşte retoactiv filiaţia faţă de mamă) şi produce efecte erga
omnes.
Cazurile în care poate interveni recunoaşterea sunt prevazute in mod expres si limitativ de
art.415 C.civ.:
1) naşterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă, legea nedistingând motivele
neînregistrării naşterii (ex.: inexistenţa registrelor de stare civilă, omisiunea înregistrării
naşterii de către ofiţerul de stare civilă);
2) copilul a fost inregistrat în registrul de stare civilă ca fiind născut din părinţi necunoscuţi
(ex.: copilul a fost recunoscut de o femeie, iar ulterior mama adevărată face o recunoaştere de
maternitate, posibilă numai dupa contestarea cu succes a primei recunoaşteri; copilul
înregistrat din părinţi necunoscuţi este adoptat de propria sa mamă, recunoaşterea maternităţii
fiind necesară în această situaţie).
Recunoaşterea maternităţii nu se poate face în cazul copilului decedat, cu excepţia situaţiei
în care acesta are descendenţi fireşti. În schimb, se poate recunoaşte copilul major.
Formele recunoaşterii filiaţiei faţă de mamă (art. 416 C. Civ.):
a) prin declaraţie la serviciul de stare civilă;
39
 b) prin înscris autentic (act notarial sau declaraţie în faţa instanţei la interogatoriu);
c) prin testament, în orice formă prevăzută de lege (deşi testamentul este
revocabil, revocarea lui nu are influenţă asupra recunoaşterii din cuprinsul
său). Înregistrarea recunoaşterii filiaţiei faţă de mamă:
Se va înscrie menţiunea privind modificarea intervenită în actul de naştere al copilului şi,
dacă este necesar, în actul de căsătorie şi în actul de deces al acestuia. Ofiţerul de stare civilă
va elibera un nou certificat de naştere corespunzător realităţii.
Nulitatea recunoaşterii maternităţii:
Conform art.418 C.civ., recunoaşterea maternităţii este nula absolut in urmatoarele situatii:
- a fost recunoscut un copil a carui filiatie , stabilita potrivit legii, nu a fost inlaturata;
daca insa filiatia anterioara a fost inlaturata prin hotarare judecatoreasca, recunoasterea este
valabila;
- a fost facuta dupa decesul copilului, iar acesta nu a lasat descendenti firesti;
- a fost facuta în alte forme decât cele prevăzute de lege.
Desi Codul civil nu prevede in mod expres, va fi nula absolut si recunoaterea facuta de
altcineva decat de catre mama sau prin mandatar cu procura speciala, autentica.
Potrivit art.419 C.civ., recunoaşterea maternităţii este afectata de nulitate relativa in
cazul viciilor de consimţământ(eroare, dol, violenta).

2.2.3. Prin hotărâre judecătorească

Cazuri (art. 422 C. civ.):

1) dacă, din orice motiv, dovada filiaţiei nu se poate face prin certificatul constatator al
naşterii (ex.: înregistrarea copilului ca născut din părinţi necunoscuţi; neînregistrarea naşterii din
alte cauze decat omisiunea ofiţerului de stare civilă);
2) dacă se contestă realitatea celor cuprinse în certificatul constatator al naşterii (nu există
concordanţă între posesia de stat şi cuprinsul certificatului de naştere): copilul va promova
acţiunea în contestarea filiaţiei faţă de mamă ce rezultă din certificatul constatator al naşterii şi
apoi acţiunea în stabilirea maternităţii împotriva mamei adevărate.
Reclamantul :
Acţiunea strict personală poate fi introdusă numai de copilul cu capacitate de exerciţiu deplină
sau cu capacitate de execiţiu restrânsă, dar cu încuviinţarea reprezentantului legal, potrivit unor
autori, sau fără aceasta, potrivit altor autori. Pentru copilul lipsit de capacitate de exerciţiu,
acţiunea este promovată de reprezentantul legal, fără încuviinţarea autorităţii tutelare, iar în
situaţia contrarietăţii de interese între aceştia, de către un curator. Dacă copilul a decedat,
moştenitorii pot promova această acţiune sau o pot continua. Procurorul nu poate promova acest
tip de acţiune.
Pârâtul :
Adevărata mamă este pârâta sau moştenitorii ei, dacă aceasta a
decedat. Imprescriptibilitatea acţiunii :
Acţiunea nu se prescrie în timpul vieţii copilului. In cazul in care copilul a decedat inainte de a
introduce actiunea, mostenitorii sai o pot introduce in termen de un an de la data decesului.
Probaţiunea şi mijloacele de probă:
Copilul trebuie să dovedească cu orice mijloc de probă că pârâta a născut un copil şi că acesta
este reclamantul.

