Coperta de CLAUDIU SOLTESCU

Bupă tabloul „BALL SOUPER" de
ADOLPH MENZELL

VINTILĂ CORBUL - EUGEN BURADA

URAGAN ASUPRA EUROPEI
Editura Universul familiei S.E.L. 1993
ISBN 973-9059-l9-8
Editura Universul Familiei str. Dr. Staicdvici nr. 8
Bucureşti
Administrator unic; Marga Popa
Director executiv: Octavian Popa
Director comercial: Mihaela Tudor 
Redactor de carte: Cornelia Florentina Popa
Redactor şef: Gheorghe Buzatu
Referend literar: Adrian Tudor 
Dreptul de copyright conform contractului de editare cu S.C. TRIADA
PROD. IMP. EXP. S.R.L.

Tiparul executat Ia:

Imprimeria „ARDEALUL" Cluj
Comanda 433/1992

1
 

Cizmele înalte pînă peste genunchi ale cancelarului prinţ 

Bismarck călcau apăsat pe pardoselile de marmură, stîrnind  
ecouri în Sir ul de încăperi vaste ale palatului imperial, pe care le  
străbătea sub privirile neclintite ale cuirasierilor de gard ă,  
 încremeniţi în poziţie de drepţi. Soldaţii aceştia, atît de țepeni
 încît evocau personajele de ceară din muzeul inaugurat de 
curînd în Kaiser Galerie, încadrau doi cîte doi uşile duble, pe
care lachei galonaţi le dădeau la o parte într-o solemnă 
succesiune, deschizînd drum cancelarului spre cabinetul îm-
păratului Wilhelm I.
Prinţul Bismarck respira prin toţi porii for ţa. Un ade vărat 
gigant - întrecea cu un cap pe mai toţi soldaţii din gardă, aleşi 
dealtfel pentru statura lor uriaşă şi atît de decorativă - avea 
ochi pătrunzători, ce intimidau, tr ăs ături aspre, gesturi greoaie  
şi mers apăsat de pachiderm. Energia lui explozivă, accesele de 
furie, caracterul neînfrînat, spiritu-i r ăzbu nător făcuseră pe unii 
deputaţi din Reichstag să-l asemuiască cu zeul Vulcan. De acolo 
i se trăgea poate şi porecla: Cancelarul de Fier.
Cînd pătrunse în anticamera cabinetului imperial, înalţii 
demnitari, care-şi aşteptau rîndul spre a fi primi ţi în audien ţă, i  
se înclinară cu deferentă. Făcu excepţie numai baronul von  
Schrame, şambelan al împărătesei Augusta, care-i întoarse 
ostentativ spatele, reflectînd prin atitudinea sa antipatia ma-
nifestată de imperiala lui stăpînă faţă de cancelar. Gestul lui  
von Schrame nu scăpă prinţului, care rosti ca pentru sine, dar  
destul de tare spre a fi auzit de toată lumea:
- Astăzi nici valeţii nu mai ştiu să se poarte!
Baronul, pîrjolit de vorbele dispreţuitoare ale cancelarului,  
vru s ă riposteze, dar se abţinu. I-ar fi, dat o satisfacţie prea  
mare, arătînd că se recunoscuse în postură de slugă. Se va 
răzbuna însă, manevrînd din umbră a-i dejuca planurile, îşi 
 îngăduia luxul de a-l înfrunta, fiindcă se ştia apărat de 
 împărăteasă.
Ofiţerul de ordonanţă, care veghea la uşa cabinetului im-
perial, îşi făcu loc printre demnitari şi se înf ăţiş ă cancelarului,  
lovindu-şi respectuos călcîiele.
- Alteţă, Majestatea-Sa Imperială vă aşteaptă! Îmi per-
miteţi să anunţ sosirea Alteţei-Voastre Majestăţii-Sale!
Pătrunse în cabinet, iar după cîteva clipe reapăru aferat.
- Vă rog să intraţi, Alteţă!
Bătrînul împărat Wilhelm, în uniformă de mareşal, st ătea cu  
mîinile la spate, în faţa ferestrei care privea spre piaţa Operei.  
Razele soarelui îi aureau favoritele albe, stufoase, ce-i încadrau

2
 

obrajii plini, rozalii. Deşi trecuse pragul celui de-al nou ălea  
deceniu de existenţă, stătea drept, ţinînd pieptul scos înainte,  
ca un soldat la paradă. Fruntea îi era înnourată de gînduri.  
Buzele-i strînse i se subţiaseră ca două fire de aţă.
Ţăcănitul pintenilor cancelarului, care-l salută milităreste, îl 
făcu să se întoarcă într-acolo. Silueta masivă a prinţului,  
 îmbrăcat în redingota neagră a uniformei de cuirasieri din  
Sydlitz, se încadra pe fundalul uşii albe asemenea un ei statui
 plasate într-o nișă.
Împăratul se apropie de birou şi arătă cu un gest ziarul Der  
Post, din 8 aprilie 1875, al cărui editorial era înconjurat cu roşu.
- Am citit articolul, rosti. E tare! Poate prea tare!
Îşi puse ochelarii, luă jurnalul de pe masă si reciti un pasaj
subliniat cu acelaşi creion roşu: Ne ameninţă războiul? Da! Se  
poate afirma cu toată certitudinea că războiul ne ame ninţă 
efectiv!
Lăsă gazeta să cadă pe masă, apoi îşi scoase ochelarii.
- Argumentele referitoare la preg ătirile militare ale Fran ţei, 
dornică să-şi ia revanşa după înfrîngerea din '870, sunt foarte
puternice. Nu înţeleg însă de ce a trebuit s ă amestece Austria si  
Italia în treaba asta? În jurnal scrie negru pe alb c ă unele 
cercuri din Austria si Italia pun la cale, împreun ă cu Franţa, o 
coaliţie împotriva noastră.
- O simplă speculaţie politică, Sire. Guvernele Austriei şi
Italiei, vizate de articolul din Der Post, se vor grăbi s ă dezmint ă  
alegaţiile din presă. Aceasta cu atît mai mult cu cît între
împăratul Frantz Iosef, Ţarul Alexandru al II-lea şi  
Maiestatea-Voastră există o alianţă. . .
Wilhelm făcu un gest de nerăbdare.
- O simplă înţelegere verbală, Prinţe. Să nu ne îmbăt ăm cu  
apă rece.
- Adevărat, Sire, dar o înţelegere verbală bazată pe o 
comunitate de interese. Şi Austria si Rusia ştiu c ă au numai de  
profitat de pe urma unei prietenii strînse cu ţara noastr ă.
Împăratul Wilhelm începu să se plimbe nervos prin birou.  
Uneori îl irita comportamentul cancelarului. I se p ărea că este 
tratat ca un copil căruia trebuie să i se explice de mai multe ori  
un lucru spre a-i fi pe înţeles. Avea mare încredere în judecata  
politică a cancelarului, dar uneori acesta îl călca pe nervi.
- Eşti atît de sigur că, în cazul unui nou conflict armat între
noi si Franţa, Europa va rămîne pasivă ca şi acum 
cinci ani?
- De aceea am si declanşat această campanie de 

3
 

presă, spre a tatona reacţiile Londrei, Vienei şi Petersburgului,  

singurele care contează în concertul european. Nu voi dezl ăn ţui  
războiul decît în ziua în care voi fi sigur c ă Franţa va rămîne  
singură în faţa noastră, ca şi în '870.
- Crezi că va rămîne singură?
- Pregătesc terenul ca să rămînă. Trebuie să recunoaşteţi,  
Sire, că este preferabil un război preventiv, astăzi c înd noi
suntem cei mai tari, decît mîine cînd vom avea de-a face cu o
Franţă bine pregătită pentru a ne lovi.
Împăratul se opri în faţa cancelarului. Deşi înalt, trebuia s ă 
se uite în sus spre a -l privi în ochi.
- În '870 Franţa a rămas singură fiindcă ea a fost cea care 
a declanşat ostilităţile.
Bismarck zîmbi fin.
- Poate că nu le-ar fi declanşat dacă nu am fi provocat-o să 
le declanşeze.
- Procedeul depeşei de la Ems nu mai poate fi repetat!
- Există şi alte procedee, Sire ca să atragem în cursă 
Franţa. Vom pregăti opinia publică europeană în sensul vede-
rilor noastre, demonstrînd c ă Franţa doreşte războiul. Mijloace 
avem destule!
Împăratul clătină din cap cu îndoială. În aceeaşi dimineaţă, 
 împărăteasa îl prevenise împotriva politicii de mînă forte a 
cancelarului. „Toată Europa se va ridica împotriva noastră, Willi. 
Creşterea puterii Germaniei a indispus pe multe căpetenii de  
stat. Un nou război, provocat de data asta de noi, va dezlănţui o 
conflagraţie generală." Argumentele Augustei - convenise
 împăratul - nu erau lipsite de sens. Le respinsese îns ă cu  
fermitate, dîndu-i a înţelege că nu i se cuvine unei femei să se 
amestece în politică. Adevărul este că şi el era uneori înfricoşat  
de îndrăznelile cancelarului. De fiecare dată îns ă, loviturile 
politice si militare ale acestuia, îndelung calculate şi temeinic
pregătite, dăduseră rezultate excelente . Înfrîngerea
Danemarcei şi umilirea Austriei, îngenuncherea Franţei si 
 înjosirea Papalităţii, înlăturarea ducilor şi principilor germani
ostili Prusiei, dar mai ales crearea marelui Imperiu German erau
opera aceluiaşi cancelar Bismarck. Catolicii îl acuzau că se 
făcuse unealta lui Anticrist. Chiar dacă Bismarck s-ar fi aliat cu 
 întreaga armată a lui Lucifer - îşi zicea împăratul - foloasele
aduse Germaniei erau atît de mari, încît îl spălau de toate  
păcatele. Cîteodată aproape că se temea de acest om, care-l
domina de parcă ar fi fost înzestrat cu puteri diabolice. Deşi
Bismarck îi supunea întotdeauna planurile lui politice si îi cerea

4
 

aprobarea înainte de a trece la înfăptuirea lor, împăratul avea  

convingerea că mai în toate cazurile era pus în faţa faptului 
 împlinit. Cînd între împărat si cancelar se năşteau divergenţe -
căci se mai întîmpla ca el, Wilhelm, să nu-i împărtăşească 
opiniile - cancelarul îşi  prezenta demisia, ultimatum cu efect
garantat, împăratul fierbea un timp în propriul lui sos, dar, dup ă 
ce reflecta adînc, ajungea la convingerea că nici unul dintre 
 înalţii demnitari ai imperiului nu-l putea înlocui pe marele Bismarck.
Suspina adînc, apoi ceda, aceeptîndu-i punctul de vedere. Dup ă 
una dintre ultimele demisii prezentate de cancelar şi respinse
ca de obicei de suveran, amorul propriu al acestuia fusese
adînc rănit de împărăteasa Augusta, care îl întrebase cu
prefăcută candoare: „Wilti, câteodată mă întreb dacă în fruntea  
imperiului se află dinastia Hohenzollern sau dinastia Bismarck?" 
Împăratul replicase înţepat: „Interesele superi oare ale statului
sunt deasupra vanităţilor meschine. Am nevoie de acest om şi-l
voi păstra chiar dacă nu-ţi va fi pe plac". La penibila scenă 
domestică asistaseră şi Kronprinzul Friedrich şi fiul acestuia,  
prinţisorul Wilhelm, care abia păşise pragul adolescenţei. Şi 
unul si celălalt îl detestau pe Bismarck, fiindcă îi exaspera cu  
aroganţa, cu aerele lui de superioritate. Îl ştiau însă pe împărat mai 
 încăpăţînat decît un catîr, aşa că nu interveniseră în scurta  
dispută.
Bătrînul suveran îşi netezi mustăţile albe cu col ţuri roşcate,
gest care-i exterioriza tulburarea lăuntrică.
- Mă tem să nu dăm greş, Prinţe!
- Nu vom da greş, Majestate. În cursul acestei săptămîni să 
citiţi articolele de fond care vor apărea în Norddeutsche 
Allgemeine Zeitung si în Koln Zeitung. Apoi v ă voi supune 
cuvîntarea pe care-o va rosti generalul von Bothmer la con-
ferinţa generalilor de la Ministerul de R ăzboi.
Cancelarul desfăcu mapa de piele roşie pe care o ţinuse 
pînă atunci sub braţul stîng si o aşeză pe masă, prezentînd spre 
semnare împăratului cîteva decrete. Acesta se uită cu un fel de 
teamă nemărturisită la documentele caligrafic scrise, ce-i 
aşteptau parafa.
- Astea ce mai sunt?
- Primul decret declară decăzut din naţionalitatea sa pe  
prinţul-episcop al diecezei Breslau, care s-a refugiat de  
curînd în Austria. Al doilea dispune deschiderea unui proces în
vederea destituirii episcopului de Münster. Al treilea...
- Un moment, un moment! îl întrerupse împăratul. Nu  
crezi că mergem prea departe cu acest Kulturkampf? În ianuarie

5
 

ţi-am semnat decretul prin care ai destituit pe episcopul din

Paderborn. În decembrie trecut m-ai determinat s ă rup rela ţiile  
diplomatice cu Vaticanul. Sute de preoţi catolici zac în închisori.  
Am închis monastiri, am desfiinţat ordine monahale, am umplut
temniţele cu militanţi catolici. Nu crezi c ă mergem prea departe?
Pe chipul cancelarului se aşternuse o expresie de o înver-
şunată dîrzenie.
- Papalitatea trebuie îngenuncheată, iar puterea ei poli tică 
definitiv zdrobită. La noi, ca şi în alte părţi ale lumii, clericarii au  
 încercat să-şi impună dominaţia asupra autorităţilor civile. 
Pretenţiile lor absurde ne-au silit să declar ăm un război deschis  
Bisericii Catolice. Papa, îmbătat de pretinsa lui infailibilitate, 
vrea să-şi recîstige autoritatea pe care şi-a însusit-o abuziv în  
evul mediu. Majestate, dacă nu vom lua cele mai energice 
măsuri împotriva catolicismului, dinastia Hohenzollern va avea
acelaşi trist sfîrsit ca dinastia Hohenstaufen.
 —  Exagerezi, Prinţe!
 —  Admite Majestatea-Voastră ca supuşii voştri catolici 
să nesocotească autoritatea imperială, urmînd astfel  
cuvîntul de ordine sosit de la Roma? Episcopii catolici
 îndeamnă populaţia la revoltă deschisă împotriva 
guvernului Majestăţii-Voastre.  Ne este îngăduit să 
 încurajăm printr-o toleranţă greşit înţe leasă 
declanşarea unui război civil?
Wilhelm îşi împreună disperat mîinile.
- Prinţe, gîndeste-te bine ce faci! Acum, în preajma unui  
război cu Franţa, riscăm să ne creăm în interior, prin măsu rile
noastre excesiv de severe, complicaţii de nedorit.
- Măsurile acestea „excesiv de severe", cum le numeşte 
Majestatea-Voastră, vor preveni complicaţiile nedorite.
Îmi asum dealtfel întreaga responsabilitate pentru campania
anti-clericală pe care am iniţiat-o!
După tonul inflexibil al cancelarului, împăratul înţelese ce va  
urma dacă va cuteza să i se împotrivească: ameninţarea cu 
demisia. Spre a evita această extremitate, semnă furios primele 
două decrete.
- Vă rog să semnaţi si celelalte documente! spuse 
Bismarck.
- Acestea ce mai pr evăd!? exclamă împăratul.
Mîinile începuseră să-i tremure. Broboane de sudoare îi  
periau fruntea încinsă.
- Confiscarea ziarului Mercurul Westphaliei. S-a făcut  
vinovat de publicarea enciclicei prin care Papa Pius IX declară 

6
 

nule toate legile edictate de noi împotriva catolicilor. Iar aici

sunt o serie de legi votate de Landtag, care au nevoie de
semnătura Majestăţii-Voastre spre a intra în vigoare. Prima  
dispune suspendarea donaţiilor afectate din fondul de Stat 
episcopilor şi autorităţilor ecleziastice care refuz ă s ă se supun ă 
dispoziţiilor noastre. Celelalte...
- Destul! gîfîi împăratul. O semnez si pe aceasta. Cele lalte
lasă-le pe mîine! Sunt obosit! Mă doare capul! Nu mai pot!
Se lăsă să cadă pe un fotoliu dar nu pe cel de lîngă birou,
spre a nu i se cere s ă-şi pună semnătura şi pe celelalte do-
cumente.
Bismarck înţelese că nu mai este cazul să insiste: împăratul
ajunsese la capătul puterilor. Îi fu milă de b ătrînul su veran,
căruia îi nutrea o sinceră afecţiune. Trăgeau împreună la carul  
statului asemenea unor cai de povară, dintre care unul mai 
 joacă din cînd în cînd în ham - pînă la urmă îşi potriveşte pasul cu al 
vecinului, astfel încît carul continu ă să înainteze pe drumul 
greu, plin de hopuri, al politicii înalte.

*
**
Vicontele de Gontaut-Biron coborî din pat, îmbrăcă peste 
cămaşa de noapte un halat de mătase si, după ce deschise uşa-
fereastră, făcu automat cîteva mişcări de înviorare, apoi ieşi pe 
balcon. Dimineaţa se simţea întotdeauna proaspăt si bine 
dispus. Abia după-amiază si spre seară, cînd grijile din cursul  
zilei începeau să-l obosească, îşi pierdea treptat vioiciunea şi îl 
năpădeau sîcîietoare dureri de cap, de care nu izbutea să 
scape, deşi ingurgita tot felul de medicamente.
Cînd se văzu pe balcon, aspiră adînc aerul răcoros, tonic al 
dimineţii şi îşi aruncă încântat privirile în susul şi în josul străzii  
umbrite de castani. Nimic nu i se părea mai frumos decît Parisul 
 în primele ore după răsăritul soarelui. Atunci culorile sunt mai  
vii, peisajele mai luminoase, umbrele şi petele de aur se contureaz ă 
mai precis, dînd parcă şi pavajului o anumită valoare estetică.  
Pe strada flancată de clădiri somptuoase, pietonii erau mai rari
decît în alte cartiere. Cîte un poştaş ori cîte un fl ăc ăiandru cu 
tolba încărcată cu ziare trecea aferat; guvernante înţepate, 
escortau copii cuminţi, îmbrăcaţi cochet, domni şi doamne îşi 
plimbau cu demnitate dulăii si căţeii de lux, cu pedigree-uri  
impresionante, făcînd popasuri în dreptul fiecărui trunchi de  
copac adulmecat cu voluptate de odraslele patrupede; trăsurile 
furnizorilor etalau firmele b ăt ătoare la ochi; echipaje de cas ă 

7
 

mare defilau din cînd în cînd în ropotul cailor de ras ă, cu crupe  

lucioase si pline.
Vicontele de Gontaut reintră în odaia lui şi sună din clopoţel. 
Abia se stinseră vibraţiile argintii, că Damien, valetul, îşi și făcu 
apariţia, aducînd un sobru mic-dejun etalat pe o măsuţă cu  
rotile. În timp ce domnul se delecta cu şunca apetisantă, cu 
ouăle fierte şi cu dulcea ţa de zmeur ă, servitorul stilat preg ătea  
instrumentele de ras.
Vicontele îşi aruncă privirile asupra vrafului de jurnale, 
orînduite pe raftul de jos al măsuţe i. În afară de ziarele pa-
riziene de dimineaţă, se afla acolo si un număr impresionant de 
gazete germane, trimise zilnic de marchizul de Sayve, de la
ambasada din Berlin.
Căci Monsieur de Gontaut-Biron era ambasadorul Franţei pe 
lîngă Majestatea-Sa împăratul, Wilhelm I al Germaniei, funcţie 
pe care și-o îndeplinea cu toată conştiinciozitatea, cu atît mai 
mult cu cît atribuţiile sale nu erau deloc comode, dacă se ţinea 
seama că fusese acreditat pe lîngă un guvern dirijat  de
cancelarul Bismarck, un prusac plin de aroganţă, care nu
pierdea ocazia să-i amintească - prin tot felul de aluzii în-
ţepătoare - că reprezintă o ţară învinsă şi umilită. Cînd ac -
ceptase postul de agent diplomatic la Berlin, Gontaut-Biron
ştiuse că se înhămase la o grea sarcină, dar o primise hotă rî să-
şi îndeplinească, pe cît posibil fără greş, penibila mi siune.
Vicontele se uită la ziare, dar nu le desfăcu, fiindcă nu voia  
să-si strice buna dispoziţie înainte de a-şi termina micul dejun.  
Ştia că presa este foarte liberală în articole dezagre abile si de o
parte şi de cealaltă a Rinului. Trecuseră numai cinci ani de la  
ruşinoasa înfrîngere de la Sedan, iar spiritele nu se calmaser ă 
 încă. Francezii nu puteau uita că fuseseră învinşi, iar germanii  
pluteau încă pe aripile euforice ale nu prea îndepărtatei lor  
victorii.
După ce vicontele îşi termină micul dejun, valetul d ădu la o  
parte măsuţa pe rotile şi desfăcu un mare şervet scrobit, alb ca  
zăpada proaspătă, cu care acoperi pieptul stăpînului. Apoi  
 începu să oficieze ritualul b ărbieritului. În timp ce Damien turna
apă călduţă în castronaşul de porţelan si alegea cel mai ascuţit 
brici, Gontaut-Biron nu mai putu rezista ispitei si luă primul ziar 
din vraf. Întîmplător dădu peste Der Post. Titlul editorialului  
 încadrat cu roşu îl izbi numaidecît. „Ne ameninţă r ăzboiul?" .
Începu să citească articolul.
Cînd valetul se apropie spre a-i săpuni faţa, stăpînul făcu un  
gest imperios.

8
 

- Aşteaptă!
După ce parcurse textul pînă la capăt, înţelese de ce se-
cretarul său de legaţie îl încadrase cu creionul roşu înainte de a  
i-l trimite. Editorialul era incendiar.
Spre consternarea valetului, neobişnuit cu o asemenea în-
călcare a ritualului zilnic, vicontele luă la rînd toate ziarele  
germane şi le studie cu încordare.
„Are să se răcească apa", reflectă iritat servitorul. Ştia c ă 
stăpînului său nu-i plăcea senzaţia de rece pe obraz şi că
pentru o apă cu temperatură nepotrivită era în stare să facă o  
adevărată tragedie.
- Îmi îngăduiţi să schimb apa, Monsieur le Vicomte?  
murmură el.
Ambasadorul nu-i răspunse, fiindcă era atît de preocupat, 
 încît nici nu-i auzise întrebarea, împături furios ziarele, apoi  
ridică bărbia.
- Rade-mă! Dar repede!
Gontaut-Biron făcu o schimă chinuită cînd simţi pe obraz 
pămătuful rece, însă nu protestă. Nepl ăceri mai mari, care le  
eclipsau pe cele mărunte zilnice, se profilau ameninţător la 
orizont, acaparîndu-i acum atenţia. Cînd valetul termină 
bărbieritul, ambasadorul nu mai permise să i se taie şi firele de 
păr din nas si din urechi - operaţiune îndeobşte practicată cu 
regularitate, căci se grăbea foarte.
- Ce costum vă pregătesc, Monsieur le Vicomte? întrebă 
Damien, aşa cum proceda în fiecare dimineaţă.
- Redingotă neagră, pantaloni reiaţi, plastron gris-perle!  
Valetul ştiu că stăpînul său se pregătea să facă o vizită oficială.
În vreme ce se îmbrăca în grabă, vicontele porunci:
- Trăsura!
Cînd să iasă din casă, ambasadorul se întîlni cu un curier  
care-i aducea un mesaj de la Ministerul de Externe. Gontaut-
Biron desfăcu scrisoarea si o parcurse cu privirile.
,,Dragul meu Viconte,
Îmi pare rău că sunt nevoit să-ţi tulbur concediul, invi tîndu-
te la minister pentru o scurtă consfătuire. Se pare c ă presa  
germană a fost cuprinsă de amok. Ni se atribuie gratuit cele mai
criminale intenţii beliciste. As vrea s ă te văd înainte de ora 12, 
cînd trebuie să particip la o şedinţă a Consiliului de miniştri. Al
dumitale devotat, Decazes."
Ambasadorul îşi consultă ceasul. Se făcuse nouă fără un 
sfert. Se urcă în trăsura care -l aştepta la peron si porunci
vizitiului:

9
 

- La Quai d'Orsay! Repede!

Caii negri, cu părul mai lucios decît catifeaua de mătase, 
şfichiuiţi de bici, porniră în trap întins.
Cînd ajunse la minister, Gontaut-Biron nu fu lăsat să facă 
anticameră. Directorul de cabinet îl pofti s ă intre peste rînd  la
ministru, spre indispozi ţia vizibil afişată de alţi diploma ţi  străini 
sau autohtoni, care aşteptau să fie primiţi de titularul  
departamentului Afacerilor Străi ne.
Ducele Decazes era foarte tulburat.
- Tonul isteric al presei oficioase germane este fără în doială 
de comandă. Bismarck dirijează orchestra. Nu înţeleg însă ce  
urmăreşte, încearcă să ne intimideze sau realmente   vrea să 
ne facă război? Ar fi trebuit totuşi să mă aştept la o criz ă. La  
 începutul lui martie, Jarnac, ambasadorul nostru la Londra, m-a
informat c ă Munster, ambasadorul Germaniei, i-a declarat cum 
că Bismarck este foarte nemulţumit de ati tudinea duşmănoasă 
adoptată de Franţa faţă de Reich în chestiunea faimosului Kulturkampt
si că răbdarea lui are limite. Cred că îţi aminteşti, Viconte,  
convorbirea purtată de Albert de Broglie aici, la Paris, cu prinţul  
Orlov, ambasadorul Rusiei. Orlov i-a afirmat că Bismarck 
socoteşte armata noastră pregătită pentru un război ofensiv  
 împotriva Germaniei si că un asemenea război poate fi 
declanşat dintr-un moment într-altul.
Gontaut-Biron încuviinţă clătinînd din cap:
- Nu am uitat, Excelenţă, nici declaraţiile marelui duce de 
Baden: „Franţa îşi reorganizează admirabil armata; în 
doi ani va fi gata şi atunci va porni războiul împotriva noastră". 
Pe de altă parte, putem oare trece cu vederea atacurile verbale 
 înverşunate ale Feldmarschall-ului Moltke? Nu pierde ocazia s ă 
 înfiereze spiritul de revanşă al francezilor, care pretinde el, va
genera în curînd un nou război?
Ministrul de Externe lu ă de pe birou un document si îl  
 întinse ambasadorului.
- Iată, am aici un raport al însărcinatului nostru cu afaceri
de la München, Lefebvre de Behaine. La un dineu oficial, Morier,
 însărcinatul cu afaceri al Angliei, l-a informat că însuşi 
Kronprinzul Friedrich i-a declarat într-o zi că este foarte  
 îngrijorat de „proporţiile considerabile ale înarmărilor noastre".
- Mă mir. Kronprinzul s-a arătat pînă acum binevoitor faţă 
de Franţa, replică Gontaut-Biron. Soţia lui esle fiica reginei
Victoria a Angliei. În această situaţie, vă închipuiţi...
- Femeile cu personalitate îşi influenţează puternic so ţii,  
conveni Decazes.

10
 

- Iar principesa de Coroană are o personalitate deloc ne-

glijabilă, întări ambasadorul.
Gontaut-Biron parcurse cu privirile raportul, apoi îl restitui ministrului.
- Într-adevăr, isteria belicistă cîştigă teren. Trebuie s ă 
luăm urgent măsuri...
Ducele Decazes îşi netezi favoritele sure.
- Sunt de acord cu dumneata. Tocmai de asta te-aş ruga să faci un 
sacrificiu.
- Ce anume?
- Să renunţi la restul concediului şi s ă pleci de îndat ă la  
Berlin. Am toată încrederea în capacitatea lui Sayve, locţiitorul 
dumitale. Dar în momentele de criză este nevoie de prezenţa  
unui maestru.
- Excelenţă, mă flataţi!
- Dragul meu Viconte, aceasta e realitatea. Numai dum-
neata vei putea limpezi într-un fel apele. Vreau să cunosc  
adevăratele intenţii ale lui Bismarck. Încearcă să-l sondezi.. .
- Dedesubtul aparentei sale brutalităţi cazone, cancela rul
este un foarte abil diplomat, care se pricepe s ă-si ascundă la 
perfecţie jocul.
Ministrul se ridică de la birou.
- Ştiu. Bismarck este un adversar primejdios. Dumneata
 însă ai să-l poţi manevra. Sunt convins. Roagă din partea mea 
pe doamna Vicontesă să mă ierte că te-am smuls din 
 încîntătorul dolce farniente al vacanţei. Din nefericire,  
suntem robii evenimentelor...
Ministrul şi ambasadorul se despărţiră după o cordială 
strîngere de mîini. Cînd se urcă în tr ăsura ce avea să-l ducă la 
locuinţa sa, vicontele de Gontaut-Biron încerca simţămintele
 înaintaşilor săi, cruciaţii, care-si îmbrăcau zalele înainte de a se 
avînta în luptă. Numai că, în locul coifului str ălucitor si al  
platoşei de fier, el avea să-şi pună bicornul împodobit cu pene 
şi uniforma de diplomat, opulent brodată cu aur.
*
**
Contele de Donnersmarck închise clipsul de platină al ri-
vierei de diamante care așternea o galaxie scînteietoare pe grumazul
soţiei sale Theresia, apoi, galant, îi sărută umărul rotund,  
trandafiriu, pus în valoare de un decolteu generos.
- Trecerea anilor te face din ce în ce mai frumoasă, mai 
tînără. Eşti un miracol viu, scumpa mea!
Theresia îi surise, etalîndu-si dinţii tot atît de străluci tori ca şi
perlele ce-i încrustau diadema prinsă în păru-i roşcat, mătăsos.

11
 

- Iar tu eşti mai îndrăgostit azi decît ieri, şi ieri decît  

alaltăieri. Un adevărat fenomen.
- Poate fiindcă ne trăim viaţa à rebours, scumpa mea!
- Guido, fii drăguţ si coboară! Musafirii vor sosi dintr-
un moment într-altul. Dar n-o s ă-l lăsăm pe majordom să facă 
onorurile casei!
Contele o sărută din nou, gîdilîndu-i umărul cu barba lui  
amplă, de un blond ce bătea în arămiu; prietenii îl si pore cliseră 
Barbarossa. Îi f ăcu o bezea, mai aprins decît un adolescent la
primul amor, apoi părăsi dormitorul.
 Theresia se privi cu teamă în oglindă. Cînd depăşise vîrsta  
de cincizeci de ani, avusese o criză nervoasă. După ce îşi  
revenise în fire, îşi examinase în oglindă faţa, umerii, pieptul,  
pîntecele, coapsele şi ajunsese la plăcuta concluzie că anii o  
făcuseră doar mai planturoasă, îi accentuaseră trăsăturile,  
dîndu-i un anumit caracter, dar si un farmec matur care o
avantaja. Evident, îşi pierduse nepreţuita prospeţime a ado -
lescenţei - oh, cît fusese atunci de frumoasă! - dar cîştigase în
schimb un aer de o superbă voluptate. Carnea ei rămăsese tare 
ca în tinereţe, tenul păstra o netezime si o matitate cald ă, care 
evoca orientul unei perle fine. Colţurile gurii c ăzuser ă pu ţin,  
dîndu-i o expresie blazată, enigmatică, care stîrnea curiozitatea  
si interesul bărbaţilor. Ochii mari si negri, sluji ţi de farduri  
măiestrit dozate, erau încă în stare să trezească pasiuni. Sînii  
tot atît de fermi ca şi şoldurile magnifice, curbura uşoară a  
pîntecului, umerii strîmţi, dar atît de armonios modelaţi, 
picioarele lungi, cu o linie de o rară eleganţă, păreau să dea o  
replică reuşită celebrei Maja desnuda a lui Goya. Un caricaturist  
răutăcios o zugrăvise în postura unui prunc gol, întins cu burta
pe o blană. Numai că chipul acestui sui-generis nou-născut  
avea toate caracteristicile măştii unei patroane de bordel,  
 îmbătrinită, violent machiată şi cu un zîmbet de o repulsivă 
cochetărie.
Pe Theresia o usturase cumplit batjocura. Sicari tocmiţi de contele  
Donnersmarck îl prinseră într-o noapte pe caricaturistul care
tocmai ieşea de la „Moulin de la Galette" si îl b ătuser ă atît de 
crunt, încît îi rupser ă cîteva coaste. Făp taşii nu putuseră fi 
prinşi, aşa că nimeni nu cutezase să-l desemneze pe conte
drept autor moral. De atunci însă nici un caricaturist nu se mai  
 încumetase să se lege de Theresia.
Amintirea acestui episod o făcea acum să surîdă. Se apropia
de 60 de ani. Dar vîrsta nu o cuminţise. Cocheta cu admiratorii
care o asaltau cu omagiile lor, fără ca Donnersmarck să se 

12
 

formalizeze.
 Theresia se ridică de la Maşa de toaletă, se examină pentru
ultima oară în oglindă si, după ce îşi luă un evantai de pene de  
struţ, părăsi la rîndul ei dormitorul. Str ăb ătu o ga lerie străjuită 
de statui şi ajunse în capul de sus al scării de marmoră care 
cobora într-un hol de o somptuozitate ostentativă. De acolo, 
privirile ei cuprindeau uriaşa încăpere îmbr ăcată în oglinzi şi în 
elaborate stucaturi, uşile larg deschise spre saloanele
adiacente, toate feeric luminate, precum şi o întreagă populaţie  
de statui orânduite cu artă şi care înfăţişau bărbaţi goi, cu  
forme sculpturale, dăltuiţi în marmură de Thorvaldsen şi  
Canova.
Odată, Emile de Girardin, unul dintre oaspeţii cei mai asidui  
ai contesei, o întrebase în vreme ce examina critic un tors al lui
 Jason în interpretarea neo-clasicistă a lui Thorvaldsen:
- Magnific exemplar, contesă, dar cam rece! Nu vi se  
pare?
Theresia oftase melancolic.
- Tinerii cu o asemenea musculatură nu sunt niciodată reci.
Cîteodată, în vreme ce cobora scara aceea majestuoaşă, ce 
constituia un cadru potrivit planturoasei sale frumuseţi, The-
resia revedea cu ochii minţii locuinţa mizer ă dintr-un cartier  
evreiesc de la periferia Moscovei, în care luase pentru prima
dată contact cu lumea înconjurătoare. Pe atunci nu era decît un 
năpîrstoc de fată; umbla într-o rochiţă peticită, fiindcă tatăl ei,  
un anume Lochman, revînzător de haine vechi si de furnituri  
pentru croitori - mai toate de o provenienţă dubioasă - nu era în
stare să-și întreţină în condiţii mulţumitoare liota de copii aduşi
pe lume cu regularitate de metronom - nouă luni si copilul - de
către balabusta lui, o femeie diform de grasă, dar plină de foc.
Cînd Theresia atinsese vîr sta adolescenţei, mulţi tineri din cartier 
 începuseră să se învîrtească în jurul ei, spre îngri jorarea
bătrînului Lochman. Om cu experienţă, ştia că nici unul dintre ei  
nu avea gînduri serioase. Un tînăr evreu care se  respectă, 
 înainte de a se căsători, se informează temeinic asupra zestrei  
candidatelor la măritiş. Or Theresia nu avea o para chioară.
Printre clienţii lui Lochman se afla şi un croitor francez,  
Villoing, eşuat în Rusia. Slăbănog, rahitic, cu ochii apoşi, se uita  
suspinînd după frumoasa evreică. Şi el îşi ducea existenţa de 
azi pe mîine.
- Dacă as fi bogat, ţi-aş cere fata în căsătorie, declarase 
 într-o zi bătrînului său furnizor, în vreme ce mîngîia  
cu priviri pofticioase trupul încă neîmplinit, dar atît de  

13
 

ispititor al Theresiei. care treb ăluia prin pr ăv ălie. B ătrînul telal  

prinse ocazia de coadă.
- Vrei să o iei de nevastă? Bate laba! Săptămîna care  
vine anunţăm nunta! Dar să te faci încoace cu cincizeci de  
ruble, să cumpăr ţoale pentru mine şi pentru nevast ă. S ă nu ne  
 înfăţişăm ca nişte calici la tine, la biserică. Ei, bată-te norocul  
să te bată, croitorule! Să-mi mulţumeşti că i-am dat fiicei  
mele un nume creştin. Aşa n-o să-ţi facă greutăţi popa catolic.
- Îţi mulţumesc, tată socrule! replicase Villoing, cuprins
de un delirant entuziasm. La mine acasă va trăi ca în sînul lui  
Abraham. Toate voile i le voi împlini.
- Numai să poţi, numai să poţi! mormăise sceptic bătrînul.  
 Theresia ascultase cu emoţie convorbirea care trebuia să-i 
schimbe mersul vieţii. Inima îi bătea tare, fiindcă avea sîngele  
fierbinte si dorea cu tot trupul îmbr ăţişare de bărbat. Esen ţial  
era că Villoing, deşi bicisnic, se oferise să-i pună pirostriile pe  
cap. Odată măritată, îşi va face mendrele, căci un soţ, dacă mai  
e si complezent, constituie cel mai bun paravan.
După nuntă, Theresia avusese însă prilejul să constate că  
produsul nu semăna cu reclama. Conştient că nu era decît o  
stîrpitură, proaspătul ginere suferea chinurile iadului ori de cîte  
ori clienţii tineri si chipeşi care-i intrau în pr ăv ălie arun cau
ochiade nevestei sale. Încolţit de gelozie, se ţinea după 
 Theresia ca un cerber. Nu o lăsa să iasă singură din casă nici 
cînd trebuia să se ducă după cumpărăturile necesare gos -
podăriei. Fiindcă era şi foarte nevoiaş, nu-i fusese cu putinţă s ă-
şi angajeze o servitoare, aşa că îşi însoţea zilnic nevasta la 
piaţă. Ajunsese să-şi neglijeze treburile personale, şi aşa destul  
de şubrede. Treptat, gelozia lui luase proporţii de tra gedie
greacă. Nu mai suporta nici măcar să o expună pe stradă 
privirilor masculilor, care în prezenţa Theresiei se aprindeau ca
nişte animale în rut. O încuia în casă şi pleca apoi la tîrg, avînd  
grijă ca absenţele lui să fie cît mai scurte.
 Theresia profita de această împrejurare spre a primi - pe
fereastră - vizitele tinerilor pe care-i respinsese înainte de a se
mărita. Un vecin care-l compătimea pe soţul încornorat îl
acostase în piaţă şi îi divulgase escapadele nesăţioasei lui
neveste. Villoing pornise ca din pistol spre locuinţa lui, und e
ajunsese tocmai cînd un tînăr soldat, cu statură de Hercule, îşi  
 îmbrăca pantalonii după ce o întreţinuse „tandru" o jumătate de  
oră pe frumoasa evreică. Soţul dezonorat se înarmase cu un  
cuţit si se năpustise turbat asupra soţiei adul tere. Soldatul
intervenise tăindu-i avîntul şi aplicîndu-i o corecţie atît de 

14
 

aspră, încît îi fracturase cîteva coaste. Aseme nea accidente,

mai mult sau mai puţin grave, aveau să survină multor bărbaţi 
din viaţa Theresiei.
Cert este că, profitînd de imobilizarea la pat a lui Villoing,  
neastîmpărata lui nevastă îşi adunase cîteva hanţe şi într-o 
noapte dispăruse de la domiciliul conjugal. Contesa  
Donnersmarok îşi amintea cu înduioşare odiseea ei prin lume.
Colindase Constantinopolele, Bucureștiul, Budapesta, Viena şi în
cele din urmă se aciuase la Paris, cunoscînd din toate aceste  
capitale mai ales trotuarele pe care le străbătea în sus şi în jos,  
racolînd clienţi pentru scurte si sordide întâlniri amoroase,  
consumate noaptea pe băncile parcurilor, prin ungherele 
străzilor rău famate, ori prin cîte o cameră de hotel închiriată cu  
ora.
În „Oraşul Luminii" îşi continuase existenţa de prostituată 
ieftină, deşi era de o frumuseţe care-i lăsa pe clien ţi făr ă suflu.  
O colegă de meserie, alcoolică, îmbâtrînită şi roasă de boli  
alunecase odată pe panta mărturisirilor:
- Dacă ai şti cîte regimente de bărbaţi au trecut peste  
mine si prin mine, te-ar cuprinde ameţeala. N-am fost în  
stare să profit nici de belşugul oploşit la uşa mea şi nici  
de sentimentalismul imbecililor care se îndrăgosteau de mine şi  
 îmi cereau sa rămîn cu ei pînă la sfîrşitul vieţii. Vreo doi m-au  
cerut chiar în căsătorie. Eh, dacă a ș fi iarăşi tînără si dacă aş  
avea frumuseţea ta, as şti cum să mă descurc!
Se aflau în clipa aceea pe Champs-Elysees, în preajma unui teren
viran încadrat de două vile superbe. Bătrîna pros tituată îşi 
dusese mîinile la piept; apoi cu un gest teatral le întinsese spre
marele oraş:
- În mai puţin de un an aş deveni regina Parisului, iar pe  
maidanul ăsta aş înălţa un palat de cleştar, un templu 
 închinat frumuseţii mele, un altar pe care s ă oficieze numai  
bărbaţii dispuşi să sacrifice milioane de franci spre a mă putea  
avea!
Bătrîna sulemenită atît de violent î ncît semăna cu un clovn, 
lăsase braţele în jos si începuse să plîngă.
- Pentru mine viaţa s-a sfîrşit. Pentru tine abia începe. Dar 
ca să scapi de trotuar si de clienţi cu pungi anemice si  
 îndeobşte atît de beţi încît nici nu-ţi desluşesc fa ţa cînd te  
 întind prin parcuri, cumpără-ţi o rochie frumoasă si fardează-te  
decent, comportă-te ca o ingenuă si, sub această nouă 
 înfăţişare, umblă prin sălile de concerte, ori de teatru, pe la  
cursele de cai, prin marile magazine frecventate de oameni

15
 

bogaţi şi în curînd ai să vezi rezultatele.

O luase de mînă pe Theresia şi o trăsese după un boschet. 
Cu un fel de febrilitate maladivă, îşi ridicase fustele şi smul sese
de la jartieră un sul cu bani, pe care-l pusese în mîna colegei mai
tinere.
- Ia-i! Aici sunt toate economiile mele! Le păstram pentru
 înmormîntarea mea. Am visat întotdeauna s ă fiu dusă la cimitir 
cu alai si să fiu salutată cu respect. Cel puţin după moarte. Dar 
acum nu mai am nevoie de ei. Au să-ţi ajungă pentru a-ţi  
cumpăra o rochie frumoasă şi tot ce trebuie ca să atragi  
privirile bărbaţilor bine. Cînd ai să urci pe culmi si milionarii au 
să se prosterneze în faţa ta, să le pui triumf ătoare piciorul pe
grumaz şi să-i umileşti, gîndindu-te că m-ai răzbunat şi pe mine.
Impresionată de această scenă, în care ridicolul şi sublimul
se atingeau, Theresia strecurase banii la piept.
- Unde am să te pot găsi, ca să ţi-i restitui?
Bătrîna prostituată izbucnise într-un rîset, care sem ăna a  
croncănit.
- Dacă ai să vrei să mă găseşti, să mă cauţi pe sub podurile
Senei. Acolo o să-mi închei viaţa! Printre cerşetorii si vagabonzii  
dezmoşteniţi de soartă, ca şi mine! Hai, du-te! Să nu mă 
răzgîndesc și să-ţi cer banii înapoi! Pleacă, îţi spun!
 Theresia se îndepărtase de bătrîna care r ămăsese locului şi  
o urmărea cu privirile, înainte de a coti pe o stradă late rală, se 
uitase în urmă. O văzuse stînd tot acolo, sub un felinar care-i lumina
obrazul livid.
Îi ascultase povaţa. într-o sală de concerte ascultase „So-
nata Kreutzer" executată de un pianist celebru, Henri Herz,  
evreu din Viena, pe care alteţele si milionarii se întreceau s ă-l
invite la petrecerile lor, s ă-l răsfeţe, să-l protejeze, încîntaţi să 
apară în postura unor patroni ai artelor. Theresia nu se pricepea 
la muzică. Sunetele cristaline ale pianului îi desfătau auzul f ăr ă 
a-i produce însă o delectaţie deosebită. Observase că, în  
pauzele concertului, Herz îşi îndreptase de cîteva ori privirile
asupra ei. Theresia revenise şi în serile următoare, ocupînd  
acelaşi loc în primul rînd al fotoliilor de orchestr ă. Era  
conştientă că în acele momente îşi juca existenţa. Banii dăruiţi 
de fautasca prostituată erau pe sfîrșite. Dacă nu va reuşi s ă 
prindă în nadă un bărbat cu o situaţie materială înfloritoare,  
dispus să a întreţină, nu-i rămînea decît   să se întoarcă pe 
trotuar și să se dăruiască pe cîţiva franci clienţilor de ocazie.
Dar perseverenţa avea să-i fie recompensată. Henri Herz 
remarcase stăruinţa cu care tînăra şi superba necunoscută î i

16
 

urmărise concertele. Dar nu luase nici o iniţiativ ă. În seara

aceea, pianistul avea să apară într-un ultim concert, deoarece 
noi angajamente îl obligau să plece în turneu la R oma și la Viena.
După ce cortina se lăsase în aplauzele frenetice ale publicului,  
 Theresia părăsise disperată sala. Cînd ieşise pe trotuar, 
constatase cu groază că ploua torenţial, în geantă nu mai avea 
decît cîteva centime, neîndestulătoare pentru o tr ăsură de piaţă 
care să o ducă pînă la hotelul mizerabil ce-i servea drept
locuinţă. Sir oaiele ploii aveau să-i strice rochia, pălăria, pantofii,  
lipsind-o de mijloacele de cucerire în jurul cărora îşi f ăurise  
atîtea speranţe.
- Scumpă doamnă, îmi permiteţi să vă pun la dispoziţie  
trăsura mea?
 Theresia tresărise. Întoarse capul, în preajma ei se afla Henri Herz, cu
o capă de seară peste frac şi cu pălăria înaltă ţinută respectuos  
 în mînă. Bătrîna cocotă avusese dreptate. Pianistul era primul  
bărbat de condiţie superioară care o acosta, păstrînd însă un 
aer de bună-cuviinţă cu care Theresia nu era deprinsă.
 Trecuseră de atunci mulţi ani. Atît de mul ţi, încît încerca s ă 
le uite socoteala.
Acum, la capătul de jos al scării o aştepta Guido, oferindu-i 
galant mîna spre a o sprijini.
- Scumpa mea, oaspeţii pot sosi. Pregătirile s-au terminat.  
 Theresia îl mîngîie uşor pe obraz, aşa cum ar fi mî ngîiat un cîine
care se gudură.
- Bravo, Guido! Mer iţi o recompensă!
Îl sărută pe vîrful nasului, f ăcîndu -l să se înfioreze de plă-
cere, îşi retrase apoi mîna de pe braţul lui și, legănîndu-şi 
voluptos şoldurile prinse în rochia de lame stropită cu dia-
mante, făcu o ultimă inspecţie prin saloanele pe care aveau să 
le populeze în curînd numeroase celebrităţi din lumea po litică 
militară si artistică. Theresia suspină imperceptibil. Deşi astăzi 
era contesă şi se bucura de o avere considerabilă, înalta  
nobilime şi corpul diplomatic o evitau. Nu voiau s ă uite că, în  
tinereţe, soţia contelui Donnersmarck fusese o prostituată de
mîna a treia.
 Theresia îşi frământa, aproape fără voie, batista de dan telă. 
Lacheii, care se şi postaseră la uşi, stăteau nemişcaţi așteptînd
cu teamă inspecţia stăpânei, foarte exigentă în privinţa  
corectitudinii vestimentare.
- Celestin, cînd ai să înveţi să-ţi înnozi cum trebuie cravata?
Gustave, cataramele pantofilor nu strălucesc îndeajuns!. . . 
Bastien, porţi peruca pudrată ca pe o pălărie. N-ai să fii nicio -

17
 

dată un adevărat servitor de casă mare!... Philemon, stai  

ţeapăn de parcă ai fi înghiţit un baston!. . .
Îşi teroriza servitorii, care o ştiau de frică. Se răzbuna poate  
 în acest chip pe toţi clienţii de condi ţie inferioară care în  
adolescenţa ei o avuseseră pe întrecute.
Făcu un semn majordomului, care i se înfăţişă supus.
- Madame la Comtesse?
- Prosper, nu ştii să-ţi ţii în mînă oamenii! Arată cu toţii ca  
nişte rîndași în haine de s ărbătoare! Mă faci de rîs în faţa  
invitaţilor!
- Vă rog să mă iertaţi, Madame la Comtesse! Mă voi strădui
să remediez toate aceste deficienţe! Voi aplica pedepse  
aspre, Madame la Comtesse!
- Foarte bine! Aşa să faci! Cine nu corespunde, afară!  
Casa mea nu e instituţie filantropică si nici azil de imbecili!
Trecu în salonul de muzică, lăsînd în urmă efluvii de parfum
scump. Membrii orchestrei se şi instalaseră în dreptul tapiseriei  
de Beauvais, care-l înfăţişa pe Orpheu îmblînzind cu sunetele  
harfei jivinele pădurii.
În sala de biliard şi în cabinetul de joc de cărţi mesele verzi,  
de pe care fuseseră ridicate husele destinate s ă le apere de 
praf în timpul zilei, arătau ca nişte miniaturale pajişti între  
oglinzile monumentale, asemănătoare unor gheţari. Sala de bal 
era închisă, fiindcă nu-și găsise niciodată întrebuinţare. Femeile 
de lume - singurele pe care Theresia le-ar fi invitat cu drag ă 
inimă - o ignorau. Femeile uşoare, deşi ar fi răspuns cu 
entuziasm la chemarea ei, nu conveneau „contesei", dornică să 
păstreze un aer de respectabilitate. B ărba ţii care-i frecventau 
saloanele nu obişnuiau să danseze între ei, aşa că sala de bal 
rămînea pustie.
Inspectă şi sufrageria. Cercetă cu atenţie cărţile de vizit ă 
aşezate în faţa fiecărui tacîm. F ăcu în ultimul moment cîtev a
remanieri. Spre surprinderea majordomului, rafinat cunosc ător
al etichetei, Theresia dispuse ca în stînga ei s ă fie aşeza t un
oarecare Jean Rivoire, un maior de artilerie din Ministerul de
Război, în locul pe care ar fi trebuit să-l ocupe - potrivit uzanţelor -
marchizul de Folambray, membru al Jockey-Club-ului. Marchizul - decise
Theresia - să stea la dreapta contelui de Donnersmarck. Acesta 
strîmbă din nas.
- Folambray e un tip îngrozitor de plicticos, scumpa mea!
 Theresia îl privi cu reproş.
- Guido, ştii că nu-mi place să fiu contrazisă! Supărările îmi  
tulbură bila!

18
 

- Iartă-mă, scumpa mea! Mă supun poruncilor tale!

 Theresia îl recompensă bătîndu-l uşor peste umăr cu evan-
taiul din pene de stru ţ. În clipa aceea avea un aer de măreţie 
 îngăduitoare, ca şi c înd ar fi atins cu spada pe umăr un om de 
 jos, spre a-l înălţa la rangul de cavaler.
O jumătate de oră mai tîrziu, Theresia prezida, cu gra ţia  
unei desăvîrşite amfitrioane, dineul la care participau patruzeci
de personaje - mai toate celebre sau pe cale de a deveni. Contele de
Donnersmarck o seconda cu toată rîvna, cheltuind sute de mii de  
franci pentru aceste agape, a căror faimă f ăcea ocolul Parisului.
Amabil, zâmbitor, oricînd dispus să salute cu hohote de rîs
glumele şi vorbele de spirit ale invitaţilor, se gr ăbea să le  
prevină dorinţele, să le satisfacă pînă şi extravaganţele, astfel  
 încît toată lumea să se simtă bine.
Printre oaspeţi se aflau Alexandre Dumas-Fiul, Barbey 
d'Aurevilly, contele de Gobineau, Edouard Manet, care se f ă-
cuse celebru datorită scandalului stîrnit de tabloul Dejeuner sur  
l'herbe, şi un tînăr pictor hirsut şi ursuz, Paul Gauguin, care  
părea să promită, în ciuda părerilor contrare ale numeroşilor săi 
detractori. Venise vorba de Verlaine, poetul, ieşit tocmai din
 închisoare după ce îşi ispăşise încercarea de asasinat săvîrsită 
la Bruxelles asupra prietenului său Kimbaud.
D'Aurevilly descria în termeni întuneca ţi criza sufletească a  
remarcabilului bard, unul dintre corifeii noi poezii.
- Dacă Monsieur d'Aurevilly ar fi fost poet, m ă îndoiesc că  
ar fi vorbit cu atîta căldură despre confratele lui, şopti Manet  
vecinului său, un mîndru colonel de infanterie cu Le giunea de
Onoare pe piept.
Amfitrioana asculta cu interes tirada vorbitorului, înclinînd din cînd în
cînd capul în semn de încuviinţare.
Contele de Gobineau se aplecă la urchea lui Alexandre Dumas-
Fiul care se afla în stînga lui:
- Contesa este o amfitrioană model, îţi soarbe cuvintele cu  
atîta plăcere, cu atîta admiraţie si încordare, încît te face  să te 
simţi un personaj plin de importanţă. O calitate rar întîlnită la 
femei, care preferă să vorbească în loc să asculte.
Alexandre Dumas-Fiul replică zîmbind fin:
- Nu te-ai gîndit, dragul meu Gobineau, că Theresia  
Donnersmarck te stimulează să-ţi descarci sacul, fără ca ea să-
şi dezvăluie în nici un fel gîndurile? De ce venim noi aici? Ca să 
ne înfruptăm cu cele mai alese trufandale, cu şampania cea mai 
fină şi cu cel mai scump caviar. Nu se poate spune că agreabila  
noastră prietenă, contesa, ori soţul ei ne atrag prin conversaţia 

19
 

lor spirituală. Să nu fim atunci atît de farisei încît s ă le atribuim  

calităţi pe care nu le au.
Gobineou rîse:
- Eşti veninos, Dumas. Aş pune pariu că frecventezi acea stă 
casă spre a te documenta asupra unei eroine nu îndeajuns  
speculate în teatru: prostituata parvenită. Apropo nu te-a inspirat
cumva Theresia cînd ai creat personajul Dama cu Camelii?
- Oh, nu! Micuţa mea demi-mondenă moare de tubercu-
loză. Theresia Donnersmarck - fermecătoarea noastră 
La Pa’iva - va muri victimă a obezităţii.
Amfitrioanei îi ajunse la ureche numele rostit de dramaturg,
poate mai tare decît s-ar fi cuvenit. Buzele ei, care schiţau 
tocmai un surîs afabil, se contractară uşor. Un nor tre cu fugitiv
pe chipul ei, fără ca privirile să i se mute îns ă de pe chipul lui  
d'Aurevilly. Îi era sortit oare să nu mai scape de numele acesta, 
legat de un trecut pe care voia s ă-l uite?
Mizeriile morale ale lui Verlaine nu o interesau prea mult,
aşa că lăsă gîndurile să o cotropească, îşi aminti de chipul în
care îl cunoscuse pe marchizul La Pa’iva, după ce îl ruinase pe 
Herz, pianistul. Bietul Henri! Cînd se încurcase cu ea, str ălucea
ca o stea de prima mărime în microcosmosul lumii muzicale.
Saloanele exclusiviste din Saint-Germain îi erau deschise iar la
 Tuileries concertele lui aveau căutare. Deschisese pînă si un  
atelier de piane, mult preţuite. Theresia îşi amintea cu cîtă 
voluptate îi ronţăise si reţetele fabuloase ale concer telor şi
veniturile atelierului de piane, si chiar atelierul însuşi l ăsîndu -l
pînă la urmă pauper. Poate că Herz ar fi su portat ruina-i
financiară, în speranţa că s-ar fi putut reface graţie marelui său  
talent de pianist, capabil încă să atragă un numeros public.  
Infidelităţile ei atît de dureroase si de umi litoare pentru amorul
lui propriu îl împinseseră însă pe panta beţiei. Treptat ajunsese  
o epavă. Gloria lui de odinioară fusese dată uitării. Alunecat pe 
ultima treaptă a decăderii, încercase din nefericire prea tîrziu,  
să se elibereze din vraja malefică ce-l nenorocise, alipindu-se
unei orchestre de mîna a doua, angajată prin contract să cînte  
 într-un cafe-chantant dintr-o obscură capitală din America de 
Sud.
 Theresia îl lăsase să plece fără a manifesta regrete. Deli-
cateţea pianistului o plictisise. Avea nevoie de senzaţii mai tari. 
 Trecuse apoi, din bărbat în bărbat, fără să-i aleagă pînă ce-l
cunoscuse pe Albio Francesco de la Pa’iva, un autentic marchiz, înrudit cu cele
mai ilustre case nobiliare din Portugalia. La Pa’iva avea reputaţia unui om 
foarte bogat. O uluise şi pe ea cu înSir uirea domeniilor,

20
 

castelelor şi palatelor stăpînite de marchiza-mamă pe ţărmurile 

răsăritene ale peninsulei i berice, bunuri, pe care el avea s ă le 
moştenească după moartea bătrînei. La Paris, unde-si fixase 
provizoriu reşedința excentricul nobil, ducea o viaţă fastuoasă, 
 întreţinută cu preţul unor uriaşe datorii garantate de viitoarea  
lui avere imobiliară din Portugalia.
 Theresia şi-l amintea cu simpatie. Frumos, zvelt, aristocratic, elegant, dar 
cu vag aer canaille, care-l făcea şi mai atractiv, într-un moment de
generos entuziasm - aşa cel puţin îşi închipuise ea pe atunci -
Francesco îi ceruse mîna. Theresia acceptase cu încîntare s ă 
devină marchiză, cu atît mai mult cu cît primul ei soţ,  
slăbănogul croitor francez, oploşit la Moscova, murise cu cîteva  
luni în urmă. Dobîndea, în sfîrşit, un statut respectabil, un titlu  
nobiliar si, mai presus de orice, un om capabil să-i sporească 
economiile, care pe parcurs depăşiseră un milion de franci.
Frecventau localurile de noapte scumpe, tripourile unde se
 jucau cărţi pe sume mari, staţiunile balneare şi climaterice la  
modă, lumea teatrelor şi a artelor, foarte puţin scrupuloasă în 
ceea ce privea trecutul ei inavuabil.
În acea epocă, Theresia cî știgase prietenia tandră a cîtorva 
romancieri si pictori cu faimă.
Dintre toţi aceştia, Theophile Gautier îi fusese cel mai drag. În
unele seri, Theo îi citea în avanpremieră articolele care urmau
să apară în Revue des Deux Mondes şi Revue de Paris, iar cînd
se simţea inspirat, îi recita versuri pe care - spunea el - intenţiona 
să le adune într-un volum intitulat Emaux e Camees.
În acea epocă, pe cerul felicitaţii ei conjugale se a șternuseră 
primii nori. La un moment dat, creditorii, irita ţi de re petatele
amînări solicitate de marchiz ori de cîte ori se pre tindea
restituirea sumelor ce i se avansaseră în contul viitoarei sale  
moşteairi, încetaseră să-i mai acorde împrumuturi. Francesco  
se adresase atunci Theresiei şi îi ceruse, cu un aer neglijent, s ă  
achite unele datorii de onoare mai presante, f ăcute de el la
 jocul de cărţi.
Din spirit de solidaritate familială, proaspăta marchiză îi 
acoperise de cîteva ori golurile financiare. Îngrijorată însă de 
apelurile lui tot mai   numeroase, Theresia, care vedea cum i se
irosesc economiile, îl aşteptase într-o noapte pînă ce se înapo-
iate de la cîub.
- Dragul meu, trebuie să punem la punct nişte lucruri foarte  
importante.
Înăbusindu-si un căscat, portughezul se l ăsase să cadă pe o 
canapea.

21
 

- Dacă sunt atît de importante, n-ai putea să le laşi re-

zolvarea pe mîine dimineaţă? Acum sunt istovit. Jocul de trente 
et quarante mi-a măcinat pur si simplu nervii. Închipuiește-ţi, n-
am câştigat nici o mînă. Bineînţeles, am să mă refac mîine 
seară. Am un spuribus care nu mă înşală.
- Francesco La Pa’iva, ţin să te anunţ că economiile mele sînt 
pe sfîrşite.
- Va fi destul să dau cîteva lovituri la curse - am nişte tuyau-
uri grozave - ca să-ţi dublez fondurile.
- Cu ce bani ai să achiţi pariurile? Tot cu ai mei?
- Scumpa mea Theresia, este vorba de un mic ajutor fi-
nanciar pînă am să mă pun pe picioare.
- Cum?
- Cum? Valorificîndu-mi domeniile pe care am să le primesc
moştenire.
- Am impresia că scumpa mea soacră, marchiza-mamă, va 
atinge o vârstă biblică.
- Ce vrei să spui?
- Că vei primi moştenirea la calendele greceşti.
- Calendele greceşti? Ai început s ă-ţi rafinezi limbajul,  
scumpa mea. Cînd ţi-am oferit mâna si rangul meu, aveai un 
bagaj de cuvinte mult mai simplist.
- Ei bine, ascultă-mă cu atenţie, Francesco!
- Poftim! Dar să termini repede, fiindcă mi-e somn. Trebuie
să-mi refac forţele pentru mîine seară.
- Ţin să-ţi aduc la cunoştinţă, dragul meu, că începînd din 
clipa de faţă înţeleg să mă lipsesc de mîna ta. Titlul îl voi  
păstra, bineînţeles, căci potrivit legilor sunt marchiz ă şi înţe leg
să rămîn marchiză.
- Cred că şi tu eşti puţin obosită. Mîine ai să revii la gîn duri
mai bune.
- Gîndurile mele nu se mai pot schimba. Te anunţ încă din 
seara aceasta. Mîine de  dimineaţă să-ţi faci bagajele şi să pleci 
 încotro vei vedea cu ochii. Sunt obişnuită să fiu întreţinută de 
bărbaţi, nu să-i întreţin eu.
Capitolul din viaţa ei intitulat „La Pa'iva" nu se încheiase 
 încă. Francesco părăsise locuinţa, demn, fără să facă scandal. 
Graţie frumuseţii ei, parcă şi mai strălucitoare, la care se  
adăuga şi titlul de marchiză, Theresia devenise o curtezană de 
lux, plătită exorbitant şi cu o reputaţie care începuse să dep ă -
şească graniţele Franţei. Pentru bogătaşii burghezi din pro -
vincie, veniţi la Paris în vederea diferitelor afaceri era extrem 
de flatant să apară seara prin varieteurile frecventate de ceea  

22
 

ce se numea şi atunci le tout Paris, la braţul unei marchize  

autentice şi uluitor de frumoase, cu care se mai şi puteau în-
treţine „sentimental", evident în schimbul unor substan ţiale  
sacrificii băneşti.
 Theresia suferea însă în taină, fiindcă uşile saloanelor aris -
tocraţiei îi rămâneau închise. Încercările ei repetate, stărui -
toare, de a intra în lumea conteselor, a marchizelor si a du-
ceselor, din care, potrivit legii, putea pretinde c ă f ăcea parte,  
erau sistematic zădărnicite. Cînd ieşea cu tr ăsura la Bois de
Boulogne, ori pe Champs-Elysees, cînd cutreiera restaurantele
de lux si marile case de modă, cînd asista la vernisajul expo-
ziţiilor oficiale ori la spectacolele Operei sau ale Comediei Fran-
ceze, doamnele din înalta societate, informate de sumele fan-
tastice cheltuite de soţii, fra ţii sau fiii lor spre a fi primi ţi în  
alcovul marchizei La Pa'iva, o priveau de sus, cu vădit dispreţ, 
apoi întorceau cu scîrbită ostentaţie capul, spre a sublinia zidul
de netrecut pe care-l ridicau între ele și intrusă. Theresia păstra şi 
acum în suflet cicatricele unei răni care o f ăcuse cîndva s ă 
sufere cumplit. După un dineu cu şampanie şi caviar la Ledoyen,
cavalerul ei servant din seara aceea, un oarecare bancher din Lyon, o invitase la
un spectacol al circului Champs-Elysees, pe atunci în mare vogă. 
 Toată elita pariziană se înghesuia spre a u r mări isprăvile hipice 
ale ispititoarelor amazoane angajate de Victor Franconi, regele
spectacolelor de circ.
 Theresia si curtezanul ei abia se instalaseră într-o lojă de 
rangul întîi, cînd soţia bancherului căzuse ca o trombă izbuc nită 
dintr-un cer albastru. O pălmuise pe galanta marchiză în văzul 
lumii, îşi luase de mînă soţul amuţit şi îl tr ăsese afară  din circ.
Vestea se răspîndise fulgerător. Gazetele umoristice şi de  
scandal o popularizaseră în întreaga Franţă. Pînă şi tea trele o
reluaseră în spectacolele de vodevil. La Pa’iva era în sfîr șit celebră. 
O tristă celebritate, pe care nu o dorise cîtuşi de puţin.
Cariera mondenă a marchizei părea să fi intrat într-o 
eclipsă, cînd se ivise Guido Henckel de Donnersmarck, unul 
dintre cei mai bogaţi oameni ai secolului.
 Theresia se uită cu simpatie la „dragul ei urs roşcovan", 
cum îl mîngîia pe conte în momentele de expansivitate amo-
roasă. Nu se pricepea să întreţină o conversaţie, era mai greoi  
şi mai neîndemînatic decît un elefant scăpat într-un magazin cu  
sticlărie, dar ascundea în corpul lui de uriaş comori de iu bire şi
de generozitate. O f ăcuse soţia lui, înrudind-o în ace laşi timp cu
cîteva dintre cele mai ilustre familii nobiliare din Germania. Prin
Guido, faimoasa curtezană La Pa’iva devenise nepoata prin

23
 

alianţă a prinţului Bismarck. Este adevărat că neamurile  

contelui nu se arătaseră entuziasmate de alegerea lui. Nu  
căutaseră să o cunoască şi se eschivaseră a răspunde la  
invitaţiile lansate de Guido şi de Theresia ori de cîte ori aceştia  
 îşi petreceau vacanta pe vreunul dintre marile lor domenii din
Germania. Theresia obţinuse totuşi o satisfacţie. După căsătoria 
cu marchizul de La Pa’iva se simţea foarte stingherită cînd era 
 întrebată din ce familie coboară ea însăşi. In venta o genealogie
vagă şi foarte suspectă pentru persoanele familiarizate cu
almanahul Gotha. Acum putea răspunde cu seninătate: „Pentru 
Guido, am renunţat la titlul meu de marchiză". Dar acest pseudo-
sacrificiu înşela doar pe naivi. Amorul propriu al Theresiei era
 însă aparent salvat.
- Incontestabil, războiul bate la uşă, rosti cu convingere 
maiorul Rivoire. Prinţul Bismarck - iertaţi-mă contesă, ştiu că vă 
este unchi - dă dovadă faţă de noi, francezii, de o rea-credinţă 
manifestă.
 Theresia ieşi din crisalida gîndurilor, cu atît mai mult cu cît
tema atacată de vecinul ei de masă o interesa.
- Ne face proces de intenţie, atribuindu-ne, nu ştiu pe  
ce temei, tendinţe revanşarde, interveni Lambert Sorlot, deputat
radical de Indre-et-Loire, trecîndu-și emfatic mîna prin pletele-i negre.
Evident, răpirea Alsaciei şi a Lorenei nu se poate uita. Dar de 
aici şi pînă la pregătirea unui război îm potriva Germaniei e cale
lungă.
Simţea privirile amfitrioanei aţintite asupra lui, aşa că 
adoptase o poză măreaţă, de tribun al poporului.
- Nu vrem războiul, dar dacă diviziile germane ne vor co -
tropi hotarele, vom şti să ne apărăm patria, declară bătăios  
maiorul Rivoire.
Theresia zîmbi placid.
- Presa exagerează întotdeauna. Articolele  
senzaţionale atrag cititorii.
- Cel mai elementar bun-simţ impune oamenilor de stat 
francezi şi germani să înţeleagă că popoarele lor au nevoie să  
trăiască în pace, opina Barbev d'AurevilJy, mîngîindu-si perla  
neagră înfiptă cu un ac în cravata-plastron. Francezii nu pot fi  
aruncaţi în Mediterana, iar germanii nu pot fi dezr ăd ăcina ţi din  
ţara lor. Oamenii politici care gîndesc altfel sînt lipsiţi de 
realism.
- Germanii vor să profite de superioritatea lor militară 
actuală, spre a ne băga pumnul în gură, adăugă deputatul  
radical.

24
 

- Nici armata noastră nu este de neglijat, reluă maiorul  

Rivoire, pe acelaşi ton belicos. Infanteria se află în plină re-
organizare. Parcul de artilerie este pe punctul de a fi reînnoit.
Efectivele cavaleriei vor spori. Recent s-a hotărît cumpărarea
a zece mii de cai. Prinţul Bismarck, trebuie să se gîndească de  
două ori înainte de a ordona trupelor germane să invadeze din  
nou Franţa.
- Sunt convins că nici Europa nu va mai asista cu mîinile în sîn la
zdrobirea Franţei, care reprezint ă totuşi un element de echilibru
 în concertul marilor puteri, spuse Gobineau. Evenimentele din
1870 nu se vor mai repeta, acum, în 1875.
Alexandre Dumas-Fiul nu participa la discuţie. Analiza cu ochiul 
dramaturgului pasiunile omeneşti manifestate cu atîta
 înflăcărare. Studia jocul fizionomiilor, gesturile, ciocnirile de  
opinii şi îşi nota mintal unele trăsături pe care avea să le  
reproducă la personajele viitoarelor sale piese.
- Dragul meu Rivoire, rosti amfitrioana cu vizibilă admiraţie, 
cred că ai putea poza cu succes lui Dalou. Îmi spunea deunăzi 
că are de gînd să creeze o replică în piatră a zeului Marte.
În aceeaşi seară, după plecarea convivilor, contele Heinsel 
Donnersmarck întocmi - ajutat de Theresia - un raport astinat
cancelarului Bismarck, în care menţiona proiectata  achiziţionare 
a celor zece mii de cai pentru sporirea efectivelor cavaleriei
franceze.
A doua zi de dimineaţă, raportul ajunse pe Maşa de lucru a
prinţului Hohenlohe, ambasadorul Germaniei la Paris. Prinţul îl  
citi cu interes, îl adnota, apoi ordonă primului secretar de
ambasadă să-l cifreze şi să-l trimită de urgenţă la Berlin prin  
curier diplomatic.
*
**
Cei doi fraţi gemeni Anastas şi Ghirko Stancev, la care se 
adăugau Aleksandr Kristic, Ambrosii Sablic si Florin Beldie, toţi  
studenţi în medicină, locuiau într-o mansardă - geroasă iarna si 
fierbinte ca un cuptor încins vara - cocoţată pe culmea unui
imobil cu cinci etaje de pe Rue Visconti. Strada îngust ă si 
mohorîtă se adîncea ca un minuscul canion între două Sir uri de
case înalte, cenuşii, fără personalitate, cu parterul invadat de
igrasie si cu pereţii exteriori jumuli ţi pe alocuri de tencuial ă.
Mansarda ocupată de cei cinci studenţi fusese la început un
 pod, pe care proprietarul, monsieur Modeste Durand - dornic de cîştiguri
sub orice formă - îl amenajase în atelier de pictură. Datorită 
zgîrceniei lui Durand, tavanul, alcătuit dintr-o rudimentară 

25
 

 împletitură de paiantă, peste care fusese aşternut un strat  

subţire de tencuială, nu asigura o izolare termică acceptabilă. 
Frigul era atît de intens iarna, încît pictorul care luase pentru
prima oară cu chirie atelierul fusese nevoit să-si întrerup ă 
activitatea din decembrie şi pînă în martie, fiindcă îi îngheţa 
mîna pe penel. Cînd se încheiase termenul de închiriere, fugise
ca izgonit de lupi, avînd grijă să povestească şi altor colegi prin 
ce încercări cumplite trecuse.
Atelierul nu mai găsise amatori. În cele din urmă, hrăpăreţul
proprietar fusese nevoit să-l închirieze mai pe nimic celor cinci
studenţi care în toiul iernii stăteau zi şi noapte cu paltoa nele pe
ei şi înfăşuraţi în pături. N-aveau bani pentru lemne şi chiar 
dacă ar fi avut, focul nu ar fi servit la nimic în încăperea aceea
uriaşă, prin care curentul se strecura perfid pe sub uşi, pe la  
cercevelele prost încheiate, prin spa ţiile dintre scîndurile 
podelei şi printre crăpăturile tencuielii. Tinerii medici niști
acceptau fără fasoane aceste condiţii nenorocite, fiindcă 
sufereau de o cronică lipsă de bani.
Fraţii Anastas si Ghirko Stancev erau fiii unui protopop din 
Batak, pe nume Gavril Stancev. Cînd îşi trimisese feciorii la
Paris, la învăţătură, sfinţia sa le vorbise b ărbăteşte: „Eu m ă 
 îngrijesc de sufletul p ăstoriţilor mei. Voi s ă v ă îngriji ţi de trupul  
lor. Sănătatea morală şi sănătatea fizică trebuie s ă meargă 
mînă în mînă. Cîteodată mă încolţesc îndoielile. Mă întreb dacă 
nenorociţii noştri compatrioţi nu au chiar mai multă nevoie de 
ştiinţa medicului decît de consolarea religiei. Preoţi sunt mulţi,  
doctori puţini. Am f ăcut mari sacrificii ca s ă vă trimit la şcoli  
 înalte, pe meleaguri străine. Ştiu, cu banii n-o s-o duceţi prea 
bine. Să faceţi însă în aşa fel încît să vă ajungă. V-aş fi trimis la  
Viena, fiindcă este mai aproape de noi, dar slavii nu sunt bine  
văzuţi acolo. La Paris veţi găsi o lume care nu se aseamănă cu 
cea de aici. În Franţa e libertate si belsug, ispitele vă vor pîndi la 
fiecare pas. Să vă gîndiţi îns ă că nu v-aţi dus acolo spre a  
petrece, ci spre a munci. Atîta am avut să vă spun. Acum  
plecaţi la drum! Dumnezeu s ă vă călăuzească paşii, să vă 
lumineze minţile si să vă oţelească trupul!"
Ambrosii Sablic era feciorul unui medic din Sarajevo, un
practician respectat şi iubit pentru priceperea si mila lui fa ţă de  
oameni. „Să îmbrăţişezi cariera părintelui tău, dar nu cu gîndul  
de a te îmbogăţi, aşa cum fac atîţia medici care se închină lui 
Mamona. Să faci din munca ta un apostolat. Să te dedici 
vindecării suferinţelor omeneşti, făr ă s ă te aştep ţi la  
recompense materiale. Conştiinţa datoriei împlinite să fie unica  

26
 

ta satisfacţie!"
Pe cît de neîmblînziţi şi de ursuzi se ar ătau cei doi gemeni  
bulgari şi bosniacul din Sarajevo, pe atît de senin si plin de via ţă 
era Aleksandr Kristic, fiul lui Antim Kristic, marinarul din
Beograd. Aleksandr - Sandro pentru prieteni - moştenise firea părintelui 
său, care se trezea din somn dimineaţa fredonînd un cîntecel,  
iar seara se culca zîmbind, încîntat de şotiile f ăcute propriei lui  
neveste, prietenilor sau camarazilor. Lui Sandro i se deschideau
toate porţile şi toate inimile, fiindcă împrăştia nu numai voie
bună, ci era şi nefiresc de fru mos, calităţi preţuite îndeosebi de 
femei, incapabile să reziste zîmbetelor şi ocheadelor lui. Tînărul 
sîrb avea şi cei mai mulţi, bani, fiindcă tatăl s ău - căpitan şi 
proprietar al unui mic vapor cu zbaturi, folosit pentru
transportul c ălătorilor și mărfurilor pe Dunăre - îi trimitea f ără 
ştirea soţiei sale, aspre şi economicoase, suplimente băneşti, 
cel puţin o dată sau de două ori pe trimestru. Cu banii aceştia,  
Sandro, îndeobşte foarte darnic, îndulcea viaţa grea a colegilor 
găzduiţi în mansarda de pe Rue Visconti. Nepriceput să-și
chibzuiască veniturile, şi le cheltuia pe fleacuri oferite femeilor
de care era veşnic îndrăgostit. Este adevărat că tot ele îl  
scăpau- ori de cîte ori intra la ananghie.
Florin Beldie, românul, era văr cu Sandro Kristic. Mătuşa sa,  
Ana, născută Beldie, de fel din Brăila, cucerise cu farme cul ei pe
Antim Kristic, cochetul marinar, care o cunoscuse în timpul unei
escale făcute în înfloritorul oraş de pe Dun ăre. C ăsătoria se  
oficiase după o logodnă care durase exact douăzeci şi patru de
ore, timpul petrecut la Brăila de căpitanul Kristic între  
descărcarea si încărcarea unor mărfuri.
Florin stătea toată ziua cu nasul în cărţi. Avea reputaţia unui  
student eminent şi a unui savant în devenire. P ărintele s ău, un  
modest vameş din Brăila, voise să-şi vadă fiul ridicîndu-se pe
culmi rămase lui inaccesibile. Un medic era chemat în casele
cele mai mari, iar dacă se dovedea si competent cîştiga un  
mare prestigiu si i se deschideau perspective în domeniul
politic. Florin rezerva învăţăturii şi timpul pe care Sandro de  
pildă, îl cheltuia cu femeile, iar ceilalţi trei studenţi îl dedicau 
dezbaterilor politice.
În acel timp, frămîntările popoarelor subjugate de turci constituiau un
arzător subiect de discuţii pentru tinerii originari din Balcani
sosiţi la studii în Franţa. La ordinea zilei era cazul unor  
muntenegreni - douzeci şi unu la număr - veniţi cu mărfuri la 
tîrgul din Podgoriţe, unde fuseser ă ata caţi şi ucişi de o ceată de 
mahomedani fanatici. Se stîrnise mare agitaţie în întreaga 

27
 

regiune. Spre a potoli spiritele, autorit ăţile din Constantinopole 

ordonaseră o severă anchetă, încheiată cu condamnarea 
vinovaţilor, precum si a caimacamului care îngăduise săvîrsirea 
acestor crime. Dar hotărîrea judecătorilor rămăsese literă 
moartă, fiindcă autorităţile locale tergiver sau aplicarea ei.
Populaţia creştină, indignată de carenţa oficialităţilor, se  
 înfierbîntase iarăşi.
Doctorul Sablic scrisese de la Sarajevo fiului său, iar după 
nelipsitele noutăţi familiale, strecurase şi cîteva vești în legătură 
cu tensiunea crescîndă din sînul populaţiei bosniace, care nu 
mai putea suporta samavolniciile perceptorilor şi ale militarilor
turci. La acestea se adăgau vexaţiile fără număr îndurate din  
partea căpeteniilor turceşti locale, deprinse a se comporta ca  
nişte satrapi, faţă de creştinii lipsiţi de cele mai elementare  
drepturi civice.
La Paris, studenţii români şi slavi, iritaţi de ştirile sosite din  
patrie, căutau rîcă studenţilor turci, stîrnind scandaluri şi  
 încăierări, soldate adeseori cu răniri grave. Poliţia intervenea  
risipind pe combatanţi, operînd arestări, încheiate cu  
admonestări şi ameninţări cu expulzarea din Franţa, niciodată 
 însă puse în practică. Conducerea universităţii închidea ochii, 
preferind s ă nu dea urmare unor conflicte c ărora, în fond, le 
găsea o explicaţie logică: setea de libertate a unor studenţi  
care nu mai voiau să accepte subjugarea popoarelor mici de 
către cele mari.
Deşi viaţa lui Sandro Kristic şi a celorlalţi. prieteni ai lui se  
desfăşura într-o ambianţă tulbure, explozivă, de nesiguranţă,  
perpetuă, simţeau cu toţii - datorită vîrstei - nevoia să se 
zbenguiască, să rîdă. Făceaţi haz, de pildă, cînd Modeste  
Durand îşi urca pînă la mansardă corpul elefantin, spre a le cere 
chiria. Ştergîndu-şi faţa de sudoare - transpira la fel de
abundent în toiul iernii cît şi în pripătul verii - le vorbea gîfîit,
căci ascensiunea pe scări îi solicita eforturi istovitoare, despre  
scumpetea creseîndă care-l silea si pe el să fie exigent cu 
chiriaşii. Uneori pretindea sporiri de chirie, mărunte, ce-i drept,  
şi acceptate de studenţi, fiindcă găsiseră o surs ă ideal ă, care le  
furniza si bani şi de-ale gurii, în momentele de mare criză finan-
ciară. Monsieur Modeste Durand, cîrnăţar de meserie, avea un 
magazin alimentar la parterul imobilului locuit de cei cinci
studenţi. Deşi vîrstnic - trecuse de 60 ide ani - se însurase cu o
cîrnăţăreasă durdulie, abia păşită peste pragul celui de-a l
 patrulea deceniu. Madame Emilie Durand era mistuită de o aprigă sete 
de viaţă, pe care, fireşte, soţul ei nu i-o putea astîmpăra. După 

28
 

cîteva schime languroase făcute lui Sandro Kristic, acesta se 

resemnase să aducă din cînd în cînd jertfe amoroase în buduarul
c îrnăţăresei, cu atît mai mult cu cît aceasta se arătase dornică 
să-l încarce după fiecare şedinţă intimă cu cîte un coş cu  
mezeluri, completat cu cîteva sticle de vin. La nevoie, strecura
 în buzunarul lui Sandro douăzeci-treizeci de franci, plîngîndu-se  
că nu-l putea mulţumi cu mai mult, fiindcă soţul ei, un cărp ănos  
fără pereche, făcea casa în fiecare seară.
Deoarece Sandro nu era întotdeauna dispus s ă se sacrifice 
pentru colectivitate, colegii lui - cu consimţământul nesăţioasei
Madame Durand - începuseră să coboare pe rînd în buduarul ei.
Nu făcea excepţie decît Florin Beldie, care refu zase cu
 îndărătnicie să-și joace rolul, de amorez temporar al
cîrnăţăresei, teama de bolile venerice tăindu-i orice ardoare  
ameroasă. Or Madame Durand obişnuia să primească în inti-
mitatea ei - evident, tot f ără ştirea soţului - pe toţi furnizorii
prăvăliei, mai mult sau mai puţin tineri.
La ultima recoltare a chiriei, Modeste Durând se înfăţişase studenţilor 
cu o mutră lungă, îndoliată.
- Cu tot regretul, va tr ebui să vă majorez chiria. Suflă  vînt de
război, băieţi! Ticăloşii ăştia de nemţi s-au pus iar pe capul  
nostru. Vor să ne cotropească ţara, ca şi în '870. Voi nu citiţi  
 jurnalele? Nu se vorbeşte decît de ameninţarea unei noi invazii. 
S-a stîrriit panica. Şi la Bursă au început să sca dă acţiunile. Dac-
aţi şti ce pierderi am suferit la rentele de stat, mi-a ţi plînge  
de milă. Ca să mai pot întreţine casa asta, care-mi mănîncă şi 
urechile, am fost nevoit să cer tuturor chiriaşilor sporirea chiriei.
Voi îmi sunteţi foarte  simpatici. Aş fi preferat să vă scutesc de 
această neplăcere, dar n-am ce face. Desigur, dacă găsiţi o 
casă mai convenabilă, nu vă reţin. ..
Tinerii mediciniști făcură nazuri de formă, fiindcă ştiau că vor  
acoperi suplimentul pretins de cîrn ăţar prin contribu ţiile băneşti 
benevole furnizate de cîrnăţăreasă.
- Credeam că numai pe la noi fierbe cazanul, spuse 
Ambrosii Sablic, bosniacul. Se pare însă că și peste ăştia a dat 
iarăşi strechea. Cînd le vorbeam deunăzi cîtorva colegi francezi
despre ceea ce pătimim noi din partea turcilor, m ă pri veau cu
nişte ochi rotunzi de parcă le-aş fi povestit păţanii din lun ă.
- Lasă că nici lor nu le-a prea priit în '870, spuse Florin.
- Au suferit cîteva luni şi gata. Războiul lor din '870 s-a  
terminat repede. Noi, în schimb, suferim de sute de ani jugul
turcesc, fără ca nimeni să ne compătimească, interveni cu pa -
rapon Anastas Stancev. Franţujii ăştia au fost întotodeauna

29
 

prietenii osmanlîilor. Mă mir că nu le este ruşine!

- Sandro, se amestecă în vorbă Ghirko, în seara asta te 
strecori în braţele cîrnăţăresei. Poate ne face rost şi de ceva 
cărbuni. Nu vezi? Se apropie primăvara, dar e mai frig decît în  
toiul iernii.
- Bine, am să mă sacrific şi de data asta, încuviinţă frumosul
Sandro.
Spre bucuria colegilor, izbuti să obţină - după o scurtă 
întîlnire galantă - o pungă de cîrnaţi, cinci sticle cu Beaujolais,  
trei coşuri cu cărbuni şi ceva bani.
A doua zi de dimineaţa, seninul din sufletele lor fu izgonit de noi
furtuni. La ieSirea de la cursul de anatomie, un incident iscat între
un student grec din Atena şi doi studenţi turci degenera într-un  
meci de box în trei. Atenianul era pe punctul de a ieşi stîlcit din
inegala competiţie, cînd Sandro Kristic, în trecere pe acolo, se  
arunca asupra turcilor, chemîndu-şi prietenii în ajutor.
- Pe ei, fraţilor, că-l omoară pe creştin!
Interveniră şi alţi turci, dar si cîţiva studenţi ruşi cu sîngele  
fierbinte. Încăierarea se învenina. Sosiră  poliţiştii si aplicară 
bastoane în stînga şi în dreapta, reuşind în cele din urmă s ă-i  
risipească pe combatanţi. Trei răniţi, printre care doi turci, fur ă 
internaţi la spital, spre a li se lipi coastele si a li se cîrpi pielea  
sfîsiată pe alocuri.
Cei cinci studenţi de pe Rue Visconti se înapoiară la locuinţa 
lor plini de vînătăi, dar veseli că obţinuseră o victorie categorică 
asupra turcilor.
De a doua zi porniră să curgă neplăcerile, în vreme ce se  
aflau la cursul de fiziologie, fură c onvocaţi la decanat.
- Pun rămăşag că ne-a turnat vreun binevoitor, afirmă 
Ghirko Stanoev, trîntind o înjurătur ă.
- Dacă-l dibuim, îl săturăm să mai umble cu pîra! ameninţă la 
impersonal bosniacul.
Decanul îi primi în cabinetul său și, după o morală straşnică 
 îi ameninţă cu exmatricularea.
- Nu am de gînd să mai tolerez asemenea dezordini! Poliţia 
este cu ochii pe noi. Credeţi că îmi este uşor să tot mu șamalizez
scandalurile provocate de voi? Am trecut cu vederea
incidentele petrecute în afara por ţilor universit ăţii. În definitiv,
conflictele dumneavoastră naţionale nu ne interesează. Dar din 
clipa în care aţi început să transformaţi facultatea în cîmp de 
bătălie, înţelegem să ieşim din rezerv ă. Ţin să vă atrag  
atenţia că încăierarea de ieri a avut urmări si în alte sfere.  
Ambasada Turciei s-a interesat de situaţia dumneavoastră şco-

30
 

lară. Atîta am avut să vă spun. Pentru moment, sunteţi liberi!

Cînd ieSir ă de la decan, cei cinci se priviră cu îngrijorare.
- Aţi reţinut ultimele lui vorbe? vorbi Sandro Kristic.  
Pentru moment, sunteţi liberi! Ce-a vrut să spună cu asta? Au 
de gînd să se amestece autorităţile judiciare franceze? Sau 
ambasada turcă?
Incertitudinea nu dură mult. În cursul zilei următoare pri miră 
o nouă convocare. De data aceasta din partea lui Fehmi-bey, al 
doilea secretar al ambasadei turce. Deşi era cuprins în grupul
celor chemaţi, Florin Beldie declară colegilor s ăi că nu are de 
gînd să se prezinte diplomatului turc.
- Sunt posesorul unui paşaport românesc, aşa că nu am ce 
căuta la ambasada de care voi încă mai depindeţi.
Şi Sandro Kristic îi urmă pilda. Ambrosii Sablic şi gemenii  
bulgari se înfăţişară deci secretarului de ambasadă fără cama-
razii lor. În anticamera acestuia, unde fură lăsaţi să aştepte mai 
bine de o oră, se mai aflau şase studenţi - trei herţegoveni, doi 
bulgari si un macedonean - care participaseră de asemenea la 
 încăierare.
Fehmi-bey îi primi în sfîşit în biroul său. Adoptînd o poz ă 
măreaţă, de zeu al răzbunării, îi apostrofă violent:
- Cum v-aţi permis să maltrataţi nişte colegi de-ai dum-
neavoastră, care nu au altă vină decît că sunt turci? Excelenţa-
Sa Musurus Pașa este foarte mîniat de comportarea dum-
neavoastră necivilizată. Spre a pune capăt o dată pentru tot -
deauna acestor scandaluri care vă dezonorează, m-a însărcinat 
să vă transmit hotărîrea  sa irevocabilă. Veţi părăsi imediat  
Franţa si vă veţi înapoia în sînul familiilor voastre. Cei care nu
se vor supune acestei porunci îşi vor vedea paşapoartele
anulate. Vom interveni totodată pe lîngă autorităţile franceze  
pentru ca studenţii recalcitranţi să fie expulzaţi din Fran ţa. S ă 
fiţi mulţumiţi că Excelenţa-Sa nu a găsit cu cale să vă defere
tribunalelor penale otomane pentru lovirea cu premeditare a
colegilor voştri turci. Cu aceasta am terminat!
Reciti numele înscrise pe o listă aflată pe birou.
- Constat cu regret lipsa studenţilor Florin Beldie şi Aleksandr  
Kristic. Să le comunicaţi si lor hotărîrea Excelen ţei-Sale,  
căci îi priveşte în egală măsură. Puteţi pleca!
Mediciniştii părăsiră ambasada cutremurîndu-se de mînie.  
Numai doi dintre ei - un bulgar şi un herţegovean - care se
temeau că prin refuzul lor de a da urmare poruncii amba -
sadorului îşi vor expune familiile unor represalii din partea
autorităţilor otomane, admiseră să se înapoieze în patrie. Cei -

31
 

lalţi inclusiv bosniacul Sablic si gemenii bulgari, deciser ă s ă 

rămînă în Franţa, înfruntînd orice risc.
Cînd află că este trecut pe lista neagră, Florin Beldie se  
 înfăţişă agentului diplomatic al României la Paris, Ion Strat, un  
venerabil şi impozant personaj, şi îi expuse situaţia sa. Bătrînul
diplomat român îl ascultă cu atenţie si simpatie.
- Nu te felicit fiindcă te-ai lăsat antrenat în incidentul de la  
Facultatea de Medicină, dar nici nu te condamn, pentru c ă 
ai intervenit în sprijinul unui student grec, maltratat de
colegii săi turci. Regretabil este doar faptul că s-a ajuns aici. Şi  
dumneata şi colegii dumitale sunteţi victimele unui anacro nism
politic. Existenţa, într-a doua jumătate a secolului XIX-lea, a
unor perimate raporturi de vasalitate între state, r ămășite ale
orînduirilor feudale. Vezi-ţi mai departe de învăţătură, tinere!  
Paşaportul dumitale românesc nu poate fi anulat de ambasada
otomană. Păstrează-l sănătos, iar dacă vei avea neplăceri, să vii 
la mine.
După plecarea studentului, agentul diplomatic al României  
se adinci în fotoliu şi îşi rezemă capul pe spătarul sculptat. Se  
simţea obosit, er a bătrîn, iar sănătatea începuse să i se şubre-
zească. Ceruse în cîteva rînduri să fie înlocuit, dar miniştrii de  
externe perindaţi la Bucureşti îl invitaser ă s ă r ămîn ă în  
continuare la Paris, fiindcă avea experienţă în treburile di -
plomatice si se bucura de o frumoasă consideraţie în ochii du-
celui Decazes, ministrul de Externe al Franţei.
Abuzul pe care ambasada turcă încerca să-l săvîrşească faţă 
de studentul Florin Beldie nu era decît un caz dintr-o mie. În calitatea
lui de agent diplomatic al României, va trebui să ia iarăşi 
legătura cu Musurus Pasa, ambasadorul Turciei, şi să poarte 
interminabile discuţii spre a-i dovedi c ă albul este alb şi nu 
negru, aşa cum încerca de fiecare dată să susţină înaltul  
diplomat otoman.

*
**
Vicontele de Gontaut-Biron avea impresia că îi fierb creierii.
Nici bucăţile de gheaţă înfăşurate în şervetul ud cu care se  
legase la cap nu izbuteau să-i domolească clocotul din ţeastă. 
Migrenele acestea cumplite îl chinuiau ori de cîte ori nervii îi
erau puşi la grea încercare. Acum avea toate motivele să-şi iasă 
din făgaşul normal. Sosise doar de cîteva zile la Beriln, dar de  
atunci avea senzaţia c ă se lăsase prins într-o bulboană care-l
 învîrtea în loc, fără scăpare.

32
 

Aici, în capitala Germaniei, se întîmplau nişte lucruri ce sfidau

logica. Majoritatea ziarelor tunau si fulgerau împotriva Franţei.  
Berlin Tageblatt clama într-un articol de fond: ,,Fără îndoial ă,  
bătrînul nostru împărat, consecvent firii sale, este dornic s ă 
păstreze pacea pînă în ultimul moment. Dar are de-a face cu o  
grupare de oameni de Stat germani, ga ta să pună m îna pe
arme, dar nu în sensul şovin francez, ci numai în previziunea
unei acţiuni defensive. Pe de altă parte, înaltele autorităţi 
militare ale ţării noastre sunt încredinţate c ă un nou r ăzboi este
inevitabil, în concepţia lor, izbucnirea lui ar trebui gr ăbit ă.  
Explicaţia acestei concluzii este limpede: dacă războ iul nu mai
poate fi înlăturat, e preferabil să trecem la ofensivă, decît s ă 
aşteptăm a fi atacaţi".
Norddeutsche Allgemeine Zeitung înfiera provocările presei
franceze la adresa Germaniei. Cita nouăsprezece ziare de 
dincolo de Rin, majoritatea de provincie, printre care La
Renaissance, Progres de Marne, Le Journal de Montmedy, şi
reproducea extrase din numeroase articole, unele mai agresive
decît altele.
Alte gazete germane, după ce informau publicul asupra 
preparativelor de război ale militariştilor francezi, îşi justifi cau
afirmaţiile denunţînd cumpărăturile masive de cai pentru  
 înzestrarea regimentelor de cavalerie, prevăzute a-şi spori 
substanţial efectivele. Furnizau pînă şi amănunte, citind numele
unor negustori sosiţi în Germania spre a încheia contracte cu 
diverse crescătorii de cai din Prusia si Saxonia.
Lui Gontaut-Biron îi parveniseră de la Londra cîteva ziare 
britanice, care semnalau starea de tensiune dintre Franţa şi 
Angia. Un corespondent al lui Times afirma că situaţia era gravă 
şi că iminente complicaţii aveau să intervină în următoarele
zile.
Îndată după sosirea sa la Berlin, Gontaut-Biron făcuse o  
vizită lui Bernhard von Bülow, secretar de stat la Externe. Domol,
 binevoitor, înzestrat cu tact diplomatic, Herr von Bülow ascultase atent
explicaţiile amabasadorului Franţei, care se străduise să-i 
risipească îndoielile.
- Vă asigur că ministrul de Război al Franţei nu a încheiat
nici un fel de contracte cu crescătorii de cai din Ger mania. Pe
de altă parte, nu este vorba de o sporire a efecti velor, ci pur si
simplu de înlocuirea cailor b ătrâni şi scoşi la reformă cu alţii 
tineri.
- Explicaţia pare plauzibilă, domnule ambasador. Nu uitaţi 
 însă că în problemele militare sunt afon. Nu ştiu dacă un ofi ţer  

33
 

de carieră le-ar accepta cu aceeaşi uşurinţă. Aţi luat o serie de  

măsuri care dau naştere la legitime suspiciuni. Crearea unui al  
patrulea batalion pe lîngă fiecare regiment de infanterie, aşa
cum s-a anunţat dealtfel oficial, nu înseamnă oare o sporire a
efectivelor?
- Nu, pentru c ă s-a dispus în acelaşi timp reducerea nu-
mărului companiilor din fiecare regiment, de la sase la patru.  
Nu s-a urmărit decît o sporire a cadrelor, pentru a se asigura un  
plasament - ca să zic aşa - ofiţerilor ce aşteaptă a fi înaintaţi în 
grad.
Von Bülow zîmbise cu îngăduinţă.
- Domnule ambasador, voi comunica explicaţiile 
Domniei-Voastre Cancelarului. Sper că le va aprecia în sens 
pozitiv.
- Aş fi fericit, domnule secretar de stat, dac ă Excelen ţa-Sa  
Cancelarul ar binevoi să mă primească. În acest fel am limpezi
cu uşurinţă neînţelegerile lipsite de orice temei c are ne mai despart
la ora aceasta.
- Voi supune Cancelarului dorinţa dumneavoastră, dom-
nule ambasador. Mă tem însă că în cursul acestei săptămîni n-
are s ă vă poată primi. Parlamentul îi dă mult de lucru. In -
stituţiile democratice, după cum ştiţi şi dumneavoastră  
au avantajele, dar şi inconvenientele lor.
Gontaut-Biron părăsise cabinetul secretarului de stat animat
de speranţe, dar si ros de îndoieli. Campania de presă continua
cu aceeaşi violenţă, deşi unele ziare de opoziţie protestau 
 împotriva „semănătorilor de panică".
În seara următoare îl întâlnise la un bal pe împăratul Wil-
helm I. Cu bonomia lui caracteristică, suveranul îi vorbise  
despre mersul capricios al vremii, despre plăcerea de a -l re-
vedea pe ambasador, dar evitase să discute vreun aspect al 
problemelor litigioase dintre Franţa şi Germania. Abia la sfîr-
şitul convorbirii rostise zîmbind cu blîndeţe:
- Unii au încercat s ă semene zîzania între noi. În ceea ce
mă priveşte, socotesc incidentul închis. Definitiv închis.
Prinţul de Palignac, ataşatul militar al ambasadei, îi comu-
nicase în aceeaşi seară că împăratul îi vorbise si lui într-un mod 
cît se poate de conciliant. Gontaut-Biron se culcase, în noaptea
aceea, într-o stare de spirit mai senină. A doua zi de dimineaţă,  
valetul îi adusese la micul dejun cîteva ziare, printre care
Analele Prusiene, o revistă apreciată îndeosebi de cercurile 
politice berlineze legate de Bismarck. Un articol scris cu litere
groase semnala recenta lege a cadrelor votată de Adunarea

34
 

Naţională a Franţei drept o măsură menită să pregătească un  

nou război. Autorul articolului îşi punea o întrebare: „Este cazul  
să-l lăsăm pe inamic să se pregătească pînă cînd va socoti că a 
sosit momentul prielnic spre a ne lovi? Prinţul Bismarck, a si dat  
răspunsul cuvenit. Dacă Franţa vrea să ne atace peste doi ani, vom fi
obligaţi în interesul propriei noastre securităţi, s ă o silim a  
 începe mai devreme lupta. Numai Cancelarul, ajutat de Moltke,
va decide dacă a sosit timpul să pună Franţa în situaţie de a 
alege: fie să accepte o dezarmare imediată si totală, fie să facă
război. Există un aforism cu forţă de axiomă: -"Veritabilul  
agresor nu este acela care începe r ăzboiul, ci acela care îl face 
inevitabil".
Pentru Gontaut-Biron, articolul din Analele Prusiene avusese efectul
unei explozii cu efect întîrziat. Amabilitaea exteriorizată de 
 împărat în ajun să f i fost oare o manifestare de duplicitate?
Poate că bătrînul suveran fusese de bună-credinţă - la vîrsta lui
oamenii urăsc aventurile. În cazul acesta însemna că Bismarck îşi 
continua jocul fără să ţină seama de scrupulele suveranului său.
Diplomatul întocmise un lung raport destinat ducelui
Decazes, fără să omită vreun cuvînt din discuţiile purtate la Ber-
lin. În general, nu-şi pierdea uşor cumpătul, dar nervii lui  
ajunseseră pe punctul de a ceda. ..
Damien, valetul, intră fără zgomot în încăpere, aducînd o  
frapieră cu bucăţi de gheaţă.
- Cît e ceasul? întrebă diplomatul, deschizînd cu teamă 
ochii care-l dureau.
Ferestrele se întunecaseră de mult. Luminările aprinse din 
sfeşnicul de pe noptieră îl oboseau, ca şi c înd ar fi răspândit o 
lumină orbitoare.
- Şapte si cinci, Monsieur le Vicomte. Îmi permit să amintesc
că la orele opt Monsieur le Vicomte este aşteptat la un dineu la 
ambasada Angliei.
Gontaut-Biron scăpă un geamăt. În alte împrejurări ar fi  
renunţat să răspundă la invitaţia lordului Odo Russell. Ar fi băut  
un ceai calmant si s-ar fi culcat devreme, în speranţa că somnul 
și odihna i-ar liniştit migrena. Acum îns ă nu-şi putea îng ădui  
acest lux. Se socotea asemenea militarilor mobilizaţi pe front.  
Indispoziţia lui nu era destul de serioasă spre a-l împiedica să-și
facă datoria. Un dineu diplomatic nu este prilej de distracţie.  
Orice cuvînt trebuie cîntărit. Un diplomat scrupulos bea foarte
puţin si mănîncă şi mai puţin dacă, bineînţeles vrea să se 
ferească de o dispepsie cronică.
- Pregăteşte fracul si decoraţiile! porunci cu glas slăbit.

35
 

- Îndată, Monsieur le Vicomte.

În vreme ce valetul se afera în jurul garderobei, ambasa-
dorul îşi încorda forţele şi se ridică în capul oaselor. Abia îşi  
stăpîni un geamăt. Capul îi ardea de parcă ar fi fost încins cu un 
cerc metalic înroşit în foc.
- Pot s ă aduc instrumentele de bărbierit, Monsieur le Vi -
comte?
Sprijinindu-se de mobile, ambasadorul trecu în faţa oglinzii.
Se trăsese tare la faţă şi arăta ca o sperietoare. Făcuse pungi  
sub ochii cu luciri febrile. „Numai de nu m-aș îmbolnăvi! Acum nu 
e timpul de oblojeli!" reflectă alarmat. O umbră albăstruie i se 
aşternuse pe bărbie. Deşi se bărbierea in fiecare diminea ţă,  
seara, cînd trebuia să participe la diverse  recepţii, era nevoit să 
se radă din nou. Şi barbetele stufoase şi înspicate cu alb 
trebuiau potrivite.
- Bărbiereşte-mă! în viteză!
Valetul era deprins cu aceste recomandări. Operaţia în sine  
nu dură mult, fiindcă avea m îna uşoară. Îşi îmbrăcă apoi stăpînul 
 în mai puţin de o jumătate de oră - un adevărat record. 
Ambasadorul era pedant în arta vestimentară.
Ciudat! Mişcarea silită îi domoli într-o oarecare măsură 
migrena. Cînd îşi puse pe cap pălăria înaltă si îşi îmbrăcă par-
desiul de seară cu revere de mătase, se simţea mai bine.  
„Dumnezeu are grijă de copii, de beţivi si de. .. diploma ţi!"  
reflectă Gontaut-Biron, făcînd haz de supărarea sa.
Drumul pînă la ambasada britanică îl făcu pe jos, spre a-şi 
mai limpezi mintea. Trăsura îl însoţea mergînd în pasul cailor de-
a lungul trotuarului.
Gontaut-Biron ştia că la acest dineu vor veni personalităţi  
din Ministerul de Externe. Va încerca s ă le trag ă de limb ă, nu  
fiindcă spera să prindă din zbor indiscreţii susc eptibile a fi folosite
mai tîrziu - un diplomat cu experienţă vorbeşte rareori mai mult
decît trebuie - ci pur si simplu spre a surprinde declaraţii, aparent  
spontane, dar în realitate pregătite din timp pentru urechile  
destinate să le audă.
Portarul ambasadei britanice nu se miră că diplomatul francez 
venise în chip de pieton. Îi cunoştea obiceiurile si nu le aprecia
drept o încălcare a protocolului. Portarul observa cu mai multă 
severitate respectarea etichetei decît şeful misiunii engleze
 însăşi.
Gontaut-Biron regretă că soţia sa rămăsese la Paris. Acum va 
fi obligat să furnizeze informa ţii asupra s ăn ăt ăţii ei doamnelor
care nu vor întârzia să-l asalteze cu întrebări, nu fiindcă ar fi  

36
 

simpatizat-o cu deosebire pe vicontesă, ci pentru că aşa cereau 

uzanţele.
Lordul Odo Russell şi soţia sa îşi primeau oaspeţii în capătul de
sus al scării de onoare. După un rapid schimb de ama bilităţi cu 
amfitrionii, Gontaut-Brion intră în primul salon. Aşteptările lui nu  
aveau să fie înşelate. Se aflau printre in vitaţi numeroşi 
diplomaţi germani de prim rang, printre care consilierul de 
legaţie Joseph von Radowitz, un tip maladiv de ambiţios, care 
nu pierdea prilejul să-şi manifeste devotamentul şi admiraţia
pentru cancelarul Bismarck.
Gontaut-Biron era convins că va obţine de la von Radowitz 
informaţii mult mai preţioase asupra adevăratelor intenţii ale 
cancelarului, decît de la împărat, care ştia de multe ori mai  
puţine lucruri decît secretarii primului s ău sfetnic.
În timpul dineului, abia dacă gustă cîteva boabe de caviar şi 
 îşi muie buzele într-o cupă cu şampanie. Avea în dreapta o 
vecină plictisitoare - contesa Louise Benckendorf, văduva 
fostului aghiotant general al r ăposatului ţar Nikolai I. Conver-
saţia ei se reducea la înSiruirea unor amintiri monotone care scoteau în
evidenţă relaţiile ei de prietenie cu diverse capete încoronate şi
mai ales cu împărăteasa Augusta. Aceasta o inclusese dealtfel 
 în cercul intimilor. De un snobism făr ă limită, nu uita s ă  
vorbească despre ilustra ei origine - era născută prinţesă de Croy
- si despre mezalianţa pe care o săvîrşise măritîndu-se cu  
generalul Benckendorf. Criticii contesei - şi erau destui - o
ironizau spunînd c ă nu se simţea în elemen tul ei decît atunci
cînd se afla în aceeaşi încăpere cu un cap încoronat si respira  
acelaşi aer.
În stînga ambasadorului Franţei se afla contesa 
Perppncher, mare maestră a casei împărăteşti Augusta.  
Amabilă, de o politeţe rafinată, prevenitoare faţă de toată 
lumea, dar și de o naivitate monumentală, se remarca printr-o  
perucă neagră cîrlionţată si foarte înaltă, pe care o purta peste  
ţeasta-i cheală ca o bilă. Cu cîţiva ani în urmă, la un bal, în 
timpul unui vals cu largi piruete, pierduse falsa podoabă 
capilară, agăţată printr-o buclă pîrdalnică de epoletul unui  
ofiţer care dansa în preajma ei. Un întreg stol de bărbaţi se 
grăbiseră să culeagă de pe jos peruca, transformată într-un sui-
generis trofeu de buzkasi. Cu o remarcabilă prezenţă de spirit,  
contesa îşi acoperise calviţia cu propriul şal de dantelă, purtat  
pînă atunci pe umeri, si, zîmbind candid, se adresase asistenţei:
- Am scăpat uşor! Ce m-aş fi făcut dacă în loc de perucă mi-
aș fi agăţat rochia?

37
 

Curajul ei închisese gura răuvoitorilor, care pierduser ă pri -

lejul de a face observaţii acide pe seama grotescului accident.
Între cele două femei, Gontaut-Biron se simţea ca un bătrîn 
vultur pleşuv aşezat pe o cracă între două maimuţe zgomo-
toase.
După ce convivii se ridicară de la masă si se răspîndiră prin  
saloanele învecinate, vicontele manevră în aşa fel încît să 
ajungă aproape de consilierul von Radowitz. După cîteva ba-
nalităţi convenţionale, ambasadorul îndrumă conversaţia pe
tărîmul recentului diferend franco-german. Subljnie dorin ţa de  
pace a Franţei, repetînd argumentele folosite faţă de secretarul  
de stat von Bülow. Von Radowitz îi dădu un răspuns sibilin:
- Sunt convins că astăzi Franţa doreşte pacea. Dar mîine?  
Ce se va întîmpla mîine, cînd îşi va fi terminat înarmarea, cînd
 îşi va fi recîştigat prosperitatea, cînd îşi va fi găsit aliaţi, care 
astăzi, ar ezita să atace Germania? Dacă lăsăm Franţa să 
reînvie din cenuşă, Franţa care n-a uitat şi nici nu va uita  
pierderea Alsaciei şi a Lorenei, nu vom avea de suferit un
război ofensiv din partea ei? Nu este mai firesc să-i prevenim
atacul, dezlănţuind noi ofensiva astăzi, cînd suntem mult mai  
puternici? Trebuie să conveniţi, domnule ambasador, că din 
punct de vedere politic, filozofic şi aş putea spune creştinesc,
temerile noastre, deducţiile noastre si în cele din urmă reacţia 
noastră ar fi deplin justificate?
Gonitaut-Biron îşi netezi gînditor barbetele.
- Temerile pe care le nutriţi acum fa ţă de ţara mea nu le 
concepeţi şi faţă de alte puteri europene? În prezent sunteţi în
pace cu Imperiul Ţarilor. Dacă cercurile militare germane s-ar 
călăuzi după raţionamentul dumneavoastră, ar trebui să atace 
astăzi Rusia, ca să prevină un eventual atac din partea acestei  
puteri mîine sau poimîine.
Von Radowitz zîmbi cu uşoară ironie.
- Situaţia nu este aceeaşi, domnule ambasador. Cu Rusia 
 întreţinem excelente raporturi. Nu putem spune acelaşi lucru 
despre Franţa. Napoleon al III-lea ne-a silit să ne batem. Şi 
unchiul său, Napoleon I, s-a ridicat cu armatele împotriva  
noastră. Ca să nu mai vorbim despre războiul pe care l-aţi 
purtat în Palatinat cu secole în urmă, cînd a ţi rupt Alsacia din  
trupul Germaniei.
Gontaut-Biron rîse.
- Dacă escaladăm timpul a rebours, pot să vă amintesc şi eu 
repetatele năvăliri ale populaţiilor germane asupra Galiei în  
secolele IV, V şi VI. Cred că este cazul să revenim la prezent şi  

38
 

să uităm neînţelegerile din trecut.

Discuţia se termină în coadă de peşte. Von Radowitz se 
mărgini să declare că socotea explicaţiile interlocutorului în  
mare măsură satisfăcătoare, fără însă ca norii întunecaţi de pe  
cerul politic să fi fost definitiv înl ăturaţi.
În aceeaşi seară, Gontaut-Biron angaja o scur tă 
conversaţie cu contele Welsersheimb, ataşatul militar al  
Austriei, desemnat a se înapoia în curînd în patrie.
- Pentru moment nu trebuie să vă faceţi griji, îi spuse  
Weţsersheimb. Am stat de vorbă cu cîteva înalte personalităţi  
militare germane. Toate acestea nu socotesc posibilă  
izbucnirea ostilităţilor mai înainte de un an.
Lordul Russell găsi timp să se retragă deoparte cu colegul său 
francez, căruia îi declară confidenţial:
- Cred că actuala criză nu a atins încă un stadiu acut, deşi 
cercurile politice şi militare germane se tem de înarmarea
Franţei.
În cursul aceleiaşi săptămîni, Gontaut-Biron oferi un dineu în  
onoarea contelui şi a contesei Chreptovici, care veneau de la
Paris şi, în drum spre Sf. Petersburg, se opriser ă pentru cîteva  
zile la Berlin. Chreptovici era şambelan la Curtea Imperială 
rusă, iar în trecut ocupase diferite func ţiuni diplo matice.
Gontaut-Biron găsi prilejul să aducă în discuţie diferendul
franco-german, dar pe ocolite, fiindcă oaspetele său avea 
reputaţia unui om politic foarte rezervat:
- Anul acesta nu m-am hotărît încă unde să-mi petrec 
vilegiatura. Zvonurile ciudate care circulă în leg ătură cu nişte  
pretinse pregătiri de război, de o parte si de alta a Rinului, m ă 
fac să ezit a mă îndepărta de Berlin. S-ar putea ca pre zenţa 
mea să devină brusc necesară.
Contele clătină din cap în semn de încuviinţare, apoi îşi  
aruncă privirile în jur, spre a se asigura că vorbele lui nu pot fi  
surprinse de urechi indiscrete.
- Viconte, v-aș sfătui să nu vă îndepărtaţi prea mult!  
Credeţi-mă, o spun spre binele dumeavoastră!
A doua zi contele se revanşă, oferind la rîndul s ău o recepţie 
 în cinstea ambasadorului Franţei, în casa cumnatei sale, 
baroneasa Seebach.
Spre deosebire de sora ei, baroneasa care prin căsătorie cu 
un nobil german îmbrăţişase cu toată convingerea interesele
noii sale patrii, contesa Chreptovici nutrea o mare dragoste
Franţei. În vreme ce majoritatea invitaţilor ascultau un concert  
de pian, ea făcu în aşa fel încît să-l atragă pe ambasador în

39
 

intrîndul unei ferestre, de unde nu puteau fi auziţi.

- Viconte, cunoaşteţi sentimentele mele faţă de ţara dum-
neavoastră. Tocmai fiindcă mă preocupă interesele ei si îmi  
repugnă procedeele cancelarului Bismarck si ale acoliţilor săi, 
am să vă aduc la  cunoştinţă un fapt de cea mai mare impor-
tanţă. Ştiţi poate că von Radowitz a fost trimis într-o misiune  
diplomatică la Sfîntul Petersburg, în cursul lunii februarie a  
acestui an. Ei bine, am să vă dezvălui obiectul misiunii lui:  
cancelarul Bismarck l-a însărcinat să ofere Rusiei sprijinul
său în chestiunea Orientului, cu condiţia ca Rusia s ă dea mînă 
liberă Germaniei faţă de Franţa. Cum s-ar spune: donnant, 
donnant. Şi pentru că am intrat pe făgaşul confidenţelor, am să 
vă mai ofer o informaţie susceptibilă a vă sluji în viitoarele
dumneavoastră tratative diplomatice. Adevărata si singura
cauză a abţinerii Rusiei de a interveni în războiul din 1870 nu a  
fost resentimentul purtat Franţei datorit ă r ăzboiu lui din
Crimeea, ci temerile ei de a nu se repeta complicaţiile poloneze 
din 1863. Rusia nu a uitat că revoltele polonezilor au fost
spirijinite invariabil de Franţa, că Franţa duce o tradi ţională 
politică de prietenie faţă de Imperiul Otoman, duşmanul prin  
definiţie al ţării mele. Ţarului Alexandru i-a convenit slăbirea  
potenţialului militar al Franţei, anihilarea influen ţei sale politice  
 în Europa. Ţarului i-a convenit o Germanie conservatoare 
puternică, în stare să zăgăzuiască ascensiunea liberalismului
care şi-a făcut din Franţa o bază de pornire. În jocul
dumneavoastră politic, viconte, să ţineţi seama de aceste două 
elemente: Polonia, şi Turcia. A bon entendeur salut!
Generalul de Cissey, ministrul de război al Franţei si unul dintre  
cei mai buni prieteni ai mareşalului Mac Mahon, preşedintele
Republicii, îşi scoase indispensabilii de lînă - căci era încă frig în 
acel inclement sfîrşit de aprilie -şi rămase gol si alburiu la piele,  
ca viermii de pămînt scoşi la suprafaţă primăvara de cazmalele 
grădinarilor. Oglinzile veneţiene din buduarul contesei Kaulla îi
multiplicau imaginea caricaturală. Încorsetat în uniformă, p ăstra 
o siluetă de o relativă supleţe; dezbrăcat însă, arăta descărnat,  
cu muşchii căzuţi şi cu burta ţuguiată. Generalul nu se putu  
 împiedica să nu facă o comparaţie, deloc avantajoasă, între 
capul său bine proporţionat, cu o expresie inteligent ă, nobil ă,  
impunătoare, şi trupul sfrijit, diformat de ani si de excese
gastronomice.
Cu un fel de teamă ascunsă, Cissey îşi îndreptă privirile spre  
contesa Kaulla, care-l aştepta în pat, învăluită într-un diafan 
vesmînt de voal, încercînd să citească pe chipul ei ce impresie îi  

40
 

făcuse. Ochii strălucitori ai amantei, gura mică uşor  

 întredeschisă, sînii frumos modelaţi, care palpitau voluptuos, 
defineau o femeie îndrăgostită ce adastă cu nerăbdare 
 îmbrăţişările iubitului. „Poate că spiritul meu critic, în ceea ce  
mă priveşte, este prea dezvoltat, îşi zise generalul. Poate c ă 
sînt realmente înzestrat cu o  putere de atracţie pe care vîrsta 
nu a slăbit-o. În definitiv, Casanova nu a fost un Adonis. Se
spune că ar fi avut o înf ăţişare mediocră. Iar Don Juan ar fi fost 
cocoşat.
Animat de o ardoare juvenilă, în parte trucată, se avîntă în
braţele iubitei. Î mbrăţişarea lor, deşi conştincios consumată, nu 
atinse culmile voluptăţii, fiindcă simţurile genetice ale  
generalului se tociseră în decursul anilor. Realizase totuşi o  
performanţă satisfăcătoare, care ar fi f ăcut s ă pălească de  
invidie pe mulţi camarazi de promoţie.
Întinşi pe spate, cu privirile îndreptate spre tavanul îm-
brăcat în oglinzi, generalul şi contesa schimbau zîmbete 
ștrengare. Acum, după ce înflăcărarea-i erotică se potolise,  
Cissey simţi un dezagreabil fior de frig. „Numai de n-aş răci!" îşi 
zise grijuliu. În tinereţe nu-l preocupau riscurile îmbolnăvirilor.
Pe atunci îşi închipuia că viaţa lui va dura o veşnicie. Acum însă,  
întrucât aţa de pe mosor se împuţinase, păstrarea sănătăţii 
ajunsese să-l obsedeze.
Contesa desluşi, prin intermediul oglinzii de pe tavan, um-
bra aşternută fugitiv pe chipul generalului, care se înveli cu  
plapuma. Trebuia să-i risipească gîndurile triste, care-l încolţeau 
mai întotdeauna după asalturile amoroase, mai mult sau mai 
puţin reuşite.
- Îţi aminteşti, iepurasule, începutul idilei noastre la  
Hamburg? Cine ar fi crezut atunci că iubirea noastră are s ă  
capete proporţii shakespeariene?
- Ai dreptate, scumpa mea. În '870 nu eram decît un biet
prizonier în mîinile germanilor. Mă bucuram de o oarecare 
libertate fiindcă îmi d ădusem cuvîntul de onoare că n-am să  
evadez. Fusesem încartiruit într-o vil ă pe malul unui rîu. Vila ta.  
Mă socoteam cel mai nenorocit om din lume. Ofiţer al unei  
armate învinse, vedem viitorul în negru. Atunci ai apărut tu,  
rază de soare, şi ai izgonit tenebrele!
Contesa se lipi afectuoasă de el.
- La început a trebuit s ă ne tăinuim iubirea, rosti într-un  
susur.
- Evident. Toţi ar fi condamnat o dragoste între un francez
si o germană. Mai ales în epoca aceea tulbure.

41
 

- Cînd ai fost eliberat din captivitate şi ai plecat la Paris, am

plîns ca o disperată. Mă îndrăgostisem de tine nebuneşte.
Charlotte îşi petrecu mîna fină, catifelată, peste buzele ge-
neralului.
- Peste câţiva ani, prizonierul meu scump care-şi luase  
zborul si-a recîstigat nu numai setea de viaţă, dar a şi avut 
bucuria să-şi vadă fruntea încununată de laurii măririlor. Nu-ţi  
 închipui, iubitule, ce mîndr ă am fost cînd am auzit ca ai ajuns 
ministru!
- Am să-ţi fac şi eu o mărturisire, Ch arlotte. Satisfacţiile 
profesionale şi politice nu aveau puterea să potolească dorul 
din sufletul meu. Mă gîndeam necontenit la tine. Pro babil că 
atunci s-a petrecut cu mine acel fenomen încîntător, menţionat  
 în cărţile de ştiinţe naturale, care face ca fluturii masculi s ă 
parcurgă distanţe enorme spre a-şi întîlni perechea.
Contesa suspină fericită.
- Cînd ne-am revăzut întîmplător la Paris...
- La un bal al prinţesei Trubetzkoy...
- Exact. Am avut atunci senzaţia că cerul se deschide şi tu  
 îmi apari într-o aură strălucitoare. . .
- Să nu-mi spui, Charlotte, că m-ai asemult cu sfinţii din icoanele 
bizantine.
- Tocmai asta a fost impresia mea! Arhanghelul Mihail în uniformă 
modernă, cu pieptul scăpărînd de stele. . .
- Aşa de frumos lucesc decoraţiile mele? întrebă candid 
generalul.
- C înd eşti îndrăgostită, fanteziile cele mai neverosimile  
capătă aparenţa realităţii.
O expresie de infatuare se aşternu pe chipul generalului.
Rosti cu afectată modestie:
- N-aş fi crezut că la vîrsta mea mai pot stîrni sentimente 
atît de profunde, de frumoase.
Contesa făcu o mutră drăgălaşă:
- Câteodată îmi inspiri sentimente mai puţin frumoase. 
Alaltăieri, de pildă, la serata ducesei de Lusignan-Valois, îmi 
venea să-ţi scot ochii.
- De ce? exclamă generalul, rotunjindu-şi gura.
- Cînd ai dansat cu Madame de Pontmartin, i-ai şoptit vorbe
dulci.
- Cum ai putut să auzi şoaptele mele dulci, cînd tu valsai în  
braţele altui bărbat, iar orchestra cînta destul de tare?!
- Ţi-am citit vorbele în mişcarea buzelor si în scînteierea ochilor.
Contesa îşi lipi capul de pieptul generalului.

42
 

- Te iubesc atît de mult, iepuraşule!. . . Aş fi tare nenorocit ă 

dacă ar izbucni un nou război - cum trîmbiţează ziarele. Aş fi 
nevoită să te părăsesc, spre a mă înapoia în Germania.
- Căsătoreşte-te cu mine şi ai să rămîi definitiv la Paris.
- Nu-mi vorbi de căsătorie! Ştii bine că nu se poate. E  
destul că soţul meu îmi acordă toată libertatea, în schimbul  
 îngăduinţei mele de a-şi face și el mendrele. Ca să rămînem 
 împreună, trebuie să domnească pacea. Nu-mi place să discut  
politică, scumpul meu. Prefer totuşi o dezarmare, unui r ăzboi 
susceptibil să ne despartă iarăşi.
Generalul se îmbăţoşă marţial:
- Franţa nu poate şi nu trebuie să se umilească, renunţînd la  
armata ei, pentru că prinţului Bismarck i s-a năzărit să ne
îngenunche. Îi lipseşte realismul. Astăzi Franţa este încă slab ă, dar  
mai puternică decît Franţa din '870. Nu pretind că am obţine o  
victorie spectaculoasă asupra Germaniei. I-am da însă mult de 
lucru.
În clipa aceea se simţea plin de importanţă. În mîinilei lui se
aflau pîrghiile apărării ţării. Dacă diplomaţii nu vor izbuti s ă 
salveze pacea, el va trebui să cîştige războiul.
- Ştiu că asupra umerilor mei apasă o grea responsa -
bilitate. Deunăzi, i-am găsit pe Decazes deprimat.  
„Trezește-te, omule, i-am spus, situaţia noastră nu este 
disperată! Posedăm unsprezece corpuri de armată şi pe 
deasupra șase divizii de cavalerie activă. Avem 500.000
oameni sub arme, iar în timp de război putem dispune de peste 
un milion şi jumătate de soldaţi, la care s-ar adăuga 50.000
genisti. În cazul că am păşi la o mobilizare generală, am depăşi 
cu mult trei milioane şi jumătate de oameni. Efectivele de 
război ale Germaniei abia dacă depăşesc l.000 de batalioane, 600 de
escadroane si 400 de baterii de artilerie. În condiţiile acestea, scumpa 
mea, cancelarul vostru ar trebui să reflecteze adînc, înainte  
de a ordona trupelor sale: Nach Paris!
Generalul de Cissey se si văzu instalat pe un mamelon,  
dominînd un vast cîmp de bătălie presărat cu un milion de 
soldaţi nemţi ucişi. Divizii germane în derut ă, decimate si  
 împanicate, fugeau spre buza orizontului, urmărite de trupele  
franceze victorioase. Statuia sa, dăltuită în marmură, va fi 
 înălţată în Dome des Invalides, alături de catafalcul lui Napoleon.
- Da, da! Nu-l sfătuiesc pe Bismarck să înceapă războ iul!
Dacă mai are un dram de raţiune, se va abţine să ne  
atace!

43
 

*
**
Căpitanul Delarue stătea pe trotuar şi privea gînditor faţada 
de vizavi a somptuoasei vile pe care contesa von Kaulla o
 închiriase îndată după sosirea ei la Paris. Clădirea era cufundată 
 în întuneric. Numai la una din ferestrele etajului întîi se z ărea o  
geană de lumină care se strecura timid printre dra periile
imperfect trase. Căpitanul Delarue ştia că fereastra aceea  
răspundea în budoarul baronesei. Delarue mai ştia şi alte,  
lucruri despre contesa von Kaulla. Ştia, de pildă, că în budoa rul
ei se afla în momentul acela generalul de Cissey. Nu era ceva
extraordinar ca un ofiţer, fie el si general, să frecventeze  
budoarul unei contese. Faptul devenea suspect datorită unor 
 împrejurări bizare. Generalul respectiv, de pild ă, de ţinea func ţia 
de ministru de Război al Franţei, iar amanta sa era ger mană. 
Ceva mai mult, Franţa şi Germania se aflau în pragul unui 
război. Cel puţin aşa pretindeau ziarele din cele dou ă ţări.
Căpitanul Delarue purta haine civile de un cenuşiu murdar,
şi de o croială neutră, spre a nu atrage atenţia. Avea o pălărie  
moale, tot cenuşie, l ăsată pe ceafă, şi care-i d ădea aspectul
unui chefliu întîrziat pe stradă. Din clipa în care fuse se informat
că ministrul de Război devenise un oaspete cvasi-permanent al 
contesei, un imaginar clopoţel de alarmă îi zgîndărise bănuielile.
Îşi începuse investigaţiile numai datorită unui ra ţionament  
elementar, la care se adăuga un al şaselea simţ, rod al 
inspiraţiei sau poate al unei vagi intuiţii. Fa ţă de general,
căpitanul Delarue încerca un simţămînt complex. Deşi era cu  
treizeci de ani mai tînăr decît ministrul s ău, nutrea pentru  
acesta toleranţa binevoitoare a unui unchi înţelept şi hîrşit cu  
viaţa faţă de un nepot strălucit la minte, dar ştrengar şi vag  
iresponsabil. Bănuielile lui faţă de contesa Kaulla căpătaseră 
oarecare temei, după ce aflase că aceasta - deşi se bucura de o
bunăstare materială în Germania - nu era nici pe departe atît de
bogată încît să-si permită luxul de a închiria o vilă pariziană atît  
de somptuoasă. Nu era de presupus că generalul de Cissey o  
 întreţinea, fiindcă veniturile lui, limitate la leafa de militar, abia  
dacă îi ajungeau să ducă un trai corespunzător rangului său şi  
să locuiască într-un apartament relativ modest. În splendida
casă a contesei, ministrul - un epicurian convins - se simţea ca un 
păstrăv într-un cristalin pîrîu de munte.
În afară de aceste elemente, căpitanul nu găsise nimic care 
i-ar fi putut întări suspiciunile. Contesa nu era în relaţii cu  
crema nobilimii franceze si nici cu liderii politici. Pu ţinele  

44
 

persoane care o vizitau făceau parte din înalta burghezie şi se 

bucurau de o respectabilitate recunoscută. Spre a se în credinţa 
că prietena generalului nu este în contact cu indivizi suspecţi,  
cumpărase pe unul din servitorii ei, care-i procura s ăptămînal 
lista tuturor vizitatorilor, fără s ă-i omită pe fur nizori ori pe
meşterii chemaţi ocazional pentru diverse reparaţii casnice. 
Delarue cercetase cu lupa viaţa, legăturile si pe cît posibil  
metehnele fiecăruia. Şi aici investigaţiile lui r ăm ăseseră fără 
rezultate. Îndîrjit, pusese agenţi pe urmele contesei, care o filau
ori de cîte ori ieşea în oraş. Întocmise o listă a tuturor localurilor 
frecventate de ea - teatre, restaurante, expoziţii - a caselor
particulare în care era primită şi chiar a prăvăliilor de tot felul  
unde îşi făcea cumpărăturile. Nici în domeniul acesta nu găsise 
vreo asperitate de care să se agațe. Delarue era furios.
Comportarea contesei era prea inocentă ca să nu-i provoace 
neîncrederea.
Căpitanul se uită la cupeul staţionat în faţa unei case din 
apropiere. Vizitiul picotea pe capră. Nu cumva era vreun agent 
al Siguranţei, care o urmărea, de asemenea, pe Frau von Kaulia?
Zîmbi. Se deprinsese să vadă agenţi ai Siguranţei si spioni în 
mai toţi oamenii de pe stradă. Deformare profesională! Îşi
aprinse o ţigară, făcînd mîinile căuş, astfel încît s ă ascundă 
flăcăruia chibritului, deprindere dobândit ă pe front. Nu intra în  
atribuţiile lui să fileze suspecţii. Normal ar fi fost s ă claseze  
dosarul contesei. Un al şaselea simţ îl îndemna însă a nu-şi slăbi 
vigilenţa.
Un poliţist în uniformă, care patrula pe stradă, se apropie de  
căpitan, rotindu-și în joacă bastonul ţinut la spate.
- Circulă! Circulă! îl apostrofă cu severitate.
Delarue nu avea interesul s ă-şi dezvăluie identitatea. R ăs -
punse cu afectată umilinţă:
- Plec, domnule poliţist! Plec! Îmi aprinsesem o ţigară.
- Bine! Ai aprins-o! Acum şterge-o! Glasul lui devenea
ameninţător.
Căpitanul duse mîna la pălărie în semn de salut şi, ridicîndu-
şi gulerul pardesiului, porni în direcţia din care venise poli ţistul.  
Acesta îl urmări cîteva clipe cu privirea, apoi îşi continuă drumul  
agale, pierzîndu-se după colţul străzii. Delarue se uită peste 
umăr şi c înd văzu că poliţistul se topise, se înapoie la postul său  
de observaţie.
„Trebuie să existe o fisură în cuirasa contesei, îşi zise.  
 Trebuie!"
Dimineaţa îl prinse în acelaşi loc. Îl încolţiseră fiorii, fiindcă 

45
 

noaptea fusese deosebit de rece. Rezistase însă pe pozi ţie.  

„Dacă aş fi fost santinelă, reflectă, m-ar fi întrebat cineva dacă 
mi-e frig?" Ajunsese la a zecea ţigară. Avusese însă grijă să  
arunce chiştocurile cît mai departe, pentru a nu se da de gol c ă 
stătuse o vreme atît de îndelungată într-un singur loc. Spre 
norocul său, poliţistul nu se mai înapoiase pe vechiul traseu.
La şase si jumătate - se luminase bine de ziuă, iar trăsura  
lăptarului îşi f ăcuse deja turneul, distribuind sticle pline pe la  
diverse porţi - generalul de Cissey, în civil, părăsi locu inţa
contesei. Mergea băţos, trădîndu-şi profesia de militar. Bastonul 
de abanos, pe care-l mînuia cu dezinvoltură, lovea ritmic 
trotuarul.
De îndată ce-l văzuse pe general ieşind în stradă, Delarue îşi 
ascunsese faţa înapoia gulerului ridicat al pardesiului. Cissey îl 
cunoştea personal. Ar fi fost penibil s ă-l descopere făcînd de 
pază sub ferestrele contesei. „Şi-ar fi închipuit c ă-i sînt rival!"  
zîmbi înveselit.
Ministrul de război se îndepărtă ţanţoş. Desigur că se în drepta
spre apartamentul său de pe malul drept al Senei, spre a-şi 
schimba veșmintele civile cu ţinuta militar ă.
Vizitiul cu trăsura plecase de mult. Va să zică nu era agent, 
aşa cum îşi închipuise Delarue. Îşi aprinse o nouă ţigară. Cu 
mîinile înfipte în buzunare, se uită iar ăşi la ferestrele dormi -
torului contesei. „Culmea ar fi ca femeia aceasta să fi venit la  
Paris, minată numai de dragostea ei pentru Cissey!" cugetă 
dubitativ.
Nu-şi încetă veghea, deşi la Biroul 2 îl aşteptau cîteva do-
sare care se cereau a fi urgent rezolvate. Printre altele, cazul
unui spion care se introdusese prin efracţie în cabinetul am-
basadorului turc. Din casa de fier cu documente secrete, furase
o mapă cu scrisori de bună seamă foarte importante, de vreme 
ce ambasada turcă sesizase Siguranţa franceză. Delarue intrase
pe fir de îndată ce anchetatorii ajunseseră la concluzia că 
operaţia fusese săvirșită de un spion rus, care cu cîteva zile în  
urmă subtilizase o mapă cu documente secrete din biroul  
ataşatului militar al Austro-Ungariei, folosind acelaşi procedeu.
„Frau von Kaulla e mai importantă decît spionul rus! reflectase
Delarue îndîrjit. Pentru spion mai am timp!”
Cîţiva furnizori intrară si ieSir ă din vila contesei la di verse
intervale de timp. La ora unsprezece - greu mai trece timpul! - Frau von
Kaulla îşi părăsi locuinţa, plecînd spre centru. Ca de obicei,  
mergea pe jos, căci - explicase ea generalului şi cunoscuţilor - îi
plăcea mişcarea, indispensabilă păstrării unei si luete impecabile.

46
 

Delarue se luă ca un copoi pe urmele ei. Somnul, care în-

cepuse la un moment dat să-i îngreuieze pleoapele, se topise. 
Păşea alert, înviorat de căldura plăcută a soarelui, care-i sco-
sese frigul din oase.
Asemenea oricărei femei cochete, contesa făcu un turneu  
prin cîteva magazine de lux; dar nu z ăbovi în nici unul. Unele  
dintre acestea le vizita pentru întâia oară. Căci Delarue învă-
ţase pe de rost lista furnizorilor obişnuiţi ai contesei, cu datele  
precise la care-i frecventase.
Vioaie ca o gazelă, Frau von Kaulla se opri în faţa vitrinei unui 
magazin cu mănuşi de pe Rue de Rivoli. Admiră cîteva clipe  
obiectele expuse, apoi intră în prăvălie. După puţin timp ieşi cu  
un pacheţel în mînă.
Deodată, în mintea căpitanului zbîrnîi un semnal de alar mă: 
Contesa trecuse prin magazinul acesta cu o săptămînă în urmă.  
Vizitele ei se repetaseră la intervale nu prea îndepărtate. O 
femeie cochetă are nevoie de multe mănuşi. Unele  
colecţionează asemenea articole. Dar orice exagerare strică.  
Contesa frecventa prea des acest magazin, pentru ca Delarue
să considere vizitele ei pur întâmplătoare. Hotărî deci s ă-şi  
concentreze investigaţiile asupra mănușeriei.
A doua zi de dimineaţă, proaspăt bărbierit, pus la punct,  
afectând comportarea unui tînăr elegant si frivol, se înf ăţişă la 
magazin. Sub pretextul cumpărării unei duzini de mănuşi - se
arăta foarte dificil în alegerea nuanţelor - intră în vorbă cu 
patronul, un evreu politicos de origine spaniolă. Află ast fel că 
acesta era ajutat de salariaţi relativ tineri, un francez din  
Menilmontant şi un alsacian originar din Golmar. Alsacianul
intrase în serviciu cu cîteva luni în urmă. Avea o figură care nu 
spunea nimic, iar îmbrăcămintea sa era neutră ca si întreaga-i
 înfăţişare.
Delarue p ărăsi încîntat prăvălia, purtînd într-o cutie plat ă 
mănuşile proaspăt achiziţionate. Era convins c ă se afla pe o 
pistă bună. Cercetări discrete d ădur ă rezultate. Alsacianul - pe
nume Julien Steineg - se stabilise la Paris în 1872. Prin mijlocirea
unui alt alsacian, agent al său, care se împrieteni cu vînzătorul  
de mănuşi, c ăpitanul află că Steineg se refugi ase în Franţa, 
deoarece nu mai putuse suporta stăpînirea nemţească. Familia 
lui rămăsese la Colmar. Patriotismul afişat de Julien Steineg ar f i
trebuit să pledeze în favoarea bunei lui credin ţe. Delarue  
imagină însă o ipoteză care avea toate șan-sele să fie 
plauzibilă. Nu cumva alsacianul sosise la Paris trimis de
serviciul secret german, care-l avea cu ceva la m înă? Biroul 2 

47
 

francez recrutase numeroşi agenţi din Alsacia. Prin intermediul  

lor Delarue află lucruri senzaţionale. Un frate al lui Julien  
Steineg - Ambroise Steineg - fusese arestat de poliţia germană 
fiindcă ascunsese într-o magazie un mic arsenal - patru puşti
„Gros" folosite de armata franceză, o puşcă „Martini-Henry",  
trei pistoale „Colt" şi alte cinci pistoale „Smith and Wesson" cu
muniţia respectivă. Graţie acestor arme, c îţiva oameni ar fi putut 
rezista unui asediu. Ambroise Steineg f usese judecat şi
condamnat la moarte. În timpul procesului se adunaseră dovezi 
cum că armele urmau să fie folosite de un grup de atentatori, 
care-si propuneau să ucidă pe guvernatorul Alsaciei. În ajunul
executării sentinţei, Ambroise Steineg înain tase împăratului 
Wilhelm o cerere de graţiere care fusese admis ă, pedeapsa cu  
moartea comutîndu-se în închisoare pe termen lung. În răstimpul cuprins 
 între condamnarea la moarte si aprobarea cererii de graţiere, 
 Julien Steineg se „refugiase" în Franţa. Acest gest de ostilitate  
la adresa Germaniei ar fi fost natural - presupune Delarue - să 
atragă represalii asupra familiei sale, nu să determine o uşurare 
a pedepsei lui Ambroise. Argumentul acesta spulberă ultimele  
 îndoieli ale căpitanului. Concluziile sale părură întemeiate  
organelor competente.
Julien Steineg fu supus unei supravegheri strînse. După o nouă vizită 
a contesei Kaulla la magazinul de mănuşi, alsacianul fu arestat
 în vreme ce preda un document unui personaj suspect, german
de origine, urmărit de mai multă vreme de Siguranţa francez ă.
Supus unui sever interogatoriu, Julien izbucni în hohote de plîns,
apoi mărturisi că fusese recrutat de serviciul secret al Reichului  
şi trimis în Franţa pentru a îndeplini o serie de însărcinări, 
printre care transmiterea mesajelor contesei Kaulla către un 
agent de legătură german.
Căpitanul Delarue înregistrase un succes de „calibru greu". 
Aparent, misiunea lui se încheiase. Dar abia acum aveau să 
 înceapă complicaţiile. Cînd luă sub braţ dosarul „cazului Kaulla"
spre a se înfăţişa locotenent-colonelului Dubois, şeful Biroului 2,
 îl trecu un fior de emoţie. În mîna lui se afla soarta generalului
de Cissey, ministrul de Război, şi în ultimă instanţă şeful său 
suprem. I se părea oarecum ciudat, ca el, un  simplu căpitan, să 
poată răscoli un val de fund, care să măture personalităţi de 
prim rang sau eventual un întreg cabinet ministerial. Mai exista
şi riscul ca preşedintele Republicii şi guvernul s ă muşamalizeze  
această afacere, capabilă să stîrnească o mare furtună, 
răsturnînd regimul aflat la putere. În acest caz, Cissey, rămas la 
cîrma departamentului de Război, n-ar ezita să strivească pe  

48
 

insignifiantul căpitan care cutezase s ă-l împingă pe marginea 

prăpastiei.
Aceste gînduri aruncară un duș rece asupra euforiei lui Delarue.
Aproape că regreta dezlegarea unui astfel de caz care îl punea 
 într-o poziţie atît de periculoasă. Dar zarurile fuseseră aruncate,  
 înapoi nu mai putea da. Aspiră adînc aerul si, înarmîndu-se cu 
un curaj eroic, îşi f ăcu semnul crucii şi, cu dosarul sub braţ, 
porni spre cabinetul locotenent-colonelului Dubois.
Generalul Blot, subșeful Marelui Stat-Major General, sosi la
palatul Elysee la patru după amiază, oră foarte nepotrivită 
pentru a fi primit în audienţă de mareşalul Mac Mahon, pre-
şedintele Republicii Franceze. Avea s ă-i facă o comunicare atît  
de importantă şi de urgentă, însă, încît g ăsise cu cale s ă nu  
amîne o discuţie care promitea să fie mai mult decît penibil ă.
Normal ar fi fost să nu se înfăţişeze mareşalului trecînd  
peste generalul de Cissey. Dar stupefiantele revela ţii ale agen-
tului german Julien Steineg erau atît de compromi ţătoare pen -
tru ministrul de Război, încît nici nu era de conceput să-l anunţe 
 în prealabil pe acesta asupra concluziilor formulate de căpitanul
Delarue, după cercetarea cazului von Kaulla.
Se întrebă dacă Cissey ar fi procedat altfel în cazul c ă el, 
Blot, s-ar fi aflat în postura ministrului. Dac ă l-ar fi anunţat pe 
Cissey asupra încurcăturii în care intrase, n-ar fi fost ex clus ca
acesta să-si tragă un glonte în cap, final pe care subșeful
Statului Major General nu dorea să-l provoace.
Regreta infinit faptul că şeful s ău, generalul Gresley, se afla  
 în inspecţie la o mare unitate militară din sudul Franţei. Acum îi  
revenea lui să fie mesagerul unor veşti rele, misiune care-i  
repugnase întotdeauna.
Căpitanul viconte de Gonay, ofiţer de ordonanţă al pre-
şedintelui Republicii era de serviciu la Palat cînd Blot ceru s ă fie  
primit în audienţă de şeful Statului. Gonay îi explică stingherit:
- La ora aceasta Excelenţa Sa nu primeşte audienţe.
- Trebuie să-i vorbesc imediat domnului mareşal!
- Evident, dacă aşa stau lucrurile, voi încerca să anunţ 
Excelenţei-Sale sosirea dumneavoastră. Nu credeţi totuşi că ar 
fi preferabil să reveniţi la șase? Atunci Excelenţa-Sa ar putea să 
vă primească...
- Lasă-mă, domnule căpitan, să judec personal oportu -
nitatea vizitei mele la această oră nepotrivită. Te rog s ă mă  
anunţi domnului mareşal!
Vicontele de Gonay se încruntă imperceptibil şi îşi potrivi  
monoclul.

49
 

- Prea bine. Vă rog să aşteptaţi.

Izbi călcîiele, apoi părăsi încăperea. Străbătu cîteva galerii şi  
saloane, sui o scară de marmură si ajunse la uşa aparta-
mentului prezidenţial. Ciocăni discret. Justin, valetul perso nal al
mareşalului, îl întîmpină deschizînd zgîrcit unul din canaturi.  
Vicontele anunţă vizita generalului Blot, subliniind urgen ţa  
invocată de acesta. Servitorul se arătă intransigent.
- Excelenţa-Sa a poruncit să nu fie deranjată pînă la  
ora şase.
- Ştiu, dar domnul general Blot. . .
Într-o cameră retrasă, pe care și-o amenajase în cabinet particular,
maileșalul Mac Mahon, preşedintele Republicii Franceze, cînta din
cimpoi o melodie veselă, săltăreaţă, menită să-i mai însenineze 
fruntea, întunecată, în restul zilei, de grijile absorbitoare ale  
guvernării. Pentru Mac Mahon cimpoiul juca rolul îndeplinit de
vioară în viaţa lui Ingres. Bătrînul mareşal îşi destindea nervii  
executînd cu măiestrie melodii de pe tărâmurile îndepărtatei  
Scoţii. Pentru ca această inofensivă ocupaţie extraprofesională 
să nu atragă atenţia lumii din jur, îşi căptuşise cabinetul cu
piele matlasată, material ce izola perfect sunetele pline de 
vioiciune ale rusticului instrument de suflat, respins cu dispre ţ 
de marile orchestre.
Pasiunea nemărturisită a mareşalului pentru cimpoi era 
 justificată de originea sa scoţiană. Vocea sîngelui îşi găsise 
mijlocul de a se exprima într-un mod care nu risca s ă com-
promită apartenenţa franceză a celor din neamul Mac Mahon, 
care renunţaseră la orice legătură cu patria-mumă încă din 
secolul XVIII, c înd un vrednic şi priceput medic - strămoşul
actualului mareşal  –  îşi scuturase papucii de ţarina înnouratei şi
sălbaticei Scoţii, spre a se stabili sub cerul senin   şi ospitalier al
Franţei. Discipolul lui Aesculap era îndrăgostit şi de cariera  
armelor. Neputându-le îmbrăţişa pe amîndouă, găsise o cale 
ocolită spre a da frîu liber ambelor pasiuni. Se ataşase în calitate
de chirurg pe lîngă şcoala regală de cavalerie. Exerciţiile hipice 
ale elevilor, viitori ofiţeri în armatele graţiosului suveran Louis  
XV, se soldau adeseori cu umeri dislocaţi, coaste rupte, capete 
sparte, care necesitau prompte reparaţii medicale. Atît de 
priceput era chirurgul scoţian în treburile lui doftoriceşti, încît  
faima sa făcuse ocolul Franţei. Clientela se îmbulzea mai vîrtos 
decît la locurile sfinte de pelerinaj, renumite pentru vindec ările  
miraculoase. Cu onorariile adunate cu sîrg, medicul îşi
cumpărase un titlu de marchiz. Un nobil de vi ţă veche,  
coborâtor dintr-un cruciat, care-l însoţise pe regele Louis cel  

50
 

Sfînt în tragica-i expediţie mili tară pornită împotriva 

necredincioşilor sarazini, auzind de intrarea medicului în
rîndurile aristocraţilor, exclamase cu dispreţ:
- În trecut, rangul de cavaler era cucerit cu sabia, pe cîmpul
de luptă. Azi se cucereşte cu clistirul si cu lanţeta.
- Şi sabia şi lanţeta înţeapă! exclamase cu humor medicul.
Strănepotul doctorului cu perucă pudrată ignorase lanţeta  
străbunului si alesese sabia, aducînd definitiv în familia sa 
patima războinică. Sub domnia lui Napoleon al III-lea, tînărul
Mac Mahon se căţărase în ierarhia militară pînă la rangul de  
mareşal. Victorios în bătălia de la Mangenta împotriva aus-
triecilor fusese recompensat cu titlul de duce de Magenta de
către împărat care-şi închipuia că izbutise să egaleze gloria 
unchiului său Napoleon I.
Explozia r ăzboiului franco-german, care avea să măture nu 
numai cel de-al doilea Imperiu, dar şi o întreagă lume,  i-a hă-
răzit mareşalului duce să guste și din vinul amar al înfrîngerii.
Germanii nu se comparau cu austriecii. Învins la Weissenburg şi Würth,
iar în cele din urmă la Sedan, îşi văzuse recompensate serviciile
 în 1873 prin înscăunarea sa în suprema funcţie de preşedinte al  
Republicii Franceze, îndată după retragerea lui Thiers din viaţa  
publică.
Urmaşul medicului înnobilat era un personaj demn, p ătruns
de importanţa misiunii sale, devotat ţării şi poporului ajuns sub 
oblăduirea sa.
Se spunea că Mac Mahon este un fenomen, deoarece, spre 
deosebire de alţi preşedinţi de republică, nu numai c ă nu se  
pusese pe înavuţire, ci îşi cheltuia propria avere spre a -şi în-
deplini cu toată strălucirea misiunea de purtător de cuvînt al  
Franţei renăscute.
Mareşalul era potopit de griji. Pe t ărîm intern - conflictele
acerbe dintre monarhiști şi republicani, precum si frămîntările  
furioase din sînul fiecărei facţiuni în parte, iar pe t ărîm extern -
sperietoarea unui nou război cu Imperiul German în plin ă si  
viguroasă ascensiune. Reconstrucţia ţării greu încercate dup ă 
dezastrul din 1870 fusese lăsată pe planul al doilea, în acest  
ameţitor maelstrom, mareşalul îşi găsea un singur derivativ
capabil să-i mai destindă nervii: cimpoiul.
Doamna mareşal, coborîtoare din familia ducală de Castries, 
făcea parte din vechea nobilime, de sînge, care-şi stabilise
penaţii în aristrocraticul cartier Saint-Germain. Dacă soţul ei ar 
fi cîntat la pian sau la vioară, la clarinet s au chiar la trombon, n-ar fi
avut nimic de obiectat. Neron era un virtuos executant din gură, iar Friedrich 

51
 

al II-lea, regele Prusiei, atingea la flaut performanţe atinse doar  

de profesionişti cu renume. Cimpoiul era însă prea plebeu  
pentru gusturile ei rafinate. Spre a-şi face gustul neştiut de
nimeni, Mac Mahon apelase la stratagema secretului cel mai
deplin. Cînta în  taină, protejat de vigilenţa valetului său 
personal, care-i îndepărta pe intruşi cu străşnicia unui dul ău  
credincios şi harnic.
Intransigenţa servitorului fu pusă la grea încercare. Generalul
Blot nu cedă. Stărui cu atâta vigoare să fie primit de şeful
Statului, înc ît în cele din urmă valetul se îndur ă s ă tul bure
solitara desfătare muzicală a stăpînului.
Mac Mahon, înştiinţat, se despărţi cu regret de cimpoi şi 
trecu în cabinetul său de lucru. Peste cîteva momente, gene -
ralul îşi făcu grav intrarea. După scuzele de rigoare, puse pe  
birou, sub ochii preşedintelui, dosarul cazului von Kaulla. În
timpul lecturii pieselor scrise, prinse cu şnur între copertele
cartonate, trăsăturile b ătrînului şef de Stat se alterară vizibil.  
Muşchii fălcilor începură s ă-i joace sub pielea ridată a obra jilor.
Ridică privirile de deasupra dosarului.
- Blot, ce scrie aici corespunde în totul adevărului?
- În totul, Excelenţă, răspunse monocord generalul.
Mac Mahon plecă fruntea. Stătu cîteva clipe nemişcat, apoi
agită un clopoţel de argint. Ofiţerul de ordonanţă răspunse la  
apei.
- Ordonaţi, domnule mareşal!
- Generalul de Cissey să vină imediat la mine!
După ce căpitanul de Gonay se retrase, se adresă genera-
lului:
- Blot, cînd va sosi de Cissey să treci în camera alăturată. 
Vreau să-i cer explicaţii între patru ochi. Îţi promit că voi rezolva 
această chestiune.
 Trei sferturi de oră mai tîrziu, ministrul de R ăzboi îşi f ăcu  
 jovial intrarea. Arbora un foarte cochet costum civil, în cravata
cu picăţele purta un ac cu o perlă neagră superbă. Preşedin tele
privi critic bijuteria. De Cissey salută cu familiaritate, aşa cum 
se procedează între prieteni, si se aşez ă nonşolant în tr-un
fotoliu „Empire".
- De ce m-ai chemat la ora asta atît de nepotrivită? Cu rierul
tău m-a scos din alcovul unei foarte frumoase doamne. Ce s-a 
 întîmplat? Au pătruns pe teritoriul nostru trupele germane?
 Tonul lui era glumeţ. Avea obrajii uşor congestionaţi. B ăuse
mult sau poate făcuse dragoste? După o anumită vîrstă,  
gustarea acestor plăceri lasă urme vizibile.

52
 

Mareşalul îl privi sever:

- Cissey, perla aceea neagră reprezintă preţul  
trădării sau este un cadou din partea unei femei care te-a 
 îmbrobodit ca pe un imbecil? Aş prefera a doua alternativă, deşi 
nu te onorează deloc, decît să ştiu că ţi-ai vîndut ţara pentru  
bani.
Zîmbetul îngheţă pe buzele ministrului. Se ridic ă brusc din  
fotoliu.
- Ce vrei să spui? Dacă ai făcut o glumă, te previn că este
foarte proastă.
Mac Mahon împinse spre el dosarul deschis.
- Stai jos şi citeşte. Apoi vom sta de vorbă!
De la primele file pe care-si aruncă ochii, broboane de su-
doare prinseră să se scurgă pe fruntea si pe obrajii cu pete  
violacee ai ministrului. Mareşalul îi urmărea reacţiile pe chip.  
Stupoarea profundă, copleşitoare, întipărită în ochii genera lului
nu părea contrafăcută. Acesta era nu numai şocat de r evelaţiile 
cuprinse între pereţii dosarului, dar şi apăsat de o ruşine
nimicitoare. Mac Mahon cunoştea oamenii. După jocul de
expresii oglindite pe fizionomia lui de Cissey, înţelese că acesta 
nu era vinovat decît în măsura în care se l ăsase prostit de o  
femeie fără scrupule.
Generalul termină lectura fără ca tăcerea din camer ă să fi  
fost tulburată de vreun cuvînt. Doar ceasul aurit de pe cămin îşi
depăna molcom tic-tacul. Cînd ridică ochii de deasupra 
dosarului, chipul îi era descompus, livid. Bărbia, mîinile îi 
tremurau.
- Îngrozitor! bolborosi, îngrozitor! M-am lăsat prostit ca
un tînăr imperb! Nu pot să cred! Nu pot să cred!
Îşi masă tâmplele, strînse parcă în chingi înroşite în foc.
- Îţi jur că n-am ştiut nimic. În vanitatea mea prostească, 
mi-am închipuit că mă iubeşte. Vai, cît de amar m-am înşelat!
Mareşalul îşi netezi gînditor musta ţa albă.
- Greşelile se plătesc, Cissey!
Generalul îşi desprinse cu gesturi sacadate acul cu perl ă de 
la cravată, îl lăsă să cadă pe parchet şi îl strivi cu călcîiul.
În aceeaşi seară, doi inspectori de la Siguranţă se înfăţi şară 
contesei von Kaulla. Politicos, dar ferm, îi puseră în vedere că 
este expulzată din Franţa.
Frau von Kaulla protestă vehement:
- Nu înţeleg de ce s-a luat împotriva mea o măsură ve-
xatorie? Mă voi plînge prietenilor mei, toţi oameni cu influ enţă! 
Mă voi plînge ministrului de Război, generalul de Cissey!

53
 

- Generalul de Cissey nu mai face parte din guvern,

doamnă!
- De cînd?
- De azi, doamnă.
Baroneasa se schimbă la faţă. O încolţiră presimţiri rele.  
Scăzu tonul:
- În sfîrşit, ce imputări mi se aduc?
- Sînteţi învinuită că faceţi spionaj în favoarea Germaniei.
Obrazul contesei se aprinse. Afectă o indignare, care nu 
convinse pe nimeni.
- Dar asta e o calomnie neruşinată! Am să mă plîng am-
basadorului ţării mele! Voi pretinde să mi se ceară scuze de 
către reprezentanţii autorit ăţilor franceze!
- Doamnă, vă invit să încetaţi comedia! Dispunem de probe 
indiscutabile! Aţi săvîrsit acte de spionaj împotriva acestei ţări. 
Complicii dumneavoastră au şi fost arestaţi, urmînd a fi deferiţi  
 justiţiei. Mulţumiţi Proniei că nu le împăr tăşiţi soarta.
Contesei von Kaulla i se încleştară fălcile. O cuprinse un val 
de panică. Asistă la percheziţia care i se făcu, f ără să mai  
schiţeze un gest. Îşi adună apoi bagajele sub supravegherea 
poliţiştilor. În aceeaşi seară fu îndrumată, sub escortă, spre 
graniţa germană. Cînd se văzu pe teritoriul Reichului, contesa 
respiră uşurată. Dacă ar fi încăput pe seama tribunalelor fran -
ceze, n-ar fi scăpat fără o lungă perioadă de detenţie.
Ziarele franceze anunţară demisia generalului de Cissey  
pentru motive de sănătate. În jurul cazului von Kaulla nu se
făcu vîlvă. Dacă opinia publică ar fi aflat că o spioană ger mană 
a fost amanta ministrului de Război, s-ar fi stîrnit un scandal de 
asemenea proporţii, încît de pe urma lui ar fi sucombat, odată cu 
generalul de Cissey, întregul guvern. Ar fi avut de suferit
indirect şi mareşalul Mac Mahon, prieten şi protector al
generalului.
Pe generalul de Cissey, pierderea portofoliului ministerial îl
duru însă mai puţin decît spulberarea iluziilor c ă mai pu tea
inspira simţăminte de iubire femeilor tinere şi frumoase.
*
**
Dimineaţă de aprilie în Bois de Boulogne.
Pale de vînt destrămau pîcla joasă care părea s ă învăluie 
pădurea si aleile cu un strat de vată lipsită de consistenţă.  
Soarele răzbi printre zdrenţele alburii si, deodată, peste în -
treaga fire se desfăşură feeria seninului. Picăturile de rou ă 
aprinse de văpaia aurie sclipeau ca nişte riviere de diamante 

54
 

aninate pe ramuri, pe mugurii care prindeau s ă se deschid ă.  

Călăreţi matinali se plimbau pe aleile şerpuite, aspirînd aerul  
curat.
Cerul - vastă cupolă bizantină, magnific aurită - strălucea
acum orbitor, împrumutînd lumină din lumina soarelui.
Pe aleea Longchamp, prinţul Hohenlohe, ambasadorul Ger-
maniei la Paris, îşi făcea obişnuita promenadă călare, însoţit de 
un tînăr şi foarte chipeş ataşat de legaţie. Bernhardt von Bülow,
fiul secretarului de stat de la Externe. Bülow sosise de la Berlin şi se afla
 în drum spre Roma. Făcuse un ocol pînă la Paris, deoarece 
cancelarul Bismarck îi încredinţase pentru ambasador un mesaj 
personal, pe care-l socotise prea exploziv spre a fi trimis pe căi  
normale.
Tînarul von Bülow vorbea cu entuziasm despre Roma, despre
primii lui paşi în calitate de diplomat în acest în c întător oraş.
- N-am să uit senzaţia de fericire - nu exagerez, mă 
simţeam realmente fericit - cînd am coborît în Piazza di
Spagna. Deşi era în octombrie, domnea o căldură plăcut ă, ca în 
plină vară, iar cerul avea un albastru pe care nici un pictor n-a 
reuşit să-l aştearnă vreodată pe pînză. Mi-am lăsat lucrurile la
Hotelul Londrei, unde îmi reţinusem telegrafic cameră, si am 
alergat să văd Forum-ul. Abia după ce am zăbovit la picioarele 
uneia din coloanele de marmură, prin preajma căreia defilaseră 
desigur legiunile lui Caesar şi ale lui August, m-am prezentat la
Palazzo Caffarelli, unde am fost primit de domnul ministru von
Keudell. Domnul von Keudell este un personaj remarcabil.
Cugetă profund înainte de a rosti o frază. Cred c ă este mai 
zgîrcit la vorbă decît Wilhelm Taciturnul. . .
Prinţul Hohenlohe zîmbi. Îl cunoştea pe Keudell si capa-
citatea lui de a tăcea. Clevetitorii pretindeau că Bismarck  
atribuia muţenia lui Keudell profunzimii gîndurilor, superiori tăţii 
sale intelectuale. El, Hohenlohe, ştia mai bine cum stăteau
lucrurile. În copilărie, Keudell cîntase la pian, la patru mîini, cu o
prietenă de aceeaşi vîrstă, Johanna von Putthammer, care avea 
să devină mai tîrziu soţia lui Bismarck. Statornica Johanna nu-l
uitase pe colegul ei cu pantaloni scurţi . Îl prezentase în culori
atît de elogioase cancelarului, încît a-cesta îl numise pe Keudell
şef al personalului din Ministerul Afacerilor Externe, apoi
ministru plenipotenţiar la Roma. Cam în acest chip intimii  
mărimilor sînt unşi înalţi demnitari, reflectă critic prinţul. De la  
Keudell, gîndul îi fugi la Bismarck, apoi la mesajul acestuia, în
vreme ce proaspătul ataşat de legaţie perora despre 
minunăţiile Romei, Hohenlohe recapitula sensul recomandărilor  

55
 

cancelarului şi gravele lor implicaţii. „Acţionează cu prudenţă,  

dar si cu fermitate. Socotesc r ăzboiul cu Franţa inevitabil. Dacă 
tot trebuie s ă izbucnească, pref er ca acest eveniment să se 
petreacă astăzi, si nu mîine. În entualitatea unei deschideri
apropiate a ostilităţilor, manevrează astfel încît Franţa să apară 
vinovată în, ochii lumii."
În aceeaşi clipă îi ajunseră la ureche vorbele secretarului de
legaţie, care se lansase într-un discurs asupra societăţii din 
Roma.
- Este o lume politicoasă, prevenitoare, dar în  
acelaşi timp neînfrînată, pătimaşă şi atît de duplicitară, încît te  
face te gîndesti fără voie la „lumea" Renaşterii, în culise circula  
zvonul că generalul Iezuiţilor, deşi expulzat cu întregul s ău  
ordin monahal din Italia unificată şi laicizată, trăieşte confortabil  
la Roma datorită subsidiilor furnizate de regele Victor  
Emmanuel. Numeroşi miniştri si generali italieni au veri, unchi
si nepoţi printre iezui ţi. Aşa se si explică toleranţa autorit ăţilor  
faţă de membrii acestui ordin, care și-au scos pe ascuns cărţile 
si manuscrisele, inestimabile, din biblioteca lui Gesu şi le-au
transportat în Franţa. Domnul von Keudell spune că iezuiţii îşi 
propuseseră să distrugă Imperiul German, aşa cum au distrus  
Regatul Neapolelui. Însuşi ex-regele Neapolelui s-a plîns într-o zi
ministrului nostru că iezuiţii, duş mani înverşunaţi ai Casei de 
Bourbon, l-au făcut să piardă tronul.
Hohenlohe cunoştea eforturile titanice ale lui Bismarck de a
spulbera influenţa catolicismului în Germania. Vorbele lui Bülow îi
dădură o idee.
- La Roma ai putut afla numele cardinalilor ostili ordinului?
- Da. Franchi, Guidi, Martel, de Luca şi de Angelis. Aceştia
au lucrat întotdeauna împotriva iezuiţilor. Bineînţeles, acţiunea  
lor nu este de notorietate publică.
- Dumneavoastră, cei de la legaţie, căutaţi să vă sprijiniţi 
pe ei. Lăsaţi-i să înţeleagă că iezuiţii întreţin, activează spiritul  
revanşard al francezilor. Am auzit că şi prinţesa Caroline  
Witgenstein este ostilă ordinului. Am putea s ă ne fo losim şi de
ea.
Hohenlohe îşi consultă ceasul prins de buzunarul vestei cu  
un lanţ de aur.
- Bülow, spre regretul meu, va trebui să întrerupem această 
plăcută conversaţie. Peste o oră sînt aşteptat la Quai d'Orsay.  
Decazes doreşte să mă întâlnească, îmi închipui des pre ce
chestiuni vrea să mă întreţină.
Cei doi călăreţi făcură drumul întors si se îndreptar ă spre  

56
 

Porte Dauphine, unde îi aşteptau două trăsuri. Acolo Hohen lohe

 îşi luă rămas bun de la tînărul său oaspete.
- Cînd pleci la Roma, Bulow?
- Mîine în zori, Excelenţă.
- Înseamnă că nu o să ne mai vedem pînă atunci. Îţi urez 
drum bun. Totdeodată, te rog sră transmiţi complimentele mele  
lui Keudell. Dacă voi putea să-mi rezerv puţin timp liber, voi  
veni pentru două sau trei săptămîni la Roma.
Ajuns la ambasadă, Hohenlohe îşi schimbă ţinuta şi după ce  
aruncă o privire rapidă asupra ziarelor de dimineaţă, cu  ample
comentarii în jurul scăderii pronunţate a valorilor la Burs ă,  
consecinţă firească a st ăruitoarelor zvonuri prevesti toare de
război, plecă spre Quai d'Orsai.
De dimineaţă renunţase să-și mai ia micul dejun. Stările de 
 încordare nervoasă îi tăiau pofta de mîncare. Iar audienţa la 
ministrul Afacerilor Externe avea, s ă fie furtunoasă. Decazes nu  
 îl timora. Departe de asta. Ştia însă că de discuţia de azi avea 
să depindă în mare m ăsură sporirea sau scăderea tensiunii  
dintre Germania si Franţa.
În vreme ce trăsura îl ducea spre Quai d'Orsay, contempla
lumea de pe trotuare. În cazul izbucnirii unei conflagraţii - pe
care Bismarck o dorea cît mai neîntârziat ă - cîţi dintre bărbaţii,  
aflaţi acum în drum spre treburile lor, vor mai apuca să 
sărbătorească viitorul An Nou? Cîte cămine se vor îndolia? 
Numărul văduvelor şi al orfanilor va spori, după cum va spori şi  
ura dintre francezi şi germani, ură generatoare de  noi războaie. 
El, Hohenlohe, era convins, ca şi Bismarck, cum că un conflict 
militar în această parte a lumii nu putea fi ocolit. Nu era în  
interesul Germaniei să fie ocolit.
Ducele Decazes îl aştepta în cabinetul s ău. Afabil, dar în -
cordat, în ciuda aparentului său calm, întinse o mînă 
prietenească ambasadorului. Ministrul era nu numai nedumerit,  
dar şi alarmat de tăcerea de rău augur a prinţului, care în ulti -
mele zile evitase sistematic s ă-l întîlnească. Decazes socotea 
mai necesară ca oricînd o explicaţie menită - credea el - să 
limpezească apele. Raportul lui Gontaut, referitor la discu ţia 
purtată de acesta cu von Radowitz, îl trimisese reprezentanţi lor
Franţei în străinătate, reco mandîndu-le să-l aducă la cunoştinţă 
guvernelor respective. Sosise momentul ca marile puteri s ă fie 
oficial inf ormate de mersul evenimentelor.
- Domnule ambasador , am dorit să avem această întrevedere 
pentru a ne concentra eforturile în vederea salvării păcii grav 
ameninţate, pe care sînt convins că o iubiţi tot atît de mult ca şi  

57
 

mine.
Hohenlohe surise cu aparenţa unei profunde sincerităţi.
- Misiunea noastră, a diplomaţilor, este să  
salvgardăm pacea, domnule ministru. Germania doreşte 
pacea. Mai mult decît atît, are nevoie de ea spre a-şi consolida
imperiul. Numai de dumneavoastră si de oamenii politici  
francezi depinde ca războiul să fie evitat.
- Domnule ambasador, socotesc că amplele explicaţii fur-
nizate de ambasadorul nostru pe lîngă Majestatea-Sa împăratul
Wilhelm au înlăturat definitiv orice temeri în legătur ă cu pretinsele
noastre pregătiri de război. Sînt nu numai surprins dar şi îndurerat,  
prinţe, de încăpăţînarea cu care unii oameni politici din Berlin 
ne atribuie intenţii agresive.
Hohenlohe ridică mîinile spre cer, adoptînd atitudinea unui  
cardinal care imploră pe Dumnezeu Atotputernicul s ă 
mîntuiască turma rătăcită a oamenilor învrăjbiţi.
- Sînt profund îndurerat, domnule ministru, de interpretarea
pe care o daţi evenimentelor. Germania nu vrea decît să-şi ia 
măsuri de apărare. N-am să repet argumentele întemeiate ale
cancelarului Bismarck şi ale colaboratorilor săi. Am să mă refer  
numai la cîteva elemente - unele foarte cunoscute, altele mai
puţin cunoscute - care pledează în defavoarea Franţei. Sînt 
informat, de pildă, că delegaţi ai armatei franceze au f ăcut 
demersuri spre a cumpăra cai din Rusia şi din Ungaria, după ce 
au văzut că piaţa germană li se închide da torită măsurilor 
ordonate de cancelar, în urma protestelor uşor de înţeles ale 
parlamentarilor noştri.
Ducele Decazes îşi stăpîni iritarea.
- Domnule ambasador, chestiunea cumpărării de cai de pe pieţele 
străine a fost lansată de către escroci si speculanţi neruşina ţi, 
dornici să obţină preţuri astronomice pentru cei cî ţiva cai tineri 
necesari unităţilor de cavalerie în vederea în locuirii cailor
bătrîni scoşi la reformă. Am trimis o circulară la Viena, la  
Stockholm şi la Sf. Petersburg, pentru a demasca aceste
tentative de escrocherie.
Hohenlohe asculta placid explicaţiile ministrului, ţinîndu-şi 
coatele rezemate de braţele fotoliului si palmele împreuunate în  
dreptul buzelor. Peste cîteva clipe avea să arunce în balanţă un 
argument, mai mult decît atît, o dovadă care-l va prinde pe
Decazes nepregătit. Informaţia o primise în ajun de la Berlin.  
Stieber, ministrul Poliţiei Reichului, o pescuise prin agen ţii s ăi  
secreţi care împănau lumea politică franceză.
- Guvernul dumneavoastră, domnule ministru, a hotărît să 

58
 

lanseze un împrumut în vederea sporirii înarmărilor. Colegii

dumneavoastră de la ministerele de Război si Finanţe v-au 
informat, desigur.
Decazes se încruntă imperceptibil. Cum de ajunsese aceas tă 
chestiune la cunoştinţa nemţilor? Era uluitor! Dup ă scandalul
abia înăbuşit asupra cazului Cissey, se va constata oare că un 
alt membru al guvernului furnizase inamicului cu  sau fără voie -
informaţii secrete de cea mai mare importanţă? Era convins că 
Bismarck se va folosi de acest nou argument spre a lovi Franţa
şi a o discredita în faţa străinătăţii. Decazes hotărî să ia taurul  
de coarne.
- Domnule ambasador, împrumutul acesta era
necesar Franţei, secătuită de bani după plata uriaşei  
indemnizări de război impusă de ţara dumneavoastră. Pentru a  
nu da naştere la neînţelegeri susceptibile a fi speculate în 
defavoarea noastră de către pescuitorii în apă tulbure...
„Pescuitori în apă tulbure! repetă în sinea lui Hohenlohe. Ce
termen puţin diplomatic." Se bucur ă fiindcă, expresia folosit ă 
de ministru demonstra că acesta începuse să-si piardă  
cumpătul. Dar continuarea frazei interlocutorului îi t ăie orice  
elan.
- . . .si pentru a da o nouă dovadă Europei de buna noas tră 
credinţă, voi cere guvernului să renunţe la acest împrumut.
„Decazes şi-a jucat bine cartea", reflectă Hohenlohe iritat. Se  
prefăcu însă a-i accepta cu satisfacţie explicaţiile.
- Sînt convins, dcmnule ministru, că Prinţul Bismarck va  
aprecia eforturile dumneavoastră de a salva pacea.
Decazes zîmbi trist.
- Credeţi-mă, domnule ambasador, nu-mi fac iluzii asu-
pra bunelor intenţii ale cancelarului Bismarck şi nici asupra 
sprijinului pe care ni l-ar da eventual Europa. Pot să vă asigur, si vă 
rog să transmiteţi aceste asigurări şi domnului cancelar, că nu 
vom furniza Germaniei nici măcar umbra unui pretext care s ă-i  
 justifice agresiunea. Voi dovedi prin fapte Europei perfecta
noastră corectitudine şi dorinţa vie de pace a Franţei. Nu v ă 
vom ataca! Iar dacă trupele germane vor invada Franţa, voi 
sfătui pe mareşalul Mac Mahon să se retragă cu armatele si cu 
 întreg guvernul său pe Loire, si acolo s ă aştepte - fără a trage o 
singură lovitură de tun - ca Dumnezeu şi întreaga lume civilizată,  
trezită la realitate, să înfiereze agresiunea germană.
„Comediantule!" reflectă la rece Hohenlohe, analizînd stu-
diata creştere de tensiune a peroraţiei lui Decazes. ,, Ți-am în-
ţeles jocul! Eşti abil, dar partida nu s-a încheiat încă. Speri s ă 

59
 

mă las antrenat de mînie şi să-ţi dau o replică dură, pe care s-o  

foloseşti mîine împotriva mea. Nu! Nici eu nu-ţi voi oferi 
pretexte, Siretul meu Decazes!"
- Î mi permit să vă atrag atenţia, domnule ministru, re plică 
Hohenlohe cu ton potolit, ce contrasta cu stridenţele căutate  
ale interlocutorului, că resentimentele dumneavoastr ă 
 împotriva Germaniei vă determină să folosiţi termeni exagerat
de tari. N-am să mă formalizez, fiindcă iubesc pacea şi doresc
să ajungem la un modus vivendi convenabil ambelor noastre 
popoare. Voi comunica declaraţiile dumneavoastră guvernului
pe care-l reprezint, în speranţa că pînă la urmă spi ritul de
 împăciuire va învinge. În ceea ce mă priveşte, am toată 
 încrederea în cuvîntul Excelenţei Voastre, dar trebuie s ă 
admiteţi că nu-mi va fi uşor să restabilesc încrederea între 
guvernele noastre numai în temeiul unor explicaţii verbale.
- Să nu ne ascundem după vorbe, domnule ambasador. 
Dacă prinţul Bismarck ar renunţa la politica lui agresivă faţă de  
Franţa şi ar adopta o atitudine conciliantă, înţelegătoare, ar  
face din învinşii de ieri prietenii de mîine ai Germaniei . În acest
chip ar dispărea si necesitatea cheltuielilor nebuneşti pentru  
 înarmare, care în ultimă instanţă apasă pe grumazul omului de rînd.
Prinţul Hohenlohe se ridică din fotoliu, f ăr ă s ă dea un  
răspuns direct ofertei lui Decazes.
- Domnule ministru, spre s ă ne revedem spre a limpezi şi  
ultimele divergenţe care ne mai despart. Zilele acestea am să 
plec la Berlin în interes personal. Voi profita de ocazie spre a
supune cancelarului punctul dumneavoastră de vedere.
Ambasadorul se retrase luîndu-şi r ămas bun cu o amabili-
tate ostentativă, pe care ministrul o taxă - în sinea lui - drept
filistinism. Era mulţumit totuşi, fiindc ă definise atitu dinea
Franţei. Rămînea de văzut cum va reacţiona Bismarck.
*
**
- Piotr Kuzmici, mai dă-mi o păsuire! De ce vrei să mă 
nenoroceşti? Nu-ţi pot achita datoria cu bani lichizi, dar poliţele 
astea, semnate de datornicii mei, reprezintă bani. Pof tim! Ţi le 
dau!
Piotr Kuzmici Gârbov se uită din înaltul staturii sale de uriaş,  
la chelia interlocutorului, care-si lăsase capul în p ămînt şi îşi  
frămînta deznădăjduit mâinile osoase.
- De ce vrei să mă faci pe mine vinovat de nenorocirea ta, 
Ivan Ilici? Cînd ai fost la ananghie, ţi-am ascultat păsul. Te-am 
 împrumutat cu dobîndă mică, de parcă mi-ai fi fost frate.  

