1

BURDUȘ (UNGUREANU) VIORELIA-MARIA

PIPP ID DEVA

TEMA DE CONTROL 2 (Unitățile de studiu 3 și 4)

1. Argumentaţi că în perioada interbelică proza românească a cunoscut o diversitate

de formule estetice, având în vedere trei opere importante ale acestei perioade: Ion de Liviu
Rebreanu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu şi Hanu
Ancuţei de Mihail Sadoveanu
 
Perioada interbelică a literaturii române (1918-1939) a fost una extrem de bogată în
creații literare, operele publicate atunci fiind încă de actualitate și studiate de elevi la școală.
Ceea ce diferențiază perioada interbelică în literatura română de restul grupărilor culturale este
faptul că în această perioadă au reușit să coexiste și să „înflorească” două curente literare de
orientări opuse: modernismul și tradiționalismul românesc. Complexitatea  problemelor  epocii
au conturat un climat spiritual, de puternice contraste,de mare efervescenta si de innoire. 
Astfel, perioada interbelica este fără îndoială momentul exploziei creative în evoluția
romanului românesc, este epoca în care pentru prima dată în cultura autohtonă, se poate vorbi
despre o producție constantă a romanului care a reușit prin etaloanele sale autohtone.
Contextul creației rebreniene se dimensionează în funcție de două direcții antagonice :
tradiționalismul (care propunea structuri canonice și teme de extracție preponderent rurală )
și modernismul (care inovează la nivel structural și tematic). Raportată la aceste 2 direcții
estetice, opera lui Rebreanu poate părea paradoxală pentru că, deși substanța epică este de
extracție rurală ca în tradiționalism, modalitățile narative sunt de sorginte modernistă.
Critica literară a acordat o deosebită atenție lui Liviu Rebreanu discuțiile vizând
monumentalitatea eposului, valoarea de frescă socială dar și rigoarea geometrică a construcției.
Rigoarea construcției, geometria minuțioasă sunt de sorginte clasică.
Liviu Rebreanu reprezintă pentru cultura modernă cel dintâi romancier de anvergură, care
a dat la iveală în 1920 romanul Ion, încheind cu viziunea idilic-patriarhală asupra vieții rurale
autohtone, impusă până atunci de mișcarea literară semănătoristă.
De la debutul din 1908 cu nuvela ,,Codrea” în revista Luceafărul până la apariția
memorabilă a romanului Ion peste 12 ani, nuvelistul nu a reușit să se impună ca o voce artistică
în peisajul literaturii românești. Însă, Rebreanu s-a maturizat ca romancier prin îndelungatul
exercițiu nuvelistic așa cum au procedat mulți scriitori de marcă iar pe de altă parte multe teme
din nuvele au fost abordate și dezvoltate ulterior în romane: nuvela ,,Ofilire ” având în centrul ei
fața credulă căruia un flacău viclean i-a înșelat visul de iubire, prefigurează destinul Anei
Baciu, nuvela
,, Răfuiala” dezvoltând motivul flăcăului care își ucide rivalul în dragoste când înțelege că
nevasta nu l-a iubit, deși s-a căsătorit cu el anticipând relația tensionată între Ion al Glanetașului
și George Bulbuc, nuvela ,,Catastrofa”, analizând dezacordul produs între datoria militară și
conștiința individuală, conducând la drama psihologiei omului confruntat cu legile nemiloase ale
războiului.
 2