Efectele hotărârii judecătoreşti:

40
 Pe baza acesteia se face menţiunea pe marginea actului de naştere al copilului şi se eliberează
un nou certificat de naştere. Între părţi, se stabileşte filiaţia faţă de mamă retroactiv din momentul
naşterii copilului, acesta fiind un copil din afara căsătoriei, dacă mama era necăsătorită în
momentul naşterii. Dacă mama era căsătorită, se stabileşte implicit si filiaţia copilului fată de tată,
copilul fiind considerat din căsatorie.
Faţă de terţi, hotărârea judecătorească produce efecte erga omnes.

2.3. Contestarea în justiţie a filiaţiei faţă de mamă

Prin această acţiune, reclamantul contestă existenta raportului de filiaţie între copil şi mamă:
1) contestarea maternităţii stabilite pe baza înregistrării naşterii
Cazuri: - între certificatul de naştere al copilului şi folosirea stării civile există o
neconcordanţă, putându-se contesta maternitatea indicată de certificatul de naştere sau cea arătată
de posesia de stat (ex.: - substituirea copiilor înainte de întocmirea certificatului de naştere; -
însuşirea unui copil de catre o femeie care nu l-a născut şi declararea falsă a naşterii acestuia).
Reclamantul poate fi copilul, mama copilului indicată în certificatul de naştere sau de posesia
de stat, orice persoană interesată, procurorul. Pârâtul este mama indicată în certificatul de naştere
sau de posesia de stat, copilul şi mama, moştenitorii mamei. Dacă mama este căsătorită trebuie
citat şi soţul acesteia.
Instanţa competentă este judecătoria de la domiciliul pârâtului. Acţiunea este imprescriptibilă,
iar probaţiunea se realizează cu orice mijloc de probă, cu excepţia menţiunilor din certificatul de
naştere care pot fi înlăturate doar prin procedura falsului.
2) contestarea maternităţii stabilite pe baza recunoaşterii maternităţii (art. 421 C.civ.)
Reclamant poate fi orice persoană interesată, copilul recunoscut, mama care l-a recunoscut
fiind în eroare, altă femeie care a recunoscut copilul, tatăl copilului, moştenitorii mamei,
procurorul.
Acţiunea este imprescriptibilă, iar probaţiunea se realizează cu orice mijloc de probă. Pe baza
hotărârii judecătoreşti se face menţiune pe marginea certificatului de naştere, iar copilul se
consideră retoactiv că nu este al femeii care l-a recunoscut.
3) contestarea maternităţii stabilite pe baza hotărârii judecătoreşti
Reclamant poate fi doar persoanele care nu a fost parti în acţiunea iniţială de stabilire a
maternităţii.

SECTIUNEA III FILIAŢIA FATĂ DE TATA A COPILULUI DIN CĂSĂTORIE

îî

3.1. Noţiune

Filiaţia faţă de tată (paternitatea) este legătura juridică dintre un copil şi tatăl său, bazată pe
faptul concepţiei, fapt mai dificil de dovedit decât faptul naşterii copilului, ca în cazul filiaţiei
faţă de mamă. Astfel, trebuie probate împrejurări conexe şi certe din care să se poată deduce
procrearea:
- pentru copilul din căsătorie, faptul conex care trebuie probat este casatoria, ceea ce conduce la
aplicarea prezumţiei de paternitate;
- pentru copilul din afara căsătoriei trebuie dovedit faptul că în perioada legală de concepţie au
existat relaţii intime între mama copilului şi pretinsul tată. În acest caz, filiaţia faţă de tată se
stabileşte prin recunoaşterea voluntară a tatălui sau prin acţiunea in stabilirea paternităţii.