60
 

Ştii bine, nu sînt cămătar! Nu-mi place să-mi jupoi  

datornicii. La nevoie îi şi păsuiesc. Sînt înţeleg ător, dar nu  
tîmpit. Îmi dai în contul datoriei nişte poliţe ale unor indivizi  
insolvabili. Ai fost aprig la cîstig, Ivan Ilici! Le-ai împrumutat
bani cu camătă. Atît de bucuros ai fost  că ţi-au dat dobîndă 
mare încît nu te-ai mai uitat la garanţii. Acum vrei să-mi bagi pe 
gît nişte hîrtii fără valoare.
Se uită prin prăvălia mare, dar murdară, cu rafturi vădu vite
de mărfuri. Acolo unde ar fi trebuit să se ridice în stive baloturi
de catifea şi de stofă, se aflau acum numai straturi de praf şi  
pînze de păianjen.
Datornicul r idică asupra lui Gârbov nişte ochi apoşi, de beţiv. Îi
tremura bărbia, şi glasul îi tremura. Un hohot de plîns i se ridică 
 în gîtlej.
- Dacă-mi iei prăvălia, mă laşi pe drumuri cu toţi ai mei, 
Piotr Kuzmici. Am nevastă, fată de măritat, doi băieţi. ..
Uriaşul îl privi cu compătimire:
- Îmi pare rău pentru tine, Ivan Ilici, dar eu nu dau bani de  
pomană. Pomana o fac la biserică. Te-am împrumutat 
fiindcă mi-ai spus că vrei să-ţi cumperi mărfuri. Pentru c ă te  
cunosc de multă vreme, mi-am zis să te  ajut. Dar tu ai folosit
banii ca să faci camătă.
Datornicul, zăgăzuindu-si suspinele, îl privi cu o scînteiere 
de viclenie în ochi:
- Dar tu, Piotr Kuzmiei, nu dai bani cu împrumut?
- Sigur, fac si treaba asta. Dar nu-i omor pe oameni cu dobânzile. Evident,
 îmi iau garanţii. Gajuri, ipoteci, orice îmi poate asigura 
revenirea banilor la matcă. Prăvălia am să ţi-o iau, căci e 
dreptul meu. Dar n-am să te las pe drumuri, cum te temi. Am să 
te angajez vînzător şi am să te plătesc omeneşte. Am nevoie şi
de o slujnică. Fata sau femeia ta ar putea s ă intre la mine în  
slujbă.
- Fata si nevasta mea slujnice? Niciodată!
- Bine! Nu te supăra! Mîine trimit oameni s ă ia prăvălia în
primire. Dacă vrei, poţi să rămîi chiriaş în locuinţa de la etaj.
- Chiriaş în casa mea! se vaită negustorul.
- Casa nu mai e a ta, Ivan Ilici. Iar dacă nu crezi că ai să poţi  
plăti la timp chiria, mută-te! Să nu mă sileşti să-ţi scot la mezat  
mobilele. Postul de vînzător ţi-l păstrez. Acum te las. Mai am şi 
alte treburi. Cu bine, Ivan Il ici!
Cînd se văzu în stradă. Gârbov îşi umflă pieptul cu aerul  
primăvăratic, ascultă cu plăcere o turturea care-şi depăna cân -
tecul într-un copac, apoi se urcă în brişcă înaltă, trasă la tro -

61
 

tuar. Şfichiui cu biciul crupa lucioasă, bine ţes ălat ă a calului şi 
porni la drum. Mai avea mult de făcut în dimineaţa aceasta. 
Deşi atinsese pragul celor 60 de ani, muncea cu aceeaşi ne-
ostoită vigoare ca la 20. Ginerele său, Grişa, îl îndemna să  se
retragă din activitate, să se odihnească, să-şi îngrijească să-
nătatea, să se bucure de viaţă, căci destul trudise ca să ridice,  
cărămidă cu cărămidă, marea lui avere de azi.
- Mă crezi chiar atît de neputincios? zîmbise st r   îmb Gârbov.
Dacă mi-aș pune mintea cu tine, cît eşti de tînăr, te-aş ţinuţi eu 
umerii la pămînt în doi timpi si trei mişcări. Cum îţi închipui că 
as fi în stare să lenevesc la soare, lăsîndu-te pe tine să dai iama  
prin agonisita vieţii mele? Tu vezi-ţi de socotelile tale la
depozitul de cereale, căci la asta te pricepi, iar eu am să-mi văd  
de sănătate fără să-mi porţi tu de grijă. După ce-oi închide  
ochii, ai să te ocupi de partea din avere care are să revină 
Glikeriei şi copiilor ei. Şi cu asta am încheiat vorbăria! Şterge-o 
la muncă!
Grişa nu era băiat rău. Altfel nu l-ar fi acceptat ca ginere. Îl scotea
 însă din sărite pe Gârbov iubirea oarbă a fiicei sale pentru acest  
venetic, care la urma urmei fusese primit în familie numai spre
a-i dărui lui nepoţi. Cîteodată, cînd îl certa pe Grisa pentru cîte o  
greşeală mai gogonată, desluşea în ochii Glikeriei o expresie de  
ură care-l înfuria. „Pentru un neispr ăvit pe care l-am adus în
casă doar cu hainele de pe el, fiica mea mă priveşte ca pe un  
duşman." Într-o seară, purtarea ei îl înfuriase atît de tare, încît îi 
poruncise să-şi facă bagajele si să plece cu omul ei cu tot, a  
doua zi, în zori, încotro vor vedea cu ochii. Se zice că noaptea  
este un bun sfătuitor. În timp ce veghea în întuneric - multe ceasuri nu
fusese chip să adoarmă - i se domolise supărarea, căci 
cugetase el, este firesc pentru o femeie să-şi iubeasc ă şi să-şi  
respecte bărbatul. Afară de asta, nu se putea lipsi de copiii lor,  
pe care-i îndrăgise foarte. Dimineaţa, îi chemase pe cei doi soţi 
 în camera lui şi îi poftise - fără comentarii - să-şi desfacă 
bagajele şi să-şi vadă de treburi, ca si cînd nimic nu s-ar fi întâmplat.
Mai rău însă îl supăra Evdokia, fiica lui cea mare. Aceasta  
căzuse în mania religioasă, îmbrăţişînd credinţa sectei spas-
sovstcina, care avusese revelaţia revenirii lui Antichrist pe 
pămînt şi a identificării sale cu creştinismul. Sectanţilor le era  
interzis să aibă vreo legătură cu creştinii, p ăc ătoşi prin defi niţie. 
Mîntuirea nu aveau să şi-o găsească decît mărturisindu-şi  
păcatele si implorînd iertarea lor în faţa icoanelor Mîntuitorului  
şi a Sfintei Fecioare cu Pruncul. Evdokia se ofilise, se stafidise,
claustrîndu-se ore întregi în iatacul ei şi în ălţînd rug ăciuni fierbinţi 

62
 

cerului. Umbla înveşmîntată în negru si evita s ă dea ochii cu 

oaspeţii tatălui ei si chiar cu furnizorii.
Pe soţul Glikeriei şi pe copiii acestora îi accepta cu resemnare deşi
 îi socotea şi pe ei nişte perfizi discipoli ai Satanei.
Gârbov nu-şi iubea cu adevărat decît pe unicul său fiu, 
Nikolai, în care văzuse pe acel care avea să-i continue visurile,
strădaniile, să-i consolideze si să-i sporească averea. Nikolai 
pornea de la un nivel rezervat doar privilegiaţilor soartei. 
Părintele său plecase de la zero. Fiu al unui ţăran liberat, nu
avusese timp să se bucure de copilărie, de adolescenţă, de 
tinereţe, fiindcă din fragedă vîrstă fusese nevoit s ă-şi cîstige  
singur existenţa. Tatăl s ău, negustor ambulant, murise curînd 
după naşterea lui Piotr, de pe urma rănilor căpătate într-o 
 încăierare cu nişte beţivi la tîrgul din Nijni Novgor od. Maică-sa se 
stinsese după un an, măcinată de o boală faţă de care vrăjile şi 
descînteeele rămăseseră fără efect. Piotr continuase  
 îndeletnicirea paternă, umblînd din sat în sat cu tot felul de  
mărfuri ieftine. T ărăncile, înduioşate de viaţa grea a copilan-
drului care le trezea instincte materne, îi goleau taraba f ăr ă s ă 
se tocmească „la sînge", aşa cum făceau cu alţi vînzători 
ambulanţi, mai vîrstnici. Cînd începuse s ă-i mijească mustaţa, 
Piotr se văzuse în posesia unui capital de cîteva sute de ruble.  
Ajutat poate si de noroc, îl dublase si îl triplase uimitor de
repede. Din cele aproape șase mii de tîrguri care se ţineau anual 
prin oraşele şi satele Sfintei Rusii, Piotr le alegea - cu un fler 
remarcabil - doar pe acelea susceptibile să-i prilejuiaseă profituri  
grase. Era văzut cu căruţa lui la Saratov şi la Kaluga, la 
Simbirsk si la Poltava, la Novgorod şi la Viatko, la Vitebsk şi la
Qrenburg, fără să-si îngăduie o clipă de răgaz. Pentru că 
afacerile lui înfloreau, îşi luase un ajutor -   apoi doi. Se
 înmulţiseră si căruţele cu care-şi transporta măr furile tot mai
variate şi de bună calitate. La vîrstă de douăzeci de ani
dispunea de o caravană de douzeci de căruţe. Potrivirea de
cifre îi păruse atunci de bun augur. În 1835 închiriase o prăvălie 
la Nijni Novgorod. Îi mersese attî de bine, încît în mai puţin de  
cinci ani îşi cumpărase prăvălia, precum şi alte cîteva din jur, 
extinzîndu-şi operaţiile şi asupra comer ţului cu cereale. Urmase 
o ascensiune meteorică. Deschisese magazine arătoase la 
Vladimir şi la Riazan, apoi la Moscova şi la Sf. Petersburg. Se
specializase în comerţul de textile, de cereale și de arme, sporindu-și an
de an cifra de afaceri, lansîndu-se în operaţiuni de import-export, mai 
toate încununate de succes. La patruzeci de ani era un om
bogat. La cincizeci se afirma printre fruntaşii ghildei

63
 

negustorilor. Acum, la şaizeci, circula zvonul că va fi ridicat la  

rangul de burghez  notabil, ceea ce reprezenta o recunoaştere
oficială a meritelor sale şi a locului pe care-l ocupa în societate.
Gârbov, în ciuda situaţiei lui proeminente, nu izbutise s ă- și
rafineze manierele, limbajul, portul. Avea mîini p ăroase, mari ca  
nişte lopeţi; picioarele scurte, butucănoase, îi sus ţineau corpul  
vînos, masiv, ca de urs; gîtul gros, înfăşurat iarna-vara cu un fel  
de năframă în loc de cravată, sprijinea un cap bolovănos, cu un 
nas mare, rotund şi roşu, ce contrasta cu barba pătrată,  
 înspicată cu alb, si cu părul tuns cu oala, ţărăneşte. Ţărănească 
 îi era şi cămaşa, încheiată pe o parte, împodobită la tivuri cu 
motive înflorate, ruseşti, cu poalele scoase în afara pantalonilor,
port la care renunţaseră mai toţi negustorii în stăriţi. Gesturile îi  
erau bruşte, stîngace, vorbirea greoaie, necultivată. Hainele  
lungi, comode, din stofă groasă, dar de bună calitate, c ădeau 
pe trupul său otova, ca pe o sperietoare. Pe revere avea 
 întotdeauna răspândite fire de tutun. Tutunul fu mat cu patimă îi 
 îngălbenise şi mustaţa, si degetele. În orice ocazie era încălţat 
cu cizme. Pînă şi la solemnităţi, cînd avea obligaţia să-si pună 
pantaloni lungi, îi purta peste carîmbi. Glasul îi era aspru,
răguşit, tonul poruncitor, inflexibil . Î i ştiau de frică şi copiii lui şi 
numeroşi amploaiaţi. În ciuda severităţii, a asprimii sale, nu era 
om rău. Se arăta neîndurător faţă de toţi acei cu care încheia  
afaceri, fiindcă era hotărît să-şi apere drepturile.
Se spunea că Piotr Kuzmici Gârbov nu avea slăbiciuni. Nu-i 
plăcea jocul de cărţi, nu se întrecea cu băutura, de femei nu 
avusese niciodată timp, n-avea ambiţii deşarte, nu umbia după 
decoraţii şi nici după alte onoruri.
- M-am născut ţăran si ţăran am să mor. Am agonisit mulţi 
bani în viaţa mea, dar tot un necioplit am rămas. Nici nu ştiu să 
cheltuiesc, aşa cum se pricep atît de bine oamenii cu avere şi
cu educaţie aleasă, obişnuia să spună în puţinele lui momente 
de expansivitate.
Gârbov nu avea decît două ţeluri: să adune avere şi să apuce a-şi 
vedea feciorul luând cîrma întreprinderilor întemeiate de el. Pe
Nikolai îl trimisese la şcoli înalte, privilegiu de care el nu se
bucurase. Învăţase singur să citească, să scrie, să socotească, 
dar nici un contabil, oricît de priceput, n-ar fi fost în stare s ă-i  
ţină registrele într-o ordine mai des ăvîrsită, nici un bancher cu  
experienţă nu s-ar fi condus mai bine în jungla marei finanţe si  
nici-un om de  legi, oricît de versat, nu s-ar fi descurcat mai
mulţumitor în hăţişurile procedeurilor.
- Dacă as fi avut şi carte, spunea fiului său, astăzi aş fi fost 

64
 

mai puternic si mai bogat decît Demidov. Tu însă ai să mă  

 întreci si pe mine, şi pe Demidov.
Gârbov încercase cea mai mare deziluzie cînd Nikolai, dup ă 
terminarea unui foarte scump pension particular, unde înv ăţase 
limbile străine, dansul, scrisul, muzica, desenul şi foarte pu ţin ă 
matematică, îi declarase hotărât că vrea să se facă ofiţer.
- Ofiţer? exclamase Gârbov, înecîndu-se de mînie. Să trăieşti
cu o leafă de mizerie, într-o garnizoană de mîna a treia? Nu eşti  
fiu de nobil ca să fii primit în vreo unitate de gardă sau în vreun
regiment de cavalerie. Cine are să se ocupe de averea pe care 
am durat-o cu atîta trudă? Consilierul Ravdulin mi-a trimis vorbă 
că în curînd am să fiu înălţat la rangul de burghez notabil
ereditar. Cea mai mare cinste pentru un negustor. Asta
 înseamnă că şi tu ai să fii burghez notabil ereditar, după ce îmi
să lepăd potcoavele. De ce nu vrei să rămîi fruntaş în lumea ta, 
decît codaş în lumea ofiţerilor? Tu nu eşti fiu de nobil, ca s ă fii  
primit la Şcoala de cădeţi sau de paji. Printre ofiţeri ai s ă te 
simţi întotdeauna un tolerat. Îţi dai libertatea pentru cîteva 
hanţe galonate şi pentru plăcerea de a fi asaltat pe stradă de 
privirile galeşe ale domnişoarelor sărace, pe care părinţii nu 
ştiu cum să le căpătuiască mai repede, aruncîndu-le pe capul
ofiţerilor, al intelectualilor cu ti tluri, uniforme, decoraţii, dar fără 
para chioară. Ia aminte, băiatule: să te faci negustor, ca mine! 
Am să te învăţ toate sforăriile meseriei. Prin mîinile tale aurul 
are să curgă gîrlă. Ai să umbli peste ţări şi mări. Importul şi  
exportul de ţesături, de cereale şi de arme are să te plimbe prin  
toate colţurile lumii. Ai să vezi Londra şi Parisul, Bucureştii şi 
Atena, Constantinopole şi Veneţia. Comerţul mi-a deschis mie 
uşi care altora le sînt zăvorite. Sunt primit cu cinste de bancheri  
şi de industriaşi, de consilieri şi de primari. Este drept, fa ţă do  
nobili nu exist. Dar ce nevoie am eu de nobili? Cunosc prinţi  
care abia dacă au cu ce se îmbrăca, îşi dau însă aere de parcă i-
ar fi fătat Cerul. Dacă ai să fii ofiţer, ai să te ciocneşti de nobilii  
ăştia trufaşi. N-au să te bage în seamă, în cel mai bun caz, au  
să catadixeaiscă a-ţi cere cu împrumut bani, pe care n-au să ţi-i 
restituie niciodată. Crezi că dacă ai să-ţi pui zorzoane ofi ţereşti  
pe umăr are să se îndrăgostească de tine vreo prinţesă si are să 
te ia de bărbat? S-ar putea să te placă vreuna din ele, mai rea 
de muscă, poate are să se şi culce cu tine, aşa cum se culcă  
uneori cu argaţii sau cu valeţii, dacă  sunt foarte tineri şi foarte
frumoşi. Dimineaţa uită că s-au tăvălit pînă atunci cu ei prin pat  
și-i trimit iarăşi printre slugi. Aşa ai s ă păţeşti şi tu, b ăiete! În
cel mai bun caz, are s ă se lipească de tine vreo v ăduvă de 

65
 

consilier, f ără un chior în bu zunar, sau cine ştie ce curvă pe 

care a-i s-o agăţi prin vreun „şantan" de provincie. Ptiu! Dacă 
acolo vrei să ajungi, halal de învăţătura ta!
Îşi ştersese cu dosul palmei fruntea asudată, apoi o ftase din
greu.
- Vina este a mea, fiule, că ţi-au intrat gărgăuni în cap.  
 Trebuia să te fac băiat de prăvălie, nu să te bag la pension cu 
toţi filfizonii pricepu ţi doar să facă umbr ă p ămîntului.
 Nikolai îl privise cu ironie. Piotr Kuzmici îi citise atunci gîndurile ca
 într-o carte deschisă.
Era o poveste veche, pe care el încerca să o uite. Glikeria 
 împlinise treisprezece ani, vîrstă la care fetele sînt scoase în  
lume spre a fi căpătuite, în cinstea acestui eveniment. Gârbov  
hotărîse să dea un praznic urmat de dans. Pe atunci, averea lui  
nu era consolidată încă. Îşi cumpărase de curînd o casă mare-
după canoanele negustoreşti - cu încăperi mari, joase, mobilate 
compozit, fără pricepere si fără gust. Litografii cu scene din  
piesele lui Ozerov, Fonvizin sau Griboiedov, ori cu reprezent ări
alegorice, inspirate din poemele lui Puskin şi Lermontov,
 împodobeau pereţii. Nu lipseau nici gravuri ce înfăţişau diverşi 
ţari pe cîmpul de luptă ori la ceremoniile în coronării. Icoanele se 
găseau la loc de cinste. Multe si ferecate în aur, şi în argint,  
erau străjuite de candele şi luminări. În salonul cel mare se afla
şi un pian, pe care se zbenguia o turmă de animale de ghips, cu 
mustăţi, ochi si gheare ţipător vopsite. Scoarţe ruseşti  
acopereau podeaua straşnic ceruită, iar mobilele erau greoaie si din
topor.
Se obişnuia ca la petrecerile de seamă din casele negusto -
rilor răsăriţi să figureze printre invita ţi cîte un general pen sionar
sau cîte un consilier, care prin simandicoasa lor prezentă si a  
decoraţiilor purtate cu ostentaţie, ridicau prestigiul  
amfitrionilor. Fiindcă mulţi dintre burghezii dornici s ă aib ă astfel  
de oaspeţi iluştri nu se bucurau şi de rela ţiile necesare, existau 
un fel de agenţi care, în schimbul unei taxe, furnizau generali  
sau consilieri dispuşi să-și rotunjească bugetul cu cîte un dar 
bănesc, discret strecurat în buzunar de amfitrionii re -
cunoscători.
Glikeria stăruise atît de mult ca un general să fie prezent la  
intrarea ei în lume - spre a nu fi mai prejos de alte prietene onorate de
asemenea participări - încît Gârbov, lipsit de cunoştinţe în lumea 
oficialităţilor înalte, se învoise a se adresa uneia dintre agenţiile  
cu pricina, spre a i se trimite la petrecere un general decorat cu
un mare cordon. Pentru un mare cordon se plătea un supliment.

66
 

În ziua sorocită se înfiinţase la locuinţa lui Gârbov un ge-

neral venerabil, cu barbă albă şi cu pieptul acoperit de  
decoraţii, printre care marele cordon al Sfintei Ana. Înalta căpe-
tenie militară, deloc guralivă, prezidase praznicul, mîncînd cît  
şapte. După desert, oaspeţii trecuseră în camera cu pianul, 
unde scoarţele fuseseră date la o parte pentru ca tinerii s ă 
danseze. Atunci se apropiase de gazdă un negustor de cereale, 
pe nume lankov, care îl invidia, pe Gârbov pentru succesele lui.
Zînbind sarcastic, îi şoptise cu prefăcută compătimire:
- Piotr Kuzmici, generalul tău seamănă leit cu un portar de  
la  Palatul Amiralităţii. Ia interesează-te! Nu de alta, dar te face 
de rîs dacă se află în lume că te-ai furlandisit cu un fals general.  
Desigur, eu n-am să scot o vorbă în legătură cu treaba asta.
Gârbov se înroşise ca un rac fiert. Desluşise veninul distilat
sub vorbele aparent binevoitoare ale oaspetelui. Investigaţiile 
lui ulterioare stabiliseră temeinicia b ănuielilor lui lankov.  
Cătrănit, se înfăţişase a doua zi la agenţie, îl luase de gît pe  
director - un ins cu un trecut dubios - şi îl ridicase într-o mînă la un 
metru de podea, îi dăduse drumul numai cînd di rectorul
 începuse să se înnegrească din cauza lipsei de aer.
- Păcătosule, nemernicufle, banditule, mi-ai trimis la pe-
trecere un general care nu era general! M-ai făcut de  
batjocură, nenorocitule! Pentru portarul tău mi-ai cerut tax ă tri -
plă. Ai merita să te dau pe mîna poliţiei, escrocule!
- Iartă-mă, Piotr Kuzmici! se văicărise directorul, frecîndu-şi  
gîtlejul învineţit. Am vrut să te servesc! Cum toţi generalii şi 
consilierii disponibili erau ocupaţi dinainte, m-am făcut luntre şi  
punte să ai şi dumneata un general.
- Fals! tunase Gârbov.
- Dar marele cordon al Ordinului Sfînta Ana n-a f ost fals! Pentru că 
nu vreau să te pierd de client, am să-ţi resti tui banii. Iau paguba
asupra mea. Ei, acum ţi-a trecut supărarea?
Argumentele invocate erau dezarmante. Gârbov se resem-
nase să-şi reia banii şi să plece înjurînd. Nu dăduse urmare  
scandalului, ca să nu sporească triumful rivalului. Cînd unii
cunoscuţi mai îndrăzneţi îi repetau vorbele lui Iankov – care nu
 întârziase să râspîndească vestea printre negustori - Gârbov
replica liniştit:
- I ankov este un ticălos; îl sugruma invidia. A inventat toată  
povestea asta - cusută cu aţă roşie - gîndindu-se că are să mă 
facă de rîs. Nenorocitul! Cunoaşte oare atîţia ge nerali încît să-i 
deosebească pe cei veritabili de cei falşi? Ştie el cum arată 
marele cordon al Ordinului Sfînta Ana? Poate să jure c ă nu era

67
 

autentic? Haida-de! încheia scuipînd în silă.

Mai tîrziu, avusese grijă să-l facă pe Iankov să-si muşte 
pumnii. Pusese în funcţie toate armele economice si financiare 
şi îi aplicase cîteva lovituri atît de grele, încît Iankov ajunsese pe
 paie. Ruinat, căzut la patima beţiei, cutreiera cîrciumile, irosindu-
și ultimele firimituri ale averii lui de alt ădată.
Amintirea „păţaniei cu falsul general", dezgropată de Nikolai  
de sub pojghiţa de praf, nu prea groasă, a trecutului, îl ustura la  
ficaţi pe Gârbov.
Pînă la urmă, fiul reuşise să-si impună voinţa. Devenise 
ofiţer într-un regiment de infanterie sta ţionat într-un oraş de  
provincie, în care distracţia de c ăpetenie se reducea la plim-
barea din fiecare după-amiază - între orele 6 si 8 - pe „peticul  
de stradă principală" mărginită de cîteva magazine, restaurante  
și cafenele de mîna a doua, dar cu absurde pretenţii de localuri de 
lux.
Într-un fel, Piotr Kuzmici Gârbov era un sentimental, în ciuda
 înfăţişării sale de căpcăun.
De atunci trecuseră ani. Gârbov devenise un personaj 
important, îşi dedicase viaţa afacerilor, sporirii propriei averi. 
Călătorea mult, mai ales în România, de unde cumpăra mari 
cantităţi de cereale, concurînd la sînge pe negustorii austrieci  
sau englezi, la tîrgurile de la Galaţi si din Br ăila. Rareori par-
ticipa la cîte o cină copioasă prin marile restaurante, si atunci 
numai cînd îl obligau afacerile. Căci unii clienţi si furnizori nu  
concepeau să încheie tranzacţii f ără a le stropi cu vin și cu
şampanie.
La „Ursul Siberian", un restaurant-cabaret cu mare renume în Sf.
Petersburg, o cunoscuse Gârbov, într-o seară, pe Ma șa. Însoţea 
pe un importator englez, John Fenton, care se destr ăbăla în 
capitala Sfintei Rusii, fiindcă în puritana Anglie trebuia să pună 
zăbală avânturilor extraconjugale.
Mașa era foarte tînără - să tot fi avut 18 ani - dar părea mai 
vîrstnică datorită fardurilor violente şi atitudinilor ostentativ
depravate, mult preţuite de bărbaţii blogosloviţi de Dumnezeu cu
soţii pudibonde.
Fenton îl invitase pe Gârbov într-una din acele discrete chambres
separees, căutate cu deosebire de noctambulii dornici să 
petreacă feriţi de martori inoportuni. Mare amator de festi nuri,
englezul comandase o cină de o bogăţie necunoscută prie-
tenului s ău rus. Un violonist şi un ţambalagiu veniseră s ă le  
cînte la ureche, iar Mașa îşi făcuse apariţia răspunzînd invitaţiei 
lui Fenton, transmisă printr-un chelner. Englezul mîncase mult,  

68
 

băuse şi mai mult, făcuse glume zgomotoase, într-o rusească 

aproximativă, sărutase pe instrumentişti si se arătase foarte  
 îndrăzneţ faţă de Maşa, o mîngîiase şi o pipăise fără să se 
sinchisească de prezenţa lui Gârbov, care-şi închipuise că 
oamenii vîrstnici sînt mai rezervaţi.
Fenton mersese pînă acolo cu neruşinarea, încît la un mo-
ment dat o lipise pe Mașa de perete şi o supusese animalic,
acolo, sub privirile scandalizate ale lui Gârbov. Ciufulită, pe 
 jumătate despuiată, fata fugise apoi din încăpere, lăsîndu-i pe 
cei doi bărbaţi să-si continue cheful. Împerecherea aceea, care
 îl umpluse de panică si de dezgust, avea să lase o foarte pu-
ternică impresie asupra negustorului rus. Dar cu întîrziere, şi cu  
o intensitate deconcertantă.
A doua zi după cina de la „Ursul Siberian", Fenton plecase în
Anglia, iar Gârbov îşi reluase treburile, silindu-se să nu se mai  
gândească la Mașa. Se scurseseră cîteva zile. Un bancher, Iosif 
Ivanovici Vorobliov, cu care lucra de preferinţă, îl invitase la 
,,Ursul Siberian" spre a serba o fericită lovitur ă de burs ă.  
Gârbov o revăzuse pe Mașa, dar nu în chambre separee, ci în sala cea
mare a restaurantului. Cînta o romanţă la modă, etalîndu-şi 
 începutul sînilor subliniaţi de dantelele unui larg decolteu.  
Gârbov încercase în clipa aceea un simţămînt de o violenţă 
năprasnică. Sexualitatea lui, refulată decenii de-a rîndul,
răbufnise acum, în pragul bătrîneţii, smulgîndu-i din amor ţire 
simţurile pînă atunci adormite, incendiindu-l, răscolindu-l mai
puternic decît pe un adolescent. Gârbov nu cunosicuse
niciodată iubirea. Se căsătorise cu Marfa, o femeie ştearsă,  
mediocră, potolită, dar evlavioasă şi foarte bună gospodină, cu 
care trăsese la ham în anii începutului prosperităţii sale. Istovită 
de muncă şi de sarcinile repetate, Marfa se stinsese de  
timpuriu, ca o luminare arsă la amândouă capetele. Rămas 
singur, Gârbov nu-și luase altă nevastă, fiindcă Evdokia, fiica lui 
mai mare, se ocupase cu energie si pricepere de treburile casei
si de creşterea fraţilor ei mai mici.
Gârbov era prea ocupat ca să se mai ocupe de femei, cu atît 
mai vîrtos cu cît nevasta, lipsită de orice senzualitate, nu-l
făcuse să guste din plin plăcerile carnale.
Dacă ar fi văzut-o pe Maşa cîntînd sau dansînd într-un cabaret, nu l-
ar fi impresionat aşa cum nu-l impresionaseră pînă atunci nici 
una din femeile de consumaţie din cabaretele pe care le 
frecventa împreună cu tovarăşii lui de afaceri. Scena în care 
Mașa se frămînta şerpeste în braţele englezului reve nea însă în 
mintea lui Gârbov cu o acuitate dureroasă. Bancherul, amuzat

69
 

de neliniştea prietenului care o dezbr ăca avid cu privirile pe  

Mașa, îl ameninţase în glumă cu degetul:
- Piotr Kuzmici, mi se pare că te-ai aprins după fata asta! Să  
ştii, e grozavă! Îţi spun din experienţă! Vrei s-o chem la Maşa 
noastră?
Gârbov se învoise de îndată. După ce îşi încheiase numărul
 în aplauzele anemice ale consumatorilor - vocea uşor voalată a 
cîntăreţei nu avea nimic remarcabil  – Mașa, prevenită de 
chelner, se înfăţişă la Maşa lui Vorobliov. Pe cît de  
comunicativă, de antrenantă, de provocatoare se arătase 
atunci, în compania lui Fenton , pe atît era acum de absentă, de 
tăcută. S-ar fi zis că spiritul ei se afla undeva, foarte departe de
Vorobliov, de Gârbov si de toţi clienţii de la „Ursul Siberian".
Apatică, abia dacă răspundea monosilabic la glumele deşu-
cheate ale bancherului. Pe Gârbov îl ignora pur şi simrdu.
- Prietenul meu te place, Mașa, o tachinase Vorobliov. Dacă 
reuşeşti să-l cîştigi, îţi pune Dumnezeu mîna în ca p. Are atîta
bănet, încît ar putea să cumpere pe toţi clien ţii „Ursului  
Siberian", cu locantă cu tot.
Mașa aruncase o privire inexpresivă neguţătorului de cereale
- Da!? exclamase, ridicînd colţul gurii într-un surîs profesional.
Apoi rămăsese cu ochii aţintiţi în gol, cu mîinile sprijinite în 
poală. S-ar fi zis că nimic nu o interesa.
- În seara asta eşti cam obosită! rostise Vorobliov vexat.
- Da, răspunsese ea fără vlagă.
Era atît de evident că o plictisea corvoada acestei companii,
 încît bancherul, jenat de insuccesul lui, schimbase subiectul:
- Nu-ți bei şampania, Maşa? Se încălzeşte în pahar. 
Sau ţi-ai umplut polobocul?
- Da, replicase iarăşi Maşa.
Se ridicase de la masă şi, fără să acorde o privire celor doi  
clienţi se îndreptase ca o iluminată, spre ieSir ea artiştilor.
- E beată! îşi dăduse verdictul Vorobliov, ofensat de com -
portarea ei. De la tîrfele astea te poţi aştepta la orice. Chelner 
cheam-o la Maşa noastră pe Liuba! Piotr Kuzmici , Liuba este o
comoară. Veselă, drăguţă, iar la pat, unduitoare ca o șopîrlă.
Pentru Gârbov plecarea Mașei sfărâmase vraja. Nu-l interesa
Liuba, după cum nu-l interesau nici celelalte colege ale ei, roşcovane
sau brune, blonde ori castanii.
- Mă ierţi, Iosif Ivanovici, dar sînt nevoit s ă te p ărăsesc. 
Mîine am o zi încărcată. La cinci trebuie să fiu în picioare.
Bancherul zimţase strîmb.
- Mi se pare că te-a supărat Maşenka. Nu e fată rea, dar  

70
 

uneori te scoate din sărite cu aerele ei. Uită că este o damă de  

consumaţie plătită cu ora.
Lui Gârbov i se încrîncenase carnea. Nu! Mașa nu era o femeie
pierdută. Chiar dacă avea un trecut nenorocit, acum păşea pe 
drumul purificării. Ca și Maria Magdalena. Acolo, în mijlocul lumii
depravate de la „Ursul Siberian", se singulariza serafică. Poate 
că Dumnezeu o alesese spre a răscumpăra cu sacrificiul  
trupului ei păcatele oamenilor. De atunci, Ma șa îl obseda.
Chipul ei îl urmărea pretutindeni, îi apărea fie în ipostază de  
sfîntă, cu o aură sclipitoare înconjurîndu-i capul, fie zvîrcolindtu-
se pătimaş în braţele lui Fenton. Cîteodată, cele două 
transfigurări se confundau. Sfîntă f ăcea dragoste cu un Fenton  
 în postură de diavol cu chip omenesc.
Pe Gârbov, Mașa îl pusese pe jăratec. Paradoxal, o adora ca pe 
o fiinţă inaccesibilă, deşi o dorea și sub aspectul ei de femeie
uşoară.
De la întîlnirea cu Vorobliov nu mai călcase pragul caba -
retului. Localul acesta îl atrăgea şi îl inspăimînta totodată.  
Porniri obscure îl împingeau spre Mașa, altele îl îndemnau să o evite.
După vizita lui la Ivan Ilici Egorov luă o mare hotărîre. S ă 
cumpere Mașei o broşa, în amintirea serilor petrecute la „Ursul
Siberian". Cuminţenia lui nativă îl povăţuia să renunţe la acest  
gest, dar o forţă lăuntrică nedefinită îl făcu să-şi încalce  
ezitările.
Îşi opri brişcă în faţa magazinului cu bijuterii „Maberg" de  
pe Nevski Prospekt, fiindcă preţurile erau mai modeste. Se 
 învîrti prin faţa galantarelor cu tot felul de giuvaieruri, unele 
mai scumpe, altele mai puţin scumpe, pînă ce îi ieşi în  
 întîmpinare patronul însuşi. Acesta se uit ă cu oarecare îndoială 
la cămaşa ţărănească a lui Gârbov si la cizmele lui de iuft.
- Cu ce vă pot servi? Doriţi cumva nişte verighete? 
Negustorul de cereale îşi dădu seama că este privit cu su-
perioritate.
- Vreau o broşa, rosti autoritar. Frumoasă, dar nu prea 
scumpă. Pentru un cadou.
Domnul Maberg rămase impresionat de tonul poruncitor al  
noului client. „Ăsta are parale!" gîndi. Îl pofti în faţa unui dulap cu 
uşi de sticlă, din care scoase la iveală o tavă îmbrăcată în 
catifea, cu diferite broşe sclipitoare şi foarte arătoase. Cînd 
 întrebă de preţ si i se răspunse cu cifre de zerouri, Gâr bov
strîmbă din nas.
- Prea scumpe. Ceva mai ieftin.
Bijutierul deveni brusc condescendent.

71
 

- Am și piese mai modeste, deşi de foarte bun-gust. Cui este

destinată broşa, dacă permiteţi?
- Asta mă priveşte pe mine, ripostă ursuz Gârbov. Cînd mă 
duc la Bursa de cereale si cumpăr zece sau douăzeci de  
vagoane de grîu, nimeni nu mă întreabă pentru cine le iau.  
Arată-mi tot ce ai în materie de broşe!
Maberg îşi dădu abia acum seama că are de-a face cu un 
client plin de bani, dar cu totul nepriceput la bijuterii . Îi înfăţişă 
cîteva tăvi cu bijuterii, dar, spre dezamăgirea sa, Gârbov 
cumpără doar o camee încadrată cu diamante. Nu era o piesă 
prea scumpă. Gârbov plăti și ieşi.
Acum, după ce achiziţionase broşa, era nerăbdător să o 
ducă Mașei. Pînă seara, cînd avea să se deschidă cabaretul, mai 
erau paisprezece ore. După ce se instală în brişcă, d ădu bice  
calului. „Trec pe la Bursa de cereale, mă duc apoi acasă să 
mănînc, după masă dau o raită pe la antrepozite, semnez 
contractul cu Vareghin, iar la noapte mă înfăţişez la «Ursul  
Siberian»."
Trecea tocmai podul peste Fontanka, ţinînd corect pe dreapta, 
cînd un cupeu tras de doi cai albi, superbi, m înaţi de un vizitiu 
 în livrea de casă mare, încercă să-l depăşească. În acelaşi timp,
o femeie de pe trotuar îşi desfăcu umbrela de soare, speriind  
calul lui Gârbov, care cîrmi la stînga. Roata briştei fu prinsă de 
roata din faţă a cupeului. Mult mai grea, acesta făcu să se 
răstoarne brişcă. Gârbov ateriza printre picioarele cailor unei
troici care venea din urmă. Vizitiul troicii izbuti s ă-şi oprească la  
timp bidiviii. Opri şi cupeul lîng ă brişc a răsturnată. Gârbov se 
ridică de jos înjurînd. Scuturîndu-şi hainele, se îndrept ă furios  
spre uşa cupeului, care se deschise, lăsînd să coboare un tînăr  
 în redignotă neagră și un general într-o uniformă străină, plin ă 
de fireturi, care impuse lui Gârbov.
 Tînărul se adresă negustorului într-o rusească impecabilă,  
dar cu un uşor accent străin:
- Îmi permiteţi să mă prezint, sînt marchizul de  
Clermont-Tonnerre, secretar al ambasadei Franţei.
Arătă cu un gest rotund pe generalul în uniformă:
- Excelenţa-Sa, domnul general Le Fio, ambasadorul Franţei, 
regretă acest accident.
Gârbov îşi stăvili cuvintele tari care-i veniseră pe limbă.
- Regretele Domniei-Sale nu pot drege roata ruptă a  
briștei mele, replică supărat neguţătorul. Am rămas pe jos  
tocmai acum, cînd aveam atîta de alergat.
- Unde voiţi să mergeţi?

72
 

- La Bursă.
 Tînărul explică generalului vorbele rusului, apoi se întoarse  
către acesta.
- Excelenţa-Sa are să vă conducă pînă la Bursă. Brişcă  
poate rămîne în grija ajutorului nostru de vizitiu. L ăsaţi-i  
adresa unde trebuie să o ducă.
Deşi era bogat, independent si cu un recunoscut prestigiu în
lumea neguţătorilor, Gârbov, se simţi dominat de personalitatea
ambasadorului. Ţăranul din el nu putea s ă uite res pectul
datorat mărimilor. Afară de asta, o relaţie de asemenea natură 
nu era de lepădat. Îşi şterse palmele pe pulpanele hainei şi
 întinse mîna ambasadorului. Acesta zîmbi şi i-o strînse, f ără să 
se formalizeze de cutezanţa negustorului care f ăcuse cel din tii
gestul.
Se urcă în cupeu. Gârbov la dreapta ambasadorului, iar 
tînărul pe bancheta din faţă.
Pe generalul Le Fio l-ar fi amuzat copios această întîmplare, 
dacă nu ar fi avut serioase griji pe cap. Spera că ocolul pînă la 
Bursă nu-l va împiedica să se prezinte la timp în audienţă la  
prinţul Gorceakov. Se arătase prevenitor faţă de burghezul rus,  
fiindcă unii ziarişti, în goană după ştir i de senzaţie, abia ar fi 
aşteptat să relateze accidentul- şi să-l critice aspru pe
ambasador dacă acesta ar fi trecut nepăsător mai departe.
Vizitiul era însă un as în meseria lui. Parcurse traseul pîn ă la  
Bursă într-un timp record.
Negustorii aflaţi în acel moment în faţa intrării monumen -
tale a clădirii rămaseră uluiţi c înd îl văzură pe Gârbov coborînd 
din trăsura ambasadorului.
Gârbov se despărţi de general în cei mai buni termeni.  
Hotărî chiar să-i trimită în dar două lăzi cu sticle de şampanie  
fină si un butoiaş cu caviar.
Generalul Le Fio ajunse punctual la Ministerul Afacerilor
Externe. Prinţul Aleksandr Mihailovici Gorceakov, cancelar al Imperiului
si şeful diplomaţiei ruse, îl primi în cabinetul s ău, întînzîndu-i o  
mînă prietenoasă si zîmbindu-i cu simpatie. La 77 de ani, 
Gorceakov continua să dirijeze politica externă a Imperiului în 
virtutea unei tradiţii respectate de ţarul Alek sandr, ostil
 înnoirilor. Rotund la faţă, avea ochi inteligenţi, plini de Sir etenie,
adăpostiţi după sticlele unor ochelari cu rame de aur. Buzele 
cărnoase trădau o fire senzuală. Era tuns en coup de vent,  
potrivit modei capilare din epoca tinereţii lui, fiindc ă în acest  
chip îşi acoperea cu şuviţe de păr tîmplele dezgolite. Se  
 îmbrăca după ultimul jurnal, spre a nu i se reproşa că este un 

73
 

 învechit. Permanentizarea lui în postul de ministru al Afacerilor

Externe exaspera pe candidaţii la acest portofoliu. „Cunoaşteţi  
deosebirea dintre Egiptul antic şi Rusia modernă?" glumise  
odată contele Şuvalov, ambasadorul Rusiei ia Londra. „În Egipt
mumiile stau în coşciuge; în Rusia, tronează pe fotoliile 
ministeriale!"
- Domnule general, vorbi Gorceakov ambasadorului francez,
vizitele dumneavoastră îmi fac întotdeauna plăcere. În primul
mesaj pe care-l veţi trimite preşedintelui Fran ţei, v-aş ruga s ă-l
asiguraţi de stima si respectul meu.
- Excelenţă, nu am pierdut ocazia să-l informez pe pre-
şedinte despre frumoasele sentimente de prietenie manifestate
de toţi compatrioţii Excelenţei-Voastre faţă de mine, în minu -
nata dumneavoastră capitală. N-am uitat să subliniez preşe-
dintelui rolul covîrsitor jucat de Excelenţa-Voastră în strîn-gerea 
legăturilor dintre ţările noastre.
Gorceakov nu voi să rămînă mai prejos în schimbul de
complimente:
- Prietenia dintre Franţa si Rusia constituie cheia 
de boltă a păcii şi a ordinii morale în Europa.
Generalul se înclină suspinînd.
- Din nefericire, pacea atît de iubită de Excelenţa-Voastră şi  
de mine este astăzi în pericol. Aţi fost informat, cred, de  
tensiunea existentă la această oră între Franţa şi Germania.
Zîmbetul se şterse de pe chipul cancelarului.
- Ambasadorii mei de la Paris, Berlin si Londra m-au pus la
curent cu aceste fricţiuni. Vreau să sper c ă nu vor degenera
 într-o conflagraţie pe care nici un om politic cu bun-simţ nu o  
poate dori.
- Cu toate acestea, Excelenţă, chiar ieri, preşedintele Mac 
Mahon mi-a comunicat o serie de documente de o natură alar-
mantă, inclusiv o scrisoare semnată de un foarte înalt personaj
din Europa, al cărui nume nu-mi este încă îngăduit să-l dezvălui. 
Conţinutul ei este concludent: „Ostilităţile împotriva Franţei  
urmau să fie declanşate în cursul acestei primăveri. Ulterior,  
dispoziţiile au fost schimbate, termenul amînîndu-se pentru 
 începutul lui septembrie". Vă ţin la dispozi ţie o copie a acestei  
scrisori. Pe de altă parte, domnul de Nothomb, ministrul Belgiei
la Berlin, a avut recent două întrevederi: prima cu Prin ţul  
Bismarck, care i-a declarat textual: „Sporirea considerabilă a 
forţelor militare franceze va constitui o povară atît de grea  
pentru finanţele Statului francez, încît preşedin telui Mac Mahon
nu-i va rămîne decît fie să grăbească deschi derea ostilităţilor, 

74
 

fie să-și modifice politica duşmănoasă faţă de Germania, 

reducîndu-şi substanţial forţele armate. Cu alte cuvinte, nu 
are decît alternativa între un act de nebunie şi o
inconsecvenţă". A doua întrevedere, Nothomb a avut-o cu 
Feldmarschall-ul Moltke, care a reluat argumentele cancela-
rului, adăugind: „Nu vom aştepta ca Franţa s ă-si termine pre-
gătirile militare. Vom ataca spre a preveni un atac din partea 
ei". Atunci ministrul l-a întrebat: „Şi ce veţi face cu Franţa după 
ce o veţi învinge din nou?" „Nu ştiu, a r ăspuns Moltke. Vom fi
desigur puşi într-o mare încurcătură. Dar nu avem altă 
soluţie." Ministrul l-a mai întrebat dacă agravarea relaţiilor 
franco-germane nu-l va împiedica să-şi petreacă vacanţa în 
Silezia, ca de obicei. Moltke i-a răspuns: „ În anul acesta nu
vom avea război. Dar la anul se schimbă lucrurile".
Prinţul Gorceakov îşi freca gînditor mîinile. Cancelarul 
Bismarck depăşea măsura. Obsedat de ideea de a sfărîma de-
finitiv Franţa - duşmanul ereditar al Germaniei - începea să facă 
greşeli politice. Se aştepta oare ca, în cazul unui nou r ăzboi 
impus Franţei, să beneficieze, ca şi în '870 de neu tralitatea
Imperiului Ţarilor? Îşi făcea iluzii. Ce avantaje obţinuse Rusia de 
pe urma abţinerii de a-l sprijini pe Napoleon al III-lea? În loc să-i fie 
recunoscătoare, Germania se aliase cu Imperiul Austro-Ungar,
inamicul prin definiţie al Rusiei şi al lumii slave.
Ambasadorul îi întrerupse Sirul gîndurilor.
- În acest moment de mare criză, Franţa îşi îndreaptă  
speranţele către Rusia. Numai Exeelenţa-Voastră poate zădăr -
nici izbucnirea unui nou r ăzboi în occident. În numele moralei
europene, solicit sprijinul Excelenţei-Voastre!
Lui Gorceakov îi defilă brusc prin minte o suită fulgerătoare de
imagini din războiul Crimeii. Atunci, Franţa, aliată cu Anglia,  
 încălcase cu trupele ei pământul Crimeii. Rusia fu sese umilită, 
dar nu îngenuncheată. Aceasta era însă o poveste veche. Astăzi 
Franţa se afla la pămînt. O Germanie prea puternică rupea 
echilibrul european. Afară de asta, Bismarck merita o lecţie.
Gorceakov îşi ridică privirile asupra ambasadorului şi îi zâmbi
cu bunăvoinţă.
- Domnule general, voi supune apelul dumneavoastră 
Majestătii-Sale Imperiale. Sunt convins că Majestatea-Sa va ţine 
seamă de argumentele mele în sprijinul Franţei.
Făgăduiala nu implica riscuri, împăratul - se ştia - nutrea o
mare simpatie pentru generalul Le Fio. Simpatia lui pentru
diplomaţii proveniţi din rîndurile militarilor de carier ă era  
arhicunoscută. Gorceakov avea convingerea că ţarul va pleca o 

75
 

ureche binevoitoare faţă de strigătul deznădăjduit al Fran ţei,  

ajunsă  pe marginea prăpastiei. Un singur brînci şi ţara aceasta 
se va prăvăli, devenind o simplă colonie europeană a 
Germaniei.
- Voi încerca, domnule ambasador, să vă mijlocesc o au-
dienţă la Majestatea-Sa. Cît mai curînd. Vă rog să vă bizuiţi pe  
mine.
*
**
Marchizul de Clermont-Tonnerre intră la „Ursul Siberian"  
curînd după deschiderea programului de cabaret. Era obosit,  
fiindcă descifrase un lung mesaj trimis de ducele Decazes ge -
neralului Le Fio. Succesiunea interminabilă pe pagini îl ame ţise. 
Vedea si acum în faţa ochilor nişte purici luminoşi, spectrul
literelor transformate din negre în albe, pe un fond care din alb
se schimbase în negru. Trebuia să fie atît de atent la  
transpunerea frazelor cifrate în fraze inteligibile, încît nici nu-şi
mai amintea conţinutul mesajului. Îl izbise numai acel pasaj în care
ministrul comunica generalului Le Fio un motiv invocat de Bismarck
pentru a demonstra reaua-credinţă a guvernului francez, şi
anume tezaurizarea de către Banca Franţei a sumei de 600 de 
milioane de franci, destinate a constitui un fond de război. Furat  
de operaţia laborioasă a descifrării, Clermont-Tonnerre nu mai 
ştia ce explicaţii dăduse Decazes în această chestiune, care 
pentru el rămăsese confuză.
După ce terminase descifrarea, predase documentele secre-
tarului personal al ambasadorului, se înapoiase la locuinţa sa, 
unde se schimbase în frac, apoi plecase la „Ursul Siberian"
pentru a-şi mai limpezi mintea. Devenise un obişnuit al lo-
calului. Deşi nu cheltuia sume mari - posibilităţile lui financiare
erau relativ reduse - se bucura de aprecierea „fetelor de
consumaţie", flatate de galanteria sa tipic franţuzească. În
schimb, îi acordau mai puţină consideraţie chelnerii. În ochii lor
apăreau într-o lumină mai frumoasă clienţii brutali ş i lipsiţi de 
maniere, dar foarte darnici în bacşişuri.
La Maşa lui se instalară trei „fete". Preferau s ă stea toată 
noaptea în jurul unui pahar de şampanie oferit de curtenitorul
diplomat, decît să suporte gesturile îndrăzne ţe, vulgare ale be -
ţivilor, chiar dacă în schimb erau cadorisite cu bancnote de cîte  
o sută de ruble.
Printre animatoarele venite să-i ţină de urît se afla şi Ma șa.
Pînă atunci îndurase cu scîrbă atingerile impudice ale unui  
negustor din Moghilev, care îşi înfrumuseţa călătoriile de afaceri  

76
 

la Sf. Petersburg dînd cîte o raită pe la „Ursul Si berian", unde o

cerea în mod special pe Mașa. De data aceasta băuse atît de mult, 
 încît alunecase sub masă. Doi chelneri îl duseseră de subsiori  
pînă în stradă şi îl urcaseră într-o tr ăsură de pia ţă, avînd grijă s ă  
strige birjarului adresa hotelului unde trebuia s ă descarce 
„coletul".
Aşezată în stînga lui Clermont-Tonnerre, Mașa asculta cu ochii
strălucitori anecdotele spirituale asupra lumii cabaretelor din  
Paris, debitate cu vervă de tînărul diplomat.
Un chelner destupă o sticlă de şampanie, pe care francezul  
şi invitatele lui o consumau cu moderaţie, ca să dureze mai 
mult. Patronul localului, un evreu creştinat din Galiţia, tolera  
prezenţa secretarului de ambasadă chiar şi în aceste condiţii,  
fiindcă localul cîştiga lustru graţie clien ţilor din lumea diplo-
matică.
Era aproape de miezul nopţii cînd Piotr Kuzmici Gârbov îşi  
făcu apariţia în sală, purtînd în buzunarul de la piept broşa 
destinată Mașei. Un cor de cazaci de la Don cînta o romanţă 
patetică, storcind suspine de duioşie clienţilor ame ţi ţi de  
băutură. Negustorul de cereale se uita contrariat la mesele ocu -
pate toate. Deodată chipul i se lumină. O văzuse pe Mașa în
compania lui Ciermont-Tonnerre.
Încurajat de prezenţa lui - îl cunoscuse doar în cursul dimineţii  
- se apropie şi îl salută zimţând:
- Îmi permiteţi, domnule marchiz, să vin la Maşa dum-
neavoastră? În seara asta localul e mai plin ca niciodată.
Diplomatul îl pofti să ia loc. Recunoscător, Gârbov se aşeză 
pe un scaun cu spatele spre cor. Nu -l interesau cîntecele ca-
zacilor de la Don. Prezenţa Mașei îi era de ajuns.
- Domnule marchiz, am trimis două lădiţe cu sticle de 
şampanie domnului ambasador, spuse. Şi dumneavoastră v-am 
trimis una la ambasadă.
Clermont-Tonnerre îi mulţumi. Ca orice amfitrion care se 
respectă, făcu prezentările. Ma șa salută absentă, de parcă nici 
nu l-ar fi cunoscut pe noul conviv. Gârbov judecă, după unica sticlă 
de pe masă, că diplomatul nu era în fonduri. Sosise momentul  
să-şi etaleze bogăţia, s-o uluiască pe Mașa.
- Îmi permiteţi, domnule marchiz, să fac trata ţie? Bău tură 
şi ceva gustări? Această plăcută întîlnire merită a fi  
sărbătorită.
- La dispoziţia dumneavoastră, stimatul meu domn.
Pentru Ciermont-Tonnerre, dărnicia neguţătorului era bi -
nevenită. Gârbov chemă pe chelner şi îi porunci cu glas tare, 

77
 

ostentativ:
- Şampanie roşie, caviar si tot ce aveţi mai bun la bufet! 
Chelnerul se învioră, ochii îi sclipiră, buzele descriser ă un  
zîmbet obsecvios. Scutură profesional cu şervetul cîteva firi-
mituri imaginare de pe faţa de masă si plecă săltat, spre a  
executa comanda.
În curînd, Maşa diplomatului fu acoperită cu pahare de şampanie 
din cristal, rezervate clienţilor cu vază, cu farfurii de por ţelan fin  
şi tăvi de argint încărcate cu tot felul de trufandale şi gustări 
elaborat decorate. Frapiere cu gheaţă apărură ca prin farmec, 
alcătuind un scînteietor aşternut sticlelor cu şampanie  
franţuzească. În sfârşit apăru patronul însuşi, spre a se interesa  
dacă „domnii sînt bine serviţi".
Clermont-Tonnerre era copleşit de magnificenţa invitatului
său, care comandă şi cele mai fine havane.
- Patronule, în seara asta corul să cînte numai pentru 
prietenul meu, domnul secretar de ambasadă, și pentru dră-
gălaşele sale însoţitoare. Domnul secretar va alcătui progra-
mul! Înţeles?
- Înţeles! replică plin de voie bună patronul.
La semnul acestuia, coriştii coborîră de pe estradă şi trecură 
lîngă Maşa diplomatului, spre care prinseră să se îndrepte  
privirile curioase ale clienţilor din local. Şampania începu s ă 
curgă. Caviarul îngrămădit în farfuriile cu chenare de aur ar fi  
săturat şi pe nişte căpcăuni. Spre a da mai multă strălucire  
festinului, patronul aduse personal un fesnic de argint cu
luminări aprinse, care aruncau o lumină pastelată pe chipurile 
 însoţitoarelor marchizului. Obrazul catifelat al Mașei era pus în
valoare.
Agitaţia din jurul mesei lui Gârbov f ăcu vîlvă. Neguţătorul  
era oarecum stingherit de privirile aţintite asupra sa, dar brava 
situaţia. Ştia că cina aceasta îl va costa mai mulţi bani decît 
toate praznicele lui de familie, cu zeci de invitaţi. Dar spre 
dezamăgirea-i tainică, Mașa părea să nu remarce belşugul de
pe masă.
Biciuit de indiferenţa ei, Gârbov forţă doza. Porunci coru lui
şi orchestrei să cînte fără oprire cele mai aprinse jocuri de ţară.  
Instrumentiştii si cazacii de la Don, însufleţiţi de bancnotele de  
cîte o sută de ruble distribuite de negu ţător cu nep ăsare,  
făceau să vibreze sala cu sonorităţile lor dezlănţuite.
Stimulat de prezenţa convivilor, Gârbov turna fără încetare
şampanie fetelor, diplomatului şi lui însuşi. D ădea peste cap 
pahar după pahar, fără să se ameţească. Sau poate că 

78
 

tensiunea lui nervoasă era atît de înaltă, încît alcoolul nu-i  

putea întuneca luciditatea. Marchizul începuse s ă se simt ă 
 jenat. D ărnicia invitatului său c ăpăta proporţii groteşti. Re gretă 
că se lăsase antrenat în această aventură.
Un bărbat îmbrăcat în negru, cu favorite stufoase şi o  
statură de atlet, se ridică de la Maşa lui. Eliberîndu-şi braţul din 
strînsoarea unei femei ţipător fardate, dornică să-l frîneze, se
apropie de muzicanţi si proţăpindu-se în fa ţa lor, strigă 
autoritar:
- Destul cu circul ăsta! Suntem într-un cabaret sau în tr-un
azil de nebuni?
Gârbov, care stătea cu spatele spre străin, întoarse capul cu 
 încetineală. Se albise la faţă. Se ridică de pe scaun, f ără grabă,  
şi se îndreptă spre bărbatul cu favorite stufoase, înfipt în fa ţa  
orchestrei. Instrumentele încetar ă unul cîte unul să mai cînte.
Asupra sălii se aşternu o linişte grea. Se auzeau doar respiraţiile 
şuierate ale oamenilor din sală.
- Dacă te-ai îmbătat, du-te acasă! Nu ne strica  
nouă seara! îl apostrofă necunoscutul.
Gârbov fornăia cuprins de frigurile unei mînii explozive. Cînd 
ajunse în dreptul străinului, ridică bra ţul. Mai înainte ca acesta  
să fi putut schiţa un gest ofensiv, îl plesni cu atîta putere peste  
faţă, încît îl răsturnă de-a-ndăratelea peste toba cea mare, în care-l
făcu să cadă, desfundînd-o. Faţa străinului se transformase într-
o masă de carne însîngerată. Nasul strivit, buzele sfîşiate, dinţii 
sparţi îl schimbaseră într-o jalnică arătare.
- Cîntaţi! zbieră Gârbov, aruncînd în jur priviri furi oase.
Cîntaţi!
Hipnotizaţi, muzicanţii îşi puser ă instrumentele în funcţiune 
atacînd un vals vienez. Doi cazaci din cor îl ridicară pe străinul  
cu şezutul vîrît în toba desfundată şi, purtîndu-l pe braţe, îl 
scoaseră din local.
Gârbov rămăsese stăpîn pe cîmpul de bătălie. Triumfător,  
 întoarse privirile spre Maşa diplomatului, dornic să citească în 
ochii Mașei impresia pe care i-o făcuse vitejeasca lui is pravă. 
Dar Mașa dispăruse împreună cu secretarul de ambasadă, care 
nu ştiuse cum să se fofileze mai repede, spre a nu fi implicat în  
acest scandal.
*
**
Miresme puternice de t ămîie se înăl ţau în valuri alb ăs trui
spre cupola împodobită cu stucaturi aurite a capelei principale
din Palatul de Iarnă. Preotul înveşmîntat în od ăjdii strălucitoare  

79
 

se opri în faţa împăratului Aleksandr al II-lea, cădelniţîndu-l cu

gesturi lente, solemne. Autocratorul tuturor Rusiilor se înclin ă 
uşor făcînd semnul crucii, în vreme ce decoraţiile de pe pieptul  
său ţăcăniră jucăuş. Ca la comandă, demnitarii Curţii, generalii,  
doamnele de onoare, miniştrii, diplomaţii, orânduiţi potrivit 
protocolului înapoia suveranului, îşi făcuseră de asemenea  
semnul crucii. Statuile aurite care încununau coloanele corintice
duble din pronaos - chipuri cioplite, bizare într-o biserică ortodoxă -
contemplau impasibile, de acolo, de sus, impunătoarea
adunare.
Se oficia parastasul răposatului ţarevici Nikolai 
Aleksandrovici, mort de ftizie la Nisa. Era prezentă la slujba 
religioasă întreaga familie imperială cu excepţia ţarinei Maria
Aleksandrovna, reţinută în apartamentul ei de o boală cronică.
Cînd vocile pure, armonioase, perfect disciplinate ale corului
prinseră să intoneze cu accente de o profundă triste ţe  ,,Veşnica
pomenire", împăratul simţi că i se înfioară carnea . Întrezări cu 
ochii minţii catafalcul pe care trupul scheletic, aproape  
străveziu al ţareviciului zăcea imobil, luminat de fl ăcăruile 
luminărilor înalte, înconjurat de flori cu miros dulceag şi străjuit 
de ofiţeri din garda imperială, împietri ţi în pozi ţie de drep ţi.  
Ţarul reconstituia în închipuire curba b ăr biei ţareviciului, obrajii-
i supţi, lipiţi de oase, nasul subţiat, buzele palide. Treptat,  
trăsăturile tînărului prin ţ se în ăspreau ca şi c înd maturitatea,
apoi bătrîneţea şi-ar fi pus fugar pecetea pe chipul mortului.
Dar trupul inert nu mai era al ţareviciului. În sicriu se afla însuşi
ţarul Aleksandr al II-lea, sau poate umbra sa. Zguduit de emoţie, 
 împăratul se uita la propria lui persoană, dedublată printr-un 
tragic şi absurd miracol. Pieptul ţarului întins în sicriu era sfî șiat de
gheare nevăzute. Sîngele îi îmbiba ve șmîntul militar, panglicile
decoraţiilor, îi mînjea fireturile, îi întuneca aurul epoleţilor.
Împăratul îşi duse mîna la ochi, vrînd parcă să izgonească 
teribila viziune. Cu preţul unui efort îşi descoperi fa ţa, conştient
că unui ţar, uns al lui Dumnezeu, nu-i este îngăduit s ă se teamă  
de nimic. Nici de moarte, căci gloria faptelor lui va supravieţui 
peste veacuri trupului pieritor.
Cînd deschise ochii şi se văzu în faţa soborului de preoţi în 
odăjdii somptuoase, care oficiau slujba morţilor, avînd drept 
fundal catapeteasma altarului şi scînteierile sutelor de lumin ări,  
respiră adînc. Se întreb ă dacă fusese victima unei halucina ţii 
sau a unei previziuni cumplite . Îi era oare scris să piară sfîrtecat 
de schijele unei bombe, ciuruit de gloanţe ori măcel ărit de  
pumnale?... La Paris, în cursul vizitei f ăcute lui Napoleon al III-

80
 

lea, pe atunci suveran al Franţei imperiale - care-şi trăia 

crepusculul - se încercase împotriva sa un atentat. Se înapoia tocmai de
la o paradă militară desfăşurată pe Longchamp si se afla în  
trăsură alături de Napoleon. În preajma cascadei, un ins ţîşnise 
din mulţimea îmbulzită de o parte şi de alta a drumului şi 
trăsese asupra lui două focuri de revolver, rămase fără efect. 
Atentatorul fusese prins şi identificat. Pe nume Borozovski, se
refugiase din Polonia, g ăsindu-şi azil la Paris, oraşul spre care 
se îndreptau privirile tuturor polonezilor dornici de libertate.
Ţarul nu-i putuse ierta lui Napoleon sprijinul acordat acestor  
răsculaţi. Resentimentul lui contribuise în larg ă m ăsur ă la  
adoptarea de către  Rusia a unei politici de neutralitate faţă de 
conflictul militar dintre Franţa şi Germania, încheiat pentru 
francezi cu dezastrul de la Sedan.
Borozovski nu fusese singurul ins hotărît să-i curme viaţa. Ţarul 
 îşi amintea cu strîngere de inimă şi de antentatul neizbutit al
anarhistului Karakasov, săvîrşit cu un an înaintea vizitei sale  
oficiale la Paris. Şi atunci scăpase teafăr. Dar cît timp îl va mai  
ajuta Dumnezeu? Era de neînţeles. El, ţar şi autocrator, st ăpîn  
peste zeci de milioane de supuşi, temut pînă si dincolo de 
hotarele imperiului pentru uriaşa sa putere militar ă şi politică,  
se afla la cheremul unui fanatic, capabil s ă-l suprime în cîteva clipe!
La ce slujeau armata, poliţia, dacă nu-l puteau feri de furia
asasină a unui nebun? La ce slujeau rugăciunile înălţate de  
preoţi către Dumnezeu în toate bisericile de pe întreg cuprinsul
Rusiei, pentru sănătatea, fericirea şi via ţa lungă a ţarului? Un  
dement era mai puternic decît uriaşul aparat de Stat?
Cînd îl împresurau gîndurile negre, Aleksandr simţea un gol  
dureros în capul pieptului şi atunci era ispitit s ă întoarc ă brusc  
capul spre a se asigura că înapoia lui nu se afla un atentator
pregătit să-l lovească între omoplaţi.
Prezenţa în sală a înalţilor demnitari, coloanele de sus ţi nere
ale tronului, nu îi crea un sentiment de siguran ţă, fiindc ă îl  
macină o ascunsă neîncredere în toţi cei din jur. Cîteodată i se 
strecura insidios în suflet teama că va repeta tragica experienţă 
a bunicului s ău, ţarul Pavel I, căzut victimă a unui complot  
organizat de personaje din anturajul său, cu compli citatea
tacită a propriului său fiu, ţareviciul Aleksandr - viitorul adversar al
lui Napoleon I. În vreme ce el, Aleksandr al II-lea, era preocupat de atentatele
nihiliștilor, în culisele palatului imperial se punea poate la cale,
chiar în clipa aceasta, răsturnarea lui de pe tron. Temerile îi 
erau justificate, de vreme ce oameni pe care se bizuise orbeşte,
 îi înşelaseră î ncrederea. Un astfel de personaj, de pildă, fusese contele 

81
 

Şuvalov, şeful secţiei a 3-a - poliţia secretă - din Cancelariatul

privat al împăratului. Ales dintr-o mie spre a se ocupa de 
siguranţa personală a ţarului, devenise prin înseşi funcţiunile  
sale depozitarul celor mai intime taine ale acestuia. Cînd el,
Aleksandr, hotărîse să-şi legitimeze copiii zămisliţi de pe urma  
legăturii lui extraconjugale cu Katerina Dolgoruki, Şuvalov se 
aliase cu duşmanii ei declaraţi. Ţarul nu putea s ă uite ziua  
aceea mohorâtă de toamnă, cînd generalul i se înfăţişase spre 
a-i raporta nemulţumirea manifestată de unii demnitari ai Curţii
şi de un important grup de nobili faţă de adulterul eta lat cu
neruşinare de prinţesă şi de augustul ei amant. Şuvalov folosise 
termeni voalaţi, dar el, Aleksandr, nu se înşelase asupra 
sensului adevărat, ascuns sub frazele meşteşugite ale ra -
portului. Ceva mai tîrziu, acelaşi Şuvalov săvîrşise o imprudenţă 
de neiertat, declarînd într-un cerc de cunoştin ţe: „Dac ă aventu -
riera asta îşi va lua avînt, o voi zdrobi. Am mijloace la
 îndemînă!" Reţeaua de delatori atît de bine organizată de Şuva-
lov se întorsese împotriva acestuia. Un colonel, gelos pe ascen-
siunea fulgerătoare a şefului Secţiei a 3-a, repetase ţarului r ău-
inspirata frază. El, Aleksandr, încercase atunci o mare deza-
măgire. În cine să se mai încreadă, cînd însuşi şeful Poliţiei  
secrete se dovedise neloaial? Deşi îl strangula mînia, avusese
 înţelepciunea să nu se trădeze, luînd împotriva vinovatului mă-
suri aspre susceptibile să provoace proteste vehemente din  
partea acelora care-i condamnau indiferenţa faţă de ţarină . Îl
chemase în cabinetul său pe Şuvalov si îl felicitase pentru noua  
lui promovare. Şuvalov îl privise întrebător. „Am hotărît s ă te 
numesc ambasadorul meu la Londra. Tactul, inteligenţa, 
rafinamentul dumitale, conte, vor fi mai de folos în capitala
Angliei decît aici.”
Şuvalov îi mulţumise confuz si plecase s ă-şi ocupe noul  
post. Trist era faptul că el, ţarul, nu putea aplica sancţiuni nici  
altor personaje de la Curte. Prinţul Paskievici, prinţul Scerbatov,  
contele Orlov-Davidov, contele Worontzov-Dahkov se arătaseră 
făţiş duşmănoşi Katiei. Şi contesa Panin, și prinţesa 
Bariaitinska, şi prinţesa Kurakin, maestra Curţii împărătesei, nu
pierdeau ocazia s-o critice acerb pe Katia, fiinţa ingenuă şi atît 
de sinceră, care adusese o geană de lumină în viaţa lui grea, 
posomorîtă.
Nu! Nu! El nu trebuia s ă moară. Avea datoria să trăiască 
pentru Katia, pentru copiii lui, sîngele din sîngele ei. Curtenii îl
acuzau că o neglijează pe ţarină. Se compara însă Maria
Aleksandrovna cu scumpa lui Katia? Cînd o ceruse în căsătorie pe 

82
 

Maria, fusese desigur orb sau i se făcuseră farmece. Altfel nu se  

explica chipul în care căzuse în mrejele acestei pretinse fiice a  
marelui duce de Hessa, z ămislită în realitate dintr-o legătură 
adulterină a soţiei marelui duce cu un grăjdar. Pe atunci fusese 
idiot de îndrăgostit! Se certase pînă şi cu tat ăl său, ţarul Nikolai, 
I, care aflase tristul secret al acelei origini dubioase.
I se reproşase într-o vreme că are amante fără număr. Ce 
cale îi rămînea de ales după ce se îndepărtase de ţarină? Se 
şoptea în culise că boala ei l-ar fi înstrăinat. Proşti mai sînt
oamenii! Scornesc tot felul de povesti si le pun pecetea adevărului. Într-un
fel îi convenise acest pretext, fiindcă îi justifica escapadele 
amoroase. Pusese însă capăt aventurilor sentimentale după ce 
o cunoscuse pe Katia.
Preotul îl cădelniţă iar ăşi, rupîndu-i Sirul gîndurilor. Efluviile de
tămîie îi gîdilară plăcut nările. Era bine că oamenii din jurul său  
nu bănuiau cîte îi mai treceau prin cap, în vreme ce preoţii 
depănau cu gravitate slujbe religioase. Desigur că şi lor le zbura  
cugetul la tot felul de drăcovenii str ăine de sfîntul l ăcaş al  
Domnului. Păstrau însă o atitudine reculeasă, edificatoare si 
mai ales pilduitoare.
Preotul repetă în încheiere pomelnicul personajelor din  
familia imperială, în cap cu ţarul, asupra cărora chema harul 
dumnezeiesc. Rugăciunile slujitorilor Domnului împiedicaseră 
oare asasinarea lui Pavel I? Moartea timpurie a ţareviciului 
Aleksandr? Sfârşitul jalnic al lui Boris Godunov?
Slujba religioasă se încheie într-o apoteoză subliniată de  
accentele impresionante ale corului şi de dangătul grav al 
clopotelor.
Ţarul înclină pentru ultima oară capul spre altar, apoi se 
 întoarse spre înalţii demnitari ce-i deschideau obsecvios drum,  
ploconindu-se adînc. Cu acelaşi ceremonial de la venire, porni
acum spre camera sa de lucru. Precedat de ofiţeri din regi-
mentul de gardă Preobrajenski, urmat de membrii familiei  
imperiale si de mai-marii ţării, străbătea fără grabă sălile mă-
reţe, de o zdrobitoare somptuozitate, în vreme ce soldaţii de  
strajă, orînduiţi de o parte şi de alta a uşilor, dădeau onorul  
prezentînd impecabil arma.
Cortegiul se opri în sfîrşit în anticamera cabinetului de lucru
al ţarului. Aleksandr făcu semn prinţului Gorceakov să-l urmeze,
apoi pătrunse în încăperea care simboliza creierul imperiului.  
Abia acum cortegiul se destramă. Personajele desemnate a fi
primite în audienţă se grupară după prietenii sau interese. Spre  
a-şi omorî aşteptarea, începură să sporovăiască despre tot felul 

83
 

de nimicuri. Chestiunile serioase nu erau discutate în

anticameră, unde se aflau întotdeauna urechi indiscrete.
Îndată ce se văzu singur cu Gorceakov, ţarul îl întrebă 
direct:
- Ce noutăţi mai ai în legătură cu conflictul germano-
francez?
- Majestate, ieri după-amiază, generalul Le Fio mi-a cerut
din nou audienţă. Era foarte agitat. Guvernul francez dis pune
de informaţii potrivit c ărora armata germană este pregătită de  
război. Trupele Maşate la frontiera cu Franţa nu aşteaptă decît  
ordinul împăratului Wilhelm şi al cancelarului Bismarck spre a  
intra în acţiune. Mareşalul Mac Mahon solicită sprijinul 
Majestăţii-Voastre în cazul că Reichul va declanşa ostilităţile.
Ţarul se aşeză la birou.
- Nu-mi pot lua angajamente formale, Gorceakov. Dar
voi face tot ce-mi va sta în putinţă spre a salva pacea. Sunt 
convins că nu va fi nevoie să scoatem sabia. Împăratul Wilhelm,
unchiul meu, este un om politic înţelept. Nu se arunc ă în  
aventuri nebuneşti. Voi profita de viitoarea mea vizită la Berlin  
spre a-i vorbi cu toată seriozitatea. A sosit timpul ca Bismarck 
să primească o lecţie. După ce a cîştigat războiul din 1870  
graţie neutralităţii noastre binevoitoare, a înţeles să- și
plătească datoria de recunoştinţă încheind o înţelegere  
politică strînsă cu Imperiul Austro-Ungar, marele nostru duş-
man.
- Recunoştinţa, Majestate, este o floare rară. Nu crește
 în grădina cancelarului Bismarck.
Împăratul îşi sprijini coatele de braţele fotoliului.
- N-am să uit niciodată, Gorceakov, izolarea în care 
Bismarck ne-a lăsat intenţionat. N-a urmărit decît să ne forţeze  
mîna, spre a ne alinia politicii lui. Am f ost nevoiţi să facem concesii. 
Spre a ieşi din izolare, am solicitat alipirea la înţe legerea
austro-germană. Cîtă satisfacţie trebuie să fi încercat Bismarck  
după ce a constatat că a reuşit să ne impună jocul lui.  
Reintrarea Franţei în concertul marilor puteri ne-ar în gădui să 
contracarăm planurile cancelarului. Omul acesta tinde să 
transforme Germania într-o putere continentală f ără rival.
Pe Gorceakov îl bucură raţionamentul ţarului, căci coincidea
cu al lui.
- Arsenalul argumentelor folosite de Germania împotriva Franţei a 
sporit în ultimele patruzeci si opt de ore, Majestate . Bismarck
pretinde a şti că guvernul francez ar fi tezaurizat cîteva sute  
de milioane de franci pentru a-şi finanţa înarmarea.

84
 

Realitatea este de-a dreptul comică. Ministerul de Fi nanţe al 

Franţei a hotărît scoaterea din circulaţie a bacnotelor de 20 de
franci, foarte uzate, si înlocuirea lor cu altele noi. Bancnotele vechi au fost
adunate spre a fi arse.
- Explicaţia pare plauzibilă. Dacă nu mă înşel, Ş uvalov a sosit
la Sf. Petersburg.
- Da, Majestate. A solicitat un scurt concediu spre a-şi
rezolva unele treburi de familie.
Ţarul îşi masă uşor degetele mîinii stingi. De la o vreme îi  
amorţeau inexplicabil.
- Să-l trimiţi imediat la Londra! Dă-i instrucţiuni să ia  
contact cu lordul Derby. Să-i explice poziţia noastră în conflictul
germano-francez. Cînd voi ajunge la Berlin, vreau să mă bizui  
pe sprijinul Angliei. Numai aşa îl vom pune pe Bismarck cu botul
pe labe. Iar pe Le Fio s ă-l anunţi că îl voi primi în audienţă mîine 
dimineaţă. Ţin să-i liniştesc personal temerile. Mi-e foarte 
simpatic omul ăsta. Ştie să-şi poarte uniforma.

*
**

Ceaţa descria în jurul felinarelor de pe stradă nimburi al -

burii. Umezeala din atmosferă aşternuse pe trotuare un în veliş
de lac negru, lucios ca și cizmele de Chantilly. Paşii trecătorilor,  
aproape invizibili datorită perdelelor de negură, ţăcăneau mai 
plin sau mai ascuţit, după cum încălţămintea era bărbătească 
sau de damă. Pe partea carosabilă, mai lucioasă decît 
trotuarele, treceau în ambele sensuri tr ăsuri mînate cu  
prudenţă de vizitii, căci cea ţa se înteţea. De-a lungul cheiurilor  
Senei, vizibilitatea scăzuse aproape la zero. Atît de groasă se 
făcuse negura, încît căpătase consistenţă. Oamenii prinşi pe  
stradă de întunericul umed tuşeau îneca ţi de vata apoasă, 
neagră, care le pătrundea în nări şi în gur ă.
Georg S'tephan Opperit von Blowitz, corespondentul la Paris al gazetei
Times - supranumită a şasea mare putere a lumii - se răsuci pe 
pernele trăsurii pentru a-şi scoate din buzunarul vestei albe a  
fracului ceasul Breguet. Îi deschise capacul şi încercă să 
citească ora indicată de limbile minuscule, la lumina anemică a 
unui felinar, a cărui aureolă apăru timidă din bezn ă se accentua  
cînd ajunse în dreptul tr ăsurii de piaţă, apoi se topi în ceaţă. At ît
de palide, de ofticoase erau aureolele care defilau pe lîngă 
vechiculul tras de cai, încît ziaristul nu izbuti s ă desluşeasc ă ora  
de pe cadran. Fiindcă nu era chip să înfrângă întunericul decît  

85
 

aprinzînd un chibrit, scoase un băţ si îl frecă de talpa pantofului.  

Deşi gestul fusese energic, chibritul refuz ă s ă se aprind ă, c ăci  
talpa era umedă.
Înciudat, ziaristul repuse ceasul în vestă.
- Mai repede! ordonă vizitiului. Mă faci să întîrzii!
Voia să ajungă la Quai d'Orsay înainte de sosirea invitaţilor, 
fiindcă avea de gînd să-şi asigure o convorbire de cî teva minute
cu ministrul Afacerilor Externe. „Dacă as fi avut tr ăsur ă proprie, 
pînă acum aş fi ajuns la destinaţie", îşi zise posomor ît. În mai
multe rînduri luase hotărîrea de a-şi cumpăra o trăsură - slavă 
Domnului, dispunea de suficiente fonduri băneşti spre a-şi 
permite luxul - dar de fiecare dată amînase punerea în practică 
a acestui plan, fiindcă într-un vehicul de pia ţă putea trece  
neobservat. Un gazetar cu reputaţie trebuie să vadă fără să fie  
văzut si să audă fără să fie auzit. Altfel nu se deosebeşte de  
pisicile cu clopoţei. Nu avea nici casă proprie, căci ocupaţiile lui  
 îi mînau mai mult pe drumuri. La Paris dispunea de o cameră 
plătită cu luna, la hotelul „Meurice". În acest elegant
caravanserai, avea posibilitatea să întîlnească personalităţile 
cele mai diverse, pripăşite de pe mai toate meleagurile lumii.  
Din mijlocul lor culegea recoltă bogată de ştiri, fiindcă avea  
talentul unic de a se vîrî pe sub pielea oamenilor fără să-i  
supere.
De un singur lucru nu se putea lipsi domnul Blowitz, si
anume de o garderobă bogată, indispensabilă unui gazetar  
obligat să pătrundă pretutindeni . În activitatea lui putea fi
chemat să se cufunde în măruntaiele pămîntului sau s ă se  
caţăre pe acoperişul unei case, să se strecoare în mijlocul unei  
mulţimi răsculate sau să intre degajat la o recepţie diplomatică.
Nici nevastă nu-și luase, căci ce femeie ar fi acceptat s ă 
stea singură noapte de noapte şi să-şi vadă soţul în compania a 
tot felul de femei, mai ales actriţe şi balerine de la Oper ă,
adevărate comori de informaţii cu iz de scandal.
Domnul Blowitz nu avea decît un cîine, un magnific Saint Bernard. În
rarele-i momente de expansivitate, îi destăinuia multe secrete convins 
că nu va fi niciodată trădat.
Viaţa-i frămîntată, împănată cu primejdii şi plină de 
neprevăzut, îi procura satisfacţii materiale, dar şi morale,  
datorită puterii pe care o exercita graţie articolelor publicate în 
 Times. Bineînţeles, nu-i fusese deloc uşor să ajungă pe aceste 
trepte. Scrupulele nu-i înăbuşiser ă îns ă nicicînd elanul. Poate că 
aceasta era cheia succeselor lui.
Ajunse la Quai d'Orsay cu puţine minute înaintea sosirii  

86
 

valului de invitaţi. Fu condus de îndată în cabi netul de lucru al

ministrului Decazes, care-l întîmpină cu o simpatie manifestă.
- Dragul meu Blowitz, îmi pare rău că ai întîrziat. M ă 
pregătisem să-ţi răspund - aşa cum mă rugaseşi - la întrebările 
dumitale referitoare la interesele Fran ţei în Egipt. M ă tem c ă 
astăzi n-o să putem discuta aprofundat acest subiect, din lips ă 
de timp.
- Excelenţă, cer iertare pentru intîrziere. Pruden ţa ex -
cesivă a vizitiului care m-a adus pînă aici a fost de vină.
- Nu-i nimic, amice. Vom găsi altă zi, în care să nu ne  
deranjeze nimeni. S ă revenim la poziţia Franţei faţă de Egipt.  
Eu aș defini-o în cîteva cuvinte. Nu urmărim nici un obiectiv 
susceptibil s ă atingă în vreun fel integritatea acestei frumoase 
ţări, interesele ei economice şi politice. Cînd am deschis Cana lul
de Suez, nu am făcut-o decît din prietenie pentru poporul  
egiptean şi pentru admirabilul său conducător, Kedivul Ismail. 
Evident, încheierea unui nou tratat comercial avantajos în egal ă 
măsură Franţei, şi Egiptului, dar care s ă nu lezeze interesele
Angliei, ar fi binevenit. M-ar bucura dacă ziarul Times ar sublinia  
dorinţa noastră vie de a păstră relaţii cordiale cu Marea
Britanic, chezăşie a salvgardării păcii în această parte a 
Europei. Dă-mi voie, Blowitz, să te tratez cu un Maraschino 
vechi de peste douăzeci de ani.
Se îndreptă spre un dulap cu b ăuturi, scoase o sticlă cu  
două pahare şi îşi servi personal oaspetele, cinstire rezervată 
numai unor personalităţi de frunte. Blowitz aprecie gestul 
ministrului, dar nu se sfii să reflecteze: „Are mare nevoie de  
mine Decazes de mă răsfaţă atîta. Articolul despre Egipt  
 justifică oare amabilitatea lui excesivă?"
Chiar în momentul acela intră în încăpere Lefavre, directorul de
cabinet.
- Excelenţă, primele trăsuri cu invita ţi au tras la intr are.
- Bine, vin să-i primesc. Blowitz, rămîi si termin ă- ţi în linişte  
paharul cu Maraschino. Haidem, Lefavre!
IeSir ă lăsîndu-l pe corespondentul lui Times singur în ca-
binet. Blowitz sorbi puţin Maraschino. Era într-adevăr excelent.
Se uită în jur. „Cîtă încredere, s ă mă lase singur!" reflectă. 
Privirile se plimbară asupra tabloului în ulei al mareşalului Mac
Mahon, portret oficial, fără nimic remarcabil, asupra bibliotecii
cu cărţi multe, superb legate, asupra hîrtiilor de pe Maşa de lucru.
Se afla acolo o mapă cu cîteva documente aduse desigur la
semnat, precum şi un dosar voluminos, într-o cămaşă verde. 
Curiozitatea lui Blowitz se trezi brusc. Un bun corespondent de

87
 

presă nu pierde asemenea ocazii. Se uită bănuitor spre uş ă, iar  

după ce îşi luă inima în dinţi, se ridică de pe scaun şi se apropie 
de birou. Îşi aruncă privirile asupra etichetei de pe dosar, scrisă 
cu litere mari: „Litigiul germano-francez". Deasupra, în col ţul  
din dreapta, o ştampilă: „Strict secret".
Infruntînd orice risc, gazetarul deschise dosarul. Se aflau acolo, în
copie, rapoarte ale ambasadorilor francezi, note verbale asupra
unor discuţii purtate de aceştia cu diverşi oameni politici si 
ambasadori străini, apoi un număr impresionant de rapoarte
semnate de ofiţeri din Biroul 2 si din Serviciul secret francez. O  
comoară nepreţuită pentru un ziarist. Fără să şo văie, scoase din 
buzunar un carnet si începu s ă-şi ia note stenografice, tr ăgând 
 în acelaşi timp cu urechea spre uşă, pentru a nu fi surprins 
violând secrete de Stat. Deşi opera repede, se scurse totuşi
oarecare timp pînă ce îşi aruncă ochii asupra tuturor pieselor.  
Munca lui era uşurată fiindcă pasa jele importante erau
subliniate cu roşu. Despuiase dosarul de tot ce era mai
interesant, cînd auzi de dincolo de uş ă paşi apropiindu-se. În
cîteva clipe închise dosarul, vîrî carneţelul în buzunar, deşert ă 
un sfert din sticla de Maraschino într-un vas cu flori, apoi se
instala pe scaunul său, ţinînd paharul în mînă.
Lefavre intră zîmbind amabil.
- V-am lăsat singur atîta vreme... Vă rog să mă iertaţi! Furat 
de îndatoririle oficiale, am uitat pur şi simplu de dum-
neavoastră.
- Nu-i nimic, zîmbi Blowitz. Am avut o companie plăcută, 
adăugă arătînd sticla de Maraschino.
- Doriţi s ă vă însoţesc în sala de recepţii? Aproape toţi  
invitaţii au sosit.
Blowitz se ridică încet de pe scaun, afectînd o oboseal ă 
trucată.
- Numai că m-a cam ameţit băutura! Mă tem că am depăşit 
măsura, nu-i aşa?
- Deloc, Monsieur Blowitz. Cîteva pahare de Maraschino sunt cel mai bun
leac împotriva bolilor. N-aţi auzit?
Cînd ajunseră în saloanele pline cu invitaţi, Blowitz se afla 
 într-o avansată stare euforică, provocată de informaţiile  culese.
Va scrie pentru Times un articol epocal, care va aprinde Europa.
I se va reproşa poate de către autorităţile franceze divulgarea  
unor informaţii cu caracter strict secret. Posibil , dar nu probabil.
Blowitz era sigur că Decazes nu-l lăsase întîmplător singur. 
Dacă i se vor cere de către mai-marii de  la Times explicaţii 
asupra provenienţei informaţiilor, nu-l va putea desemna pe

88
 

Decazes. Va fi lăudat și i se va acorda o foarte importantă 

gratificaţie pentru că s-a descurcat cum nu se poate mai bine. 
Germanii vor ieşi însă rău opăriţi din toată afacerea asta. Ei şi? 
Se născuse în Boemia, dar pe parcurs obţinuse naturalizarea 
franceză. Aceasta îl punea la adăpost de multe inconveniente.
Un lacheu i se înfăţişă cu trei rînduri de cupe cu şam panie,
aliniate pe o tavă ca soldaţii în front. Luă o cupă, îşi muie  
buzele, apoi, rotind între degete tija piciorului de cristal, începu
să se plimbe printre oaspeţi. Adulmeca ştiri de sen zaţie aşa 
cum cîinii dresaţi adulmecă vînatul. Stătu de vorbă cu diverse  
personaje, eminenţi oameni politici, diplomaţi cu renume,  
aristocraţi coborîtori din cruciaţi, care n-ar fi catadicsit să-l
 întreţină dacă nu s-ar fi gîndit că plebeul Georg Blowitz avea
puterea să le facă pubilicitate în Times. Domnul Blowitz îşi 
agăţase de la sine putere particula nobiliară. Dacă i s-ar fi făcut  
aluzii răutăcioase asupra originii sale, ar fi r ăspuns ca unul 
dintre mareşalii lui Napoleon - proaspăt ridicat la rangul de 
duce. Cînd nişte nobili autentici întrebaser ă cu subtilă ironie,  
cîte generaţii de strămoşi cu sînge albastru avea în urmă:  
„Messteurs, c'est moi l'ancetre"!
Printre oaspeţii lui Decazes se afla şi prinţul Hohenlohe, 
ambasadorul Reichului german. Diplomatul, cunoscînd pana
veninoasă a corespondentului lui Times, îşi zise că este înţelept
să şi-l facă prieten. Cu princiară amabilitate, se apropie de  
Blowitz si, după o deslînată conversaţie asupra timpului, atacă 
pe ocolite chestiunea conflictului franco-german. După ce 
recapitula argumentele invocate de presa de dincolo de R in, îl
lăsă să înţeleagă că un articol în Times favorabil tezei germane  
ar fi regal răsplătit. Blowitz se arătă receptiv. Declar ă c ă era  
tentat să scrie un articol menit să risipească neîn ţelegerile 
dintre cele două state, în lumina teoriei lui Hohen lohe.
Răspunsul era oarecum alambicat, dar prinţul, deprins cu 
limbajul reticent al diplomaţilor, nu insistă să ceară pre cizări.
Înapoiat la hotelul s ău, Blowitz se puse pe lucru. În mai puţin 
de trei ore - era foarte inspirat - aşternu pe hîrtie un articol
fulminant, utilizînd din plin notele extrase din dosarul lui
Decazes. Apoi se culcă, mulţumit c ă făcuse o treabă bună.  
Patruzeci şi opt de ore după expedierea materialului la Londra,  
Blowitz primi o scrisoare semnată de redactorul-șef al paginii de
politică externă. ,,Articolul dumitale, dragă  Mister Blowitz, este
dinamită curată, îl vom publica, dar mai întîi comitetul de  
redacţie ţine să verifice anumite date furnizate de dumneata,
evident prin sondaj, şi în limita posibilului."

89
 

Încîntat de răspunsul primit, Blowitz, porni în turneu noc turn

prin restaurantele, cafenelele şi tripourile pariziene, în cotidiana
lui goană după informaţii. Se afla într-un bar deocheat din
Montmartre, cu o clientelă foarte amestecată. Reze mat de
tejghea, aştepta să fie servit cu un pahar de drambuie, c înd un
ins hirsut, cu mutră de vagabond, se aşeză în stînga lui şi îi făcu 
amical semn cu cotul.
- Ce întîmplare norocoasă, scumpul meu Blowitz! Dum-
nezeu mi te-a scos în cale! Sper că ai să mă tratezi cu un  
absint.
Biowitz îl privi plictisit.
- Întîmplare? Spune mai bine că m-ai căutat cu limba scoasă 
prin toate localurile. Ce mai vrei?
Vagabondul clătină din cap în semn de reproş.
- Se vede că te-ai ajuns, dragă Georg. Nu te mai uiţi la  
vechii tăi colegi ajunşi la ananghie.
Blowitz replică ironic:
- Sunt eu de vină dacă n-ai fost în stare să-ţi păstrezi  
rubrica despre cîinii strivi ţi de vehicole si despre pisicile pre-
miate la concursuri?
- Îţi baţi joc de mine, Georg! Nu-i frumos!
- Lasă poveştile! Vrei iarăşi bani?
- Cît eşti de brutal, amice!. . . În sfîrşit, dacă vrei să scapi de
compania mea, fă-te încoa cu o mie de franci!
Blowitz îşi încreţi sprîncenele.
- O mie de franci? Ai înnebunit, Jacob! Ultima dat ă 
ţi-am dat cinci sute. Şi a fost vorba că n-ai să mă mai superi cu 
prezenţa ta urît mirositoare. Cînd te-ai spălat ultima oară?
Zîmbetul hirsutului semăna a rînjet.
- Încerci să mă intimidezi, Blowitz, dar n-ai să reuşeşti . În loc
să-mi fii recunoscător că ascund justiţiei fapte care ar putea să 
te coste libertatea, mă repezi ca pe un cîine. .. Ţt-ţţ-ţţ!
- Dacă ai fi fost în stare să mă bagi la apă, Jacob, de mult  
ai fi făcut-o. Dar ţi-au lipsit probele.
- Uiţi un singur lucru, scumpul meu, Georg! Ai duşmani cu  
ghiotura. Te-ai gîndit ce-ar zice ei dacă ar afla că la Marsilia, 
acum vreo douăzeci de ani, ai aruncat dintr-o barcă pe soţul  
amantei tale si că i-ai mai dat şi cu lopata în cap, ca să -l termini
mai repede? Că ulterior ai trăit cu văduva, şi că i-ai dat şi ei cu  
piciorul, după ce i-ai păpat toţi banii moşteniţi de la soţ?
Blowitz se simţi ispitit să-l pocnească în falcă, dar se abţinu.
- Eşti comic, Jacob! Te informez că pretinsa crimă  
a fost anchetată de autorităţi, dar că în urma cercetărilor am 

90
 

fost scos din cauză!

- Te-au scos basma curată fiindcă martorul tău principal a 
fost văduva.
- Ei da! Şi ce-i cu asta? Concluzia autorităţilor a fost ca-
tegorică: nenorocitul a căzut din barcă fiindcă era beat mort. Iar  
lopata i-am întins-o ca să se agațe de ea. Nu m-am aruncat în
apă să-l salvez fiindcă nu ştiu să înot. O pereche aflată într-o  
altă barcă a confirmat spusele mele.
- Faptele s-au petrecut pe înserat, Blowitz. Declaraţiile lor n-au 
fost chiar atît de favorabile ţie. Nu te-am înfundat fiindcă ai 
beneficiat de îndoielile lor. A intervenit însă un fapt care  
răstoarnă situaţia. Văduva părăsită de tine mi-a dat o  
declaraţie. Ei da, femeia recunoaşte că i-ai ucis bărbatul.
Blowitz simţi un fior, dar nu l ăsă să i se citească pe faţă 
tulburarea.
- Bluf , Jacob! Bluf!
- Dacă nu mă crezi, iată o copie.
Scoase din buzunarul hainei murdare si roase o bucată de hîrtie 
si i-o înmînă. Blowitz îşi aruncă privirile asupra rîndurilor scrise  
cu un creion. Semnatara declaraţiei afirma că amantul ei, Georg  
Blowitz, îi ucisese cu bună-ştiinţă soţul. Ascunsese pîn ă acum 
adevărul fiindcă se temuse s ă nu fie socotită complice. Dar  
mustrările de conştiinţă nu-i mai îngăduiau să tacă.
Rîzînd verde, Blowitz îi restitui hîrtia.
- Invenţii, Jacob! Invenţii ieftine! Dacă o mustra con -
ştiinţa de ce nu s-a dus direct la procuror?
- Fiindcă nu avea curaj. Eu am avut grijă să-i explic că se va  
bucura de circumstanţe atenuante si că va obţine o pedeapsă 
cu suspendare.
- Legea Beranger nu se aplică la crime, Jacob!
- Fosta ta amantă nu ştie acest lucru. Dacă-mi dai banii, o 
reduc la tăcere.
- O suprimi?
- Asta nu! Dar am mijloacele mele infailibile. Dacă nu mă  
crezi, aşteaptă rezultatul anchetei care se va redeschide!
Blowitz nu punea temei pe afirmaţiile lui Jacob. Dar dacă 
spusele lui erau adevărate?
- Ascultă, Jacob! Dacă ţi-aş da mia de franci, nu de frică, ci  
din milă pentru situaţia ta mizerabilă, mi-ai cere mai tîrziu iarăşi 
bani. Dacă pretinzi că deţii originalul. . .
- Sigur că îl deţin!
- Adu-mi-l şi îţi dau banii.
- La ce ţi-ar folosi, Georg? Femeia ar putea semna o  

91
 

nouă declaraţie!
- Mi-ar dovedi că nu m-ai minţit! Vagabondul reflectă cîteva 
clipe.
- Bine! Facem schimbul! Îţi dau declaraţia în original, tu îmi 
dai o mie de franci, în regulă?
- În regulă.
- Cînd facem operaţia? În noaptea asta?
- Nu am asupra mea o mie de franci. Trebuie să-i scot mîine 
dimineaţă de la Bancă. Ne putem întîlni mîine sear ă.
- Unde?
- Prefer un loc retras, Jacob. Să fim feriţi de indiscre ţi.
- De acord. Ţi-ar conveni în Charenton? Lîngă ecluză?
- De ce nu?
- Acum îmi plăteşti un absint?
- Băiete, un absint pentru domnul! ordonă Blowitz, apoi  
făcu plata.
- N-ai fixat ora, Georg!
- La nouă seara e bine?
Vagabondul rîse, arătîndu-şi golurile dintre dinţii mîncaţi de 
carii.
- Foarte bine! Dar să nu-ţi treacă prin tigvă că ai putea să-
mi închizi gura găurindu-mi pielea cu vreun pumnal! Voi l ăsa 
unui terţ o declaraţie scrisă, în plic sigilat, asupra întîlnirii  
noastre. Dacă mi se întîmplă ceva. . .
- Eşti ridicol, Jacob! Nu-ţi imaginezi că are să mă denunţe 
văduva?
Rîse sarcastic, spre a demonstra fostului său coleg că nu 
avea nici o încredere în aserţiunile sale.
- Pe mîine seară, Jacob! Vagabondul îşi duse mîna la
pălărie.
Cînd se văzu în stradă, Blowitz oftă adînc. Se afte într-o  
situaţie delicată. Poate că Jacob nu minţea, în caz că va  
recunoaşte în josul declaraţiei semnătura fostei sale amante, va 
trebui să-i suprime pe amîndoi. Exact ca într-un roman de  
Eugene Sue. Încerca să ia lucurile în rîs, dar rîsul îi suna  fals. O
femeie părăsită e în stare de orice năzdrăv ănie. Moar tea
bietului soţ încornorat se datora unui simplu accident, ce-i 
drept, ajutat puţin de amantul nevestei. Refuza totuşi să creadă 
că femeia era atît de lipsită de înţelepciune încît s ă-si pun ă 
singură ştreangul de gît numai ca s ă-l tragă pe fostul amant
după ea. Blowitz înjură furios. Tocmai acum, cînd îşi crease o  
situaţie de invidiat, c înd era pe punctul de a da o lovitură de 
mari proporţii în presă, îi cădea pe cap cărămida asta!

92
 

Pînă a doua zi, spre seară, nu-şi găsi astîmpărul. Abia după 
apusul soarelui se mai linişti. Iminenţa pericolului îl ajută s ă-si  
stăpînească emoţia. Trecuse prin momente şi mai grele dar 
fusese întotdeauna plin de resurse şi ştiuse s ă ias ă de fiecare  
dată cu faţa curată.
Înainte de a pleca la întîlnire, îşi luă pistolul, îl vîrî în buzunarul  
de jos al hainei, să-l aibă la îndemînă. Era hotărît să nu se dea  
legat de mîna nimănui. Acolo, în Charenton, era un loc  
singuratic, unde zgomotul unui foc de revolver s-ar pierde în
noapte. Oricum, pe omul ăsta sinistru trebuia s ă-l lichideze.
Devenise foarte supărător.
Blowitz părăsi hotelul la opt şi un sfert. O tr ăsur ă de pia ţă îl  
lăsă în faţa gării Lyon. De acolo plecă pe jos spre ecluza din  
Charenton. Era o noapte adîncă, f ără lună. Felina rele luminau
slab străzile mărginite cu case urîte şi strîmbe. Str ăb ătu un loc  
viran. Dinspre Sena bătea un vînt rece, aducînd miros  
caracteristic de apă.
Cînd ajunse la ecluză, îl găsi pe Jacob aşteptînd pe mar ginea
canalului Saint-Maurice. Nu-i vedea chipul, dar îi desluşea
silueta decupată pe fundalul unui zid luminat slab de un felinar  
anemic.
- Ai adus banii, Blowitz, dragule? auzi rîsetul batjocoritor al fostului coleg.
- I-am adus. Dar tu ai adus originalul?
- Este asupra mea. Vino să-l vezi!
Blowitz scoase încet pistolul din buzunar. Deodată auzi un  
fluierat scurt. În jurul lui se dezlănţui în noapte o avalanş ă de 
zgomote. Ropot de paşi, porunci scurte, apoi cîteva detunături  
de armă însoţite de scurte scînteieri care în ţepar ă fu gitiv
 întunericul. Blowitz înregistra şuieratul unor gloanţe şi se  
aruncă la pămînt. Auzi iarăşi zgomot de paşi, înjurături şi icneli. 
Ridică încet capul, dar nu mai zări silueta lui Jacob. De undeva, 
dinapoia lui, îi ajunse la ureche un glas cultivat:
- Domnule Blowitz, puteţi să vă ridicaţi. Sunteţi în afar ă de  
orice pericol!
Gazetarul întoarse capul într-acolo. În apropierea lui se afla un
bărbat într-un pardesiu lung, a cărui siluet ă se de taşa pe
fundalul luminiţelor unor case îndepărtate.
Blowitz se ridică uluit.
- Cine sunteţi dumneavoastră? Ce s-a întîmplat?
Bărbatul cu pardesiu îi întinse mîna, ajutîndu -l să se ridice 
de jos. Blowitz vîrî pistolul în buzunar, apoi îşi scutur ă de ţărînă 
haina şi pantalonii.
- Sunt căpitanul Delarue, domnule Blowitz. Aţi fost atras aici 

93
 

de fostul dumneavoastră coleg, Jacob, spre a fi răpit si  

transportat în Germania. Da, da, Jacob a fost recrutat de mai
multă vreme de serviciul secret german. Germanii fuseser ă 
informaţi că în ziarul Times va apărea în curînd un articol  
semnat de dumneavoastră, foarte dezavantajos pentru Reich. 
După răpirea dumneavoastră, urmau să vă supună unor pre-
siuni care nu excludeau violenţa, spre a vă determina să cereţi 
telegrafic Londrei retragerea articolului. Spre norocul
dumneavoastră, am prins de veste printr-o întîmplare. Timpul scurt l-a
silit pe şeful care a dirijat din umbră opera ţia să comunice prin 
telegraf ordinele sale agenţilor desemnaţi să vă răpească.  
Evident, s-a folosit un limbaj acoperit, pe care însă l-am descifrat
uşor.
Blowitz avea senzaţia că visează.
- Ştiaţi că în ajun am avut o întîlnire cu Jacob?
- Desigur! Doi agenţi ai noştri v-au urmărit pas cu pas, 
 începînd din noaptea în care a ţi fost primit de domnul Decazes .
Unul dintre ei avea misiunea să urmărească toate convorbirile
dumneavoastră purtate în public cu diferite persoa ne. Este
expert în citirea cuvintelor după mişcarea buzelor.
- Ştiţi si ce mi-a spus Jacob aseară, la bar?
- Desigur. Un şantaj ordinar. Declaraţia cu care v-a ame-
ninţat nu există. Acum vă puteţi întoarce fără grijă la hotelul  
dumneavoastră, domnule Blowitz. Sunteţi bine păzit. Bună  
seara!

*
**
Cînd împlinise 80 de ani, Anton Vulturescu se închisese în
casă, interzicînd pînă şi slugilor să pătrund ă în camera lui. Dup ă  
ce trăsese perdelele si acoperise cu văluri oglinzile, ca să nu-şi  
mai vadă imaginea decrepită în apele de sticlă, plînsese cu lacrimi
amare. În adolescenţă, în tinereţe, la vîrsta maturităţii şi chiar  
mai tîrziu, cînd tîmplele i se albiseră, fusese un bărbat frumos, 
falnic, fermecător, după care femeile întorceau capul, cele 
tinere admirativ şi cu gînduri păcătoase, cele vârstnice  
nostalgic si cîteodată cu nemărturisită jale. În dulapuri ţinea 
teancuri de scrisori legate cu panglici de mătase, care
traduceau în slovă iubirea pătimaşă a fiicelor Evei, foarte 
numeroase dealtfel, căzute la picioarele lui.
În favoarea lui Anton Vulturescu pleda discreţia sa, care nu 
se dezminţise în nici o ocazie. Dacă ar fi vorbit deopotriv ă c a
acei bărbaţi infatuaţi, oricînd gata să-şi glorifice succesele  

94
 

feminine, numeroase familii s-ar fi destrămat, mul ţi soţi ar fi  

avut penibila surpriză să constate cît de rămuroase le erau 
podoabele cornoase, mulţi părinţi ar fi aflat c ă virginalele lor  
odrasle aveau experienţă de alcov, mulţi logodnici si-ar fi 
pierdut iluziile asupra purităţii viitoarelor soţii.
Anton Vulturescu fusese de două ori căsătorit, întîia oar ă cu  
Isabelle de Gandale, fiica unui ambasador francez, si a doua
oară cu o baroneasă austriacă, Charlotte von Hendricks.
Amîndouă îl divinizaseră. Dîndu-şi seama că nu le stătea în
putere să-l monopolizeze, îi acceptaseră cu resemnare aventu-
rile sentimentale. Fiica ambasadorului murise tînăr ă, într-un  
accident de vînătoare - la un obstacol căzuse de pe cal, sfî șiindu-
si pîntecele într-o buturugă colţuroasă care-i străpunsese ficatul şi
baza plămînului drept. Baroneasa se intoxicase cu stridii la 
Monte Carlo si îşi încheiase existenţa într-o cameră de hotel, în 
vreme ce Anton - care nu-şi dăduse seama de gravitatea stării 
soţiei - pierdea la trente et quarante un milion de franci.
De atunci Anton nu se recăsătorise, fiind s ătul s ă mai poarte 
doliu. Nu voise s ă aibă copii, spre a nu-şi complica existenţa. 
Fiindcă nu avea pe nimeni care să-i îngrădească libertatea,  
colinda Europa, poposind de preferinţă în localităţile renumite 
pentru cazinourile cu jocuri de noroc pe sume uriaşe.
În felul lui era un generos. Artiştii plastici şi actorii cu
buzunarele mai mult goale, studenţii s ăraci, publiciştii la în-
ceput de carieră, poeţii şi romancierii în pană de editori ştiau c ă 
pot obţine oricînd de la Anton ajutoare b ăneşti. Mul ţi dintre
românii refugiaţi în străinătate după eşecul revolu ţiei din 1848  
primiseră din partea lui subvenţii grase. Nu se pricepea la  
politică, dar aceasta nu însemna că era lipsit de patriotism.  
Dacă în lunga-i viaţă cheltuise enorm, nu cunoscuse niciodată 
sărăcia. Caii lui cîştigaseră la curse premii importante, iar la  
cazinourile din Monte Carlo şi Spa, Baden-Baden şi Brighton
spărsese în cîteva rînduri banca. După celelalte toate,  
domeniile-i întinse de pe valea Dunării îi furnizau mari venituri,
pe care nu reuşea să le epuizeze în ciuda cheltuielilor lui ex-
travagante. Se spunea că este atît de norocos, încît la vederea 
sa ghinionul fuge înspăimîntat.
Şi bolile se fereau din calea lui. Deşi ignorase cumpătarea, 
nu suferise nici de rinichi, nici de ficat, nici de stomac, nici de
inimă şi nici de acele crize de gută, atît de comune contem -
poranilor săi căzuţi în păcatul lăcomiei.
Un singur duşman avea Anton. Un duşman de care nu-si
dăduse seama decît odată cu înscrierea la r ăboj a celui de-al  

95
 

şaptelea deceniu de existenţă: bătrîneţea. Într-adevăr, iureşul

anilor nu-i uzase organismul, dar ridicase treptat în jurul lui o
barieră îngrozitoare: izolarea. Într-un fel, izolarea aceasta îi fusese
impusă de însuşi felul său de viaţă. Fiindcă se simţea încă tînăr  
- era în stare să călărească ore întregi, s ă danseze, s ă facă 
dragoste - căuta numai compania oamenilor tineri. Dar aceştia
nu se mai simţeau bine în prezenţa lui. Atît de şocaţi erau de  
pretenţia septuagenarului de a se învîrti în mijlocul lor, încît îl  
evitau, iar dacă aveau tupeu, îl luau peste picior, făcîndu -l să 
sufere în taină, s ă-şi blesteme vîrsta care -l împingea inexorabil în
rîndul fosilelor vii. Sosise în sfîrşit momentul cînd îşi dăduse seama  
că va trebui să renunţe la o lume care nu mai era a lui. Căutase 
timid, cu nemărturisită repulsie, tov ăr ăşia bătrînilor. Dar  
maniile, arţagul, văicărelile lor, manifestări ale unei scleroz ări  
lente şi ireversibile, îl îngroziseră. Se înapoiase la tineri, dispus  
să le accepte capriciile, să le treacă eventual cu vederea lipsa  
de politeţe, de înţelegere. Oferise petreceri în superbul lui palat  
din Bucureşti. Calitatea invitaţilor lui scăzuse treptat, pîn ă cînd 
se trezise în mijlocul unei șleahte interlope. Aventurieri şi inşi
dubioşi se înfruptau pe săturate la banchetele-i servite de 
lachei cu peruci pudrate, apoi rîdeau pe seama lui. Majordo-
mului trebuia să-i umble privirile peste tot, pentru ca oaspe ţii să 
nu strecoare prin buzunare tacîmuri de argint ori bibelouri de
preţ. O încăierare încinsă între nişte musafiri ame ţiţi de 
băutură, care se dovediseră pînă la urmă a fi n iște simpli
măcelari, îl determinase să pună capăt jalnicelor manifes tări 
mondene.
Dacă se ducea la cîte un club s ă joace cărţi, crupierii şi  
patronii îl acceptau cu teamă, căci se aşteptau să-l vadă din 
clipă în clipă căzînd cu capul pe masă, răpus de vreun atac de 
cord sau de vreo congestie cerebrală. Dacă schiţa un gest de 
curtenie faţă de cîte o femeie tîn ăr ă şi frumoas ă, i se r ăs pundea
cu umilitoare îngăduinţă ori cu ironii. Glumele-i abia dacă 
trezeau zîmbete reţinute, aproape compătimitoare.
El, Anton Vulturescu, ajunsese s ă cumpere cu bani grei cîte  
o noapte de dragoste, consumată adeseori în sterile în cercări 
de a-şi dovedi bărbăţia. Complexat de bătrîneţea cramponată 
de el ca un cancer, avea impresia că toţi oamenii f ăceau haz pe
seama decreptitudinii lui fizice. Renunţase treptat la ultimele si  
tristele lui plăceri.
Singurătatea îl învăluise pînă la urmă într-un lin ţoliu,  
despărţindu-l parcă de lumea celor vii. Îl copleşise disperarea.
Era însetat de o companie umană. Nu avea nici ieftina conso-

96
 

lare de a fi vizitat de rude sărace, dornice a-i capta bună voinţa 

fiindcă îi jinduiau averea si aşteptau s ă-l moştenească. Nepoţii 
săi erau atît de bogaţi, încît nu le păsa de banii lui. Cei mai  
mulţi oameni din generaţia sa muriseră. Ajunsese să se 
socotească o biată umbră rătăcitoare prin încăperile goale ale 
palatului transformat în cavou.
Îl încolţise gîndul sinuciderii. Alesese chiar din splendida lui  
colecţie de arme un pistol englezesc. În ultimul moment îl
părăsise curajul. Aruncase arma şi îşi plînsese cu hohote  
nenorocirea.
Ziua aniversării celor optzeci şi unu de ani avea să-i 
schimbe, paradoxal, viaţa. În preajma prînzului, auzul lui prinse
un zgomot familiar odinioară. Scrîşnetul pietrişului din curte sub  
roţile unei trăsuri care opri în dreptul intr ării principale. Inima
lui Anton începu să bată tare. De mult nu mai aştepta vizite.  
Nici fraţii săi mai tineri, rămaşi încă în via ţă, nu-i mai călcaseră  
pragul.
Fu ispitit să treacă la fereastr ă, să dea la o parte draperia de  
catifea şi să arunce o privire asupra trăsurii, dar nu avu curajul. 
O nouă deziluzie l-ar ucide. Peste cîtva timp răsunară paşi pe 
podeaua de marmură din anticameră. O bătaie uşoară în uşă.
- Pofteşte! gîfîi Anton Vulturescu.
Majordomul intră domol în încăpere, atît de întunecată încît  
 îi trebuiră cîteva clipe spre a se familiariza, după lu mina
puternică de afară. Întrezări silueta stăpînului ghe multă îrtr-un 
fotoliu.
- Domnişoara Louise von Falkenberg, în trecere prin Ro-
mânia, solicită îngăduinţa de a vă saluta, domnule.
- Ci-cine? se bîlbîi bătrînul.
Majordomul repetă numeie vizitatoarei. Antop se ridică febr il
din fotoliu.
- Nu pot să o primesc aşa! Trebuie să mă schimb! Pofteşte-
o în salonul verde! Roag-o să mă aştepte puţin!
Adăugă cu teamă:
- Domnişoara von Falkenberg trebuie să fie una din a-cele 
fete bătrîne și acre, îmbrăcate în negru, care dau lecţi i de pian ....
- Nu, domnule. Domnişoara este foarte tînără si îmbrăcată 
după cît mi-am dat seama, cu mult bun-gust.
- Bine, vin imediat!
Ajutat de valetul s ău personal, Anton îşi puse un costum de 
dimineaţă, gris-perle, comandat la Londra, pe Saville Row. Coborî
apoi scara care duce la parter. „Caută poate pe altcineva", îşi spunea
cu frică, în vreme ce călca atent treaptă după treapt ă,  

97
 

sprijinindu-se de balustradă. Deşi se ţinea drept si avea o  

siluetă de tînăr, picioarele refuzau s ă-l mai ajute ca altădată.
Cînd intră în salonul verde si v ăzu fata aceea ameţitor de 
tînără si de frumoasă - la cei 80 de ani ai lui proporţiile vîrstelor 
căpătau alte valori - simţi că începe să-i fiarbă sîngele în vine.  
„Ei, drace, gîndi înviorat, am să încep să nechez c a un cal de
cavalerie stîrnit de mirosul prafului de puşcă!"
Vizitatoarea se ridică de pe scaun şi îl întîmpină surîzînd  
familiar.
Anton îi luă mîna şi i-o sărută.
- Oncle Anton, sunt nepoata dumitale! Bătrînului îi 
scînteiară ochii.
- Nepoata mea? Iată o veste grozavă!
- Mama mea este sora fostei dumitale soţii, baroneasa 
von Hendricks.
Lui Anton i se umeziră ochii. Mult îl mai iubise Charlotte! Iar  
acum, după moarte, îi făcea o bucurie necuprinsă trimiţîndu-i 
acest sol al tinereţii.
- Cu ce ocazie pe aici, Louise?
- Tata a murit de curînd l ăsîndu-mi o moştenire.. . com-
plicată. Era acţionar la societatea lui Strussberg şi se mai ocupa 
cu importul de grîne. De pe urma lui m-am ales cu o serie de
creanţe rămase neachitate. Acum încerc să le recuperez.
- Nu e o treabă pentru o fată tînără și frumoasă ca dum-
neata, Louise. De ce nu ţi-ai angajat un avocat ori un procurist?
- Nu stau chiar atît de bine cu banii. Şi cum am datornici şi
aici în România, m-am gîndit să-ţi fac și dumitale o vizită.
- Şi ai de gînd să stai mult timp la Bucureşti?
- Două săptămîni sau poate mai mult, în funcţie de va-
lorificarea creanţelor. Află, oncle Anton, că sunt une femme de 
tete, care ştie să-şi apere drepturile.
- Acum unde locuieşti?
- La Hotel de France. O cameră nu prea bună, dar îndeajuns
pentru ce-mi trebuie mie. Cred că va trebui să fac un drum și la
Constantinopole. Şi acolo am datornici.
Anton se încruntă revoltat.
- Este inadmisibil ca nepoata mea s ă locuiască la hotel Aici  
ai la dispoziţie cincizeci de camere. Şi reluă insistînd: Cît timp ai  
să rămîi la Bucureşti, îţi ofer găzduire. Nu, nu, nu! Nu accept să 
mă refuzi! Dumneata îmi faci mie o favoare, Louise. Mă simt atît 
de singur în casa asta mare, încît prezenţa dumitale va fi pentru 
mine o mană cerească. Trimit imediat pe cineva la hotel să-ţi  
aducă bagajele.

98
 

Rîzînd cu familiaritate cuceritoare, Louise replică vesel: -

Fie, oncle Anton! Accept cu plăcere invitaţia dumi tale! Zîmbi
şăgalnic: Dar ce va spune lumea cînd va auzi că locuiesc în 
casa unui holtei cu reputaţia dumitale? Lasă, lasă, mama mi-a 
povestit despre dumneata lucruri care m-au făcut să roşesc!
- Păcatele tinereţii, Louise! Acum m-am cuminţit. La 
vîrsta mea, e și firesc! adăugă cu falsă modestie.
- Femeile cochete şi bărbaţii cuceritori nu îmbătrînesc 
niciodată. Bătrîneţea nu este decît un amestec de neglijen ţă, de  
resemnare, de renunţare la tot ce e plăcut în viaţă. La 
optzeci de ani, Tizian a pictat cele mai frumoase
tablouri. Dacă ciuma nu i-ar fi încheiat existenţa, vîrsta  
 înaintată nu ar fi avut asupra lui nici un efect.
Bătrînul îşi bombă pieptul.
- Louise, argumentele tale sunt nu numai convingătoare, dar 
şi miraculoase. Au început să mă regenereze.
Rîsetul ei răsună ca un clopoţel.
- Să nu redevii chiar atît de tînăr, oncle Anton, încît s ă  
alimentezi clevetirile. Reputaţia mea ar avea de suferit.
 Tonul ei glumeţ şi atît de prietenos îi încălzi sufletul. Regăsi 
plăcerea de a trăi de odinioară.
Bagajele Louisei von Falkenber g fură instalate în cea mai 
frumoasă cameră din suita rezervată oaspeţilor. Servitorimea -
deprinsă în ultimii ani să lîncezească - se văzu antrenată într-o 
activitate febrilă. Din ordinul stăpînului casei, saloanele, care nu
mai fuseseră deschise de foarte multă vreme, fură dereticate,  
tacîmurile de argint şi serviciile de mas ă - făcute lună, trăsurile 
lustruite şi scoase din remizele unde le acoperiseră pînă atunci 
pînzele de păianjeni, caii ţesălaţi şi puşi să facă mişcare prin  
curte în previziunea unor lungi plimbări.
Le tout Bucarest - în special grupul bărbaţilor amatori de femei 
frumoase - intră în ebuliţiune.
În palatul lui Anton Vulturescu de pe Calea Victoriei se
trezise frumoasa din pădurea adormită. Reputaţia Louisei că-
pătă în curînd proporţii de legendă. Dar cînd fu v ăzut ă în  
trăsură, la Şosea, avînd în stînga pe bătrînul ei unchi, tem-
peratura gentry-ului bucureştean cunoscu un salt spectaculos.
Cărţile de vizită cu colţul întors începur ă s ă umple cupele de  
argint din vestibulul casei Vulturescu. Printr-o rafinat ă regie,  
menită să sporească şi mai mult curiozitatea bucureştenilor,
bătrînul, atît de ignorat pînă atunci, replică la subitul interes  
care i se arăta, absentînd din locuinţa lui. Apariţia sa prin  
restaurante, teatre, cabarete, avînd la braţ pe Louise von 

99
 

Falkenberg, provoca agitaţie, exclamaţii admirative, ca pe 

vremuri.
- Pe femeia aceasta divină are de gînd să o păstreze nu mai
pentru el? exclamau deopotrivă de înfierbînta ţi şi tinerii şi 
maturii. Să i-o furăm! Nu-i drept ca un bătrîn neputincios s ă  se
bucure singur si incomplet de o comoară destinată prin însăşi  
existenţa ei să fie accesibilă tuturor amatorilor de frumos. E tot
atît de absurd să ţii încuiată într-o cameră o pînză de Rafael!  
Operele de artă trebuie să fie admirate de toată lumea.
Într-o zi de aprilie se întîmplă însă un eveniment uluitor. Cîteva  
sute de persoane din high-life-ul bucureştean primiră invita ţii  
pentru un bal oferit de Anton Vulturescu în cinstea nepoatei
sale, contesa Louise von Falkenberg. În sfîrşit, bătrî nul
catadicsea să ridice cortina lăsată între încîntătoarea austriacă 
și potenţialii ei curtezani . În seara sorocită petrecerii, Sir ul de
trăsuri şi cupeuri care aduceau oaspeţi şi îi descărcau în f aţa 
intrării casei Vulturescu avea o lungime de peste un kilometru.  
Anton exulta. Graţie Louisei redevenise un personaj la modă.  
Era oarecum contrariat fiindcă rudele lui se abţinuser ă s ă 
răspundă la invitaţii, dar îl consolă marele succes al balului.
Ofiţeri, magistraţi, moşieri, oameni de artă și de litere, politicieni,
mulţi străini, printre care și cîţiva consuli, populau saloanele şi 
galeriile decorate cu ghirlande de flori. Elementul feminin era în
minoritate. B ărbaţii preferaseră - pe cît le fusese posibil - să vină 
singuri.
Louise era uluitoare. Prin simpla ei prezenţă electriza lumea.
Bărbaţii făceau în juru-i un cerc compact, fremătător. Avea  
talentul şi măiestria de a nu se lăsa acaparată de ni meni.
Răspundea spiritual la complimente, schimba cîte un cuvînt sau 
două cu fiecare admirator, accepta zîmbind omagiile și aprindea
simţurile cu privirile ei uşor ironice, care, făr ă s ă promit ă nimic,  
 îngăduiau speranţe.
Anton era fericit. Louise nu pierdea ocazia s ă-i surîdă, s ă-i 
facă discrete semne cu evantaiul, s ă-i acorde un interes vizibil,
spre gelozia tinerilor înfierbîntati ca nişte armăsari.
Să mai fi fost cîteva ceasuri pînă la miezul nopţii, c înd
dinspre stradă răbufniră strigăte, vocifer ări, urale, huiduieli,  
acoperind pînă și sonorităţile orchestrei. Curioşi, oaspeţii dădură 
năvală la ferestre. Prin faţa grilajului de fier al cur ţii defila  o
coloană de civili, agitind torţe şi pancarte cu diverse inscripţii  
pro liberale si anticonservatoare. Între oamenii înșiruiţi pe trotuar  
şi manifestanţi se iscau ciocniri verbale. Caii de la trăsurile 
staţionate de-a lungul străzii se agitau speriaţi, neche z înd,

100
 

fornăind, spre necazul vizitiilor care abia reuşeau  să-i 

strunească.
- Ce se întîmplă? întrebă Louise nedumerit ă. Răscoal ă?
- Nu, domnişoară von Falkenberg, replică un tînăr băr bos,
care îşi agita braţul salutînd mulţimea luminată de fl ăcările 
torţelor. Ne aflăm în alegeri. Patimile politice s-au dez lănţuit. 
Sîntem latini si sîngele nostru se înfierbîntă repede.
- Am observat, -zîmbi Louise cu dublu înţeles.
Coloana se scur se şi strada se cufundă iarăşi în linişte.  
Balul se reanimă cu şi mai mare exuberanţă. Abia în zori  
ofiţerii îşi luară cu regret r ămas bun de la amfitrion şi de la  
nepoata acestuia. Trebuiau să se ducă direct spre cazărmi,  
unde-i aştepta programul de instrucţie militară. Apoi se re-
traseră magistraţii, fiindcă judecătoriile şi tribunalele aveau s ă-
şi deschidă ceva mai tîrziu porţile. Plecar ă şi profesorii şi înalţii  
funcţionari din ministere. Cei din urmă r ămaser ă oamenii de  
artă şi tinerii moşieri, care nu aveau obligaţii de serviciu. În
saloanele de la parter, rezervate jocurilor de noroc, se
aprinseseră bătălii epice, cu fisicuri de jetoane si cu evantaie de  
cărţi de joc în loc de săbii, puşti şi pistoale.
Sleit de puteri, dar fericit, Anton se îndreptă spre camera sa de 
culcare numai după ce se asigură că Louise îl precedase, 
retrăgîndu-se în apartamentul ei.
 Jocul de cărţi se sparse abia în preajma orei prînzului.
Gazeta mondenă Journal de Bucarest, dirijată de Ulysse de 
Marcillac, publică în ziua următoare un lung şi ditirambic articol .
Claymoor - cronicarul lumii elegante - ridică în nori „magnificul bal  
oferit de domnul Anton Vulturescu, nemuritorul arbitru al
eleganţei, în onoarea nepoatei sale, contesa Louise von
Falkenberg, fermecătoarea reprezentantă a ţării valsului, care
 într-o singură noapte a cucerit Bucureştiul".
La sediul central al partidului conservator din Bucureşti
domnea mare agitaţie. Fruntaşi politici, membri ai guvernului si 
ai camerelor legiuitoare, militanţi de toate categoriile, începînd  
cu teoreticieni pedanţi şi terminînd cu simpli agen ţi electorali,  
prefecţi şi primari de coloratură conservatoare, intelectuali
aprinşi si utopişti, ziarişti si trepăduşi servili, ti neri neofiţi plini  
de etuziasm şi personaje grave, cu stagiu lung în partid,
inundau camerele de aşteptare, birourile, s ălile de şedinţe şi  
depozitele cu materiale electorale - pancarte, afişe, steguleţe, 
rozete, cocarde, portrete imense cu căpe teniile partidului,
ghirlande de flori din hîrtie, man ifeste mari și mici - pregătindu-se 
febril pentru alegerile din colegiul II.

101
 

În camera rezervată marilor pontifi conservatori - „Sfînta

Sfintelor", cum i se spunea cu ironie, dar si cu respect -Manole
Vulturescu, vicepreşedinte al partidului, fost ministru şi şef al
guvernului, actualmente senator, comenta împreună cu trei 
membri ai guvernului - Titu Maiorescu, Theodor Rosetti si
generalul Florescu - recentul insucces al guvernului la colegiul I,
unde candidatul conservator, prinţul Dimitrie Ghica, fusese 
 î nfrînt de Gheorghe Vernescu, fruntaş al opoziţiei.
Lîngă fereastră stătea cufundat într-un fotoli u Grigore
Cantacuzino, ministrul Finanţelor, şi în vreme ce r ăsfoia ga-
zetele zilei, sorbea o cafea neagră. Un articol din Journal de 
Bucarest îi descreţi fruntea. Se întoarse spre Manole Vulturescu :
- Fratele dumitale, coane Manole, ocupă iarăşi prima pagină 
cu balurile lui. Umbreşte pînă şi ultimele ştiri asupra alegerilor!
Cantacuzinii aveau o rîcă veche cu Vultureştii, în legătur ă cu 
o moştenire fabuloasă aflată încă în litigiu în faţa tribu nalelor.
Relaţiile membrilor celor două familii păstrau un ca racter
civilizat, dar cînd li se oferea ocazia, nu ezitau s ă se înţepe 
perfid.
- Aşa e, Griguţă, răspunse cu falsă bonomie Vulturescu. Cel  
puţin Anton e cinstit faţă de el însuşi. Face baluri fiindc ă la atîta  
se pricepe. Voi v-aţi apucat de alegeri, deşi habar nu aveţi să le 
faceţi. Cum m-am retras din viaţa politică activă şi v-am lăsat 
pe propriile voastre picioare, aţi dat partidul peste cap.
- Coane Manole, prea ne iei repede! protestă cu jumă tate
glas Theodor Rosetti.
Îl respectau cu toţii pe bătrînul Vulturescu. Acesta, îm-
preună cu Lascar Catargi, dusese partidul conservator din
victorie în victorie. Poveţele şi mai ales criticile lui, rostite  
sentenţios si fără menajamente, îi iritau doar pe cei foarte  
tineri.
- Ca şi familiile vechi si pline de tare, moştenim un trecut
apăsător, care ne taie aripile. Lunga guvernare conservatoare
ne-a uzat. Este o lege a vieţii politice . . .
- Ei, da, aţi ajuns să ne reproşaţi nouă, bătrînilor, că v-am 
ţinut prea mult la putere. Retrageţi-vă în opoziţie, mînjilor, şi 
refaceţi-vă vigoarea!
Uşa se deschise brusc si Lascar Catargi , şeful guvernului,
intră furtunos. Întreaga lui făptură părea să se fi identificat cu  
autoritatea exercitată aproape discreţionar în sînul partidului și al
guvernului. Fălcile pătrate, cu muşchi încleşta ţi, gura crispată,  
cu buze subţiri, umbrite de o musta ţă inspicată cu alb, expresia 
 întunecată a ochilor, mişcările-i bruşte îi exteriorizau supărarea. 

102
 

Aruncă pe Maşa din mijlocul încăperii un manifest:

- Ce să ne mirăm că liberalii ne-au învins la cole-
giul I, cînd înşişi oamenii noştri ne tr ădează în pline alegeri.  
Poftim! Dimitrie Ghica, Blaremberg, Lahovary, Solacolu, Şuţu, 
Ştirbey, Meitani anunţă constituirea unui aşa-zis partid liberal  
conservator!
- Cînd simt că se scufundă corabia, guzganii se aruncă în  
mare, spuse Theodor Rosetti.
Primul ministru izbi cu pumnul în mas ă.
- Corabia noastră n-are să se scufunde! Sau dumneavoastră 
credeţi altfel? rosti sfidător. Tu, Manole, mi -l tot lăudai pe 
Ghica! Era ciracul tău, prietenul tău! Nu cumva vrei să mă  
părăseşti şi tu?
Bătrânul Vulturescu se încruntă nemul ţumit.
- Lascar, mînia te face nedrept. Ar trebui să mă cunoşti mai bine.  
Sunt omul principiilor. Am îmbr ăţişat de tîn ăr cauza partidului
conservator și am să mor apărînd-o. Asta nu înseamnă că am să 
accept orbeşte greşelile săvîrsite de cei care se află azi la cîrma  
lui.
- Şi tu îmi faci tocmai acuma procesul? Guvernul prezidat de
mine n-a executat oare cu stricteţe programul parti dului?
Aveam nevoie de linişte mai ales acum, cînd sarcinile noastre
sunt pe punctul de a fi împlinite! Obiectivul nostru de
căpetenie a fost obţinerea independenţei ţăr ii. În acest scop am
depus eforturi pentru întărirea armatei. Generalul Florescu, 
aici de faţă, poate vorbi mai bine decît mine, fiindcă armata a  
fost în îngrijirea lui. Sub Cuza Vodă ţara dispunea de 5  
regimente de infanterie, 6 escadroane de l ăncieri şi 2 baterii  
de artilerie. Astăzi avem 16 regimente de infanterie, dintre  
care 8 regimente de linie, 8 regimente de dorobanţi si 4  
batalioane de vînători. Trupele călări cuprind 2 regimente de  
cavalerie şi 8 regimente de călăraşi. Artileria s-a ridicat la 2
regimente cu 12 baterii. Mai avem un batalion de geniu, 2 batalioane de
 pompieri, 2 companii de jandarmi pedeștri şi 2 escadroane de jandarmi
călări. Nu ne lipsesc nici unităţile sanitare. Am înfiin ţat şcoli  
militare. Marina noastră de război cuprinde 3 nave si 6 şalupe 
canoniere. Este un progres nu? Domnul Maiorescu a introdus
instrucţia militară în scol i. Toţi elevii de la 15 ani în sus sunt 
 învăţaţi să tragă cu arma. În acest chip, întregul tineret este
pregătit să se bată pentru ţară. Şi toate astea s-au făcut în mai 
puţin de zece ani! Manole, și tu ai contribuit la aceste realizări.  
Ne-am străduit să consolidăm monarhia, condiţie esenţială a  
sporirii  prestigiului nostru în străinătate. Pe tărîm extern am dus 

103
 

o campanie demnă, susţinînd vehement dreptul nostru la independență. 

Pentru că avem nevoie de o recunoaştere a străinăt ații să 
confirme indirect acest drept, suntem pe punctul încheia un
tratat de comerţ cu Austro-Ungaria. Unii acuză că tratatul este 
oneros pentru ţara noastră. Uită oare și adînca lui semnificaţie 
politică? Prin semnarea unui asemenea document, evidenţiem 
neatîrnarea noastră economică faţă de Sublima Poartă.  
Demonstrăm că legătura de vasalitate invocată de oamenii de 
stat otomani nu reprezintă decît o formă politică desuet ă,  
concretizată printr-o ridicolă contribuţie bănească, ce va fi şi ea  
suprimată cît de curînd. Vom cuceri în scurt timp independenţa  
totală, Manole! Putem admite oare să-i lăsăm pe liberali a 
culege roadele semănate de noi? Studenţii si intelectualii care  
ne atacă astăzi, o fac pentru că este la modă să fii opozant. O 
fac în baza principiului negării autorităţii, sub toate for mele şi
fără nici o cercetare.
- Guvernul tău, Lascar, a alunecat spre o politică de 
mînă forte, respinsă de poporul însetat de libertate. Nu uita c ă  
 întreaga omenire înclină spre stînga. Încercările guvernului de a
 înăbuşi democraţia sunt sortite eşecului. Gîndeşte-te cum si-a  
 încheiat Metternich cariera politică.
Lascar Catargi zîmbi cu dispreţ.
- Excesele democraţiei duc la anarhie. Atena antică s-a prăbuşit  
după ce a instituit cel mai democratic regim politic din întreaga  
lume civilizată de pe atunci.
- Libertatea nu poate fi suprimată la infinit, Lascar! Ti raniile
și-au găsit sfîrșitul în băi de sînge. Acolo vrei să  
ajungem?
De undeva, de departe, veneau aduse de vînt ecourile tu-
multuoase ale, unei mulţimi dezlănţuite.
- Auzi, Lascar? Capitala are astăzi înfăţişarea unui oraş sub 
stare de asediu. Trupe înarmate circulă pe str ăzi. Coloane de  
manifestanţi defilează prin faţa clădirilor guvernamentale,  
huiduind autorităţile, aruncînd cu pietre în cordoanele de sol daţi 
şi în forţele poliţieneşti mobilizate. Aşa vrei tu s ă r ămîi la  
putere? Ştiu că nu-i simpatizezi pe liberali. Nici eu nu-i  
simpatizez. Luptă însă împotriva lor prin mijloace constitu-
ţionale! Tirania nu trebuie să mai dăinuie nici în relaţiile  
dintre indivizi și nici în relaţiile dintre state.
- Atunci ce mă sfătuiești să fac? Să demisionez cu întregul
guvern?
- Să laşi poporul să hotărască prin alegeri libere. După ce  
vei cunoaşte rezultatele, vei trage consecinţele.

104
 

- Rezultatul poţi s ă-l socoteşti de pe acum favorabil nouă, 

Manole! Am luat măsuri drastice pentru a pune căluş  
dezordinelor!
Se auziră împuşcături. Manole Vulturescu se ridic ă în picioare.
Încleştîndu-și mîna pe măciulia de fildeş a bastonului, rosti cu
gravitate:
- Lascar, în condiţiile astea n-ar fi exclus să cîştigi alegerile.
Dar în acelaşi timp ai semnat singur sentinţa de condamnare a
propriului tău guvern. Fiii mei, Scarlat si Matei, membri ai partidului
conservator ca și mine, sunt liberi s ă te urmeze. Eu îns ă îmi retrag  
sprijinul pe care ţi l-am acordat pînă acum. Domnilor, bună ziua!
După ce salută cu o scurtă înclinare a capului pe toţi cei  
prezenţi, ieşi din încăpere, umblînd drept ca o lumînare.
Scarlat Vulturescu, ministru fără portofoliu, senator ş i
membru de seamă al partidului conservator, părăsi clădirea 
Parlamentului de pe Dealul Mitropoliei si se urcă în tr ăsura care -
l aştepta la peron.
-Ioane, o iei pe Calea Şerban Vodă!
Era curios să vadă modul desfăşurării alegerilor la colegiul
II. Dacă la colegiul I, unde votau numai marii proprietari rurali și
urbani - conservatori prin definiţie - ieşise în alegeri candidatul
opoziţiei, era de aşteptat ca la colegiul II, unde votau micii 
proprietari si patentării - cu alte cuvinte burghezia mijlocie si
negustorimea răsărită, mai toată liberală - să iasă de asemenea 
candidatul opoziţiei. La colegiul III se prezentau la urne
profesiile libere şi birnicii cei mici, mai toţi cu înclin ări spre  
„roşii". La colegiul IV, unde votau ţăranii, se puteau face 
oarecare manevre favorabile guvernului. Dar aceasta nu
rezolva criza.
Cînd să treacă prin faţa primăriei unde avea loc votarea, 
Scarlat văzu lume multă, cordoane de jandarmi, cete de bătăuşi
cu pantaloni creţi - semnul distinctiv al „mahalagiilor" - și cu ciomege
noduroase. Printre liberali, mai numeroşi decît conservatorii, se
aflau mulţi tineri, elevi şi studen ţi, care f ăceau o gălăgie de 
nedescris. Nu numai în faţa primăriei ci şi pe străzile adiacente  
domnea mare vînzoleală. Se auzeau strigăte: „Jos ciocoii, jos 
strigoii!". „La gunoi cu stîlpii reacţiunii!". „Jos conservatorii,  
slugile lui Andrassy!".
Scarlat îşi zise că nu era prudent să-şi continue drumul  
printre manifestanţii atît de duşmănoşi guvernului. Dac ă ad-
versarii politici l-ar recunoaşte, ar risca să fie huiduit si poate 
bătut. Desfăşurarea de forţe militare și poliţieneşti - îl zărise 
pînă şi pe prefectul Poliţiei capitalei înconjurat de comisari şi de  

105
 

ofiţeri de jandarmi - dovedea că primul ministru luase situaţia în 

mînă, aşa cum făgăduise. În aceste condiţii era lesne  de
presupus că alegerile vor da rezultate favorabile conservatorilor.
Plictisit, Scarlat se întoarse în centru. Pentru o clipă avu de gînd să se 
oprească la Capșa, dar renunţă cînd văzu şi acolo lume multă şi  
cîţiva tineri care gesticulau, puşi pe harţă.
- Acasă! porunci vizitiului.
Pe Podul Mogoșoaiei, plimbăreţii - în special femei - îşi etalau
veşmintele elegante, defilînd cu pas domol prin fa ţa prăvăliilor 
luxoase, toate deschise. Aici domnea liniştea. Doar cîte un băiat 
 încărcat cu ziare traversa strada, strigînd din r ăsputeri:  
„Românul! Ediţie specială! Samavolniciile de la Colegiul II. 
Guvernul vrea să cîştige alegerile prin teroare! Armata trage  
asupra poporului! Românul! Ediţie specială!"
 Trecătorii cumpărau gazeta şi, după ce îşi aruncau privirile
asupra articolelor cu iz de senzaţie, îşi continuau drumul făcînd  
tot felul de comentarii.
Scarlat ştia că Românul, organ al opoziţiei, dădea amploare 
celor mai mărunte incidente, păcătuind prin exager ări adeseori  
groteşti. Mai ştia că Lascar Catargi ordonase comandanţilor 
militari, trimişi în fruntea trupelor spre a pacifica spiritele, s ă 
tragă numai în aer si doar la mare nevoie. Scopul s ău de că-
petenie era intimidarea adversarilor guvernului. Scarlat rîse.
Catargi era un politician versat, deprins să facă faţă crizelor.
Bine dispus, admira placid frumuseţea femeilor din trăsu rile
cu care se încrucişa. Spectacolul acesta agreabil îi d ădu o idee.  
Ordonă vizitiului s ă oprească în faţa casei unchiului Anton. Se 
vorbea atît de mult despre nepoata acestuia, încît îşi zise că n-
ar strica să o vadă si el cum arată.
Anton îl primi cu tainică satisfacţie.
- Ce e cu tine, Scarlat? Ţi-ai mai adus aminte că ai un unchi?
-. Vai, oncle Anton! Am întrebat întotdeauna de dumneata.
- Pe cine ai întrebat! Pe Papa de la Roma? Sau curvele din
Crucea de Piatră?
Scarlat zîmbi, complice:
- De la cine poţi obţine informaţii mai sigure asupra 
dumitale decît de la hetairele Bucureştilor?
Anton îl ameninţă în glumă cu degetul.
- Scarlat, cazi în păcatul linguSir ii! Ia seama! Diavolul
te pîndeşte! Abia aşteaptă să te ia în suliţă şi să te arunce într-
un cazan cu smoală topită!
- De ce să nu mă arunce în braţele unei femei? Prin  
femei poţi îndura supliciile iadului, tot prin ele poţi savura  

106
 

deliciile paradisului!
- Fii sincer, Scarlat! Te-a ispitit paradisul din casa mea?
- Oncle Anton, nu ţi se poate ascunde nimic. Toată lumea te 
fericeşte pentru ultima dumitale cucerire.
Bătrânul Vulturescu rîse cu afectată modestie.
- Te referi la Louise? E nepoata mea prin alianţă.
- Oncle Anton, dumneata înnobilezi pînă şi incestul.
- Văd că arzi de nerăbdare s-o cunoşti. Vino cu mine, să i te  
prezint. La ora asta se plimbă cu cîinii prin grădin ă.
Ieșiră împreună în parcul din dosul casei. Pe una din aleile  
străjuite de statui de marmoră ce înfăţişau zeităţi romane,  
Louise von Falkenberg alerga înconjurată de o turmă de ogari 
lăţosi, care o lătrau plini de voioşie. La apariţia lui Anton şi a 
nepotului său, se opri. Înfoindu-se, Anton făcu prezentările. Avu  
plăcerea să constate că admiraţia îl lăsase pe Scarlat fără glas.  
„Tu și ai tăi, mă credeaţi terminat, reflectă Anton, mali ţios. Nu 
aşteptaţi decît să mi se pună capacul pe sicriu. Şi acum băgaţi  
de seamă nu numai că n-am murit, dar că sînt capabil să pun pe
 jeratic o lume întreagă!"
- Sunt fericit să am o verisoară atît de fermecătoare!  
izbuti Scarlat să îngaime un compliment banal.
- Descoperirea a făcut-o oncle Anton, replică Louise cu  
cochetărie, luîndu-l de braţ pe bătrînul boier şi alipindu-se  
calin de el.
Bătrînul se înfiora de plăcere. Cu discreţie, Louise îi exalta 
orgoliul de mascul.
Încurcat, copleşit, intimidat, - simţăminte pe care nu le mai 
 încercase faţă de o femeie decît în adolescenţă - Scarlat se uită 
la ceas.
- Nu vreau să par nepoliticos, dar trebuie să mă retrag. Tata  
e neînduplecat cu acei membri ai familiei care întîrzie la
agapele familiale. Decît să intru în sufragerie dup ă ce s-a aşezat  
tata la masă, prefer să rămîn nemîncat.
- Scarlat, îţi fac o propunere! spuse bătrânul. Decît să fii 
 întîmpinat cu mustrări de taica tău, rămîi să prînzesti cu noi! 
Bătrînul simţea nevoia s ă prelungească savurarea propriei  
sale biruinţe. Scarlat ezită o clipă apoi replică învins:
- Oncle Anton, trebuie s ă-ţi fac o mărturisire. Niciodat ă o  
invitaţie nu mi-a făcut o plăcere mai mare.
*
**
Feldmareşalul conte Moltke, şeful Statului Major al Armatei
imperiale germane, se aşeză la Maşa lungă, în formă de 

107
 

potcoavă, acoperită cu catifea albastră, si după ce îşi desfăcu 

mapa cu documente, îşi netezi automat părul alb, lins, pieptă-
nat cu cărare la stînga. Obrajii supţi, emaciaţi, îi dădeau aspec-
tul unui ascet, al unui personaj auster, dedicat tr ăirilor  
interioare într-o ambianţă de izolare aproape totală. Dar ochii  
cu sclipiri de oţel îi trădau voinţa inflexibil ă, deprinderea  
exercitării neînfrînate a puterii pe care foarte puţini oameni  
cutezau să i-o conteste. Pe fundalul întunecat al uniformei lui se 
evidenţiau epoleţii de aur, decoraţiile puţine, dar din cele mai  
 înalte clase. Moltke se uită pe sub sprîncene la feldmareşalii şi  
generalii care-şi ocupau în linişte locurile. Erau de faţă miniştrii  
de Război ai imperiului German, ai Prusiei, Bavariei, Saxei şi  
Wurttembergului, inspectori de armată, aghiotan ţi generali ai  
 împăratului-rege, generali a la suite, comandanţi ai corpurilor de
armată şi comandanţi de divizii. Cele mai înalte personaje
militare ale imperiului, convocate spre a discuta grava situaţie 
creată de intensele pregătiri militare ale Franţei.
Privirile lui întîrziar ă asupra prin ţului Friedrich-Karl de  
Prusia, cel mai vechi feldmareşal, deşi relativ tînăr ca vîrstă,  
care avea să prezideze conferinţa. Prinţul Friedrich, nepot, al  
 împăratului, îşi cîştigase bastonul de mareşal pe frontul din 
Franţa, în 1870.
În mod normal, consiliul ar fi trebuit s ă fie prezidat de 
prinţul Friedrich-Karl-Alexander, fratele împăratului, în ăl ţat la  
rangul de feldzeugmestregeneral încă din martie 1854. Deşi îşi  
anunţase participarea la consiliu, bătrînul prinţ comunicase în 
ultimul moment că o bruscă indispoziţie îl împiedica să iasă din 
casă. Moltke îi cunoştea temperamentul. Sub această pretinsă 
boală se ascundea repulsia lui de a prezida nişte dezbateri care
se anunţau furtunoase. Căci între propovăduitorii războiului şi 
„paladinii păcii” aveau să se desfăşoare ciocniri de o mare 
duritate.
Moltk e îşi încleşta fălcile, în vreme ce privirile lui se mu tară 
pieziş asupra feldmaresalului von Manteuffel, adversarul s ău  
declarat. Manteuffel se instalase tocmai la masă şi se în treţinea 
 în şoaptă cu vecinul din stînga, colonelul general Friedrich-
Franz, mare duce de Wurtemberg.
Moltke îşi îngustă ochii, îl ura de moarte pe acest Man-
teuffel, ce-şi datora ascensiunea - aprecia el - numai prieteniei si
 încrederii ce-i manifesta împăratul. Nu-l numise acesta
aghiotantul s ău general? Nu-i încredinţase oare guvernămîntul 
Alsaciei şi al Lorenei, post echivalent cu demnitatea de vice-
rege? Eleganţa rafinată cu care Manteuffel îşi purta uni forma îl

108
 

umplea de ciudă şi de scîrbă pe asceticul feldmaresal. ,,A avut

mai multe succese la femei decît pe cîmpul de b ătălie" reflecta
Moltke veninos.
La un moment dat, privirile celor doi militari, atît de dia-
metral opuşi, se întîlniră. Nici unul nu-şi plec ă ochii. Duelul  
acesta mut dură cîteva clipe, și nu-l întrerupse decît prinţul 
Friedrich de Prusia, care se ridică din fotoliu si anun ţă solemn:
- Domnilor, declar deschise dezbaterile consiliului! Dom-
nule feldmaresal general Moltke, aveţi cuvîntul!
În vreme ce prinţul îşi relua locul, contele Moltke se ridi că şi, 
după ce îşi aruncă automat privirile asupra documentelor din 
faţa sa, îşi începu expunerea vorbind aspru, tăios, aşa cum i se 
cuvine unui ofiţer prusac. Stărui asupra înarmării acce lerate a
forţelor armate franceze, subliniind că în maximum doi ani,  
acestea vor putea deschide ostilităţile împotriva Germaniei,
avînd şanse de succes. Furniza cifre precise asupra efectivelor
unităţilor de infanterie, cavalerie si artilerie si asu pra
armamentelor respective, avînd grijă  să sublinieze că guvernul
francez a constituit un tezaur menit s ă sus ţină finan-ciarmente  
un intensiv efort de război. Nu uită să amintească spiritul  
revanşard al cercurilor conducătoare ale Franţei, cît si al  
păturilor largi ale populaţiei. În concluzie declară că Germaniei 
nu-i rămînea decît să-și ia măsuri de apărare, lovind Franţa mai 
 înainte ca aceasta să-și fi terminat pregătirile militare.
După ce îşi încheie expunerea, se lăsă o tăcere grea, între -
ruptă doar de tuşea reţinută a cîtorva generali.
- Aveţi cumva nevoie de lămuriri suplimentare?  
rosti neutru prinţul Friedrich.
Era tulburat, fiindcă miza acestei conferinţe se dovedea mai 
mult decît serioasă. Feldmareşalul Moltke preconiza răz boiul.
Era evident că în prealabil discutase îndelung această chestiune 
cu prinţul Bismarck, altfel nu ar fi susţinut-o cu atîta hotărîre şi 
intransigenţă..
Feldmareşalul Manteuffel ridică mîna.
- Îmi voi permite s ă pun cîteva întrebări domnului şef al  
Marelui Stat Major.
Tonul lui de un calm olimpian nu prevestea nimic bun.
- Vă rog, spuse prinţul Friedrich.
Manteuffel îşi întoarse ochii albaştri spre contele Moltke.
- În sprijinul argumentelor dumneavoastră, domnule feld-
mareşal, aţi invocat nişte documente.
Moltke răspunse sec:
- Da. Documente diplomatice furnizate de cancelariatul Reichului.

109
 

- Domnule feldmareşal, diplomaţii - apărători ai păcii prin 

definiţie - au uneori tendinţa să exagereze, creînd din nimic 
situaţii litigioase, susceptibile să genereze complica ţii  
internaţionale cu urmări imprevizibile. Unii o fac spre a-şi da 
importanţă. Alţii se lasă cuprinşi de panică. Cifrele citate de 
dumneavoastră, tot cancelariatul Reichului vi le-a furnizat?
Ultima frază constituia un străveziu şah la adresa lui  
Bismarck. Prinţul Friedrich blestemă boala diplomatică a tatălui  
său care-l lăsase să prezideze această conferinţă, mai primej-
dioasă decît un viespar. Bizuindu-se pe prietenia împăratului, 
Manteuffel se deda la atacuri, punîndu -l pe el, Friedrich, într-o
situaţie delicată.
Moltke îi zîmbi veninos lui Manteuffel:
- Domnule feldmareşal, cifrele - şi de exactitatea lor nu este
cazul să vă îndoiţi - au fost obţinute prin intermediul Serviciului  
nostru secret. Pot să vă informez - dacă nu cumva sunteţi deja 
informat - că domnul Stieber, ministrul Poliţiei, dispune îa  
Franţa de o reţea de circa 30 000 de agenţi, care împînzesc nu
numai Marele Stat-Major francez, ministerele, înaltele
comandamente militare, ci s-au strecurat si în anturajul
personajelor politice importante, în redacţiile ziarelor, în 
cercurile cele mai exclusiviste, cît şi în lumea de jos. Nu-mi veţi  
cere, cred, să vă furnizez nume sau s ă vă aduc aici pe acei  
care, cu riscul vieţii, au adunat datele citate de mine. Puteţi fi  
sigur că elementele folosite de mine provin din mai multe 
izvoare, ceea ce a permis confruntarea veracităţii, a exactităţii 
lor. Ştim foarte multe despre francezi şi despre inten ţiile lor,  
domnule feldmareşal, după cum şi ei ştiu destule despre noi.
Dacă astăzi ţipă ca din gură de şarpe, negînd că ar avea gînduri  
duşmănoase faţă de noi, o fac fiindcă nu sunt încă pregătiţi să 
ne lovească. Dar dacă le vom îngădui să ne atace la momentul 
ales de ei, va apăsa pe umerii noştri povara ruşinii, a datoriei 
neîmplinite, a trădării.
Ultimele cuvinte şuierară ca nişte lovituri de bici.
Prinţul Friedrich si cei mai mulţi dintre generalii prezen ţi  
simţiră că li se încrîncenează pielea. Aprecierile mai mult decît  
dure ale contelui Moltke nu desemnau pe nimeni în special.
Dar asupra sensului lor, intenţionat lăsat în suspensie, 
asistenţa ar fi fost greu să se însele.
Manteuffel luă o pană de gîscă şi începu să o rotească între  
degete.
- Ar fi şi mai grav, domnule feldmareşal Moltke, dacă,  
printr-un complex de măsuri pripite, am împinge Germania  

110
 

la catastrofă. După cum desigur sunteţi si dumneavoastră in-

format, în Europa domneşte la ora actuală o mare 
agitaţie datorită campaniei de presă dezlănţuite de  
gazetele noastre oficiale. Aş vrea să vă pun o întrebare, 
domnule feldmareşal: v-aţi aruncat privirile şi asupra presei 
opoziţioniste din ţara noastră? Aţi văzut cît este de ostil ă unui  
nou război?
- Cînd este vorba de interesele superioare ale Germaniei,
părerea vulgului îmi este perfect indiferentă. Dacă solda ţii ar fi
consultaţi asupra măsurilor preconizate de comandanţi, unde 
am ajunge?
- Uitaţi, domnule feldmareşal Moltke, c ă soldaţii pe care îi 
veţi trimite la r ăzboi sunt recruta ţi tocmai din rîndul acestui  
„vulg" atît de dispreţuit de dumneavoastră, „vulg" astăzi ostil  
războiului. V-aţi gîndit la furtuna pe care o veţi stîrni în Reich-
stag? Nu mai vorbesc de riscul de a ridica întreaga Europă 
 împotriva noastră. Marile puteri sunt capricioase,  
domnule feldmareşal. Este destul să vă amintesc atitudinea  
prietenoasă a Angliei fată de Prusia la începutul r ăzboiului  
din 1870 şi ostilitatea nedeghizată pe care ne-au arătat-o în  
preajma încheierii păcii.
În clipa aceea interveni în discuţie feldmaresalul conte von  
Roon, ministrul de Război al Reichului german. Toţi cei prezenţi 
cunoşteau prietenia pe care Bismarck o vădea în orice ocazie 
ministrului si devotamentul acestuia faţă de cancelar.
Von Roon începu să vorbească domol, cu glas scăzut:
- Domnule feldmareşal von Manteuffel, mă tem că discuţia 
a alunecat pe un făgaş nedorit. Domnul feldmareşal Moltke nu a  
preconizat mobilizarea armatei germane. Înaintea deschiderii acestei
conferinţe am avut cu Domnia-Sa un schimb de vederi 
cuprinzător. I-am ascultat argumentele si le-am preţuit  
cumpătarea. În concepţia Domniei Sale, ar trebui organizate 
manevre militare de anvergură în Alsacia si Lorena, şi în acest 
sens am concentra un număr de rezervişti. Orice stat din lume  
este îndreptăţit să organizeze manevre pentru a-şi antrena ar-
mata. Faptul că acestea vor avea loc în apropierea graniţei 
cu Franţa ar constitui cel mult un avertisment. Am fi însă  
gata pentru orice eventualitate. Mă îndoiesc, domnule  
feldmaresal von Manteuffel, că aţi putea fi ostil unor măsuri  
prudente, puţin spectaculoase, dar foarte necesare salvgardării 
securităţii Imperiului.
Cei prezenţi se foiră pe scaune. Generalul de cavalerie, 
conte von Stolberg-Vernigerode, comandantul corpului VII de

111
 

armată schimbă o privire plină de subînţeles cu colegul şi prie-

tenul s ău, generalul de infanterie von Schwarzkoppen, coman-
dantul corpului XIII de armată căzlnd tacit de acord c ă nu e  
tactic să intervină în „duelul de artilerie grea" declanşat între  
superiorii lor. Aluzia lui von Roon era foarte transparentă.  
Sprijinul său în favoarea lui Moltke venise la timp.
Dar spre înfricoşarea prinţului Friedrich care ar fi prefe rat să 
 închidă discuţiile în această fază, mai înainte de a se rosti 
replici si mai tari, ceru cuvîntul generalul de infanterie von
Kameke, ministrul de Război al Prusiei.
- Regret că nu pot îmbrăţişa opinia dumneavoastră, dom-
nule feldmaresal von Roon. Manevre militare în apropierea
graniţei cu Franţa, astăzi, ar echivala cu o mobilizare imperfect 
deghizată. Vă las să apreciaţi vîlva ce s-ar stîrni în Europa.  
Anglia ne-ar acuza că pregătim invazia unui stat care nu ne-a 
provocat cu nimic. Sînt informat c ă regina Victoria ar fi tri mis
deja un mesaj Majestăţii-Sale împăratul, prin care pledează în 
favoarea păcii.
- Intervenţia flotei britanice într-un r ăzboi continental? M ă 
faceţi să rîd, domnule general! ripostă ironic Moltke.
- Dar  Rusia? V-aţi gîndit la Rusia, domnule feldmaresal? 
Intervenţia Rusiei într-un război continental n-ar fi deloc ne-
glijabilă.
Feldmareşalul Moltke îşi încleşta si desclestă nervos pumnii. 
„Nu mă mai mir de ce Bismarck nu-l poate suferi pe Kameke!
reflectă mînios. Şi Kameke şi Manteuffel sunt timora ţi,  
negativişti! Cu astfel de generali vrem să ne impunem în 
Europa?"
Manteuffel puse punctul pe i.
- Regret absenţa domnului cancelar Bismarck. Dacă ar fi 
fost prezent la această conferinţă, ar fi putut să ne confirme, pe 
propria sa răspundere, că războiul este inevitabil si că in trarea
noastră în acţiune nu mai permite întîrziere. În acest caz am fi
aşteptat ca Majestatea-Sa împăratul să-şi spună ultimul cuvînt. 
Iar dacă hotărîrea Majestăţii-Sale ar fi fost să începem lupta, n-
am fi ezitat o clipă să acţionăm cu toate forţele îm potriva
inamicului. Atîta vreme cît jonglăm cu presupunerile, cu  
informările mai mult sau mai puţin exacte ale unor spioni şi cu 
accentele isterice ale unei prese iresponsabile, nu pot s ă  fiu de
acord cu propunerile domnilor feldmareşali Moltke şi Roon.
Generalul de infanterie baron von Barnekow comandantul
corpului I de armată găsi cu cale sa-si expună punctul de 
vedere. Ascultase cu multă atenţie dezbaterile şi fusese şocat  

112
 

de opiniile lui Manteuffel si ale lui Kameke.

- Domnilor feldmareşali, domnilor generali, am impresia
că lucrurile au fost luate prea în tragic. În speţă s-a insistat prea 
mult asupra elementului politic al conflictului nostru cu Fran ţa.  
Să mă ierte domnul feldmareşal von Manteuffel şi domnul 
general von Kameke, dar aspectul politic asupra căruia au
insistat cu atîta înflăcărare este mai degrabă de resor tul
diplomaţiei noastre. Militarii trebuie s ă ştie a se bate,  
asigurîndu-și bineînţeles cei mai numeroşi sorţi de izbînd ă. Am 
studiat ipotezele tactice şi strategice ale campaniei împotriva
Franţei, aşa cum au fost elaborate de Statul-Major al Armatei. 
 Trebuie să mă închin. Sunt admirabile. Armata germană ar face 
un adevărat marş triumfal pînă la Paris. Să privim lucrurile și
sub alt aspect. Manevrele militare, oricît de ample, oricît de
serios tratate, păstrează totuşi caracterul unui joc. Nu merg  
pînă acolo încît să spun că este un joc de copii, căci uneori se 
mai şi moare. O armată nu-și poate ver ifica însă cu adevărat 
capacitatea de luptă decît pe front, luptîndu-se cu inamicul. Un  
război local nu numai că nu o uzează, ci o si oţeleste.
- Sunteţi sigur, domnule general, c ă un r ăzboi ast ăzi îm-
potriva Franţei nu s-ar generaliza; incendiind întreg conti -
nentul? întreabă Manteuffel.
Generalul von Barnekow zîmbi cu îngăduinţă.
- Revin la spusele mele anterioare. De ce avem un Minister
al Afacerilor Externe? Cancelarul Bismarck s-a descurcat
pînă acum foarte bine în hăţişul intrigilor diplomatice. De ce să 
nu-i acordăm acelaşi credit şi mai departe? Cancelarul
Bismarck socoteşte războiul necesar. Toate războaiele în 
care politica sa externă ne-a angrenat s-au încheiat cu victorii 
răsunătoare. Ţinînd seamă de aceste precedente, este 
oare cazul să ne punem o variantă a întrebării lui Hamlet, să -l
facem sau să nu-l facem? Cred că răspunsul este foarte clar. Să 
facem războiul! Trebuie să-l facem! Onoarea noastră de soldaţi 
este în joc. Împăratul aşteaptă să ne îndeplinim dato ria. Avem
oare dreptul să-l dezamăgim? Avem oare dreptul să dezamăgim 
Germania?
Murmure de aprobare se auziră în sală.
Baronul von Manteuffel bătu cu pumnul în masă şi se ri dică 
 în picioare. După o tăcere scurtă, încărcată de electricitate -
tunetul se auzise, acum urma să vină trăsnetul - feld-mareşalul
vorbi cu severitate.
- Sunt surprins, domnule general von Barnekpw, că un 
militar de talia dumitale, cu statele dumitale de serviciu, poate

113
 

fi atît de superficial. Faţă de atitudinea dumneavoastr ă ire -

ductibilă - se adresă şi celorlalţi partizani ai războiului - şi ţinînd 
seama şi de opiniile contrare, socotesc că numai împăratul
peate lua o hotarîre. Voi cere deci o audienţă Majestăţii-Sale 
Imperiale, spre a-l informa asupra acestei stringente chestiuni.
Salută cu o înclinare a capului, apoi părăsi sala.
Se înserase cînd cupeul lordului Charles Eastleigh, opri în
faţa clubului White's de pe St. James's Street. Ajutorul vizitiului -
în livrea cu culorile casei ducale Sunderland-Northland - sări de pe capră şi 
deschise portiera trăsurii. Tînărul lord coborî.
- Nu mă mai aşteptaţi! Duceţi-vă acasă!
Urcă grăbit scările clubului si pătrunse în vestibul, îşi lăs ă la  
garderobă capa de seară căptuşită cu mătase albă, pălăria 
 înaltă si bastonul cu măciulie de fildeş.
- James, ai văzut pe lordul Steyning si pe marchizul de  
Bedfordshire? îl întrebă pe tânărul garderobier.
- Au sosit chiar acum cîteva minute, my lord!
- Mulţumesc, James!
Intră în salonul cel mare, unde foştii săi colegi de la Oxford  
se întreţineau cu George Birstall, şeful de cabinet al ministru lui
Afacerilor Externe, lordul Derby. Strîngerile de mîn ă fur ă 
 însoţite de nelipsitele exclamaţii:
- How are you, old boy?
- Fine, thanks!
- You are looking great!
- You too, chum!
Intrară apoi în sala de mîncare arhiplină. Majordomul îi 
conduse pînă la Maşa rezervată, în jurul căreia se instalară. Un  
chelner stilat apăru ca din neant, purtîndu-şi cu graţie pe braţ 
şervetul alb, scrobit.
- Caviar şi şampanie, Winston! porunci Eastleigh. Numai
caviar şi şampanie! Şi ceva trufe!
Chelnerul îşi notă comanda în carneţel. Bedfordshire 
protestă:
- Ce e cu regimul acesta de austeritate, Charles? Ai de gînd
să ne laşi să murim de foame?
- Ar trebui să-mi fiţi recunoscători, fiindcă am grijă de  
sănătatea voastră. Cu trufe, caviar şi şampanie nu riscaţi să vă 
 îmbolnăviţi de gută.
Lordul Steyning făcu o strîmbătură.
- Guta e apanajul nobililor, dragul meu Charles. Un bătrîn  
aristocrat care nu suferă de gută îşi dă un vot de blam. Înseamnă 
că n-a ştiut să trăiască. Winston, ai cumva un canard au sang  

114
 

gata pregătit?
Chelnerul tuşi încurcat..
- La bucătărie se prepară tocmai un canard au sang co -
mandat de ducele de Marlborough.
Steyning scoborî vocea, adresîndu-se confidenţial chelne-
rului:
- Dacă ne aduci nouă raţa ducelui, ai de la mine două 
guinee. Găseşte un pretext pe care să-l serveşti
bătrînului Marlborough.
- Nu ştiu dacă am să pot, my lord!
- Trei guinee, ca să te eliberezi de orice scrupule. Chelnerul  
voi să plece spre a executa comanda, dar Eastleigh îl opri din drum:
- Winston, adu la început o sticlă de Bourbon.
- Bourbon? exclamă Bedfordshire cu dezgust. Băutura  
asta barbară?
- Pardon, îl corectă Eastleigh. Bourbonul este o băutură 
americană cu nimic mai prejos de whisky-ui scoţian, cu care 
dealtfel se înrudeşte.
- Clive, se adresă şeful de cabinet marchizului, nu uita de 
legăturile de rudenie ale lui Eastleigh cu Pieile Roşii.
Eastleigh zîmbi cu falsă bunăvoinţă:
- Birstall, eu mă trag dintr-o căpetenie de Piei Roşii, pe cînd 
dumneata te tragi dintr-o slugă de cîrciumar.
Şeful de cabinet se înverzi la faţă. El, un simplu burghez,  
 încercase să se comporte familiar în cercul acestor nobili au-
tentici, făcînd o glumă poate deplasată. Aristocratul East leigh îl
pusese însă la punct cu obrăznicie, socotind că totul îi era  
permis. Dacă ar riposta brutal, s-ar stîrni un mare scandal. 
Birstall f ăcu un efort spre a se stăpîni. Trebuia s ă-şi menajeze 
cariera politică, aflată doar la începutul ei. Nu era cazul să si- o
primejduiască printr-o excesivă manifestare de amor propriu. 
Afară de aceasta, Eastleigh era reprezentantul unui clan temut.  
Cînd provocai un adversar de talia lui, nu dormeai liniştit.
- Gentlemen, gentlemen, nu o să vă formalizaţi pentru o glumă 
nevinovată, interveni împăciuitor Bedfordshire.
Birstall ridică cel dintîi steagul alb.
- Îmi pare rău, Eastleigh. A fost doar o glumă. N-am 
vrut să te ofensez.
- Nici eu, replică lordul cu răceală. Şi eu am glumit.
Chelnerul se eclipsase discret. Ştia că nu este sănătos să fie  
martor la certurile membrilor clubului. E astleigh scoase din buzunarul
vestei albe un ceas de aur încrustat cu diamante.
- Peste un sfert de oră se deschid sălile de joc. Dacă nu ne  

115
 

grăbim, pierdem locurile la Maşa de chernin-de-fer. N-aş vrea să 

stau toată noaptea în picioare.
Birstall îşi înghiţi cu noduri porţia de caviar, deşi se str ăduia
să pară senin, degajat. În sinea lui fierbea. Cum l-ar mai fi pălmult pe
lordul acesta încrezut, care-l sfida cu titlurile si cu imensa lui avere,
toate moştenite. Stevning, mare colecţionar de anecdote 
porcoase care angajau nume răsunătoare, dezvăluia cu 
voluptate cîteva cancanuri scabroase de la Curte, cînd dinspre
salonul de la intrare le ajunse la ureche zgomot de voci înfierbîntate.
În ambianţa aparent calmă de la White's, agitaţia aceasta era 
de-a dreptul insolită.
Stevning se ridică de la masă.
- Mă duc să văd ce se întîmplă. Sunt curios ca o babă. Porni  
 într-acolo, urmat de prietenii săi şi de alţi membri ai clubului
care-şi întrerupseseră cina.
Pe canapeaua din hol era întins un bărbat livid, lipsit de 
cunoştinţă, între două vîrste, bine îmbr ăcat ce avea urme de praf pe
veston.
- L-a lovit trăsura lui Thursiey, chiar în faţa clubului! Bietul
om! exclamă unul dintre servitorii care-l aduseseră pe 
braţe.
- Cred că a suferit serioase leziuni interne! opina sumbru
Sir John Wanswell, un mare amator de jocuri de noroc.
- E lovit şi la cap! spuse lordul Eksdale, examinîndu-l cu
atenţie. Cred că nu scapă cu viaţă!
- Pariez, Eksdale, pe o sută de guinee că scapă! strigă  
onorabilul Murray Ospringe.
- Ţin pariul! replică Sir John, stîrnit de provocarea lui Ospringe.
Primul rămăşag făcu boule-de-nezge. Altele, tot mai ridi -
cate, prinseră să plouă. Membrii clubului pîndeau cu încordare,
aşteptînd ca accidentatul să-și revină sau să-şi dea sfîrșitul.
Sir George Arnside, un reputat medic din Harley Street, aflat
 în sala de lectură, auzind despre ce e vorba, se grăbi s ă vină în  
hol şi, după ce-şi făcu loc printre curioşii îmbulzi ţi în jurul  
rănitului, se plecă asupra lui spre a-i lua pulsul.
- Fără ajutoare medicale! protestă Sir  John. Cei care am
pariat, scontînd pe moartea accidentatului, vom fi prejudiciaţi.
- Just! strigă Elvis Muncaster. Nu e cinstit să i se dea  
 îngrijiri! Şansele să rămînă egale pentru toţi cei care au pariat.
- Prostii! exclamă sever Sir George Arnside. Nenorocitul acesta
trebuie dus imediat la spital. Altfel moare ca un cîine!
După ce accidentatul fu ridicat pe o targa și scos din clădire de 
doi infirmieri, sosiţi în sfîrsit cu o ambulan ţă, membrii clubului

116
 

se înapoiară fie la cină, fie în sălile de joc.