Ca orice scriitură complexă, tema romanului se deschide unei lecturi plurale. Un prim tip
de lectură se subsumează motivului realist al parvenirii. Ion reface destinul lui Vasile Baciu căci
parvenirea este un procedeu specific în lumea rurală. Alt palier tematic se organizează în jurul
ideei de eros. Astfel se detașează mai multe cupluri: Ana-Florica-Ion, George-Ana-Ion. În raport
cu această ipostază romanul poate fi citit și ca roman tragic. Precum în tragedia antică,
personajele stau sub semnul fatalității. Sancțiunea tragică va fi aplicată în cazul Anei și în cazul
lui Ion.
În ultima instanță romanul poate fi decodat sub aspect monografic: existența rurală este o
existență ritualică, marcată de repere imuabile (nașterea, moartea) cu valoare de exemplaritate.
Poetica lui Rebreanu stă sub semnul anticalofilismului ca în cazul lui Camil Petrescu.
Anticalofilia, înțeleasă ca profesiune de credintă, reprezintă pentru Rebreanu transcrierea
evenimentelor prin fraze neelaborate, fără expresivitate, autentice. De aceea procedeele stilistice
nu aduc strălucire frazei lui Rebreanu însă pun în lumină o trăsătură de caracter, un amănunt
esențial, o situație psihologică. Însă consistența narativă este dată de inovațiile la nivelul
perspectivei de investigație românescă. În articolul ,,Cred” din volumul ,,Amalgam” , Rebreanu
se confesa cu privire la crezul său artistic : ,, Temelia creației rămâne negreșit expresia, nu însă
ca scop, ci ca mijloc. Când ai reușit să închizi în cuvinte câteva clipe de viață adevarată ai
realizat o operă mai prețioasă decât toate frazele din lume”.
Ca structură, opera lui Rebreanu se manifestă printr-o exigență constantă față de
compoziție. Pentru realiști problema compoziției are o foarte mare importanță. Dintre romanele
lui Rebreanu, Ion demonstrează preocuparea asiduă a scriitorului pentru dispunerea
compozițională a materialului epic și pentru structurarea acestuia. Există câteva modalități de
structurare narativă ce caracterizează proza lui Rebreanu și pot fi regăsite în romanul Ion:
repetiția, simetria, antiteza.
Dispunerea ritmică, mai mult sau mai puțin regulată, a unui același tip de situație : de
exemplu în capitolul al II-lea Ion se împacă cu George, în capitolul al III-lea cu Simion Lungu,
în capitolul al VI-lea cu Vasile Baciu (repetiția).
Există o simetrie de construcție, căreia îi corespunde o simetrie în interiorul operei.
Romanul e conceput ca un corp sferic: începe și se sfârșește cu o descriere a drumului ce duce
către Pripas; Raporturile dintre personaje sunt gândite după un model care se repetă simetric.
Astfel la început este schițat cuplul Ion-Florica, separat ulterior de dorința eroului de a parveni
prin dobândirea pământurilor lui Vasile Baciu. În final încercarea eroului de a reface cuplul îi va
aduce moartea. In capitolul al III-lea, Ion i se destăinuie lui Titu cu privire la Ana; în capitolul al
XII-lea, i se destăinuie lui Titu în legătură cu Florica.
La nivel global cele două părți ale romanului sunt antitetice: în ele se narează ascensiunea
apoi declinul personajului. Există însă și situații antitetice. La început, deși Ion o iubește pe
Florica, îi face curte Anei, deci trădează așteptările celei dintâi. La sfârșit, deși căsătorit cu Ana,
o curtează pe Florica, aducând-o pe Ana în situația disperată de a se sinucide( antiteza ).
Ion de Liviu Rebreanu este un roman care-și dezvăluie astfel caracterul obiectiv, realist
prin impersonalitatea naratorului omniscient care întreține iluzia realității, prin utilizarea
narațiunii heterodiegetice și a nonfocalizării raportate la verosimilul confruntării tragice a
personajului principal cu cele două tendințe, posesiunea și posedarea.
 3

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, este un roman scris de Camil
Petrescu și publicat în 1930. Autorul surprinde drama intelectualului lucid, însetat de absolutul
sentimentului de iubire, dominat de incertitudini, care se salvează prin conștientizarea unei
drame mai puternice, aceea a omenirii ce trăiește tragismul unui război absurd, văzut ca iminență
a morții.
Perspectiva narativă
,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman modern de tip
subiectiv deoarece are drept caracteristici: unicitatea perspectivei narative, timpul prezent şi
subiectiv, fluxul conştiinţei, memoria afectivă, naraţiunea la persoana I, luciditatea autoanalizei,
anticalofismul, dar şi autenticitatea definită ca identificarea actului de creaţie cu realitatea vieţii,
ca experienţă nepervertită, cu trăire febrilă. Romanul are o structură narativă amplă, organizată
pe mai multe planuri paralele sau intersectate, în care se prezintă un număr mare de personaje, cu
pondere diferită in structura epică (personaje principale, secundare, episodice). Camil Petrescu se
va inspira din mediul citadin și va crea eroul intelectual lucid, analitic și introspectiv. Romanul
este scris sub forma unei confesiuni a personajului principal, Ştefan Gheorghidiu.
Încă din primele propoziţii se observă că scriitorul a optat pentru perspectiva subiectivă
anaratorului personaj, frecventă în romanul modern. Naratorul este egal cu personajul,
iar viziunea lui este „împreună cu”, o viziune cu focalizare internă presupunând implicarea
naratorului în evenimente. Discursul se derulează la persoana I, punctul de vedere este subiectiv
şi unic, astfel că cititorul cunoaşte celelalte personaje numai în măsura în care ele sunt
reconstituite şi conturate de personajul narator. Este interesant că menţinând naraţiunea constant
în unghiul persoanei I, personajul narator e un om „fără faţă”. Textul narativ este structurat în
două părţi precizate în titlu, care indică temele romanului şi cele două experienţe fundamentale
de cunoaştere trăite de protagonist: dragostea şi războiul. Principalul mod de expunere este
narațiunea, iar personajele se conturează direct prin descriere și indirect din propriile
fapte, gânduri, sentimente, realizate prin dialog, monolog interior și introspecție.
Tema romanului "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de razboi" o constituie
dragostea și războiul ca experiențe ale căutătorului de absolut .
Semnificatia titlului - cuvântul "noapte" repetat în titlu redă simbolic incertitudinea,
îndoiala, iraționalul, nesiguranța și absurdul, necunoscutul și tainele firii umane. Cele două
"nopți" din titlu sugerează și două etape din evoluția personajului principal, dar nu și ultimele,
întrucât în final Stefan Gheorghidiu este disponibil sufletește pentru o nouă experientă
existenţială.
Titlul ar mai putea sugera deasemenea, rătăcirea tânărului Gheorghidiu prinnoaptea
incertitudinilor şi a întrebărilor fără răspuns legate de iubire.
Romanul este structurat în două părți și treisprezece capitole cu titluri sugestive,
surprinzând două ipostaze existențiale: "Ultima noapte de dragoste", care exprimă aspirația către
sentimentul de iubire absolută și "întâia noapte de război", care ilustrează imaginea războiului
tragic și absurd, ca iminență a morții. Dacă prima parte este o ficțiune, deoarece prozatorul nu
era căsătorit și nici nu trăise o dramă de iubire până la scrierea romanului, partea a doua este însă
o experiență trăită, scriitorul fiind ofițer al armatei române, în timpul primului război mondial.
Cele două nopți simbolice din titlu reprezintă două experiențe umane esențiale care determină
existența a două părţi în structura romanului. Prima parte relatează iubirea dintre Stefan
Gheorghidiu şi soția sa, Ela, iar a doua parte este jurnalul eroului prins in vâltoarea războiului
mondial. Aşadar în structura romanului distingem două nervuri fundamentale: una socială și
 4