3.2. Prezumţia timpului legal al concepţiei

41
 Conform art. 412 C.civ., timpul cuprins între a 300-a şi 180-a zi dinaintea naşterii copilului
reprezintă timpul legal al concepţiei. Deoarece se cunoaşte că sarcina minimă este de 6 luni (180
de zile), iar cea maximă este de 10 luni (300 de zile), legiuitorul a instituit o prezumţie prin care
se determină perioada de timp în care a putut avea loc concepţia, constând în diferenta de timp
între durata minimă şi durata maximă a sarcinii, adică 121 zile (termenul se calculează neluând în
considerare ziua de plecare a acestuia).
Importanţa practică a prezumţiei:
- în cazul paternităţii copilului din căsătorie, în vederea aplicării prezumţiei legale de
paternitate;
- în cazul acţiunii în tăgada paternităţii copilului din căsătorie, soţul mamei probează că în
perioada timpului legal de concepţie nu a întreţinut relaţii intime cu mama;
- în cazul acţiunii în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei, copilul va proba că, în
perioada timpului legal de concepţie mama a întreţinut relaţii intime cu pretinsul tată
- în cazul acţiunii în contestarea recunoaşterii de paternitate, reclamantul probează inexistenţa
relaţiilor intime dintre bărbatul care a făcut recunoaşterea şi femeia care a născut copilul în
perioada timpului legal de concepţie.
In ceea ce priveste caracterul acestei prezumtii, anterior aparitiei actualului Cod civil, desi
literatura juridica a apreciat in unanimitate ca aceasta prezumtie are un caracter absolut, au
existat discutii referitoare la sensul in care acest caracter trebuie interpretat.
Noul Cod civil a rezolvat aceste controverse, statuand in cuprinsul art. 412 alin.(2) ca prin
mijloace de proba stiintifice se poate face dovada conceptiunii copilului intr-o anumita
perioada din timpul legal al conceptiei sau chiar in afara acestui interval. Asadar, prezumtia
timpului legal al conceptiei a devenit in prezent o prezumtie mixta, putandu-se face proba
contrara impotriva ei prin mijloace stiintifice de proba.

3.3. Prezumţia legală de paternitate

Potrivit art. 414 C. civ., „copilul născut sau conceput în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul
mamei”.
Prezumţia de paternitate se aplică numai copiilor din căsătorie şi se întemeiază pe faptul
naşterii sau al concepţiei copilului în timpul căsătoriei. Deoarece faptul concepţiei pentru
dovedirea filiaţiei faţa de tată nu poate fi dovedit direct, legea a stabilit această prezumţie bazată
pe căsătorie.
Beneficiază de această prezumţie copiii născuţi în timpul căsătoriei, indiferent dacă sunt
concepuţi în timpul căsătoriei sau înaintea ei sau dacă soţii sunt despărţiţi în fapt, şi copiii
concepuţi în timpul căsătoriei, dar născuţi dupa încetarea, desfacerea sau desfiinţarea ei la
maximum 300 zile, dacă mama nu a încheiat o nouă căsătorie.
Această prezumţie funcţionează independent de menţiunile de pe actul de naştere al copilului
care ar putea să arate ca tată pe alt bărbat decât soţul mamei sau că tatăl copilului este necunoscut.
Dacă soţul mamei nu este trecut ca tată în certificatul de naştere se poate introduce o acţiune în
instanţă prin care să se constate aplicabilitatea prezumţiei de paternitate şi rectificarea actului de
naştere.
Prezumţia are un caracter relativ, putând fi înlăturată pe calea acţiunii în tăgada paternităţii.
Dacă acţiunea a fost respinsă sau nu a fost promovată în termen, prezumţia devine absolută.