Lordul Eastleigh şi prietenii lui se instalară la chemin-de-fer 
şi începură să ponteze sume mari. Nu apucase jocul să se  
 înfierbînte, cînd în sal ă îşi f ăcu o zgomotoasă intrare onora bilul
Richard Kingsclere, mezinul vicontelui Horwich. Agitînd ultimul
număr din Times strigă, excitat, tulburînd procesul intelectual al  
 jucătorilor concentraţi în jurul partidei de chemin-de-fer:
- Gentlemen, izbucnirea războiului între Franţa şi Germania
este iminentă! Mă tem că va trebui să îmbrăcăm uniformele
militare. Revelaţiile din Times sînt senzaţionale!
 Jucătorii viciosi, absorbiţi în urmărirea capriciilor zeiţei 
Fortuna, nu se clintiră de la mesele verzi. Se g ăsir ă totuşi cu -
rioşi care-l înconjurară pe Kingsclere. Pentru că nu puteau citi  
cu toţii deodată ziarul, unii membri ai clubului, mai expeditivi,
trimiseră servitori după ultimul Times.
După ce parcurse uluit articolul semnalat de Kingsclere,  
Birstall îşi luă rămas bun de la prietenii săi și părăsi clubul. Se 
urcă în prima trăsură de piaţă.
- Berkeley Square! porunci aferat vizitiului. Ai de la
mine o guinee dacă mă duci ca vîntul!
În vreme ce copitele cailor ropoteau pe caldarîm, Birstall îşi zise că i  
se oferea în sfîrșit ocazia de a se face remarcat, ducînd cel dintîi ministrului
uimitorul articol din Times. Nu-mai de nu i-ar lua-o înainte alt coleg din
minister.
Un sfert de oră mai tîrziu fu primit în bibliotec ă de lordul  
Derby, înfăşurat într-un halat de mătase matlasată şi cu o 
scufie de lînă pe cap. Răcise la o vînătoare călare şi acum se  
doftoricea cu mult zel, fiindcă în ziua următoare trebuia s ă 
răspundă în Camera Lorzilor la o interpelare asupra politicii 
externe a guvernului faţă de Egipt.
Ministrul îl invită pe Birstall s ă ia loc pe o canapea, apoi se 
cufundă în lectura articolului semnat de Blowitz, corespondentul
din Paris al ziarului. Începutul era tare: „Minţile cele mai 
luminate îşi dau seama că ne aflăm în faţa unui pericol iminent,  
a unei ameninţări latente. Oamenii cu simţul răspun derii
 încearcă acea senzaţie vagă și teribilă, exprimată prin 
cuvintele: «Se pregăteşte ceva». Aceste temeri, justificate, îşi  
găsesc originea în teoriile lansate, colportate şi reproduse cu 
voce joasă de cel mai puternic partid din Germania, care cu-
prinde elementele militariste intransigente".
Articolul, lung şi bine documentat, releva dezamăgirea Ger-
maniei după ce constatase că cele cinci miliarde impuse Franţei 
drept despăgubiri de război fuseser ă pl ătite într-un timp scurt,  

117
 

ceea ce dovedea că, din punct de vedere financiar, această ţară 

nu era definitiv zdrobită. Reorganizarea armatei f ăcea să 
 încolţească temerea că, priritr-o alianţă cu unele puteri ostile 
Reichului, Franţa ar fi capabilă să-și ia revanşa pe tărîm militar.
Spre a preîntîmpina o agresiune pornită de dincolo de Rin, 
Germania era silită să păstreze sub arme o armată numeroasă 
şi puternică, cu preţul unor sacrificii materiale conside rabile,
susceptibile în timp s ă ruineze Statul. Germania, ne mulţumită 
de condiţiile tratatului de la Frankfurt, care permisese Franţei 
 învinse să revină pe linia de plutire, era decisă să ia o iniţiativă 
gravă, atacînd cu toate forţele pe ,,duşmanul ereditar al  
Reichului". Oamenii politici si generalii germani erau convinşi c ă 
Anglia, Italia si Austria nu vor interveni. Rusiei i se va
argumenta necesitatea acestui război, astfel încît să i   se obţină 
neutralitatea. Ţarul, indiferent la complicaţiile din Occident, va,  
prefera să-şi păstreze mîinile libere spre a acţiona - la momentul
ales - în sud-estul Europei. Este adevărat că numeroase cercuri 
din Reichul german se arătau ostile unei noi campanii militare, 
dar n-ar fi fost exclus ca partizanii r ăzboiului să aibă ultimul  
cuvînt. Franţa va fi invadată a doua oară, Parisul va fi 
bombardat cu atîta violenţă de sutele de baterii de artilerie 
instalate pe platoul Avron, încît nu va rămîne piatră peste  
piatră. Noul tratat de pace va impune Franţei, iremediabil  
ruinate, să cedeze Belfortul cu întreaga regiune înconjur ătoare,  
să nu-şi mai refacă în veci armata, să se oblige a achita 
despăgubiri de război în valoare de 10 miliarde franci, pl ătibile  
 în douăzeci de ani cu dobîndâ de 5 la sută şi fără posibilitatea  
unor vărsăminte anticipate din capital. Lumea civilizată trebuie  
să ceară Germaniei ca, printr-o declaraţie clară, pacifică, să 
pună capăt provocărilor belicoase ale acelor cercuri militariste,  
iresponsabile, care puneau în pericol luminoasa forţă morală 
cunoscută sub denumirea de drept public. Se impune ca Europa
să iasă din apatie şi să-şi amintească povaţa ingenioasă a 
ţărancei care, lăsîndu-şi copiii acasă, le-a spus: „Dacă vi se 
 întîmplă ceva, să nu strigaţi: «Vin hoţii!». Vecinii, aflînd că 
numai voi sînteţi î n primejdie de a fi jefuiţi, n-au să vă vină în  
ajutor. Să strigaţi: «Foc! Foc! A luat foc!» Toţi cei din jur vor sări 
atunci în-sprijinul vostru, căci se vor teme că flăcările ar putea  
cuprinde întreg satul".
Articolul era atît de incendiar, încît ministrul simţi că îl trec  
căldurile. Sau poate i se urcase febra? . . . Împături ziarul şi îl
aşeză pe măsuţa chinezească din apropierea fotoliului său.
- Îţi mulţumesc, Birstall. Mă întreb cum de a scăpat în Times 

118
 

o proză atît de isterică! La cele mai alarmiste zvonuri trebuie să 

aplici un coeficient de moderaţie, ca s ă le reduci la proporţii 
rezonabile.
Şeful de cabinet înţelese că trebuie s ă se retragă. Se ridic ă  
și salută cu respect:
- My lord, îmi permit să vă urez noapte bună.
Părăsi încîntat locuinţa ministrului. Zelul s ău avea să fie  
desigur remarcat. Rămas singur, lordul Derby îşi luă pulsul. Nu  
era un ipohondru, dar îl înspăimîniau bolile si suferin ţa, tocmai  
fiindcă se bucura de o sănătate robustă . Înainte de a citi
corespondenţa lui Blowitz, îl luase cu frig. Acum însă observă că 
transpirase abundent. Efectul terapeutic al gazetei fusese mai
rapid decît al medicamentelor. Normal ar fi fost să bea un ceai  
fierbinte, apoi să se bucure de un somn bun, regenerator, pîn ă 
a doua zi de dimineaţă. Mister Blowitz îl încurcase îns ă toate  
aranjamentele. Lordul Derby - deşi relativ tînăr - avea
experienţă politică. Ştia că articolul din Times va face vîlvă. Mai  
mare poate decît s-ar fi cuvenit. Opinia publică va lua foc, iar 
opoziţia liberală va ataca guvernul, învinuindu-l de „exagerări", 
dacă măsurile fuate vor fi prea severe, sau de „timorare", dacă 
va da dovadă de moderaţie. Departamentul Afacerilor Externe va fi cel
dintîi vizat, apoi criticile îl vor cuprinde si pe primul ministru.
Lordul Derby renunţă cu regret la odihna plănuită, îşi lep ăd ă  
comodele vesminte de casă, făcu o baie fierbinte şi, după ce  
valetul îl bărbieri, îşi îmbr ăcă fracul. Cupeul îl aştepta în faţa  
casei. Oarecum restabilit - emoţiile puternice au uneori
 însuSir ea de a ameliora sănătatea - se aşeză pe pernele 
banchetei şi, după ce îşi strînse grijuliu fularul alb de mătase în 
 jurul gîtului, ordonă:
- Downing Street! În trap întins!
Cupeul se puse în mişcare. Pe geamurile portierelor, ceaţa  
aşternuse miniaturale mărgeluse de apă .
Reşedinţa oficială a primului ministru al Angliei, Mr. Ben -
 jamin Disraeli, prim-lord al trezoreriei şi preşedinte al partidului
conservator, era luminată a giorno. Şeful guvernului Majestăţii-
Sale Regina Victoria oferea un dineu în cinstea cîtorva prieteni.
De-a lungul trotuarelor, de o parte şi de alta a străzii, erau  
aliniate trăsuri cu vizitii în livrele somptuoase, care-şi aşteptau  
stăpînii. Caii nervoşi fornăiau din cînd în cînd, izbind cu copitele  
pavajul.
În faţa intrării reşedinţei primului ministru, un poli ţist în  
uniformă făcea băţos de pază.
Un groom cu mustaţa abia mijită stătea zgribulit lîngă un  

119
 

cupeu cu blazonul conţilor Chesterfield. Livreaua-i galonată 

era subţire, iar umezeala din atmosferă îl pătrunse pîn ă la  
oase. Vizitiul îi aruncă pe umeri o pătur ă care mirosea a  
sudoare de cal.
- Ai vrut să faci pe elegantul! Cînd am plecat de acasă, de 
ce nu ţi-ai luat mantaua?
Groomul îi mulţumi şi se înfăşură în pătură. Acum putea să  
vină şi viscolul. Se uită cu compătimire la poliţistul care făcea  
de pază. „Lui nu i-o fi frig?" reflectă. Îşi mută privirile asupra 
ferestrelor luminate. Acolo petreceau stăpînii. Ce n-ar da să se 
afle printre ei, s ă guste băuturi scumpe şi mînc ăruri măiestrit  
preparate.
Dincolo de fer estrele luminate şi de faţada nu prea arătoasă, 
oaspeţii primului ministru, orîndui ţi în jurul mesei lungi,  
 împodobită cu argintărie, cristale fine şi sfeşnice cu lumin ări  
aprinse, conversau fără însufleţire despre nimicuri mondene. Şi  
femeile şi bărbaţii aveau atît de multe decenii la răbojul vîrstei, 
 încît arătau ca nişte maimuţe savante, încreţite la fa ţă si g ătite  
pentru o reprezentaţie de gală. Paharele cu vin scump stăteau 
aproape neatinse, ca si farfuriile cu mîncăruri apetisante, fiindcă 
invitaţii primului ministru sufereau fie de gut ă, fie de ficat, fie  
de rinichi. Abia după ce se vor întoarce la locuinţele lor vor bea, 
strîmbîndu-se, cîte un ceai amar, din ierburi cu renume de
leacuri suverane.
În capul mesei, Mr. Disraeli prezida somptuosul dineu, străduindu-se 
să nu ia în seamă durerea de stomac, surdă şi atît de  
supărătoare încît abia se stâpînea să nu facă vreo schimă care 
să-i trădeze suferinţele și s ă-i indispună oaspeţii. Chinuit de 
propria lui boală, se uita critic la obrajii căzuţi si violent fardaţi  
ai doamnelor, la ridurile adînci ale bărbaţilor, zicîndu-şi cu  
tragic humor că tuturor celor prezenţi, în cap cu amfitrionul, le-
ar fi prins mai bine îngrijirile unor medici, comprese şi hapuri
calmante, decît serviciile lacheilor care-i îmbiau cu vinuri şi
mîncăruri scumpe.
Asculta complimentele şi elogiile debitate de con ţii, mar -
chizii şi ducii care-i acceptau azi cu recunoştinţă invitaţiile, dar 
care ieri îl priveau de sus sau pur si simplu îl ignorau. Reflect ă 
trist: „Pentru mine măririle au venit prea tîrziu. Puterea pe care  
o stăpînesc nu mai îmi dă satisfacţie. Într-o vreme - eram tînăr pe 
atunci, plin de vigoare, ros de ambiţie - mă simţeam în stare să 
răstorn dinastiile, să dobor guvernele, să uluiesc mulţimile!  
Acum sunt b ătrîn, măcinat de maladii, secătuit de iluzii! Am  
gută, astm, iar stomacul mă torturează. Uneori mă simt atît de  

120
 

slăbit, încît abia mă mai ţin pe picioare".

- Camera Comunelor a dat dovadă de înţelepciune şi de o  
remarcabilă previziune, respingînd moţiuinea Hawson, care 
cerea diminuarea efectivelor armatei active, spuse cu satisfac-
ţie feldmaresalul marchiz de Tweedale.
- Adevărat, întări Disraeli. Moţiunea nu a întrunit decît 61 
de voturi pentru, faţă de 224 de voturi contra.
- Pacifiştii de tout prix sunt nişte criminali! suprasolicit ă 
contele Chesterfield.
- Tocmai acum, cînd guvernul Indiei ia măsuri spre a pregăti  
o campanie de anvergură împotriva Birmaniei, iresponsabilii din
Parlament pretind amputarea forţelor noastre militare, grăi cu 
indignare lordul şambelan marchiz de Hertford. Consolidarea splendidului
nostru imperiu colonial impune sacrificii.
- Partidul conservator este bucuros s ă le facă, marchize, 
zise primul ministru.
- Sunt informată că guvernul chinez este  dispus să trimită 
un înalt funcţionar, însărcinat să ancheteze, împreun ă  cu
reprezentanţii Indiei, condiţiile în care a fost atacat ă expediţia 
Browne, rosti cu glas răguşit de bătrîneţe Lady Chesterfield.
- Guvernul nostru, my lady, a luat toate măsurile ca  
onoarea britanică să nu fie ştirbită, replică Disraeli.
Feldmareşalul se întoarse spre lordul Attenborough, convivul din stînga
sa, de care-l despărţea Lady Bradford:
- Vă felicit, my lord, pentru interpelarea dumneavoas tră 
din Camera Lorzilor, referitoare la nota ameninţătoare  
adresată Belgiei de Germania. Cancelarul Bismarck a început 
să-şi piardă simţul măsurii.
- Are de gînd să se bată cu toată omenirea? întrebă Lady  
Chesterfield.
- Nu! E prea abil ca să facă un act necugetat. Presiunea lui 
se exercită numai asupra celor slabi, replică marchizul de 
Hertford.
- Credeţi? interveni feldmaresalul. Impresia mea este că 
vrea să îngenunche toate statele din Europa. Bineînţeles, 
divizîndu-le, apoi lovindu-le succesiv.
Discuţia politică îi înfierbîntă atît de tare pe convivi, încît nu-
i puseră capăt nici după ce trecură în salon spre a degusta  
lichiorurile în compania doamnelor, obicei pe care Disraeli
 încerca s ă-l aclimatizeze în Anglia. Socotea înapoiată concepţia 
englezilor care după cină preferau să rămînă în sufragerie spre  
a fuma, în vreme ce femeile erau expediate în alte încăperi.
Majordomul se apropie de primul ministru si-i anunţă în 

121
 

şoaptă sosirea lordului Derby.

- Bine. Condu-l în cabinetul meu de lucru. Vin imediat. Disraeli se scuză 
faţă de invitaţi, apoi părăsi sufrageria, curios și uşor îngrijorat.
Ministrul de Externe îl întîmpin ă, cerîndu-şi iertare pentru  
deranj.
- Am înţeles că vrei să-mi vorbeşti între patru ochi, dragul
meu Derby. De aceea te-am și poftit aici.
 Nutr ea o mare simpatie pentru tînărul diplomat, al c ărui  
părinte, unul dintre marii bărbaţi de stat, din fosta genera ţie, 
acordase o încredere nelimitată lui Disraeli, aflat pe atunci abia
la începutul carierei sale politice.
Ministrul îi puse sub ochi ziarul Times, cu corespondenţa din Paris 
semnată de Blowitz. Disraeli o citi cu atenţie.
- Mă tem că Bismarck are să ne dea de lucru. Dacă afir -
maţiile lui Blowitz sînt adevărate, înseamnă că vom fi nevoiţi  să 
intervenim. O Germanie excesiv de puternică va sta ca un spin 
 în coasta Angliei. Nu vom permite unui stat continental s ă se 
dezvolte în asemenea măsură, încît să primejduiască pre carul
echilibru european. Trista noastră experienţă cu Napoleon I nu
trebuie să se mai repete.
- Îmi place să cred, domnule prim-ministru, că preconi zaţi o 
acţiune energică, dar prin mijloace paşnice! Mr. Gladstohe ne  
acuză că am angajat Marea Britanic într-o politică aventuroasă, 
bazată numai pe utilizarea forţei.
- Dragul meu conte, iubesc pacea tot atît de mult ca şi
dumneata, dar mă pregătesc de război, fiindcă am da -
toria să fiu gata pentru orice eventualitate. Aş dori să mă 
 înţelegi. Nu pun mare temei nici pe ameninţările cu r ăzboiul,  
care se pot reduce în ultimă instanţă la un bluff menit s ă 
smulgă concesii economice si politice de la cei ameninţaţi. Nu
mă încred nici în asigurările pacifice ale unor căpetenii de state,  
de o manifestă rea-credinţă. Cei care nu pot sau nu vor să 
 înţeleagă aceste adevăruri elementare sînt destinaţi s ă piară 
zdrobiţi de adversarii lor mai puţin scrupuloşi. Acum te rog s ă 
mă ierţi. Trebuie să mă întorc în mijlocul invitaţilor. Nu te 
ispiteşte să bei o cafea în tovărăşia noastră?
- Vă mulţumesc pentru amabilitate, Sir, dar nu mă simt 
bine. Mîine mă aşteaptă dezbateri grel e în Camera Lorzilor.
Disraeli zîmbi.
- Nu mă îndoiesc că ai să te descurci bine.
- Bună seara, Sir!
- Drum bun, conte! Şi doftoriceste-te bine. Mai ales acum
trebuie să fim cu toţi pe baricade. Să-mi laşi jurnalul. Am să 

122
 

mai citesc o dată corespondenţa lui Blowitz, după ple carea

oaspeţilor. Mîine dimineaţă am să solicit o audienţă 
Majestăţii-Sale, spre a o informa. Vrei să mă însoţeşti, conte?
- Nu cred că voi scăpa devreme de la Cameră, Sir. Vorbiţi, 
vă rog, Majestăţii-Sale și î n numele meu. Contele zîmbi si
continuă:
- Majestatea-Sa e pătimaşă, iar dumneavoastră aveţi o 
influenţă moderatoare asupra sa.
Disraeli zise.
- Voi încerca să atenuez înclinările oarecum războinice ale  
Reginei.
- Vă las cu bine, Sir!
- Drum bun, conte!

Benjamin Disraeli urca încet scara cea mare din Palatul

Buckingham. Fiecare treaptă pe care o lăsa în urmă îl costa un 
efort istovitor. Cu mîna dreaptă se sprijinea de balustrada de 
bronz aurit, împodobită cu frunze de acantă şi cu rozete, iar cu  
stingă se ajuta de un baston.
Măreţia regală a întregii ambianţe îi crea un simţămînt de  
satisfacţie, dar și de regret. Corpul lui uzat înainte de vreme îl
 împiedica să guste din plin bucuriile puterii politice . În anii
adolescenţei şi ai tinereţii scrisese romane extravagante, cu
aristocraţi blazaţi, care se învîrteau în palate de o bogăţie 
uluitoare, ţesînd idile pline de farmec si intrigi tenebroase. Tatăl 
său, evreul Isaac d'Israeli, un mare îndrăgostit de cărţi şi de 
literatură, adunase o viaţă întreagă mormane de fişe pentru o  
lucrare monumentală, rămasă doar în stare de proiect. Bătrînul  
citea cu uimire romanele flamboaiante ale fiului s ău, întrebîndu-
se nedumerit si oarecum speriat de imaginaţia lui debordantă:  
„Ce ştie el despre marchizi şi despre duci? Familia d'Israeli, deşi
veche şi cu o situaţie materială prosperă, poate aspira cel mult 
să se încadreze în marea burghezie. Pînă la lumea visată de  
fantascul meu fiu se afla o depărtare ca între pămînt şi aştri.
Dornic să atragă atenţia, să strălucească, să epateze,  
tînărul Benjamin purta p ărul foarte lung, vesminte excentrice,  
 în culori deschise, bijuterii cu un desen baroc de o bizarerie
căutată, la modă dealtfel printre tinerii ambi ţioşi s ă egaleze  
gloria lui Beau Brummell, regele eleganţei. Vorbirea îi era  
 înflorită, preţioasă şi vag impertinentă, manierele, de o polite țe
rafinată, nu excludeau îndrăzneli menite să-i şocheze pe  
burghezii cuminţi, conformisti. Sub aparenta lui frivolitate, se
ascundea însă un spirit tenace, o ambiţie nemăsurată, o extra-

123
 

ordinară combativitate.
Ieri, tînărul Benjamin mînuia în romanele sale fantoşe 
imaginare din lumea înaltei nobilimi, aşa cum o concepea el. Azi
fantoşele erau duci, marchizi, feldmareşali şi miniştri, cu to ţii  
autentici. Manevranţi de bagheta venerabilului Disraeli, mîrîiau 
ca şi fiarele dresate din circuri, dar se supuneau poruncilor,
stînd în două labe, făcînd giumbuşlucuri umilitoare și sărind prin 
cercuri de foc.
Odată, ducele de Buccleugh avusese o altercaţie cu Ben jamin
Disraeli, ajuns şef al guvernului. În cursul unui schimb de cuvinte,
aparent politicoase, dar încărcate de venin, Buccleugh făcuse 
aluzie la statutul de burghez al primului ministru, dîndu-i a
 înţelege pe căi ocolite că ar trebui să aibă o comportare 
deosebită faţă de reprezentantul unei atît de ilustre case  
ducale. Disraeli îl privise prin monoclul s ău ca pe un animal rar 
şi replicase molcom:
- Ducii nu mă mai impresionează, dragul meu Buccleugh. 
Astăzi fac duci după bunul meu plac.
Spre a da o meritată satisfacţie primului ei sfetnic, regina 
Victoria îi oferise un titlu nobiliar. Benjamin îi mul ţumise,  
exprimîndu-şi recunoştinţa în stilul lui înflorit, atît de apre ciat
de bătrîna suverană - în străfundul inimii regina r ămăsese o
incorigibilă romantică - dar o rugase să acorde această cinste 
iubitei lui soţii, Mary-Ann, el rămînînd la vechiul statut, spre a-şi
păstra scaunul din Camera Comunelor. Mary-Ann Disraeli 
devenise astfel vicontesă Beaconsfield. Opinia publică din  
Anglia, încîntată de modestia primului ministru, îl a coperise cu
laude. Duşmanii lui, în schimb, îi înfieraseră filistinismul.
În vreme ce-și depăna melancolic gîndurile, Disraeli străbătea -
aproape fără să le vadă - galerii şi saloane pe care altădată le-
ar fi devorat cu privirile. Nu-l trezeau din reverie decît durerile
atroce, care-i săgetau uneori picioarele. Guta îl supăra 
 îngrozitor. Normal ar fi fost să fi stat acasă, înfăşurat în  
căldurosul său halat de interior, adîncit într-un fotoliu con-
fortabil şi cu picioarele aşezate grijuliu pe un taburet.
În anticamera încăperilor de paradă îl întîmpină secretarul
reginei.
- Majestatea-Sa vă aşteaptă în Salonul Alb, Sir. Îmi permiteţi 
să vă sprijin?
Disraeli îngădui să fie ajutat. Cei doi bărbaţi mergeau încet,  
fără zgomot, ca nişte umbre. Silueta încovoiată a pri mului
ministru, obrazul s ău livid, supt de suferin ţe, se reflec tau în
oglinzile înalte, cu magnifice rame aurite.

124
 

Înainte de a intra în Salonul Alb, Disraeli mulţumi secre -

tarului pentru sprijin, îşi trase bra ţul şi, r ămas singur, îşi 
 îndreptă spinarea, ca să nu facă o impresie urîtă suveranei. 
După ce secretarul îi anunţă sosirea, Disraeli pătrunse în salon  
şi, încă de la uşă, se înclină atît cît îi îng ăduia spinarea în ţe -
penită. Regina, o bătrînică scundă, cu obraji dolofani, stătea  
 într-un f otoliu tapisat cu saten alb. Întreaga-i fiinţă respira o măreţie 
cu adevărat regală. „Deprinderea de a purta coroana 
 împrumută suveranilor o demnitate care cu timpul devine
firească", obişnuia să spună Disraeli.
Regina purta o rochie neagră, de mătase, si o bonetă de 
dantelă albă, veşmînt de văduvă, de care nu se mai despărţise  
de la moartea soţului ei, prinţul consort Francis-Albert, duce de 
Saxa-Coburg şi Gotha. Expresia de suferinţă întipărită pe chipul 
primului ministru îi trezi compătimirea.
- Mă tem, Mr. Disraeli, că nu te simţi bine. Te chinu ieşte
guta, nu-i aşa? Te rog să iei loc!
Primul ministru rămase uluit. Eticheta de la Curte nu  
permitea persoanelor primite în audienţă, oricît de înalt ar fi  
fost rangul lor, să stea jos în prezenţa reginei. Refuz ă s ă profite  
de bunăvoinţa ei.
- Majestate, îmi cunosc îndatoririle. În calitatea mea de prim slujitor al
Majestăţii-Voastre, trebuie să respect cel dintîi regulile  
protocolului, menit să sporească strălucirea Coroanei şi să 
 învăluie persoana suveranului într-o aură cvasi-divină.
Regina zîmbi.
- Să nu mai vorbim de aura cvasi-divină a suveranului într-o 
monarhie constituţională.
- Să-mi fie cu iertare, Majestate, dar suveranul este cu atît  
mai venerat cu cît nu se amestecă în treburile publice. Jupiter  
 îşi păstra neatins prestigiul fiindcă nu cobora din Olimpul  
inaccesibil muritorilor.
- Iată o subtilă apologie a monarhiei constituţionale. Cred  
ca dumneata ai fi în stare să-l convingi şi pe ţar că renunţarea 
la anumite prerogative ar face să-i crească prestigiul faţă de 
supuşi.
- Oh, Majestate, dacă Ţarul ar înţelege acest adevăr, ar 
scuti poporul rus de multe necazuri. Din nefericire, dictatorii -
Ţarul însuşi nu este decît un dictator ereditar - nu au niciodată 
simţul măsurii. Libertatea este un bun la care ome nirea nu va
renunţa niciodată.
- Apropo de dictatură, Mr. Disraeli, n-ai venit cumva ca să-
mi vorbeşti despre cancerul Bismarck?

125
 

- Perspicacitatea Majestăţii-Voastre nu mă surprinde.  

Bismarck din nefericire, este o bătrînă caricatur ă a lui Napoleon
I. Vrea să reediteze în Europa un imperiu care s ă dicteze  
celorlalte popoare regulile germane de conduită.
- Mr. Disraeli, am citit şi eu corespondenţa din Paris pu-
blicată în ultimul Times. Am fost atît de indignată, încît am scris
un mesaj lui Wiihelm I, invitîndu-l să modereze avînturile războinice 
ale cancelarului său. Dacă Germania va invadă din nou Franţa, 
Anglia nu va mai rămîne neutră. Guvernanţii de la Berlin trebuie 
să-şi bage bine în cap acest lucru.
Disraeli îşi mută greutatea corpului de pe un picior pe  
altul, în vana speranţă că durerile i se vor mai domoli.
- Îmbrăţişez fără rezerve punctul de vedere al Majest ăţii-
Voastre. Evident, vom lua atitudine în această chestiune. Dar  
precipitarea este un r ău consilier. Trebuie s ă ne asigurăm mai  
 întîi sprijinul unor state capabile la nevoie să intervină cu f orţele 
lor armate spre a pune capăt militarismului agresiv german. Noi
singuri nu constituim o ameninţare capabilă să-i impresioneze
pe germani. Cu flota noastră de război nu putem asedia  
Berlinul. Cu alte cuvinte, nu ne este îngăduit să ridic ăm pumnul  
mai înainte de a fi siguri că-l vom înspăimînta pe adversar.
Altfel riscăm să ne acoperim de ridicol.
- Atunci? Preconizezi să-l lăsăm pe Bismarck să-şi facă 
mendrele?
- Cîtuși de puţin. Vom acţiona însă numai după ce ne vom 
asigura colaborarea Rusiei ori a Austriei.
- Asta cere timp!
- Majestate, r ăzboiul îl începe cine vrea si îl termină cine  
poate.
- Atunci grăbeşte-te, Mr. Disraeli. Bismarck a devenit un om  
imposibil. Pînă și fiica mea, Victoria, principesa de Coroană a 
Germaniei, nu-i mai poate suporta aroganţa. În ultima ei
scrisoare îl critică aspru. Şi o înţeleg. Mă mir c ă împăratul  
Wilhelm se lasă condus fără să crîcnească de acest neobrăzat  
 juncker prusac.
Disraeli deplîngea caracterul impulsiv al reginei, diametral
opus înfăţişării de femeie vîrstnică, obosită și resemnată. „Spre 
norocul ei, mă are pe mine, reflectă indulgent. Am în văţat să-i 
frînez elanurile pripite."
*
**
La ambasada rusă din Londra domnea neliniştea, ca în 
preajma unor mari evenimente. Ambasadorul conte Şuvalov

126
 

sosise în zori de la Sf. Petersburg, după ce f ăcuse un scurt 

popas la Berlin. La ceasurile nouă de dimineaţă, contele 
Adlerberg, al doilea secretar de ambasadă, se prezentă la 
Foreign Office spre a solicita, în numele ambasadorului, o
neîntârziată audienţă Ia contele Derby, ministrul de Externe al  
Angliei. Audienţa fu fixată pentru ora unsprezece.
La zece şi patruzeci, Şuvalov se instala în trăsura care avea  
să-l ducă la Foreign Office. După sosirea sa la Londra   îşi
 îngăduise doar o oră de odihnă, apoi intrase sub un duş scoţian
care-i biciuise organismul obosit după drumul lung. Îşi făcuse 
toaleta ajutat de o armată de valeţi, iar după ce îşi aruncase 
ochii asupra corespondenţei urgente pregătite de consilierul de 
ambasadă Bartholomei, se instalase în trăsură şi plecase la 
drum.
Contele Şuvalov avea reputaţia unui mare amator de femei
ceea ce corespundea adevărului. În culise se şoptea că 
transferarea sa din fruntea Cancelariei Secrete a ţarului, la  
ambasada din Londra s-ar fi datorat avansurilor amoroase ne-
reuşite pe care le făcuse prinţesei Katia Dolgoruki. Cînd îi
ajunseseră la ureche aceste zvonuri, contele Şuvalov zîmbise  
dispreţuitor. Era prea hîrşit în jocul prime jdios al intrigilor de la Curte,
ca să-şi fi riscat cariera de dragul Katiei Dolgoruki. Existau pe 
lume femei tinere, cel puţin tot atît de frumoase, care i-ar fi  
acceptat fără ezitare iubirea. Semi-dizgraţia lui îşi avea izvorul 
 în propria sa imprudenţă şi aceasta îl ustura mai mult decît 
orice, fiindcă pierduse prilejul de a se căţăra în fruntea
ministerului Cur ţii, substituindu-se actualului ministru, generalul  
conte Andreii Adlerberg pe care-l săpase din umbră, cu 
tenacitate de cîrtiţă. Culmea era c ă la ambasada din Londra
avea subaltern pe un nepot al ministrului care îi pîndea desigur
fiecare pas, instigat de unchiul s ău, dornic a se răzbuna.
Intrat în rîndurile corpului diplomatic, Şuvalov fusese iar ăşi  
muşcat de morbul măririlor. Viza Ministerul Afacerilor Ex terne,
cu atît mai vîrstos cu cît actualul titular al departamentului,
prinţul Gorceakov, atinsese o vîrstă biblică. Ghinionul părea să-l
urmărească și acum pe Şuvalov. Gorceakov nu voia să 
 înţeleagă că intrase cu un picior în groapă. Înzestr a t cu o
vitalitate neobişnuită, spunea tuturor celor dispuşi s ă-l asculte,
că are ambiţia să-şi serbeze centenarul în calitate de ministru în  
funcţie. Ştia că declaraţiile lui îi înnebuneau pe rivali şi le  
stîrneau bila. Poate că în felul, acesta îl vor preceda în groapă.
Şuvalov ţinea să-şi dovedească înalta capacitate politică 
prin cîteva lovituri de maestru, menite să-l ridice iarăşi în 

127
 

atenţia ţarului. Cînd i se încredinţase misiunea de a deschide  

campania diplomatică împotriva lui Bismarck, se angajase în 
luptă cu un entuziasm maladiv. Trebuia s ă obţină un succes  
rapid si total.
La Foreign Office, contele Derby îl primi cu acea cordialitate
diplomatică strălucitoare la suprafaţă, dar găunoasă interior ca
un măr putred. În taină, ambasadorul ţarului tuturor Rusiilor şi
ministrul Afacerilor Externe al Marii Britanii se pîndeau precum
cîinele cu pisica. Obiectivele politicii lor de expansiune în Asia îi
puneau din oficiu pe poziţii antagoniste. Anglia îşi întindea  
dominaţia asupra Asiei dinspre sud spre nord, avînd bază de 
plecare India, în vreme ce Rusia îşi axa expansiunea pe acelaşi
continent, spre est - intrînd în conflict cu China - şi spre sud,
ciocnindu-se de Anglia, un adversar mult mai primejdios decît
Celestul Imperiu.
După o foarte diplomatică introducere, ambasadorul rus 
intră în subiect, punînd pe tapet provocările beliciste anti-
franceze ale presei germane.
Şuvalov nu acumulase inutil o vastă experienţă în cadrul 
activităţii de şef al Serviciului secret al ţarului. La Londra era  
secondat de o reţea de agenţi acoperiţi, extrem de abili, care-i 
furnizau informaţii de primă mînă, susceptibile a fi folosite la Maşa
tratativelor diplomatice. Şuvalov aflase că lordul Derby era un 
pacifist convins, că accepta nu fără oarecare reţinere politica  
expansionistă a cabinetului Disraeli şi că în secret fusese 
contactat de persoane de încredere din anturajul liberalului
Gladstone, care încercau să-l atragă de partea acestuia. 
Ministrul de Externe nu se pronunţase înc ă, fiindc ă avea o  
datorie de recunoştinţă faţă de Disraeli, un devotat partizan al  
răposatului său părinte, Edward George Stanley, al 14-lea conte
Derby. Politica externă mult mai paşnică, preconizată de  
Gladstone îl ispitea, şi de acest element Şuvalov era hotărît să 
ţină seama.
- Politica de Dicktat a cancelarului Bismarck primejduieşte
pacea europeană. Rusia, conştientă de calamităţile revărsate 
de războaie asupra popoarelor, este hotărîtă să ducă de acum 
 înainte o politică de înţelegere cu toţi vecinii, precum şi cu
marile puteri.
Contele Derby îl privea sceptic. Pentru el, lupul înfăşurat într-
o blană de oaie tot lup rămînea.
- În clipa de faţă, continuă Şuvalov, interesele Angliei şi ale  
Rusiei coincid. Ţările noastre nu doresc un nou impe riu
napoleonian în inima Europei.

128
 

Derby înclină din cap în semn de încuviinţare. „Dar mîine!  

Ce se va întîmpla mîine? Presupunînd că am zădărnici  
tendinţele beliciste ale celui de-al doilea Reich?" Întrebarea
ministrului nu fusese formulată, dar Şuvalov o intui, îşi juca deci  
cartea cea mare:
- Pot s ă vă informez, domnule ministru, c ă armatele ruse  
din zona Mării Caspice au primit ordin s ă îşi suspende marşul
spre Merv. Majestatea-Sa Ţarul doreşfe să inaugureze în Asia o  
politică de înţelegere si colaborare cu Marea Britanie.
Derby clipi vădit interesat.
- Iniţiativa Majestăţii-Sale Ţarul nu poate decît să fie sa -
lutată cu bucurie de guvernul Majestăţii-Sale Regina Vic -
toria.
Ambasadorul Rusiei îşi speculă succesul:
- Cooperarea ambelor noastre ţări îşi va da primele re-
zultate în Europa. Bismarck nu va îndrăzni să ne înfrunte.
- Austria nu v-a preocupat? întrebă ministrul de Externe  
britanic. Între Austria şi Germania există o înţelegere...
Şuvalov înţelese sensul frazei neterminate a interlocuto-
rului.
- Aveţi dreptate. O înţelegere denumit ă a celor trei împ ă-
raţi, la care a aderat și Rusia. Înţelegerea are un caracter pur 
defensiv. Nu este îndreptată împotriva nimănui. Adevăratul ei  
sens este altul. Constituirea unui front comun împotriva de-
mocraţiei, a revoluţiilor, care tind să se lăbărţeze ca o plagă.  
Am fi invitat Anglia să participe la acest front, dar ştiam că ţara 
Magnei Charta n-ar fi conceput să se alinieze Ligii celor trei 
 împăraţi
- Anglia este un stat constituţional democratic, domnule  
ambasador.
- Cînd este vorba de apărarea păcii, principiile de poli tică 
internă nu pot constitui o barier ă între state . Într-o Europă 
paşnică pot coexista monarhii absolute, monarhii consti-
tuţionale şi chiar republici.
Derby era reticent în ceea ce priveşte buna-credin ţă a  
Rusiei, dar oferta ei sosea la momentul potrivit.
- Domnule ambasador, mîna deschisă întinsă Angliei de 
ţara dumneavoastră nu va rămîne fără răspuns. Nu pot să-mi 
iau un angajament ferm înainte de a supune guvernului Majes-
tăţii-Sale Regina propunerea dumneavoastră. Personal, pot s ă 
vă asigur că o voi sprijini cu toată căldura. V-ar conveni să ne 
 întîlnim diseară la ora opt, tot aici, în biroul meu?
În aceeaşi după-amiază, la orele două, Cabinetul britanic 

129
 

restrîns se întruni în Dowing Street, sub preşedin ţia lui  

Benjamin Disraeli. Raportul prezentat de Derby nu surprinse pe
nimeni. Tensiunea franco-germană era la ordinea zilei.
Lordul Carnarvon, secretar de stat la Colonii, luă cel dintîi 
cuvîntul:
- Eram sigur că ruşii vor interveni. Un singur lucru m ă 
intrigă: centrul de gravitate al politicii lor expansioniste părea
să se fi deplasat spre Asia. Nu   m-ar fi mirat nici dacă ar fi 
dezlănţuit o nouă ofensivă împotriva Turciei. Nu presupun că au
renunţat la vechile lor planuri de cucerire a Constantinopolelui, de
ieSir e la Marea Mediterană.
Marchizul de Salisbury, secretar de stat pentru Indii, îşi
concentra privirile asupra lui Carnarvon, îngustîndu-si ochii
datorită vederii defectuoase.
- Explicaţia este simplă, interveni cu tonul lui grav, con -
vingător, care-i adusese atîtea succese în dezbaterile din Ca-
mera Comunelor. La ora actuală, Rusia are disperată nevoie să-
şi degajeze flancurile europene, spre a putea acţiona mai tîrziu  
 în linişte împotriva Turciei. Or, pentru ruşi, Austro-Ungaria este
un duşman de moarte. Imperiul Habsburgic urmăreşte să-şi  
extindă sfera de influenţă în Balcani, în spe ranţa că în  acest
chip va împiedica o deşteptare a slavilor din această zonă, care 
prin contre-coup ar trezi aspiraţiile la independenţă ale slavilor 
dinlăuntrul Austro-Ungariei. În cazul unui război austro-rus, 
Germania nu-i va sprijini pe ruşi, pe de o parte fiindcă este 
legată printr-o alianţă de sînge de Imperiul Austriac, iar pe de  
alta, pentru că are de apărat graniţele estice ale Prusiei. Pe noi,  
ruşii nu pot conta, fiindcă interesele noastre se ciocnesc de ale  
lor în Asia Centrală. Prin urmare, în eventualitatea unei  
conflagraţii generalizate, singurul sprijin politic şi militar pe care  
l-ar putea obţine în Europa ar fi numai din partea Franţei,  
adversar ireductibil al Germaniei.
- Atunci ce interes avem să sprijinim Rusia în campania sa 
antigermană? exclamă Sir  Michael Hicks-Beach, secretar de
stat pentru Irlanda. Să o eliberăm de ameninţarea germană, ca 
mîine să se năpustească asupra Indiei, fără să se mai teamă că 
are spatele descoperit?
- Dacă scapă de ameninţarea germană, nu înseamnă că a 
scăpat şi de ameninţarea austriacă! îşi spuse Disr aeli cu-
vîntul în sprijinul lui Salisbury. O Germanie prea puternică 
 înseamnă pentru noi un pericol potenţial deloc neglijabil. 
Avem nevoie de Franţa, avem nevoie de armatele ei, ca să 
frînăm încercările de hegemonie ale Germaniei. Astăzi, tre -

130
 

buie să fim alături de Rusia. Interesele noastre o cer.

- Dacă rolurile ar fi inversate şi noi ne-am afla în situ aţia 
Franţei, credeţi că această ţară ne-ar sări în ajutor? rosti cu  
ironie lordul Carnarvon.
- Nu trebuie să privim astfel chestiunea, interveni con tele
Derby. În politica internaţională, analogiile şi mai ales  
sentimentalismele nu-și au locul. Nu ştiu ce ar face oamenii de
stat francezi dacă s-ar afla în locul nostru. Noi însă nu avem de  
ales. Adeseori, cu un mic efort, poţi realiza azi lucruri care mîine  
ţi-ar cere un efort însutit. În concluzie, propun să ne conjugăm 
eforturile cu ale Rusiei.
- Ce se va întîmpla dacă Bismarck va respinge intervenţia 
noastră? întrebă secretarul de Stat pentru Irlanda. Accep tăm 
riscul unui război?
- Nu vom ajunge acolo! spuse Disraeli.
- Putem accepta şi riscul unei campanii militare. Greul unui
război continental nu l-am suporta noi, grăi cinic Salisbury.
Sir  Stafford Northcote, cancelarul Eşichierului, clătin ă din  
cap cu îndoială.
- Un război nu implică numai pierderi în oameni, domnule
Salisbury. Trebuie să reflectaţi şi la consecinţele economice.
- Ştiţi cum vor reacţiona Austria si Italia, domnule ministru
al Afacerilor Străine? întrebă lordul Carnarvon. Ita lia face
astăzi parte din rîndul marilor puteri!
- O mare putere care abia s-a născut! replică ironic  
Derby. Mai are mult pînă să se consolideze. Cît priveşte Aus tria,
mă îndoiesc că va accepta să se lase tîrîtă într-un război de  
dragul Germaniei. Se rezervă pentru r ăfuiala cu Turcia.
- Nu puteţi totuşi nega primejdia izbucnirii unui r ăzboi  
generalizat stărui Sir Michael.
- În orice criză internaţională există imponderabile suscep -
tibile să dea peste cap cele mai înţelepte prevederi, spuse mar -
chizul Salisbury. Nu poţi face omletă făr ă să spargi ouă.
La patru fără un sfert, Benjamin Disraeli declară închis ă 
şedinţa Cabinetului. Raportul, concluziile şi propunerile lui  
Derby fură aprobate. Miniştrii p ărăsir ă pe rînd reşedin ţa pre -
mierului. Contele Derby rămase cel din urmă.
- Am obţinut un frumos succes. Pari însă nemul ţumit!
- De la Bucureşti mi-a parvenit chiar acum vestea unui afront
 pe care ni l-au făcut românii. Guvernul român a refuzat să 
primească scrisoarea de acreditare a noului nostru con sul
general Viviem, sub cuvîntul că în aceasta se vorbeşte, despre,
citez: „bunele relaţii care există între Anglia, Sublima Poart ă s i

131
 

teritoriul cîrmult de Alteţa-Voastră".

Disraeli se aşeză anevoie pe un scaun. Avea nişte junghiuri  
 îngrozitoare în piciorul drept.
- După cîte ştiu, Derby, românii se bucur ă de un statut  
aparte în cadrul Imperiului Otoman.
- Da. Relaţii de vasalitate.
- Comic. Manifestări ale unui feudalism care nu-și mai are
rostul în cea de-a doua jumătate a secolului XIX.
- Dacă ar fi numai această anomalie, Sir . Cert este că turcii 
sunt foarte geloşi pe ceea ce numesc ei ,,prerogativele lor" fa ţă 
de România. Dacă am fi folosit o formulă convenabilă 
românilor în scrisoarea de acreditare a lui Vivien, am am
provocat protestul Sublimei Porţi.
Disraeli suspină obosit si plictisit:
- Ştiu, turcii sînt obtuzi si absurzi. Dar ce putem- face?
Interesele noastre sunt legate de menţinerea status-qwo-ului în
Balcani. Eh, contradicţiile politicii externe! Sprijinim Rusia şi  
acţiunea ei antigermană, dar o sabotăm în frecuşurile ei cu  
 Turcia.
- Cu românii cum procedăm? Ne arătăm colţii?
- Să nu facem exces de zel, Derby. Datoria faţă de turci ne-
am îndeplinit-o.
- Trebuie să vă informez, Sir : consulii noştri din Monastir si
Scutari mi-au semnalat o efervescenţă crescîndă în Bosnia şi 
Herţegovina.
- Asta ne-ar mai trebui! Contele Derby se uită la ceas.
- Mă iertaţi Sir , dar sunt nevoit să mă retrag. La opt 
urmează să-l primesc la Foreign Office pe Şuvalov. Pînă  
atunci trebuie s ă redactez telegrama c ătre lordul Odo Russell,  
prin care-l invit să declare limpede Prinţului Bismarck că An glia
- asemenea Rusiei - va lua măsuri energice în cazul urnei agresiuni  
germane împotriva Franţei.
*
**
Ori de cîte ori Fritz Blümel îşi servea clienţii la restaurantul
„Kaiser Friedrich", de pe Opemring, îndeplinea un adevărat 
ritual. Căci Fritz nu era un chelner de rînd. Cînd aducea pe tav ă 
un „Chateaubriand" executa un original spectacol de balet,
 împletit cu un număr de prestidigita ţie care atingea culmile  
fabulosului. Spre a se strecura printre mese   și printre clienţi  
cu eleganţă nonşalantă, săvîrşea glissade, piruete, salturi, 
pline de graţie şi elasticitate, într-un ritm diabolic de rapid,  
menţinînd în acelaşi timp tava într-un echilibru atît de  

132
 

perfect, încît p ărea să se legene miraculos pe un montagne 

russe instalat pe creste şi povîrn ișuri de nori. Şi înfăţiţarea lui  
se deosebea de a confraţilor. Deşi vienez sută la sută, avea  
tenul măsliniu, părul negru şi ochii de căr bune, ca un sicilian.
Acest exotism se datora poate bunicii lui, o italiancă din  
Calabria, oploşită la Viena cu întreaga-i familie către sfîrsitul  
secolului trecut. Tatăl calabrezei, chel ner ca şi strănepotul său  
Fritz, îşi căutase o viaţă mai bună în Imperiul Habsburgic, dup ă 
ce în prima jumătate de viaţă trăsese mîţa de coadă la Napoli, 
la Roma si mai în urmă la Pisa. La Viena nu cunoscuse 
belşugul, dar se bucurase de o viaţă demnă, calmă şi lipsită  
de grija zilei de mîine. Calabreza se m ăritase cu un chelner  
vienez, artist în meseria lui, iar copiii lor, toţi b ăie ţi,  
 îmbrăţişaseră cariera paternă. Unul dintre ei, căs ătorit cu o  
planturoasă văduvă din Baden, adusese pe lume un unic
moştenitor, pe Fritz, care continuase cu mîndrie tradi ţia  
familială. Fritz nu era mai puţin mîndru de meseria lui decît un  
duce care-şi poartă coroana ducală din tată în fiu, convins că în 
acest chip îşi îndeplineşte onorabil rolul în societate.
Fritz Blümel era nu numai un chelner model, dar şi un estet.
Contactul zilnic cu aristocratica clientelă a restauran tului îl
deprinsese să-și poarte fracul cu eleganţă, ca un dandy. Pe 
deasupra era şi frumuşel, inteligent şi mai ales îndatoritor. Nu o
dată i se întîmplase ca vreuna din acele contese sau prinţese 
blazate, care frecventau în strălucită companie localul, să-l
remarce şi să-l poftească a se prezenta - evident, după orele de
serviciu - în cîte un budoar tainic unde era pus s ă îndeplineasc ă 
alte îndatoriri, de care se achita cu aceeaşi impecabilă 
eficienţă. Aceste capricioase passade nu aveau urmări. După 
cîteva şedinţe nocturne agreabile pentru ambele părţi, Fritz 
 înţelegea că a sosit timpul să se retragă discret. După fiecare  
aventură se alegea cu buzunarul îngreuiat de cîte un teanc  
plinuţ de bancnote, ori de cîte o bijuterie nu prea scump ă, dar  
arătoasă si îndeobşte cît mai neutră, spre a nu angaja cu nimic 
pe donatoare.
Fritz nu primea bani şi cadouri fiindcă ar fi fost un gigolo. Îşi
dădea seama însă că nu se cuvenea să respingă bacşişurile 
postnupţiale, de vreme ce le accepta cu dragă inimă pe cele 
oferite la restaurant. Din cauza acestor fugitive, dar
 încîntătoare legături - care cu greu s-ar fi numit sentimentale - nu se mai
putuse îndrăgosti de femei din mediul s ău, oricît erau acestea  
de drăguţe şi „spălate".
Permanentele lui legături profesionale şi extraprofesionale  

133
 

cu aristocraţia aveau şi alt avamtaj. În timp ce servea şampanie,

homari, icre negre şi stridii clien ţilor cu impresionante titluri  
nobiliare, surprindea crîmpeie de discuţii, cancanuri şi tot felul  
de răutăţi debitate pe seama altor nobili, astfel încît era  
 întotdeauna la curent cu tot ce se petrecea în sînul înaltei
societăţi. Uneori devenea depozitarul fără voie al unor  
informaţii politice secrete, de o mare importanţă, pentru care  
agenţii unor puteri străine i-ar fi oferit f ăr ă ezitare aprecia bile
sume de bani.
Spre cinstea sa, Fritz nu gândise vreodată că ar putea să le 
valorifice împărtăşindu-le unor urechi interesate. Le p ăstra  
pentru sine, încîntat că se adapă la secretele zeilor, chiar dacă 
aceştia habar n-aveau de existenţa lui. Pentru majoritatea 
iluştrilor clienţi de la „Kaiser Friedrich", Fritz nu era decît o  
mobilă, un automat înzestrat cu viaţă, menit doar a le 
astîmpăra fanteziile gastronomice cele mai extravagante.
Cînd nu era de serviciu la restaurant, Fritz îşi îmbrăca unul  
dintre frumoasele lui costume - dispunea de o bogată 
garderobă - şi pleca la plimbare. Locurile de predilecţie pentru
desfătările-i peripateticiene nu erau - cum s-ar crede - localurile de
dans populare, cafenelele, grădinile publice, bîl-ciurile,  
accesibile celor de o seamă cu el. Dacă îl ispitea o raită prin  
Prater, nu-şi pierdea vremea prin Wurstel-Prater-ul frecventat
de mica burghezie, dornică să se distreze prin circurile, barurile,
caruselele şi localurile de dans vulgare, dar atît de vesele, în
care răsunau îndrăcite orchestre de ţigani ori flaşnete  
melancolice. Se învîrteau numai pe aleile largi, aerate și foarte îngrijite ale
selectului Nobel-Prater, creat de prinţul Constantin de  
Hohenlohe pentru vînturarea echipajelor somptuoase, ori a
mîndrelor cavalcade în care figurau a-proape în exclusivitate
membrii aristocraţiei.
Rotindu-şi bastonul prin aer, Fritz se uita admirativ la
femeile tinere şi frumoase adîncite în pernele trăsurilor, ori  
tresărea înfiorat de o plăcută emoţie ori de cîte ori recunoş tea
pe vreuna din eroinele micilor lui aventuri sentimentale. Printre
călăreţii civili sau în uniformă militară avea de asemenea multe
cunoştinţe, căci îi servise la restaurant.
Duminica, indiferent de sezon, dacă timpul era frumos,  
măsura cu pas domol faimoasa Ringstrasse, unde, între orele
unsprezece de dimineaţă şi unu după amiază, putea fi v ăzută 
lumea selectă a Vienei. Fritz saluta în stîngă şi în dreapta, fi-
indcă şi aici întîlnea uneori clienţi. Unii îi r ăspundeau la salut 
plictisiţi, cu gesturi automate, alţii îl priveau surprinşi, fiindcă nu  

134
 

erau obişnuiţi să-l vadă decît în fracul lui profesional. Cîţiva, cei 
mai puţini, treceau pe lîngă el fără să-i observe salutul. Fritz nu  
se supăra, fiindcă nu concepea să deranjeze un personaj cu  
sînge albastru. Seara, cînd se întorcea acasă, îşi scutura hainele 
cu grijă şi, după ce le băga în dulap, mînca ceva la repezeală,  
apoi se vîra în pat şi se abandona voluptăţii de a citi romane în 
fascicole cu marchizi, conţi şi contese, prinşi în vârtejul unor  
aventuri tenebroase, încheiate invariabil cu happy end. Fritz
vorbea mai mult sau mai puţin corect cîteva limbi străine de
largă circulaţie, dintre care nu lipseau franceza şi engleza.
Serile lui libere erau însă puţine, fiindc ă patronul resta -
urantului, socotindu-l indispensabil, prefera s ă-i plătească ore 
suplimentare.
Fritz ajunsese pe nesimţite la vîrsta de treizeci şi cinci de  
ani. Succesele lui feminine se mai răriser ă, fiindc ă înaltele  
doamne dispuse să cumpere cîteva clipe de amor preferau pe 
tinerii cărora abia le mijise mustaţa. În momentele lui de euforie,
Fritz îşi permitea să-şi scrie memoriile, împănate bine înţeles cu 
multe aventuri imaginare, ca în romanele foileton. Nu bănuia că  
adevărul curat ar fi stîrnit mai multă curiozi tate.
Viaţa se desfăşura pentru el senină, fără zguduiri şi emo ţii  
tari, cînd o întîmplare nenorocită avea să dea totul peste cap.  
Într-o seară, la una din mesele aflate în sectorul său se aşeză  
consilierul ambasadei ruse, Vasilcikov, împreună cu prinţul  
Urusov, primul secretar. Şi unul şi cel ălalt erau clienţi vechi ai  
restaurantului. Fritz îi servi cum se pricepea mai bine. Cei doi
diplomaţi, mari amatori de şampanie și de icre negre, păreau în
seara aceea preocupaţi, absenţi. Goliră fără chef o sticlă de 
şampanie si abia se atinseră de caviarul aşternut pe un pat de 
gheaţă. Vorbeau cu voce joasă, aşa că Fritz, deşi trăgea din 
obişnuinţă cu urechea, nu reuşi s ă surprindă nici o fraz ă, în  
vreme ce le turna şampanie în cupe . Îl observă pe consilierul de 
ambasadă scoţînd din buzunar un carnet roşu, în care înseamnă 
ceva. Faptul în sine era lipsit de importanţă. Î n jurul orei două -
 programul de cabaret era pe terminate - consilierul Vasilcikov ceru nota
de plată. Achită consumaţia şi lăsă ca de obicei pe farfurie un 
bacşiş gras.
După plecarea celor doi diplomaţi, Fritz se uită după pi colo,
cu intenţia de a-i porunci să facă ordine pe masă. Fi indcă 
picolul era de negăsit - „tineretul de azi nu e bun de nimic",
reflectă Fritz - începu să strîngă şervetele. Sub unul din ele g ăsi  
carnetul roşu, uitat evident de Vasilcikov. Îl luă și îl strecură în 
buzunar, cu gîndul să i-l resftituie cu prima ocazie, cu atît mai mult

135
 

cu cît consilierul era un client asiduu al restaurantului. Lu ă pe o  

tavă sticla de şampanie pe trei sferturi goală și cupele de
cristal, iar după ce aruncă pe braţ şervetele folosite, se îndreptă 
spre bucătărie. Făcu observaţie picolului, care apăruse tocmai 
de la vestiar, îi puse în braţe tava și şervetele, apoi dădu să se 
 întoarcă în sală.
Deodată, o mînă grea i se lăsă pe umăr. Întoarse surprins
capul şi se trezi în fa ţa unui ins grav, încruntat, chelbos, îm-
brăcat în haine închise la culoare, dar nu de seară, deopotrivă 
cu ceilalţi clienţi ai localului.
- Un moment, un moment! Nu te grăbi!
Întinse mîna deschisă, cu palma în sus, apoi mişcă din 
degete, ca şi cînd ar fi cerut ceva.
- Ce pofteşti? îl întrebă Fritz, nemulţumit de familiarismul  
necunoscutului.
- Documentul! rosti acesta cu subînţelesuri.
- Ce document? se răsti Fritz.
- Documentul lăsat pe masă de consilierul rus. Hai, nu mai  
face pe prostul și dă-l încoace!
 Tonul individului căpătase asprimi dezagreabile, îşi scoase
din buzunarul dinăuntru o pies ă de identitate si o puse sub  
nasul chelnerului.
- Poliţia secretă! adăugă.
Fritz simţi că i se înmoaie picioarele. Bîigui ceva neînţeles.  
Agentul repetă gestul cu mîna întinsă:
- Carnetul roşu!
 Tremurînd, chelnerul se execută, exhibîndu-l. Agentul îl lu ă 
şi, fără să-l deschidă, îl vîrî în buzunar.
- Cui trebuia să i-l dai? Arată-mi persoana!
- Care persoană?
- Ascultă, bă! Încetează să mai faci pe imbecilul! Cu 
mine nu-ţi merge! Vorbeşte sau te umflu!
- Domnul consilier Vasilcikov . ..
- Îl cunoşti deci?
- Sigur! E un vechi client al meu.
- Aha! Te-a recrutat ca să faci pe agentul lui de legătură.
- Ce legătură? Ce agent? Şi-a uitat carnetul, asta e  
tot. L-am luat ca să i-l restitui.
- Va să zică nu vrei să-mi spui cui trebuia să i-l dai? Bineee!
Făcu un semn şi alt ins, îmbrăcat de asemenea în haine  
 închise la culoare, se ivi din umbră. Apăru şi patronul.
- Ce s-a întîmplat, domnule Kuneke?
- Omul ăsta, îi explică agentul arătîndu -l pe Fritz, este un

136
 

agent al ruşilor.
Chelnerul se uită disperat la patron.
- Spuneţi-i, domnule Fischer, că sunt om cumsecade, că îmi  
văd de treabă, că din cauza mea n-aţi avut niciodată bătaie de
ca p.
Lui Fischer i se albiseră buzele. Se temea să nu fie şi el im -
plicat în treburile lui Blumel.
- Nu ştiu nimic, domnule Kuneke. Crede-mă! Eu ...
Agentul îl întrerupse cu un gest, apoi se adres ă cu aspri me
chelnerului.
- Ai să ne urmezi, Blumel! Poate că la poliţie ai să fii mai  
vorbăreţ.
Pe Fritz îl năpădiră sudorile. C ămaşa i se udase de trans -
piraţie, în jurul lor se adunaseră cîţiva chelneri şi un bucătar.
- Ce poftiţi? îi repezi Kuneke. Aici nu-i circ! Vede ţi-v ă de 
treburi! Blumel, s ă mergem!
*
**
Vulpea fugea atît de repede, încît roşul blănii ei p ărea s ă 
descrie o vertiginoasă dîră de tăciuni rubinii prin iarba ver de,
 înaltă şi grasă. Zeci de cîini de vînătoare, albi cu pete maronii, o 
hăituiau, lătrînd strident, agitîndu-şi b ăt ăios co zile, s ăltîndu-şi 
urechile. Larma lor se împletea cu sunetele ascuţite ale  
trompeţilor călări pe bidivii iuţi, ce- și fluturau în vînt coamele
ondulate şi cozile stufoase.
Vînătorii, în redignote roşii, pantaloni strînşi pe picior, cizme  
scurte de lac şi pălării înalte, îşi mînuiau crava șele, îmboldindu-și
caii - splendide exemplare cu sînge englez și arab - să străbată vijelios 
spaţiile, să sară obstacole, să se ia la întrecere cu vîntul. Groful 
Hiklos Esterhazy, marele maestru de vînătoare, care purta o  
redingotă verde, semn distinctiv al funcţiei sale, conducea cu 
pricepere şi îndrăzneală  magnifica expediţie cinegetică,  
mobilizată pentru capturarea dihaniei cu blană roşie ca  
 jeraticul.
În fruntea cetei de vînători se afla însăşi împărăteasa  
Elisabeth a Austro-Ungariei, o călăreaţă de înaltă clasă, care nu 
se sfia să declare prietenilor că este mai mîndră în măiestria-i 
hipică decît de zămislirea vlăstarilor meniţi a asigura conti -
nuitatea dinastiei Habsburgilor. Detractorii îi ridiculizau per-
formanţele, într-adevăr remarcabile, spunînd că ar fi fost mai în  
elementul ei dresînd caii la circ, decît îndeplinindu- și misiunea
de împărăteasă alături de augustul ei soţ, împăratul Franz-Josef  
I. Poate c ă nu se înşelau. În sinea ei, Elisabeth se socotea o

137
 

neînţeleasă. Pentru ea, tronul reprezenta o povară, iar eticheta 

imperială o corvoadă insipidă. Pe cal se simţea fericită. Fericită 
și liberă. Liberă ca păsările cerului, li beră ca vîntul, liberă ca 
gîndul...
Cavalcada răzbise într-o poiană prelungă, străbătută de 
hududoaie săpate de apele ploilor. Vulpea, aflată pe „dome-
niile" ei, ştia să se folosească de scurtături, trecînd relativ uşor  
peste obstacolele naturale. Cîinii erau nevoiţi să coboare în 
scobiturile adînci, apoi să se caţăre lătrînd şi scheunînd pe  
versantul opus. Caii, furaţi de avîntul galopului întins, ajunşi de  
buza viroagei, se încordau şi mai vîrtos și săreau, deschizînd un 
efemer pod aerian peste larga despicătur ă făcută în pămînt.
Împărăteasa înfrunta piedicile cele mai rebele rîzînd cu  
nepăsare, biciuind mîndria călăreţilor din suit ă, silindu-i s ă 
repete nebuneștile ei isprăvi hipice.
Un armăsar negru se poticni de un ciot pe jumătate pu tred,
ascuns în iarbă, și se dădu peste cap, proiectîndu-și călăreţul în 
trunchiul unui copac. Un cal din urmă nu mai avu timp să evite 
armăsarul care făcea eforturi spre a se ridica în picioare şi se  
prăvăli la rîndul său, prinzînd-o dedesubt pe tîn ăra căl ărea ţă.  
Oasele ei pîrîiră cu zgomot sec.
Un roib cu stea în frunte ateriza doar cu picioarele din fa ţă 
pe malul opus al hududoiului. Rămas suspendat, cu burta lipită 
de muchia de pămînt, se străduia să se caţăre cu pi cioarele
dinapoi pe povîrnişul foarte înclinat. Tocmai cînd era pe punctul
de a se urca pe mal, acesta cedă. Cal si călăreţ se prăbușir ă în 
adîncul viroagei.
Rîzînd cu hohote, împărăteasa alerga ca o nălucă, urmărită 
 îndeaproape doar de trei vînători, singurii capabili s ă reziste  
ritmului drăcesc impus de ea, printre care un bărbat roşcovan,  
masiv, cu mustanţă scurtă, blondă. Acesta împărtăşea 
 înflăcărarea suveranei. Din cînd în cînd, Elisabeth întorcea  
spre ei capul şi îi surîdea cu neobişnuită căldură.
Uşoara întîrziere a cîinilor şi a vînătorilor încă valizi îngădui 
vulpii să ajungă la bîrlog şi să se afunde în măruntaiele  
pămîntului. În vr eme ce dulăii scormoneau lătrînd asupra mi -
nusculei galerii, împărăteasa sări de pe cal și, rîzînd cu poft ă se
sprijini de braţul bărbatului cu musta ţă blondă, care  
descălecase, oprind ca la poruncă în preajma ei.
- Vulpea a fost mai vrednică decît cei mai vajnici c ălă reţi 
din suita mea! De necrezut, nu-i aşa, căpitane Middleton?
Contele Elemer Bathiany, care-i ajunsese din urm ă și auzise
vorbele împărătesei, se aruncă din şa şi puse un genunchi în  

138
 

pămînt.
- Majestate, am să pun oamenii să sape bîrlogul, dacă va fi 
nevoie, şi pînă după miezul nopţii, spre a nu vă lipsi de un 
trofeu binemeritat.
La Viena, în cabinetul său din cancelariatul imperiului, 
contele Andrassy, stătea în picioare, cu faţa spre fereastră, și
asculta gînditor relatarea colegului său, consilierul intim baron Lasser 
von Zoltheim, ministrul de Interne al Statului Austriac.
Adîncit într-un fotoliu, cu coatele sprijinite de br ăţare, ba -
ronul îşi rezema în vîrfuri degetele cu unghii frumos îngrijite.
- Experţii noştri au încercat să descifreze inscripţiile apa rent
banale de pe carnetul roşu al lui Vasilcikov, dar pînă în clipa de 
faţă n-au reuşit să le prindă firul.
- Să nu fie o simplă agendă cu adrese, opina cancela rul
imperiului, întorcîndu-se spre ministrul de Interne.
- Nici asta n-ar fi imposibil, suspină baronul.
- Poate că agenţii dumitale s-au arătat mai zeloşi decît ar fi 
trebuit, domnule consilier intim.
- Să presupunem că este un simplu carnet de adrese, dom -
nule cancelar. Nu este oare avantajos să cunoaştem numele
 persoanelor care trezesc interesul consilierului ambasadei ruse?
- Dacă era ceva deosebit de important, fiţi sigur, domnule
consilier intim, că nu l-ar fi purtat asupra sa. Mă indispune
faptul că în jurul chelnerului... cum spuneaţi că îl cheamă?
- Blümel! Fritz Blümel!
- S-a făcut atîta tapaj. Arestarea lui în plin restaurant...
- A fost ridicat din bucătărie, domnule cancelar.
- E acelaşi lucru. Credeţi c ă oamenii de acolo vor t ăcea? 
Vasilcikov va fi informat mai repede decît vă aşteptaţi, 
cu atît mai mult cu cît este de presupus că va face investigaţii  
spre a-şi regăsi carnetul.
- Există soluţii. Blümel i-l va duce şi va spune că l-a g ăsit pe
masă, cum este dealtfel adevărat.
- Şi dacă Blümel va scăpa vreum cuvînt?
- Nu va scăpa. Vom şti să-l lucrăm.
- În cît timp puteţi dezlega . . . taina carnetului? rosti cu  
ironie Andrassy. Dacă, bineînţeles, ascunde o taină.
- În patruzeci și opt de ore vom şti precis dacă este vorba de 
un limbaj cifrat.
- Vă doresc succes, domnule consilier intim. În orice caz, afacerea
aceasta cade tare prost, acum, cînd Europa se află pe 
marginea războiului. Cunoaşteţi, cred, situaţia. E mai grea  
decît vă închipuiţi. Povestea cu pîrdalnicul ăsta de carnet poate  

139
 

da naştere la complicaţii nedorite.

- În definitiv, domnule cancelar, se putea foarte bine s ă fi  
căzut pe mîini străine de noi.
- Credeţi că Vasilcikov nu va face legătură între pierde rea
agendei şi arestarea lui Blümel? În sfîrşit, vom vedea ce va ieşi
din toată treaba asta . ..
Baronul se ridică vexat. Nu se aşteptase să fie mustrat - cu
vorbe de catifea, ce-i drept, dar care în limbajul mai-marilor zilei
pot căpăta cele mai grave sensuri. Într-un fel înţelegea iritarea
cancelarului. Avea un stagiu de patru ani în fruntea
departamentului Internelor şi ştia c ă violarea secre tului
corespondenţei personale sau oficiale a diplomaţilor acreditaţi 
la Viena intra în obligaţiile curente ale Serviciului secret. Numai
că această operaţie trebuia executată cu atîta fineţe, încît cei 
vizaţi să nu prindă de veste.
După plecarea lui Zoltheim, directorul de cabinet anunţă 
cancelarului vizita contesei Festetics, damă de companie a îm-
părătesei.
- Ai avut grijă s-o introduci prin culoarul secrei? spuse  
Andrassy.
- Desigur, Excelenţă!
Cîteva momente mai tîrziu, contesa Festetics de Tolna, o
persoană cu totul insignifiantă - judecind după înfăţişare - intră 
 în cabinetul cancelarului. Acesta îi săruta mîna.
- Contesă, v-aţi şi înapoiat de la Godollo? Vizitatoarea îşi 
scoase mănuşile şi îşi ridică voalul care-i acoperea parţial faţa.
- Am venit singură, conte, pretextînd nişte treburi de  
familie. Pe împărăteasă am lăsat-o însă pe mîini bune. Ida  
Ferenczy nu o scapă din ochi.
- Împărăteasa n-a terminat încă idila cu Middleton?
- Din nefericire e mai aprinsă ca niciodată. A început s ă 
facă imprudenţe. Oamenii din jur nu pot să nu observe. B athiany,
Esterhazy si ceilalţi sînt unguri de-ai noştri. Ştiu s ă tac ă. Ce se  
va întîmpla, însă, dacă împăratul va prinde de veste?  
Repudierea ei ar fi un dezastru pentru Ungaria. Am pierde cel mai valoros
 partizan.
Cancelarul îşi izbi iritat palmele.
- Nu e tocmai elegant rolul de „pezevenghi" pe care-l jucăm cu toţii, 
replică încruntîndu-se. În definitiv, prea puţin ne interesează 
dacă împăratul este încornorat în continuare. Există totuşi unele  
limite . . .
- Ce putem face? exclamă contesa. În fond, complicitatea
noastră, de care-şi d ă seama, o face și mai suplă în ceea ce 

140
 

priveşte apărarea intereselor Ungariei. Scopul scuză mijloacele,

conte.. .
- Poate că ar fi bine dacă i-am furniza noi amanţi! Bathiany 
cred că nu s-ar da înapoi. ..
- Bathiany o adoră, conte. O adoră ca un imbecil.
- Atunci Esterhazy?
- Ştiu eu? Să mai reflectăm!
- Nu avem mult timp la dispoziţie, contesă! Caută o soluţie! 
Scoate-i în drum cîţiva tineri seducători. ..
Contesa rîse:
- Împărătesei îi plac bărbaţii maturi. De ce nu-ţi pui can -
didatura, conte? Eşti arătos, ai trecere la femei...
- Vai, contesă .. .
- De discreţia dumitale nu ne-am îndoi...
- Contesă, înapoiază-te imediat la Godollo! Ah, bună in-
spiraţie am avut cînd i-am oferit în numele Statului maghiar 
acest domeniu de vînătoare. Cel puţin la Godollo o avem sub 
supraveghere. Găseşte un mijloc spre a-l îndepărta pe Mid-
dleton. Nu vreau să mai trec prin emoţiile pe care mi le-a stîrnit 
 împărăteasa în timpul călătoriei sale la Londra. Mă mir c ă  
 împăratul nu a aflat nimic.
- Cine ar avea curajul să-l informeze?
- Cine? E destul să-ţi dau un nume: arhiducele Ludwig-
Vicktor.
- Poate să ai dreptate. Omul ăsta ne urăşte . . . Cînd mă 
vede, se înfoaie ca un motan furios. Îmi face tot felul de mojicii.
- Nu te lăsa provocată. Să te prefaci că nu-l observi. Dacă 
ar izbucni un scandal, împărăteasa ar fi obligată să te sacrifice.
- Nu cred. Împărăteasa îmi mănîncă din palmă.
- Slavă Domnului! Nu uita că şi Curtea de la Viena are de 
spus un cuvînt.
După plecarea contesei, cancelarul rămase pe gînduri. Se  
deprinsese să trăiască sub ameninţarea primejdiilor. Dacă s-ar 
fi aflat că Maria Festetics, doamnă de onoare a împărătesei, era în 
slujba sa şi îi furniza cu regularitate informa ţii asupra perechii 
imperiale, şi tot din însărcinarea lui acoperea unele escapade 
ale Elisabethei, s-ar fi stîrnit un scandal care l-ar fi umplut cu noroi
nu numai pe el, ci pe toţi magnaţii unguri - partizanii lui. Evident,
 înfrunta un mare risc, dar cît de neînsemnat era acesta fa ţă de  
gravele evenimente în care se lăsase angrenat în 1848. Pe 
atunci îl hăituiau autorităţile şi pe capul lui se pusese un  
premiu, fiindcă participase alături de Deak, Bathiany şi alte
căpetenii maghiare la răscoalele sîngeroase dezlănţuite de  

141
 

unguri împotriva Habsburgilor. După zdrobirea răzmeriţei de 

către ruşi, chemaţi în ajutor de Franz-Josef, izbutise s ă fug ă în  
Italia cu preţul uciderii unui gr ănicer austriac, care încercase să 
i se pună în cale. Fusese condamnat la moarte în contumacie . În
vreme ce numeroase căpetenii maghiare piereau pe eşafod, el
continuase în străinătate lupta împotriva tiraniei austriace.  
 Trecuseră ani. Reacţiunea imperială instaurase un regim de 
teroare dirijat de Bach, ministrul de Interne, în cabinetul
prezidat de prinţul Schwartzen-berg, duşmanul declarat al
revoluţiilor şi al revoluţionarilor. Pe lîngă liderii maghiari  
condamnaţi la temniţă grea, fuseseră aruncaţi în închisoare şi 
Avram lancu, eroul ţărănimii române din Transilvania, de 
asemenea Hurban şi Stur, căpeteniile mişcării slovace de  
eliberare, care - culmea ironiei - slujiseră Curtea de la Viena în  
speranţa că vor fi eliberaţi de sub apăsarea cizmei maghiare. El,
Andrassy, exclamase atunci - cu humor negru: „Cu ceea ce noi,
ungurii ne-am ales drept pedeapsă, v-aţi ales şi voi, românii si 
slovacii, drept recompensă. Eh! Asta e recunoştinţa Austriei!" 
Atît de cumplit se dezl ănţuise teroarea, încît un filozof din acele  
vremuri caracterizase „sistemul" lui Bach într-o singur ă frază:  
„O armată cu arma la picior, o armată de funcţionari aşezaţi la 
birouri, o armată de clerici ţinînd în mînă crucea şi o armată 
colcăitoare de spioni". Urmaseră apoi înfrîngerile de la Magenta,  
Solferino si mai tîrziu de la Koniggr ătz. Imperiul Habsbtirgic,  
sfîrtecat, umilit, îngenunchiat, apelase la ungurii huli ţi de ieri.  
Se constituise astfel dualitatea austro-ungară.
Andrassy rîse. Ce reuşită revanşă îşi luaseră maghiarii! El  
proscrisul, fugarul de ieri, devenise cancelarul Imperiului,
consilier intim al lui Frainz-Jozef si ministru al Casei Imperiale.
Pieptul nu-i era destul de larg spre a cuprinde ploaia de
decoraţii.
Directorul de cabinet îi întrerupse n ăvala amintirilor,  
anunţîndu-l pe şeful de secţie, baronul von Hoffmann,
- Să intre! spuse Andrassy.
În cabinet îşi făcu apariţia un bărbat scund, rubicond şi vioi, 
ca o codobatură. Purta sub braţ o mapă de piele roşie pe care o 
deschise şi o aşeză pe masă.
- V-am adus, Excelenţă, conven ţia de comerţ cu România, în
ultima sa redactare. Domnii Costaforu şi Vulturescu s-au
declarat de acord cu această variantă.
Andrassy îşi aruncă privirile asupra articolelor esenţiale din 
tratat. Clătină din cap în semn de încuviinţare.
- Bun! Am să-l supun Majestăţii-Sale spre semnare.

142
 

În aceeaşi clipă, directorul de cabinet se ivi din nou în prag.

- Domnul prim-ministru Koloman Tisza, vă roagă să-l
primiţi, pentru a vă face o comunicare urgentă.
Andrassy încruntă sprîncenele. Ce semnificaţie avea aceas-
tă vizită inopinată a primului ministru al Statului Ungar?  
Întoarse privirile spre şeful de secţie.
- Vă deranjează dacă-l primesc în prezenţa dumneavoastră, 
domnule von Hoffmann?
- Excelenţă, n-aş vrea să fiu inoportun ...
- Wendell, porunci cancelarul directorului de cabinet, pofteşte -l pe
domnul conte Tisza!
 Tisza îşi făcu o intrare teatrală de actor dornic să-şi epa teze
publicul. Purta o redingotă turnată pe corp, o garoaf ă la  
butonieră, iar în mîna stîngă îşi ţinea monoclul prins cu un șir et de
mătase neagră. Avea atitudinea arogantă a aristocratului
feudal, stăpîn pe sine şi conştient de superioritatea rasei şi a  
inteligenţei sale. Strînse cu emfaz ă mîna lui Andrassy şi a  
consilierului von Hoffmann. Se răsturnă într-un fot oliu:
- Te rog să-mi ierţi, dragul meu Andrassy, vizita intem-
pestivă.
Vorbea afectat, cu gesturi rotunde, preţioase. Aruncă o  
privire vagă asupra şefului de secţie. Ezită o clipă, apoi relu ă cu  
un zîmbet care voia să exprime o scuză:
- N-aş dori ca domnul baron von Hoffmann să mă soco-
tească nepoliticos. Trebuie s ă-ţi fac, Andrassy, o comunicare 
confidenţială.
Şeful de secţie zîmbi cu amabilitate silită:
- Vă rog, vă rog, sunt gata s ă mă retrag. Dealtfel, eu am 
terminat ce aveam de discutat cu Excelenţa-Sa.
Se retrase demn, săltîndu-şi corpul micuţ, rotund, ca de 
pasăre.
Andrassy îşi privi mustrător vizitatorul.
- N-ai vrut să fii nepoliticos, Tisza, dar ai excelat prin lipsa  
de politeţe. Bietul om! L-ai făcut să se simtă tare prost!
Primul ministru al Statului Ungar făcu un gest de nepăsare:
- Colaboratorul acesta al tău, înnobilat fiindcă s-a pri ceput
să scîrţîie tocul pe hîrtie, ma călcat întotdeauna pe nervi. Este 
tipul arhivarului parvenit.
- Bietul von Hoffmann! zîmbi Andrassy. Este un foarte capabil şef de
secţie şi un om cu mult bun-simţ. Mă întreb dacă, peste zece 
generaţii, strănepoţii tăi vor vorbi cu acelaşi dispreţ despre  
proaspeţii înnobilaţi din vremea lor.
Contele Tisza adoptă o poză gravă, severă.

143
 

- Nu ştiu, dragă Andrassy, dacă urmaşii noştri vor mai 

apuca să se bucure peste zece generaţii de privilegiile de azi. Ai  
tu grijă să le tai craca de sub picioare.
Cancelarul se aşeză la Maşa de lucru.
- Cum aşa, Tisza?
- Dragul meu, am venit să-ţi vorbesc foarte serios, în 
calitate de şef al guvernului maghiar, de magnat ungur şi de
prieten al tău.
- Introducerea e foarte solemnă. Te ascult.
- Eşti pe punctul de a săvîrsi o greşeală cu consecinţe  
incalculabile.
- Ce greşeală?
- Încheierea tratatului de comerţ cu România. Andrassy îşi 
aşeză mîinile pe masă.
- Cu ce păcătuieşte acest tratat?
- Deschide grîului şi vitelor româneşti un debuşeu de prim
ordin - piaţa austriacă - permiţîndu-le s ă concureze produsele 
agricole maghiare.
Cancelarul nu se impacientă.
- Să ne înţelegem bine, Tisza. Sunt ungur ca şi tine şi am 
suferit pentru ideile mele na ţionaliste. Nu pot fi acuzat c ă 
neglijez interesele Ungariei. S ă revin la argumentele tale. Uiţi  
că directivele politice agricole ale guvernului maghiar 
recomandă agricultorilor noştri - în speţă marilor proprietari -
să-și restrîngă culturile, spre a provoca o creştere a preţurilor la  
cereale si la vite. Cisleithania nu poate admite să fie  
 înfometată, fiindcă latifundiarii unguri doresc s ă- și
sporească profiturile.
Tisza rîse sarcastic.
- Pardon! Am uitat că în calitatea de cancelar reprezinţi  
interesele Imperiului.
- Am alte argumente și mai serioase în sprijinul tratatului.
Baronul von Bruck, înapoiat dintr-o misiune de explorare
politică la Constantinopole, a întocmit un raport din care reiese
că Imperiul Otoman se va prăbuşi, atins de o boală incurabilă -
descompunerea lentă - pe care un război o poate grăbi. În
asemenea eventualitate, frontierele sud-estice ale Austriei trebuie stabilite pe
contraforturile munţilor Balcani. Tratatul comercial cu România 
este primul pas spre înrobirea ei.
 Tisza făcu un gest de nerăbdare.
- Acestea sunt argumente specioase, inventate de ger-
manii din Imperiu. Ei vor s ă constituie o contrapondere româ -
nească maghiarilor, care în concepţia lor şi-au luat un avînt  

144
 

prea mare.
Andrassy clătină din cap cu indulgenţă faţă de slaba în-
ţelegere a interlocutorului său.
- Dacă România îşi va cîştiga independenta, nu crezi că va 
polariza năzuinţele românilor din Transilvania? Preferi o  
Românie care să smulgă Ungariei teritoriile dintre Carpaţi şi 
 Tisa, fiindcă majoritatea locuitorilor sunt români?
Contele Tisza izbi cu pumnul în masă.
- Aşa ceva nu se va întîmpla niciodată.
- N-aș fi atît de sigur, prietene. În ceea ce mă priveşte, aş prefera 
o Românie integrată într-un imperiu federalizat, habsburgic.
Ştiu, ar fi o soluţie încărcată de mari riscuri.
- Prostii, Andrassy! Tot ce spui este utopic. Semnînd tratatul comercial
cu românii, încurajezi ir i denţa românească  din Ardeal. Deschizi
ţăranilor români, inculţi, needucaţi, perspective primejdioase
pentru noi.
- Tisza, Tisza, iar te pripeşti. Va fi de ajuns să organizăm 
alegerile în baza legii electorale din vremea lui Leopold, ca s ă 
asigurăm elementului maghiar majorităţi confortabile, 
indiferent de numărul votanţilor români. Dumnezeu să ne 
ajute, dar aplicăm acest procedeu de mai bine de cincisprezece
ani. Rezultatele sînt încurajatoare. Nu crezi?
Contele Tisza făcu un gest de nerăbdare.
- N-ai să mă convingi, Andrassy. Îţi repet, guvernul Statului
Ungar se opune încheierii acestui tratat.
Cancelarul îl privi plictisit.
- Ştii ceva? Cere audienţă împăratului şi declară-i opoziţia 
ta. Poate că are să te asculte. Deşi mă îndoiesc! adăugă ironic.
Se uită la ceas:
- Şi acum te rog să mă ierţi. Ambasadorul Germaniei  
trebuie să sosească dintr-un moment într-altul. Mi-a cerut o  
audienţă şi i-am fixat-o la unsprezece. Iată, este unsprezece şi  
un minut.
Chiar atunci se ivi directorul de cabinet:
- Ambasadorul Germaniei a sosit, Excelenţă, şi aşteaptă să  
fie primit.
Furios, Tisza se ridică şi, fără să arunce o privire lui Wendell,  
vorbi printre dinţi cancelarului:
- Ţi-ai spus ultimul cuvînt, Andrassy?
- La ora actuală nu mai pot schimba nimic, răspunse.
Împăratul e hotărît să-l semneze. Wendell, s ă intre generalul 
von Schweinitz.
Profitînd de absenţa şefului de cabinet, Andrassy adăugă 

145
 

zîmbind:
- Dragul meu Tisza, împăratul are idei puţine, dar fixe.
Primul ministru al Statului Ungar  nu făcu haz de gluma 
cancelarului, deşi nu-l putea suferi pe suveran. Salută scurt şi  
ieşi. În anticameră se încrucişa cu ambasadorul german. Se 
salutară.
Generalul von Schweinitz, şeful misiunii diplomatice ger-
mane la Viena, intră arborînd un zîmbet de o cordialitate care-l făcu 
pe cancelar să reflecteze: „La mare ananghie trebuie să se afle 
ţara ta, de îmi surîzi atît de cuceritor!" Andrassy era unul dintre  
promotorii alianţei austro-ungare, fiindcă o socotea necesară 
supravieţuirii imperiului, dar în sinea lui îi ura pe prusaci, după 
cum ura tot ce era german.
Generalul von Schweinitz întinse cancelarului o mînă pri-
etenească. În adîncul fiinţei lui fierbea. „Am ajuns s ă vă 
solicităm bunăvoinţa, bicisnicilor!" cugeta scîrbit. Partizan al 
Kronprinzului Friedrich, îl detesta pe Bismarck şi tînjea s ă-i ia  
locul. Nu pierdea ocazia să-i critice procedeele de mînă forte  
folosite în relaţiile cu celelalte state.  Exista în această privinţă 
un paralelism bizar. Ambasadorul Austriei la Berlin, contele
Karoly, nu se bucura de încrederea şefului s ău ierar hic,
ministrul de Externe. Şi Schweinitz şi Karoly aveau însă 
protectori atît de înalţi, încît nu puteau fi clinti ţi.
Ambasadorul german începu prin a înfiera campania de
presă din Franţa şi Anglia, care încerca să prezinte cel de-al  
doilea Reich în postura unui balaur hămesit, gata să-si devoreze
vecinii.
- În cazul că Germania ar fi silită să se apere cu armele în  
mînă împotriva lupilor în piei de oaie, am dori să ştim dacă  
guvernul Majestăţii-Sale împăratul Franz-Josef îşi va  
respecta obligaţiile ce-i revin potrivit „înţelegerii celor trei  
 împăraţi".
Andrassy rămase oarecum şocat. Generalul Schweinitz ata-
ca direct problemele care-l interesau, cu acea sinceritate făţişă, 
cu acea brutalitate specifică militarilor.
- Este mai mult decît un sondaj, continuă generalul în aceeaşi 
ordine de idei. Se pare că suntem în ceasul al doisprezecelea.
Ne aflăm în acea clipă a adevărului, care ne obligă să-l privim în
faţă cu seninătate, dar și cu simţul răspunderii grele ce ne  
incumbă.
Ezitarea oglindită vizibil pe chipul cancelarului austriac dădu  
de gîndit generalului. Vorbise prea deschis si îşi însp ăimîntase  
interlocutorul? Prefera totuşi situa ţiile clare, lu ările de pozi ţii  

146
 

precise în ciuda riscurilor implicit e.

- Îmi permit să vă atrag atenţia, spuse domol Andrassy, că 
„înţelegerea celor trei împăraţi" are un caracter defensiv. Dacă 
trupele franceze ar invada teritoriul german, desigur c ă ne-am 
alinia forţele noastre armate alături de cele ale Reichu-lui.  
Acum două zile, marchizul d'Harcourt, ambasadorul Franţei, mi-
a declarat formal că ţara sa nu numai că nu are de gînd să 
atace Germania, dar în cazul izbucnirii unui r ăzboi impus de  
Germania, trupele franceze se vor retrage deliberat pe linia
rîului Loire, spre a îngădui Europei să vadă cine este agresorul.
Generalul Schweinitz bătea tamburul în braţul fotoliului, cu  
degetele sale îngălbenite de tutun.
- Pot să vă asigur, la rîndul meu, Excelenţă, de gîndurile  
curate, paşnice, ale împăratului Wilhelm şi ale K ronprinzului
Friedrieh.
- Puteţi să mă asiguraţi, domnule general, că Prinţul  
Bismarck nutreşte aceleaşi gînduri?
Schweinitz zîmbi:
- Chiar dacă Prinţul Bismarck și-a făcut anumite calcule 
greşite, datorită informaţiilor eronate pe care le-a primit, sunt 
convins că la ora aceasta şi Domnia-Sa are aceleaşi vederi pa-
cifiste.
- Domnule general, vă rog să binevoiţi a comunica guver-
nului dumneavoastră răspunsul meu. Cred c ă îl va socoti sa-
tisfăcător.
„Mă îndoiesc", reflectă ambasadorul german, căruia nu-i  
displăceau insuccesele cancelarului Bismarck ...
Convorbirea cu Schweinitz lăsă cancelarului Andrassy un 
gust amar. Era încredinţat că Bismarck îi va purta pică pen tru
refuzul său de a sprijini f ără rezerve Germania. Nu avea îns ă  
motive îndeajuns de puternice spre a lega soarta Imperiului
Austriac de soarta celui de-al doilea Reich. Fără a purta  
Germaniei ura neîmpăcată a predecesorului său Beust, socotea 
că prietenia între state trebuie să fie supusă unor con venienţe 
precis delimitate.
 Nu primise încă vizita ambasadorului britanic, dar era sigur că 
nici aceasta nu va întîrzia să se producă. Principalele cancelarii  
europene dădeau dovadă de o mare nervozitate.
Austro-Ungaria, îşi zise el, nu era încă gata pentru un r ăzboi.  
 Tristele experienţe militare din ultimele două decenii vădeau nu 
numai o insuficientă pregătire a armatelor imperiului, ci şi o
 îngrijorătoare absenţă a vitalităţii, a spiritului de combativitate.
Austro-Ungaria putea ameninţa cu războiul pentru a-şi intimida

147
 

adversarii. Dar trebuia s ă nu sară peste cal, ajungînd în acel  

stadiu în care nu mai există drum de întoarcere.
 Tocmai cînd îşi formula aceste reflexii, Wendell se strecură 
din nou în încăpere.
- Excelenţă, Sir  Anthony Buchanan, ambasadorul Marii
Britanii solicită să fie primit.
- Pentru o comunicare extraordinară, nu-i aşa?
- Întocmai, Excelenţă.
- Eram sigur. Să intre Sir Anthony Buchanan.
*
**
Sultanul Abdul Aziz, împăratul împăraţilor, Regele Regi lor,
umbra lui Mahomed pe pămînt, al 32-lea suveran din neamul lui
Osman şi al 29-lea de la cucerirea Constantinopolelui, se uită pe 
deasupra la puzderia de piane, care inundaseră sălile, saloanele 
şi galeriile de la primul etaj al palatului imperial Dolma Bagtce. I
se aduseseră cîteva sute, .ar altele soseau mereu, cărate de 
servitori în magnifice costume orientale. Erau acolo piane cu
sau fără coadă, piane placate cu aur ori încrustate cu fildeş şi 
argint, piane cu capace pictate de Fragonard, Boucher sau
Watteau, piane îmbrăcate în sidef ori împodobite cu arabescuri  
combinate din pietre scumpe, piane pe ale căror claviaturi ar fi  
alergat agile degetele lui Beethoven, Mendelssohn sau Berlioz,
piane mecanice, piane extravagante, piane sobre, lăcuite în 
negru ca nişte sicrie, piane, piane, piane .. .
Sultanul se plimba printre ele, le admira, le pipăia, le examina, le
 încerca sunetul, rezonanţa, mobilitatea clapelor şi chiar 
greutatea. Se oprea la cîte unul care-i atrăgea atenţia prin cine 
ştie ce podoabe bizare, se aşeza pe un taburet strecurat sub
augustul său şezut de unul din pajii de serviciu si începea s ă 
cînte, cu cîte un deget, frînturi de melodii care-i zburau prin
minte. Îl urmărea de multă vreme o înșiruire de note dintr -un vals
auzit odinioară în timpul vizitei sale oficiale la Paris. ,,A fost în  
1867 sau în 1868?" se întreba încurcat. La o reprezentaţie 
teatrală cu multe cîntece şi cu si mai multe femei frumoase - i
se spunea operetă sau cam aşa ceva - văzuse o fată cu un chip 
 îngeresc. Cînta superb, ca un scapete, și dansa îndrăcit,
ridicîndu-şi impudic fusta, de i se vedea tot ce avea pe
dedesubt. Seara, după ce se înapoiase în apartamentul său de 
la ambasada turcă, ambasadorul i-o adusese pe fata care îşi 
dezgolea picioarele. Fusese o noapte de neuitat. Franţuzoaicele
cînd se dezlănţuie, ştiu să facă mai bine dragoste decît tur -
coaicele ruşinoase si atît de puţin experimentate. O îmbiase pe 

148
 

fată să intre în haremul imperial, dar ea pufnise în rîs şi îi  

spusese că nu se poate despărţi de Paris. Îi dăruise o brăţară cu 
rubine în amintirea nopţii lor de iubire. Lui îi r ăm ăsese în  
memorie frîntura aceea de melodie săltărea ţă pe care încerca  
să o reînvie, cîntînd-o cu un deget pe claviatura de fildeş, tot  
atît de albă ca şi dinţii unui crocodil. Aceasta fusese dealtfel  
singura lui amintire plăcută. Cînd plecase la Paris - spre a se
face simpatic Occidentului si a obţine credite necesare  
redresării financiare a imperiului - luase cu el şi pe nepoţii săi, 
Murad si Abdul Hamid. Marele vizir A li - Alah să-l odihnească - îl
sfătuise în taină să nu-i lase pe cei doi fra ţi la Constantinopole 
 în timpul absenţei sale, căci un tron vacant stîrne ște invidii şi
pofte păcătoase. La banchetul oferit în cinstea sa de către  
Napoleon al III-lea la Tuileries, Murad, moştenitorul prezumptiv
al tronului, se întreţinuse în limba francez ă cu împ ăr ăteasa  
Eugenia, lăsîndu-l în umbră pe sultan, care nu cunoştea decît
limba turcă şi trebuia să se folo sească în orice ocazie de 
serviciile unui dragoman. Vizitaseră tot atunci şi Londra, căci 
 Turcia întreţinea relaţii de prietenie cu Marea Britanic. Acolo, în  
capitala Angliei, Abdul Hamid nu găsise altceva mai bun de
făcut decît să se înhăiteze cu o cî ntăreaţă de cafe chantant în 
compania căreia fugise, spre hazul presei londoneze. Poliţia 
britanică reuşise să-i dea de urmă. El, Abdul Aziz, l-ar fi pedepsit
cu străşnicie pe Abdul Hamid, dar se mărginise a -l mustra,
fiindcă acesta avea bunul obicei de a raporta imperialului său 
unchi toate mişcările perfidului Murad. Sultanul închise cu 
zgomot sec capacul pianului şi se ridică de pe taburet. Ori de 
cîte ori se gîndea la Murad, i se urca sîngele în cap. Era convins
că acesta complota în umbră spre a-i lua tronul. Îl mai bănuia că 
se pricepea să înşele nu numai vigilenţa lui Abdul Hamid, dar şi 
pe a spionilor care colcăiau în jurul său.
Abdul Aziz se plictisi deodată de toate pianele, ca şi de în-
treaga ambianţă din palat. Oh, cît se simţea de nenorocit!  
Nimeni nu era în stare să-i în ţeleagă frămîntările lăuntrice!
Îi ardeau şi acum ca un fier roşu strigătele energumenilor  
buluciţi pe trotuarele Parisului şi ale Londrei, care îl huiduiau  
fiindcă ţinea în robie zeci de milioane de creştini . Însoţitorii săi 
si persoanele oficiale franceze şi britanice se feriser ă s ă-i 
traducă insultele cu care era împroşcat. Pînă la urmă aflase 
despre ce era vorba, îl înăbuşise atunci indignarea. Cum îşi  
permiteau ghiaurii aceştia p ăcătoşi s ă pună în discuţie drep -
turile inalienabile ale otomanilor asupra teritoriilor din Europa
de sud-est, cînd se ştie prea bine că sultanul Mehmed al II-lea,  

149
 

prin cucerirea Constantinopolelui, moştenise de drept Imperiul

Roman de Răsărit?. . . Dar la naiba cu politica! Se săturase să-şi 
macine nervii preocupîndu-se de treburile politice. Dacă el 
trebuia să se gîndească la toate, ce le mai r ămînea de făcut  
vizirilor şi guvernatorilor? Viaţa era şi aşa destul de scurtă, de  
mizerabilă! Din nefericire, astăzi nu mai putea avea încredere în  
nimeni. Marele vizir Fuad şi A li Paşa, ministrul Afacerilor Străine, 
fuseseră singurii oameni de stat devotaţi lui. Fuad scotea bani 
din piatră seacă spre a acoperi cheltuielile pe care el, sultanul,
le socotea necesare pentru construirea şi înfrumuseţarea  
palatelor imperiale. Iar Ali Paşa îi stimula augusta fantezie,
sugerîndu-i ce splendori de artă să mai achi ziţioneze din 
Occident.
Palatul Dolma-Bagtce,  înălţat de răposatul sultan Abdul-Medjid, 
costase sume imense, iar pentru ridicarea palatului Ceragan,
acelaşi Abdul Medjid acordase credite nelimitate arhitectului
Balion, poruncindu-i însă ca acest edificiu - destinat să 
zugrăvească puterea, bogăţia si prestigiul sultanilor -să 
depăşească Versailles-ul regilor Franţei, Palatul de Iarnă al  
ţarilor şi minunăţiile arhitectonice de la Granada ale rafinaţilor 
regi mauri. Abdul Medjid  făcuse însă numai începutul, fiindcă el, 
Abdul Aziz, trebuise să continue opera înaintaşului şi fratelui
său. Ce putea fi mai impunător decît imensa sală a tronului, cu  
coloanele ei corintice grupate cîte patru şi cu frescele care
aminteau vastele tapiserii franceze? Dar saloanele decorate cu
o somptuozitate fără seamăn în lume? Dar mesele de malahit şi  
mobilele încrustate cu pietre pre ţioase? Dar bazinul s ăpat în 
alabastru? Dar cele trei sute treizeci si trei de candelabre cu
ciucuri de cristal, care - în zilele de s ărbătoare - inundau cu
lumină palatul? A opta minune a lumii, realizată graţie minţii lui  
strălucite de cunoscător al frumosului, îşi g ăsise împlinirea . . .
Neghiobii îl învinuiau că a cheltuit sute de milioane de lire 
sterline pentru a îmbulzi în palatele imperiale tot felul de
obiecte de artă lipsite de valoare! Serviciul său secret  
identificase pe cîţiva opoziţionişti care- și permiseser ă să-i critice 
opera. Toţi aceştia se odihneau acum în fundul apelor 
Bosforului, cu cîte o piatră de gît. Mai erau si r ăzvrătiţi care 
operau în umbră, fără a fi fost pînă acum descoperiţi. El, Abdul 
Aziz, era sigur că într-o bună zi îi vor c ădea cu toţii în mîn ă.  
Atunci va lovi fără milă, indiferent de situa ţia celor vinovaţi.
În trecere prin sala de marmoră se opri în faţa unei oglinzi -
cea mai mare din lume - cu ape limpezi ca lacrima, ce-i reflecta imaginea pe
fundalul unor candelabre de dimensiuni gigantice, turnate în aur. Îşi netezi cu

150
 

degetele fine barba pătrată, înspicată cu argint, ce îi încadra

obrazul rozaliu, ochii adinci, animaţi de o lumină tainică. Orice s-ar 
spune - conchise - era un b ărbat frumos. Îl supăra puţin silueta 
prea plină, dar se consolă la gîndul că această masivitate dădea  
 întregii sale fiinţe un aer de majestate inimitabilă. „Nu e de  
mirare că am atîta trecere la femei", îşi zise, răsucindu- și
vîrfurile mustăţilor. El, Abdul Aziz, era un consecvent. Cînd se  
urcase pe tron, declarase cu toată convingerea că va pune ca-
păt moravurilor licenţioase de la Curte, cheltuielilor somptuorii 
care secătuiseră tezaurul statului, abuzurilor s ăvîrşite de înalţii  
demnitari. Făgăduise că va reîntrona austeritatea ridi cată la 
mare cinste sub primii sultani din dinastia lui Osman şi că va 
impune o serie de reforme menite să regenereze imperiul.
Concediase sutele de femei din haremul înaintaşului s ău, Abdul  
Medjid, si declarase că se va mulţumi cu o singură femeie.  
Musulmanii tradiţionalişti se ridicaseră vehement împotriva
tendinţelor monogamice ale sultanului, pretinzînd c ă în acest  
chip ar fi încălcate învăţăturile Koranului. Sultanul trebuia s ă 
aibă multe femei şi să facă mulţi copii, spre a alege dintre  
aceştia pe cel mai vrednic a guverna mai tîrziu împ ărăţia. După 
o rezistenţă care nu durase mult, cedase presiuni lor și refăcuse 
haremul, care ajunsese să cuprindă nouă sute de femei şi trei  
mii de eunuci.
Abdul Aziz îşi zise că fusese totuşi mai tare decît turcii  
tradiţionalişti. În acea epocă trecuse din femeie în femeie, dar 
mai tîrziu se cuminţise şi revenise la vechiul său principiu:  
monogamia. Dar cu un corectiv. Pe lîngă Mihri Sultane,  
circaziana, care-și c îştigase dragostea în asemenea măsură încît 
 îl acaparase în exclusivitate, păstrase si pe celelalte soţii și oda-
lisce din harem, fără a mai avea însă cu ele raporturi carnale.
Marele şambelan Hafir Mehmed Bey se înfăţişă în stînga  
sultanului, cocîrjindu-și spinarea aproape la unghi drept.
- Înălţimea-Voastră, cortegiul imperial este gata şi aşteaptă 
ordinele Înălţimii-Voastre.
Abdul Aziz îl privi, neînţelegînd parcă despre ce e vorba.
- Cortegiul imperial? repetă automat.
Marele şambelan tuşi încurcat. Sultanul c ăzuse iarăşi într-
una din acele eclipse intelectuale, de la o vreme tot mai dese.
- Astăzi e vineri, Înălţimea-Voastră. În fiecare vineri, Înălţimea-
Voastră îşi face rugăciunile la Moscheea Abdul Medjid.
Sultanul se lumină la faţă. Da, îşi amintise. De la o vreme
memoria îi juca feste. Uita lucruri elementare, ca după un  
răstimp să şi le reamintească. Încerca atunci senzaţia unui om 

151
 

care iese dintr-un val de ceaţă în plin soare. Toate fiinţele şi  

obiectele din jur apar deodată perfect conturate, într-o 
atmosferă nefiresc de limpede. Trezirile acestea din negura 
uitării erau însoţite de ciudate suferin ţe psihice.
- S-au adunat şi vizirii? întrebă Abdul Aziz, al c ărui chip se  
 întunecase, acoperit de nori cenuşii.
- Au sosit cu toţii, înălţimea-Voastră.
- Bine! Să mergem!
Abdul avea o r ăfuială cu ministrul de Finanţe. Porni ca din  
arc spre ieșir ea din palat, care răspundea în piaţa Funduklu. În
marele vestibul de marmoră, miniştrii, în frunte cu marele vizir  
Mahmud Nedim Paşa, înalţii demnitari ai Curţii şi căpeteniile 
militare din Constantinopole, aşteptau orînduiţi riguros de o  
parte şi de alta a covorului lung, de Sir az, pe care avea să calce 
sultanul. Toţi purtau veşminte de gală și cele mai importante
decoraţii. Apariţia furtunoasă a lui Abdul Aziz îi făcu s ă se frîng ă  
de şale, ca la comandă într-o adîncă temenea. Sultanul purta o
simplă redingotă militară, neagră, fără nici o broderie şi f ăr ă  
decoraţii, fes roşu cu un ciucure negru atîrnat pe spate,
pantaloni albi de călărie şi cizme scurte, roşii . În stînga ţinea o 
cravaşa cu măciulie de aur. Fără să răspundă la salutul  
demnitarilor, se proţăpi în faţa lui Iusuf Pașa, ministrul Finanţelor.
- Iusuf, strigă furios, ai întîrziat cu banii!
Ministrul ridică temător fruntea.
- Înălţimea-Ta, n-am reuşit încă să procur...
- Ticălosule! Ce-am să-i spun nepreţuitei mele Mihri 
Sultane? Că ministrul meu de Finanţe nu este în stare s ă-mi  
pună la dispoziţie mizerabila sumă de cincizeci de mii de lire 
sterline? Iusuf Paşa, mă jur pe Alah, făuritorul cerului şi al  
pămîntului, pe profetul s ău Mohamed , pe sfîntul Koran, pe cei
opt sute de mii de îngeri, pe sufletul str ăbunilor şi pe al fiilor  
mei, că voi pune călăii să te scurteze cu un cap dacă pînă la  
 înapoierea mea de la moschee nu te înfăţişezi cu cinci zeci de
mii de lire sterline în monedă de aur! Ia aminte, Iusuf Paşa, nu
sunt deprins să rostesc făgăduieli deşarte!
Se îndreptă mînios spre ieșir e. Cînd se ivi în curtea din faţa  
palatului, trupele de gardă, orânduite de o parte şi de a lta a aleii
 pe care trebuia să treacă imperialul cortegiu, prezentară armele,  
 în vreme ce fanfara militară cînta „Onorul la Sultan".
Abdul Aziz încalecă pe „Vulturul nisipurilor", armăsarul s ău,  
care fornăia rîcîind cu copita p ămîntul, şi porni în trap spre  
poarta ce răspundea în piaţă. Înalţii demnitari otomani se 
aruncară pe cai şi alergară după augustul lor stăpîn.

152
 

Pe întreg traseul dintre palatul Dolma-Bagtce şi moscheea

lui Abdul Medjid, cordoane de trupe împiedicau mul ţimea bu-
lucită pe trotuare să ajungă la padişah. În trăsuri, oprite de-a 
lungul bulevardului, se aflua femei tinere, cu deosebire str ăine,
dornice să atragă privirile sultanului. Dar Abdul Aziz nu se uita  
nici în dreapta, nici în st înga. Precedat de o escortă călare, trecu  
vijelios, urmat de generali şi miniştri învesmînt aţi în uniforme 
acoperite cu broderii de aur. Un escadron din regimentul de
gardă călare încheia cortegiul.
Lumea nu se urni nici după ce suveranul şi suita se pierdură 
după o cotitură a bulevardului, căci voia să asiste  şi la
 înapoierea lui la palat. Vinerea era singura zi din săptămînă 
cînd supuşii îşi puteau vedea stăpînul. Veneau mulţi ca firele de 
nisip ale deşertului, pentru c ă numai în acest chip se puteau
convinge că sultanul mai este în viaţă. În Imperiul Otoman,
schimbările de stăpîn se făceau în condiţii tainice. Cînd  
constantinopolitanii nu-l vedeau pe suveran mergînd vinerea la
moschee, spre a-şi face rugăciunea, ştiau că s-a întîmplat ceva 
necurat. Începeau atunci să curgă zvonurile, spiritele s ă se  
 înfierbînte, armele să fie scoase din ascunzişuri şi mulţimea s ă 
inunde străzile.
Cînd Abdul Aziz se înapoie la palat, îl g ăsi pe Iusuf Pasa
stînd trist lîngă o grămadă de săculeţe burduhănoase.
Chipul sultanului se lumină. După formă le cunoştea con -
ţinutul.
- Ce ai acolo, Iusuf Paşa?
- Aurul ordonat de Înălţimea-Voastră, rosti ministrul ţinînd 
capul plecat.
- Ei, bravo! Asta-i răspunsul care-mi place! Sadri, ia 
aurul!
Miniştrii, cu excepţia marelui vizir Mahmud Nedim Paşa, 
slugă umilă a sultanului, se uitau mânioşi la s ăculeţii cu aur  
care dispăreau căraţi de nişte paji. Cu banii aceştia s-ar fi putut  
plăti lefurile restante ale militarilor, ori salariile cîtorva mii de  
funcţionari civili, care nu mai v ăzuseră culoarea monedelor de
aur de foarte multă vreme.
Padişahul aruncă o privire binevoitoare de astă dată asupra
demnitarilor care-i adăstau poruncile.
- Mahmud Nedim Pasa, să convoci consiliul de miniştri 
peste o oră lîngă bazinul cu lei de mare! Acolo am  să ascult 
rapoartele şi am să semnez hîrtiile.
Pe demnitari nu-i miră fantezia suveranului. Erau deprinşi s ă 
se întîlnească în cele mai năstruşnice locuri. Şedinţele se ţineau  

153
 

fie în hammanul imperial, fie în grajdurile zebrelor şi ale

gazelelor, fie lîngă arena circului în care-şi desfăşurau progra -
mul saltimbancii, scamatorii şi fiarele îmblînzite, fie în cimitir,
pentru ca vizirii să-şi amintească în permanenţă că puterea lor  
este temporară şi că din lumea celor vii pot trece cît ai bate din
palme în imperiul somnului veşnic.
Înainte de şedinţă, Abdul Aziz se retrase într-un pavilion din 
grădina palatului, în compania lui Selim Pasa, şeful Serviciului
secret. Rapoartele lui Selim îi descreţeau fruntea, fiindcă acesta
se pricepea s ă intercaleze veştile politice cu tot felul de fapte  
mai mult sau mai puţin deocheate din lumea 
constantinopolitană. Şeful Serviciului secret i le înșiruia cu
afectată seriozitate, sub pretext că din cele mai mărunte lucruri  
se pot trage concluzii asupra stării de spirit a populaţiei. De 
data aceasta Selim Paşa îşi axă raportul asupra activităţii 
„Tinerilor Otomani", asociaţie care-şi fixase în programul 
mărturisit crearea unei literaturi na ţionale, cur ăţat ă de  
elementele arabe, persane şi mai ales creştine. În realitate,
obiectivele ei erau pur politice.
- Dispun de informaţii precise, Înălţimea-Ta, care dovedesc
ostilitatea „Tinerilor Otomani" faţă de principiul recunoaşterii
egalităţii supuşilor turci, fără deosebire de credinţe religioase,  
principiu pe care voinţa luminată a Înălţimii-Tale l-a impus încă 
de la începutul domniei.
Abdul Aziz clătină din cap. „Începutul domniei" se pierdea în
negura unui trecut foarte îndepărtat. Pe atunci clocotea de 
energie, îl animau cele mai generoase principii și pentru apli-
carea lor era hotărît să înfrunte bigotismul, ignoranţa, ideile  
 înapoiate, intoleranţa. Dar frumoasele lui năzuinţe se tociseră 
treptat, îşi pierduse entuziasmul, interesul pentru reformele
politice și sociale. Dar sosise momentul să se trezească din  
apatie. Va da o constituţie imperiului, înscriind un articol cu 
următorul conţinut: „Toţi cetăţenii şi supuşii Imperiului Otoman,
indiferent de religie sau de secta din care fac parte, sunt
denumiţi fără excepţie osmanlîi și se bucură de toate drepturile
 în faţa legilor ţării". După ce va realiza armonia politică și
socială, va putea să moară în linişte. Ochii sultanului se  
umeziră. Î l înduioşa, măreţia propriilor sale gînduri. Chiar azi va 
anunţa miniştrilor hotărîrea sa de a acorda o constituţie 
supuşilor săi.
- Înălţimea-Ta, continuă Selim Paşa cu glasul său atît de  
cald şi convingător, obiectivul cel mai primejdios al „Tinerilor
Otomani" îl constituie lupta împotriva absolutismului   imperial.

154
 

Vor să facă din sultan un fel de păpuş ă mînuită din umbră de  

căpeteniile organizaţiei lor.
Sultanul fornăi, îngustîndu-si ochii.
- Ai aflat numele acestor căpetenii?
Selim Paşa ridică mîinile în semn de neputin ţă.
- N-am reuşit încă să-i identific, Înălţimea-Ta. Am introdus
agenţi în mijlocul organizaţiei. Dar în sînul ei se aplică legi de o 
severitate draconică, ce îngăduie să ne facem o idee de chipul  
cum ar arăta imperiul sub ocîrmuirea „Tinerilor Otomani". 
Secretul este păstrat cu rigurozitate, ca si în franc masonerie.
Numele şefilor supremi nu este cunoscut decît unui foarte
mic  număr de membri, rămaşi încă în umbră. Dar pînă la urmă  
am să-i dibuiesc și atunci va fi vai si amar pentru aceşti
duşmani ai Înălţimii-Tale şi ai Imperiului.
- Ai operat arestări?
- Nu, Înălţimea-Ta! Ar însemna să dau alarma. Şi-ar lua şi 
mai aspre măsuri de apărare. Îi las să creadă că nu le cunosc
adevăratele scopuri. Şefii lor mărturisiţi sînt nişte oameni de 
paie, chiar dacă poartă nume răsunătoare. Îi las să-şi închipuie
că Poliţia secretă nu se ocupă de activitatea lor, c ă , ,Tinerii
Otomani" și căpeteniile lor adevărate pot opera în voie.
- Îi crezi atît de proşti, Selim?
Selim Paşa r ămase 'surprins, întrebarea sultanului dovedea 
că nu era chiar atît de imbecilizat de excesul de droguri și de
plăceri lumeşti.
- Nu-i cred proşti, Înălţimea-Ta. Dar aştept să săvîrșească 
imprudenţe. Printre ei se afl ă multe capete înfierbântate. Într-o
zi îşi vor lua zăbala în dinţi şi se vor avînta în acţiune mai  
 înainte ca adevăraţii şefi să le dea semnalul de luptă.
Sultanul clătină din cap a îndoială.
- Bine, Selim. Am încredere în judecata ta. Zîmbi cu tristeţe: După 
moartea lui Fuad și a lui Ali, tu eşti singurul om de nădejde care 
mi-a mai rămas. Ştiu, şi Mahmud Nedim îmi e devotat. Dar pe el 
nu-l prea ajută capul. Afară de asta, preea e aprig la cîştig.
Selim Pașa îşi stăpîni un zîmbet ironic. Sultanul critica setea  
de îmbogăţire a marelui vizir, cînd el însuşi era nes ătul de aur.  
Este adevărat că, potrivit legiuirilor turceşti, vistieria  
suveranului se confunda cu visteria statului. În aceste condiţii, 
abuzurile sultanului deveneau leg itime.
- Să mergem la bazinul cu lei de mare, Selim. Ne aşteapt ă 
vizirii. Ştii, mă întreb dacă nu vor fi existînd printre ei partizani
ai „Tinerilor Otomani"?
- După cîte am izbutit să aflu, din rîndul vizirilor ar fi fost  

155
 

recrutate acele căpetenii oculte de care-ţi vorbeam, Înălţimea-

 Ta.
- Cum? Atît de sus a ajuns putreziciunea?
- Rog pe Înălţimea-Ta să nu dea de bănuit vizirilor că a r  fi fost
informată asupra intenţiilor ascunse ale „Tinerilor Otomani".
- Dar dacă vreunul din ei va ridica această chestiune, spre 
a mă sonda?
„Încă o întrebare care dovedeşte ascuţimea minţii sale, re -
flectă Selim. Noi îl credem pe jumătate nebun. Nu cumva face 
doar pe nebunul?"
- Este destul ca Înălţimea-Ta să ridice din umeri şi să răspundă 
rîzînd: „Zvăpăieiile unor tineri îmb ăta ţi de poveşti nu m ă 
deranjează. E preferabil să se ocupe de literatur ă decît de  
politică".
- Şi am să adaug: politica rămîne apanajul vostru exclusiv,
preţuiţii mei viziri! zise sultanul rîzînd t ăcut.
Cînd Abdul Aziz sosi la locul de întîmire, miniştrii îşi omorau timpul
aruncînd peşti, dintr-o găleată, leilor de mare care şerpuiau  
graţios prin apele bazinului. La un semn al marelui vizir, paznicii 
zglobiilor fiinţe acvatice se îndepărtară, spre a nu auzi discuţiile  
ce aveau să se poarte.
Sultanul luă din g ăleată un peşte şi -l zvîrli în bazin celui mai
apropiat leu de mare, care-l hăpăi pofticios.
- Te ascult, Mahmud Nedim!
- Ambasadorii noştri de la Paris şi Berlin ne informează că 
 între Franţa și-Germania domneşte o foarte serioasă încordare.
Se pare că o izbucnire a ostilităţilor ar fi inevitabilă.
Ştirea avu darul să-l intereseze pe sultan. Se întoarse spre ministrul de
Externe:
- Resid Paşa, ce spun ambasadorii noştri de la Londra, Sf.
Petersburg şi Viena?
- Regina Victoria, şi Ţarul Aleksandr nu sunt mulţumi ţi de  
politica externă de mînă forte a prinţului Bismarck.
- Şi atunci cum vezi dumneata situaţia în ceea ce ne pri-
veşte?
- Înălţimea-Ta, e greu de spus cum vor evolua evenimen-
tele. O nouă conflagraţie între Franţa si Germania ar duce făr ă 
 îndoială la nimicirea aliatei noastre de totdeauna. Pentru noi, 
războiul din 1870 a constituit izvorul unor complica ţii deza-
vantajoase. Rușii au profitat de ocazie spre a şterge aproape
toate prevederile Tratatului de la Paris care nu le con veneau. Era
de la sine înţeles c ă vor acţiona în continuare spre a-şi spori 
avantajele obţinute pînă acum.

156
 

- Cu alte cuvinte?
- Un război în occident ar da indirect mînă liber ă ruşilor să-
şi îndrepte toate eforturile împotriva noastr ă.
- Dar Anglia? Ce va face Anglia, Reşid Paşa? Nu cred că i-ar 
conveni sporirea puterii ruşilor?
- Anglia ne va sprijini, fără îndoială, Înălţimea-Ta. Dar să nu  
uităm că în războiul din Crimeea n-au putut să-i pună pe ruşi cu  
umerii la pămînt decît aliindu-se cu francezii.
- Ce se va întîmpla dacă rușii vor fi tîrîţi în războiul din  
Occident?
- Austriecii vor încerca să profite de ocazie spre a smulge  
din trupul Imperiului nostru Bosnia, Herţegovina, poate şi  
Serbia. După unele informaţii, Andrassy ar voi să cuprindă şi  
Principatele Unite în sînul Imperiului Habsburgic, spre a-şi
impune stăpînirea asupra Dunării.
Abdul Aziz aruncă încă un peşte unui leu de mare. Se  
 întoarse iarăşi spre ministrul de Externe.
- Potrivit opiniei dumitale, Reşid Pasa, situa ţia noastră nu 
se va ameliora nici dacă abcesul plesneşte în Occident.
- O confruntare cu Austria sau cu Rusia, eventual cu
amîndouă, poate fi întîrziată, dar nu evitată, Înăl ţimea-Ta.
- Atunci ce propui?
- Să întărim armata, Înălţimea-Ta, interveni cu brutali tate
Midhat Pasa. Altă soluţie nu există.
Sultanul se uită iritat la generalul care-si îng ăduise s ă in-
tervină neîntrebat.
- După cîte ştiu, eşti ministrul Justi ţiei, nu al Armatei,  
Midhat Pasa!
- Întărirea puterii militare a Imperiului intereseaz ă pe orice  
turc, Înălţimea-Ta.
Tonul lui arogant nu plăcu suveranului.
- Să-mi dai părerea doar cînd am să ţi-o cer, Midhat Paşa!
Acesta voi să răspundă, dar îşi dădu seama că s-ar fi an-
gajat într-un conflict prematur cu sultanul. Înclină posomorît
capul. Încîntat c ă-i închisese gura, Abdul Aziz f ăcu un semn  
ministrului de Război:
- Dumneata nu spui nimic, Riza Paşa? Departamentul
dumitale a fost pus în discuţie. Armata nu este gata să apere cu 
pieptul ei de oţel hotarele Imperiului?
Ministrul de Război ridică din umeri.
- De ce taci? îl repezi sultanul. Nu ai încredere în armata
turcă? În viteja ostaşului turc? În spiritul său de sacri ficiu?
Armata noastră a pus temeliile puterii otomane! Vorbeşte, Riza

157
 

Pasa!
- Înălţimea-Ta, un război nu se cîştigă numai cu preţul  
vitejiei şi al spiritului de sacrificiu. În primul rînd trebuie
arme. Lipsa unui armament modern surpă încrederea în victorie
a luptătorilor. Străbunul tău Mehmed al II-lea a putut cuceri  
Constantinopole, socotit pînă atunci inexpugnabil, graţie 
artileriei sale, cea mai numeroasă şi mai puternică din acea  
vreme.
Ochii sultanului aruncară scîntei:
- Te-am numit ministru de Război ca să-mi ceri mie soluţii? 
Pregăteşte armate astfel încît să fie oricînd gata s ă intre în  
luptă!
Riza Paşa îşi încleşta fălcile, apoi izbucni:
- Pentru asta îmi trebuie bani, Înălţimea-Ta! Nu numai că 
nu am bani să cumpăr armament, dar nici lefurile militarilor nu
le pot plăti!
- Şi ministrul de Finanţe, ce face? zbier ă sultanul. Ce  
faci, Iusuf Paşa? Aştepţi să-ţi procur eu bani? Pune impozite noi! 
Contractează împrumuturi în străinătate!
- Înălţimea-Ta, populaţia e secătuită. Iar străinătatea nu ne  
mai acordă împrumuturi. Ştie înălţimea Ta, că suntem 
ameninţaţi de bancrută? Nu mai suntem în stare s ă achităm 
anuităţile datorate băncilor din Occident!
Abdul Aziz îşi încleşta pumnii.
- Mahmud Nedim, măreşte tributul statelor vasale! Prin-
cipatele Unite şi Serbia s ă fie chemate a sprijini efortul nostru  
de înarmare. Aceste ţări vor avea cele dintîi de suferit în cazul  
unui război cu austriecii sau cu ruşii.
Marele vizir făcu o mutră plouată.
- Principatele Unite nu numai c ă nu vor accepta majorarea
tributului, ci îşi vor spori silinţele pentru a obţine independenţa. 
Suntem informaţi că în curînd împăratul Franz-Josef îşi va pune 
semnătura pe tratatul comercial încheiat cu românii.
- Să interzici prinţului Carol să dea urmare acestui tratat!
- Şi dacă va refuza? Ce facem, Înălţimea-Ta? Trimitem 
 împotriva Principatelor Unite o expediţie de pedepsire?
- De ce nu?
- Abia vor aştepta austriecii și ruşii s ă se folosească de 
acest prilej spre a ne ataca.
- Îi iubesc ei atît de mult pe români? zise sultanul batjocoritor.
- Nu-i iubesc. Departe de asta. Dar îşi vor face din ei nişte
instrumente spre a ne lovi. Dealtfel, dacă noi am fi învinşi,
românii nu ar obţine decît avantajul de a-şi schimba stăpînii...

158
 

Sultanul avu un moment de şovăială.

- Atunci ce este de făcut?
- Vom interveni pe lîngă marile puteri garante ale Tratatului
de la Paris, cerîndu-le să interzică Principatelor Unite a semna  
tratate incompatibile cu statutul lor de ţări vasale, spuse 
ministrul de Externe.
- Aţi mai făcut asemenea intervenţii şi ce rezultate a ţi  
obţinut? întrebă cu mînie reţinută Midhat Paşa. Politica mă-
nuşilor de catifea trebuie să înceteze. Faceţi cunoscut româ nilor
că Principatele Unite sunt provincii ale Imperiului Oto man.
Provincii privilegiate, dacă vreţi, dar nimic mai mult. Să-şi bage 
minţile în cap românii, că independenţa n-o vor  obţine în vecii-
vecilor.
Ministrul de Externe clătin ă din cap, neîncrez ător în efica -
citatea formulei lui Midhat Pasa.
- Ştii dumneata, Midhat, că românii pretind să atribuie ţării  
lor titulatura oficială de România? Că au de gînd să bată  
monedă si să înfiinţeze decoraţii? Drepturi regaliene rezervate  
statului suzeran?
Midhat Pasa schiţă cu vîrful cizmei în nisipul din preajma  
bazinului contururile Moldovei şi ale Munteniei, pe care le strivi
apoi cu talpa.
- Mă întreb dacă n-ar fi totuşi preferabil s ă-i provocăm a  
 încălca tratatele de vasalitate încheiate cu noi, pentru a le 
aplica după aceea represalii severe!
- Ultimele noastre războaie n-au fost tocmai fericite,  
Midhat Paşa, replică marele vizir, încercînd s ă-i domolească 
avîntul. Cel mai înţelept lucru pentru noi este status quo-ul. Nu
trebuie să dăm pretexte ruşilor. Nu trebuie, nu trebuie! . . .
*
**
Prinţul Clovis de Hohenlohe, ambasadorul Germaniei la 
Paris, coborî din trăsură şi, după ce răspunse cu o înclinare a  
capului la salutul soldatului care-i prezentă arma, urcă agil 
treptele cancelariatului Reichului.
În vreme ce străbătea sălile îmbrăcate în stuc şi marmoră, 
era întîmpinat cu ploconeli servile de funcţionarii mai mari sau 
mai mărunţi. Toţi îi zîmbeau larg, rostind cele mai respectuoase
formule de bun venit.
Prinţul răspundea cu amabilitate distantă. Trebuia s ă fie în 
gardă, fiindcă atitudinea reverenţioasă a acestor inşi avea o 
motivare care putea să-l coste scump, dacă ajungea la auzul lui 
Bismarck. Se răspîndise un zvon în culise cum că prinţul  

159
 

cancelar ar avea de gînd să se retragă din activitate datorită 

sănă tăţii sale şubrede. Se mai insinua de la om la om, cu titlu 
absolut confidenţial, că adevăratul substrat al acestei plecări 
intempestive şi-ar găsi sorgintea în divergenţele ivite între 
 împăratul Wilhelm şi primul său sfetnic. Mai circulaseră şi alt ă 
dată asemenea scorneli, de care el, Clovis, nu ţinuse seama, 
căci le cunoştea lipsa de temei.
Deosebirile de vederi, oricît de violente, dintre Kaiser si
cancelar nu degeneraseră niciodată în conflicte ireconciliabile.
În ceasul al doisprezecelea, Bismarck îşi prezenta demisia, iar
suveranul i-o respingea, cedînd implicit presiunilor. De data
aceasta, Hohenlohe era împresurat de temeri, dar şi de vagi
speranţe, fiindcă numele lui fusese rostit în leg ătur ă cu suc -
cesiunea la postul de cancelar. Deşi se socotea un devotat cirac
și colaborator al prinţului Bismarck, nu s-ar fi codit s ă-i ia locul.  
Dar nu concepea s ă-şi dezvăluie adevăratele sentimente mai  
 înainte de a vedea cum vor evolua evenimentele.
Cînd directorul de cabinet îl informă că Alteţa-Sa prin ţul  
Bismarck îl va primi, Hohenlohe îşi netezi instinctiv plastronul
gris-perle în care era înfipt un ac cu un mic smaragd înc onjurat
de diamante. Tuşi spre a-şi drege glasul şi intră în ca binetul
„titanului de la Varzin", cum i se mai spunea cancelarului.
Bismarck stătea posomorit la biroul său uriaş, pe care se 
aflau cîteva hîrtii aduse la semnat.
Ambasadorul se înclină deferent:
- Alteţă .. .
Cancelarul ridică ochii de deasupra hîrtiilor şi mormăi ceva 
de neînţeles, care putea tot atît de bine să fie o formulă de bun  
venit sau o înjurătură. Hohenlohe simţi un fior. Nu -l văzuse 
niciodată pe şeful său direct atît de prost dispus.
- Ce vesti îmi aduci de la Paris? rosti cancelarul, de data aceasta inteligibil.
- Aceeaşi atmosferă de încordată aşteptare, Alteţă!
- Hm! Da! Hm! bolborosi iarăşi cancelarul, uitîndu-se pe sub 
sprincene la ambasador. Ia loc!
Hohenlohe se execută prompt. Deşi avea acelaşi titlu nobi-
liar ca şi Bismarck, deşi era socotit drept unul dintre cei mai
abili diplomaţi, deşi în cercurile palatului se spunea că ar fi cu  
deosebire indicat să preia conducerea Ministerului de Afa ceri
Străine în cazul retragerii actualului titular, se simţea mic şi  
neajutorat în faţa cancelarului, care-l strivea nu numai cu
masivitatea fizică, dar şi cu personalitatea sa uriaşă.
Bismarck îşi simţea gura amară. Supărarea îi răscolise fica-
tul. Avea, prea multă experienţă în domeniul politicii externe,  

160
 

ca să nu-şi  dea seama că ceva nu este în regulă. Francezii, 

clamîndu-şi pasivitatea, se dovedeau nişte adversari mai
periculoşi decît îşi închipuise. Poate că ar fi for ţat războiul, dac ă 
nu s-ar fi manifestat pînă şi în sînul armatei o opozi ţie făţiş ă  
faţă de planurile lui agresive. Manteuffel şi von Kameke nu erau 
decît nişte surogate de ofiţeri prusieni. Un adevărat soldat se 
supune ordinelor superioare fără să crîcnească. Dacă i se  
porunceşte, se aruncă în foc, pentru că se simte legat de 
 jurămîntul militar. Manteuffel și discipolii lui ajunseser ă să-i discute
hotărârile. N-ar fi avut acest tupeu dacă n-ar fi fost în curajat de
Kronprinz şi de Kronprinzessina Friedric a, soţia lui. Pe de altă 
parte, cancelariile marilor puteri intraser ă într-o agita ţie de rău  
augur. S-ar fi zis că întreaga omenire complota împotriva lui.
Împăratul, în loc să-l susţină, închizînd gura generalilor  
dizidenţi, le făcea lor jocul.
Bismarck  izbi cu pumnul în masă, făcînd să sară cerneala din  
călimară.
Hohenlohe se strădui să-i descifreze gîndurile pe chip.
- Odo Russell şi-a anunţat vizita! rosti cancelarul ex-
abrupto. Mă întreb ce l-a determinat să-mi ceară  atît de urgent
audienţă!
Hohenlohe bănuia, dar preferă să nu se pronunţe. Directo rul
de cabinet intră chiar în clipa aceea.
- Ambasadorul Marii Britanii, Alteţă!
- Hohenlohe, aşteaptă-mă în salonul alăturat! îi porunci  
cancelarul. Ai grijă să laşi uşa întredeschisă. Vreau să auzi tot  
ce se vorbeşte aici. Faţă de dumneata nu am secrete.
Ambasadorul german încercă un simţămînt de uşurare. Lui  
Bismarck nu-i ajunseseră la ureche zvonurile care circulau.  
Altfel nu i-ar fi vorbit atît de prietenos. Cînd un subaltern, oricît
de apreciat, îi trezea suspiciunile, îl zdrobea. Aşa se întîmplase
cu Arnim, cu Delbrtick, cu Stolberg. Pe toţi îi izgonise din viaţa  
politică, din arena parlamentară, și îi aruncase în neant. El,
Clovis, nu voia să le împărtăşească soarta. Trecu în salonul 
alăturat, aşa cum i se ceruse, și rămase în dreptul uşii  
 întredeschise, în aşa fel încît să audă tot făr ă s ă fie văzut.
Lordul Odo Russell îşi făcu grav intrarea îm cabinetul can-
celarului. Chipul său era impenetrabil.
„Nu îmi aduce veşti bune!" cugetă Bismarck, în vreme 
ce îi strînse mîna şi îl invită cu un gest s ă ia loc.
Fără să -și piardă vremea cu introduceri, lordul atacă su-
biectul vizitei sale:
- Alteţă, guvernul Majestăţii-Sale Regina Victoria a Angliei

161
 

este foarte îngrijorat de norii negri ai r ăzboiului care se  

profilează la orizont. Starea de tensiune intervenită între ţara  
dumneavoastră și Franţa ne preocupă în cel mai înalt grad. 
Factorii de răspundere ai ţării mele au purtat lungi și cuprin-
zătoare discuţii cu reprezentanţii autoriza ţi ai Rusiei, ajungînd  
la un deplin acord în privinţa unei atitudini comune fa ţă de  
grava criză actuală. Cabinetul de la Saint James nu poate 
rămîne indiferent faţă de ameninţarea păcii de care se face  
vinovat Imperiul German.
Bismarck avu senzaţia că se sufocă. Ambasadorul Angliei 
folosea un limbaj de o violenţă neîngăduită în uzanţele diplo -
matice. Fu ispitit să riposteze cu acelaşi ton, dar îşi dădu seama  
că evenimentele luaseră o întorsătură mult prea serioasă. În
cursul după-amiezei de ieri avusese o discuţie l ămuritoare cu  
ambasadorul Austriei. Declaraţiile lui, foarte politicoase și
enervant de alambicate ca și raportul ambasadorului german acreditat la
Viena, nu permiteau Germaniei să-şi facă iluzii asupra unui  
eventual sprijin militar sau cel puţin diplomatic din partea 
Austriei. Italia, care se bucura de sprijinul Reich -ului în politica
sa de îngrădire a puterii temporare a Papei, refuzase de  
asemenea să se solidarizeze cu Germania. Nu dăduse un
răspuns categoric, dar termenii evazivi, folosiţi cu farmaceutică 
dozare, dezamăgiseră profund pe şeful diplomaţiei Reichului.
Bismarck avu brusc revelaţia totalei izolări a ţării sale. Era  
de necrezut. Europa - atît de apatică, de timorată cu cinci ani în 
urmă -se ridica acum fără echivoc împotriva Germaniei
imperiale.
Cancelarul zîmbi cu bonomie:
- Domnule ambasador, sunt surprins de ceea ce aud!
Ameninţarea păcii? Nori de război? Nu înţeleg ce vreţi s ă 
spuneţi.
Lordul Russel rămase nedumerit. Nu se aşteptase la această 
replică. Sau era luat în zeflemea? Se putea aştepta la orice din  
partea lui Bismarck.
- Da, da! reluă cancelarul zîmbind cu blîndeţe. Nu ştiu s ă 
existe neînţelegeri între Germania şi Franţa. Raporturile noastre  
cu Parisul sunt satisfăcătoare. Nu credeţi, domnule ambasador,
că guvernul dumneavoastră a fost indus în eroare?
- Negaţi, Alteţă, existenţa virulentelor articole antifranceze  
publicate în presa germană?
Cancelarul ridică din umeri.
- Presa este absolut independentă în ţara mea, domnule 
ambasador. Nu acceptă ingerinţe din partea guvernului, care, în  

162
 

consecinţă, nu-şi poate asuma vreo răspundere în această 

chestiune.
- Ce aveţi de spus, Alteţă, de ameninţările formulate de 
cercurile militare? Nu sunteţi informat de acest lucru?
- Domnule ambasador, să privim lucrurile realist. Militarii
sunt chemaţi s ă-şi facă datoria în cazărmi şi pe cîmpurile de 
instrucţie. Nu au a se amesteca în politică.
Lordul stărui cu uşoară ironie:
- Atunci cum explicaţi propriile dumneavoastră instrucţiuni 
către agenţii diplomatici germani din străinătate? Le-a ţi  
recomandat să informeze guvernele pe lîngă care sunt acre-
ditaţi asupra înarmărilor considerabile ale Franţei, înarmări 
care vă obligă să vă împotriviţi eventual pe calea armelor.
Cîteva clipe cancelarul se abţinu să răspundă. Respiră greu  
ca după o lungă fugă. Îi trebuise o mare tărie sufletească spre a  
putea renega în cîteva minute politica ostil ă Franţei, pe care o
 promovase în ultimele luni.
- Domnule ambasador, reluă cu voce joasă, nu vă pot 
declara nimic în plus.
Lordul Russell se ridică de pe scaun.
- Alteţă, voi  raporta guvernului meu explicaţiile Alteţei-
Voastre. În ceea ce mă priveşte, mă socotesc satisfăcut.
Nu găsise necesar să întindă coarda, cerînd asigurări for -
male. Oricum, demersul lui diplomatic fusese încununat de
succes. Salută și părăsi încăperea. Îndată ce uşa se închise în 
urma acestuia, Bismarck se ridică de la Maşa de lucru şi se 
duse la fereastră. O deschise larg. Trase adînc în piept aerul  
călduţ, primăvăratic.
- Mi-am dat seama cît de greu v-a fost să răspundeţi lor-
dului Russell, zise Hohenlohe, apărî nd în preajma lui. Aveţi 
realmente de gînd să abandonaţi politica antifranceză? S ă in-
stauraţi o atmosferă de pace?
Bismarck îşi sprijini mîinile pe pervaz, ca şi cînd ar fi dus în
spinare o povară uriaşă.
- Un bărbat de stat trebuie să ştie să și renunţe!
După cîteva momente de tăcere, se înapoie la Maşa de lucru
şi agită un clopoţel. Directorul de cabinet se și înfiinţa.
- Alteţă?
- Bancherul Bleichroder să vină la mine!
I se spunea „evreul prinţului", poate în deriziune, făcîndu-se  
o paralelă cu ceea ce se numea în trecutul nu prea în depărtat, 
„evreul Curţii". Pe atunci, prinţii, marii duci, episco pii, electorii și
regişorii care guvernau ciupercăria de stătuleţe din Sfîntul  

163
 

Imperiu Roman al Germaniei aveau în preajmă cîte un bancher 

israelit, foarte priceput în treburile financiare, care le furniza
subsidii şi juca în acelaşi timp rolul unui ocult ministru de
Finanţe. Printre mul ţi alţii, fondatorii dinastiei Rotschild fuseser ă 
nişte „evrei ai Curţii".
De atunci termenul acesta se perimase. În occidentul Europei, evreii
ieşiseră din ghettouri. În scurt timp ajunseseră să deţină un rol  
de frunte în viaţa economică a vechiului continent. Dincolo de
Ocean, în Statele Unite ale Americii, se impuseser ă de mult ă
vreme.
Pe Gerson Bleichroder - înnobilat de Bismarck şi blagoslovit cu
particula von - nu-l supăra epitetul de „evreu al prinţului",  
fiindcă înalta protecţie a acestuia îi asigura o imunitate
binevenită în Germania bîntuita încă de un aprig antisemitism,
care, deşi nu atingea virulenţa progromurilor din Rusia, rămînea 
totuşi extrem de răspîndit.
Gerson von Bleichroder avea mare consideraţie pentru as-
censiunea materială a Rotschildzilor şi într-o oarecare măsură le 
copia procedeele. Pentru a deschide porţile bine păzite ale  
saloanelor aristocratice, care dădeau tonul la Berlin, devenise consul
onorific al Angliei. Dar această stratagemă nu-i reuşise, spre 
disperarea nevestei sale, Miriam, avidă să pătrundă în lumea  
consemnată în almanahul Gotha. Ce-i folosea averea uriaşă 
agonisită de soţul ei în mai puţin de zece ani, dacă nu izbutea  
să se desprindă din mediocritatea societăţii burgheze?
 Nici trecerea de care se bucura în ochii cancelarului Bis-
marck, al cărui devotat om de afaceri devenise, nu-l ajutase pe
Bleichroder s ă forţeze barierele mondene ridicate în calea   sa.
 Tenacitatea este însă în general răsplătită. Spre a-şi atinge 
scopul, sacrificase mari sume de bani, împrumutînd pe termen
lung pe cîţiva nobili bogaţi în documente de familie ce le  
ilustrau originea străveche şi foarte ilustră - unii dintre aceştia
pretindeau a coborî din personaje biblice - dar prin contre coup
atît de săraci, încît le şuiera vîntul prin buzunare. În schimbul
subsidiilor băneşti acordate, se mulţumea să fie văzut în  
compania lor la teatru, în restaurante, la cursele de cai ori în
trăsură. Toţi aceştia catadicseau s ă-i primească invitaţiile la 
baluri şi să se ospăteze la dineurile lui, avînd tainicul simţămînt  
că derogă. Aristocraţii cu o situaţie materială sigură, continuau 
să-l evite. Se spunea în surdină că înalta societate berlineză era  
 împărţită în două tabere. Cei care-l vizitau şi rîdeau pe seama
lui şi cei care rîdeau pe seama lui f ără să-i calce pragul. I se  
reproşau stîmgăciile, gafele, lipsa de maniere. Bleichroder se

164
 

prefăcea a nu şti că este criticat, ridiculizat, că în jurul s ău şi al  

soţiei sale se țeseau anecdote pline de haz usturător.
Dacă n-ar fi fost Miriam la mijloc, n-ar fi făcut atîtea eforturi  
spre a intra în graţiile aristocraţiei. Miriam era însă dornică să 
trăiască din plin, să epateze, să trezească invidii, răzbunîndu-se  
pentru tinereţea irosită în umilin ţă şi s ăr ăcie. Cînd o vedea  
violent fardată, înzorzonată cu podoabe scumpe, dar de prost
gust şi acoperită cu blănuri somptuoase iarna sau vara, îl
cuprindea un fel de milă şi atunci îi cumpăra tot ce voia ea, 
umplîndu-i dulapurile cu rochii şi bijuterii extravagante.
Dacă nobilimea făcea încă nazuri, corpul diplomatic, au 
grand complet, îi frecventa saloanele, fiindcă nicăieri în Ber lin
trataţiile nu erau mai alese, mai îmbelşugate. Tinerii secretari şi
ataşaţi de ambasadă puteau înnădi intrigi sentimen tale mai
mult sau mai puţin durabile, culegînd totdeodată in formaţii 
preţioase.
Bleichroder nu era atît de lipsit de fineţe precum se spunea.
La recepţiile rezervate aristocraţiei vieneze, nu-şi poftea rudele  
şi nici pe coreligionari, primiţi doar în cadru restrîns. Treptat,  
cercul relaţiilor sale nobile se lărgise, fiindc ă faima generozit ăţii  
lui - în realitate foarte calculat ă - îi determinase pe tot mai mulţi 
prinţi, conţi si baroni să-i solicite în taină sprijinul financiar.  
 Treceau prin birourile lui și solicitante cu rang nobil, care aveau
nevoie de bani mulţi spre a-şi achita datoriile făcute la jocul de 
cărţi, notele de plată ale croitoreselor si bijutierilor, subsidiile  
acordate în secret  amanţilor tineri. Ar fi fost absurd să se 
creadă că ajutoarele furnizate de Bleichroder erau  
dezinteresate. Nu cerea dobînzi mari, dar nu se sfia s ă pretind ă
ipoteci cînd cuantumul împrumuturilor depăşea anumite limite .
În felul acesta dirija un continuu transfer de propriet ăţi  
imobiliare din mîinile nobililor care se ruinau încet, dar s igur, în
mîinile sale.
Dar acestea erau afaceri marginale, în calitatea lui de
„evreu al prinţului" se ocupa nu numai de fructificarea capi-
talurilor cancelarului Bismarck, ci şi de al altor latifundiari cu
sînge albastru, care nu-şi permiteau să facă personal speculaţii 
la Bursă, îndeletnicire incompatibil ă cu rangul lor nobiliar.
Fiindcă bancherii din dinastia Rotschildzilor nu cuprinseseră 
şi Berlinul în imperiul lor financiar, Bleichroder atinsese în
lumea bancară din Germania culmi neatinse de confraţii săi din  
această ţară. În sfera intereselor lui intrau şi industria grea, și
construcţiile de căi ferate, şi comerţul cu str ăin ătatea, şi
exploatarea minelor de cărbuni, şi construcţiile navale. Averea

165
 

lui personală se cifra la multe sute de milioane de mărci, iar  

bijuteriile nevestei lui ar fi putut constitui un tezaur regal.
Ca aspect, acest titan al finanţelor nu se deosebea cu nimic
de burghezii care în jurul orei prînzului se plimbau molcom prin
Ring. Mijlociu de statură, puţin adus de spate, cu un profil 
semitic accentuat de părul lung, l ăsat de o parte si de alta a  
urechilor, și mai ales de ochelarii cu lentile groase, albăstrui, ce-
i fereau de lumina puternică a soarelui ochii slăbiţi şi bolnavi,  
purta costume elegante comandate la Londra. O camelie îi
decora invariabil butoniera de la rever. Dimineaţa, după ce-şi 
termina toaleta și îşi lua micul dejun, se privea cîteva clipe în
oglindă, atît cît îi permitea vederea. Reflecta atunci cu
melancolie asupra ironiei soartei care-i oferise posibilitatea de a
fi elegant abia acum, la bătrîneţe, cînd cochetăria lui nu mai  
putea cuceri nici o femeie. Avea atîtea costume în vasta sa
garderobă, încît pe multe dintre ele nici nu avusese ocazia s ă le  
poarte ....
Acum se pregătea să plece la Bancă. Întîrziase de la pro-
gramul de lucru pe care şi -l fixase singur, fiindcă în primele ore
ale dimineţii fusese asaltat de solicitanţi cu şi făr ă coroană 
nobiliară. Printre aceştia se aflase şi un foarte impor tant
personaj, Viktor, duce de Ratibor, prinţ de Corvey si de 
Hohenlohe-Waldenburg-Schillingfurst, general a la suite în ar-
mata prusiana, membru ereditar al Camerei Seniorilor şi mare
 posesor de cruce onorară al Ordinului Maltei. Ducele era verde la  
faţă. Îndată ce intrase în camera de lucru a lui Bleichroder, se 
aşezase pe un scaun spre a mai răsufla. Perle de sudoare îi îm-
borbodeau fruntea şi obrajii.
- Ai auzit, Bleichroder, ce ticăloşie a săvîrsit Strussberg?
- Am auzit ceva, înălţimea-Voastră.
- A abuzat de încrederea mea, Bleichroder. De încrederea mea și a miilor
de deponenţi care sînt pe punctul de a fi ruina ţi de acest  
escroc! Blestemată fie ziua cînd m-am lăsat încîntat de vorbele 
lui meşteşugite si am acceptat preşedinţia consiliului de 
administraţie al societăţii sale de construcţii de căi ferate.
- Ştiu că la ora actuală se află într-o oarecare dificultate.
- Dificultate? În curînd va fi declarat în stare de faliment. Închipuieşte-
ţi, după ce a obţinut concesiunea construirii unor căi ferate în 
România, a lansat un împrumut pe piaţa germană, necesar 
executării în termen, şi potrivit caietului de sarcini, a întregii
lucrări. Ei bine, ce crezi că i-a tre cut prin cap? Majoritatea
fondurilor deţinute le-a folosit în specula ţii bursiere. A  
achiziţionat acţiuni care la ora actuală nu mai au nici o valoare. În

166
 

public circulă zvonul că aş fi patronat această odioasă afacere. 

Nici eu, nici ceilalţi membri ai consiliului de administraţie nu  
avem vreun amestec în mal-versaţiunile lui Strussberg. Te rog 
să mă crezi!
- Sunt convins, Înălţimea-Voastră, replică bancherul.
Ducele făcu o pauză, apoi reluă cu ton de rugă:
- Îmi pare rău că sunt nevoit să fac acest demers. Dar  
dumneata, Bleichroder, eşti singurul om capabil s ă ne scoţi din 
impas.
Pe chipul bancherului plutea o expresie nedefinit ă.
- Ce-aș putea să fac eu? Să scot din buzunar banii cu care să 
acoper deturnările de fonduri şi celelalte nereguli s ăvîrşite de  
Strussberg?
Ducele de Ratibor îşi împreună mîinile:
- Trebuie să existe o soluţie, Bleichroder! Dumneavoastră, 
financiarii, sunteţi plini de resurse. Nu se poate, Bleichro der, să 
mă laşi pradă cîinilor. Dacă Strussberg și Ambron, complicele
lui, vor fi arestaţi, va veni rîndul nostru să fim lapidari, deşi nu  
suntem vinovaţi cu nimic.
- Înălţimea-Voastră, îmi dau seama că sunteţi o victimă. 
Strussberg v-a invitat să faceţi parte din consiliul de admi -
nistraţie spre a se folosi de numele dumneavoastră și a-i orbi cu
strălucirea lui pe deponenţi. Pentru ... amabilitatea  
dumneavoastră, v-a oferit jetoane grase şi unele participări la be-
neficii. Exact?
Ratibor avu impresia că desluşeşte o umbră de ironie în 
glasul bancherului. Rosti posomorît:
- Exact! Şi acum sunt tîrît în noroi.
- Nu trebuie să vă faceţi griji excesive, Înălţimea-Voastră! 
 Judecătorul de instrucţie, care va stabili vinovăţiile, v ă  va spăla 
de orice responsabilitate.
- Bleichroder, încearcă să fii rezonabil! Un proces de o  
asemenea natură m-ar ruina, chiar dacă pînă la urmă aș fi scos
din cauză. În eventualitatea că dumneata ai accepta să preiei 
administrarea societăţii, care și-ar continua activitatea normală, 
urmările penale s-ar  restrînge numai asupra lui Strussberg
şi a lui Ambron.
- Înălţimea-Voastră, nu sunt avocat, dar bănuiesc - în limita
slabelor cunoştinţe juridice ce posed - că raţionamentul
 Înălţimii-Voastre este într-o oarecare măsură just. V-aţi  
consultat desigur cu un om de legi...
- Fireşte, Bleichroder. Dacă iei asupra dumitale asocia ţia, 
mă salvezi si pe mine, şi pe ceilalţi membrii ai consiliului,

167
 

salvezi economiile nenumăraţilor oameni care le-au încredinţat 

lui Strussberg.
Ducele se congestionase la faţă. Tîmplele îi zvîcrieau. O 
durere surdă îi strîngea ceafa ca o gheară. Continuă cu dis -
perare:
- Bleichroder, dacă nu preiei dumneata această afacere, se 
va stîrni un scandal care va murdări întregul regim!
Bancherul rămase cu privirile aţintite spre covorul de  
Belucistan din mijlocul încăperii, ca și cînd ar fi căutat o inspi -
raţie în arabescurile delicat colorate. După o tăcere f ără sfârşit  
pentru vizitator, răspunse domol:
- Nu pot să vă dau un răspuns, Înălţimea-Voastră. Trebuie
să reflectez, să analizez datele problemei. . .
Exulta. Un duce, membru al uneia dintre cele mai vechi familii princiare
din Germania, îi implora ajutorul. El, Gerson Bleichroder, von Bleichroder,
avea puterea să-l cureţe de păcate sau să-l scufunde în iad.
- Da, da! Am să reflectez, Înălţimea-Voastră.
Secretarul îşi făcu aferat intrarea.
- Alteţa-Sa prinţul Bismarck vă pofteşte la Palatul  
cancelariatului, domnule.
- Bine, mulţumesc. Se întoarse spre duce: Am să vă 
 încunoştiinţez de îndată ce voi găsi o cale convenabilă pentru 
toate părţile în cauză, bineînţeles cu excepţia lui Strussberg. Pe  
el nimic nu-l mai poate scoate din porcăria în care s-a vîrît. 
Acum vă rog să mă iertaţi! Trebuie să plec!
Concedie pe ducele de Ratibor, aşa cum ar fi concediat pe
orice solicitant. Folosea doar un limbaj mai elegant.. .
Cînd se văzu pe pernele trăsurii, în drum spre cancelariat , îşi
trecu mîna peste faţă. Neîntreruptul lui șirag de triumfuri îi oferise
satisfacţii necuprinse. Dar începuse să obosească. Trăia într-o  
mare tensiune. Un pas greşit şi ar împărtăşi si tuaţia lui 
Strussberg. I-ar fi posibil să se retragă din afaceri și să ajungă la 
adinci bătrîneţi, bucurîndu-se de o linişte a spiritului a sigurată cu 
prisosinţă de venituri mai mult decît confortabile. Dar se
deprinsese cu lupta cotidiană aşa cum pruncii se deprind cu 
laptele supt de la sînul doicii.
Îndată ce ajunse la cancelariat, fu introdus în cabinetul 
prinţului Bismarck, care se afla î n compania lui Hohenlohe,
ambasadorul Germaniei la Paris. Bleichroder făcu imediat o asociaţie 
 între prezenţa lui Clovis Hohenlohe aici şi vizita pe care i-o 
făcuse ducele de Ratibor. Hohenlohe şi Ratibor erau fraţi.
Bismarck stătea la biroul său şi pufăia nervos dintr-o pipă.  
Bătea cu degetele darabana în braţul fotoliului, iar fruntea îi era  

168
 

 încărcată de nori. Niciodată nu-l văzuse Bleichroder atît de 

supărat. Lăsînd muştiucul pipei între dinţi, Bismarck începu s ă-i 
vorbească, deschizînd pe jumătate buzele:
- Bleichroder, aş vrea să-mi faci un serviciu. Să te ocupi 
personal de afacerea Strussberg şi să vezi ce mai poate fi 
salvat. Strussberg îşi va primi pedeapsa. Societatea, trecută în  
alte mîini, trebuie să reia construcţia căilor ferate, aşa cum şi-a  
luat angajamentul faţă de statul român şi de toţi acei care au 
participat cu fondurile lor băneşti la finanţarea acestei afaceri.
Nu-ţi cer imposibilul, Bleichroder. Îţi va da ceva de lucru treaba  
asta, dar o faci pentru Germania. Mai ales azi, nu avem nevo ie
de scandaluri finaciare.
Bleichroder se uită pieziş la prinţul de Hohenlohe, care  
stătea impasibil și absent, ca si cînd nu l-ar fi interesat discuţia 
purtată între cancelar şi bancherul s ău. „Jocul influen ţelor a 
 început să opereze", reflectă evreul. Spre a-şi salva fratele,  
Hohenlohe a intervenit pe lîngă cancelar, iar cancelarul mă 
solicită pe mine. Şi cum solicitarea lui Bismarck echivalează cu 
un ordin, jocul opţiunilor mele se reduce la o unică variantă:  
„acceptarea fără rezerve". Bleichroder cu noştea spiritul
răzbunător al cancelarului. „Bismarck, asemenea lui Iehova,
pedepseşte crima pînă la a treia sau la a patra generaţie", îşi  
zise bancherul. Se adresă zîmbind prinţului :
- Alteţă, devotatul dumneavoastră serv Bleichroder...
- Von Bleichroder, îl corectă Bismarck.
Bancherul înţelese că i se aminteau obligaţiile faţă de can-
celar, inclusiv mult comentata şi criticata-i înnobilare. Reluă 
supus.
- Vă asigur. Alteţă, că von Bleichroder se va strădui să se  
arate demn de încrederea Alteţei-Voastre. Mă voi ocupa de afacerea
Strussberg. Îmi permit doar să rog pe Alteţa-Voastră să-mi 
acorde sprijinul și mai departe. S-ar putea ca organele judiciare
şi de stat să-mi pună piedici.
- Mă voi ocupa de această chestiune. Sunt sigur că prinţul
Hohenlohe îți va mulţumi pentru sprijinul pe care îl acorzi indirect  
fratelui său, ducele.
Ambasadorul se înclină.
- Domnule von Bleichroder, îţi rămîn îndatorat.
Bancherul zîmbi umil.
- Mulţumiţi Alteţei-Sale prinţul Bismarck. Cancelarul cl ătină 
din cap.
- Bine, bine! Numai treburile s ă meargă cum trebuie!  
Dragul meu Hohenlohe, diseară eşti invitatul meu la cină. Te 

169
 

aştept la opt precis.

Hohenlohe se înclină iarăşi.
- Vă mulţumesc, Alteţă!
Înţelese că trebuia să se retragă. Bismarck avea desigur de 
discutat chestiuni personale cu evreul s ău.
După plecarea lui Hohenlohe, cancelarul pufăi de cîteva ori  
din pipă, rumegîndu-si gîndurile.
- Bleichroder, care este tendinţa la Bursă?
- Alteţă, majoritatea acţiunilor înregistrează scăderi da torită 
zvonurilor de război. Manifestă o tendinţă de urcare doar  
acţiunile legate de industriile de armament.
- Dar rentele de stat?
- Sunt în scădere accentuată, Alteţă. Mi-a ș îngădui chiar să 
vă sugerez a vă degaja de rentele de stat pe care le deţi neţi 
actualmente, precum şi de unele pachete de acţiuni ameninţate 
să se prăbuşească datorită agravării conflictului cu Franţa.
- O întrebare, Bleichroder! O atenuare a încordării franco-
germane şi un reviriment în favoarea păcii ar avea repercusiuni
imediate asupra Bursei?
- Desigur, Alteţă! Tendinţa de baisse ar fi urmată de o 
bruscă mişcare de hausse, care ar afecta şi rentele de stat.
- Cu alte cuvinte, această înviorare s-ar produce rapid.
- Fireşte.
- Primii informaţi despre răsturnarea situaţiei pe plan  
politic ar realiza beneficii uriaşe la Bursă, nu-i aşa?
- Desigur, Alteţă.
- Dacă, în schimb, încordarea internaţională s-ar agrava, 
tendinţa de baisse s-ar accentua în aceeaşi proporţie?
- Acestea sînt axiome în domeniul Bursei, Alteţă. Bismarck  
observă ca tutunul din pipă se consumase. Se  trezise pe
limbă cu un gust neplăcut de cenuş ă rece. Lăsă pipa pe  
marginea scrumierei.
- Bleichroder, în cursul zilei de mîine s ă nu te mişti de  
acasă. Să aştepţi mesajul meu. Dacă vei primi o invitaţie la 
Vairzin, înseamnă că vei alerga la Bursă şi vei vinde toate  
rentele mele de stat şi toate acţiunile susceptibile s ă înregis -
treze scăderi, în cazul unei iminente izbucniri a r ăzboiului. Dac ă 
te voi anunţa că invitaţia la Varzin se revocă, cumperi masiv  
acţiuni şi rente de stat.
„Deci mîine se va alege pacea sau războiul", reflectă ban-
cherul, foarte vioi la minte.
- Alteţă, mă voi conforma dispoziţiunilor Alteţei-Voastre!
- Încă o recomandare, Bleichroder! Nimeni nu trebuie s ă 

170
 

afle dacă va fi pace sau război, decît după apariţia primelor

comunicate în presă.
- Gura mea va fi cusută, Alteţă. Dealtfel, tranzacţiile în  
Bursă le voi face prin interpuşi. Prezenţa mea acolo și ope-
raţiunile pe care le-aş trata personal ar da de bănuit celor lalţi 
 jucători, foarte atenţi la tot ce se petrece în jurul lor,
- Foarte bine, Bleichroder!
Bancherul se retrase, repetîndu-şi ploconelile. Va executa,
desigur, dispoziţiunile cancelarului, dar nu se va sfii s ă bene-
ficieze personal de această veste trufanda. Bleichroder p ăr ăsi 
cancelariatul fredonînd un cîntec, ceea ce nu i se mai
 întîmplase de multă vreme.
*
**
- M-am săturat! M-am săturat de toţi şi de toate! explodă 
exasperat Monsieur Amedee Pigeon, zvîrlind peria cu care-şi
netezise pînă atunci părul orînduit cu cărare la mijloc.
Se aşeză suspinînd pe un scaun de lîngă Maşa de toaletă şi, 
lăsîndu-şi capul în jos, simţi cum i se umezesc ochi.
- M-am săturat! repetă exasperat. M-am săturat de prinţi și
de prinţese, m-am săturat să fiu servit de lachei obraznici, m-
am săturat de palatul ăsta lugubru, de culoarele lui întunecate,  
m-am săturat de eticheta de aici, mai severă, mai apăsătoare 
decît disciplina cazonă, m-am săturat să tot aud la ferestrele 
dormitorului meu mersul sacadat al soldaţilor din gardă! Nu mai 
pot! Nu mai pot! Dacă situaţia asta mai durează mult, 
 înnebunesc! ... Şi eu nu vreau să înnebunesc! Nu! Categoric,
nu!
Pendula din cui, încrustată într-o raclă de abanos și de
sticlă, scoase un sunet cristalin. Monsieur Amedee Pigeon se  
uită cu groază la cadranul auriu. Peste un sfert de or ă tre buia
să se prezinte în cabinetul de lucru al împăr ătesei şi acolo   să 
 înceapă  calvarul de fiecare seară: lectura acelor romane fade,
siropoase, care-l făceau să-şi ia cîmpii. Şi nu le citea o  dată, ci 
de două ori, spre a sări peste pasajele care ar fi lovit neplăcut 
augustele urechi cu îndrăznelile lor licen ţi oase. Poate că 
 împărătesei si celor patru prinţese le-ar fi pl ăcut să asculte, din 
cînd în cînd, și cîte o scenă de dragoste, limitată dealtfel la un 
sărut pe dosul palmei, după ce amorezul cobora îndrăzneţ 
mănuşa iubitei pînă la începutul degete lor. Dar contesa von
Hacke, dame du palais, o bătrînică timidă și sperioasă, nu uita 
să-l întrebe ori de cîte ori îl prindea singur pe sal ă: „Sper că ai 
eliminat pasajele shoking, Monsieur Pigeon!”

171
 

 Tot el avea sarcina să corijeze scrisorile prinţeselor, scrise -

toate, vai! - într-o franţuzească atît de scîlciată, încît el, Amedee,  
trebuia să le refacă de la început şi pînă la sfîrşit, avînd grij ă de 
fiecare dată să laude pe autoarea Maşacrului lingvistic: „Alteţă,  
zi de zi faceţi progrese! În curind veţi scrie scrisori ca o 
adevărată pariziană". Odată, Monsieur Amedee Pigeon crezuse 
că îl loveşte apoplexia cînd prinţesa Charlotte îl întrebase 
candid: „Monsieur Pigeon, cînd crezi c ă am s ă pot compune 
scrisori cu Madame de Sevigne? Aș vrea s-o fac praf pe vara mea,
Louise!"
Cu cîtă sadică plăcere i-ar fi declarat că nici ea şi nici vara ei  
nu vor reuşi în vecii-vecilor să scrie corect franţuzeşte, fiindc ă 
erau leneşe şi proaste, iar profesoarele lor de limba francez ă 
atingeau culmile ignoranţei. Dar nu o făcea, fiindcă îi era fric ă,  
fiindcă nu voia să-şi piardă slujba bine plătită.
Oftînd, se ridică de pe scaun şi trecu din nou în fa ţa oglin zii,
 îşi înnodă cravata-plastron și o împodobi cu un ac încrustat cu un
minuscul topaz, iar după ce îşi încheie redingota, se privi critic  
 în oglindă, pe toate feţele, fiindcă marea maestră a Casei 
reginei, Excelenţa-Sa contesa von Schulemburg-Burg-
Scheidungen - oh, ce teutonică înșiruire de nume - îi pretindea să fie 
 întotdeauna îmbrăcat a quatre epingles. Contesa von
Schulenburg era foarte mîndră de titlul ei de exce lenţă, legat de 
rangul său la Curte. Să fi îndrăznit cineva să i se adreseze  
omiţînd excelenţă! Şi-ar fi aprins un snop de paie în creştet.
Îşi părăsi apartamentul și după ce făcu o scurtă vizită în  
biblioteca palatului, de unde luă romanul „Monsieur de Camors" 
de Octave Feuillet, o peltea romanţioasă şi melodramatică, se 
 îndreptă spre cabinetul de lucru al împăr ătesei. Dacă nu l-ar fi
stimulat perspectiva unei moşteniri care avea să-i asigure o  
existenţă onorabilă, lipsită de prezenţa exasperantă a capetelor  
 încoronate şi a progeniturii lor, de mult şi-ar fi făcut seama. Ar fi 
 înghiţit un pumn de ace cu gămăl ie ori s-ar fi aruncat - cu o piatră 
agăţată de gît - în vreunul din lacurile din jurul Berlinului.
Cu romanul lui Feuillet sub braţ, pătrunse în înc ăperea în  
care partea feminină a familiei imperiale - mai puţin prinţesa de 
Coroană - se şi întrunise în prezenţa nelipsitei doamne von
Hacke.
Monsieur Amedee Pigeon făcu o reverenţă în faţa împără-
tesei, care picta o acuarelă de dimensiuni modeste, aşezată pe 
un şevalet înalt, și se ploconi spre cele două prinţese prezente.
Charlotte, cea mai mare, avea 15 ani, iar Victoria, cea mai
mică, 9. Salută şi pe doamna von Hacke, apoi se aşeză pe 

172
 

scaunul său. Desfăcu volumul şi tuşi dregîndu- și glasul, aşa cum

făcea întotdeauna înainte de a-şi începe lectura.
- Un moment, Monsieur Pigeon! îi spuse împărăteasa 
zîmbind cu bunătate. Să-i aşteptăm şi pe prinţi!
- Prea bine, Majestate! răspunse supus Amedee Pigeon.
Momentele acestea, cînd trebuia s ă stea nemişcat, în aş-
teptarea îngăduinţei de a-şi începe lectura, i se păreau cele mai 
chinuitoare. Eticheta nu-i permitea s ă se uite la împ ăr ăteasă 
sau la vreuna din prinţese. Nici asupra doamnei von Hacke nu-şi 
putea aţinti privirile, căci nu s-ar fi cuvenit. Trebuia deci să 
adopte o expresie neutră, căci dacă ar fi admirat, de pildă,  
tablourile sau obiectele de artă aşezate pe mese ori pe piedestale,
ar fi dat impresia că le ignorează pe augustele membre ale 
familiei imperiale.
Prinţii Wilhelm - 16 ani - și Heinrich - 13 ani - intrară zgomotoşi.
Monsieur Amedee sări de pe scaun şi îi întîmpin ă frîngîndu-
se de mijloc.
- Bonsoir, Monsieur Pigeon! spuse prinţul Wilhelm.
- Bonsoir, Monsieur Pinson! rosti prinţul Heinrich, care-nu  
pierdea ocazia să i se adreseze folosind de fiecare dată numele
altei păsări.
Ca de obicei, ieftina glumă princiară provoacă o blîndă do-
 jana din partea împărătesei:
- Voyons, Heinrich, îl superi pe Monsieur Pigeon!
 Tot ca de obicei, lectorul se înroşea, bolborosind încurcat:
- Oh, Alteţa-Sa este atît de spirituală!
- Putem începe! zise împărăteasa, în vreme ce tinerele  
vlăstare imperiale se aşezau pe scaune.
Monsieur Pigeon desfăcu iarăşi volumul, dar fu întrerupt din 
nou de apariţia Excelenţei-Sale contesa Schulenburg, care purta 
sub braţ o mapă de piele roşie. După privirea contesei,  
 împărăteasa înţelese că i se aduceau veşti interesante.
- Monsieur Pigeon, în seara aceasta întrerupem lectura! O
vom continua mîine. Copii, duceţi-vă la culcare! Amelie,  
dumneata rămîi aici! se adresă contesei Hacke.
Prinţesele şi prinţii - - înc ântaţi că scăpaseră de corvoada 
lecturii - f ăcură cîte o reverenţă împărătesei, apoi ie șir ă, cei 
dintîi. Înainte de a închide uşa în urma lui, prinţul Heinrich 
aruncă peste umăr lectorului un sonor:
- Au revoir, Monsieur Chouette!
Francezul zîmbi silit, iar dup ă cîteva ploconeli păr ăsi la  
rîndul său încăperea.
- Luise, ia loc! o pofti împărăteasa pe contesa Schulenburg.

173
 

Ce noutăţi?
- Majestate, mi-am îngăduit să vă aduc programul cere-
moniilor, cu prilejul vizitei Ţarului Aleksandr, precum și com-
poziţia suitei sale ...
Împărăteasa făcu o mutră dezamăgită:
- Numai atît?
- Nu m-aţi lăsat să termin, Majestate. Este vorba nu nu mai
de suita oficială, ci şi de cea oficioasă.
Augustei îi scînteiară ochii:
- Să nu-mi spui că şi-a adus ţiitoarea? Aşa cum a făcut în 
timpul Expoziţiei universale de la Paris!
- Majestate, prinţesa Katia Dolgoruki îl însoţeşte pe Ţar şi va  
locui într-o vilă din apropierea ambasadei ruse. Împărăteasa se 
strîmbă scîrbită.
- Fiecare om are organe ruşinoase, dar nu şi le arată în 
public. Ţarul sfidează în aşa hal opinia publică, încît îşi glo rifică 
propria turpitudine. Mă întreb ce simţăminte încearc ă biata  
Ţarină?
- Ţarina este o martiră! interveni contesa Hacke indignată.  
Marea maestră trecu la altă ordine de idei:
- Majestate, se pare că rușii îi vor da serios de furcă prin-
ţului Bismarck.
Împărăteasa îşi subţie buzele.
- Cine seamănă vînt, culege furtună! Cancelarul va suferi
consecinţele propriei lui agresivităţi. Şi-a închipuit c ă poate  
dicta întregii Europe aşa cum dictează bietei Germanii ...
De o mîndrie maladivă, iute la mînie, inflexibil ă, îl detesta pe  
Bismarck, socotindu-l doar un parvenit setos de putere.
Cancelarul i-o plătea cu aceeaşi monedă. O acuza că exercită o 
 înrîurire nefastă asupra soţului ei, împăratul, că se lasă in -
fluenţată de intriganţi, că dă ascultare cancanurilor de la Curte,  
că pune piedici realizării politicii imperiale.
Bismarck încercase în nenumărate rînduri s ă-l convingă pe 
 împărat a interzice suveranei amestecul în treburile de stat. ÎI
ameninţase chiar că va demisiona dacă împărăteasa va mai 
pune piedici împlinirii planurilor lui. S ătul de asemenea sce ne,
Kaiserul pretinsese soţiei sale să ceară scuze cancelarului.  
Augusta îl privise de sus: „Eu? Eu să cer scuze parvenitului? M ă 
crezi poate nebună, Wilhelm! Prefer s ă pierd Coroana decît să 
mă înclin în faţa acestui individ care te-a transformat într-o  
fantoşă lipsită de voinţă".
Părăsise încăperea trîntind furioasă uşa. După exploziile  
verbale ale Augustei, Kaiserul explica intimilor săi cu ton de 

174
 

scuză:
,,Eh, ce pot să fac! Sîngele rusesc al împărătesei iese cîte-
odată la suprafaţă!"
Făcea aluzie la ascendenţa ei imperială. Fiică a marelui  
duce de Saxa-Weimar, era nepoată a ţarului Paul I. Caracterul ei 
fantasc, neîmblînzit, avusese o puternică înrîurire şi asu pra
tînărului prinţ Wilhelm, fiul Kronprinzului, care ajunsese s ă-i 
 împărtăşească antipatia faţă de cancelar.
„Atîta timp cît va trăi împăratul Wilhelm, declarase o dată
Bismarck prinţului de Hohenlohe, Reichul va înflori. După 
moartea lui, potopul se va abate asupra Germaniei".
Dezacordul dintre împărăteasă şi nora ei, soţia 
Kronprinzului, ridica un semn de întrebare în mintea curtenilor.
Amîndouă îl urau pe Bismarck, dar între ele nu se puteau 
 înţelege.
„Noroc că între împărăteasă şi prinţesa de Coroană există o  
mare dihonie, spunea Bismarck colaboratorilor apropiaţi. Dacă 
s-ar fi unit împotriva mea, nu ştiu ce m-a ș fi f ăcut."
Destăinuirile contesei Schulenburg asupra Katiei Dolgoruki 
aprinseră iarăşi pe Augusta.
- Sper că Ţarul nu va avea neobrăzarea să-şi aducă ibovnica
aici, la Curte!
- De la despoţii orientali te poţi aştepta la orice, spuse 
cutremurîndu-se contesa Hacke.
- Bismarck este atît de lipsit de scrupule, relu ă împ ăr ăteasa,
 încît ar fi în stare să acorde amantei imperiale onorurile
datorate unei regine, numai spre a-l face pe Ţar să-i accepte
 planurile.
Augusta lăsase deoparte acuarela.
- Majestatea-Voastră poate să fie liniştită, încercă să o  
domolească marea maestră. Katia Dolgoruki nu va veni la 
Curte. Nu are un statut oficial.
- Bine că nu s-a oficializat rangul de „damă a ţarului"! fornăi  
Augusta.
- La Berlin, Katia Dolgoruki se află incognito, Majestate.
- Mulţumescu-ţi, Doamne! îşi făcu împărăteasa semnul  
crucii.
*
**
La orele opt precis, prinţul de Hohenlohe sosi la reşedinţa  
cancelarului Bismarck, răspunzînd invitaţiei acestuia. Nu-și
făcea iluzia că-l va găsi pe amfitrion printre oaspeţi. În ase-
menea ocazii, Bismarck apărea abia după orele unsprezece, 

175
 

fiindcă pînă atunci rezolva hîrtii oficiale în cabinetul s ău de lucru  

sau primea în audienţă diverse personalităţi marcante, de care  
nu avusese timp să se ocupe în cursul zilei.
În absenţa soţului ei, prinţesa Bismarck îi î ntîmpina pe in-
vitaţi cu o amabilitate puţin obişnuită doamnelor de rangul ei.
 Johanna Bismarck rămăsese aceeaşi femeie inimoasă, vrednică, 
simplă și plină de generozitate. Ştia s ă fie tot atît de  
binevoitoare cu prinţii, cît şi cu burghezii de rînd. Îmbrăcată 
sobru, păstra o nealterată cumpătare şi în vorbire, şi în ma -
niere.
În preajma prinţesei se afla Herbert Bismarck, în redingotă 
și cu plastron gris-perle. Cu o jovialitate condescendentă, f ăcea  
glume nu întotdeauna reuşite. Herbert, aprecia prin ţul  
Hohenlohe, ilustra teoria neputinţei vlăstarilor coborîţi din genii,  
de a se ridica deasupra mediocrităţii. Prinţul Bismarck, orb la  
imperfecţiunile fiului s ău, preg ătea terenul spre a -l înscăuna 
mai tîrziu cancelar al Reichului. Aceste reflec ţii îl f ăcur ă pe  
Hohenlohe să ajungă la concluzia că si „marele" Bismarck avea 
„micile" lui slăbiciuni.
Pe o masă lungă aşezată în sufragerie erau orînduite pe t ăvi 
de argint tot felul de bunătăţi: cîrna ţi, brînzeturi variate,  
sardele, heringi, icre negre, ouă răscoapte, dulciuri şi fructe,  
foarte multe fructe. Pe bufet stăteau aliniate nenum ărate sti cle
cu bere, băutura preferată a cancelarului. Toate acestea  
dovedeau gusturile lui simple, repulsia faţă de reţetele gas-
tronomice complicate. Aceleaşi gusturi se evidenţiau și în mo-
bilierul sobru, burghez, a cărui soliditate constituie elementul  
de căpetenie.
Printre însetaţi se aflau bărbaţi politici partizani ai can -
celarului, diplomaţi germani, precum si cîţiva prieteni din 
copilărie. Majoritatea veniseră cu soţiile. Cunoscînd gusturile 
amfitrionului, mai toate purtau rochii închise la culoare, cu
bijuterii puţine şi discrete.
Prinţul Hohenlohe, în felul său un sibarit, aprecia statornicia  
cancelarului, care ajunsese în culmea gloriei, fără s ă renunţe la 
moravurile simple ale junkerilor.
Ambasadorul observă cu interes că sosirea Ţarului 
Aleksandr la Berlin, anunţată pentru diminea ţa următoare,  
devenise subiectul de căpetenie al comentariilor. Nu era pentru 
 întîia dată că autocratorul tuturor Rusiilor făcea o vizită un -
chiului său, Kaiserul. Subiectul discu ţiilor dintre cei doi îm păraţi 
avea să îmbrace de data aceasta un caracter politic mai 
accentuat, datorită tensiunii franco-germane. Deşi presa nu 

176
 

menţionase decît în treacăt şi în termeni voalaţi, nervozitatea

manifestată de Londra și Sf. Petersburg, oamenii politici aviza ţi  
ştiau că la Berlin se pregătea o bătălie diploma tică.
Hohenlohe asculta părerile tuturora, dînd răspunsuri evazive
ori de cîte ori i se cerea părerea.
La unsprezece îşi făcu apariţia şi Bismarck. Cu forţată bună-
dispoziţie - Hohenlohe remarcă nuanţa - amfitrionul schimbă 
amabilităţi și glume cu mai toţi oaspeţii. Făcu pînă si cîteva 
complimente unor doamne, foarte flatate de atenţia  lui.
Hohenlohe, care-si cunoştea bine „patronul", desluşi crisparea
abia vizibilă a şanţurilor adinci din obrajii acestuia, expresia
ochilor săi obosiţi, nervozitatea gesturilor. După un timp,  
Bismarck făcu semn ambasadorului său la Paris să-l urmeze
 într-o cameră alăturată.
Îndată ce se văzură singuri, cancelarul îşi lepădă masca  
 jovială şi se adresă cu seriozitate diplomatului:
- Prinţe, în cursul dimineţii de mîine se va juca soarta Europei.
Înainte de a deschide discuţiile cu Ţarul si cu Gorceakov, voi 
primi vizitele ambasadorului austriac și ministrului
plenipotenţiar al Italiei. De răspunsurile acestor diplo maţi 
depinde atitudinea pe care o voi adopta faţă de Anglia și de
Rusia. Poate că eu voi reuşi să obţin de la ei, în ceasul al  
doisprezecelea, ceea ce n-au izbutit ambasadorii noştri de la
Viena şi Roma.
Hohenlohe zîmbi sceptic:
- Austria nu-mi inspiră încredere. Împăratul Franz-Josef are 
memoria tenace. Nu uită înfrîngerea de la Sadowa. În 1870 a
 încercat să schiţeze o alianţă cu Italia și Franţa împotriva
noastră. Prinţesa de Metternich, soţia fostului ambasa dor
austriac la Paris şi vară a lui Andrassy, clama cui voia s-o 
asculte că Austria nu ne-a declarat război fiindcă a fost  
 împiedicată de Rusia.
- Ei da, rușii ne-au fost recunoscători fiindcă i-am ajutat s ă 
 înăbuşe insurecţia polonezilor. Franţa, abandonată de ei ieri, a  
devenit marea lor dragoste de azi.
- Optica lor politică s-a schimbat între timp, Alteţă.
- O optică foarte versatilă!
- Oamenii politici sunt în general versatili, Alteţă. Sta tornicia
nu are trecere decît în ochii oamenilor de rînd şi cu principii
solide. Trist, dar adevărat.
- Totuşi, pusă în faţa pericolului slav, Austria va fi silită să 
ne ceară sprijinul.
- Să ni-l ceară, Alteţă, dar nu să ni-l şi dea. Cît priveşte

177
 

Italia, este un stat prea  puţin important ca să joace un rol în 

actuala criză.
- Să nu dispreţuieşti niciodată statele mici și nici pe cele cu un
potenţial militar scăzut, prinţe. Napoleon a nesocotit acest  
principiu cînd a invadat Spania, o putere de mîna a treia, o
umbră palidă și rahitică a Spaniei lui Carlos Quintus. Poporul 
spaniol, ridicat împotriva opresorilor străini, i-a măcinat
numeroase corpuri de armată. Dacă Napoleon ar fi avut acest 
surplus de trupe în campania din Rusia sau la Waterloo,   alta ar
fi fost astăzi harta Europei. Dacă marile puteri uită experien ţa  
lui Napoleon, fac o greşeală pe care o pot plăti cu lacrimi de 
sînge.
- De acord, Alteţă. Italienii, deşi latini, ca şi spaniolii,  
sunt lipsiţi de energia şi combativitatea ibericilor. Afar ă de  
aceasta, li se aplică și lor teoria versatilităţii. Noi i-am soco tit
prieteni, fiindcă ne-am ridicat împotriva autorităţii tem porare a
Papei, obstacolul principal în calea întemeierii Italiei unificate.
Astăzi regele Victor Emanuel al II-lea îi subven ţionează în taină 
pe iezuiţii expulzaţi din Italia.
- Refuz s ă cred că austriacii vor îmbrăţişa cauza ruşilor,  
duşmanii lor de moarte. Mîine de dimineaţă, prinţe, vom cu -
noaşte hotărîrea destinului. ..