una psihologică și ele aparțin celor două planuri: unul subiectiv care vizează descrierea
monografică a unei iubiri, în toate fazele ei, de geneză, de stabilizare și de acord al afectului cu
spiritul la cote superioare și de declin, și un plan obiectiv care vizează fundamentul pe care se
desfașoară o lume, un întreg univers în care se consumă experiențe. Cele doua planuri se
dezvoltă paralel și uneori se și interferează. Unitatea romanului este asigurată de prezenţa unei
singure conştiinte care narează la persoana I și se autodefinește odată cu evoluția epică a
ficțiunii. De la popota ofițerilor din regimentul în care Gheorghidiu este concentrat ca
tânăr sublocotenent, scena ulterioară evenimentelor narate în prima parte, se sugerează o anume
direcție de lectură, cât și o tehnică modernă, proustiană. Memoria involuntară reface într-o
amplă paranteză retrospectivă povestea de dragoste, iar luciditatea eroului caută motivații,
explicații, sensuri, într-un efort dramatic de înțelegere și clarificare. La Camil Petrescu, literatura
aduce revelația realității. Senzația de autenticitate este dată de faptele banale, alteori grotești sau
absurde intervenite pe parcurs, fapte care determină evoluții imprevizibile, dar credibile. Paralel
sau în interferența cu eroul, se desfășoară planul obiectiv, care deschide un întreg univers social
cu relații tipice, structuri sociale,viață mondenă sau coșmarul războiului. Aparent separate, cele
două nopți sugerate de titlul romanului trasează o dublă experiență existențială - iubirea și
moartea. Marturisirea autorului - în fața morții și în dragoste omul apare în autenticitatea lui" -
justifică cele două ipostaze ale eroului. 
Romanul este alcătuit pe baza unui jurnal de campanie, în care timpul obiectiv evoluează
paralel cu timpul subiectiv, acestea fiind cele două planuri compoziționale ce-l motivează pe
Camil Petrescu drept novator al esteticii romanului romanesc. Jurnalul de campanie, pe care
sublocotenentul Ștefan Gheorghidiu îl începe odată cu experiența frontului, consemnează drama
iubirii adusă în memoria eroului de o discuție pe această temă, purtată de ofițeri la popota
regimentului. Astfel, Gheorghidiu își amintește începutul iubirii sale cu Ela, sentiment ce părea
absolut, deoarece eroul considera că "cei ce se iubesc au dreptul de viață și de moarte unul asupra
celuilalt". În jurnalul ce consemnează evenimentele trăite de erou în timp obiectiv (imaginea
frontului), sunt rememorate (prin memorie involutară) episoadele casniciei lui cu Ela, aduse în
timp subiectiv, deoarece ele se petrecuseră cu doi ani înainte de a fi relatate.
Incipitul romanului îl reprezintă pe Ștefan Ghiorghidiu, potrivit jurnalului de front al
acestuia, ca proaspăt sublocotenent rezervist în primavara anului 1916, contribuind la amenajarea
fortificațiilor de pe Valea Prahovei și din apropierea Dâmbovicioarei. Evenimentele exterioare
sunt relativ puţine deoarece predomină analiza şi interpretarea lor. Capitolul I, „La Piatra
Craiului, în munte”, are valoare de expoziţiune pentru că trasează cadrul spaţio-temporal al
evenimentelor şi prezintă protagonistul cu modul său de a înţelege iubirea ca pe un sentiment
absolut. Ştefan Gheorghidiu se află concentrat pe front şi asistă la o discuţie despre dragoste
care-i declanşează rememorarea iubirii lui eşuate. Se evidenţiază unghiul absolutizant din
care priveşte iubirea, considerând-o „un proces de autosugestie”, „o relaţie în care îndrăgostiţii
au drept de viaţă şi de moarte, unul asupra celuilalt.”
Intriga este marcată în prima frază a capitolului al doilea, „Diagonalele unuitestament”,
„Eram însurat de doi ani şi jumătate...”. Aici se deschide retrospectiva iubirii, Gheorghidiu,
student la Filozofie, s-a căsătorit cu Ela, o frumoasă studentă la Litere, orfană, aflată în grija unei
mătuşi. Iubirea lui se naşte ca un amestec de vanitate şi duioşie. Recunoaşte, mai apoi, că e vorba
şi de orgoliu . Căsătoria le aduce un trai modest, dar armonios până când o moştenire lăsată de
unchiul avar, Tache Gheorghidiu, tulbură apele familiei. Societatea mondenă capătă pentru Ela o
importanţă primordială.
 5