3.4. Acţiunea în tăgada paternităţii copilului din căsătorie

42
 Noţiune:
Are ca obiect răsturnarea prezumţiei de paternitate şi urmăreşte să stabilească că soţul mamei
nu este tatăl copilului din căsătorie, deci ca raportul de filiaţie dintre cei doi nu există.
Calitea de reclamant:
Acţiunea poate fi in prezent promovată de ambii soţi, de copil si chiar de catre tatal biologic.
Moştenitorii pot de asemenea promova actiunea sau o pot continua, daca aceasta nu s-a perimat
sau titularul ei nu a renuntat la judecata. Actiunea mai poate fi promovata si prin reprezentare, de
catre tutore, cu încuviinţarea autorităţii tutelare, dacă soţul este interzis judecătoresc. Inca din
2001, prin Decizia nr. 349/2001, Curtea Constituţională a declarat neconstituţional art. 54 alin. 2
C. fam., recunoscându-se dreptul de a promova această acţiune nu doar soţului mamei, ci şi
mamei şi copilului născut în timpul căsătoriei, pentru că soţul mamei ar putea să nu promoveze
acţiunea în mod şicanator, negând copilului dreptul la o paternitate reală.
Calitatea de pârât:
Este copilul din căsătorie, reprezentat de mama sa, dacă are vârsta sub 14 ani sau asistat de
mamă, dacă are vârsta între 14 şi 18 ani. Mama copilului trebuie citată. Dacă ea a decedat, copilul
va fi reprezentat de un tutore. Dacă copilul a decedat, soţul mamei poate introduce acţiune
împotriva mamei copilului sau a unui tutore.
Daca actiunea este promovata de copil sau de mama acestuia, parat in cadrul actiunii va fi
sotul mamei sau mostenitorii lui.
Instanţa competentă:
Este judecătoria de la domiciliul pârâtului.
Termenul de prescripţie a acţiunii în tăgada paternităţii:
In cadrul actualei reglementari acest aspect este rezolvat in mod diferit, in functie de titularul
dreptului la actiune. Astfel, sotul mamei poate introduce actiunea in termen de 3 ani, care va curge
fie de la data la care acesta a cunoscut ca este prezumat tata al copilului, fie de la o data ulterioara,
cand a aflat ca prezumtia nu corespunde realitatii. Dacă sotul mamei este interzis judecătoresc,
termenul va curge de la data când tutorele a aflat de nasterea copilului. Daca actiunea nu a fost
introdusa de tutore, ea poate fi promovata de sot in termen de 3 ani de la data ridicarii interdictiei.
Daca sotul mamei a decedat anterior implinirii termenului de prescriptie si nu a introdus actiunea,
mostenitorii o pot promova in termen de un an de la data decesului.
Mama poate introduce actiunea in termen de 3 ani de la nasterea copilului. Mostenitorii
mamei pot porni actiunea in termen de un an de la data decesului.
Actiunea este imprescriptibila pentru copil si pentru tatal biologic. Actiunea promovata de
tatal biologic va fi admisa numai daca acesta probeaza paternitatea sa fata de acel copil.
Mostenitorii tatalui biologic pot porni actiunea in termen de un an de la data decesului.
Obiectul cererii:
Se solicită a se constata faptul că este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului din
căsatorie, ulterior urmand a se comunica serviciului de stare civilă competent a unei copii a
hotărârii judecătoreşti pentru a se face menţiunile cuvenite pe marginea actului de naştere al
copilului.
Probaţiunea:
Este necesar a se dovedi că este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului, această
nepuntinţă putand fi una fizică (imposibilitatea de coabitare a soţilor în perioada timpului legal de
concepţie datorită depărtării lor în spaţiu, ca de exemplu, detenţia sau plecarea în străinătate a
unuia dintre soţi; despărţirea în fapt este numai un indiciu care trebuie completat cu alte probe),
biologică (imposibilitatea soţului de a procrea sau de a întreţine relaţii sexuale, acesta fiind
impotent sau infertil) sau morală (existenţa unor neînţelegeri grave între grave între soţi în
perioada timpului legal de concepţie care au făcut imposibilă coabitarea). Simpla dovedire a
împrejurării că mama a întreţinut relaţii intime cu mai mulţi bărbaţi în perioada de concepţie sau
43
mărturisirea mamei că soţul nu este tatăl copilului nu trebuie să conducă la admiterea acţiunii,
fiind necesare şi alte probe.
Se poate folosi orice mijloc de probă. În privinţa probei cu martori, pot fi ascultaţi ca martori
rudele şi afinii părţilor, indiferent de grad, cu excepţia descendenţilor. Expertizele medico-legale
ce pot fi utilizate în această acţiune sunt expertiza serologică (constând în analiza grupelor
sanguine ale copilului, mamei şi prezumtivului tată, însă concluziile sale sunt certe numai dacă
paternitatea se exclude datorită incompatibilităţii grupelor de sânge), expertiza antropologică
(bazată pe transmiterea pe cale ereditară a unor particularităţi anatomice, precum fizionomia feţei,
însă se poate face numai după ce copilul a împlinit 3 ani), expertiza dermatoglifică (constând în
analiza amprentelor digitale ale copilului ca rezultat al combinaţiei amprentelor ascendenţilor săi,
dar aceasta are o valoare relativă), expertiza timpului legal al concepţiei, expertiza capacităţii de
procreare şi de coabitare a soţului mamei şi expertiza genetică efectuata in sistemul HLA - singura
care poate stabili cu o probabilitate de 99% paternitatea copilului.
Hotărârea de admitere a acţiunii:
Are un caracter declarativ şi produce efecte retroactiv, copilul devenind unul din afara
căsătoriei. Această hotărâre se înregistrează prin menţiune pe marginea actului de naştere al
copilului, eliberându-se un nou certificat de naştere, rubrica tatălui rămânând liberă.
Faţă de soţul mamei hotărârea produce efecte în sensul că nu există nici o legătură de filiaţie
între acesta şi copilul mamei (copilul restituie succesiunea acceptată, dacă în timpul procesului
soţul mamei a decedat), iar, în ceea ce priveşte pensia de întreţinere, aceasta încetează pentru
viitor şi, potrivit opiniei majoritare, nu trebuie restituită pentru trecut.
Faţă de copil, hotărârea produce efecte în sensul că el devine retroactiv un copil din afara
căsătoriei, numele său de familie va fi numele de familie al mamei din momentul naşterii
copilului (aşadar numele soţului, dacă soţii au avut un nume comun), domiciliul copilului va fi cel
al mamei, până când se stabileşte şi filiaţia faţă de tată (cei doi părinţi vor stabili de comun acord
domiciliul copilului), autoritatea părintească se va exercita numai de către mamă (dacă ulterior se
determină şi paternitatea, exercitarea autoritatii părintesti si contributia parintilor la intretinerea
copilului va fi stabilita de instanţa potrivit regulilor de la divort), iar obligaţia de întreţinere va
exista numai între copil şi mamă.
Conflictele de paternitate privesc situaţia în care soţul mamei din a doua căsătorie, în cursul
căreia s-a născut copilul, tăgăduieşte cu succes paternitatea, copilul fiind considerat din prima
căsătorie, nu din afara căsătoriei. Se considera, de asemenea, ca exista un conflict de paternitate si
in cazul in care mama bigama da nastere unui copil, caz in care s-a apreciat ca paternitatea se va
stabili fata de sotul mamei din cea de-a doua casatorie , nula de jure, dar cu efecte de facto.