Gemînd, cancelarul Bismarck se trezi din somn. Năduşeala îi 

năclăise fruntea şi obrajii. Simţea pe grumaz umezeala gu-
lerului cămăşii lipit de piele. Întregul trup era scăldat într-o  
sudoare fierbinte, neplăcută. Îl chinuise din nou coşmarul acela
obsedant, care-și avea izvorul în copilărie. Retrăia în vis anii 
 întunecaţi, petrecuţi între zidurile reci, inospitaliere ale  
pensionului Plamann. Instructorii îl trezeau diminea ţa lovindu-l
 peste șale cu latul unei săbii. Acest s ălbatic tratament matinal 
făcea parte din educaţia sportivă impusă tinerilor vlăstari ai  
 junckerilor, destinaţi să poarte uniforma militară deopotrivă cu 
mai toţi înaintaşii lor, de-a lungul unui șir neîntrerupt de
generaţii. Retrăia cu groază pedepsele aspre, de cele mai multe  
ori nemeritate, care plouau pe capul elevilor, c ăci pretexte se  
găseau destule. În visele lui urîte, se revedea în faţa tablei  
negre fără a fi în stare să traseze o singură linie, fiindc ă bucata  
de cretă i se fărîmiţa în mîini. Alteori i se dădeau spre rezolvare  
probleme imposibil de rezolvat, îşi tortura creierul, c ăutînd cu  
disperare soluţii spre a scăpa de loviturile de cravaşa ce aveau 
să se abată asupra lui. În instructorii absurzi şi sadici se deprinsese
să vadă nişte duşmani de moarte. Impresiile-i din copilărie 

178
 

lăsaseră urme atît de adinci, încît şi acum încerca de multe ori

senzaţia că îl pîndesc din umbră tot felul de vrăjmaşi. Pîn ă şi pe  
cei mai apropiaţi colaboratori îi privea cu suspiciune. Era 
convins că toţi b ărbaţii politici îi pîndeau locul. Şi atunci se  
apăra, aplicînd sancţiuni severe sau îndepărtînd numeroşi  
oameni, fără ca aceştia să se fi făcut cu ceva vinovaţi faţă de 
el. Era atît de irascibil, de coleric, încî t într-unul din momentele lui de
luciditate declarase lui Hohenlohe: „Veninul din ficat mă îm-
pinge adeseori la acţiuni nejustifieate! Da, da, mă face să-mi pierd 
liberul arbitru, ceea ce este foarte grav!" .
Coşmarurile îi tulburau somnul ori de cîte ori evenimentele
politice îi sporeau tensiunea nervoasă. Vizita țarului, cu toate
implicaţiile ei, îl punea pe cărbuni aprinşi.
Se uită la ceasul de pe noptieră, luminat de lampa aprinsă 
toată noaptea. Se făcuse patru şi un sfert. Coborî din pat, îşi  
trase pe mîneci un halat şi trecu la fereastr ă. Dădu draperiile la
o parte şi deschise geamurile. Noaptea atîr na grea asupra firii.
De undeva auzi lătratul unui dulău. Cei doi cîini imenşi, tolăni ţi  
pe covorul de la picioarele patului, mîrîiră. Coloşii aceştia, de un  
negru-albăstrui ca antracitul, erau  prietenii lui cei mai buni.
Acasă îl urmau peste tot. Uneori cobora cu ei în cabinetul său 
de lucru de la cancelariat. Îl amuza expresia de teamă a 
ambasadorilor străini, a funcţionarilor superiori veniţi cu hîrti i la
semnat.
Stătu un sfert de oră faţă în faţă cu noaptea, depănîndu- și
gîndurile. Recapitula discuţia purtată în ajun cu Hohenlohe. 
Acest prinţ mediatizat era inteligent, avea experien ţă, fler și pe
deasupra părea să-i fie devotat. Dar cine poate şti ce zace în
mintea unui om?
Se îmbrăcă fără să apeleze la serviciile valetului și, urmat de
cîini, trecu în bibliotecă. Luă dintr-un raft un tratat de fi lozofie
de Hegel. Zîmbi. Trecuseră luni de zile de cînd nu mai  
frunzărise o carte. Treburile politice îi acaparau întreaga  
existenţă.
Se aşeză într-un fotoliu şi deschise volumul la un capitol 
care-l interesa odinioară: ,,Fazele succesive ale evoluţiei uni -
versale", începu lectura, îl impresiona logica strînsă a teo riilor
expuse, frumuseţea polisilogismelor: ,,Ceea ce numim suflet nu
este decît somnul spiritului, spiritul pasiv" . . . Repet ă: „Somnul  
spiritului. . . somnul spiritului .. . somnul spiritului . . ."
Aţipi cu volumul deschis sprijinit pe genunchi. Valetul îl g ăsi  
sforăind, cu bărbia înfiptă în piept, cu m îna întinsă peste 
paginile tipărite . . .

179
 

La orele unsprezece, cancelarul Bismarck, în uniformă de 

colonel al cuirasierilor de gardă, stătea pe peronul gării din  
Berlin, alături de împăratul Wilhelm, și aştepta trenul care avea
să-l aducă pe ţar, împreună cu suita lui. În depărtare  apăruse 
deja imensul cap al şarpelui de fier, scoţînd pe n ări scîntei și
fum. Ochii numeroaselor personaje în veșminte de gală, grupate pe peron 
 în ordinea importanţei, se îndreptară într-acolo. Soarele se 
oglindea în instrumentele muzicale ale fanfarei, în decora ţii, în  
fireturi, dîndu-le strălucire.
Printre înalţii demnitari prezen ţi la ceremonie se afla şi  
prinţul de Hohenlohe. Deşi era unul dintre actorii dramei care  
avea să fie jucată în viitoarele ore, p ăstra un fel de detaşare  
faţă de evenimentele în curs, ceea ce îi îngăduia să fie în  
acelaşi timp și spectator. Admira aparenta impasibilitate a
cancelarului, deşi acesta ascundea în străfundul sufletului s ău  
amărăciunea înfrîngerii. Bismarck, reflectă el, era un actor  
rafinat. Numai aşa se explica degajarea cu care privea spre
trenul imperial. Hohenlohe cunoştea rezultatul audienţelor  
acordate de cancelar în primele ore ale dimineţii trimişilor 
diplomatici ai Austro-Ungariei şi Italiei. Guvernele celor dou ă 
state găsiseră formule politicoase spre a-şi justifica refuzul de a 
sprijini Germania. Hohenlohe regreta că profeţia i se împlinise.
Îl însoţise pe Bismarck în drumul s ău de la cancelariat la  
gară. Acolo, în trăsură, ascultase vorbele încărcate de amără-
ciune ale omului care visase să ridice Reichul german pe 
culmi nemaiîntîlnite în trecutul istoric. Acum era hot ărît s ă 
cedeze.
„Dar asta nu înseamnă că sunt un înfrînt, adăugase 
Bismarck cu reţinută mîndrie. Ceasul răfulielilor a fost doar 
amînat. Şi Anglia, şi Rusia, şi Italia, și Austro-Ungaria îşi vor
plăti nesocotinţa. Voi face din Italia şi Austro-Ungaria nişte  
sateliţi ai Germaniei. Iar pe englezi şi pe ruşi î i voi pedepsi cu
 propriile lor arme ..."
 Trenul trase la peron, salutat cu urale de comandă. Garni-
tura încremeni în scîrţîit de frîne, astfel încît vagonul ţarului se  
opri în dreptul covorului roşu pe care stătea ţeapăn împăratul
Wilhelm, îmbrăcat în uniformă de general rus şi încadrat de 
Kronprinz și de Bismarck.
Portiera vagonului imperial se deschise şi în prag se ivî ţarul  
Aleksandr în uniformă de general german. Privirile lui se 
plimbară asupra peronului înţesat de oficialităţi şi de trupe. Era 
 într-o excelentă stare de spirit, îl dispunea vremea fru moasă, 
ambianţa de sărbătoare, întîlnirea cu împăratul Wil helm,

180
 

preţuitul său unchi, dar mai ales îi dădea aripi prezen ţa iubitei  
lui Katia, de care n-ar fi conceput să se despartă nici pentru  
cîteva zile. La ţarină, rămasă la Sf. Petersburg, nu se   mai
gîndea. Interminabila ei boală începuse să-l plictisească. O 
compătimea pentru suferinţele ei fizice şi morale. Departe de  
ea se simţea însă tînăr, plin de vioiciune, de energie şi, mai cu  
seamă, capabil de fapte mari.
În urma ţarului coborau din vagon demnitarii Curţii im -
periale ruse, aghiotanți şi personalităţi politice. Printre aces tea
se remarca prinţul Gorceakov. O expresie de satisfacţie 
răutăcioasă plutea pe chipul său ridat. Sosea la Berlin înarmat 
cu cele mai puternice atu-uri. În sfîrşit, îl prinsese la strîmtoare pe
Bismarck, marele său rival. Acum îl va juca aşa cum îi va 
conveni.
Ţarul și împăratul Wilhelm îşi dădură acolada. Fanfara 
intona imnul imperial rus şi pe cel german. Apoi Aleksandr,
 însoţit de Kaiser, inspecta compania de onoare, în vreme ce 
fanfara cînta „Onorul la general".
Lordul Odo Russell, ambasadorul Marii Britanii, se afla în
grupul membrilor corpului diplomatic. Zîmbind în colţul gurii, se  
uita la cei doi cancelari, rus și ger man, cu o cordialitate plină de 
făţărnicie. Urmă prezentarea demnitarilor germani şi a agenţilor
diplomatici străini, apoi cei doi suverani p ărăsiră gara într-o 
trăsură a la Daumont, escortată de un detaşament de cuirasieri  
de gardă.
Într-una din trăsurile încadrate în impunătorul cortegiu, care  
se îndrepta în uralele mulţimii spre palatul imperial se afla Herr  
von Madai, directorul Poliţiei. Vizitele anuale ale tarului la Berlin  
 îi puneau nervii la grea  încercare. De la o vreme, anarhiştii îi
hăituiau pe monarhi mai straşnic decît îi h ăituiau vînătorii pe  
iepuri și pe fazani. Cînd sosea Aleksandr II, îşi pierdea şi somnul
și pofta de mîncare. Ştia că acesta fusese nu de mult ţinta unor 
atentate nereuşite, atît la Sf. Petersburg, cît şi la Paris. La
Berlin, asemenea isprăvi nu trebuiau să se repete. În ajunul
vizitei imperiale, titularul departamentului internelor, contele
Eulenburg, îl chemase în cabinetul său de la minister: „Bag ă de 
seamă, von Madai, răspunzi cu capul de securitatea Ţarului!  
Dacă va fi victima vreunui atentat aici, la Berlin, nu-ţi rămîne 
decît să-ţi tragi un glonte în tîmpl ă! Ne-am înţeles?" Von Madai 
nu ridicase obiecţii. Dar se pusese temeinic pe lucru. Din 
ordinul său fuseseră arestaţi preventiv ori puşi sub 
supraveghere sute de suspecţi. Mobilizase toate for ţele  
poliţieneşti. Siguranţa şi serviciile secrete. Se putea bizui şi pe  

181
 

un important număr de militari, puşi provizoriu la dispozi ţia 

departamentului Internelor de către generalul von Kameke,  
ministrul de Război. După ce amplasase toate elementele de
pază în dispozitiv, von Madai se rugase fierbinte Domnului s ă-l
ferească de ghinioane. Dialogul cu Atotputernicul îl desf ăşurase  
 între pereţii locuinţei sale. Directorul Poli ţiei era un catolic 
convins, dar socotea prudent să-şi ascundă credinţa religioasă, 
spre a nu risca să-şi piardă postul.
Odinioară, pe cînd era recrut la infanterie, îl înnebuneau
marşurile istovitoare de cîte cincisprezece sau douăzeci de 
kilometri. Ca să i se pară mai scurte, îşi alegea pe parcurs  
felurite obiective din aproape în aproape: o bornă kilometrică, 
un tufiş pe margine de şanţ, o casă ori o fîntînă. Jocul acesta se  
repeta aparent la infinit.
Cînd trăsura cu cei doi monarhi sosi la ambasada rusă, unde 
ţarul avea să locuiască pe tot timpul şederii sale la Berlin, von 
Madai respiră uşurat. Primul obiectiv - din aproape în aproape -
fusese atins, fără incidente. Nădăjduia că și restul vizitei
imperiale se va derula în aceeaşi ordine perfectă, astfel încît la  
sfîrșit să poată primi de la augustul oaspete decoraţia conferită 
tuturor demnitarilor germani care aveau vreo legătură cu  
primirea oficială . . .
Marele maestru al ceremoniilor, contele Stillfried d'Alcantara und Rattonitz,
era un personaj impozant, grav, rigid, care veghea cu severitate asupra
respectării protocolului în toate manifestănle vieţii de la Curte .
În concepţia lui, eticheta constituia osatura monarhiei, iar ceremonialul
devenea un riguros ritual, mai important chiar decît formalismul religios.
Kaiserul se conforma indicaţiilor pe care contele Stillfried i le  
supunea cu cel mai profund respect, dar şi cu intransigen ţă,  
fiindcă în sinea lui le recunoştea necesitatea. Un suveran este
asemenea unui actor aflat într-o reprezentaţie permanentă. 
Pompa cu care se înconjoară nu face decît să-i ridice prestigiul,  
să-l plaseze în galeria semizeilor.
Contele Eulenburg, influenţat de directorul Poliţiei, încer case
să-l convingă pe Stillfried a simplifica ceremonialul vizitei
ţarului, astfel încît acesta să nu fie nevoit a figura în acele  
splendide cortegii oficiale, foarte apreciate de public, dar care constituie un
 îndemn la acţiune, pentru atentatori.
Marele maestru îi răspunse inexorabil:
- Un rege răpus de asasini în cursul unei ceremonii devine
erou, asemenea soldaţilor căzuţi pe cîmpul de onoare. A se 
sustrage obligaţiilor ce-i revin, echivalează cu un gest  de
laşitate. Suveranii bizantini nu s-au eschivat niciodată de la 

182
 

exigenţele etichetei.
- Pe vremea aceea, conte, nu existau pistoale, grenade, explozivi. Pe atunci
un monarh  înconjurat de o escortă puternică era în mod practic 
invulnerabil. Astăzi condiţiile s-au schimbat.
- Înţeleg punctul dumneavoastră de vedere, tipic oricărui 
ministru de Interne, dornic să fie ap ărat de răspundere. Sar cina
dumneavoastră este să luaţi măsuri de securitate, care să 
garanteze viaţa Ţarului.
Contele Eulenburg îşi dădu seama că era inutil să mai stăruie. 
Ţarul, plasat în faţa alternativei lui Stillfried, nu va ezita s ă- și
etaleze temeritatea, cavalerismul. Făcu totuşi o ultimă tentativă 
pe lîngă cancelarul Bismarck. Răspunsul acestuia nu se deosebi
de replica marelui maestru al ceremoniilor. „Intr ă în meseria  
unui suveran să-și asume anumite riscuri. Dealtfel, Eulenburg,
crezi c ă un simplu cetăţean care traversează strada nu este  
expus primejdiei de a fi c ălcat de vreo trăsură? Fiecare om -
încoronat sau nu - îşi urmează propriul destin."
Eulenburg bănuia că Bismarck n-ar fi fost deloc supărat 
dacă ţarul ar fi căzut victima unui atentat. Rusia, preocupată de
schimbarea stăpînului, s-ar fi interesat mai puţin de soarta  
Franţei. Afară de aceasta, cancelarul era bucuros să procure cît 
mai multă bătaie de cap ministrului său de In terne, pe care de
mult nu-l mai vedea în culori trandafirii.
Asemenea generalilor care-și conduc trupele pe front, contele Stillfried
dirija cortegiile imperiale de-a lungul și de-a latul Berlinului, vizita
ţarului la palatul imperial, întoarcerea vizitei la ambasada rusă, 
dineurile de gală, trecerea în revistă a trupelor, precum şi multe  
alte ceremonii, toate solemne. Stillfried se afla în elementul lui.
N-ar fi omis nici o piesă din acest carusel al mărimilor zilei, care  
constituia propria lui raţiune de a exista.
Executînd programul stabilit de marele maestru al ceremo-
niilor, ţarul făcu în aceeaşi după-amiază o vizită unchiului s ău,  
 împăratul Wilhelm. Cu acest prilej purtară o convorbire la care  
nu asistă decît Kronprinzul Friedrich. Demnitarii celor doi  
suverani aşteptau în anticameră, întrebîndu-se ce urmări vor 
avea asupra Europei discuţiile angajate la un nivel atî t de înalt și
cum se va lichida nodul gordian: tensiunea franco-germană.
După aproape două ore, uşa cabinetului de lucru al  
Kaiserului se deschise si în pragul anticamerei apăru ţarul,  
zîmbitor, satisfăcut plin de măreţie, condus de unchiul s ău. Şi  
chipul acestuia, oglindea numai bonomie şi înţelepciune. „S-au 
 înţeles între ei! reflectară oamenii politici. Dar pe seama cui?" 
Se înserase cînd Aleksandr II se înapoie la ambasada rusă. Deşi 

183
 

cancelarul Gorceakov și ceilalţi demnitari ruşi erau nerăbdători 

să afle cu un moment mai devreme rezultatul con vorbirilor
purtate de ţar, acesta nu făcu decît să traverseze cl ădirea  
ambasadei şi apoi să străbată grădina, pînă la poarta practicată 
de curînd în zidul înconjurător de piatr ă. Pe sub bolta micu ţă,  
 împodobită cu trandafiri agăţători, abia înfrun ziţi, Aleksandr 
trecu într-altă grădină, care înconjura o vilă în stil rococo. Acolo 
era găzduită prinţesa Katia Dolgoruki. Katia îl aştepta în uş ă.  
După ce o sărută pe gură, fără să se sinchisească de  
aghiotantul de serviciu care-l însoţea pretutindeni, intră în vil ă,  
ţinîndu-și iubita de mijloc. Un foc bun îl aştepta într-un salon de
la etaj, fiindcă vremea era încă neobişnuit de rece.
Ţarul se instala pe un fotoliu, în preajma căminului. Katia i  
se aşeză la picioare, pe o pernă, sprijinindu-şi bărbia de  
genunchii lui şi uitîndu-i-se în ochi ca un căţel topit de dra goste
pentru stăpînul său.
- Seara asta ţi-am dedicat-o ţie, îi spuse ţarul mîngîind-o pe 
creştet. Spre disperarea maestrului de ceremonii, am pretextat
o indispoziţie pentru a mă dispensa de un dineu oficial.
Katia surîse fericită. Inima ţarului se încălzi la focul iubirii ci.  
Fiinţa aceasta serafică si, paradoxal, atît de excitantă îl făcea să 
se simtă minunat de tînăr.
- Chiar acum am primit veşti de la Sf. Petersburg, zîse Katia. Iurii
s-a plimbat prin parc, călare pe poneiul său. Ne trimite de acolo  
bezele dulci.
Katia sărută mîna ţarului.
- Nu ştiu cum să-ţi mulţumesc, Sa șa, fiindcă ai poruncit să 
mi se trimită zilnic vesti despre Iurii!
- Scumpa mea, nu este Iurii copilul, nostru? Vlăstarul meu  
preferat?
- Pe Olga o iubeşti mai puţin? îi reproşa naiv Katia.
- Cum poţi să-mi pui astfel de întrebări, iubito? Un om îşi 
preţuieşte un ochi mai mult decît pe celălalt? N-am f ăcut pentru  
Iurii și pentru Olga ceea ce nici un ţar dinaintea mea n-ar fi  
cutezat să facă? Prin ucaz imperial i-am ridicat la rangul de 
prinţi şi le-am acordat titlul de Alteţă! Şi pe tine am să te scot  
din obscuritatea pe care sunt silit s ă o accept, atîta vreme cît  
 împărăteasa se află încă în viaţă. Ţi-am făgăduit şi am să-mi 
respect cuvîntul. După moartea ei am să te fac Ţarina!
Katia îşi lipi obrajii de genunchii împăratului.
- Aleksandr, nu-mi doresc măriri, nu năzuiesc decît s ă  
păstrez iubirea ta! Sunt fericit ă să tr ăiesc în umbra tronu lui
tău, atîta vreme cît ştiu că numai pe mine mă iubeşti!

184
 

Ţarul clătină energic din cap:

- Nu! Nu este drept- să suferi pentru mine! Ştiu ce în-
seamnă să te fereşti de ochii lumii, să înduri critici și afronturi din
 partea unchilor, a fraţilor şi a fiilor mei, din partea nobilimii  
geloase pe privilegiile ei, din partea filistinilor deghiza ţi în 
puritani. Trebuie să mă crezi, Katia! Nu doresc moar tea
nimănui. Cu atît mai puţin a împărătesei, deşi ală turi de ea
nu m-am simţit niciodată fericit. Dar nici nu mă pot opune 
destinului, împărăteasa va muri fiindcă o roade o boală 
neiertătoare. Va muri, aşa cum a murit și fiul meu cel mare,
Nikolai. Nici pentru el n-am putut s ă fac nimic. Da, da!  
 împărăteasa este condamnată. Destinul vrea să piară, ca tu să-
i iei locul!
- Să nu te mai aud vorbind astfel, Saşa! exclamă 
 înspăimîntată, acoperindu-și cu mîinile urechile cu loburi roze ca
 petalele de trandafiri.
- Îţi cunosc modestia, Katia, rosti ţarul cu dragoste. Dar 
drumul tău spre Tron este deschis. Ai să-i urci  
treptele, fiindcă aceasta este voinţa mea! Te voi încorona 
Ţarină, chiar de va trebui să mă războiesc cu lumea întreagă!
- Scumpul meu, nu doresc să devin Ţarină înfruntînd  
voia familiei tale!
- Familia mea este acum și a ta, Katia. Nu uita, copiii noştri au
devenit fraţii vitregi ai Ţareviciului! Dacă feciorii mei din 
căsătoria cu împărăteasa Măria Aleksandrovna vor pieri.. .
- Saşa, nu rosti cuvîntul acesta!
- Sufletul meu, în lume există și viaţă si moarte. Am spus, 
dacă vor pieri, coroana va trece asupra lui Iurii şi a Olgăi. Voi 
stabili prin ucaz imperial dreptul lor, înlăturînd de la domnie pe  
fraţii şi pe nepoţii mei.
- Saşa, dacă mai spui un cuvînt, plec din cameră! Ţarul îşi  
plecă încet capul și o sărută pe creştet.
- Cît eşti de bună, de pură, Katia! Uite, ca să nu te  
supăr, am să-ţi vorbesc de altceva. Vrei să-ţi spun ce am dis-
cutat cu unchiul meu Wihelm și cu Kronprinzul?
- Dacă-ţi face plăcere . . .
- Îmi face! Chiar cînd eşti ţar, nu ţi se oferă de multe ori  
prilejul să asculţi pe suveranul unui stat mare jurîndu-se pe toţi  
sfinţii că nu a avut de gînd să pornească război împotriva unei
terţe ţări si asta numai pentru a nu te indispune! Ochii Katiei  
sclipiră:
- O, preaputernicul meu Ţar!  Există oare oameni pe lumea 
asta care ar îndrăzni să te înfrunte?

185
 

Aleksandr rîse:
- Tot ce pot să-ţi spun este că Wilhelm și fiul lui nu se
numără printre acei care ar accepta cu seninătate pri -
mejdia unei ciocniri violente cu Rusia.
Îmbătat -de propria sa forţă, Aleksandr se ridică din foto liu
şi începu să se plimbe prin cameră.
- Tatăl meu, Ţarul Nikolai- Dumnezeu să-l odihnească - mult 
s-ar mai bucura dacă ar şti că fiul său este astăzi arbitrul destinelor 
Europei.
*
**
- Audienţa solicitată Ţarului de către Bismarck va avea 
semnificaţia unui drum la Canossa, spuse prinţul Gorceakov 
consilierului d'Oubril, ambasadorul Rusiei la Berlin. Discuţia 
purtată de Majestatea-Sa cu împăratul Germaniei a limpezit 
cadrul politic al Europei. Nu-i mai rămîne Prinţului Bismarck  
decît să facă amendă onorabilă.
Gorceakov rîdea cu poftă, încîntat că îl silise pe marele său 
rival să se umilească.
Dacă ar fi cunoscut calculele lui Bismarck, ar fi fost mai 
puţin liniştit. Cancelarul Germaniei înregistrase desigur un du -
reros insucces pe tărîm diplomatic, dar, analizînd lucrurile la  
rece, rezultatele obţinute se reduceau la- efecte morale , în
general neglijabile. Evident, Franţa scăpase de spectrul  
războiului, iar amorul propriu al germanilor belicişti era sensibil 
diminuat. Puterea politică şi militar ă a celui de-al doilea Reich 
rămînea neştirbită. Bismarck trăsese însă învăţăminte  
preţioase, care aveau să-i fie de mare folos în desfăşurarea  
ulterioară a evenimentelor.
- În stadiul actual, am fi putut risca, paralel cu o campanie
 împotriva Franţei, o confruntare militară cu Anglia, sau cu  
Rusia, luate separat, explică, el prinţului de Hohenlohe, înainte
de a pleca la ambasada Rusiei. Dar un război pe două fronturi -
Franţa de o parte si Rusia de cealaltă -, la care s-ar adăuga o 
blocadă maritimă impusă de Anglia, ar echivala din partea 
noastră cu o neghiobie de neiertat. Crezi,   Prinţe, că am 
renunţat la ţelurile mele politice? N-am făcut decît să amîn o  
răfuială cu Franţa şi cu cei oare o susţin. Dar nu sine die! Voi  
lovi în adversarii noştri cînd vor fi angajaţi în conflicte 
internaţionale, care le vor limita libertatea de acţiune. Eşecul 
 înregistrat acum se datoreşte clericalilor, polonezilor, femeilor
intrigante dornice să se amestece în politică și mai ales
speculatorilor la Bursă, care şi-au văzut interesele periclitate de

186
 

perspectiva unui război.

Hohenlohe admira în tăcere echilibrul sufletesc al cance -
larului, care părea să nu-şi fi pierdut optimismul, încrederea în  
propriile calcule. Chiar dacă suferea în sinea lui, îşi ascun dea cu
artă deziluziile.
- Prinţe, ne revedem la minister, dup ă audien ţa la Ţar. Îţi 
voi împărtăşi impresiile mele.
Aleksandr II  îl primi pe Bismarck într-unul din saloanele de
paradă ale ambasadei, îi întinse cordial mîna:
- Sunt bucuros, Prinţe, că între Germania şi Rusia nu mai 
există interese antagonice. Unchiul meu, Kaiserul, și-a exprimat
via sa dorinţă de a vedea întronată în Europa o pace trainică.  
Nu vreau să cred versiunile lansate de presă, cum că dumneata  
ai fi autorul regretabilei crize franco-germane, care la un
moment dat a fost pe punctul de a incendia întregul continent.
- Majestate, ţin să vă asigur că eforturile mele - interpretate
răuvoitor de duşmani - n-au tins decît spre salvgardarea păcii. 
Doresc o pace durabilă între Franţa şi Germania. Este lesne de  
 înţeles acest lucru, cu atît mai mult cu cît noi suntem aceia care 
am beneficiat de pe urma ultimului război. Pe de altă parte, nu  
pot să nu recunosc că regenerarea atît de rapidă a Franţei şi  
atitudinea duşmănoasă manifestată faţă de noi de cercurile  
revanşarde, ne-a inspirat cele mai vii îngrijorări. Socotesc că 
intervenţia Majestăţii Voastre în actuala criză vizează pe cei  
care ameninţă pacea. Or aceştia - declar cu toată tăria - nu suntem
noi.
Ţarul clătină din cap, obosit parcă de stăruinţa interlocu -
torului de a atribui Franţei toate responsabilit ăţile.
- Domnule cancelar, ţin să vă previn că iubesc pacea şi că 
voi face tot ce-mi va sta în putinţă spre a o apăra. În 1870 aţi 
obţinut victoria asupra Franţei -graţie neutralităţii noastre. Dacă 
lucrurile se complică iarăşi, nu vom mai rămîne neutri. De asta  
puteţi fi sigur.
Bismarck suspină uşor.
- Majestate, dacă am fi avut de gînd să defilăm cu tru pele
noastre pe străzile Parisului, n-am fi alarmat mai întîi Europa.  
Nimic n-ar fi fost mai simplu decît să facem o pro menadă 
militară, strâbătînd Franţa pînă la Atlantic. Este lesne de înţeles  
că aţi fost victima unei alarme false.
Ţarul se încruntă. Nu-i plăcea să i se spună că era atît de  
naiv încît se lăsa înşelat de aparenţe. Discuţia se încheie cu 
asigurările lui Bismarck asupra sentimentelor de prietenie nu -
trite de poporul german faţă de ruşi.

187
 

- Majestate, în afară de această neînţelegere care s-a li-

chidat în chip atît de fericit, nu există între ţările noastre mo tive
de fricţiune. Germania nu va vedea niciodată cu ochi răi 
sporirea puterii ruseşti în Asia ori în Europa de sud-est. Veţi g ăsi  
 întotdeauna în noi nişte prieteni buni, pe care v ă veţi putea  
bizui la nevoie
Chipul ţarului se însenină.
- Domnule cancelar, iau cu plăcere notă de asigurările 
dumitale. Sper că în viitor relaţiile ruso-germane vor cunoaşte o 
mare înflorire.
Bismarck se retrase cu zîmbetul pe buze. Dar zîmbetul i se
şterse de pe chip de îndată ce părăsi ambasada rusă. Berlinezii  
care-l văzură trecînd cu trăsura pe Uter den Linden remarcar ă 
expresia de o concentrată mînie aşternută pe chipul lui.
Cupa cu venin pe care i-o rezervaseră rusii nu se golise încă.  
Prinţul Gorceakov trimisese o circulară emfatică tutu ror
agenţilor diplomatici ruşi acreditaţi pe l îngă puterile europene,
 în care sublinia rolul hotărîtor jucat de ţar pentru salvarea p ăcii.  
Presa străină se grăbi să publice numeroase articole,  
amplificînd intenţionat comentariile acide ale lui Gor ceakov
asupra cancelarului Bismarck. Mare vîlvă făcu o telegramă prin 
care acesta era desemnat sub un epitet puţin elegant:
„Zănatecul de la Berlin". Ziarele pariziene se gr ăbir ă s ă 
elogieze acţiunea energică a ţarului Aleksandr și a prinţului 
Gorceakov în favoarea Franţei, iar contele Derby, interpelat în 
Camera Comunelor, declară rituos că Anglia și Rusia au
 împiedicat izbucnirea unui nou război. Pînă și presa germană 
opoziţionistă se alătură corului de denigratori ai politicii lui  
Bismarck.
Rănit profund în amorul său propriu, acesta profită de oca zia
că prinţul Gorceakov se afla încă la Berlin, spre a-i face o vizită  
la ambasadă. Faţă de cancelarul rus, nu se simţi obligat să 
recurgă la limbajul diplomatic folosit în prezenţa ţaru lui. Cu o
ironie care atingea insolenţa, îi făcu reproşuri.
- Regret, Prinţe, că n-ai găsit un procedeu mai elegant spre  
a-ţi manifesta duşmănia faţă de mine. Nu a fost deloc loial să  
mă loveşti pe la spate, cînd m-am aflat la strîmtoare
Gorceakov făcu o mutră îndurerată.
- Scumpul meu cancelar, nu mă cunoşti de vreme ce îmi 
aduci asemenea acuzaţii nedrepte. În 1870 am pledat pe lîngă 
Ţar să nu intervină în sprijinul Franţei. Nu mai e nevoie s ă- ţi  
amintesc presiunile diplomatice pe care le-am exercitat asupra
lui Franz-Josef ca să-l împiedic a face cauză comună cu Na-

188
 

poleon al III-lea. Mai este cazul să-mi pui la îndoială loialitatea?

Bismarck zîmbi sarcastic.
- Prietenie se numeşte reprezenta ţia de circ pe care ai  
montat-o în dauna mea? Ţin să-ţi amintesc. Prinţe, că ase-
menea procedee între doi miniştri de externe nu pot decît s ă 
dăuneze statelor respective. „Zănatecul de la Berlin", oricît   de
 îngăduitor ar fi, nu poate admite glume ieftine pe seama lui.
- Iată încă un reproş nemeritat. Telegrama în chestiune a  
fost greşit înţeleasă de funcţionarul de la poştă care a primit-o.  
Afirmaţia mea poate fi dovedită. Originalul depeşei se află 
desigur la telegraf.
- Pretextul e anemic, Prinţe! Dacă ai ţinut totuşi s ă obţii  
elogiile Parisului, nu era nevoie să primejduieşti relaţiile cor -
diale existente între Reichul german si Imperiul rus. Ca s ă- ţi fac 
plăcere, sunt gata să bat, aici la Berlin, monede de cinci franci  
cu profilul dumitale şi cu inscripţia: „Gorceakov, proteguitorul  
Franţei". Sunt de asemenea dispus s ă organizez la ambasada 
germană de la Paris reprezentanţii de teatru în care s ă apară un 
personaj cu aripi de înger, dar cu chipul dumitale, spre a-ţi  
glorifica rolul de înger păzitor al Franţei! Să fim serioşi , Prinţe, 
dar în cazul meu ai cam sărit peste cal.
- Excelenţă, sunt flatat c ă la vîrsta mea îmi atribui ase -
menea performanţe hipice!
- Tocmai de aceea ar trebui să le eviţi, Prinţe! La vîrsta 
noastră, o oarecare moderaţie nu strică. Făcu o pauză, apoi 
reluă zîmbind: Din fericire, am o inimă larg ă. Schi ţă un gest  
rotund, care părea să exteriorizeze spaţiul vast ocupat de su-
fletul său. Nu port pică nimănui. Nici chiar duşmanilor mei.
„Mincinos mai eşti, amice"! reflectă Gorceakov, lăsînd să i  
se oglindească pe chip sarcasmul.
- Cînd dumneavoastră, ruşii, veţi avea nevoie de sprjinul
meu, continuă Bismarck, am să vă întind o mînă prietenească, 
 în pofida palmei pe care a primit-o. Germania rămîne o mare 
putere. Sprijinul ei merită înc ă a fi pre ţuit. Mă tem dealtfel c ă în  
curînd îl veţi solicita.
Lui Gorceakov nu-i plăcu întorsătura luată de conversaţia 
lor. Cu toată antipatia lui faţă de Bismarck, îşi zise că nu era  
 înţelept să stăruiască a-şi afişa triumful. Adoptă un ton con-
ciliant:
- Să lăsăm răstălmăcirile, Prinţe. Să dăm uitării e pisodul acesta
trist și să arătăm lumii că marele Reich german si Imperiul
Ţarilor pot dirija cu fermitate destinele Europei. Nu glumesc  
deloc, Prinţe! Există oare  pe glob state în stare s ă egaleze 

189
 

forţele noastre reunite? Imperiul Otoman se clatin ă ca un om  

bolnav şi abia î și mai trage sufletul. Franţa, aflată în chinurile  
refacerii, nu mai e capabilă să joace un rol important în arena
internaţională. Austria a devenit o putere de mîna a doua.
Anglia poate constitui o forţă militară de te mut numai
conjugîndu-şi eforturile cu ale unei mari puteri continentale. De
celelalte state europene, americane sau asiatice, să nu mai  
vorbim. Sunt ca şi inexistente.
Bismarck îşi lovi mănuşile de palma mîinii stîngi. Repetă 
cuvintele lui Gorceakov:
- Anglia poate constitui o forţă miltară de temut numai  
conjugîndu-si eforturile cu ale unei mari puteri continentale . . .
Ai spus un mare adevăr, Prinţe! Rămîne de văzut spre cine va  
 înclina Anglia. Spre Germania sau spre Rusia? Criza franco-
germană rezolvîndu-se amiabil, dispar şi cauzele neînţelegerii 
dintre Anglia și Germania. Bismarck lansă o săgeată: Nu ştiu 
 însă dacă solidaritatea manifestată recent faţă de Rusia se va 
menţine şi în viitor. Prea multe interese vă despart! Să nu ne 
mai ascundem după deget, Prinţe. Balcanii, care pentru noi nu
valorează nici cît oasele unui soldat pomeranian, exercită faţă 
de dumneavoastră, ruşii, o putere de atracţie uşor de înţeles.  
Dar în Balcani au interese şi englezii, protectorii Turciei, au şi
francezii, care au cochetate -de-a lungul secolelor cu sultanii de
la Constantinopole, au şi italienii, care n-au uitat Dalmaţia, are 
și Austria, care şi-a axat expansiunea spre sud-est, au şi
românii, şi sîrbii, şi bulgarii, care- și vor independenţa ... O, 
Prinţe, Prinţe, cu cîtă uşurinţă a ţi lovit în Germa nia, singura
putere europeană care v-ar fi putut sprijini în  Balcani fără să vă 
ceară compensaţii.
Gorceakov îşi muşcă buzele:
- Trebuie stabilită o nouă ordine în sud-estul Europei!
- Am înţeles. Transformarea Balcanilor într-o zonă de in-
fluenţă rusească, dacă între timp pretenţiile dumneavoastr ă 
nu vor creşte . . .
Gorceakov rîse ironic:
- Să nu-mi pomeneşti, Prinţe, de pretinsul testament al lui  
Petru cel Mare ... Un om politic înzestrat cu bun-simţ nu poate  
crede asemenea baliverne.
Rîse şi Bismarck, dezgolindu-si dinţii îngălbeni ţi de tutun  
sub franjurile mustăţii albe.
- În discuţii nu mă folosesc niciodată de argumente cl ădite
pe fapte discutabile. Nu ştiu dacă testamentul pomenit de 
dumneata a existat sau nu. Ştiu însă că părintele actualului Ţar,  

190
 

energicul şi militărosul Nikolai I, a declarat: ,,Acolo unde  

drapelul Ţarului a fluturat o dată, nu va mai fi scoborît în vecii-
vecilor!"
Gorceakov se scarpină după ureche:
- Se poate să fi spus aşa ceva. Nu-mi mai amintesc.
- Germania n-ar avea nimic împotrivă dacă stindardul 
vostru ar cuprinde sub faldurile lui noi şi întinse teritorii în Asia.
Acolo, interesele noastre nu se vor ciocni niciodată.
Cancelarul rus îşi potrivi ochelarii pe nas.
- În schimb, aţi dori o sporire a autorităţii germane în  
Europa, nu-i aşa?
- Pe noi, Prinţe, ne avantajează permanentizarea actualului
statu-quo.
- Scumpe prietene, n-am ştiut pînă acum că modesitia este 
una din trăsăturile esenţiale ale caracterului dumitale. Sunt 
plăcut surprins de această revelaţie . ..
- Modestia şi corectitudinea, Prinţe. În chestiunea Orientului,
Germania va juca rolul unui onest intermediar între marile puteri interesate.
- Dacă se va ivi din nou o chestiune a Orientului.
Bismarck izbucni în rîs.
- Crezi, Prinţe, că ai de a face cu un copil? Cerneala de pe  
ziarele care comentează în fel si chip rosturile politice ale vizitei  
Ţarului şi a dumitale la Berlin nu se va usca bine si chestiunea  
Orientului va răbufni cu violenţă.
Gorceakov  îl privi cu nedisimulată admiraţie. Bismarck era 
totuşi un adversar cu care merita să-ţi încerci puterile, îl  
 întrebă:
- Prinţe, este o profeţie sau o afirmaţie bazată pe elemente
concrete?
- Şi una, şi alta, dragul meu prieten rus. Şi una, și alta ...
 Nu se scursese o lună de zile de la memorabila discuţie  
dintre Bismarck şi Gorceakov. Într-o dimineaţă din prima de-
cadă a lunii iunie, Herbert Bismarck intră agitat în sufrageria în 
care cancelarul îşi lua micul dejun, înainte de a pleca la
minister. Vînturînd o gazetă prin aer, strigă înfierbîntat:
- Ai avut dreptate, tată! Herţegovina a luat foc! Citeşte și
dumneata!
Puse ziarul pe masă, sub ochii părintelui său. Acesta decupa
tocmai miniaturala cupolă a unui ou fiert plasat într-un ouar de 
argint. Fără să-şi întrerupă ocupaţia, răspunse calm:
- N-am ochelarii la îndemînă. Spune-mii tu ce scrie!
- Un convoi militar turc a fost atacat de localnici în apropiere
de Mostar. După ce au izgonit escorta, creştinii au ridicat un  

191
 

mare număr de arme, dispărînd apoi în munţi . În aceeaşi zi, un

detaşament de jandarmi turci a fost încercuit și lichidat pînă la 
ultimul om. Tulburări sînt semnalate şi în cîteva localităţi din 
apropierea frontierei cu Austria.
Bismarck scoase cu linguriţa din oul descăpăţînat un găl-
benuş apetisant, chihlimbariu, şi îl savura cu vădită plăcere.
- Ei, ce zici? întrebă Herbert, uşor dezamăgit de impa -
sibilitatea tatălui său.
Cancelarul lăsă linguriţa pe marginea farfuriei. Privind  
gînditor un punct în spaţiu, rosti domol:
- Turcii vor aplica represalii care nu vor face decît să 
 învioreze focarul. S-ar putea ca osmanlîii să izbutească a înă-
buşi r ăzmeriţa, ceea ce nu cred. Dacă tulburările vor lua am-
ploare, Rusia va interveni în favoarea creştinilor şi în sprijinul
propriilor ei interesez. Războiul cu turcii îi va macină forţele.  
Franţa nu va putea acorda Constantinopolelui decît un neglijabil 
suport moral. Cînd trupele ruseşti vor fi angajate în Balcani, îi
voi stîrni pe englezi și pe austrieci împotriva Ţarului. Atunci 
uraganul se va abate asupra Europei. În această lume cuprinsă de 
furtună, Germania va juca rolul de arbitru, iar la sfîrşit va 
impune legea sa şi învinşilor, şi învingătorilor. Acum timpul  
lucrează pentru noi. Nu ne r ămîne decît s ă stăm deoparte  
și s ă privim zvîrcolelile combatanţilor. Vom interveni numai în
momentul ales de noi. În viitor vom încuraja politica expansionistă a 
ruşilor. Îi voi asigura de adeziunea mea totală - desigur 
platonică - la acţiunea lor de dezmembrare a Turciei. Prin însăşi 
pasivitatea noastră faţă de acest conflict, vom pune paie peste  
foc. Paradoxal, nu-i aşa? Foarte curînd, Ţarul şi Gorceakov ne 
vor căuta prietenia. Şi eu am să-i susţin. Am să-i susţin aşa cum  
susţine frînghia pe spînzurat..
*
**
Server Paşa încercă să aţipească. Drumul lung și greu îl
istovise. Dar zguduiturile trăsurii care s ălta prin hîrtoape și
zgomotul asurzitor făcut de şinele de fier ale ro ţilor pe bolovanii
colţurosi nu-l lăsau să adoarmă. Se uita pe fereastra deschisă la 
peisajul sălbatic şi îşi zise că povîrnisurile repezi ale mun ţilor cu 
văi adînci, încîlcite, justificau într-o oarecare măsur ă succesele  
insurgenţilor, mai toţi localnici și deci buni cunoscători ai 
terenului. Dar aceasta era singura explicaţie a eşecurilor 
 întîmpinate de trupele turceşti?
Cînd fusese convocat de marele vizir, Mahmud Nedim Pașa, care-i
anunţase investirea în funcţia de comisar imperial în 

192
 

Herţegovina, Server Pașa acceptase numirea, dar în sinea lui

fusese tare nemulţumit. Cariera sa, indiscutabil str ălucit ă, se 
depanase în posturi administrative și diplomatice. Fusese secretar
de ambasadă la Viena și la Paris, însărcinat cu afaceri la Sf. 
Petersburg, apoi subsecretar de stat la Ministerul Comerţului şi  
mai tîrziu prefect al Constantinopolelui. Cînd reglementarea
dificultăţilor relative la canalul de Suez impusese numirea unui priceput
comisar imperial în Egipt, el, Server Pașa, fusese desemnat pentru
acest post. Se achitase corect de sarcinile sale, ceea ce
determinase Sublima Poartă să-l transfere comisar în Creta, unde
izbucnise tocmai o răzmeriţă sîngeroasă, care f ăcuse s ă se 
clatine din temelii domina ţia turcă asupra insulei. După 
pacificarea Cretei, ascensiunea lui continuare. Ministru de
Externe, apoi ambasador la Paris și în cele din urmă ministru al 
Lucrărilor Publice.
În Creta dăduse rezultate bune, dar numai el ştia cîte efor turi
 îl costaseră sugrumarea răscoalei cretaiiilor violenţi, ne-
 înduplecaţi, fanatici si mai ales duşmani de moarte ai turcilor. 
Devenea din ce în ce mai greu pentra osmanlîi să ţină în frîu
milioanele de ghiauri care începuseră să ridice capul. După ce se  
deprinsese cu comoditatea slujbelor administrative şi
diplomatice, lui Server Paşa îi părea tot mai greu să se re-
adapteze vieţii aspre de militar.
Ştia că în Herţegovina va avea de întîmpinat mari greutăţi. 
Predecesorul său, Derviş Pașa, îşi frînsese gîtul fiindcă nu fu-
sese în stare să înăbuşe insurecţia ghiaurilor, care se întin sese,
 în mai puţin de cinci săptămîni, de-a lungul și de-a latul întregei
 provincii. Îl întrista nereuşita lui Derviş Paşa, c ăci îl cunoştea de 
multă vreme ca pe un ostaş capabil, lucid şi cu multă iniţiativă.  
Dacă un om pe măsura lui se dăduse peste cap, ce surprize îi  
va rezerva destinul succesorului?
Ca să ajungă la Mostar, cel mai scurt drum ar fi fost prin 
localităţile Niksici, Trebirije, Biljani şi Stolatz. Dar Trebinje şi  
regiunea înconjurătoare căzuseră în mîinile r ăscula ţi lor. Astfel,
fuseseră tăiate căile de comunicaţie ale tur cilor cu Ragusa, cel
mai important punct de aprovizionare de pe coasta Adriaticii.
Acum era nevoit să cotească de la Niksici spre dreapta și, prin
Gasko, să ajungă la Stolatz. Dar drumul acesta era îngrozitor de 
prost. Răsculaţii distruseseră și cîteva poduri spre a stînjeni
mişcările trupelor otomane. Selim Aga, şeful escortei, bun  
cunoscător al ţinutului, îl prevenise că în curînd va trebui să-şi  
continue călătoria călare, deoarece trăsura va deveni  
inutilizabilă.

193
 

Server Paşa era indispus, îl dureau capul şi spinarea. Poate

că îmbătrînise. Împlinise 54 de ani, o vîrstă care nu putea fi 
numită matusalemică, dar care îşi cerea totuşi drepturile.
Începuse să se întunece. Prin satele pierdute în munţi apăreau  
luminiţe licărinde ca stelele. Lui Server Paşa nu-i pl ăcea  
regiunea, deşi peisajele erau superbe. Ar fi preferat s ă se afle la  
Paris, în cabinetul somptuos al ambasadorului turc, decît s ă 
rătăcească pe drumurile nenorocite ale Herţe-govinei. Aproape 
că regreta eficienţa de care d ăduse dovadă în Creta. Această 
frumoasă carte de vizită contribuise desigur în largă măsur ă la  
transferarea lui în Herţegovina.
 Trecuseră de Rusovo şi se apropiau de Niksici, unde Server
Pașa avea de gînd să doarmă douăsprezece ore, fără în -
trerupere. Deşi era în iulie, se l ăsase o răcoare pl ăcută. Din spre
munţi bătea un vînticel care mătura colbul spre stînga  
drumului, spre satisfacţia lui Server Pa șa. Pînă atunci inhalase
norii de praf, încăpăţînaţi să însoţească trăsura. Generalul
fusese ispitit să ordone escortei - care stîrnea o trombă de 
pulbere înăbuşitoare - să rămână în urmă, dar după ce judecase 
mai adînc, renunţase la acest gînd. Fusese prevenit   că 
drumurile nu erau sigure şi c ă oricînd ar fi putut deveni ţinta  
unui atac duşman.
Moţăia, săltat pe pernele îmbrăcate în piele şi atît de tari  
 încît îi învineţiseră şezutul, cînd tr ăsura, se opri brusc. Auzi  
zgomot de glasuri, apoi ropotul unor cai apropiindu-se în galop
de portieră. Fesul lui Selim Aga se ivi în cadrul ferestrei. În
preajma lui se afla un tînăr ofiţer turc, care, după cîte îşi  
amintea generalul, nu făcea parte din escortă.
- Regret, Excelenţă, dar va trebui să ne întoarcem din drum. 
Un curier de la Cartierul General al Excelenţei-Sale Negib Paşa 
a venit în întîmpinarea noastră spre a ne aduce la cunoştinţă că 
oraşul Niksici a fost ocupat de rebeli.
- Ce? urlă Server Pașa.
Vestea îl izbise neplăcut, în primul rînd fiindc ă nu mai avea  
unde să doarmă. Cît drum va mai trebui să parcurgă pînă la un  
popas cu posibilităţi de cartiruire convenabilă?
Curierul Abdul Aga îi repetă ştirea, însoţind-o de amănunte.
Insurgenţii atacaseră prin surprindere localitatea, măcelărind 
un detaşament de infanterie și capturînd două tunuri cu muniţia 
respectivă.
Server Paşa se trezise de-a binelea.
- Unde îl pot găsi pe Negib Pașa?
- La cartierul său general, Excelenţă.

194
 

- Condu-mă acelo!
- Mă tem că va trebui să mergeţi călare. Vom folosi nişte  
drumuri impracticabile pentru trăsuri.
Limbajul cîntat al ofiţerului îl enervă pe general.
- Bine, bine! Un cal!
Cîteva minute mai tîrziu, galopa pe urmele curierului-
călăuză.
„Culmea ar fi să cad în vreo cursă! reflectă furios Server Pașa.
Ce straşnică lovitură ar fi pentru insurgenţi dacă ar captura pe 
noul comisar imperial al Herţegovinei. Ar avea cu ce să se 
laude. Iar eu m-aş compromite în ochii mărimilor de la 
Constantinopole. Nu cred însă că aş apuca să-mi aflu mazilirea, 
căci mai înainte ar avea grijă ghiaurii să mă pună la zid".
Regreta că se lăsase antrenat în nesăbuita expediţie noc -
turnă, înţelept ar fi fost s ă facă calea întoarsă, aşa cum i se  
recomandase. La urma urmei, ar fi poposit undeva, pe marginea
drumului, şi ar fi dormit pe pernele trăsurii, învelit în tr-o pătură.
Înjurînd furios, îşi înfipse pintenii în pîntece le calului, care
necheză sporindu-şi galopul.
Străbăteau un fel de canion despicat între doi pereţi ver -
ticali, cu o dîră de cer stropit cu stele şerpuind pe deasupra. 
Caii îşi încetiniseră mersul, căci p ăşeau pe un aşternut nesigur
de bolovani, iar potcoavele făceau mare zgomot.
După mai bine de două ore, cavalcada sosi la destinaţie. 
Cartierul general al lui Negib Paşa era instalat într-un sat cu
case puţine, părăsit de întreaga suflare bărbătească validă.  
Numai femeile şi bătrînele r ămăseser ă prin gospodării. Trata -
mentul suferit de ele nu p ărea s ă fi fost blînd, judec înd după 
vaietele care răzbăteau din cîteva case.
 Negib Pașa rămase foarte surprins de vizita consilierului  
imperial. Barba îi crescuse în neorânduială, căci în ultimele 
săptămîni nu avusese timp să se îngrijească de înfăţişarea sa. 
Server Paşa se uită mustrător la ţinuta neglijabilă a generalului.
Propria lui uniformă, deşi colbuită, cădea impecabil. Raportul pe 
care i-l prezentă Negib Paşa era însă atît de sumbru, încît uită 
de imperfecţiunile vestimentare ale generalului, spre a se
adînci în analiza situaţiei militare. Cunoştea încă de la  
Constantinopole dificultăţile întîmpinate de trupele oto mane,
dar realitatea văzută la faţa locului era mult mai tristă.
- Potrivit ordinelor Excelenţei-Sale Derviş Paşa, am ata cat
cordonul militar stabilit de insurgenţi în jurul localităţii Bilek,  
urm înd ca după îndeplinirea acestei misiuni să degajez  
garnizoana din Trebinje, de asemenea încercuită. Potrivit ra-

195
 

poartelor primite, Niksici nu era în primejdie de a fi ocupat de

răsculaţi, care se îndreptau spre Trebinje. În ultimul moment și-au
schimbat obiectivul şi, profitînd de faptul c ă trupele noastre din 
Niksici erau neîndestulătoare, l-au atacat şi ocupai prin
surprindere.
Server Paşa nu mai ascultă restul explicaţiilor. Era mîniat, 
fiindcă Negib Paşa se lăsase manevrat ca un începător de nişte 
rebeli ignoranţi. Ruşinos! Ruşinos! Va trebui s ă preia personal
conducerea operaţiilor. Îl apuca groaza cînd se gîndea la
dificultăţile care îl aşteptau la Mostar. Derviş Paşa se dovedise  
incapabil. Lipsa de coordonare dintre trupele comandate de ge-
neralii Negib, Husein, Ahmed-Hamzi Selim şi Sefket era ma-
nifestă. În asemenea condiţii, nu-l mai surprindeau înfrîngerile repetate
ale otomanilor.
Comisarul Imperial părăsi posomorît cartierul general al lui Negib
Pașa. La Constantinopole primise instrucţiuni categorice:
 înăbușir ea insurecţiei, în cel mai scurt timp, spre a r ăpi marilor  
puteri prilejul de a interveni. Or constatările lui la fa ţa locului  
erau mai mult decît pesimiste. De un succes imediat nici nu
putea fi vorba. Observaţiile sale, trunchiate desigur, duceau la o  
singură concluzie: trupele turceşti tre buiau întărite grabnic.  
Altfel, rezultatul campaniei de represiune era pus sub semnul
 întrebării.
La Mostar, unde Server Pașa ajunse după o dementă cursă călare 
- căci timpul scurt îl mîna de la spate - Derviş Pașa, umilit, trist,
 bolnav de supărare, dădu în primire succesorului s ău însemnele 
puterii.
- Ghiaurii de aici sînt draci, nu oameni. Apar și dispar ca nălucile, dar 
nu mai înainte de a ne fi căsăpit mulţi soldaţi. S-ar zice că nu ne  
batem cu oameni, ci cu vîntul și cu ploaia, cu noaptea şi cu zorile,
cu apele şi cu munţii. Căci moartea ne pîndeşte de pretutindeni.  
 Trupele noastre sînt neîndestulătoare. Cu jumătăţi de măsură,  
Server Pașa, nu se poate face nimic. Înalţii demnitari din 
Constantinopole pretind minuni, dar minuni nu se mai întîmpl ă 
 în zilele noastre. Eu am dat greş. Îţi urez să ai mai mult noroc
decît mine. Dacă nu ţi se vor da întăriri, mă îndoiesc însă că vei  
ajunge la vreun rezultat. Părăsesc Herţegovina scuturîndu-mi
papucii de ţărînă ei blestemată. Pentru mine se încheie acum 
cel mai urît capitol din viaţă. Ghiaurii ăştia păcătoşi au reuşit  
să-mi compromită cariera. Poţi să fii sigur că după înapoierea  
mea la Constantino -pole voi fi trecut pe linia moartă. Marile  
eşecuri, ca și succesele prea răsunătoare, nu îţi sunt niciodată 
iertate.

196
 

Pe Server Pașa îl fulgeră un gînd cumplit. Nu cumva duşmanii

lui din capitală îl trimiseseră aici fiindcă ştiau c ă îşi va frînge  
aripile? Server Pașa - învinsul - va putea fi scos din competiţii și
aruncat definitiv la gunoi.
Derviş Paşa salută, ducînd mîna la inimă, la buze şi la frunte.
- Îţi doresc, Server Pașa, să ai numai succese! Mă îndoiesc
 însă că urarea mea se va împlini. În păcătoşenia asta de ţară, şi 
norocul s-a ridicat împotriva noastră.
Comisarul imperial destituit părăsi încăperea, gîrbovit nu atît de 
greutatea vîrstei, cît de apăsarea nenorocirilor ab ătute asupra  
lui.
Server Paşa hotărî să ia măsuri energice și pline de îndrăz-
neală. Norocul - îşi zise - favorizează pe temerari. Îndată după 
luarea oficială în primire a noului post - redusese ceremonia
instalării la o simplă întîlnire de aclimatizare cu reprezentan ţii  
autorităţilor otomane din Mostar - convocă pe ofiţerii săi de 
Stat-Major și, în faţa unei hărţi desfăşurate pe un perete,  
analiză situaţia militară. Fronturile de lupt ă - dacă se putea 
vorbi de aşa ceva în încîlceala de operaţii tactice impuse de
războiul de guerilă purtat de insurgen ţi - indicate cu steguleţe 
roşii şi verzi, inspirau concluziile cele mai triste. La Dabar, la
Nevesinje, în valea Narentei şi la Trebinje, rebelii izbutiseră s ă 
pună pe fugă garnizoanele turceşti și să instaleze conducători  
administrativi aleşi dintre creştinii localnici. Detaşamentele
turceşti din Drieno şi Ciarnia fuseser ă împresurate. Rebelii  
blocaseră de asemenea Stolatz și Liubinje. Lipsa de provizii în
aceste localităţi se făcea atît de acut simţită, încît capitularea  
garnizoanelor turceşti respective se putea produce dintr-un
moment într-altul.
Server Paşa îşi mai aruncă o dată privirile asupra 
steguleţelor verzi și roşii, proliferate pe întinsul hăr ţii  
Herţegovinei, apoi se adresă ofiţerilor de sub comanda sa:
- Domnilor, nu voi căuta responsabili pentru eşecurile de  
pînă acum. Pe viitor însă, nimeni să nu se aştepte la vreo  
 îngăduinţă din partea mea. Voi înlătura pe toţi comandanţii care 
nu vor da rezultatele pretinse de mine: Predecesorul meu îmi
vorbea dezamăgit de norocul potrivnic nouă. Se poate. Dar 
aceasta nu va îndulci rigorile mele faţă de acei ofiţeri care se 
vor dovedi nu numai nenorocoşi, ci şi incapabili. Cu scuze şi
motivări nu se poate îndrepta situaţia. Vreau rezultate bune şi  
numai rezultate bune! Cine socoteşte că nu va putea 
corespunde exigenţelor mele severe, dar juste, să-mi spună 
deschis, îl voi desărcina imediat pe comandamentul său. Este 

197
 

preferabil pentru incapabili să se retragă de bun ăvoie decît să-

si încheie cariera în faţa Curţii Marţiale.
Ofiţerii îşi aruncară priviri furişe. Principiile profesate de  
noul comisar imperial nu prevesteau nimic bun. Socoteau îns ă 
nedrept să li se atribuie lor în exclusivitate responsabi litatea
eşecurilor de pînă acum, cînd printre cauzele acestora se 
puteau cita tot atît de bine armamentul învechit şi echi-
pamentul prost al trupelor, întîrzierea achit ării lefurilor și
carenţele subzistenţei unit ăţilor militare angajate în lupt ă. Nu  
 îndrăzniră a enunţa verbal aceste argumente, deoarece erau 
convinşi în sinea lor că şi noul comisar imperial le cunoştea 
greutatea.
- Pe viitor, continuă Server Paşa, îmi propun să acţionez pe 
două căi. Pe de o parte voi lansa o proclamaţie, invitînd 
populaţia insurgenţă să depună armele în schimbul unor im-
portante reforme politice. Pe de alta, ordon intensificarea
operaţiilor militare. De acum înainte trebuie s ă ne înf ăţiş ăm  
rebelilor întinzîndu-le prieteneşte mîna dreaptă, dar înclestînd  
ameninţător pumnul stîng, înmănuşat în oţel. Puşi în fa ţa  
acestei alternative, vor lăsa - sper - bunul-simţ să-i determine a
alege o soluţionare pacifică a actualei crizei. Domnilor, un 
singur lucru este important de re ţinut: trebuie s ă punem cap ăt  
insurecţiei pe orice cale!
Conferinţa militară se prelungi pînă după miezul nopţii.  
Ofiţerii prezenţi expuser ă diferite ipoteze în leg ătur ă cu vii -
toarele operaţii militare.
Daud Paşa, şeful Statuluj-Major, îşi spuse cuvîntul:
- Excelenţă, confuzia care dăinuie la ora actuală pe  
diferitele fronturi este datorată lipsei de logic ă pe care r ăzboiul  
de guerilă îl impune desfăşurării opera ţiilor militare . Într-o
campanie care angajează trupe regulate din ambele tabere, cu 
manevre și contramanevre în mare măsură previzibile, de-
clanşarea unei ofensive bine gîndite şi exemplar executate
are toate şansele să ducă la obţinerea victoriei. În războiul de 
guerilă, elementul surpriză domină. Focare insurec ţionale pot
izbucni în orice moment în spatele propriilor noastre linii, tăind c ăile  
de comunicaţii, împiedicînd aprovizionarea, evacuarea răniţilor, 
circulaţia curierilor, în esenţă, posibilitatea coordonării 
armonioase a operaţiilor militare. Aici, în Herţegovina, ne batem 
orbeşte. Primim lovituri de unde nu ne aşteptăm, iar loviturile  
noastre cad de cele mai multe ori în gol.
Lui Server Paşa nu i se spunea nimic nou. În Creta avusese
de a face cu o insurecţie deosebit de primejdioasă, care pusese  

198
 

 în cumpănă păstrarea insulei în st ăpînirea otomană. Reuşise s ă 

o înăbuşe în sînge. Va repurta şi aici acelaşi suc ces?
Vecinătatea frontierelor Imperiului austro-ungar complica serios
situaţia.
Cînd Server Paşa părăsi clădirea comandamentului militar 
din Mostar spre a se înapoia la reşedinţa sa, domnea o beznă 
atît de adîncă, încît soldaţii care-i escortau trăsura se foloseau 
de torţe aprinse spre a lumina străzile oraşului. Comisarul  
imperial se simţea atît de obosit, încît aţipise cu bărbia în piept.
Deodată, o văpaie portocalie, orbitoare lumină ca ziua pei-
sajul citadin, iar cîteva secunde mai tîrziu, o bubuitură asur -
zitoare, ca de sfîrşit de lume, zgudui p ămîntul, înspăimîntînd  
caii echipajului şi ai escortei.
 Trezit din toropeală, Server Paşa bolborosi buimăcit:
- Ce-i? Ce s-a întîmplat?
- O explozie, Excelenţă! rosti îngrijorat aghiotantul său,  
căpitanul Rustem. În centrul oraşului!
Lui Server Paşa îi pierise somnul, cu atît mai mult cu cît
bidiviii înhămaţi la trăsură, în agitaţia lor, de puţin scăpaseră să 
nu o răstoarne. Vizitiul îi linişti anevoie. Cortegiul îşi con tinuă 
drumul în trap întins. Comisarul imperial îşi potrivi fesul care i
se lăsase pe ochi şi se adînci în pernele banchetei.
 Trăsura ieşi într-o piaţă a oraşului inundată de lumina  
purpurie a unor clădiri în fl ăcări. Oamenii alergau încolo şi  
 încoace, străduindu-se să stingă focul.
Căpitanul se uită consternat pe geamul portierei pe care îl 
deschise. Un poliţist în uniformă se apropie în grabă de trăsură. 
Salută milităreşte pe comisarul imperial, care scosese capul  
afară. Era roşu ca un rac fiert.
- Excelenţă, îmi permiteţi să raportez! Reşedinţa Exce -
lenţei-Voastre a fost aruncată în aer! Vom căuta imediat o 
nouă locuinţă pentru Excelenţa-Voastră.
Server Pașa ripostă ursuz:
- În noaptea asta am să dorm la comandament! Înainte de a
părăsi Mostarul, Derviş Paşa îi urase noroc.
Avusese noroc, de bună seamă, de vreme ce zăbovise la 
conferinţă pînă după miezul nopţii. Dacă s-ar fi înapoiat mai  
devreme la locuinţa ce i se rezervase, acum ar fi zăcut sfîşiat de  
explozie sub ruinele casei calcinate.
- La comandament! porunci vizitiului.
Calvarul lui Server Paşa abia începuse. Apelul său către 
insurgenţi nu rămase fără ecou. Află astfel prin iscoade că 
unele căpetenii ale rebelilor hotărîser ă s ă se întîlneasc ă un -

199
 

deva, în apropiere de Trebinje, spre a discuta propunerile

comisarului imperial, ceea ce duse la o întrerupere a operaţiilor 
de guerilă. Încercările lui de a obţine precizări asupra locului  
reuniunii - în vederea organizării unui detaşament de comando 
 însărcinat să-i captureze pe participanţii la reuniune - rămaseră 
infructuoase. Profitînd de acalmia instalată pe fronturile de 
luptă, ordonă lui Husein Pașa să lanseze un atac nocturn prin 
surprindere asupra localităţii Trebinje. Politica mîinii întinse şi a  
pumnului înmănuşat în  fier îşi găsea astfel pentru întîia dată 
aplicarea. Manevra lui Huseir Paşa fu încununată de succes. 
Lipsiţi de comandanţii lor, aflaţi la consfătuire, rebelii care  
ocupau oraşul fură daţi peste cap şi siliţi să se retragă pe 
 înălţimile înconjurătoare.
Server Paşa află ceva mai tîrziu că întrunirea căpeteniilor  
avusese loc la monastirea Kossierovo, de pe rîul Trebnitz,
situată nu departe de Trebinje. Pentru detaşamentul lui Husein 
ar fi fost o jucărie s ă captureze monastirea. Dar ocazia era  
pierdută.
Noul comisar imperial se grăbi să trimită la Constantinopole  
un curier purtător al unui comunicat de război cuprinzînd  
relatarea succesului de la Trebinje. Foştii lui colegi din guvern,
care voiseră să-l piardă, aveau să constate că Server Paşa nu 
era plămădit din acelaşi aluat ca molîul Derviş Paşa.
Dar înseninarea fu de scurtă durată. În vreme ce inspecta o
unitate militară din garnizoana Mostar, îi ajunseră la cu noştinţă, 
una după alta, două veşti urîte. Curierul - un căpitan de 
infanterie - și escorta sa căzuseră într-o ambuscadă. Pe de altă 
parte, c ăpeteniile întrunite la Kossierovo, socotindu-se înşelate 
de Husein Paşa, care lovise în cursul a ceea ce socotiseră ei o  
 întrerupere bilaterală a  focului, reluaseră aprig operaţiile de 
guerilă. În sear a aceleiaşi zile, Server Paşa scăpă teafăr după o 
tentativă de atentat săvîrşită împotriva lui pe o stradă din 
Mostar. Agresorul reuşi s ă se facă nevăzut după o urmărire  
epică pe uliţele tîrgului, gra ţie - desigur - complicităţii creştinilor 
localnici.
Comisarul imperial ordonă represalii exemplare. Cinci frun -
taşi ai ghiaurilor fură executaţi prin împuşcare în pia ţa publică.  
Riposta nu se făcu aşteptată. O patrulă alcătuită din patru  
soldaţi turci, comandaţi de un gradat, fu exterminată după un  
violent schimb de împuşcături în faţa primăriei ora şului. Făptaşii 
dispărură şi de data aceasta. Represaliile pornite de o parte şi 
de alta se înăspriră, sporindu-şi nu numai frecvenţa, dar şi 
victimele.

200
 

Server Paşa încercă să forţeze nota, poruncind lui Negib  

Pașa să organizeze o vastă operaţie de curăţire a regiunii de la  
nord de Stolatz. Coloana principală de trupe otomane căzu într-
o ambuscadă, suferind - după o luptă grea - pierderi cumplite.
Supravieţuitorii turci, în cap cu nefericitul general scăpat ca prin  
minune din grindina de gloanţe duşmane, reu șir ă să se salveze 
refugiindu-se pe poziţiile ocupate de Husein Paşa,
Speranţele lui Sever Pașa de a pune rapid capăt răzmeriţei 
se spulberau. Circa zece mii de insurgenţi her ţegovieni înarmaţi  
rudimentar, dar animaţi de o neobosită sete de libertate,
 înfruntau cu dîrzenie incredibilă zeci de batalioane   turceşti,
numeroase escadroane şi baterii de artilerie, la care se
adăugau unităţi de jandarmi şi de başibuzuci, provocîndu-le
uriaşe pierderi umane și materiale, măcinîndu-le aşa cum sunt 
măcinate grăunţele între pietrele de moar ă.
Server Pașa era un fatalist. La Mostar îl fulgeră prima dată 
teama că, pe mosorul destinului, firul succeselor lui ajunsese la 
capăt. În Creta nu-l copleşise niciodată disperarea, deşi trecuse
prin momente poate şi mai grele decît aici, în Her ţegovina. 
Vîrsta înaintată să-i fi tăiat elanul? Cert este că în mijlocul  
acestei lumi ostile, pe care trebuia, dar nu era în stare s ă o  
supună, se simţi pentru prima oară bătrîn. Senti mentul acesta
de neputinţă crescîndă pe tărîm profesional îi crea acelaşi  
 îngrozitor gol sufletesc pe care i -l provocase - odată cu 
 îngrămădirea ireversibilă a anilor - începutul pierderii virilităţii.
*
**
Doctorul Edgar Huret, directorul maternit ăţii din spitalul 
Cahin, intră vijelios în spălătorul rezervat corpului medical. 
Spectacolul oferit de un grup de zece studenţi care-şi frecau  
mîinile cu săpun, sub supravegherea internului Ambrosii Sa blic,
 îl umplu de mînie.
- Ce căutaţi în spălătorul rezervat medicilor? Cine v-a  
autorizat să folosiţi săpunul şi prosoapele spitalului?
Studenţiii încremeniră, r ămînînd în aer cu mîinile s ăpunite.  
Doctorul se întoarse spre intern.
- Domnule Sablic, cunoşti, rînduielile, din acest spital? Cum
de le-ai permis tinerilor s ă intre aici?
Sablic, care tocmai îşi ştergea mîinile cu un prosop, replic ă 
liniştit:
- Studenţii vin din sala de disecţie domnule director. Au 
studiat cadavrul unei lăuze răpuse de febră puerperală.
- Ei şi?

201
 

- Acum au în program vizitarea saloanelor cu lăuze, sub 

 îndrumarea domnului doctor Lucas-Champoniere.
- Şi ce-i cu asta?
- Domnul doctor Lucas-Champoniore a interzis studenţilor 
care vin din sălile de disecţie să intre în maternitate mai înainte  
de a se spăla bine pe mîini și de a-şi curăţa unghiile cu peria.
- Stupid! Cadavrele sînt curate! Curate ca p ămîntul, ca apa  
şi ca focul! Domnilor studenţi, terminaţi cu spălatul!  Altă dată 
să nu vă mai prind aici! Costul săpunului şi al apei voi avea grijă 
să-l pun în contul doctorului Lucas-Champoniere. Iar dumneata
domnule intern, să vii cu mine.
- Cu studenţii ce fac?
- Crezi că nu sunt în stare să umble şi singuri? Dup ă  
toate aparenţele, sunt de mult înţărcaţi!
Fornăind, ieşi din spălător urmat de Sablic. Era atît de furios,  
 încît părea că scoate fum pe nări. Mergea grăbit, săltîndu-şi  
abdomenul şi legănîndu-şi guşa rozalie, revărsată peste gulerul  
 înalt, scrobit. Părul, adus cu artă peste chelie, începuse s ă se  
zburlească. Doctorul Huret arăta ca un arici pus pe harţă.
Străbătu cîteva culoare, salutat cu respect și teamă de infirmiere şi
de medicii mai tineri întîlni ţi în drum.
- Unde e doctorul Champoniere? întrebă pe o soră.
- În salonul trei, domnule director. Ajuns în faţa uşii  
salonului 3, Huret se opri.
- Pofteşte-l aici pe doctorul Champoniere! porunci lui Sablic.
Cîteva clipe mai tîrziu, Lucas-Champoniere ieşi din salon,
precedîndu-l pe intern. Era calm, deşi îşi închipuia ce avea sa
urmeze. Sablic avusese grijă să-l prevină.
- Domnule director, nu are rost s ă vă pierdeţi cumpătul.  
Săpunul folosit de studenţi, periu ţele de unghii și tuburile cu
pastă de dinţi sunt cumpărate de mine.
Obrajii directorului se făcur ă plumburii.
- Domnule doctor, ţi-am pus în vedere de repetate ori că î ţi  
este interzis să introduci în maternitatea condus ă de mine  
practici contrarii rînduielilor medicale astăzi în vigoare. Îmi
este indiferent că săpunul şi pasta sunt cumpărate de dum -
neata. Resping însă cu hotărîre nişte inovaţii lipsite de orice 
raţiune.
- Domnule director, nu este vorba de o inovaţie personală ci de 
măsuri profilactice adoptate recent de somităţile medicinii.  
Am studiat teoriile doctorului chirurg Lister şi am urm ărit  
efectul antisepsiei aplicate riguros în spitalul său. I-am ascultat  
conferinţele la universitatea din Glasgow...

202
 

- Lister  și toţi şarlatanii de teapa lui caută doar s ă-şi facă 

reclamă.
Lucas Champoniere se strădui să-și strunească nervii.
- Domnule director, doctorul Lister nu este un şarlatan.
Pansamentele, tifonul, vata, catgutul, instrumentele chirurgi-
cale dezinfectate cu acid fenic şi mai ales pulverizările fercate  
abundente folosite de el au dus la rezultate operatorii uluitoare.
Mortalitatea pacienţilor trataţi în secţia lui a scăzut de la 60 la  
15 la sută.
- Prostii! Ştiu eu cum se întocmesc stat isticile!
Champoniere simţi că i se urcă sîngele în cap. Huret era  un
obtuz înrăit, încerca o furie bolnăvicioasă împotriva a tot ce era  
nou.
- Domnule director, şi în secţia mea procentul de mor-
talitate este în scădere. De ce? Am aplicat prescrip ţiile pro-
fesorului Lister!
- Baliverne!
Champoniere nu se mai putu abţine. Izbucni exasperat:
- Nu înţelegi, domnule doctor Huret, că studenţii care vin  
de la morga spitalului, unde au efectuat disecţii asupra  
femeilor moarte de febră puerperală, şi intr ă în saloanele cu  
lăuze, f ără să se fi spălat, r ăspîndesc infecţia? Şi moartea?
- Champoniere, nu e nevoie să strigi la mine!
- Cum să te fac atunci să înţelegi, domnule director, că prin  
piedicile puse ucizi cu bună-ştiin ţă l ăuze nevinovate, care  
aşteaptă de la noi viaţa, nu moartea!
- Atitudinea dumitale este incalificabilă, Champoniere! 
zbieră directorul, f ără să-i pese c ă tulbura liniştea. Dac ă nu  
 încetezi cu panglicăriile pseudo-medicale, voi lua măsuri să 
fii îndepărtat din acest spital. Bagă de seamă! Sunt capabil să  
o fac!
Îi întoarse spatele și se îndepărtă gesticulînd. Îşi agita braţele, 
rotindu-le ca o moară de vînt.
Doctorul Champoniere îşi trecu mîna prin păr. Exclamă 
suspinînd:
- Nimic nu este mai cumplit, Sablic, decît ignoranţa agresivă! Du-
te şi adu-i pe studenţi. Sper că s-au spălat bine pe mîini...
La sfîrşitul aceleiaşi săptămîni, avînd o zi liberă, Sablic  
hotărî să treacă pe la locuinţa pe care o ocupa laolaltă cu 
ceilalţi patru colegi ai săi - fraţii Stancev, Aleksandr Kristic și Florin
Beldie - în imobilul din Rue Visconti. Păstraser ă mansarda aceea 
insalubră, deşi ar fi putut renunţa la ea, deoarece studenţilor 
din ultimul an care- și făceau stagiul de interni li se asigura  

203
 

cazarea la spital.
Dar madame Emilie Dur ând, cîrnăţăreasă, nu se mai putea lipsi  
de prezenţa frumosului sîrb şi a prietenilor lui. Ea le furniza  
banii pentru chirie, pe care studenţii îi v ărsau în mîinile lui  
Modeste Durand, foarte încîntat că îşi păstra locatarii. Desigur, nu-
i deranja să aibă un pied-a-terre în oraş. La spital nu-şi puteau
aduce prietenele de ocazie, iar legăturile sentimentale cu
surorile, gata oricînd să se ofere tinerilor interni în speranţa 
unei eventuale căsătorii, nu îi ispiteau deloc.
Cînd să intre în clădire, se auzi strigat de madame Emilie,  
apărută în pragul prăvăliei.
- Ce se întîmplă cu domnul Kristic? îl întrebă cu reproş
 în glas. N-a mai dat pe aici de trei săptămîni.
Era tristă, descumpănită. Continuă, furnizînd un pretext  
ieftin:
- Voiam să-i dau banii de chirie pentru luna viitoare. Ştii, 
domnul Durand a devenit foarte exigent. Eh, criza!
Ochii cîrnăţăresei se umeziră. Un suspin adînc făcu să i se  
umple ca un cimpoi pieptul amplu, întemniţat în bluza de  
mătase înflorată. Zîmbi sfios:
- Dacă rămîi la noapte afci, ai putea să treci dumneata să 
iei banii.
Sablic ştia ce avea să i se ceară în schimb. Acum însă lui nu-
i ardea de aşa ceva.
- Nu ştiu dacă am să pot rămîne diseară acasă. Dar dacă 
vine Aleksandr, îl trimit negreşit la dumn eata.
Salută cu r ăceală şi intră în coridorul clădirii urmărit de  
privirile triste ale cîrnăţăresei. Ajuns sus, Sablic deschise toate  
ferestrele, fiindcă mansarda se încinsese ca un cuptor. Dar şi 
curentul de aer era atît de fierbinte, încît îşi dezbr ăc ă haina,  
cămaşa, şi după ce rămase pe jumătate gol se întinse pe  
canapeaua desfundată care-i servea drept pat. Îl obseda scena
penibilă dintre doctorii Huret şi Champoniere. Cu o zi înainte  
murise sub ochii lui o lăuză îngrijit ă în secţia doc torului Rinaldi,
prieten al directorului maternităţii. Nu putea uita cumplita  
agonie a femeii care se zbuciuma scăldată în sudori și sfîșiată 
de dureri atroce. Aceeaşi febră puerperală care secera recoltă 
grea de victime an de an. Îmbrăţişase, ca și tatăl său, cariera 
medicală, spre a-i ajuta pe oameni să înfrîngă suferinţele, să se  
bucure de viaţă. Agonia lăuzei, la care asistase neputincios, îl 
zguduise sufleteşte. Înainte de a afla de la doctorul
Champoniere proprietăţile miraculoase ale antisepsiei, socotea  
febra puerperală o fatalitate. Faţă de loviturile ei capricioase nu  

204
 

existau mijloace de apărare. După ce Champoniere îi vorbise cu 

 însufleţire despre perspectivele minunate deschise de doctorul  
Lister celor suferinzi , începuse să vadă lucrurile într-o altă 
lumină. Lister furniza medicilor  o nouă armă în lupta împotriva 
morţii. Poate că această armă era încă imperfectă, dar nimic nu 
trebuia precupeţit pentru a face din ea un mijloc eficient pentru  
combaterea bolilor. Auzi zgomotul unei chei învîrtite în uşa de
la intrare și glasul lui Aleksandr Kristic.
- Ce-i cu tine, bătrîne? Nu eşti în apele tale!
Sablic îi istorisi întîmplarea de la spital, criticînd acerb
modul în care unii discipoli ai lui Esculap îşi îndeplinesc în-
datoririle profesionale.
- Doctorii Champoniere şi Huret sunt mai opuşi decît cei doi poli
ai pămîntului. Huret mă face uneori s ă simt un mare dezgust  
pentru cariera medicală. Din fericire, Champoniere repară tot 
ce strică Huret. Deunăzi, ne vorbea nouă, internilor, despre  
condiţiile sanitare mizerabile din armata franceză.  
Serviciul sănă tăţii este ca şi inexistent. Pentru în grijirea celor 6
000 de soldaţi francezi răniţi în bătălia de la Solferino fuseser ă 
afectaţi doar doi medici, în timpul războ iului din 1870,
intervenţiile chirurgicale se f ăceau în condi ţii îngrozitoare. O  
amputare echivala cu o condamnare la moarte. Toate rănile 
supurau, iar septicemia se instala cu întreg cortegiul ei de
fenomene nenorocite, culminînd cu moartea pacienţilor. 
Champoniere, care a asistat la această hecatombă, îmi 
spunea că chirurgii se temeau să mai opereze. Erau pur și
simplu incapabili să stăvilească infecţia purulentă. Unii  
cunoşteau teoriile lui Lister referitoare la germenii nocivi din aer
dar refuzau să le dea crezare. Puneau, ca și Huret, antisepsia în
rîndul şarlataniilor.
- Am auzit că un chimist, Louis Pasteur, membru al  
Academiei de Medicină, se ocupă de această chestiune. Deo -
camdată, rezultatele obţinute n-ar fi concludente, replic ă 
Kristic.
- Retrograzii din medicină nu vor admite că au greşit nici  
după ce vor fi puşi în faţa unor probe axiomatice.
Sablic nu răspunse. Tăcerea se aşternu în mansarda su-
praîncălzită. De jos, din stradă, se auzi zgomotul unei trăsuri şi  
trapul cailor pe caldarîm.
- Ai adormit? întrebă sîrbul.
- Nu. N-am adormit. Mă gândeam la ororile din Hertegovina. 
La condiţiile nenorocite de îngrijire a răni ţilor din tab ăra  
noastră. Medicii sunt puţini, medicamentele lipsesc . . .

205
 

- Cazurile de gangrena trebuie să fie extrem de frecvente.

- Ferească Dumnezeu Bosnia de prăpădul abătut asupra  
Herţegovinei.
Urmă iarăşi o pauză.
- Te caută cîrnăţăreasă! spuse Sablic, atacînd în altă 
ordine de idei.
Voia să-şi şteargă din minte scenele sumbre inspirate de 
chinurile creştinilor din Her ţegovina, încleşta ţi într-o lupt ă 
neegală cu turcii.
- M-a văzut cînd urcam la mansardă cu o midinetă.
- Şi?
- N-a indrăznit să-mi spună nimic, fiindcă în prăvălie se afla  
și monsieur Durând. Omul ăsta e cumsecade, îmi făcea şmecher 
semn cu ochiul.
- Cumsecade? Ne-a jumulit ca pe gîște.
- În schimb, acum stăm pe gratis.
Prinseră un zgomot de paşi urcînd în grabă scările. Uşa se  
deschise și Florin Beldie irupse în încăpere.
- Bine că am dat de tine, Ambrosii, se adresă gîfîind lui  
Sablic. Te-am căutat la spital, dar mi-au spus de acolo că ai zi 
liberă. Îţi aduc o veste! Şi în Bosnia au izbucnit tulburări!
Sablic sări în picioare.
- Ce spui?
- Situaţia turcilor este atît de grea, încît guvernatorul Bosniei  
a fost înlocuit cu Reuf Paşa.
- Se spune că Reuf Pașa este un sadic, interveni Kristic.
Sablic începu s ă se plimbe prin cameră, frămîntîndu-şi  
surescitat mîinile. Deodată se opri din mers.
- Băieţi, mă înapoiez imediat în ţară, la mine acasă.
Kristic se ridică într-un cot.
- Ce ai înnebunit? Vrei să pierzi internatul? S ă- ţi compromi ţi  
examenul de diplomă?
- Dacă s-au răsculat şi bosniecii, înseamnă că rostul meu  
este acolo. Răniţii au nevoie de îngrijiri medicale.
- Medic fără diplomă? Cine are să te ia în serios? stărui  
sîrbul.
- Mă vor lua în serios cînd vor vedea cum îi voi îngriji pe  
răniţi. Am să aplic teoriile lui Lister.
Beldie puse mîna pe umărul bosniacului.
-  Te înţeleg, Ambrosii!
Kristic suspină.
- Şi eu îţi dau dreptate, Ambrosii!Dar nu pot accepta cu 
inimă uşoară să te văd tîrît în luptele sîngeroase de acolo. Poate  

206
 

că te vom urma și noi.

- Fără diplome? surîse Sablic.
- Ţara are nevoie de oameni capabili să se bată, nu de 
petice de hîrtie.
- Ştim destulă medicină ca să fim de folos răniţilor. Cînd ai  
de gînd să pleci, Ambrosii?
- Vînd ceva boarfe, ca să-mi fac rost de bani pentru  
drum, apoi ridic pălăria şi-i spun Senei: „Te las cu bine,  
doamnă! Sper să ne revedem în vremuri mai bune!"
- Nu te preocupa.de bani! spuse Kristic. Sîntem şi noi pe aici!
- Atunci mîine plec.
- Crezi că turcii au să te lase să intri în Bosnia?
- Găsesc eu o cale!
- Dumnezeu să te ajute, Ambrosii! spuse Kristic. Bosniacul rîse.
- Şmecherule, ai scăpat de un concurent la graţiile  
cîrnăţăresei.
- Haidem să bem cîte un pahar cu vin în cinstea lui
Ambrosii! Eu fac trataţie! se oferi Beldie.
- Să-i luăm cu noi şi pe fraţii Stancev, propuse Kristic.
- Numai să le dea drumul de la spital, zise Beldie.
- Spitalele au şi garduri, adăugă Sablic. Iar la nevoie,  
gardurile pot fi sărite. La drum, băieţi!
*
**
Lui Aleksii Kostov i se cuibărise frica în suflet și îi sugea vlaga,
aşa cum se cuibăreşte căpuşa în lîna oii și-i suge sîngele. Avea
o casă arătoasă în Batak, vite zdravene si pămînt destul. Ar fi 
putut trăi în linişte, f ăr ă s ă-i pese de ziua de mîine. Dar lui  
Aleksii Kostov îi era frică nu numai de ziua de mîine, ci şi de cea  
de azi sau de ieri. Era bine văzut de Sait Kudret, şeful secţiei de  
 jandarmi din comună. Ori de cîte ori îl întîlnea ofiţerul, îi zîmbea  
binevoitor și-îl bătea prieteneşte pe umăr, exclamînd în auzul 
tuturor: „Om de nădejde, este Aleksii Kostov! Aferim, bre!"  
Başibuzucii şi mai ales cerkezii oploşiţi în Batak, după ce ruşii îi  
izgnosieră din ţara lor de baştină, stăteau cu el la taifas în jurul  
unei mese din cârciuma din sat. Şi cum başibuzucii și cerkezii
făceau ca vremea să fie senină sau mohorîtă, după cum le era  
şi lor cheful, Kostov ar fi trebuit să se simtă tare bine, fiindcă nu  
era puţin lucru s ă fii privit cu simpatie de mahomedanii care-i  
socoteau pe bulgari nişte paria, buni doar să trudească pentru 
stăpînii lor islamici. Dar pe Kostov îl strîngea în chingi frica, îi  
era frică, deşi judecătorul, muezinul şi beiul, latifundiarul  
satului, nu i-ar fi refuzat nici o favoare. Frica îi strecura fiori de

207
 

gheaţă de-a lungul șir ei spinării, tăindu-i respiraţia, făcîndu -l să 

se trezească noaptea scăldat în sudori reci.
Spaima aceasta cumplită îl urmărea ziua şi noaptea, în 
somn şi în stare de veghe, în mijlocul lumi i și în singurătatea 
odăii sale cu drugi de fier la ferestre.
Lui Kostov îi era frică de bulgarii lui. Îi era atît de frică, încît  
 în mai puţin de doi ani îi albise p ărul ca la un moşneag, deşi la 
vîrsta lui ar fi trebuit să spargă piatra cu pumnul.
Tragedia sa începuse cu doi ani în urmă. Pentru cî ţiva pumni 
de arginţi, vînduse turcilor pe un bulgar de-al său, pe nume
Levski. Levski fusese căpetenia bulgarilor patrioţi intraţi în luptă 
cu veneticii stăpîni ai ţării lor, pentru a redobîndi libertatea de  
care se bucuraseră odinioară, cînd ţara lor avea la cîrmă bulgari 
dreptcredincioşi, nu renegaţi, ca acum.
Kostov îşi blestema ceasul cînd se l ăsase ispitit de premiul 
pus de turci pe capul lui Levski şi pe al prietenului și cama-
radului său de luptă Dimitrii Obhti. Poate c ă n-ar fi f ăcut   acest
pas dacă nu l-ar fi împins de la spate nevastă-sa, o femeie 
zdravănă, bărbătoasă, însetată de bani.
Pentru bulgari, Levski devenise un erou naţional. Ani de zile  
cutreierase deghizat ţara lui, c ăzută sub st ăpînirea str ăin ă,  
 îndemnî ndu-și compatrioţii să se organizeze în comitete, care - la
momentul potrivit - să ridice steagul revoltei împotriva turcilor. Tot 
Levski organizase o reţea subterană alcătuită din oameni de 
nădejde, care aveau sarcina să-i ajute pe bulgarii urmăriţi de 
autorităţile otomane, să treacă Dunărea în Româ nia, unde erau
feriţi de urgie.
Cînd umbla pe uliţele satului, Kostov simţea în ceafă arsura
privirilor care-l urmăreau răzbunătoare. De cînd Levski pierise  
spînzurat de turci, nici un bulgar nu-i mai d ăduse mîna, nici un  
bulgar nu-i mai călcase pragul, nici un bulgar nu-l mai privise în
ochi. Cei cu care se încrucişa pe drum priveau peste capul lui,
ca și cînd el nici n-ar fi existat, ca şi cînd moartea l-ar fi
despărţit de cei vii.
Kostov ar fi f ugit poate din satul lui şi ar fi încercat s ă se 
topească în lumea largă, dacă nevastă-sa, Arghira, nu l-ar fi
 înfruntat dîrză: „Unde vrei să te duci? Cu ce-ai s ă tr ăieşti   prin
străini? Aici te-ai născut, aici trebuie să rămîi! Afar ă de asta,  
toată agoniseala noastră aici se află! Ce-ţi pasă de neghiobii 
care te duşmănesc? Tu eşti cu stăpînii, cu puterea! Ei sînt  
numai cu sărăcia, cu deznădejdea, cu ura lor neputincioasă!".
Dar avuţia durată din vînzarea unui om de acelaşi neam îi 
adusese, pe lîngă belşugul mult visat, atîta ură şi atîtea  

208
 

umilinţe, încît i se r ăscolea tot veninul din ficat. Copiii de pe  

stradă aruncau cu pietre după el. Jandarmii turci tr ăgeau la  
răspundere pe p ărinţi, punîndu-i să plătească amenzi grele.  
Pedepsele nu stăviliseră avîntul co piilor, care-l sîcîiau în alte
chipuri. Ascunşi pe după garduri, trăgeau cu praştiile în p ă-
săretul din curtea lui Kostov, spre furia Arghirei care-i bles tema
cumplit. Cînd Kostov îşi înhăma caii la căruţă spre a pleca la 
drum, aceiaşi copii ocheau cu praştia în crupele bidiviilor, care
ţ îşneau din loc și o luau razna fără conducător, izbind căruţa de 
toate gardurile pînă o sfărîmau. Kostov ştia că tot copiii dădeau 
foc la stogurile lui de fîn ori de cîte ori pîndarii se aflau în alt
capăt al tarlalelor.
La cîrciumă nu se mai ducea, fiindcă în afara patronului  
bulgar, care schimba cu el cîteva cuvinte zgîrcite, legate numai
de comanda care i se făcea, Kostov nu vedea decît cef e şi
spinări întoarse ostentativ. Dar la cafeneaua din mijlocul sa-
tului, frecventată numai de turci, era primit cu mare bucurie.  
Stăpînul prăvăliei, Ali, un musulman habotnic, originar din
Brussa, îl îmbrăţişa ca pe un frate și îl cinstea cu cîte o cafea gingirlie.
Dar cea mai îngrozitoare umilinţă o îndurase Kostov la 
biserica din sat, după ce se aflase că el fusese vînzătorul lui  
Levski. Cînd îl v ăzuse intrînd în l ăcaşul sfînt, p ărintele Anghel  
Stancev întrerupsese citirea evangheliei și, spre nedumerirea
enoriaşilor, începuse slujba morţilor, după tot tipicul, pentru  
răposatul Aleksii Kostov, care stătea lîngă iconostas, teafăr şi 
plesnind de sănătate. Învineţit de ciudă, dar și cuprins de
 înfricoşare, Kostov se îndreptase spre ieșir e printre creştinii
care se dădeau la o parte din calea lui ca si cînd s-ar fi temut să 
nu se molipsească de ciumă. Cînd păşise pragul, auzise din
urmă glasul preotului, care răsuna atît de cavernos încît s-ar fi 
zis că se ridica din adîncurile părnîntului, afurisindu -l pe el și pe
toţi ai lui, din tată în fiu, pînă ce neamul Kostovilor se va stinge 
urît de întreaga suflare bulgărească.
Aleksii fugise ca si cînd l-ar fi izgonit o haită de lupi. Nu se oprise 
decît la secţia de jandarmi. Ofiţerul turc îi ascultase cu gravitate
păsul, apoi ordonase unui subofiţer să ia patru oameni şi să-l
ridice din biserică pe preotul Stancev.
- Am să-l răspopesc eu pe bărbosul ăsta pentru purtarea lui  
duşmănoasă faţă de orînduirea turcească!
Arestarea preotului făcuse mare vîlvă. Enoriaşii î i huiduiseră 
pe jandarmii turci, şi dacă nu trecuseră la violenţe, aceasta se 
datora bătrînului prelat care-i îndemnase să-si păstreze cal mul,
spre a nu oferi prilej autorităţilor otomane să treacă la  

209
 

represalii, dînd apă la moară lui K ostov şi protectorilor lui. O

delegaţie a comitetului eparhial plecase la Constantinopole spre 
a se plînge mitropolitului Antim, exarhul bisericii autonome bulgare.
Înaltul prelat se înfăţişase personal la Sublima Poartă, so-
licitind eliberarea preotului. Marele vizir, informat pe cale
administrativă de agitaţia stîrnită în sînul populaţiei bulgare din 
Batak, se înfăţişase sultanului Abdul Aziz spre a-i ra porta cele
 întîmplate. Padișahul, care încredinţase de curînd administra ţia 
Bisericii bulgare mitropolitului Antim în exclusivitate, deoarece
socotise că în acest chip și-i va apropia pe bulgari, dăduse
dezlegarea cuvenită. Spre marea bucurie a populaţiei creştine 
din Batak, preotul Anghel Stancev fusese eliberat şi repus în
drepturi . În acelaşi timp fusese povăţuit ca pe viitor să se 
poarte frumos faţă de Aleksii Kostov, prietenul şi protejatul
autorităţilor turceşti.
Hasim Paşa, guvernatorul general al vîlaietului Tuna - zis și al
Dunării - dăduse porunci straşnice ca Aleksii Kostov să fie ferit  
de orice neplăceri. Înţelegea astfel să răsplătească serviciile 
ghiaurului care, denunţîndu-l pe Levski, îngăduise autorităţilor 
otomare nu numai să captureze şi să execute pe şeful mişcării  
de eliberare a bulgarilor, ci să și smulgă prin tortură 
mărturisirile lui Dimitrii Obhti, ce duseser ă la captu rarea a
optzeci de căpetenii bulgare duşmănoase stăpînirii otomane. În
cursul cercetărilor reieșise că Levski şi partizanii lui pregătiser ă 
o insurecţie, care datorită lui Kostov fusese înăbuşită în faşa.
Eliberarea preotului Stancev fusese o grea lovitură morală 
pentru Aleksii şi în acelaşi timp un motiv de îngri jorare pentru viitor,
căci dădea o pildă de încurajare duşmanilor s ăi declaraţi ori 
ascunşi.
 Trecuseră doi ani de la spînzurarea lui Levski. Kostov îl 
văzuse atîrnînd în laţ, cu mîinile legate la spate şi cu capul  
acoperit de o glugă neagră. Trupul lipsit de viaţă se legăna  
 încet, ca limba unui pendul. Impresionat, Kostov zdrobise
pendulul din locuinţa sa, o piesă foarte scumpă, cumpărată de  
la Rusciuc cu arginții trădării.
Ziua si-o petrecea mai mult în casă. Avea acum destui bani 
să plătească oameni - mai toţi venetici - care să-i muncească 
pămîntul şi să-i îngrijească vitele. Dacă n-ar fi avut-o pe 
Arghira, averea lui s-ar fi dus de rîpă, c ăci lupta lui t ăcută cu 
strigoii nu-i mai dădea timp să se ocupe şi de trebu rile
gospodăriei. Arghira, în schimb, se învîrtea ca argintul viu. Spre  
deosebire de Aleksii, torturat noaptea de coşmaruri, nevastă-sa  
dormea ca un prunc, căci conştiinţa ei nu mai avea puterea să 

210
 

stea trează. Ziua muncea mai cu temei decît trei bărba ţi la un  

loc, aşa că înserarea o găsea vlăguită, dar în culmea fericirii,
fiindcă buna ei stare cunoştea o înflorire făr ă seamăn în trecutul  
familiei.
- De ce nu te faci călugăr, Aleksii Kostov? îl mustra Arghira. 
Stai încuiat în casă ca un schimnic în chilie. Oame nii au să 
spună că au izbutit să-ţi bage frica în suflet.
- Mai lasă-mă şi tu, femeie, cu vorbele astea! De ei să-mi fie 
frică?
- Asta mă întreb şi eu! Turcii î ţi sînt prieteni. Te apăr ă de  
toţi păcătoşii care ne rîvnesc bunăstarea. Ţi-au dat şi bani  
mulţi! Ce mai vrei?
- Nu mai vreau nimic ...
- Mai scoate și tu nasul afară din casă! Du-te şi te plimbă, să 
vadă lumea ce ţoale frumoase ai! Să se uite cu ochii cît cepele 
la caii tăi!
- Bine, bine! răspundea Kostov, sătul de cicălelile ei și
măcinat de propria lui spaimă.
Ieşea din casă numai în plină zi şi doar prin locuri um blate.
Cînd se afla printre bulgari, ochii lui căutau cu dispe rare fesul
vreunui turc, pe care să-l cheme în ajutor în cazul că ar fi fost atacat 
de compatrioţii săi. Îl obseda groaza că va fi ucis la înghesuială, 
că va simţi între coaste arsura împunsăturii unui pumnal, că îşi  
va da sufletul prăvălit în ţărînă, fără să i se întindă o mînă de  
ajutor.
De cînd venise vara, dormea cu geamurile deschise, căci 
nu-i plăcea căldura. Dar pusese la ferestre drugi de fier care s ă -
l ferească de hoţi sau de ucigaşi. Din cînd în cînd îşi număra 
monedele de aur ascunse într-un chiup sub un strat gros de
făină. Arghira urmărea atunci avidă jocul pieselor strălu citoare
printre degetele lui scurte şi băt ătorite. Amîndoi preţuiau cu atît  
mai mult proaspătul lor belşug cu cît înainte vreme trăiseră în  
mare sărăcie.
- De ce te tot frămînţi, omule? îl întreba Arghira iritată de  
suspinele şi văicărelile lui. Ce-ţi lipseşte? Tocmai acum, cînd am 
făcut cheag, plîngi de parcă ţi-ar fi murit toate nea murile. Ar
trebui să te bucuri, fiindcă avem bani pentru a ne înzestra  
fetele, băiatul, si să ne mai rămînă si nouă destui!
De cîteva zile, Arghira îşi mutase patul în odaia de musafiri,
fiindcă nu se mai putea odihni alături de Aleksii, care gemea şi  
se zvîrcolea în somn. Aleksii resimţise dezertarea ei, nu fiindcă 
i-ar mai fi păstrat vreun rest de afecţiune, ci pentru că era lăsat 
singur cu tenebrele şi cu strigoii lui. . .

211
 

Ca şi în fiecare seară înainte de culcare, Kostov verifică uşile 

dacă sînt încuiate si ferestrele dacă sînt închise. Arghira sforăia 
de duduia casa. Fetele și băiatul adormiseră de mult. Kostov le 
invidia somnul. Lui i se întîmpla să-l prindă zorile f ără să 
aţipească o clipă.
Se uita pe fereastră la caraula care veghea în fiecare noapte 
 în jurul casei. Era un grec zdravăn, cu muşchi de oţel, dar slab 
la minte. Fiindcă nu era bun de muncă , Aleksii îl angajase paznic. În
curte se mai aflau și trei dulăi ciobăneşti, ce lătrau pe întrecute.
După ce văzu că toate sunt în ordine, Kostov îşi făcu smerit
rugăciunea de seară în faţa icoanei, cerînd lui Dumnezeu și
Sfintei Fecioare iertarea p ăcatelor. Se culcă înfiorat de temeri  
ascunse, aşa cum i se întîmpla noapte de noapte.
După ce se vîrî sub velinţă, începu să prefire printre degete 
nişte metanii de chihlimbar, căci - i se părea lui - îl ajutau uneori
să adoarmă. Dar ceasurile se scurgeau fără să poată aţipi. Se 
făcuse foarte tîrziu. Kostov auzi caraulele tur ceşti străbătînd 
uliţa principală şi strigînd spre ştiinţă oame nilor că noaptea este 
la jumătate, iar în sat domneşte liniştea. Apoi adormi. . . Mai  
bine zis, începu să se frămînte și să geamă, chinuit de acelegsi 
vise cumplite care-l bîntuiau fără răgaz. Se făcea că alerga în  
sus pe un povîrniș pietros, urmărit de o armată de morţi ieşiţi  
din morminte. Era oare în preajma Judecăţii de apoi? Cadavrele 
vii făceau un zgomot ciudat, un fel de fîşîit şerpesc care -l
umplea de groază. Alerga, alerga, pierzîndu- și suflul. Deodată 
se simţi înşfăcat de mîini scheletice. Stîrvurile revenite la viaţă 
 îl trîntiră jos și se apucară să-i înfunde gura cu pămînt.
Kostov se trezi sufocat de un căluş care-i umplea gura. Doi  
bărbaţi tineri - erau cumva ieşiţi din groapă? - îl legau fedeleş.
Un al treilea agăţa un laţ de cîrligul lămpii din tavan.
- Ai fost condamnat la moarte, Aleksii Kostov, fiindcă ţi-ai 
vîndut fraţii turcilor! În noaptea asta ai să-ţi scuipi sufletul
spurcat, atîrnînd în ştreang! îi şoptea o voce aproape de
ureche.
Kostov făcea sforţări disperate s ă strige, dar c ăluşul din  
gură nu-l lăsa. Îşi zise că oamenii care voiau să-l ucidă nu erau 
morţi. Respirau, vorbeau, miroseau a sudoare. Deodată în 
mintea lui se fâcu lumină. Cei trei tineri erau din satul lui. Îi
recunoscuse. Da, da! îi recunoscuse. Adorjan Trancev, Andrei Ţankov şi 
Ghirko Sloveikov,
Sloveikov lega laţul, Ţankov şi Trancev îl ridicară pe Kostov
 în capul oaselor, apoi îl luară pe sus spre frînghia atîrnată în  
mijlocul tavanului.

212
 

- Eşti greu, Kostov! Te îngreuiază păcatele! Dar ai să plăteşti  

pentru ele! Viaţa ta ticăloasă nu face nici cît pielea unui şobolan
mort! Acum ai să ştii si tu cum s-au chinuit, înainte de a-şi da 
sufletul, fraţii pe care i-ai trădat!
Lui Kostov i se căscară ochii cît prunele. Era atît de straş nic
legat, încît nu putea face nici o mişcare.
În drum spre laţ, Ţankov doborî din greşeală o măsuţă 
 întîlnită în drum. Nu o observase în semiîntunericul din odaia în  
care sclipea timid doar flăcăruia unei candele. Pe m ăsuţă se 
aflau cîteva obiecte ce căzură cu zgomot pe podea.
- Repede! Bagă-i capul în laţ, Ghirko! porunci Trancev. În
clipa aceea uşa se deschise şi în prag se ivi Arghira   cu o puşcă 
 în mîini. CăMaşa-i albă atîrnă largă în jurul trupului bolovănos, 
ca valtrapurile pe o iapă trupeşă.
Arghira trase.
Sloveikov se agăţă spasmodic cu mîinile de laţ, apoi se 
prăbuşi cu pieptul sfîrtecat de plumbi. Femeia se avîntă ca o  
furie asupra celorlalţi doi tineri, rotindu- și arma prin aer. ÎI lovi între
şale pe Ţankov, care icni, scăpîndu-l pe Kostov din braţe.
De afară se auzi fluieratul caraulei și ropot de paşi. Trancev se
repezi asupra Arghirei, îi smulse arma din mînă şi o înbrînci într-
un perete. Alergă apoi la Ţankov care se îndoise săgetat de 
dureri în șir a spinării și îl apucă de mijloc.
- Ţine-te de gîtul meu! îi spuse. Trebuie să fugim! Ie șir ă tot 
pe uşa pe care intraseră. Arghira se lovise atît  de rău, încît nu 
mai era în stare să se ridice de jos. Kostov zăcea pe podea. Uşa  
dinspre pridvor pîrîi, apoi se prăbuşi sub   greutatea caraulei,
care se năpusti în cameră, bălăbănîndu-şi braţele lungi.
- Ce s-a întîmplat, bre?
Şi în stradă duduiră paşi. Veneau în fugă jandarmii turci, 
alertaţi de focul de armă tras de Arghira.
- Au luat-o pe aici, bandiţii! răcni femeia, arătînd uşa 
dinspre sala care ducea în dosul casei.
Caraula se repezi într-acolo.
 Tîrîndu-se pe podea, Arghira se apropie de Aleksii şi începu
să-i desfacă frînghia ...
- Tîlharii! Nemernicii! Ucigaşii! bodogănea fioroasă. Îi
scoase și căluşul.
 Jandarmii turci năvăliră în odaie.
- Au vrut să-l ucidă pe Aleksii! Pe prietenul vostru!  
Bandiţii au fugit pe acolo! Pe cîinele ăsta de jos l-am îm-
puşcat eu!
 Jandarmii alergară după cei doi fugari. Comandantul lor 

213
 

rămase în urmă. Îl întoarse pe Sloveikov cu faţa î n sus.

- Ăsta e de aici, din sat!
Îi pipăi artera carotidă, apoi se ridică si îl izbi cu piciorul în  
ceafă.
- Mort! Altfel l-aș fi făcut să spună și cît lapte a supt de la mă-
sa!
Arghira îi eliberase din frînghie pe Aleksii, care sughi ţa f ăr ă 
să se poată opri.
- N-avea grijă, Kostov, prietene! îi spuse turcul, îi prindem
noi pe bandiţi! Bine că ai scăpat cu viaţă!
Arghira fricţiona braţele bărbatului ei spre a-i restabili  
circulaţia sîngelui.
- Au să plătească ticăloşii! Şi ei, și părinţii, și fraţii, şi toate 
neamurile lor! Să nu-mi zici mie Arghira dacă are să-mi scape 
vreunul!
Pe Kostov îl podidi un plîns nervos.
- Ăştia nu se lasă pînă nu îmi fac de petrecanie! Nu, nu se  
lasă!
- Mă întreb cum de nu au lătrat cîinii?! exclamă Arghira.
Poate că i-au otrăvit! Ah, am să le arăt eu!
Lacrimile se scurgeau pe obrajii scobiţi de riduri ai b ăr -
batului.
- Nu se lasă pînă nu mă văd pe năsălie! Dacă şi-au pus în  
gînd să mă omoare ...
- Taci! urlă Arghira! Taci, taci!
Într-o cameră din dos a casei parohiale, popa Anghel 
Stancev, tînărul învăţător Ivanov, fierarul Danilov, precum şi  
Zagorski, înţeleptul satului, ascultau raportul lui Anastas 
Anadolski, servitor la primărie. Lui Anastas i se spunea idiotul 
satului, fiindcă umbla l ălîu, avea ochii zbanghii și bolborosea tot
timpul vrute si nevr ute. Primarul, un turc bondoc, mare amator de
femei, mai ales tinere şi creştine, obişnuia să-l ciocănească în 
cap cu degetul făcut cîrlig şi să-i spună rîzînd:
- N-ai în ţeasta asta minte nici cît un copil de o şchioapă!  
Auzi, sună a lemn! Ar trebui să-ţi schimbi capul, Anastas!  
Du-te la tîmplar şi spune-i să-ţi facă unul nou! Poate te-oi mai 
deştepta şi tu!
Anastas rîdea tîmp şi îşi vedea mai departe de treabă. Dar 
c înd se afla printre căpeteniile comitetului bulgăresc tainic din  
sat, îşi revenea la normal şi arăta ca orice om întreg la minte. 
Fiindcă turcii îl credeau idiot, nu se fereau s ă vor bească în 
prezenţa lui despre treburi care nu trebuiau s ă ajung ă la  
urechile creştinilor. Odată, comandantul jandarmilor se uitase

214
 

bănuitor la Anastas, care mătura pe sală lîngă uşa deschisă a  

odăii de lucru a primarului. Uşa şi ferestrele erau date de 
perete, ca să se mai vînture puţin aerul fierbinte.
- Şi dacă aude, ce? exclamase primarul. N-are ţinere de 
minte, şi cu turceasca nu se prea descurcă. L-am verificat eu.
Pe Anastas îl plictisea rolul interpretat de atîta vreme, dar
ştia că o făcea pentru interesul comunităţii bulgăreşti, aşa că îşi  
continua jocul.
- La noapte or să percheziţioneze toate casele.
Comandantul jandarmilor a hotărît să-i prindă pe Trancev si pe 
Ţankov, chiar de va fii să răscolească întreg satul. Vor căuta şi în  
turla bisericii, și în altar.
- Păgîni mizerabili! scrîşni popa, morfolindu-şi furios  
mustaţa.
- Şi cu familiile tinerilor ce au de gînd?
- Spuneau că n-au să le dea drumul pînă nu vor pune mîna
pe făptaşi.
- I-au bătut pe bătrîni?
- Eh, i-au bumbăcit ei, dar nu prea tare. Sunt convinşi că 
Ţancov și Trancev au lucrat de capul lor.
- Cu leşul lui Sloveikov ce au de gînd să facă?
- Îl ţin într-o magazie, la postul de jandarmi. Ca să-l silească 
pe bătrînul Sloveikov să facă destăinuiri.
- Bătrînul Sloveikov nu ştie nimic, zise învăţătorul. Zagorski,  
 înţeleptul satului, cl ătină din cap cu durere.
- Căt au să mai dăinuie nelegiuirile astea?
- Au să dăinuie pînă o să le punem noi capăt! spuse în-
văţătorul.
Preotul oftă din adîncul rărunchilor.
- Dacă a murit Levski, nu ştiu cine ar mai putea să-l
 înlocuiască?
- Se vor ridica alţi Levski, părinte! vorbi învăţătorul cu  
patos. Aşa cum noi am preluat în satul ăsta sarcinile vechiului
comitet risipit și fugărit, aşa se vor găsi și alţi oameni de 
nădejde care să preia moştenirea lui Levski.
Fierarul, un uriaş cu o barbă neagră, amplă, revărsată pînă 
la brîu, izbucni mînios:
- Cît mai aşteptăm? Eu, unu, m-am săturat.
- Răbdare! zise învăţătorul. Botev ne-a trimis vorbă de la 
Bucureşti să nu ne pierdem nădejdea. La ora hotărită de  
comitetul nostru din România, vom ridica armele.
- Pînă atunci ce facem cu băieţii noştri? întreab ă Za -
gorski, înţeleptul satului, revenind la subiect.

215
 

- Acum unde sunt? întrebă învăţătorul.

- La mine, în podul şopronului, îi lămuri fierarul.
- Cînd au de gînd să înceapă descinderile? se întoarse 
preotul spre Anastas.
- La miezul nopţii.
- Dacă-i aşa, trebuie să-i scoatem pe băieţi din sat îndată 
după ce s-o însera.
- Unde-i trimitem? exclamă Zagorski.
- Prin oamenii noştri, îi trecem Dunărea în România, spuse  
 învăţătorul. De asta mă îngrijesc eu.
Zagorski îşi izbi înciudat palmele de genunchi.
- Nu mă dumiresc cum de au dat tinerii greş! Planul a fost 
atît de bun ...
- Am stat cu ei de vorbă, spuse fierarul. Totul s-a dat peste  
cap datorită unei întâmplări neprevăzute. Nevasta lui Kostov 
nu mai dormea cu el în odaie, ceea ce băieţii nu ştiau. În plan
era pregătit să i se facă şi ei de petrecanie, odată cu Kostov.  
Viperelor trebuie să le zdrobeşti capul. Dar ea a apucat să dea 
alarma. Au avut noroc, păcătoşii!
- Eu am plecat, zise Anastas. Părinte, dacă întreabă  
cumva primarul sau jandarmii ce am căutat la dumneata, să-i 
spui că am venit să mă împărtăşesc.
- Bine, Anastas. Aşa am să spun.
„Prostul" satului plecă. Plecă şi învăţătorul, însoţit de fierar.
- S-ar zice că Dumnezeu ţine cu tâlharii! rosti cu obidă  
Zagorski.
- Nu blestema, Iakov! Căile Domnului sunt numai de el ştiute!
- Să vezi cît rău are să facă satului treaba asta zădărni cită cu 
Kostov.
- Cînd am pus cu toţii la cale uciderea lui, ştiam la ce trebuia
să ne aşteptăm.
Zagorski scoase din chimir puţin tutun prăfuit și o foaie
uscată de porumb, din care făcu o ţigare grosolană. Și-o aprinse
şi pufăi un fum amar, înecăcios. Tuşi.
- Mă ierţi că te afum, părinte!
- Tăcură un timp. Preotul se uită gînditor pe fereastr ă la  
nişte porumbei care se zbenguiau prin văzduh.
- Fericite sunt p ăsările cerului fiindc ă se bucur ă de li -
bertate.
Zagorski dădu din cap.
- Într-o zi o să fim și noi liberi. Ai auzit ce ne spunea rusul
care a venit cu Trepov? Ţarul va ridica armata și se va năpusti 
asupra turcului.

216
 

- Numai de-ar ridica-o mai repede.

- Ai mai pr imit vreo veste de la feciorii tăi? întreb ă înţeleptul 
satului.
Expresia atît de aspră a ochilor preotului se îndulci.
- Acum sunt interni la un spital de la marginea Parisului.
La anul or să-și ia diplomele.
- Bravo! O să avem şi noi doi doctori în comună. Adăugă  
după cîteva momente de ezitare: Numai de n-ar r ămînea și ei
acolo, aşa cum a făcut băiatul prietenului meu Dogorov.
- Nici o grijă, Zagorski! Copiii mei nu-şi uită ţara!
- Mai ai vreo veste din Herţegovina?
- Cînd am fost săptămîna trecută la exarhat, am aflat 
că se duc lupte mari acolo. Turcii încearcă  să le ţină sub 
obroc, dar ştirile le scapă printre degete. Cică și în Bosnia ar fi
izbucnit tulburări.
- Şi noi ce facem? Stăm cu mîinile în sîn?
- O să vină şi rîndul nostru. Va fi atunci vai şi amar pentru toţi 
turcii și pentru toate cozile lor de topor!
Zagorski se ridică anevoie de pe scaun. Era bătrîn și îl dureau
oasele.
- Numai de-aş trăi să văd Bulgaria liberă.
- Ai să trăieşti, Zagorski! Ai să trăieşti şi ai să te bucuri,  
laolaltă cu noi toţi. Iar băieţii mei or să se îngrijească de să -
nătatea ta, ca să apuci suta de ani.
Zagorski tuşi iarăşi, înecat de fumul înţepător al ţigării.
- Să te audă Dumnezeu, părinte! Apoi, la bună vedere!
*
**
După lunga-i goană, trenul opri gîfîind  în gara din Tver.
Frînele scîrţîiră, iar tampoanele se izbir ă cu zgomot metalic.  
Pasagerii îmbulziţi pe panglica peronului, încadraţi cu gea -
mantane, boccele, saci, coşuri, luară cu asalt uşile vagoanelor,  
punînd stavilă celor care voiau să coboare. Se stîrni buscu ladă. 
Oamenii iritaţi strigau, înjurau, se chemau între ei, protestau,
făcînd mare hărmălaie.
În mulţimea dezlănţuită, transpirată, haotică, se singula riza
un bărbat vârstnic, distins, cu favorite sure, într-un foarte 
elegant costum de călătorie, urmat de valetul său care dirija 
aferat o armată de hamali î ncărcaţi cu valize din piele de porc.
- Necivilizaţi! rosti dispreţuitor prinţul, uitindu-se cu repulsie 
la gloata care se agita în jurul său. Umbla atent, ferindu-se pe 
cît îi era cu putinţă să se atingă de hainele roase şi nu prea  
curate ale ţăranilor bărboşi şi ale tîrgoveţilor cu iz de usturoi şi  

217
 

alcool, care se îngrămădeau cuprinşi parcă de isterie.

Sviatopolski-Mirski lăsa o dîră de parfum discretă - lavandă 
şi mosc - foarte agreabilă după emanaţiile de sudoare acră ale 
celor mai mulţi pasageri.
Miriam Rubin, o adolescentă cu trăsături vag semite dar de 
o extraordinară frumuseţe, care-şi căra un geamantan de 
carton jupuit pe alocuri, aspiră plăcut surprinsă boarea de  
lavandă şi se uită fugitiv la bărbatul cu favorite argintii. Tatăl ei, 
Mose Rubin, haham la o măcelărie rituală de pe cheiul Volgăi,
 îşi ridică servil pălăria neagră, garnisită cu blană de vulpe, și-l
salută pe prinţ, încovoindu-şi spinarea cocîrjat. Dar prinţul nu-l
observă. Trecu mai departe spre un vagon de dormit cu 
portierele deschise, în fa ţa căruia nu se înghe suia nimeni.
Hahamul zîmbi stingherit, fiindcă nu era luat în seamă de faţă  
cu soţia şi cu fiica sa. Şi el căra un geamantan voluminos, deşi 
era subţire ca un ţîr și arăta atît de fragil, încît p ărea c ă o  
simplă adiere l-ar putea doborî.
- Nu m-a văzut! Nu e de mirare! În îmbulzeala asta
te poţi izbi piept în piept cu un prieten f ăr ă s ă te recunoas că! 
Mare om şi prinţul ăsta!
Miriam îl privi cu milă nedeghizată. Aerul umil al p ărintelui ei  
o irita şi o înduioşa totdeauna. Înţelesese că personajul în 
chestiune era foarte important. Părea să fie militar după modul 
cum îşi ţinea semeţ capul și îşi bomba pieptul.
- Îl cheamă Sviatopolski Mirski I-ul şi este prietenul şi 
adjunctul marelui duce Mihail Ifikolaievici, guvernatorul
Caucazului.
Vorbea cu un fel de mîndrie, ca şi cînd s-ar fi referit la o
rudă cu o înaltă situaţie.
- Lasă prostiile și grăbeşte-te! îl repezi consoarta sa  
Rasela Rubin, care-şi saltă sînii uriaşi, pîntecele revărsat şi 
crupa lată ca de elefant, ţinînd de toartă cutia unei viori. S-o 
urcăm pe Miriam în vagon şi pe urmă poţi să baţi cîmpii despre
prinţii tăi.
- Lasă, mamă, nu te mai agita atâta, o povăţui cu oarecare
brutalitate fiică-sa. Trenul stă mult în gara asta. Nu pleacă  
fără mine. Rîse: -Comică chestie! Sviatopolski-Mirski I-ul! Parc-
ar fi cap încoronat!
Hahamul zîmbi încîntat, fiindcă reuşise să-i trezească in-
teresul. De obicei, Miriam îl l ăsa să vorbească fără a părea că îl  
ascultă. Îl durea indiferenţa fiicei sale, care-l trata ca pe o
cantitate neglijabilă. Explică doct:
- Îi zice Sviatopolski-Mirski I-ul fiindcă sunt mai mul ţi prin ţi  

218
 

 în viaţă cu acest nume, dar el este cel mai însemnat dintre toţi.  
Înainte de a mă stafcifi la Tver, am locuit într-un sat de pe una 
din moşiile lui din Galiţia. Eh, ce om! Odată a stat de vorbă cu  
mine.
- Şi ce ţi-a spus?
- „Mai taie-ţi perciunii ăştia, Rubin! Ce-ţi place să umbli cu
tirbuşoanele la urechi?" Eh, glumeţ om prinţul!
Sviatopolski Mirski I-ul se urcă în vagonul cu paturi; salutat
respectuos de şeful de tren care făcea de veghe spre a nu
 î ngădui vulgului să dea năvală peste boierime.
Mose Rubin se uita smerit spre uşa ca re-l înghiţise pe prinţ şi 
acum îi hăpăia pe hamalii încărcaţi cu valize de piele
Miriam încercă brusc un simţămînt de revoltă fa ţă de umi -
linţa părintelui ei. O umilinţă abjecta, care scuza grosol ănia  
prinţului. Ura resemnarea evreilor ce-şi plecau grumazul,  
acceptînd fără crîcnire împilările goimilor.
- Prinţul ăsta e un om ca toţi oamenii! spuse 
 încruntîndu-se.
Cu un efort de imaginaţie, îl văzu pe prinţ deposedat de 
titlul lui nobiliar, lipsit de puterea-i politic ă, despuiat de veş -
mintele elegante; jerpelit, nervos, supt de mizerie, c ărînd ba -
gaje pentru nişte călători plini de importan ţă, printre care se  
afla și tatăl ei. Dar hahamul Moşe Rubin nu-i găsea locul printre  
potentaţi. Umilinţa îl îndobitocise, îi marcase prea profund 
caracterul.
Vorbele ei sădiră o expresie de frică în ochii hahamului.
- Miriam, şopti uitîndu-se bănuitor în jur. Nu se cuvine s ă 
cîrtim împotriva orînduirilor lui Iehovah!
- Prostii! şuieră Miriam.
- Nu v ă mai sfădiţi! îi dojeni Rasela Rubin, exasperată de 
nesfîrşitele certuri dintre tat ă și fiică. Haide, Miriam, urcă-te în 
vagon! Acum pleacă trenul!
Moşe Rubin rosti cătrănit:
- Unde e norocul să plece fără ea!
Întotdeauna fusese potrivnic visurilor nebuneşti ale fiicei
sale, care năzuia să studieze filozofia la facultate. „Are s ă se  
nenorocească, se văieta Raşelei. Ai să vezi! Ehe, un tată simte  
cînd copilul său este pîndit de primejdii!" Rasela îl repezea: „Nu  
mai cobi, omule! Cobe ai fost o viaţă întreagă!"
- Vă las cu bine! spuse simplu Miriam.
Se oprise la uşa unui vagon de clasa a III-a. Primul iureş se
potolise. Fata luă geamantanul din mîna tatălui ei şi cutia cu
vioară adusă de maică-sa, apoi intră pe culoar, cărîndu-și

219
 

voiniceşte bagajele.
- Într-o zi n-o s-o mai vedem! gemu Moşe Rubin, stergîndu-
şi cu batista soioasă ochii apoşi.
- Eşti un tîmpit! se r ăsti Rasela. Ştie Miriam ce face. E mai  
deșteaptă decît noi toţi.
- Am văzut eu deştepţi d-ăștia frîngîndu-şi gîtul, Rasela.
Femeia suspină adîncă. Rosti aproape şoptit:
- Cum i-o fi norocul. N-o s-o condamnăm fiindcă s-a săturat de 
mizerie, fiindcă vrea să-și croiască o viaţă mai bună! Poate 
că o să ajungă acolo unde năzuie. Merită să încerce. Dacă o să 
dea greş, o să se întoarcă acasă.
- O să găsească oricînd la noi o mîncare si un pat, spuse Rubin,
tamponmdu-şi cu batisa fruntea asudată. Dacă m-ar fi ascultat, 
i-aș fi găsit un soţ blînd, iubitor şi cu parale, aşa cum cere  
datina. Poate chiar un viitor rabin, c ăci - slavă lui Dumnezeu -
cunosc destui învăţăcei deştepţi si cu multă  carte. Oftă: Aş fi 
căpătuit-o cu cel mai înzestrat tînăr, fiindcă Miriam e fata  
frumoasă, îţi seamănă ţie, Raşela.
- Şi ţie îţi seamănă, Moşe!
Cei doi soţi se priviră cu ochi umeziţi de duioşie, apoi se
apropiară timizi de o fereastră a vagonului, unde apăruse capul
fetei. Era lume multă în tren. Atît de multă, încît la fie care geam
se bulucea cîte un ciorchine de capete.
Locomotiva fluieră, apoi pufăi în tempo rapid, patinîndu-și
roţile înainte de a se urni.
- Drum bun, Miriam! strigă înăbuşit Raşela.
- Să te întorci cu bine, fetiţo! bolborosi Moşe. Vagoanele 
defilară prin faţa lor, la început încet, apoi mai  repede. Văzură 
după un geam favoritele sure ale prinţului Sviatopolski-Mirski.
- În curînd o să meargă și Miriam la vagon cu paturi! spuse
Raşela. Să vezi tu dacă n-o să meargă.
Ultimul vagon al garniturii se îndepărta, urmat de flutu rările 
de batiste ale celor rămaşi pe peron . ...
Miriam rămase la fereastră, uitîndu-se după silueta  
bondoacă a gării, care se micşora treptat. Vîntul se încurca în 
părul ei roşu cu tonuri de aur vechi. Moşe Rubin nu exagera 
cînd spunea că fata lui este frumoasă. Miriam era nu numai
frumoasă dar emana - fără voia ei - o senzualitate debordantă, 
stîrnind pe toţi bărbaţii. Cînd îşi trase capul înăuntru, fiindc ă 
gara nu se mai vedea, cîţiva tineri ce ocupau două bănci, faţă în 
faţă, se înghesuiră spre a-i face loc.
- Domnişoară, pofteşte lîngă noi! o îmbie unul dintre ei, cu  
păr lung și lavalieră roşie. N-ai să stai în picioare pînă la Sf.  

220
 

Petersburg!
Miriam acceptă invitaţia. Alţi doi tineri îi luară geamantanele
şi le puseră peste celelalte bagaje din plasa de deasupra uneia
dintre banchete. Nişte ţaţe planturoase, cu obraji roşii, bucălaţi,  
ce stăteau cu rîndul pe nişte cufăra șe înghesuite pe culoarul dintre
 banchete se uitar ă cu ciudă la tînăra evreică şi la tinerii care pentru
ea găsiseră un loc liber.
- Justin Aleksandrovici Pavlov! se prezentă pletosul. Student la 
drept. Ceştialalţi sunt tovarăşi de suferinţă: Gri șa, Sașa, Rem,
Feofil, Vania și Volodea. Mergem cu toţii la facultate.
Volodea se uită lung la Miriam.
- Nu cumva eşti studentă la filozofie? Te-am văzut parcă pe 
acolo!
- Ai ghicit, rîse evreica. Numele meu este Miriam.
- Miriam Rubin, nu-i aşa? exclamă triumfător Volodea. Ai 
vorbit odată la o adunare studenţească despre „Libertatea, 
teren prielnic pentru dezvoltarea individualismului burghez".
Îmi amintesc că ai fost foarte aplaudată.
Studenţii dădură mîna cu Miriam. Frumuseţea ei exotică îi  
fascina.
- Apropo de conferinţe! interveni Grişa. L-a m ascultat la
Moscova pe Katkov vorbind despre datoria sfîntă a ruşilor de a-i 
dezrobi pe fraţii lor slavi din Balcani.
- L-am auzit şi eu, zise Vania. Omul ăsta are o putere de 
convingere uluitoare. Electrizează sala.
Feofil clătină din cap în semn de încuviinţare.
- Este într-adevăr extraordinar. L-am  ascultat vorbind
despre panslavism şi pe Demlevski, și pe Aksakov și pe
Dostoievski. Katkov îi întrece însă pe toţi.
- Numai la cheta din seara aceea, adăugă Vania, s-au 
adunat cîteva sute de ruble. Transformate în arme, vor lua
drumul Kerţegovinei şi Bosniei.
- Răspunzînd la apelul lui Katkov, s-au înscris și vreo
douăzeci de voluntari dornici să se bată cu turcii pe frontu l din
Balcani, întări Volodea.
- Slavii de sub stăpînirea osmanlîilor trebuie eliberaţi, strigă 
aprins Sașa.
- Prostii! replică Justin. Îi „eliberaţi" ca s ă treacă de sub 
stăpînirea sultanului sub ocrotirea ţarului. Nu prea v ăd avan-
tajele acestei pseudoeliberări.
Grişa îl lovi uşor cu cotnl, spre a-i închide gura.
- Amicul meu glumeşte! se adresă celorlalţi studenţi.
Făcu o schimă, fixîndu-l cu privirile pe Justin. Acesta înţelese 

221
 

semnalul de alarmă. N-ar fi exclus ca în vagon să se afie vreun 

agent al Poliţiei secrete deghizat în ţăran. Pentru vorbe mai  
puţin îndrăzneţe, un om putea nimeri în celulele subterane din  
fortăreaţa ,,Piotr şi Pavel".
Miriam se uită cu simpatie la tînărul protestatar.
- Am un văr ofiţer de infanterie, spuse Justin. Va pleca în curînd
 în Serbia, odată cu generalul Cernaiev.
- Se spune că pregătirile militare ale Serbiei sunt ter -
minate şi că în curînd va declara război Turciei, zise Vania.
- În mod practic, sîrbii au intrat de mult în r ăzboi, opina Feofil.
Voluntari de-ai lor trec neîncetat grani ţa în Bosnia și
Herţegovina,
- Şi muntenegrenii îi ajută pe r ăscula ţi!
- Îi ajută, fiindcă vor să pună mîna pe Herţegovina, spuse 
 Justin Aleksandrovici Pavlov. Şi sîrbii vor să-şi anexeze Bosnia.  
Ca la cadril: în loc de changez les dames, changez les maitres.
Rem se uită ciudat la Pavlov.
- S-ar zice că ţi-a secătuit sufletul! Ai devenit un ma terialist
vulgar.
- Şi tu ai rămas un idealist ieftin!
Cei doi studenţi se înfruntară din ochi, ca nişte cocoşi puşi  
pe harţă.
- Ei, ce v-a găsit! interveni Grişa cu prietenească mus trare.
 Jos săbiile! În lumea asta e loc pentru toate opiniile. De gustibus ....
- Mai bine să vorbim despre femei, propuse Vania, spre a risipi
tensiunea.
Volodea îl contrazise:
- Cînd o avem pe Miriam printre noi, să vorbim despre 
femei? E ca și cînd ai vorbi despre nişte planete mărunte, uitînd  
că ne aflăm în apropierea soarelui.
Miriam rîse:
- Mă flatezi, Volodea!
- N-am făcut complimente decît femeilor care le merită.
- Şi asta de cîte ori se întîmplă pe zi, Volodea? întrebă  
maliţios Pavlov.
- Iar aţi scos săbiile? se încruntă în glumă Grişa.
- Spiritul de combativitate este propriu bărbatului, rosti  
sentenţios Volodea.
Discuţia se încinse acerbă aşa cum se întîmplă ori de cîte ori  
se întîlnesc studenţi cu sînge fierbinte. Cele mai variate teme -  
artă, muzică, filozofie, politică, știinţă - fură abordate și disecate
cu înflăcărare. Miriam era încîntată. Se simţea în elementul ei.  
Oh, cît de departe rămăseseră micii bur ghezi evrei din Tver, cu

222
 

meschinele lor dorinţe şi avînturi. Nu regreta deloc c ă se l ăsase  

antrenată în vîrtejul acestei lumi de tineri generoşi, care, chiar  
dacă se plasau pe poziţii antagonice, o făceau cu bună-
credinţă, cu dăruire, convinşi că numai de partea lor se află 
adevărul. Era conştientă că se angajase pe un drum primejdios,  
 în primul rînd, fiindcă puţine femei cutezaseră s ă tindă spre o  
carieră universitară. În al doilea rînd, pentru că era evreică,  
statut care îi crea un capitis diminutio în societatea rusă.
Începuse prin a se înscrie la secţia de vioară a conserva-
torului, unde tinerele fete aveau acces. În acelaşi timp se
dedicase studiului filozofiei, în speranţa obţinerii autoriza ţiei de  
a se înscrie la facultatea de litere, ceea ce nu era deloc uşer.
Dar Miriam era tenace. Atît de tenace, încît îşi uimise co-
legii. La aceasta se mai adăuga şi o bogată cultură - livrescă ce-
i drept - dar care îi permitea să atace cele mai variate subiecte 
din domeniul filozofiei, istoriei şi filologiei.
Clănţănitul ritmic al roţilor de tren înso ţea discu ţine stu -
denţilor, la care Miriam participa cu pasiune. Treptat se lăs ă 
noaptea. Tinerii, atît de vehemenţi în susţinerea propriilor  
opmii, adormiră unul cîte unul, cu capul rezemat de spetezele  
de lemn ale banchetelor. Numai Miriam si Justin r ămăseseră 
treji şi îşi vorbeau în şoaptă. Pasagerii cu locuri în picioare se
aşezaseră înghesuiţi pe bagaje, iar pe genunchii lor st ăteau  
alţii, mai uşori. Ţăranii, practici se chinciseră pe cu loare şi
picoteau, toropiţi de somn şi de zgomotul ritmat al roţilor.
- Eşti imprudent, spuse Miriam lui Justin. Clamezi în
public teorii socotite primejdioase. Te expui să fii întemniţat.
- Revoluţionarii nu se tem de riscuri. Dacă s-ar teme de 
riscuri, de închisoare, n-ar mai fi revoluţionari.
- Uite, chiar în clipa aceasta faci o mare imprudenţă. De  
unde ştii că eu nu sunt o agentă provocatoare?
Justin rîse.
- Ochii tăi nu pot să mintă. Curăţenia sufletului ţi se citeşte  
pe chip.
Şi Miriam surise:
- Poate că ai dreptate. Şi eu ar trebui să fiu bănuitoare fa ţă 
de tine, mai ales acum, cînd agenţii provocatori abundă.
- Nici eu şi nicitu nu avem aerul unor lupi în piele de oaie.
- Ascultă-mi povaţa, Justin. Schimbă-ţi felul de a te comporta  
 în lume! Află că şi eu sunt o   revoluţionară. Am citit pe Marx, pe 
Engels, pe Feuerbach, pe Prsudhon.
- Ştii germana, franceza?
- Orice evreu ştie mai mult sau mai puţin germana. Idişul este

223
 

o nemţească stricată. Cît priveşte franceza, am avut un parizian

 în familie.
- Cum s-ar spune, eşti cosmopolită.
- Nu. Sunt produsul unor condiţii sociale vitrege și com-
plicate. Dar asta nu înseamnă că m-am resemnat să le accept 
pasiv. Sunt hotărîtă să lupt împotriva lor, să contribui cu  
slabele mele puteri la construirea unei lumi noi, din care s ă 
dispară nedreptatea, apăsarea, privilegiile.
- Lumea nouă preconizată de Marx! rosti Justin cu dispreţ.
- Da. De ce nu?
- Eu sunt partizanul lui Bakunin şi lupt pentru desfiin ţarea  
oricărui fel de opresiune. Individul trebuie s ă se bucure de  
libertate totală. Orice organizare de stat, de orice natur ă ar fi  
ea, trebuie nimicită, fiindcă ascunde în s înul ei sîmburele tiraniei.
După ce vom nărui ultimele vestigii ale ordinii sociale, vom  
porni de la zero şi vom crea o lume cu adevărat nouă. Este 
inutil să îmbraci pe un bătrîn în haine tinereşti, c ăci nu îi vei  
reda tinereţea.
- Nu cred că anarhia preconizată de Bakunin este for mula
cea mai potrivită pentru regenerarea secietăţii.
- O să mai stăm de vorbă la Sf. Petersburg, Miria m. Sper să 
ne mai întîlnim acolo.
- Fireşte, Justin.
- Am să-ţi prezint cîţiva camarazi de-ai mei. Capete lu-
minate. Ai să-i admiri.
- Poate am să-i admir.
- Îmi place neîncrederea ta. Dovedeşte un spirit critic. Nu
accepţi orice teorie fără să o filtrezi. Dacă ai merge alături de
noi...
- Atenţie la imprudenţe, Justin.
- Bine. Ana tăcut. Am să trec la altă ordine de idei. Cînd
ne revedem? La Sf. Petersburg?
- Abia peste cîteva zile. Nu uita, sunt evreică. Trebuie să-mi  
aranjez nişte treburi ca să pot rămîne în capitală. La Mescova și
la Sf. Petersburg, evreii sunt indezirabili. N-ai stiut?
- Şi această formă de opresiune va fi lichidată, laolaltă cu  
toţi acei care o susţin!
Miriam surîse:
- Pînă atunci să aţipim şi noi cîteva ceasuri, Justi n. Sunt tare
obosită. Emoţiile plecării, pregătirile de drum, recomad ările  
familiei m-au istovit.
- Jos familia! Jos opreliștele familiale! Jos exploatarea
părinţilor de către copii, și exploatarea copiilor de către păr inţi! 

224
 

Să trăim cu toţi li beri de orice constrîngere, liberi ca p ăsările  

cerului!
- Bine, Justin. Acum să dormim puţin. Somn uşor.
Îşi sprijini capul de spătarul banchetei şi închise ochii. Justin  
o privi cu simpatie. Miriam îl cucerise din prima clipă, cu profilul  
ei încîntător, cu fruntea-i înaltă, inteligentă!
Ochii lui căzură asupra cutiei de vioară din plasa de sus. Voi  
să o întrebe dacă ea însăşi cînta la acest instrument, dar se  
răzgîndi. Miriam adormise. Respira regulat. Lumina slabă din
tavan arunca asupra obrazului ei o tentă chihlimbarie. Justin 
oftă satisfăcut. Viaţa urîţită de tirania stăpânilor păs tra totuşi şi
aspecte frumoase. Miriam era unul din aceste aspecte.
Somnul îl prinse în timp ce contempla profirul delicat al fetei.
Miriam sosi la Sf. Petersburg dimineaţa la zece. În vreme ce
studenţii îi coborau bagajele din plasă, ea observă că Jus tin
şchiopătează şi încercă o uşoară dezamăgire. Dacă îi trecuse la
un moment dat prin minte că s-ar fi putut îndr ăgosti de Justin -
care, fără să fie frumos, era înzestrat cu o mare putere de  
atracţie - îşi zise acum că o continuare a idilei lor nu şi-ar mai fi 
avut rostul. Apoi, tot atît de repede, se învinui că este meschină 
că se lasă manevrată de impulsuri contrare firii ei generoase.  
Cînd coborî pe peron, înconjurată de studenţii care se întreceau
să-i care bagajele, îl văzu pe prinţul Sviatopolski-Mirski 
descinzînd demn din vagon şi îmbrăţişînd afectuos   un tînăr 
elegant, venit în întîmpinare.
Prinţul străbătu apoi peronul, urmat de hamalii încărca ţi cu  
valize, şi se pierdu în mulţime.
Miriam îl urmări cu privirea: Sviatopolski-Mirski reprezenta o
lume inaccesibilă ei. O lume pe care o detesta, fiindcă asigura 
permanentizarea unei stări de lucruri inadmisibile în ultimul  
sfert al secolului XIX. Nu avu însă timp să refle cteze mai adînc
asupra acestei chestiuni, fiindcă frămîntările sosirii în capitală o 
acaparară, excluzînd pentru moment orice alte preocupări.
Gara Nikolai, folosită de trenurile sosite de la Moscova, era 
relativ apropiată de cartierul în care Miriarn îşi g ăsea adăpost în  
cursul şederilor ei la Sf. Petersburg. Cînd ieşi în piaţa din fa ţa  
gării, se despărţi de studenţi, făgădui-ndu-le s ă-i revadă în  
curînd, apoi porni pe jos spre Balsaia Balotnaia. Prefera să 
economisească banii de trăsură.
- Lasă-mă să-ţi car bagajele pînă la dumneata acasă, spuse 
 Justin, ivindu-se ca din neant în preajma ei. Eu n-am decît valiza
asta mică.
Miriam se uită cu îndoială la piciorul şchip al studentului, dar

225
 

 îi acceptă serviciile. Ea rămase să-şi poarte doar cutia viorii.

- Cînţi bine la vioară? o întrebă Justin.
- Destul de bine.
- Aş vrea să te ascult!
- Am să te invit odată la mine şi am să-ţi cînt. Justin zîmbi  
plin de încîntare.
- Cum de poţi urma şi conservatorul si filologia în acelaşi
timp?
- Mă descurc.
- Se spune că evreii sunt degeneraţi datorită vechimii  
rasei. Dar printre ei se nimeresc şi inteligenţe superioare.
- Tu, un nihilist, mai crezi în asemenea baliverne?
- Ai dreptate. Nu cred în nimic. Adică nu. Greşesc. Cred în  
distrugere şi în moarte. Sunt un fel de executant al zei ţei  
Nemesis.
- Cum se împacă nihilismul cu Olympul? Justin rîse cu poft ă.
- Eh, o figură de stil!
Miriam nu se despărţi de Justin decît în fa ţa casei cu cinci  
etaje de pe Bolşaia Bolotnaia, unde locuia de obicei.
- Am să trec pe la dumneata, zise studentul.
- Nu mai devreme de începutul săptămânii viitoare! La  
revedere!
Miriam intră în casă ş i bătu la uşa apartamentului 
proprietăresei, o evreică botezată, c ăsătorită odinioară cu un  
funcţionar superior de la Poştă. Rămasă văduvă, îşi asigura 
existenţa recoltînd chiriile casei de raport, căci pensia de pe  
urma poştaşului era neîndestulătoare.
Tamara Krusevskaia avea şaptezeci de ani, dar nu renunţase 
la cochetărie, îşi vopsea parul, se farda violent, purta profuziune
de găteli, danteluţe, mărgele, volănase, broşe, brăţări si multe 
inele. Avea cincizeci de chiriaşi, numai creştini, fiindc ă nu voia 
să-şi creeze complicaţii cu poliţia. Făcuse excepţie doar pentru 
Miriam, cu care avea îndepărtate legături de rudenie.
 Tamara îi fixase o chirie modică, pe care o pretindea însă la  
termene fixe.
- Bine ai venit, Minam! o întîmpină deschizîndu-i uşa. Ce 
mai e nou la Tver? Cum se descurcă părinţii t ăi în vre murile
astea grele? Să ştii că am sporit chiriile! Dar pe tine te las cu  
vechea chirie.
- Mulţumesc, mătuşă Tamara.
Proprietăreasa se uită în susul şi în josul culoarului şi, dup ă 
ce constată că nu este nimeni care să o audă, şopti fetei:
- Mi-ai adus puţin maţăs?

226
 

Deşi se creştinase, nu se putea lipsi de acest aliment pascal,

care îi amintea bucuriile copilăriei şi adolescenţei.
- Ţi-am adus, mătuşă Tamara. Deşi a trecut de mult  
Pastele, mama ţi-a pregătit-o anume. În legăturica asta se 
mai află o găină friptă, nişte muşchi de porc afumat şi o  
şuncă. Toate pentru dumneata, din partea tatălui meu. Mai e  
 înăuntru şi o pelerină de dantelă brodată de mama.
Tamara primi cu plăcere darurile şi, după ce le duse în camera  
ei, reapăru cu o cheie.
- Pofitim cheia camerei tale, te-a aşteptat toată vara. Dinăuntru se
auzi un lătrat de căţel.
- Te las! adăugă. Mă aşteaptă Piki, scumpul mamei. Nu uita 
să aranjezi treaba cu poliţia.
- Nici o grijă, mătuşă Tamara. Îmi las lucrurile sus şi alerg
la comisariat.
 Trebuia să obţină viza de şedere în Sf. Petersburg, ceea ce  
nu era deloc uşor, deşi Moşe Rubin unsese multe uşi ca s ă nu 
scîrţîie. Intervenţiile costaseră mult, dar pentru fat ă nu se  
dădea înapoi de la sacrificii.
Miriam ajunse la comisariat aproape de ora prînzului. La viza
paşapoartelor se afla un ins necunoscut ei. Acesta îi examina
paşaportul şi, după ce o privi pe deasupra ochelarilor, o întrebă 
inchizitorial:
- Certificatul medical unde e?
Miriam îl privi nedumerită.
- Certificatul medical? Care certificat?
- Nu mai face pe proasta! Dacă nu-mi aduci certificat 
că ţi-au făcut, examinarea trimestrială, nu pupi viza de 
rămînere în Sf. Petersburg! N-am poftă să-ţi îmbolnăveşti cli -
enţii! Spitalele sînt si aşa destul de pline!
Miriam se înroşi pînă în vîrful urechilor. Acesta nu cunoştea
combinaţiile ei cu comisarul-şef al secţiei. Miriam, în calitatea ei 
de evreică din provincie, avea nevoie de o viză  specială pentru 
a rămîne noaptea în capitală. Ori singurii evrei îndrept ăţi ţi s ă 
obţină această viză erau medicii şi prostituatele. Restul puteau
frecventa ziua oraşul, dar aveau obligaţia să-l părăsească 
 înainte de apusul soarelui. Li se îngăduia să-şi petreacă noaptea 
doar în comunele din jurul capitalei. A doua zi de diminea ţă 
aveau voie să revină în oraş. Evreii găsiţi noaptea în Sf, 
Petersburg se expuneau plăţii unei mari amenzi, precum şi la o  
pedeapsă privativă de libertate. Tinerele evreice dornice s ă 
urmeze cursurile facultăţilor erau obligate s ă se folosească de o  
tristă stratagemă: declarau că sunt prostituate. Comisarii, deşi 

227
 

cunoşteau realitatea, închideau ochii, fiindcă erau gras mituiţi.

- Aş dori să stau de vorbă cu domnul comisar-şef, spuse 
Miriam.
- Pofteşte! Îl găseşti în biroul lui. Mă îndoiesc îns ă că  
pentru ochii dumitale frumoşi îşi va primejdui cariera, dîndu- ţi  
viza de rămînere noaptea în oraş fără certificatul de examen medical.
Miriam intră cu îndrăzneală în biroul comisarului-şef. Dar  
aici avu o surpriză penibilă, în locul lui Velikov, pe care -l
cunoştea de multă vreme, se afla un comisar hirsut, negri cios la
faţă, originar probabil din sud. Se va arăta oare acesta tot atît  
de înţelegător ca predecesorul său? Pentru că nu ştia cu cine  
are de-a face, Miriam se mărgini să declare că era prostituată şi 
că se supusese vizitei medicale, dar că uitase să îşi ia  
adeverinţa. Nu avusese curajul să-i dezvăluie adevăratul motiv 
al şederii ei la Sf. Petersburg, căci se temea s ă nu intre în  
conflict cu legea. Era sigură că pînă la urmă va ajunge la un  
modus vivendi cu noul comisar-şef. Mai toţi inşii din tagma lui 
se lăsau băcşăluiţi, dacă, bineînţeles, concesiile care li se
cereau nu implicau încălcări flagrante ale codului penal. Spre  
uşurarea ei, comisarul se arătă binevoitor.
- Bine. Te cred pe cuvînt. Dar să-mi dai o declaraţie  
scrisă că ai fost la vizita medicală şi că te-au găsit sănătoa să: 
Numai aşa îţi eliberez viza de şedere în oraş.
- Vă mulţumesc, domnule comisar-şef.
- Petrov, mă cheamă. Comisarul-şef Petrov. Dacă ai vreo 
nevoie, vii direct la mine.
O măsură de sus si pînă jos, cu ochi de cunoscăto r . Adăugă 
zîmbind.
- Eşti drăguţă! Foarte drăguţă! Mă întreb cum de ţi-ai ales  
meseria asta? Prea bănoasă nu este. Poţi da lovituri doar 
vîrîndu-te pe sub pielea vreunui bătrîn bogat. Cred îns ă c ă 
pezevenghîul tău e ageamiu. Cu cine lucrezi?
Miriam zîmbi încurcată:
- Lucrez . . . singură ...
- Mai bine. Îţi păstrezi cîştigul pentru tine. Nu te mai  
dijmuiesc peştii şi madamele. Dar asta comportă şi riscuri.  
Poţi să mănînci o asemenea chelfăneală de la concurenţă, încît  
să ajungi la spital.
Miriam nu ştia ce să răspundă. Era ispitită s ă-i spună ade -
vărul, dar pînă la urmă se abţinu.
- Ascultă, fetiţo!, zise comisarul-şef. Dacă se agaţă vreun 
pezevenghi de tine, să vii să-mi spui. Îl potolesc eu, de nu se
mai leagă de tine nici una din leprele astea. Nu-ţi cer decît să fii 

228
 

liniştită, s ă nu-ţi racolezi clienţii pe Nevski Prospekt, s ă evi ţi  

scandalurile şi să te instalezi într-o casă con venabilă. Dacă ai 
să te comporţi, aşa cum îţi cer, ai să te bucuri de protecţia  
mea. Hai, du-te să-ţi dea viza!
Mirîam părăsi neliniştită comisariatul. Obţinuse autoriza ţia 
de şedere în Sf. Petersburg, dar echivocul situa ţiei în care 
intrase putea să-i creeze neplăceri. Numeroasele forma lităţi ale 
 înscrierii în noul an şcolar o acaparară însă în asemenea
măsură, încît uită în curînd de temerile ei. Tamara Krustnvskaia
cunoştea stratagemele folosite de Miriam pentru a rămîne în 
capitală şi se bucură de reuşita lor. Mijloacele acestea clasice  
de a eluda legea le mai foloseau şi alţi evrei. Comisarii 
 însărcinaţi cu eliberarea vizelor de şedere ştiau a se preface c ă  
nu cunoşteau realitatea. În acest chip îşi rotunjeau veniturile
extraprofesionale.
Miriam găsi timp să se întîlnească şi cu Justin, care venea
din cînd în cînd s ă o invite la plimbare. Cutreierau librăriile,
muzeele, bibliotecile publice, asistau de la galerie la
reprezentaţii teatrale sau de oper ă şi, cînd se săturau de ae rul
 închis, ieşeau să se bucure de natură pe Krestovskii Ostrov.
După ce umblau pe aleile nesfîrsite, drepte şi largi ca nişte  
bulevarde, se odihneau pe cîte o bancă, admirau t ăcuţi braţul 
Nevei, ori se lansau în lungi şi înflăcărate controverse politice.
Miriam se deprinsese cu infirmitatea colegului ei. Cu autoriza ţia  
 Tamarei, îl poftise la ea acasă şi îi cîntase la vioară sonata nr. 9 
 în la major de Beethoven. Studentul o ascultase fermecat,
aplaudînd entuziast. Între ei încolţi treptat o prietenie
amoroasă.
Pentru Miriam se deschideau perspective roze. Nu o supăra  
nimeni Discuţiile angajate cu studenţii asupra panslavismului
abia dacă aduceau o notă de agitaţie în existenţa ei.
Într-o seară se î napoie mai devreme acasă. Umblase toata ziua, 
cercetînd anticariatele în căutarea unor cărţi de filozo fie, şi
după ce îşi preparase ceva de mîncare, se întinsese pe pat şi  
 începuse să citească „Critica raţiunii pure" de Kant.
Se întunecase. Prin fereastra deschisă pătrundeau, odată cu 
zgomotele potolite ale străzii, tot felul de gîze fragile, care 
dănţuiau în jurul lămpii aprinse. Deodată uşa fu dată la o parte  
şi în cadrul ei apăru comisarul-şef Petrov, cu o sticlă de vin şi o 
cutie sub braţ. Plin de voie bună, intr ă în camer ă.
- Am venit să văd cum te-ai instalat. Bravo! Îmi place?
Aşeză sticla şi cutia pe masă şi se uită la cărţile orînduite pe un
raft. Încercă să descifreze cîteva titluri f ăr ă a înţelege mare  

229
 

lucru.
- Este pentru întîia oară că văd cărţi atît de comp licate  în
camera unei fete cu ocupaţia ta! exclamă mirat.
Miriam sărise din pat şi stătea consternată în picioare. Nu  
ştia cum să reacţioneze. În timp ce studia în continuare titlurile
 înscrise pe cotoarele volumelor, Petrov îşi dezbrăcă haina, o
aşeză pe spătarul unui scaun, apoi începu să-şi des facă nodul 
de la cravată.
- Hai, dezbracă-te şi tu, spuse aruncînd fetei o privire 
peste umăr. În seara asta nu am timp să stau decît cel mult o  
 jumătate de oră.
Pe Miriam o încolţi panica. Inima îi bătea sarabanda. Pro -
testă :
- Nu se poate! Aştept pe cineva! Fruntea comisarului-şef se
 încreţi.
- Dacă e vreun client, î i faci vînt!
- Te rog să pleci! rosti Miriam cu mînie reţinută. Am să-ţi  
explic mai tîrziu.
Se îndreptă spre uşă spre a o deschide, dar comisarul o  
 înşfacă de braţ şi o trase spre el.
- Faci pe nebuna?
- Ieşi! strigă Miriam furioasă.
Cu mîna rămasă liberă, Petrov o plesni cu putere peste faţă,  
zăpăcind-o. Miriam deschise gura să strige după aju tor, dar un
pumn repezit în pîntece o făcu să icnească, ful gerată de o 
durere cumplită.
Comisarul-şef o îmbrînci în pat şi cu o mişcare bruscă îi 
rupse rochia de sus şi pînă jos. Gîfîi şuierat:
- Căţea! Faci pe nebuna cu mine? Lasă că îţi arăt eu! Căţea! 
Căţea!
Se prăbuşi asupra fetei, care gemu înspăimântată ...
După ce termină, Petrov coborî din pat. Părul răv ăşit îi at îrna
pe frunte. Broboane de sudoare i se scurgeau pe obraji si pe gît.
Cămaşa umezită de transpiraţie i se lipise de spi nare. Se
 încheie furios la pantaloni, apoi se privi în oglinda mică de la 
uşa de toaletă, bolborosind furios:
- Din cauza ta, căţea, arăt acum ca draeu! Cum am să ies în 
oraş în halul ăsta? Pantalonii stau pe mine ca nişte tirbuşoane! 
Am să-ţi plătesc pentru fîţele astea! Îţi revoc viza, asta am să 
fac!
Deodată dădu să se răsucească pe călcîie. O văzuse în 
oglindă pe Miriam răsărind în spatele lui cu o lampă de me tal
ridicată deasupra capului în chip de armă. Strigă furios:

230
 

- Ai înnebunit? Lasă lam ...

Nu apucă să-si încheie fraza. Suportul de bronz al l ămpii îl  
trăzni în creştet, desfundîndu-i calota craniană. Se apuc ă 
instinctiv de marginile mesei de toaletă, pe care o trase în
cădere, r ăsturnînd-o asupra lui. Sticlele cu colonie, pudriera, o  
cutie cu giuvaeruri ieftine se risipiră peste pieptul s ău. Deodat ă 
 încetă să mai respire. Bucăţi de creier se lipiseră de suportul  
lămpii, pe care Miriam o ţinea încă în mînă. Îndobitocită de 
oroare, se uită la cadavrul de la picioarele ei.
- Ce-am făcut?! murmură. Ce-am făcut?!
*
**
În vreme ce îşi punea mănuşile de piele glace, maiorul Schina,  
aghiotant al Domnitorului Carol I al României, stătea în capul de
sus al scării de marmură care cobora în curtea de onoare şi de 
acolo privea cu un sentiment de satisfacţie compania de gardă -
 în ţinută de paradă - aliniată în faţa intrării principale a  
palatului, escadronul de cavalerie care încadra trăsura „â la 
Daumont" a Domnitorului, staţionată în dreptul peronului, 
mulţimea de curioşi Maşată în stradă, dincolo de grilajul aurit al
curţii, rochiile multicolore ale femeilor cochete, cerul senin de un albastru
limpede ca ochii unui prunc, soarele - lampadar feeric - aninat de culmea
văzduhului străbătut de săgeţile capricioase ale rîndunelelor.
Ambianţa senină, festivă era în ton cu vizita oficială pe care  
Domnitorul avea să o facă la Rusciuc, răspunzînd invi taţiei 
protocolare a Sublimei Porţi.
Maiorul Schina ştia că relaţiile dintre Imperiul Otoman -
suzeran - şi România - vasală - se deterioraseră mult în ultima  
vreme. Micul, dar vigurosul Principat Român manifesta tendinţe  
de emancipare văzute cu ochi răi de oamenii de stat turci, care 
voiau să eternizeze nişte tratate de atîrnare politică devenite nu  
numai anacronice, dar şi puţin viabile în acel ultim sfert al 
secolului XIX, care îşi propunea s ă impună pretutindeni în lume  
principiul naţionalităţilor. Vizirii de la Constantinopole se
străduiau să cîrpeasaă edificiul imperial otoman, redîndu-i o  
coeziune de mult pierdută.
Maiorul Schina era mîndru fiindcă ţara lui - condusă de 
cîteva minţi luminate - păşea încet, dar sigur pe drumul cuceririi 
unei independenţe năzuite de întreaga suflare româ nească. 
Difereau numai mijloacele. Oamenii politici prudenţi, si într-o 
oarecare măsură timoraţi, preconizau folosirea tratativelor
paşnice, chiar dacă încheierea lor cu succes ar cere mult timp.  
Alţi bărbaţi de stat, mai dinamici, mai dîrji, nu excludeau apelul 

231
 

la forţă, singura capabilă să taie nodul gordian.

Privirile maiorului Schina, ca şi ale românilor de toate
culorile şi nuanţele politice, erau înd reptate spre lupta disperată 
angajată pe tărîmurile nu prea îndepărtate ale Bosniei şi  
Herţegovinei. Tulburările izbucnite acolo păreau s ă vesteas că 
lumii civilizate începutul prohodului atotputerniciei otomane
asupra Europei de sud-est.
În concepţia sfetnicilor sultanului Abdul Aziz, vizita Dom -
nitorului Carol la Rusciuc avea menirea să demonstreze Occi-
dentului şi Rusiei imperiale c ă relaţiile dintre suveran si vasalii  
săi erau idilice şi că tulburările din B osnia şi Herţegovina aveau
caracterul unor simple incidente sporadice. Maiorul Schina citise cu
legitimă mîndrie programul ceremoniilor legate de această 
vizită. Principelui Carol urmau să i se acorde onoruri ca şi cînd
ar fi fost cap încoronat. Evident, aveau să fie păstrate şi cîteva  
detalii de protocol destinate să ilustreze discret dependenţa  
României de Imperiul Otoman. Dar dacă se va da dovadă de o 
reciprocă bunăvoinţă, eventualele incidente, rezultate ale unor
susceptibilităţi exacerbate, vor putea fi evitate. Maiorul Schina 
nu se temea de incidente. Era militar de carier ă şi ca atare 
prefera calea armelor. Dar ceasul răfuielilor nu sunase încă.  
România trebaia să aleagă  cu multă grijă momentul declanşării  
acţiunilor menite să anuleze tratatele, îmbătrînite şi nedrepte  
care o mai legau de Imperiul Otoman.
Gîndurile maiorului Schina fură brusc întrerupte de un 
ghiont în coastă. Iritat, se răsuci pe călcîie. Locotenentul  
Volvoreanu, ofiţer de ordonanţă, de serviciu la ora aceea, care 
tocmai ieşea din palat, se împiedicase de covorul lung, des-
făşurat pe scara de marmură, şi doar printr-un miracol de 
echilibristică evitase o cădere ridicol ă pe trepte în jos. În acea
fulgerătoare fîlfîire de bra ţe care -l readusese la verticală, îl 
 înghiontise însă pe maior de faţă cu toată lumea. Ruşinat,  
confuz, îşi ceru scuze. Maiorul îl privi sever, iar dup ă ce îşi  
 îndreptă ţinuta, rosti sec:
- Nu-i nimic. Dar pe viitor să fii mai atent! .
Paloarea ofiţerului era însă atît de accentuată, expresia 
ochilor atît de rătăcită, încît Schina se simţi obligat s ă-l întrebe cu
solicitudine:
- Ce e cu dumneata, Volvoreanu? Nu te simţi bine? Arăţi de 
parcă abia ai ieşit din mormînt!
Nu găsise o comparaţie mai potrivită, dar imaginea sa 
literară spori dezorieterea locotenentului, care suspin ă adînc:
- Ah, domnule maior, nu îmi mai vorbiţi de moarte! 

232
 

Aghiotantul domnesc îşi privi suspicios subalternul.

- Ce tot îndrugi acolo, Volvoreanu?
Locotenentul făcu o schimă jalnică.
- Nu îndrăznesc s ă vă spun cît mi-e de negru sufletul  
domnule maior!
- Fii mai explicit, omule!
- Am avut un vis, domnule maior. Schina zîmbi ironic.
- Pentru atîta lucru arăţi atît de descompus?
- Dar ce vis, domnule maior! Se făcea că Alteţa-Sa Prin -
cipele Carol zăcea pe treptele unui edificiu - n-aş putea, să vă 
spun dacă era biserică, palat, geamie ori gară - scăldat în sînge, 
cu tunica sfîşiată şi cu o mînă încleştată de o bară metalică 
strîmbă.
- Ai visat dumneata toate amănuntele astea? rosti ma-
iorul cu neîncredere.
- Absolut! Mă tem să nu fie un vis premonitoriu!
- Fugi de aici!
- Dacă turcii vor încerca să profite de ocazie . . .
- Lasă fantasmagoriile, Volvoreanu, şi treci la locul tău  
în cortegiu. În orice caz, să fii cu ochii în patru. Vis premonitoriu  
sau nepremonitoriu, avem datoria să veghem asupra securităţii 
Domnitorului. Eu am să călătoresc în stîngă trăsurii domneşti. În
ceea ce mă priveşte, am să fiu foarte atent. Hai, limpezeste-ţi 
gîndurile!
În vestibul se stîrni agitaţie. Se iviră cîţiva ofi ţeri în ţinu tă de 
ceremonie, precum şi un grup de demnitari în fracuri împodobite
cu decoraţii. Toţi se aşezară de o parte şi de alta a scării,  
deschizînd un drum străjuit de un dublu rang de personaje  
solemne, nemişcate şi aliniate ca nişte soldaţi de plumb.
Prinţul Carol îşi făcu apariţia. Purta uniformă de general de  
infanterie. Deşi foarte tînăr, avea ţinuta unui   suveran înnăscut. 
Compania de gardă şi escadronul de cavalerie prezentară 
armele. Domnitorul coborî fără grabă scările, îndreptîndu-se
spre trăsură. Un lacheu în livrea galonată îi des chise portiera.
Prinţul se aşeză pe bancheta din dreapta. La stînga sa luă loc  
Lascar Catargi, şeful guvernului şi preşedintele partidului
conservator. În vreme ce lacheii închideau portierele, maiorul
Schina încăleca şi se plasă în stînga trăsurii domneşti. Cortegiul  
se puse în mişcare. Capul coloanei, alcătuit dintr-un
detaşament de cavalerie, străbătu în trapul cailor curtea şi ieşi
 în stradă, escortînd echipajul princiar. Lumea adunată în piaţa  
din faţa palatului izbucni în urale. Pompa domnească, în care 
vedeau o reflectare a autorităţii statului, îi impresiona plăcut. 

233
 

Fie că se schimba garda la palat, fie că se constituiau cortegii  

solemne, curioşii se buluceau pe lîngă grilajul aurit şi urmăreau  
cu emoţie spectacolul.
Maiorul Schina scruta cu ochi de vultur lumea îmbulzită pe  
trotuare. Luase în zeflemea visul ofiţerului, dar în sinea lui nu  
era atît de calm pe cît voia să pară. Deşi îşi depăna existenţa în 
antepenultimul deceniu al secolului XIX - secolul ştiinţelor 
pozitive - nu se putea dezbăra de unele superstiţii, adînc 
 înrădăcinate în sufletele muritorilor de rînd. Ma rele Iulius
Caesar nu fusese oare prevenit să nu-şi facă apariţia în Senat, 
fiindcă un vis îi prevestise moartea? Mai erau desigur şi alte  
cazuri care nu-i veneau acum în minte. Întoarse fugitiv capul spre
locotenentul Volvoreanu, ce urma trăsura domnească, păstrînd 
 în priviri aceeaşi expresie de teamă superstiţioasă.
În dreptul portierei opuse îşi manevra calul colonelul
Greceanu, primul aghiotant domnesc. Cu pieptul scos înainte,
 îşi etala fireturile şi decoraţiile. „Ar trebui s ă fie mai pu ţin plin  
de el, dar mai vigilent faţă de siguranţa Domnitorului", reflectă 
mîniat Schina, căutând din ochi prin mulţime vreun indiciu care  
să trădeze prezenţa unui eventual anarhist. Anar hismul şi
anarhiştii ţineau sub o permanentă teroare pe  mai toate
capetele încoronate, pe mai toţi preşedinţii de republică şi pe 
mai toţi bărbaţii de stat cu faimă deosebită.
Un obiect inform ţîsni din mijlocul publicului descriind o  
traiectorie curbă, destinată să-şi încheie cursa în tr ăsura dom -
nească. Instinctiv, maiorul Schina întinse sabia în calea ciu -
datului proiectil, dar spre surpriza sa, prinse în lama str ălu-
citoare un buchet care se înfipse ca un pui într-o frigare. Primul
ministru observă scena şi zîmbi imperceptibil. Nu se putea
spune că „vigilenţa" aghiotantului, care călărea în dreptul  
portierei sale, nu era trează.
Maiorul Schina se înroşi jenat. Cu o vîslire rapidă, scu tură 
buchetul care se desprinse din lamă, căzînd lîng ă rigol ă.  
Incidentul îi răcori puţin fierbin ţeala, dar grija lui spori ia răşi 
cînd cortegiul ajunse la gara Filaret, unde se adunaseră de 
asemenea mulţi curioşi. În ajun avusese o lungă convorbire cu 
prefectul capitalei, care îl asigurase c ă luase toate măsurile de 
pază. În afară de poliţiştii în uniformă, însărcina ţi cu păstrarea  
ordinii, agenţi în civil împănau mulţimea, pîndind orice gest  
suspect.
- Răspund personal de viaţa Prinţului, declarase cu ifos 
prefectul. Am raportat dealtfel toate măsurile ordonate de mine  
domnului prim-ministru, care - să nu uitaţi - este şi şeful meu direct,

234
 

 în dubla lui calitate de cap al guvernului ş i de ministru de Interne. A

aprobat întrutotul dispoziţiile mele.
Cînd trenul domnesc se urni, maiorul Schina respiră liniştit.
Centrele populate reprezentau cea mai mare primejdie pentru
existenţa căpeteniilor de state. La cîmp deschis, între aurul  
holdelor de grîu şi al văzduhului însorit, temerile nu-şi mai  
aveau locul. Locomotiva mînca spaţiile cu viteză -ameţitoare -
 peste patruzeci de kilometri pe oră - concurînd cu strălucire şi 
intrepiditate toate mijloacele de locomotie cunoscute.
.,Asemenea culmi, reflectă maiorul Schina, după ce se instala  
comod în vagonul rezervat demnitarilor Curţii, cu greu vor mai 
fi atinse în viitoarele decerni" .
- Este incontestabil că  ne aflăm în pragul unor grave şi 
hotărîtoare evenimente, spuse gînditor prinţul Carol, aruncîndu-
şi privirile asupra fîşiilor galbene ale holdelor, ce altern au cu
verzi culturi de porumb ori de lucerna, într-un magnific mozaic
mişcător. Domnul Brătianu şi partizanii săi preconizează o  
politică externă mult mai activă decît cea urmată de guvernul 
prezidat de dumneata, domnule Catargi, Consideră cu totul  
nepotrivit imobilismul nostru politic astăzi, cînd întreaga Europă 
fierbe. Opinia publică pare să-l urmeze. Suferinţele fraţilor 
noştri creştini din Bosnia şi Herţegovina, care au ridicat armele 
spre a-şi cuceri libertatea nu ne lasă indiferenţi.
Lascar Catargi se adînci în fotoliul său aşezat lîngă fereastră.
- Alteţă, nu poate fi vorba de un imobilism politic. Sunt şi eu 
român şi în consecinţă, doresc din adîncul sufletului să ne  
eliberăm de sub tutela otomană. Sunt de acord cu Alteţa-
Voastră că ne aflăm într-un moment crucial. Edificiul pu terii
otomane pîrîie din toate încheieturile. Zidurile lui cu
crăpături adînci se vor prăbuşi în curînd. Ce se va întîmpla însă 
după ce turcii vor fi siliţi s ă se înapoieze la ei acas ă în Asia  
Mică? Nu se va crea oare în sud-estul Europei un vacuum pe
care vor încerca să-l umple ruşii sau austriecii? Departe de mine
să aduc laude stăpînirii otomane! Dar sub turci ne-am bucurat 
de o cvasi-independenţă, întărită de secularele noastre  
capitulaţii cu Sublima Poartă, acelaşi lucru se va întîmpla dacă 
vom schimba stăpînii? Să facem o comparaţie între situaţia 
actuală a României şi cea a Poloniei. Nu credeţi că în ceea ce 
ne priveşte suntem privilegiaţi?
- Dacă m-aş folosi de argumentele dumitale, domnule Ca-
targi, ar trebui să fac observaţia că, în cadrul Imperiului Austro-
Ungar, maghiarii supuşi coroanei habsburgice deţin o poziţie mult
mai privilegiată decît românii sub suzeranitatea otomană.

235
 

- Ce se întîmpla însă cu românii din Transilvania, Alteţă? 

Situaţia lor actuală este infinit mai grea decît a româ nilor dintre
fruntariile Imperiului Otoman.
Prinţul zîmbi oarecum enigmatic:
- Contele Karoly - sunt informat - se teme îngrozitor de o ipotetic ă 
integrare a României în sistemul politic austro- ungar. Aportul
nostru ar determina o pondere sporită a elementului românesc,  
care ar obţine o importanţă nouă în mozaicul popoarelor puse
sub egida Habsburgilor. Dar să încetăm cu aceste speculaţii!
Noi, românii - îmi îngădui cred, domnule Catargi, s ă folosesc 
acest termen - dorim să fim liberi, stăpîni pe pămîntul şi pe  
destinul nostru. Sunt un Hohenzollern, domnule Catargi, iar un Hohenzollern
nu poate accepta la nesfîr;ir e o stare de inferioritate faţă de sultanii  
otomani. Nu putem îngădui nici protectoratul Rusiei, ori al 
Austro-Un-gariei. Sunt prietenul conservatorilor, dar asta nu m ă 
 împiedică să apreciez politica externă preconizată de domnul  
Brătianu şi de liberalii s ăi, mai pozitivă, mai realistă. Nu mi-am 
 însuşit încă bine limba românească, dar mi-am însuşit în schimb 
sufletul românesc. Simt pulsul acestui popor, domnule prim-
ministru. Românii vor să devină liberi! Liberi şi independenţi!
- Liberi suntem, Alteţă. Suzeranitatea turcească este numai
de faţadă.
- Această faţadă, cum o numeşti dumneata, lezează onoa-
rea românească. Am învăţat aceste lucruri stînd de vorbă nu
numai cu domnii Brătianu şi Kogălmceanu, ci şi cu alţi români,
mai puţin importanţi, dar tot atît de patrioţi. Doresc, domnule 
Catargi, să adopţi o atitudine mai dură faţă de turci.
- Tratatele existente ne leagă nu numai faţă de turci,  
Alteţă, ci şi de celelalte mari puteri. Anglia şi Franţa s-au arătat în 
ultima vreme ostile încercărilor noastre de a ne eli bera de sub
tutela turcească. E destul să amintesc atitudinea neprietenoas ă 
a acestor ţări faţă de noi, după ce am semnat tratatul  
economic cu Austro-Ungaria. Franţa nu uită prietenia ei
tradiţională cu Imperiul Otoman, iar Anglia îşi cla mează 
amiciţia faţă de turci pentru că îi duşmăneşte pe ruşi, puternicii  
ei rivali din Asia. Pe tabla de şah a politicii europene ni se
atribuie doar un rol de pion, Alteţă.
- Te mulţumeşte această situaţie, domnule Catargi? Pe 
Brătianu nu-l mulţumeşte.
- Acest Brătianu a ajuns un fel de sperietoare pentru 
mine, Alteţă, surîse cu uşoară maliţiozitate primul ministru.  
Alteţa-Voastră nu trebuie s ă uite c ă noi, conservatorii, consti -
tuim cel mai dîrz sprijin al tronului.

236
 

-Aş prefera, domnule, Catargi, ca întreaga ţară să-mi 

acarde cu aceeaşi dîrzenie sprijinul.
În vagonul salon îşi făcu intrarea colonelul Greceanu.
- Alteţă, îmi permit să vă raportez ca în cinci minute  
trenul va sosi în gara Giurgiu.
- Mulţumesc, domnule colonel. Ofiţerul izbi călcîiele şi p ăr ăsi  
demn salonul. Prinţul Carol se ridică din fotoliu, precedat de 
primul-ministru, şi îşi îndreptă instinctiv ţinuta.
- Sultanul este slujit de un ministru de Externe abil,
Reşid Paşa nu m-a invitat la Constantinopole, fiindcă ştie că  aş
fi găsit un pretext spre a mă eschiva de la o corvoadă care mi-
ar fi impus să mă înclin supus în faţa padişahului. La Rusciuc, în 
absenţa lui Abdul Aziz, nu voi fi obligat să fac temenele  
nimănui, aşa că aparenţele vor fi salvate. Mă întreb însă ce vor  
turcii de la noi? N-au aranjat ei vizita asta protocolară numai 
pentru ochii Occidentului.
- În curînd le vom afla gîndurile, Alteţă. Reşid Paşa ştie totuşi că 
deţinem atuuri puternice. Ne vor menaja, ca s ă nu le creărn şi  
noi complicaţii.
- Exasperarea îi face pe unii oameni de stat să adopte soluţii 
temerare, domnule Catargi. N-ar fi exclus să încerce a ne 
intimida.
Primul ministru îşi orîndui panglica marelui cordon al Ordinului
Osmanic, instituit de Abdul Aziz în 1861, şi care îi fusese
conferit în preziua vizitei la Rusciuc, spre a se da astfel o şi mai
mare strălucire evenimentului. Şi prin ţul arbora însemnele
aceluiaşi ordin.
Locomotiva fluieră prelung. Prin faţa ferestrelor vagonului
salon prinseră să defileze cartierele mărginaşe ale oraşului  
Giurgiu.
Primirea Domnitorului Carol la gară, în sunetele fanfarei  
militare şi în uralele giurgiuvenilor în haine de s ărbătoare,  
strecură iarăşi fiori de emoţie în sufletul maiorului Schina.
Pe peron se mai afla, în afara autorităţilor civile şi militare,
generalul turc Hassim Paşa, încadrat de o numeroasă suită. Hassim 
avea să reprezinte pe sultan la ceremoniile care urmau s ă 
culmineze cu o defilare a trupelor turceşti din garnizoana
Busciuc în onoarea Domnitorului României. Maiorul Schina
aruncă din nou o privire furişă spre locotenentul Volvoreanu,  
care păşea în coada suitei domneşti. Visul acestuia ajunsese să-
l obsedeze.”Coşmarurile sunt, de obicei, rezultatul unei cine prea copioase”.
Poate că tînărul ofiţer benchetuise în ajun. Dar explicaţia nu-l
mulţumi.