Conflictul spre deosebire de romanele tradiţionale în care conflictul se desfăşoară la nivel

exterior între diverse personaje, în romanul lui Camil Petrescu, conflictul este interior și
se produce în conştiinţa personajului narator, Ştefan Gheorghidiu, care trăieşte stări și sentimente
contradictorii în ceea ce o priveşte pe soţia sa, Ela. Acest conflict interior este generat de
raporturile pe care protagonistul le are cu realitatea înconjurătoare. Gheorghidiu trăieşte cu iluzia
ca s-a izolat de realitatea înconjurătoare, însă tocmai această realitate în care nu vrea să se
implice va produce destrămarea cuplului. Implicarea Elei în lumea mondenă pe care eroul o
dispreţuieşte și fața de care ține să se detaşeze reprezintă principalul motiv al rupturii dintre
Ştefan și soţia sa. Aşadar, conflictul interior trăit de protagonist se produce din cauza
discrepanței dintre aspiraţiile lui Gheorghidiu și realitatea lumii înconjurătoare. Conflictul
exterior pune în evidență relaţia personajului cu societatea, accentuând acelaşi orgoliu al
respingerii și plasându-l în categoria inadaptatului social.
Sub influența unei verişoare a lui Ştefan, Ela este atrasă într-o lume mondenă, lipsită de
griji, dar și de adevărate orizonturi, preocupată numai de modă, distracţii nocturne sau escapade,
lume în care ea se simţea uimitor de bine. În casa acestei verișoare cei doi cunosc un vag
avocat, dansator, foarte cautat de femei, domnul G. Ștefan observă ca Ela pare foarte fericită în
preajma lui, ba mai mult, se străduia să se află mereu alături de el. Ștefan începe să fie din ce în
ce mai suspicios ca ea l-ar putea înșela. Ela se prinde tot mai mult în mondenităţi, ceea ce
atrage criza cuplului
Totul culminează cu o excursie la Odobeşti de Sfinţii Constantin şi Elena; când ea acordă
atenţie specială domnului G. pe care Gheorghidiu îl bănuieşte că i-a devenit amant.Înrolat pe
front, cere două zile de permisie ca să-şi verifice bănuielile, fapt nerealizat dincauza izbucnirii
razboiului.
Cartea a doua cuprinde experienţa cunoaşterii morţii; imaginea războiului este demitizată,
frontul apare haotic, absurd, pretutindeni se întinde moartea,viaţa e la cheremul hazardului,
iar eroismul e înlocuit de instinctul supravieţuirii. Deprinderea eroului din drama incertitudinii se
face prin trairea unei experiente cruciale,mult mai dramatice, aceea a razboiului la care
Gheorghidiu participa efectiv, luptand pentru libertatea Ardealului de sub ocupatia trupelor
austro-ungare.Pe front Ștefan Gheorghidiu este rănit. Se întoarace în București, în convalescență.
Acum Ela îi pare o străină. Își dă seama, cu luciditate, că oricând ar fi putut găsi alta la fel. Îi
dăruiește casele de la Constanța, bani, absolut tot ce era în casă, de la obiecte de artă la cărți.
Finalul deschis lasă loc interpretărilor multiple, aşa cum se întâmplă în general în proza
de analiză psihologică. Astfel, Gheorghidiu, obosit să mai caute certitudini și să se mai îndoiască,
se simte detaşat de tot ceea de îl legase de Ela, hotărăşte să o părăsească și să îi lase „tot
trecutul”.
Ştefan Gheorghidiu, eroul principal al romanului este un intelectual fin, care si-a făcut
din speculațiile filozofice mediul fundamental în care se mișca cu dexteritate. Faptul acesta îi
dă o putere spirituală superioară, pe care o dorește unică și netulburată. Este, propriu-zis, o
izolare de viața trepidantă a complicațiilor sociale, o evadare într-o lume în care domină numai
spiritul filozofic, cu puterea lui de a gândi o altă orânduială. În această lume vrea s-o ridice și pe
soția sa pentru a trăi o dragoste eliberată de contigențele comune ale vieții sociale, o dragoste
care să fie numai a lor, numai a lui. Pasiunea lui Ștefan Gheorghidiu izvorăște dintr-o metafizică
a iubirii pure și absolute care spiritualizează actul erotic și acesta este și izvorul geloziei sale,
care îl fac să se zbată între certitudini și îndoieli. Ștefan Gheorghidiu este, cu toate acestea, un
lucid. Sub luciditatea conștiinței sale, ca sub o lupă, sunt examinate și faptele Elei, și
frământările din conștiința sa. Singurul adevăr pe care îl știe, este că o iubește pe Ela; această
 6