3.5. Acţiunea în contestarea paternităţii copilului aparent din căsătorie

Noţiune:
Acţiunea în contestarea filaţiei fată de tată a copilului din căsătorie are ca obiect înlăturarea
prezumţiei de paternitate care a fost aplicată în mod greşit sau fraudulos.
Codul familiei nu o reglementează, dar, în doctrină, posibilitatea introducerii ei este acceptată
unanim ca singura cale de înlăturare a prezumţiei de paternitate aplicate fară temei.
Cazuri:
- părinţii nu au fost niciodată căsătoriţi;
- copilul s-a născut anterior căsătoriei;
- copilul s-a născut după 300 zile de la încetarea căsătoriei, desfacerea sau desfiinţarea ei;
- copilul s-a născut în timpul căsătoriei sau în mai puţin de 300 zile de la încetarea căsătoriei,
desfacerea sau desfiinţarea ei, dar este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului.
Reclamant poate fi orice persoană interesată, acţiunea este imprescriptibilă şi se
44
pot folosi orice mijloace de probă.
Ca efect al hotărârii de admitere a acţiunii, copilul devine retroactiv, din momentul naşterii,
unul din afara căsătoriei şi va avea ca nume de familie numele mamei de la data naşterii copilului,
iar legătura de filiaţie dintre copil şi soţul mamei dispare.

FILIAŢIA FATĂ DE TATĂ A COPILULUI DIN AFARA CĂSĂTORIEI

îî

Conform art. 424 C. civ., stabillirea filiaţiei faţă de tată a copilului din afara căsătoriei se
poate face prin recunoaştere sau prin hotărare judecătorească de admitere a acţiunii în stabilirea
paternităţii.