237
 

Asistă cu aceeaşi teamă la schimbul de strîngeri de mîini 

dintre Hassim Paşa şi prinţul Carol, la trecerea în r evistă a 
com paniei de onoare şi la ieşir ea cortegiului în piaţa gării, neagră de 
lume. Nici de data aceasta nu se întîmplă nimic.
Inspecţia Domnitorului la şantierul naval, unde avea să fie 
lansată la apă o nouă canonieră românească, îi spori iarăşi 
temerile. Cine ştie dacă printre muncitori nu se va fi strecu rat
vreun anarhist. Traversarea Dunării pe bordul unei nave cu 
zbaturi, sub pavilion românesc, îi mai destinse nervii. Bătea un
vînticel plăcut, răcorindu-i fruntea transpirată.
Debarcarea la Rusciuc fu salutată cu salve de artilerie. Pe
chei, prinţul Carol trecu în revistă o companie de onoare, apoi 
 întregul cortegiu se îndreptă spre cîmpul de instruc ţie al ora -
şului, unde urma să se desfăşoare parada militară. Prinţul Carol, 
Hassim Paşa şi ofiţerii lor de Stat-Major călăreau pe cai arabi de 
o mare frumuseţe. Pe străzile strimte ale oraşului dunărean, 
casele  joase, în stil oriental, puneau zăgaz vîntului. Razele 
soarelui cădeau la verticală, încingînd armele, căştile metalice,  
decoraţiile, uniformele strînse pe corp. Maiorul Schina avea
senzaţia că sîngele îi fierbe în vine. Sudoarea ţîşnea din pori ca  
din stropitoare. Şir oaie de transpiraţie îi inundau obrajii ş i ceafa,
îmbibînd dezagreabil gulerul brodat cu aur al tunicii.
După ce cortegiul străbătu oraşul în pantă ş i ieşi pe teren
deschis, boarea molcomă impregnată de miresmele florilor  de
cîmp, prinse iarăşi să răcorească firea. În depărtare apărură -
profilîndu-se pe o lizieră de copaci - trupele turceşti, perfect
aliniate, care aveau s ă defileze prin faţa Domni torului. Acum
maiorul Schina încetă să se mai teamă pentru viaţa  
prinţului. ,,Militarii sînt loiali, nu s ăvîrşesc atentate, re flectă el.
Soldatul se bate vitejeşte, cu arma în mînă, în v ăzul tuturora, 
nu atacă perfid, asemenea viperelor care pîndesc victimele, stînd
ascunse prin ierburi ori pe după bolovani.''
Defilarea trupelor prilejuia maiorului Schina un spectacol - pentru el -
 întotdeauna încîntător. Fanfarele militare f ăceau să vibreze  
văzduhul, marcînd cu ritmul lor mărşăluiala batalioanelor de
infanterie şi trapul săltat al escadroanelor de cavalerie ..
Plasat în stînga prinţului Carol, Hassim Paşa urmărea cu 
coada ochiului reacţiile pe care parada impecabilă a trupelor 
era firesc să le aştearnă pe chipul ilustrului s ău oaspete. Ale -
sese pentru această desfăşurare de forţe regimentele cu cea  
mai desăvîrşită pregătire  militară, spre a-l impresiona pe Dom-
nitor şi a-l face s ă se gîndească temeinic înainte de a se alipi  
turbulenţilor vasali creştini care cutezaser ă s ă se ridice împo -

238
 

triva stăpînirii otomane. Dar expresia ochilor prinţului era 

impenetrabilă.
Hassim Paşa ştia că imperiul se afla în pragul unor grele 
 încercări. Insurecţia din Bosnia si Herţegovina nu numai că n u
putea fi înăbuşită, dar ameninţa să incendieze ş i provinciile
învecinate. Ultimele vesti din Muntenegru sosite la
Constatitinopole indicau o explozivă stare de spirit a localnicilor. 
În eventualitatea că muntenegrenii ar ridica la rîndul lor steagul  
rebeliunii, Sublima Poartă s-ar vedea pusă în faţa unei probleme  
greu de rezolvat. Dacă la aceasta se adăugau si rapoartele
provenite din Serbia, situaţia promitea să devină pur şi simplu  
alarmantă. Se părea că sîrbii se aruncaseră în braţele ruşilor, 
care le furnizau în ascuns arme, muniţii, precum şi numeroşi  
voluntari. Ceva mai mult, existau indicii potrivit cărora între  
români şi sîrbi s-ar fi dus tratative secrete în vederea unei
acţiuni comune în sprijinul rebelilor din Bosnia si Herţegovina.  
Presa de la Belgrad şi din Bucureşti denunţa c u aceeaşi vigoare
„atrocităţile" s ăvîrşite de turci în provin ciile răsculate. Hassim 
Paşa încerca o mare indignare faţă de tupeul "mîzgălitorilor de 
hîrtie" creştini din cele două ţări, care îşi permiteau s ă înfiereze  
riposta militară otomană. Se aşteptau oare ca Sublima Poartă, 
 înspăimîntată de articolele lor nesăbuite, s ă abandoneze 
partida, îngăduind unor vasali nesupuşi să răstoarne seculara  
ordine otomană? Cînd căpeteniile politice de la Constantinopole
 îl aleseseră pe Hassim Paşa spre a-l primi pe Domnitorul
românilor, avuseseră în vedere calităţile lui de diplomat,  
 împletite atît de abil cu cele de conducător de oşti.
Defilarea se încheie într-o adevărată apoteoză. Regimente  
de cavalerie galopară într-o desăvîrsită ordine prin faţa prinţului 
Carol. Hassim Paşa se abţinuse să prezinte  şi unităţile de 
başibuzuci şi de cerkezi, care ar fi f ăcut o impresie urîtă cu  
răcnetele lor sălbatice.
După terminarea parăzii, generalul turc primi felicit ările 
oaspetelui, apoi prinţul fu poftit - cu întreaga lui suită -la un 
banchet oferit de Hassim Paşa în sala cea mare a primăriei 
oraşului. Pe Maşa lungă, acoperită cu flori, porţelanuri fine şi  
argintărie masivă, fură servite tot felul de specialit ăţi  
gastronomice orientale, precum şi vinurile cele mai alese. Deşi
Coranul interzicea consumul băuturilor alcoolice, se f ăcuse ex-
cepţie de la această oprelişte în cinstea oaspeţilor români, că-
rora nu li se putea pretinde să-şi spele gîtlejurile, dup ă 
mîncărurile grase, cu siropuri şi limonate dulci, singurele îng ă-
duite la festinurile islamicilor.

239
 

Cînd se ajunse la cafele şi la lichioruri, Hassim Paşa se gîndi

că sosise momentul să profite de buna dispoziţie a oaspeţilor de 
peste Dunăre şi să atace chestiunile care-l interesau.
- Ceremoniile militare desfăşurate astăzi, Alteţă, nu fac  
decît să ilustreze sentimentele de prietenie ale Înălţimii-Sale Sultanul 
faţă de Alteţa-Voastră. Între turci şi români au dăi nuit şi sperăm 
că vor dăinui şi mai departe legături de încre dere şi preţuire 
reciprocă.
Prinţul Carol dădu replica, folosindu-se de acelaşi limbaj
diplomatic:
- Suntem încredinţaţi că relaţiile dintre ţările noastre,  
Excelenţă, vor cunoaşte o şi mai accentuată înflorire, dacă 
Sublima Poartă va da urmare justelor doleanţe prezentate de  
agentul nostru din Constantinopole, generalul Ghica, minis-
trului dumneavoastră de Externe, Resid Paşa.
Generalului turc nu-i plăcu riposta prinţului, îns ă afect ă o  
atitudine plină de bunăvoinţă:
- Nu am mandat să discut doleanţele formulate de trimisul
Alteţei-Voastre, dar sunt convins că ele vor fi analizate cu toată 
atenţia şi că vor găsi înţelegerea factorilor noştri po litici de
răspundere. Evident, rezolvarea satisfăcătoare a ches tiunilor
rămase încă în litigiu ar putea fi grăbite dacă Alteţa-Voastr ă ar  
da dovadă de o apreciere mai realistă a propriilor noastre 
revendicări. Îmi permit să atrag atenţia Alteţei-Voastre că tonul 
violent al presei din Principate ...
- Din România vreţi să spuneţi, î1 - întrerupse prinţul, 
zîmbind cu afectată candoare.
Hassim Paşa se prefăcu a nu fi reţinut interpelarea oas-
petelui în mijlocul frazei sale, pe care o continu ă, arborînd 
acelaşi zîmbet afabil:
- ... la adresia Sublimei Porţi, care depune cele mai stă-
ruitoare şi legitime eforturi în vederea înăbuş ir ii insurecţiei din 
Bosnia şi Herţegovina, nu este de natură a netezi asperităţile 
existente încă în relaţiile dintre Sublima Poart ă şi ca binetul
ministerial al Alteţei-Voastre. Trebuie să conveniţi şi 
dumneavoastră că Înălţimea-Sa Sultanul era obligat să acţio-
neze cu cea mai mare energie împotriva unor supuşi care şi-au
uitat îndatoririle faţă de Statul Otoman suveran.
Surîsul nu pieri de pe buzele prin ţului:
- Dacă ar sta în puterea guvernului meu să pună stavilă 
violenţelor verbale ale ziariştilor care v-au trezit supărarea, 
desigur că ar lua măsurile de rigoare. Din nefericire, constituţia  
noastră asigură libertatea presei, a cuvîntului, a opinii lor.

240
 

Numeroase reviste şi ziare îmi zugrăvesc caricatura, fără s ă mă 

formalizez pentru asta: îmi dau seama că, burzuluindu-mă, n-aş 
ajunge la nici un rezultat. N-aş face decît să-i întărit pe gazetarii  
ostili persoanei mele. Cunoaşteţi, cred, dict onul latin: de
gustibus et coloribus. . . Nu mai e nevoie să-l termin, nu-i aşa?
Hassim Paşa simţi că începe să fiarbă. Acest principe mă runt
 îşi permitea oare să-l ia în bătaie de joc? Nu lăsă totuşi a i se citi  
pe faţă contrarietatea.
- Există şi un alt motiv care primejduieşte armonia dintre
Imperiu şi Principate.
- Şi România, Excelenţă!
- Şi România, admise Hassim Pasa, cu gîndul că această 
concesie verbală nu angaja cu nimic responsabilitatea guver-
nului turc. Mă refer la azilul g ăsit în România de bulgarii care  
se dedau la acţiuni criminale împotriva autorităţilor otomane, în
satele şi oraşele de la sud de Dunăre.   Nu mai vorbesc de
agitaţia întreţinută sistematic de anumite comitete  
bulgăreşti, tolerate de autorităţile române. Înălţimea-Sa Sul-
tanul ar aprecia drept un gest amical al Alteţei-Voastre o înăs-
prire a supravegherii acestor comitete. Izolarea
căpeteniilor în case de detenţie ar pune capăt acţiunilor  
duşmănoase iniţiate de bulgarii refugiaţi în ţara dumneavoastră.
Prinţul cunoştea bine această chestiune, fiindcă o discu tase
atît cu membrii cabinetului conservator, cît şi cu liderii
partidului liberal. Mihail Kogălniceanu îi prezentase însă cea mai  
completă şi documentată opinie asupra comitetelor bulgăreşti
constituite pe teritoriul României. Carol îşi zise că putea s ă dea  
un răspuns generalului turc care s ă reflecte concep ţia atît a  
guvernului român, cît şi a opoziţiei. Conservatorii şi liberalii, atît de
diametral opuşi în chestiunile de politică internă, erau de acord 
a îngădui bulgarilor refugiaţi să-şi creeze pe teritoriul României  
organele lor de conducere, în vederea continuării şi înăspririi  
luptei împotriva tiranicei dominaţii otomane.
- Excelenţă, rosti domol prinţul Carol, România se aliniază 
concepţiei acelor state care socotesc de datoria lor să acorde 
azil refugiaţilor politici. Trebuie s ă vă amintesc. Ex celenţă, că 
existenţa unor comitete bulgăreşti este confirmată nu numai în 
România, ci şi în Austria şi Rusia. Chiar si pe teritoriul Turciei
activează asemenea comitete, care îşi propun s ă se ocupe de 
şcoli, de biserici, de ştiinţă, de literatur ă.
- Aceasta este doar forma sub care se organizează subversiunea,
acţiunile sortite să submineze autoritatea de stat otomană,  
spuse Hassim Paşa, nemulţumit de interpretarea idilică dată de 

241
 

Domnitorul României activităţii comitetelor bul găreşti. La 

Bucureşti, la Ploieşti, la Brăila, la Galaţi, bulgarii pregătesc  
atacuri înarmate împotriva administraţiei şi a unităţilor militare 
turceşti.
- Vă asigur, Excelenţă, că de-a lungul Dunării dispunem de 
forţe suficiente de poliţie care s ă împiedice declanşarea unor 
acţiuni violente împotriva Turciei, care şi-ar avea bazele de
plecare în ţara noastră. Credeţi-mă, Excelenţă, vom lua cele 
mai energice măsuri împotriva acelor bulgari care vor încerca 
să iniţieze acţiuni politice active pe teritoriul Ro mâniei.
- Suprimarea acestor comitete, Alteţă, ar tăia răul de la  
rădăcină.
- Opinia publică din ţara noastră n-ar îngădui aşa ceva,
Excelenţă. Românii nutresc cele mai adînci sentimente de 
prietenie faţă de fraţii lor creştini din sudul Dun ării. Un sin gur
lucru putem face: să atragem atenţia comitetelor bulgăreşti -
cărora le-am acordat ospitalitate - să nu ne compromită 
autonomia şi neutralitatea prin acţiuni incompatibile cu politica  
noastră externă.
Hassim Paşa zîmbi cu amărăciune.
- Regret, Alteţă, ca nu am putut ajunge la nici un acord în  
problemele care înrăutăţesc actualmente relaţiile dintre  
Constantinopole şi Bucureşti. Multe din cererile guvernului
dumneavoastră ar putea fi rezolvate, dacă aţi manifesta înţe-
legere faţă de justele noastre doleanţe. Ţin să vă reamintesc,  
Alteţă, că pînă acum nu am utilizat forţa pentru a vă impune
punctul nostru de vedere.
- Nu se poate spune, Excelenţă, ca în trecutul ceva mai
 îndepărtat nu aţi utilizat-o, deşi autonomia Principatelor Ro-
mâne, garantată prin tratate, le asigura dreptul de a nu admite 
imixtiunea Turciei în treburile lor interne ...
De pe locul său de la capătul mesei în formă de potcoavă, la 
mijlocul căreia erau instalaţi prinţul Carol şi reprezentantul
sultanului Abdul Aziz, maiorul Schina urmărise cu aten ţie 
 încordată stările sufleteşti oglindite foarte subtil pe chipul ce lor
doi înalţi interlocutori.
Schina trăise prea multă vreme printre diploma ţi, spre a nu-
şi fi însuşit acea rafinată capacitate de a citi cu relativă uşurinţă 
fizionomiile aparent indescifrabile. În copilărie avusese un
camarad de joacă surd, pe care-l învăţase să-i descifreze
cuvintele după mişcarea buzelor. În acest mod se deprinsese el
 însuşi să distingă vorbirea unor persoane care discutau în
şoaptă, spre a nu fi auzite de cei din jur.

242
 

Finalul convorbirii dintre Domnitorul Carol si Hassim Paşa făcu 

iarăşi să crească îngrijorarea maiorului. Nu vor încerca oare 
turcii să-l sugrume pe Domnitor, acum, după ce constataseră că 
este refractar oricăror sugestii ale oamenilor de stat otomani?  
Era greu de conceput că se va înscena vreun atentat împotriva lui tocmai
acum, cînd se afla la Rusciuc în calitate de oaspete al sultanului.
 Trecuseră de mult acele vremuri c înd căpetenii de armată ori de 
popoare erau poftite la diverse tratative, unde li se întindeau
capcane în care cădeau fără posibilitate de a se apăra. Nu se
putea însă contesta că turcii erau insondabili, iar reacţiile lor 
imprevizibile. Schina nu avea nici o încredere în principiile lor
morale.
Spre liniştirea sa, Domnitorul îşi încheie vizita la Rusciuc
fără ca vreun incident să-l fi tulburat. Cînd se văzu iarăşi în tren,  
pe teritoriul României, ultimele lui temeri se topir ă. Dup ă ce -l
căută din ochi pe locotenentul Volvoreanu, îi zîmbi în zeflemea:  
„De vise şi de sperietori să nu ţii niciodată seama!"
Intră în compartimentul rezervat aghiotanţilor domneşti.  
Colonelul Greceanu si locontenent-colonelul Filiti jucau table
spre a-şi mai omorî timpul. Maiorul Schina se aşeză pe un loc 
liber de lîngă uşă şi, rezemîndu-şi capul de spătarul banchetei
aţipi. Auzea ca prin vis exclamaţiile celor doi jucătorj, zgomotul  
rostogolit al zarurilor, ţăcănitul roţilor... Se trezi din somn doar  
cînd şeful de tren îi anunţă că în zece minute vor intra în gara  
Filaret.
Stăpînindu-şi un căscat, se ridică de pe  banchetă. Se privea
tocmai în oglindă si îşi orînduia ledunca si eşarfa de fir, cînd un 
şoc violent, însoţit de un scrîşnet de fiare sf ărîmate, îl proiectă 
 în uşa din stînga sa. Umărul şi cotul lui trecur ă prin geam,  
făcîndu-l ţăndări, iar fruntea i se izbi de pervaz. . .
Cînd îşi reveni în simţiri, se afla întins pe o targa aşezată pe  
iarbă, nu departe de un vagon răsturnat . În preajma lui stătea în 
picioare locotenentul Volvoreanu, pe care-l vedea de jos în sus,
aşa cum îi văd spectatorii din fotolii de orchestră pe actorii  
veniţi la rampă. Ofiţerul avea un cucui în frunte, o pată neagră 
de dimensiunile unui monoclu sub ochiul stîng şi mîneca
sfîsiată.
- Ce s-a întîmplat? bîigui năucit maiorul Schina. Anarhiştii ...
au aruncat trenul... în aer? . . .
- A fost o deraiere. Se pare că un acar ar fi schimbat greşit 
acul. Ancheta nu a stabilit încă dacă este vorba de un simplu 
accident sau de un atentat.. .
- Şi Domnitorul? ... Ce i s-a întîmplat Domnitorului? . . .

243
 

- A suferit o traumă la rotula genunchiului drept. Nimic  

grav! Dacă, bineînţeles, nu vor surveni complicaţii.
Maiorul Schina ridică braţul, dar această mişcare îi pro vocă 
o săgetare dureroasă în ţeastă. Gemu.
- Altă dată să nu mai visezi, Volvorene! Să te abţii de la  
asemenea isprăvi! Rîse palid: Te pomeneşti c ă Pithia s-a 
reîncarnat în dumneata! Ei, drăcia dracului! ...
*
**
Baronul Karl von Hartenstein, consilier intim şi şef de secţie  
 în Ministerul Afacerilor Străine al Imperiului Austro-Ungar, îşi  
tria documentele şi notele de care avea să se slu jească la 
conferinţa cu ambasadorii Germaniei şi ai Rusiei, care urma s ă 
se desfăşoare în cursul aceleiaşi după-amieze la cancelarie.
De dimineaţă fusese primit de contele Andrassy, care de-
semnase persoanele ce trebuiau s ă facă parte din delega ţia  
austriacă. Punctul de vedere oficial fusese stabilit în cursul unei şedinţe 
de lucru anterioare. Cancelarul limitase concesiunile pe care ar
fi fost dispus să le facă ruşilor. Tulburările din Bosnia si  
Herţegovina luaseră o amploare neaşteptată, tulburînd serios 
liniştea oficialităţilor austriece.
Baronul era încîntat fiindcă fusese chemat s ă-l secondeze pe
cancelar în spinoasele tratative care aveau s ă se deschidă.  
Alegerea sa dovedea înalta încredere de care se bucura în ochii
şefului său ierarhic. Drumul spre posturi si mai înalte îi era  
deschis. Andrassy deţinea portofoliul Afacerilor Str ăine de 
aproape patru ani, răstimp în care oamenii politici încep s ă se 
uzeze. Hartenstein îşi crease unele leg ături în s înul familiei
imperiale si al partidei germane, care i-ar permite să se aştepte la o
promovare spectaculoasă în căzul unei demisii a cancelarului. O
retrogradare a lui Andrassy n-ar fi imposibilă. Sub cancelariatul 
său, diplomaţia austriacă nu repurtase succese, îşi zise baronul. 
Alianţa celor trei împăraţi era fragilă şi avea un caracter  
defensiv, care-i scădea din importanţă şi eficacitate. Pentru  
moment, nimeni nu avea de gînd să atace Imperiul habshurgic.
Dacă Austro-Ungaria va fi silită să se angajeze în lupta cu Rusia, 
cugeta baronul, Germania va interveni numai după ce va socoti 
că ambii combatanţi sunt la pămînt. Astfel îşi asuma laurii unei  
păci pe care o va impune Europei.
El, Karl, nu-l putea suferi pe cancelarul Germaniei, după cum 
nu-i putea suferi nici pe ungurii care ajunseser ă să se cread ă 
alfa şi omega în imperiul dualist. Din nefericire, împ ăratul  
Franz-Josef nu era capabil să întrevadă viitorul sumbru deschis

244
 

 în faţa austriecilor, striviţi între prusacii din nord ş i maghiarii din
sud. În 1870 preconizase o alianţă cu Franţa, dar nu i se dăduse  
ascultare. Evident, pe atunci nu fusese decît un simplu consilier
al Curţii, un personaj de mîna a doua. Acum însă devenise şef  
de secţie. Nu-l mai despărţea decît o treaptă de vîrful piramidei  
diplomaţiei austro-ungare.
După ce terminase şedinţa de lucru cu Andrassy, venise 
acasă spre a-şi restaura forţele cu un prînz frugal, stropit cu un 
pahar de Tokay, spre a-şi păstra nealterată luciditatea.
Se uită la ceas. Peste o oră, conferinţa trebuia s ă se des-
chidă. Mai avea timp pentru ceaşca de cafea şi pentru havana 
care-l aşteptau pe birou. Îşi muie tacticos buzele în b ăutura 
fierbinte, aromată. Recunoscu încă o dată că avea o bucătă -
reasă neîntrecută. Pînă şi cafeaua o prepara cu artă.
Se întreba dacă şedinţa cu ambasadorii se va prelungi  
adânc în noapte. La zece era invitat cu soţia sa, baroneasa, la o 
recepţie oferită de marele mareşal al Casei imperiale, contele  
Larisch-Monich. Acest personaj merita să fie cultivat; în cu lise
se zvonea că se va însura cu nepoata împărătesei Elisabeth.
Uşa cabinetului de lucru se deschise brusc si în încăpere  
pătrunse surescitat cumnatul său, contele Haugwitz-Reventlow.
Agita ultimul număr din ziarul Neues Wiener Tagblatt.
- Iartă-mă, Karl, că am intrat, neanunţat! Sunt negru de 
supărare. Intrarea mea în Ordinul Cavalerilor de Malta este 
compromisă. Şi cariera ta va avea de suferit.
- Ce s-a întîmplat? exclamă speriat baronul.
În graba lui de a pune pe masă ceaşca de cafea se stropi pe 
reverul redingotei. Şi-l şterse automat cu batista.
- Cumnatul nostru, colonelul! gîfîi Haugwitz trântind ziarul
pe masă.
- Ei, ce e cu el?
- A fost audiat de judecătorul de instrucţie.
- Ceee? Von Werner? Nu se poate!
- Ba se poate! Este anchetat în legătură cu falimentul  
Băncii de Credit Rural.
Baronul se lăsă să cadă pe scaunul său. Se înroşi ca un  
homar fiert. Tîmplele începuseră să-i zvîcnească violent.
- Ulrich sub anchetă? Nu pot să cred!
- Ce ruşine pe capul nostru! Ce ruşine pe capul nostru!
bolborosea contele, învîrtindu-se prin cameră ca o fiară închisă 
după gratii.
Baronul luă ziarul şi îşi aruncă ochii pe prima pagină.  
Falimentul Băncii de Credit Rural era relatat cu lux de amă-

245
 

nunte pe trei coloane. Afară de colonelul von Werner, membru 

 în consiliul de administraţie, mai fuseseră anchetate încă opt  
persoane. Directorul Băncii se afla deja sub stare de arest.
- În Ordinul Cavalerilor de Malta nu sunt primiţi candidaţii 
cu rude condamnate la pedepse infamante! se jelui
contele.
- Adio, portofoliu ministerial! rosti lugubru consilierul intim. O rază 
de speranţă îi licări brusc în ochi: Dar Ulrich n-a fost arestat!
- Citeşte ultima frază! zbieră Haugwitz, smulgîndu-i ziarul
din mînă: „Faţă de uriaşele fraude săvîrşite şi de complicităţile 
condamnabile care au început să iasă la iveală în cursul 
anchetei, noi arestări sunt iminente".
- Vai! gemu amfitrionul.
Contele ridică mîinile spre cer într-o deznăd ăjduit ă şi tea -
trală invocare:
- Doamne, aruncă asupra oraşului ăstuia ciuma, holera, un 
foc pustiitor sau orice altă calamitate! Să nu mai aibă lumea
timp să citească presa!
Disperarea lui Haugwitz era atît de comică, încît smulse un  
zîmbet cumnatului, care se mai răcori puţin.
- Pînă nu-l arestează, să nu ne pierdem cumpătul, Willi! Mă 
cuprind răcorile cînd mă gîndesc la reproşurile pe care are să 
mi le facă nevastă-mea! îşi consultă din nou ceasul: Du-te la  
Marichen şi previn-o! Dar cu menajamente! Eu nu mai am timp.
 Trebuie să plec la minister.
Îşi luă mapa sub braţ şi părăsi încăperea, uitînd s ă mai  
strîngă mîna cumnatului său . . .
În drum spre cancelariat, se adînci în pernele trăsurii, ca şi  
cînd ar fi încercat prin această scufundare să se facă invizibil  
faţă de oamenii de pe stradă. Vînzătorii de ziare, purtînd sub  
braţ vrafuri de Neuers Wiener Tagblatt, alergau pe trotu are,
zbierînd: „Falimentul Băncii de Credit Rural. Arestarea  
bancherului München".
Baronul îşi adînci pe frunte pălăria cilindru. Cînd ajunse la  
cancelariat şi coborî din trăsură, avu impresia că portarul îl  
privea ciudat. Şi funcţionarii cu care se încrucişa pe culoare
păreau să-l salute cu un fel de ironie imperfect ascuns ă.
„Voi fi silit oare să-mi prezint demisia?" se întrebă chi nuit.
„În orice caz, va trebui s ă-l informez pe Andrassy. Nu vreau să-
mi reproşeze mai tîrziu că am încercat să mă ascund după 
degete. Oh, Doamne, ce nenorocire!"
Cînd intră în sala de şedinţă, unde urma s ă aibă loc con -
ferinţa, văzu că se mai aflau acolo cîţiva secretari, precum şi 

246
 

consilierii von Revertera şi von Wolfarth. Aceştia îl întîmpinar ă 

ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat. Se prefăceau oare că nu ştiu 
nimic? Poate că în sinea lor se bucurau. Scăpau de un 
concurent!
Se ivi în sfîrşit şi contele Andrassy, urmat la scurt interval de
ambasadorii Germaniei si Rusiei, însoţiţi de delegaţiile 
respective. Nici aceştia nu păreau să fie informa ţi de falimentul
Băncii. Înainte de a se aşeza cu toţii în jurul mesei, ba ronul făcu 
 în aşa fel încît să se apropie de cancelar. Îi şopti, spre a nu fi
auzit de cei din jur:
- Înainte de deschiderea şedinţei, este de datoria mea să vă 
informez că o nenorocire în familie mă pune în delicata  
situaţie . . .
Andrassy îl întrerupse nerăbdător:
- Ştiu! O să discutăm despre asta după şedinţă!
- Mie nu mi se poate imputa nimic, Excelenţă!
- Sunt convins, domnule baron. Să trecem la locurile 
noastre.
În calitatea lui de gazdă şi de ministru al Afacerilor Străine al
Austro-Ungariei, Andrassy deschise dezbaterile. După ce  
sintetiza în cîteva cuvinte situa ţia critic ă din Bosnia şi  
Herţegovina, aduse vorba despre interesul arătat de marile 
puteri faţă de această chestiune. Se mărgini apoi la 
generalităţi, amintind printre rînduri dorin ţa sincer ă a Austro-
Ungariei de a salvgarda pacea în Balcani.
Baronul Hartenstein se strădui să se concentreze asupra 
expunerii cancelarului. În ajun, acesta îi dăduse instrucţiuni
 precise:
- Linia noastră de conduită trebuie să vă fie clară, dom nule
şef de secţiune! Imperiul nostru este interesat ca în  
Balcani să domnească cel mai deplin calm. Ne pronunţăm  
pentru status quo. După cum prea bine ştiţi şi dumneavoastră, nu 
suntem pregătiţi pentru război.
„Într-adevăr, reflectă Hartenstein, în ultimii ani am suferit
numai înfrîngeri şi nu ne-am ales cu nici o învăţătură. Armata 
imperiului dualist este prost instruită, prost înarmată, prost  
condusă. Dacă nu ne schimbăm nu numai mentalitatea, ci şi 
 întreaga structură politică, suntem pierduţi!"
- Ruşii vor încerca probabil să impună soluţia unei con-
fruntări militare cu Turcia. Am fi idioţi dacă le-am face jocul. S-
ar folosi de noi spre a-i doborî pe otomani, apoi s-ar n ăpusti
asupra noastră, spre a ne scoate cu forţa din Balcani. În
recentul conflict diplomatic franco-german, Gorceakov şi

247
 

ceilalţi oameni politici ruşi au demonstrat omenirii c ă ar fi fost  

gata să atace Germania, în cazul că aceasta ar fi atacat Franţa. 
Atitudinea lor brutală dovedeşte că oştirile Ţarului sunt  
oricînd pregătite să intre în campanie.
- Dar dacă ameninţările ruşilor au fost doar un bluff? 
 întrebase Hartenstein.
- Se prea poate să fi fost un bluff, replicase Andrassy. Dar 
aceasta nu ne îngăduie s ă le încercăm puterea, aşa cum fac 
ţăranii care măsoară adincimea grăsimii unui porc infigîndu-i un 
ac în coaste.
- Să nu uităm factorul Anglia, Excelenţă. Ţara aceasta 
insulară s-a declarat dispusă să coopereze cu Rusia împotriva 
Germaniei expansioniste. În cazul izbucnirii unui r ăzboi ruso-turc, mă 
 întreb dacă Anglia nu-si va întoarce armele împotriva Ţarului.
- N-ar fi exclus, domnule baron. Nouă însă nu ne este  
permis să ne lăsăm tîrîţi în aventuri militare balcanice. Nu vom  
scoate castanele din foc pentru a crea avantaje politice ruşilor.
Acum, în plină conferinţă, Hartenstein ascult ă răbd ător  
cuvînfarea şefului său, care se străduia să glorifice pacea în 
lume, subliniind însă că Austro-Ungaria este pregătită s ă intre,  
la nevoie, în război.
Hartenstein îl privea critic, reflectînd cu cinism: „încerci s ă 
demonstrezi că Austro-Ungaria este o mare putere, că po-
sibilităţile noastre militare atîrn ă greu în balanţa echilibrului  
european. Crezi că rusii sunt atît de proşti încît s ă nu-si dea  
seama de slăbiciunea armatelor noastre?"
Andrassy continua să brodeze pe aceeaşi temă:  
„Corespondenţa pe care am purtat-o în ultimele s ăptămâni cu
ducele Decazes şi cu lordul Derby oglindeşte dorin ţa francezilor 
şi a englezilor de a apăra cu orice preţ pacea. Înţelegem şi noi 
să fim consecvenţi acestei politici. Cînd am creat alianţa celor 
trei împărăţii, am făcut-o pentru a ne ri dica împotriva
revoluţiilor, împotriva agresorilor, oricare ar fi aceştia. Să-mi fie  
cu iertare, domnilor ambasadori, dar în Bosnia şi Herţegovina, 
agresoare sunt populaţiile creştine. Nu avem dreptul a le 
 încuraja să-şi ridice capul, sfidînd autoritatea Sultanului, căci 
mai devreme decît ne-am închipui s-ar putea ca r evoluţia să fie 
transportată şi în ţările noastre”.
Andrassy vorbi aproape o oră, subliniind obligaţia marilor 
puteri de a descuraja insurecţiile, oriunde s-ar produce, ele. 
Încheie, presupunînd în sinea lui c ă generalul Ignatiev, şeful  
delegaţiei ruse, va adopta o atitudine contrară, preconizînd  
războiul împotriva turcilor asupritori. Spre surprinderea sa, şi  

248
 

Ignatiev folosi un ton moderat. Deplînse cruzimile s ăvîrsite de 

başibuzuci în Balcani şi imposibilitatea autorităţilor turceşti de a  
instaura un regim echitabil de percepere a impozitelor, astfel
 încît creştinii să nu fie sistematic leza ţi.
- Sunt întru totul de acord cu concluziile Excelen ţei-Sale  
contele Andrassy referitor la îndatorirea marilor puteri de a
 înăbuşi cu toată energia mişcările revoluţionare. Nu este însă 
mai puţin adevărat că vexaţiunile la care sunt supuse popoarele
creştine din Imperiul Otoman trebuie s ă înceteze. Propun s ă 
reflectăm serios asupra unor reforme minimale, pe care gu -
vernul turc să fie obligat a le adopta. Pentru moment, guvernul  
rus nu recunoaşte necesare modificări structurale pe harta Eu -
ropei. Echilibrul existent este satisfăcător , şi prezintă garanţii 
de pace pentru o lungă perioadă de timp.
Generalul von Schweinitz, ambasadorul Germaniei, zîmbi
imperceptibil. Delegatul rus glumea oare cînd afirma că actuala  
ordine politică internaţională garanta pacea? Abia se scurseră 
trei luni de cînd Europa scăpase miraculos de un război care ar 
fi incendiat-o de la Atlantic la Marea Neagră şi din Baltică pînă 
la Mediterana. Dacă înţeleptul Kaiser Wilhelm - pe care el,
Schweinitz, îl venera - n-ar fi socotit necesar să facă unele concesii 
Angliei şi Rusiei, astăzi trupe umbrite de faldurile a tot felul de
steaguri ar fi mărşăluit prin sate şi oraşe pustiite de  
bombardamente. Este probabil ca diplomaţia să încapă pe mîna 
generalilor, îşi zise Schweinitz. Militarii sunt mai capabili decît
civilii să aprecieze ororile războaielor, fiindcă ei sunt cei care  
dirijează mijloacele de distrugere. Di plomaţii de carieră, 
familiarizaţi doar cu somptuoasele lor cabinete instalate în
palate măreţe, au altă optică si este firesc să fie aşa. Pentru ei,  
conflictele internaţionale se asemuie cu nişte partide de şah,  
evident de o mare amploare, dar care pot fi soluţionate prin 
abile mişcări de piese. Dar piesele de pe tablele de şah sunt 
moarte, în vreme ce mulţimile cuprinse în vîrtejul r ăzboaielor  
sunt vii, şi pînă la urmă plătesc gugumăniile diploma ţilor,  
reflectă von Schweinitz.
Înţelegerea dintre Austro-Ungaria si Rusia care părea să 
domine încă de la început dezbaterile conferinţei, îl surprin se. Pe
el, personal, nu-l indispunea acest lucru, fiindc ă - asemenea Kaiserului
Wilhelm - se socotea prea bătrîn spre a se lansa în aventuri 
politice şi militare. Din nefericire, cancelarul Bismarck avea
propriul său joc, mult mai primejdios, iar el, Schweinitz, trebuia  
să-i urmeze directivele fiindcă îi era subaltern. Poate c ă şi-ar fi 
 îngăduit să favorizeze în taină tendinţa de înţelegere dintre  

249
 

participanţii la conferinţă dacă n-ar fi fost flancat de doi adepţi 

fanatici ai lui Bismarck: consilierul conte Donhoff, primul
secretar de ambasadă şi prinţul Ratibor, ataşatul militar, care 
aveau misiunea să saboteze înţelegerea dintre austrieci si ruşi,  
deşi aparent pledau pentru o apropiere între aceste dou ă 
popoare. Ambasadorul german era indispus fiindcă Bismarck îi 
recomandase să torpileze conferinţa şi să determine o agravare 
a tensiunii politice în Europa.
„Rusii trebuie angrenaţi în complicaţii atît de serioase în est,
 încât să nu mai aibă timp a se preocupa de politica Germaniei
 în vest", îi spusese Bismarck în cursul ultimei lor întrevederi la Berlin.
Acum, la Maşa conferinţei, generalul îşi spunea cuvîntul,
conştient de minciunile diplomatice la care era nevoit să re -
curgă.
- Guvernul Majestăţii-Sale Imperiale Kaiserul Wilhelm salut ă 
cu bucurie orice înţelegeri intervenite la Maşa verde a  
tratativelor diplomatice. Suntem de acord că nu trebuie s ă 
 încurajăm răzmeriţele. Insurecţia bosniecilor şi a 
herţegovienilor poate inspira idei periculoase şi polonezilor.  
Revoluţiile din 1848 şi Comuna din Paris din 1870 sunt 
 îndeajuns de vii în memoria noastră, pentru a ne sădi voinţa  
fermă de a le zădărnici repetarea. Suntem de acord şi cu  
propunerile Excelenţei-Sale contele Ignatiev referitoare la 
recomandarea unor reforme umanitare, pe care Sultanul s ă le 
acorde supuşilor săi  creştini din Balcani. În cursul dezbaterilor
acestei conferinţe ne va reveni sarcina găsirii unei formule  
politicoase, dar ferme, în stare s ă demonstreze Sublimei Por ţi  
că nu mai poate tergiversa luarea măsurilor pretinse de marile 
puteri.
Făcu o pauza, pregătind bomba care avea să dea totul peste 
cap.
- Socotesc totodată că orice demers pe care conferinţa va 
hotărî să-l facă va trebui să obţină şi adeziunea celorlalte mari 
puteri europene, în speţă Anglia, Franţa şi Italia.
Lansă apoi o săgeată la adresa ruşilor:
- Excelenţă, continuă generalul adresîndu-se direct lui  
Ignatiev, sunt încredinţat că Marea Britanie, atît de receptiv ă şi  
de binevoitoare faţă de aspiraţiile pacifice ale Imperiului Rus, 
manifestate cu atîta înfocare în ultima vreme, va da dovadă de 
acelaşi spirit de cooperare si în actuala criză din Balcani.
Ignatiev încasă calm lovitura.
Contele Donhoff se uită cu admiraţie la ambasadorul său.
„Nu este prost bătrînul general! reflect ă. Nu este deloc  

250
 

prost. Le-a demonstrat cu fineţe ruşilor că, după atitudinea  

duşmănoasă pe care au manifestat-o faţă de noi în conflictul 
nostru cu Franţa, nu au a se aştepta la nici un suport din partea  
Germaniei în fricţiunile care se vor naşte inevitabil între ei şi  
englezi, acum, cînd criza oriental ă intr ă într-o fază nou ă şi  
extrem de primejdioasă".
Ambasadorul rus la Viena, consilierul Novikov, se bucură de 
hapul otrăvit pe care Schweinitz îl oferise pe o tav ă de aur lui  
Ignatiev. Cînd i se comunicase de la Sf. Petersburg că Ignatiev 
va prezida delegaţia rusă, încercase o adîncă amărăciune. 
Firesc ar fi fost să i se încredinţeze lui aceast ă misi une. Fusese
acrediat la Viena în august 1870 şi de atunci nu dăduse nici o  
ocazie de nemulţumire cancelarului Gorceakov. Aici, la Viena, 
avusese prilejul să cunoască îndeaproape sforăriile diplomaţiei 
austriece. Atunci de ce fusese preferat Ignatiev? Fiindcă era  
reprezentantul Rusiei la Constantinopole, iar chestiunile tratate
de conferinţă erau legate de Turcia? Acest argument nu stătea  
 în picioare. Ignatiev putea să fi făcut parte din delegaţia rusă, 
prezidenţia rămînînd a fi asumată de el, Novikov. Supărarea lui 
era precumpănită însă o satisfacţie incipientă. Dacă ruşii nu-şi  
vor atinge obiectivele propuse, vina va fi atribuită lui Ignatiev.  
Or, după chipul cum demarase conferinţa, se părea că 
delegaţiei ruse  nu i se deschidea un drum presărat cu flori.  
Gîndurile lui No-vikov fură întrerupte de Andrassy, care-i 
pronunţă numele:
- În cursul unor discuţii preliminare purtate cu domnul 
ambasador Novikov, i-am împărtăşit punctul meu de vedere 
referitor la satisfacerea unora din revendicările cele  
mai stringente ale insurgenţilor creştini din Bosnia şi 
Herţegovina. Socotesc însă că nu putem lua o hotărâre 
unilaterală în această privinţă. Trebuie să ascultăm şi  
cuvîntul răsculaţilor.
- Propuneţi să tratăm cu răsculaţii, trecînd peste capul  
autorităţilor turceşti? întrebă Schweînitz.
- Nicidecum! Vom face Sultanului o propunere rezonabilă:  
consulii noştri vor fi autorizaţi de Sublima Poartă  să ia contact 
cu şefii insurgenţilor. Exigenţele acestora vor fi transmise 
unui comisar special, numit de Sultan. Comisarul le va
comunica padişahului, care le va analiza şi va decide
 înfăptuirea unor reforme corespunzătoare.
Ignatiev ar fi preferat adoptarea unei formule mai eficiente,
dar înainte de a părăsi Sf. Petersburg, prin ţul Gorceakov îi  
dăduse instrucţiuni categorice: „Să vă arătaţi concesiv, conte,

251
 

fiindcă armata nu este încă pregătită pentru un r ăzboi cu  

 Turcia". „Acum două luni am acceptat riscul unui război cu  
Germania, obiectase Ignatiev. Eram atunci mai bine preg ătiţi 
decît acum?" Gorceakov replicase zîmbind fin: „Atunci ştiam c ă 
 îi avem pe englezi al ături de noi. În cazul unui război ruso-turc,
este probabil ca Marea Britanie să se ridice contra noastră. Cum 
nici Austro-Ungaria nu ne este pentru moment favorabilă,  
perspectiva unei campanii militare apropiate nu ne surîde".
Argumentele lui Gorceakov, îşi spusese generalul Ignatiev, nu
erau lipsite de sens. Păcătuiau însă printr-un exces de  
prudenţă. Raportul întocmit de el, Ignatiev, asupra forţelor  
militare turceşti, înaintat cancelarului Gorceakov şi ţarului, 
prevedea o rapidă prăbuşir e a apărării otomane în cazul unui
război cu Rusia. Europa, luată prin surprindere, se va înclina în
faţa faptului împlinit. Gorceakov îi răspunsese printr-un mesaj 
cifrat, în care susţinea un punct de vedere contrar. „Nu cred că 
Europa se va înclina în faţa faptului împlinit. Aminti ţi-vă criza  
franco-germană".
- Salut propunerea dumneavoastră, Excelenţă, se adresă 
Ignatiev contelui Andrassy, dar mă tem că aplicarea ei va cere 
foarte mult timp. În Bosnia şi în Herţegovina oamenii mor. Se 
petrec orori incompatibile cu principiile umanitare ale secolului
XIX. Turcii se vor comporta tot atît de crud ca şi  barbarii coborîţi 
odinioară de pe podişurile Asiei. Başibuzucii şi cerkezii nu se
deosebesc cu nimic de mongolii lui Timur Lenk.
Andrassy răspunse cu răceală:
- Guvernul pe care-l reprezint, nu poate face un casus belii din
tulburările din Bosnia şi Herţegovina. Aceasta este o chestiune  
internă, care îi priveşte pe turci . Înţelegem să intervenim, dar 
numai verbal şi din considerente umanitare. La ora actuală nu 
este cu putinţă să facem mai mult. Nu cunosc părerea 
delegaţiei germane ...
- Mă asociez opiniei dumneavoastră, interveni generalul 
Schweinitz. Afară de aceasta, Germania nu se poate angaja 
 într-un conflict internaţional în care interesele ei nu sunt direct  
lezate. Criza din Balcani nu ne afectează cu nimic. Dacă am 
acceptat să participăm la această conferinţă, am f ăcut-o în 
baza înţelegerii intervenite în 1872 între Berlin, Viena si Sf.  
Petersburg, prin care cei trei împăraţi îşi propuneau să se ocupe  
 în comun de treburile Orientului. În cazul că turcii ar ataca Rusia 
sau Austro-Ungaria, evident, am interveni. Dar în clipa de faţă,  
această eventualitate nu are şanse să se producă.
Lui Ignatiev nu-i rămase decît să se ralieze opiniilor ce -

252
 

lorlalte delegaţii deşi era conştient că suferise o înfrîngere.

Se înserase cînd Andrassy declara şedinţa închisă. Diplomaţii 
urmau să se întîlnească din nou în după-amiaza următoare,
spre a pune la punct - de comun acord - nota către Sublima Poartă. 
Apoi delegaţii părăsiră in corpore sala de conferinţă. În aceeaşi
seară erau invitaţi la un dineu oferit de cancelarul Andrassy.
După plecarea diplomaţilor străini, baronul von Hartenstein 
ceru lui Andrassy permisiunea de a-i vorbi între patru ochi.
- Am socotit necesar, Excelenţă, să vă aduc la cunoştinţă că  
ţin la dispoziţia Excelenţei-Voastre demisia mea.
Andrassy îl privi gînditor.
- Cred că este prematur să vorbim despre o demisie. Cum -
natul dumneavoastră, colonelul von Werner, n-a fost însă ares -
tat. Dacă se va întîmpla acest lucru, voi aviza. Pînă atunci am 
să vă trimit la Constantinopole, spre a remite Sublimei Porţi  
nota pe care am discutat-o astăzi. Vă daţi seama  – presupun - că 
aş fi putut folosi pentru acest demers pe ambasadorul nostru
din capitala Turciei. Socotesc însă că este mai înţe lept să fiţi 
absent din Viena atîta vreme cît cumnatul dumneavostră se va 
afla sub anchetă. Sunt convins că, în ceea ce-l priveşte, se va
da ordonanţă de neurmărire. Atunci v ă veţi putea înapoia cu  
fruntea sus la Viena.
Baronul făcu un gest de acceptare. Cancelarul îi aurea  
pilula, expediindu-l în Turcia. Era totuşi o consolare. Orice alt
ministru de Externe i-ar fi cerut să demisioneze.
- Vă mulţumesc, Excelenţă. Sper că nu-mi veţi lua în 
nume de rău dacă în seara aceasta nu voi participa la 
dineu.
- Vă înţeleg. Am să explic delegaţilor ştrăini, dacă voi fi 
 întrebat, c ă o indispoziţie subit ă v-a împiedicat să vă 
bucuraţi de compania noastră. Nu vă mai reţin, 
domnule şef de secţie. Bună seara!
*
**
Anton Pavlovici Stoilov, agent secret al Comitetului pan-
slavist, îşi plecă gura cărnoasă, acoperită pe jumătate de  
franjurii mustăţii sure, spre urechea lui Gârbov, neguţătorul. 
Ochii şi nasul se vedeau de deasupra bărbii lungi şi stufoase, ca  
şi cînd s-ar fi ridicat de după un gard de păr.
- Ascultă-mă pe mine, Piotr Kuzmici, încheie afacerea! Ai  
să cîstigi bani mulţi!
- Bani mulţi, bani mulţi! Dar şi riscurile sunt mari. În treburi d-astea
nu sunt ageamiu.

253
 

- Ştiu, d-aia am şi venit la dumneata. Oamenii mei plătesc

bine.
- Ce o să se întîmple însă cu oamenii mei dacă o să-i prindă 
turcii? Crezi că e uşor să le treci pe sub nas şase tunuri, o mie  
de puşti şi muniţia respectivă, făr ă ca ei să miroasă ceva? Nu! 
 Transportul pe Dunăre e foarte periculos. De ce nu foloseşti, ca  
si pînă acum, drumul prin România? Românii nu fac dificultăţi  
pentru transporturile de arme spre Serbia, Bosnia şi
Herţegovina. Se prefac că nu le observă şi le lasă să treacă mai
departe.
- Dar drumul pe uscat cere timp, Piotr Kuzmici. Transportul
pe mare şi apoi pe Dunăre e şi mai rapid, şi mai economic.
- Ai uitat să spui: şi mult mai  primejdios.
Agentul înscrise pe o foaie de hîrtie un număr cu multe  
zerouri şi o aşeză pe birou, sub ochii lui Gârbov. Acesta clipi  
interesat.
- Ţi-am spus eu, Piotr Kuzmici, că oamenii mei sunt 
darnici, îi sprijină întreaga Rusie. Nu mai vorbesc de avantajele pe
care le vei recolta în alte domenii. Am să-ţi spun un secret!
- Dă-i drumul!
- Oamenii mei ar putea să trimită armele pe mare sub  
pavilion rusesc. Oficial însă, statul nostru nu trebuie s ă fie 
amestecat în astfel de treburi. Comitetul panslavist trimite
răsculaţilor din Balcani ofiţeri instructori sub f orma voluntariatului.
La fel şi cu armele. Statul nu vede, nu aude. Gârbov se scărpina 
 în ceafă.
- Cînd vreţi să ajungă transportul la sîrbi?
- Cît mai repede! Pentru asta capeţi şi o primă.
Neguţătorul se răsuci pe scaun, îl ispitea oferta. Spre a-şi  
spori profitul, scoase din manşetă o ultimă obiecţie care-l
făcu pe agent să se încrunte surprins:
- Să jucăm cu cărţile pe masă, Anton Pavlovici!
- Să jucăm, Piotr Kuzmici!
- Discutăm despre treaba asta de cîteva ore, dar nu mi-ai 
spus că ultimele două transporturi de arme, expediate pe Du-
năre, au fost capturate de turci.
- Şi ce-i cu asta? răspunse agentul cu prefăcută naivi tate.
Oricum, beneficiile dumitale sunt atît de grase, încît merit ă 
 încercarea.
Gârbov făcu mintal cîteva calcule şi conchise că treaba era 
totuşi rentabilă. Strîmbă din nas, dar numai aşa, de for mă. Dacă 
se lăsa rugat, putea să reproşeze mai tîrziu comi tetului - în cazul
unui insucces - că numai datorită planurilor lor, contrare celei mai

254
 

elementare logici, se ajunsese la o asemenea situaţie.

- Acceptă, Piotr Kuzmici, şi n-o să-ţi pară rău, stărui  
Anton Pavlovici Stoilov. Ţi-am propus vreodată afaceri proaste?
De ce să nu recunosc? Am şi eu comisionul meu. Şi încă destul  
de plinuţ! Ei, batem palma!
- Batem, Anton Pavlovici! Te aştept poimîine seară la 
mine acasă. Să punem la punct chestiunile băneşti..
- Am înţeles. Vin cu acontul.
După plecarea vizitatorului, Gârbov îşi frecă încîntat mâinile.
Afacerile cu arme erau cele mai bănoase. Dacă s-ar fi dedicat 
exclusiv acestui comerţ, ar fi fost astăzi de zece ori mai bogat. 
Ar fi rivalizat cu Dimidovii. Important era să nu se rezume la 
operaţii de cumpărare şi vînzare, ci să înfiinţeze cu timpul  
propria sa industrie de armament. Gârbov rîse. La şaizeci de
ani, năzuia să se angajeze înrt-o nouă activitate. Dădea dovadă 
de prezumţiozitate sau energia lui vulcanică îl va învrednici - în
dispreţul vîrstei - să păşească triumfă  tor pe un drum n eexplorat
de el pînă acum?
Tinerilor  şi geniilor nimic nu li se pare imposibil. Iar Piotr
Kuzmici se socotea tînăr şi se simţea tînăr. Pînă şi dragostea lui
pătimaşă pentru Maşa îşi găsea izvorul în aceeaşi tinereţe  
neînfrîntă a sufletului şi a trupului, care refuza de crepitudinea
inerentă vîrstei. Numai aşa se putea explica imperioasa atracţie 
pe care dansatoarea de cabaret o exercita asupra sa. Simţurile 
lui aprinse nu erau oare manifestări ale aceleiaşi tinere ţi  
dezlănţuite? Alţi bărbaţi de vîrsta lui renun ţaseră de mult la 
plăcerile senzuale. Priveau cu pasivitate resemnată femeile 
tinere, socotindu-le nişte obiecte de artă. Erau asemenea unor  
animale scopite, pacifice, amorţite, care uitaseră pînă şi de 
existenţa dragostei.
Gârbov se uită la ceas. Se făcuse tîrziu. Anton Pavlovici se 
eternizase într-o discuţie care, la urma urmei, ar fi putut dura  
cel mult o jumătate de oră. El, Piotr, ar fi trebuit s-o scurteze,  
pentru a avea timp să se ducă acasă şi să se schimbe cu nişte  
vesminte mai arătoase. Nu se cuvenea să alerge la „Ursul 
Siberian" în haine de lucru . Îşi mai zise că acolo veneau tot felul
de oameni în frac, dar care abia aveau cu ce să-si plătească o 
modestă consumaţie. Pe cînd el se ducea îmbrăcat simplu, cu 
cizme de iuft în picioare, dar cu buzunarele doldora de bani.
În camera lui de lucru nu se aflau oglinzi. „Cînd închei
afaceri de milioane, obişnuia să spună, nu ai timp de coche-
tărie". De data aceasta regretă lipsa unui. astfel de obiect, în 
care să-si examineze imaginea. Găsi însă un surogat de oglindă: 

255
 

geamurile cu fundal de noapte, care-i reflectau chipul cu

relativă limpezime, îşi încheie nasturele de la gît al c ămăşii  
ruseşti, îşi pieptănă mustăţile şi barba, îşi netezi cu palma  
părul, apoi îşi scutură vestonul din stofă englezească de un  
cenuşiu închis, înainte de a-şi lua din cuier pălăria, îşi pip ăi  
buzunarul dinăuntru al hainei, în care-şi ţinea portofelul cu bani.
Satisfăcut, părăsi biroul.
Celelalte încăperi ale sediului s ău comercial erau goale.  
Funcţionarii plecaseră de mult. Rămăsese doar paznicul de
noapte, un tip îmbătrînit înainte de vreme, pe care Gârbov îl  
cunoscuse cu mulţi ani în urmă.
Cînd ieşi în stradă, îşi ridică privirile spre peticul de cer  
 înstelat înconjurat de nori negri si îşi zise c ă furtuna din aer se  
 înrudea cu furtuna din sufletul s ău. La „Ursul Siberian" intr ă pe  
uşa din dos, fiindcă patronul, încîntat de un client  atît de prodig,
dăduse poruncă salariaţilor săi de toate categoriile să-i 
 împlinească toate gusturile, oricît ar fi fost de tr ăsnite. Portarul  
 îl salută cu respect, fiindcă neguţătorul îl b ăcşeluia generos de  
fiecare dată. Bătu în uşa Masei. Îi răspunse un glas plictisit:
- Intră!
La insistenţele lui Gârbov, directorul localului atribuise în  
exclusivitate Maşei o cabină şi o garderobă, privilegiu acordat
numai vedetelor cu mare succes la public.
Neguţătorul împinse uşa. Maşa se farda în faţa oglinzii.  
Purta doar un străveziu kimono, care l ăsa s ă i se desluşească 
formele armonios modelate. Cu o familiaritate dobîndită în 
urma deselor lui vizite făcute Maşei, neguţătorul se aşez ă pe un  
scaun lîngă Maşa de toaletă. Cîntăreaţa se pudra. Era atît de 
preocupată de această operaţie, încît nici nu răspunse la salutul  
lui. Ajunsese să-l accepte ca pe o mobilă, pe care nu o putea  
arunca, deşi prezenţa ei nu-i făcea nici o plăcere.
Gârbov scoase din buzunarul hainei o cutie de catifea roşie.
O deschise tot el, fiindcă Maşa nu se învrednicise niciodată să 
acorde vreo atenţie darurilor lui. Desfăcu precaut capacul si  
scoase la iveală un inel cu un diamant uriaş.
- E pentru tine, Maşa! Apele lui sclipitoare simbolizează focul  
din inima mea.
Artista de cabaret aruncă o privire distrată asupra bijuteriei.
- Mulţumesc, Piotr Kuzmici. Dacă vrei, arunc-o în sertar.
Neguţătorul se execută, întristat de indiferen ţa ei. Trase  
sertarul, în care se mai aflau şi alte cutiuţe de catifea cu bi-
 juterii, toate cumpărate de el. Deasupra cutiuţelor cu un stagiu
mai lung se aşternuse o peliculă de praf, dovadă că Maşa nici nu

256
 

se uita la ele.
În ciuda numeroaselor sale vizite în cabină, atitudinea Maşei 
faţă de el rămăsese tot atît de rece ca şi în primele zile. Gârbov  
era îndîrjit de refuzul cînt ăre ţei de a i se d ărui, deşi - în
prezenţa lui - nu se jenase să facă dragoste cu John Fenton.
- Zilele acestea plec în România, la Galaţi, Maşa.
- Drum bun! replică ea sec.
- N-ai vrea să mergi cu mine? Actriţa jl privi cu dispreţ si 
compătimire.
- Ce să fac la Galaţi?
- Să mai scapi şi tu din atmosfera îmbîcsită de aici! Nu ţi s-a 
urît de beţivanii care te plesnesc cu palma peste crupă cînd  
treci printre mese? Nu vrei să arăţi şi tu, măcar o dată, ca o  
cucoană respectabilă, însoţită de un bărbat cumsecade?
- Crezi că dacă te-aş însoţi la Galaţi mi-aş schimba condiţia? 
 Tot tîrfă aş rămîne.
Gârbov o privi cu seriozitate. Rumegase multă vreme pro-
punerea pe care avea să i-o facă.
- Vreau să mă însoţeşti în calitate de soţie. Maşa îşi  
 întrerupse o clipă machiajul.
- Ştii că ai haz, Piotr Kuzmici? Să mă mărit cu dum neata, ca
mai tîrziu să spună lumea: „Uite -l pe Gârbov cu curva lui! L-a
luat pentru c ă e bogat. Speră să-l moştenească". Lasă-te de 
fleacuri, Piotr Kuzmici!
- Maşa, răspunde-mi! Vrei să fii soţia mea?
Actriţa îl măsură cu privirile, surprins ă.
- Chiar vorbeşti serios?
- N-am fost niciodată mai serios. Maşa rîse în colţul gurii.
- Fostele prostituate nu pot fi soţii bune.
- Dar tu nu eşti o prostituată!
- Atunci ce sunt?
- O victimă a lumii ticăloase în mijlocul căreia ai trăit.
- Ti-aş propune, Piotr Kuzmici, să te duci acasă şi să faci  
un duş rece. Pînă mîine au să-ţi treacă fumurile beţiei.
- Află că n-am băut un strop de alcool.
- Dacă aş accepta, ce-ar zice ai tăi-? Îmi închipui că ai 
familie.
- Ce-ţi pasă de ei?
- Cum să nu-mi pese? Au să spună că ai înnebunit. Or să  
 încerce să te pună sub interdicţie.
- Am patru copii - doi băieţi şi două fete - care mă ştiu de frică.
- Mai e ceva, Piotr Kuzmici: nu te iubesc!
- Cu timpul ai să mă iubeşti. Maşa rîse trist.

257
 

- Îţi aduci aminte cînd am făcut dragoste cu Fenton?

- Da, îmi aduc.
- Nu te temi că aş putea să repet isprava? Nu uita, Piotr  
Kuzmici, m-am deprins cu un fel de viaţă puţin res pectabil.
- Am să te feresc de ispite.
- Cum? închizîndu-mă în harem?
- Nu. Am să te las să-ţi dai singură seama că bărbaţii   nu vor
decît să se culce cu tine, apoi s ă te arunce ca pe o coajă de  
portocală.
- Poate că îmi place să fiu aruncată ca o coajă de portocală. 
De unde ştii că nu ispăşesc păcatele unor străbuni ne legiuiţi? 
Dacă sunt blestemată, de ce să te tîrăsc după mine?
-Vom împărţi blestemul, Maşa.
Dama de consumaţie îl privi cu milă:
- Eşti îndrăgostit rău, Piotr Kuzmici! P ăcat de tine! Vino  
mîine să-ţi dau răspunsul. Acum pleacă! Vreau să rămîn 
singură! Hai, du-te! Du-te mai repede, căci altfel încep să strig!
Gârbov ieşi descumpănit din cabină. Îşi închipuise că cere-
rea lui în căsătorie îi va  provoca Maşei un sentiment dacă nu de 
iubire, cel puţin de recunoştinţă. Îi oferea posibilitatea de a
părăsi cu fruntea sus spelunca, de a deveni soţia respectată a 
unui neguţător bogat, de a avea o familie, poate si copii, căci 
slavă Domnului, el Piotr, se simţea în putere s ă zămislească o  
droaie de plozi. Împotrivirea Maşei nu numai că-l irita, dar îi crea un fel
de neîncredere în propriul lui noroc, care pînă acum nu-l părăsise 
niciodată. După o viaţă de împliniri - devenise dintr-un „nimeni"
un milionar, un „burghez notabil ereditar" - se poticnea în fa ţa  
unui zid de gheaţă. O lume întreagă îl menaja, îi acorda o mare
importanţă. Numai dama aceasta de consumaţie îl trata ca pe 
un „nimeni". S-ar fi crezut că se încheiase un ciclu al vieţii lui.
În seara următoare se înfăţişă din nou la „Ursul Siberian",  
copleşit de o emoţie pe care nu şi-o putea stăpîni. Se simţea  
asemenea unui infractor aflat în faţa judecăţii unui tribunal,  
aşteptîndu-şi sentinţa. De Maşa depindea fericirea, viitorul lui,  
dezlegarea de a-şi continua nestingherit activitatea. Cei mai
mulţi oameni, cînd ating pragul celor 60 de ani sînt obseda ţi de 
trecut. Piotr era convins că viitorul îi rezerva împliniri şi mai mari.
Faptul că Anton Pavlovici Stoilov venise să-i propună masivul 
transport de armament - urmat desigur şi de altele - în numele
puternicei mişcări panslaviste, dovedea că persona litatea lui
era încă preţuită. Cînd se văzu în cabina Masei, simţi că i se taie  
respiraţia. Era atît de pură, atît de frumoasă şi în acelaşi timp  
atît de răscolitoare, încît îl încolţi din nou senzaţia aceea stranie 

258
 

de a se afla în prezenţa Măriei Magdalena.

Maşa îşi terminase tocmai machiajul şi se pregătea să intre în
sală, pentru a-şi debita numărul. Purta un furou scurt  de paiete,
ce-i dezgolea picioarele pînă la coapse şi sînii pînă aproape de 
sfîrcuri.
- Mi-ai făgăduit un răspuns, Maşa!
Ea îl privi absentă, ca şi cînd l-ar fi văzut pentru prima oară.  
Deodată chipul i se întunecă:
- Ce răspuns? rosti cu uşoară răguşeală în glas.
- Ţi-am cerut să-mi fii nevastă! strigă Gârbov exasperat. Mi-
ai pretins un timp de gîndire . . .
Maşa se uită prin el ca prin sticlă.
„E nebună sau face pe nebuna?" reflectă furios neguţă -
torul.
- Da, da, îmi amintesc, şopti ea.
Făcu cîţiva paşi spre uşă, clătitnîndu-se. „E beată?" se în -
trebă Gârbov.
- Unde te duci? strigă, stăpînindu-şi cu greu clocotul
lăuntric.
- Mă aşteaptă clienţii, rosti ea privind fix drept înainte, ca o  
somnambulă.
- Mai întîi dă-mi răspunsul! zbieră Gârbov, apucînd-o de 
umeri şi răsucind-o cu faţa spre el.
O respiraţie grea, aproape şuierătoare agita pieptul excitat  
al Maşei.
- Răspunde-mi! urlă neguţătorul, zgîlţîind-o atît de tare,  
 încît părul ei, prins în ace de cap, se desprinse şi îi c ăzu în şu -
viţe cîrlionţate pe frunte şi pe gît.
- Nu! răspunse ea. Nu! Nu te iubesc! Eşti bătrîn! Eşti prea  
bătrîn!
Lui Gârbov i se urcă sîngele în cap.
- Dar Fenton? E tot atît de bătrîn ca si mine! Şi cu el te-ai  
culcat în faţa mea!
- Şi ce-i cu asta?
- Te-au întins mai toţi clienţii locantei ăsteia împuţite.
- Trebuie să-ţi dau ţie socoteală, Piotr Kuzmici? îl sfida ea.  
Mi-am făcut meseria!
Mîna grea a lui Gârbov o plesni cu sete peste obraz, lăsînd urme 
paralele de degete.
- Şi cu mine de ce nu-ţi faci meseria, tîrfă? Ce aştepţi, să te  
trîntesc aici pe podea?
- Dacă ai face aşa ceva, m-aş omorî! Tonul ei exprimă o 
finalitate inexorabilă.

259
 

Gârbov gemu, încleştîndu-şi atît de tare mîinile pe umerii ei,

 încît unghiile lui îi străpunser ă pielea, însîngerînd-o. O îmbrînci  
spre uşă.
- Du-te! Du-te la clienţii tăi, curvo!
Maşa se izbi cu un icnet de tăblia de lemn a uşii şi rămase acolo 
răstignită, aşa cum o văzuse el făcînd dragoste cu Fenton.
Înnebunit de furie, o dădu la o parte şi ieşi din cameră .. .
Zorile îl găsiră rătăcind pe străzile oraşului. Desf ăcuse nas -
turii cămăşii ţărăneşti purtate pe sub hain ă, ca s ă-şi mai răco -
rească pieptul încins. Tălpile cizmelor bocăneau pe caldarîm 
trezind ecouri, tulburînd liniştea str ăzilor adormite. Cîte un po -
liţist în uniformă îl privea întreb ător, dar îl lăsa în pace. Gârbov
părea un om ameţit de băutură. Abia cînd soarele se ridică 
după coama acoperişurilor, neguţătorul fu în stare să ia o  
hotărîre. Se înapoie la „Ursul Siberian". Acolo, două femei de 
serviciu spălau scările de la intrare. Portarul de zi îl inform ă c ă 
localul era închis.
- Dar patronul? întrebă Gârbov.
- A plecat acum o oră. Să se culce.
- Unde stă? Dă-mi adresa lui!
- Nikolaievskaia 86. Aproape de gara Ţarskoie Selo. Uitînd 
să-i mulţumească, Gârbov porni grăbit într-acolo.
Fiindcă nu găsi nici o birjă liberă, făcu tot drumul pe jos. Era  
 într-o asemenea stare de excitare nervoasă, încît nici nu simţea 
oboseala, deşi umblase ca un năuc toată noaptea.
Galubovski, patronul „Ursului Siberian", dormea cînd la uşa
apartamentului său bătu cu nerăbdare Gârbov. Galubovski îi 
deschise. Avea ochii cîrpiţi de somn şi părul căzut pe frunte în 
neorînduială. Îşi aruncase peste cămaşa de noapte un halat de 
mătase. Era iritat, fiindcă fusese trezit atît de devreme, dar cînd  
 îl văzu pe Gârbov, clientul larg la pungă, se îmbuna brusc.
- Cu ce te pot servi, Piotr Kuzmici?
- Vreau să-ţi vorbesc! Dar nu aici pe sală!
- Poftim înăuntru!
Se dădu la o parte, l ăsîndu-l să pătrundă într-un vestibul  
dominat de o oglindă mare. În cuier atîma pardesiul lui Galu-
bovski şi o mantilă de mătase. Intrară într-un salon cu mobile 
Secession încărcate cu tot felul de ciucuri, perne şi animale de  
pluş. O uşă întredeschisă permise lui Gârbov să vadă interiorul  
dormitorului. Într-un pat larg, de mahon, dormea o femeie cu
sînii dezgoliţi. Galubovski închise uşa camerei de culcare.
- Îmi ierţi deranjul, Piotr Kuzmici! Pot să- ţi ofer o vişinat ă? ,
- Mulţumesc. Nu vreau să te reţin mult.

260
 

- Atunci cu ce-ţi pot fi de folos?

Căscă toropit de somn.
Gârbov îşi vîrî mîinile în buzunare.
- Cît îmi ceri ca s-o concediezi pe Maşa? Galubovschi făcu ochii 
mari.
- S-o concediez? Ţineai parcă la ea!
- N-am venit aici să mă justific. Poţi sau nu să faci treaba asta?
Dacă-mi spui da, fixează şi preţul! Nu mă tocmesc!
Galubovski mirosi o afacere bună. Gârbov era un client bun 
de jumulit.
- Cred că o să ne înţelegem, Piotr Kuzmici. Deşi Maşa este o 
foarte excitantă dansatoare, care-mi aduce mulţi clienţi...
- Ţi-am spus că sunt gata să te despăgubesc regeşte! Dar  
 îţi mai cer ceva: să faci în aşa fel încît nici un patron de „şan -
tan" să n-o mai angajeze.
Galubovski îşi vîrî mîna în barbă şi se scarpină nervos.
- Asta nu e prea uşor ...
- Ţi-am spus, plătesc oricît!
Amfitrionul închise ochii, făcu mintal nişte socoteli, apoi 
replică hotărît:
- Fac treaba, Piotr Kuzmici. Dar o s ă te coste. Ştii, oame nii
sunt hapsîni. Cînd adulmecă un cîştig uşor, nu le scapi lesne ...  
Vino mîine la ora asta tot aici! Atunci am să-ţi spun ce ispravă 
am făcut! ...
Gârbov avea cunoştinţe şi la Poliţie. Unsese de atîtea ori 
roţile - căci comerţul lui necesita complezenţe din partea ofi-
cialităţilor - încît ajunsese să-şi facă prieteni la mai toate ni-
velele. Sforile trase de el îşi dovediră în acest domeniu efectul.  
Comisarul-sef din cartierul locuit de Maşa o înştiinţa c ă nu-i va 
mai acorda o nouă viză de şedere în Sf. Petersburg. După 
expirarea actualei vize, va fi obligată să părăsească fără zăbavă 
capitala. Un alt comisar, de la poliţia de moravuri, o ridică de pe 
stradă şi o duse cu duba, laolaltă cu alte prostituate, la arest,  
unde o reţinu două zile. Între timp, Galubovski o con-cedie,
fiindcă nu se prezentase la serviciu.
Maşa nu-şi făcuse economii, îşi cheltuia ultimul ban pe 
fleacuri. Odaia ei, dintr-o vetustă casă de raport din preajma  
gării Varşovia, era plină cu pisici şi căţei de ipsos, cu păpuşi, cu  
găteli ieftine, cu mănuşi de toate culorile şi lungimile, dar mai  
ales cu multe încălţări. Maşa adora în special pantofii decoltaţi, 
ghetele înalte cu şir eturi şi cizmuliţele ruseşti.
Primele ei neplăceri fură urmate de altele. Furnizorii din  
cartier, care pînă atunci o aprovizionaseră pe datorie,  

261
 

mulţumindu-se adeseori a fi plătiţi în natură, încetară brusc să-i  

mai acorde credit.
Maşa îşi angajă încălţămintea la casa de amanet, dar nu ob-
ţinu decît puţini bani, care se topir ă foarte repede.  
Proprietăreasa constată brusc că Maşa rămăsese în urmă cu 
chiria. Îi puse în vedere s ă evacueze casa. Disperată, Maşa 
 încercă să facă trotuarul. Dar nu apucă să racoleze decît doi  
clienţi, căci poliţia de moravuri o luă cu furgonul de pe stradă. I 
se atrase atenţia că nu mai avea condicuţă de prostituată. Apoi  
i se dădu un avertisment sever: dacă va mai fi prinsă agăţînd 
bărbaţi, va fi întemniţată pentru prostituţie clandestin ă.
Disperată, flămîndă, f ără o para în buzunar, Maşa se în -
dreptă într-o noapte spre podul Troiţki de peste Neva. Cînd  
ajunse la mijloc, se apropie de parapet şi după cîteva clipe de 
gîndire se aruncă în apa cu bulboane mari, rotitoare. S-ar fi 
 înecat, dacă un bărbat între două vîrste nu ar fi sărit după ea.  
Abia o scoase la mal.
Maşa ar fi putut să se înapoieze la părinţii ei din Perm, dar ar  
fi însemnat să-şi recunoască vina de a-i fi minţit. În puţinele
scrisori trimise acasă, se lăudase că ducea un trai îmbelşugat, 
onorabil. Toate prietenele  ei, rămase în obscurul oraş de 
provincie, o invidiau.
Într-o seară, pe cînd rătăcea înfometată pe stradă, se întîlni  
ca din întîmplare cu Piotr Kuzmici. Plin de comp ătimire fa ţă de  
starea ei nenorocită, neguţătorul o pofti la un restaurant eco-
nomic din apropiere. Nu se mai împăuna cu averea lui. Co -
mandă cîteva mîncăruri simple, dar suculente. Maşa se aruncă 
asupra lor ca un animal hămesit.
Gârbov ştiu de data aceasta să-şi înfrîneze patima. Se arătă  
 înţelegător, blînd, patern:
- Cum de ai ajuns în halul ăsta, fetiţo? Spune-mi şi mie! Aş  
putea să te ajut.
După ce hăpăi primul fel de mîncare, frînată oarecum de  
Gârbov care o sfătuia să mănînce mai încet, ca să nu-şi facă 
rău, îi istorisi tot ce pătimise.
- Ticăloşii! exclamă neguţătorul cu falsă compasiune.
- Vor să mă trimită la urmă, i se plînse Maşa. Decît să mă  
duc la ai mei, acasă, prefer să mă sinucid.
- Vai, vai, vai! exclamă Gârbov, clătinînd din cap ca un 
metronom. Biata fetiţă! Trebuie să fac ceva pentru tine . . . Nu, 
nu, nu. Nu mă privi aşa! Nu-ţi cer nimic în schimb, încearcă   să 
vezi în mine un prieten devotat, un unchi afectuos, care vrea
să-ţi dea o mînă de ajutor. Poţi să ai toată încrederea. Aş putea  

262
 

să-ţi fiu tată.

Maşa nu observă falsitatea poziţiei lui, fiindcă vinul cu care 
Gârbov o îmbiase pahar după pahar aşternuse o pînză de ceaţă 
asupra raţiunii ei. După ce Maşa termină de mîncât, neguţătorul 
o privi cu făţarnică bunătate.
- Hai, te duc pînă la uşa casei tale! Pe urmă te las, fiindcă  
mai am nişte treburi.
Citi umbra de neîncredere din ochii fetei, dar se prefăcu a  
nu o fi observat. Îşi zise în sinea lui: „Lasă, fetiţo, te domes-
ticesc eu! Încetul cu încetul, ca pe cîrlani. De data asta nu mai îmi
scapi. Te-am legat fedeleş. M-ai frecat ca pe hoţii de cai, dar 
mi-a venit şi mie rîndul".
Îşi respectă făgăduiala. O conduse numai pînă în pragul ca -
sei ei şi, înainte de a se despărţi, îi strecur ă în palmă banii  
pentru chirie.
- I-ai! Cînd ai să poţi, ai să mi-i restitui! Ţi-i dau cu  
 împrumut! Nu-ţi cer nimic în schimb.
Se apropie de Maşa. Gestul ei instinctiv de a se retrage îl indispuse, dar
nu lăsă să i se citească pe chip contrarietatea. O sărută cast pe  
frunte. Maşa respiră uşurată.
- Dacă vei mai avea nevoie de mine, mă poţi găsi la birou.
Îi dădu adresa scrisă pe o bucată de hîrtie.
- Mulţumesc, rosti Maşa, învinsă de bunăvoinţa lui.
- Dacă n-am să fiu acolo, laşi vorbă ajutorului meu, un 
bătrîn cumsecade. Acum te las cu bine!
Plecă, aruncîndu-i o ultimă privire peste umăr. Maşa flutur ă 
din mînă, apoi intră în casă. Proprietăreasa o aştepta pe culoar.
- Ei, cînd evacuezi casa? o întrebă cîinoasă. Boarfele ţi le 
reţin, ca să mă dezdăunez de paguba pe care mi-ai f ăcut-o 
rămînînd în urmă cu chiria.
Maşa îi întinse mînă deschisă în care ţinea banii primiţi de la 
Gârbov.
- Poftim chiria! Şi nu te mai văicări! Ai şi un supliment!  
Proprietăreasa lua banii, îi numără şi îi strecur ă în buzuna rul
halatului murdar, îmbrăcat peste cămaşa de noapte slinoasă.
Cînd se înapoie trimufătoare în camera ei, Maşa constată că 
nu mai avea nici un ban. Deodată începu să rîdă. Făcu o piruetă 
şi se lăsă să cadă pe pat. „Nu mă mai gîndesc la ziua de mîine! 
Păsările cerului cum trăiesc? Astăzi sunt sătul ă! Şi pu ţin ame -
ţită! Vinul m-a dat gata. A fost foarte bun." .
Închise ochii şi adormi cu faţa în sus şi cu mîinile încruci şate
pe piept, ca o moartă . . .
A doua zi dimineaţă porni din nou în căutarea unui ser viciu.

263
 

Era înviorată, fiindcă Dumnezeu şi Maica Domnului îşi plecaser ă 

iarăşi ochii asupra ei. Bătu la uşa cîtorva localuri de noapte, dar 
nu găsi nicăieri de lucru . În cele din urmă acceptă un post de 
chelneriţă într-un local deocheat din preajma portului. Dar cînd
se înfăţişă spre a-şi lua slujba în primire, i se spuse că fusese o  
greşeală. Postul nu mai era liber. Nu-i dădur ă alte explica ţii.  
Maşa avu senzaţia că cerul se prăvăleşte asupra ei. Părăsi 
disperată localul. Avea să o ia de la început cu mizeria? Se duse 
la biserică şi îngenunche în faţa altarului. Plînse, se izbi cu
pumnul în piept în semn de pocăinţă şi făgădui Sfintei Fecioare
că pe viitor va duce o viaţă curată. Îşi aminti de Gârbov. Poate
că acesa îi va da ceva de lucru.
Cînd ajunse în faţa imobilului de pe Sagorodnîi Prospekt,  
unde Piotr Kuzmici îşi avea birourile, încercă o strîngere de 
inimă. O clipă se văzu în postura unei vietăţi slabe şi oropsite,  
care încearcă să intre în vizuina unei jivine. Dar nu avea de 
ales. Pătrunse în clădire.
- Domnul Gârbov nu vă poate primi chiar acum. Are ceva de 
discutat cu un client, îi explică bătrînul lui ajutor, un unchiaş cu  
plete lungi ca de popă.
Ceva mai tîrziu, din biroul lui Gârbov ieşi un b ărbat voinic,
 îmbrăcat în negru, cu glas puternic ca de clopot.
- Va să zică, zilele acestea pleci la Galaţi, Piotr Kuzmici.
- Plec, Anton Pavlovici Stoilov! Ştii, vorba din străbuni: 
„Ochiul stăpînului îngraşă vita". Dacă nu sunt eu acolo, s ă pun  
umărul, nu se face nimic.
Bătură palma, apoi Anton Pavlovici îşi luă rămas bun, 
călcînd zgomotos.
Cînd o văzu pe Maşa, Gârbov fu cuprins de friguri. O cri ză de 
isterie pe care nu o putea stăpîni.
- Ce e cu tine, Maşa? îi vorbi cu afectată blîndeţe. Iar ai dat de 
necazuri? Hai la mine în birou, să stăm puţin de vorbă. Am zece  
minute libere la dispoziţie.
Acum el se transformă în personajul solicitat, greu accesibil, care
făcea o mare concesie primind-o pentru un scurt interval de
timp.
Îndată ce rămase singură cu Gârbov, Maşa începu să plîngă.  
Neguţătorul o mîngîie pe păr.
- Nu-mi place cînd te văd tristă. Şterge-ţi lacrimile şi spune-
mi ce te doare. Cît are să depindă de mine, n-ai să mai duci  
mizerie.
Maşa îi istorisi cum pierduse postul de chelneriţă. Gârbov 
zîmbi duios. Scoase din buzunar nişte bani, dar nu prea mulţi,  

264
 

pentru ca Maşa să nu capete veleităţi de independenţă. O va 

finanţa, dar foarte zgîrcit:
- Uite, ai aici cîteva ruble. Sper să-ţi ajungă o zi, două. Nu am
mai mult asupra mea. Îmi pare rău de tot ce-mi spui. Voi căuta să-ţi 
găsesc un rost. Se uită la ceas: Haiti, am întîrziat! Dacă vrei să  
mai stăm de vorbă, putem lua iarăşi Maşa împreună. Ne întîlnim  
la restaurantul micuţ unde am fost şi aseară. La 8 îţi convine?
- Da, la 8, bîigui Maşa, stergîndu-şi lacrimile.
- Dacă întîrzii puţin, te aşezi la masă şi mă aştepţi. Acum 
du-te. Am de lucru.
O expedie încîntat de chipul cum se împleteau i ţele...
Seara ajunse la restaurant cu douăzeci de minute întîrziere.  
Maşa îl aştepta cuminte în faţa unei cafele. Gârbov o sărută pe 
frunte, apoi se aşeză pe scaun, frecîndu-şi mîinile. Comandă 
chelnerului o cină îmbelşugată. Nu uită vodca, vi nul şi cafelele.
Şi de data aceasta se arătă plin de o calmă solicitudine.
Dezgropa din străfundul memoriei tot felul de glume mai mult  
sau mai puţin deşucheate, auzite în tinereţe pr in tîrgurile umblate
de el. Maşa îl ascuta cu plăcere şi rîdea stimulată nu atît de 
„poantele" ieftine, cît de alcoolul care începuse s ă i se urce la 
cap. Paradoxal, Maşa, o damă de consumaţie, nu era deprinsă 
cu băuturile. La „Ursul Siberian" anima clienţii, prefăcîndu-se că 
soarbe laolaltă cu ei cele mai tari băuturi. Chelnerii îi serveau  
 însă la pahar apă colorată sau limonada.
Vinul tare şi dulce comandat de Gârbov o ameţi, creîndu-i o  
stare de bună dispoziţie rareori încercată.
Cînd părăsi restaurantul, Maşa avu senzaţia că pluteşte pe 
nori. Se rezemă cu încredere de braţul neguţătorului. Chicotea  
cuprinsă de euforie.
- Nu ştiu ce am, dar îmi vine să mă culc aici, în drum, ca pe  
o saltea de puf, spuse rîzînd.
Gârbov o simţea plăpîndă, neajutorată, ajunsă în sfîrşit la 
cheremul lui. În drum spre locuinţa Maşei, văzu un gang întu -
necos, deschis ca o gură de tunel, la parterul unei case cu 
multe etaje, cufundate în beznă. Neguţătorul nu mai putu re -
zista patimei. Se uită pe furiş în jur şi, dup ă ce constată c ă sunt
singuri, o împinse pe Maşa în gang, „Ai să joci acum după um am 
să-ţi cînt eu, apoi am să-ţi dau un picior de ai să nimereşti iarăşi 
 în noroiul în care te-ai complăcut!" reflectă cuprins de fiori. O
lipi de perete, şi o avu în ciuda împotri virii ei. Împerecherea
aceasta fu pentru el o sublimă revelaţie. Pînă atunci cunoscuse 
amorul numai sub aspectul îndeplinirii obliga ţiilor conjugale,  
faţă de o femeie uscată, îmbătrînită înainte de vreme,

265
 

masculinizată de o muncă fără răgaz. Acum supunea un corp

tînăr, fierbinte, care-i dăruia momente de o ne cuprinsă 
voluptate. Obţinuse victoria mult visată, dar în acelaşi timp îşi
făurise propriile lanţuri care aveau să-l robească în veci Maşei. 
Avusese de gînd ca după ce-şi va satisface pof tele să o lase în
drum, batjocorind-o cu cele mai triviale vorbe. Înţelese însă că o astfel 
de despărţire nu se va petrece niciodată.
Înduioşat de plînsul fetei, încercă neîndemînatic s ă o con-
soleze.
- Iartă-mă, sufleţelule, porumbiţe! Am fost un ticălos, un  
nebun! Dar trebuie să mă înţelegi şi să mă ierţi! Ai să fii soţia  
mea! Tot ce am pe lumea asta, va fi al tău! Da, da, nu rostesc 
vorbe mari! Soarta a vrut să rămînem împreună! Te iubesc, 
turturica mea!
Căuta în zadar vorbe meşteşugite, care s ă-i exprime pro -
funzimea sentimentelor, sinceritatea lor. Odat ă - era pe atunci
un simplu băiat de ţară - cunoscuse într-o circiumă un student 
beat. Recita versuri de dragoste pentru o iubit ă perfidă, care -l
părăsise fiindcă preferase un ofiţer prost ănac, dar înzorzonat cu  
găitane de aur. Erau atît de frumoase cuvintele cîntate de
studentul ameţit de băutur ă, încît Gârbov adolescentul îl  
ascultase transportat pe altă lume. Dacă ar fi fost în stare, i-ar fi  
recitat şi el Maşei vorbe tot atît de încîntâtoare. Nici nu-i trecea prin
minte că la vîrsta lui era ridicol să vorbească de dragoste, unei 
fete cu patruzeci de ani mai tînără. Acum se simţea tîn ăr,  
periculos de tînăr.
O conduse la locuinţa ei pe Maşa, care încetase să i se mai 
 împotrivească. Rămase toată noaptea în camera ei. Nu mai avu 
nevoie de multe vorbe spre a o convinge să-i fie soţie. Maşa îi 
acceptă pasivă toate propunerile. S-ar fi zis că acolo, în gang, 
puterea ei de rezistenţă se sfărîmase.
Cîteva, zile mai tîziu, după îndeplinirea formalităţilor impuse
de canoanele Bisericii ortodoxe, Maşa deveni tovarăşa de viaţă a lui 
Piotr Kuzmici Gârbov. La ceremonia nupţială îi asistară decît doi 
martori, bătrînul funcţionar din birourile   neguţătorului şi 
grăjdarul care-i îngrijea de cai. În aceeaşi zi, Maşa fu instalată 
fără pompă în casa soţului. Gârbov era atît de fericit, încît ar fi 
fost dispus să-şi sărbătorească nunta oferind un praznic pentru
două sute de invitaţi. Înţelepciunea lui de om de afaceri, simţul 
de prevedere îl ferir ă însă de o publicitate care n-ar fi putut  
decît să-i d ăuneze. Nuntaşii s-ar fi interesat de originea fetei.  
Cum s-ar fi descurcat să le explice că o luase dintr-un bordel, 
intitulat eufemistic cafe c ântant? Se mărgini să comunice celor 

266
 

două fete ale lui şi ginerelui că aveau datoria s-o iubească sau, 
dacă nu erau în stare de aşa ceva, s-o respecte pe mama lor 
vitregă. Îi mai anunţă că îşi va petrece călătoria de nuntă în  
România, la Galaţi, unde îl chemau afaceri urgente.
*
**
Ţiganca bătrînă, urîtă, cu o cunună de monede mici de aur  
barîndu-i fruntea paralel cu streaşină basmalei înflorate, îi 
prinse mîna, oprindu-l din drum.
- Lasă-mă să-ţi citesc în palmă, flăcăule! Să-ţi spun ce te 
aşteaptă! Băiatul vru să-şi smulgă  
mîna.
- N-am vreme, babo!
Dar degetele aspre, negricioase ale ţigăncii, erau puternice  
ca nişte gheare. Îl reţinu împotriva voinţei lui şi, cu o mişcare 
bruscă, îi desfăcu palma. Ochii bătrînei scînteiar ă ca doi căr buni
aprinşi peste care trece o pală de vînt.
- Ai să fii sultan, flăcăule!
Îi sărută podul palmei. Scîrbit de atingerea buzelor ei, dar  
uluit de fantastica prezicere, b ăiatul îşi trase mîna dintr-a ei.
- Eşti nebună, babo!
Privindu-l în ochi, ţiganca rosti căzută în transă:
- Am citit tot ce am avut de citit! Acolo, în palma ta, destinul şi-a înscris
hotărîrea! Ai să încingi sabia lui Osman şi ai să stăpîneşti  
imperiul acesta mare! Am mai văzut în palma ta sînge, rîuri de 
sînge! Şi munţi cu creste pierdute în nori! Dar tu ai s ă te ca ţări  
pe culmile lor! Ai să fii sultan, fl ăcăule! Acum fugi! Şi s ă nu-mi  
dai nici un ban, ca să se împlinească prezicerea!
Deodată se cutremură, înspăimîntată parcă de un vîrtej de  
vedenii cumplite:
- Fugi! Fugi odată! Văd în jurul tău morţi, mormane de morţi  
şi corbi, nouri de corbi! ... Şi... şi...
Îngrozit, băiatul o luă la fugă, făcîndu-şi loc printre mul ţimea 
pestriţă îmbulzită pe uliţele strimte ale bazarului. Se opri doar  
 în faţa unei fîntîni cu apă limpede, întemni ţat ă într-o scoică de  
marmură, îşi vîrî mîinile în apă şi îşi stropi obrajii îmbujoraţi.
Întîmplarea asta bizară se petrecuse cu mulţi ani în urină.  
Pe băiat îl chema Abdul Hamid şi era al doilea fiu al sulta nului
Abdul Medjid, mort de timpuriu şi urmat la cîrma imperiului de
fratele s ău Abdul Aziz. Moştenitor prezumtiv al tronului fusese  
proclamat Murad, primul fiu al răposatului padişah.
Astăzi Abdul Hamid avea 33 de ani. Slăbănog, uşor adus  de
spate, bolnăvicios, obosea repede şi atunci gîfîia de parcă  ar fi

267
 

fost gata să-şi dea sufletul. Medicii care-l îngrijiseră în copilărie şi în 
adolescenţă, ori de cîte ori erau chemaţi la   căpătîiul său 
spre a-l scăpa de variatele boli abătute asupra  lui ca vulturii
ciocli pe cadavre, clătinau din cap, zicîndu-şi că augustul lor 
pacient nu va mai supravieţui mult. În ciuda previziunilor
pesimiste, Abdul Hamid înfrîngea boala şi îşi relua existenţa  
normală, în aşteptarea altei maladii menite   să-i secere 
viaţa.
Vorbele ţigăncii nu se împliniseră. Dar Abdul Hamid nu 
renunţase la speranţele sădite de bătrînă în sufletul s ău . Deşi
Abdul Aziz plesnea de sănătate, iar Murad, prinţul, era ocolit de
boli de parcă i-ar fi făcut cineva farmece. Dar nici el, Abdul 
Hamid, nu murise, şi acesta era esenţialul. Nu-l rodea
nerăbdarea, fiindcă era fatalist.
Nu semăna cu fraţii şi cu verii lui, mai toţi bărbaţi fru moşi si
falnici. Pe Abdul Aziz îl l ăbăr ţaser ă mîncărurirle prea copioase şi  
 îl buhăise băutura. În tinereţe, actualul sultan s-ar fi putut  
măsura cu oricare dintre efebii imortaliza ţi în mar mură de 
Praxitele. Abdul Hamid arăta, în schimb, ca unul din acei armeni  
subnutriţi care fac comerţ ambulant cu zaharicale ori cu băuturi  
răcoritoare pe străzile Constantinopolului. Asemănarea aceasta 
bizară dăduse naştere într-o vreme la tot felul de şuşoteli
răuvoitoare. Se scornise că Faise, cadîna, una dintre favoritele lui Abdul
Medjid, o armeanca de o mare frumuseţe, ar fi întreţinut rela ţii  
vinovate cu Tablakian Nişan - si el armean - sufragiu al sultanului.
Din această legătură tainică s-ar fi născut Abdul Hamid, care  
păstrase trăsăturile fizice ale neamului armenesc. Padişahului 
nu-i ajunseseră la ureche aceste zvonuri, fiindca nimeni nu ar fi  
 îndrăznit să i le împărtășească. Era atât de strașnic la mânie,
 încât ar fi fost în stare să-l ucidă pe delator, chiar dacă mai  
târziu i-ar fi dat crezare.
Într-o noapte, Tablakian Nișan nu se mai înf ățișase la Maşa
 padișahului, spre a-i degusta mâncărurile și a-l servi, așa cum
făcea în fiecare seară. A treia zi de diminea ță, niște pescari îl
găsiseră în năvoadele lor întinse în apele Bosforului. Era strangulat
cu unșiret și avea pântecul despicat de la stern și pînă la sinfiza pubiană. 
Câtiva raci i se prinseseră cu cleștii de intestine, din care
 începuseră să se hrănească. Nu s-au aflat niciodată făptașii și
nici condițiile uciderii lui Tablakian. Cercetările fuseseră sistate din  
 înalt ordin.
Spre deosebire de cele mai multe armence sănătoase și
trupeșse, cadâna Faise era plăpândă și bolnăvicioasă. Când o 
văzuse toăindu-se sub ochii lui, sultanul chemase medici din  

268
 

Occident, poruncindu-le să o salveze. După un laborios consult,  

discipolii lui Esculap dăduseră un verdict negativ. Pl ămânii  
cadânei erau mâncați de ftizie. Sfâr șitul nu mai putea fi evitat.
Abdul Hamid împlinise șapte ani când maică-sa î și dăduse 
duhul. Gurile rele șopteau că frumoasa cadână nu voise să 
suprvațuiască iubitului ei, sufragiul armean. Fiul ei nu o  
plânsese. Măcinată de suferință, Faise nu fusese în stare s ă-l 
 îngrijească cum s-ar fi cuvenit. Vlăstarul imperial încăpuse pe 
mâna guvernantelor. Abdul Medjid socotise că un copil lipsit de  
dragostea maternă î și înăsprește firea, capătă deprinderi urâte 
și ajunge până la urmă un misogin. Fiindcă î și iubea sincerul fiul, îl
încredințase unei alte favorite, Presto Hanum, care era steril ă și deci nu
îi putea oferi urmași. Spre a-și consolida situația în harem – femeile sterile erau
îndeobște izgonite – dar  și mânată de o sinceră afecțiune față de 
micul prinț, cadâna se dedicase îngrijirii și educației acestuia.
Spre deziluzia sultanului și a lui Presto Hanum, Abdul Hanid nu
răs punseseașteptărilor. Era leneș, îndărătnic, refractar la povețele
 bune și mai ales gelos. Ura pe frații și pe surorile sale, fiindcă aceștia
erau dați ca exemplu pentru cumințenia și silința lor la învățătură. Pe 
Murad îl ura țnsă mai mult decât pe toți ceilalți la un loc.
Frumusețtea, eleganța, generozitatea, caracterul său deschis, 
amabilitatea manifestată până și față de cei mai umili servitori  
sârneau ciuda lui Abdul Hamid. Laudele aduse de curteni
exasperau.
Adora intrigile, sforăriile, manevrele subterane și mânuia cu
măiestrie arma calomniei. Fura, fiindcă furtul îi provoca senzații
tari. Într-o zi se strecurase pe furi ș în apartamentul lui Murad și își însușise
câteva bijuterii de preț. Urmase o anchetă severă. Servitorii care 
aveau acces la încăperile prințului moștenitor fuseseră supuși
torturilor pentru a li se smulge mărturisiri. Abdul Hamid nu  
scosese nici un cuvânt spre a-i disculpa. Câteva zile mai târziu,
Presto Hanum descoperise întâmămplător în camera acestuia  
giuvaierurile cu pricina. Consternată, îl chemase la ea și îi vorbise
cu severitate, dar și cu multă amărăciune:
- N-am să te reclam Înălțimii Sale Padișahului, pentru că 
vreau să te îndrepți fără a fi constâns. Mă 
 îndurerează însă faptul că ai fost în stare s ă la și niște
nevinovați să primeasca pedepse în locul tău.
Cu capul plecat, în semn de pocăință, Abdul Hamid î și ceruse
iertare și făgăduise că nu va mai cădea în păcat. În sinea lui era  
furios pe Presto Hanum. “Faci pe mărinimoasa cu mine ca să-mi 

269
 

arunci praf în ochi.  Nu urmarești decât sa mă ai la mână. Să mă 

sileștimai târziu să joc așa cum îmi cânți. dar cu mine n-are să-ți
meargă, femeie ipocrită și rea.”
Se ferise a-și dezvălui adevăratele gânduri, fiindcă Presto  
Hanum avea mare trecere pe lângă Abdul Medjid. O lingușea, o
mângâiafăcându-și însă rezerve mintale. “Va veni șI ziua când am
să mă răzbun, Presto Hanum, pentru toate mizeriile pe care mi  
le-ai făcut sub masca de mamă iubitoare. Ai vrut să-ți făurești
din mine un instrument în intrigăriile tale perfide. Nu ți-ai dat și n-ai
să-ți dai niciodată seama că în realitate eu mi-am făcut din tine 
o unealtă. Ești însă atât de orbită de propria ta vanitate, încât 
calci numai în gropi. Dar va veni și ziua în care neghiobia ta are
să te ducă la pierzanie! “
Răzbunarea făgăduită favoritei imperiale întârzia a se  
materializa, fiincă propriile lui impruden țe îl vârau în încurcături 
din care numai devotata Presto Hanum putea să-l scoată. Încă 
din primii ani ai adolescenței, Abdul Hamid își speriase anturajul
cu apucăturile sale. Bolnăvicios de afeneiat, cutriera noapte de 
noapte cartierele rău famate ale Constantinopolelui, 
dezmățându-se prin bordeluri cu prostituate de cea mai
nenorocită speță. În expedițiile lui nocturne, încheiate uneori cu
 încăierări homerice, era însoțit de câtâțiva feciori mult prea
răsf ățați ai unor înalți demnitari ai imperiului. Dacă s-ar fi 
mărginit la atîta n-ar fi fost încă prea rău. Fiindcă Presto Hanum  
 îi d ădea mulţi bani pe mînă, îşi amenajase aproape de cimitirul 
Eyub un pavilion izolat, umbrit de cîţiva cipresi imenşi. Din colo  
de un mare loc viran se ridicau ruinele fortifica ţiilor  
constantinopolitane. Atît de singuratică era cl ădirea, încît 
strigătele din interiorul ei s-ar fi pierdut în ve getaţia sălbatică, 
luxuriantă, care se întinsese pe mari întinderi, rareori călcate de 
piciorul omului. Precauţiunile fuseseră necesare, fiindcă Abdul  
Hamid şi prietenii lui îşi luaseră obi ceiul să răpească fete tinere  
şi să le aducă acoperite la ochi în pavilionul de lîngă cimitir.  
Acolo le siluiau pe rînd, iar după ce se saturau, le transportau, 
de asemenea, legate la ochi, undeva, la marginea oraşului -
niciodată în acelaşi loc - unde le lăsau în mila lui Alah.
Isprăvile acestea ar fi continua poate nestingherite dacă 
 într-o zi tinerii n-ar fi ridicat cu forţa - în plină stradă - pe fiica
unui funcţionar al ambasadei Marii Britanii. Faptul era cu atît  
mai grav cu cît fata avea naţionalitatea britanică. Se stîrnise 
mare scandal. Sir Henry George Elliot, ambasadorul Angliei, se prezentase
 personal la Ministerul Afacerilor Străine pentru a cere anchetarea  

270
 

urgentă a cazului şi aspra pedepsire a vinovaţilor.

Poliţia turcă intrase în acţiune. Investiga ţiile pornite cu  
energie dăduseră de firul întregii afaceri. Cînd ministrul de  
Externe aflase că Abdul Hamid însuşi era implicat, îl trecu seră 
sudorile. Vlăstarul imperial, înfricoşat de întors ătura luată, îşi 
căutase iarăşi refugiul sub aripa hulitei Presto Hanum. O
implorase să facă totul pentru ca sultanul Abdul Medjid s ă nu  
afle adevărul. Favorita imperială intervenise prompt. Prin  
mijlocirea unor abili negociatori, plătise o sumă uriaşă func -
ţionarului exasperat de necinstirea fiicei sale. Atît de tentant ă 
fusese suma, încît îndureratul părinte îşi retr ăsese plîngerea. Sir 
Henry Elliot acceptase muşamalizarea afacerii, cu atît mai mult
cu cît nu voia să lase a se aşterne umbre asupra idilicelor relaţii 
anglo-turce.
Graţie sacrificiului pecuniar al lui Presto Hanum - banii îi
luase din caseta ei personală - Abdul Hamid scăpase fără pete 
pe obraz. Aceasta nu î nsemna că sentimentele lui faţă de 
 îngâduitoarea favorită imperială se modificaseră. Era încredinţat 
că intervenţia ei fusese motivată de aceleaşi interese 
meschine.
Resentimentele lui împotriva lui Presto Hanum erau ali-
mentate în parte şi de Pertevale, sultana valide, care se gîndea să 
şi-l apropie. Prin intermediul lui putea afla dedesubturile multor
intrigi ţesute în sînul familiei imperiale. B ă-trîna sultană - o fostă 
spălătoreasă - era foarte iubită de plebea constan-tinopolitană, 
care vedea în persoana ei o trăsătură de unire între sultan şi 
straturile cele mai de jos ale poporului. Petrevale, mama
padişahului Abdul Medjid si a lui Abdul Azil, moştenitorul prezumtiv al
tronului, căuta să atragă în sfera intereselor ei şi pe nepoţii  
sortiţi s ă domnească poate într-o zi. Cu popular bun-simţ, îşi  
dirija cu măiestrie barca prin bulboanele intrigilor de la Curte,  
spre a supravieţui într-o lume în care delaţiunea, minciuna,  
trădarea, egoismul feroce, parvenitismul, crima constituiau
virtuţi sui-generis.
Pertevale, ca orice mamă exclusivistă, ura pe cadînele im-
periale, pe favoritele şi pe odaliscele care atrăgeau, fie şi 
pentru scurt timp, atenţia auguştilor ei vlăstari.
Abdul Medjid îşi dăduse sfîrşitul cînd Abdul Hamid, fiul său al  
doilea, împlinise vîrsta de 19 ani. Pe treptele tronului se urcase
Abdul Aziz, fratele suveranului defunct, c ăci aşa cereau legile  
dinastice. Fraţii urmau la domnie înaintea copiilor, pentru ca
sabia lui Osman să nu fie încinsă de vreun minor incapabil să o  
mînuiască energic împotriva ghiaurilor.

271
 

Pentru Abdul Hamid schimbarea de stăpîni nu fusese păgubitoare.

Unchiul său, Abdul Aziz, îl ura pe Murad, care avea să-l urmeze
la tron. Nu vedea un rival în nepotul său Abdul Hamid, căci  
acesta ar fi devenit moştenitor prezumtiv numai în cazul
dispariţiei lui Murad. Ceva mai mult, Abdul Hamid i se arăta 
supus, devotat şi gata să-i servească interesele oricînd şi sub
orice formă.
Se scurseseră ani. Abdul Aziz devenise un suveran b ănuitor,
 închis în sine, aspru şi cu totul impermeabil la fr ămîntările lumii
din afara palatului imperial. Printre puţinii oameni care  
reuşiseră să-i cîştige încrederea se afla şi Abdul Hamid. Acesta 
păşise pragul vîrstei  de 33 de ani. Organismul său atît de 
şubred răzbise totuşi nevătămat din hăţişul bolilor de tot felul.  
Sexualitatea lui exacerbată, neînfrînarea îl aduseseră nu demult 
 în pragul morţii. După o noapte de desfrî u, în vreme ce se afla
 în vizită  la Presto Hanum, i se f ăcuse rău şi îşi pierduse 
cunoştinţa. Medicii chemaţi în grabă îl avertizaseră că o nouă 
sincopă îl va expedia pe lumea cealaltă. Dacă nu va pune capăt 
exceselor, se putea socoti de pe acum un om terminat. Abdul
Hamid trecuse printr-o spaimă atît de mare, încît hotărîse s ă 
pună capăt abuzurilor. Asta  nu înseamnă că renunţase cu totul  
la plăcerile lui. Din actor devenise însă spectator. Scene de  
desfrîu dezlănţuit se desfăşurau sub ochii lui, f ăr ă ca el s ă 
participe direct. Dar acest surogat de senzaţii tari îi lăsa un gust 
amar, de neîmplinire. Îi crea o stare nervoasă de încordare 
care-şi găsea o incompletă supapă prin derivative derizorii, prin 
perversiuni condamnate de Koran.
Neputinţa de a se elibera din lanţurile firii sale p ătimaşe  
printr-un erotism excesiv îl silea să-şi caute satisfacţii mai 
cuprinzătoare pe alte t ărîmuri. Constatase, de pildă, c ă în do-
meniul intrigilor excela. Dacă-şi punea în gînd, era capabil să 
sădească zîzanie între cei mai buni prieteni, între p ărin ţi şi  
copii, între cei mai uniţi soţi, între sultan şi colaboratorii s ăi  
apropiaţi.
Eforturile lui erau acum concentrate asupra deschiderii unei
prăpăstii definitive între padişah şi moştenitorul prezumtiv al
tronului. Cînd prinţul Murad va fi deposedat d e drepturi, poate
chiar suprimat, nu-i va lua locul el, Abdul Hamid? Campania de
denigrare a fratelui său mai mare cuprindea mijloace de o mare
perfidie. Opera cu migală, asemenea unui păianjen ce-şi ţese cu 
infinită răbdare pînza des tinată să imobilizeze victima, 
asemenea unui aurar ce făureşte bijuterii minuţios modelate, în  
felul lui, era un artist. F ăcuse din intrigă o artă.

272
 

Pe sultan izbutise să-l monteze treptat împotriva lui Murad.

Acum se apropia de acel moment culminant care avea să-şi 
găsească împlinirea prin lichidarea fizică a rivalului său . Căci el, 
Abdul Hamid, era duşmanul jumătăţilor de măsuri. Loviturile lui  
trebuiau să fie definitive, astfel încît vrăjmasu1 căzut să nu mai 
ridice vreodată capul.
Cînd se înfăţişă la uşa apartamentului imperial şi ceru  
şambelanului de serviciu să-l anunţe padisahului, îşi făcuse deja 
planul de bătaie. După ce-l lăsă singur cîteva momente, şambelanul
se înapoie si îi vorbi ceremonios:
- Abdul Hamid Efendi, vă rog să mă urmaţi! Înălţimea-Sa 
Sultanul vă aşteaptă în salonul verde.
Precedat de solemnul demnitar, Abdul Hamid p ătrunse într-
o lungă galerie îmbrăcată în oglinzi şi str ăjuită de nu meroase
uşi cu magnifice panouri sculptate şi aurite. Spre uimirea
prinţului, în faţa fiecărei uşi se afla cîte un ins care aşternea cu  
penelul, peste panourile aurite, fluturi de toate m ărimile şi  
culorile, zburdînd pe deasupra unor exub erante flori exotice. Alţi 
pictori zugrăveau flori şi fluturi pe oglinzi, pe cristalele ferestrelor.
Efectul era de un baroc derutant. Ai f i zis că în magnifica încăpere 
crescuse peste noapte o junglă invadată de fluturi si de flori, cu 
atît mai stranii cu cît erau creaţiile plastice ale unei mulţimi de 
pictori foarte diferiţi în concepţiile lor artistice. Dacă ar fi existat  
o unitate de stil, decoraţia insecto-florală ar fi reuşit poate să 
realizeze un tot armonios. În actuala ei formă însă, se reducea  
la o compoziţie absurdă.
Din celălalt capăt al sălii parveni pînă la prinţ glasul tunător 
al sultanului:
- Ei, ce zici, Abdul, de ideea mea? Am adunat toţi pictorii
din Constantinopole şi i-am pus să împodobească palatul cu 
flori şi cu fluturi. Am vrut s ă creez o ambianţă de veselie, de  
abundenţă coloristică! M-am săturat de atmosfera tristă,  
opresivă, din acest palat. Aveam impresia că mă aflu într-un 
cavou.
Încă de la mijlocul sălii Abdul Hamid se frînse de şale, într-o  
umilă ploconire.
- Minunată idee, Înălţimea-Ta! Cîtă bucurie, ce de cu lori!
Cînd am intrat în această sală, am avut impresia că păşesc 
pragul Paradisului!
Abdul Aziz îşi lăţi buzele cărnoase într-un zîmbet satisfăcut.
- Î mi împărtăşeşti gusturile! Iată o dovadă că ai ima -
ginaţie! Că nu te limitezi la tipare învechite, stereotipe!
Abdul Hamid se ploconi iarăşi, reflectînd cu ascunsă ironie:

273
 

„Pianele au zburat! Cînd au să zboare şi fluturii ăştia? Şi ce-ai  

să mai născoceşti după ce ai să te saturi de fluturi şi de flori?"  
Adăugă cu glas tare, afectînd entuziasmul:
- Mă întreb, Înălţimea-Ta, dacă în această luxuriantă  
ambianţă vegetală nu şi-ar găsi un minunat cadru nişte păuni 
 înfoiaţi şi cîteva căprioare gracile?
Abdul Hamid se uită critic în jur, apoi chipul i se lu mină:
- Ideea ta nu-i rea deloc! Am să poruncesc să mi se 
aducă nişte gazele ... şi nişte căprioare... în definitiv, dacă ţii în  
casă cîini, de ce n-ai ţine şi alte soiuri de animale?... Şi cîţiva  
leoparzi ar fi decorativi! Dar ce ne facem dacă leoparzii se
năpustesc asupra gazelelor? N-aş vrea să transform sala 
aceasta într-o arenă de circ, în care vietăţile p ădurilor sa se  
devoreze între ele... Am s ă reflectez totuşi si asupra acestei  
chestiuni. Împăratul Abisiniei nu păstrează oare în permanenţă 
lei în preajma lui?
Se apropie de Abdul Hamid şi îl bătu amical pe umăr:
- Bine că nu eşti un mormoloc taciturn ca fratele tău  
Murad! Ai idei şi asta e mare lucru!
Un pictor care zugrăvise un fluture cu aripi negre îi atrase  
brusc atenţia. Chipul sultanului se întunecă:
- Ce-ai făcut acolo, Ali? Un fluture cernit?
Pictorului începu să-i tremure paleta. Se bîigui, speriat de  
tonul sultanului:
- Un fluture african, Înălţimea-Voastră!
- Să nu văd fluturi negri! strigă Abdul Aziz. Nu vreau culori  
 posomorîte, ai înţeles?
- Îl modific îndată! rosti supus artistul. Cu voia Înălţimii 
Voastre, am să zugrăvesc un Catopsilia.
- Ce mai e şi asta?
- Un fluture galben din Reni.
- Catopsilia să fie!
Se întoarse spre Abdul Hamid şi îi vorbi supărat:
- Dacă îi scapi din mînă pe artişti, fac tot felul de prostii!
 Trebuie să fii cu ochii pe ei şi să-i struneşti în fiecare clip ă! Îl luă 
de braţ: Ei, ce veşti îmi aduci?
Abdul Hamid ridică din umeri plin de modestie:
- Nimic însemnat, Înălţimea-Ta. Deunăzi stăteam de  
vorbă cu Sitki Bey, aghiotantul fratelui meu, Murad. Îmi spunea că 
l-a ascultat o seară întreagă recitind cu mult pato s versuri
franţuzeşti.
- Franţuzeşti?
Abdul Hamid suspină cu afectată tristeţe:

274
 

- Murad nu citeşte decît poezii şi romane franţuzeşti.  

Spune că noi, turcii, nu avem o literatură proprie cu care s ă ne 
lăudăm. N-aş vrea să-l critic pe fratele meu, dar nici nu pot
accepta defăimarea a fot ce este turcesc.
- Cum adică?
- Lăudînd literatura franceză, Murad îşi dezv ăluia indi rect
admiraţia pentru lumea occidentală. N-am să spun că  
trădează interesele imperiului. Nu cred că merge pînă acolo. Nu  
este însă mai puţin adevărat că sentimentele lui profran ceze
supără pe mulţi turci, care resping orice ploconire faţă de Apus.
Abdul Aziz îl asculta încruntîndu-se tot mai tare.
- Ai dreptate. Deşi Franţa şi-a dovedit în numeroase ocazii 
prietenia faţă de noi, nu înseamnă că trebuie să ne supunem  
 întru totul influenţei ei. Înţeleg s ă ne facem din această ţară 
un instrument politic. Nu pot însă accepta să devenim, noi 
un instrument în slujba intereselor franceze.
- Acelaşi lucru îmi spuneam şi eu, Înălţimea-Ta.
Gînditor, sultanul prinse să-si tragă cu dreapta degetele 
mânii stîngi, pînă ce falangele începură să pîrîie.
- Voi dispune să fie supravegheat mai atent. În orice caz, îţi 
mulţumesc, Abdul, fiindcă m-ai prevenit.
- Nu am avut în vedere, Înălţimea-Ta, decît apărarea tronului şi a 
intereselor Înălţimii-Tale.
- Îţi apreciez onestitatea, Abdul. Să fii si mai departe cu ochii  
 în patru. Să-mi raportezi tot ce face şi tot ce spune Murad!
Abdul Hamid oftă iarăşi.
- Din nefericire, Murad se fereşte de mine. Acum cîteva zile
am avut cu el o altercaţie destul de violentă. Mi-a reproşat că 
m-am făcut unealta Înălţimii-Tale.
Afirmaţia nu era exactă. Murad îl acuzase că prin felul lui de  
a fi se făcea, fără să-şi dea seama, unelata duşmanilor săi de la  
Curte. Nu-l desemnase pe sultan în mod expres, dar Abdul Hamid nu ezită 
să prezinte o versiune a discuţiei cu Murad, din care reieşea c ă 
acesta îl socotea pe Abdul Aziz duşmanul său personal. La 
sfîrşit adăugă cu prefăcută mîhnire.
- Îmi pare rău, că destăinuirile mele îl pun pe Murad într-o  
lumină urîtă. Însă dragostea mea frăţească este eclipsată de 
veneraţia şi devotamentul închinate Înălţimii-Voastre.
Convorbirea cu padişahul fusese purtată cu glas scăzut, spre a 
nu fi surprinsă de urechi indiscrete. Abdul Aziz îşi privi cu  
simpatie nepotul:
- Sunt mîndru de tine, băiatule!
În aceeaşi clipă, şambelanul intră aferat:

275
 

- Alteţa-Sa marele vizir solicită Înălţimii-Voastre per -

misiunea de a se înfăţişa în audienţă.
Sultanul arată cu un gest liota de pictori repartiza ţi la uşi şi  
ferestre:
- Nu vezi? Sunt ocupat. Să vină mîine!
Şambelanul făcu stîngă împrejur şi părăsi încăperea. Pes te
cîteva momente reveni:
- Alteţa-Sa marele vizir cere iertare Înălţimii-Voastre 
fiindcă stăruie să fie primit în audien ţă. Este vorba de ches tiuni
extrem de urgente.
Abdul Aziz ridică spre cer o privire resemnat ă:
- La ce bun să am un mare vizir, de vreme ce este in capabil
să rezolve singur problemele de stat? Bine, s ă vin ă! Se întoarse  
spre Abdul Hamid: Poţi să pleci. Nu uita ce ţi-am poruncit!
- Ordinele Înălţimii-Tale vor fi executate întocmai! 
Prinţul ar fi dorit să afle ce avea de raportat marele vizir.
Dacă ar fi făcut însă cel mai neînsemnat gest care i-ar fi trădat 
curiozitatea, ar fi trezit bănuielile padişahului, ceea ce nu era  
deloc recomandabil. Se încrucişa la ieş ire cu Nedim Pasa, care-l
salută cu respect.
Primul demnitar al imperiului era un bun diplomat, îl menaja
pe Abdul Hamid, deşi şansele acestuia de a se urca pe tron
erau minime. Actualul padişah nu-şi pierduse încă tinereţea, iar  
Murad era un bărbat zdravăn, care părea să aibă o viaţă lungă 
 înainte. Existau însă imponderabile în stare să răstoarne cele 
mai riguroase ordini succesorale. Trebuia deci s ă fie pregătit  
spre a face faţă oricărei eventualităţi.
Ajuns în prezenţa padişahului, Nedim Paşa se închină 
sărutîndu-i mîna întinsă condescendent.
Unul dintre pictorii turci observă scena si reflectă amu zat:
„Acum două secole i-ai fi lins vîrful cizmelor! Nu se poate spune 
că nu am evoluat!" Slugărnicia marelui vizir devenise
proverbială la Constantinopole.
Nedim Paşa vorbi cu gravitate sultanului:
- Aş fi vrut să fiu mesagerul unor veşti îmbucur ătoare,  
Înălţimea-Voastră. Din nefericire, trebuie s ă vă informez că  
duşmanii noştri n-au dezarmat.
Sultanul aruncă o privire circulară asupra pictorilor care  
trăgeau cu urechea, deşi se prefăceau, atenţi la treburile lor.
- Să ieşim pe balcon. Nedim. Aici domneşte mare z ăpu -
şeală.
Peste cîteva clipe, sultanul - rezemat de balustrada de marmoră a 
balconului - asculta raportul marelui vizir.

276
 

- Înălţimea-Ta, baronul von Hartenstein, trimisul special al  

 împăratului Franz-Josef, precum şi ambasadorii Rusiei şi  
Germaniei mi-au prezentat în cursul acestei dimineţi, cîte o  
notă - cu un conţinut identic - prin care guvernele respective
roagă pe Înălţimea-Voastră să acorde drepturi populaţiilor creş -
tine din Balcani, precum şi convenabile condiţii insurgen ţilor din  
Bosnia si Herţegovina.
Scoase din mapa de marochin roşu, ţinută pînă atunci sub 
braţ, nota marilor puteri tradusă în turceşte.
Abdul Aziz o parcurse cu privirile şi îşi îngustă m înios ochii.
- La o notă atît de insolentă, Soliman cel Mare ar fi răs puns
cu o declaraţie de război.
Marele vizir se strădui să tempereze avîntul sultanului:
- Îmi permit să atrag atenţia Înălţimii-Voastre, că cele  
trei guverne nu au făcut decît s ă-şi exprime o dorinţă. Nu ne  
ameninţă cu represalii în cazul că măsurile cerute nu ar fi  
traduse în practică.
- Asta ar mai fi lipsit! ripostă Abdul Aziz, burzuluindu-se.  
Să respingi nota, Nedim!
Marele vizir închise cîteva clipe ochii, ca şi cînd ar fi încercat
să-şi stăpînească suferinţa provocată de o lovitură fizică.
- Nu este chiar atît de simplu, Înălţimea-Voastră. Marile  
puteri au pretins recent achitarea neîntîrziată a anuităţilor res -
tante la împrumuturile de stat contractate de noi.
Sultanul zîmbi batjocoritor.
- Ai afirmat adineaori că marile puteri nu ne ameninţă cu 
represalii.
- Sunt în dreptul lor să ceară anuităţile, În ăl ţimea-Voastră.
- De ce o fac tocmai acum? Recurg la o presiune econo-
mică!
Marele vizir îşi îndepărtă şi îşi apropie uşor mîna dreapt ă de  
corp, într-un gest care-i exterioriza mîhnirea şi neputinţa.
- Suntem la cheremul lor, Înălţimea-Voastră. Dacă pînă mai  
ieri aş fi îndrăznit să sugerez În ăl ţimii-Voastre s ă res pingă nota 
celor trei guverne, fiindcă Europa se afla în pragul unui mare  
război, nu o mai pot face azi, cînd spiritele din Occi dent s-au
liniştit, iar privirile Austro-Ungariei şi ale Rusiei se îndreapt ă 
hulpave spre noi.
Abdul Aziz clătină negativ din cap:
- Austro-Ungaria şi Rusia nu se vor înţelege niciodată. 
Interesele lor în Balcani sunt prea divergente. Ambasadorul
nostru la Viena mi-a raportat că austriecii ar dori să păstreze 
statu-quo în sud-estul Europei. Nu vor să-şi sporească numărul

277
 

supuşilor slavi, anexînd provincii astăzi turceş ti.

- Nu se ştie cum vor reacţiona, Înălţimea-Voastră, în ca zul
că ruşii ne vor declara război, cu intenţia de a cuceri Bal canii şi
Constantinopolele.
- În asemenea eventualitate, Austro-Ungaria va ataca Rusia.
- Cine ne garantează că nu se va petrece un fenomen invers?
- O alianţă austro-rusă? Niciodată, Nedim!
- N-aş fi atît de sigur, Înălţimea-Voastră. Perfidia ghiaurilor nu 
cunoaşte margini. Spre a ne lovi, ar fi în stare să se alieze şi cu  
oştirile diavolilor din infern.
- Franţa ne va sprijini, Nedim!
- Franţa, ameninţată cu r ăzboiul de Bismark, strigă către  
toate vînturile că în cazul unei invazii îşi va retrage trupele pe  
rîul Loire. În asemenea condiţii, - e de neconceput că ar 
interveni direct pentru a apăra teritoriile imperiului nostru. S ă  
nu ne bizuim pe Franţa, Înălţimea-Ta.
În ochii sultanului licări o lumină.
- Să ne întoarcem atunci privirile spre Anglia. Interesele ei în
Asia şi Europa de sud-est sunt diametral opuse intereselor Rusiei.
- Jocul dublu al Angliei mi-a repugnat întotdeauna, Înălţimea-
Voastră. În cursul recentei crize franco-germane, a
adoptat o atitudine comună cu Rusia:
- Nu va face acelaşi lucru în cazul unui conflict turco-rus,
Nedim.
- Înălţimea-Voastră are dreptate. Şi eu cred că englezii ne
vor sprijini. Dar în schimbul acestui sprijin vor  cere compensaţii 
economice sau teritoriale. Britanicii sunt negustori aprigi,
 Înălţimea-Voastră. Agenţii noştri de la Londra şi Cairo ne-au
semnalat interesul crescînd al Marii Britanii pentru Canalul de Suez.
- Egiptul este o provincie cvasi-independentă, Nedim.  
Pretenţiile Angliei faţă de Suez îl vor sili pe Kediv s ă ne cear ă 
ajutorul şi, în consecinţă, să reintre sub tutela noastr ă. Pîn ă la  
urmă, tot noi vom obţine avantaje.
- Ar fi ideal dacă actuala criză s-ar rezolva în sensul pre-
viziunilor Înălţimii-Voastre. Va trebui să-l tatonez pe Sir 
Henry Eiliot. S ă sperăm că Anglia va fi dispusă să ne acorde  
sprijinul.
- Foarte bine, Nedim! Cheamă-l pe Sir Henry. De ce nu i-am
determina pe englezi să se încaiere cu ruşii?
Sir  Henry Eiliot, ambasadorul Marii Britanii la
Constantinopole, obişnuia să compare diplomaţia cu luna, în 
sensul că amîndouă aveau o faţă vizibilă pentru toată lumea si 
altă faţă ascunsă vulgului. Faţa ascunsă constituia o forţă 

278
 

ocultă mai eficientă decît francmasoneria, Societatea Iezui ţilor 

şi Confreria Maltei, luate la un loc.
Cînd primi invitaţia de a se înfăţişa la Sublima Poartă pentru 
a avea o convorbire cu marele vizir Nedim, Sir  Henry EIHot
bănui ce anume i se va cere. Convocarea cădea cum nu se 
poate mai bine, căci turcii se prezentau în postura de solicitanţi 
 într-o afacere pe care diplomaţia britanică intenţiona de mai 
multă vreme să o pună pe tapet. Sir Henry Elliot fusese prevenit de
lordul Derby în privinţa intenţiilor guvernului Majest ăţii-Sale 
Regina de a-şi extinde influenţa asupra Egiptului, precum şi de 
a-şi stabili baze militare în estul Mediteranei. Pentru realizarea
acestui ultim deziderat era necesară anexarea unor insule din 
zonă, printre care Ciprul şi Creta, obiective de primă importanţă.
Mahomed Nedim Paşa îl primi pe Sir  Henry cu o curtenie
direct proporţională cu interesul inspirat de un eventual sprijin  
politic al Marii Britanii. Oferi ambasadorului o havană şi 
deschise conversaţia printr-un comentariu asupra vremii, 
preambul indispensabil în discuţiile cu englezii, chiar dac ă 
acestea atacau cele mai arzătoare subiecte. Nu uită să-l întrebe
cu toată bunăvoinţa pe Sir  Henry asupra progreselor la în-
văţătură obţinute de fiul acestuia, student în primul an la  
Oxford. Alunecă apoi pe îndelete asupra temei care motivase  
 întrevederea. Vorbi despre importanţa opiniei publice britanice
si despre înalta preţuire acordată de guvernul otoman 
bărbaţilor de stat de la Londra.
Sir Henry îl asculta cu răbdare, fiindcă ştia că aceste pre-
ambuluri sunt tot atît de necesare, ca şi primele mutări ale  
pionilor la începutul partidelor de şah. În cele din urmă, Nedim 
Paşa îşi aruncă în luptă piesele cele mai puternice:
- Cred că aţi fost informat, Excelenţă, asupra notelor 
diplomatice trimise Sublimei Porţi de către guvernele Rusiei,  
Germaniei şi Austro-Ungariei în legătură cu tulbur ările din  
Bosnia şi Herţegovina. Întrucît aceste provincii fac parte inte-
grantă din Imperiul Otoman, pacificarea lor constituie  
un clasic exemplu de politică internă. Marea Britanie, care şi-a 
făcut un titlu de glorie în a milita pentru respectarea drepturilor
suverane ale statelor, nu poate decît să fie de acord cu punctul  
nostru de vedere, cum că amestecul celor trei împăraţi în 
treburile lăuntrice ale ţării noastre este intole rabil şi
inadmisibil.
Sir Henry îl asculta netezindu-şi molcom favoritele sure.
- Înţeleg indignarea Alteţei-Voastre. Guvernul britanic  
urmăreşte cu simpatie eforturile oamenilor dumneavoastră de 

279
 

stat în vederea calmării spiritelor din Bosnia şi Herţegovina.

Marele vizir zîmbi, înclinînd cu mulţumire capul.
- Am apreciat întotdeauna prietenia sinceră manifestata 
de dumneavoastră şi de guvernul dumneavoastră faţă de cauza
 poporului turc. Încolţit de duşmani puternici şi hr ăpăre ţi, în  
momentul de faţă, Imperiul Otoman are nevoie de spriji nul
tuturor prietenilor săi. Am fi extrem de fericiţi dac ă Marea  
Britanie ar trece de la sentimentele platonice de amiciţie la o  
atitudine mai activă în favoarea noastră. Nu putem uita rolul
hotărîtor jucat de ţara dumneavoastră în rezolvarea crizei  
franco-germane.
Sir Henry îşi frecă uşor mîinile subţiri şi foarte îngrijite.
- Dorinţa noastră cea mai vie este să apărăm drepturile 
inalienabile şi imprescriptibile ale statului turc. Este ade-
vărat că, în cadrul crizei franco-germane amintite de dum-
neavoastră, Anglia a adoptat o atitudine energică. Să nu ui taţi 
 însă, Alteţă, că în chestiunea aceea aveam un singur adversar,
Germania. O Germanie izolată datorită politicii ei  
externe lipsite de realism şi m ăsur ă. În cazul dumneavoastră, 
datele problemei se schimbă. Trei mari puteri şi-au coordonat
eforturile pentru a exercita presiuni asupra guvernului otoman. Un
atac diplomatic frontal n-ar  avea şanse de izbîndă. În cazul
dumneavoastră, numai o politică abilă, împletită cu un foarte  
activ joc de culise, ar putea recolta rezultate pozitive.
Sir  Henry făcu o scurtă pauză, spre a secţiona vîrful havanei.
Şi-l aprinse tacticos şi, după ce îi savur ă aroma, expiră fumul 
albăstrui.
- Excelenţă, nu-înseamnă că Anglia se va eschiva de la un 
sprijin pe care în ultimii ani vi l-a acordat fără rezerve. Suntem 
nevoiţi însă a lucra cu mănuşi, fiindcă avem de-a face cu  
forţe coalizate, care atîrnă foarte greu în balanţa politicii
europene. Afară de aceasta, actualul guvern conservator este
hărţuit de opoziţia liberală, în frunte cu Mr. Gladstone, care a  
găsit cu cale să facă propagandă în sprijinul insurgenţilor din 
Bosnia şi Herţegovina. Spre a interveni f ăţiş şi eficient în 
ajutorul dumneavoastră, ne sunt necesare două elemente. În
primul rînd, cîteva succese militare ale trupelor dumneavoastr ă 
 împotriva rebelilor. Lichidaţi focarele răzmeriţei sau cel puţin 
limitaţi-le. În al doilea rînd, guvernul conservator are nevoie de
unele avantaje politice şi economice, spre a precumpăni 
argumentele antiotomane ale lui Mr. Gladstone. Opinia
publică din ţara noastră - capabilă oricînd să scurteze viaţa 
unui guvern - trebuie să vadă că  noi, conservatorii, am obţinut 

280
 

compensaţii în schimbul spri jinirii Sublimei Porţi.

Sir  Henry Elliot zîmbi cu fineţe, apoi adăugă cu tonul unui  
magistru binevoitor faţă de un elev oarecum limitat:
- Trebuie să înţelegeţi, Excelenţă, că englezii se aprind  
repede în favoarea popoarelor oprimate. Trebuie să le oferi 
mari avantaje ca să uite cît sunt de generoşi.
Marele vizir se frămînta în fotoliul său. Ştia că acum va  
 începe partea cea mai grea a discuţiilor: tîrguiala. Prietenia 
britanicilor trebuie cumpărată. Şi cum această prietenie nu
putea fi plătită în bani, c ăci Imperiul Otoman se afla în pra gul
falimentului, era evident c ă va trebui s ă  facă cesiuni în alte 
domenii.
Sir  Henry Elliot surîdea placid. Citea gîndurile interlocu-
torului. Le dădu mintal o replică: „Trebuie s ă te învoieşti,  
vizirule, a desprinde cîteva teritorii din trupul imperiului . În
definitiv nu e prea greu pentru voi, turcii, s ă v ă desp ăr ţi ţi de 
ele, fiindcă tot nu sunt ale voastre. Odinioară le-aţi luat cu japca  
şi acum le dăruiţi unei ţări prietene, dispuse s ă v ă ajute, dar nu 
pe gratis".
Surîse şi marele vizir.
- Sunt încredinţat că vom ajunge la un acord. V-aţi gîndit 
deja la compensaţii?
Ambasadorul flutură mîna, ca si cînd ar fi menţionat nişte  
bagatele.
- Ah, nimica toată. O insulă sau două în estul Mediteranei,  
pe care s-ar amenaja baze navale britanice, capabile să parti-
cipe la apărarea imperiului dumneavoastră. Aş vrea să nu mă 
 înţelegeţi greşit. Vă cerem aceste pecete de p ămînt în intere sul
dumneavoastră. Vă daţi seama, cred, că Imperiul Britanic 
dispune de teritorii atît de întinse, încît cîteva insule stîncoase
nu reprezintă mare lucru, îns ă aceste baze navale ne-ar permite
să intervenim prompt în sprijinul Turciei, dacă ar fi,  
atacată.
Marele vizir tuşi încurcat. Ar fi preferat s ă i se cear ă cîteva  
deşerturi în Asia Mică. Sultanul ţinea mult la insulele din mările
Egee şi Mediterană. Nu se bătuse oare Turcia cu ghearele şi cu
dinţii pentru păstrarea Cretei? Anglia era prea hrăp ărea ţă.  
Nedim Paşa îşi zise că va trebui să reflecteze adînc îna inte de a
da un răspuns afirmativ.
- Sunt dispus să deschidem negocieri, Excelenţă, spuse ma -
rele vizir cu politeţe.
- Ştiu că săvîrşesc o indiscreţie, declară Sir Henry, dar o fac
 pentru un prieten. Ambasadorul nostru la Paris a şi intervenit pe lîngă 

281
 

ministrul de Externe al Franţei, Decazes, spre a -l determina să 

adopte o atitudine mai fermă în favoarea Turciei. Decazes ştie 
cît ne datorează .. .
Marele vizir înclină capul:
- Vă asigur, Excelenţă, că recunoştinţa mea are să se 
materializeze în chip cuprinzător . Îmi voi permite să vă pun o 
 întrebare: Ce răspuns îmi sugeraţi să dau Germaniei, Austro-
Ungariei şi Rusiei?
- Un răspuns dilatoriu, Alteţă. Promiteţi mult, dar f ăr ă 
preciziuni. Totul este să cîştiga ţi   timp. După ce veţi zdrobi re-
beliunea, veţi putea vorbi cu alt ton. Dacă pacificaţi Bosnia şi 
Herţegovina, notele celor trei mari puteri devin f ăr ă obiect.  
Dacă nu veţi izbuti să înfrîngeţi r ăzmeri ţa, lucrurile se vor  
complica. Serbia şi Muntenegrul abia aşteaptă să intervină în 
ajutorul rebelilor. Agenţii noştri din Belgrad ne -au semnalat o
agitaţie belicistă crescîndă, manifestată la toate nivelele. Rusii
au grijă să o activeze folosindu-se de toate mijloacele: pro-
pagandă, furnizori de arme, consilieri militari...
- Cunoaştem manevrele Rusiei, rosti posomorît marele vizir.
- Atunci acţionaţi! În cel mai scurt timp rebeliunea creş-
tinilor din Bosnia şi Herţegovina trebuie să fie zdrobită. Dacă nu  
veţi izbuti, se vor stîrni vînturi n ăprasnice, care vor pri mejdui
 însăşi existenţa Imperiului Otoman. În ceea ce ne priveşte, nu
dorim ca Turcia să dispară!
Ambasadorul se feri să adauge că mîine sau poimîine per -
manentizarea prezenţei osmanlîilor în Europa ar putea s ă nu 
mai corespundă intereselor Angliei. În acest caz, soarta Impe-
riului Otoman ar fi pecetluită.
Sir Henry Elliot era un duplicitar. Dar un duplicitar inteligent, îi repugnau
sentimentalismele şi angajamentele, luate pe termen lung. În concepţia lui, 
prieteniile durau atîta timp cît existau interese comune care s ă 
le cimenteze .. .
*
**
Ali Sadri, başibuzucul, îşi repezi piciorul în uş ă, sp ărg înd-o,
apoi se năpusti odată cu ploaia şi cu întunericul în cămăruţa  
luminată vag de jeraticul din vatră.
- Mihalek, nu mai ai scăpare! zbieră turcul. Predă-te!
Trezit brusc din somn, Mihalek bosniacul - surprins numai în cămaşă 
şi în izmene - sări de pe laviţă şi întinse braţul să apuce barda de 
pe lada din preajma ferestrei. Mai iute de mînă, turcul îşi repezi  
spanga înainte. Vîrful lamei lungi, cu două tăişuri, str ăpunse 
coastele şi bojocii lui Mihalek şi, după ce îi ieşi prin spate, se 

282
 

 înfipse în peretele durat din bîrne. Bosniacul r ămase atîrnat în  

ţeapă orizontală, inert, ca o păpuşă dezarticulată şi spintecată,  
din care, în loc de tărîţe, începu să curgă o dîră şerpuitoare de  
sînge.
Atunci ţîşni strigătul unei femei - nevasta lui Mihalek.
Despletită, pe jumătate dezbrăcată, se ridică îngrozit ă de pe  
laviţă, ţinînd un sugar în braţe.
Ali Sadri îi smuse pruncul şi, apucîndu-l de picioare, îl roti de cîteva
ori pe deasupra capului, ca pe o praştie, izbindu -l de perete. Se
auzi o trosnitură slabă, în vreme ce sîngele împroşcat de 
micuţul trup transformat într-o masă de carne şi oase sparte 
stropi pereţii şi hainele turcului.
Sadri se năpusti apoi asupra femeii, si, în vreme ce alţi turci  
irupeau în încăpere, o trînti cu violen ţă la pămînt, îi ridic ă 
fustele şi se prăbuşi gîfîind asupra ei...
La biserica din mijlocul satului, o toacă prinse să bată zănatic,
dînd alarma. Dar glasul toacei se stinse, cînd preotul care
mînuia ciocănelele de lemn, se răsuci pe-o parte, trăsnit în  
ceafă de un glonte, şi se nărui, zgîriind cu unghiile ţarina într-o  
ultimă zvîrcolire.
Căpitanul Haldun Cepen, ţinînd în mînă pistolul încă 
fumegînd, se uită la mogîldeaţa cernită, întinsă la picioarele lui.
- Şi popa era unul dintre căpeteniile r ăscula ţilor din sat?  
 întrebă calm ofiţerul, aruncînd o privire peste umăr, spre Kralec,  
bosniacul care-i slujea drept călăuză şi infor mator.
Kralec era vînăt la faţă şi tremura ca o frunză de plop. Îşi
pipăi instinctiv punga cu piaştri de la chimir - preţ al delaţiunii -
apoi îşi şterse picăturile de ploaie de pe obraz cu dosul palmei. 
Ochii lui se plecară asupra cadavrului prăbuşit sub scîndura
cîntătoare a toacei.
- Coordona mişcările răsculaţilor de aici cu cei de peste  
munte. Mihalek era mînă lui dreaptă.
- Eşti sigur că numai cei treizeci si doi de oameni cuprinşi
pe lista pe care mi-ai dat-o au luptat împotriva trupelor
noastre? Bagă de seamă, dacă încerci să scapi pe vreun rebel, 
n-are să-ţi fie bine!
Kralec îşi încleşta fălcile, apoi rosti cu exasperare în glas:
- Pe cine să fi acoperit? Nu este oare pe listă şi vărul meu  
Dubcic? Ce-aţi fi vrut mai mult? Să mă trec şi pe mine?
Auzul c ăpitanului prinse din zbor ţipete ascu ţite de femei,  
tropot de cal, bufnituri de picioare şi de paturi de arme în uşi
care nu voiau să se deschidă, porunci repezite, urlete de furie,  
 înjurături. Răsunară cîteva detunături răzleţite şi la intervale tot  

283
 

mai rare, ca în cele din urmă să înceteze.

- I-am luat ca din ceaun! zîmbi satisfăcut căpitanul.
Din casa parohială ieşi o femeie bătrînă, în cămaşă de 
noapte şi cu o broboadă pe umeri. Strigînd, veni în fugă spre 
cadavrul preotului. Cînd îl văzu prăvălit în ploaie, îngenunche în 
noroi şi îl luă cu spaimă şi durere capul inert între palmele ei  
 înăsprite de muncă.
Căpitanul nu-i acordă nici o privire. Urmat de informa torul
care călca împleticit, se îndreptă spre uli ţă. O gean ă de lumin ă
alburie apăruse spre soare-răsare.
- Zorile! zise căpitanul, uitîndu-se spre cerul care cer nea o
ploaie rece, măruntă.
Locotenentul Refik Erten, urmat de un sergent şi doi solda ţi,  
veni în întîmpinarea căpitanului. Lipi călcîiele şi îi rapor tă 
satisfăcut:
- Misiunea a fost îndeplinită, Cepen Aga. Dintre cei trei zeci
şi doi de indivizi cuprinşi pe listă, treisprezece au fost captura ţi,  
cinci au căzut în luptă şi numai doi au reuşit să fug ă. Restul n-
au putut fi găsiţi.
- Pune la socoteală şi pe po pă. L-am lichidat eu însumi.
- Înseamnă că numărul rebelilor neutraliza ţi se ridic ă la  
nouăsprezece.
- Rezultatul este mulţumitor. Putea fi îns ă şi mai bun. În
sfîrşit, esenţialul este că dăm un exemplu.
O femeie aproape goală, cu părul vîlvoi şi capul zebrat de 
zgirieturi, ieşi ţipînd dintr-o cas ă, h ăituit ă de un soldat turc  
congestionat şi însetat de luxură.
- Lasă femeia în pace! zbieră căpitanul. Sau vrei să-ţi zbor  
creierii? Se întoarse spre locotenentul Erten: Am dat ordin
ca familiile arestaţilor să nu fie molestate. Ne batem cu  
bărbaţii, nu cu femeile şi copiii! Răspunzi personal, Erten, de 
comportarea oamenilor t ăi. I-ai dus pe arestaţi în faţa 
primăriei?
- I-am dus, Cepen Aga!
- Atunci să mergem! Vii şi tu, Kralec!
- Cum porunceşti, Cepen Aga, rosti supus informatorul.
Porniră într-acolo. C ăpitanul p ăşea ţanţoş în fruntea gru -
pului. Kralec se uită pe sub sprîncene la cei doi ofiţeri. Ştia ce  
spectacol va urma. Nu-i repugna să se facă unealta turci lor, cu
atît mai mult cu cît aceştia îi r ăsplăteau cu dărnicie servi ciile. Îl
stingherea doar faptul că avea să fie văzut în tovărăşia 
osmanlîilor de către compatrioţii săi pe care-i vînduse.
Cînd sosiră în piaţa primăriei, cei treisprezece bosnieci  

284
 

rebeli capturaţi stăteau nemişcaţi sub paza unui detaşament de  

soldaţi turci cu baioneta la armă. De jur împrejurul pieţei se 
vedeau femei, bătrîni, copii şi cîţiva bărbaţi schilozi, spre a fi  
martori la spectacol.
Începuse s ă se lumineze de ziuă. Cerul c ăpătase o tent ă 
cenuşie-viorie. Ploaia încetase. Se stîrnise un vînt rece, care
risipea norii.
Cînd Haldun Cepen se opri în mijlocul pieţei, un gradat turc 
dădu cîteva ordine scurte plutonului de sub comanda sa.
Soldaţii orînduiră pe captivi de-a lungul unui perete al primăriei. 
Legaţi de mîini, bosniacii aşteptau întunecaţi s ă li se  
 împlinească ursita.
Un dragoman - grec de origine - vorbi mulţimii adunate în piaţă:
- Veţi vedea, oameni buni, cum sunt pedepsiţi ghiaurii care  
au cutezat să se răscoale împotriva autorităţii Înălţimii-Sale 
Padişahul!
Alt pluton de soldaţi se alinie într-un front adînc de trei  
rînduri, în faţa bosniecilor arestaţi.
- Iei comanda detaşamentului de execuţie! porunci Haldun
Cepen locotenentului.
Prizonierii stăteau nemişcaţi. Vîntul pornise s ă sufle,  
răvăşindu-le părul. Întunecaţi, se uitau cu detaşare stranie la 
turcii care aveau să-i execute. Liniştea lor avea ceva de dincolo
de lume. S-ar fi zis c ă în clipa aceea ochii lor se deschideau
asupra veşniciei. Pe Kralec îl ignorau. Priveau prin el ca prin
sticlă. Femeile, bulucite de cealaltă parte a pieţei şi zăgăzuite 
de un cordon de soldaţi, plângeau, se jeluiau, îşi smulgeau 
părul.
La porunca locotenentului, soldaţii din detaşamentul de 
execuţie duseră armele la ochi. Gurile puştilor ţinteau spre 
piepturile captivilor.
- Foc! ordonă locotenentul Erten.
Armele îşi sloboziră plumbii, care se înfipser ă, grindina, în  
trupurile creştinilor, secerîndu-i.
Două femei leşinară. Zbieretele celorlalte aveau ceva din 
urletul unor animale.
- Trompet, sună adunarea! ordonă căpitanul. Azi ne-am 
făcut datoria. Putem pleca!
Nu-i plăcea misiunea care i se încredinţase, dar o îndeplinise
fără crîcnire, aşa cum i se cuvine unui militar.
Unul dintre bosniacii împuşcaţi nu murise înc ă. Pr ăv ălit în
ţărînă, tresărea convulsiv, horcăind. Locotenentul Erten îşi  
cunoştea îndatoririle. Cu sînge rece, se apropie de trupul înc ă 

285
 

palpitînd, îşi scoase revolverul din portarma şi îi trase dou ă 

gloanţe în ceafă. Rănitul încremeni.
 Trompetul ridică spre cer apelul său muzical. De pe uliţele 
laterale apărură în pas alergător soldaţi turci, îndreptîndu-si din 
mers dezordinea uniformelor. Un tînăr cu mustaţă abia mijită se 
 încheia la pantaloni.
„A vrut să-şi dovedească lui si camarazilor că este bărbat,  
reflectă întristat căpitanul Cepen. Atîta vreme cît va trăi,  
omul ăsta va avea faţă de femei reacţii bolnăvicioase. Îl
 plîng!"
Îi reveni în minte imaginea preotului pe care-l ucisese. „Am împuşcat
un om pe la spate! N-am motive să fiu mîndru de mine!" 
reflectă cu scîrbă.
Kralec aruncă o privire piezişă asupra cadavrelor întinsa  
lîngă zidul primăriei.
- Ucigaşule! îi strigă o femeie. Dumnezeu s ă te tr ăs -
nească, Kralec, pe tine şi pe toţi ai t ăi, pînă ţi se va stinge  
neamul tău păcătos.
-  Trădătorule! zbieră alta.
- Vîndutule!
- Denunţător nemernic!
- Sufletul să ţi se perpelească pe jeraticul iadului pînă la  
 judecata de apoi!
Kralec simţi o slăbiciune bizară în picioare. Genunchii în -
cepură să-i tremure. Nu îl mustra conştiinţa fiindcă îşi vînduse  
compatrioţii, căci nu avea conştiinţă. Îl indigna însă pasivitatea
căpitanului Cepen, care nu-l apăra de insultele femeilor
dezlănţuite. Se aşteptase la alt tratament, mai ales acum, după 
ce-şi dovedise încă o dată devotamentul faţă de turci. Spre 
mînia sa, căpitanul îl privi pe sub sprîncene, apoi scuipă în  
ţărînă.
În clipa aceea se petrecu un fapt fără precedent în acel ţinut,  
unde lupta pentru existenţă şi pentru libertate îmbr ăca de  
secole forme violente. Femeile care îl împroscaseră cu ocări pe 
Kralec, fiindcă nu cutezaseră să-i blesteme şi pe turci, fur ă 
cuprinse de un fel de frenezie asasină. Disperarea, mînia, du -
rerea înăbuşir ă instinctul de conservare. Urlînd zănatec, îşi  
făcură mîinile gheare şi se năpustir ă asupra soldaţilor şi ofi -
ţerilor turci, luîndu-i prin surprindere. Femeile înarmate doar cu  
acel curaj nebunesc pe care-l inspiră deznădejdea, conştiinţa că 
totul este pierdut şi că ultimele margini ale r ăbd ării au fost  
atinse, se încăieraseră cu militarii osmanlîi, înzestraţi cu puşti,  
baionete şi pistoale. Se încinse o luptă fără îndurare. Unghii se  

286
 

 înfipseră ascuţite în globii ochilor - plesnindu-i în obraji -

sfîşiindu-i, în gîtlejuri - smulgînd şi secţionînd arterele carotide.  
Cinci sau şase femei se aruncară ca nişte tigroaice însetate de 
sînge asupra lui Kralec. Acesta zbieră înspăimîntat, încercînd 
zadarnic să se apere de pumnii care-l potopiră, de ghearele ce-i 
deschiseră pîrtii de sînge în căr nuri. Doborît la pămînt, călcat în 
picioare, scuipat, zdrobit, încremeni cu ţeasta despicată ca un  
dovleac spart.
În cumplita învălmăşeală, armele de foc ale turcilor nu  
puteau să fie folosite. Dar în cele din urmă superioritatea forţei  
bărbăteşti izbuti să se impună. Osmanlîii sfărîmar ă ata cul
femeilor, dar cu pierderi surprinzătoare. Lupta se încheie cu  
zeci de femei ucise sau grav rănite. Din rîndurile turcilor, cî ţiva  
soldaţi, cu ochii smulşi din orbite şi atîrna ţi ca doi ciucuri 
 însîngeraţi de-a lungul obrajilor, bîjbîiau prin întunericul care
avea să-i înconjoare pînă la sfîrşitul vieţii şi scoteau strigăte  
inarticulate. Alţii, cu vesmintele rupte, se zvîrcoleau în ţarin ă,  
avînd răni deschise în locul bărbăţiei lor smulse. Cîţiva, marcaţi 
de semnele precursoare ale morţii, se străduiau zadarnic a-şi 
stăvili cu palmele făcute t ampon sîngele care ţîsnea gîlgîind din 
carotidele sfîşiate.
Căpitanul Haldun Cepen, cu faţa zgîriată, cu uniforma  
zdrenţuită, cu nasturii smulşi, văduvit de fes, arunca în jur  
priviri nedumerite. Cîteva muieri nebune fuseseră pe punctul de 
a-l ruşina, înfrîngîndu-l şi pe el, şi pe soldaţii săi. Furia lor îi dădu 
 însă mult de gîndit. Dacă aşa luptau ghiaurii împotriva
osmanlîilor, aceştia puteau renunţa la speranţa de a mai ţine 
sub călcîi Bosnia şi Herţegovina ...
*
**
În grădina ambasadei Franţei soarele în asfinţit arunca  
tonuri de un auriu tandru asupra grupurilor de invita ţi din lumea  
diplomatică şi cosmopolită a Constantinopolelui. În jurul
meselor lungi cu gustări şi r ăcoritoare, adăpostite sub mari şi  
pestriţe umbrele de soare, lachei în livrele serveau amatorilor  
preparate gastronomice rafinate, şampanie, vinuri scumpe şi
tot felul de mixturi fanteziste, mai mult sau mai pu ţin  
alcoolizate. Arta conversaţiei - a nimicurilor rostite cu spirit, a
 înţepăturilor fardate, a clevetirilor acide, îndulcite d e un subtil
humor - atingea culmile perfecţiunii. Oamenii saloanelor, de
toate vîrstele, îşi susţineau cu înflorire rolul. Amatorii de 
sporturi elegante jucau cricket ori tenis, animînd cu vesmintele
lor albe peluzele de un verde catifelat si terenurile de sport.

287
 

Contele de Bourgoing, ambasadorul Franţei, însoţit de con -

tele de La Tour-Maubourg, secretar de ambasadă, se plimba 
printre invitaţi schimbînd amabilităţi, z ăbovind ceva mai mult în  
preajma personalităţilor cu influenţă pe lîngă Sublima Poartă.  
Mare admirator al frumuseţii feminine, f ăcea lungi popasuri în  
preajma doamnelor tinere şi seducătoare. Contesa de 
Bourgoing, care-i cunoştea mania, dealtfel inofensivă, se 
prefăcea că nu-i observă manevrele.
Înapoia măştii de mare senior dedicat vieţii uşoare, Bour-
going ascundea cu abilitate talente de diplomat priceput a
trage sforile atît pe t ărîmul negocierilor interna ţionale, c ît şi în
mărăcinişul relaţiilor profesionale din propriul s ău minis ter.
Kermessa oferită de el era menită să constituie nu numai un  
eveniment monden, ci să-i şi permită a schimba cu repre-
zentanţii diplomatici ai marilor puteri acreditaţi la Constan-
tinopole cîteva impresii asupra sîngeroaselor frămîntări din 
Balcani. Stătuse de vorbă cu baronul von Werther, ambasadorul
Germaniei, cu contele Zichyi-Vasonykeo, ambasadorul Austro-
Ungariei, şi cu contele Corti, ministrul plenipoten ţiar al Italiei.  
Von Werther se arătase zgârcit în aprecieri. Decla rase onctuos
că Imperiul German iubitor de pace doreşte să joace rolul de 
intermediar lucid între Turcia şi puternicii ei vecini din nordul
Balcanilor. Contele Zichyi îşi mărturisise îngrijorarea faţă de 
agravarea tensiunii din Bosnia şi Herţegovina. „Austro-Ungaria, 
declarase el, doreşte restaurarea ordinii. Existenţa unui stat 
otoman puternic, nedivizat, la graniţele sud-vestice ale 
imperiului nostru nu poate decît să ne  convină." Ministrul 
plenipotenţiar al Italiei fusese de asemenea reticent. „Am să fiu 
sincer cu dumneavoastră, Excelenţă. Italia unificată este un  
regat tînăr, aflat încă în stadiul con solidării. Guvernul ţării mele 
urmăreşte cu atenţie evenimentele din Bosnia şi Herţegovina, 
dar nu se poate pronunţa asupra atitudinii pe care o va adopta 
 în cazul agravării situaţiei din Balcani. Aşteaptă hotărîrea 
marilor puteri. În orice caz, consolidarea păcii este şi va rămîne 
ţelul politicii ţării mele."
Contele de Bourgoing asculta cu blazarea diplomatului de
carieră declaraţiile unanime ale ambasadorilor care se între-
ceau să cînte pe toate glasurile pacea, în vreme ce sîngele 
curgea gîrlă în Balcani. Poate că ar fi încercat să facă mai mult 
pentru creştinii de acolo, dar factorii de r ăspundere de la Paris  
 îşi manifestaseră în repetate rînduri dorinţa de a-şi p ăstra -
dacă nu neutralitatea absolută, căci acest lucru nu era cu  
putinţă - cel puţin o atitudine de expectativă, îmbinată cu o 

288
 

bunăvoinţă accentuată faţă de Imperiul Otoman, legat de 

Franţa printr-o prietenie multiseculară.
Amfitrionul trecea pe lîngă un grup de tineri diplomaţi c înd
atenţia îi fu atrasă de peroraţia aprinsă a unui ofiţer în uniforma  
marinei militare franceze. Ofiţerul avea o figură deschisă, 
interesantă.
- Dragul meu viconte, vorbea acesta ataşatului de ambasadă de 
Vogue, argumentele invocate de dumneavoastră, diplomaţii, 
sunt de un fariseism nu numai ridicol, ci şi revolt ător. Am fost 
 întotdeauna un mare admirator al lumii orientale. I-am slăvit 
frumuseţea, exotismul şi meritele incontes tabile. Dar
atrocităţile din Balcani îmi trezesc indignarea şi mînia. Se petrec
crime inimaginabile. Bărbaţi, femei, copii mor asasinaţi fără ca  
dumneavoastră, diplomaţii, să faceţi altceva decît să purtaţi 
discuţii interminabile, adormind opinia europeană cu tot felul 
de scamatorii verbale.
Mr. Hughes, tînărul secretar cu afacerile orientale de pe 
lîngă ambasada Marii Britanii, zîmbi amuzat de înfl ăcărarea  
ofiţerului.
- În ceea ce mă priveşte, domnule locotenent, î ţi admir 
pasiunea, umanitarismul, dorinţa vie de a îndrepta printr-o 
singură trăsătură de condei nedreptăţile din lume. Menirea  
dumneavoastră, a militarilor, este să tăiaţi cu sabia nodul gor -
dian. Menirea noastră este să-l desfacem cu răbdare şi migală, 
pentru a găsi soluţiile pacifice cele mai bune.
- Simultan se desfăşoară sub ochii dumneavoastră Maşacre
care pun pecetea ruşinii pe obrazul lumii civilizate! stărui
ofiţerul de marină. Dumneavoastră, diplomaţii, discutaţi si  
iar discutaţi, depănîndu-vă existenţa în linişte şi confort . În
aceste condiţii nu este de mirare că daţi dovadă de răb dare, de
migală. Ar trebui s ă fiţi puşi în situa ţia nenoroci ţilor care pier  
seceraţi de armele soldaţilor turci. Atunci aş vrea să văd ce  
ar mai rămîne din răbdarea şi migala dumneavoastră.
Vicontele de Vogiie aruncă o privire rapidă în jur.
- Nu uita, prietene, c ă ne aflăm în Constantinopole. La
k ermessa aceasta participă numeroşi turci. N-as vrea să te 
audă.
Ofiţerul plecă fruntea cu afectat ă umilin ţă.
- Oh, da! Eternele convenienţe! Cer scuze fiindcă am 
cutezat să pledez pentru salvarea copiilor care pier ucişi de 
gloanţe sau de foame, pentru apărarea femeilor creştine bat-
 jocorite, călcate în picioare de stăpînii turci, pentru respecta rea
drepturilor cele mai elementare ale populaţiilor creştine din  

289
 

cuprinsul Balcanilor umbriţi de flamurile otomane!

Contele de Bourgoing, după ce ascultă de la distanţă, ne-
observat, filipica ofiţerului, se întoarse spre însoţitorul său.
- La Tour, cine este marinarul acesta? Declaraţiile lui 
incendiare ar putea s ă ne creeze nepl ăceri. Nu spun c ă nu ar  
avea dreptate, dar n-ar strica o oarecare măsură în folosirea 
termenilor prea energici.
Contele de La Tour-Maubourg făcu un semn discret tînărului  
dragoman Perrucher de Longeville, care se afla în grupul
ofiţerului. Dragomanul se apropie de ambasador.
- Cum îl cheamă pe locotenentul cu care staţi de vorbă? îl 
 întrebă secretarul de ambasadă.
- Jullien Viaud. Un tip foarte original. În orele libere scrie romane sub
 pseudonimul Pierre Loti.
- Atrage-i atenţia să-şi modereze limbajul.
- Prea bine, domnule conte.
Bourgoing şi secretarul de ambasadă se îndreptară spre un 
cerc de diplomaţi ceva mai vîrstnici, adunaţi în jurul principelui
Iancu Ghica, agentul diplomatic al României. Bourgoing şi Ghica
se cunoşteau încă de la Paris şi se preţuiau reci proc. Depăşiseră 
de mult stadiul relaţiilor protocolare. Acum erau prieteni si se  
mândreau cu această prietenie.
Bourgoing prinse afectuos de braţ pe Ghica şi, după ce se 
scuză faţă de anturajul acestuia, îl invită să facă împreună o  
mică plimbare prin grădină.
- Dragul meu Principe, te rog să mă însoţeşti în cabinetul meu
de lucru, îi spuse, după ce se îndepărtar ă de gru pul
diplomaţilor. Vreau să-ţi arăt un document care ar putea să te 
intereseze. În schimb, am să-ţi cer să mă luminezi într-o
chestiune delicată, evident, dacă îţi va fi posibil.
Se strecurară pe căi ocolite în clădirea ambasadei. Bour-
going adora să creeze o atmosferă de mister, de suspense, spre 
a-şi epata interlocutorii. Cînd se văzură în birou, scoase dintr-o 
casă de fier un document:
- Iată o depeşă semnată de ministrul meu, Decazes. Îţi 
recomand să citeşti pasajul în legătură cu evenimentele din  
Bosnia şi Herţegovina, căci îmi pare cel mai semnificativ.
Principele Ghica luă documentul şi îşi aruncă privirile asupra 
rîndurilor menţionate:
„Scrisoarea domnului baron Jomini, scria Decazes, exprimă cu 
mare claritate voinţa Rusiei de a evita, în demersurile pe care 
ne invită să le facem, tot ceea ce ar depăşi limitele unei acţiuni  
morale, tot ce ar constitui o ingerinţă în afacerile interne ale  

290
 

 Turciei. Este vorba numai de unele măsuri pe tărîm diplomatic 

spre a circumscri şi, în ultimă instanţă, a potoli insurecţia, astfel  
 încît să o împiedicăm a provoca o criză primejdioasă pentru  
pacea generală. Puterile se vor adresa tuturor părţilor în cauz ă,  
insurgenţilor, muntenegrenilor, sîrbilor, precum şi Sublimei Porţi. 
Spre a sublinia caracterul pacific al acestor bune oficii, domnul
 Jomini insistă ca toate Puterile s ă-şi dea concursul, astfel încît 
acesta să fie unanim.
În ceea ce ne priveşte, suntem recunoscători ca binetului de la
St. Petersburg, fiindcă a contribuit a se adopta de către celelalte  
două guverne, german şi austro-ungar, cu care se află în relaţii  
mai strînse, un program susceptibil  de a fi acceptat de către 
celelalte Puteri, şi care va deveni comun tuturora, cu atît mai
mult cu cît va păstra un caracter lipsit de ideea unei intervenţii  
armate."
Prinţul Iancu Ghica recunoscu maniera alambicată a formulelor
adeseori întîlnite în corespondenţa diplomatică oficială.
- Te rog să observi, adăugă Bourgoing, că Muntenegrul şi
Serbia sunt menţionate pentru întîia oară alături de păr ţile  
aflate în conflict.
Ghica îi restitui documentul, iar ambasadorul îl reintegr ă în casa de fier.
- Ştii desigur, Principe, că propunerile celor trei guverne  
prevăd constituirea unei comisii alcătuite din consulii marilor 
Puteri, care să ia contact cu insurgenţii în vederea g ăsirii unei  
soluţii în stare să pună capăt insurecţiei.
- Da. Ştiu acest lucru.
- În baza depeşei lui Decazes, am formulat o adresă către
consulul nostru, desemnat a face parte din comisie.
Dacă-mi permiţi, am să ţi-o citesc, pentru că subliniază carac-
terul pacific al demersului nostru.
- Te rog! Ascult! surîse Ghica.
Ambasadorul Franţei îl privi bănuitor.
- Zîmbeşti? Ţi se pare că ceva nu este în regulă?
- Te rog, citeşte! Vom discuta acest aspect mai tîrziu.
Ambasadorul îşi puse tacticos ochelarii şi începu lectura cu glas
tare:
- „Guvernul Republicii Franceze a fost invitat să ia parte la
demersurile destinate a duce la pacificar ea Bosniei şi Herţegovinei. A  
aderat la această propunere, ţinînd seama că o hotărîre 
asemănătoare a fost luată de către Anglia si Italia . Îndeplinirea
acestei sarcini umanitare de conciliere trebuie s ă fie  
 încredinţată consulilor respectivi şi dumneavoastră, domnule
consul, veţi avea misiunea de a reprezenta Franţa în această 

291
 

gravă împrejurare.
În consecinţă, prima dumneavoastră grijă va fi să alegeţi, de 
comun acord cu colegii străini, un loc  unde vă veţi întîlni spre a 
lua primul contact în vederea stabilirii modului de lucru. Tot acolo
vă veţi putea reîntîlni, dacă în cursul îndeplinirii misiunii
dumneavoastră va deveni necesară o nouă discuţie comună. 
Inspirîndu-vă, înainte de toate, din potrivirea de vederi şi de
intenţii a diverselor guverne, veţi avea grij ă să evitaţi tot ceea  
ce ar putea să apară în ochii guvernului otoman, ca şi în ochii
populaţiilor aflate în cauză, drept o intervenţie colectiv ă. Vă veţi  
mărgini la o acţiune coordonată."
Iancu Ghica zîmbi iarăşi, îl amuza subtilitatea formulelor.
Contele de Bourgoing se uită pe deasupra ochelarilor la 
diplomatul român, tuşi spre a-şi drege glasul, apoi reluă lectura:
- „Vă veţi prezenta în cursul misiunii dumneavoastră, nu în 
calitate de consul al Franţei, ci de persoană oficială investită de  
marile Puteri cu o sarcină specială de conciliere.
Veţi declara insurgenţilor că nu au a se aştepta de la nici un 
ajutor din partea marilor Puteri si îi veţi sfătui să intre cît mai  
degrabă în raport cu comisarii speciali desemnaţi î n mod expres la
Constantinopole, care au însărcinarea să asculte plîngerile
populaţiei. Acestor personaje vor trebui să-şi exprime 
revendicările şi plîngerile lor.
Fără să refuzaţi cu desăvîrş ir e a asculta doleanţele insur-
genţilor, vă veţi abţine de a le provoca, precum şi de a discuta  
motivele nemulţumirilor lor. Nu le veţi hrăni nici un moment  
iluzia că Puterile le vor garanta îndeplinirea dorin ţelor formulate 
de ei.
Vă veţi da silinţa să obţineţi din partea bandelor înarmate 
asigurarea că nu vor mai ataca trupele otomane atîta timp cît 
vor dura negocierile. Ar fi un mare succes dacă, graţie bunelor  
dumneavoastră oficii, veţi reuşi să opriţi vărsarea de sînge, s ă 
calmaţi spiritele si să pregătiţi o pacificare durabilă.
După ce vă veţi îndeplini mandatul, vă veţi înapoia la   postul
dumneavoastră, fără a aştepta rezultatul definitiv al  
tratativelor angajate între autorităţile otomane şi populaţiile 
insurgente."
Ambasadorul îşi încheie lectura, apoi aşeză cu grijă docu-
mentul pe masă, ca si cînd acesta ar fi fost de sticlă şi s-ar fi  
temut să nu-l spargă. Se adresă diplomatului român:
- În primul rînd, ce părere ai despre piesele consultate?
Ghica clătină din cap cu vizibilă compătimire.
- Bieţii creştini! Încercaţi să-i îmbătaţi cu vorbe şi să-i daţi 

292
 

pe mîna duşmanului, legaţi fedeleş!

- Principe, Franţa nu doreşte un r ăzboi generalizat în 
Europa. Or chestiunea orientală e capabilă să declanşeze o  
conflagraţie mondială.
- Mă îndoiesc că veţi realiza ceva.
- Îţi împărtăşesc temerile, Principe. Acum să-ţi pun   şi eu o
 întrebare. Agenţii noştri din Serbia si Muntenegru ne-au 
semnalat intense pregătiri de război pe teritoriile acestor ţări.  
Mai suntem informaţi c ă ruşii le trimit mult armament. Tra ficul
de arme se face pe teritoriul României, ce a devenit la ora actuală 
o placă turnantă a întregului conflict. Dacă dumneavoastră, 
românii, aţi sista aceste transporturi...
- De ce am face-o? România nu poate accepta perma-
nentizarea actualei stări de lucruri din Balcani. Popoarele din  
această parte a lumii sunt îndrituite să se smulgă de sub căl c îiul
otoman, să-si cîştige libertatea şi independenţa.
Ambasadorul francez îşi încrucişa braţele.
- Să presupunem că îşi vor cîştiga independenţa. Vor  
putea să o şi păstreze? Dumneavoastră, românii, sunteţi în 
cea mai delicată situaţie. Vă aflaţi la răscrucea a trei mari  
imperii. Sub turci v ă bucura ţi - mai mult sau mai puţin - de o
autonomie pe care nu se ştie dacă veţi mai fi capabili să o 
păstraţi în cazul că veţi intra sub tutela Rusiei ori a A ustro-
Ungariei.
- Noi ţintim altă variantă. Independenţa totală.  Potrivit
capitulaţiilor încheiate cu Poarta în secolul XV, ne bucuram de toate
drepturile unui stat independent, care a încheiat un tratat de suzeranitate cu
Imperiul Otoman.
- Nu vă gîndiţi că o criză orientală acută reprezintă o sabie 
cu două tăişuri? Aţi putea pierde tot ce a ţi cîştigat pîn ă 
acum. România a mai fost teatru de război.
- Acceptăm riscurile, conte!
- Turcii sunt foarte supăraţi pe dumneavoastră, românii,  
fiindcă acordaţi azil politic refugiaţilor bulgari.
- Orice stat independent are obliga ţia să acorde azil po litic
asupriţilor. România îndeplineşte o datorie umanitară faţă de 
refugiaţii bulgari, vînaţi ca fiarele de c ătre jandarme ria turcă. 
Nu-i vom abandona, indiferent de primejdiile la care ne expunem.
Bourgoing era vizibil preocupat. Trecu brusc la alt subiect:
- Principe, crezi în sinceritatea ruşilor cînd ne asigură c ă 
nu vor războiul?
Iancu Ghica îşi aruncă privirile spre fereastra deschis ă.  
Grupurile de invitaţi se zăreau mişcîndu-se pe fundalul peluzelor verzi.

293
 

- Sunt prea aproape de el, conte, spre a-ţi putea da un 

răspuns lipsit de prejudecăţi . În general, faţă de marile imperii
din jur încerc un simţămînt de teamă. Am fost de prea multe or i
ocupaţi de către trupele lor, sub diferite pretexte,   ca să nu am 
suspiciuni. Un mare filozof german enunţa o teorie ciudat ă la 
prima vedere. Altruismul îşi are izvorul în cel mai feroce egoism .
Într-o zi am să-ţi dezvolt această teorie, aparent paradoxală.
Bourgoing îşi plecă încet capul împovărat de gînduri.
- Mă întreb care este părerea intimă a lui Decazes . În sfîrşît,
să ne întoarcem în grădină, la invitaţi!
*
**
La mpa cu gaz aerian arunca o lumină vînătă-alburie asupr a
camerei de hotel, împodobită pretenţios cu covoare româ neşti
si orientale de o cali tate îndoielnică, asupra patului de bronz cu 
cearşafuri mototolite, umezite de transpiraţie, asupra pernelor 
mari, strivite, ce păstrau încă tiparul unor obraji şi urme de fard,  
asupra „lavoarului" cu lighean de porţelan cu zoaie pe fund,
asupra cîtor va sticle de şampanie destupate şi goale, bulucite
lîngă un perete, asupra farfuriilor cu resturi de alimente de pe  
masă, asupra paharelor pline pe jumătate cu vin şi însoioşate
de urmele unor degete, asupra unui băr bat cu gît de taur şi
piept lat, îmbrobonat de sudoare, asupra pârului său negru, 
creţ, căzut în laţe pe fruntea arsă de soare, asupra mîinii lui  
puternice ce cuprindea ca într-un  căuş sînul femeii tinere, pe 
 jumătate dezbrăcată, violent machiată şi parfumată, strînsă 
tandru de umărul său.
- Eşti frumoasă, zambila mea! Frumoasă foc şi al dracului
de stîrnitoare! bolborosi răguşit bărbatul, în vreme ce o  
 învăluia cu priviri lubrice. Să mă ia Belzebut de picioare şi s ă 
mă azvîrle ca din praştie în cazanele lui cu smoală aprinsă,  
dacă am mai strîns vreodată în braţe o zvîrlugă pătimaşă ca 
tine!
Îşi lipi ca nişte ventuze buzele c ărnoase de sînul ei alb şi  
catifelat. Le aspiră mirosul de carne tînăr ă, uşor transpirat ă.
- Acolo, în pat, reluă împleticindu-se în limbă, te înco lăceai 
 în jurul coapselor mele ca o viţă de vie pe un ar ac, ca un şarpe
boa pe un leopard! Rîse: Ai văzut tu un şarpe boa încolăcindu-
se pe un leopard? Eu am fost martor la o luptă pe viaţă şi pe 
moarte! Da, da! Nu mă crezi? Află că aşa este! Leopardul se 
umfla în foale ca să nu-l zdrobească strînsoarea uriaşei reptile. 
Gîfîia, gîfîia ... şi biciuia cu coada pământul, stîrnind praf!
Deodată, coastele leopardului au pîrîit! ... Au trosnit cu un

294
 

zgomot sec! . . . Fiara înlănţuită a mai zvîcnit o dată, apoi s-a 

lăsat moale ca o cîrpă!
Bărbatul îşi morfoli buzele şi exclamă plîngăreţ:
- Un leopard de toată frumuseţea ucis de un şarpe! ... Bietul 
leopard!
Îşi luă mîna de pe sînul femeii si apucă unul din paharele cu
şampanie. Î1 duse la gură şi îl goli dintr-o sorbitură, îşi şterse 
mustăţile cu dosul palmei, apoi cu inconsecvenţa beţivilor trecu 
brusc de la jale la mînie. Izbi cu pumnul în masă:
- Dar eu n-am să fiu ca leopardul ucis de şarpe! Eu sunt 
puternic! Uite ce muşchi am! Pune mîna!
Îşi încorda bicepşii. Femeia îi pipăi sfielnic. Exclamă ad-
mirativ:
- Vai, ce zdravăn eşti!
Umflîndu-se vanitos în pene, b ărbatul scoase din buzunar o  
monedă de argint.
- O îndoi între degetul cel mare şi arătător! ... O îndoi ca pe o 
rondelă de carton. Uită-te!
Se încorda spre a trece de la vorbe la fapte. Moneda prins ă 
 în menghina degetelor refuză s ă se lase îndoit ă. Bărbatul se 
 înroşi ca un curcan
- Ei, drăcie! exclamă furios şi dezamăgit. M-au lăsat 
puterile! Rîse: Tu eşti de vină! Numai tu! M-ai stors de puteri ca
Dalila pe Samson! Ai auzit de Dalila? De Samson?
Femeia clătină din cap, zîmbind:
- N-am auzit.
Îşi petrecu degetele prin desişul de p ăr negru şi creţ, cres -
cut luxuriant pe pieptul lui larg ş i musculos.
- Mă gîdili! rîse el. Dar îmi place! Cînd am să mă întorc de
la drum, am să-ţi aduc un şir ag de peruzele, ca ochii tăi  
frumoşi!
- Să nu te coste prea mult! rosti ea cu prefăcută mă -
rinimie. Celor pe care-i iubesc nu le pretind daruri! Nu vreau
să-i pun pe cheltuială!
- De mine nu-ţi face griji, fetiţo! Am bani! Şi pot să fac şi  
mai mulţi bani! Cît ai zice Aijtin!
- Antin, iubitule! N-ai s ă mă crezi! Dar eşti primul om care  
mi-ai trezit dragostea!
- Gazela mea!
O sărută lipicios pe buze.
Uşa se deschise şi în cameră apăru un chelner purtînd pe o  
tavă două sticle de şampanie şi un castron cu gheaţă.
- Bine te-ai gîndit, băiete! strigă cu chef b ărbatul. Ter -

295
 

minasem proviziile alcoolice! Mi se uscase gîtul! ...