iubire îi dă coșmarul geloziei, deși neagă că ar fi gelos. Când certitudinile sale îl apropie de
adevăr și hotărăște despărțirea, o face totuși sub rezerva unui îndoieli; este motivul ce va
determina împacarea ulterioară, dar și motivul care, spulberându-se, va pecetlui definitiva
despărțire. Pe Ștefan Gheorghidiu moștenirea însă nu l-a integrat în societatea burgheză a
timpului său, ca pe soția sa; a rămas un neadaptat, un inadaptat superior pentru că revolta lui
izvorăște din setea de cunoaștere și din credința că nu există salvare fără curajul adevarului. Este
un învins în cadrul societății burgheze pe care o detestă și deasupra căreia se ridică. Dar el se
desparte de soția sa- și implicit de anturajul acesteia - lasandu-i tot trecutul. Face acesta cu
convingerea că nu poate aparține unei asemenea lumi. Moralicește, eroul nu este un învins. El a
învins sentimentul geloziei, care îl dezumanizează; i-a nimicit dimensiunile, pe care le
socotea enorme; a pus într-un raport just frământările din conștiință cu frământările obiective ale
vieții sociale, cele din urmă cântărind mai greu în balanța conștiinței. Într-un cuvânt și-a învins
trecutul și și-a salvat astfel personalitatea morală. 
Ela, soția lui Gheorghidiu, nu întelege valoarea morală a acestuia. Este o
instinctivă pentru care dragostea este un joc de societate, în condițiile prielnice ale bogației
materiale. Nu sensul dragostei soțului ei o interesează, în fond, ci averea acestuia, ca platformă
pentru cochetăria ei erotică. Luxul în care traiește trebuie să aibă pentru ea un atribut sinequa
non: infidelitatea. Ștefan Gheorghidiu îi dezvăluie lăcomia și vulgaritatea și i le alimentează
lăsându-i cu mărinimie și dispreț suveran, o bună parte din avere. În gestul lui e o răzbunare, dar
și o eliberare morală. 
Lumânărar, milionarul analfabet şi Nae Gheorghidiu, unchiul lui Ștefan Gheorghidiu;
politician abil, afacerist versat, sunt personaje prin crearea cărora autorul părăsește problemele de
conștiință, rămânând în planul social. Observația subtilă și exactă relevă tablouri demne de
o largă frescă socială. Lumânărarul îl concurează pe Nae Gheorghidiu la cumpărarea unei fabrici
de metalurgie, iar Nae Gheorghidiu printr-o stratagemă bancară, îl anihilează pe Lumânăraru și-
l scoate din concurență, umilindu-l. Asociația lor, este o asociație bandițească, pusă sub egida
deșteptăciunii politice a lui Gheorghidiu în curând devin rechini ai războiului, făcând
afaceri necurate cu duşmanul, în defavoarea tarii.
Tache Gheorghidiu- unchiul bătrân și avar al lui Ștefan, personaj de factură balzaciana.
Moartea bătrânului și moștenirea pe care i-o lasă lui Ștefan vor schimba complet viața tânărului
student sărac;
Mondenul Grigoriade, domnul G. este presupusul amant al Elei.
Coordonate spaţio-temporale - Timpul este discontinuu, bazat pe alternanța temporală a
evenimentelor sub forma de flash back. Perspectiva spațială reflectă un spațiu real, frontul și un
spațiu imaginar închis, al frământărilor, chinurilor și zbuciumului din conștiința personajului.
Registrul stilistic este cel literar, vorbirea personajelor fiind corectă, elevată, iar lexicul
este presărat cu neologisme sau cu termeni din alte limbi. Se caracterizează prin claritate,
sobrietate, frază scurtă și nervoasă, este analitic și intelectualizat. Figurile de stil se rezumă la
comparații și epitete.
,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război", este un roman: social, psihologic,
documentar, este unul dintre cele mai inteligente, mai spirituale, mai pline de umanitate și de
mărturii ale epocii, dintre romanele apărute în literetura noastră. ( TUDOR VIANU )
Publicat în 1928, Hanu-Ancuţei este o scriere de maturitate artistică care inaugurează
seria capodoperelor sadoveniene și un model epic al literaturii interbelice.Formula narativă la
care recurge Sadoveanu este cea a povestirii in rama, poveste în poveste, care nu se axează pe
 7