4.1. Recunoaşterea de paternitate

Recunoaşterea de paternitate reprezintă declaraţia făcută de bunăvoie de un bărbat, în una din

formele prevăzute de lege, prin care acesta mărturiseşte că este tatăl unui copil. Aceasta are o
natură juridică mixtă, de act juridic şi de mijloc de probă. Este un act juridic unilateral, solemn,
pur şi simplu, personal (moştenitorii bărbatului nu pot să o facă, însă poate fi făcută de un minor
între 14 şi 18 ani, fără încuviinţare, sau de un interzis judecătoresc în momentele de luciditate ori
de un mandatar cu procură autentică specială), declarativ, irevocabil şi produce efecte erga omnes.
Poate fi recunoscută paternitatea oricărui copil născut în afara căsătoriei, adică copilul
conceput şi născut de o mamă necăsătorită, sau copilul din căsătorie căruia i s-a tăgăduit cu succes
paternitatea. Copilul decedat poate fi recunoscut numai dacă a lăsat descendenţi fireşti.Potrivit
art.418 C.civ., recunoasterea unui copil deja recunoscut de un alt bărbat este afectata de nulitate
absoluta. Daca insa paternitatea anterioara este înlăturată pe calea contestaţiei, recunoasterea va
fi valabila.
Conform art. 416 C. civ., recunoaşterea de paternitate se poate face prin declaraţie la serviciul
de stare civilă o dată cu înregistrarea naşterii sau oricând după aceasta, prin înscris autentic depus
la orice primărie care îl va trimite primăriei ce are în păstrare actul de naştere al celui recunoscut
sau prin testament.
Ca urmare a recunoaşterii, se stabileşte filiaţia copilului faţă de acel bărbat în mod retroactiv,
de la naştere, dar copilul păstrează situaţia unuia din afara căsătoriei. Recunoaşterea are efecte şi
în privinţa numelui de familie şi a domiciliului copilului, a obligaţiei de întreţinere şi a
succesiunii.
Recunoaşterea paternităţii va fi nulă absolut dacă s-a recunoscut un copil a carui filiatie,
stabilita conform legii, nu a fost inlaturata, dacă s-a recunoscut un copil decedat, care nu a lăsat
descendenţi, ori dacă nu s-a făcut de tată personal sau s-a făcut în altă formă decât cea prevăzută
de lege. Nulitatea relativă a recunoaşterii intervine în cazul vicierii consimţământului celui care
face recunoaşterea, prin eroare, dol sau violenţă.

4.2. Contestarea recunoaşterii de paternitate

Recunoaşterea care nu corespunde adevărului poate fi contestată de orice persoană interesată

prin acţiunea în contestarea recunoaşterii de paternitate.
Reclamant poate fi orice persoană interesată (ex.: copilul recunoscut, descendenţii săi, mama
acestuia, bărbatul care a făcut recunoaşterea aflat în eroare de fapt, moştenitorii săi, procurorul).
Pârât este pretinsul tată, moştenitorii săi, copilul recunoscut sau descendenţii lui.
Se poate folosi orice mijloc de probă, sarcina probei revenind reclamantului. Acesta trebuie să
dovedească că recunoaşterea nu corespunde realităţii, deoarece în perioada de concepţie bărbatul
care a făcut recunoaşterea nu a întreţinut relaţii intime cu mama copilului sau este în
45
imposibilitatea biologică de a procrea ori mama a întreţinut relaţii intime cu un alt barbat.
Daca contestarea recunoasterii de paternitate este facută de mamă, de copilul recunoscut sau de
descendenţii acestuia, sarcina probei se răstoarnă, revenind pârâtului.
Acţiunea este imprescriptibilă. Ca efect al hotărârii judecătoreşti, legătura de filiaţie dispare
retroactiv faţă de bărbatul care a făcut recunoaşterea, înregistrându-se o menţiune în acest sens pe
marginea actului de naştere. Copilul este considerat ca fiind din afara căsătoriei. El va reveni la
numele avut anterior recunoaşterii şi va trebui să restituie succesiunea primită.

4.3 Acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei

art. 424-428 C. civ.

Acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei are ca obiect determinarea
legăturii de filiaţie dintre un copil din afara căsătoriei şi tatăl său.
Instanţa competentă este judecătoria de la domiciliul pârâtului.
Conform art. 425 C. civ., calitatea de reclamant apartine copilului. acţiunea fiind strict
personală (moştenitorii lui pot doar să o continue). Dacă acesta are vârsta sub 14 ani, acţiunea este
pornită de mamă în numele copilului. În cazul mama a decedat sau este pusă sub interdicţie,
acţiunea este promovată de reprezentantul legal al copilului, fară încuviinţarea autorităţii tutelare.
Copilul între 14 şi 18 ani poate introduce singur acţiunea, fără încuviinţarea mamei. Copilul major
promovează singur această acţiune, avand in vedere ca art. 427 C.civ. prevede ca actiunea nu se
prescrie in timpul vietii copilului. Copilul recunoscut(dar care si-a pierdut paternitatea ca urmare a
contestarii recunoasterii) şi cel adoptat pot introduce această acţiune în instanţă, pe când cel din
căsătorie si cel conceput nu o pot face. Moştenitorii copilului pot porni sau, dupa caz, pot continua
aceasta actiune. Odată pornită această acţiune, mama sau reprezentantul legal nu pot renunţa la
ea.
Pârâtul este pretinsul tată, moştenitorii lui ori statul, dacă el nu are moştenitori.
Indiferent de titularul dreptului la actiune, potrivit actualei reglementari , acţiunea in stabilirea
paternitatii nu se prescrie in timpul vietii copilului. Daca acel copil a decedat si nu a introdus
actiunea, mostenitorii sai o pot promova în termen de 1 an de la data decesului.
Reclamantul solicită instanţei să se constate că pârâtul este tatăl copilului. Sarcina probei
revine reclamantului, el putând folosi orice mijloc de probă pentru a dovedi faptul naşterii
copilului, relaţiile intime dintre mama copilului şi pretinsul tată în perioada legală de concepţie în
scopul stabilirii certe a faptului că acesta este tatăl copilului.
Pârâtul se poate apăra pe fond, dovedind că nu a avut relaţii intime cu mama copilului sau
recunoscând că a avut relaţii intime, dar acestea nu au dus la naşterea copilului. Expertiza genetică
este concludentă în acest caz. Invocarea de către pârât în apărare a faptului că femeia a întreţinut
relaţii intime cu mai mulţi bărbaţi în perioada de concepţie nu trebuie să-l determine pe judecător
la respingerea acţiunii, ci trebuie luata în considerare în ansamblul probelor.
Dovada convieţuirii dintre mamă şi pârât sau a prestării întreţinerii de către pârât sunt
suficiente pentru demonstarea filiaţiei, dacă acesta refuză să se prezinte pentru efectuarea
expertizei medico-legale. In acest sens, actuala reglementare consacra o noua prezumtie de
paternitate, de aceasta data pentru copilul din afara casatoriei, preluand ceea ce a stabilit anterior
practica judiciara. Astfel, potrivit art. 426 C.civ, paternitatea se prezuma daca se dovedeste ca
pretinsul tata a convietuit cu mama copilului in perioada timpului legal al conceptiei.
Dacă în urma expertizei serologice se constată că pretinsul tată şi copilul nu au grupe de
sânge compatibile, este cert că el nu este tatăl. Însă, dacă din expertiză rezultă că cei doi au grupe
sanguine compatibile, acest lucru nu duce la stabilirea directă a paternităţii. Expertiza