Chelnerul puse sticlele în frapiera de pe mas ă şi r ăsturnă 
asupra lor gheaţa din castron. Destupă expert una din sticle,  
folosindu-se de şervetul ţinut pînă atunci profesional pe bra ţ.  
 Trecu apoi pe la spatele perechii de îndrăgostiţi spre a umple  
paharele. Cînd ajunse în dreptul bărbatului, l ăsă sticla pe podea 
fără zgomot şi, răsucind cu un gest rapid şervetul în chip de  
ştreang, i-l petrecu fulgerător pe după gît şi strînse cu putere.  
Femeia se crampona de braţele victimei, lăsîndu-se greu asupra
lor. Totul se petrecu în cîteva frînturi de secund ă. B ărbatul se  
zbătu spasmodic. Vertebrele cervicale plesniră. Capul sugrumat 
se lăsă pe o parte. Ochii omului se dilataseră, gata să iasă din 
orbite. Limba îi ţîşni vînătă peste buzele groase, conturate ca  
nişte lipitori în jurul gurii căs cate. Corpul bărbatului păru să se 
dezarticuleze, l ăsîndu-se moale pe o parte. Chelnerul desfăcu 
laţul improvizat şi apucî ndu-şi victima de umeri, o rezemă cu 
pieptul şi cu capul de masă. Femeia se trase la o parte, cu un 
rictus de scîrbă întipărit pe chip.
- A plesnit leopardul! exclamă ironic. Halal leopard! Cel mult un 
motan gras!
Chelnerul scotoci buzunarele pantalonilor omului, şi scoase
o batistă, un briceag şi cîteva monede metalice. Trecu la du-
lapul din stînga ferestrelor, îl deschise şi începu s ă scotocească 
hainele agăţate pe umeraş. Exhibă un portofel rotofei g ăsit în
buzunarul unui veston. Î1desfăcu şi îi inventărie la repezeală 
conţinutul:
- Bani turceşti, româneşti, ruseşti... Iată şi acte! Femeia îl  
privea impasibilă. Chelnerul manipula priceput documentele. Le citi
atent.
- Exact aşa cum mă aşteptam: Leonid Nedelkovic. Aici, la 
hotel, s-a înscris sub un numei fals. Credea că are să ne  
scape! Idiotul!
- Banii arde-i şi scrumul aruncă-l în hazna! zise femeia. Să 
se creadă că a fost ucis pentru a fi jefuit. Ia şi actele!
Se asigură că perdelele erau bine trase. Luă cîteva haine şi  
le aruncă pe jos în neorînduială, spre a lăsa să se înţeleagă că 
ucigaşii căutaseră bani.
- Acum să ieşim, continuă ea. Peste un sfert de oră te întorci  
şi dai alarma! Oamenii noştri sînt pregătiţi?
- Toţi ştiu ce au de făcut.
- În regulă.
Femeia şi chelnerul - care-şi vîrî în buzunar banii ş i actele lui
 Nedelkovic - ieşir ă fără zgomot, apoi închiseră încet uşa   în urma

296
 

lor. Lampa cu gaz aerian rămase să lumineze obrazul cenuşiu al 

cadavrului prăvălit peste tăblia mesei, pes te farfuriile cu resturi
de mîncare şi peste paharele cu urme de degete ...
*
**
Zorile presăraseră pe cer miriade de violete cu petale ae -
riene, cînd birja trasă de doi roibi cu crupa plin ă opri în faţa unei
clădiri înalte, cu un portal în stil românesc. De sub coşul ridicat  
al trăsurii se ivi un cap prelung, încadrat de barbete roşcate.
- Aici e Hanul lui Manuc? întrebă într-o românească stricată.
- Aici, domnule, răspunse birjarul.
- Văd că scrie „Hotel Dacia" obiectă străinul după ce îşi  
aruncă privirile asupra firmei de deasupra portalului.
- S-a schimbat doar numele, explică birjarul. Eh, ne înnoim
şi noi! Pentru urechile boiereşti, cuvîntul han nu mai sun ă 
frumos.
Străinul mormăi ceva, coborî din trăsură, plăti cursa şi  
pătrunse pe sub portalul cu boltă joasă în curtea interioară a  
clădirii, înconjurată de pridvoare orînduite pe trei nivele. Purta  
pe braţul stîng o cuvertură scoţiană, frumos împăturită, iar în  
stînga o valiză mică. Hainele lui de călătorie aveau o croială 
tipic nemţească. Străinul aruncă o privire fugitivă asupra
trăsurilor, căruţelor cu coviltir, carelor şi poşta lioanelor - toate
fără cai - ce inundau curtea. Printr-o uş ă înaltă cu două canaturi  
larg deschise, zări un rînd de bidivii instala ţi între stănoagele  
grajdului amenajat la parterul aripii din st îngă a imobilului.
În partea dreaptă se ridicau treptele de lemn ale unei scări  
exterioare, care făcea legătura între etaje. La picioarele scării, 
deasupra unei uşi cu sculpturi româneşti, scria pretenţios  
Bureau de reception. Deschise uşa şi pătrunse într-o sal ă vastă,  
mărginită lateral de o tejghea, la care un tînăr completa aferat 
nişte scripte. Noul-venit tuşi zgomotos spre a-şi face cunoscut ă 
prezenţa.  
- Hm! Bună dimineaţa! Numele meu este Adam Koller.  
Sper c ă mi s-a reţinut camera 14, aşa cum v-am anunţat în 
scris.
 Tînărul tresări speriat, apoi salută cu amabilitate profesio-
nală :
- Bună dimineaţa, domnule! Camera vă aşteaptă! 
Deschise un registru: Paşaportul dumneavoastră, vă rog!
Luă documentul prezentat de străin şi începu s ă treac ă la -
borios datele într-un registru. Îndeplinea formalităţile cu o 
 încetineală care-l făcu pe Adam Koller să exclame supărat:

297
 

- Grăbeşte-te, tinere! Sunt obosit! Îmi caligrafiezi

datele personale cu atîta migală de parcă ai vrea să te prezinţi  
la un concurs de scriere frumoasă! Dă-mi cheia si fă-ţi treaba 
după plecarea mea. Îmi înapoiezi paşaportul după ce am să 
cobor.
 Tînărul se roşi. Aruncă o privire încărcată de teamă în susul 
scării.
- Mă iertaţi, domnule. Mă gîndeam că aţi dori o cafea  
 înainte de a vă instala în cameră. Puteţi fi servit în sala de  
alături.
- Mulţumesc, n-am nevoie de cafea, ci de cîteva ore de 
somn. Hai, dă-mi cheia!
 Tonul lui de comandă  îl intimida pe tînăr, care i-o întinse 
după o scurtă şovăială.
- Mă gîndeam că v-ar prinde bine...
- Lasă-mă pe mine să-mi port de grijă, băiete! Luă cheia şi  
porni pe scări în sus.
- Etajul  întîi pe dreapta, domnule! îi recomandă tînărul. 
Adăugă apoi, lovit parcă de o inspiraţie: N-aţi dori să vă dau o 
cameră mai bună la etajul doi? Chiar acum s-a eliberat.
- Mulţumesc. Camera 14 am comandat-o, camera 14 să  
râmînă.
Adam Koller călca apăsat pe treptele scîrţîitoare acoperite 
cu un covor roşu. „Unii oameni te omoară cu amabilitatea!" 
reflectă contrariat. Era asemenea copiilor somnoroşi pe care 
toate îi supără. Ajuns la primul etaj, se opri spre a expira adînc 
şi, după ce se uită la numerele înscrise deasupra uşilor, se 
 îndreptă spre camera sa. Domnea o linişte profundă, întreg  
hotelul părea să doarmă. Doar nişte rîndunele se roteau în  
dreptul unor cuiburi făcute sub o boltă a pridvorului.
Ajuns în dreptul camerei sale, Adam Koller vîrî cheia în broască. 
 Tocmai o răsucea, cînd uşa camerei alăturate - cea cu numărul 
15 - se deschise şi doi inşi în halate albe ieş ir ă purtînd o targa 
pe care se reliefa o siluetă omenească acoperită în întregime de 
un cearceaf . În urma lor mergea un bărbat în negru, între dou ă 
vîrste, care aruncă o privire încărcată de teamă spre pasagerul 
camerei 14. Prin uşa rămasă deschisă de la 15, Koller zări doi  
inşi care păreau să cerceteze interiorul odăii.
- S-a întîmplat ceva? întrebă.
- Un accident regretabil! replică cu un zîmbet silit b ăr batul în
negru. Eu sînt Kiriazi, directorul hotelului. D acă aveţi nevoie de 
mine, mă găsiţi oricînd la recepţie. Acum vă rog să mă iertaţi . .  
.

298
 

Plecă pe urmele celor doi brancardieri. Lui Adam Koller fi  

trecuse brusc somnul. Fără să mai insiste, intră în camera   sa,
dar avu grijă să lase uşa puţin întredeschisă, spre a putea  
urmări tot ce avea să se petreacă pe coridor. Puse valiza jos,
aruncă pledul scoţian pe pat, luă un scaun şi se aşeză lîngă uşă.  
Draperii de catifea acopere au ferestrele în întregime, astfel încît în odaia
lui domnea întunericul. Oamenii care ar fi trecut pe coridor n-ar fi putut să-l
vadă.
Adam Koller simţi o poftă nebună să fumeze, dar se abţinu. 
Capătul aprins al ţigării i-ar fi trădat prezenţa. O înrebare  
obsedantă îi muncea creierul. Ce se întîmplase în camera de  
alături? Avusese loc realmente un accident sau pasagerul ei
fusese asasinat? Suspină adinc. Se lăsase antrenat în această 
fantastică şi riscantă acţiune numai de dragul nevestei sale, o
sîrboaică frumoasă, devotată pînă la sacrificiu ţării ei. El, Adam 
Koller, un paşnic ofiţer de marină comercială, austriac de 
origine, activa în sprijinul cauzei sîrbilor porniţi a se r ăscula  
 împotriva stăpînilor otomani. Se lansase în contrabanda de 
arme, sub nasul turcilor şi al austriecilor, care condamnau în
egală măsură răscoalele şi pe r ăsculaţi. Este adevărat, nu o  
făcea numai din mărinimie, înfrunta primejdii f ăr ă număr, dar şi 
beneficiile erau uriaşe. Merita totuşi s ă braveze moartea, zi de  
zi, pentru un pumn de arginţi? Nedel kovic, omul său de 
legătură, îşi dăduse sfîrsitul. El, Adam, îi va împ ărt ăşi oare  
soarta? Nedelkovic fusese totdeauna un mare afemeiat şi un
pătimaş amator de băuturi tari. Agenţii secreţi, oricît de hîrşiţi,  
trebuie s ă se ferească de excese. În meseria lor, greşelile nu
sunt permise. Orice abatere, oricît de neînsemnată, le poate fi  
fatală.
Koller simţi iarăşi imboldul imperios al organismului care-şi  
cerea porţia de nicotină. Îşi blestemă slăbiciunea, dar în cele din 
urmă îi sucombă. Îşi aprinse o ţigară, dar avu grijă sâ-i ascundă 
vîrful aprins în căuşul mîinii. Aspiră fumul de care nu se mai  
putea lipsi. Infima cantitate de otravă inhalată îi linişti în parte
nervii. Se scurseseră cîteva ore fără ca el să se fi mişcat de pe  
scaun. Bărbaţii care cercetaseră camera 15 - probabil poliţişti, 
socotind după înfăţişarea lor şi după res pectul manifestat de
oamenii de serviciu ai hotelului - plecaseră de mult.
Adam Koller îşi aprinsese a douăzecea ţigară. Nicotină îi  
pungise limba. Aştepta însă cu îndărătnicie urmarea. Căci  
moartea lui Nedelkovic trebuia să aibă o continuare.
El, Adam, nu-si putea dezvălui în faţa autorităţilor româ neşti
legătura cu sîrbul. Ar fi însemnat s ă-i se ceară lămuriri, să fie 

299
 

reţinut pentru cercetări, s ă-şi piardă timpul. Şi el n u-şi  îngăduia 

luxul de a-şi pierde timpul. Avea datoria să râmînă pe baricadă, 
să repare ce mai putea fi reparat după dispariţia violentă a lui  
Nedelkovic. Bietul Nedelkovic! Îl intriga faptul că legăturile lui  
din Bucureşti nu fuseseră în stare să prevină asasinatul. Agen ţii  
turci - căci numai lor li se putea imputa uciderea sîrbului -
lucraseră cum nu se poate mai bine. Aproape că le admiră 
lovitura . ..
*
**
Piotr Kuzmici Gârbov sosi la Hanul lui Manuc - alias hotelul „Dacia" - în
aceeaşi dimineaţă, la ora 11. După ce se instala într-o cameră la 
etajul doi, comandă să i se aducă apă caldă. De cînd se  
 însurase cu Maşa, căpătase gustul curăţeniei. În fiecare
dimineaţă se spăla pînă la brîu cu apă rece, iar înainte de a se  
 îmbrăca, îşi pieptăna p ărul şi barba, stropindu-le apoi cu cîteva 
picături de lavandă. Renunţase la cămaşa ţărănească încheiată 
 într-o parte şi cu poalele scoase pe deasupra pantalonilor. Purta
cravată, deşi înnodarea ei îi cerea eforturi uriaşe. Renunţase ş i
la cizmele de iuft, fixîndu-se la ghetele cu nasturi: Cu pantofii nu se putuse
familiariza. La fiecare pas i se părea că erau gata să-i sară din 
picioare. Dacă pleca în călătorie fără să fie însoţit de Maşa,  
revenea la vechea lui îmbrăcăminte. Cînd îşi punea cămaşa 
ţărănească şi cizmele-cu talpă groasă prinsă cu ţinte, se simţea  
 în elementul său. Întors acasă, le exila provizoriu într-o cameră 
dosnică.
Sosise în România însoţit de Maşa, căreia îi oferise în acest 
chip o călătorie de nuntă, îmbinată cu propriile lui interese de  
afaceri. Cînd acceptase să furnizeze arme de foc şi muniţie 
Serbiei, o făcuse fiindcă i se d ăduse prilejul s ă cîştige mul ţi  
bani. Poate că si Maşa îl determinase indirect să se angajeze în  
acest trafic. Luînd-o cu el în România, o scotea din atmosfera
ostilă pe care fiicele lui o creaseră acasă, la Sf. Petersburg,  
tinerei sale soţii. Cînd se însurase cu ea, îl condamnaseră nu 
numai rudele, ci şi cunoscuţii, căci prieteni în adevăratul sens al 
cuvîntului nu avea.
 Toate ar fi fost bune, dacă Maşa ar fi înlăturat acum, după 
căsătorie, barierele de neînţeles pe care le ridicase dup ă ce îl 
cunoscuse la „Ursul Siberian". Din nefericire, nici după ce i se  
puseseră pirostriile pe cap, Maşa nu se arătase mai blajină, mai 
 înţelegătoare. Se întîmpla să se scurgă săptămîni fără să-l
primească în patul ei. Cîteodată, Plotr Kuz mici ajungea în pragul
exasperării. Dădea năvală ca un nebun în dormitorul ei - la Sf.

300
 

Petersburg locuiau în camere separate - hotărît să facă caz de forţă spre 

a-şi valorifica drepturile conjugale. Cînd o vedea însă firavă, lipsită 
de apărare, cu ochii rotunjiţi de groază, făcea stîngă împrejur şi 
se întorcea învins în odaia lui. Cîteodată o ura. „Femeia asta îmi 
va aduce nenorocirea!" se căina, smulgîndu-şi părul din cap. „I-
am dat tot. Ce mai vrea? Se uită la mine cu scîrbă, de parcă aş 
fi un vierme de pămînt." Dar peste cîteva ore îşi făcea reproşuri  
că o nedreptăţea. „Aşa e firea ei", reflecta resemnat. Poate că  
 într-o zi are s ă mă iubească. Trebuie s ă fac orice jertfă ca s ă o  
cîstig.
După sosirea lui în România, zăbovise cîteva zile la Galaţi. 
Acolo îşi lăsase soţia în grija unui reprezentant comercial  al său, 
căsătorit cu o femeie de o strictă moralitate. În compania acesteia,
Maşa avea să fie în deplină siguranţă. Apoi plecase la Bucureşti,
unde trebuia să-l întîlnească pe Nedelkovic. Nevasta lui nu avea
ce căuta în lumea contrabandiştilor şi a agenţilor veroşi, pe  
care trebuia să-i frecventeze.
Cîteodată îşi spunea că îşi pierduse minţile, de vreme ce se 
vîrîse în contrabanda de arme. Cîştigurile pe care avea s ă le
obţină justificau oare riscurile? Spre a-şi g ăsi o scuză, invoca
idealurile slavofililor adoptate şi de el. Apoi se întreba dacă nu 
se minţea pe sine cînd pretindea că acţiona în virtutea unor  
ţeluri măreţe. Aceste contradicţii îl măcinau de la o vreme,  
chinuindu-l, răpindu-i bruma de echilibru sufletesc recîstigat
după ce izbutise să o aibă pe Maşa. Unele victorii sunt  
găunoase, îşi dăduse prea tîrziu seama de acest trist adevăr. 
Căsătoria lui cu Maşa era falimentară. De la o vreme îl  
 încolţiseră presimţiri rele. Se angajase însă pe un drum f ăr ă 
 întoarcere.
Sosise singur la Bucureşti şi acum resimţea lipsa Masei. Va  
scurta pe cît posibil şederea în acest oraş. De îndată ce va sta-
bili modalitatea transportului de arme spre Serbia, se va
 înapoia la Galaţi si acolo va petrece cîteva zile încîntătoare în  
tovărăşia nevestei sale.
Frămîntat de gînduri, se îmbrăcase pe îndelete, uitînd s ă mai
privească ceasul. Îşi aminti deodată că la ora unu avea intîlnire 
cu Nedelkovic, care-l aştepta la camera 15. Îşi puse pălăria, îşi 
pipăi portofelul cu acte şi cu bani, ce-i umfla haina la piept, apoi 
ieşi din cameră.
În curtea hanului domnea mare forfotă. Soseau şi plecau trăsuri şi  
căruţe încărcate cu mărfuri. Pe Piotr Kuzmici îl încînta lumea  
pestriţă a tîrgurilor. Între negustori şi ţărani se simţea cel mai  
bine. Îşi reaminti că nu avea timp de pierdut.

301
 

Cobori pe scara de lemn la etajul I. Străbătu pridvorul pînă in  

dreptul camerei 15. Bătu la uşă şi aşteptă să i se deschidă. Auzi  
o cheie răsucindu-se în broască. Gârbov îşi îndrepta pălăria şi 
 îşi netezi instinctiv barba. Uşa scîrţîi, lăsînd s ă apară un cap  
prelung, cu plete si mustăţi stufoase, negre ca abanosul.
- Domnul Nedelkovic? întrebă Piotr Kuzmici, ducînd  
mîna la pălărie.
- Exact! i se răspunse.
- Sunt Gârbov, Piotr Kuzimici Gârbov.
- Ah, da. Îmi pare bine! Te aşteptam, domnule Gârbov,
pofteşte înăuntru!
Bărbosul deschise larg uşa. Zîmbind, întinse neguţătorului  
rus o mînă mare şi largă ca o lopată. Piotr Kuzmici i-o strînse,  
apoi intră în cameră. Uşa se închise în urma lor . . .
*
**
De la postul sau de observaţie, Adam Koller urmărise în-
treaga scenă. În mintea lui se făcuse lumină. Sosise momentul  
să intre în acţiune. Se r idică de pe scaun, ieşi în pridvor şi după 
ce încuie uşa în urma sa, porni pe scări în jos.
Se făcuse ora două şi un sfert cînd Gârbov părăsi camera  
15. Discuţia sa cu sîrbul fusese cît se poate de cuprinz ătoare,  
 împreună puseseră la punct - amănunţit - chipul în care avea să 
fie efectuat transportul de arme. Piotr Kuzmici era încîntat. Se
aşteptase să întîmpine dificultăţi serioase. „Proşti negustori mai  
sunt domnii slavofili de la Moscova şi Sf. Petersburg! cuget ă.
Plătesc cît nu face un trafic lesnicios, pe care şi un prost l-ar
duce la capăt fără osteneală.
I se f ăcuse o foame grozavă. Cobori la restaurantul de la 
parter. Deşi sala era arhiplină, dibui o masă liberă ascunsă în
parte după un ficus uriaş. Un chelner i se înf ăţiş ă cu lista de  
mîncăruri. După ce scutură profesional cu un şervet cîteva  
firimituri de pe faţa de masă, întrebă zîmbind cu amabilitate 
stereotipă:
- Ce doreşte domnul?
Gârbov nici nu se uită la meniu.
- Poţi să-mi prepari vreo zece păstrăvi, rasol şi o raţă 
friptă? întrebă pe ruseşte.
- Desigur, domnule, replică chelnerul. Dori ţi ş i vin?
- Din cel mai bun. Ce-mi recomanzi?
- Crîmposie de Drăgăsani.
- Straşnic! Şi la sfîrşit o sticlă cu şampanie. La început să-
mi dai o ţuică de prune. Dar să fie tare, să-mi pîrîie ure chile!

302
 

După ce i se aduse ţuica, goli dintr-o înghiţitur ă ţoiul,  

 închizînd cu încîntare ochii. Cînd îi deschise, z ări în fa ţa lui un  
bărbat cu barbete roşcate.  
- Domnul Piotr Kuzmici Gârbov, nu-i aşa? întrebă noul-venit,  
 într-o rusească aproximativă.
- Eu! Cu ce vă pot fi de folos?
Bărbatul cu barbete roşcate trase un scaun şi se aşeză fără 
ceremonie la Maşa lui Gârbov.
- Numele meu este Adam Koller. Căpitanul Koller, adăugă.
Acum cîteva minute aţi părăsit camera 15.
Gârbov încreţi sprîncenele.
- Să presupunem că ar fi aşa. Ce te interesează pe dum-
neata?
- Mă interesează foarte mult. În camera 15 aţi fost primit de 
un individ cu numele de Nedelkovic.
Gârbov începu să fiarbă.
- Ascultă, domnule . . .
- Nu mă întrerupeţi! rosti dîrz intrusul. Adev ăratul Ne -
delkovic se află la ora aceasta pe o masă la morgă. A fost asa-
sinat în cursul nopţii trecute. Dumneavoastră aţi stat de vorbă 
cu un fals Nedelkovic.
Neguţătorul se albi la faţă.
- Ce tot vorbeşti, domnule?
- Dumneavoastră urma să predaţi un transport de arme
statului sîrb. Nu e nevoie să-mi confirmaţi. Ştiu tot!
Gârbov simţi că se sufocă.
- De unde eşti, domnule? De la Poliţie?
- Eu urma să efectuez transportul de arme.
Rusul avu senzaţia că părul din creştet i se ridică perie. ÎI
cuprinse brusc frica. Prea mulţi ştiau despre acest transport.
- Cine-mi garantează mie că tot ce-mi spui este adevărat?
bolborosi.
- Falsul Nedelkovic, cu care aţi luat contact în camera 15, este 
un agent al turcilor. Dacă apucă să transmită şefilor lui  
informaţiile obţinute de la dumneavoastră, transportul de arme 
este compromis. Dumneavoastră veţi suferi o pagubă serioasă 
 în bani, iar sîrbii vor fi lipsi ţi de nişte puşti, ast ăzi mai nece sare
pentru ei decît aerul pe care-l aspiră.
Pe Gârbov îl trecură sudorile.
- Te-am mai întrebat, domnule Koller, cu ce-mi dovedeşti
buna dumitale credinţă.
- Vă pot preciza numele omului din ţara dumneavoastră 
care v-a angajat pentru efectuarea acestui transport. Mai adaug

303
 

că armele urmau să intre în România pe la punctul de frontieră 

Ungheni şi că în momentul de faţă ar fi trebuit s ă se afle la  
Galaţi.
- Aceste informaţii puteau să scape, stărui Gârbov  a-şi
manifesta neîncrederea.
Căpitanul de marină suspină cu îngăduinţă.
- Te înţeleg, domnule Gârbov. E firesc să  fii bănuitor. 
Dumneata eşti pus în faţa unei dileme. Ce este mai demn 
de crezut? Cuvîntul lui Nedelkovic întîlnit - potrivit programului - într-o
cameră din Hanul lui Manuc, sau cuvîntul unui ins despre care 
habar n-ai avut pînă acum? Din păcate, trebuie să alegi şi încă  
repede. Să nu spui mai tîrziu că nu ai fost prevenit.
Argumentele marinarului părur ă să-l zdruncine pe Gârbov.
- Domnule Koller, cuvintele dumitale sunt meşteşugite.
Dacă aş lua legătură cu agentul diplomatic al Serbiei...
- Asta cere timp, domnule Gârbov. Apoi este îndoiel-
nic că agentul diplomatic - un personaj oficial - ar accepta să se 
amestece într-o afacere de contrabandă, chiar dacă aceasta 
 îi serveşte ţara .. .
- Hm! ai dreptate, domnule Koller.
Că pitanul simţi că este pe punctul de a cîştiga partida. Tre-
buia să speculeze avantajul,
- Domule Gârbov, este cazul să te decizi acum, pe loc. Unde,  
cînd şi cum trebuie să predai transportul de arme per soanelor
recomandate de Nedelkovic?
Neguţătorul rus trase adînc aer în piept, apoi îşi descarcă 
brusc sacul:
- Poimîine urma să mă întîlnesc la Galaţi cu Nedelkovic - cu
falsul Nedelkovic, cum pretinzi dumneata - într-o tavernă din 
port cu firma „La rechinul Alb". Acolo avea să-mi prezinte pe un 
căpitan de navă, pe nume Layos Nagy, care urma să preia  
armele.
Un zîmbet larg se aşternu pe chipul lui Koller.
- Diabolic plan! Şi uluitor de simplu. Nagy este în slujba
turcilor. Îmbarcînd armele pe nava lui, le dăruiai osmanlîilor. La  
ce oră trebuia să te întîlneşti cu falsul Nedelkovic?
- La zece de dimineaţă.
- Bine. La ceasul hotărît să te înfiinţezi la „Rechinul alb".
Gârbov observă că marinarul nu i se mai adresa cu „dum-
neavoastră", dar nu se formaliza. Era limpede, Koller schimbase
tonul, acum cînd se ştia stăpîn pe situaţie.
- Domnule Koller, ai informat autorităţile româneşti asupra
crimei săvîrşite de falsul Nedelkovic?

304
 

Umbra unui surîs se aşternu pe buzele căpitanului.

- Astfel de chestiuni le lichid ăm între noi, contrabandiş tii,
fără participarea autorităţilor. Asta e regula jocului.
Gârbov înclină din cap:
- Încurcat joc!
- Se vede că eşti nou în meserie, domnule Gârbov.
- Omul învaţă şi cînd se vede pe patul de moarte.
Koller îşi netezi barbetele.
- Ai dreptate, învaţă să moară. Din nefericire, nu apucă să mai  
vorbească nimănui despre această ultimă experienţă.
Se ridică de la masă.
- Am plecat, domnule Gârbov. Nu uita să fii punctual la 
,,Rechinul alb"! Te las cu bine!
Îşi puse pălăria pe cap, duse mîna la bor, într-un salut vag 
milităresc, apoi se îndepărtă, strecurîndu-se printre me se . .
Începutul de toamnă izgonise căldurile toride şi adusese în 
schimb ei răcoare plăcută, binefăcătoare. În portul Galaţi, ac-
tivitatea se desfăşura intens. Sute de hamali încărcau ori
descărcau nave de tot felul - bricuri, goelete, barchentine, brigantine,
vapoare cu zbaturi aliniate de-a lungul cheiurilor. Marinari, călători, cete 
de gură-cască, negustori, pungaşi de buzunare, cerşetori, 
grăniceri, cărăuşi, hamali umblau încolo şi încoace într-un
imens furnicar. Piotr Kuzmici Gârbov îşi făcea loc prin mulţime,  
deschizînd pîrtie cu pieptul s ău lat şi puternic ca etrava unei  
corăbii. Ocolea stivele de mărfuri, aspira cu extaz mirosul de 
gudron şi de apă, se bucura de vînticelul care-i mîngîia pl ăcut  
fruntea şi obrajii. Grijile pricinuite de transportul de arme nu
reuşeau să-i umbrească optimismul. Se gîndea la Koller. Omul 
acesta, atît de sigur pe sine, îl impresionase. Acceptase
propunerea sa, fiindcă era dator să-şi ia toate măsurile de 
precauţie. Din fericire, armele erau înc ă în posesia lui. „Misterul  
Nedelkovic" avea să se limpezească în curînd.
La zece precis, Gârbov calcă pragul „Rechinului alb". În
contrast cu lumina puternică de afară, penumbra din sala  
spaţioasă şi afumată îi păru foarte adîncă. După ce-şi mai 
obişnui ochii se uită la mesele slinoase, cu mulţi beţivani în jur.  
Cei mai mulţi erau marinari. La o masă de lîngă tejghea se afla  
căpitanul Koller. Gârbov îl salută ridicînd mîna, apoi îşi plimbă  
privirile în căutarea mult contestatului Nedelkovic, f ăr ă s ă- l
găsească.
Koller îl pofti cu un semn al mîinii la masa lui. Neguţătorul se aşeză 
pe un scaun în faţa marinarului, care-i turnă într-un pahar  
vodcă rusească. Căpitanul îşi ridică paharul:

305
 

- În sănătatea dumitale, domnule Gârbov.

Sorbi băutura laolaltă cu oaspetele său, apoi umplu din nou  
paharele.
- Acum să îndeplinim datina morţilor, adăugă, vărsînd  
pe podea un fir de alcool: Pentru sufletul bietului Nedelkovic şi
al impostorului care a încercat să-i fure identitatea.
Gârbov îl privi atent:
- Ce vrei să spui?
Căpitanul de marină zîmbi placid.
- N-ai aflat? Individul care te-a întîmpinat pe dumneata în camera 15 s-
a spînzurat azi-noapte într-o odăiţă a unui han din preajma  
portului.
Neguţătorul clipi des:
- Va-să zică de asta nu s-a înfăţişat la întîlnire. Fii sincer,
domnule Koller, ai vreun amestec în ... lichidarea lui?
Marinarul ţîţîi din limbă:
- Vai, domnule Gârbov, între oameni de lume asemenea
 întrebări nu se pun. Tot ce pot să-ţi declar e că falsul Nedel -
kovic şi-a plătit crima.
- Am înţeles. L-a mustrat conştiinţa şi s-a spînzurat, replică 
Gârbov.
- Iată versiunea exactă... şi oficială! sublinie Koller.  
Acum să trecem la chestiunile noastre. Mă ofer s ă efectuez  
transportul de arme, dacă ai încredere în mine.
- Ce garanţii îmi oferi, în afară de sinuciderea falsului  
Nedelkovic? Ai uitat să-mi spui cum îl chema de adevărat?
- Suleiman Seyda. I se mai spunea si Aram Arvatinian. La
Galaţi era cunoscut sub numele Refik Bey. Care era însă 
adevărata lui identitate, nimeni nu poate şti. Cred c ă nici 
Serviciul secret turc nu o cunoaşte. Şi acum să stăm de vorbă 
despre garanţii. Există aici, în Galaţi, sucursala unei firme  
sîrbesti de import-export. Scopul ei nemărturisit este contrabanda
de arme. Lucrează cu autorizaţia tacită a agentului  comercial
sîrb din Galaţi. Cu acest agent poţi sta de vorbă chiar în 
dimineaţa aceasta. Îţi convine formula?
- Îmi convine.
- Chelner, plata! strigă marinarul, izbind cu verigheta în 
tăblia mesei. Mai repede! Mă grăbesc!
*
**
- A început să se însereze mai devreme, Charikleia. Ce 
păcat că a trecut vara! suspină. Aprinde lămpile, Giannaris! 
Abia văd să mă îmbrac.

306
 

- Le aprind îndată, domnule consul general! replică ser -

vitorul, repetînd ordinele stăpînului.
Doskos, consulul general al Greciei la Belgrad, alese din
dulap o cravată de mătase neagră cu ape roşiatice.
- Crezi că se potriveşte la redingota neagră, Charikleia? Era 
un adept al eleganţei vestimentare sobre, pe care se străduise a şi-
o însuşi încă de pe cînd îşi f ăcea stagiul de con sul în Marea
Britanie. Cînd fusese înălţat la gradul de consul general şi 
transferat la Belgrad, încercase un simţămînt de amărăciune.
Ştia că viaţa mondenă, strălucitoare, cu care se deprinsese la 
Londra avea să-i lipsească în capitala Serbiei. Charikleia, soţia 
sa, plînsese ca si cînd i-ar fi lovit o mare nenorocire. „Ce-o să ne  
facem în acel fund de lume, Hektor? O să trăim între troglodi ţi! 
O să uitam să ne mai purtăm omeneşte!" El încercase s ă o  
consoleze: „Este mai bine să fii primul într-un sat din Spania,  
decît al doilea la Roma, a spus Caesar". Charikleia fornăise 
printre lacrimi: „Părerile lui Caesar nu mă încălzesc cu nimic. La  
Belgrad vom pierde cei mai frumoşi ani din viaţă".
După ce se instalase în noul post, Hektor Doskos constatase
că traiul din capitala Serbiei nu era chiar atît de îngro zitor pe cît
 îşi închipuise. Se mai aflau acolo cîţiva consuli cu familiile, în  
compania cărora, atît el, cît şi Charikleia îşi petreceau plăcut  
serile. La reuniunile dansante de la Cercul Militar, ofi ţerii din  
garnizoană se comportau civilizat şi erau nişte foarte buni  
dansatori. Pe lîngă militarii sîrbi se mai aflau la Belgrad şi  
numeroşi ofiţeri ruşi, înrolaţi voluntar în armata sîrbă. Tinereţea 
lor stimula pe maturele soţii ale consulilor, care se lăsau 
antrenate la dans cu nemărturisită plăcere. Lipseau conţii,  
marchizii şi ducii care ornau saloanele din Mayfair, dar
notabilităţile locale nu erau cu nimic mai prejos de marea  
 burghezie din capitalele occidentale.
Un singur lucru îl indispunea pe consulul general Doskos:
patimile politice ale sîrbilor, care îmbrăcau forme mai violente
chiar decît în Grecia lui natală, patria zguduirilor sociale 
endemice. Asasinarea prinţului Milan, tatăl actualului suveran,
se înscria în acel val de aprinse frămîntări nelipsite mai tuturor  
popoarelor din vitregita peninsulă Balcanică. La Londra,
nervozitatea politică a cetăţenilor englezi se manifesta numai în 
cadrul dezbaterilor parlamentare din Camera Comunelor - şi mai
puţin din Camera Lorzilor - dezbateri care păstrau dealtfel un 
decorum îndeosebi apreciat de consulul general Doskos. Aici, la
Belgrad, avea impresia să trăia deasupra unei pivniţe încărcate 
cu dinamită. Un nebun putea oricînd să aprindă fitilul, aruncînd 

307
 

 întreg edificiul în aer.. .

Giannaris aprinse lămpile în încăperile vaste, dar joase, ale 
apartamentului amenajat la primul etaj al consulatului Greciei -
pentru a servi drept locuinţă şefului misiunii consulare şi soţiei 
sale. Se oploşise o lumină aurie, catifelată, care predispunea la 
visare şi lenevie.
După ce îşi f ăcu un impecabil nod la cravată, Doskos îşi 
 îmbrăcă redingota, ţinută cu respect de servitor. Sub înfăţi şarea
sa de slugă docilă şi bine dresată, Giannaris ascundea un 
temperament vulcanic. Originar din Creta, se avîntase cu furie
 în răscoala care incendiase insula cu cîţiva ani în urmă. În
cursul acţiunilor de guerilă angajate între insurgen ţi si trupele  
otomane, ucisese cu mîna lui peste douăzeci de inamici.
Zdrobirea insurecţiei îl silise să se refugieze în Grecia, fiindc ă se  
pusese un premiu pe capul lui. După vicisitudini f ăr ă număr,  
ajunsese în serviciul unui tînăr agent consular francez din 
Atena, pe nume Antoine Guillemot. Veniturile personale ale lui
Guillemot erau anemice, aşa că nu-şi putuse engaja un servitor 
stilat, desigur mai costisitor. Avea însă talent pedagogic. Î n mai
puţin de un an făcuse din Giannaris un valet de înaltă clas ă.  
Rebelul din Creta se acomodase cu noua sa condiţie care-i 
asigura dacă nu belşugul, cel puţin hrana şi o îmbrăcăminte 
decentă. Guillemot nu era zgîrcit. Din pu ţinul lui îl l ăsa şi pe  
Giannaris să se înfrupte. Între stăpîn şi slugă se statorniciser ă 
relaţii de preţuire reciprocă şi chiar de afecţiune f ăr ă ca aceasta  
să excludă formalismul şi deosebirea de poziţie socială. 
Cînd Guillemot părăsise Atena, în urma transferării sale într-un 
post din Extremul-Orient, fusese nevoit să se des partă de 
Giannaris. Un servitor localnic, deprins să se hrănească frugal, 
cu un pumn de orez şi din cînd în cînd cu  cîte un peşte, avea să-
l coste mai puţin. Chiar şi transportul lui Giannaris peste mări i-
ar fi grevat bugetul.
În ajunul plecării lui Guillemot la noul şi îndep ărtatul s ău  
post, sosise la Atena Hector Doskos, pentru a primi dispoziţii de 
la Ministerul Afacerilor Str ăine, înainte de a se prezenta la  
Belgrad. Cei doi agenţi consulari se cunoscuseră cu cîţiva ani în 
urmă, la Londra. Guillemot îl recomandase călduros pe 
Giannaris lui Doskos, care acceptase să-l ia în serviciu. De
atunci, acesta nu avusese niciodată a se plînge de alegerea 
făcută. Cretanul se dovedise a fi un servitor făr ă cusur . Întrunea
calităţile valeţilor englezi, f ără a avea şi pretenţiile acestora.
 Totuşi, Giannaris nu era un automat dedicat în exclusivitate
slujirii stăpînului. Cretanul avea preocupările, fr ămîn tările şi 

308
 

 îndoielile lui. Răscoala din Bosnia şi Herţegovina îi evoca  

insurecţia din insula lui de baştină. Calmul cu care consulul  
general Doskos urmărea desfăşurarea sîngeroaselor lupte ale 
rebelilor îl nedumerea. Trăind în preajma lui Guillemot şi mai
tîrziu a lui Doskos, ajunsese să se familiarizeze treptat cu  
mentalitatea diplomaţilor ce-şi făceau un titlu de glorie din 
detaşarea cu care priveau gravele evenimente din jurul lor. Dar pentru
el această atitudine echivala cu o trădare a intereselor
populaţiilor creştine rămase încă sub călcîiul otoman. Nu
 împărtăşise părerea sa consulului general, fiindcă acesta nu  
numai că nu i-o ceruse, dar ar fi fost chiar profund şocat dacă 
servitorul ar fi cutezat să si-o expună prin viu grai.
- Giannaris, adu-mi decoraţiile- în miniatură! porunci  
Doskos după ce îşi îmbrăcă redingota.
Ori de cîte ori mergea în audienţă la palat, îşi prindea la 
rever un lănţişor de aur, de care atîrnau principalele sale 
decoraţii, reduse la proporţii minuscule. Ordinele în mărime  
naturală le arbora numai la recepţiile diplomatice, la sărbătorile
naţionale şi la ceremoniile de gală.
- Să nu întîrzii, Hektor! îi recomandă Charikleia. În seara
aceasta avem invitaţi!
- Draga mea, sper că prinţul Milan n-are să mă reţină mult.  
Dacă pînă la opt nu m-am întors, aşezaţi-vă la masă fără mine.
Luă tocmai pălăria cilindru din mîna lui Giannaris, cînd îi  
ajunse la ureche un îndepărtat murmur de voci care creştea în  
intensitate. Charikleia trecu la fereastr ă şi dădu puţin la o parte  
perdeaua. O masă compactă de oameni, cu pancarte şi  drapele
sîrbesti, apăruse la capătul străzii. Zvonul de glasuri se  
transformă treptat într-un vuiet puternic.
- Încă o manifestaţie! exclamă scîrbită Charikleia. Sîrbii ăştia 
nu s-au plictisit să tot defileze pe str ăzi, strigînd împo triva
otomanilor? Ce vor? Să se bată cu turcii? Ţînţarul vrea să se 
 încaiere cu armăsarul!
Doskos nu răspunse. Nu comenta niciodată evenimentele 
politice de faţă cu servitorii. Părerile lui angajau într-o oarecare
măsură Grecia. Colportarea ş i mai ales denaturarea lor i-ar fi pricinuit
dezagremente.
- Voi încerca să mă întorc înainte de opt, vorbi sec. Te las cu 
bine, draga mea!
Îşi luă mănuşile, bastonul şi părăsi încăperea. Cupeul îl  
aştepta în faţa consulatului. Coloana manifestanţilor era atît de 
masivă, încît se revărsase în lungul şi în latul străzii ase menea
unui puhoi ce îşi umple pînă la buză albia. Trăsura rămase  

309
 

imobilizată mai bine de un sfert de oră. Abia după ce se 

scurseră ultimii manifestanţi, echipajul se urni, îndreptîndu-se  
spre palatul princiar.
Se făcuse şapte şi un sfert cînd ajunse la destinaţie. Dos kos
coborî din trăsură, duse solemn mîna la pălărie, răspunz ând la
salutul santinelelor, apoi intră în cl ădire. Ofi ţerul de ordonan ţă 
al principelui îl conduse pînă în anticamera cabi netului
principar. Printre persoanele care aşteptau să fie pri mite în
audienţă, Doskos recunoscu pe colonelul Sturdza, agentul
diplomatic al României, pe Marcovic, ministrul de Interne, pe
colonelul comandant al garnizoanei Belgrad şi pe colonelul
Becker, o figură proeminentă printre ofiţerii supe riori ruşi care
vizitau de la o vreme tot mai des Serbia. Strînse mîinile
cunoscuţilor. Prezenţa acestor personalităţi în anticamera
prinţului, la o oră atît de tîrzie, presupunea evenimente serioase
 în perspectivă. Toţi aceştia vorbeau despre ploile torenţiale 
căzute în ultimele zile asupra capitalei şi a nordului Serbiei, cînd  
uşa cabinetului princiar se deschise, îngăduind prin ţului de 
Wrede, agent diplomatic şi consul general al Austro-Ungariei, s ă 
apară după încheierea audienţei sale la şeful statului.
Austriacul salută cu politeţe rece, apoi p ărăsi anticamera.  
„Prinţul nu e în apele lui", reflect ă Doskos, care îi analizase 
atent fizionomia. Ofiţerul de ordonanţă anunţă pe agentul  
diplomatic român că este aşteptat de Alteţa-Sa.. .
Prinţul Milan fuma iritat o ţigară de foi. Discuţia cu se-
cretarul de legaţiei Wrede îi l ăsase un gust amar. Dip lomatul îi
prevenise în termeni categorici c ă Imperiul Austro-Ungar nu va  
tolera o intervenţie militară a Serbiei împotriva tur cilor. În
calitate de putere garantă a autonomiei statului sîrb, socotea 
de datoria sa să păstreze intangibilă actuala ordine politică din  
Balcani. Guvernul imperial austro-ungar va socoti drept o gravă 
 încălcare a obligaţiilor asumate de către Serbia, orice încercare 
a acesteia de a sprijini insurecţia din Bosnia şi Herţegovina. În
cazul că guvernul de la Belgrad îşi va materializa ostilitatea faţă 
de Imperiul Otoman suzeran , Austro-Ungaria va fi obligată să-şi 
reconsidere poziţia faţă de Serbia, care va suferi consecinţele 
propriei sale nesocotinţe.
Limbajul arogant al diplomatului austriac reliefa desigur
nervozitatea guvernanţilor de la Viena. Prinţul Milan se temea 
că ameninţările Austro-Ungariei nu vor rămîne liter ă moartă.  
Ruşii îl încurajaseră să meargă înainte cu orice riscuri,  
asigurîndu-l de sprijinul lor. Vor merge însă pînă acolo încît să 
accepte o confruntare militară cu Austro-Ungaria, de dragul

310
 

Serbiei? Imperiul ţarilor avea tot interesul să surpe edi ficiul

puterii otomane, dar va acţiona oare pînă la ultimele limite? În
cazul unui război austro-rus, Germania ar r ămîne indiferent ă?  
Bismarck nu va încerca să răzbune umilinţa suferită în cursul 
recentului conflict germano-francez, datorită interven ţiei  
ruşilor? Dar Marea Britanie? Ce va face Marea Britanie?
Atitudinea ei turcofilă era arhicunoscut ă. Ruşii riscau s ă-şi ridice 
iarăşi în cap întreaga Europă, aşa cum se întîmplase în războiul 
Crimeii. În cazul unei noi înfrîngeri a Rusiei, ce se va întîmpla cu
Serbia împresurată numai de duşmani?
Incontestabil, interesele Serbiei erau comune şi celorlalte popoare
creştine dinlăuntrul Imperiului Otoman. Era îns ă de presupus că 
ele vor acţiona în cel mai deplin acord? Dacă s-ar fi ridicat toate  
deodată împotriva turcilor, nimic n-ar mai fi putut împiedica  
prăbuşir ea puterii otomane şi izgonirea osmanlîilor din Europa.
Dacă? Dacă? Dacă? Acest dacă îl exaspera pe prinţul Milan.  
Intuiţia lui politică îl îndemna să intre în acţiune. Ce se va  
 întîmpla însă dacă va da greş?
Prinţul Milan îşi zise c ă trebuia s ă aib ă în vedere şi inte -
resele propriei sale dinastii. Serbia voia războiul. P ărintele său 
fusese asasinat fiindcă nu se arătase îndeajuns de zelos în domeniul
pregătirilor militare ale ţării. Actualul cabinet ministerial era
alcătuit din naţionalişti convinşi. Dacă Ristici va veni la putere,  
vor intra în guvern numai belicişti intransigenţi, care-i vor crea  
o situaţie imposibilă. Şeful poliţiei sale secrete îl prevenise c ă 
toţi şefii de departamente, în cap cu primul ministru, f ăceau 
parte din „Omladina", o asociaţie extremistă duşmănoasă 
 Turciei şi prietenilor ei. „Omladina" nu se sfia s ă folosească 
mijloace teroriste. Prinţul Milan nu voia să împărt ăşească soarta  
tatălui său. Era conştient că trebuia să acţioneze în spiritul  
năzuinţelor poporului s ău dacă voia s ă-şi consolideze dinastia, 
să-i asigure continuitatea. În cursul călătoriei făcute recent la  
Viena, spre a discuta cu împăratul Franz-Josef situaţia explozivă 
din Balcani, cancelarul Andrassy îl lăsase să înţeleagă că  
Austro-Ungaria va sprijini revenirea la cîrma Serbiei a dinastiei
Karagheorgţiievici, înlăturată cu forţa de actuala dinastie a 
Obrenovicilor, în cazul că el Milan, nu se va alinia politicii 
adoptate de guvernul austriac faţă de Turcia. Şantaj calificat, 
care-i dăduse serios de gîndit.
Prinţul tocmai zdrobea cu nervozitate vîrful aprins al ţigării pe 
 jumătate consumate în scrumiera de pe birou, cînd of iţerul de 
ordonanţă îi anunţă intrarea agentului diplomatic al României.
Expresia de amărăciune întipărită pe chipul lui Milan se  

311
 

şterse. Trimisul statului vecin nu trebuia s ă-i citeasc ă pe faţă 

tulburarea provocată de convorbirea purtată cu prinţul Wrede.
La apariţia colonelului Sturdza, îi întinse cordial mîna şi îl  
pofti să ia loc.
- Domnule colonel, v-am invitat spre a vă notifica oficial un 
eveniment de mare însemnătate pentru mine si pentru  
dinastia mea. M-am logodit cu prinţesa Natalia, graţioasa fiică a 
răposatului colonel Kesko şi a soţiei sale, născută prinţesă 
Sturdza. Sunt bucuros fiindcă logodnica mea este şi nepoata  
dumneavoastră.
Colonelul afectă o foarte plăcută surpriză, deşi în realitate  
fusese informat din timp asupra acestui eveniment. Prezent ă 
respectuoase felicitări tînărului logodnic şi îi ur ă ca dinastia  
Obrenovici să se perpetueze pe tronul Serbiei pentru binele ţării  
şi al poporului sîrb. Prinţul îi mulţumi.
- Instalarea pe tronul Serbiei a unei prinţese cu sînge 
românesc va cimenta legăturile de prietenie dintre ţara mea şi 
România, domnule colonel. Vă rog să fiţi interpretul meu pe
lîngă Alteţa-Sa prinţul Carol şi să-l asiguraţi, în acest moment
de mare bucurie pentru mine şi pentru Serbia, de sentimentele
de caldă prietenie pe care le port Alteţei-Sale şi frumoasei  
dumneavoastră ţări.
Colonelul Sturdza îşi făcu rezerve asupra autenticit ăţii  
„sîngelui românesc" şi „sentimentelor româneşti" ale prinţesei 
Natalia. Tînăra logodnică a prinţului Milan era de un snobism  
feroce, îmbătată de visurile-i de mărire intrate în domeniul  
realităţii graţie prinţului Milan. Luase hotărîrea ca prin odraslele
pe care le va zămisli să pătrundă în familia imperială rusă. Va fi  
destul să-şi introducă prin căsătorie pe vreuna din fiice în clanul  
marilor duci, ca să ajungă a se înrudi cu Romanovii. Desigur că i  
se va recunoaşte meritul de a se fi lepădat de originea ei 
românească. La ora actuală, cartea rusă era mai puternică. 
Colonelul Sturdza, deşi se aflase la Belgrad în momentul
logodnei, nu fusese poftit la ceremonie tocmai pentru că Natalia  
voia să rupă orice legătură cu familia ei din partea mamei.
Prinţul Milan accepta zelul de neofit al Nataliei, pentru c ă 
atitudinea ei era apreciată nu numai de ofiţerii ruşi din armata  
sîrbă, ci şi de contele Ignatiev, căci prin intermediul prinţesei se  
 întărea partida pro-rusă din Serbia. Milan ar fi dorit totuşi ca  
simţămintele antiromâneşti ale viitoarei soţii să nu fie clamate  
cu atîta ostentaţie, mai ales acum, cînd Serbia avea atîta  
nevoie de cooperarea politică a bărbaţilor de stat de la 
Bucureşti.

312
 

- Evenimentele din Bosnia şi Herţegovina impun, domnule  

colonel, luări de contact mai strînse între Ser bia şi România. Aş
propune, domnule colonel, să angajăm discuţii concrete 
asupra acestei chestiuni.
- Voi supune guvernului român propunerea Alteţei-Voastre.
Prinţul se ridică de la masa de lucru:
- Sper să putem angaja în curînd convorbiri rodnice,  
domnule colonel.
Cei doi bărbaţi îşi strînseră cordial mîinile, apoi agentul  
diplomatic român se retrase. Prinţul Milan r ămase gînditor. 
Dacă ar putea să-i determine pe români, pe greci şi pe mun -
tenegreni s ă-i împărtăşească vederile, s-ar face un pas hotă-
râtor pe drumul obţinerii independenţei tuturor. Porunci ofi -
ţerului de ordonanţă să-l introducă pe consulul general al 
Regatului Grec. Era decis s ă facă şi guvernului elen o ofertă 
formală de alianţă. Ştia că va întîmpina dificultăţi, între anii  
1860 şi 1862 se desfăşuraseră intense tratative diplomatice  
 între Serbia şi Grecia, în vederea încheierii unei alianţe  
 împotriva Imperiului Otoman, avînd drept obiective eliberarea
conaţionalilor aflaţi în teritoriile rămase sub guvernarea directă 
a turcilor, precum si împărţirea Peninsulei Balcanice.  
Detronarea regelui Otho al Greciei pusese capăt discuţiilor, care  
fuseseră reluate abia cinci ani mai tîrziu, sub domnia regelui 
George, noul suveran elen. În acel timp izbucnise răscoala din
Creta, în august 1867 se încheiase un tratat de alianţă care 
stabilea obligaţia celor două state de a declara r ăzboi Turciei
cel mai tîrziu în martie 1868. Acelaşi tratat mai prevedea ca
Bosnia şi Herţegovina, eliberate de sub turci să fie alipite  
Serbiei, Greciei revenindu-i Epirul şi Thessalia. Mai înainte îns ă 
ca noua convenţie să intre în vigoare, prinţul Mihail O brenovici al
Serbiei fusese asasinat - el, Milan, fiind chemat pe tron. La scurt timp
după acest eveniment, r ăsculaţii creştini, lipsiţi de un sprijin 
efectiv din afară, capitulaseră. Guvernul de la Atena atribuise 
eşecul insurecţiei din Creta jocului du blu practicat de sîrbi, care -
 pretindeau elenii - îşi vînduseră aliaţii, spre a dobîndi în schimb de 
la turci evacuarea unei baze militare deţinute de aceştia pe teri -
toriul sîrb. Tînărul prinţ Milan socotise că izbucnirea r ăscoa lelor
din Bosnia şi Herţegovina era de natură să netezească  
asperităţilor politice dintre Serbia şi Grecia, lupta comună 
 împotriva turcilor primind asupra oricăror alte considerente. 
Ştia că tratativele nu vor fi uşoare. Fără a fi un încerca t psiholog,
simţea instinctiv că Doskos nu-i era prieten.
Consulul general al Greciei îşi f ăcu grav intrarea. Se com-

313
 

porta ca şi cînd ar fi fost primit în audienţă la palatul  

Buckingham de către regina Victoria. Nu fiindcă ar fi acordat
aceeaşi consideraţie prinţului Serbiei. Socotea îns ă că şeful unei  
misiuni diplomatice se respectă pe el însuşi cînd se supune 
ceremonialului.
- Luaţi Ioc, domnule consul general!
Doskos se aşeză în fotoliu, îşi împreună mîinile, le sprijini pe  
genunchi şi rămase în poziţie de aşteptare.
Prinţul se interes ă protocolar de s ănătatea regelui George,
apoi trecu la subiectul care-l interesa: insurecţia din Bosnia şi 
Herţegovina şi comunitatea de interese sîrbo-greceşti.
- Ministrul meu de externe a făcut unele taton ări în legătură 
cu o alianţă între ţările noastre, domnule consul -general. 
Convorbirile au fost întrerupte în august din cauza vizitei mele
la Viena. De atunci au intervenit noi factori: imposibilitatea
turcilor de a înfrînge răscoala, intervenţia marilor puteri,  
 încercările Sublimei Porţi de a găsi o ieşire din impas. Toate
acestea fac necesară o reluare a negocierilor din tre ţările 
noastre. Suntem în ceasul al doisprezecelea, domnule consul
general. Aş fi putut încheia o alianţă cu Muntenegrul, dar în  
momentul de faţă interesele noastre şi ale acestei ţări nu sunt 
convergente. De Grecia nu ne desparte nimic. Este natural ca,
după înlăturarea dominaţiei turce în Balcani, teritoriile locuite  
de greci să revină Greciei, iar cele locuite de sîrbi s ă fie ataşate  
Serbiei. În Macedonia elementele greceşti şi sîrbesti sunt
oarecum amestecate. Dar asta nu ne poate împiedica să 
ajungem la o înţelegere. Unindu-ne eforturile, atît pe t ărîm  
militar, cît şi politic, pentru a lovi Turcia, vom obliga armatele
otomane să se bată pe trei fronturi dacă ţinem seama şi de 
răscoala din Bosnia şi Herţegovina. Cred că pot conta şi pe 
bulgari. Comitetul bulgarilor de la Bucureşti, cu care suntem în
contact permanent, ne-a asigurat că, în schimbul unei subvenţii 
de 50 000 de ducaţi, necesari achiziţionării de arme, vor putea 
crea o diversiune, răsculînd populaţia din Bulgaria împotriva 
turcilor. Pregătirea unei insurecţii în Thessalia ar cădea în 
sarcina dumneavoastră. Pot să vă informez, domnule consul 
general, că emisarii noştri au luat deja legătura cu căpeteniile  
albaneze în scopul declanşării unor acte de ostilitate împotriva 
osmanlîilor. Aş dori să cunosc şi punctul dumneavoastră de 
vedere. Doskos ascultase impasibil expunerea prinţului.
- Alteţă, nu am mandat să mă pronunţ în această problemă. 
Voi aduce la cunoştinţă guvernului meu propunerile Alteţei-
Voastre.

314
 

Milan rămase descumpănit de răceala replicii consulului  

general. Se aşteptase la altă reacţie.
- Nu mi-aţi vorbit despre România, Alteţă, reluă Doskos 
după cîteva momente. Guvernul meu doreşte s ă cunoască şi  
poziţia dumneavoastră faţă de această ţară.
Doskos era curios să afle cum va motiva prinţul ocolirea 
acestui punct nevralgic. Guvernul de la Atena evitase pînă 
acum să-şi ia vreun angajament faţă de Serbia. Instalarea unui 
puternic stat slav în Balcani, substituit puterii otomane, nu i-ar
fi convenit sub nici o formă. Doskos era convins că România - o
insulă latină într-o mare slavă - împărtăşea temerile oamenilor 
politici eleni.
- Guvernul de la Bucureşti înclină spre o soluţionare 
pacifică a crizei orientale, răspunse cu tact diplomatic.
- Concluzia este valabilă în ceea ce îi priveşte pe conserva-
tori, completă Doskos. Liberalii nu sunt adepţii unui pacifism cu  
orice preţ.
- Din nefericire, domnule consul general, la Bucureşti li-
beralii sunt în opoziţie.
- Va fi greu, Alteţă, să se încheie în Balcani un sistem de  
acorduri antiotomane fără participarea României.
Prinţul Milan îşi încreţi nemulţumit fruntea. Doskos începuse
să-şi dezvăluie jocul. Căuta să obţină concesii sporite, invocînd 
imposibilitatea încheierii unei alianţe greco-sîrbe mai înainte ca  
Belgradul şi Atena să se asigure de sprijinul Ro mâniei? Sau era
pur şi simplu ostil unei alianţe cu Serbia?...
Milan îşi aruncă privirile asupra ceasului de bronz de pe masa
de lucru, dînd a  înţelege reprezentantului grec c ă au dienţa se 
 încheiase.
- Domnule consul general, sper că veţi pleda pe lîngă şefii  
dumneavoastră ierarhici, în sprijinul cauzei pe care v-am expus-
o. Ţin să vă atrag atenţia că în momentul de faţă Serbia
dispune de o armată bine înarmată şi antrenată.
 Trimisul grec părăsi scorţos cabinetul princiar, l ăsînd în  
urmă o atmosferă glacială. Prinţul Milan îi intuise just opi niile.
Doskos era adversarul aventurilor militare.
Deopotrivă cu un mare număr de intelectuali şi bancheri  
greci, socotea că în viitoarele decenii se va ajunge treptat la o  
contopire a populaţiei greceşti autohtone cu populaţia turcă,  
constituindu-se un stat nou, o replică a Imperiului Bi zantin de
odinioară. Grecii, partizani ai formelor de luptă violentă,  
socoteau utopic proiectul contopirii evolutive. Ultimul cuvînt
aveau să-l rostească desigur oamenii politici de la Atena şi regele

315
 

George.
După plecarea lui Doskos, ofiţerul de ordonanţă introduse 
pe colonelul Becker. Pe lîngă gesturile domoale şi pedanteria
consulului general grec, comportamentul colonelului rus respira
energia, dinamismul, îndrăzneala. Atitudinea acestuia fa ţă de 
prinţ era a unui camarad de arme, care nu se poate elibera de o 
expansivitate cazonă.
- Alteţă, l-am văzut pe Doskos ieşind posomorit ca un cioclu din
cabinet. În trecere, mi-a aruncat o privire asasină. Colonelul  
Becker rîse: Doskos nu-şi poate ascunde sentimentele antislave
 însuşite la Londra. Omul acesta oglindeşte mentalitatea
grecilor, care trăiesc de cîteva decenii încoace la remorca englezilor.
- Nu-l pot uita pe Byron, zîmbi prinţul Milan. Adăugă apoi cu 
tristeţe: Mă tem că încercările mele de a-i atrage în tr-o alianţă 
antiotomană vor da greş. Mai am o speranţă. Am fost informat 
că noul lor prim-ministru, Kumunduros, şi-a început cariera  
politică luptîndu-se pe baricade în Creta. Să sperăm că 
sentimentele lui turcofobe nu s-au schimbat. Cînd ajung în vîrful
piramidei, unii oameni îşi modifică optica.
Becker clătină din cap în semn de încuviinţare.
- În privinţa lui Kumunduros, părerile sunt împăr ţite.  
Ambasada noastră de la Constantinopole deţine informaţii po-
trivit cărora Kumunduros şi-ar fi luat angajamentul faţă de  
Anglia şi Franţa să nu intervină în criza Balcanică.
- Speră să obţină compensaţii pe altă cale. Proşti mai sunt şi 
grecii! exclamă prinţul cu adînc resentiment. Nu-şi dau seama  
că umilindu-se în faţa marilor puteri nu vor obţine nimic? Anglia 
are tot interesul ca Turcia să păstreze Bosforul, spre a-i ţine în  
şah pe ruşi. Solidaritatea europeană faţă de islamicii barbari 
veniţi din străfundurile Asiei şi sta torniciţi pe teritoriile 
Bizanţului defunct s-a dovedit a fi lamentabilă şi în trecut şi  
acum.
Colonelul îşi răsuci mustaţa cu vîrfuri lungi şi ascuţite ca  
nişte suliţe.
- Kumundur os şi partizanii lui nu sunt alfa ş i omega în politica
grecească. Pot să vă aduc şi o veste bună. Recent am intrat în  
contact cu un grec foarte influent, Leonidas Vulgaris, care a
participat la toate răscoalele grecilor, de la războiul din Crimeea
 încoace. Vulgaris este partizanul unei strînse cooper ări între 
toate popoarele creştine din Balcani, şi în sprijinul acestei idei
 întreţine o activă corespondenţă cu căpeteniile patrioţilor 
bulgari, bosnieci şi muntenegreni . În cadrul ultimei mele convorbiri cu
Vulgaris, i-am sugerat să re învie defuncta alianţă sîrbo-greacă. 

316
 

A părut entuziasmat de propunerea mea. Generalul Ignatiev l-a

invitat la Constantinopele. Vrea să-şi facă din el un instrument.
Becker arată cu un gest teatral harta Balcanilor, aninată 
 între ferestrele cabinetului princiar.
- Cînd Serbia va intra în luptă împotriva Imperiului Otoman, 
se vor răscula şi bulgarii, şi muntenegrenii, şi alba nezii, şi
macedonenii, şi grecii, şi românii... întreaga peninsulă va lua  
foc sub picioarele turcilor...
*
**
Ambrosii Sablic, studentul în medicina, stătea întins pe 
burtă de-a latul brînei scobite de degetele vînturilor ş i ale ploilor 
şi privea printre stîncile crenelate de pe buza pr ăpastiei o floare 
mică, albă, delicată, cu petale catifelate şi corola de culoarea
mierii. Dacă ar fi întins mîna, ar fi putut s-o rupă, dar Sablic nu  
se îndura s-o facă. De ce să pună capăt firavei existenţe a  
plantei legănate de vînticelul sprinţar?
 Toamna începuse să repeadă asupra munţilor trîmbe 
vîntoase şi să coboare din văzduh perdele de ploaie rece,  
măruntă. De cîteva ore încoace, cerul se luminase deodată, de 
parcă o uriaşă mînă ar fi dat la o parte draperiile plumburii, spre  
a învălui iarăşi firea în reţeaua aurie a razelor de soare.
Petalele delicatei flori păreau fasonate în fildeş. Dincolo de  
coroniţa lor se deschidea un hău care şerpuia printre pereţii 
abrupţi ai munţilor. În adîncul lui apărură primii cercetaşi turci.
Dacă micuţa plantă ar fi fost cătarea unei puşti, şi Sablic ar fi  
apăsat pe trăgaci, căpetenia grupului de turci s-ar fi pr ăv ălit la  
pămînt. Dar studentul se abţinea să tragă, deşi avea în mînă o  
armă pe care o putea folosi, după cum nu trăgeau nici tovarăşii 
lui, răsfiraţi de-a lungul brînei. Pri miseră ordine precise. Nu vor  
deschide focul decît în momentul cînd grosul coloanei inamice
se va angaja între pereţii stîncoşi ai canionului.
La Şcoala de medicină din Paris învăţase să vindece oameni.  
Aici, în munţii Bosniei natale, învăţa să-i ucidă. Nu se  
scurseseră nici două luni de zile de cînd păr ăsise capitala  
Franţei, spre a se înscrie voluntar în rîndurile lupt ătorilor pentru  
independenţă din ţara sa. Pentru el, acest interval de timp  
părea s ă fi durat secole. Atît de profundă era ruptura dintre  
lumea pariziană, hipercivilizată, superrafinată, ş i lumea ilirică, 
sălbăticită de mizerii, umilinţe şi ignoran ţă, încît Sa blic avea
senzaţia de a fi coborîte aici de pe altă planetă.
Cînd tatăl său, doctorul Sablic, luptător activ în rîndurile  
revoluţionarilor, îl prezentase lui Liubibratic, una dintre cele mai  

317
 

proeminente figuri ale insurecţiei antiotomane, Ambrosii se

simţise mărunt şi neînsemnat. Liubibratic îl strivise cu  
personalitatea lui copleşitoare, cu reputaţia lui de neînfricat  
portdrapel al independenţei poporului său. Acesta ascultase cu  
interes odiseea tînărului student, care izbutise să p ătrund ă pe  
teritoriul Bosniei înfruntînd mari dificult ăţi. Căl ătoria de la Paris
la Spalato se desfăşurase în condiţii normale. De îndată însă ce 
pusese piciorul pe cheiul portului dalma ţian, şicanele  
 începuseră să curgă. Autorităţile austriece închiseseră graniţa
cu Bosnia şi Herţegovina, luînd măsuri draconice spre a 
 împiedica trecerile clandestine de voluntari sau contrabanda de
arme.
Capturat de o patrulă în vreme ce încerca să se strecoare pe 
furiş printre verigile lanţului de gr ăniceri austrieci, fusese  
zăvorit în celula unui post de poliţie. Nu-l reţinuseră mult. După 
patruzeci şi opt de ore de detenţie, îl anun ţaser ă c ă va fi  
expulzat din Dalmaţia. Dacă va încerca să se întoarcă, va fi  
pedepsit cu asprime.
ÎI duseseră sub escortă pînă în port şi îl îmbarcaseră pe o  
navă cu destinaţia Ancona. Îndată ce vasul ieşise din radă, 
Ambrosii se aruncase în mare şi se înapoiase înotînd pînă la 
ţărm. Datorită înserării, isprava sa nu fusese observată nici de 
pasageri, nici de personalul vaporului. Cînd se v ăzuse iarăşi pe 
terra firma, o luase pe căi ocolite spre graniţă. Se afundase în 
munţi, ascunzîndu-se după stînci ori de cîte ori zărea gr ăniceri  
austrieci. Parcurgea drumul în etape mici, fiindcă umbla numai  
noaptea. Suferise de foame şi de sete, mai ales ziua, cînd
stătea pitit în cîte o grotă, ori după vreun pîlc de arbuşti, spre a  
nu fi observat de grăniceri.
După cîteva zile de „v-aţi ascunselea", avusese norocul să-i 
iasă în cale un păstor cu oile - bosniac de origine - care-i înţelesese 
păsul si îi dăduse călăuză pe Iovan, ajutorul său, un băieţandru 
dezgheţat, tot atît de ostil austriecilor, cît şi turcilor. Dup ă 
lăsatul nopţii, Iovan îl condusese printr-un labirint de poteci de
munte pînă la graniţa turcă. Pe drum, băietandrul îi şoptise c ă  
slujise drept călăuză şi altor bosnieci din str ăin ătate pe care îi  
ajutase să se înapoieze în patrie. Cărase şi arme pentru  
insurgenţi. Iovan îl ajutase pe Ambrosii nu numai s ă treacă  
graniţa, ci să se şi strecoare printre patrulele grănicerilor turci.  
Noaptea se îngîna cu ziua, cînd băietandrul se oprise pe un
tăpşan şi îi arătase un masiv păduros ce se ridica întunecat
dincolo de o vale nu prea adîncă.
- Acolo sunt oamenii pe care-i cauţi, îi spusese. Cobori pe 

318
 

poteca asta, treci cu piciorul pîrîiaşul de jos şi urci apoi pe o

potecă şerpuită, pînă ce ajungi pe o brînă. Acolo te vor opri  
santinelele alor noştri. Cu ele rămîne să te descurci sin gur.
Ambrosii voise să-i strecoare o recompensă bănească. Flă-
căul îl ref uzase:
- Aici, în munţi, nu avem ce face cu banii. Te las cu bine! Îţi 
urez să ucizi cîţi mai mulţi turci!...
Îşi fluturase mîna, apoi făcuse drumul întors... Plin de 
mulţumire, Liubibratic se uitase zîmbind la Ambrosii şi îl b ătuse  
pe umăr:
- Bravo! Mă bucur că ai ajuns cu bine printre noi. Tatăl tău 
mi-a spus că ai urmat medicina. Avem mare nevoie de doctori.
- Nu sunt încă doctor, domnule Liubibratic. Trebuia să-mi  
dau ultimele examene ca să obţin diploma. Dar n-am mai  
avut răbdare...
- Bine ai făcut, Ambrosii! Graţie învăţăturilor tale ai să alini  
multe suferinţe şi ai să scapi de la moarte mulţi oameni. Dacă 
ai şti cîţi răniţi au pierit fiindcă n-a avut cine să-i în grijească... 
Sunt printre noi cîţiva doctori - poţi să-i numeri pe degete -
ajutaţi de nişte felceri cu multă bun ăvoinţă, dar cu pu ţin ă 
pricepere. T ămăduitorii cu leacurile lor băbeşti nu ne lipsesc,  
dar nu ne sunt de nici un folos. Picioarele şi bra ţele nu se 
amputează cu ierburi... Am să te repartizez la gru pul lui Pilic.
Veţi avea mult de lucru. Se vor ivi ocazii cînd va trebui s ă pui  
mîna şi pe armă. În războiul ăsta se bat nu numai bărbaţii  
valizi, ci şi b ătrînii, şi femeile, şi copiii, şi schilozii.
Cînd sosise în sectorul lui Pilic, tînărul student - deşi pregătit 
sufleteşte de culorile întunecate ale tabloului zugrăvit de
Liubibratic - rămăsese îngrozit de starea jalnică a răniţilor, 
 înghesuiţi într-un adăpost înjghebat din crengi împletite, zăceau 
pe aşternuturi de fîn, mîncaţi de viermi, invada ţi de muşte,  
lipsiţi de îngrijire, de medicamente. R ănile infec tate, purulente,
gangrenele urît mirositoare, luate în pripă şi tratate raţional, ar 
fi fost uşor vindecabile.
Mai-marele peste infirmerie era un felcer de vreo cincizeci de ani, Anghel
Krilevic, un ins bondoc, cu obrajii rozalii şi nasul roşu. Cînd Dragoe
Pilic îl înştiinţase că va trece sub ordinele lui Ambrosii Sablic,  
felcerul aruncase o privire ironică tînărului student. „Mucosul  
ăsta să-mi poruncească mie? reflectase jignit şi amuzat  
totdeodată. Am să-i scot curînd din cap fumurile de şefie! Ehe,  
frumuşelule, te fac eu să-mi ciuguleşti boabe din palmă!" 
Ambrosii îi simţise instinctiv ostilitatea. Într-un fel, îi dădea 
dreptate. „Cînd ai ajuns la o anumită vîrstă, e greu să te supui  

319
 

unui tînăr cu mustaţa abia mijită."

- O să ne înţelegem noi, şoptise felcerul cu o condescen -
denţă ascunsă nedibaci sub un zîmbet familiar.
În zilele următoare, Ambrosii se aşternuse energic pe lu cru.
Ordonase unor ajutoare de ocazie să cureţe cu sîrg infir meria.
Ceruse pentru confortul răniţilor saltele umplute cu fîn şi pe cît  
posibil cearşafuri şi perne.
- Oamenii noştri sunt deprinşi cu viaţa grea, obiectase  
felcerul. Dacă-i corcolim si facem din ei nişte domnişori, unde
ajungem? N-au văzut ei cearşafuri nici la mama acasă!
Ambrosii nu împărtăşea opinia secundului său. Se înfăţi şase
lui Pilic si îi ceruse saltele, cearşafuri şi perne.
- Am nevoie şi de medicamente, de instrumente chirurgicale, de spirt, de
fese şi de vată...
- Crezi că e nevoie de toate astea? întrebase şeful grupului.
În sfîrsit, dacă spui dumneata...
Două zile mai tîrziu, organizase o incursiune fulger în  
orăşelul din vecinătate. Obiectiv: luarea cu asalt a cazărmii  
turceşti şi a spitalului militar turc, capturarea cazarmamentului, a
medicamentelor  şi a instrumentelor chirurgicale cerute de tîn ărul  
student în medicină. Misiunea fusese dus ă la îndeplinire.  
Ambrosii primise tot ce dorise, cu excepţia medicamentelor, a
spirtului şi a tifonului, de care si osmanlîii duceau lips ă.  
Expediţia se încheiase însă cu un grav bilanţ de morţi şi răni ţi.  
Astfel, numărul pacienţilor din infirmerie se dublase.
- Pentru cîteva cearşafuri nu merita s ă pierdem atî ţia 
oameni! obiectase felcerul cu virtuoasă indignare.
Pilic convenise că se cam depăşise măsura, dar nu f ăcuse 
comentarii, fiindcă el însuşi ordonase expediţia. Neîncrederea în  
competenţa lui Ambrosii, sădită în sufletul şefului grup ării şi  
alimentată stăruitor de Krilevic, precum ş i de prietenii aş-cestuia,
sporise cînd - după o ciocnire sîngeroasă cu poterele turceşti -
studentul se prezentase lui Pilic şi îi ceruse s ă se rechizi ţioneze  
toate sticlele si balercuţele cu şlibovi ţă, precum şi orice alte 
rachiuri tari aflate în posesia oamenilor din subordine a sa, pentru a
fi afectate infirmeriei.
- Ce vrei să faci cu atîta b ăutură? exclamase Pilic, des -
cumpănit. Să-ţi îmbeţi răniţii?
- Şi pentru asta, replicase Ambrosii. La amputări, alcoolul
băut în cantităţi convenabile amorţeşte parţial durerea. Dar  
rolul său este esenţial ca dezinfectant.
Pilic începuse să rîdă:
- Dacă torni spirt pe răni, ustură. Cum rămîne cu amor -

320
 

ţeala?
Ambrosii se străduise să-i explice teoriile doctorilor Lister şi  
Champoniere.
Spre marea-i surprindere, duşmanul lui prin definiţie - felcerul
- i se alăturase, sprijinindu-l cu căldură. Şeful grupului ridicase
obiecţii:
- Vreţi să-mi ridic oamenii în cap? Băuturile alcoolice 
 întăresc curajul! Cîteva înghiţituri zdravene înainte de lupt ă fac  
minuni.
- Cu acelaşi alcool pot salva vieţi omeneşti. Nu e mai 
important? stăruise Ambrosii.
Pilic fornăise furios, dar după cîteva momente de gîndire îşi  
scosese de la brîu bidonul îmbrăcat în pîslă şi îl întinsese  
studentului.
- Fă începutul cu şliboviţa asta. Mai am două sticle pline în
adăpost. Ţi le trimit şi pe alea. Dar să dea dracu să mai moară 
răniţii...
Noua măsură căpătase în curînd t ărie de lege nescris ă.  
Oamenii de sub comanda lui Pilic făcuseră mare tărăboi, fi indcă 
nu voiau să se lipsească de băutura lor întăritoare. În cele din
urmă se supuseseră, fiindcă şeful lor avea un caracter inflexibil.
- Cel care va ascunde cea mai neînsemnată cantitate de 
alcool, pentru uzul său personal, va fi împuşcat! Fără judecată!
Oamenii se îndîrjiseră contra lui Sablic, făcîndu -l răspunzător 
de toate neplăcerile. Îl priveau cu duşmănie făţişă şi nu  
pierdeau prilejul să-l ponegrească.
- Asta e fie nebun, fie cel mai neruşinat individ din
lume. Să spună altora povestea asta cu dezinfectantele. Vrea să 
păstreze toată băutura pentru sufletul lui nes ăţios. Şeful îi face  
toate mendrele! S-a ţicnit şi el!
Studentul îşi vedea însă netulburat de treab ă. Cazurile 
mortale printre r ăniţii lui se împu ţinaser ă. Amput ările nu mai  
erau urmate invariabil de infecţii şi de gangrenări iremediabile.
Potrivit dispoziţiunilor sale, numai el şi felcerul Krilevic aveau  
dreptul să umble la rezervele de alcool. Era mulţumit. „Dacă 
doctorul Champoniere ar vedea cît de bine mă descurc, m-ar 
felicita. S-ar bucura că lecţiile lui au dat roade."
Într-o zi constatase că un recipient cu şliboviţă, abia destupat
 în ajun, se golise pe jumătate. Deşi făcea economie de 
dezinfectant, proviziile de alcool scădeau mereu . Însemna că 
cineva umbla în taină la recipiente şi fura alcoolul. Ambrosii 
 împărtăşise observaţiile sale felcerului, care ridicase din umeri.
- N-aş crede, domnule Sablic. Cine ar avea curajul? Cred că  

321
 

te înşeli!
Pe student nu-l convinsese replica lui Krilevic. Cînd observase
pe unii oameni din tabără dînd semne de ebrietate, se pusese 
la pîndă. Deşi îndatoririle sale profesionale îi r ăpeau tot timpul,  
istovindu-l, se hotărîse să renunţe cîteva nopţi la odihnă şi să 
facă de veghe. Deşi se prefăcea că doarme, ţinea sub 
observaţie - printre genele întredeschise - lada cu sticle de alcool,
aşezată nu prea departe de patul s ău. încă din pri ma noapte,
vigilenţa lui dăduse roade. După al doilea cîntat al cocoşilor  
zărise o umbră apropiindu-se tiptil de ladă şi ridicîndu-i capacul.  
Cuprins de indignare, s ărise din culcuşul s ău şi îl apucase pe  
hoţ de gît:
- Te-am prins, banditule!
Îl tîrîse - în ciuda zvîrcolirilor acestuia - pînă la un foc care ardea 
potolit într-o vatră improvizată, sub un ceaun cu apă caldă, 
pregătită pentru orice eventualitate. Spre stupoarea lui  
desluşise la lumină chipul violaceu al f elcerului. Îi dăduse drumul 
din strînsoare:
- Tu?! bolborisise uluit.
Furios, Krilevic îşi fricţionase grumazul.
- Era cît p-aci să mă sugrumi! îi reproşase.
- Tu! repetase studentul cu reţinută mînie. Tu erai hoţul! 
Am să te dau pe mîna şefului!
Felcer ul îl privise sfidător.
- N-ai decît! Am să-i spun că şi tu te îndestulai din alcoolul
răniţilor! Barem să ne împuşte pe amîndoi.
Îl tutuia pentru întîia oară.
Studentul scrîşnise, abţinîndu-se cu greu s ă nu -l înşface
iarăşi.
- Ştii bine că eu nu beau un strop de alcool...
- Haida-de! Şi-ţi închipui că are să te creadă cineva!  
Am să spun că l-ai vîndut! Pot să pun si pe alţii să jure.
- Ticălosule!
- Mai încet cu înjurăturile! Pot s ă ţi-o întorc!
- Banditule!
Felcerul rînjise:
- Crezi că m-ai înşelat şi pe mine, ca pe Pilic, cu teoria ta 
asupra dezinfectantelor? Ai vrut să- ţi faci un stoc personal, de
care să nu se atingă nimeni...
În mintea studentului se făcuse atunci lumină.
- Va să zică de asta mi-ai ţinut partea cînd am cerut şefului  
să rechiziţioneze alcoolul?
- Dar ce-ai crezut? Că-ţi cînt în strună pentru ochii t ăi  

322
 

frumoşi?
Sablic făcuse o schimă scîrbită.
- Ţi-ai zis că sunt hoţ ca şi tine!
- Da Aşa mi-am zis.
- Dacă mai scoţi o vorbă, te ucid!
Felcerul rîsese în colţul gurii.
- Dacă te apropii de mine, zbier! Şi spun cui o vrea să mă  
asculte că te-am prins la lada cu alcool. Dacă taci, tac!
- Scîrnăvie!
- Puţoiule, faci de ocară un bătrîn cu părul alb? Vrei să te  
dau pe mîna oamenilor? Aici sunt cunoscut de peste treizeci
de ani! Tu eşti un venetic!
Ambrosii îşi încleştase pumnii.
- De data asta am să tac. Dar dacă te mai prind la lada cu  
alcool, te împuşc! Auzi tu? Te curăţ cu mîna mea! Pe urmă 
am să văd cum am să mă descurc! Bagă de seamă hoţule! Am 
să fiu cu ochii pe tine! Zi şi noapte!
Felcerul căscase somnoros.
- Începi să mă plictiseşti! Mă duc să mă culc. Dacă vrei să  
veghezi mai departe, n-ai decît.
Se îndreptase spre culcuşul său, legănîndu-şi domol umerii 
şi braţele. Studentul rămăsese lîngă foc. Îl alimentase cu cîteva
gâteje, căci era gata să se stingă, apoi se culcase. Era sigur că 
un interval de timp felcerul nu va mai încerca s ă fure. Bravada 
lui de împrumut ascundea o mare laşitate...
Urmaseră zile grele. Detaşamente turceşti tot mai nume-
roase atacau cuiburile de rezistenţă organizate de insurgenţi în 
creierii munţilor, dar eforturile lor r ămîneau sterile. Bosniecii  
ripostau făcând incursiuni prin surprindere în zonele st ăpînite  
de osmanlîi. Ciocnirile se încheiau cu pierderi grele şi de o parte
şi de alta. Grupurile r ăsculaţilor se împuţinau, deşi voluntari  
soseau fără întrerupere.
Pilic era un şef înnăscut, îşi conducea cu pumn de fier  
oamenii, născocind planuri de luptă care stîrneau admiraţia lui  
Ambrosii. Incursiunile lui erau lovituri de măciucă pentr u inamic.
Adeseori lua prizonieri. După ce le smulgea informaţiile de care  
avea nevoie, îi împuşca. La fel procedau şi otomanii. Nimeni nu
se încumeta să asigure paza şi hrana captivilor. Primitive erau
condiţiile de luptă, primitive erau armele. Ambrosii avea
cîteodată impresia că se înapoiase în plin ev mediu.
Compatrioţii lui se băteau folosind flinte str ăvechi, cu ţite, securi  
şi ghioage. Din cînd în cînd primeau pe căi deturnate puşti ceva
mai moderne, pistoale şi l ăzi cu muniţie. Atunci tabăra era în  

323
 

sărbătoare. La intervenţia directă a lui Pilic, Ambrosii acceptase 

să distribuie oamenilor cîte un păhărel de şliboviţă.
Pierderile umane se menţineau însă la un nivel ridicat.  
Studentul se oferise să participe la lupte. Pilic ezitase s ă-i dea  
 încuviinţarea. Uciderea singurului medic autentic din grupul său 
ar fi echivalat cu un dezastru . Î ntr-o zi, un puternic detaşament
turcesc reuşise să atace tabăra. Ambrosii şi răniţii capabili s ă 
pună mîna pe arme participaseră, alături de oamenii valizi, la 
respingerea inamicului. De atunci, Pilic aprobase ca şi
personalul medical să se bată, dar numai în ca zuri deosebit de
grave.
Studentul crestase pe patul armei sale cinci semiluni mi-
nuscule, numărul osmanlîilor ucişi de mîna sa. Acum, pe cînd 
stătea la pîndă în dosul stîncilor crenelate şi urmărea înain tarea
detaşamentului inamic de-a lungul văii, se înfiora de bucurie. 
Era sigur că va mai cresta două sau trei semiluni . Încă din 
noaptea trecută Pilic fusese informat de o iscoadă asupra  
iminenţei unui atac turc împotriva taberei sale. Peste două mii  
de osmanlîi aveau să constituie un detaşament neobişnuit de
puternic în acele lupte de gueril ă în care erau angajate  
formaţiuni mult mai reduse. Se părea c ă şeful for ţelor militare 
otomane se hotărîse să folosească o tactică nouă: lovituri 
succesive, date de detaşamente suficient de tari spre a lichida
pe rînd grupările insurgenţilor.
Pilic se afla în acel moment în adăpostul său, amenajat la 
marginea taberei. Acolo îşi instalase pe tînăra sa nevastă, Ana.
Îndeobşte, femeile nu erau tolerate în sînul grup ărilor de 
insurgenţi, spre a nu fi supuse represaliilor în cazul unei  
eventuale căderi în mîinile inamicului. Cu Ana, Pilic f ăcuse 
excepţie. Era tînăra şi foarte frumoasă. Dacă ar fi lăsat-o în sat,  
ar fi expus-o primejdiei de a fi brutalizată de turci, care nu se  
arătau deloc indulgenţi cu soţiile insurgenţilor retraşi în munţi.
Se căsătorise de curînd cu Ana, deşi diferenţa de vîrstă era  
de vreo treizeci de ani. Prima sa nevastă, Aleksia, fusese 
 batjocorită de o ceată de cerkezi, în timp ce el lipsea de acasă .
Potopită de scîrbă şi de ruşine, femeia se sinucisese. Pilic ju rase
să se răzbune. Se spunea că moartea Aleksiei contribuise
hotărîtor la înregimentarea lui în rîndurile insurgen ţilor şi la  
 înverşunarea cu care îi vîna pe turci.
După cîţiva ani de văduvie se însurase cu Ana. Asupra ei 
revărsase nesecatele lui rezerve de iubire şi devotament. Poate  
că în noua lui soţie o vedea pe Aleksia renăscută din ţărînă.  
Pe Ana o adora. În dragostea lui fanatică, îşi spusese că trebuie să 

324
 

o ferească de alţi b ărbaţi, fie ei musulmani sau creştini.

Simţămintele lui pentru nevastă-sa îmbrăcaseră pînă la urmă 
caracterul unei gelozii ce atingea marginile nebuniei. Dacă ar fi 
putut s-o izoleze între zidurile unei gineceu ermetic închis, ar fi
fost mulţumit. Din nefericire pentru el, A na nu admitea să fie 
claustrată. Cînd se măritase cu vîrstnicul Dragoe Pilic, îşi 
 închipuise că va găsi în soţul ei un protector cu sentimente vag 
paterne, care să o lase să se bucure de viaţă, de lumină, de 
tinereţe.
Abia după ce i se puseseră pirostriile pe cap îşi dăduse  
seama de greşeala săvîrşită. Dar era prea tîrziu ca să mai dea  
 înapoi. După primele luni de convieţuire, ajunsese să vadă în 
soţul ei un tiran, care o exaspera cu dragostea lui exclusivistă.
În gîndul Anei se zămislise planul evadării, al eliberării din pînza  
de păianjen ţesută în jurul ei. Şi-ar fi dorit s ă g ăsească un  
bărbat care să o smulgă din colivia ei aurită, sfărîmînd lanţurile-
i matrimoniale atît de apăsătoare. Ana nu avea voie, de pildă, 
să se ducă singură cu ulciorul la izvor. Un b ătrîn mut şi pe
 jumătate cretin, devotat lui Pilic, îi aduna găteje pentru foc, îi  
căra puţinele provizii, îi aducea apă şi o ajuta la gospodărie.  
Anei nu-i era îngăduit să umble prin tabără. Pilic se temea de  
pornirile oamenilor lui, mai toţi tineri, care resimţeau  
 îndelungata lipsă a femeilor.
Cînd surprinsese în preajma adăpostului său şi al Anei pe un  
flăcău, ajuns acolo nu se ştie din ce pricini, îl bătuse atît de rău,  
 încît îl lăsase în nesimţire. Gestul lui stîrnise nemul ţumire în 
tabără. Abia scăpase să nu fie linşat de proprii lui oameni .
Furtuna se potolise cu greu. De atunci însă nimeni nu mai 
cutezase să se apropie de zona interzisă. Cînd tabăra se muta  
din motive tactice, Ana era obligată sa meargă alături de soţul 
ei şi să nu vorbească bărbaţilor.
Ambrosii se îndoia uneori de integritatea mintală a şefului său.  
Paradoxal, omul acesta atît de neînfrînat era un admirabil
conducător de mase. Energia, bravura, sobrietatea, asprimea, 
 judecata sa limpede, iniţiativele fericite luate în momentele cele
mai grele îl făceau să fie temut, dar  şi respectat de oamenii de
sub comanda sa. Nu o dată salvase existenţa întregii grupări, 
graţie unor soluţii tactice de ultim moment, la care nici unul din  
locotenenţii săi nu s-ar fi gîndit.
Ambrosii o văzuse în cîteva rînduri pe Ana, dar de la de-
părtare şi fără să-i fi adresat vreun salut. Putuse aprecia atunci 
cît era de fascinantă. Dacă în locul veşmintelor ei ţărăneşti ar fi 
purtat o rochie elegantă, ar fi făcut furori chiar şi la Paris. Şi Ana  

325
 

 îl văzuse. Ambrosii crezuse că desluşeşte în ochii ei o scînteie  

de interes, dealtfel repede stinsă.
Gîndurile acestea se perindau cu rapiditate prin mintea lui, în vreme ce
acolo, în fundul văii, coloana osmanlîilor se desfăşura de-a lungul 
meandrelor unui pîrîu cu albie pietroas ă, aproape secătuită.  
Floarea care în închipuirea lui jucase o clipă rolul unei catari de 
puşcă părea acum să stea aninată în părul Anei.
Un om din preajma sa, pe nume Senkovic, duse arma la ochi. Gestul acesta
îl trezi pe Ambrosii din visare. În acelaşi timp, Vîikovic, unul dintre
locotenenţi, care stătea pe burtă lîngă Senkovic, şopti printre 
dinţi:
- Lasă puşca! Nu trage nimeni decît la ordinul şefului!
- Mă mănîncă buricul degetului pe tr ăgaci! încercă s ă 
glumească Senkovic.
- Au început să te lase nervii! îl repezi locotenentul.  
Stăpîneşte-i! Vrei să dai totul peste cap? Un foc tras acum ar  
da alarma. Surpriza pe care le-am pregătit-o turcilor cu atîta sîrg s-
ar duce dracului!
- Bine, bine! Am înţeles! replică Senkovic potolit. Ambrosii 
se uită din nou la coloana turcilor, ondulată ca   un şarpe. Un
ofiţer călare comanda avangarda. Unităţile de infanterie erau 
urmate de o baterie de artilerie. Cai mici şi vioi trăgeau tunurile  
uşoare, de munte. Soarele învăluia cu aur povîrnişurile  
 împădurite. Un mănunchi de raze se strecu ra în fundul văii, 
aprinzînd parcă armele infanteriştilor.
Coloana inamică se tîra ca un fantastic miriapod în 
adîncurile canionului, sub privirile încordate ale bosniecilor.
Atunci Pilic ridică braţul. Simultan, puştile insurgen ţilor  
 începură să scuipe foc. Coloana de jos se dislocă brusc. Turcii  
alergau fără nici o noimă, ca nişte furnici împanicate. Se cioc -
neau între ei, se învîrteau în loc, căutau s ă fug ă înapoi şi iarăşi  
 înainte. Loviţi de plumbii răsculaţilor, cădeau în ţarină, sub 
picioarele camarazilor îngroziţi. Unii trăgeau în sus, la  
 întîmplare.
Pilic ridică iarăşi mîna. Alţi oameni ai săi, care stivuiseră din 
timp stînci pe marginea brînei, le urniră icnind. Blocurile de 
piatră ţîşniră în gol ca din praştie, antrenînd şi altele în  
rostogolul lor.
Cuprinşi de spaimă, osmanlîii se agitau haotic. Avalanşa în-
ghiţea spaţiile, sporindu-şi iuţeala şi volumul. Huruitul ei cu-
tremura munţii. Nori de praf porniră să se ridice în volute  
uriaşe. O perdea cenuşie de pulbere, aurită pe alocuri de razele
soarelui, împiedica să se mai vadă spectacolul de jos.

326
 

Se scurse mult timp pînă ce curentul de aer ce-şi vînzolea  

palele între pereţii canionului mătur ă norii de pulbere. Cînd  
bosniecii se iţiră pe marginea brînei, spre a desluşi ce se mai  
intîmplă în adîncul v ăii, nu mai v ăzură nici urmă de viaţă.  
 Trupuri omeneşti zdrobite, amestecate cu grămezi de stînci  
mînjite de sînge, cu resturi de tunuri şi de arme îndoite, z ăceau
 într-o totală nemişcare...
Dragoe Pilic îşi petrecu pe după umeri braţele rani ţei, îşi luă 
puşca în mîna stîngă, iar cu braţul drept înl ănţui mijlocu l
mlădios al nevestei.
- Te las cu bine, Ana! N-am să lipsesc mult. Te-aş fi luat cu 
mine, dar nu se poate. Va trebui s ă mă strecor pe cărări de 
munte umblate numai de caprele sălbatice. Să mă aştepţi  
cuminte, auzi tu?
O sărută şi, după ce o mai sorbi o dată din priviri, părăsi trist  
adăpostul. Soarele roşcovan, ca nasul unui beţiv, se rezemase 
de creasta unui munte. În curînd avea să se întunece. Noaptea 
 îi ferea pe răsculaţi de poterele turceşti.
Pilic pleca la drum însoţit de Vîlkovic şi de o călăuză în -
cercată. S-ar fi descurcat şi singur, dar nu-i era îngăduit s ă lase  
nimic la întîmplare. Fusese convocat la cartierul general al lui
Liubibratic, unde aveau să se ia hotărîri în legătur ă cu vii torul
Bosniei. Pînă acolo urma să străbată zone aflate sub controlul
turcilor. Dacă el ar fi împiedicat să ajungă la destinaţie, Vîlkovic i-
ar lua locul.
Pînă la înapoierea sa, lăsase tabăra sub comanda lui
Vasilievic, al doilea locotenent. În caz că Vasilievic ar cădea în luptă, 
Ambrosii Sablic, „doctorul", era desemnat să-i ia locul. Pilic se  
ataşase de tânărul acesta cu idei trăsnite, dar atît de vrednic şi  
de priceput. Promovarea lui Ambrosii trezise dusmănii. Oamenii 
care se socoteau îndrituiţi să aspire la comandă, datorită 
faptelor lor de arme şi vechimii în grupare, se vedeau înl ătura ţi  
de un mucos care-şi dădea aere de medic, deşi nu era decît un 
simplu student. Poate că voluntariatul lui fusese doar un 
pretext. Credeau mai degrabă că veneticul acesta fusese dat 
afară din şcoală pentru cine ştie ce năzbîtii! Şi acum făcea pe 
eroul!... În fruntea nemulţumiţilor era felcerul.
Pilic fusese informat de frămîntările lor, dar nu le dăduse 
importanţă. „Tinerii sunt întotdeauna rău văzuţi de cei vîrstnici, 
care simt cum îşi pierd p ămîntul de sub picioare, reflecta el cu  
indulgenţă. Bătrînii nu trebuie s ă uite totuşi c ă, mai de vreme
sau mai tîrziu, trebuie să cedeze locul tinerilor."
 Judeca lucrurile din afară, fiindcă el nu se socotea vîrstnic.  

327
 

La cincizeci de ani, se supunea celor mai grele priva ţiuni şi 

 înfrunta viaţa ca şi cînd abia i-ar fi dat tuleiele în barbă. Nu îşi  
luase oare nevastă tînără? Nu îşi îndeplinea sarcinile de soţ ca  
orice nou însurăţel? Îşi uimise femeia cu înflăcărarea lui  
amoroasă!
Cînd noaptea se lăsa catifelată şi senină peste crestele 
munţilor, Pilic şi însoţitorii lui se îndep ărtaser ă mult de tab ăr ă.  
Nu schimbaseră nici un cuvînt, căci ştiut este: căl ătorul nu tre -
buie să-şi irosească puterile t ăifăsuind. Apoi, în liniştea nopţii,
glasurile merg departe, trădîndu-i pe cei care se ascund. Pilic şi 
cu bosniecii săi nu se opriră decît în zori, cînd f ăcur ă un lung  
popas, la adăpostul unor stînci înalte, răsucite ca nişte oameni  
cuprinşi de zvîrcoliri. Pătrunseser ă deja în zona ina mică. 
 Trebuiau să umble cu multa grijă. Aproape de prînz trecu prin 
apropierea lor o patrulă de turci care se opri la umbra unor stînci
spre a se mai odihni şi a-şi mai şterge sudoarea de pe frunte. Pilic şi
ai săi - pitiţi ceva mai sus, pe povîrnişul accidentat - le auzeau
vorbele şi rîsetele.
- Ce facem? Le s ărim în cap? întrebă în şoaptă Vîlkovic,  
stîrnit de vecinătatea osmanlî ilor.
Pilic îl atinse pe umăr:
- Linişteşte-te! îi suflă aproape de ureche. Dacă-i ucidem,  
se va da alarma. Potere turceşti vor porni pe urmele noastre.
Ne vor împiedica poate să ajungem la Liubibratic. Şi asta nu 
trebuie să se întîmple!
Vîlkovic se supuse cu părere de rău. Apoi turcii plecară mai  
departe, în control, pierzîndu-se după un pîlc de arbuşti.
Abia după ce se întunecă, Pilic şi ai lui se puser ă iarăşi în 
mişcare. Mergeau tăcuţi, păşind cu grij ă, aproapte tiptil, spre   a
nu tulbura liniştea. Cercetau cu privirile împrejurimile înainte de
a se aventura prin locurile descoperite şi pîndeau orice zgomot.
Aproape de ivirea zorilor le ajunse la ureche răpăitul îndepărtat 
al unui violent schimb de focuri...
- Se bat dincolo de creasta din dreapta, spuse Vîlkovic, oprindu-se o
clipă din mers.
- Haide! Lasă vorba! replică aspru Pilic. Vreau să trecem
valea asta înainte de a se lumina!
Marşul lor forţat se încheie abia cînd stelele începur ă s ă 
pălească, învinse de asaltul zorilor. Zgomotul detunăturilor se 
 înteţise. Pilic se uită înapoi spre h ăul pe care abia îl străb ă-
tuseră.
- În sfîrşit, o să ne putem odihni, spuse Vîlkovic gîfîind. Se  
lăsă să cadă pe un petec de iarbă si se întinse cu burta în sus.

328
 

Pilic trase cu urechea la detunăturile parcă mai a propiate.

- Mergem înainte! porunci. Turcii din sectorul ăsta au  
acum treburi mai arzătoare decît să bată coclaurile pentru 
capturarea întîmplătoare a cîtorva inşi.
Vîlkovic vru să spună ceva, dar se stăpâni. Suspină, se ridică 
 în picioare şi porni pe urmele lui Pilic, care mergea ţinînd bărbia  
 înfiptă în piept, de parcă ar fi înfruntat o vijelie.
De după culmea munţilor din faţă se iviră deodată nourii  
vineţii de ceaţă, care prinseră să coboare apoi tăvălug pe
povîrnîşurile repezi. În curînd negura îi înghiţi pe cei trei oameni, 
care se apropiară unul de altul, spre a nu se pierde printre 
perdelele pufoase de ceaţă.
Milic, al treilea din grup, un tînăr cu muşchi de taur, îi şopti  
lui Vîlkovic, chicotind:
- Pe o vreme ca asta poţi să te izbeşti p iept în piept cu un urs şi
să zici că-i om.
- E mai rău să crezi că ai dat peste un urs şi să te trezeşti  
faţă în faţă cu un detaşament turcesc.
- Şi ce dacă? replică nepăsător Milic. Căsăpim vreo zece şi  
după aia ne topim în ceaţă.
„Sfînta nebunie a tinereţii! reflectă Vîlkovic. Eh, la vîrsta lui, 
credeam şi eu că sunt nemuritor!"
Îl dureau picioarele, fiindcă era orăsean şi nu se deprinsese
cu căţăratul pe munţi, deopotrivă cu şeful său şi cu tînărul Milic.
Către jumătatea zilei făcură un popas spre a îmbuca brînză 
şi pîine. Brînză era straşnic de bună. Păstorii o aduseser ă în  dar
luptătorilor. Pîinea, frămîntată în tabăr ă din f ăin ă de grîu  
amestecată cu făină de secară, era de o calitate îndoielnică, dar 
celor trei c ălători înfometaţi le păru mai gustoas ă decît cozo -
nacul. Se odihniră doar o jumătate de oră, apoi Pilic dădu sem-
nalul plecării.
- Sus toată lumea! Nu se cuvine să lenevim!
Vîlkovic era atît de obosit, încît îl apucaseră greţurile. Îi
venea pe gît o zeamă amară cu un vag gust de brînză. Picioa -
rele îi atîrnau ca pietrele de moară. Făcea eforturi uriaşe ca să 
şi le mişte. Tocmai cînd era pe punctul de a abandona cursa, cu
riscul de a-şi atrage fulgerele lui Pilic, atinseră un avanpost al  
grupării lui Liubibratic. Dup ă ce fur ă identifica ţi, li se permise să 
intre în tabără. Liubibratic îi primi bucuros: - V-o fi foame după 
atîta drum! Să li se aducă de ale gurii! porunci oamenilor lui.
Pilic, o halcă de oaie friptă nu vă ispiteşte?
Vîlkovic se aşeză pe o grămadă de găteje.
- Eu aş vrea să dorm! Sunt atît de obosit, încît mi-a pierit si foamea.

329
 

Liubibratic îl dădu în primire unui om de-al s ău:

- Du-l  în adăpostul oaspeţilor! După cum arată , de bună 
seamă are mai multă nevoie de somn decît de mîncare. Se în-
toarse spre Pilic: Au sosit toţi delega ţii. Mîine de diminea ţă 
deschidem consfătuirea. Avem lucruri serioase de discutat. 
După ce mânînci, s ă tragi un somn bun şi tu. Eu mă duc la 
postul de comandă. Arn trimis un detaşament de optzeci de inşi  
 în ajutorul grupării lui Stankovic. Oamenii lui se bat cu turcii.  
Auzi împuşcăturile? Zîmbi: Sunt informat că ai nimicit un corp
expediţionar duşman în Valea Fecioarelor. Felicitări!
- Cum de ai aflat? se minună Pilic.
- Veştile bune merg iute, rosti Liubibratic, b ătîndu-l afectuos
pe umăr.
- Pe aici se găseşte ceva şliboviţă? întrebă Pilic.
- Cîtă vrei!
- Atunci trimite-mi un clondir întreg. De două luni n-am mai  
pus alcool pe limbă. Mi-ai trimis un doctor care şi-a pus în gînd să ne 
facă pe toţi sfinţi!
Consfătuirea căpeteniilor răscoalei începu a doua zi de di -
mineaţă, cam pe la ceasul cînd soarele se ridică deasupra  
vîrfurilor drepte ale brazilor. Vreo treizeci de oameni înarma ţi  
cu puşti, pistoale, săbii şi cartuşe prinse în centuri, arşi de  
soare, şi cu o hotărîre rece în ochi, aveau să ia parte la discuţii. 
Ridicaseră armele, alegînd să moară, decît să mai îngăduie  
abuzurile şi minciunile turcilor, darnici în f ăg ăduieli deşarte.  
Liubibratic vorbi cel dintîi, făcînd un istoric al luptelor purtate de
insurgenţi. Enumera succesele dobîndite cu mari jertfe, dar şi  
 înfrîngerile. Aminti luptele inegale dintre insurgen ţii prost  
 înarmaţi, dar animaţi de voinţa de a învinge, şi trupele turceşti,  
tot mai numeroase. Nu uită să spună că oamenii săi, în număr  
de numai 300, fuseseră nevoiţi să abandoneze mai multe poziţii 
şi să se retragă la Krujeviţo, unde rezistaser ă o bucată de timp  
otomanilor comandaţi de Osman Paşa. În ciuda superiorităţii 
numerice a armatei sale, generalul turc nu reuşise să ia cu asalt  
fortul natural în care insurgenţii se retranşaseră. Alarmat de 
pierderile umane şi de epuizarea soldaţilor săi, îşi retr ăsese 
trupele spre Grab, dar pe parcurs căzuse într-o ambuscadă 
organizată de gruparea lui Peko Pavlovic. După o luptă corp la 
corp, batalioanele otomane înjumătăţite se refugiaseră spre  
Grab.
Căpeteniile îşi aruncară priviri întreb ătoare. Erau mira ţi de  
elogiile aduse de Liubibratic lui Peko Pavlovic, cînd era cunos-
cută marea lor rivalitate. Aveau de gînd să-şi întindă mîna?  

330
 

După ce luară cuvîntul şi alţi vorbitori, spre a raporta adu nării 

faptele lor de arme, se ridică Peko Pavlovic. Cu neobişnuită 
curtenie, sublinie că succesul grupării sale fusese uşurat de
dezorganizarea inamicului, slăbit după atacurile sale asupra 
poziţiilor apărate de Liubibratic. Dar după acest armisti ţiu  
verbal, Pavlovic reluă tema pe care o susţinea cu atîta înflă-
cărare, împotriva convingerilor camaradului său de arme Liu-
bibratic.
- Luptele purtate pînă în clipa de fa ţă au dovedit s ă sfor -
ţările noastre, oricît de mari, nu sunt îndestulătoare spre a  
 înfrînge puterea militară otomană. Avem nevoie de un sprijin  
activ din afară. Şi acest sprijin nu-l putem aştepta din partea
guvernelor Europei, care-si pierd vremea în negocieri făr ă de 
sfîrşit cu c ălăii popoarelor noastre, în vreme ce părinţii, fiii si  
fraţii noştri udă cu sîngele lor ţarina. Trebuie s ă avem ajutorul
Muntenegrului. Această ţară, pe care turcii nu au putut  
niciodată să o îngenunche, este în stare s ă arunce în balanţă  
greutatea armelor ei, astfel încît laolaltă să-i înfrîngem şi s ă-i 
izgonim pe islamici. Dacă unirea forţelor noastre militare cu ale 
muntenegrenilor va fi urmată şi de o unire politică, vom ivea 
dreptul să privim cu cea mai mare încredere viitorul.
Cîteva dintre c ăpeteniile prezente îşi f ăcur ă semn cu coa -
tele.
- Cîţi bani a primit Pavlovic de la austrieci ca să cînte unirea 
cu vecinii noştri din sud? şopti un bosniac b ărbos şi negru, ca  
un arap, la urechea vecinului său.
 Toţi cunoşteau sprijinul acordat de Austria Muntenegrului,  
spre a precumpăni influenţa cîstigată de ruş i în Serbia.
După ce Pavlovic îşi încheie tirada, Liubibratic ceru din nou 
cuvîntul. Cu mult tact, se declară de acord cu punctul de vedere 
al lui Pavlovic asupra necesităţii unui ajutor din afa ră, dar 
susţinu că acest ajutor numai Serbia îl putea da în c hip
dezinteresat.
- De sîrbi ne apropie năzuinţele noastre, suferinţele în durate
 în comun. Să nu uităm armele pe care Prinţul Milan ni le trimite  
cu atîta mărinimie, voluntarii sîrbi care sosesc neîntrerupt spre
a ne întări rîndurile...
„Omul ăsta primeşte desigur aur şi de la sîrbi, şi de la ruşi",  
 îşi ziceau partizanii lui Pavlovic.
Ceru apoi să vorbească Pilic. Cu glasul lui sacadat, aspru, 
necultivat, de ţăran muntean, îşi manifestă violent dezapro-
barea faţă de opinia lui Liubibratic, cît şi de aceea a lui Pavlovic.
- Ne batem ca s ă fim liberi în ţara noastră, stăpîni pe 

331
 

pămîntul nostru, ca să făurim viitorul după placul şi nevoile  

noastre. Nu vreau - şi sunt încredinţat c ă cei mai mulţi dintre
noi gîndesc la. fel - nu vreau, zic, să -înlocuiesc atîr-narea de turci
cu atîrnarea de alt popor, fie el rus sau german. Să păstrăm legături  
de prietenie, de bună vecinătate ş i cu Serbia, şi cu Muntenegrul,
să primim şi sprijinul ruşilor, şi al ro mânilor, şi al grecilor, dacă 
vor să ni-l dea fără să ne ceară nimic în schimb. Morţii noştri  
care şi-au dat viaţa pentru libertatea visată de atîtea secole, se 
vor răsuci în morminte dacă vom avea neghiobia să facem doar 
un schimb de stăpîni. Am zis!
Se aşeză pe locul s ău, mormăind în barbă cuvinte neînţe -
lese, pe care cei din jur le tălmăciră drept o înjur ătur ă.
Printre căpetenii se stîrni vrajba. Unii erau partizanii lui  
Pavlovic, alţii ai lui Liubibratic. Dar nici Pilic nu r ămase făr ă 
adepţi. Discuţiile se înfierbîntar ă. Furioşi, oamenii se împroş cau
cu înjurături şi se acuzau de trădare. Cîţiva dintre ei se  
 încăierară şi abia fură domoliţi.
Liubibratic era consternat de anarhia în care alunecaser ă 
dezbaterile menite să găsească o dezlegare a crizei. Ceru  
frenetic  se facă linişte, apoi vorbi despre marile puteri care
 propuneau încetarea ostilităţilor dintre creştini ş i turci în schimbul
lor acordând drepturi populaţiilor răsculate.
- Drepturi? Sub ocîrmuire turcă? Niciodată! zbier ă Pilic. Să 
se termine cu stăpînirea Sultanului! S ă sfărîmăm jugul tur cesc!
Nu există altă cale! Cei care gîndesc altfel sunt tr ădăto ri!
- Să nu o luăm nici aşa! se oţărî un muntean bolovănos, o 
barbă lungă de popă. Trebuie să ascultăm toate păre rile! De
asta ne-am întrunit! Nu spunem să rămînem mai departe  
sub turci! Doamne fereşte! Dar să auzim ce ni se propune!
- Cunoaştem ofertele consulilor, interveni Pavlovic cu
mînie. Sunt ieftine. Să şi le păstreze!
- Să nu închidem toate porţile! urlă Aleksa Petrovic, un  
bosniac uriaş, cu mîini bătătorite ş i mari ca nişte cazmale. Martor
mi-e Dumnezeu, am jertfit pentru lupta noastr ă doi feciori şi  
piciorul ăsta! rosti izbind cu palma o proteză de lemn. Mai am 
trei băieţi în viaţă. Sunt gata să-i văd şi pe ei murind cu arma în  
mînă pentru libertate. Dar pentru atîtea jertfe, vreau s ă ştiu  
dacă la capătul drumului ne aşteaptă izbăvirea. Nu vreau să 
piară întreaga suflare creştină de aici, ca mai tîrziu să-i ia locul  
păgânii şi veneticii.
- Eşti un laş! răcni Pilic.
- Am să te fac să-ţi înghiţi vorbele astea, nemernicule!  
zbieră Petrovic, scoţînd de la brîu un pistol încărcat, cu care-l

332
 

ţinti pe Pilic. .
Vecinii lui izbutiră să-l dezarmeze.
Liubibratic se avântă între cele două căpetenii învrăjbite.
- Bateţi-vă după adunare, în cuţite sau cu pistolul, dacă 
socotiţi că nu suntem îndeajuns de urgisiţi, pierzînd atî ţia oa -
meni în luptele cu duşmanul. Ucideţi-vă între voi! Daţi apă la 
moară turcului!
Spiritele luaseră foc. Înjurăturile, ameninţările, insultele  
curgeau gîrlă. Încrucişîndu-şi fatalist braţele, Liubibratic se uita 
posomorit la oamenii dezlănţuiţi. Adunarea se încheia jalnic. Nu 
numai că nu se luase nici o hotărîre, dar căpeteniile insurecţiei  
se arătau a fi mai divizate ca niciodată.
Posomorit, Pilic porni la drum către tabăra sa. Ciocnirea lui  
verbală cu Petrovic se încheiase fără vărsare de sînge. Liubi -
bratic şi partizanii săi izbutiser ă s ă-i convingă pe cei doi  
adversari că era în interesul revoluţiei să se împace. Pilic şi  
Petrovic îşi dăduseră mîna, fără să scoată o vorbă.
Pe drumul întoarcerii, în fapt de seară, Pilic si oamenii lui fur ă 
surprinşi de o patrulă turcă. În schimbul de focuri ce urmă, 
Vîlkovic căzu rănit. Din rîndul turcilor pierir ă doi oa meni. Lăsatul 
nopţii puse capăt luptei. Pilic şi tînărul Milic se retraseră la 
adăpostul întunericului, cărîndu-şi camaradul rănit pe o targă 
improvizată.
După o cursă istovitoare, printr-o ploaie rece, cernit ă zi şi 
noapte, ajunseră în preajma taberei. Oamenii îi primiră plini de  
curiozitate.
- Ce veşti aduceţi?
- Ce s-a discutat?
- Ruşii, marile puteri din Apus, au ieşit din amorţire?
- Cînd primim arme? Muniţiile sunt pe sfîrşite!
Pilic ridică mîna.
- Să ducem mai întîi pe omul ăsta la infirmerie. Pe urmă 
stăm de vorbă.
Oamenii luară targa pe care Vîlkovic agoniza şi se îndrep -
tară degrabă spre punctul de ajutor.
- Doctorul! Unde este doctorul? întrebă Pilic, după ce  
intră în adăpostul f ăurit din crengi împletite, în care r ăni ţii şi  
bolnavii erau orînduiţi pe aşternuturi de fîn, acoperite cu cergi  
şi cearşafuri curate.
Krilevic, felcerul, se ivi în grabă dintr-o încăpere alăturată, ce 
slujea drept sală de operaţii.
- Bine ai venit, şefule! îşi lăţi gura slugarnic. Mă bucur că te  
avem iarăşi printre noi. Ochiul stăpînului îngraş ă vaca!

333
 

- Lasă proverbele, felcerule!  Ocupă-te de Vîlkovic!. Unde e

doctorul?
Krilovic ridică smerit privirile spre cer:
- Dumnezeu să mai ştie!
Pilic se încruntă:
- Ce vrei să spui?
- Eh, cînd pisica nu-i acasă... Pilic îl înşfacă de reverul  
hainei:
- Ce mă tot prăjeşti la foc mic? Nu-mi plac vorbele cu
ascunzişuri!
Felcerul păru să-şi ia curajul în dinţi.
- Hai! Dă-i drumul! bolborosi Pilic.
- Sablic e la nevasta dumitale.
Felcerul văzu paloarea aşternută brusc pe chipul şefului s ău.
- Ce spui, mă? îl zgîlţîi Pilic.
- După plecarea dumitale...
- Ei?
- S-a dus în fiecare zi s-o vadă...
- Pe cine, mă? Pe Ana?
- Pe ea, şefule!
Pilic gemu ca o fiară rănită, îşi smulse pistolul de la briu şi, 
îmbrincindu-l pe Krilovic, porni în fugă spre bordeiul s ău. Îl
potopise o mîriie oarbă, iraţională. Căţeaua care-l făcuse de 
ruşine în faţa oamenilor trebuia pedepsită.
Uşa bordeiului era întredeschisă. O izbi cu piciorul cu atîta  
putere, încît o rupse din balamale. Deodată simţi   că îi îngheaţă 
sîngele în vine. Ana era întinsă pe pat, iar Sablic, era aplecat  
asupra ei. La intrarea intempestivă a lui Pilic, stu dentul întoarse
surprins capul.
- Cîine! scrîşni Pilic.
Pistolul lui scuipă foc. Trăsnit în coşul pieptului, S ablic
tresări, r ămase o clipă nemişcat, apoi se prăbuşi peste trupul  
Anei, care urlă strident.
- De ce l-ai omorît?
Femeia se trase de sub corpul inert al studentului şi coborî din pat. Se
uită nedumerită la propria ei cămaşă, înroşită în dreptul s ânilor
rotunzi şi tari de sîngele ţîşnit din rana lui Sablic. Cu ochii mări ţi  
de groază se uită la bărbatul ei care încremenise ţinînd în mîn ă  
pistolul încă fumegînd.
- De ce ai făcut asta? îngăimă Ana.
Buzele i se albiseră. Bărbia îi tremura . În clipa aceea era atît
de furioasă, încît Pilic fu ispitit să îngenunche şi s ă-şi în groape
capul în poalele ei.

334
 

- Cum ai putut să te culci cu el? bîigui înfiorat.

Pe chipul femeii se ivi o expresie de stupoare. După cîte va
clipe, izbuti să rostească:
- Să mă culc cu el? Eşti nebun? Îmi d ădea îngrijiri. După 
plecarea ta am leşinat. . . Era să mor . . . Sablic a venit. . . M-a  
cercetat. . . Mi-a spus să nu mă sperii.. . Mi-a zîmbit blînd-. „Eşti  
 însărcinată, mi-a zis. Ce-are s ă se bucure şeful nostru c ând are
să se-întoarcă ..." Da, da, m-a îngrijit Sablic... Şi tu . . şi tu l-ai ucis
. , . De ce l-ai ucis? De ce? "
*
**
Cînd ieşi din geamie, Pertevale, bătrîna sultană valide, clipi
des spre a-şi desprinde ochii cu lumina atît de vie ş i de pu-
ternică de afară, după penumbra catifelată din interiorul cl ădirii.  
În aceeaşi clipă fu asurzită de ovaţiile unor oameni bulu ciţi de o 
parte şi de alta a intrării edificiului religios. Deşi ima ginea
formată treptat pe retina ei era tulburat ă, de mici puncte  
luminoase, mişcătoare, ca nişte musculiţe de aur, ştia că mul-
ţimea adunată spre a o saluta cuprindea mai ales cerşetori, vă-
duve sărace, orfani famelici şi tot felul de dezmoşteni ţi ai  
soartei. Acum aşteptau să fie miluiţi cu cîteva monede mărunte.
Bătrîna sultană-mamă se opri pe ultima treaptă de jos şi
întinse mîna spre singura ei însoţitoare, o sclavă nubiană, bătrînă şi ea  
ca timpul, care scoase de sub pulpana veşmîntului negru, lung
şi amplu, o pungă pîntecoasă plină de băncuţe lucitoare.
Pertevale îşi înfipse degetele în grămada de mărun ţiş şi scoase 
dinăuntru un pumn de piese pe care le distribui f ăr ă grab ă 
nevolnicilor îmbulziţi în faţa ei. Erau acolo şi b ătrîni, şi ologi, şi  
ciungi, şi eczematoşi cu r ăni deschise, purulente, şi cre tini, şi
babe cocoşate, strîmbe, uitate de Dumnezeu şi de diavoli, şi
copii scrofuloşi, guşaţi, ori cu ochii mîncaţi de boli, şi prostituate
hidoase şi îmbătrînite, şi ţărani nevoiaşi pripăşiţi prin labirintul
stradelelor mizere din cartierele deocheate ale
Constantinopolelui, şi invalizi de război daţi uitării de mai-marii 
zilei. Cînd îşi împărţea obolul, Pertevale atingea mîini murdare 
şi mîini diforme, m îini mutilate şi mîini roase de ulceraţii. Dar nu 
 încerca un simţămînt de scîrbă şi nici nu se temea de con -
taminare, fiindcă era fatalistă, fiincă socotea drumul vieţii  
dinainte trasat de o putere divină, în fa ţa căreia şi cerşetorii, şi  
 împăraţii sunt egali.
Pertevale,  înainte de a deveni sultană,  fusese spălătoreasă. 
Dar o spălătoreasă atît de seducătoare, încît sultanul Mahmud o 
alesese dintr-o mie de candidate, toate frumoase, spre a şi-o

335
 

face soţie. Dacă Allah i-ar fi ocîrmuit altfel destinul, Pertevale ar fi

 îmbătrînit săracă si părăsită, iar după o existenţă tristă, sordidă,  
ar fi murit într-o bujdură de la periferiile ca pitalei.
Sărăcimea oraşului o diviniza, fiindcă era milostivă şi dădea
tuturor cîte puţin din fondurile ei personale, pe care nu le  
cheltuia spre a-şi ridica palate, ci pentru a dura lăcaşuri de 
rugăciune şi fîntîni publice.
Pertevale era înzestrată cu un simţ al măsurii, cu o în ţe -
lepciune nativă, dar mai ales cu o însuşire foarte preţioasă:
previziunea. Poate că vîrsta, experienţa o ajutaseră să pătrundă 
- graţie meditaţiilor adînci - taine pe care tinerii nu au timpul şi  
nici preocuparea s ă le dezlege. Deşi existenţa ei se dep ăna în  
izolarea aurită a haremului imperial, nu se rupsese de realităţile 
cotidiene. Dificultăţile întîmpinate de tara ei o îngrijorau  
profund. Le cunoştea prin intermediul oamenilor de încredere
din preajmă, cît şi din spusele fiului ei, sultanul. Acesta le 
minimaliza însă importanţa, căci preocupările lui erau legate
doar de satisfacerea propriilor sale plăceri. După ce goli de  
băncuţe săculeţul pregătit de bătrîna scla vă, sultana valide se 
 îndreptă spre cupeul negru, modest, tras de doi cai şi condus  
de un singur vizitiu, care o aştepta în stradă. Puzderia de 
nevoiaşi îi deschidea cu grăbire drum, plo conindu-se şi
binecuvîntînd-o. Pertevale le răspundea fluturîndu-si mîna mică 
si slabă.
Echipajul străbătu în trap domol drumul pînă la palat, fiindcă 
sultanei valide nu-i plăcea iuţeala. „Am să ajung moartea din
urmă şi fără să alerg cu limba scoasă!"
Pertevale era gînditoare. În răcoarea populată de umbre a 
geamiei, stătuse de vorbă, în şoaptă, cu un bătrîn hoge, care o 
ţinea la curent cu starea de spirit a constantinopolitanilor. Hogea
avea la rîndul său informatori recrutaţi din rîndul b ăr bierilor
specializaţi în operaţia circumciziunii. Umblînd din casă în cas ă,  
spre a îndeplini ritualul religios legat de trecerea copilandrilor în
rîndul bărbaţilor, auzeau tot felul de zvonuri şi de vorbe acide, 
care oglindeau nemulţumirea constantinopolitanilor exaspera ţi  
de eşecurile repetate ale cercurilor con ducătoare ale statului 
atît în treburile dinl ăuntru, cît şi în cele din afar ă. La mizeria  
populaţiei satelor şi a oraşelor se adăugau lipsurile îndurate de
funcţionarii publici şi de militarii care-si primeau cu mari  
 întîrzieri drepturile b ăneşti, precum şi în ăbuş ir ea aspiraţiilor 
spre o viaţă mai bună a tineretului din scoli. Aceste mari  
greutăţi generau o stare de efervescenţă primej dioasă, capabilă 
să răbufnească luînd forme violente.

336
 

Pertevale era hotărîtă să vorbească fiului ei, sultanul, des -

pre trista stare de lucruri, deşi îi cunoştea nep ăsarea. Cînd 
ajunse la palat, se îndreptă spre apartamentul imperial. Şam-
belanul de serviciu o informă că Înălţimea-Sa se afla în sala de 
consiliu. Prezida o şedinţă a cabinetului ministerial.
- Dacă Graţia Voastră va binevoi să vină mai tîrziu . . .
Cu un gest sec, Pertevale îl împinse la o parte şi intr ă în 
apartamentul feciorului ei. Şambelanul suspină, dar se supuse.
Ştia, sultana valide insipra frică însuşi padişahului. Bâtrîna
străbătu cîteva încăperi şi se opri într-un salon mobilat în stil  
chinezesc. De dincolo de uşile închise din celălalt cap ăt al sa-
lonului r ăzbătea zgomotul de voci. Sultana valide trase pînă în  
dreptul uşii un scaun de abanos încrustat cu fildeş, pe care se
aşeză, lipind urechea de tăblia pictată cu fluturi exotici.  
Recunoscu glasul răguşit al primului ministru Nedim Paşa.
- Înţeleg indignarea Înălţimii-Voastre, dar în ciuda înt ăririlor
trimise, forţele noastre de represiune, deşi înregistrează 
succese notabile, nu reuşesc să sfărîme rebeliunea. Dacă in -
surgenţii n-ar primi arme din Serbia şi din Muntenegru, de mult  
i-am fi zdrobit. Pot totuşi să asigur pe Înălţimea-Voastră că  
eforturile trupelor noastre nu vor rămîne la infinit sterile . . .
- Nu-mi bate cîmpii, ministrule, despre viitoarele noastre succese.
Restrînge-te la înfrîngerile de pînă acum. Ce fac generalii? Am primit
ieri un raport. Cică Osman Paşa ar fi operat o retragere
strategică: Nu-mi ceri, Nedim Pişa, să-l şi decorez, fiindcă a 
scăpat fără să cadă prizonier?
- Înălţimea-Voastră, Osman Pasa a cucerit totuşi fortul  
Grab.
- Baliverne, ministrule! A pierdut o jumătate de ţară şi a  
cucerit un fort. Ar merita să-l destitui. Sever Paşa, ce se
 întîmplă acolo? Mă tem c ă va trebui să cădem la tranzacţie cu 
ţărănoii aceia care ne ţin în şah trupele. Oh, puternice Allah, de  
ce ne-ai hărăzit atîtea umilinţe? Puterea otomană a cucerit  
odinioară jumătate din Europa; azi nu poate răpune o mînă de 
barbari slavi. Mai mare ruşinea! . . . Server Paşa, te-am numit
comisarul meu special în Bosnia şi Herţegovina, ca să studiezi şi 
să-mi raportezi revendicările rebelilor. Con sulii desemnaţi a 
face pe intermediarii între dumneata şi zdernţăroşii puşi pe rele 
n-au obţinut încă nici un fel de date? Au stîrnit atîta tapaj ...
O tuse bruscă, prelungită îi curmă vorbele. Sultanei valid ă i
se strînse inima. Fiul ei suferea, îl îmbolnăveau de nervi  
nenorociţii de ghiauri. Tusea lui Abdul Aziz se domoli treptat.
După ce-şi regăsi suflul, padişahul reluă:

337
 

- Au făcut atîta tapaj în legătură cu misiunea lor de pa -

cificare, încît mi-am închipuit că pînă acum au ajuns la un limbaj 
comun cu insurgenţii . . .
Glasul lui Server Paşa vădi o notă de amărăciune:
- Rebelii nici nu se gîndesc s ă stea de vorbă cu consulii. 
Unele căpetenii, dezavuate de ceilalţi lideri ai r ăscoalei,  
au formulat cîteva revendicări minimale.
- Ce vor?
- Întîi: creştinilor din Bosnia si Herţegovina să li se  
asigure deplina libertate religioasă şi dreptul de a fi martori în  
 justiţie pe picior de egalitate cu musulmanii.
- Asta le putem acorda.. Altceva?
- Al doilea: să le fie îngăduit a-şi constitui o mili ţie proprie.
- Absurd, Server Paşa! Absurd. Asta înseamnă stat în stat. Mai  
departe?
- Al treilea: impozitele lor să fie plafonate. Autorităţile s ă 
nu le mai sporească arbitrar.
- Dacă am accepta aceste revendicări, suntem siguri că  
rebelii vor depune imediat armele? întreb ă sultanul  
exasperat.
- Nu suntem siguri, Înălţimea-Ta, replică Server Paşa.
- Atunci ce facem? Eternizăm o răscoală de care profită 
numai ruşii şi austriecii? strigă Abdul Aziz.
Glasul ministrului de Afaceri Str ăine, Rasid Paşa, int erveni
domol:
- Îmi permit-să supun din nou Înălţimii-Voastre sugestiile 
ambasadorului Marii Britanii.
- Am nevoie de soluţii, nu de sugestii! tună sultanul.  
Sunt sătul de sfaturi!
- Într-un fel, sugestia lui Sir  Henry Elliot echivalază cu o soluţie. 
Ce-i drept, provizorie.
- Ştiu ce vrea. Să angajez discuţii cu rebelii, ca să dovedesc
Europei  buna mea credinţă. Să cîstig timp spre a zdrobi  
răscoala.
- Exact, Înălţimea-Voastră. Marea Britanie nu va îngădui 
marilor puteri să intervină militar, atîta vreme cît se vor purta  
discuţii între noi şi insurgenţi. Nu cred că în momentul de fa ţă 
există o formulă mai bună.
Replica sultanului se lăsă aşteptată. Pertevale se întreba  
emoţionată la ce expedient se va opri fiul ei.
- Să discutăm cu zdrenţăroşii? Ar însemna să mă umilesc! 
Să umilesc Turcia şi pe turci! Nu, nu pot! Armele s ă hotărască!
Atunci se făcu auzit glasul cavernos al ministrului de Fi-

338
 

nanţe, Yusuf Paşa:

- Înălţimea-Voastră, mă tem că va trebui să acceptăm for-
mula negocierilor. Cel puţin de ochii lumii. Avem nevoie de 
sprijinul guvernului britanic şi al opiniei publice engleze. Şi asta
cît mai repede!
- De ce atîta grabă?
- Imperiul se află în pragul bancrutei, Înălţimea-Voastră. 
 Tezaurul statului este gol. Nu mai suntem în stare să plătim  
anuităţile la împrumuturile externe.
- Cum s-ar spune, mă puneţi cu spatele la zid, gemu sul-
tanul.
- Nu avem de ales, Înălţimea-Voastră.
Urmă iarăşi o pauză lungă, apăsătoare. Pertevale îşi simţi 
palmele umede. Tîmplele o dureau. „Bietul meu băiat! şopti.  
Bietul meu băiat!"
Vocea sultanului se auzi ca un murmur obosit:
- Bine! Ministrul de Justiţie să întocmească proiectul  
unui irade şi să mi-l supună spre aprobare. Akif Paşa, acordă 
zdrenţăroşilor mai mult chiar decît cer. Dar s ă strecori cîteva  
chichiţe în stare să blocheze la nevoie negocierile. Voi sorbi  
cupa pînă la fund, deşi băutura e tare amară! .. .
În clipa aceea răsunară vorbele lui Husein-Avni Paşa, mi-
nistrul de Război. Tonul lui era ciudat. Părea vag ironic:
- Înălţimea-Voastră, cupa aceasta cu venin ar putea să nu 
atingă augustele voastre buze, dacă Înălţimea-Voastră ar 
binevoi să ne avanseze din caseta imperială două sute de mi -
lioane. Cu aceşti bani am plăti lefurile militarilor, am achi ziţiona 
cel mai modern armament şi am plăti anuităţile restante. Daţi-
ne două sute de milioane, Înălţimea-Voastră, şi garantez cu
capul înăbuşir ea răscoalei ghiaurilor în mai puţin de două luni.
Pertevale simţi că inima începe să-i bată foarte tare. Criza  
pe care o prevăzuse de mult se apropia cu paşi repezi. Dacă 
ministrul de Război îndrăznea să facă apel la caseta personală a 
sultanului, însemna că rana ajunsese la os.
Se aşternu din nou o lungă tăcere, ca şi cînd vorbele lui  
Husein-Avni ar fi avut proprietatea să îngheţe buzele t uturor 
membrilor cabinetului.
Deodată Abdul Aziz replică într-un fel de bolboroseal ă 
aproape ininteligibilă. Îl înăbuşea indignarea:
- Te-ai gîndit temeinic, Husein-Avni Paşa, înainte de a
formula cererea? Caseta mea particulară nu este tezaur public.
- Înălţimea-Voastră, stărui ministrul de Război, este vor ba
numai de un împrumut. . .

339
 

- Nimic! Nimic! Nimic! Nu dau nici un ban! strigă  

deodată sultanul. Nu sunteţi în stare să administraţi fondurile  
publice şi apelaţi la economiile mele? La averea mea perso-
nală? Este o cutezanţă prea mare, Husein-Avni! Caută altă 
soluţie! Spune-i ministrului de Finanţe să-şi pună capul la  
bătaie şi să scoată bani din piatră seacă! D-aia l-am însărcinat 
 în fruntea departamentului! Dacă este incapabil să-si  
 îndeplinească sarcinile, demite-l, Nedim Paşa! Eu nu dau nici un
piastru! Acoperiţi deficitul bugetar cum veţi şti! Vindeţi-v ă pe 
voi! Poate aşa veţi procura ceva bani. Sunteţi însă atît de 
limitaţi, încît mă îndoiesc foarte că veţi găsi vreun amator să vă 
cumpere! Şi cu asta am încheiat şedinţa!
Se auzi zgomot de scaune mişcate din loc. Peste cîteva
clipe, Abdul Aziz intr ă singur în salonul chinezesc. Emoţionat ă,  
sultana valide îi ieşi în întîmpinare.
- Băiatul meu, te-au supărat miniştrii!
- Atîta neobrăzare n-am mai pomenit! bombăni padişahul, 
ştergîndu-şi cu batista sudoarea de pe frunte. Au ajuns să-mi  
cerşească banii! Nu mai lipseşte mult ca să iasă pe stradă,  
cu mîna întinsă, după pomană! Ce timpuri! Ce oameni!
exclamă cu dispreţ.
Pertevale se apropiere fiul ei şi îi mîngîie obrazul buhăit. „Cît eşti
de frumos!" reflectă îndurerată. Adăugă apoi cu glas tare:
- Poate că ar fi bine totuşi să le dai o mînă de ajutor.
Abdul Aziz se trase cu un pas înapoi şi o privi de sus pîn ă jos,
ca şi cînd atunci ar fi văzut-o pentru prima oară.
- Tu, mamă, îmi vorbeşti aşa? Vrei să văd şi în tine un 
duşman?
- Imperiul e în greu impas, fiule!
- Pentru ce am miniştri? Dacă ar fi trăit azi Baiazid, 
Mehmed al II-lea sau Soliman cel Mare, ar fi tras în ţeapă pe toţi  
vizirii mei! Ah, pe ce mîini a încăput imperiul!
- Aş vrea să-ţi spun doar. . .
- Destul! strigă Abdul Aziz. Nu-mi place să fiu dăscălit.
- De ce nu vrei să stai cu mine de vorbă, aşa, ca odini-
oară . . .
- Ce să vorbim? Mi-ai cerut bani pentru construcţia unei  
geamii. Ţi i-am dat. Nu ţi-e de ajuns?
- Abdul. . .
- Iartă-mă! Trebuie să te las. Mă aşteaptă Mihri. Ştii  
bine că e însărcinată, că nu poate suporta absenţa mea.
Pertevale clătină din cap cu amărăciune.
- Ştiu, Abdul. Ştiu. Mă tem că fructul trupului ei are să- ţi  

340
 

aducă numai nenorociri.

Abdul Aziz o privi cu enervare:
- Fiul meu şi al lui Mihri să-mi aducă nenorociri? Nu ştii ce  
vorbeşti! Ţi-ai pierdut minţile! În sfîrşit, altă dată o să stăm 
mai mult de vorbă. Acum n-am timp.
Se îndepărtă brusc de maică-sa, lăsînd-o singură în mijlocul
salonului chinezesc. Pertevale stătea cu capul plecat, cu mîinile 
 împreunate, întruchipînd jalea. În ambianţa aceea somptuoasă, 
atitudinea ei era cel puţin insolită. Dup ă ce sul tanul părăsi 
 încăperea, Pertevale rosti cu durere:
- Urmează-ţi destinul, Abdul! Aşa ţi-a fost scris! Să te  
nenoroceşti singur!
Cînd coborî scara de marmoră  a marelui hol de la intrare,
drumul său spre Mihri, padisahul zări l îngă o uşă pe fiul său 
 Yusuf Izedin efendi, comandantul gărzii imperiale. Deşi acesta
 împlinise 18 ani, prinţul manifesta o precoce tendinţă spre 
 îngrăşare. Purta uniforma de gală şi toate decoraţiile, aşa cum 
impune protocolul înalţilor demnitari chemaţi în au -
dienţă.
Abdul Aziz se uită mirat la fiul său, apoi îşi aminti că el însuşi
 îl convocase spre a-l săpuni. Îl apostrofă cu severitate,:
- Yusuf, iar ai început să-ţi faci de cap! Mi s-a raportat că te
desfrînezi laolaltă cu cîţiva derbedei. Că joci cărţi pe sume
uriaşe!
- Eu? Joc cărţi? se înroşi tînărul prin ţ. Înălţimea-Voastră a 
fost greşit informată.
- Ascultă, Yusuf, nu încerca s ă mă prosteşti! Cumnaţii  
lui Abdul Hamid te-au uşurat de 800.000 de piaştri. Cu der-
bedeii ăştia ţi-ai găsit să te înhăitezi? Mahmud Darnad şi Nuri  
Damad sunt nişte trişori. Am s ă vă pedepsesc pe toţi trei. Pe 
Mahmud şi pe Nuri cu arest la domiciliu, iar pe tine cu t ăierea  
fondurilor băneşti pe termen de trei luni . Iar dacă nu te vei
cuminţi, voi şti să aplic măsuri şi mai aspre.  Să nu zici că nu ţe-
am prevenit!
Prinţul Yusuf se făcuse pămîntiu.
Sultanul vru să mai spună ceva, dar îl încolţiră alte gînduri. 
Îşi puse mîinile la spate şi plecă bodogănind. Ieşi din  palat,
traversă grădina de trandafiri şi se indrcptă spre  pavilionul soţiei 
sale favorite. Mergea tot mai grăbit. Ajunse aproape în fugă la 
uşa de mahon încrustat cu aur a fermec ătorului edificiu durat
pentru Mihri. Soţia lui favorită nu mai suporta compania 
celorlalte femei din harem. Pavilionul, o bijuterie arhitectonic ă 
 în stil persan, clădită din marmoră, lemn de cedru, onix şi  

341
 

malahit, adăpostea mobile placate cu aur şi încrustate cu pietre  

semipreţioase, covoare inestimabile şi obiecte de artă aduse din
China şi din Japonia. Nimic nu i se părea îndeajuns de bun şi de 
scump pentru Mihri. Pertevale era foarte amărît ă de  
ascendentul cîştigat de scla va cir caziană asupra fiului ei. Abdul 
Aziz ar fi putut avea pe cele mai frumoase femei din cuprinsul
imperiului. Nu exista turc care n-ar fi fost fericit s ă-i d ăruiasc ă 
pe oricare dintre fiicele sale. Dar sultanul avea ochi numai
pentru Mihri, singura în stare să-i înfierbînte simţurile. “Ce
farmece folosise fiinţa aceasta blestemată spre a-i subjuga 
fiul?” se întreba Pertevale. Mobilizase pe cele mai pricepute
vrăjitoare din Constantinopole spre a combina filtre capabile a-l elibera
pe sultan din pînza de păianjen ţesută cu abilitate în jurul lui de  
perfida circaziană.
Într-o vreme, Pertevale se gîndise să încheie o alianţă cu
Mihri. Aceasta se întîmplase pe vremuri, cînd circaziana începea să se 
afirme în harem drept o  foarte serioasă candidată la rolul de
favorita a sultanului. Mihri acceptase cu ostentativă recunoştinţă sprijinul  
sultanei valide dar după ce izbutise să provoace o fixaţie a 
padişahului asupra ei, manifestase tendinţa de a se elibera de  
sub tutela pe care bătrîna sultană valide îşi închipuise că şi-o va  
impune fără osteneală.
Cînd Pertevale îşi dăduse seama că se făcuse - fără voia ei -
instrumentul ascensiunii circazienei, fusese cuprinsă de furii . Între
cele două femei se angajase o luptă surdă pentru cîştigarea  
unei influenţe exclusive asupra sultanului. Pertevale se bizuia
pe puterea dragostei filiale a lui Abdu l- Aziz, care i se arătase 
 întotdeauna supus, devotat şi extrem de afectuos. Mihri
aruncase în bătălie toate farmecele ei. Cu talent inimitabil, îl  
prinsese pe sultan în mreje. Totdeodată, îl în străinase treptat 
de Pertevale.
Sultana valide nu concepuse la început să-şi recunoască 
 înfrîngerea, socotind preferinţa acordată de Abdul Aziz circa-
zienei drept un capriciu trecător. Dar cînd îşi d ăduse seama c ă 
în ochii fiului s ău nu mai era decît o tolerată, se resemnase s ă  
intre în umbră, deşi nu încetase s ă ţeas ă intrigi împotriva  
parvenitei.
Sultanul intră în apartamentul favoritei, emoţionat ş i în-
fierbântat la culme. În prezenţa ei uita că este bătrîn, că trupul i se  
deformase, că sufletul îi era uscat, că îşi pierduse entu ziasmul,
iluziile. Se simţea iarăşi tînăr şi uimitor de viril.
Ajuns în prezenţa circazienei - întinsă molatic pe o sofa  
acoperită cu perne de mătase - îi luă mîna într-a lui şi se 

342
 

prosternă lăsîndu-se într-un genunchi pe covorul de Smirna. Îi

 îmbrăţişa apoi cu priviri lacome formele armonioase.
- Azi de dimineaţă, Mihri, am plătit arhitectului înc ă  
zece milioane de piaştri. Ştii la cît se ridică pîn ă acum valoarea  
lucrărilor viitorului tău palat? La cinci sute de milioane de  
piaştri. Aproape cît toate cheltuielile de război ale imperiului.
Mihri îl privi şăgalnic pe sub genele-i lungi, arcuite.
- Nu merit oare, scumpul meu Abdul?
- Am achitat şi diadema cu diamante montată de Van 
Groot la Amsterdam. M-a costat, cu toate cheltuielile, 20 de
milioane de franci francezi. Ţi le-am cumpărat ca să-ţi fac  
plăcere, deşi mie nu-mi plac.
- De ce? clipi ea cochet.
- Fiindcă pălesc pe lîngă strălucirea ochilor tăi. Sultanul se  
plecă extatic asupra gurii parfumate a circazienei. Mîna ei fină,  
cu degete lungi şi subţiri, îl cuprinse pe dup ă grumaz, gîdilîndu-i  
ceafa. Pe Abdul Aziz îl străbătu un fior de voluptate atît de  
intens, încît simţi c ă vintrele îi iau foc. Gemînd, se pr ăv ăli la  
picioarele sclavei.
- Iubita mea! . . . Lumina ochilor mei! . . . Viaţa mea! . . .
*
**
La Paris ploua . . .
O ploaie de toamnă urîtă şi tristă făcea ca „Oraşul Lumi nă" să 
pară mohorît, cenuşiu, funebru.
Bancherul Edouard Dervieu ieşi din clădirea Băncii „Creditul
Funciar", iar după ce îşi aruncă privirile asupra cerului  
plumburiu peste care înserarea îşi l ăsa umbrele cernite, îşi ri -
dică înfiorat de frig gulerul pardesiului, apoi se urcă în  cupeul
oprit la marginea trotuarului. Era tot atît de posomorit ca şi
vremea.
- La locuinţa domnului de Lesseps! porunci vizitiului.
Se auzi o şfichiuitură de bici vînturat prin aer, blînd îndemn  
auditiv pentru caii obosiţi de cursele lungi din acea după-
amiază. Echipajul se urni, stîrnind apa mocirloasă de pe stradă.
Bancherul se adînci în pernele banchetei şi îşi petrecu mîna peste
faţă, într-un gest care-i exterioriza epuizarea. La ,,Creditul
Funciar" întîmpinase un refuz politicos, dar categoric.
Cînd sosise la Paris, venind de la Cairo, fusese animat de cel mai viu
optimism. În urma unor lungi discuţii, obţinuse de la Kedivul  
Ismael al Egiptului o opţiune prin care acesta îl autoriza s ă 
negocieze pe piaţa franceză vînzarea unui stoc de 177.000 de
acţiuni ale Companiei Canalului de Suez. Nu-şi închipuise,  

343
 

desigur, că va reuşi să-şi procure fără eforturi cele   92 de

miloane de franci francezi, pretinşi de Ismael în schimbul
pachetului său de acţiuni. Dar nici nu bănuise că banche rii
parizieni se vor arăta atît de refractari achizi ţion ării aces tui
stoc, care ar permite Franţei să obţină în mod practic controlul
asupra Canalului de Suez. Amărît, făcea reflecţii acide asupra 
mînuitorilor aurului, închista ţi, mediocri, lipsi ţi de imaginaţie, de 
previziune. „Nu au simţul perspectivei! Nu sunt în stare să vadă 
decît pînă în vîrful nasului! Ratez cea mai uriaşă afacere a  
secolului din cauza lipsei de înţelegere a unor imbecili cu  
pretenţii de experimentaţi financiari!"
Era atît de cufundat în gînduri încît nici nu b ăg ă de seamă 
cînd cupeul se opri în faţa casei prietenului s ău, Monsieur  
Ferdinand de Lesseps. Abia după ce vizitiul coborî de pe ca pră 
şi deschise portiera, Dervieu exclamă trezit parcă din vis:
- Ha!? Ce s-a întîmplat?
În clipa aceea văzu faţada locuinţei lui Lesseps, luminată de 
un felinar ofticos.
- Da, am ajuns! rosti automat, pentru sine.
Coborî din cupeu, străbătu trotuarul lăcuit de ploaie şi, după 
ce îşi lăsă gulerul de la pardesiu, izbi cu ciocanul agăţat în uşa  
de la intrare. Îi deschise un servitor, care-l conduse ceremonios la
stăpînul casei.
Monsieur Ferdinand de Lesseps purta o cochetă haină de  
casă din catifea de mătase. Era înalt, subţire şi avea părul  
argintiu, întreaga lui persoană emana un aer de eleganţă.
- Ei, ce-ai făcut? întrebă nerăbdătoare gazda.
- Nimic! replică descurajat vizitatorul. Le-am explicat că o  
asemenea ocazie nu se iveşte de două ori. În loc să profite  de
faptul că Kedivul este strîns cu uşa de creditori şi că trebuie să 
realizeze pînă la l decembrie anul acesta suma de 92 milioane  
franci, se pierd în discuţii sterile. Directorul „Cre ditului Funciar"
mi-a declarat ritos că nu poate  lua nici o hotărîre înainte de a 
studia, printr-o comisie trimisă la faţa locului, rentabilitatea
canalului. Auzi absurditate! Opţiunea mea expiră peste o 
săptămînă. Iar bancherii francezi reflectează asupra expedierii  
unor experţi la Cairo. Numai dusul implică o călătorie de peste  
zece zile.
- Oamenii aceştia sunt orbi sau cretini? exclamă Lesseps.
- Varianta a doua este mai valabilă. Dragul meu Ferdinand,
eu personal sunt la capătul resurselor. Socotesc c ă este cazul  
să te adresezi personal lui Decazes. Încearcă să obţii 
sprijinul guvernului. Dacă pierdem acţiunile Kedivului, pierdem

344
 

controlul asupra Canalului de Suez. Cu Ismael ne putem

acomoda. Cine ştie însă cum se va comporta viitorul stăpîn al 
pachetului de acţiuni?
- Eduard, mă linişteşte oarecum faptul că 92 de milioane nu  
pot fi procurate peste noapte: Nu ştiu ce grup financiar ar fi
destul de puternic spre a debursa această sumă. La noi, în 
Franţa, nu prea văd . . .
- De acord! Dar în lumea asta mai sunt şi ruşi, şi germani,
şi englezi, şi americani. . .
Lesseps clătină din cap cu îndoială.
- Nu-i văd pe ruşi încercînd să pună piciorul în Africa.  
Interesele lor sunt legate de Asia. Nemţii au privirile îndrep tate
spre vest. Englezii au fost întotdeauna ostili construirii canalului. I-au
contestat utilitatea.
- Nu-i socotesc atît de prosti, Ferdinand, încît acum, în ceasul al
doisprezecelea, s ă nu-şi dea seama de însemnătatea canalului. 
 Trebuie să te duci chiar acum la Decazes!
Lesseps se uită la întunericul de afară.
- La ora aceasta nu mai e nimeni la minister, Edouard.
- Cine îţi vorbeşte de minister? Du-te la el acasă. Nu înţelegi 
că nu este nici un moment de pierdut?
Stingherit, Lesseps se scarpină în creştet.
- Nu sunt în relaţii atît de amicale cu Decazes, încît s ă-i fac 
o vizită neanunţată. Este totuşi ministrul de Externe al Franţei.
- Ei şi? Va înţelege că protocolul poate fi neglijat, cînd  
interesele superioare ale statului sunt în joc.
- Bine. Mă duc la Decazes, acceptă gazda. Îşi sună servitorul:
Firmin, pregăteste-mi redingote neagr ă!
Ducele Decazes se uită lung la oaspetele său, inginerul  
Ferdinand de Lesseps. Îşi scutură nedumerit capul, apoi îşi  
aprinse ţigara de foi la flăcăruia uneia din luminările înfipte în 
sfeşnicul cu multiple braţe de pe masa de lucru.
- Am reţinut argumentele dumneavoastră, domnule 
de Lesseps, asupra necesităţii achiziţionării de către Franţa a  
acţiunilor deţinute actualmente de Kediv. Sunt gata s ă intervin  
pe lîngă „Creditul Funciar" spre a obţine fondurile necesare. M ă 
reţine însă de la o acţiune energică aspectul poli tic al
chestiunii şi în special eventualele complicaţii pe t ărîm inter -
naţional.
- Nu văd, domnule ministru, ce complicaţii s-ar putea 
naşte.
- Răscumpărarea acţiunilor Kedivului de către un grup  
parizian ar transforma Compania Canalului de Suez într-o

345
 

 întreprindere în exclusivitate francez ă. În drept, nici un text nu

se opune încheierii cu succes a unei operaţiuni de-acest fel.  
Sunteţi însă sigur că Marea Britanie nu va ridica obiecţii? Şti ţi  
prea bine, domnule de Lesseps, că cine stăpîneşte Suez ul,
stăpîneşte drumul spre Indii. Mă îndoiesc că în aceste condi ţii 
englezii vor accepta să lase canalul pe mîini străine. Trebuie să 
găsim o formulă acceptabilă şi pentru noi, şi pentru cabi netul
de la Saint James.
Decazes îşi ridică de pe nas ochelarii şi începu s ă şteargă 
laborios cu batista lentilele groase, ca şi cînd ar fi aşteptat ca
migăloasa operaţie să-i sugereze o idee salvatoare.
Lesseps se agită nerăbdător pe scaunul său. Îş i pipăi butonii 
de la manşete şi îşi netezi cravata cu plastron.
- Nu cred că scrupulele dumneavoastră, domnule ministru,
ar trebui să vă împiedice a profita de oportunitatea oferita
Franţei.
- Ba da, ba da, stimate domnule de Lesseps. Să nu uităm că 
Anglia ne-a sprijinit în mod hotărîtor în cursul recentei crize  
franco-germane. Şi n-ar fi exclus să mai avem nevoie de 
sprijinul ei. Bismarck e cu ochii pe noi, domnule de Lesseps.
Abia aşteaptă să săvîrşim o greşeală tactică spre a profita de
ea, folosind-o în defavoarea noastră. Nu, nu! Nu ne putem 
 îngădui luxul de a rămîne izolaţi într-o Europă dominată de cel 
de-al doilea Reich.
- Atunci, ce soluţii preconizaţi, domnule ministru?
- Va trebui să luăm contact cu lordul Derby. Îl vom informa
asupra intenţiei noastre de a cumpăra acţiunile Kedivului. Dacă 
nu va ridica obiecţiuni, voi face demersul cerut de dumneata pe
lîngă „Creditul Funciar". În eventualitatea că îşi vor exprima 
dorinţa să participe la această operaţie, îl voi ruga pe lordul  
Derby să ne facă propuneri în acest sens. Le voi discuta cu  
reprezentanţii Angliei. ..
Lesseps părăsi indispus locuinţa ducelui Decazes. În aceeaşi
seară se prezentă la domiciliul lui Dervieu de pe bule vardul
Saint-Germain. Bancherul ocupa un apartament rezidenţial la 
primul etaj al unui imobil de raport. Lesseps intr ă tulburat la  
prietenul său.
- Decazes e un catîr! Îi repetă argumentele ministrului de 
Externe. Dervieu oftă adînc:
- Prostia se plăteşte, Ferdinand! Franţa pierde o poziţie 
nesperat de puternică în nord-estul Africii. Dacă am fi socotit 
necesar, am fi putut gîtui căile de comunica ţie ale Europei cu  
Asia.

346
 

- Vezi departe, Edouard!

- Sunt unul dintre puţinii bancheri care cântăresc şi as -
pectele politice ale marilor afaceri. Din nefericire, r ămîn un 
neînţeles.
- Eu te-am înţeles, Edouard.
- Ştiu. Dacă ai avea 92 milioane, mi le-ai avansa ca să 
perfectez tranzacţia.
- Fără discuţie!
Dervieu îşi aprinse un trabuc şi începu s ă-l pufăie nervos.
- N-am să cedez! declară cu dîrzenie. N-am să cedez  
pînă ce n-am să procur cele 92 de milioane. Am să bat la uşile 
tuturor bancherilor. Cu sau fără Decazes, voi încheia această 
afacere! Este imposibil să nu g ăsesc cîţiva oameni de finanţe  
limpezi la cap, care să nu-si dea seama ce venituri formidabile
se pot realiza de pe urma exploatării Canalului de Suez. . . Sper  
că l-ai rugat pe Decazes s ă nu facă nici un demers pe lîngă 
lordul Derby, înainte de expirarea opţiunii. Nu trebuie s ă 
pierdem această şansă . ..
- Nici o grijă. M-am gîndit şi eu că trebuie să epuizam orice  
mijloc înainte de a discuta cu englezii. Să sperăm. Edouard, c ă  
 în zilele care vor urma vom avea mai mult succes ...
*
**
Îmbrăcat în halatul său de catifea fanată şi cu picioarele  
slabe, osoase, vîrîte în papucii largi, foarte comozi. Disraeli,
primul ministru al Marii Britanii, se aşeză la micul secretaire  
Louis XV din camera sa de culcare, îşi muie pana în călimară şi 
se pregăti să continue scrisoarea începută în ajun şi pe care o 
lăsase neterminată. Se gîndi cu anticipată plăcere la inte resul
cu care Lady Chesterfield îi va citi rîndurile. Cor espondenţa 
aceasta se desfăşura cu regularitate  între bătrîna doamnă şi
Disraeli.
Înclinarea manifestată de şeful cabinetului britanic faţă de 
femeile cu părul alb îl făcuse odată pe ducele de Warwick - mare
adversar al primului ministru - să exclame ironic: „Disraeli este un
gerontofil impenitent. Din fraged ă tinere ţe i-au pl ăcut  
babetele!" Vorbele ducelui ajunseseră la urechea lui Disraeli, 
care nu se formalizase. „La anii mei, prefer s ă fiu   galant cu
femeile vîrstnice, decît să mă fac ridicol învîrtindu-mă ca un  
cocoş pe lîngă fetele tinere!"
Disraeli reciti primele pagini. Constata cu plăcere c ă de-
scrisese colorat ultima sa călătorie la Balmoral şi atenţiile de 
care se bucurase din partea reginei. Nu uitase s ă sublinieze 

347
 

delicateţea suveranei, care îl trimitea în fiecare diminea ţă pe Sir 

William Jenner, medicul ei personal, spre a-l examina şi a-i purta de
grijă. Apoi vizitele reginei în dormitorul s ău, ori de cîte ori  
crizele de gută îl împiedicau să părăsească odaia. Disraeli  
reîncepu să scrie: „Ce-ai zice, scumpa mea, dacă ţi s-ar spune 
că un ministru primeşte pe regină, înf ăşurat într-un halat de
casă şi cu papucii în picioare? M-ai crede? Ei bine, aşa ceva mi  
s-a întîmplat mie!"
Se întrebă dacă afecţiunea dedicată reginei nu îmbr ăca
veşmîntul unei delicate prietenii amoroase. Adversarii săi îl acuzau că 
o copleşea pe suverană cu cele mai extravagante complimente, 
spre a-i cîştiga simpatia, încrederea şi - de ce nu? - dragostea.
,,Victoria este femeie şi, ca orice femeie, apreciază totul prin prisma 
ovarelor", cleveteau răuvoitorii. „John Brown, servitorul ei 
scoţian, este o probă vie a rătăcirilor sentimentale în care poate
cădea o văduva, chiar dacă este înaintată în vîrstă." Asociaţia 
de idei îl făcu pe Disraeli să se întrebe nu f ăr ă oarecare  
maliţiozitate: „Să fie oare adevărat ce se şopteşte în legătură 
cu relaţiile echivoce dintre Victoria şi servitorul ei preferat? Hm, 
eu personal n-aş crede. Dar mai ştii?"
Ridică iarăşi pana deasupra hîrtiei, cînd o uşoară bătaie în 
uşă îl făcu să ridice capul.
- Intră!
Davies, valetul său personal, se ivi purtîndu-şi demn capul  
prelung, încadrat de barbete albe, stufoase ca două boschete 
de merişor frumos fasonate şi abundent ninse.
- A sosit domnul avocat Greenwood, Sir.
- Greenwood? exclamă Disraeli. Ah, da! Să mă aştepte în  
bibliotecă.
Îşi aminti că lordul Derby îi vorbise de dimineaţă, fără 
entuziasm, despre un oarecare Greenwood, care-i adusese vesti
ciudate în legătură cu nişte negocieri tainice purtate între  
Kedivul Egiptului ş i un grup de financiari francezi, asupra unor
acţiuni ale Companiei Canalului de Suez. Derby - care se intitula
„un realist prin excelenţă", nu avea nici o încredere în  
proiectele fantasmagorice. Canalul de Suez, pretindea el, se
născuse mort. Oricît s-ar strădui actualii lui administratori, nu-l vor
face să cîştige niciodată importanţa atribuită de visătorul 
Lesseps. Disraeli ciulise urechile. Spiritul s ău fantasc - nu era pe
degeaba romancier - mirosise o afacere grandioasă.
- Trimite-i vorbă lui Greenwood să se prezinte după-
amiază în Downing Street, îi spusese lui Derby. Vreau să-l
ascult şi eu.

348
 

- Cum doriţi, replicase ministrul Afacerilor Str ăine. M ă tem  

 însă că are să vă răpească un timp preţios cu balivernele lui  
trăsnite . . .
Disraeli lăsă cu regret pana din mînă ş i închise capacul secretaire-
ului cu admirabile intarsii.
- Cît e ceasul, Davies?
- Şase şi douăzeci, Sir!
- Bun. Pregăteşte-mi fracul. La opt trebuie să fiu la palat.
Baia e gata?
- Gata, Sir!
Disraeli se bălăci un sfert de oră îri apa caldă, parfumată cu  
esenţe orientale - cochetăria rămăsese una dintre marile lui  
pasiuni - apoi începu să se îmbrace. Îşi pusese tocmai vesta,
ajutat de Davies, cînd apăru un lacheu cu o casetă din lemn de 
trandafir.
- Din partea Majestăţii-Sale, Sir.
Lui Disraeli i se lumină chipul ridat. Judecând după proporţiile 
casetei, părea să adăpostească una din acele înalte decoraţii cu 
care regina recompensa serviciile înalţilor demnitari. „Să fie 
Ordinul Jaretierei?" se întrebă cu anticipat ă plăcere.
Cu gesturi delicate, deschise caseta. Deodată făcu ochii  
mari. Pe un aşternut împletit din panglicu ţe roz se r ăsf ăţa o  
camelie de o rară frumuseţe. „M-a ispitit o clipă păcatul orgo-
liului!" îşi zise zîmbind. Gestul Victoriei era înduioş ător . Îmbrăcă 
fracul, apoi îşi prinse floarea la butonieră. „Cîţi bărbaţi din  
această ţară se pot mîndri  cu o floare primită din partea 
reginei?" reflectă cu mîndrie, în vreme ce se admira în oglin da
veneţiană. Camelia aceea delicată îi păru mai preţioasă decît 
cele mai înalte decoraţii.
Se uită la ceas. Se făcuse şapte fără cinci. „Să stăm puţin de  
vorbă cu Mr. Greenwood, apoi... la palat!" îşi zise înviorat.
 Trecu în bibliotecă şi întinse mîna avocatului. Se aşez ă într-
un fotoliu.
- Mr. Greenwood, ia loc. Spune-mi, te rog, ce ştii, despre
acţiunile Kedivului. Dar pe scurt, fiindcă sunt foarte grăbit .
Avocatul era unul dintre acei oameni de legi pricepuţi s ă 
lungească sau să scurteze o pledoarie - potrivit circumstanţelor 
- fără a o face să-şi piardă din puterea ei de convingere. Intră 
direct în subiect, în stilul cel mai laconic:
- Ieri la prînz, într-un restaurant parizian, am stat de vorb ă 
cu un înalt funcţionar de la „Creditul Funciar", care rni-a vorbit  
despre încercările unui bancher francez, pe nume Dervieu, de a-şi
procura fonduri în valoare de 92 milioane de franci, în vederea

349
 

achiziţionării acţiunilor Companiei Suezului, deţinute  

actualmente de Kediv .
Disraeli îşi propusese să acorde avocatului Greenwood un 
sfert de or ă, dar subiectul dezvăluit de acesta îl captivă atît de
tare, încît îngădui să treacă mai bine de treizeci de minute   fără 
să-l întrerupă. Cînd vizitatorul îşi încheie expozeul, primul  
ministru îi zîmbi cu satisfacţie.
- Este bine că ai ajuns la mine! Sunt de acord cu dumneata.
Chestiunea merită toată consideraţia. Te asigur că voi face tot 
ce-mi va sta în putinţă spre a-i da o rezolvare corespunzătoare  
intereselor Marii Britanii . Îţi mulţumesc, Mr. Greenwood.
Disraeli îşi părăsi vizitatorul, apoi se urcă în cupeul s ău,  
care-l duse în galopul cailor pînă la palatul Buckingharri, unde 
sosi punctual, aşa cum procedează un adevărat gentleman,
chiar dacă este şeful cabinetului. Era însă atît de preocupat de
cuvintele lui Greenwood, încît străbătu marele hol şi urcă scara  
de onoare spre apartamentele de paradă abia răspunzînd la 
salutările curtenilor, ale înalţilor demnitari, ale diploma ţilor, ale 
căpeteniilor de armate şi ale celorlalţi invi taţi, care-i 
recunoşteau meritele şi-i acordau respectul cuvenit, deşi mulţi  
dintre ei nu-i împărtăşeau opiniile.
Regina Victoria oferea un banchet în cinstea prinţului im-
perial Muzafer-ed-Din, moştenitorul prezumtiv al tronului
Persiei. Augustul oaspete era însoţit de o foarte numeroasă 
suită, printre care însuşi unchiul său,  prinţul Abas Mirza, fratele 
sah-in-şahului. Vizitele personalităţilor exotice procu rau multă 
bătaie de cap demnitarilor palatului şi personalului de serviciu.  
Se ştia, de pildă, că prinţul imperial - asemenea ilustrului său 
părinte, împăratul, care vizitase Londra cu cîţiva ani în urmă -
obişnuia să prînzească şi să cineze singur în apartamentul s ău, 
direct pe un covor. Se mai ştia că nu-i plăcea să i se taie  
carnea, ci prefera să rupă cu dinţii halci pe care le mesteca  
zgomotos, că felurile lui favorite erau fripturile de miel, de berbec şi de
pasăre, că arunca oasele  peste umăr, fără să-i pese dacă 
nimereau peste mobilele somptuoase din jur, c ă scuipa f ără 
 jenă îmbucăturile care nu i se păreau îndeajuns de gustoase.
Lordul şambelan, marchizul de Hertford, şi maestrul de
ceremonii, generalul Sir  Edward Cust, erau înspăimîntaţi anti -
cipat, de încălcările protocolului pe care vixitatorii exotici le  
săvîrşeau fără intenţia de a jigni, dar care dădeau totuşi peste  
cap nişte reguli seculare, spre scandalizarea puriştilor.
Lordul Stewart, conte de Beauchamp, care fusese prezent şi
la vizita şah-in-sahului, se străduise să risipească temerile  

350
 

demnitarilor Curţii,, spunîndu-le că tatăl actualului prin ţ im -

perial, în ciuda reputaţiei sale proaste, făcuse dovada că printre
occidentali se putea comporta ca un occidental.
Regina Victoria era ostilă recepţiilor, banchetelor, baluri lor,
parăzilor şi în general tuturor ceremoniilor. Dup ă moartea
soţului ei, prinţul consort Albert, se claustrase în  
apartamentele-i private, refuzînd să aibă contacte cu lumea  
exterioară. Excepţie făceau numai miniştrii primi ţi în audien ţă 
pentru chestiuni de serviciu.
Disraeli nu fusese zgîrcit în eforturi spre a o smulge din
izolarea voluntară. Îi demonstrase cu mult tact că în situaţia ei  
de suverană avea obligaţii şi faţă de Coroană, şi faţă de ţară.  
Unei văduve oarecare îi este permis să se rupă de lume, dacă 
sufletul ei cernit îi dicteaz ă o asemenea comportare. Aceeaşi 
văduvă, dacă este regină, trebuie să se încline în fa ţa raţiunii de  
stat, înăbuşindu-şi jalea şi înclinarea spre claustrare şi
meditaţie. Victoria îi înţelesese argumentele, cu atît mai mult  
cu cît presa şi în special radicalii începuser ă să o atace,  
acuzînd-o că nu-şi cunoaşte îndatoririle de cap încoronat.
Victor i a ar fi preferat să-l primească pe prinţul imperial  
Muzafer cu mai puţină pompă, dar Disraeli se străduise s ă-i  
demonstreze că Persia constituia o putere deloc neglijabilă, şi  
că trebuia menajată, cu atît mai mult cu cît Anglia avea nevoie
de prietenia ei spre a precumpăni irezistibila expansiune a  
ruşilor în Asia.
Argumentele primului ministru avuseser ă darul să o con -
vingă. Spre a face pe plac lui Disraeli, ordonase să i se pre-
gătească prinţului o primire plină de str ălucire.
- Un singur lucru mă deranjează, mărturisise Vi ctoria primului
ei sfetnic. În prezenţa acestor figuri imperiale, eu, o simplă 
regină, sunt pusă într-o stare de inferioritate. Şi,   slavă 
Domnului. Marea Britanic nu este o putere de mâna a
doua.
Disraeli zimţase placid:
- Regina Victoria este stăpîna unui imperiu colonial atît de  
 întins, încît titlul de împăr ăteasă i se cuvine de drept.
Sedusă de această idee, suverana îl privise cu admiraţie, ca 
pe a opta minune a lumii.
- Ştii că ai dreptate, Mr. Disraeli? Cum de nu m-am gîndit  
pînă acum la asta? Imperiul meu colonial este mai întins decît 
toate posesiunile pe care Spania şi Franţa la un loc le-au  avut
vreodată. De ce n-aş purta titlul de împărăteasă? De ce?
Disraeli nu-şi trădase panica lăuntrică. Dacă Victoriei îi  

351
 

intrase în cap să devină împărăteasă, nu se va lăsa pînă nu i se

va îndeplini dorinţa. Numai că lui îi va reveni nepl ăcuta sarcină 
să transforme visul în realitate. Disraeli ştia că nu-i va fi deloc  
uşor să convingă opinia publică şi propriul său partid să accepte  
transformarea regatului britanic în imperiu. Încercase să dea un 
răspuns evaziv:
- Majestate, voi studia cu toată atenţia această chesti-
une.
- S-o studiezi, şi cît mai grabnic! stăruise Victoria,
aprinzîndu-se .
Banchetul în cinstea prinţului imperial avea să se desf ă-
şoare în marea sală de bal, transformată pentru circumstanţă în 
sufragerie. Două sute de invitaţi urmau s ă participe la festin.  
Pentru această ocazie solemnă fuseseră scoase la iveală 
tacîmurile şi sfeşnicele de aur făurite pentru regele George al  
IV-lea.
Lui Disraeli îi plăceau ceremoniile. Gustul său înnăscu t pentru
fast şi pentru mărire îşi găsise o triumf ătoa r e împlinire. Cînd
regina îşi făcu apariţia, anunţată cu gravitate de maestrul de
ceremonii, primul ministru îi ieşi în întîmpinare, înclinîndu-se
adînc. Era satisfăcut. Victoria îşi pusese cele mai frumoase perle,
dovadă că ascendentul său asupra ei nu suferise nici o ştirbire.
Dar ceea ce îl încîntă ş i mai mult f u expresia de afecţiune 
tandră aşternută pe chipul reginei la vederea cameliei prinse la  
butoniera lui. Protocolul ar fi impus primului mmistru s ă 
arboreze cel mai înalt ordin de care dispunea . În concepţia ei,
gestul lui Disraeli exprima o delicateţe sufletească împletită cu  
o galanterie uşor desuetă, care ascundeau în esenţă un 
sentiment de nemărginită adoraţie.
În acea ambianţă euforică nici prinţul Muzafer nu făcu notă 
discordantă. Manierele lui erau lipsite de acel exces de  
rafinament, atît de apreciat în saloanele britanice, dar gesturile
bruşte, modul zgomotos de a vorbi, de a rîde, puteau fi lesne
atribuite tinereţii care refuza s ă se lase strîns ă în chingi. La  
masă se comportă civilizat. Nu aruncă oasele peste umăr, aşa 
cum proceda cu spontaneitate marele Henry VIII Tudor, care
ridicase splendoarea monarhiei britanice pe culmi atinse pîn ă 
atunci doar sub domnia marelui Henry V Monmouth. Nu lua cu
degetele bucăţile de carne din farfurie şi nici nu scuipa peste  
faţa de masă, aşa cum se temuse marele şambelan. Se arătă 
respectuos faţă de regină şi manifestă o dispoziţie optimistă de 
bun augur.
Pe de altă parte, şi Victoria ştia s ă se impună. Silueta ei  

352
 

plină se contura majestuos pe fundalul baldachinului cu fal duri

grele, purpurii, care adăpostea tronul regal.
Festivitatea din acea seară se încheie în chipul cel mai 
satisfăcător. În cadrul unei scurte conversaţii cu prinţul Abas 
Mirza, fratele şah-in-sahului, Disraeli strecur ă cîteva aprecieri
elogioase asupra imperiului persan şi a suveranului său,  
subliniind că Marea Britanie va fi oricînd gata să-l apere de
tendinţele apucătoare ale Ţarului. Abas  Mirza, ştia că nici 
intenţiile Angliei nu erau absolut curate. El ar fi preferat ca cele  
două mari puteri aflate în permanent conflict s ă se arate mai 
puţin rapace, l ăsînd Persia s ă vieţuiască şi s ă se dezvolte în 
linişte. Dar se pare că aşa ceva nu era  posibil şi că marile puteri  
se dovedeau mai prădalnice decît fiarele pădurilor.
Disraeli se înapoie la reşedinţa sa din Downing Street într-o
stare de excitaţie uşor de înţeles. Regina se arătase mai  
binevoitoare ca niciodată, festivităţile primirii prin ţului imperial
Muzafer se desfăşuraseră armonios, l ăsînd s ă se întrevadă o  
 îmbunătăţire a relaţiilor dintre Persia ş i Anglia, iar mai presus de
orice, Disr aeli se vedea în pragul unei bătălii poli tice
spectaculoase, al uneia din acele lovituri epocale, destinate s ă 
slujească strălucit interesele imperiale ale Angliei: intrarea  
Canalului de Suez în patrimoniul britanic.
În dimineaţa următoare, întocmi un memoriu destinat re-
ginei, în care demonstra cu lux de argumente necesitatea achi-
ziţionării acţiunilor Kedivului. Victoria îmbr ăţişa, ca de obicei,  
opiniile primului ministru şi îl însărcina să acţioneze cu energie.
În aceeaşi zi, Disraeli trimise o telegramă cifrată genera lului
Stanton, agentul Marii Britanii la Cairo, dîndu-i instrucţiuni s ă 
facă neîntîrziat o ofertă de cumpărare a acţiunilor vice-regelui  
Ismael. Îi mai recomandă să păstreze secretul negocierilor,
pentru ca financiarii francezi să nu fie preveni ţi asu pra
intenţiilor Angliei de a intra în competiţie.
În telegrama de răspuns, Stanton îl informa că se înfăţi şase
 în audienţă Kedivului şi îi transmisese propunerea guver nului
britanic. Ismael, iritat de temporizările francezilor, se declarase  
dispus s ă vîndă pachetul s ău de acţiuni Angliei, în schimbul  
sumei de 100 de milioane franci francezi, bineînţeles dup ă 
expirarea opţiunii acordată bancherului Dervieui.
A doua zi de dimineaţă, Disraeli convocă de urgenţă pe 
membrii cabinetului în Downing Street şi le expuse situa ţia.
- Să nu cădem, gentlemen, în greşeala predecesorilor noş -
tri, care s-au mulţumit să-şi manifeste ostilitatea faţă de pro -
iectul deschiderii canalului, şi s ă se dea apoi deoparte, îngă-

353
 

duind unei companii franceze să ducă lucrarea la bun sfîrsit.  

Palmerston nu era departe de adevăr cînd reproşa,  în 1840,'
lui Thiers că, prin construirea canalului, Franţa tindea s ă-şi  
 procure controlul comunicaţiilor dintre Mediterana şi Oceanul
Indian. Gentlemen, opţiunea acordată bancherului Edouard 
Dervieu expiră în patruzeci şi opt  de ore. Pînă atunci trebuie să 
procurăm cele 100 de milioane de franci francezi, sau suma 
corespunzătoare în lire sterline. Am calculat-o. Ne trebuie exact 
patru milioane de lire.
Contele de Malmesbury, Lordul Sigiliului Privat, ridică o 
obiecţiune:
- Kedivul a cerut Franţei 92 de milioane de franci. De ce a  
majorat preţul?
- Pentru că a început, probabil, să-şi dea seama de valoarea
acţiunilor pe care le deţine. Gentlemen, timpul ne îm pinge de la
spate. Trebuie s ă ne grăbim, dacă nu vrem s ă ne ia înainte  
reprezentanţii altor ţări. Să profit ăm de ocazie că de această 
chestiune sunt informate la ora actuală numai guvernele 
Franţei şi Angliei. Cum Franţa este oarecum scoasă din joc prin 
tergiversările bancherilor parizieni, drumul ne r ămîne deschis  
numai nouă.
După ce discutară aspectele procedurale ale chestiunii,  
membrii cabinetului îşi dădură asentimentul pentru achizi ţio -
narea acţiunilor.  
- Se ridică altă problemă: de unde procurăm banii în tr-un
termen atît de scurt? întrebă cancelarul Eşichierului, Prea  
Onorabilul Sir Stafford Northcote. Parlamentul nu este în sesiune spre a
aproba plata acestei sume.
- Putem apela la Banca Angliei! propuse secretarul de stat al Coloniilor,
contele de Carnarvon.
- Imposibil! replică Sir  Stafford. Nici primul ministru
 însuşi nu poate cere această sumă Băncii Angliei. Legea nu  
 îngăduie acestei instituţii să împrumute bani guvernului, atîta  
vreme cît Parlamentul nu este în sesiune. Să presupunem c ă l-
am convoca în sesiune extraordinară pentru obţinerea apro-
bării. Spre a ne procura într-un termen atît de scurt patru 
milioane de lire sterline, banca ar trebui s ă execute operaţiuni  
susceptibile să creeze dificultăţi pe pia ţa monetar ă. O panică 
poate fi provocată foarte uşor...
- Nu avem nici timp să ne tragem sufletul!  
exclamă Disraeli, ştergîndu-şi cu batista fruntea asudată.  
Deodată i se lumină chipul: Gentlemen, mă autorizaţi să 
 împrumut aceşti bani de la o bancă particulară?

354
 

Membrii cabinetului îşi aruncară priviri întrebătoare.