personaje, ci pe acțiune și dezvoltă un singur fir epic, ca la nuvelă. Așadar, nouă povestiri de sine
stătătoare sunt încadrate într-o altă narațiune, prin procedeul inserției.
Este o narațiune puternic subiectivizată, realizată din perspectiva unui personaj-narator
(narațiune homodiegetică).
Volumul se remarcă prin diversitate tematică. Un loc important îl ocupă iubirea,
nedreptatea socială, moartea și viața, călătoria ca experiență inițiatică. Toate cele nouă povestiri
sunt străbătute de un sentiment de nostalgie, prin tendința de idealizare a trecutului, în contrast
cu prezentul decăzut. Este o viziune sămănătoristă, specifică creației sadoveniene.
Umoristice sau tragice, cele nouă povestiri au în comun un ceremonial complicat și sunt
realizate într-un limbaj popular, arhaic și regional, principala trăsătura a stilului fiind oralitatea.
Sadoveanu este cel care știe să valorifice într-un mod unic materialul lingvistic extrem de
variat, noutatea limbii artistice folosite de el izvorând din sinonimele culese din limba populară
și din graiurile regionale, gradate în funcție de nuanțe.
Sinonimele arhaice sunt în consonanță cu personajele și reușesc să dea culoare și
impresia de autenticitate povestirii.
Volumul se remarcă prin diversitate tematică. Un loc important îl ocupă iubirea,
nedreptatea socială, moartea și viața, călătoria ca experiență inițiatică.
Toate cele nouă povestiri sunt străbătute de un sentiment de nostalgie, prin tendința de
idealizare a trecutului, în contrast cu prezentul decăzut. Este o viziune sămănătoristă, specifică
creației sadoveniene.
Umoristice sau tragice, cele nouă povestiri au în comun un ceremonial complicat și sunt
realizate într-un limbaj popular, arhaic și regional, principala trăsătura a stilului fiind oralitatea.
Sadoveanu este cel care știe să valorifice într-un mod unic materialul lingvistic extrem de variat,
noutatea limbii artistice folosite de el izvorând din sinonimele culese din limba populară și din
graiurile regionale, gradate în funcție de nuanțe.Sinonimele arhaice sunt în consonanță cu
personajele și reușesc să dea culoare și impresia de autenticitate povestirii.
În concluzie, cei trei scriitori au marcat perioada interbelica prin operele lor si au reusit sa
surprindă cele mai inportante evenimente si transformari din viata țaranului român.

2. Comentaţi două cunoscute arte poetice interbelice, Testament și Eu nu strivesc

corola de minuni a lumii, evidenţiind concepţia despre creaţie a celor doi poeți (Tudor
Arghezi și Lucian Blaga).

Testament
De Tudor Arghezi

„Testament” de Tudor Arghezi face parte din seria artelor poetice moderne ale literaturii
române din perioda interbelică.
Este o artă poetică deoarece autorul îşi exprimă propriile convingeri despre arta literară,
despre menirea literaturii, despre rolul artistului în societate.
Este o artă poetică modernă, pentru că în cadrul ei apare o triplă problematică, specifică
liricii moderne: transfigurarea socialului în estetic, estetica urâtului, raportul dintre inspiraţie şi
tehnica poetică.
 8

Se poate vorbi despre o prezenţă a preocupării argheziene de a formula crezul poetic

„Testament”, fiind prima dintre artele poetice publicate în diferite volume: Flori de mucigai,
Epigraf.
Tema poeziei o reprezintă creaţia literară in ipostaze de meşteşug, creaţie lăsată ca
moştenire unui fiu spiritual. Textul poetic este conceput ca un monolog adresat de tată unui fiu
spiritual căruia îi este lăsată drept unică moştenire „cartea”. Discursul liric având un caracter
adresat, lirismul subiectiv se realizează prin atitudinea poetică transmisă în mod direct şi la
nivelul expresiei prin mărcile subiectivităţii: pronume personnale, adjective posesive, verbe la
pers I şi a  II-a sg. În pozie eul liric apare în mai multe ipostaze: noi, eu, tatăl- fiu.
Titlul poeziei are două sensuri: unul denotativ şi altul conotativ. În propriu (denotativ),
titlul desemnează un act juridic întocmit de o persoană prin care aceasta îşi exprimă dorinţele ce
urmează a-i fi îndeplinite după moarte, mai cu seamă în legătură cu transmiterea averii sale. În
viziune religioasă cuvântul face trimitere la cele două mari părţi ale Bibliei, Vechiul Testament şi
Noul Testament, în care sunt concentrate învăţăturile proorocilor şi apostolilor adresate omenirii.
De aici derivă şi sensul conotativ al termenului pe care îl întâlnim în poezie. Astfel creaţia devine
o moştenire spirituală adresată urmaşilor- cititori sau viitorilor truditori ai condeiului.
Textul poetic este structurat în şase strofe cu număr inegal de versuri, încălcarea regulilor
prozodice fiind o particularitate a modernismului. Discursul liric este organizat sub forma unui
monolog adresat/ dialog imaginar între tată şi fiu, între străbuni şi urmaşi, între rob şi Domn.
Metafora „carte” are un rol central în această artă poetică, fiind un element de recurenţă.
Cartea/ creaţia poetică şi poetul/ creatorul, se află în strânsă legătură cu verbele la persoana I sg,
având drept rol definirea metaforică a actului de craţie poetică, a rolului poetului- „am ivit, am
prefăcut, făcui, luai, am pus”.
Incipitul, conceput ca o adresare directă a eului liric către un fiu spiritual, conţine ideea
moştenirii spirituale „ un nume-adunat pe-o carte”, care devine simbol al identităţii obţinute prin
cuvânt. Condiţia poetului este concentrată în versul „decât un nume-adunat pe-o carte”, iar
poezia apare ca un bun spiritual. Formula de adresare, vocativul „fiule” desemnează un potenţial
cititor, poetul identificându-se , în mod simbolic, cu un tată, cu un mentor al generaţiilor viitoare.
În a II-a strofă „cartea”, creaţia elaborată cu trudă de poet, este numita hrisovul vostru
cel dintâi, cartea de căpătâi a urmaşilor. Cartea – hrisov, are pentru generaţiile viitoare valoarea
unui document fundamental, asemeni Bibliei, sau unei mărturii istorice, un document al
existenţei şi al suferinţei strămoşilor „Al robilor cu saricile pline/ De osemintele vărsate-n vine.”
Ideea centrala din cea de-a doua strofă este transformarea poeziei într-o lume obiectuală.
Astfel sapa,  unealtă folosită pentru a lucra pământul, devine condei, unealtă de scris,
iar brazda devine călimară, munca poetului fiind numai ca material întrebuinţat, altfel decât a
înaintaşilor ţărani. În viziunea lui Arghezi, prin artă, cuvintele se metamorfozează, păstrându-şi
însă forma expresivă.
Strofa a IV-a debutează ca o confesiune lirică. Poetul poate face ca versurile lui să
exprime imagini sensibile, dar şi să stigmatizeze răul din jur „să înjure”, arta având funcţie
cathartică şi în acelaţi timp moralizatoare. Prin intermediul poeziei, trecutul se sacralizează,
devine îndreptar moral, iar opera literară capătă valoare justiţiară.
În strofa a V-a apare ideea transfigurării socialului în estetic, prin faptul că durerea,
revolta socială sunt concentrate în poezie, sombolizată prin vioara  instrument mult mai
reprezentativ pentru universul ţărănesc, decât clasica lirică.
Arghezi introduce în literatura română estetica urâtului, concept pe care îl preia de la
scriitorul francez Charles Baudelaire. Prin versurile sale, Arghezi este un poet modern, potrivit
 9