46
antropologică sau cea dactiloscopică sunt simple indicii care trebuie completate cu alte probe.
Fostul Tribunal Suprem a stabilit ca mărturisirea pârâtului la interogatoriu privind recunoaşterea
copilului este suficientă pentru stabilirea paternităţii. Ca efect al hotărârii judecătoreşti de
admitere a acțiunii în stabilirea paternităţii, se consideră că bărbatul respectiv este în mod
retroactiv tatăl copilului, acesta având situația unui copil din afara căsătoriei.
respectiv este în mod retroactiv SECŢIUNEA
tatăl copilului,IVacesta având situaţia unui copil din
Hotărârea instanţei se înregistrează prin menţiune pe marginea actului de naştere, eliberandu-se
un nou certificat de naştere. Numele de familie al copilului va fi numele mamei, cu excepţia
cazului în care mama a cerut ca minorul să poarte numele tatălui, iar instanţa i-a încuviinţat
cererea. Hotararea judecatoreasca va produce efecte cu privire la domiciliul minorului, drepturile
şi îndatoririle parinteşti, obligatia de întreţinere pentru copilul minor. El va veni la succesiunea
tatalui sau şi a rudelor acestuia.
Ca o noutate a actualei reglementari, art. 428 C.civ. permite mamei sa solicite o serie de
despagubiri, insa numai daca aceasta a formulat si o actiune in stabilirea paternităţii. Astfel,
potrivit art. 428 C.civ., mama copilului îi poate solicita pretinsului tata sa îi plateasca jumatate
din:
- cheltuielile nasterii si ale lehuziei;
- cheltuielile facute cu intretinerea ei in timpul nasterii si in perioada de lehuzie.
Aceste despagubiri pot fi solicitate de catre mama si atunci cand copilul s-a nascut mort sau a
decedat anterior pronuntarii hotararii judecatoresti de stabilire a paternitatii. Dreptul la actiune al
mamei se prescrie in termen de 3 ani de la nasterea copilului.

4.4 Contestarea paternităţii stabilite prin hotărâre judecătorească

Acţiunea în contestarea paternităţii stabilite prin hotărâre judecătorească este inadmisibilă

dacă s-au administrat probe şi judecătorul a admis acţiunea în stabilirea paternităţii, hotararea
beneficiind de autoritatea lucrului judecat. Dar, dacă recunoaşterea de paternitate s-a făcut în
cadrul procesului, contestarea recunoaşterii este admisibilă, întrucât paternitatea nu a fost
stabilită de instanţă, aceasta doar constatând recunoaşterea.
SECŢIUNEA IV

SECTIUNEA V SITUATIA LEGALĂ A COPILULUI

î

5.1. Situaţia legală a copilului din căsătorie

Potrivit art. 449 C. civ., în ce priveşte numele de familie al copilului din căsătorie, acesta
poate fi numele comun al părinţilor (dacă aceştia au un nume de familie comun), numele unuia
sau altuia dintre părinţi sau numele lor reunite (dacă nu au un nume comun). În cazul în care
părinţii nu se înţeleg în privinţa numelui de familie al copilului, va decide instanta de judecata, in
functie de interesul minorului.
Locuinta copilului din căsătorie este, potrivit art. 496 C. civ., la părinţii săi , iar daca părintii
nu locuiesc împreuna, vor decide impreuna la care dintre ei va locui copilul minor . Dacă aceştia
nu se înţeleg, va decide instanţa de tutela, ascultandu-l pe copilul care a implinit varsta de 10 ani.
Naşterea atrage după sine cetăţenia română, dacă ambii sau măcar unul dintre părinţi este
cetăţean român, indiferent dacă este vorba despre un copil născut în Romania sau în străinătate.
Dacă copilul a fost găsit pe teritoriul ţării noastre, avand părinţi necunoscuţi, va fi considerat
47
cetăţean român.

5.2. Situaţia legală a copilului din afara căsătoriei

Numele de familie al copilului din afara căsătoriei este numele aceluia dintre părinţi faţă de
care a fost stabilită mai întâi filiaţia. Dacă ulterior se stabileşte filiaţia şi faţă de celălalt părinte,
copilul, prin acordul parintilor, va putea lua numele parintelui fata de care s-a stabilit ulterior
filiatia sau numele reunite ale parintilor. Numele de familie ales in aceasta ipoteza va fi declarat
impreuna de catre parinti la serviciul de stare civila al locului de inregistrare a nasterii. Daca
parintii nu se pun de acord asupra numelui de familie al copilului, va decide instanta de tutela.
Dacă copilul îşi stabileşte filiaţia în acelaşi timp faţă de ambii părinţi, aceştia vor decide dacă
copilul va lua numele lor reunite sau numele unuia ori altuia dintre ei, în caz de neînţelegere,
hotărând instanta de judecata .

În ce priveşte locuinta şi cetăţenia copilului din afara căsătoriei, se aplică aceleaşi reguli ca şi
pentru copilul din căsătorie.

48