- Nu avem timp de pierdut! îi zori ducele de Richmond,
Lordul preşedinte al Consiliului Privat.
- Ne asumăm o mare responsabilitate, opina lordul Derby. Sir 
Stafford Northcote declară formal:
- În ceea ce mă priveşte, îmi dau acordul. Interesele Angliei
sunt în joc.
Opinia lui favorabilă făcu dîră. Unul cîte unul, membrii  
cabinetului i se raliară. Exultînd, Disraeli ridică şedinţa.
Un sfert de oră mai tîrziu convocă în cabinetul său pe Richard 
Lingen, secretar permanent al Trezoreriei. Dup ă un scurt 
conciliabul, Mr. Lingen părăsi clădirea din Downing Street.
- La Banca Rothschild! ordonă vizitiului. Repede!
Mr. Lingen era un om al cifrelor. Jongla calm cu şutele de mii şi cu
milioanele de lire sterline, ca şi cînd ar fi avut de-a face cu nişte
sume modice. Dar operaţiunile acestea se săvîrşeau pe hîrtie.  
Acum i se încredinţase o misiune neobişnuită. Să apeleze la o 
bancă particulară, spre a putea finanţa tranzacţia dorită cu atîta  
 înflăcărare de şeful său direct, Mr. Disraeli. Acesta îi  
recomandase o vizită la Banca Rothschild, singura deţinătoare 
de mari rezerve de aur. Chiar şi în asemenea condiţii, patru 
milioane de lire reprezentau o sumă fabuloasă. Va putea banca 
să onoreze angajamentele luate de cabinetul britanic faţă de 
Kedivul Ismael? Existau precedente încurajatoar e. Dar patru
milioane de lire sterline constituiau totuşi o sumă impozantă. În
sfîrşit zarurile fuseser ă aruncate...
*
**
Baronul Lionel de Rothschild stătea adîncit într-un fotoliu, în  
faţa somptuosului său birou Louis XVI, şi mînca struguri. Rupea 
cu delicateţe boabă după boabă, le mesteca recules, ca şi cînd  
ar fi săvîrşit un ritual, şi după ce le spărgea cu voluptate între  
dinţi, le savura carnea delicioasă, sucul dulce şi parfumat. Era  
un mare amator de struguri şi de stafide. Medicul său personal 
 îi recomandase o susţinută cură de struguri şi de stafide,
elogiind binefăcătoarele lor efecte terapeu tice. Consumul
stafidelor era vital pentru însoţitorii caravanelor care străbăteau 
deserturile sau lanţurile de munţi săl batici. Doctorul îi vorbise în
termeni ditirambici despre chipul miraculos în care boabele
zaharate regenerau puterile sleite din cauza eforturilor deosebit
de mari şi a condiţiilor climatice vitrege. „Strugurii asigură 
vigoare tinerilor, iar bătrînilor le redau tinere ţea şi limpezimea  
minţii!"

355
 

Lionel rămăsese profund impresionat de argumentele me-

dicului, în sezonul culesului de vii, consuma în fiecare diminea ţă 
cîte două sau trei kilograme de struguri, iar în restul anului îşi  
completa regimul alimentar, relativ sobru, cu apreciabile
cantităţi de stafide. Calităţile lor nutritive, la care se ad ăuga  
probabil şi autosugestia, îl făceau să se simtă vioi, bine dispus  
şi plin de elan juvenil, deşi vîrsta lui real ă era destul de  
 înaintată.
Respecta cu atîta stricteţe orarul alimentar, încît nu se jena  
să-şi consume porţia de struguri chiar dacă în cabinetul său se 
afla un conte, un marchiz, un membru al Parlam entului sau un
ministru. Îşi îngăduia acest lux, fiindcă graţie posibilităţilor sale  
adusese mari servicii Angliei. Contribuise la reuşita unui
 împrumut guvernamental de douăzeci milioane lire sterline, în
scopul rambursării proprietarilor de sclavi din Dominioanele
Britanice, care suferiseră pagube de pe urma abolirii sclaviei.  
 Jucase un rol de căpetenie în procurarea unui fond de opt 
milioane lire sterline, menit să fie folosit de guver nul britanic
pentru procurarea de alimente populaţiei Irlandei, lovit ă de 
marea foamete din 1847. Şapte ani mai tîrziu, asigurase
succesul împrumutului de şaisprezece milioane de lire sterline,
necesare finanţării războiului din Crimeea. Cu această ocazie,  
Lionel Rothschild săvîrşise o radicală schimbare de ori entare
politică, renunţînd la tradiţia pacifistă a familiei sale. Avusese -
ce-i drept - un motiv puternic. Sprijinind războ iul împotriva Rusiei
ţariste, combătea indirect antisemitismul rusesc. Noua lui  
atitudine corespundea dealtfel convingerilor sale religioase. Era
atît de habotnic, încît nu se sfiise s ă declare odată, în mijlocul  
dreptcredincioşilor adunaţi în noua sinagogă evreiască din 
Londra: „Astăzi ne-am emancipat, dar dacă această emancipare 
ar dăuna credinţei noastre, ar fi pentru noi un blestem ş i nu o
 binecuvîntare".
Spre deosebire de părintele s ău, Nathan, fondatorul ramurii  
britanice a dinastiei Rothschild, care dispreţuia lumea aristo-
cratică, şi nu făcea nici un caz de rangul său baronial, Lionel îşi  
afişa titlul nobiliar, pentru a nu fi snobat de înalta societate
britanică.
„Baronul" Lionel îşi savura deci porţia de struguri cotidia nă, 
cînd directorul său de cabinet îi anunţă vizita secretarului  
permanent al Trezoreriei, Mr. Lingen. Făr ă s ă-şi întrerup ă 
masticarea, îi făcu semn să-l introducă.
Intrigat şi oarecum şocat de modul în care era primit,
Mr. Lingen îi explică scopul vizitei sale. Nu uit ă s ă adauge că 

356
 

Mr. Disraeli, personal, îi încredinţase această sarcină delicată.

Lionel Rothschild continua să-şi mănînce calm strugurele, ca  
si cînd i s-ar fi vorbit despre cel mai banal fapt divers.-Nici nu-i
trecuse prin cap să ofere - din simplă politeţe - un ciorchine
secretarului permanent.
După ce Mr. Lingen îşi încheie expunerea, bătrînul lăs ă s ă se  
scurgă cîteva momente, iar după ce scuipă un sîmbure, îi spuse 
liniştit:
- Vă dau banii. Vă rog să comunicaţi prietenului meu, Mr.  
Disraeli, că voi avansa Kedivului Ismael -suma de patru milioane lire
sterline.
Smulse din ciorchine patru boabe deodată şi le vîrî pe toate 
patru între buzele-i decolojate. Le înghi ţi cu deliciu, ridicind  
bărbia şi lăsîndu-şi cîteva clipe pleoapele gălbui peste cioburile  
oculare, asemenea unui cocoş care înalţă ciocul şi închide 
fugitiv ochii după ce a sorbit cîteva picături de apă.
Mr. Lingen părăsi smerit biroul omului care rupea din  
comorile lui patru milioane de lire sterline cu aceeaşi uşurin ţă 
cu care smulgea patru boabe dintr-un strugure...
*
**
Primul ministru al Marii Britanii era un om bolnav, obligat s ă 
ţină un regim strict. Fiindcă organismul lui uzat suporta greu
şocurile alcoolului, se dispensase de a -l mai savura, deşi într-o
vreme nu dispreţuise băuturile tari. Din cochetărie, la dineurile  
oficiale nu refuza un pahar de claret, de fine Napoleon, sau o
cupă de şampanie. Demonstra în acest chip inamicilor săi că 
este încă sănătos, de vreme ce se-putea delecta cu băuturile  
spirtoase.
Disraeli se afla încă în pat după o chinuitoare noapte de 
insomnie, cînd Davies îi aduse pe tavă, odată cu micul dejun, un 
exmplar al ziarului Times, avînd pe prima pagină un articol
laconic, scris însă cu litere groase: „Banca Rothschi ld and Sons a
creditat contul Kedivului Ismael cu suma de patru milioane lire sterline. În
acest mod, pachetul de acţiuni al vice-regelui Egiptului a trecut  
 în posesia guvernărnîntului ma jestăţii-Sale Regina Victoria".
Şeful cabinetului britanic savura articolul, citindu-l încet, cuvînt cu
cuvînt. Se întinse cu deliciu, gest pe care nu-l mai făcuse de multă vreme,  
căci dimineaţa membrele îi erau aproape anchilozate. Vestea  
bună din Times făcuse să-i revină apucăturile tinereţii.
Se uită zîmbitor la draperiile care filtrau raze le unui soare
magnific, deşi Londra se afla în plin sezon al ceţurilor.
- Davies, astăzi sărbătoresc o zi mare! rosti voios. Ca să 

357
 

o cinstesc aşa cum se cuvine, să-mi aduci un pahar cu 

şampanie.
- Prea bine, Sir ! replică imperturbabil valetul. Disraeli îi arăt ă 
cu gest dispreţuitor paharul cu lapte si feliuţele de pîine 
prăjită etalate pe tavă.
- Du toate acestea afară! Adu-mi un muşchi de vacă în 
sînge, o omletă cu ciuperci şi un pudding indian! Suspină:  
Ce-o fi mai tîrziu, om vedea!
În vreme ce valetul părăsea dormitorul, Disraeli se adinci în
perne. Graţie sprijinului providenţial al amicului s ău Lionel  
Rothschiid, dăduse o lovitură de maestru, l ăsîndu-i pe francezi
cu buza umflată. Îşi zise că nu se purtase tocmai frumos faţă de 
prietenii lui de dincolo de Canalul Mîrrecii. Dar în politica înalt ă 
sentimentalismele nu-şi au rostul.
Era sigur că mulţi membrii ai Parlamentului britanic vor  
manifesta scrupule tardive, deşi ratificaseră în unanimitate  
achiziţionarea pachetului  de acţiuni. Mai ştia că Sir Stafford, 
asemenea unui nou Galahad, va declara fariseic, avînd grijă să o 
facă în prezenţa a cît mai multor martori: „N-a fost un gest 
cavaleresc din partea .noastră! Ne-am lăsat antrenaţi de 
argumentele primului ministru!" În felul acesta îşi va socoti
conştiinţa absolvită de posteritate.
Disraeli încearcă să-şi imagineze cum va reacţiona Parisul.  
„Perfidul Albion ne-a oferit încă un eşantion de josnică du -
plicitate politică!" „Oamenii politici de toate culorile mă vor  
împroşca desigur cu o ploaie de injurii", îşi zise b ătrînul prim-
ministru, suspinînd resemnat. „Eh, nu poţi s ă le faci tuturor pe  
plac! Cel mai bun tort nu are decît un număr limitat de por ţii.  
Deştepţi sunt acei care ştiu să se înfrupte din ele!"
Se întrebă ce mutră vor face Dervieu şi Lesseps. Sigur c ă 
vor exclama plini de amărăciune:- „Noi, francezii, am durat  
canalul cu preţul unor grele jertfe umane ş i materiale, iar englezii ni
l-au şterpelit printr-o scamatorie ieftină!".
Disraeli ridică din umeri. „Scopul scuză mijloacele! Flota 
Angliei va avea acum misiunea legitimă de a apăra Suezul si,
prin ricoset, de a-şi face simţită prezenţa la porţile  
Constantinopolelui! Cred că la ora asta Gorceakov îşi smulge 
tufele de păr care i-au mai rămas în jurul cheliei"...
*
**
Miriam închise ochii, strîngîndu-şi cu putere pleoapele. Nu
mai voia să vadă întunericul umed, lipicios, îmbibat cu emanaţii 
de trupuri femeieşti nespălate, care se mula material în jurul  

358
 

corpului ei. Pierduse noţiunea timpului. Se afla doar de cîteva  

luni în închisoare, asteptînd să fie judecat ă pentru asasinarea  
comisarului-sef Petrov, dar pentru ea detenţiunea aceasta luase 
proporţii infernale. Ziua o umplea de scîrbă promiscuitatea în  
care fusese aruncată, înghesuită laolaltă cu zeci de femei f ăr ă 
vîrstă, sluţite de mizeria vieţii în temniţă, de imposibilitatea de 
a se îngriji, de apăsarea deznădejdii care descompune curajul şi 
puterea de rezistenţă. Mir iam avea senzaţia că se scufundă 
irezistibil într-un smîrc puturos şi că nu-şi va mai g ăsi mîntuirea.
Mai toate deţinutele erau ucigaşe sau hoaţe. Unele îşi  
suprimaseră  pruncii zămisliţi de pe urma unor împerecheri  
 întîmplătoare, fiindcă fuseseră incapabile să poarte pe umeri  
răspunderea întreţinerii unui copil neaşteptat şi nedorit. Altele
 îşi otrăviseră soţii deveniţi incomozi sau îşi omorîseră rudele  
 înstărite care refuzaseră să moară înainte de a le fi venit 
sorocul hotărît de Dumnezeu. Cîteva femei, înnebunite de 
gelozie, îşi asasinaseră iubiţii nestatornici ori rivalele pe care şi
le închipuiau slujite de o fascinaţie irezistibilă. Erau acolo şi 
hoaţe impenitente, şi schingiuitoare de copii, şi complice la  
escrocherii, şi profanatoare de morminte; o întreagă gamă de fiinţe 
declasate, lipsite de educaţie, de morală, de milă. Nu cruţau şi 
nu aşteptau să fie cruţate. Pe Miriam o fulgerase nu o dată 
 îndemnul de a se sinucide, dar în mijlocul acelor femei ciudate,
cu chipuri şi com portari animalice, nu găsise condiţii prielnice pentru  
a-şi duce gîndul la îndeplinire. Deţinutele, înr ăite de asprul 
regim penitenciar, se luau la harţă din orice nimic şi adeseori  
ajungeau să se încaiere cu atîta înverşunare, încît gardienii abia 
reuşeau să le despartă.
Dacă în timpul zilei frămîntarea tovarăşelor de dormitor o  
mai smulgea din noianul gîndurilor negre, noaptea, cînd lumina
era stinsă şi nu se auzeau decît sforăituri, împletite cu şoaptele  
şi foiala unor deţinute incapabile să adoarmă, deznădejdea ei 
atingea paroxismul. Ore întregi plîngea pe înfundate,
blestemînd nedreptăţile lumii din afar ă, care făcuse din ea o  
ucigasă şi o aruncase în tagma puşcăriaşelor.
Cîteodată cădea într-un fel de prestaţie ce dura zile în tregi.
Nu se trezea din amorţire, din destrămarea-i sufleteas că, decît 
atunci cînd era dusă la judecătorul de instrucţie care-i preg ătea  
dosarul în vederea trimiterii ei în faţa Curţii cu Juri. Magistratul  
acela cu păr sur şi barbete albe o exaspera cu calmul lui rece,
atît de nepotrivit cu agitaţia ei l ăuntrică. Magistratul îi analiza 
cazul cu impasibilitatea omului de legi, aplecat numai asupra
aspectelor juridice ale afacerilor penale intrate în sfera sa de

359
 

cercetare.
Nu desluşea în ochii lui vreo umbră de înţelegere pentru 
zbuciumul ei sufletesc, pentru motivările morale ale crimei  
săvârşite de ea. Judecătorul nu manifesta idei preconcepute, nu  
se comporta cu severitate, dar nici nu-i arăta milă, de parcă  
aceste simţăminte omeneşti ar fi fost incompatibile cu misiunea  
lui.
Mărturiile acumulate împotriva ei erau zdrobitoare. Avocatul
delegat din oficiu spre a-i apăra interesele era proaspăt în
meserie. Impresionat de piesele de la dosar, toate strivitoare, i
se adresase descumpănit cu prilejul unei vizite la în chisoare:
„Domnişoară Rubin, cazul dumitale este disperat. Caută să-ţi  
aminteşti circumstanţe pe care s ă le folosesc în pledoaria mea 
de la Curtea cu Juri. Trebuie s ă găseşti ceva! Caută! Caută!  
Altfel suntem pierduţi!"
Cu toată amărăciunea ei, Miriam zîmbise amuzată o clipă de 
modul în care avocatul se referea la situaţia ei, formulînd ultima  
frază la persoana întîi plural.
„Cînd vom termina această discuţie, domnule avocat, îi 
spusese ea cu tristeţe, te vei întoarce la dumneata acasă, prin-
tre cei dragi. Eu mă voi întoarce într-o încăpere cu gratii. Abia  
acum am înţeles cum trebuie să se simtă păsărelele închise în
colivie. Eu nu am nici consolarea de a putea cînta."
Acum, în miez de noapte, Miriam recapitula tragicul lanţ de  
 întîmplări care avea să se încheie, desigur, cu o condamnare la
muncă silnică şi cu deportarea în Siberia. Lungită în patul ei,  
stătea cu faţa în sus, cu ochii aţintiţi în beznă ş i plîngea.
Lacrimile i se prelingeau din colţul ochilor spre urechi, udîndu-i-le.
Simţi pe grumaz o atingere. Se trase instinctiv spre cea laltă 
margine a patului. Femeia care dormea lîngă ea se mişcase 
probabil în somn. Dar atingerea se repetă, de astă dată mai 
insistentă. Înfiorată, Miriam vru să se ridice, dar bezna se animă 
brusc. Mîini, multe mîini, o înşfăcară cu putere de bra ţe şi de 
glezne, imobilizînd-o. O pernă i se abătu peste fa ţă,  
 împiedicînd-o să strige, sufocînd-o. Vru s ă se împotrivească. Se 
zbătu cuprinsă de o groază dementă. Muşcă perna, gemînd.
Simţi un gol în creier. În jurul ei totul îşi pierdu consistenţa. 
Şi perna, şi întunericul, şi mîinile care-i frămîntau pof ticioase
trupul...
- Ridicaţi-i perna de pe gură! se auzi un glas şoptit. O 
omorîţi! Nu vedeţi? Nu mai mişcă!
Murmurele se ciocneau acum de parcă le-ar fi învîrtejii 
vîntul:

360
 

- A murit?
- Nu. Respiră încă.
- Cred că a leşinat.
- Se preface.
- Hai lăsaţi-o! Să nu avem încă o crimă pe cap, şuşoti o 
voce răguşită, aspră, ca de bărbat...
 Judecătorul de instrucţie Feofil Aleksandrovici Petro v îşi
potrivi ochelarii cu rame rotunde, metalice, pe nasul cocîrjat.
Lentilele groase, de miop, dădeau ochilor lui aparenţa unei  
fixităţi deconcertante.
- Introdu pe arestata Miriam Rubin! porunci grefierului.
Aleksii Fomici Gordeiev îşi ridică de pe scaun şezutul re-
vărsat, prins în pantalonii largi ca nişte şalvari, merse 
legănîndu-se pînă la uşă, o deschise fără grabă şi, scoţînd capul  
pe jumătate în sala posomorâtă, mărginită de bănci, pe care 
stăteau arestaţi sub escortă şi diverşi martori, rosti tăr ăgănat:
- Miriam Rubin!
 Judecătorul nu ridică ochii de deasupra dosarului cînd auzi 
paşii nesiguri ai femeii scîrţîind pe scîndurile tocite. Nu-i ridic ă 
nici cînd îi ajunse la ureche un plîns hohotit.
- Să mă scoateţi din sala patru, domnule judecător! Nu 
mai pot suporta să rămîn în dormitorul patru! Uitaţi-vă c e mi-
au făcut!
Feofil Aleksandrbvici se îndură să-şi îndrepte privirile spre 
arestată. Îi văzu  obrajii tumefiaţi, cearcănele negre, vînătăile de  
pe grumaz, zgîrîieturile de pe mîini. Cu o mişcare bruscă,  
Miriam îşi desfăcu bluza la piept, lăsînd să se vadă echimozele de
la începutul sînilor.
- Acoperă-te, femeie! grăi judecătorul, întunecîndu-se si  
plecînd  iarăşi privirile asupra dosarului. După o pauză, adăugă 
cu aceeaşi voce joasă, impersonală: Te-au bătut?
- Mai rău!
Feofil Aleksandrovici plecă încet capul în semn de încu-
viinţare.
- Înţeleg, în închisori se mai întîmpl ă asemenea lucruri. 
Dacă nu voiai să ajungi aici, n-ar fi trebuit să ucizi.
- Vă rog să mă mutaţi în altă sală! stărui Miriam, ajunsă în  
pragul isteriei. Nu m ă mai întorc în sala patru. Mai bine mă 
omor!
 Judecătorul de instrucţie începu s ă ropotească ritmic cu  
degetele lui subţiri, cu vîrfuri îng ălbenite de nicotin ă, t ăblia  
biroului acoperit cu piele neagră.
- Crezi că dacă am să cer directorului închisorii să te  

361
 

mute în altă sală, au să se schimbe lucrurile? Eşti tînăr ă ,

Miriam Rubin, şi deloc urîtă.
Grefierul se uita uimit pe deasupra ochelarilor la şeful s ău.  
De cînd lucrau împreună, îl auzea pentru întîia oară făcînd 
aprecieri personale asupra unui arestat aflat în cercetarea sa.
Aproape că se bucură. Descoperise  o fisură în cuirasa ju-
decătorului. O slăbiciune, oricît de mică, trage dup ă sine o alta.  
 Judecătorul Petrov îi călca pe nervi cu probitatea lui, inflexibil ă.
Miriam îşi încheiase nasturii bluzei. Suspinînd, repeta ca un
copil:
- Nu mă mai întorc în sala patru! Nu mă mai întorc în sala
 patru! Pentru nimic în lume!...
Magistratul încetă să mai bată cu degetele darattana. Spre 
stupoarea subalternului său, rosti concesiv:
- Bine! Asază-te la masa aceea şi dă-mi o declaraţie. Ce ţi 
s-a întîmplat noaptea trecută. Am să fac tot ce pot..
 Judecătorul prinţ Iurii Iosipovici Sviatopolski-Mirski izbucni în rîs:
- Scumpul meu Andrei Konstantinovici, pînă şi proverbiala
integritate a lui Petrov a sucombat în faţa frumuseţii unei femei,  
care pe deasupra mai e şi evreică!. N-ar fi exclus ca după 
această capitulare, bietul Petrov să se sinucidă. Să golim un  
pahar de şampanie în memoria defunctei sale intransigenţe.
Prinţul Sviatopolski Mirski şi prietenul s ău, consilierul conte  
Andrei Konstantinovici Panin, ridicară solemn cupele, apoi 
sorbiră pînă la fund şampania franţuzească.
Chelnerul destupă o nouă sticlă. Pocnetul dopului fu atît de  
puternic, încît se auzi desluşit, deşi orchestra cînta un zgomotos
vals vienez.
Patronul localului, care-şi făcea obişnuitul rond printre mese, se 
opri în dreptul celor doi magistraţi, îi salută ploconindu-se si
frecîndu-şi  jovial mîinile.
- Sper că Excelenţele-Voastre sunt bine servite!
Prinţul examina critic şampania din cupă.
- Băutura asta nu e deloc rea.
- Veuve Cliquot 1861, Excelenţă. Tot ce am găsit mai  
bun pe piaţa franceză. La „Ursul Siberian" clienţii noştri sunt  
stăpînii noştri. Pentru a le satisface gusturile rafinate, nu ne  
dăm înapoi de la nici un sacrificiu.
Prinţul clătină dubitativ din cap.
- Cu programul ăsta ai cam scrintit-o! E foarte sărac.
- Săptămîna viitoare, Excelenţă, se va produce pe ringul  
nostru de dans o trupă de balerine de la Paris, într-o versi une
nouă, foarte îndrăzneaţă, de french-cancan.

362
 

Îşi duse la gura ţuguiată mîna dreaptă cu primele trei de-

gete împreunate într-un gest menit s ă-i ilustreze entuziasmul.
- Un număr fără precedent la Sf. Petersburg. Se plec ă spre  
cei doi prinţi şi le şopti misterios: Balerinele vor avea pantalonii 
crăpaţi, în focul dansului... vă închipuiţi...
- Am văzut aşa ceva anul trecut, la Paris, rosti blazat 
contele Panin. A propos, n-am mai văzut-o pe Maşa. Ce-i cu ca?
Patronul suspină cu afectată tristeţe.
- Eh, l'amour, Excelenţă. Un negustor putred de bogat i-a pus
 pirostriile pe cap. Panin pufni în rîs:
- După ce a avut-o întreg Petersburgul? Cine este feri citul
mire?
-Piotr Kuzmici Gârbov, Excelenţă. Se spune că averea lui  nu
este mai prejos decît a prinţului Pemidov.
Patronul salută, apoi trecu la masa altor clienţi, tot atît de 
simandicoşi.
- Tu te-ai culcat cu Maşa? întrebă Panin pe prietenul s ău.
- O dată sau de două ori, declară cu simplitate Sviatopolski. 
Nu era grozavă. Mă întrebam dacă n-are să adoarmă sub mine.
- Eşti crud, Iurii. Eu am găsit-o delicioasă.
- Eh, de gustibus...
- Ai dreptate. Sorbi o înghiţitură de şampanie: Am auzit  
că ţi-au repartizat dosarul Miriam Rubin.
Prinţul Sviatopolski oftă:
- Din nefericire!... Are să-mi dea mult de lucru. O evrei că 
tînără ucide pe un comisar-şef aflat în exerciţiul funcţi unii.
Destul ca să aprindă patimi....
Panin clătină capul în semn de îndoială.
- A violat-o în exerciţiul funcţiunii?
- E absurd să pretinzi că o prostituată poate fi violată. Este
ca şi cum s-ar spune că ai săvîrsit un sacrilegiu bîndî apă dintr-
un pahar pe care l-au mai folosit o mie de oameni. Îşi scoase din
buzunarul jiletcii ceasul de aur şi îl consultă: Vorbindu-mi  
despre dosarul Miriam Rubin, mi-ai adus aminte  că mîine am 
şedinţă la Curtea cu Juri. Plec! Trebuie să mă odihnesc. Să am  
capul limpede. Să nu adorm în timpul pledoariilor. Avocaţii sunt 
atît de monotoni, încît acţionează asupra nervilor mai eficient
decît cel mai verificat soporific. Chelner, nota de plată!
- Pardon! Eşti invitatul meu, zise contele Panin,
privindu-l cu un zîmbet sardonic.
- Ce te uiţi aşa la mine? îl întrebă Sviatopolski nedumerit.
- Mă întreb dacă fascinanta evreicuţă n-are să te cuce -
rească şi pe tine aşa cum l-a cucerit pe incorputibilul Petrov!

363
 

- Facem pariu că am să-i rezist? rîse prinţul. Femeile n-au  

reuşit încă să-mi fure minţile. Cu atît mai mult n-are să mă 
zăpăcească o ucigaşă încadrată de gardieni şi încolţită de 
procuror, de juraţi, de avocaţii părţii civile, uneori şi de
 judecători. Ar putea eventual să-mi inspire milă.
Prinţul Sviatopolski-Mirski strînse mîna colegului s ău  
apoi, vag indispus, părăsi localul. Declarase cu emfază că 
femeile n-aveau nici o putere asupra lui, iar acesta nu -l
contrazise fiindcă îi cunoştea reputaţia de irezistibil Casanova. 
Dar succesele lui se curmaseră cu mulţi ani în urmă.   Un
accident de călărie soldat cu o dislocare a şoldului şi cu o
spărtură a rotulei piciorului drept îl ţintuise mult ă vreme la pat.  
Se vindecase anevoie şi de atunci umbla şchio-pă tînd.
Infirmitatea îi crease un complex de inferioritate. Nu mai f ăcea  
avansuri femeilor, de teamă să nu fie respins. Re ţinerea 
aceasta nu numai că nu-i întunecase aura de mare cuceritor, ci
 îi intensificase strălucirea. Se spunea că devenise pretenţios, că  
nu-l mai atrăgeau decît femeile desăvîrşit de frumoase, că noile  
lui escapade amoroase se desfăşurau în cel mai adânc mister.
Zvonurile deveniseră atît de fantastice, încît ajunseser ă să-i  
atribuie legături sentimentale clandestine cu însăşi 
 împărăteasa. Argumente ar fi fost în sprijinul a cestei teze. Tarul
 îşi neglija soţia, iar aceasta îşi găsise un suport în iubirea  
tînărului prin ţ. Diferen ţa de vîrst ă dintre ei nu conta. Catherina  
a Il-a, ajunsă în pragul bătrîneţii, avea amanţi imberbi.
Culmea este că numai Iurii nu cunoştea fabulele ţesute in  
 jurul său. Îl comparau cu Byron, care nu-şi pierduse puterea de
a fascina, deşi era infirm, ca şi prinţul Sviatopolski.
Ajuns la locuinţa sa de pe Kazanskaia, Iurii se dezbrăcă şi, 
 înainte de culcare, deschise o istorie a Angliei. Cîteva pagini de
lectură îl ajutau să-şi uite gândurile triste şi să treacă  pe nesimţite 
de la starea de veghe la somn. Cînd nu se folosea de acest
expedient, era chinuit de insomnii îngrozitoare, 'şi retr ăia 
aventurile din trecut, încercînd o amăr ăciune ca r e-l otrăvea 
lent, surpîndu-i tot mai mult moralul.
Abia împlinise 35 de ani. Necesităţile fiziologice îl sileau s ă 
caute uneori compania nocturnă a unor femei. Se mulţumea 
atunci să ia de pe stradă prostituate - la întîmplare - petrecînd o
oră sau două într-o cameră sordidă de hotel, apoi se înapoia la 
el acasă copleşit de scîrbă.
Aluziile lui Panin la o posibilă intrigă amoroasă cu Miriam
Rubin îi trezir ă un întreg proces psihic. De mult ă vre me aştepta
să i se întâmple ceva. Ce anume, n-ar fi putut apune. Într-o vreme

364
 

se gîndise să umple golul în care avea senzaţia că se scufundă,  

căsătorindu-se cu o femeie care să-i fie şi tovarăşă de viaţă, şi 
amantă şi - de ce nu? - sprijin moral. Dar ce femeie – care să corespundă 
cît de cît idealurilor lui - ar fi acceptat să se dedice unui infirm?  
Poate  vreo dezamăgită dornică să găsească în această căsnicie 
un refugiu. Lui Iurii îi repugnau asemenea soluţii. Îşi depăna 
deci existenţa solitară, alternînd între culmi de disperare şi 
scurte încercări de a-şi recîstiga un precar echilibru sufletesc.
De obicei lectura a zece sau cincisprezece pagini îi
astîmpăra frămîntarea, ajutîndu-l să-şi uite amărăciunea şi să 
se cufunde în neantul viselor. În imperiul lor îşi retrăia epoca de 
glorie dinaintea accidentului, cînd toate femeile i se d ăruiau.  
Mai tîrziu, influenţate probabil de subconştientul s ău zbuciumat,  
visele deveniseră mai chinuitoare decît realitatea, prin însăşi 
posibilitatea lor de a amplifica emoţiile. Se vedea făcînd  
avansuri unor femei frumoase, care-i batjocoreau în public
infirmitatea. Fantasmele luau şi alte forme. Era obsedat de
coşmaruri populate de ucigaşi cu chipuri ascunse în ceaţă, care-
l fugăreau, silindu-l să-şi tîrască picioarele grele, într-un  
istovitor şi zadarnic efort de a scăpa cu viaţă.
Încercase să folosească sedative, spre a-şi transforma som-
nul într-o noapte amorfă, vecină cu nefiinţa. Dar narcoticele 
aveau asupra lui un efect paradoxal, risipindu-i somnul,
creîndu-i o stare de veghe dureroasă prin intensitatea ei.
Căutase atunci un derivativ, pierzîndu-şi nopţile la masa
verde. Jocul de cărţi capătă o mare putere de atracţie pentru  
cei ce văd în el farmecul fructului oprit. Dar cele mai deli cioase
mîncăruri îşi pierd savoarea cînd consumul lor devine fastidios 
datorită includerii într-un regim alimentar obliga toriu. Jocul de
cărţi administrat în doze mari, silite, îl scîrbise tot atît de mult  
ca şi celelalte expediente, toate falimentare , încercate pe rînd cu
acelaşi dezolant insucces.
În cele din urmă se oprise asupra lecturii. Devora cu o
ardoare bolnăvicioasă romanele, impresiile de călătorie, cărţile 
de aventuri, tratatele de istorie, de ştiin ţă. Îşi crease un univers
aparte în domeniul spiritului, dar care nu-i putea suplini
frustrările din lumea reală.
Acum citea cu sîrg „Istoria Angliei" de Hume, în paralel cu
piesele istorice ale lui Shakespeare. Această gimnastică a minţii  
şi a voinţei părea să aibă efecte liniştitoare. „Am început
probabil să mă resemnez",- îşi spunea cu tristeţe.
Ajunsese la pasajul întemniţării lui Richard II, vitregitul rege  
al Angliei, care suferise între zidurile temni ţei priva ţiuni cu atît  

365
 

mai greu resimţite, cu cît în epoca lui de strălucire se bucurase  

de toate satisfacţiile accesibile unui suveran tînăr, frumos şi 
plin de vitalitate. Richard fusese un mare admirator al femeilor.
Lipsa lor, după ce fusese aruncat într-o  celulă umedă a 
castelului Pomfret, îl costase desigur enorm. Iurii g ăsea un 
paralelism tulburător între situa ţia lui şi aceea a nefericitului  
suveran. Infirmitatea ridicase în jurul lui ziduri şi gratii, izolîndu -l
de toate bucuriile.
Gîndurile generate de destinul tragic al regelui Richard îl făcură pe Iurii 
să adoarmă foarte tîrziu. După un somn zbu ciumat, îl trezi
valetul său, Samuil, care-i pregătise micul dejun, baia cotidiană 
şi îmbrăcămintea potrivită pentru şedinţa de la Curtea cu Juri.
Prinţul hotărî să parcurgă pe jos drumul pînă la tribunal . Îşi
pusese o haină de blană amplă şi o căciulă trasă adînc pe 
urechi. Deşi era doar mijlocul lui noiembrie, se l ăsase un ger 
zdravăn, asternînd chiciură pe copacii desfrunzi ţi, pe balus -
tradele podeţelor, pe ornamentele clădirilor, pe monumentele  
solitare, pe acoperişurile cupeurilor, pe b ărbile şi pe mustăţile
bărbaţilor.
Ajuns la tribunal, Iurii se încrucişa în sala paşilor pierduţi cu 
prietenul său, consilierul Panin.
- Pari cam mahmur, Iurii, îl tachina interlocutorul. Şampania
de aseară să fie de vină? Nu cred. Ai băut puţin şi ai plecat  
devreme. Îmi închipui mai degrabă că după „Ursul Siberian" te-
ai rătăcit prin alcovul vreunei tinere doamne... Lasă, nu mai 
face schime! Îţi cunosc apucăturile! Vezi ce faci cu Miriam 
Rubin!
„La dracu cu Miriam Rubin!" reflectă iritat prinţul, după ce se  
despărţi de prietenul său. Insistenţele lui Panin erau obositoare.  
Intră posomorit în sala de şedinţă, fiind salutat cu respect de  
toţi cei prezenţi. Expresia chipului s ău păru de r ău augur  
avocatului acuzatei.
Grefierul făcu apelul părţilor ş i al martorilor. Din înaltul
fotoliului prezidenţial, Sviatopolski îşi plimba automat privirile
asupra publicului, neobişnuit de numeros. „Sadicii se de-
lectează cu o nouă imolare", îşi zise scîrbit. V ăzu şi doamne  
acoperite cu bijuterii si blănuri, şi ziarişti înarmaţi cu blo cnotesuri
şi creioane pregătiţi să aştearnă pe hîrtie noutăţi sorbite de 
cititori, şi „ţaţe" înfăşurate în şaluri şi broboade, dornice s ă 
povestească vecinelor tot ce au văzut şi au auzit, şi rentieri 
apatici, blazaţi, deprinşi s ă-şi piardă timpul indiferent că se 
aflau la cafenea sau într-o sală de tribunal, în sfîrşit, întreaga  
gamă a însetaţilor de scandaluri, a colportorilor de zvonuri. Nu

366
 

lipseau nici tinerii radicali, gata să se folosească de orice prilej1  

spre a critica regimul ţarist şi a stîrni agitaţie în public. Mai ales  
de aceştia avea oroare printul. Ori de cîte ori încercau să facă 
gălăgie, îi evacua, fără a ţine seama de protestele lor.
Se spunea că Sviatopolski-Mirski este un judecător aspru, un 
gardian neînduplecat al ordinii, al disciplinei, şi un duşm an tot atît
de neînduplecat al dezordinii, al haosului, al anarhiei.
După ce examină publicul din sală, prinţul îşi îndreptă în fine  
privirile spre acuzată. Ovreicuţa din boxă, în jurul căreia făcuse  
atîta haz Panin, era într-adevăr remarcabilă.
Părul ruginiu, cu nuanţe rubinii, ca şi ovalul regulat al 
chipului cu trăsături exotice, ochii migdalaţi, prelungi, cu  
scăpărări sălbatice - acuzaţii din boxă au de cele mai multe ori 
aerul unor fiare hăituite - paloarea pielii catifelate, frumuseţea 
excitantă a corpului suplu, cu linii juvenile, contribuiau a-i
 înzestra fiinţa cu o bizară vrajă. Prinţul înţelese de ce Miriam  
Rubin îl cucerise pînă şi pe incoruptibilul Petrov. Privind-o, g ăsi  
o justificare şi neguţătorului care se îndrăgostise de Maşa -
dama de consumaţie de la „Ursul Siberian" - făcînd-o soţie, 
ştergîndu-i cu buretele trecutul inavuabil.
Observa că acuzata îşi îndrepta insistent privirile spre o  
pereche vîrstnică: un evreu emaciat, cu mîini subţiri şi de gete
atît de lungi, încît păreau nişte păianjeni în stare de nemişcare,  
precum şi o femeie grasă, vulgară, cu franjurile unei   peruci
negre lăsate în formă de breton pe fruntea umbrită de o basma 
neagră. După expresia îngrozită si oarecum tîmpă întipărită pe  
feţele lor, prinţul deduse că erau părinţii fetei din boxă. Deşi  
bătrînul evreu era foarte urît, avea un aer care putea fi regăsit -
desigur foarte vag - şi pe chipul acuzatei.
Între timp, procurorul începuse s ă-şi dezvolte rechizito riul.
Darii Dobrovici Gagarin era un magistrat integru, dar cîinos.
Argumentările sale se înlănţuiau cu o logică implacabilă, 
reuşind mai întotdeauna să demonstreze impecabil vinovăţia 
nenorociţilor intraţi în mîna lui. Îşi îndeplinea rolul de acuzator
public cu o asprime inflexibilă, socotind că misiunea lui era să 
cureţe lumea de răufăcători. În discuţiile cu colegii nu ezita s ă 
preamărească legile crîncene de odinioară, care sancţionau 
furtul cu amputarea mîinilor şi crima cu t ăierea capului.
Deşi studiase încă din ajun dosarul, prinţul se lăs ă furat de
elocinţa rece, tăioasă a lui Gagarin, care se pricepea ca nimeni
altul să întoarcă împotriva acuzatului argumentele folosite de  
apărare. Acest procedeu îl aplică şi în cursul audier martorilor.
Cînd avocatul apărării invocă în sprijinul clientei sale for ţa 

367
 

majoră - crima fiind o consecinţă a şocului psihic suferit de  

acuzată în urma violării ei de către comisarul-şef Petrov ,
Gagarin ripostă cu ironie acidă:
- Se poate poare vorbi de viol în cazul unei prostituate, care îşi
cîstigă existenţa comercializîndu-si cu neruşinare propriul corp?
Cînd avocatul înfăţişase Curţii certificatul medical care  
constata violul, menţionînd că sus-numita Miriam Rubin fusese
fecioară, acuzatorul public replicase prompt:
- Certificatul acesta dovedeşte neîndoios că acuzata s-a dat
drept prostituată, spre a eluda legile şi regulamentele care nu  
 îngăduie evreilor - cu excepţia medicilor şi a femeilor de stradă 
- să rămînă noaptea în Sf. Petersburg. Este o circumstanţă 
agravantă în sarcina acuzatei. Comisarul-şef Petrov nu avea de 
unde să ştie că are de-a face cu o pseudo-prostituată. Iar  
acuzata, adăugă procurorul îndreptîndu-şi necruţător degetul 
spre Miriam, atribuindu-şi statutul de femeie uşoară, ştia la ce  
se expunea.
Defilarea martorilor  se încheie fără ca declaraţiile lor sub  
prestare de jurămînt s ă aducă ceva nou faţă de piesele de la  
dosar.
 Tinerii radicali din sală murmurau în semn de dezapro bare
ori de cîte ori reprezentantul ministrului public aducea noi şi
apăsătoare argumente în defavoarea acuzatei. Iurii fu ne voit să-
i ameninţe în repetate rînduri cu evacuarea. În epoca adolescenţei 
fusese şi el un partizan convins al democratismului occidental.
Dar odată cu trecerea anilor i se potolise înflăcărarea.
Preocupările noi, legate de activitatea profesională - cariera
militară pe care o îmbrăţişase cu entuziasm -, apoi accidentul,
care avusese o înrîurire atît de puternică asupra psihicului s ău, 
aruncaseră vălul uitării asupra idealurilor de odinioară. Cînd 
părăsise armata, silit de infirmitatea care-l făcuse inapt pentru 
cariera armelor, crezuse c ă viaţa lui se oprise, asemenea unui 
ceas cu mecanismul neîntors. Intrase apoi în magistratură,  
fiindcă era o fire activă şi nu putea suporta să-şi plîngă la infinit  
nenorocirea.
Acum, avînturile generoase ale tinerilor, care se ridicau vehement
 împotriva absolutismului ţarist şi cereau o democratizare a
instituţiilor ţării, îi p ăreau exagerate, lipsite chiar de sens.
Dîrzenia oglindită uneori în ochii tinerei evreice îl nedu -
merea. Deşi Miriam Rubin se afla într-o situaţie extrem de grea, 
iar asupra ei plutea ameninţarea de a-şi petrece foarte mulţi ani 
prin gheţurile Siberiei, adoptase o atitudine de sfi dare, care
 într-un fel îi trezi admiraţia. Tenacitatea ei de a-şi urma studiile  

368
 

universitare în capitală, î nfruntînd orice riscuri, merita evident, tot

respectul.
Dezbaterile procesului se apropiau de sfîrsit. Prin ţul ajun-
sese să dorească achitarea tinerei fete. În cursul carierei sale
de magistrat avusese prilejul s ă cunoască mulţi ofiţeri de po-
liţie. Năravurile lor îi anihilaseră orice încredere în probita tea
apărătorilor ordinii publice.
Defunctul comisar-sef Petrov nu fusese nici mai rău şi nici mai bun 
decît colegii săi din Poliţie. Fapta lui ar fi s ăvîrşit-o şi al ţii.  
Miriam Rubin era o victimă desemnată a luxurii lor. Petrov  
avusese ghinionul s ă pice pe o femeie capabilă să se apere.  
 Tînăra evreică nu fusese prima lui pradă. Prinţul ar fi pus  
rămăşag că Petrov avea la activul lui şi alte cazuri  
asemănătoare.
Contrar obiceiului său de a fi imparţial, prinţul nu ezitase să 
conducă dezbaterile de asemenea manieră încît să uşureze  
sarcina apărării. Spre nedumerirea lui Gagarin, pusese 
martorilor întrebări meşteşugite, menite s ă scoat ă în eviden ţă
curăţenia sufletească a fetei şi să îngăduie membrilor juriului a-
şi face o idee cît mai exactă asupra adevăratelor cauze ale 
crimei. Ştia, de pildă, că oamenii aceştia - în majoritate in-
telectuali, mici burghezi, meseriaşi ş i rentieri - erau foarte
receptivi la argumentele care i-ar fi îndrituit s ă adopte o po ziţie 
contrară punctului de vedere susţinut de reprezentantul  
ministrului public, îşi manifestau astfel opoziţia faţă de tota-
litarismul ţarist.
Pînă şi Miriam îşi dăduse seama de atitudinea binevoi toare a
 judecătorului, care, aparent, nu contravenea cu nimic regulilor 
de conduită impuse unui împărţitor al dreptăţii . Între procuror  şi
preşedintele instanţei se angajase un duel ascuns.
Rechizitoriul lui Gagarin, dezvoltat cu str ălucire, fu urmat de 
pledoaria apărării, palidă, neconvingătoare, insignifiantă. Prinţul  
dădu instrucţiuni juraţilor asupra modului în care trebuiau s ă 
aprecieze faptele, astfel încît s ă se facă dreptate, apoi aceştia  
se retraseră în camera de chibzuinţă.
Escortată de gardienii care o încadraseră tot timpul, Miriam
fu îndrumată într-o încăpere alăturată. Acolo avea s ă  aştepte
pînă ce va fi chemată în sala spre a i se citi sentinţa. Cu bărbia 
sprijinită în piept, stătea pe o bancă, ţinîndu-şi privirile aplecate
asupra pardoselei de mozaic. Recunoscuse în sală, printre  
tinerii veniţi să asiste la proces, grupul de stu denţi pe care-i 
cunoscuse în tren. Erau ş i Justin, şi Volodea, şi Grişa, şi Vania, şi
Saşa, şi Rem şi Feofil. Nu putuse schimba cu ei nici un cuvînt.

369
 

Dar în tot timpul dezbaterii Miriam îi sim ţise sufleteşte al ături  

de ea. O încurajaseră cu privirile lor mai elocvente decît cele  
mai înflăcărate îndemnuri.
Apoi gîndul fetei fugi la juraţii care aveau s ă joace rolul  
ursitelor. O străbătu un fior. Ucisese! Dar fapta ei avea o  
 justificare. N-ar fi putut spune că o măcinau regretele. La  
 închisoare, printre puşcăriaşe, precum şi în cabinetul judec ă-
torului de instrucţie, cîstigase o experien ţă îngrozitoare, care -
 paradoxal - o îmbogăţise sufleteşte. Pînă a nu fi arun cată în
temniţă, îşi închipuise că ocnaşii alcătuiesc o turmă cenuşie de  
indivizi f ără personalitate, f ără sentimente, f ăr ă idealuri. Abia  
după ce ajunsese în mijlocul deţinutelor îşi dăduse seama c ă  
fiecare dintre ele avea o viaţă proprie, o trăire lăuntrică mai  
intensă poate decît la indivizii din afara zidurilor închisorii.  
Oamenii care şi-au pierdut libertatea sunt siliţi - tocmai din
cauza izolării lor - să cugete mai mult, să-şi analizeze trecutul,  
să facă speculaţii asupra viitorului, să încerce a uita că sunt  
parcaţi între gratii asemenea vitelor destinate abatorului.
Un aprod băgă capul pe uşă şi făcu semn gardienilor să o 
aducă pe acuzată în sală. Miriam simţi un val de căldură  
sufocantă. În cîteva clipe asudase atît de tare, încît bluza i se umezise,
lipindu-se de spinare.
Cînd se văzu în sala de şedinţe, trase adînc aerul în piept.  
Schimbă o privire cu părinţii ei, care stăteau în picioare,  
aşteptînd apariţia juraţilor. Bieţii bătrîni! Erau atît de slabi, de 
neajutoraţi!
 Juraţii intrară în sală şi îşi ocupară locurile.
Preşedintele Curţii, tîn ărul şchiop pe c are-l zărise în gara din 
Sf. Petersburg alături de unchiul s ău, generalul Sviatopolski-
Mirski, puse prima întrebare purtătorului de cuvînt al jura ţilor:
- Este vinovată de crimă acuzata Miriam Rubin?
Răspunsul întîrzie de parcă interpelatul s-ar fi temut s ă 
rostească vorbele atît de grele pe care toată lumea le aştepta  
cu înfrigurare. Glasul răguşit de emoţie al primului jurat  
rosti solemn:
- Miriam Rubin nu este vinovată de crimă.
 Tînăra evreică închise ochii. „Sunt liberă! Liberă!" îşi zise,
aşteptînd să o potopească fericirea. Nu încercă însă nici un  
sentiment. Atît de puternic fusese şocul provocat de r ăs punsul
primului jurat, încît îi paralizase capacitatea de a se bucura.
În sală izbucniră aplauze.
Procurorul stătea impasibil, ca ş i cînd s-ar fi aflat la sute de
verste depărtare.

370
 

Părinţii ei plîngeau...
Un sfert de oră mai tîrziu, Miriam p ăr ăsea tribunalul în -
conjurată de tinerii ei prieteni şi de o mul ţime de oameni care o  
aclamau. Autoritatea fusese înfrîntă. Domeniul justiţiei rămînea 
singurul în care societatea însetată de libertate era autorizat ă 
să-şi spună cuvîntul.
Abia mai tîrziu Miriam îşi dădu seama de realitate. Era încă 
năucă, dar avea în sfîrşit conştiinţa evenimentului pe care-l
trăia. După ce ordonase punerea ei în libertate, preşedintele
Curţii o prevenise să părăsească oraşul înainte de a se întuneca,
deoarece nu se mai putea prevala de condicuţa de prostituată.
Înflăcărarea publicului entuziasmat de achitarea fetei de-
venise atît de zgomotoasă, încît agitaţia din jurul ei luase  
proporţii de manifestaţie publică. Prietenii ei o s ărutau  
felicitînd-o pe întrecute. Deodată Miriam simţi c ă cineva o tr ă-
gea de haină. Întoarse mirată capul. Lîngă ea se afla Moşe 
Rubin. Ochii îi erau roşii de plîns, perciunii îi atîrnau strîmbi,
pălăria, încadrată cu o fîşie de blană de vulpe, i se lăsase pe o 
parte, ca la beţivani.
- Să mergem la gară, Miriam, îi spuse timid, în curînd are s ă 
se întunece. Să nu ne prindă noaptea în Şt. Petersburg. Pentru
noi, comoara mea, oraşul ăsta e blestemat.
Miriam se uită nehotărîtă la părinţii ei. Justin îi vorbi la  
areche:
- Dacă vrei să rămîi la noapte în oraş, îţi facem noi rost de  
un loc unde să te adăposteşti. Nici în catacombele Romei nu  
poţi găsi o ascunzătoare mai bună!
În clipa aceea Miriam avu senzaţia că îşi joacă destinul pe o  
aruncătură de zar.
- Rămîn! murmură. Se întoarse spre Moşe Rubin şi şopti: Voi
duceţi-vă la gară, tată! Am să vin si eu după voi. Luaţi-vă bilete 
şi urcaţi-vă în tren. Dar numai două bilete să luaţi. Dacă 
 întârzii, să nu mă aşteptaţi. Plecaţi singuri!
Bătrînul evreu vru să spună ceva, dar Miriam îl s ăruta pe 
obraji. O îmbrăţişa şi pe maică-sa. Raşela era atît de im-
presionată, încît îşi pierduse graiul.
- Hai, mamă, duceţ i-vă! Dumnezeu să vă ajute!
Moşe Rubin înţelese că avea să se înapoieze la Tver însoţit 
doar de nevastă-sa.
- Şi cu tine ce o să se întîmple, Miriam?
Degetele ei fine îi mîngîiară obrazul.
- Am să mă descurc, tată. Dumnezeu are grijă de fiecare fir  
de iarbă...

371
 

Moşe Rubin înclină din cap resemnat:

- Bine, fiica mea. Cum zici tu ...
Rămase în mijlocul drumului, alături de Raşela, în vreme ce 
Miriam se îndepărta laolaltă cu prietenii ei.
- Am pierdut-o, Moşe! rosti prin sughiţuri Raşela. Hahamul îşi  
duse mîna la inimă:
- Cum o fi vrerea lui Dumnezeu, femeie... Noi să mergem la gară.
Cu fruntea plecată, bucuroşi fiindcă fiica lor fusese achitată, 
trişti pentru că se despărţeau de ea pentru totdeauna, porniră 
spre gară. Făcură cîţiva paşi, apoi întoarseră capul ca la un 
semnal. Miriam se pierduse în mulţimea de oameni.
- Haidem, Raşela! zise Moşe cu falsă fermitate. La Tver e  
locul nostru!...
Prinţul Sviatopolski-Mirski şi procurorul Gagarin se întîlnir ă 
la ieşir ea din tribunal. Fulguia. Clopoţeii troicilor cîntau în 
văzduhul de sticlă. Gagarin salută încruntat şi vru să trea că mai 
departe. Prinţul îl prinse de bra ţ:
- Eşti supărat pe mine, Darii Dobrovici? Procurorul îl privi  
posomorât:
- De ce să fiu supărat pe dumneata, Iurii losipovici? Juriul a
hotărît achitarea evreicii.
- Pe vremea asta e minunat să mergi pe jos, spuse prinţul. Fulgii 
de zăpadă zboară ca nişte fluturi... fluturi cu aripi de ghea ţă.
Gagarin fornăi nemulţumit:
- Îţi arde de poezie, Iurii Iosipovici! Nu vezi, din p ăcate, că 
instituţia juraţilor - nouă la noi - sapă temeliile societăţii. 
Nenorociţii ăştia, învestiţi cu puterea de a-i absolvi pe  
nelegiuiţi, achită pe toţi ucigaşii, pe toţi nemernicii, pe to ţi  
duşmanii ordinii noastre sociale, numai ca să facă în ciuda  
autorităţilor de stat! Pff, mi-e scîrbă!
Cei doi magistraţi se îndreptară spre Nevskii Prospekt. Iurii  
mergea precaut, căci pe jos se făcuse gheţuş, iar picio rul
beteag îi juca uneori feste.
Se opriră în faţa unui chioşc de ziare, pe care vînzătorul se 
pregătea să-l închidă. Prinţul cump ără un jurnal de sear ă. Un  
titlu scris cu litere groase pe prima pagină îi atrase aten ţia: 
„Grave evenimente politice şi militare în Balcani, întrevederile
diplomatice care au avut recent loc între reprezentanţii marilor 
puteri au drept scop g ăsirea unor soluţii accep tabile tuturor
părţilor interesate, mai înainte ca situaţia politică internaţională 
să se deterioreze în aşa măsură încît s ă facă imposibilă o  
reglementare pacifică a divergenţelor ce despart la ora actuală 
Europa în două tabere antagoniste. Din surse demne de 

372
 

 încredere aflăm că..."

Prinţul Sviatopolski întrerupse lectura articolului, împ ături
ziarul şi îl vîri în buzunarul mantalei.
- Se zice că războiul bate la uşă, Darii Dobrovi ci. Procurorul
ridică din umeri, nepăsător:
- Dacă n-a izbucnit în primăvara asta, înseamnă că criza a 
trecut. Marile puteri vor pacea.
- Dar se înarmează...
- Eh, si vis pacem...
Vînzătorul de ziare coborî cu zgomot metalic obloanele  
chioşcului. Fulgii de zăpadă se înteţir ă. Se oploşise un frig  
aspru, pătrunzător, adus pe aripile vîntului tocmai dinspre cercul
 polar...
*
**
Cortine de ninsoare, cu falduri ample, se lăsau încet asu pra
oraşului Sibiu, acoperind cu o plapumă albă, pufoasă, casele cu 
streşini late, străzile înguste şi şerpuite, transformînd prozaicele  
privelişti citadine într-un feeric decor de teatru. Natura îşi
 îmbrăca straie festive spre a întîmpina străvechea şi mereu
noua sărbătoare a Crăciunului.
Se lăsau şi umbrele albastre ale înserării, iar odată cu ele  
apăreau la ferestre sclipiri de lumină aurie, irizate prin bi zarele
petale ale florilor de gheaţă de pe geamuri.
Paşii puţinilor trecători împodobiţi cu beteala z ăpezii erau  
lipsiţi de zgomot. Siluetele omeneşti îşi pierdeau aparent 
consistenţa şi acum pluteau imateriale peste un înveliş de nori.
O ceată de copilandri, înfăşuraţi în cojoace tot atît de albe 
ca omătul din jur, urcau veseli panta repede a unei străzi şi se  
minunau, ca în fiecare an dealtfel, de frumuseţea ireala a  
ninsorii.
- Mama iarnă îşi scutură pilotele, împr ăştiind fulgi de gîsc ă!  
zise Mitru Muntean, desf ăcînd bra ţele şi ridicînd fa ţa spre  
văzduh, de parcă ar fi vrut să îmbrăţişeze şi să sărute  
ninsoarea.
- Ar fi trebuit să te faci poet, mă! îl tachina colegul s ău de  
şcoală, Culiţă Preda.
Dorin Alexe, un adolescent plinuţ, cu obrajii înspicaţi de 
acnee, duse degetul la buze, într-un gest de o imperioasă eloc -
venţă :
- Sssst! Fără gălăgie! Am pornit la treabă, nu la joacă! Mitru  
şi Culiţă puseră imediat lacăt gurii. Dorin avea drep tate.
 Trebuiau să păstreze liniştea. Domolit, Mitru îşi trase căciula pe  

373
 

urechi şi îşi vîrî mîinile în buzunarele cojocului. Erau şase

băieţandri. Cel mai mare, Ion, avea şaptesprezece ani. Cel mai 
mic, Iliuţă, abia împlinise paisprezece. Mergeau acum pe lîngă 
ziduri, misterioşi ca nişte conspiratori, uitîndu-se b ănuitori în jur.
Se întunecase bine cînd ajunseră în pia ţa cea mare. Per-
delele de ninsoare erau atît de groase, încît izolau grupurile de
oameni într-un fel de compartimente cu pereţi jucăuşi de  
zăpadă. Cînd trecură pe lîngă biserica romano-catolică, nu-i 
văzură zidurile decît pînă la înăl ţimea unui stat de om. Cu lmile
lor se pierdeau în neant. Ajunseră mai mult pe bîjbîite în faţa  
palatului Bruckenthal. O luară la dreapta pe o străduţă îngustă 
şi ieşir ă în piaţa primăriei. Ninsoarea se înteţise. Fulgii de nea  
se topeau însă de îndată ce atingeau obrajii.
- Sunt leoarcă de năduşeală! şopti Iliuţă Măcelaru, ce l mai
mic dintre băieţi, la urechea lui Mitru.
- Te-o fi cuprins frica! îl ironiza Mitru.
- Ce frică?! îşi umflă Iliuţă pieptul. M-am înfierbîntat alergînd.
Nu era el pe degeaba nepotul lui Ilie Măcelaru, prietenul şi  
tovarăşul de luptă al lui Avram lancu.
Ajunşi în faţa edificiului întunecat al prim ăriei, se oprir ă spre  
a-şi mai trage sufletul. Culiţă îşi şterse nasul cu dosul palmei.
- Ei? îi dăm drumul?
- Îi dăm, zise Ion cu hotărâre.
Se strecurară pînă în faţa intrării cl ădirii. Portalul se  
 înălţa semeţ, purtînd deasupra o inscripţie în ungureşte, în -
coronată de emblema habsburgică: un vultur cu un şarpe în 
gheare. Amănuntele emblemei nu se puteau desluşi, dar 
băieţandrii o cunoşteau foarte bine, fiindcă o priviser ă adeseori  
cu scîrbă şi ură. În concepţia lor, ca şi a tuturor românilor din 
 Transilvania, pasărea răpitoare habsburgică înlănţuia în 
ghearele ei şarpele care simboliza neamul românesc.
- Acum! zise Ion, desfăcînd picioarele si aşezîndu-se înfipt în
faţa portalului.
Rusan şi Culiţă se aşezară de o parte si de alta a lui,  
petrecîndu-si braţele ca la horă. Pe umerii lor se urcară Mitru şi  
Dorin, alcătuind o piramidă, în vîrful căreia se ca ţără Moise.
- Ai ajuns la emblemă? întrebă de jos, cu glas înăbuşit, Ion.
- Ajuns, babo!
- Atunci la treabă!
Cu mişcări iuţi, precise, Moise scoase de la brîu, de   sub
cojoc, un cuţit scurt, pe care îl folosi drept şurubelni ţă spre a  
desprinde emblema din lăcaşul ei. Deşi nu voia să o recu -
noască, Moise era foarte emoţionat. Nu de teamă că dărîma un  

374
 

semn heraldic al Habsburgilor, faptă a cărei gravitate era ştiut ă 

tinerilor, ci de mîndrie, pentru c ă fusese ales pentru această 
misiune plină de însemnătate. Este drept că în balanţă atîrnase  
 în primul rînd argumentul că era cel mai uşor dintre băie ţi şi c ă 
deci îşi putea îndeplini sarcina acolo, sus, în linişte şi f ăr ă s ă se 
grăbească, fiindcă nu-i obosea pe cei de jos.
În vreme ce Moise lucra înfrigurat, flăcăiandrii de sub el încercau 
să străbată cu privirile perdelele groase de ninsoare, tr ăgînd cu  
urechea la cele mai mici zgomote, spre a destrăma piramida şi
a se face nevăzuţi dacă s-ar ivi vreun reprezentant al hulitelor
autorităţi maghiare. Se părea însă că pronia hotărîse să-i 
favorizeze. Sibienii care ar fi trecut la cî ţiva paşi de ei nu i-ar fi  
putut desluşi, atît de deasă era ninsoarea.
Moise ajunsese la ultimul şurub.
- Cînd zic psst, vă trageţi repede la o parte! şopti celor de 
 jos.
- Ştim ce avem de făcut, replică Mitru cu acelaşi ton. Mai
ai mult?
- În cîteva clipe sunt gata.
Moise mai meşteri puţin, pînă ce simţi că emblema se lasă 
grea peste umărul lui drept. Reuşise să desprindă ultimul şurub.  
Acum avea să urmeze partea cea mai anevoioasă. Să lase 
emblema să cadă fără să-i lovească pe cei de jos. Era prea  
masivă ca să o arunce în lături.
- Pssst! exclamă.
Piramida se îndepărtă brusc de zidul clădirii. Moise abia  
izbuti s ă nu-şi piardă echilibrul . În aceeaşi clipă, emblema din 
lemn sculptat şi aurit se prăbuşi. Mitru simţi o lovitură puternică 
peste ureche, ca un fel de arsur ă. De dedesubtul său, Rusan 
bolborosi furios:
-- Ce faceţi, bă? Vreţi să-mi scoateţi umărul din loc?  
Emblema căzuse cu zgomot, frîngîndu-se în două pe trotuarul
de piatră. Băieţandrii desfăcură într-o clip ă piramida şi o luar ă 
la fugă care încotro. Poarta de lemn ghintuită a primăriei se 
deschise cu putere:
- Ce-i acolo? rosti în ungureşte un glas puternic. Cei şase
băieţandri alergau acum pe lîngă biserica evanghelică din faţa 
primăriei, îndreptîndu-se spre cel ălalt cap ăt al pieţei, cu inten ţia  
de a coborî pe Reisper-Gasse spre Oraşul de jos.
În dreptul ferestrelor luminate ale unei cîrciumi, Mitru se izbi
piept în piept cu un băieţandru în straie ţăr ăneşti maghiare.
- Nu vezi pe unde mergi? îl repezi flăc ăul furios. Mitru fugi  
mai departe. Urechea îl ardea. Simţea pe obraz prelingîndu-se 

375
 

ceva cald. „Sînge!" îşi zise. În ciuda durerii ascuţite, bucuria îi 
dădea aripi. El şi cu tovarăşii lui îşi îndepliniseră planul. Ce-şi 
putea dori mai mult?
Alerga fără să se uite înapoi. Ajuns în colţul lui Reisper-
Gasse cu Latern-Gasse, îşi duse mâna la ureche şi, cînd şi-o
trase, o văzu - în lumina unei vitrine - plină de sînge roşu, întunecat. 
Izbucni în rîs. Un rîs nervos care-i exterioriza oarecum uşurarea
de a fi scăpat cu bine.
„Rănit în luptă, soldatul se întorcea acasă." Micşoră pasul si  
 îşi încorda auzul... Nu-l urmărea nimeni, îşi zise că nu mai avea  
rost să fugă. Lîngă monastirea Ursulinelor rămăsese dinainte 
hotărît să se adune întregul grup. Tamponîndu-şi cu batista  
urechea din care sîngele curgea ab undent, Mitru porni fluierînd spre
locul de întîlnire.
Ieronim Muntean puse în iesle cîte un braţ de fîn pentru  
fiecare bou şi un alt braţ pentru vacă. În grajdul mai curat decît o
cameră de oaspeţi domnea o căldură umedă, mîngîietoare. 
Lumina unui opaiţ se oglindea în ochii blânzi şi atît a frumoşi ai 
vitelor. Mirosea a fîn şi a aşternut proaspăt de  paie. Se pornise
un viscol năprasnic, neobişnuit prin acele locuri. Vijelia zgîlţîia 
din ţîţîni uşile grajdului, şuiera pe sub streşini, de parcă s-ar fi 
stîrnit un cor de iele, dar înăuntru era pl ăcut şi bine. „Aşa 
trebuie s ă fie în rai", îşi zise Ieronim, oftînd plin de mulţumire. 
Cînd se afla singur cu vitele lui, era fericit. Ele nu-l supărau 
niciodată. Cînd se îmbolnăvea sau murea una dintre ele, atunci
era tare rău. Pierderea unui bou sau a unei vaci însemna o  
catastrofă pentru gospodărie. Oamenii din Apoldul de Jos nu 
erau bogaţi. Pentru ca un om păgubit de moartea unei vite să-şi 
poată cumpăra o alta, trebuia să intervină întreg satul, fiecare  
sătean contribuind cu cîte puţin. Mai tîrziu, micile datorii erau 
treptat achitate. Şi totul reintra în normal , dacă bineînţeles nu 
cădeau pe capul omului alte urgii. C ăci în acele vremuri viaţa  
nu era deloc uşoară pentru ţăranii din Apoldul de Jos ş i din
satele învecinate...
După ce se mai uită o dată la vite şi constată plin de mul -
ţumire că aveau crupa plină, iar părul bine ţesălat le lucea cum  
luceşte catifeaua, ieşi din grajd şi închise cu grij ă uşa î n urma lui.
În iernile grele - şi asta era o iarnă grea - lupii h ămesiţi coborau 
din creierii munţilor şi pătrundeau în miez de noapte prin sate,  
atacînd oameni şi vite. Nici pe cîini nu-i cruţau. Dar ţăranii de la  
Apoldul de Jos aveau zăvozi zdraveni, care se încăierau cu lupii, 
punîndu-i adeseori pe fugă. Dimineaţa, cînd ieşeau din case, 
sătenii găseau zăpada, atît de albă şi netedă în ajun, călcată în  

376
 

picioare, boţită şi îmbibată cu sînge. Leşuri de cîini şi de lupi 

zăceau sfîşiate şi pe jumătate devorate de fiarele  
supravieţuitoare, înnebunite de foame.
Ieronim văzu că viscolul se şi pusese pe ridicat troiene.  
Vîntul bătea cu atîta putere, încît fulgii de z ăpad ă îl şfichiuiau  
peste faţă ca nişte bice minuscule.
De undeva, de departe, îi ajunse la ureche urletul unui lup. Lui Ieronim
i se înfiora pielea, deşi nu era fricos. Ştia  ce înseamnă să ai de-a 
face cu fiarele pădurii aici. I se întîmplase nu o dată ca acestea 
să-i iasă în cale. Atunci îşi apărase cu înverşunare viaţa. Cînd 
se înapoia teafăr şi victorios în sat, nu se lăuda cu isprăvile sale, 
căci primejdiile, lupta pentru existenţă şi moartea erau tot atît 
de fireşti pentru ţăranii de la munte, precum erau munca, hrana,  
somnul
şi dragostea.
Ieronim intră în casă, după ce mai întîi îşi scutur ă de z ă padă 
opincile. Străbătu tinda şi se opri în bucăt ărie. În vatră ardea un 
foc bun, iar în aer pluteau aburi îmbietori de mîncare. Măria, 
nevastă-sa, întinsese pe masă un şervet mare, brodat, şi  
orînduise castroanele şi lingurile de lemn pentru Ieronim şi
pentru cei patru copii ai lor, Ilie, Ana, Mitru şi Filofteia, care nu
cutezaseră să se atingă de mîncare mai înain te ca tatăl lor să 
se fi înapoiat de la grajd.
Mitru stătea lîngă vatră. Se oblojise de parcă l-ar fi durut,
dinţii. Ieronim îl privi cu mustrare:
- Cine ştie cu ce derbedei te -ai fi încăierat la Sibiu de te-ai  
 întors cu urechea pe trei sferturi dezlipită de ţeast ă!
Mitru plecă ispăşit capul.
- Mătuşa Tea mi-a pus nişte ierburi. În cîteva zile n-o să mai 
am nici urmă de rană.
- În loc să te zbengui în vacanţă, stai şi boleşti! se oţărî  
iarăşi Ieronim.
Ilie, cel mai mare dintre vlăstari, un fl ăcău voinic de vreo  
douăzeci de ani, aduse tatălui său un ziar cam mototolit şi pe 
 jumătate ud.
- Ţi l-a trimis cumătrul Aron. Îl are de peste munţi. Să-l citeşti
repede şi să i-l dai înapoi. Cică ziarul asta trebuie să mai umble 
şi pe la alţii.
- Fireşte că trebuie, răspunse cu convingere Ieronim,  
luînd ziarul şi despăturindu -l cu grijă. Să ştim cu toţii ce spun 
şi ce gîndesc fraţii noştri de dincolo de Carpaţi.
Ochii îi străluceau ca şi cînd înlăurîtrul fiinţei lui s-ar fi aprins  
o lumină. Adăugă plin de mulţumire:

377
 

- E tare plăcut să desfaci un ziar românesc, după ce ai avut 

de-a face numai cu gazete ungureşti şi nemţeşti. Paginile astea  
deschid o fereastră spre aerul proaspăt respirat de fra ţii noştri  
de dincolo...
Îşi puse pe nas o pereche de ochelari cu ra me de metal.
Un articol mai amplu de pe pagina întîi îi atrase atenţia. Citi 
primele rînduri, apoi îşi spuse că era atît de interesant, încît  
merita să-l împărtăşească şi alor lui.
- Ascultaţi ce scrie în „Românul", zise: „Popoarele cu cerite
de Imperiul Otoman sunt lovite, chinuite şi s ăr ăcite de c ătre cea  
mai stupidă administraţie, şi din cauza asta suferă şi tac de ani  
 întregi. Din cînd în cînd, cîte unul din popoare este cuprins
deodată de disperare şi se răscoală; atunci toate celelalte stau 
cu braţele încrucişate, cu inima străpunsă de d urere şi cu capul
plecat de frică. Cînd cei care pătimesc nu   parvin a se înţelege 
 între dînşii pentru salvarea lor sau nu pot să-şi precizeze voinţa  
şi partea de tărîm ce i se cuvine, cînd nu sunt în stare s ă-şi  
formuleze în unire cerinţele, s ă se disciplineze şi s ă-şi combine  
acţiunea cu maturitate şi unanimitate, cum s ă ne mirăm dacă 
deosebirea de nterese, rivalităţile şi temerile - unele temeinice,
altele exagerate - fac ca puterile străine să susţină fiecare în felul lui
menţinerea guvernământului otoman în Europa, mărginindu-se 
deocamdată a-i cere reforme în favoarea popoarelor ce ele înşile ştiu şi
mărturisesc că Turcia nu va fi în stare, cu toată bunăvoinţa ce  
ar avea, să le pună în practică în mod regulat şi eficace?..."
Ieronirn întrerupse lectura. R ămase cîteva clipe cu privirile
pironite în gol.
- Popoarele oropsite si împilate îşi vor lepăda odată şi odată  
 jugul, într-o zi, lacrimile se vor usca şi pentru noi, soarele va
răsări şi bucuria ne va mîngîia sufletul...
Flăcările din vatră îi aruncau peste chip jocuri de umbr ă ş i
lumini, scoţîndu-i în evidenţă şanţurile adînci, săpate în obraji, în  
colţurile gurii si pe frunte.
- Supa este gata, spuse Măria.
Puse castronul mare şi pîntecos pe masă şi începu să toarne cu
polonicul fiertură în castroane. Ieronim lăsă cu regret ziarul şi 
se aşeză în capul mesei. Şi copiii se instalară pe scău nelele lor.
După ce făcu rugăciunea, Ieronim începu să-şi soarbă supa.
Dulăii din curte prinser ă să latre furios, smucindu-se în  
lanţuri.
- Cine să fie la ora asta? se întrebă Măria.
Se auziră paşi grei pe pridvor apoi bătăi puternice în uş ă.
- Deschide! porunci Ieronim fiului s ău mai mare.

378
 

Ilie se execută. În cadrul pervazului se ivi încruntat plutonierul

Horvath Istvan, şeful postului de jandarmi din Apoldul de Jos.
Purta arma pe umăr. Un strat de zăpadă îngheţată i se 
aşternuse pe chipiu şi pe epoleţi. Era urmat de doi jandarmi, de  
asemenea înarmaţi. Fără să se descopere, plutonierul intră în  
bucătărie, îşi plimbă privirile asupra ce lor din casă. Şi le opri 
asupra lui Mitru.
- Dumitru Muntean, eşti arestat! Urmează-ne!
Ieronim sări de pe scaun. Protestă:
- Ce înseamnă asta? Vreţi să ridicaţi un copil în toiul nopţii? 
Cu ce s-a făcut vinovat?
Plutonierul replică aspru:
- Fiul dumitale, împreună cu alţi derbedei, a doborît  
emblema Majestăţii-Sale Imperiale de pe primăria din Sibiu.  
Fapta asta se pedepseşte grav, Ieronim Muntean. Foarte grav!
Ieronim se uită la fiul său cu mînie, dar şi cu nemărturi sită 
admiraţie. Avu brusc revelaţia că Mitru nu mai era un copil.  
Doar un bărbat putea săvîrşi asemenea isprăvi.
- Trebuie să fie o greşeală! spuse.
- Nu e nici o greşeală. Feciorul dumitale a fost văzut la locul  
crimei.
- Crimă? bolborosi Ieronim.
- Da! Crimă de lese-majestate.
Ilie îşi încleşta pumnii. Era gata să se n ăpustească asupra 
 jandarmilor. Ieronim îi intui inten ţiile. Îi făcu semn să se 
stăpînească. Măria izbucni în plîns. Fetele încremeniser ă. Mi tru
se făcuse vîn ăt. Brava însă situaţia.
- Urmează-ne! îi porunci jandarmul.
Băieţandrul se ridică de la masă şi se îndreptă spre jan-
darmi. Ana se dezmetici. Alergă şi aduse cojocul şi căciula  
fratelui ei.
- Bună seara, tată, bună seara mamă! spuse Mitru. Vă las 
cu bine! adăugă, uitîndu-se pe rînd la Ilie şi la cele două fete.
- Să nu-ţi faci griji, fiule! îl îmbărbăta Ieronim. Au s ă se  
lămurească lucrurile şi ai să te întorci acasă.
În sufletul lui bănuia însă că n-avea să-si mai vadă curînd 
băiatul. Era convins că Mitru savîrşise fapta care i se imputa.  
„De ce Dumnezeu nu mi-ai spus nimic? Dacă aş fi ştiut, aş fi  
luat măsuri de prevedere. Ti-aş fi găsit o ascunzătoare, ori te-aş fi 
trimis peste munţi. De ce nu te-ai destăi nuit? Nu sunt eu tatăl  
tău?" Dar vorbele acestea le gîndi numai. Î şi sărută feciorul şi îl  
conduse prin zăpadă pînă la poartă.
Cîinii lătrau furioşi la jandarmii unguri. Viscolul ridica  

379
 

vîrtejuri de zăpadă ce se luau la întrecere cu potopul de

ninsoare smucită de palele turbate ale vîntului....
În noaptea aceea somnul nu se atinse de pleoapele lui Iero-
nim şi ale Măriei. În zori, Ieronim alergă la postul de jandarmi. 
Nu i se îngădui să-şi vadă fiul şi nu fu primit nici de pluto nierul
Horvath. După ce se lumină de ziuă, îşi făcu rost de un cal de la  
un vecin şi porni c ălare spre Apoldul de Sus. Sa tul acesta - spre
deosebire de Apoldul de Jos, locuit numai de români - cuprindea şi un
mare număr de saşi. Depărtarea nu era mare, dar viscolul  
ridicase pe şosea troiene uriaşe, asemenea unor dune de
zăpadă. Uneori, calul se înfunda pînă la piept în omăt. Furtuna  
de zăpadă era atît de violentă, încît viabilitatea scăzuse 
aproape la zero. Cînd şuieratul vijeliei se mai potolea, se
auzeau în depărtare urletele lupilor.
Ieronim îşi pipăi instinctiv cuţitul de vîn ătoare de la brîu şi  
toporişca prinsă la oblînc. Nu avea asupra lui nici o armă de foc,  
fiindcă acestea erau interzise românilor. Este adev ărat că 
opreliştile erau de cele mai multe ori încălcate. Puştile st ăteau
ascunse prin unghere neştiute de nimeni, fiind folosite numai la
mare nevoie. Şi Ieronim avea o flintă străveche tăi nuită într-un 
colţ al şurei, după un perete dublu din lemn. Acum i-ar fi prins  
tare bine. Dar nu putea s ă rişte a fi prins cu o armă de foc  
asupra lui cu atît mai mult cu cît ştia c ă jandarmii unguri sunt  
cu ochii pe el, mai cu seamă acum, după arestarea lui Mitru.
 Trebuia să ajungă la Apoldul de Sus în ciuda oricăror difi-
cultăţi, fiindcă acolo îşi avea cabinetul un avocat sas, foarte 
cunoscut în împrejurimi, pe nume Hans Krech. Krech nu-era bi ne
văzut de autorităţile maghiare, fiindcă se arăta binevoitor  
românilor, apărîndu-le adeseori cauzele. Krech era bătrîn dar avea 
experienţă şi stăpînea ca nimeni altul arta interpret ării legilor.
La ora prînzului, Ieronim sosi la destinaţie.
- Cum ai ajuns la mine pe vremea asta? îl întrebă avocatul,
uluit de temeritatea vizitatorului. Eu aveam două pro cese la
Sibiu, dar n-am îndrăznit să înfrunt viscolul. Eh, la vîrsta mea  
oamenii sunt prudenţi sau poate mai fricoşi. Se agaţă de 
viaţă ca de un colac de salvare. Ei, ce te aduce pe la mine?
Ieronim îi istorisi cum se pricepu mai bine năpasla care câzuse
 pe capul fiului său. Avocatul îl ascultă atent, apoi rosti cu  
gravitate:
- Să-mi semnezi o procură, ca să mă pot ocupa de cazul  
feciorului dumitale. Te previn îns ă că situaţia băiatului e foarte  
grea. În stadiul actual al cercetărilor, mă îndoiesc chiar că mi se 
va îngădui să-i consult dosarul. În sfîrşit, am să văd ce am să 

380
 

pot face.
Drumul de întoarcere al lui Ieronim fu şi mai anevoios.
Vântul îi bătea din faţă, orbindu -l. De mustăţi si de sprîncene îi
atîrnau minusculi ţurţuri de gheaţă. Nasul şi urechile îi în -
gheţaseră atît de tare, încît le spăla cu z ăpadă ca să nu-i  
degere. Pe fruntea şi pe pieptul calului se aşezaser ă platoşe de  
gheaţă.
Începu să se întunece cînd Ieronim ajunse acasă.
- Maria, ai vreo veste de la Mitru?
- Nici una, băr bate.
Ea îşi duse şorţul la ochi, spre a-şi şterge lacrimile.
- Nu mai boci, femeie! o repezi. Prea cobeşti. Pînă la urmă  
o să-l scăpăm noi.
Dădu o nouă raită pînă la postul de jandarmi, dar nu fu lăsat  
să intre înăuntru. În noaptea aceea îşi colindă prietenii şi
cumetrii, spre a se sfătui cu ei. Făcu o vizită şi părintelui Hanes  
care se oferi să împrumute bani pentru avocat.
Spre dimineaţă, viscolul încetă. Căzu brusc şi vîntul, iar  
soarele - un soare cu colţi de ger - se ivi radios pe după buza 
norilor plumburii, care porniră să se scurgă asemenea unei  
turme de oi spre munţii acoperiţi cu căciuli de zăpad ă.  
 Troienele albe sclipeau orbitor. Văzduhul era de o limpezime  
nefirească.
Pe Ieronim îl rodea nerăbdarea. Avocatul îi făgăduise că va  
veni în cursul dimineţii, bineîn ţeles dacă vremea se va mai  
 îmbunătăţi. Pe la zece apăru în sat şi sania avocatului, trasă de 
doi cai grei de povară.
- Numai cu bidivii ăştia puteam înfrunta troienele, spuse  
Krech ţăranului care-l aştepta în fa ţa bisericii, aşa cum fusese 
convenit. Acum mă duc la postul de jandarmi, să văd ce noutăţi 
pot afla. Iar dumneata, du-te acasă. Vrei să îngheţi în gerul  
ăsta? Îţi cunosc adresa.
Numai acum îşi dădu seama Ieronim că abia îşi mai simţea 
picioarele şi urechile.
- Bine, domnule advocat. Mă duc acasă. Poate că e mai bine aşa.
Cînd intră în bucătăria caldă, în care nevastă-sa şi cele două 
fete preparau d-ale mîncării pentru avocat, îşi scoase căciula şi
se lăsă să cadă pe o laviţă.
- Unde e Ilie?
- Dă de mîncare la vite.
- Trebuie să stau şi cu el de vorbă. Să nu dea şi el de vreo  
 încurcătură. Mai ştii? ... Cine ar fi crezut c ă lui Mitru are s ă-i  
treacă prin cap s ă doboare emblema Habsburgilor? Şi el şi Ilie  

381
 

sunt feciorii mei. Dar abia acum îmi dau seama că nu-i cunosc 
deloc. Sunt străin de ei. Da, da, străin!
Peste vreo jumătate de oră sosi şi avocatul. Era posomorât.
- N-am putut să aflu mare lucru. Jandarmii au gura- cusută. 
Nici pe băiat nu mi-au îngăduit s ă-l văd. Abia cînd am vrut să 
plec, plutonierul Horvath mi-a spus că Mitru trebuia să fie 
transportat la Sibiu, dar că din cauza viscolului l-au reţinut la 
post.
Măria începu iarăşi să plîngă.
- Adu ceva de mîncare domnului advocat, o îndemnă 
Ieronim. Trebuie să-i fie foame după ce a făcut atît drum pînă la 
noi. Eu mă duc în pivniţă după rachiu şi după nişte vin.
Încerca să-şi încurajeze nevasta, arborînd o atitudine calmă. 
În realitate îi fierbea stomacul, de parc ă l-ar fi pîrjolit flăcările 
iadului.
După ce gustă din friptura de găină şi din pl ăcintele în tinse
pe masă, avocatul dădu peste cap o ceaşcă de rachiu.
- Ca să-mi ţină de cald pe gerul ăsta. De copil să n-aveţi  
grijă. Mîine am să vin iarăşi. Dau eu de firul trebii ăsteia.
Îşi puse paltonul îmblănit, căciula şi plecă, lăsînd pe Ieronim
şi pe nevastă-sa să se frămînte fiindcă nu aflaseră nimic despre  
Mitru. Se scurse noaptea şi se făcu iarăşi zi. Ieronim se duse din 
nou la post. De data aceasta văzu acolo sania comandantului 
companiei de jandarmi. „Am să-l aştept pe căpitan să iasă, îşi 
zise. Am să-l întreb de Mitru. Va trebui să-mi spună ceva".
Ieronim băgă de seamă că nu mai era singur. Mulţi ţărani  
din comună se adunaseră acolo, în faţa postului, şi stăteau de 
vorbă, grupuri-grupuri. Din cînd în cînd, privirile lor se îndrep tau
asupra lui. „Suntem şi noi aici", păreau să spună. Ieronim simţi  
că i se încălzeşte inima „Prietenii la nevoie se arată", îşi zise, 
repetînd un dicton rămas din strămoşi.
 Trecu o oră, trecură două, trecură trei. . . Într-un tîrziu apăru
şi căpitanul. Era posomorit şi îşi punea mănuşile stînd în capul 
de sus al scării. Ieronim îşi scoase respectuos căciula şi se 
apropie cu bună-cuviinţă:
- Domnule căpitan, să trăiţi! Sunt Ieronim Muntean. Tatăl lui 
Mitru Muntean, care este reţinut aici, la post. Aş vrea să ştiu ce 
se întâmplă cu feciorul meu.
Căpitanul clipi des. Îşi îmbumbă mănuşile, iar după o scurtă 
ezitare rosti ursuz:
- Să vii să-ţi iei băiatul!
Chipul ţăranului se lumină:
- Să trăiţi, domnule c ăpitan! Pot să-l iau chiar acum?

382
 

Ofiţerul ezită o clipă:

- Să vii cu o căruţă. Băiatul dumitale a murit. Un atac de  
inimă.
Ieronim rămase ca o stană de piatră. După un timp bîigui:
- Feciorul meu . . a murit?
- Din nefericire, omule. Medicul legist întocmeşte procesul-
verbal de constatare a decesului. Şi copiii sunt uneori
bolnavi de inimă.
Vorbele căpitanului zburară din om în om. Ţăranii încetar ă 
să mai vorbească între ei. Îşi scoaseră căciulile. Căpitanul îi  
privi stingherit, apoi rosti cu glas tare, în ungureşte:
- Hai duceţi-vă pe la casele voastre. Circulaţi! Uliţa e 
făcută pentru umblat, nu pentru sfat!
Se încruntă, fiindcă ţăranii nu se clintiră. Nu se mai ui tau la
căpitan, de parcă nici n-ar fi existat. În schimb, privirile lor se
 îndreptară pline de compătimire asupra lui Ieronim.
Acesta stătea nemişcat în faţa scării. O pală de vînt făcu să-i  
fluture şuviţele de păr cenuşiu, uşor ondulat. O vînă îi zvâcnea
 în pulsări violente la tîmpla dreaptă. Ieronim se întoarse cu
spatele spre căpitan şi porni încet spre biserică. Mer gea cu paşi
rari, ca după o înmormîntare. Ochii îi erau secătuiţi. Privirea-i  
aspră fixa un punct în văzduh, dincolo de coama cenuşie a  
acoperişului înalt al lăcaşului dumnezeiesc. Apoi ochii lui se
căţărar ă spre biserică, întîrziară asupra turlei, încadrată de alte 
patru turle mai mici. Şi ceilalţi oameni se ui tară într-acolo. 
Cunoşteau acum cu toţii gîndurile care-l săgetau pe Ieronim.
 Turla cea mare şi cele patru turle mai mici le indicau drumul pe
care aveau să-l urmeze.
Cel mai bătrîn dintre ţărani îşi făcu semnul crucii:
- Amin! rosti cu glas tare.
Ceilalţi oameni îşi duseră şi ei mîna dreaptă, cu cele trei  
degete apropiate, la frunte, la piet şi la umeri.
- Amin! grăiră,
- Amin! pronunţă răspicat şi Ieronim Muntean.
La ţară, veştile circulă repede, pe căi numai de ele ştiute.  
Nu au nevoie de curieri, nici de telegraf şi nici de literele tip ărite  
ale gazetelor. În intervalul celor trei zile scurse între moartea lui
Mitru Muntean şi înmormîntarea sa, zvonurile prinseser ă s ă 
zboare din om în om, să capete contur, greutate, s ă crească 
aşa cum creste laptele  pus la fiert, ca pînă la urmă să se 
reverse potopind conştiinţele, înfierbîntînd minţile, s ădind  
sămî nţa unor răbufniri pătimaşe, manifestate incipient prin 
conciliabule tainice, prin recriminări amare, prin atitudini de  

383
 

frondă manifestate făţiş.

Cînd zgomotul sec al p ămîntului r ăsturnat cu lopata peste
sicriul de brad proaspăt geluit puse capăt ceremoniei funebre,  
ţăranii români din Apoldul de Jos, din Apoldul de Sus şi din Bod  
nu se risipiră pe la casele lor, ci rămaseră cu capul descoperit
 în frigul aspru, ca şi cînd prezenţa lor ar fi fost necesară spre a  
veghea mormîntul lui Mitru Muntean. Părintele Haneş 
rămase la căpătîiul coamei de pămînt  proaspăt, fără să-şi 
scoată patrafirul şi ţinînd crucea înclinată, ca şi cînd ar fi adus
un suprem omagiu din partea bisericii   băieţandrului care avea 
să rămînă veşnic tînăr în memoria tuturor acelora ce vedeau acum
în el un martir al cauzei românilor.
Nu se rosteau cuvântări. Oamenii tăceau, dar t ăcerea lor  
era elocventă, plină de semnificaţii adînci. Jandarmii, care  
asistau de departe la strania şi tăcuta continuare a slujbei  
morţilor, se priveau miraţi şi cu o vagă îngrijorare. Plutonie rul
Horvath resipra greu, morfolindu-şi în musta ţă mînia. Ar fi  
poruncit oamenilor să se risipească, dar nu avea motive. Nimeni
nu-i putea împiedica să stea descoperiţi în preajma unui  
mormînt. Dacă ţăranii ăştia îndărătnici ar fi făcut o ma nifestaţie 
tediţioasă, dacă s-ar fi dedat la demonstraţii ostile statului, 
guvernului maghiar, cum i-ar mai fi luat la goană, cum i-ar mai 
fi pocnit cu patul armei, cum i-ar mai fi ridicat pe cei mai
 înverşunaţi dintre ei, în cap desigur cu Ieronim Muntean. Dar  
mîinile îi erau legate, fiindcă oamenii p ăstrau liniştea. O linişte  
care pe el nu-l înşela. O linişte amenin ţătoare, insuportabilă ... Îşi
izbi cizmele cu cravaşa pe care o purta întotdeauna asupra sa şi
 înjură printre dinţi. ..
Ţăranii stăteau neclintiţi si se gîndeau la tot ce aflaser ă în 
legătură cu moartea lui Mitru Muntean. Reconstituiser ă 
adevărul din crîmpeiele adunate de colo şi de colo ... De la  
avocatul Krech, care obţinuse o audienţă la căpitanul de 
 jandarmi Cerekes; de la cîrciumarul din Apoldul de Sus, în
prezenţa căruia clienţii ameţiţi de băutur ă vorbeau vrute si  
nevrute; de la ibovnica unui jandarm dornic să arate cît de 
multe ştie; de la un om de serviciu de la primărie, care trăgea cu 
urechea la tot ce-si spuneau căpeteniile administraţiei maghiare 
.. .
Stenii aflaseră astfel c ă Mitru Muntean fusese denunţat de  
un informator al poliţiei, pe nume Domjanic Layos, care-l
văzuse lîngă primăria din Sibiu foarte curînd dup ă doborârea  
emblemei habsburgice. Ridicat de jandarmi şi dus la post, fusese
bătut pentru a-şi divulga complicii. Se pare că o lovitură puternică 

384
 

de pumn îl proiectase cu tîmpla de un colţ de masă.

 Îşi pierduse cunoştinţa şi din clipa aceea nu se mai trezise.  
Murise fără să fi rostit vreun nume.
Plutonierul Horvath se uita cu ciudă, dar şi cu un fior de teamă 
nemărturisită la Ieronim Muntean, la părintele Haneş, şi la 
mulţimea neclintită de ţărani care stăteau cu capul des coperit
 în ger. Ştia că din rîndurile părinţilor acestor oameni îşi  
recrutase Avram lancu tovarăşii de luptă, care se ridicaseră 
apoi împotriva stăpînilor maghiari, în acea sîngeroasă revoluţie
din 1848. Fapta lui Mitru Muntean dovedea că flacăra r ăzvrătirii 
nu se stinsese încă. Descreieraţi de seama lui se mai găseau 
destui. Nu trecea an fără ca studenţi sau elevi români s ă nu  
ridice pe ascuns steagul românesc pe vreunul din monumentele
oraşului, sfidînd autorităţile ungare. Rareori erau prinşi, dar, în  
ciuda pedepselor grele la care erau condamnaţi, pilda lor era 
urmată de alte serii de tineri. Aproape că intrase în tradi ţia  
românilor din Ţara Amlaşului să nesocotească în acest chip puterea
Regatului Ungar.
Plutonierul Horvath respiră uşurat cînd ţăranii se urniră în  
sfîrşit şi porniră pe urmele lui Ieronim Muntean, spre a cinsti la  
locuinţa acestuia memoria decedatului sorbind un pahar cu vin
- sîngele Domnului - după ce lăsau să se verse cîteva picături în  
ţarină pentru sufletul mortului.
Ce i-ar mai fi împuşcat pe toţi! Căpitanul Kerekes, un fri cos,
 îi pusese în vedere să nu facă exces de zel. Zicea că îi era de  
ajuns moartea lui Mitru Muntean. Nu avea poftă ca jandarmii lui 
să capete reputaţia de asasini profesionişti.
Subofiţerul scuipă scîrbit şi porni spre cl ădirea postului de 
 jandarmi...
Îşi promise s ă fie vigilent. Românii din Apoldul de Jos erau  
turbulenţi si d ădeau mult de lucru jandarmilor. Dar va şti el să 
le pună pumnul în gură.  Le va arăta că plutonierul Horvath nu
glumeşte si că cei ce nu vor respecta ordinea ma ghiară vor 
simţi pe pielea lor asprimea legilor penale.
Mergea ţanţoş pe uliţa principală a satului, aruncînd în  
dreapta şi în stînga priviri încărcate de ură. Nu-şi g ăsea  
astîmpărul. Aproape că ar fi dorit să fie provocat de ţărani, spre 
a putea reacţiona cu violenţă, potrivit liniei de conduită pe care 
şi-o impusese încă din primele zile ale transfer ării sale la  
Apoldul de Jos. Era încredinţat că şefii săi ierarhici - cu excepţia 
căpitanului Kerekes - ar fi fost de acord cu măsurile lui, oricît de 
severe.
Spre surprinderea sa, ziua înmormîntării se scurse f ăr ă in-

385
 

cidente. După lăsatul nopţii plecă în patrul ă prin sat, avînd îns ă 
grijă să fie escortat de doi jandarmi cu armele încărcate. Era  
sigur că românii din Apoldul de jos îl socoteau ucigaşul lui Mitru
Muntean. Dar plutonierul Horvath nu era lipsit de curaj. Dacă vor încerca 
să se răzbune, îl vor găsi treaz.
Se scurse însă şi ziua următoare fără ca liniştea satului să 
fie tulburată. În amurg, plutonierul Horvath se încrucişa pe uliţă cu 
preotul Haneş, care ducea solemn Sfînta împărtăşanie unui
muribund. Îl opri şi îl interpelă cu făţiş ă ironie:
- Bună seara, părinte! Înainte de a veni în satul ăsta am 
fost prevenit că românii de aici sunt iuţi la mînie, r ăzbun ători,  
gata oricînd să scoată cuţitul de la brîu.
Preotul clătină din cap cu tristeţe:
- Să-mi dai voie, domnule plutonier, să nu angajez o  
discuţie pe tema asta acum, cînd merg să duc ultima şi su-
prema mîngîiere unui suflet care se stinge.
Horvath tuşi iritat. Sperase să-l provoace pe popă, dar acesta
 îi ghicise jocul. Îl l ăsă să plece, apoi îşi continuă posomorit 
patrularea. Nu-i plăcea atmosfera din sat. Era prea liniştită ca 
să nu ascundă ceva.
A doua zi de dimineaţă, pe cînd se afla la post în biroul său  
fu întrerupt din lectura unei circulare sosite de la Sibiu, de
intrarea intempestivă a unui jandarm congestionat la faţă, 
transpirat, care gîfîia ca după o cursă lungă.
- Să trăiţi, domnule plutonier! în pădure, aproape de locul
denumit „Sub furci", a fost g ăsit acum o oră cadavrul sfîşiat de 
lupi al tînărului Domjanic Layos. Avea piciorul prins într-o 
capcană de urşi.
Plutonierul s ări de pe scaun. Domjanic Layos îl denunţase 
pe Mitru Muntean.
- Este sigur că l-au mîncat lupii? Poate că a fost asasinat!
- Nici un medic n-ar fi în stare să constate dacă Domjanic a 
fost sau nu ucis, înainte de a fi mîncat de lupi. A putut fi
recunoscut mulţumită unui carnet de identitate aflat în centura  
rămasă intactă.
Plutonierul izbi cu pumnul în masă:
- Aş pune rămăşag că l-au omorît înainte de a-i prinde
piciorul în capcană. L-au lăsat să-l mănînce lupii, ca să şteargă 
orice urmă. Ticăloşii! Am să le smulg adevărul ucigaşilor, 
chiar de va trebui să arestez pentru asta pe toţi oamenii din  
sat!
Plutonierul Horvath nu folosise o figură de stil. Ridică de  la
locuinţele lor nu numai pe Ieronim Muntean şi pe fiul acestuia, ci

386
 

şi pe toate rudele lor de sex bărbătesc, începînd cu copilandrii

de zece-doispreze ani şi terminînd cu unchieşii care abia îşi
mai sprijineau în ciomag bătrîneţele şi neputinţa.
Apoi începu interogatoriile, avînd grijă să anunţe telegrafic 
pe şefii săi ierarhici de la Sibiu, precum şi autorit ăţile judecă-
toreşti. Căpitanul Kerekes, judecătorul de instruc ţie Szabo  
Simon şi medicul legist Domokos Sandor sosiră cu săniile la  
scurte intervale de timp. Se deplasară cu toţii în pădure, unde 
oasele aproape curăţate de carne ale victimei fuseseră lăsate
sub paza unui jandarm.
Medicul declară că starea rămăşiţelor tînarului Domjanic  
permiteau o singură concluzie: victima fusese devorată de lupi,  
care şterseseră orice alte eventuale urme. O explica ţie  
plauzibilă ar fi fost că victima se prinsese în capcană în vreme  
se fugea de fiarele pădurii . În aceste condiţii era greu să 
 învinuieşti de crimă pe nişte oameni, numai fiindcă aceştia ar fi  
avut motive temeinice să dorească moartea lui Domjanic.
Plutonierul Horvath se încăpăţînă să demonstreze magis tratului
anchetator că vina lui Ieronim Muntean şi a complicilor săi -
neidentificaţi încă - era neîndoioasă.
- Numai Ieronim Muntean avea interes să-l răpună pe 
Domjanic, spre a se răzbuna fiindcă acesta i-a denunţat fecio-
rul. Lăsaţi-mă să-l lucrez eu pe vicleanul ăsta, şi are să măr -
turisească şi cît lapte a supt de la maică-sa.
- Destul! îl repezi căpitanul Kerekes. Am văzut ce rezul tate
au dat cercetările dumitale în cazul lui Mitru Muntean.
 Judecătorul de instrucţie îşi freca nervos mîinile, pe jum ă-
tate îngheţate.
- Evident, nu putem părăsi pista care duce la Ieronim  
Muntean. Trebuie  să lucrăm însă cu prudenţă. Nu ne e per mis
să învinuim de crimă nişte oameni, întemeindu-ne pe simple  
presupuneri, oricît de logice ar părea ele. Am să-l in-teroghez şi
eu pe acest Ieronim Muntean. Poate reuşesc să-i smulg o 
mărturisire . ..
Eforturile magistratului r ămaseră însă sterile. Muntean şi 
ceilalţi arestaţi se menţinură cu dîrzenie pe pozi ţie, refuzînd s ă 
admită că au vreun amestec în moartea lui Domjanic. Alibiurile 
invocate de ei păreau de nezdruncinat.
- Sunt de părere să închidem dosarul, opina căpitanul 
Kerekes. Au murit doi tineri. Destul! Dacă r ăscolim şi mai mult  
apele, riscăm să provocăm tulburări. Este preferabil să nu  
 întindem coarda.
Plutonierul Horvath era indignat de „laşitatea" comandantului

387
 

său. Cînd i se dădu ordin să-i elibereze pe arestaţi, bles temă în 
sinea lui nu numai pe căpitan, ci şi pe judecătorul de instrucţie 
şi pe medicul legist. Erau orbi în faţa unui adevăr evident.
După plecarea lor din sat, rămase să-şi rumege ciuda şi 
neliniştea. Era hotărit să facă lumină în această afacere ,
înfruntînd orice riscuri. Decise s ă acţioneze îns ă pe căi oco -
lite, dar suficient de vizibile spre a men ţine într-o continu ă tare  
de tensiune nervoasă atît pe Ieronim Muntean, cît si pe  
presupuşii săi complici. Ştiindu-se urmăriţi, aceştia vor  
săvîrşi desigur o greşeală. O  greşeală cît de mică, pe care el va 
şti să o speculeze.
În cadrul acestui plan, f ăcu primul pas vizitîndu -l pe preotul
Hanes la casa parohială.
- P ărinte, n-am venit la dumneata ca să te întreb de 
sănătate. Vreau să ştii că nu am încetat să-l bănuiesc pe 
Ieronim Muntean de asasinarea lui Domjanic Layos. Am s ă-l
urmăresc pînă în pînzele albe. N-are să-mi scape. Te asigur. Ar fi
mai bine şi pentru el, şi pentru ai lui, dacă şi-ar recunoaşte vina.
Părintele Haneş zîmbi cu îngăduinţă.
- Într-un fel te înţeleg, domnule plutonier. Copoiul din  
dumneata nu-şi poate găsi liniştea pînă ce nu va găsi un ţap 
ispăşitor. Eşti pătimaş, iar patima te orbeşte. Ieronim Mun tean
nu l-a ucis pe Domjanic, deşi poate ar fi găsit în mintea lui o
 justificare a crimei. Ai văzut turla acestei biserici, domnule  
plutonier?
- Am văzut-o. Ce legătură are cu Ieronim Muntean?
- Turla cea mare este încadrată de patru turle mici. În toate
satele în care există asemenea turle mici, domneşte o lege din  
străbuni. Crimele sunt pedepsite cu moartea de în săşi 
colectivitatea care îşi atribuie sarcina de a face dreptate.
Plutonierul se încruntă.
- Ce vrei să spui cu asta, părinte?
- Nimic mai mult decît ce am spus.
- Vorbele dumitale, părinte, mă lasă să înţeleg că ştii  
anumite lucruri.
- Domnule plutonier, îmi pare rău că oamenii din satul nu 
ţin seamă de pilda Mîntuitorului, care după ce a fost
pălmult, a întors obrazul asteptînd smerit o nouă loviturş. Cei de
aici cred în legea talionului: dinte pentru dinte. Nu acceptă cu resemnare 
nedreptatea. Şi dumneata nu ai făcut dreptate.
Ochii plutonierului se injectar ă de sînge. Potopit de furie,
 încleşta mîna pe mînerul cravasei.
- Mă ameninţi, părinte?

388
 

- Doamne fereşte! Veşmîntul preoţesc pe care-l port nu-

mi îngăduie să propovăduiesc decît pacea, înţelegerea între
oameni, iertarea păcatelor. A tuturor păcatelor. Şi dumneata ai
păcătuit, domnule plutonier. Eu am să mă rog lui Dumnezeu  
Atotputernicul să-ţi ierte p ăcatele. Acesta e rolul meu.
- Eşti îndrăzneţ, părinte!
- Pentru că propovăduiesc cuvîntul Domnului?
- Ce păcat am săvîrşit?
- Am să-ţi spun unul dintre ele. Nedreptăţeşti nişte oameni.
- Care sunt celelalte?
- Nu sunt procuror, domnule plutonier. Te las pe dumneata
să ţi le judeci. Pînă cînd te vor judeca, eventual, oamenii.
- Pentru vorbele astea aş putea să te trag la răspundere,
popă!
- Dacă Dumnezeu mi-a sortit să urc Golgotha, mă supun
voinţei lui! Dar te previn, ai săvîrşi un nou p ăcat. S-ar aduna  
prea multe.
Plutonierul bolborosi ceva, apoi se răsuci pe călcîie si părăsi 
 încăperea, trîntind uşa în urma lui.
Cînd ieşi pe uliţă, se uită spre turla bisericii, flancat ă de  
patru turle mici. Înjură printre dinţi, apoi blestemă cu vorbe 
neauzite: „Ţărani netrebnici! O să mi-o pl ătiţi cu to ţii! O s ă mi-o  
plătiţi, chiar de va fi să vărsaţi lacrimi de sînge, chiar de va  
trebui să mor! N-am să vă dau pace nici în mormînt! Vă urăsc!  
Vă urăsc! Vă urăsc!"
Mînia îl făcea să se cutremure. În adâncul sufletului s ău se 
zămislise însă şi o undă de frică pe care încercă să şi-o înăbuşe.  
„Cele patru turle mici! Cele patru turle mici! Pe Domjanic l-au
ucis. M-au înscris desigur şi pe mine la răboj! Vor să mi-o 
plătească fiindcă l-am ucis pe Mitru Muntean! Am strivit o
năpîrcă. Am să strivesc şi alte năpîrci! Fără milă! . . ."
*
**
De cînd devenise, fără voia lui, informatorul Poli ţiei secrete,
Felix Blumel, chelnerul de la „Kaiser Friedrich" îşi pierduse
plăcerea de a trăi. I se stinsese pînă şi curiozitatea de a trage 
cu urechea la discuţiile purtate de clienţi la mesele lui. Una era
să le asculte de amorul artei şi să le uite a doua zi, alta era să 
le raporteze inspectorului de poliţie   care-l vizita la intervale
regulate. Ajunsese să se roage lui Dumnezeu ca toţi cei serviţi 
de el să poarte cele mai anodine conversaţii, spre a nu-i mai da 
prilejul să-şi încarce conştiinţa repetîndu-le inspectorului. Îl cuprindea
spaima la gîndul că imprudenta lor limbuţie, datorită delaţiunilor  

389
 

lui, avea să-l coste foarte scump.

După un timp, încercase să-şi adoarmă remuşcările 
spunîndu-şi că fatalitatea îl desemnase să devină un fel de 
instrument al justiţiei imanente . Încurajat de acest raţionament,
hotărîse să trieze informaţiile destinate inspecto rului, astfel
 încît s ă expună rigorilor legii numai pe acei indivizi pe care el,
Blumel, îi va socoti cu adevărat periculoşi.
Într-o seară se aşezară la o masă din sectorul său nişte 
tineri. Felul de a vorbi, pieptănătura, îmbr ăc ămintea, o anumită 
nuanţă de excentricitate le dădea aparenţa unor studenţi. După 
cîteva pahare cu vin, aceştia începură să discute cu voce joasă, 
dar suficient de distinctă pentru auzul exersat al lui Blumel, despre
nişte manifeste anarhiste pe care aveau de gînd să le 
răspîndească în cursul nopţii următoare pe str ăzile Vienei.  
Chelnerul ştia cu cîtă înverşunare erau vînaţi anarhiştii de către  
Poliţia secretă. „Cîteva foi de hîrtie tip ărite cu cine ştie ce  
tîmpenii antiguvernamentale n-or să facă mare rău statului", îşi 
zise Felix Blumel, înduioşat de tinereţea studen ţilor. „De ce să-i  
nenorocesc, dîndu-i pe m îna inspectorului? Nu e drept să fie 
aruncaţi în temniţă pentru cîteva petice de hîrtie. Mîine,  
poimîine, are să le treacă beţia anarhismului."
A doua zi, cînd inspectorul se înfăţişă la locuinţa lui Blu mel
spre a-şi primi porţia de informaţii, acesta îi vorbi doar despre 
aventura galantă a unui conte care se retrăsese într-o „cameră  
separată" de la „Kaiser Friedrich", în compania soţiei unui  
prieten al său.
- Asta e tot? întrebă inspectorul, calm.
- Tot! repetă chelnerul cu prefăcută seninătate.
O palmă năprasnică peste faţă îl n ăuci. Cînd îşi acoperi  
stinctiv cu mîinile obrajii învăpăiaţi, spre a se feri de loviturile
inspectorului, Blumel simţi scurgîndu-i-se printre degete
sîngele ţîşnind din nas.
- De ce daţi în mine, domnule inspector? întreb ă uimit şi 
înspăimîntat.
- N-ai auzit nişte tineri vorbind despre manifeste anarhiste?
- N-am auzit, bîigui Blumel.
O nouă serie de palme îl făcu să vadă trombe de steluţe  
verzui-roşiatice.
- Ce aveţi cu mine, domnule inspector? se jelui chel -
nerul.
- Studenţii erau agenţii noştri. Am vrut s ă te încerc,  
nemernicule! Pentru omisiunea asta aş putea s ă te înfund într-o  
celulă subterană la Spielberg, din care s ă nu mai ieşi decît cu  

390
 

picioarele înainte şi cu crucea pe piept!

Izbucnind în plîns, Blumel încercă să se dezvinovăţească, 
declarînd că nu a auzit discuţia despre manifeste datorit ă 
orchestrei care cînta prea tare.
- Minţi! tună inspectorul. Au vorbit suficient de tare 
ca să-i auzi.
Chelnerul se lăsă să cadă în genunchi.
- Iertaţi-mă, domnule inspector! Altă dată n-o să-mi mai 
scape nimic. Vă jur!
În cele din urmă, poliţistul se lăsă înduplecat de miloge lile
chelnerului. În realitate, nici nu avusese de gînd s ă-l aresteze.
Reuşise să-i bage însă spaima în suflet.
Din ziua aceea, Felix Blumel deveni un informator zelos. Raporta tot ce
auzea, de-a valma. Îl cuprindea groaza cînd se gîndea că printre  
clienţii lui s-ar fi putut strecura iarăşi agen ţi ai Poliţiei spre a-i 
verifica buna-credinţă.
 Trecuseră cîteva săptămîni de la „dureroasa" explicaţie, 
cînd, într-o seară, se instalară la vina din mesele lui Blumel doi
bărbaţi în vîrstă. Unul dintre ei vorbea germana cu un vag  
accent străin. Chelnerul surprinse cîteva fraze în vreme ce  
servea aperitivele.
- Domnule consilier privat, asasinarea tînărului Mitru 
Muntean nu poate fi deghizată în moarte naturală cauzată 
de un atac de cord. Raportul medicului legist constituie un fals calificat.
- Iartă-mă, dragă domnule secretar guvernial, replică 
interlocutorul, dar nu-mi vine să cred că un medic legist se 
poate preta la asemenea . . .
- Dispun de probe indubitabile, domnule consilier privat.
Am avut grijă să le menţionez în memoriul înaintat Majest ăţii-
Sale împăratul. Sunt sigur c ă Majestatea-Sa va ordona să se 
facă lumină în această afacere, care aruncă o pată  foarte
urîtă asupra probităţii unor reprezentan ţi ai autorit ăţilor 
maghiare.
- Cred că aţi savirşit o greşeala, domnule secretar guvernial,  
adresîndu-vă direct Majestăţii-Sale. Trebuia să sesizaţi mai întîi
organele ierarhice. Eventual pe ministrul Justiţiei din cabinetul  
de la Budapesta.
- Corb la corb nu-şi scoate ochii, domnule consilier privat.
Ministrul ar fi ordonat o anchetă care ar fi durat lun i de zile,
poate chiar ani, fără să se ajungă la vreun rezultat. Trebuie să li 
se facă dreptate românilor din Apoldul de Jos! Şi asta cîţ mai  
curînd. Altfel pot izbucni tulbur ări grave.
Consilierul privat îşi potrivi în orbita stângă monoclul prins 

391
 

cu un şnur de mătase de butoniera redingotei.

- Domnule secretar guvernial, mă tem că la Schonbrunn  
obiectivitatea dumneavoastră va fi pusă la îndoială tocmai 
fiindcă sunteţi român. Nu puteţi contesta că depindeţi în pri mul
rînd de guvernul de la Budapesta .. .
Felix Blumel îşi făcea insistent de lucru pe lîng ă masa celor  
doi bărbaţi. De vreme ce intervenea în discuţie numele  
 împăratului, se cuvenea să-l informeze cît mai complet pe
inspectorul de poliţie.
Doi tineri cu mustaţa abia mijită, îmbrăcaţi în fracuri im-
pecabile - „băieţi de bani gata", cugetă Blumel de îndată ce-i 
văzu - străbăteau sala, îndreptîndu-se fără grabă spre grupul de  
mese din sectorul său. Dădu să le iasă în întîmpi-nare, aşa cum 
are obligaţia un chelner stilat, cînd un ghiont în şale îi t ăie  
respiraţia. Un glas îi şopti imperios aproape de ureche:
- Tinerii de colo sunt Alteţa-Sa Imperială arhiducele Rudolf şi 
prietenul său, prinţul de Coburg. Au venit incog nito. Să-i 
serveşti ca şi cînd n-ai şti cine sunt. Dar s ă fii cu ochii şi cu  
urechile în zece!
Blumel întoarse speriat capul spre individul care-i vorbise.
Deşi acesta purta frac, spre a nu se deosebi de clienţii din local,  
avea în maniere şi în privirile care-i fugeau profesional,
cercetînd lumea din jur, o asprime specifică meseriei de poliţist.  
Pe Blumel îl trecură fiorii. Ştia din zvon pu blic ce măsuri 
extraordinare se luau cînd membrii familiei imperiale se
plimbau incognito prin oraş. Spre a-i feri de atentatele
anarhiştilor în ultima vreme, tot mai frecvente, poliţiştii în civil îi  
escortau pretutindeni, străduindu-se a se face neobserva ţi.
Blumel era convins că în sală se mai aflau şi alţi agenţi în 
civil. Poate că printre ei se strecurase şi inspectorul s ău. O  
transpiraţie fierbinte îl scaldă brusc, muindu-i c ămaşa scrobită 
şi gulerul, pînă atunci ţeapăn.
Poliţistul îi dădu pe furiş alt ghiont, trimiţîndu-l spre cei doi
prinţi, care - spre groaza chelnerului - se instalară lîngă masa
secretarului guvernial şi a însoţitorului s ău, con silierul privat.
Secretarul general era un nemulţumit, ceea ce reieşea din  
vorbele lui. Dacă sub lustrul acestui personaj oficial se 
ascundea un duşman al regimului, un anarhist?
Blumel ar fi vrut să împărtăşească poliţistului în frac te merile
sale, dar nu mai avu timp, căci se trezi ca prin vis în faţa celor  
doi tineri, care consultau meniul. Arhiducele Rudolf avea o fa ţă 
frumoasă, o siluetă suplă şi comportarea unui personaj deprins  
să comande. Nu se deosebea mult de alţi tineri de vîrsta sa.  

392
 

Blumel îl văzu înconjurat de o aură dumnezeiască.

- Cu ce vă pot servi, stimaţi domni? întrebă bîlbîindu-se,
- Şampanie şi caviar! ordonă prinţul de Coburg, în vreme ce
arhiducele îşi plimba privirile asupra sălii.
- Îndată, stimaţi domni! răspunse cu umilă grăbire. Cînd se  
 înapoie la masa arhiducelui, purtînd pe o tavă de  argint, ca pe
nişte moaşte, icrele - miniaturale perle negre - puse într-un vas de
cristal, adîncit pe jumătate într-un aşternut de gheaţă, Blumel  
 încerca senzaţia unui preot care oficiază un înalt ritual. Un 
picolo pistruiat îl urma, ducînd solemn o frapieră de argint cu 
două sticle de şampanie „Veuve Cliquot". Alt picolo aducea 
cupele de cristal, iar un al treilea venea cu pîinea pr ăjit ă şi cu  
nişte felioare de unt în forme de melciş ori.
În vreme ce orînduia pe masă tacîmurile şi paharele, Blumel
observă cu oroare că arhiducele urmărea atent discuţia purtată 
cu voce destul de tare la masa secretarului guvernial. Orchestra fiind
 în pauză, vorbele secretarului ajungeau f ără piedici la auzul  
prinţului moştenitor. „Secretarul guver nial şi-a găsit tocmai 
acum să critice regimul!" reflectă Blumel cătr ănit.
Făcu un semn şefului de orchestr ă, îndemnîndu -l să reia 
programul. Acesta nu-l observă. Arhiducele remarcă manevra,
zîmbi şi spuse ceva în şoaptă însoţitorului s ău, f ăcîndu -l şi pe
acesta să zîmbească. În ciuda silinţelor sale, Blumel nu le putea 
prinde vorbele, în schimb, secretarul guvernial con tinua să-şi 
depene vehement criticile la adresa guvernării.
Spre uşurarea lui Blumel, şeful de orchestră ridică în sfîrsit 
arcuşul, dînd semn instrumentiştilor s ă atace un vals. 
Arhiducele p ăru s ă regrete c ă muzica îl împiedica s ă asculte  
finalul filipicei secretarului guvernial. Sunetele perlate ale
orchestrei îl siliră să ridice glasul c înd se adresă însoţitorului au. 
Acum Blumel reuşi să-l audă pe arhiduce rostind destul de 
limpede:
- Feri, am să mă interesez de cazul „Mitru Muntean".  Sper să 
dau de urmele memoriului înaintat împăratului. Ungurii m-au
iritat întotdeauna cu pretenţiile lor absurde de a constitui o elit ă 
 înlăuntrul imperiului.
- Vor găsi ei mijloace să te neutralizeze, Rudi, replică prinţul 
de Coburg, cu ton de dispreţ la adresa maghiarilor.
Pe Blumel îl zgudui iarăşi spaima. „În ce încurcătură am intrat, 
Doamne!" îşi zise. Să dezvălui inspectorului vorbele Prinţului  
moştenitor?... Aş putea fi acuzat de crimă de lese-majestate 
numai fiindcă am tras cu urechea la discuţia sa cu Prinţul de  
Coburg! Iar dacă inspectorul o să mă întrebe ce a spus Prinţul la 

393
 

masă, ce-o să-i răspund? O, Sfîntă şi Neprihănită Fecioară, 

călăuzeşte-mă în acest viespar!"
Îşi aminti palmele grele ale inspectorului. „Am să spun tot! 
 Tot! N-am să ascund nimic! Absolut nimic!"
Arhiducele R udolf credea în rolul providenţial al monarhilor,
dar numai în măsura în care aceştia coborau în mijlocul
supuşilor spre a le asculta durerile. Nu avea încredere în curteni
şi în înalţii demnitari, care ridicau un zid între popor şi suveran.
Îşi propusese să imite pe Harun al Raşid şi pe Mehmed II, pe
Louis XI al Franeţei si chiar pe propriul său străbun Iosef II, care
obişnuiau să umble pe străzi travestiţi în simpli tîrgoveţi, spre a 
trage cu urechea la vorbele oamenilor de jos şi a se instrui „pe
viu" asupra nevoilor şi felului lor de a vedea lucrurile.
Cu puţini ani în urmă, împărăteasa Elisabeth, dornică a-şi 
educe fiul în spiritul unei adînci prietenii fa ţă de un guri, marii ei
favoriţi, rugase pe episcopul maghiar Hyacinth Ronay să predea 
prinţului moştenitor rudimentele limbii maghiare.
Ronay fusese un rebel ca şi Andrassy. În compania acestuia
emigrase în Anglia după înăbuş irea luptei purtate de unguri
 împotriva imperiului habsburgic de esenţă germană. Ulterior  
devenise unul dintre stîlpii monarhiei.
Episcopul îşi luase în serios misiunea de a face din tînărul  
arhiduce un prieten al nobilimii maghiare. Spre consternarea
 înaltului prelat - în cursul lecţiilor - prinţul moş tenitor nu pierdea
prilejul să se lanseze în violente diatribe la adresa aristocraţilor  
din pustă.
Într-o zi, după ce ascultase unul dintre atacurile verbale ale 
arhiducelui, episcopul se înfăţişase în audienţă împărătesei :
- Maiestate, este de datoria mea să vă aduc la cunoştinţă 
concepţiile de un liberalism excesiv ale Alteţei-Sale im periale
Arhiducele Rudolf. Mi-a declarat recent c ă nobilimea şi clerul s-
au unit de-a lungul veacurilor spre a ţine în jug poporul. L-au 
lipsit de învăţătură, ca să-l poată stăpîni mai bine. Înalta societate
nu este decît un ulcer mizer abil, care macină organismul statului. Mă 
 întreb cine a putut să-i sădească în minte asemenea teorii? 
Alteţa-Sa uită că nobilimea constituie astăzi cel mai credincios 
sprijin al tronului, uită devotamentul ei inalterabil faţă de  
Coroană. Am citit cî teva din compo-ziţiile lui prezentate fostului 
său guvernor Monsieur de Latour. M-am înspăimîntat. Alteţa-Sa 
Imperială se ridică vehement împotriva tradiţiilor Casei de  
Habsburg, arborează ateismul si ridică în slăvi francmasoneria, 
pledează în favoarea unei federalizări a imperiului, exprimîndu-
si pe faţă dezaprobarea fată de dualismul austro-ungar, socotit 

394
 

de Alteţa-Sa Imperială doar un instrument folosit pentru 

oprimarea celorlalte popoare dinlăuntrul imperiului. Nu se 
sfieşte să-şi manifeste ostilitatea faţă de unguri şi fa ţă de  
Ungaria. Cer iertare Majestăţii-Voastre că am îndrăznit să 
abordez acest subiect. Dar m-am gîndit c ă Majestatea-Voastră 
ar putea influenţa în mod pozitiv caracterul şi comportarea  
Alteţei-Sale Imperiale.
Împărăteasa îl ascultase cu interes. Nimeni nu cutezase  
pînă atunci să-i spună adevăruri atît de crude despre fiul ei.
Chiar dacă îi ajunseseră la ureche unele zvonuri, acestea în-
dulceau realitatea. La urmă zîmbise cu indulgenţă:
- Vă rog să nu uitaţi, Monseniore, că fiul meu este la vîrsta  
tuturor fanteziilor. Are doar cincisprezece ani. Mai târziu va
 judeca altfel lucrurile. Vă rog să continuaţi lecţiile de limba  
ungară. În timpul programului ar fi bine s ă încer caţi a insufla 
arhiducelui ideile dumneavoastră pline de înţe lepciune. Sunt
convinsă că veţi obţine roade frumoase.
Surîzînd cu imperială amabilitate, îngăduise înaltului prelat  
să se retragă. După plecarea lui se posomorise. De formă 
searătase îngăduitoare faţă de ideile bizare ale lui Rudolf. În
r ealitate, le dezaproba în totul, fiindcă riscau s ă indispun ă 
nobilimea maghiară, pe care ea se străduise să şi-o apropie. 
Dacă soţul ei, împăratul, ar afla ce gînduri nutreşte prin ţul  
moştenitor, l-ar sancţiona desigur cu excesivă severitate. 
Elisabeth îi cunoştea intrasingenţa. O criz ă în rela ţiile dintre tată 
şi fiu, oricînd posibilă, trebuia cu orice preţ evitată. Împărăteasa 
era obsedată de tragicul sfîrşit al conflictului izbucnit odinioară 
 între regele Felipe II al Spaniei si fiul s ău, Don Carlos. Desigur, în
cea de-a doua jumătate a secolului XIX nu se puteau repeta 
asemenea tragedii, dar o ciocnire între arhiducele Rudolf şi tatăl  
său putea genera totuşi complicaţii pe care ea nici nu îndăznea 
să le întrevadă.
Spre a preîntîmpina o viitoare ciocnire între împărat şi moştenitorul  
său, Elisabeth hotărîse să aibă o explicaţie cu fiul ei. Îl luase
deoparte şi îi vorbise despre erorile lui de judecat ă, despre 
opiniile-i politice incompatibile cu pozi ţia sa de prinţ moştenitor. 
Pledase aproape o jumătate de oră, alternînd îndemnurile la 
cuminţenie cu mustrările, ce-i drept, nu prea aspre.
Arhiducele o ascultase atent, dar fără sa rostească o vorbă.  
Ca mai toţi adolescenţii, se complăcea în atitudini de frondă 
vizibil manifestate. După ce-şi epuizase argumentele, împărăteasa 
 îl apostrofase, iritată de aerul său persiflant:
- Rudolf, tu nu ai nimic de spus?

395
 

Rudolf o privise cu o răceală care o descumpănise:

- Nu. Nu am nimic de spus.
O salutase cu respect, apoi părăsise încăperea. Trecuseră 
de atunci mai bine de doi ani, f ără ca Rudolf s ă renunţe la  
principiile sale, care îşi aveau un trist izvor în  pr opriile sale
experienţe. Copilăria lui se depanase într-o ambianţă mohorîtă. 
Lăsat pe mîna guvernorilor, a profesorilor de tot felul, nu
cunoscuse căldura dragostei materne şi nici nu se bucurase de
 îndrumarea afectuoasă a tatălui său, împăratul.
La vîrsta de şapte ani fusese scos de sub îngrijirea guver-
nantelor şi trecut sub aspra supraveghere a unui militar cunoscut pentru
severitatea sa, generalul conte de Gondrecourt. Rudolf nu putea s ă uite 
chipul în care generalul îşi inaugurase activitatea de educator.
În prezenţa unor demnitari ai Curţii, stupefiaţi, declarase cu ton 
dispreţuitor: „Băiatul ăsta trebuie să fie tare r ăzgîiat, de mi l-au
dat în primire. Dar am să-l domolesc, aşa cum am domolit pe cei
mai nărăvaşi bidivii!"
În toiul iernii, micul prinţ era v ăzut în curtea palatului, cu  
arma pe umăr şi în uniformă de soldat, f ăcînd instrucţie sub  
comanda unui ofiţer căruia generalul de Gondrecourt îi  
poruncise să se comporte cu asprime, ca şi cînd ar fii avut de-a 
face cu cei mai abraşi recruţi. Copilul mînuia arma şi mărşăluia 
ore întregi prin omăt sau prin zloată, vînăt de frig, tuşind şi  
tremurînd. Uneori, împăratul Franz-Josef se uita pe fereastr ă la  
fragedul soldat, zicîndu-şi că severul trata ment militar nu putea
decît să-l călească.
Spre a-l familiariza cu primejdiile, Gondrecourt îl încuia în
grădina zoologică, apoi îi striga de dincolo de gardul de fier că a  
dat drumul unor porci mistreţi cu care va trebui să se lupte spre  
a-şi salva viaţa. Fără să ţină seama de urletele înspăimîntate 
ale copilului, pleca şi nu se mai înapoia decît după cîteva ore.
Informată, împărăteasa ceruse soţului ei înlocuirea lui  
Gondrecourt. Franz-Josef o refuzase, declarîndu-i ritos:
„Educaţia spartană este ideală pentru formarea unui viitor mo-
narh!"
Într-o iarnă deosebit de aspră Rudolf răcise atît de rău, încît 
fuseseră chemate la căpătâiul său toate somităţile medicale ale
Vienei. Se zbătuse cîteva zile între viaţă şi moarte.
Dezamăgit de insuficienta rezisten ţă fizic ă a micului prin ţ,  
 împăratul se înduplecase să-l înlocuiască pe Gondrecourt cu 
contele Karl de Bombelles, un sibarit, protector al artelor şi
mare colecţionar de tablouri. Principiile pedagogice ale lui  
Bombelles erau diferite de ale predecesorului s ău. Dup ă ce 

396
 

redusese instrucţia militară la proporţii rezonabile, noul  

guvernor îşi îndrumase elevul spre studiul istoriei, al literaturii,
al filozofiei, al ştiinţelor exacte şi al muzicii, la care ad ăugase 
ştiinţele filologice. Viitorul împ ărat al Austro-Ungariei trebuia s ă 
cunoască toate limbile vorbite de popoarele din imperiul său  
 precum şi franceza, engleza şi latina.
Rudolf, tratat ca o dihanie feroce de către generalul de 
Gondrecourt, se vedea acum înconjurat de profesori prevenitori,
ce-i cultivau dragostea pentru învăţătură. Băiatul se arătase
receptiv faţă de noile îndrumări.
Bombelles îşi dăduse imediat seama că arhiducele nu avea 
un fond sufletesc rău. Îl îndemnase să iubească dreptatea, 
adevărul, şi mai ales să-şi plece fruntea spre cei mulţi si  
nevoiaşi.
La şaptesprezece ani, Rudolf devenise un tînăr cult, 
 înzestrat cu multe calităţi, la care se adăuga însă un  
temperament fantasc, debordant, înclinat spre plăceri, moştenit  
de la un lung şir  de strămoşi imperiali, şi pe care comodul de  
Bombelles nu se preocupase să-l frîneze.
Bunăvoinţa, afecţiunea şi înţelegerea manifestată de noul 
guvernor nu putuseră înlocui îns ă dragostea maternă de care  
Rudolf fusese lipsit în anii copilăr iei şi ai adolescenţei, epoci 
critice pentru pshicul său nevrozat de mediul ambiant, puţin 
prielnic unei dezvoltări normale, la care se adăugau şi unele  
trăsături genetice tarate. Arhiducele atribuise înstr ăinarea
mamei sale influenţei exercitată de anturajul acesteia. Şi cum în
preajma ei se învîrteau mai ales personaje din nobilimea
ungară, complexatul Rudolf f ăcuse o asociaţie de idei între  
propria lui mizerie morală şi înalta societate pe care începuse  
să o urască de moarte.
Cînd împăratul îi încredinţase comanda efectivă a unui 
regiment - privilegiu de care nu se bucurase pînă atunci nici un 
arhiduce - acceptase apatic înalta dovadă a încrederii paterne.
Îşi îndeplinea sarcinile militare cu exactitate, dar f ăr ă 
entuziasm. Partizan al unui socialism m oderat, detesta militarismul
 prusac, rigid şi iraţional. În concepţia sa, Imperiul German se 
menţinea într-un penibil echilibru pe vîrful baionetelor, iar  
regimul politic prusac se reducea la o dictatur ă soldăţească 
ruptă de interesele popoarelor ţinute sub talpa cu ţinte de fier a  
unei cizme ce-şi făcea auzit de departe zornăitul pintenilor.
De îndată ce devenise conştient de înaltul rol pe care pro-
videnţa i-l rezervase, îşi propusese să contribuie la fericirea 
supuşilor săi, instaurînd dreptatea socială  şi libertatea politică, 

397
 

creînd un imperiu modernizat prin aplicarea principiilor care

stăteau la baza existenţei Statelor Unite ale Americii. Idei  
utopice, comentau prietenii săi, care, evident, nu îndr ăz neau
să-l contrazică.
Discuţia pe care o auzise la „Kaiser Friedrich" în jurul cazului  
Mitru Muntean îi trezise iar ăşi spiritul combativ.
După o noapte frămîntată, Rudolf se trezi în zori, îşi îmbr ăc ă 
uniforma de gală şi se îndreptă cu pas hotărît spre cabinetul
 împăratului. Asupra ferestrelor palatului se aşternuse o lumină
cenuşie-albăstruie, vestitoare a soarelui-răsare. Arhiducele
străbătu cîteva coridoare acoperite cu covoare în care  se
pierdea zgomotul paşilor. Candelabrele erau aprinse, căci la 
acea oră foarte matinală împăratul începea să primească 
audienţele.
Un valet pe jumătate adormit i se înclină adînc şi îi des chise
uşa care răspundea în anticamera cabinetului imperial. La 
intrarea prinţului moştenitor, aghiotantul de serviciu se ridic ă 
de la birou şi izbi călcîiele. În anticameră se mai aflau cîţiva 
demnitari şi solicitanţi care se ploconiră cu respect în faţa  
arhiducelui. Rudolf salută cu o înclinare a capului, apoi se 
adresă aghiotantului:
- Domnule căpitan, aş vrea să ştiu dacă Majestăţii-Sale i-a 
parvenit un memeriu referitor la cazul unui oarecare Dumitru
Muntean, despre care se pretinde c ă ar fi fost ucis în timpul  
unor cercetări de către jandarmii unguri.
- Alteţă Imperială, chiar azi de dimineaţă am supus me -
moriul spre rezolvare Majestăţii-Sale, care a şi pus o rezoluţie.
- Aş vrea să văd memoriul. Ofiţerul zîmbi stingherit:
- Nu-mi este îngăduit, Alteţă, s ă predau hîrtiile semnate de  
către Majestatea-Sa decît persoanelor desemnate în rezoluţiile 
imperiale.
Chipul arhiducelui se înăspri.
- Aceste reguli nu mă privesc pe mine, domnule căpitan! 
Aghiotantul se înroşi. Nu ştia cum să procedeze spre a nu  fi
 învinuit că şi-a încălcat consemnul. Arhiducele era totuşi viitorul  
 împărat al Austro-Ungariei. După o scurtă ezitare, ofiţerul 
deschise o mapă cu coperţi de marochin roşu, din care scoase 
un document scris caligrafic în limba germană.
- Iată. Acesta este memoriul care vă interesează, Alteţă  
Imperială.
Rudolf îl luă şi citi rezoluţia. „Ministrului Casei Imperiale.  
Spre anchetare". Dedesubt se afla apostila împăratului. Arhi-
ducele parcurse cu privirile memoriul. Treptat fruntea i se

398
 

 întunecă:
- Domnule căpitan, te rog să anunţi pe Majestatea-Sa că îi  
solicit o audienţă!
Ofiţerul se schimbă la faţă.
- Dacă Majestatea-Sa Imperială va afla că v-am predat spre 
citire acest document...
- Lasă chestiunea aceasta pe seama mea, domnule căpitan.
Voi şti să te disculp. Nu va fi însă nevoie...
- În clipa aceasta, Majestatea-Sa Imperială ia micul de jun.
- Cu atît mai bine. Este momentul să mă anunţi. Aghiotantul 
tuşi încurcat. Reflectă cî teva clipe, apoi, adundu-şi curajul, intră în 
cabinetul împăratului. Reveni după cîteva momente.
- Alteţă Imperială, Majestatea-Sa imperială vă aşteaptă.
Rudolf nu-şi făcea iluzii că va obţine cu uşurinţă cîstig de  
cauză. Cunoştea severitatea şi spiritul chiţibuşar al împăralui, 
care atribuia etichetei imperiale o importanţă cel pu ţin egală cu 
a celor patru evanghelii. Trase aer în piept, apoi   intră în 
cabinet pe uşa deschisă cu grabă de aghiotant.
Aşezat la biroul său de o sobrietate monahală, ce contrasta
cu stucaturile aurite ale vastului salon, împăratul Franz-Josef îşi  
sorbea laptele din pahar cu înghiţituri mici. Rupse o bucat ă 
dintr-un corn frumos rumenit şi, înainte de a -l duce la gură, ridică 
privirile asupra arhiducelui care st ătea în poziţie de drepţi în 
faţa uşii.
Acesta îşi izbi călcîiele:
- Majestate...
Ochii albaştri ai împăratului cercetară cu atenţie uniforma şi  
decoraţiile prinţului moştenitor. Zîmbi satisf ăcut. Ţinuta,  
corespundea strict regulamen-telor militare.
- Bună dimineaţa, Rudolf. Mă surprinde graba cu care ai 
dorit să mă saluţi. Trebuia să ne vedem la prînzul oferit în  
cinstea lui Albrecht de Saxa...
 Tonul împăratului era de o politeţe de gheaţă. Arhiducele se 
strădui s ă-şi înfrîngă timiditatea inspirat ă de prezen ţa ta tălui 
său.
- Majestate, mi-am îngăduit să vă răpesc cîteva momente, spre 
a vă supune un caz care, după umila mea părere, merită toată  
atenţia. Implicaţiile lui ar putea fi extrem de serioase.
Împăratul mînca tacticos bucata de corn. Desluşise în glasul
fiului său un ton neobişnuit. Un fel de exasperare, îmbi nată cu o 
dîrzenie care nu-i păru de bun augur. „Începe să e emancipeze, 
 îşi zise. Trebuie să-l strunesc!"
- Despre ce este vorba?

399
 

Rudolf scoase din buzunarul tunicii memoriul referitor la asasinarea lui

Dumitru Muntean, îl despături, se apropie de masa de lucru a
 împăratului şi îl puse deschis în faţa acestuia.
Franz-Josef sorbi încă o gură de lapte, apoi îşi coborî ochii  
asupra hîrtiei. Chipul i se înăspri.
- Nu înţeleg ce vrei! Am pus deja o rezoluţie. Afară de asta,  
aş dori să ştiu cum a ajuns hîrtia asta la tine?
Arhiducele răspunse cu respect, dar şi cu îndr ăzneal ă:
- Eu l-am silit pe aghiotantul de serviciu să mi-o predea. Îmi
asum întreaga responsabilitate.
Obrazul împăratului se întunecă.
- Foarte r ău! Am să-l pedepsesc. Şi-a încălcat consemnul.
Rudolf înţelese că împăratul voia să devieze discuţia pe  
tărîmul disciplinei militare.
- Ar fi nedrept să fie pedepsit, Majestate. Mi-a înmînat  
memoriul numai după ce i-am ordonat în mod expres să mi-l
predea. Dar esenţial este conţinutul memoriului, nu mijlocul 
prin care mi-a parvenit.
Împăratul se văzu pus în faţa unei alternative pe care nu o  
putea evita. Să-şi concedieze fiul sub pretext că nesocotise 
regulamentul Casei imperiale sau să accepte o discuţie care-i  
repugna. Ca şi cei mai mulţi dintre înaintaşii s ăi, socotea c ă  
este nepotrivit ca urmaşul la tron să fie informat în legătur ă cu 
treburile politice curente, rezervate numai suveranului. Odat ă,  
 într-un moment de lucidtate, Franz-Josef se întrebase dacă 
acest exclusivism nu ascundea un simţămînt de gelozie, teama 
nemărturisită de a nu deschide anticipat urmaşului s ău gustul  
domniei, frica de a nu se vedea detronat şi lipsit de însemnele
puterii.
După o scurtă chibzuinţă îşi zise că un exces de severitate în
acest moment nu-şi avea locul. Era convins că fiul său era 
animat de cele mai curate intenţii, dar aceasta nu însemna să-i 
dea frîu liber. Îi ajunseseră la ureche - destul de vag, ce-i drept -
zvonuri în legătură cu ideile periculos de democratice ale fiului
său. Deopotrivă cu împărăteasa Elisabeth, nu le dăduse mare  
credit. Tinerii vor să se arate întotdeauna mai „teribili" decît  
sunt.
- Bine, Rudolf. Ce te preocupă în legătură cu acest me-
moriu?
- O simplă anchetă a autorităţilor locale maghiare, căci  
acolo se va ajunge, nu va da nici un rezultat, Majestate!
Era bucuros că părintele său îi îngăduise să-şi spună 
cuvîntul. Însufleţirea îi îmbujorase obrajii tineri. „E frumos 

400
 

băiatul meu!" îşi zise cu mîndrie împăratul. Bine dispus, replică 

răbdător:
- Nu pot ordona o comisie imperială de anchetă în temeiul
unei simple reclamaţii. Ungurii sunt tovarăşii ş i prietenii noştri.
Nu mi-e îngăduit să-i indispun punîndu-le la îndoială  buna
credinţă. Cînd imperiul a încheiat cu maghiarii pactul care stă la 
baza dualităţii austro-ungare, mi-am asumat anu-nite obligaţii 
faţă de ei.
Argumentele lui nu părură s ă aibă rezultatul dorit. Arhi -
ducele replică bătăios:
- Aceste obligaţii ne impun să desconsiderăm năzuinţele ş i
drepturile umane ale celor trei milioane şi jumătate de români
dinlăuntrul imperiului? Trei milioane şi jumătate, fi indcă 
restul au fost fie deznaţionalizaţi, fie trecu ţi la recens ăminte în
coloana „unguri", fiindcă li s-au maghiarizat silnic mele! Numai  
 în Transilvania, potrivit statisticii maghiarului Benko, sunt l 275
000 de români, faţă de 625 000 de maghiari şi secui. Şi Benko
numai simpatie pentru români nu are. Dacă Majestatea-Voastră 
nu va instaura un regim de dreptate şi justiţie egală pentru  
toţi supuşii, indiferent de naţionalitate, imperiul se va prăbuşi  
ca un castel de cărţi de joc. Există o justiţie imanentă, deasupra  
 justiţiei noastre părtinitoare. Trebuie să ţinem seama...
- Destul! strigă împăratul ridicîndu-se în picioare ca împins  
de un resort. Vinele tîmplelor i se reliefau albăstrui sub pielea  
care se învineţise. Aşteaptă mai întîi să te urci pe tron şi dup ă 
aceea poţi să faci ce vrei! Pînă atunci eu sunt stăpînul! Înţeleg 
să-mi respect cuvîntul împărătesc faţă de unguri!
Luă o pană de gîscă, o muie în cerneală, apoi aşternu între  
rezoluţia şi apostila de pe memoriu următoarele cuvinte: „Mi -
nistrul de Interne al Ungariei îmi va raporta personal rezultatul
anchetei, care se va desfăşura sub supravegherea delegaţilor 
Ministerului Curţii". Aruncă pana de gîscă.
- Poftim! Ia memoriul şi predă-l aghiotantului! Dar pe viitor, te
previn! Să nu te mai amesteci în chestiuni care nu te privesc!  
Audienţa s-a terminat!
Prinţul moştenitor îşi strînse buzele, gata s ă riposteze, dar  
se abţinu. Luă memoriul, salută şi se îndepărtă de masa de lucru a
tatălui, mergînd de-a-ndaratelea pînă la uşă, aşa cum cerea 
protocolul...
*
**
- Excelenţa-Sa domnul prim-ministru al Regatului Unit,
anunţă din prag directorul de cabinet.

401
 

Contele Andrassy ridică ochii de deasupra mapei cu

documente, deschisă pe masa lui de lucru.
- Să intre!
Contele Koloman Tisza pătrunse nonşalant în cabinetul  
ministrului Casei imperiale şi al Afacerilor Str ăine al Austro-
Ungariei.
- Bine te-am găsit, Gyula!
- Bine ai venit, Koloman.
Contele Tisza îşi trase pulpanele redingotei şi se instala într-
un fotoliu din preajma mesei de lucru, în vreme ce directorul de
cabinet dispăru discret.
- Îmi dai voie? întrebă Tisza, scoţîndu-şi cu gesturi maşinale
din buzunarul dinăutru al hainei o havană pe care o şi decapita 
cu o mică ghilotină de aur.
- Te rog! spuse Andrassy, împingînd cu un gest tot atît de
maşinal o scrumieră de cristal spre colegul său.
După împlinirea măruntului ritual, Andrassy îl întreb ă cu  
politicos interes:
- Ai călătorit bine? Tisza strîmbă din nas.
- Trenurile merg mizerabil. Cînd am plecat aseară din  
Budapesta, îmi pusesem în gînd să trag un somn bun, mai ales  
că aveam de digerat un copios supeu.
- La „Hâmor"? întrebă Andrassy nostalgic.
- La ,,Hâmor". De unde ştii? se minună Tisza.
- Îţi cunosc preferinţele, Koloman. La Budapesta nu trecea
săptămîna să nu dau o raită pe la „Hâmor". Aici, la Viena, îmi  
lipsesc restaurantele şi cabaretele budapestane.
- Eh, dragul meu, avantajul de a fi ministru al Casei
Imperiale implică şi dezavantaje.
- Sacrificii, vrei s ă spui, r eplică Andrassy. Nu e uşor pentru
un maghiar să fie ministru la Viena . Dacă ai şti cîte deza-
gremente întîmpin din partea indivizilor cu ranguri înalte,
ostili Ungariei... Apropo de duşmanii Ungariei, ia şi citeşte
memoriul acesta.
 Tisza luă documentul şi îl citi fugitiv, după ce descifra şi  
rezoluţia împăratului.
- Iar afacerea Dumitru Muntean! exclamă plictisit. De 
asta m-ai adus pînă aici?
- Este unul din motive, Koloman.
- Mai sunt şi altele? Primul nu îmi pare deloc serios.
- Are să-ţi pară foarte serios cînd ai să auzi că arhidu cele
Rudolf si-a vîrît coada.
- De unde ştii?

402
 

A fost văzut de un prieten de-al nostru, care se afla în 

anticamera împăratului cînd Rudolf a cerut aghiotant ului de
serviciu memoriul asupra cazului Dumitru Muntean.
Contele Tisza aspiră coleric un fum de havană, pe care 
în loc să-l reţină în gură, îl trase în piept. Se înec ă, se înroşi ca şi  
guşa unui curcan şi după ce tuşi, gata să-şi verse plămînii, abia
izbuti să se mai liniştească.
- Vrei un pahar cu apă? îl întrebă Andrassy binevoitor.
- Nu, mulţumesc. Mi-a trecut. Rudolf ăsta e o pacoste
pentru Ungaria. Nu se găseşte cineva să-i tragă un glonte în cap?
- De la o vreme anarhiştii şomează, rosti cu negru umor ministrul
Casei Imperiale.
- Desfiinţarea unui om se poate  face şi pe alte căi, Gyula.
Unul dintre mijloace este compromiterea, discreditarea...
- Koloman, nu uita că şi pereţii au urechi. Astfel de su biecte
se discută în alte condiţiuni.
Contele Tisza răsuflă adînc:
- Ai de gînd să-mi pui pe cap nişte anchetatori „imparţiali", 
aşa cum ordonă rezoluţia imperială?
- Dragă Koloman, vom găsi noi o formulă, care să-l scoată 
pe jandarmul tău basma curată. Tot ce vreau să te rog este ca 
pe viitor organele de represiune maghiare s ă pună o oarecare
surdină în activitatea lor. Nu avem nevoie de complicaţii interne  
acum, cînd Bosnia şi Herţegovina au luat foc. Incendiile se
propagă uşor, Koloman.
- Faţă de români şi de slavi, fiinţe inferioare, semibarbare, 
nu trebuie să ne purtăm cu mănuşi. Altfel risc ăm să ni se urce  
 în cap.
Andrassy începu să bată nervos cu degetele în tăblia mesei
de lucru.
- Îţi recomand stăruitor mai multă moderaţie, Koloman. 
Primul ministru făcu un gest de nepăsare:
- C înd am acceptat preşedinţia guvernului ungar, am f ăcut-
o pentru că socoteam de datoria mea să apăr cu ghearele şi cu
dinţii privilegiile poporului maghiar...
- Ale nobilimii maghiare, vrei să spui, îl corectă zîmbind  
Andrassy.
- Ale nobilimii maghiare, dacă vrei, replică Tisza fără să se
 jeneze. Am impresia că te-ai molipsit si tu de la arhiducele 
Rudolf.
- Nicidecum, Koloman. Sunt însă mai diplomat decît tine.
- Bine, vorbeşte-mi acum despre celelalte motive...
- Împăratul mi-a vorbit din nou despre dorinţa sa de a anexa 

403
 

Bosnia şi Herţegovina!
Koloman Tisza se ridică agitat din fotoliu.
- A înnebunit? Nu avem destui slavi înlăuntrul impe-
riului? S ă-i digerăm mai întîi pe cei afla ţi actualmente între 
graniţele Austro-Ungariei.
- Aplicarea programelor de deznaţionalizare cere timp. Şi noi 
nu avem vreme de pierdut. Ştiu, anexarea Bosniei şi
Herţegovinei ar implica un risc. Dar ar fi mult mai primejdios să 
acceptăm o preponderenţă rusă în Balcani sau crearea unui  
mare stat sîrb care, prin influenţa sa asupra popoarelor slave din
imperiul nostru, ar contribui la dezagregarea lui. În ceea ce mă priveşte, 
prefer un status-quo, care din nefericire nu mai poate fi
prelungit. Dacă vom rămîne pasivi, ruşii se vor înfige ca o pană 
 în mijlocul Balcanilor, periclitînd echilibrul existent. Trebuie deci
să intervenim, şi încă rapid.
Contele Tisza se aşeză din nou pe scaun:
- De ce nu aştepţi aplicarea noului irade al Sultanului Abdul  
Aziz, publicat în decembrie 1875 la Constantinopole? Sublima
Poartă promite că va organiza un sistem de alegeri  
administrative judiciare şi financiare, menite să pun ă popoa rele
creştine pe picior de egalitate cu otomanii. A mai făgăduit  
 înfiinţarea unor jandarmerii locale, abolirea corvezilor, 
proclamarea libertăţii religioase, a egalităţii cultelor.
- Cine mai crede în baliverne, Koloman? Sunt convins că 
ultimul irade s-a publicat la sugestia lui Disraeli. Îi menajează 
pe turci spre a le răsplăti atitudinea lor prietenoas ă în  
chestiunea Canalului de Suez . Noi trebuie să dovedim creştinilor
din Balcani că nu i-am lăsat în părăsire, că ruşii nu sunt singurii  
lor apărători. Cînd Imperiul Otoman se va prăbuşi, trebuie să ne 
luăm partea noastră de moştenire. Dacă înghi ţim Bosnia şi 
Herţegovina, prindem Serbia ca într-un cleşte. Căderea  
acesteia în sfera noastră de influenţă şi apoi anexarea ei vor
urma în mod sistematic. După aceea ne întindem tentaculele  
asupra României. Recentul tratat economic încheiat cu românii
constituie primul pas pe acest drum. Acaparînd România,
ridicăm o barieră între ruşi şi Balcani.
- Crezi că rusii vor sta cu mîinile în sîn, Gyula?
- Nu cred. Ruşii vor reacţiona pe tărîm diplomatic, poate şi 
pe tărîm militar.
Contele Tisza se nelinişti:
- Accepţi perspectiva unui război cu Rusia?
- Accept! Orice formulă, oricît de violentă, este prefeabilă  
unei prezenţe ruseşti în Balcani. Nu înţelegi, Koloman? Dacă 

404
 

slavii se vor substitui turcilor la sud de Dunăre, vom fi supuşi

unei presiuni care pînă la urmă ne va împinge tot la r ăzboi, cu 
deosebirea că vom deveni mult mai vulnerabili, ruşii putîndu-ne lovi şi
dinspre răsărit, şi dinspre miazăzi. . . R eţine bine ce-ţi spun, 
Koloman! Decît să-i văd pe ruşi consolidîndu-se în Balcani,  
prefer să mă aliez împotriva lor cu turcii şi cu englezii!
Andrassy făcu o pauză. Îşi dădu seama că, lăsîndu-se furat 
de patosul expunerii, îşi pierduse calmul, ceea ce nu era permis
unui diplomat. Reluă domolit:
- Sper să nu ajungem la un război cu ruşii. Dar dacă va fi 
necesar, nu-l vom evita...
Tisza zîmbi:
- Te credeam mai paşnic, Gyula...
- Un diplomat trebuie să fie paşnic prin defini ţie. Mili tarii au
rostul să-şi zăngănească armele. Tocmai spre a preveni un
război în Balcani, am întocmit un plan de reforme. Sper că 
marile puteri îl vor adopta şi-l vor impune Turciei. Este mai puţin 
spectaculos decît irade-ul lui Abdul Aziz, în schimb oferă solu ţii  
imediate pentru încetarea măcelului din Bosnia şi Herţegovina.
 Tisza îşi exterioriza curiozitatea, încreţindu-ş i sprîncenele şi
uitînd să mai pufăie din havană. Rosti cu cinism:
- Presupun că documentul este foarte lung şi întortocheat,  
aşa cum se obişnuieşte în lumea diplomatică. Ai putea să-mi 
spui esenţialul?
- De ce nu? Însă cu recomandarea să păstrezi secretul.
- Pe mine poţi conta. Eşti sigur însă de discreţia celorlalţi  
colaboratori ai tăi?
Andrassyi zîmbi:
- Siguranţa aceasta n-o poate avea nimeni. În sfîrsit, să-ţi 
enumăr pe scurt punctele formulate de mine. Întîi: libertate
religioasă deplină şi egalitatea cultelor. Doi: abolirea arendării  
impozitelor. Trei: produsul contribuţiilor directe ale Bosniei şi  
Herţegovinei să fie folosit pentru satisfacerea nevoilor acestor,
provincii sub controlul unor organe locale. Patru: instituirea
unei adunări locale alcătuite din creştini şi musulmani, în
proporţii egale, care să controleze aplicarea reformelor cerute
de marile puteri, precum şi a celor făgăduite de sultan prin irade-
urile din 2 octombrie şi decembrie 1875. Cinci: ameliorarea
stării materiale a păturii agricole, în sensul ca ţăranii  
herţegoveni şi bosnieci să poată dobîndi terenuri agricole în 
deplină proprietate.
- Este mult şi în acelaşi timp puţin. Nu implic ă o acţiune  
comună a marilor puteri în cazul că Turcia ar amîna sine die 

405
 

traducerea în faptă a reformelor.

- Lungim boala, Koloman! Avem tot inter esul ca ambele tabere să 
se anemieze datorită pierderilor de sînge... În momentul în care
vom interveni, să nu întîmpinăm o rezis tenţă serioasă. Să ne 
păstrăm intacte forţele militare pentru o eventual ă confruntare 
cu ruşii. Important este ca populaţia creştină din provinciile  
răsculate să ştie că Austro-Ungaria se preocupă de soarta lor...  
Cunoşti povestea: propuneri, contrapropuneri, conferinţe, 
discuţii în culise, amînări şi din nou conferin ţe...
Se auzi o ciocănitură discretă în uşă şi directorul de cabinet se
ivi în prag.
- O telegramă, Excelenţă, de la Spalato.
Se apropie şi o depuse pe masa de lucru. Andrassy o desfăcu, o citi, 
apoi se adresă zîmbind contelui Tisza:
- Comandantul trupelor noastre de grăniceri din Dalmaţia 
 îmi raportează o foarte interesantă ştire. În vreme ce era
urmărit de un detaşament turc, rebelul Liubibratic, înso ţit de un  
grup de partizani, s-a refugiat pe teritoriul Dalma ţiei. Grănicerii
noştri l-au reţinut pentru cercetări - căci Liubribatic s-a făcut 
vinovat de trecerea frauduloasă a  graniţei - şi l-au internat într-
un lagăr.
Stupoarea se aşternu pe chipul contelui Tisza.
- Cum rămîne atunci cu sprijinul pe care l-ai făgăduit cu atîta 
zgomot rebelilor creştini?
- Alternăm mîngîierile cu loviturile. Liubibratic era par -
tizanul sîrbilor. Demonstrăm astfel că avem şi gheare. Pe de 
altă parte, turcii ne vor fi recunoscători pentru acest gest de  
imparţialitate. Şi faţă de ei aplicăm aceeaşi politică: lovim,  
dar şi mîngîiem. Duşmanii de azi pot să ne fie aliaţii de mîine ş i
invers.
- Ce vor spune ruşii? Internezi pe Liubibratic şi trimi ţi  
turcilor o notă care nu are caracter ultimativ...
- Asta am şi vrut. Îi pun în faţa faptului împlinit: „Sau
acceptaţi planul nostru, sau vă lăsăm singuri în faţa Europei" Şi  
cum Europa se reduce la ora actuală la marile puteri - printre care
Anglia şi Germania dispun de cele mai puternice atuuri - Gorceakov va şti
la ce se poate aştepta!... Acum să tr ecem la altă ordine de idei. 
Diseară, te rog să accepţi invitaţia mea la cină. Ne aşezăm la  
masă la ora opt.
Contele Tisza suspină:
- Am să fiu punctual, Gyula, deşi, sincer să fiu, aş fi  preferat
un supeu în compania unor hetaire la „Sacher" sau „Kaiser Friedrich".
Andrassy rîse cu indulgenţă:

406
 

- Ai îmbătrînit, Koloman, dar nu renunţi la aventurile 

galante... Lasă, diseară ai să iei cina în compania mea şi a 
contesei Andrassy, apoi ai s ă te culci devreme, astfel ca mîine 
dimineaţă să fii proaspăt la minte cînd vei da ochii cu  
 împăratul...
Directorul de cabinet intră aferat.
- Excelenţa-Voastră este chemată urgent la palat de către
Majestatea-Sa.
Andrassy rămase surprins:
- Trebuie să se fi întîmplat ceva grav de mă convoacă la ora  
asta. Audienţele de rutină le primeşte în zori.
 Trăsura contelui Tisza si echipajul lui Andrassy părăsiră în
acelaşi timp cancelariatul Imperiului austro-ungar, prima, spre
Ministerul de Interne al Austriei, cealaltă spre Hofburg. Cînd  
Andrassy intră în anticamera imperială, aghiotantul de serviciu 
se ridică respectuos de la birou:
- Bine că aţi venit, Excelenţă! Majestatea-Sa împăratul este  
nerăbdător să vă vadă.
Andrassy nu-l întrebă despre ce este vorba, fiindcă aghiotanţii 
aveau gura sigilată. Intră la împărat, luînd înainte tu turor
persoanelor care aşteptau să fie primite în audienţă. Ora  
aceasta era rezervată solicitanţilor mărunţi. Franz-Josef pri mea
cu aceeaşi solicitudine pe înalţii demnitari ai statului, cît şi pe  
supuşii umili care apelau la bunăvoinţa sa, socotind că în acest 
mod îşi îndeplineşte o obligaţie profesională.
Cînd intră în cabinetul imperial, Andrassy, care cunoştea  
foarte bine firea suveranului, înţelese după chipul cum îşi pi păia 
nervos barbetele înspicate cu alb că este foarte supărat.
Franz-Josef îl întîmpină ridicîndu-se de la masa de lucru şi
 întinzîndu-i o hîrtie scrisă:
- Poftim, Andrassy! Serviciul nostru secret îmi semnalează 
concentrări de trupe ruseşti la grani ţa cu România.  
Ambasadorul meu la Sf. Petersburg să se prezinte imediat 
Ţarului şi să-i atragă atenţia în termeni politicoşi, dar categorici 
că nu voi tolera o intervenţie militară unilaterală a Rusiei în  
Balcani.
Franz-Josef respira mînia prin toţi porii. Dup ă scena pe care  
i-o făcuse în zori fiul său, aflase că şi ţarul avea de gînd să-i  
nesocotească autoritatea. Şi Rudolf, şi Aleksandr trebuiau să 
 înţeleagă că Franz-Josef nu era suveranul unui stat de mîna a  
doua, ci al unui imperiu a cărui importanţă politică şi mili tară 
atîrna încă greu în cumpănă.
- Voi comunica telegrafic contelui von Langenau ordinul Majestăţii-

407
 

Voastre, spuse respectuos Andrassy.

Fr anz-Josef, îndeobşte cumpătat la vorbă, izbucni:
- Cu cine-şi închipuie Aleksandr c ă are de-a face? A uitat  
probabil înfrângerea din Crimeea? Vrea s ă repete nesăbuinţa 
tatălui său?... Andrassy, să transmiţi şi cancelarului Bismarck o  
copie a raportului întocmit de Serviciul nostru secret.
Începu să se plimbe agitat prin imensa încăpere.
- Să-mi raportezi imediat r ăspunsul lui Langenau. Vreau să 
aflu justificările Ţarului... Şi Tisza? Ce e cu Tisza?
- M-a vizitat la minister. Mîine, în zori, urmeaz ă s ă se  
prezinte în audienţă Majestăţii Voastre.
- Dacă a sosit deja la Viena, să vină imediat la mine!
- Prea bine, Majestate.
- Mulţumesc.
Cancelarul înţelese că audienţa lui se încheiase. Părăsi de-a-
ndaratelea cabinetul, ploconindu-se de trei ori pe parcurs, şi
ieşi. Cînd se văzu în anticameră, răsuflă uşurat.
- Fiţi atent, domnule căpitan, Majestatea-Sa este în toane  
rele! Foarte rele! Bună ziua!
*
**
Un ger năprasnic se lăsase deasupra lacului Ladoga, trans-
format într-o imensă platformă de gheaţă, întinsă pînă dincolo
de marginile z ării. De gheaţă era şi cerul extrem de clar, şi  
razele aspre ale soarelui, şi  palele de vînt ce suflau dinspre
nord, ridicînd bruşte vîrtejuri de zăpadă. Întreaga fire era orbitor
de luminoasă. O lumină glacială, înţepătoare ca acele de sticlă 
repezite cu putere spre înălţimile v ăzduhului de rafa lele
capricioase.
Înfăşurat în blănuri şi cu arma în bandulieră, tîn ărul prin ţ 
Serghei Maximilianovici Romanovski, duce de Leuchtenberg,
 înainta precaut prin desertul de gheaţă, ocolind blocurile  
translucide, ţepoase, îngrămădite pe alocuri într-un fel de pi-
ramide albe, înalte de peste treizeci de metri. Era urmat de
maestrul său de vânătoare şi de doi tineri puşcaşi, proteja ţi de 
veşminte groase, care lăsau numai ochii şi nasul descoperit,  
căci domnea un frig aprig, de februarie.
Ochii ducelui scrutau pustiul de ghea ţă, c ăutînd pe întin -
derile orbitoare siluete de foci. Era un vînător pasionat, gata s ă 
braveze condiţiile cele mai vitrege pentru a adăuga noi trofee la 
palmaresul său cinegetic.
De obicei vîna singur, căci îi plăcea s ă ţină piept - fără 
martori - spaţiilor şi fiarelor, dar maică-sa, marea ducesă Măria 

408
 

Nikolaevna, fiica cea mai mare a răposatului ţar Nikolai I, 

ordonase maestrului de vînătoare şi slugilor să nu-l piardă din 
ochi pe temerarul ei fecior, fiindcă în toiul iernii şi lupii porneau  
la vînătoare de foci. Străbăteau în haite vasta platformă de 
gheaţă şi urlau băgînd spaima în oameni. Atî t de înfometate
erau fiarele, încît în lipsa focilor atacau şi pe vînători, oricît ar fi  
fost de numeroşi, înfruntînd urgia gloanţelor spre a-şi îndestula 
burţile goale. Ducelui Serghei de Leuchtenberg nu-i păsa de lupi, 
după cum nu-i păsa nici de gerul năprasnic. Maestrul de 
vînătoare, un cazac în puterea vîrstei, oţelit nu numai în lupta 
cu vietăţile sălbatice, ci şi cu duşmanul pe cîmpurile de băt ălie,  
se minuna de dîrzenia cu care stăpînul său sfida primejdiile.
Ducele întinse mîna spre muchia zării, arătînd însoţitorilor  
un punct negru care abia se desluşea în scurtele zăgazuri de  
calm dintre vîrtejurile plimbăreţe ale fulgilor de omăt. Vînătorii  
 îi înţeleseră semnalul şi porniră pe urmele lui într-acolo.
Cînd ajunseră la o depărtare potrivită de focile tolănite pe 
un bloc de gheaţă, dulcele se opri şi duse arma la ochi. În clipa
aceea, lenevoasa vietate îşi mişcă trupul şi îşi ridică neliniştită 
capul. Simţise primejdia. Arma scuipă foc, împrăştiind ecouri 
peste întinderile albe, inospitaliere. Animalul se smuci o dat ă,  
lovit de moarte, apoi încremeni.
Ducele zîmbi, dar buzele îi erau atît de îngheţate încît îl durură.
Îşi făcuse gustul ucigînd foca. Nu avea de gînd să o ia cu el, căci 
era prea grea. Nu avea nevoie de grăsimea ei folosită la opaiţe, 
fiindcă la palatul Leuchtenberg erau pre ferate luminările de 
ceară fină. Nu-i trebuia nici pielea ei, din care se f ăceau valize,  
fiindcă avea geamantane nenumărate din piei exotice mult mai 
fine.
Maestrul de vînătoare se uită spre cer. Soarele cu col ţi o
pornise agale spre lăcaşul său de odihnă. Noaptea avea să lase
în curînd, neagră şi duşmănoasă. Pe întuneric nu te poţi lupta cu
lupii.
- Alteţă Imperială, în curînd are să se lase bezna. Ducele se  
uită la rîndul s ău spre cer şi conveni c ă prin   glasul cazacului
vorbiseră înţelepciunea şi experienţa. Cu regret - fiindcă timpul 
trecuse atît de repede - hotărî să facă drumul întors. Avea de 
parcurs vreo cîteva verste pînă la baza de plecare, unde-l
aştepta o masă îmbelşugată şi sania care trebuia s ă-l ducă în 
aceeaşi seară la Sf. Petersburg. Ar fi preferat să-şi petreacă 
noaptea în pavilionul de vînâtoare construit de el pe marginea
lacului, dar a doua zi de dimineaţă avea obligaţia să participe la 
o paradă a unităţilor de gardă, pe care avea s-o primească  

409
 

 însuşi ţarul. De cînd pluteau în aer zvonuri de război, unchiul 

său, împăratul Aleksandr, se preocupa tot mai mult de înzestrarea armatei cu
armament şi echipament nou. Inspectarea trupelor, conferinţele 
cu ofiţerii din Marele Stat-Major nu mai conteneau. Ţarul  
spusese o dată, în cursul unui dineu la palat, c ă îi repugna o  
conflagraţie militară, dar că trebuia să fie pregătit pentru orice  
eventualitate.
Ducele Serghei dorea războiul, care în concepţia lui îm brăca 
veşmîntul unei vînători de proporţii mult mai mari, cu oameni în
loc de fiare.
Ajunseră la pavilion tocmai cînd înserarea împrăştia umbre  
fantastice peste lacul îngheţat. De undeva, dinspre adîncurile  
deşertului alb, se auziră urlete de lupi.
- Am ajuns la timp acasă! zise maestrul de vînătoare, 
duşman al temerităţilor gratuite.
Ducele se îndestulă cu un nisetru la gr ătar şi  cu o friptură de 
căprioară stropită cu vinuri franţuzeşti. Se urcă apoi în troic ă,  
aşternîndu-se la drum. Era escortat de doi cazaci straşnic
 înarmaţi. Şi vizitiul purta două arme prinse în bandulieră, iar la  
brîu ţinea două pistoale. Iarna era grea, iar lupii întărîtaţi de 
foame ajunseseră să se aventureze pînă în inima satelor şi să 
dea tîrcoale chiar şi pe la periferiile orăşelelor.
Alternînd galopul cu trapul, caii parcurseră în trei ore şi 
 jumătate cele patruzeci de verste care-i despărţeau d e Sf. Pe-
tersburg.
- În noaptea aceea, Serghei hotărî - contrar obiceiului- să se 
culce devreme, în apartamentul său din palatul Leuchtenberg 
domnea o căldură plăcută, care îndemna la reverie şi la somn. 
„Dacă nu mi-ar fi plăcut atît de mult vînătoarea aş fi adoptat 
felul de a trăi al lui Oblomov. M-aş fi lăsat s ă plu tesc într-un
neîntrerupt dolce farniente, aş fi visat cu ochii deschişi, aş fi
băut zdravăn, iar în pauze aş fi făcut amor", se destăinuia  
prietenilor în momentele lui de mare sinceritate.
După ce-şi astîmpără setea cu o jumătate de sticlă de 
şam panie, se culcă şi adormi de îndată ce puse capul pe pernă.  
Era încă noapte cînd valetul îl trezi din somn. Ducele f ăcu  
repezeală o baie fierbinte, ca să se învioreze, şi dup ă ce îşi  
îmbrăcă uniforma de paradă, plecă la regiment. Cînd se urcă în
troică, simţi că frigul se înăsprise. Şi vîntul îşi sporise violenţa.
- Are să se aştearnă viscolul, Alteţă Imperială, îi spuse 
vizitiul înainte de a da bice cailor.
În oraşul încă adormit, numai c ăruţele cu lapte, gunoierii şi
cîţiva noctambuli, care se înapoiau de la petreceri, umblau 

410
 

bîjbîind prin întunericul risipit pe alocuri de lumina timid ă,  

bolnăvicioasă a unor felinare cu foarte bogate ornamentaţii.  
Cînd ducele ajunse la regiment, zorii prinseser ă s ă dec oloreze
negrul de catifea al cerului. În cazarmă domnea mare forfotă. Se 
făceau ultimele pregătiri înaintea plec ării spre cîmpul de  
manevră, unde urma s ă aibă loc defilarea militară. La ora 9  
regimentul 2 cuirasieri de gardă cu steagul înainte, p ărăsi 
cazarma. Ducele Serghei comanda cel de-al 3-lea escadron. Era
mîndru de ofiţerii, subofiţerii şi solda ţii s ăi, unii mai frumoşi şi
mai falnici decît ceilalţi. Armăsarul lui, un lipiţan alb ca penele 
unei lebede, mergea în trap spaniol, ţinîndu-şi încordată 
ancolura. Toţi caii din escadronul ducelui erau albi. Regimentul  
de cuirasieri de gardă străbătea străzile, ur mărit cu priviri 
admirative de trecătorii opriţi pe trotuare şi mai ales de tinerele  
domnişoare îmbujorate nu atît de gerul arzător, cît de  
spectacolul magnific al militarilor mîndri.
La vederea lui Serghei, o fată tînără, îmbrăcată într-un 
palton roz cu garnituri din blană de vulpe polară, scoase batista
din manşon şi o flutură discret. Ducele îi răspunse ducînd mîna  
la cozorocul căştii de argint, încununată de vulturul bicefal cu
aripile desfăcute. Trecu apoi mai departe, superb ca un zeu,
lăsînd în urmă o inimă palpitîndă.
La ceasul 10, trupele de gardă orînduite în linie de front  pe
vastul teren de instrucţie, îl aşteptau pe ţar. Dac ă pe străzile
oraşului casele puseseră un fel de paravan în calea v ântului, la
cîmp deschis, rafalele măturau cu violenţă zăpada  
gr ăunţoasă, repezind-o în ochii şi în obrajii militarilor, tivin du-le
cu ţurţuri minusculi genele ş i sprîncenele, barbetele şi mustăţile. Pe 
coamele şi crupele cailor se aşternusdră pături de promoroacă.
În ajun, la vînătoare, pe lacul Ladoga, Serghei nu suferise de
frig. Acum însă începuseră să-l străbată fiori de gheaţă.
Uniforma de ceremonie nu proteja îndeajuns corpul, iar casca metalică 
lăsa expusă faţa, urechile şi gîtul. Ducele avu la un moment dat
senzaţia că îi amorţise nasul. Îl împresură frica să nu-i fi 
degerat, c ăci l-ar fi sluţit pe viaţă. Începu, să şi-l frece cu dosul
mâinii, pînă ce simţi că începe să-l doară. Pînă şi picioarele vîrîte 
 în cizmele din lac de Chantilly începuseră să-l înţepe.
Deodată trompeţii sunară „Onorul la împărat". Se auziră 
ordine scurte. Electriza ţi, soldaţii încremeniră aliniaţi în fron tul
impecabil, lung de aproape două verste. Dinspre stînga se 
auziră revărsîndu-se în avalanşa uralele primelor trupe pe care 
 împăratul le trecea în revistă. Serghei nu -l putea desluşi prin
zăpada cernută din văzduh de palele vîntului.