opiniei lui Hugo Friedrich. De asemenea pentru Arghezi, poezia reprezintă şi un mijloc de
răzbunare a suferinţei înaintaşilor.
Ultima strofă, evidenţiază faptul că muza, arta contemplativă „Domniţa”, pierde în
favoarea meşteşugului poetic. Poezia este rezultatul meşteşugului, „al trudei poetice”, „slava
făurită”.
În concluzie, opera literară Testament de Tudor Arghezi este o artă poetică modernă
pentru că poetul  devine în concepţia lui Arghezi, un născocitor, iar poezia presupune
meşteşugul, truda creatorului. Pe de altă parte, creaţia artistică este atât produsul inspiraţiei divinr
cât şi al tehnicii poetice. Un alt argument în favoarea modernităţii este faptul că Arghezi
introduce în literatura română, prin această creaţie literară, estetica urâtului, arta devenind un
mijloc de reflectare a complexităţii aspectelor existenţei.

EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII

De Lucian Blaga

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga este asezata in fruntea primului
volum a lui Lucian Blaga, Poemele luminii (1919). Opera este o arta poetica moderna pentru ca
interesul autorului este deplasat de la tehnica poetica la relatia poet – lume si poet – creatie,
avand influente de expresionism.
Titlul este o metaforă revelatorie care semnifica ideea cunoasterii luciferice. Pronumele
personal “eu”este asezat orgolios in fruntea primei poezii din primul volum, adica in fruntea
operei. Plasarea initiala poate corespunde influentelor expresioniste din volumele de tinerete, dar
mai ales exprima atitudinea poetului – filozof de a proteja misterul lumii, izvorata din iubire.
Verbul la forma negativa “nu strivesc” exprima refuzul cunoasterii de tip rational si optiunea
pentru cunoasterea luciferica/poetica. Metafora revelatorie “corola de minuni a lumii”, imagine a
perfectiunii, a absolutului.
Tema poeziei o reprezinta atitudinea poetica in fata marilor taine ale universului,
cunoasterea lumii in planul creatiei poetice este posibila numai prin iubire. Ca si motive literare
avem luna, taina, flori, ochi, buze, etc.
Opera se bazeaza pe o structura antitetica in care se identifica 3 secvente.
Prima secventa lirica contine primele 5 versuri ale poeziei in care eul poetic defineste
viziunea proprie asupra universului.
Secventa a doua este cuprinsa de la versul 6 pana la versul 14. Ultima secventa lirica
curpindeultima parte a poeziei pana la versul 20 in care se reia ideea de iubire a universului
asupra caruia se reflecta cunoasterea luciferica.
Poezia debuteaza cu sintagma titlu in care se reia in mod simbolic metafora perfectinii
universului. Forma negativa a verbelor nu strivesc, nu ucid semnifica o acceptare a lumii in
perfectiunea ei vazuta prin prisma cunoasterii luciferice. Mintea impune ratiune opusa menirii
poetului identificata in versul “in calea mea”. In ampla enumeratie “in flori, in ochi, pe buze ori
morminte” se afla universul identificat prin elementele lui de baza: florile arata misterul
frumusetii si al vietii, ochii surprind misterul sinelui, buzele subliniaza taina cuvantului si a
iubirii, iar mormintele taina mortii.
Metafora luminii “lumina altora” reprezinta cunoasterea de tip paradisiaca a carui scop
este perceperea universului.Ca urmare, vraja nepatrunsa va fi descifrata, iar universul isi va
pierde farmecul din adancimile de intuneric.Si pentru ca menirea poetului este de a scrie poezie
 10

schimband mentalitati datorita puterii cuvantului va reusi sa aduca si mai spornic taina
universului.
Se compara cu luna motiv, literar romantic, astru ceresc, ce il inspira si da farmec noptilor. Fiorii
de sfant mister sunt de neinteles pentru neinitiati, pentru rationali si intelegere, scopul fiind de a
metaforiza universul sub ochii poetului care se inspira din toate tainele acestuia: din frumos si
viata (flori), din cunoasterea de sine si existenta (ochi), din iubire si cuvant (buze), din marea
taina a mortii, marea trecere (morminte).
Opera se organizeaza datorita temei pe baza campului semnatic al cunoasterii idenfiticat
cu ajutorul celor doua metafore centrale “lumina mea” si “lumina altora”. Verbele la forma
negativa “nu strivesc”, “nu ucid” si cele care arata o acceptare a universului fara a-l schimba,
“iubesc” si “intalnesc” se opun verbului “sugruma”, facandu-se astfel separarea dintre poet si
lume.
La nivel artistic, opera are ca principala metafora revelatorie a poeziei care apare inca din
titlu “corola de minuni a lumii”si semnifica ideea cunoasterii luciferice. Ea este reluata in
incipitul poeziei, iar semnificatia ei este completata prin folosirea unor verbe la forma negative
“nu sporesc”, “nu ucid”. O alta metafora revelatorie care apare in poezie este metafora lumii care
simbolizeaaza cunoasterea. Cele doua tipuri de cunoastere sunt redate prin asocierea elementelor
de opozitie cu verbe sugestive care le pun si mai bine in evidenta: “Lumina altora/sugruma vraja
nepatrunsului ascuns”, in timp ce eul liric blagian “spoveste”, “a lumii taina”/ […] nu
micsoreaza, ci tremuratoare/mareste si mai tare taina noptii.
Mare parte din imaginile poetice din poezie se bazeaza pe asocierea unui element abstract
cu unul concret. De exemplu, cele patru metafore – simbol care alcatuiesc “minunile corolei”si
care se referea la temele creatiei blagien “flori si ochi si buze si morminte”. Alte figuri de stil
avem epitetul metaforic si inversiunea “nepatrunsul ascuns” sau “intunecata zare”.
Poezia este alcatuita din 20 versuri libere (cu metrica variabila si cu masura inegala) al
caror ritm interior reda fluxul ideilor si fantezia sentimentelor. Euforia versurilor sugereaza
amplificarea misterului. Este prezenta tehnica ingambamentului, continurea unei idei in versurile
urmatoare, scrisa cu litera mica “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ si nu ucid”.
Avand in vedere aceste caracteristici, opera data este o arta poetica moderna cu influente
de expresionism, interesul poetului fiind deplasat de la principiile tehnice poetice.
In opinia mea, poezia impresioneaza prin sentimentul poetic de contopire cu misterele
universului, cu esenta lumii.

3. Comentați, pe scurt, semnificaţia gestului din finalul dramei Iona, de Marin Sorescu.

Piesa de debut a autorului, Iona (1968) reprezintă capodopera sa dramatică și unul dintre
evenimentele vieții noastre teatrale. În ea, autorul a simbolizat drama ontologică a omului
modern (și a omului ca ființă) aflat sub puterea destinului orb.
Finalul dramei îl prezintă pe nefericitul Iona care, după ce a spintecat ultimul pește, s-a
trezit pe o plajă murdară, înconjurată de siruji de burți de pește: “un șir nesfârșit de burți. Ca
niște geamuri puse unul lângă altul”. Acum, senzația de singurătate este copleșitoare: în hăul
 11

spațial străjuit de imaginea angoasantă a altei posibile captivități, Iona se află, parcă, la începutul
lumii.
De data aceasta, numărul infinit de obstacole sugerează că noua captivitate este definitivă
și irevocabilă. Cea dintâi semnificație a finalului ar fi imposibilitatea omului de a ieși din limitele
destinului său.
În timpul anilor de ședere în burțile care-l găzduiseră, Iona își amintise de soția sa, ba
chiar le ceruse celor doi trecători (care duceau o scândură), s-o caute.
Odată ajuns pe plajă, memoria începe să treacă în uitare lumea vie, apropiindu-l de alte chipuri
(probabil ale lumii moarte):
“Cum se numeau bătrânii aceia buni care tot veneau pe la noi când eram mic? Dar ceilalți
doi, bărbatul cel încruntat și femeia cea harnică, pe care-i vedeam des prin casa noastră și care la
început nu erau așa bătrâni?”
Impresionantă readucere în memorie a acestor imagini, constituie, o chemare a neantului;
se luminează, astfel, și semnificația celor doi trecători tăcuți – îngeri ai morții – care urmau să-i
duca soției lui Iona scândurile pentru sicriul lui.
Ultima parte a replicii lui Iona (“și care la început nu erau așa bătrâni”) creează un acut
sentiment de fragilitate în fața timpului devorator. Vorbind, ca și până acum, cu dublul sau, Iona
îl anunță că pleacă din nou ( probabil în “marea călătorie” de dincolo de moarte, o nouă lume a
singurătății). În acest context, cuvintele “E tare greu să fii singur” devin dramă existențială.
Măreția personajului constă în gestul său final: spintecându-și abdomenul, așa cum făcuse
și cu burțile peștilor, Iona se contopește cu Ființa universală. Poate că acesta ar fi sensul ultimei
sale replici: “Răzbim noi cumva la lumină”.