411
 

Prin faţa escadronului său trecu fugitiv o sanie cu cifrul 

imperial, purtînd pe pernele ei pe prinţesa Katia, învăluită într-o  
amplă mantie de hermină. Vizitiul purta uniforma ca zacilor de la
Don. Alţi doi cazaci înarmaţi stăteau pe o mică platformă la  
spatele săniei. Ofiţerii rămaser ă stupefia ţi . Îndrăzneala amantei
imperiale, care uzurpa onorurile cuvenite numai împăr ătesei, îi  
umplea de indignare. Sania se îndreptă în galopul cailor spre un  
mamelon, de pe culmea căruia ţarul Aleksandr urma să 
primească defilarea.
Ca mai toţi membrii familiei imperiale, Serghei era revol tat.
„Ţarul îşi afişează pretutindeni ţiitoarea, aşteptînd pro babil să 
fie venerată ca o icoană purtată la o procesiune!"
Nu-şi mai frecă nasul, fiindcă ţarul trebuia să apară dintr-o 
clipă într-alta, judecind după uralele care se apropiau asemenea unui
imens val sonor. Printre perdelele de pulbere îngheţat ă se ivi în  
sfîrşit împăratul, urmat de o numeroasă suită alcătuită din  
generali aghiotanţi, din comandanţi de mari unităţi şi din 
ataşaţi militari străini. Toţi purtau panaşe, fireturi, decoraţii.
Deşi îl dezaproba pe împărat pentru neruşinarea cu care îşi  
etala turpitudinea, nu se putu stăpîni să nu-i admire prestan ţa, 
măreţia. Cînd plecă protocolar sabia în faţa suveranului Tuturor
Ruşilor, încercă involuntar o mare emoţie. Aleksandr îi aruncă o  
privire pătrunzătoare. Îl recunoscuse, căci îi ztmbi. Apoi perdele 
de zăpadă spulberată îl înghiţiră din nou.
După încheierea trecerii în revistă a trupelor, regimentele se  
 încolonară în formaţie de paradă.
Peste o jumătate de oră îi veni rîndul şi lui Serghei s ă  
defileze - în fruntea escadronului său de cuirasieri  – prin faţa 
 împăratului. Dar cînd o văzu pe Katia Dolgoruki stînd în sanie, la
dreapta grupului de ofiţeri din Statul-Major simţi c ă i se  
 încrîncenează din nou sufletul. Nu f ăcea pe lupul moralist. Admitea
legăturile extraconjugale şi era  pregătit să se preteze şi el la  
asemenea combinaţii după ce a însura. Dar ceea ce era permis 
unui muritor de rînd, nu-i era îngăduit ţarului.
Parada se încheie, trupele de gardă se înapoiară în cazărmi, 
iar ofiţerii care-şi terminară programul porniră spre casele lor.
Serghei prânzi de unul singur la un restaurant de pe Nevski
Prospekt. După amiaza trase un somn zdravăn, iar seara -
odihnit, proaspăt si bine dispus - îşi îmbrăcă fracul spre a da o 
raită la „Yacht-club".
Înainte de a porni la drum, se gîndi s ă facă o vizită mamei  
sale, care-l repunea pe linia de plutire ori de cîte ori se îm-
potmolea în datorii. Un sprijin financiar substanţial i-ar fi prins  

412
 

bine, căci în ultima vreme suferise pierderi mari la baccara şi la  

ruletă. Pe deasupra, întreţinerea Olgăi Cesinskaia, o superbă 
balerină de la Opera Mare, îl costa enorm.
- La palatul Stroganov! porunci vizitiului.
Sania trasă de trei cai nervoşi, acoperiţi cu valtrapuri căl -
duroase, ţîşni lin pe învelişul de omăt al străzii. Vîntul c ăzuse  
brusc, iar aerul avea acum o transparenţă de cristal. Z ăpada 
proaspătă colecta luminile izvorîte din ferestrele caselor şi din  
vitrinele prăvăliilor, din felinarele tr ăsurilor şi din lampa darele
orînduite pe trotuare, sclipind în noapte de parcă ar fi avut 
proprietăţi fosforescente. Troicile cu zurgăl ăi creau o ambianţă 
veselă, ca şi starea de spirit a tînărului duce.
La întretăierea lui Nevski Prospekt cu Bolşaia Sadovaia,  
echipajul se opri spre a permite unei manifesta ţii s ă se scurg ă 
spre centru. O coloană de tineri, după toate aparenţele stu -
denţi, avînd în frunte un grup de b ărba ţi vîrstnic i cu aspect de
dascăli, defila cu solemnă încetineală, intonînd un cîntec  
patriotic şi strigînd în cor: „Să ne unim puterile pentru eli -
berarea fraţilor noştri slavi apăsaţi de c ălcîiul otoman!". „Să 
luptăm împotriva Islamului înrobitor de popoare!", „Să ne
 îngem rîndurile spre a învinge hidra turcească!", „Glorie 
str 
eternă tuturor Rusiilor!".
Poliţişti în uniformă şi agenţi în civil supravegheau  
demonstraţia, spre a interveni dacă elemente ostile regimului ar  
 încercat să se dedea la dezordini, la demonstraţii sediţioase. 
 Troica ducelui rămase să meargă la pas în urma cozii co loanei.
Serghei urmărea cu interes reacţiile oamenilor de pe trotuare la
trecerea cortegiului. Mai toţi se opreau şi îi priveau plini de  
curiozitate. Mulţi dintre ei aplaudau ostentativ. Doar cîţiva îşi  
continuau cu indiferenţă drumul. „Miroase a praf de puşcă",  
reflectă impresionat.
Sania ducelui ajunse în sfîrşit în dreptul  palatului Stroganov.
Ferestrele etajului nobil dinspre canalul Moika erau luminate.
- Mama are oaspeţi? întrebă ducele pe portarul bătrîn şi 
bărbos, un edec al familiei, care deschise canaturile porţii 
monumentale dinspre Nevski Prospekt.
- Alteţele-Lor Imperiale marele duce Konstantin Nikolaevici 
şi prinţul Evghenii Maksimovici, fratele Alte ţei-Voastre  
Imperiale.
Serghei intră, întrebîndu-se ce căuta marele duce Konstan-
tin la palatul Stroganov, după ce lăsase să treacă mul ţi ani fără  
să-i mai calce pragul. Străbătu coridoare multe, îmbrăcate în
marmură, urcă monumentala scară de paradă şi se îndreptă 

413
 

spre salonul albastru, unde fusese informat că o poate găsi pe 

contesă şi pe oaspeţii săi.
Apariţia lui Serghei în imensul salon cu coloane aurite ş i
tapete de mătase sinilii provocă celor prezenţi reacţii diferite.  
Maică-sa îi întinse voioasă mîna. Prinţul Evghenii se încrunt ă 
nemulţumit, iar marele duce Konstantin f ăcu o mutr ă stin -
gherită, ca şi cînd nu i-ar fi convenit să fie văzut în casa surorii
sale.
Serghei sărută mîna mamei care îi zîmbi afectuos:
- Bine ai venit, Serghei! Ne pregăteam tocmai să ne  
aşezăm la masă. Sper că ai să cinezi cu noi.
- Cu plăcere, mamă.
Contesa Măria Nikolaevna Stroganov era fiica cea mai mare 
a răposatului ţar Nikolai I şi sora împăratului Aleksadr II.  
Măritată cu ducele Maximilian de Leuchtenberg, r ămăsese 
văduvă după o căsnicie care durase - număr fatal - 13 ani. Se
căsătorise a doua oară cu contele Grigoriii Stro ganov, unul
dintre marii latifundiari ai Rusiei. Nu fusese niciodată ceea ce se  
numeşte o frumuseţe. Avusese întotdeauna un aer princiar,  
care în ultimii ani se sublimase, căpătînd o măreţie cu adevărat 
imperială.
Marele duce Konstantin Nikolaevici, fratele ei, mare amiral
şi comandant suprem al flotei ruse, avea în schimb un aspect
burghez de mărunt dascăl, datorit poate şi ochelarilor cu rame  
de metal purtaţi în permanenţă. Era corpolent şi îşi purta fracul  
ca pe un halat de casă.
Prinţul Evghenii, fratele mai mare al lui Serghei, deşi era  
Comandant secund al unui regiment de l ăncieri de gardă, nu  
avea deloc un aer marţial. În culise se şoptea că trăsătura de 
căpetenie era laşitatea. Epitetul corespundea oarecum 
adevărului. Curtea făcuse mare haz într-o vreme pe seama 
unei triste aventuri sentimentale a lui Evghenii cu Daria Konintinova,
contesă de Beauharnais, socotită drept cea mai frumoasă 
femeie din Rusia. Îndrăgostit nebuneşte de ea, o luase căsătorie 
 în ciuda interdicţiei ţarului Aleksandr, care detesta
mezalianţele. Fericirea lui conjugală fusese de scurt ă 
durată. Între foarte tînăra lui soţie şi marele duce Aleksis  
Aleksandrovici, al doilea fiu al ţarului, se născuse o idilă care 
căpătase treptat notorietate publică.
Într-o seară, înapoindu-se fără veste de la o vînătoare, Ev -
ghenii îl găsise pe Aleksis Aleksandrovici în patul Dariei . În-
cercase să-i reproşeze vărului său adulterul, dar acesta îi f ăcuse
vînt afară din dormitor şi îl îmbrîncise pe scări în jos. Evghenii  

414
 

Maksimovici se retrăsese amărît, dar şi înfricoşat în  

apartamentul său, unde o slujnică pricepută în leacuri băbeşti îi
oblojise zgîrieturile şi vînătăile. Scandalul f ăcuse vîlv ă. Toată 
lumea se aşteptase ca soţul ultragiat să-l provoace la duel pe amant.
 Însă Evghenii alesese altă cale. Ceruse audienţă împăratului  
Aleksandr şi se plînsese de comportarea lui Aleksis, cerînd să-i  
fie redată soţia. Ţarul îl apostrofase scîrbit:
- Dacă tu nu eşti în stare să-ţi aperi onoarea, nu îmi cere 
mie să ţi-o apăr. Am altceva mai bun de făcut decît să mă erijez
 în gardianul virtuţii soţiei tale. Tu ţi-ai ales-o, împotriva voinţei 
mele. Te-am lăsat să-ţi faci gustul. Acum suportă consecinţele. 
Şi pe viitor să nu mai aud un cuvînt despre treaba asta!
Evghenii părăsise amărît cabinetul împăratului. Se  
resemnase să-şi poarte pe frunte podoaba cornoasă fără să mai 
protesteze. Vărul său Aleksis - cu statura lui de colos - îi inspira o
spaimă invincibilă. Dar nefericirea lui conjugală nu durase mult. O
boală fulgerătoare o secerase pe Daria Kon-itinova în mai 
puţin de două săptămîni. Rămas văduv, Evghenii Maksimovici
hotărîse să nu se mai repete trista experienţă matrimonial ă,  
aşa că nu se mai însurase. De atunci îi dăinuia în suflet 
povara unei uri implacabile împotriva ţarului şi a fiului său, 
marele duce Aleksis. Spre a risipi tăcerea grea oploşită asupra 
salonului după apariţia sa, Serghei Maksîmovici se gîndi să le 
vorbească despre apariţia Katiei la paradă. Dar abia apucă să  
rostească numele amantei ţarului, că Măria Nikolaevna îl 
 întrerupse cu mînie în glas:
- Ştim tot! Generalul Volkov, din Statul-Major Imperial, ne-
a istorisit tot. Tîrfa a găsit cu cale să-şi plaseze trăsura în
dreapta suitei lui Aleksandr.
- Neruşinare! exclamă Evghenii Maksimovici, trecîndu-şi 
nervos mîna prin păr. Ţarul e atît de înrobit ibovnicei sale, încît  
se discreditează cu o inconştienţă ce frizează nebunia.
Serghei recunoscu în accentele de indignare ale fratelui s ău  
resentimentele acestuia faţă de ţar. Se uită cu coada ochiului la
marele duce Konstantin, care trecuse la fereastră şi se uita pe 
geamuri afară ţinînd mîinile la spate, şi lovindu-si cu nervozitate 
degetele mâinii drepte de palma stingă. Abţinerea lui de a se
pronunţa îi păru suspectă.
- O manifestaţie pe Nevski Prospekt! spuse marele duce 
Konstantin.
- Desigur, ostilă Katiei! izbucni Maria Nikolaevna, agitîndu-şi
pieptul opulent, împodobit cu cinci rînduri de perle trandafirii şi
cu o broşa încrustată cu diamante, înfăţişînd portretul în

415
 

miniatură al răposatului ţar Nikolai.

- O simplă demonstraţie slavofilă, explică Serghei. Am 
văzut-o. Nişte studenţi zănatici urlau îndemnuri r ăzboinice.  
Dacă vor fi chemaţi sub arme vor înjura absolutismul ţarist care 
le pune în spinare harnaşamentul militar în loc să-i lase la 
 învăţătură.
- Nici de învăţătură nu se ţin! comentă Maria Nikolaevna.
Sunt cînd slavofili, cînd anarhişti, cînd marxişti, cînd
bakuninişti... după cum bate v întul. Nişte descreieraţi!
- O plîng pe biata Ţarină! rosti elegiac Evghenii Mak -
simovici. Ce-o fi suferind de pe urma Katiei.
Măria Nikolaevna strîmbă din nas:
- Ţarina? Pff! O venetică de neam prost! Măsa a fătat-o cu  
un grăjdar şi a pus-o în spinarea bărbatului ei. Mă întreb cum de  
nu şi-a dat niciodată seama marele duce de Hessa, că i s-a 
atribuit paternitatea unui pui d e cuc! Hm, un imbecil cornut!
- Vai, Maria, foloseşti nişte expresii de bucătăreasă! o  
mustră marele duce Konstantin.
- Ce te supără? îl repezi soră-sa. Fătatul sau cucul? Decît  
să te legi de expresiile mele, ai face mai bine să-l mustri pe
Aleksandr pentru năzbîtiile lui.
Marele duce Konstantin se întoarse cu fa ţa spre soră-sa:
- Eu sa-i fac morală? De ce tocmai eu? Tu eşti mai apro piată 
ca vîrstă de Aleksandr.
Măria Nikolaevna se simţi ofensată:
- Faci aluzie la faptul ca sunt mai bătrînă decît tine?
- Uite ce o preocupă în clipa asta! exclamă cu năduf ma-
rele duce.
- Aţi auzit ultima veste? interveni Evghenii Maksimovici.
- Spune! zise maică-sa.
- Unchiul Aleksandr are de gînd s-o mărite pe Katia  
-bineînţeles de formă - cu generalul Loris Melikov.
- Loris Melikov? exclamă Măria Nikolaevna. Un linge-
cizme! Altfel n-ar fi ajuns, dintr-un nenorocit de armean,
general-colonel. Nu m-aş mira să se preteze şi la această murdărie.
Un lacheu se ivi, anunţînd:
- Alteţa-Sa Imperială marele duce Nikolai Nikolaevici!
Se lipi apoi de perete, lăsînd pe noul venit s ă intre ca  o
furtună. Marele duce Nikolai Nikolaevici, al treilea frate al 
ţarului, general de geniu şi aghiotant general imperial, in-
spector general al armei geniului, al trupelor de gardă ş i al
întregii cavalerii, comandant-şef al trupelor din circumscripţia militară 
a Sf. Petersburg, preşedinte al Comitetului suprem de

416
 

organizare şi instruire a trupelor, şef al unui regiment de

grenadieri, al regimentului de dragoni din Astrahan, al regimentului de
husari „Aleksandr" al primului batalion de geniu din Caucaz, patron al
regimentului de husari austriac şi şef al regimentului de cuirasieri
prusac, era un personaj foarte important în ierarhia imperial ă,  
mai important chiar decît marele duce Konstantin, deşi acesta îi
era superior în vîrstă cu patru ani. Noul venit se opri în mijlocul  
salonului şi salută cu o înclinare din cap pe toată lumea, făcînd 
să-i salte barbetele negre şi foarte stufoase. Era atît de înalt,  
 încît f ăcea impresia unei sperietori de ciori, singularizate într-o
porumbişte.
- Încă un tacîm la masă! porunci Maria Nikolaevna valetului.
Ce părere ai, Nikolai, despre ultima neobrăzare a  Katiei? îl
chestiona soră-sa în loc de „bun sosit". Marele duce Nikolai rîse
machiavelic:
- Sunt sigur că numai despre treaba asta aţi vorbit pînă  
venirea mea. Nu vă întrece nimeni în clevetiri!
Marele duce Konstantin, care stătuse pînă atunci în re -
zervă, izbucni:
- Despre ce-ai fi vrut să discutăm? Despre vremea de afară?  
Ne preocupă nesocotinţa lui Aleksandr, care se face pur şi 
simplu de rîs!
Chipul noului venit căpătă o expresie drăcească: - De cînd
te-ai făcut gardianul moralei imperiale, Konstantin? Ai vrea 
poate ca Aleksandr să se călugărească! Tu n-ai amante? Hai, nu 
mai face mutra asta ofensată! Întreţii o anumită contesă într-un 
apartament pe Fontanka. Nu te mai ascunde; Konstantin, c ăci 
cu mine nu-ţi merge! Şi eu am amante, şi flăcăii ăştia au, 
adăugă arătînd cu un gest pe cei doi fraţi Leuchtenberg. Şi tu,  
Maria, n-ai avut niciodată amanţi? Gîndeşte-te bine înainte de a-
mi da un răspuns negativ! Nu te jena fiindcă se găsesc de faţă 
fiii tăi. Acum sunt destul de mari ca să ştie cum se fac copiii. 
Decît s ă ne pierdem vremea cu fleacuri, propun să trecem la 
masă. Mi-e o foame de tigru! Dacă nu m-aş stăpîni, v-aş mînca 
pe toţi, afară poate de Konstantin. E prea gras şi mi-ar face rău  
la ficat..
Serghei Maksimovici ajunse la „Yacht-club" la ora 11. Cina
somptuoasă servită cu ceremonial şi rafinament, ca în mai toate
casele mari, îl reţinuse în ciuda nerăbdării lui de a-şi încerca  
norocul la masa verde. Abia după ce oaspeţii se ridicaseră sătui  
de la masă i se oferise posibilitatea de a o lua pe maicăsa-sa deoparte, spre
a-i cere - între patru ochi - un mic sprijin bănesc. Maria Nikolaevna îşi
dovedise ca de obicei simpatia faţă de fiul ei cel mai mic -

417
 

„favoritul familiei", cum îl numea în derîdere, dar şi cu invidie,

Evghenii - strecurîndu-i în buzunar un foarte gros teanc de bancnote mari.
Surescitat de perspectiva bătăliei cu zeiţa Fortuna, Ser ghei trecu
mai întîi în revistă mesele de joc, asemenea unui comandant de 
oşti care studiază terenul înainte de a-şi avînta trupele în lupt ă.
Jocul de chemin de f er îi păru cel mai tentant. Grămezile de fise  
reprezentînd mii şi zeci de mii de ruble schimbau st ăpînul într-o  
ameţitoare sarabandă. Prinţul Sviatopolski-Mirski, magistratul, 
realizase cîteva lovituri spectaculoase devalizîndu-şi adversarii.
Dimitrii Naricikin, arhimilionarul soţ al actriţei franceze Jenny  
Falcon, adunase o atît de mare movilă de fise, încît acestea 
 începuseră să cadă de pe masă. Prinţul Kiril Razumovski avea în 
preajma sa cîteva pungi pîntecoase din care scotea la intervale
dese monede de aur, preschimbate de crupier - cu îndemnare de
 prestidigitator, în fise divers colorate. Lavrentii Aleksandrovici
Salovţev, co borâtor din prinţul scandinav Simon, venit în Rusia  
sub Iaceslav cel Mare, îşi juca nepăsător cartea, deşi poturile 
la care se angaja atingeau sute de mii de ruble. .
Serghei Maksimovici se simţi atins pe umăr. Tatăl său  
vitreg, contele Stroganov, rămas la club încă de la ora prînzului -
uitase că are invitaţi la cină - şopti complice fiului său vitreg:
- Dacă vrei să dai o lovitură în noaptea asta, haide la masa
de lîngă fereastră. Mestcerski pierde sume uriaşe. S-a ambalat şi
revarsă aur cum revarsă o fîntînă apa.
Serghei Maksimovici urmă cu grăbire sfatul patern. Contele
Stroganov nu fabulase. În jurul mesei la car e juca prinţul Mestcerski 
se buluceau pontatorii mai aprig decît vulturii care se arunc ă 
asupra unei vietăţi muribunde spre a-i smulge halci din trupul  
 încă palpitînd. Interesul trezit de ghinionul lui Mestcerski era  
sporit şi de faptul că acesta se înrudea prin alianţă cu prinţesa  
Katia Dolgoruki.
- Cît a pierdut pînă acum? întrebă Serghei pe b ătrînul  
Stroganov.
- Aproape o jumătate  de milion de ruble. L-am scuturat şi
eu de vreo sută de mii.
Mestcerski aştepta cu nerăbdare să-i vină rîndul la sabot.  
Spera să-şi refacă din cîteva lovituri capitalul serios dijmuit.
Serghei se aşeză în preajma lui. Prinţul prelua în sfîrşit  
sabot-ul. Puse la bătaie zece mii de ruble,  şi se pregăti să 
 împartă cărţile.
- Banco! zise Stroganov, aruncînd pe masă cinci fise 
 în valoare de cîte o mie de ruble.
Lăsă mînă liberă pentru restul de cinci altor pon ţatori, spre  

418
 

a beneficia şi de norocul lor. Restul potului fu imediat acoperit.

Serghei se abţinu de la mîna aceasta, fiindcă voia să analizeze 
mai întîi jocul prinţului.
- Les jeux sont faits! anunţă crupierul cu calm profesional.
Mestcerski împărţi cărţile. Realiză un opt, fa ţă de dou ă guri  
ale lui Stroganov. Potul se ridică astfel la 20000 de ruble.
- Rămîne! zise Mestcerski. Împart cărţile! Stroganov îşi 
 încercă din nou şansa. Pierdu şi a doua mînă. Potul spori la 
40000 de ruble. Mestcerski stîrni senza ţie câstigînd cea de-a treia
lovitură.
- 80 000 ruble! anunţa crupierul. Faites vos jeux, 
Messieurs.
Pontatorii îşi aruncară priviri întrebătoare. Se întorsese oare  
norocul în favoarea lui Mestcerski?
- Banco seul! se auzi glasul prinţului Demidov, regele  
industriei armamentului din Urali.
Mestcerski distribui din nou căr ţile. Demidov se alese cu un 
trei si cu un doi. Adversarul său realiză un opt de la prima mâna.
- Rămîne tot! zise cu afectat calm.
- 160 000 de ruble la Bancă! anunţă crupierul cu însu -
fleţire.
 Jocul părea iarăşi să se învioreze.
- Banco! exclamă Stroganov.
Acoperi 100000 de ruble, iar pontatorii completară dife-
renţa. Spre uimirea si iritarea sa, pierdu. Potul se dublă ia răşi.
- 320 000 de ruble! vesti cu importanţă crupierul. Serghei  
Maksimovici simţi deodată o poftă nebună să se  arunce în
vîrtejul luptei. Propria lui pruden ţă d ădu un sem nal de alarmă. 
Era oare înţelept să intervină tocmai acum, cînd Mestcerski se 
afla într-o serie norocoasă?? Se auzi rostind aproape fără voie:
- Banco seul!
 Toate privirile se îndreptară spre el. Era cel mai mare pot 
din seara aceea. Mestcerski zîmbi amuzat de îndrăzneala  
tînărului duce. Era sigur că va cîstiga. Va mai încerca apoi o  
singură mînă. Cu 720 000 de ruble se va putea ridica mulţumit 
de la masă. Nu numai că îşi va recupera banii pierduţi, dar va 
realiza şi un cîstig de peste 300 000 ruble.
- Les jeux sorit faits! rosti erupierul cu respect. Pontatorii
rămaşi pe dinafară se uitau cu vagă invidie la  Serghei
Maksimovici. Prinţul Demidov era iritat fiindcă Leuchtenberg i-o  
luase înainte cerînd un Banco în exclusivitate.
Mestcerski împărţi tacticos cărţile. Una ţie, una mie, una ţie,  
una mie. Serghei le luă de pe masă şi le filă cu uşoar ă emoţie.  

419
 

Găsi un doi de treflă si un doi de caro.

- Carte! ceru cu prefăcută linişte. Mestcerski realizase şase  
puncte.
- Six! Je rzs zise el dînd o carte adversarului său. Serghei primi 
 încă un doi de pică. Respiră adînc:
- Şase! rosti cu voce nesigură.
- En carte! anunţă crupierul.
Mestcerski simţi un gol în stomac. Îl părăsise oare şansa? 
Împărţi din nou cărţile. Serghei şi le fil ă pe ale lui cu o  
încetineală exasperantă. Avea un nouă şi o rigă.
- Neuf! anunţă triumfător.
Mestcerski se făcu palid. Primise doar două dame. „Am 
 pierdut!" reflectă zdrobit. „Am pierdut!"
- Felicitări, Serghei! şopti Stroganov fiului s ău vitreg. Abia  
acum tînărul duce de Leuchtenberg îşi simţi cămaşa udă de  
transpiraţie. Cîştigase o mare bătălie. Cu obsechioasă gr aba,
crupierul împinse spre el grămada de fise violent co lorate.
Serghei îi răsplăti zelul aruncîndu-i un bacşiş de 10 000 de ruble.
- Merci, Monsieur! se frînse de mijloc crupierul. Miile fozs, mergi!...
*
**
Ţarul Aleksandr se uită la chipul emaciat al ţarinei, care  
stătea culcată pe o canapea „Recamier" şi îl privea cu ochi  
iubitori şi trişti de c îine bătut.
Maria Aleksandrovna îl rugase să zăbovească în compania ei 
cîteva minute, să se aşeze pe un scaun şi să-i istorisească ce se
mai întîmpla prin lume. Îi ceruse atît de puţin... Dar el se eschivase, 
invocînd un program foarte încărcat; audienţele de dimineaţă, o 
şedinţă la Consiliul Imperiului, primirea unui suveran oriental  
sosit în vizită la Sf. Petersburg, ceremonia decorării unor ofiţeri  
generali distinşi în companiile din Asia... Ţarina îl ascultase,  
zîmbind recunoscătoare chiar şi pentru aceste minciuni  
politicoase... Apoi el tăcuse, fiindcă nu mai avea ce spune...
Stătea în picioare în preajma ei si o privea nedumerit. De
femeia aceasta uscată, îmbă trînită şi urîţită de boală, fusese  
 îndrăgostit nebuneşte. Aceasta se întîmplase cu mulţi ani în  
urmă. Pe atunci era tînără, dar, după cîte îşi amintea el, nu er a
frumoasă. Ce anume îl determinase oare să o ridice alături de el
 pe tronul tuturor Rusiilor?... În prezenţa ei se simţea şi el b ătrîn.  
Devenea conştient de apăsarea celor 57 de ani care-i
 împovărau umerii... În camera ei plutea un miros ciudat de mucegai...
sau poate aşa i se părea lui. Încercă deodată o senzaţie de 
sufocare. Abia aştepta să părăsească încăperea asta, în care

420
 

florile orînduite cu artă în vase de Saxa şi Luvres, răspîndeau un 

parfum stătut, de cimitir. Da, acesta era cuvîntul. Miros de
cimitir, de mormînt proaspăt...  Cu un efort, se smulse din
păienjenişul fantasmelor. Zîmbi soţiei sale, dar în clipa aceea îşi 
dădu brusc seama  –  după expresia de oroare întipărită pe chipul 
ei - că aceasta îi citise gîndurile. Spre a-şi răscumpăra greşeala, 
se înclină uşor şi îi mîngîie mîna întinsă pe cuvertura de mătase 
liliachie. Dar pielea ei era ridată, striată de vine aparente. Avea 
şi fierbinţeală, dovadă că boala progresa. Pe obrajii supţi se 
 întinseseră, ca nişte pecingini pete roşii, nesănătoase.
- Astăzi arăţi foarte bine, scumpa mea, rosti cu un fel de 
răguşeală în glas.
Ţarina închise cîteva clipe ochii, ca si cînd ar fi încercat s ă 
izgonească o viziune, apoi îi redeschise, surîzînd s ărman.
- Eşti atît de bun cu mine, Saşa!
În clipa aceea ţarul îşi zise că este un ticălos. Nu era nici  
măcar în stare să mimeze simpatia faţă de fiinţa aceasta care  
nu-i cerea nimic şi îi dăruise totul. Pîn ă şi permisiunea de a-şi 
aduce amanta în palat... Apoi îşi zise c ă prefăcătoria lor reci -
procă nu-şi mai avea rostul. Poate că şi ea îl ura, dar îşi ascun-
dea adevăratele simţăminte sub masca de soţie iubitoare. Ac-
cepta orice compromisuri pentru a nu fi izgonit ă. Ţarul îi sărut ă  
mîna.
- Mă ierţi, draga mea, dar acum trebuie să te p ărăsesc.  
Glasul lui sunase mai aspru decît s-ar fi cuvenit . Îşi dădu seama de
acest lucru, dar  comedia vizitei cotidiene trebuia s ă se sfîrşească 
odată. Se uită la ceas. Se făcuse nouă. La ora aceasta Katia îl 
aştepta în fiecare dimineaţă.
Zîmbi automat soţiei sale apoi se îndreptă grăbit spre uş ă...
Cînd se văzu pe coridor, aspiră adînc,  de parcă ar fi vrut să-
şi cureţe plămînii de aerul lînced din camera împăr ătesei.
Porni cu pas elastic spre apartamentul Katiei, amenajat în
cealaltă aripă a palatului. Avusese decenţa să nu o plaseze uşă 
 în uşă cu ţarina. Katia, Katia!... îi rosti mintal numele cu înflăcărarea 
unui tînăr îndrăgostit. Lacheii, demnitarii, ofi ţerii şi soldaţii de 
gardă încremeneau la trecerea sa în poziţii care exteriorizau 
nemărginita lor devoţiune, dar ţarul nu-i vedea, căci gîndurile  
lui, instinctele, întreaga lui fiin ţă se concentrau numai asupra femeii
iubite. În curînd avea să o strîngă în braţe.
Intră în apartamentul Katiei plin de ner ăbdare, ca dup ă o  
lungă despărţire. Ea îl aştepta în mijlocul odăii, cuprins ă în  
văluri diafane şi luminată de razele soarelui, care pătrundeau în  
şuvoaie oblice pe ferestrele înalte, făurindu-i o aură de sfînt ă.

421
 

- Katia! exclamă extatic împăratul. Alergă spre ea, o 

cuprinse în braţe şi îşi îngropa obrazul în p ăru-i blond.
Îi mîngîie fruntea, ceafa, apoi îşi ridică gura spre bu zele ei.
Cînd o sărută, ţarul se simţi exploziv de tînăr, de  parcă timpul s-
ar fi întors înapoi cu trei decenii.
- Mi-ai lipsit atît de mult, scumpa mea!
Îi privi chipul şi simţi cum frumuseţea ei îl îmbat ă. Desluşi şi  
o umbră de supărare, care îl îngrijoră.
- Ce e cu tine, Katia? Nu te simţi bine? Te-a nemulţumit cineva?
- Sunt foarte mîhnită, Saşa!
- De ce? Nu stă în puterea mea să-ţi readuc seninul în ochi?
Prinţesa ezită o clipa:
- Nu ştiu dacă e cazul s ă te obosesc şi pe tine cu grijile  
mele... Dar dacă stăruiesti, am să-ţi spun tot. Soţul Mariei a
pierdut aseară la „Yacht-club", un milion de ruble.
După ce citi surprinderea, nedumerirea din ochii ţarului, se  
grăbi să adauge:
- Maria este totuşi sora mea. Nu îngădui ca Mestcerski s-o 
ruineze.
Aleksandr revăzu ca prin vis chipul Mariei. Într-o vreme o
plăcuse. Poate că fusese numai un capriciu. Pe atunci M aria şi
Katia locuiau împreună. M aria îl cucerise cu voioşia ei. Rîdea,
glumea şi cînta cît era ziua de lungă. O privighetoare cu chip  
omenesc. Katia, în schimb, era o melancolică, emotivă, sensi-
bilă, ca o mimosa sensitiva. Pe Aleksandr îl cuceriseră seni-
nătatea, veselia comunicativă a Mariei. Îi făcuse cîteva cadouri
fără mare valoare. Flori, panglici, şaluri. Stîrnise însă gelozia 
Katiei, care provocase o scenă penibilă, reproşîndu-i surorii sale 
că încearcă să-i fure iubitul. Fusese foarte flatat de violenta
manifestare de dragoste a Katiei, mai ales că în vremea aceea,  
el păşea tocmai pragul celor 50 de ani, vîrsta care îndeobşte  
spulberă încrederea bărbaţilor în  posibilitatea lor de a mai provoca
 pasiuni printre adolescente.
Se supusese însă ultimatumului Katiei; o căsătorise 
pe Maria cu prinţul Mestcerski, un tîn ăr cu obîrsie ilustr ă,  
seducător la înfăţişare, dar putred sufleteşte. Ţarul avea s ă 
cunoască această neplăcută faţetă a firii prinţului abia mai tîr ziu -
cînd i-ar fi fost greu, dar nu imposibil, s ă mai poată dace ceva.
Înainte de căsătorie o înzestrase pe Maria, şi îi dăruise lui
Mestcerski, ca dar de nuntă, o vilă superbă pe Rue des
Anglais. Proaspătul soţ al Măriei îşi dezvăluise cusururile din
primele luni ale c ăsătoriei. Afemeiat şi cartofor, îşi pierdea  
nopţile prin spelunci, bordeluri şi cazinouri. Vi la o pierduse într-o

422
 

noapte la ecarte, apoi măcinase zestrea Mariei, ajungînd să 

trăiască numai din subsidiile Katiei, pe care începuse să o roadă 
remuşcările.
- Şi ce vrei să fac? întrebă ţarul. Nu pot să- i pun interdicţie 
fiindcă îi place jocul de cărţi. Dacă aş aplica sancţiuni 
severe tuturor vicioşilor de o seamă cu el, ar însemna să pun la 
popreală jumătate din locuitorii Sfîntului Petersburg.
În sinea lui încerca o satisfacţie perversă la gîndul că o făcea 
pe Katia să sufere, îi fu totuşi mil ă de frămînt ările ei
- Am să caut o soluţie, sufleţelule, îi f ăgădui. Nu te mai  
necăji!
Un lacheu le servi micul dejun, pe care ţarul obişnuia să-l ia
în compania Katiei.
- Unde sunt copiii? întrebă Aleksandr, în vreme ce Ka tia îi
turna ceai în ceaşcă. Cum de nu au venit pînă acum?
- I-am trimis cu guver nanta să se plimbe pe la soare. Vreau să 
profite de vremea aceasta minunată.
- Bine. Am să revin diseară să-i văd.
Ţarul îşi bău ceaiul, se ridică de la masă, apoi îşi s ărută 
tandru iubita.
- Dacă treburile imperiului nu m-ar chema, te-aş plictisi 
stînd în preajma ta zi şi noapte.
După ce se înapoie în camera sa de lucru, ţarul îşi aruncă 
ochii asupra raportului cotidian întocmit de şeful Poliţiei asu pra
 întâmplărilor mai deosebite din timpul nopţii trecute. Nu g ăsi  
nici un cuvînt despre pierderile băneşti ale prinţului Mestcerski  
la „Yacht-club". Mînîos, trimise după mai-marele Poliţiei. De 
 îndată ce acesta i  se înfăţişă la raport, îl apostrofă brutal, 
reproşîndu-i neglijarea episodului de la „Yacht-club".
- De ce nu ai menţionat aici că Mestcerski a pierdut un 
milion la cărţi? Aşa îţi faci datoria?
Şefului Poliţiei nu-i lipsea prezenţa de spirit:
- Nu dispunem încă de preciziuni asupra sumei pierdute de 
prinţ, Majestate.
Ţarul mormăi ceva, apoi îi permise să se retragă, dar nu mai 
 înainte de a-i fi atras atenţia ca pe viitor rapoartele lui să nu 
mai păcătuiască prin asemenea scăpări.
Seria audienţelor fu deschisă de cancelarul prin ţ Gorceakov .
Bătrînul ministru al Afacerilor Străine f ăcu o scurt ă expunere  
asupra ultimelor evenimente din Balcani. Raportă că programul în
cinci puncte formulat de contele Andrassy şi marile puteri şi trimis
Sublimei Porţi, nu dusese la un rezultat practic.
În răspunsul său, Sultanul Abdul Aziz a făg ăduit că va semna

423
 

un nou irade, acordînd cele mai largi drepturi popoarelor  creştine de sub
stăpînirea sa.  
- Iarăşi vorbe? explodă ţarul. Omul ăsta îşi bate joc de noi.
Dacă nota adoptată de marile puteri ar fi prevăzut şi noţiuni,  
Padisahul s-ar fi gîndit de două ori înainte de a da un răspuns 
care, în concepţia mea, este echivalent cu o insultă adusă Europei. 
Opinia publică pretinde măsuri ener gice, Majestate.
Ţarul se posomorî:
- Nu-mi place să mi se forţeze mîna, Gorceakov. Slavo-filii 
şi-au luat un prea mare avînt.
- Şi ei sunt depăşiţi, Majestate, de înfl ăcărarea popula ţiei  
marilor oraşe. Uriaşe manifestaţii războinice au avut recent 
loc...
Perplex, suveranul îşi plimbă mîna peste frunte:
- Cîteodată nici eu nu ştiu cum ar trebui să procedăm mai  
bine. Nu-mi fac iluzii. Criza actuală din Balcani, îmi spun, nu  
poate fi rezolvată decît pe calea armelor. Apoi m ă gîndesc la 
primejdiile unui nou război. Vezi dumneata, Gorceakov, nu pot
uita trista experienţă a campaniei din Crimeea.
- Marele Stat-Major Imperial consideră pregătirea noastră 
militară drept satisfăcătoare, Majestate.
- Generalii sunt optimişti, Gorceakov. Anul trecut am
acceptat riscurile unui război împotriva Germaniei fiindcă  
aveam Anglia de partea noastră. Dacă am porni azi o campanie
militară împotriva Turciei, nu numai că am rămîne singuri, dar
ne-am ridica împotrivă Marea Britanie şi probabil Austro-Ungaria.
- Există o alternativă, Majestate.
- Care?
- Să acţionăm prin intermediul Serbiei. Opinia publică de
acolo fierbe. Armata sîrbească este nerăbdătoare să intre în
luptă, îndată ce se va constitbi un guvern prezidat de omul
nostru. Prinţul Milan va fi silit să deschidă ostilităţile împotriva 
turcilor.
- Austro-Ungaria ne va contracara, Gorceakov, folosindu-se de
tendinţele expansioniste ale Muntenegrului. Întrebar ea este:
cum va reacţiona Germania?
- Ambasadorul nostru la Berlin ne asigură că Bisrnark este
favorabil intereselor Rusiei.
- Dumneata crezi că Bismark ne este realmente 
favorabil?
- Nu cred, Majestate. Sincer să fiu, îl socotesc pe ambasadorul
nostru Oubril cam naiv.
- Situaţia este foarte complicată, Gorceakov.

424
 

- Se poate simplifica, Majestate, zise cancelarul zîmbind fin. Ignatiev

mi-a raportat de la Constantinopole că agenţii noştri 
acţionează, cu perspective de succes, în sprijinul unei apropieri  
 între Muntenegru şi Serbia.
Chipul ţarului se lumină:
- Speră Ignatiev să rupă Muntenegrul de Austro-
Ungaria?
- Jocul de biliard e în plină desfăşurare, Majestate. Cert este 
că şi Muntenegrul se înarmează masiv. În condiţiile actuale,
austriecii se pregătesc să utilizeze faimoasa formul ă a  
britanicilor: ,,Ne vom bate pînă la ultimul muntenegrean!"
Ţarul zîmbi:
- Eşti cinic, Gorceakov.
- Toţi diplomaţii sunt cinici, Majestate. Poate fiindcă se bat  
folosindu-se de vorbe în loc de muniţii. Bineînţeles, pînă cînd 
intervin militarii şi în loc de vorbe începe s ă curgă sînge.
- Dacă oamenii politici şi diplomaţii ar fi sinceri, nu s-ar mai 
a junge la intervenţia militarilor.
Zîmbetul se şterse de pe chipul cancelarului.
- Rog pe Majestatea-Voastră să mă ierte, dar fermitatea, 
cavalerismul, francheţea, calităţi pe care Măjestatea-Voastră 
le personifică, sunt defecte de neiertat în concep ţia  
diplomaţilor.
- Mă tem că într-o zi se va face procesul acestei diplomaţii, 
Gorceakov.
- Mă întreb, Majestate, cine are s-o tragă la răspundere?  
Metternich, Talleyrand sunt diplomaţi-model, iar prefăcătoria a  
fost prima lor însuşir e. „Principele" lui Machiavelli este
modelul suveranilor. Cu asemenea prototipuri, mă îndoiesc case va
schimba ceva.
Ţarul se ridică de la masa de lucru şi trecu la fereastr ă. Se  
uită cîteva clipe la monumentul lui A leksandr I, înălţat în 
mijlocul Pieţii Palatului, apoi se întoarse gînditor şi oarecum 
contrariat spre sfetnicul său. Ar fi vrut să-i spună: „Spunea i că 
sunt un om ferm. Este un neadevăr . În Bosnia şi Herţegovina 
oamenii mor, bătîndu-se pentru libertate. Eu stau cu
braţele încrucişate, aşteptînd rezultatul unor negocieri care se
eternizează fără a se întrevedea perspective de rezolvare. Oamenii
mor şi eu aştept. Aştept, fiindcă nu îndr ăz nesc să iau taurul de 
coarne. Aştept, fiindcă şi alţii aşteaptă. În acest timp, creştini
nevinovaţi sunt ucişi de hoardele osmanlîilor...
Ţarul izbucni, spre stupoarea cancelarului:
- Armata este nepregătită, Gorceakov. Generalii nu sunt la 

425
 

 înălţimea misiunii lor... nici miniştrii nu sunt... Începu să se 

plimbe agitat prin cameră: .
- Dacă toţi ruşii, începînd cu cei din vîrful piramidei şi  
terminînd cu marea gloată, şi-ar fi făcut datoria, am fi fost scutiţi 
de ruşinea înfrîngerii din Crimeea.
- Graţie politicii înţelepte a Majestăţii-Voastre, urmările  
acestei înfrîngeri au trecut în domeniul trecutului.
Astăzi Sfînta Rusie este iarăşi capabilă să-ş i ridice glasul cu
autoritate, întemeindu-se pe forţa armatelor ei.
- Să lăsăm asta, Gorceakov! Dacă ţi-aş spune că doresc 
rezultate mai concrete, ce mi-ai răspunde?
- Că le vom obţine, Majestate! Le vom obţine, dacă nu azi, 
mîine... Dar le vom obţine! Diplomaţii noştri nu stau inactivi.
- Care diplomaţi? Oubril naivul... şi compania? Gorceakov 
se simţi oarecum atins de observaţia ţarului, dar nu lăsă să i  
se citească pe faţă contrarietatea.
- Pot să asigur pe Majestatea Voastră că vom da mare 
amploare campaniei noastre diplomatice.
„Vorbe, vorbe, vorbe" reflectă ţarul.
Îngădui ministrului său de Afaceri Externe s ă se retrag ă,  
apoi se adînci în gînduri. „În definitiv, ce vrem? Eu însumi ştiu oare ce
vreau? Oh, Doamne!"
Locotenentul-feldmareşal şi consilier intim baron von Langenau,
ambasador al Imperiului Austro-Ungar pe lîngă ţarul Alesandr II,
aştepta să fie primit în audienţă la cererea sa de către suveranul 
tuturor Rusiilor. Deşi ofiţer de carieră, Langenau devenise - prin
adopţie - un diplomat versat şi descurcăreţ atît în hăţişul
tre burilor  internaţionale, cît şi în colcăiala de intrigi ţesute, în 
ambianţa plină de măreţie a palatelor regale şi imperiale.
În condiţii normale, o audienţă la ţar n-ar fi avut o înportanţă 
extraordinară. Ar fi fost cel mult un prilej de a fi reţinut la dejun 
de Aleksandr II, care se arăta în general binevoitor faţă de 
trimişii diplomatici străini. Trecuser ă cinci ani de cînd Langenau
 îşi prezentase scrisorile de acreditare la Palatul de Iarnă. În
acest interval îşi făcuse relaţii preţioase la Sf. Petersburg şi  
izbutise să cîstige prietenia suveranului - în măsura în care un 
agent diplomatic se poate bucura de un asemenea privilegiu.
Demersul pe care-l avea acum de f ăcut pe lîngă ţar îl umplea de
nelinişte. I se ordona de la Viena s ă ceară, pur şi simplu,  
socoteala lui Aleksandr II pentru concentrările militare ruse de
pe ţărmul stîng al Prutului.
Evident, un diplomat care se respectă foloseşte chiar şi în
asemenea împrejurări un limbaj curtenitor, presărat cu termeni

426
 

aleşi, spre a nu învenina atmosfera, şi aşa destul de încărcată. Ştia că 

demersul său va stîrni multă animozitate şi că risca să-şi atragă  
o ripostă aspră, cu întregul cortegiu de urmări mai mult sau mai  
puţin grave pentru ambele state.
Langenau constatase cu regret că situaţia sa la Sf. Petersburg îşi
pierduse din lustru de cînd relaţiile dintre Austro-Ungaria şi  
Rusia se deterioraseră datorită izbucnirii crizei orientale. Chiar  
dacă diplomaţii celor două imperii  conveneau, să trimită note 
comune Sublimei Porţi, acordul lor  rămînea extrem de fragil. 
Austro-Ungaria şi Rusia îi evocau lui Langenau asociaţia dintre 
doi parteneri ce se pîndesc reciproc, asteptînd ocazia să-şi  
 înfigă unul altuia cuţitul în spate.
Ambasadorul socotea că recenta criză franco-germană, care 
adusese Europa în pragul r ăzboiului, nu fusese mai gravă decît 
litigiul actual dintre imperiul Romanovilor şi cel al Habsburgilor.
Cînd şambelanul de serviciu îl pofti în cabinetul ţarului,  
ambasadorul îşi îndreptă gîndul către Cel de Sus, rugîndu -l să 
orînduiască astfel lucrurile încît diferendul dintre cele dou ă mari  
puteri să nu ia proporţii de nedorit. Tocmai fiindcă era militar de  
carieră, Langenau cunoştea slăbiciunea militară a ţării sale.  
Repetatele-i înfrîngeri din cursul ultimelor decenii ilustrau o
tristă şi poate ireversibilă realitate. Un conflict cu Rusia ar 
obliga Austro-Ungaria să se înfeudeze Reichului german făurit  
de Bismarck din ruinele Sfîntului Imperiu German Habsburgic. Şi
Langenau, mare adversar al Cancelarului de Fier, ar fi preferat o
alianţă cu Rusia în detrimentul Prusiei, care se umflase ca o
broască. Un strănut al lui Bismarck făcea să se cutremure  
 întreaga Europă.
Aleksandr II stătea posomorit la masa lui de lucru cînd domnul
pătrunse în cabinet. Cu obişnuita lui c urtenie, se ridică din
fotoliu şi strînse mîna ambasadorului. Apoi îl  pofti ia loc. În
aşteptarea discuţiei care avea să urmeze, Langenau transpirase, cu
atît mai mult cu cît starea sufleorului - oglindită pe chipul său - nu
era deloc strălucită.
După o introducere pe care ţarul o ascultă neatent, se 
apropie cu multe ocolişuri pe tărîmul primejdios al dezvolt ării
misiunii sale:
- Guvernul Majestăţii-Sale împăratul Franz-Josef, 
 îngrijorat de agravarea crizei orientale, apreciază că ar trebui 
luate măsuri concrete spre a împiedica o extindere a incendiului
care mistuie Bosnia şi Herţegovina. Ambasadorul înghiţi în sec, 
apoi îşi reluă firul:
- Concentrările de trupe ruse la graniţa de sud-vest a  

427
 

imperiului au provocat legitime îngrijorări la Viena. Majestatea-Sa

Apostolică ar dori ca marile puteri să dea dovadă de 
 înţelepciune în aceste momente cruciale, consultîndu-se cît mai  
des, spre a nu se ajunge la situaţii susceptibile a com promite
pacea...
Ţarul se trezise din apatie. Expresia de tristeţe de pe chipul
său se şterse, lăsînd locul unei iritări crescînde.
- Concentrări. de trupe, domnule ambasador? replică,  
prefăcîndu-se surprins. Este vorba de simple manevre militare.
Langenau încercă să prevină o înveninare a discuţiei:
- Explicaţia aceasta şi-au dat-o şi consilierii Majestăţii-Sale 
Apostolice, dar ţinînd seama de faptul că manevrele se 
desfăşoară îndeobşte toamna...
Aleksandr II îl întrerupse tăios:
- Uitaţi, domnule ambasador, că poziţia geografică 
septentrională a imperiului nostru ne obligă să fim  
pregătiţi pentru a face faţă oricărei crize, chiar şi în lunile de  
iarnă. La noi, după cum prea bine ştiţi, iarna durează mai mult  
decât în restul Europei. Clima noastră vitregă ne impune sacrificii,
domnule ambasador. Sunt însă neplăcut surprins de programul de
intenţii pe care ni-l face guvernul Majestăţii-Sale Apostolice.
Chiar dacă se execută unele pregătiri militare, acestea nu sunt
îndreptate împotriva Austro-Ungariei. Dumneavoastră înşivă aţi 
vorbit despre incendiul care mistuie Bosnia şi Herţegovina. Cînd 
casa vecinului arde, este firesc să iei măsuri de apărare, astfel  
ca focul să nu-ţi cuprindă  şi propria gospodărie. Imperiul 
Otoman îşi manifestă agresivitatea, refuzînd să dea urmare  
recomandărilor Europei de a pacifica Balcanii. Suntem informaţi  
că Sublima Poartă se arată tot mai ostilă faţă de Serbia, de 
Muntenegru, de România. Dumneavoastră nu aţi luat măsuri de 
siguranţă la graniţa cu Turcia? Suntem informaţi, de asemenea, 
că aţi intemniţat pe Liubibratic, unul dintre căpeteniile  
răsculaţilor. Aţi f ăcut acest gest spre a decapita lupta pentru 
libertate a creştinilor, sau pentru a vă dovedi zelul şi  
devotamentul faţă de Sublima Poartă? Şi într-un caz, şi într-
altul, atitudinea dumneavoastră este puţin conformă cu 
memorandumul întocmit recent de cancelarul Andrassy.
Ţarul începuse să se înfierbînte. Continu ă:
- Domnule ambasador, n-aş vrea să credeţi că accept rolul 
unui actor de comedie, chiar dacă oamenii dumneavoastră de 
stat se pretează la un asemenea rol. Dacă regizaţi o comedie,  
aflaţi de la mine că aceasta a luat o întorsătură tragică.
Aleksandr îşi dădu seama că vorbise mai mult decît s-ar fi 

428
 

cuvenit. Îşi încheie peroraţia, ridicîndu-se ostenit de pe scaun. În

clipa aceea atitudinea lui era cu adevărat imperială. Langenau se  
ridică la rîndul său.
- Domnule ambasador, sper c ă aţi înţeles punctul meu de  
vedere, adăugă cu un ton ce nu îngăduia replică. Trans miteţi, 
vă rog, salutările mele Majestăţii-Sale Apostolice.
Ambasadorul, tulburat, se retrase înclinîndu-se. Îndeplinea şi el un rol
mărunt în copleşitorul spectacol ce-şi desfăşurase doar primul  
act. Complicaţiile abia acum începeau.
Contele Adlerberg, general de infanterie, aghiotant general, comandant al
Cartierului General Imperial şi Ministru al Curţii, urca încet scara 
de marmoră, fiindcă îl cam supăra inima. În timpul nopţii 
avusese o criză de cord care necesitase asistenţa medicului. 
Acesta îl asigurase că starea sănătăţii sale nu este gravă,  
dar că se impun îngrijiri serioase şi mai ales odihnă. Contele se 
opri la mijlocul scăr ii spre a i se mai potoli bătăile inimii.  
Simţea în piept o greutate care-i tăia respiraţia. Avea el timp 
să se odihnească? Multiplele-i sar cini îl obligau să-l
 însoţească pe ţar în inspecţii, să prezideze consfătuirile  
căpetenilor armatei ţinute la Cartierul General Imperial, s ă 
participe la şedinţele Consiliului Imperial, s ă a siste la parăzi şi 
la diverse ceremonii, toate obositoare. Să renunţe oare la viaţa aceasta 
trepidantă, să se retragă  pe domeniile sale, iar acolo să se bucure 
de linişte şi odihnă?
Nu se va resemna niciodată să se scufunde în anonimat,  
după ce se zbătuse atîţia ani spre a se caţăra, treaptă cu  
traptă, pe scara măririlor. Îl cuprindeau frigurile cînd se gândea la
multitudinea de personaje care-i jinduiau locul. Nu le va da satisfacţie, 
retrăgîndu-se din activitate. Îşi va păstra
sarcinile, chiar de va fi să cadă asemenea cailor de povară 
epuizaţi care se năruiesc în tim p ce trag în ham.
- Ce e cu dumneata, Adlerberg? auzi glasul făţarnic si fals
 prietenos al colegului său, generalul de infanterie aghiotant 
Muraviev-Amurski, care îl ajunsese din urmă. Te-ai oprit ca 
priveşti cortegiul consilierilor imperiali în d rum spre sala de
şedinţe?
Ironia subtilă din tonul lui Muraviev nu scăpă contelui.
- Mi-a plăcut întotdeauna să studiez bîlciul deşertăciunilor,  
Muraviev.
Reluă urcuşul treptelor, însoţit de camaradul său de arme.
- Ce se va discuta astăzi? întrebă Muraviev. După cîte sunt 
informat, primul punct al ordinei de zi cuprinde sporirea
mijloacelor de luptă împotriva nihilismului.

429
 

- Povestea cu cocosul roşu! zise Adlerberg. Ministerul

de Interne este deficitar la capitolul „represiunea terorismului".
- Ai dreptate. Şi eu am spus întotdeauna că generalul  
 Timaşcev nu este potrivit la Interne. La minister se comportă ca  
la cazarmă.
- Civilii dinaintea lui s-au arătat şi mai incapabili.
Cînd intrară în sala consiliului, cei mai mulţi demnitari  
ocupaseră locurile la cele patru mese lungi, orînduite în tr-un vast
 patrulater sub privirile ţarului Aleksandr II, imortalizat într-un  
portret de proporţii monumentale. Cînd aprozii anunţară 
 începerea şedinţei, agitîndu-şi clopoţeii de argint, pătrunseră 
 în sală şi consilierii, care stătuseră pînă atunci în anticameră spre a 
fuma şi a-şi împărtăşi ultimele cancanuri. Toţi purtau uniforme 
de ceremonie, firetur i şi decoraţii.
Peste cîteva momente se instală pe fotoliul prezidenţial domnul
duce Konstantin Nikolaevici, în uniformă de amiral al al flotei.
Marile cruci şi cordonul Sfintei Ana care-i decorau pieptul nu
reuşeau să-i dea o înfăţişare marţială. Ochii metalici,
corpolenţa, obrajii buhăiţi, expresia înţepată îl făceau să 
semene cu un belfer deghizat în marinar.
Înainte de a deschide şedinţa, marele duce anunţă că însuşi 
Majestatea-Sa ţarul va participa la Consiliul dedicat exclusiv
crizei Orientale. Demnitarii îşi aruncar ă priviri întreb ătoare.  
Aveau să fie puşi în faţa unor hotărî ri de mare însemnătate, de 
vreme ce ordinea de zi fusese schimbată în ultimul moment.
Maestrul de ceremonii anunţă sosirea ţarului. Consilierii se 
ridicară cu toţii în picioare. Aleksandr intr ă cu pas măsur at, îşi
roti privirile asupra celor de faţă, apoi se instala în fotoliul 
rezervat lui. Cu glasul său metalic, începu să vorbească în  
liniştea adîncă:
- Domnilor, în cursul dimineţii am primit în audienţa la 
cererea sa, pe baronul von Langenau, ambasadorul Austrol
Ungariei, care în numele guvernului s ău mi-a cerut explica ţii 
asupra concentrărilor noastre de trupe de-a lungul Prutului . I-
am răspuns aşa cum trebuia. Demersul ambasadorului von 
Langenau zugrăveşte o totală absenţă a simţului realităţii din  
partea factorilor de răspundere de la Viena. Rusia nu se va lăsa 
niciodată intimidată de ameninţări, de oriunde ar veni ele. Eu,  
personal, nu voi mai tolera limbajul pe care s-au obişnuit s ă-l
folosească faţă de noi unele puteri după războiul Crimeii.
Socotesc necesară sporirea în continuare a forţelor noastre
militare de pe Prut.
Îşi întoarse privirile c ătre şeful Statului-Major al armatei,  

430
 

generalul de infanterie aghiotant Heyden.

- Domnule general, vă rog să prezentaţi un raport asupra  
trupelor existente în clipa aceasta în dispozitiv de-a lungul
Prutului  şi să faceţi propuneri în legătur ă cu înt ărirea acestora.  
Criza orientală a intrat într-o fază nouă, extrem de gravă, care  
ne obligă să luăm măsuri corespunzătoare. Dacă pacea va fi 
salvată, cu atît mai bine. Trebuie să fim pregătiţi însă şi pentru 
război. Domnule general, vă ascult!
*
**
Paşii celor doi duelişti - un căpitan între două vîrste şi un  
civil foarte tînăr - călcau pînă la glezne în zăpada aşternută 
printre trunchii copacilor cenuşii, jumuliţi de frunze, în vreme ce  
se îndepărtau unul de celălalt, purtînd fiecare în mîna dreapt ă  
cîte un pistol cu ţeava ridicată la verticală. Simultan, arbitrul le
număra paşii:
- ...şase, şapte, opt, nouă, zece, FOC!
La această comandă , dueliştii se răsuciră pe călcîie,  
 întorcându-se unul cu faţa la celălalt. Plecară ţeava pistoalelor la 
orizontală şi, după ce se ochiră reciproc, traseră. Detunăturile  
făcură să răsune pădurea. De pe ramurile scheletice se ridicară 
croncănind speriaţi corbii.
Civilul se clătină. Scăpă pistolul din mîna întinsă care  
făcuse un gest neterminat, îndreptîndu-se desfăcut ă spre  
pământ. Lovit de moarte, se prăbuşi cu obrazul în omătul  
aco perit de o foarte subţire pojghiţă de gheaţă. Căpitanul  
rămase în picioare neclintit, în vreme ce din ţeava pistolului său  
se ridica un firişor spiralat de fum. Aruncă o privire nep ăsătoare
asupra adversarului năruit în z ăpadă, apoi merse spre cei doi
martori ai săi - de asemenea ofiţeri. Medicul întîlnirii, arbitrul ş i
martorii civilului se îndreptară în grabă spre trupul cufundat pe  
 jumătate în stratul de omăt. Ajuns în apropierea lui, medicul  
se lăsă într -un genunchi şi îl întoarse încetişor cu faţa în sus. 
Ochii sticloşi ai tînărului fixau cerul f ăr ă s ă clipeasc ă. Pulsul în -
cetase să mai bată.
Medicul îi desfăcu la piept redingota neagr ă, lăsînd să apară 
cămaşa găurită şi îmbibată de sînge. Îşi rosti diagnosticul cu
precizie profesională:
- Glontele a perforat inima, provocînd o moarte fulge-
rătoare!
Se ridică în picioare, aruncă o ultimă privire asupra ca -
davrului şi, după ce îşi scoase pălăria cilindru într-un ultim  
salut, se adresă arbitrului şi martorilor:

431
 

- Serviciile mele nu mai sunt necesare. Domnilor, îmi permiteţi să 

mă retrag. Vă stau oricînd la dispoziţie pentru încheierea procesului
verbal de constatare a decesului. Îşi puse pălăria şi, purtîndu-şi geanta 
cu instrumente chi rurgicale, care în cazul acesta nu mai serveau la nimiic,
se indepărtă ţinîndu-şi capul plecat, ca si cînd ar fi însoţit o  
 înmormîntare...
- Onoarea căpitanului Dragostin a fost spălată în sînge, spuse
cu mînie în glas doctorul Costache Lungeanu. Mai ţine minte a  
cîta oară şi-a spălat onoarea în sînge?.. Omul nu este decît un 
sadic ce săvârşeşte asasinate la adă postul onorabilului Cod al
Duelurilor.
 Îşi muie buzele în paharul de coniac cu faţete de cristal ce
refractau flăcările din cămin.
Gînditor, Manole Vulturescu îşi încălzea între dege tele
făcute căuş paharul cu licoare chihlimbarie.
- Îţi împărtăşesc indignarea, domnule Lungeanu. Din  
nefericire, suntem neputincioşi. Aceste lupte, aş a zise cavalereşti,
care dăinuiesc din vremuri imemorabile, au intrat şi în
obişnuinţa lumii civilizate. Odinioară îşi aveau poate rostul .
 Jucau rolul providenţei în lichidarea unor conflicte care alt fel nu
şi-ar fi avut rezolvare. Judecători şi instanţe de judecată nu se  
găseau la tot pasul. Dreptatea nu era întotdeauna de partea
celui mai iscusit mînuitor de arme. Dar în cîntecele truverilor şi
 în povestirile menite a sădi în conştiinţa copiilor respectul 
tradiţiilor cavalereşti, victoria revenea întotdeauna celor  
virtuoşi.
- Domnule Vulturescu, astăzi, în secolul luminilor, ase -
menea mentalităţi retrograde nu-şi mai au rostul. Nu este destul
că în aceste răfuieli potrivite doar oamenilor din epoca de  
piatră au pierit nenumărate victime? Moartea nedreapta a lui  
Puşkin, ucis în duel de amantul soţiei sale este un exemplu care
a făcut întotdeauna să mă cutremur de mînie. Nu mele lui
d'Anthes, un derbedeu cu epoleţi de ofiţer, a intrat în nemurire 
fiindcă a avut „onoarea" să ucidă în „luptă cavalerească" pe 
unul dintre cei mai străluciţi poeţi ai lumii. Altfel cine ar mai fi  
ştiut că a existat vreodată pe lume un militar cu numele de 
d'Anthes? Aceste glorii parazite sunt dezgustătoare! În
concepţia mea, căpitanul Dragostin ar trebui să fie întemniţat 
ori internat într-un azil de nebuni.
Manole Vulturescu zîmbi.
- Nu te sfătuiesc să repeţi această opinie în public. Dacă ar  
ajunge la urechea lui Dragostin, ştii la ce te-ai putea aştepta!
Eşti expert în mînuirea armelor, doctore?

432
 

Costache Lungeanu era un bărbat înalt, cu umeri laţi şi  

musculatură de atlet. Ipoteza amfitrionului îl f ăcu s ă-şi umfle 
furios pieptul.
- Dacă m-ar provoca la duel DragosFin, i-aş croi un ciomag
de vişin peste sale de i-aş frînge şir a spinării. În concepţia mea, 
cam aşa arată „lupta cavalerească"!
Bătrînul boier izbucni în rîs:
- Iată un mijloc radical de lichidare a conflictelor. Cred c ă  
ideea dumitale nu este rea. Îmi spuneam chiar...
 Tocmai atunci îşi făcu o apariţie vijelioasă ministrul Scarlat 
Vulturescu. La vederea doctorului, se opri descumpănit. Ar fi 
preferat să-l găsească pe tatăl său singur. Trecea printr-o  criză 
sufletească şi în asemenea momente îl deranjau intruşii  
din afara familiei. Afectă un calm de paradă:
- Guta tatălui meu a început să-l supere iarăşi, dragă 
doctore? îl întrebă zîmbind condescendent. Numai în asemenea
cazuri te mai vedem pe aici!
- Este adevărat, mă cam sîcîie piciorul, zise Manole 
Vulturescu. Doctorul Lungeanu m-a făcut să-mi uit durerile  
vor bindu-mi despre ultima ispravă a căpitanului Dragostin.
Scarlat Vulturescu se apropie de c ămin şi îşi întinse mîi nile
spre a şi le încălzi la foc.
- Ah, ai fost informat şi dumneata, doctore? Dragostin l-a lichidat pe
fiul senatorului Paltin. Bietul băiat, abia îşi luase diploma de
inginer la Berlin. Cauză? Cerchez la femme! Duelul ar fi făcut 
vîlvă dacă nu l-ar fi eclipsat un eveniment cu şi mai mare răsunet.
- Ce s-a întîmplat? întrebă curios bătrînul Vulturescu.  
Scarlat rosti cu un fel de voluptate a autodistrugerii:
- În această după-amiază, la Senat, guvernul a fost pus în 
minoritate. Lascar Catargi a declarat că-şi va prezenta demisia.
Costache Lungeanu înţelese că în preziua unor schimbări în  
arena politică, schimbări ce aveau să afecteze desigur şi scau-
nul ministerial al lui Scarlat Vulturescu, era natural ca acesta s ă 
dorească a discuta cu tatăl său între patru ochi.
- Vă rog să-mi permiteţi să mă retrag.
- Este încă devreme, doctore! protestă Manole 
Vulturescu. Rămîi, te rog, la cină!
- Trebuie să vizitez nişte bolnavi.
- Dacă-i aşa, datoria înainte de toate!
După ce Lungeanu ieşi, Scarlat Vulturescu rosti bucuros:
- Bine că a plecat! îşi umplu un pahar de coniac, îl dădu 
peste cap, apoi adăugă contrariat: Nu pari deloc surprins, 
tată, de vestea mea!

433
 

- Mă aşteptam să se întîmple aşa. Scarlat exclamă perplex:

-  Te aşteptai!? Să fie pus în minoritate guvernul, cînd la
Senat dispune de o confortabilă majoritate?
- Cu un corectiv, Scarlat: o majoritate conservatoare alcătuită din 
fracţiuni dizidente, mai primejdioase uneori decît opoziţia. Cu maniera 
sa dictatorială, Lascar Catargi a săvîrsit greşeala de a-şi 
 îndepărta pe toţi vechii conservatori. Au demisionat pe rînd din
guvern şi Epureanu, şi Lahovari, si Boerescu, şi Kreţulescu, şi Teii,
şi Cantacuzino, şi Mavrogheni şi ...
- Şi dumneata, tată...
- Şi eu. De ce aş fi făcut excepţie? Catargi şi-a rernaniat de
atîtea ori guvernul, încît din primii s ăi membri n-a ma i rămas 
decît el.
Scarlat zîmbi cu superioritate:
- S-au retras bătrînii, dar guvernul s-a întinerit cu juni miniştrii, în
cap cu Maiorescu, Strat, Carp...
- Nu uita de tine, Scarlat! repetă Manole Vulturescu 
 profitând de întreruperea fiului său.
- Ei, da, la cei 50 de ani ai mei, sunt tînăr în comparaţie cu  
fosilele din fostul cabinet Catargi. Carp are numai 38 de ani. La fel şi
Maiorescu...
- Fiindcă veni vorba despre tineri şi despre tinere ţe uite în  
ce impas aţi adus voi, „tinerii" din mişcarea conservatoare din
ţara noastră, rosti cu ironie Manole.
- Conflictul între generaţii nu este o simplă poveste, observă 
Scarlat zîmbind.
Bătrînul Vulturescu abandonă tonul persiflant şi redeveni 
brusc serios.
- Adevărul este că am contribuit cu toţii, bătrîni si tineri, la  
tristul crepuscul de azi al partidului nostru . În politica externă am 
fost şovăielnici. Faţă de criza orientului am aplicat principiul  
perimat wait and see, cristalizat în formula neutralitate
absolută. Opoziţia preconizează o politică inter-venţionistă.  
Vrea să obţină neatîrnarea ţării prin luptă des chisă, nu cerşind 
bunăvoinţei marilor puteri, care fie vorba între noi, nu au în  
vedere decît propriile interese. Şi politica noastră financiară a  
fost dezastruoasă. Toate bugetele noastre au fost deficitare.  
Am pus accentul pe latifundii si am neg lijat mica propr ietate. Am
 încurajat invazia capitalului străin şi înrobirea economică a ţării  
prin tratatul comercial cu Austro-Ungaria.
- Semnarea acestui tratat ne-a pus pe picior de egalitate cu
marile puteri, tată, susţinu Scarlat cu vigoare. A fost un act de  
independenţă...

434
 

- Sunt de acord cu tine. Îl plătim însă foarte scump.

Majordomul intră, vestind sosirea ministrului Ion  
Bălăceanu.
- La ora asta tîrzie? se mir ă Manole.
Ion Bălăceanu, titularul Ministerului Afacerilor Str ăine,  
arbora de obicei o corectitudine vestimentară care atingea pe -
danteria. Un caricaturist îl zugrăvise în baie, gol, dar purtînd  
cravată, plastron şi mănuşi albe. Acum Bălăceanu avea haina 
descheiată - neglijenţă pe care nu ş i-ar fi permis-o în condiţii 
normale - şi îşi vântura batista spre a-şi răcori faţa 
transpirată, în ciuda frigului de afară.
- Ştii ce se întîmplă în clipa de faţă, coane Manole? strigă 
ministrul răstumîndu-se sfîrşit într-un fotoliu.
- Sunt informat că Lascar Catargi a prezentat demisia 
cabinetului, replică Manole calm.
- Lovitură de teatru, coane Manole! În urma unei vizite palat,
a revenit asupra demisiei şi a cerut Măriei-Sale s ă probe  
dizolvarea Senatului.
- Şi?
- Măria-Sa i-a încuviinţat cererea.
Manole Vulturescu suspină:
- Bietul Catargi! Şi-a semnat sentinţa propriei execuţii. 
Ministrul Afacerrlor Externe se bîlbîi:
- Credeam că ai să apreciezi pozitiv acest act de autoritate,
coane Manole.
- Dizolvarea Senatului înseamnă noi alegeri. Ce şansă vor 
avea conservatorii? Ştii bine că anul trecut am obţinut ma-
 joritatea în Parlament numai datorită unor presiuni puţin or -
todoxe, spuse bătrînul Vulturescu.
-  Tata se înverşunează împotriva propriului său partid de 
parcă ar fi făcut pact cu opoziţia! îl critică Scarlat.
- Cînd propriul tău copil greşeşte, îl cerţi, spuse Manole. 
Asta nu înseamnă că ai încetat să-l iubeşti. Partidul nostru şi-a
 înscris la activul său şi realizări însemnate. Dar lumea are  
memorie scurtă şi dovedeşte acest lucru la alegeri.
Ministrul Afacerilor Străine îşi examina distrat vîrfurile  
pantofilor de lac, straşnic lustruiţi, apoi ridic ă ochii spre gazd ă.
- Sper, coane Manole, c ă în criza care s-a deschis ai să ne 
dai sprijinul.
Bătrînut schiţă un gest de neputin ţă:
- M-am retras din politică, Bălăceanu. Moral, sunt alături de
voi. Nu ştiu dacă aşa ceva vă poate fi de folos.
Ministrul oftă si se pregăti de plecare:

435
 

- Ne-ai părăsit şi dumneata! Regret!

- Mă reprezintă fiul meu, Scarlat. Este suficient .
Bălăceanu îşi luă rămas bun şi se îndreptă mohorît spre uş ă.
Puse mîna pe clanţă şi acolo se opri, întorcînd capul spre 
amfitrion:
- Am uitat să-ţi spun ceva, coane Manole. Serviciul secret ne-a
semnalat mişcări de trupe ruseşti între Prut si Nistru. Se pare c ă 
anul 1876 ne va aduce războiul. După cîte s e vede începe în
condiţii dramatice.
- Pentru că veni vorba de război, Bălăceanu, am să-ţi spun 
totuşi ce am pe suflet. Datorită unor inabilităţi, pierde ţi cîrma  
statului tocmai acum în preajma unui război inevitabil care - cred
eu - se va încheia cu dobîndirea deplinei noastre neatîr nări. Conservatorii 
au pregătit armata, iar liberalii o vor folosi, culegînd laurii. După 
cum vezi, Scarlat, dau şi Caesarului ce este al Caesarului...
După plecarea vizitatorului , Manole se întoarse spre fiul său, 
care se plimba agitat prin încăpere.
- Sper că o să cinăm împreună. Vreau să-ţi vorbesc des -
pre...
Scarlat îl întrerupse:
- Mă ierţi, dar nu pot rămîne. În noaptea asta liderii
partidului sunt convocaţi la o întrunire urgent ă. Nu mi-e îngă-
duit să lipsesc.
Ieşi din salon fără să mai aştepte răspunsul tatălui său.  
Dezamăgit, Manole luă un jurnal şi începu să-l răsfoiască. Se 
adîncise în lectura articolului de fond - o fadă poliloghie asupra 
necesităţii instaurării unei democraţii de tip conserva tor - cînd
Scarlat îşi făcu apariţia în frac şi cu o camelie la butonieră.
- Te duci în costum de seară la consfătuirea voastră po -
litică? zîmbi cu subînţeles bătrînul. Noroc c ă nevast ă-ta e la  
moşie.
- Am de gînd să dau o raită şi pe  la club. De-asta m-am
 îmbrăcat aşa. Simt nevoia  să mă mai destind. Grijile guvernării  
m-au istovit.
- În curînd ai să scapi de ele, Scarlat.
- Nu se ştie, tată. O importantă fracţiune din partidul  
nostru şi-a propus să mă desemneze prim-ministru. . .
- În cazul că veţi cîştiga alegerile ...
- Nu cobi, tată! Eu sper într-un reviriment al opiniei  
publice. Oamenii cu scaun la cap vor înţelege că partidul  
conservator reprezintă garanţia echilibrului social, a ordinii, 
a respectării tradiţiilor. .. Cînd am să depun jurămîntul în ca litate
de şef al guvernului, ai să fii mîndru de mine.

436
 

- Dacă ai să-l depui, Scarlat.

- Ştiu, n-ai avut niciodată încredere în mine. Bună seara, 
tată.
Rămas singur, Manole aruncă indispus ziarul şi se ridică 
anevoie din fotoliu. Îi scîrţîiau încheieturile, iar guta îi trimitea din
cînd în cînd junghiuri de foc în picior. Ar fi jucat artid ă de şah cu  
Scarlat, ca să mai uite de griji şi de boală. Luă din bibliotecă un 
roman de Balzac şi se înapoie la foto liul său . . .
Un sfert de oră mai târziu, cupeul lui Scarlat opri în fa ţa  
 palatului magnific luminat al unchiului său, Anton Vulturescu.
Foarte multe trăsuri erau orînduite în faţa cl ădirii. Vizitii si  
ajutoarele lor se încălzeau la un foc de găteje, aprins în mijlocul
curţii din porunca stăpînului casei.
 Nu era frig. O urcare bruscă a temperaturii, transformase zăpada 
 într-o zloată amestecată cu noroi.
Cînd intră în vestibulul îmbrăcat în oglinzi, unde îşi l ăs ă 
paltonul căptuşit cu blană de vizon, Scarlat auzi zvon de gla suri
şi acorduri de orchestră străbătînd dinspre sala de bal. Traversă 
cîteva saloane, strecurîndu-se printre invita ţi. O căuta din ochi  
pe Louise von Falkenberg. Fiinţa aceasta diabolic de frumoasă îl 
subjugase, făcînd dintr-un bărbat în toată firea un fel de Pierrot  
topit de dragoste, incapabil să-şi dea seama de ridicolul propriei lui
situaţii. La gîndul  că avea s-o întîlnească, încerca o excitaţie 
nervoasă puternică, manifestată prin valuri de fiori, asemenea  
unor descărcări electrice. Îşi încleşta cu disperare f ălcile, ca s ă 
nu-i clănţăne dinţii, şi umbla ca un somnambul, fără să salute şi  
fără să răspundă la saluturi. Într-un salon dădu peste Anton 
Vulturescu, înconjurat de un grup de oameni de art ă - actori,
pictori, poeţi - care-i ridicau osanale, în speranţa obţinerii unor 
subvenţii grase. Anton, încîntat s ă joace iarăşi rol de Mecena, 
asculta cu plăcere complimentele. Scarlat avu impresia că 
asistă la transpunerea în vaţă a fabulei lui La Fontaine „Corbul 
şi vulpea".
Îl luă de braţ pe bătrîn si, făr ă să ceară scuze anturajului, îl  
trase deoparte.
- Unde e Louise, unchiule?
Anton îl privi cu prefăcută îngrijorare.
- Ce e cu tine, nepoate? De ce gîfîi? Nu te simţi bine? Îl
 încînta tulburarea lui Scarlat. Louise îl r ăzbunase, si lindu-i pe
toţi acei care-l ostracizaseră pînă la intrarea ei în să-şi să facă 
mea culpa. Capitulaseră nu numai snobii, care cer şeau acum
invitaţiile ca în vremurile lui de glorie, ci ş i rudele, în cap cu
Scarlat. Fratele său Manole nu venise încă să îl vadă, dar nu va  

437
 

intîrzia s-o facă, după ce va afla că fiul îşi neglijează soţi a şi

ocupaţiile pentru Louise. Cu ce era înzestrată această fiinţă de îi 
cucerea pe toţi bărbaţii? se întreba plin de încîntare Anton . În
prezenţa ei, atît soţii cu stagiu conjugal îndelungat, cît şi cei  
care abia îşi puseseră pirostriile pe frunte îşi uitau îndatoririle
faţă de familie, de parcă ar fi fost hipnotizaţi. La baluri, tinerii îşi  
abandonau logodnicele, l ăsau  virginalele candidate la căsătorie 
să vegheze pe scaunele aliniate de-a lungul pereţilor şi se 
buluceau în jurul Louisei. Se stîrnise pr intre masculi o puternică 
emulaţie, îi făceau cele mai extravagante complimente, o 
invitau pe întrecute la dans, îi cerşeau un surîs, îi aşterneau la
picioare flori, bijuterii. Din cauza ei avuseser ă loc cîteva dueluri, 
din fericire pentru cei în cauză încheiate doar cu r ăni uşoare.
Iritat de falsa solicitudine a unchiului său, Scarlat îl re pezi:
- Nu te îngriji de sănătatea mea! De Louise te-am î ntrebat!
Îşi dădu brusc seama că vorbise cu o brutalitate care ar fi 
putut să-l supere pe bătrîn. Ce s-ar face dacă acesta i-ar 
interzice continuarea vizitelor în casa lui? Schimb ă tonul, 
adresîndu-i-se aproape umil:
- Iartă-mă, unchiule, dar sunt foarte obosit.. . Vreau s ă-i 
vorbesc Louisei. - Dragul meu, îţi dau o veste neplăcută. Astăzi  
de dimineaţă Louise a părăsit Bucureştii.
O fierbinţeală bizară inundă creierul lui Scarlat. Bîigui:
- Ce-ai spus? A plecat? Unde?
- La Constantinopole. Are de limpezit nişte încurcături în  
legătură cu o moştenire.
Pe fruntea lui Scarlat se ivir ă broboane de sudoare.
- Şi n-a lăsat nici o vorbă pentru mine?
- Nu. Dar are să se întoarcă. Eh, dacă aş fi fost mai tînăr, aş  
fi însoţit-o. Dar la vîrsta mea, nu sunt recomandate călă toriile
cu poştalionul. . . Am să resimt, ca şi tine, absenţa Louisei.
Numai ea îmi mai încălzeşte bătrîneţele ...
Scarlat îl privi b ănuitor. „Ce vrea s ă spună satirul ăsta  
bătrîn? Să existe între ei relaţii vinovate?"
- Acum te rog să mă ierţi, Scarlat, nu mi-e îngăduit să-mi  
neglijez invitaţii.
 Termină fraza arborînd un aer important, ca şi cînd de 
persoana lui ar fi atîrnat reuşita divertismentelor bucureştene
de înaltă calitate. Scarlat se despărţi buimac de unchiul s ău.  
Mergea izbindu-se de oameni, ca şi cînd ar fi fost beat. La ieşir e,
uită să-şi mai ia paltonul de la garderobă. Era atît de  
 înfierbîntat, încît nici nu simţi frigul de afar ă.
Era prea devreme s ă se înapoieze acasă. I-ar fi fost ruşine 

438
 

să dea ochii cu tatăl s ău. Nici la club nu se putea duce. Tul -

burarea lui era prea vizibilă.
Se urcă în cupeu şi porunci vizitiului să mîne spre marginea
oraşului. Se va opri la o circiumă şi acolo va bea de unul singur 
pînă ce îşi va îneca în alcool supărarea. . .
Profesorul Antonius Ciosvîrtă intră vijelios la Capşa, agitînd 
deasupra capului o ediţie specială a ziarului „Românul". Pletele  
ieşite de sub căciula de oaie lăsată pe ceafă şi şalul de  lînă se 
vînturau ca bătute de furtună. Se îndrept ă spre o masă la care
stăteau la taifas, sorbind din cîte un şvarţ, prietenii săi, chipeşul 
căpitan Grigore Calomfirescu, judecătorul Basil Protopopescu şi
doctorul Lungeanu. Istovit, Ciosvîrtă se  lăsă să cadă gîfîind pe 
un scaun liber.
Căpitanul Calomfirescu îl măsura cu privirile şi rosti în  
glumă:
- Iubitul nostru belfer şi-a dat sfîrsitul, stors de puteri, la
picioarele unei mese de la Capş a, asemenea viteazului grec din
antichitate care a adus atenienilor, cu sacrificiul vieţii,  
vestea victoriei de la Maraton.
Ciosvîrtă arătă cu un gest spasmodic ziarul, fiindcă abia mai 
putea scoate din gîtlej cîteva sunete inarticulate. Judec ătorul
luă gazeta şi îşi aruncă ochii pe prima pagină. Fluieră 
impresionat, apoi îi citi titlul tipărit cu litere groase:
- „Victoria zdrobitoare a partidului liberal în alegerile pentru
Senat. Forţele reacţiunii au fost doborîte. Suntem in formaţi că 
 în primele ore ale acestei după-amiezi, primul ministru Lascar
Catargi s-a prezentat la Palat, spre a supune Prinţului Carol  
demisia guvernului, care a şi fost acceptată. Opinia publică 
aşteaptă cu nerăbdare constituirea unui guvern monocolor, 
reprezen -tativ, capabil să redreseze corabia statului, eşuată pe 
stîncile incompetenţei politice a conservatorilor. Ale gătorii şi-au 
spus r ăspicat cuvîntul prin votul depus în urne: Vrem guvern  
liberal! Vrem instaurarea unei democraţii adevărate! Vrem 
izgonirea definitivă de la putere a reacţionarilor, a retrograzilor, 
a lipitorilor care s-au îmbuibat sugînd sînge românesc! Trăiască 
victoria în alegeri a partidu lui liberal!"
 Judecătorul Protopopescu rosti emfatic:
- Bravo! Au izbîndit forţele dreptăţii! Iată ce înseamnă 
alegeri libere! Nu ca ridicula comedie de anul trecut, când reacţiunea 
s-a menţinut la guvern, batjocorind dreptul de li beră exprimare 
a preferinţelor politice ale poporului.
- Bine mai întorc jurnaliştii frazele! exclamă admirativ căpitanul,
muindu-şi după aceea buzele în svarţul băut pe jumătate.

439
 

Doctorul Lungeanu nu împărtăşi entuziasmul prietenilor săi.

- Pleacă îmbuibaţii şi vin înfometaţii! Cel puţin conservatorii
 îşi făcuseră plinul.
- Cînd ai mult, vrei şi mai mult! declară sentenţios magistratul,
 împăturind ziarul şi înapoindu-l profesorului.
- Conservatorii nu se mai satură! supralicita profesorul,  
care-şi recăpătase între timp suflul. Phii, ce s-or mai fi văi cărind 
latifundiarii! Simt că le piere pămîntul de sub pi cioare!
Domnii mei, a sosit momentul să trecem la expro-pierea  
moşiilor!
- Tocmai acum, cînd îmi pusesem în gînd să mă însor cu o 
moşiereasă văduvă? exclamă cu prefăcută întristare căpitanul.
Şi la mesele din jur se stîrnise ebuli ţiunea. Majoritatea  
clienţilor erau cuprinşi de euforie. Se f ăceau pronosticuri asupra  
componenţei viitorului cabinet ministerial...
- Au plecat ai noştri, vin ai noştri! bombăni cu nasul 
deasupra paharului său cu ţuică un pictor nefericit, fiindc ă nu 
reuşise niciodată să-şi plaseze vreun tablou. Liberali sau con-
servatori sunt acelaşi rahat! La dracu' cu politica!
- Eşti un prost, Dimăncene! îl apostrofă Ciosvîrtă, peste  
capul prietenilor s ăi. Din cauza unor z ăpăciţi ca tine se duce  
ţara de-a berbeleacul! Îţi lipseşte conştiinţa democratică! Pun 
rămăşag că nici nu te-ai dus la vot!
- Mă ... pe votul tău! mormăi pictorul. Dă-mi o sticlă de vin  
şi te votez şi pe tine şi pe toţi imbecilii de calibrul tău!
Ciosvîrtă vru să riposteze, dar în aceeaşi clipă intră în local 
Scarlat Vulturescu. Era atît de descompus la faţă, încît evoca un  
cadavru ambulant. Profesorul îi dădu un ghiont doctorului :
- Uite-ţi pacientul, Lungene! Ai putea să-i dai un cer tificat
de deces. Poate că nici nu e el, ci fantoma lui. Rîse batjocoritor: Î1
doare rău pierderea scaunului ministerial.
- Lasă glumele proaste, belferule! îl mustr ă medicul. În
primul rînd nu e pacientul meu. Pe tatăl s ău îl îngrijesc. În al
doilea rînd, nu-mi place să zvîrlu cu pietre în învinşi.
- Ia te uită, mărinimosul! îl zeflemisi Ciosvîrtă. Cînd vom 
expropria latifundiile, mă întreb cu ce-o să-ţi mai plătească 
onorariile bătrînul Vulturescu?
- Eşti un idiot! rosti doctorul. Profesorul izbucni în rîs:
- Să vă spuri eu, fraţilor, de ce ia partea clanului Vulturescu. A pus
ochii pe nepoata lui Manole. Eu l-am văzut cu ce aer de mîrtan 
amorezat îi s ăruta mîna, duminica trecută, la ieş irea din biserica
Stavropoleos.
- Azi calci numai în străchini, Ciosvîrtă! îl mustră căpi tanul,

440
 

adoptînd aerul unui om de lume. Tu nu ştii ce-i aia discre ţie?

- Discret cu lipitorile poporului românesc, haida-de! Nu mă 
cunoşti. Am stofă de anarhist! Le-aş pune tuturor boier naşilor
ăstora cîte un butoiaş cu dinamită sub fund.. Ah, şi cu cîtă 
voluptate aş aprinde fitilele!
Lungeanu nu se mai osteni să-i răspundă. Se uita cu milă la 
fostul ministru, care tocmai cumpărase o mare cutie cu  
bomboane legată cu panglici roz şi acum ieşea din local prin uşa
turnantă.
Profesorul Ciosvîrtă nu se înşelase în aprecierile lui. Scarlat  
Vulturescu era negru de supărare, dar nu fiindc ă ieşise din  
şuvern, aşa cum credeau gurile rele, ci pentru că simţea c ă o  
pierduse pe Louise. Cu o zi înainte, plimbîndu-se cu trăsura la  
Şosea, ca să-şi mai răcorească creierul încins de gîndurile-i 
tumultoase, zărise pe aleea călăreţilor sil ueta iubitei lui, pe un
armăsar roib, alături de Vintilă Vulturescu. Louise se uita la
tînărul secretar al prinţului Carol cu o tandreţe care îi sfîşiase  
inima lui Scarlat. Perfidă, nici nu avusese delicateţea să-i 
anunţe înapoierea ei la Bucureşti, deşi legătura lor amoroasă l-
ar fi îndrituit să se aştepte din partea ei la mai mult ă  
consideraţie. Îl fulgerase atunci gîndul să ordone vizitiului s ă 
intoarcă trăsura şi să se ia după cei doi călăreţi. Dar se te muse
de scandalul care ar fi putut s ă urmeze. Deşi era o zi de martie
vîntoasă şi rece, lumea ieşise la Şosea spre a profita de soarele
ce-şi scotea cînd şi cînd faţa pe după perdelele cenuşii de nori  
fugari. Ţigănci întindeau spre vînzare, căl ăre ţilor şi pasagerilor 
din trăsuri, mănunchiuri de ghiocei şi de violete.
Dacă n-ar fi fost însurat, Scarlat nu s-ar fi jenat  să provoace
un conflict cu nepotul său, care avusese neruşinarea să-i f ure
amanta. N-ar fi şovăit să-l provoace la duel. Dar în situaţia lui de 
pater familias trebuia să-şi înăbuşe durerea,  şi să caute o
rezolvare a crizei pe căi ocolite. În ciuda disperării lui, avea  
decenţa să se ferească de ochii lumii.
După o noapte de frămîntări sufleteşti cu atît mai chinui -
toare cu cît trebuiau ascunse faţă de soţia lui, trecuse în di -
mineaţa următoare pe la locuinţa lui Anton Vulturescu, sperînd 
să fie primit de Louise. Un valet îl informase că domni şoara
ieşise în oraş.
Scarlat hotărâse să-şi repete vizita după amiază, dar ceva 
mai devreme, ca să o prindă pe Louise acasă. Cumpărase de la 
o florărie un imens buchet de trandafiri de ser ă, iar de la Capşa  
o cutie cu bomboane. Avea să se comporte faţă de ea cu 
naturaleţe, ca să nu-si trădeze suferinţa l ăuntrică. Încercase

441
 

chiar s ă se amăgească, spunîndu-şi că se alarmase inutil, că 

 între Louise şi Vintilă Vulturescu nu exista nici o legătur ă 
sentimentală. Se întîlniseră întîmplător la Şosea şi se plimba-
seră împreună.
Cînd intrase în curtea casei unchiului său, îl încol ţiseră iar ăşi  
temerile. Dacă nu o va găsi nici acum? Spre emoţia şi bucuria 
sa, servitorul îi deschise uşa de la intrare, spunîndu-i că o va 
anunţa pe domnişoara. Peste cîteva minute, într-unul din  
saloanele de la parter, Scarlat fu primit de Louise, în toaletă de
oraş. Purta pălărie şi o rochie de catifea corail de o simplitate  
plină de. bun-gust. Era atît de frumoasă în clipa aceea, încît 
Scarlat simţi că i se taie respiraţia.
Cu prefăcut calm, îi oferi florile şi cutia cu bomboane. Ea îi
mulţumi şi puse darurile pe o masă,
- Eşti amabil ca întotdeauna, Scarlat! Acum te rog să  
mă ierţi, dar sunt aşteptată la croitoreasă.
Lui i se urcă sîngele în cap.
- Atîta ai să-mi spui, după o absenţă de aproape o lună? 
Louise zîmbi cu o răceală care îi păru lui Scarlat ucigătoare.
- Ce-ai vrea să-ţi spun? Că am avut treburi pînă peste cap,  
că nu am găsit timp să admir frumuseţile Constantinopolelui?
Scarlat începu să clocotească.
- Ieri te-am văzut la Şosea cu nepotul meu, Vintilă.
- Da? Drăguţ băiat! Cred că am să fac o pasiune pentru el.
- Şi-mi spui asta mie? şuieră Scarlat.
Louise îl privi de sus.
- Nu te înţeleg! Îmi reproşezi că ies cu un tînăr care-mi  
place? Am vreo obligaţie faţă de tine? Sunt datoare să-ţi  
menajez susceptibilităţile? Am trăit împreun ă o aventur ă 
agreabilă şi nimic mai mult. Toate au un sfîrşit. Chiar şi idila  
noastră.
Scarlat se făcu vînăt. Îşi încleşta pumnii.
- Cu alte cuvinte, îmi dai cu piciorul? Mă arunci la gu noi?
Crezi că am să accept acest tratament?
- Şi mă rog, ce ai să-mi faci? rosti glacial Louise. Scene? Un  
scandal în public? Numai tu ai avea de pierdut.
Scarlat încercă senzaţia că cerul şi pămîntul se prăbuşesc.  
Deznădăjduit, aborda altă tactică:
- Louise, nu mă părăsi! Te iubesc! Nu pot trăii fără tine!  
- Încearcă să mă uiţi, dragul meu! Fă şi tu o călătorie! Nu  
mai ai obligaţii politice care să te ţină înlănţuit de Bucu reşti. Ia-
ţi soţia - am auzit că este o fiinţă foarte agreabilă - şi plecaţi la 
Paris sau la Veneţia, într-o nouă călătorie de nuntă.

442
 

- Louise, îţi baţi joc de mine!

- Scarlat, este oare nevoie să-ţi amintesc că un om de lume 
nu inoportunează o femeie? Vrei să-mi schimb p ărerea despre 
tine? Ce-a fost a fost! Începem un nou episod din viaţă, 
fiecare pe contul său. Haide, fii înţelegător şi du-te la soţia ta!
Agită un clopoţel de argint. Un valet deschise uşa după mai  
puţin de o secundă. Îi poruncise oare Louise să stea acolo, 
pentru orice eventualitate? Scarlat se simţi îngrozitor de umi lit.
Avu impresia că, de sub masca de slugă stilată, valetul îl privea  
ironic. Se uită nehotărît la Louise, vru să mai spună ceva, dar se 
răzgîndi. O salută şi se îndreptă spre  uşă.Abia atunci auzi glasul 
ei rostind cu o indiferenţă care-l zdrobi:
- Iosif, cupeul să tragă la scară!
Scarlat ieşi năuc. Cînd se văzu sub cerul liber, îşi duse mîna  
la frunte. O ameţeală bizară îl făcu să se sprijine de portiera  
trăsurii sale. De pe stradă îi ajunse la ureche stri gătul unui 
vînzător de ziare:
- „Românul"! Ediţie  specială! Generalul Florescu a acceptat
să constituie noul guvern. Ediţie specială!
*
**
Roibul arab, cu coamă mătăsoasă şi ondulată ca pletele 
unei fecioare, păşea elastic, în trap spaniol, descriind volte largi  
 în manejul presărat cu rumeguş. Proaspătul căpitan Nikolai  
Petrovici Gârbov îşi conducea calul cu măiestrie, sub privirile 
condescendente ale unor blazaţi ofiţeri de cavalerie, care 
socoteau că s-ar coborî în propriii lor ochi dacă ar recunoaşte
surprinzătorul talent în arta echitaţiei al prozaicului infanterist.  
Pe Nikolai Petrovici îl ustura aerul de superioritate al călăreţilor,  
dar se prefăcea a nu-l lua în seamă. Primul concurs hipic cu 
obstacole pe care îl cîstigase în toamna trecută, luînd-o înaintea
unor concurenţi cu palmares strălucit, îi mîngîiase într-o 
oarecare măsură amorul propriu, făcîndu-l să resimtă mai puţin 
umilinţa de a face parte dintr-o armă eminamente pedestră.
Nikolai Petrovici suferea cumplit fiindcă, datorită originii sale  
mic-burgheze, nu-i fusese îngăduit să facă parte dintr-un  
regiment de gardă imperială şi nici să devină cavalerist. Pă-
rintele său, Piotr Kuzmici Gârbov, negustor de seamă şi mare 
bogătaş, ridicat însă de jos, îl îndemnase să se dedice comer-
ţului, unde ar fi avut încă de la început o pozi ţie fruntaş ă. În
armata împănată cu aristocraţi snobi, aroganţi şi plini de ei, se 
va simţi ca un intrus.
Nu-i dăduse ascultare şi se înscrisese într-o şcoală de ofiţeri 

443
 

de infanterie, deschisă - potrivit noilor orînduiri stabilite de contele

Miliutin - şi tinerilor cu origine burghez ă sau ţăr ănească. Cîte  
bobîrnace nu înghiţise de la ofiţeraşii aceia trufaşi şi vani, care nu
 pierdeau ocazia să-i amintească - pe ocolite sau chiar brutal - că este 
un tolerat! Dacă s-ar fi limitat la prietenia camarazilor s ăi din 
infanterie - burghezi ca şi el - s-ar fi bucurat de un trai tihnit şi modest,
între egali. Dar lui Nikolai Petrovici îi repugna tihna şi modestia. Nu
 îmbrăţişase cariera militară spre a-şi asigura existenţa, doar 
pentru a se împăuna cu uniforma ofiţerească şi cu fireturile 
strălucitoare, atît de admirate de tinerele domnişoare.  
Veniturile personale îi îngăduiau să ducă o viaţă de nabab, să  
aibă echipaj propriu, cai de curse si un cochet apartament într-o
opulentă casă de raport de pe Puşkinskaia.
Ofiţerii nobili îi acceptau compania fiindcă îl tapau cu îm -
prumuturi rareori restituite. Erau nelipsiţi la petrecerile sale,  
 îndeobşte foarte deocheate, mîncau şi beau pe socoteala lui
fără a se simţi obligaţi la reciprocităţi. Nu -l invitau în casele lor,
fiindcă nu-l socoteau demn să le frecventeze familiile.
După ce îşi încheie programul de echitaţie, executat cu re -
gularitate spre a nu-şi pierde antrenamentul, îşi cinsti camarazii
la popotă cu cîte o cupă de şampanie, apoi se despărţi de ei şi  
plecă spre locuinţa sa. Zurgălăii bidiviilor de la sanie creau un
agreabil fundal sonor, în acord cu gîndurile-i trandafirii.
Era pe punctul de a da o mare lovitură mondenă. Recent,  
solicitase înscrierea în „Yacht-club". Căpitanul prinţ Scepcin, 
care-i era îndatorat pînă în gît, făgăduise s ă îi sprijine candi-
datura. Scepcin, deşi stătea prost cu banii, era unul dintre stîlpii  
clubului, iar cuvîntul său avea greutate. Nikolai Petrovici încerca  
să-şi imagineze surpriza camarazilor de regiment cînd le va 
spune cu nepăsare că a fost cooptat membru al celui mai select  
cerc din Odessa. Ar fi primul ofiţer de infanterie primit la  
„Yacht-club". Prestigiul său în societate ar înregis tra un salt
spectaculos. Cine s-ar mai încumeta să spună că Nikolai 
Petrovici Gârbov este fiul unui negustoraş oarecare? În drum
spre casă se opri la frizerul său preferat - francez de origine- priceput
ca nimeni altul să-i onduleze artistic părul ţepos, utilizînd numai 
apă şi briliantină. Ar fi putut s ă se folosească de serviciile  
frizerului de la regiment, dar în împrejur ări deosebite se  
impunea să acorde toaletei sale îngrijiri deosebite. Seara, la 
nouă, era invitat la balul oferit la palatul guvernamental de 
consilierul privat actual Erdeli, guvernator al provinciei Kerson,
 în cinstea comandantului trupelor din circumscrip ţia militar ă 
Odessa, generalul Semeka, şi a soţiei acestuia. Era pentru 

444
 

prima dată în viaţă că Nikolai Petrovici primea o asemenea 

invitaţie. Ştia că ofiţerii inferiori aveau doar rostul s ă danseze 
pe soţiile şi pe fiicele mai-marilor zilei. De obicei, erau prefera ţi  
cavaleriştii, pentru uniformele lor foarte aspectuoase şi deci
potrivite cu decorul unei reuniuni oficiale. Şi de data aceasta
fusese singurul ofiţer inferior de infanterie poftit la palatul  
guvernamental. Încercă să găsească o explicaţie a acestui 
regim de favoare. Se datora oare succesului s ău la concursul 
hipic de obstacole?
Va scrie neapărat tatălui său despre marea onoare care i se  
făcuse. Bătrînul se va bucura cînd va afla că fiul său a devenit
un obişnuit al înaltei societăţi din Odessa.
La frizerie îl întîmpină acelaşi miros complex de s ăpun  
parfumat, pudră, colonie şi ulei de păr, la care se adăuga la-
vanda turnată din belşug pe halatele albe ale domnului 
Lebonton, patronul, şi ale celor şase salariaţi ai s ăi. La apariţia 
căpitanului, francezul se ploconi adînc, cinste pe care o f ăcea
numai clienţilor deosebit de generoşi. Deşi toate scaunele erau 
ocupate, îi vorbi cu surîzătoare grabă:
- Domnule căpitan, vă servim în cîteva minute! Vă rugăm, 
luaţi loc! Aveţi acolo, pe masă, toate ziarele din capitală.
De sub prosopul umed, aşternut peste obrazul bărbatului 
servit de însuşi patronul, se auzi un glas jovial:
- Nikolai, băiatule, mă fac frumos fiindcă sunt poftit disear ă 
la balul guvernatorului.
Gârbov recunoscu vocea cu falsete de scapet a camaradului
său de regiment, căpitanul de infanterie Piotr Aleksandrovici  
Zaburov.
- Şi eu sunt invitat, rosti cu afectată indiferen ţă Nikolai  
Petrovici.
Încercă o tainică dezamăgire la gîndul c ă nu fusese uni cul
ofiţer din regimentul 48 poftit de guvernator. Se aşez ă pe un  
scaun lîngă măsuţa acoperită cu jurnale.
Lebonton ridică prosopul umed de pe faţa lui Zaburov, care 
răsări rotundă ca o lună.
- Am o veste mare pentru tine, Nikolai! strigă Piotr Ale-
ksandrovici.
- Dă-i drumul! replică Gârbov fără chef, ad ăugind min tal:
„Să nu-mi spui că ţi-au acceptat şi ţie candidatura la „Yacht-
club!"
- Vino lîngă mine, să-ţi şoptesc la ureche! îi făcu semn  
Zaburov, scoţîndu-si mîna de sub şervetul amplu care-l înf ăşură 
ca pe o sarma.

445
 

 Toată lumea din frizerie îşi ascuţi auzul, dar nu fu în stare să 
desluşească vorbele turnate de Zaburev în pîlnia urechii  
prietenului său.
- Află, Nikolai, b ăiatule, că începe războiul. Mîine de  
dimineaţă, primul eşalon al regimentului nostru pleacă spre 
Prut.
Lui Nikolai Petrovici îi plăcu şi nu-i prea pl ăcu vestea . Îl
zgîndărea agreabil perspectiva unor campanii care în concepţia 
lui îmbrăcau veşminte de turnir, dar îl nemulţumea ple carea din
Odessa tocmai acum, cînd începuse să devină „cineva".
Lebonton era un fin psiholog. Făcu o legătură între expresia
gravă aşternută brusc pe chipul lui Gârbov şi veştile din gazetă. 
Interveni volubil:
- Aţi citit în jurnal cît de r ău s-au încurcat lucrurile în Bosnia  
şi în Herţegovina, domnilor ofiţeri? Răsculaţii au respins
propunerile făcute de marile puteri Turciei, în vederea unei  
 încheieri gra bnice a luptelor din Balcani.
- Aşa e! întări Zaburov. Răsculaţii cer s ă li se cedeze o  
treime din pămînturile latifundiarilor turci.
- Mai cer să li se dea despăgubiri, atît în bani, cît şi în vite,  
şi utilaje agricole, completă Lebonton.
- Revendică, de asemenea, scutirea de dări pe trei ani, 
evacuarea trupelor turceşti de pe teritoriul Bosniei şi
Herţegovinei, spuse în continuare căpitanul Zaburov.
- Nu se mulţumesc cu atît, reluă Lebonton. Mai pretind  
dezarmarea turcilor indigeni, precum ş i garantarea tuturor
acestor reforme de către marile puteri.
- Exact! sublinie Zaburov, agitîndu-se sub şervetul său.
- Odată şi odată îi vom învăţa noi minte pe turci! stri gă din 
celălalt capăt al sălii un bărbos cu ochelari şi mutră de 
intelectual.
 Nikolai Petrovici îl ignoră. Nu-i plăceau civilii care se  
amestecau în vorbă neîntrebaţi. Nu făcu nici un comentariu în 
 jurul veştilor publicate dealtfel - în extenso - şi în ziare.
- Turcilor le trebuie o lecţie aspr ă! declară cu impor -
tanţă Zaburov după ce îşi examina în oglindă proaspăta 
tunsoare.
Se sculă de pe scaun, îşi puse mantaua, cascheta, apoi se 
adresă lui Gârbov, ducînd mîna la cozoroc:
- Pe diseară, la palatul guvernatorului!
Părăsi grav frizeria, urmărit de privirile tuturor clien ţilor.  
Lebonton încercă să închege o conversaţie plăcută şi cu Nikolai
Petrovici, dar acesta păstra o tăcere morocănoasă. Frizerul se

446
 

mărgini să monologheze despre iarna care părea să se 

eternizeze, despre barba ascuţită care tindea s ă detroneze fa -
voritele, despre rochiile cu turnură care avantajau atît de ca -
tegoric crupele femeilor, dîndu-le rotunjimi rubensiene.
Nikolai Petrovici se mărginea să mormăie din cînd în cînd.  
După ce îl ferchezui cum se pricepu mai bine, Lebonton îi 
plimbă o oglindă pe la ceafă spre a-i permite să-şi vadă an-
samblul tunsorii. Căpitanul conveni că arăta foarte bine. Avea  
obrazul tînăr, ochiul vioi, mustaţa îndrăzneaţă, bărbia voluntară 
...
Plăti şi plecă spre casă. Cînd Klim, ordonanţa, îi deschise  
uşa apartamentului, îl întrebă nerăbdător:
- A venit corespondenţa?
Klim, un ucrainian domol, cu capul rotund ca o tărtăcuţă,  
răspunse cu glas cîntat:
- Venit, dom' căpitan!.
Îi prezentă scrisorile pe o tavă - aşa cum îl învăţase Gârbov -
apoi se retrase la bucătărie. Un plic cu en-t ete-ul „ Yacht-club"-
ului îl făcu pe ofiţer să tresară. Îl desfăcu emoţionat. Inima îi 
ticăia agitată de o vagă teamă. Recu-noscu scrisul lui Scepcin:
29 martie 1876 Odessa
„Dragul meu Nikolai Petrovici,
În ciuda stăruinţelor mele, conjugate cu manevrele de cu lise
ale prietenilor pe care i-am mobilizat spre a-ţi susţine can -
didatura, n-am reuşit să obţinem numărul de voturi nece sare
primirii tale în rîndurile membrilor clubului.
Sunt convins că la viitorul scrutin vom înfrînge opozi ţia 
căpăţînoşilor care se opun primenirii clubului cu tineri valoroşi  
de seama ta. Te rog să ai toată încrederea în prietenia mea 
care nu se va dezminţi niciodată.
Al tău servitor, Nikita Pavlovici Scepcin
P.S. Putem sărbători anticipat succesul pe care-l vom obţine 
la alegerile din toamnă. Ţine fruntea sus!
 N. P. S."
Nikolai Petrovici făcu scrisoarea ghemotoc şi o aruncă furios
 în focul din cămin. „Nu mă vreţi! şcrîsni frămîntîndu-şi mîinile.  
Am să devin membru al clubului vostru chiar dacă va trebui să 
calc peste cadavre. Veţi vedea atunci cine este Nikolai Petrovici
Gârbov!"
Ameninţarea era gratuită, căci pentru moment nu dispunea
de mijloace spre a şi-o pune în practică. Scepcin fusese un  
imbecil. Să îndrăznească numai să-i mai ceară bani cu îm-
prumut! Îl va trimite la cămătarii care-l vor jumuli de toate penele.

447
 

Posomorit începu să-şi îmbrace uniforma de gală. Cine ştie 

ce afront i se va mai face ş i la palatul guvernatorului?! Îl încolţi gîndul 
să-şi scoată tunica şi să rămînă acasă, în halat şi în papuci. 
Mîine de dimineaţă trebuia să se prezinte devreme la cazarmă,  
deoarece comandantul regimentului anunţase convocarea 
 întregului corp ofiţeresc în sala de conferinţe. „Cine ştie ce  
ordine stupide are să ne mai dea!" Deodată îi reveniră în minte 
vorbele lui Zaburov în legătură cu plecarea regimentului. „Vine 
războiul! cugetă. Acolo, în faţa morţii, vom fi cu toţii egali. Şi
ţăranii, şi burghezii, şi nobilii. Cei de la „Yacht-club" vor muri  
laolaltă cu noi, cestilalţi".
Cînd îşi v ăzu în oglindă silueta suplă, prinsă în uniforma  
elegantă acoperită cu fireturi, încercă un vag simţământ  
narcisistic. Dacă ar fi avut şi cîteva decoraţii, i-ar fi stat mult  
mai bine. La război îşi va umple pieptul cu ordine şi medalii. Nu -
mai de el va depinde să se evidenţieze în faţa şefilor ierarhici,  
pînă la cele mai înalte eşaloane. Va face risipă de vitejie, va  
cuceri grad după grad, va obţine, tînăr încă, galoanele de ge-
neral. Cei de la „Yacht-club" îl vor convoca spre ai înmîna
diploma aurită a membrilor de onoare, dar el îi va refuza cu 
dispreţ. Ah, ce cumplit îl mai durea respingerea candidaturii!
Va merge totuşi la bal. Acolo îl va întîîni pe Scepein şi pe
mulţi dintre membrii clubului. Dar nu le va da importanţă. Le va 
demonstra că este poftit la balurile oficiale deopotrivă cu ei.
Porunci ordonanţei să-i aducă o sanie de piaţă. Nu se îndura  
să-şi lase vizitiul şi caii să-l aştepte toată, noaptea în frig. Scepein  
şi cei de o seamă cu el nu înţelegeau că şi servitorii erau  
oameni. Dar el, Nikolai Petrovici Gârbov, avea alte concepţii.
Ajunse la palatul guvernămîntului cînd ceasul de pe frontonul
clădirii indica ora opt precis, aşa cum scria în invitaţie. Avu o  
mare emoţie cînd pătrunse în monumentalul vestibul străjuit de  
lachei în livrele, care-i luară cu gesturi rotunde cas cheta,
mantaua îmblănită şi sabia. În capătul de sus al scării îl întîmpină 
 însuşi guvernatorul, care-i strînse distrat mîna, în vreme ce un
majordom îmbrăcat în negru, ca un cioclu, îi anunţă răspicat 
numele. Cînd intră în saloanele cu tavane înalte, magnific aurite 
şi cu uriaşe coloane de marmoră, încercă un simţămînt de 
strivire, de nimicnicie, fa ţă de splen dorile din jur. Tatălui său,  
milionarul Piotr Kuzmici Gârbov nu i se făcuse niciodată cinstea  
de a fi poftit într-un astfel de sanctuar. Fiul, gra ţie uniformei  
militare, pătrundea în palatele rezervate mai-marilor imperiului.
Îşi umflă mîndru pieptul şi, euforic, relu ă inspec ţia  
majestuoaselor săli. Ce-ar zice maică-sa, părintele său, bunii şi  

448
 

străbunii lui - ţărani umili şi obidiţi - dacă l-ar vedea stînd cot la cot
cu generali, cu guvernatori, cu consilieri imperiali? Arunca
priviri cuceritoare domnişoarelor aşezate cuminţi pe scaune 
orînduite de-a lungul pereţilor, sub protecţia cerberilor materni.
Îl zări şi pe Scepein, care îl salută de la distan ţă, şi veni spre el.
Nikolai Petrovici făcu o piruetă, lăsîndu -l cu mîna întinsă.
O orchestră militară, instalată într -o galerie sprijinită de 
cariatide înfăţişînd zeităţi antice, cînta valsuri şi poloneze.  
Nikolai Petrovici îşi zise c ă sosise momentul să-şi înscrie pe 
carnetul de dansator numele viitoarelor partenere. Îşi cunoştea obligaţiile. 
Avea însă de gînd să invite numai fete tinere. Poate că va întîlni  
vreo bogată şi nobilă candidată la măritiş, care să-l placă...
Dar mai înainte va face o vizită la bufet. Un pahar cu şam-
panie l-ar întări curajul. Porni într-acolo, dar tocmai cînd ieşea  
din salon fu cutremurat de o explozie care părea să se fi pro dus
 în faţa intrării palatului. Se stîrni agitaţie, se auziră ţipete.
Nikolai Petrovici se îndreptă în fugă spre vestibul. Poate că 
va fi nevoie de braţul său! Coborî scara cea mare sărind cîte  
trei sau patru trepte deodată, făcîndu-şi anevoie loc printre 
invitaţii şi servitorii care alergau împanicaţi. Traversă vesti bulul
şi ieşi în curte. Guvernatorul se afla în faţa intrării palatului,
laolaltă cu generalii Semaka si Vannovski, precum si cu mulţi 
alţi ofiţeri, în curte domnea o mare dezordine. Resturile cîtorva
cai zăceau amestecate cu sfărîmăturile unei sănii. Pete de sînge
 împroşcară scara de la intrare.
- Ce s-a întîmplat? întrebă Nikolai Petrovici pe un civil atît de  
impresionat, încît abia reuşi să bolborosească ceva ne înţeles.
- Am să-ţi spun eu ce s-a întîmplat! auzi deodată glasul de 
eunuc al lui Zaburov, care apăru în preajma lui. Eram aici cînd a sosit
domnul general Semaka şi doamna. Au coborît din sanie şi
urcau tocmai scara, cînd s-a auzit o explozie. Sania a sărit în 
aer cu cai cu tot. Un vizitiu şi un lacheu au fost ucişi pe loc.
Domnul general si soţia sa au scăpat neatinsi. Au avut mare 
noroc.
 Nikolai Petrovici văzu un cerc de oameni în jurul unor  
mogîldeţe întinse pe pietrişul din curte. Caii de la cîteva s ănii,  
speriaţi încă, se smuceau în hamuri. Vizitii se străduiau za darnic
să-i liniştească. Un atelaj alcătuit din doi armăsari roibi, foarte 
nervoşi, ţîşni deodată, doborîndu-şi vizitiul în z ăpadă. Sania  
trecu în goana cailor peste pîntecele omului, strivindu -l.
Armăsarii răsturnară apoi o sanie cu invitaţi ce tocmai intra in 
curte. Cîţiva servitori alergară, străduindu-se să pună capăt 
dementei curse a roibilor, care descriau volte dezordonate, stîrnind panică 

449
 

 în jurul lor.

Fără să stea la gînduri, Nikolai Petrovici se repezi spre  
atelajul ambalat. În cîteva salturi îl ajunse din urmă şi,  
calculîndu-şi bine avîntul, reuşi să se agate de căpăstrul armă-
sarului din dreapta. Se l ăsă tîrît cu picioarele priponite în z ă-
padă pînă ce caii îşi micşorară iuţeala, apoi se opriră, fornăind 
şi tremurînd. Un vizitiu îi lu ă în primire, eliberîndu -l pe Nikolai
Petrovici, care se scutură pe haine si se înapoie printre invita ţi.
Guvernatorul şi cei doi generali care-l încadrau îl felicitară pentru 
iniţiativa sa. Se auziră cîteva aplauze timide, dar se curmară 
curînd, din respect pentru victimele atentatului.
- Balul continuă! anunţă emfatic guvernatorul. De familiile 
servitorilor ucişi se va îngriji guvernămîntul. Sunt bucuros,
Excelenţă, că atît dumneavoastră, cît şi doamna aţi scăpat 
neatinşi! se adresă generalului Semaka. Autorităţile vor lua  
toate măsurile pentru prinderea şi pedepsirea atentatorilor.
Fr aza, rostită sforăitor, nu risipi îngrijorările timora ţilor. De la 
o vreme, atentatele se înmulţiseră, în ciuda arestărilor operate 
de poliţie şi a represiunilor brutale.
Doi servitori scuturară de zăpadă uniforma lui Nîkolai Pe-
trovici şi  îi curăţară cizmele de lac. Istorisirea isprăvii lui f ăcu  
ocolul saloanelor, egalînd senzaţia provocată de încercarea 
nihilistilor de a-l suprima pe generalul Semaka. Nikolai Petrovici
putea acum să înscrie în carnetul său de bal numele celor mai 
frumoase domnişoare, pe alese.
La un moment dat se apropie de el pe nesimţite o fată 
tînără, îmbrăcată virginal în alb. Ţinea ochii plecaţi, aşa cum i  
se cuvine unei domnişoare cu educaţie aleasă. Ajunsă în 
preajma lui, ridică ochii si îi zîmbi. Nikolai citi atunci în adîncul lor  o
adoraţie care-l măguli.
- Iertaţi-mă, domnule căpitan, că am venit la dumnea -
voastră fără să fim prezentaţi. V-am văzut în curte, cînd a ţi  
imblînzit armăsarii. Aţi fost extraordinar! Vă felicit!
Desprinse din micul buchet de violete purtat la corsaj o floare şi i-o
dărui.
- Deşi nu se obişnuieşte ca fetele să ofere flori tinerilor, eu  
am să calc această regulă.
- Domnişoară, mă copleşiţi!
Luă violeta, îi aspiră parfumul şi o prinse la una, din bu -
tonierele tunicii.
- M-aţi decorat, domnişoară, cu cel mai înalt ordin. Vă 
mulţumesc, îi sărută mîna: Permiteţi să mă prezint: căpitanul  
Nikolai Petrovici Gârbov.

450
 

- Îmi pare bine, îi zimbi fata. Vannovski, Tatiana Vannovska, este numele
meu.
- Sunteţi rudă cu domnul general Vannovski? întrebă cir -
cumspect ofiţerul.
- Fiica lui. Dar aceasta nu trebuie s ă vă sperie, îi surise cu  
drăgălăşenie, dar şi cu uşoară maliţiozitate. Deşi nu v ăd în  
program nici un Damen Walzer, am să vă întreb dacă nu aveţi 
 în carnetul de bal un loc liber şi pentru mine?
 Nikolai Petrovici simţi că îl trec căldurile. S ă fi fost de vin ă  
temperatura de seră din saloane, sau prezenţa fiicei ge-
neralului?
- Aş fi fericit, domnişoară, să-mi acordaţi un dans.
- Al zecelea vals de pe carnetul meu este liber, spuse Tatiana.
- Şi al meu este liber.
Îşi înscriseră reciproc numele.
Orchestra se lansă într-o foarte vioaie mazurcă...
- Domnule căpitan, partenera dumitale te aşteaptă. Nu-i 
pune răbdarea la încercare.
Îi făcu semn cu mîna, apoi dispăru în mulţime. Nikolai  
Petrovici era atît de tulburat de noua lui cunoştinţă, încît, deşi  
 îşi propusese să fie deosebit de galant şi cu celelalte dom -
nişoare înscrise pe carnetul său de bal, gîndurile îi fugeau nu-
mai la Tatiana Vannovska, spre dezamăgirea partenerelor lui,
care se aşteptaseră să aibă de-a face cu un tînăr mult mai atent 
faţă de ele.
Într-o pauză a orchestrei, Nikolai Petrovici f ăcu o vizită la 
bufet. Devoră cîteva tartine cu icre negre şi goli un pahar de
şampanie. Avea nevoie de puţin alcool ca să-şi fortifice curajul. 
Simţea un gol în stomac cînd se gîndea că va trebui să se 
prezinte generalului Vannovski, comandantul celui de-al 12-lea
Corp de Armată, un fel de zeitate inaccesibilă ofi ţerilor inferiori,  
spre a-l solicita izbindu-şi călcâiele:
„Permiteţi-mi, v ă rog, domnule general, să invit pe dom-
nişoara, fiica dumneavoastră, la dans!"
Şeful orchestrei ridică bagheta, lovind uşor în pupitru. Pri -
mele acorduri ale valsului făgăduit Tatianei Vannovska prinseră 
să plutească asupra sălii. Nikolai Petrovici îşi potrivi tu nica,
eşarfa, îşi puse mănuşile albe şi plecă la atac, rugîndu-se 
proniei să-l ajute a trece cu bine acest greu impas.
Ajuns în faţa generalului, luă poziţie de drep ţi şi rosti for -
mula protocolară, repetată în gînd de mai multe ori. Generalul  
Vannovski se afla într-un grup de generali. Tatiana stătea în 
mijlocul lor şi zîmbea. Generalul ascultă distrat cuvintele ros tite

451
 

reverenţios de căpitan şi, înainte de a-şi relua discuţia cu 

generalii, răspunse scurt:
- Te rog! Te rog!
Roşu ca o tomată, ofiţerul se ploconi în faţa fetei care-i 
 întinse cu gentileţe mîna. Deşi Tatiana era încînt ătoare, valsul 
f u pentru Nikolai Petrovici un adevărat chin. Avea tot timpul 
impresia că generalul îl urmărea inchizitorial cu privirile. Dan sa
băţos, ţinîndu-şi partenera la distanţă spre a nu se spune că era  
lipsit de respect. Zîmbetul amuzat de pe chipul ei îl irita. Cînd
valsul se încheie şi Nikolai sărută mîna Tatianei, aceasta îi  
spuse cu drăgălăşenie:
- Mîine seară avem invitaţi. Mi-ar face plăcere să vii şi  
dumneata.
Ofiţerul replică maşinal:
- Sunt foarte onorat, domnişoară Tatiana. Dar mîine trebuie
să părăsesc Odessa. Îmi însoţesc regimentul într-o misiune...
- Bine, bine, replică ea, aceasta se poate aranja. Nikolai 
Petrovici nu mai insistă, îşi spuse că fata glumeşte.
O conduse la părintele ei, aşa cum impunea eticheta. Tatiana 
pătrunse hotărîtă în mijlocul generalilor.
- Tată, îmi dai voie, sper, să-l invit mîine seară la noi pe 
domnul căpitan Gârbov?
Generalul aruncă o privire piezişă peste umăr, ofi ţerului  
topit de emoţie.
- Sigur. N-am nimic împotrivă. Invită-l!
A doua zi de dimineaţă, colonelul Popov, comandantul Regi-
mentului 48 Infanterie, comunică ofiţerilor s ăi, aduna ţi în sala 
de conferinţe, că unitatea lor se va deplasa pe Prut, spre a  
 întări trupele masate deja în acea zonă. Dădu apoi citire or dinului
de operaţii întocmit în ajun, indicînd nominal ofiţerii desemna ţi  
a rămîne la partea sedentară. Printre aceştia se număra şi 
căpitanul Zaburov.
Cînd ieşi din sala de conferinţe, Nikolai Petrovici îşi zise că 
va trebui să-şi ceară scuze în scris Tatianei Vannovska spre a-şi 
 justifica imposibilitatea de a participa la recepţia din acea 
seară. Întocmi scrisoarea cu multă caznă şi o trimise la des -
tinaţie prin intermediul ordonanţei.
Încîntat că scăpase de această corvoadă, se dedică liniştit  
pregătirilor de plecare pe zonă. Terminase de inspectat  
cazarmamentul companiei sale, cînd se pomeni chemat la
raport de Teleghin, comandantul batalionului. Maiorul Teleghin
era prototipul ofiţerului cazon. Sub aparenţa sincerităţii, spunea 
cele mai brutale adevăruri. Cînd Nikolai Petrovici se prezentă în  

452
 

cancelaria batalionului, şeful său direct îl întîmpină cu un  

zimbet sarcastic:
- Aveam o părere bună despre dumneata, căpitane Gârbov. 
Nikolai Petrovici îşi dădu seama că maiorul era supărat rău,   de
vreme ce i se adresa menţionîndu-i, pe lîngă nume, şi gradul. În
convorbirile cu subalternii folosea numai numele de familie,
 întreaga titulatură o rostea doar în faţa frontului. Maiorul  
continuă, după ce trase nervos un fum dintr-o ţigară de foi:
- Văd că şi dumneata ai început să te ascunzi sub pul pana
şefilor cînd dai de greu. Exact ca acei fils a papa, crescuţi în puf, 
pe care nu-i pot înghiţi.
- Cu ce-am greşit, domnule maior? îndrăzni Nikolai Petrovici
să-l întrebe.
Maiorul repetă persiflant:
- Nu ştii? Inocentul! Continuă tăios: Am primit ordin  
telegrafic de la Corpul de Armată să-ţi acordăm o învoire de 
douăzeci şi patru de ore, spre a te înfăţişa în seara aceasta la  
recepţia oferită de domnul general Vannovski. Evident, am 
executat porunca. Din clipa aceasta eşti liber pînă mîine, la 
aceeaşi oră. Locotenentul Rotnikov se va ocupa în locul 
dumitale de îmbarcarea companiei în tren şi de transportul pe
calea ferată. Bună ziua, căpitane Gârbov.
Nikolai Petrovici părăsi confuz cabinetul majorului. Intrase în
mare încurcătură. Tatiana Vannovska, sub înfăţişarea ei fragilă, 
ascundea o duritate de fier, împletită cu o rafi nată diplomaţie. 
Numai aşa putea fi explicată intervenţia tatălui ei în favoarea 
lui Gârbov.
Cînd se înapoie la compania sa pentru a da unele dispoziţii 
locotenentului Rotnikov, în vederea îmbarcării trupei, se întîlni  
cu cîţiva ofiţeri care-l priviră curioşi, dar şi cu vizi bilă invidie. 
Nikolai Petrovici înţelese că maiorul Teleghin avusese grijă să 
răspîndească vestea, spre a-şi compromite subalternul în ochii 
camarazilor. Numai că mentalitatea lui nu se potrivea cu a
celorlalţi ofiţeri. Scepcin - de pildă - îi ieşi în întîmpinare,
arborînd un foarte cald zîmbet:
- Bravo, prietene! Ştiam eu că ai stofă! Mîine, poimîine, te  
vedem aghiotant al generalului Vannovski. Cînd te vei
pomeni acalo, sus, să nu mă uiţi! N-am putut acum să fac mare
lucru la „Yacht-club", dar îţi rezerv în curînd o surpriză. O mare 
surpriză!
După ce-şi termină treburile la regime nt, Nikolai Petrovici plecă 
gînditor spre casă. Intrase într-o nouă fază a existenţei sale. 
Altfel Scepcin nu s-ar fi arătat atît de amabil, de prevenitor.  

453
 

Poate că visurile lui nu fuseseră deşarte.

Fiindcă venise ora prinzului, se opri la restaurantul „Maison  
d'Or", un fel de culme a rafinamentului gastronomic, unde dădu 
iarăşi peste Scepcin. Prinţul îl întîmpin ă îmbr ăţiş ându-l de faţă cu 
toată lumea.
- Colonelul a dat ordin ca toţi ofiţerii să mănînce la  
popotă, spre a rămîne permanent în preajma soldaţilor. Eu,
ca şi tine, dar într-o măsură mai modestă, am reuşit s ă mă 
eschivez. Sunt invitat la dejun de unchiul meu, generalul
aghiotant conte Muraviev-Amurski, membru al  Consiliului
Imperial, aflat în trecere prin Odessa. Dacă vrei, vino s ă i te 
prezint. E un-bătrînel foarte simpatic. Ţarul ţine mult la el.
Nikolai Petrovici avea senzaţia c ă este ridicat pe creasta  
unui val uriaş, care-l ducea cu iuţeala vântului spre orizonturi
atît de strălucitoare, încît îl orbeau. Nu-și va ar de oare aripile, ca
fluturii de noapte vrăjiţi de lumina mistuitoare a flăcărilor?
Cînd se prezentă contelui Muraviev, constată că „bătrîne lul"
descris de Scepcin era un bărbat cu multă prestanţă, care-şi  
purta cu tinerească energie mai bine de șase decenii de existenţă. 
Muraviev îl trată ca pe un om din lumea lui, cu atît mai mult cu  
cît Scepcin lăudase performanţele hipice ale prietenului s ău.
- Hipismul este sportul regilor! grăi sentenţios genera lul.
Regret că ofiţerii de azi nu mai sunt la în ăl ţimea predecesorilor.
Parcă ar fi crescuţi în vată. Războiul care bate la uşă trebuie să 
ne găsească pregătiţi pentru mari și grele încercări. Nu avem 
nevoie de ofiţeri de salon.
Scepcin tuşi încurcat. Aruncă o privire pe sub sprîncene  
 prietenului s ău, care se îmbujorase ca o fecioară. După prînz, 
Garbov se înapoie la locuinţa sa. Trebuia să se pregătească 
 pentru recepţie. Înainte însă de a începe să se îmbrace, se 
g îndi să bată la uşa învăţătorului Efrem Mironov, locatarul unei
cămăruţe de la mansardă. Mironov era singurul prieten pe care  
şi-l făcuse în acest imobil locuit numai de snobi foarte exclusivi 
 în relaţiile lor sociale. Un căpitan de infanterie, deşi bogat, nu 
avea pentru ei nici o însemnătate. Îi impresionau doar titlurile
nobiliare. Ofiţerii ridicaţi din rîndurile   burgheziei deveneau
interesanţi numai de la gradul de colonel în sus.
Mironov era slab ca o aşchie, purta ochelari cu multe dioptri i
și uneori tuşea atît de tare, încît se învine ţea la faţă, iar ochii i  
se rotunjeau ca niște cireşe. Mironov îl primi cu bucurie pe
ofiţer. Pe amîndoi îi lega nostalgia pentru pământul natal, pentru
mediul din care ieşiseră. Chiar daca Nikolai Petrovici - în goana
lui după himere - refuza să o recunoască, se simţea înlănţuit de 

454
 

lumea din mijlocul căreia se ridicase. Cîteodată îl apuca dorul 

de casa părintească, de tatăl lui, grosolanul Piotr Kuzmici  
Gârbov, de surorile-i atît de necioplite. Apoi visurile îl acaparau
iarăşi, făcîndu-l să-și renege trecutul, familia, să-si îndrepte 
privirile înainte, spre lumea iluziilor sale.
- Dragul meu Efrem Stepanovici, regimentul meu pleac ă 
spre graniţă. Mîine părăsesc și eu Odessa. Dacă nu te supără, 
aş vrea să-ţi las apartamentul meu în grija. Am acolo cîteva flori  
care trebuie stropite, o pisică şi un canar, care au nevoie de hrană. 
Aş putea să mă adresez portăresei, dar ştiu că-mi va răscoli
prin lucruri, apoi va începe să mă critice că n-am rufărie intimă  
de mătase, cu monogram, că mobilele şi covoarele mele nu
sunt tot atît de frumoase ca ale vecinilor de palier. Ştii ce
 înseamnă cînd intri în gura slugilor...
- Ştiu, Nikolai Petrovici. Am să mă ocup de florile, pi sica și
canarul dumitale. Îţi promit.
- Îţi las şi banii necesari.
- Cu atît mai bine.
- Mîine, înainte de plecare, am să-ţi predau cheia apar-
tamentului.
Se despărţi de învăţător, încîntat că scăpase de grija casei.
Se înapoie în dormitorul s ău, îşi scoase din dulap uniforma de
ceremonie și, ajutat de ordonanţă, începu să se îmbrace.
Seara, la ora opt precis, cînd trenul cu trupe se punea în mişcare
 îndreptîndu-se spre graniţă, Nikolai Petrovici, elegant, pudrat,
parfumat, îşi făcea intrarea în salonul casei Vannovski...
*
**
Pe culmea unui mamelon din lunca Dunării apărură doi  
călăreţi. De acolo, de sus, contemplară vegetaţia luxuriantă - o
mare verde - care încadra brîul argintiu al uriaşului fluviu. Ceaţa uşoară, 
 joasă, a dimineţii, aurită de razele soarelui, plutea agăţîndu-se 
 în ramurile copacilor.
Călăreţii - bătrînul Manole Vulturescu şi arhaicul său  
prieten Miron Craioveanu - fermecaţi de priveliştea calmă a 
luncii, schimbară priviri extatice.
- Cele şapte minuni făurite de mîna marilor artişti ai lumii 
sunt neînsemnate în comparaţie cu minunile naturii!  
exclamă Craioveanu. La tinereţe am navigat pe Amazon, am 
 plutit cinci săptămîni pe undele cenuşii ale Volgăi şi am călătorit 
pe Mississippi. Dunărea însă le întrece pe toate. Zîmbi trist: În
anii tinereţii am străbătut p ămîntul-în lung și în lat. Azi îmi
pare că săvîrșesc o mare ispravă dacă mă plimb o jumătate de 

455
 

oră călare... Plîng pe ruinele tinereţii mele, Manole. Suf ăr, 

sufăr ca un cîine. Nimic nu mă poate consola...
- Suferi fiindcă vrei, Mir on. Te pierzi în contemplarea trecutului și
uiţi să trăieşti în prezent. Te-am invitat aici, la moşie, ca să  
te mai scot din ambianţa prăfuită în care te complaci,  
asemenea eroilor din romanele lui Sacher-Masoch.
- Nu ştiu, zău, Manole, dacă în cazul meu, se mai poate 
vorbi de erotism. Aproape că am şi uitat semnificaţia acestui
cuvînt.
- Am să-ţi dovedesc că încerci să te înşeli pe tine însuţi,  
Miron. Mi-ai vorbit adineauri de scurtele tale plimb ări c ălare.  
Cunoscîndu-ţi slăbiciunea pentru cai, ţi-am pus la dispoziţie 
grajdurile mele. Şi, slavă Domnului, ai avut de unde alege. Aşa 
e?
- Aşa e! ... Şi lipiţani, şi orlovi, și arabi, și englezeşti pur
sînge, şi alezani...
- Iar tu n-ai catadicsit să încaleci decît pe rosinanta asta pe  
care o porţi după tine ca pe o bijuterie de mare preţ. Nu e şi  
aceasta o formă a masochismului tău?
Miron Craioveanu clătină din cap cu melancolie.
- Într-un fel, ai pus degetul pe rană, Manole. Pînă astăzi n- 
am dezvăluit nimănui taina.
- Deci e o taină la mijloc. Bănuiam.
Miron rosti elegiac:
- Coama rosinantei ăsteia - cum îi spui tu - îmi aminteşte părul 
mătăsos al primului meu mare amor.
Manole Vulturescu rîse:
- Eram sigur că e vorba de o femeie
Miron bătu afectuos cu palma grumazul iepei sale.
- S-a întîmplat la Paris, într-o seară, la Operă. Contele de Saint-
Yves, un prieten al meu, m-a prezentat unei curtezane la
picioarele căreia se prosterna protipendada pariziană. Să încerc 
a-ţi descrie cît era de frumoasă, ar fi lipsit de sens. Frumuseţea 
nu poate fi descrisa. Chiar din noaptea aceea i-am devenit
amant.
- Nu mă mir. Ştiu că te aprinzi repede, Miron.
- Mă aprindeam repede. Acum... Dar să revin la poves tea
mea. Minunata aventură n-a durat decît două luni...
- De ce? Te-ai plictisit atît de repede de f ăptura aceea  
serafică?
- Nu. Ea s-a plictisit de mine, fiindcă îmi terminasem banii. De 
atunci am început s ă mă scufund în datorii, încetul cu încetul,  
cum te scufunzi într-un smîrc. Acum nu mii se mai vede

456
 

decît nasul.
- Eşti de admirat... sau de plîns, Miron. În ciuda
deznodămîntului nefericit, îi păstre zi cu statornicie amintirea!
- Eh, mă consolez, fiindcă n-am fost singurul ruinat 
pentru ea. Femeia aceasta avea o mare putere de fascinaţie. 
Candidaţii aşteptau cu nerăbdare s ă se ruineze amantul en 
titre, ca să-i ia locul, deşi ştiau la ce riscuri se expun... Doi ani  
mai tîrziu, m-am întors la Paris, dar n-am mai regăsit-o...
- Cum zici că o chema pe nesăţioasa ta hetairă?
- Marie... Marie Duplessis.
Chipul lui Manole Vulturescu oglindi o mare surpriză:
- Marie Duplessis?!
- Ai cunoscut-o şi tu, Manole?
- Bineînţeles! Tot la Paris.
- Te pomeneşti că și tu... Manole făcu o schimă 
dispreţuitoare:
- La mine n-au avut niciodată trecere damele astea cu 
apucături de vampir.
Cei doi bătrîni coborîră panta dulce a mamelonului şi, în 
pasul cailor, pătrunseră în hăţişul luncii. Soarele str ăb ătea  
anevoie printre coroanele copacilor. Aerul era umed si foarte
răcoros.
- Mai ştii ceva despre ea? întrebă Miron Craioveanu.
- E oale şi ulcioare, dragul meu. A murit în '48. Dar nu din
cauza revoluţiei. A scos-o de pe afiş tuberculoza.
- În '48? Eşti sigur?
- Foarte sigur.
- Înseamnă că avea 2l-22 de ani, spuse cu emoţie 
Miron.
- Şi-a dat duhul într-o mizerie cumplită, explică rece 
Manole. Dar cu asta nu s-a terminat povestea. Unul dintre
ultimii ei amanţi, Alexandre Dumas-Fiul, dramaturgul, a  
imortalizat-o într-o piesă cu răsunet: „Dama cu camelii".
- Dama cu camelii" e povestea Mariei Duplessis?
- Sigur.
Caii celor doi b ătrîni începură să fornăie, dînd semne de 
nelinişte.
Manole îşi struni bidiviul şi îl bătu domol pe grumaz:
- Uşurel, b ăiatule! Uşurel! Deodată observă o  
mogîldeaţă prăvălită pe iarbă și ascunsă în parte după un  
tufiş. Miron, ce-i acolo? Parcă-ar fi un om!
- Ai dreptate! Hai să vedem ce e!
Descălecară şi se apropiară de mogîldeaţă. Manole dădu la

457
 

o parte ramurile tufişului. Pe pâmîntul umed zăcea un bărbat cu 

beregata tăiată. Bătrînul exclamă zguduit:
- Dumnezeule! Ce ticăloşie! Bietul om!
- Îl cunoşti?
- Cum să nu! Este Ioniţă, pădurarul! Unul dintre cei  
mai buni slujitori ai mei.
Faţa mortului era vînătă. Pe globurile ochilor deschişi şi în  
 jurul nărilor colcăiau muşte. Din rana deschisă de la gît se  
scursese mult sînge.
- Groaznic! bîigui Miron. Să fi trecut nişte braconieri pe 
aici?
- Nu ştiu. Asta e al treilea caz. Săptămîna trecut ă au mai 
fost ucişi doi inşi. Ancheta e în curs.
- Acum ce facem? întrebă Miron.
- Îl ducem la el acasă. Nu e departe de aici. Opintindu-se,  
cei doi bătrîni ridicară de jos cadavrul şi   îl puseră de-a 
curmezişul pe greabănul calului lui Manole. Apoi Manole și
partenerul său pornir ă pe jos, ţinînd caii de căpăstru . În luncă, 
păsările cîntau zburînd din cracă în cracă. Manole era  
consternat. Crimele acestea nedezlegate îl descumpăneau. Ce  
făceau oare grănicerii?
După o perdea de vegetaţie apăru casa pădurarului - o
gospodărie modestă. Cei doi moşieri o luară pe drumeagul 
 îngust ce-și f ăcea loc printre copaci. Ajunşi în preajma cl ădirii,
se opriră îngroziţi. Pe pridvorul casei - cu uşile vraişte - zăcea o 
femeie tînără cu veşmintele sfîşiate. P ărul lung, amestecat cu 
pămînt, îi acoperea pe jumătate faţa tumefiată. Fusta îi era  
ridicată pînă la piept, descoperindu-i picioarele, pîntecele, sexul
mînjit de sînge. Bătrînii descălecară. Manole se apropie de femeie  
şi îi apucă încheietura mîinii.
- E moartă.
Îşi scoase haina şi îi acoperi faţa. În aceeaşi clipă, o uşă 
scîrţîi. Bătrînii tresărir ă şi se uitar ă speria ţi în jur. Lîng ă ţarcul  
vitelor - sfărîmat şi golit - se afla, trîntit cu faţa la pămînt, un 
copilandru de vreo cincisprezece ani, cu mîna dreaptă 
 încleştată pe coada unei furci. Miron se apropie de băiat şi îl  
 întoarse cu faţa în sus. În aceeaşi clipă icni, stăpînindu- și o
senzaţie de vomă. Băieţandrul avea înfipt în coșul pieptului un
topor. Cu mîna tremurîndă, îi închise ochii sticloşi.
- Doamne Dumnezeule! Se închină: Bietul copil!
În aceeaşi clipă, Miron observă în pumnul strâns al băiatului
un lănţişor rupt. Desfăcu anevoie degetele în ţepenite şi găsi un  
breloc încrustat cu cîteva cuvinte scrise cu caractere arabe.

458
 

Bolborosi strivit de emoţie:

- Turcii, Manole, turcii!
În sala de mîncare a conacului Vultureşti - o încăpere vastă, 
cu mobile grele, spaniole, bogat ornamentate - soarele dimineţii 
 îşi revărsa oblic razele, aurind în snopi particulele minuscule de  
praf care pluteau în aer.
Scarlat Vulturescu stătea în dreptul uneia din ferestre și se
uita pe geam, dînd semne de nerăbdare. Purta un costum 
cenuşiu, de sport, croit impecabil. În încăpere se mai aflau încă 
şase membri ai puternicei familii Vulturescu. Cei doi fii ai lui
Scarlat: Mihnea, de 27 ani, şi Şerban, de 22. Amîndoi erau
eleganţi ca şi tatăl lor. Scarlat n-ar fi tolerat o incorectitudine
vestimentară, tot atît de gravă în concepţia, lui ca şi o crimă de 
lese-majestate. Cei doi tineri stăteau tăcuţi, neîndr ăznind s ă 
tulbure tăcerea posomorită a părintelui lor.
Pe un scaun cu spătar înalt, împodobit cu blazonul Vul-
tureştilor, cosea la un gherghef cumnata lui Scarlat, Lidia, o
femeie de vreo 40 de ani, aparent mult mai tînără, datorită 
machiajului, dar mai ales exerciţiilor fizice ce-i păstrau supleţea 
corpului. Soţul ei, Matei, lipsea din ţară, fiind agentul diplomatic  
al României la Berlin. Avea doi copii vitregi - mărturie vie a 
primei căsătorii a lui Matei: pe Dan - 18 ani - şi pe Ioana - 21 de
ani. Trăsăturile Ioanei, deşi frumoase, reproduceau atenuat
duritatea chipului săpat parcă în granit al bătrînului Manole 
Vulturescu, bunicul ei. În schimb, Dan era delicat ca o fată.
Impresia aceasta era accentuată de pârul lung, cu inele castanii.
Se mai aflau de faţă şi Anda Boldescu, fiica lui Manole 
Vulturescu, măritată, în ciuda împotrivirii familiei, cu Iordan 
Boldescu, om politic de mare suprafaţă, partizan al lui Ion 
Brătianu și, în consecinţă, adversar al partidului conservator, din
care făceau parte mai toţi membrii clanului Vulturescu. Dup ă ce  
Anda izbutise să-şi impună voinţa, căsătorindu-se cu alesul  
inimii ei, între socru şi ginere se stabiliser ă rel ații protocolare de
toleranţă reciprocă. Cei doi bărbaţi nu-şi zîmbeau niciodată.  
Pentru Manole, ginerele său era un parvenit pe care -l acceptase
numai de dragul fiicei sale. Iordan nutrea, faţă de socru 
simţămîntul unui om în toată firea pus în   prezenţa unui bătrîn 
alunecat pe panta ramolismentului.
În vreme ce broda la gherghef, Lidia discuta despre modă cu 
Anda şi Ioana. Mihnea și Şerban schimbau priviri cu subînţeles, 
manifestîndu-şi t ăcut nerăbdarea. Dan f ăcea opi nie separată, 
stînd într-un jeţ în faţa căminului și contemplînd focul. Din cînd în
cînd, Lidia îl privea cu coada ochiului. Şerban aruncă în jur  

459
 

priviri de lup hămesit.

- Cît e ceasul, Mihnea? şopti fratelui s ău. Mihnea îşi 
consultă ceasul:
- Nouă și jumătate.
- Stăm aici de trei sferturi de or ă! Şi mi-e o foame!.. . Ce dracu
face boșorogul de bunicu-tău de nu mai vine?
- Uşurel, uşurel! E și bunicul t ău, replică Mihnea. Cînd îți
face cîte un cadou, îi sări de gît şi îi zici „Sărut mîna, bunicule!"  
Cînd nu-ţi face pe plac, „boșorogul" este numai bunicul meu!
- Ce-ar fi să ne aşezăm la masă? propuse Şerban, 
manifestînd o îndrăzneală fără precedent.
- Ai înnebuni? exclamă Mihnea. Vrei să ne suspende  
subsidiile? Cu bunicul nu te joci!
Şerban îşi frecă pîntecele:
- Mi-e o foame, domnule, de te-aș înghiţi cu cravată cu tot.
- Ce tot boscorodiţi acolo? tună de lîngă fereastră Scarlat, 
iritat de şuşotelile băieţilor.
- L-am întrebat pe Mihnea cît e ceasul, explică supus  
Şerban.
Scarlat se întoarse din nou cu faţa spre fereastră. Con-
templa neatent peluzele parcului, străjuite de copaci seculari,  
ca într-un stilizat peisaj de John Constable.
Şerban se plecă la urechea fratelui său:
- Mă duc la bucătărie să ciugulesc ceva! Altminteri îmi sar 
ochii de foame!
Părăsi în linişte încăperea, f ăr ă să mai aştepte repli ca fratelui.
În celălalt capăt al sălii de mîncare, dialogul asupra modei  
continua:
- Mi-am comandat la Paris douăsprezece rochii fără turnură, 
dădu de ştire Anda.
Lidia făcu o schimă scandalizată:
- Fără turnură? Nu se poate, dragă!
- Cum, nu ştii? E ultima modă la Paris, lansată de Leduc!  
explică Anda cu superioritate.
Ioana se uită rugătoare la Lidia:
- Vai, mamă, trebuia să-mi fac şi eu două-trei rochii  
fără turnură. Altfel au să rîdă prietenele de mine. Sigur c ă fetele  
lui Callimachi au deja în garderobă asemenea modele.
Lidia nu se lăsă convinsă:
- Am renunţat la malacovul amplu şi atît de elegant, 
care a stabilit gloria celui de-al Doilea Imperiu. Dacă renunţam 
și la turnură, o să arătăm ca nişte femei neglijente, ieşite pe 
stradă în robe de chambre, ori ca nişte femei uşoare, dor nice

460
 

să-şi expună cu orice preţ formele.

Ioana o flata cu interesată amabilitate:
- Dumneata nu poţi să te plîngi, mamă! Ai un corp superb!
- Crezi? zîmbi avantajos Lidia. Anda îşi duse brusc mîna l a
 pîntece.
- Ah!
- Ţi-e rău? o întrebă Lidia cu compasiune.
- Mă doare stomacul fiindcă sunt lihnită! se jelui Anda.  
Scarlat, ce s-o fi întîmplat cu tata? Nu întîrzie niciodat ă!
- Şi pe mine mă îngrijorează, zise Scarlat. Să nu i se fi 
 întîmplat vreun accident! Am să trimit pe cineva după el!
Se apropie de o consolă pe care se afla un clopoţel de ar-
gint, îl luă și îl agită de cîteva ori. În acelaşi timp, Dan se r idfică 
din jeţ şi se îndreptă taciturn spre uş ă, urmărit cu priviri furişe  
de Lidia. În prag, tînărul se întîlni cu Timotei, majordomul, care 
se trase deoparte cu respect, spre a-i îngădui să iasă.
- Aţi sunat, domnule? întrebă servitorul, oprindu-se lîngă 
uşă.
- Da, Timotei, Trimite oameni după boierul cel mare şi după 
prietenul domniei sale! porunci Scarlat. Întîrzierea asta nu-mi place!
- Prea bine, domnule!
Văzînd că majordomul nu se urneşte, Scarlat se răsti:
- Hai, aleargă! Ce mai stai?
- A sosit domnul administrator Plopeanu cu Vanghele Pricop...
- Ah, da! Să mă aştepte în salonul mic! Vin și eu imediat.
Majordomul se înclină si părăsi încăperea.
- Ce mai vrea și Pricop? exclamă Lidia: Omul ăsta nu se lasă 
deloc domesticit.
- Nici o grijă! Pînă la urmă îl îmblînzesc eu! Dacă vine tata,  
asezaţi-vă la masă fără mine. Cum termin cu Pricop, vin și eu.
Scarlat ieşi pe un coridor larg, împodobit cu tablouri de
familie, toate în  ulei. Trecu pe lîngă mai multe uşi închise şi o  
deschise pe ultima de pe dreapta. Pătrunse într-o încăpere
mobilată pretenţios în încărcatul stil Secession. Admi nistratorul
Plopeanu, înalt, masiv, cu un chip indescifrabil, se postase
măreţ și grav în dreptul uşii care răspundea în oficiu. Lîng ă el 
stătea stînjenit ţăranul Vanghele Pricop. Slab, neb ărbierit îşi  
ţinea căciula în mînă. Lică Plopeanu se uita la el cu asprime, în 
vreme ce ţăranul nu-și dezlipea privirile de pe opincile sale lăbărţate și
murdare.
La intrarea lui Scarlat, administratorul salută cu respect:
- Să trăiţi, cohaşule! Pricop se mărgini să mormăie:
- Săru' mîna, boierule!

461
 

- Bună dimineaţa! zise Scarlat. Întrebă cu interes: Ei, 

ce se aude, Pricop? Te-ai hotărît? Îmi vinzi fișteica aiai de
pămînt?
Ţăranul continua să privească în jos și să-și rotească în-
curcat căciula cu palmele-i mari, crăpate de muncă. Deşi 
Scarlat îi aştepta răspunsul, Pricop păstra tăcerea. Scarlat se  
uită la Plopeanu și-l întrebă din priviri ce hotărîre a luat ţăranul.  
Administratorul clătină negativ din cap.
Scarlat se întoarse iarăşi către ţăran.
- Va să zică, aşa? Făcu o scurtă pauză spre a-şi aprinde 
pipa: Bine, m ăi omule, nu ţi-am explicat şi data trecută că 
fişteica ta stă ca un spin în coasta moşiei noastre?
- Ba da, zise Pricop.
- Atunci, de ce te încăpăţînezi? Ţi-am oferit pe ea bani. Nu 
mai spun că ţi-am dat cît nu face, dar fie. M-am gîndit că ai 
copii, nevastă, familie grea. Ai refuzat? De ce?
- Păi... cu banii, ce s ă fac eu cu banii, boierule? b ălmăji  
Pricop. Cum zicea şi muierea mea: Banii se duc, Vanghele,
pămîntul rămîne...
Scarlat îşi pierdu răbdarea:
- Bine, omule, ţi-am propus și pămînt în schimb. Ţi-am dat 
de două ori pe cît ai tu aici, și tot nu te învoiesti.
- Păi, boierule, pămîntul acela nu-i tot atît de roditor ca 
aista, şi apoi... eu am bucata asta de glie de la tata, iar tata de
la ăl bătrîn, și ăl bătrîn... Scarlat înlănţui enervat:
- ...de la ăl bătrîn, şi aşa mai departe... Asta mi-ai mai spus-
o. Dar să te întreb şi eu ceva. După cum ştii, moşia asta 
aparţine de generaţii familiei Vulturescu. E oare natural ca un 
ţăran pe care familia mea l-a ajutat, la nevoie să nu vrea să vîndă 
peticul lui de p ămînt, atunci cînd p ăstrîndu-l incomodează pe 
binefăcătorii săi?
Pricop tăcu, proptindu-şi din nou privirile în podea.
- Răspunde, bă, boierului! Tu n-auzi? îl repezi Plopeanu.  
Ceilalaţi oameni cum au vîndut sau cedat în schimb loturile lor?
Ţăranul ridică din umeri cu îndărătnicie.
- Treaba lor! Eu nu vreau să-mi dau fișteica și pace!
 Tonul lui Scarlat se făcu ameninţător:
- Asta e ultima ta hotârîre? Pricop clătină afirmativ din cap.
- Ultima, boierule.
- Perfect! rosti sec Scarlat. Lică! De mîine, Vanghele
Pricop nu mai are ce căuta pe moşia Vultureşti! Dacă aud că-l
mai primeşti la lucru, ai de-a face cu mine!
În încăperea joasă şi întunecată a bujdurii lui Vanghele  

462
 

Pricop, o laviţă, lungă, meşterită rudimentar, era aşezată de-a  

lungul pereţilor din chirpici, lipi ţi cu p ămînt şi spoiţi cu var . În
vatra cuptorului încălzit de un anemic foc de găteje fu mega un
ceaun cu mămăligă şi o oală cu o fiertură apătoasă.
Mălina - soţia lui Pricop - slabă, uscată, cu obrajii lipsiţi de 
pomeţii osoși, cu gura pungită de riduri, se agita în jurul  
cuptorului, pregătind prînzul. Avea ochii roşii, plînşi.
Pricop stătea pe un scaun scund, cu trei picioare, la masa
aşezată în mijlocul încăperii, şi îşi ţinea capul rezemat în palme.  
Mălina mesteca fiertura cu o lingură mare de lemn. Deodată se 
opri şi îşi întoarse faţa pustiită de mizerie spre b ărbatul ei:
- Şi acum ce-o să facem, Vanghele?
- Păi ne-o lumina Dumnezeu...
Mălina orîndui pe masă cîteva castroane de pămînt.
- Şi de mîncat? Ce-o să dau copiilor să mănînce?
- O să muncesc fişteica noastră, şi cu recolta de p e ea om
trăi noi...
Mălina turnă în castroane o zeamă lungă şi chioară.
- Om trăi, bărbate, om trăi! Se auziră tropăieli în pridvor.
- Vin copiii, spuse ea.

Biblioteca monumentală a conacului Vultureştilor era mai  

 înaltă decît naosul unei biserici. Rafturi magnific sculptate se  
 înălţau pînă în tavan. O galerie cu balustradă de lemn, măiestrit  
cioplită și plasată la nivelul primului etaj, permitea accesul la
cărţile de pe rafturile de sus. Volume somptuos legate dădeau o 
 înfăţişare opulentă încăperii.
Biblioteca era imperiul lui Dan Vulturescu. Imagina ţia lui  
 înfierbîntată găsea în tomurile grele un material exploziv, care-i  
alimenta fantezia debordantă. Ceilalţi membri ai fami liei
pătrundeau numai ocazional în acest sanctuar. Scarlat 
Vulturescu, de pildă, c ăuta tratatele de retorică și de economie
politică, conţinutul lor slujindu-i la compunerea discursurilor
pentru Cameră. Mihnea, fiul său mai mare, acorda o preferinţă 
făţişă cărţilor de joc, neglijînd literatura. Şerban, prîslea, era  
prea îndrăgostit de sporturi ca să mai aibă timp și pentru
lectură. Elementul feminin al familiei trecea doar în .fugă prin  
bibliotecă, spre a căuta romane de dragoste şi jurnale de modă.  
Singurul prieten devotat al cărţilor - în afară de Dan - era
bătrînul Manole Vulturescu. Dar curentele de aer rece din
imensa încăpere îi stîrneau reumatismul, aşa c ă vizitele lui se 
prelungeau doar atîta cît îi trebuia să-şi aleagă un maldăr de 
cărţi, cu care se retrăgea în cabinetul său de lucru.

463
 

În dimineaţa aceea, Dan intră precaut în bibliotecă și, după 

ce închise cu grijă uşa în urma lui, se urcă pe una din scările în  
spirală pînă la galeria de sus. Ajuns acolo, nu se repezi ca de 
obicei la rafturile de cărţi, ci scoase din buzu narul hainei o
scrisoare şi începu să o citească avid.
Deodată uşa se deschise şi în încăpere îşi făcu apariţia 
Lidia, ţinînd ceva ascuns la spate. Surîzînd radioasă, rosti  
aproape în şoaptă:
- Dănuţ!... Unde eşti Dănuţ?
Surprins de apariţia mamei sale vitrege, Dan smulse o carte 
din raft, o deschise şi îşi aruncă privirile asupra ei, prefăcîndu-
se că o citeşte. În acelaşi timp dosi scrisoarea între filele
volumului.
- Sunt aici! răspunse de sus. A venit bunicul?
- Nu. Eu te căutam. Ghici ce ţi-am adus? chicoti Lidia, 
urcînd scara spre galerie.
Dan îi ieşi în întîmpinare, ţinînd cartea în mînă.
- Lidia, nu-i nevoie să te deranjezi. Vin eu!
- Nu, nu! Stai acolo! E mai bine!
- De ce?
- Ţi-am adus o felie de tort! rosti Lidia complice. Nu 
vreau să ştie ceilalţi că am încălcat protocolul.
- Nu trebuia, Lidia!.Dacă te vedea cineva?
- Lasă, dragă. Verii tăi înfulecă pe înfundate în bucăt ă rie.
Hai, mănîncă!
Dan îşi puse cartea sub braţ, luă farfuria cu tort și începu să 
mănînce.
- Rău nu te-ai gîndit. Şi mie mi se făcuse o foame... Lidia îl  
mîngîie pe păr cu vizibilă afecţiune:
- Scumpul de el! Uite-l cum mănîncă!
- Tortul de ciocolată e slăbiciunea mea, spuse Dan printre
 îmbucături.
În vreme ce se înfrupta, cartea îi scăpă de sub braţ şi căzu,  
deschizîndu-se şi lăsînd să se vadă scrisoarea ascunsă între foi.  
Lidia se crispa brusc:
- Ce-i asta? De la o fată?
Cu mîna rămasă liberă, Dan luă scrisoarea şi o băgă în
buzunar.
- Nu. Nu e de la o fată.
- Atunci de la cine e?
- Ce importanţă are? replică adolescentul cu glas  
nesigur.
- Dă-mi-o! porunci Lidia. Ochii ei scăpărau.

464
 

- N-are nici un rost! zise Dan, căutînd o ieșire din impas.

- De ce? se mînie Lidia. S ă nu văd că e de la una din  
mironosiţele care-ţi fac ochi dulci?
- Nu e de la nici o mironosiţă!
- De la oricare ar fi, vreau să o văd! rosti ea categoric. Dan 
capitulă. Palid la faţă, îi dădu scrisoarea:
- Poftim.
Lidia o desfăcu nervos și o parcurse cu privirile. Treptat chipul i se
 însenină.
- E de la Smaranda!
- Da. De la mama.
- Atunci de ce o ascundeai? îi reproşă ea, reluîndu-şi to nul
afectuos dinainte.
- Eh, e o situaţie mai delicată. Dumneata eşti a doua soţie a 
tatălui meu... Tata mi-a interzis să primesc scrisori de la mama...
Excesiv de drăgăstoasă, Lidia îi luă capul între mîini și îl
sărută:
- Clopoţelul meu, iepuraşul meu drag, să te  fereşti tu de
Lidia? Cea mai bună prietenă a ta? Ţi-am interzis eu  
vreodată să primeşti scrisori de la Smaranda?
- Bine, dar tata...
- Pe Matei îl priveşte! Dacă el e absurd, nu înseamnă că 
trebuie să fiu și eu!
Băiatul o privi cu recunoştinţă:
- Eşti atît de bună cu mine! Nu ştiu cum să-ţi mul ţumesc!
O sărută cast pe obraz. Înfiorată de îmbrăţişarea fiului ei  
vitreg, Lidia îl mîngîie pe păr:
- De ce ochişorii băiatului sunt încercăna ţi și roşii? Ai avut
insomnie?
- Nu! Am dormit. Dar m-au frămîntat tot felul de coşmaruri!
Ape care se revărsau peste mine, focuri mă încon jurau...
- Trebuia să vii la mine!
- Eh, n-avea nici un sens să te scol din somn. Lidiei i se 
umeziră ochii de duioşie:
- Lasă de acum înainte am să vin eu noaptea la tine, să văd  
cum dormi!
De pe coridor se auziră cîteva sunete de gong la intervale 
scurte.
-Auzi gongul? exclamă Dan. Ne cheamă la masă! A venit  
probabil bunicul.
 Trezită la realitate, Lidia bîigui:
- Ah, da! Să coborîm!
Luă farfurioara si coborî precedată de Dan, care-i întinse 

465
 

mîna spre a-i da sprijin. Cînd ajunseră în sufragerie, bătrînul 

Manole Vulturescu se şi instalase în capul mesei. Aşezase   în
dreapta lui pe Miron Craioveanu. Ceilalţi membri ai familei  
erau plasaţi după vî r stă şi sex, potrivit celei mai ri guroase
etichete. Manole aruncă pe sub sprîncene o privire sever ă Lid iei
și lui Dan.
- Aţi întîrziat!
- Te rog să mă ierţi, papa! rosti Lidia cu blîndeţe. Eu sunt  
de vină. L-am rugat pe Dan să-mi recomande un roman.
- Ai nimerit-o! interveni ironic Anda. Dan are să-ţi  
spună că cele mai bune romane sunt cele de capă şi spadă. Nu  
cred că are să te intereseze asemenea producţie literar ă. Dacă 
mi-ai fi cerut mie sfatul, aş fi ştiut ce să- ţi recomand.
- Îmi cunoşti gusturile? întrebă Lidia acidă, aşezîndu-se pe  
scaunul împins sub ea cu dexteritate de un lacheu.
- Ţi le cunosc, draga mea. Tocmai de aceea îţi sugerez să 
citeşti ultimele romane ale lui Barbey d'Aurevilly. Scriitorul
acesta zugrăveşte în paginile lui tot felul de destr ăb ălări. 
Sadismul în „Les Diaboliques", incestul în „Ce qui ne meurt pas", violul în
„Histoire sans nom", sacrilegiul în „L'Ensorcelee", sinuciderea în „Un pretre
marie". Un adevărat regal de vicii.
Lidia prinse din zbor aluziile cumnatei, dar se feri s ă ridice  
mănuşa, spre a nu crea complicaţii greu de limpezit.
- Prefer subiecte mai decente, replică neutru.
- Lidia are dreptate, zise Manole. Te rog, Anda, să nu mai ataci 
asemenea teme scabroase în prezenţa mea si mai ales a 
copiilor.
- Care copii, tată? întrebă Anda cu ironie. Dan are 18 ani.
După cîte am auzit, la vîrsta lui dumneata te-ai însurat cu mama.
Ea avea vreo 14 ani, dacă nu mă înşel. Extrema voastră  
tinereţe nu v-a împiedicat să faceţi copii. Sau poate i-aţi făcut 
fără să știţi?
Bătrînul se posomori. Anda îl scandaliza cu limbajul ei  
 îndrăzneţ. Avea o fire atît de voluntară, de independentă, încît nu 
reuşise niciodată să o disciplineze. În fond, Manole încerca o
tainică mîndrie. Vlăstarele lui îi semănau şi aceasta era  
esenţialul. Îşi zise că era preferabil să schimbe subiectul.
- Cred că este mai interesant să vă spun ce mi s-a întîmplat azi.
Le istorisi cu economie de cuvinte descoperirea lugubră din 
luncă. Toţi cei de faţă, membri ai familiei și servitori, îl ascultau
impresionaţi, fără a cuteza să răsufle. Cînd Manole ter mină, 
Scarlat îşi trînti şervetul pe masă:
- Acum îşi g ăsesc explicaţiile și crimele și furturile de lemne din

466
 

ultima vreme.
Bătrînul îl privi cu ochii lui albaştri, juvenil de limpezi.
- Scarlat, trebuie s ă pleci imediat la Bucureşti! Să aduci la
cunoştinţă ministrului de Interne cele întîmplate şi s ă-i ceri  
să ia măsuri în consecinţă. Incursiunile criminale ale tur cilor nu
mai pot fi tolerate.
- Şi la mine pe moşie grănicerii sunt depăşiţi de eve -
nimente, interveni Miron. Săptămîna trecută, turci debarca ţi pe  
malul nostru au jefuit cîteva gospodării din luncă şi au ridicat un
mare număr de vite. Surprinşi de o patrul ă de grăniceri
inferioară numeric, au ripostat cu foc, reuşind în cele din urmă  
să se retragă pe barcazurile lor.
Majordomul intră, aducînd pe tavă o depeşă. Manole o  
luă, o desfăcu şi îi citi conţinutul. Se încrunt ă:
- Timotei, trăsura de călătorie! Majordomul ieşi în grabă.
- Ce s-a mai întîmplat, tată? întrebă Scarlat.
- Merg şi eu la Bucureşti. Generalul Florescu m-a
 încunoştiinţat că a prezentat Domnitorului demisia guvernului.  
Sunt chemat de urgenţă la palat!
În faţa casei rezidenţiale a lui Manole Vultur eseu de pe
podul Mogosoaiei, erau aliniate trăsuri și cupeuri. O parte dintre
ferestrele etajului nobil erau luminate.
În salonul „Napoleon I", decorat în stilul Empire, Scarlat Vulturescu
 îndeplinea oficiile de gazdă, întreţinîndu-se cu trei vizitatori.  
Generalul Ion Florescu, şeful guvernului demisionar, Lascar
Catargi, preşedintele partidului conservator, și tînărul Petre 
Carp, reprezentant de frunte al „Junimii" şi fost ministru în
cabinetul Catargi.
Cei patru bărbaţi fumau și beau cafele. În atmosferă plutea o
tensiune apăsătoare.
Lascar Catargi îşi consultă ceasul:
- Au trecut mai bine de trei ore de cînd Manole e la Prin ţ...  
De ce o fi întîrziind?
 Tînărul Carp îşi termină cafeaua, apoi aşeză tacticos ceşcuţa  
pe masa de lac negru, împodobită cu vulturi de bronz.
- Conjunctura actuală e foarte încurcată. Sunt de părere că  
va trebui să-i lăsăm pe liberali să guverneze, iar în r ăs timpul
acesta să ne reorganizăm partidul.
- Mai slăbește-mă cu părerile dumitale, domnule Carp, îl 
repezi generalul Florescu. Şi mulţumită lor ne afl ăm în acest  
impas politic.
 Junimistul ridică sprînceana stîngă, într-o schimă persiflantă.
- Şi de ce, mă rog? Pentru că nu ţi-am susţinut în Ca meră 

467
 

guvernul pe care-l prezidai?

- Da. Rar se întîlneşte un om politic mai lipsit de tact ca
dumneata, ripostă generalul, iritat. Se  adresă apoi celorlalţi 
interlocutori: Auziţi ce a putut să afirme în Camer ă ( îl imită pe 
Carp): „Aşadar, domnilor deputaţi, guvernul actual nu poate
să facă alegeri noi, pentru că nu reprezintă nici unul din  
partidele așa-numite de dreapta sau de stînga, stîlpii pe care se
sprijină întreg edificiul constituţional".
- Şi vrei s ă spui, domnule general, c ă declaraţiile mele nu  
exprimau adevărul? ripostă Carp. Era un guvern fără 
personalităţi, deci fără personalitate, pe care nu se putea  
sprijini ţara.
- Conştient sau inconştient, ai subminat autoritatea par-
tidului conservator al cărui membru eşti! îl învinui Florescu.  
 Trebuia să-ţi dai seama că guvernul prezidat de mine îţi sus-
ţinea interesele!
Carp făcu un gest de nerăbdare:
- Pentru numele lui Dumnezeu, domnule general, n-ai
văzut că și presa străină a făcut caz de componenţa guver nului
prezidat de domnia-ta? Deutsche Zeitung îl poreclise „Săbel 
Ministerium". Aveaţi trei generali în cabinet, trei oa meni care nu
erau membri ai partidului. Cum voiai, deci, să rezişti?
Lascar Catargi nu interveni în dispută, fiindcă nu voia să se  
alinieze nici uneia din opiniile expuse. Către sfîrşitul ulti mei sale
guvernări, generalul Florescu îl părăsise laolaltă cu toţi acei  
care nu-l mai socoteau îndeajuns de puternic spre a ocîrmui în
continuare ţara. Prin neîncrederea lor săpaseră autoritatea  
cabinetului conservator şi deci autoritatea întregului partid. Şi
Carp îl nemulţumise. Datorită aroganţei sale, acesta îşi făcuse 
numai duşmani, atrăgînd ura lor şi asupra guvernului din care 
făcea parte. Îşi zise totuşi că diviziunea din sînul lumii  
conservatoare trebuia să înceteze. Împăcarea lui, relativ 
recentă, cu Manole Vulturescu, se înscrisese în încerc ările 
dedicate unei reconcilieri generale.
- Domnule general, nimeni nu pune sub semnul întreb ării 
buna dumitale credinţă. Ai încercat să salvezi ce mai putea fi 
salvat. Cert rămîne un singur lucru. Pentru noi, con junctura
actuală este nefavorabilă. În această chestiune sunt de acord cu 
domnul Carp. Nu ştiu... Poate că am făcut greşeli şi trebuie să le 
plătim. Le vom plăti. În asta constă forţa partidului nostru. Ştie
să-şi recunoască greşelile şi are grijă ca pe viitor să nu permită 
recidivarea lor.
Scarlat Vulturescu adoptă o poziţie mai combativă:

468
 

- Nu cred că e momentul, domnule Catargi, să ne punem

ţârână în cap. Trebuie să ne regrupăm forţele, să ne pregătim de 
luptă. Nu uitaţi că liberalii abia aşteaptă să preia puterea. La  
 începutul acestei luni, cînd dumneavoastră aţi prezentat 
Prinţului demisia cabinetului, Gheorghe Vernescu a încercat  
să formeze un guvern de coaliţie. Primul pas pen tru a pune
singur mîna pe putere. Credeţi că Brătianu...
Fraza lui fu întreruptă de intrarea lui Manole Vulturescu în  
salon. Cei patru bărbaţi politici se ridicară în picioare.
- Ei? întrebă Catargi monosilabic.
- Alteţa-Sa principele Carol m-a însărcinat să formez un nou  
guvern, îi anunţă Manole.
- Şi? exclamă Carp.
- Am refuzat, bineînţeles! Am mulţumit M ăriei-Sale pentru  
 încrederea arătată, apoi i-am explicat că sănătatea nu îmi 
 îngăduie să-mi asum o asemenea răspundere.
- Ce-a spus Prinţul? întrebă Catargi.
- M-a înţeles și a acceptat refuzul meu. M-a întrebat dac ă 
pot să-i recomand un om politic în stare a împlini cu succes  
această misiune. L-am propus, aşa cum am hotărît noi toţi, de 
comun acord, pe singurul conservator care la ora actuală poate 
 întreţine un dialog cu liberalii, Manolache Kostaki Epureanu, 
vicepreşedintele Camerei, care m-a însoţit la palat.
- L-a acceptat? se interesă Catargi.
- Da, răspunse Manole, consultîndu-și ceasul. În clipa asta,
Epureanu discută cu Prinţul lista miniştrilor, pe care dealtfel  
o avea pregătită.
- Ajută-ne, Doamne! rosti Catargi ca pentru sine.
În aceeaşi clipă, uşa salonului se deschise, lăsînd loc 
majordomului care anunţă:
- Domnul Kostachi Epureanu!
- Cine? exclamă Manole uluit.
 Toţi se întoarseră stupefiaţi spre uşă. Manolache Kostaki  
Epureanu intră grăbit şi abătut. Se opri în fa ţa foştilor săi colegi  
din guvern.
- Prinţul a refuzat în bloc lista propus ă de mine.
- De ce? se miră Catargi.
- Sub motiv că ar cuprinde numele unor persoane care în  
trecutul nu prea îndepărtat nu s-ar fi sfiit s ă-l atace direct în chipul
cel mai violent.
- Micuţului Karl îi e frică să nu fie detronat, zeflemisi Petre  
Carp.
- Deci se va adresa liberalilor, conchise Scarlat.

469
 

- Nu. Pînă mîine trebuie să-i prezint o nou ă listă. Doreşte un  

guvern de coaliţie. În caz că nu voi reuşi să constitui un nou
cabinet, va respinge demisia guvernului prezidat de domnul
general Florescu şi îl va autoriza să dizolve Parlamentul.
- Exclus! tună Manole Vulturescu. O astfel de măsur ă,  
astăzi, ar da naştere la complicaţii politice incalculabile. Unica 
soluţie este un guvern de coaliţie.
Carp rîse strîmb:
- Am trăit s-o văd și pe-asta.
- Ce vrei să spui? îl interpelă Scarlat.
- Domnul Epureanu, singurul membru al partidului nostru care, atunci
cînd eram la putere, a trecut cu surle şi trompete în opoziţia 
extraparlamentară, devenind unul dintre liderii faimoasei  
coaliţii de la Mazar Paşa, şi care a subminat astfel interesele  
conservatorilor, singura oaie conservatoare rătăcită, zic, a ajuns 
să reprezinte interesele partidului nostru în guvern!
Epureanu se îmbăţosă ofensat:
- Domnule Carp, nu-ţi permit! Alteţa-Sa Prinţul m-a 
 însărcinat cu această misiune, considerîndu-mă în măsură s-o 
duc la bun sfârşit.
- De unde se vede că şi suveranii sunt supuşi greşelilor! grăi  
persiflant Petre Carp. Epureanu se înroşi:
- Te roade invidia!
- Invidia?! îl ironiză Carp. Poţi invidia o floare de cactus pentru 
existenţa-i efemeră de două zile?
Iritat, Epureanu vru să riposteze, dar Manole Vulturescu  
interveni împăciuitor:
- Vă rog, domnilor, fiţi rezonabili! E tîrziu şi trebuie s ă-i  
convocăm pe liberali. Certurile noastre intestine să nu primeze  
 în faţa intereselor ţării. Or ţara, la ora actuală, are nevoie de un 
guvern. Nu uitaţi că în Balcani situaţia devine tot mai critică. De  
aceea în ţară avem nevoie de linişte. Domnule Epureanu,
convoacă-i, te rog, pe liberali!
- Atunci să mergem la Preşedinţie! propuse Epureanu.
Se făcuse ora 11 din noapte cînd Epureanu și Manole Vulturescu
sosiră la Preşedinţie, unde urmau să-i întîlnească pe  
reprezentanţii partidului liberal.
- Ai convocat pe domnii Brătianu şi Vernescu, aşa cum ţi-
am trimis vorbă? întrebă Epureanu pe şeful de cabinet.
- Desigur, Excelenţă. Trebuie să apară dintr-un moment într-
altul.
În aşteptarea celor doi lideri ai „roşilor", primul ministru
desemnat începu să se plimbe dintr -un capăt în celălalt al 

470
 

salonului de recepţie.
- Brătianu și Vernescu au să ne dea mult de furcă, Manole.
- Să fii calm, Kostaki! De calmul tău depinde totul.
Aşteptarea celor doi b ărbaţi politici se prelungi. Fumau 
ţigară după ţigară, spre a-şi omorî timpul. Abia după miezul  
nopţii, şeful de cabinet se înfăţiş ă emoţionat de importanţa  
 întrevederii care se pregătea. Şi el era conservator. Ar avea 
toate șansele să-şi păstreze postul, dacă Epureanu ar reuşi să 
constituie noul guvern.
- Excelenţă, au sosit domnii Ion Brătianu şi Gheorghe 
Vernescu.
Epureanu se opri în mijlocul salonului.
- Pofteşte-i înăuntru! Se întoarse spre Manole Vulturescu,  
care stătea într-un fotoliu: Acum e acum, dragă Manole!
- Nu uita, Kostaki! Fără concesii majore!
Brătianu şi Vernescu intrară.
- Bună seara, domnilor! spuse şeful partidului liberal. Salută 
și Vernescu cu o înclinare seacă a capului. După  ce îşi strânseră 
mîinile, Epureanu se adresă cu factice jovialitate noilor veniţi:
- Mă bucur că ne revedem, stimaţi colegi. Luaţi loc!...
Ştiţi, cred de ce v-am convocat la o oră atît de nepotrivită?
- Ştim, domnule Epureanu! replică Brătianu, aşezîndu-se 
picior peste picior. V-am şi pregătit o listă cu personalităţi po-
trivite să compună un guvern viabil în condiţiile politice de azi.
- Sper  că ne-aţi lăsat și nouă două-trei portofolii! glumi  
Manole Vulturescu.
Brătianu răspunse cu seriozitate:
- Veţi afla imediat, domnule Vulturescu. În calitatea mea de
şef al partidului liberal, vă propunem următoarele persoane  
pentru noul guvern care urmează a se constitui sub onorabila
dumneavoastră preşedinţie, domnule Epureanu...
Interpelatul, surprins de formularea introducerii lui Brătianu, îl  
 întrerupse:
- Nu am înţeles eu bine sau dumneavoastră aţi venit  
să-mi impuneţi o listă și nu să discutăm în principiu asupra  
compunerii acesteia?!
Brătianu îşi trecu mîna prin păru-i alb:
- Domnule preşedinte, sincer s ă fiu, v ă sunt recunoscător  
fiindcă, mulţumită înţelegerii dumneavoastr ă pătrunz ătoare,  
nu trebuie s ă-mi pierd timpul cu explica ţii fastidioase .
Întradevăr, partidul liberal, prin mandatarii s ăi aici de fa ţă, v ă 
propune următoarea componenţă a viitorului cabinet! Scoase
din servietă o mapă şi o deschise. Apucă o coală de hîrtie pe

471
 

care erau însemnate cu cerneală cîteva nume și începu să le

citească: La Externe - Mihail Kogălniceanu, la Finanţe 
subsemnatul, la Justiţie - Mihail Pherikide, la Instrucţie -
Gheorghe Chiţu; Lucrările publice vi le-am rezervat dumnea -
voastră, domnule preşedinte, pentru că vă cunoaştem intere sul
pentru acest departament; la Război - colonelul Dabija, iar la Interne -
domnul Gheorghe Vernescu, aici de faţă.
După ce îl ascultase fără să clipească, Vulturescu i se  
adresă cu forţat calm:
- La început am crezut că glumiţi, domnule Brătianu...
- Şi eu am crezut că m-am exprimat destul de explicit și de
concis . . .
- Totuşi nu credeţi că exageraţi?
- Exagerare? La ce vă referiţi, domnule Vulturescu?...
- Aţi acaparat, practic, toate portofoliile. În acest cabinet nu
există, proporţional vorbesc, nici un echilibru între conservatori
şi liberali.
Vernescu interveni cu răceală:
- Din contră, noi considerăm că tocmai acum există un 
echilibru.
- Domnilor, mi-e teamă că aşa nu vom progresa deloc, 
spuse Epureanu. Dacă vă situaţi pe poziţii ireductibile, voi  
 înştiinţa pe Alteţa-Sa Prinţul Carol c ă, în ciuda eforturilor mele,  
misiunea mea a eşuat.
Brătianu zîmbi:
- Domnule preşedinte, înţeleg foarte bine încercarea dum -
neavoastră de a ne intimida. Vă asigur însă că nu veţi reuşi!  
Ştim la fel de bine ca şi dumneavoastră că, în cazul respingerii
propunerilor noastre, Alteţa-Sa va semna decretul de 
dizolvare a Parlamentului. Pentru dumneavoastră, fixarea unor  
alegeri noi ar echivala cu un dezastru...
Epureanu vru să răspundă, apoi se uită la Vulturescu,  
cerându-i parcă sprijinul. Acesta încercă să fie împăciuitor :
- Domnule Brătianu, de ce nu vreţi să fiţi rezonabil?
- Adică?
- Ne lăsaţi şi nouă încă două portofolii şi cădem la învoială. 
- Care anume? se interesă Vernescu.
- În calitatea mea de vicepreşedinte al partidului conservator,
vă recomand doi bărbaţi politici cu vechi state de serviciu!
- Puneţi punctul pe „i", domnule Vulturescu!
- Maiorescu la Instrucţie şi Scarlat Vulturescu la Interne.  
Vernescu sări ca ars:
- Exclus! Internele nu pot intra în discu ţie! Nici celelalte

472
 

portofolii!
Brătianu făcu semn colegului său să tacă:
- Domnule Vulturescu, sunt de-a dreptul uimit! Ne propune ţi  
doi oameni politici care au fost siliţi să părăsească prin demisie 
guvernul Catargi, în urma voturilor de blam primite în Senat.
Regret, dar nu putem primi propunerea dumneavoastr ă.
- Va trebui totuşi să faceţi un rabat, domnule Brătianu!  
interveni Epureanu.
- Rabat!? Ce rabat? exclamă Vernescu bătăios.
- Alteţa-Sa Prinţul si-a exprimat dorinţa ca portofoliul 
Războiului să fie încredinţat colonelului Gheorghe Slăniceanu.
Descumpănit, Vernescu întoarse capul spre şeful s ău:
- Colonelul Slăniceanu?! Bine, dar colonelul Slă... Brătianu îl  
 întrerupse:
- Ştim că la manevrele militare din ultimii ani, domnul  
colonel Slăniceanu a fost şeful de Stat-Major al Alteţei-Sale 
Prinţul. Alteţa-Sa a apreciat destoinicia şi inteligen ţa acestui  
brav ostaş al armatei noastre. Găsesc sugestia suveranului 
nostru binevenită. O acceptăm!
- Cum? bolborosi Vernescu, surprins de hotărirea şefului său. 
Brătianu îi aruncă o privire aspră, stâvilindu-i deplica, apoi 
se întoarse către Vulturescu şi Epureanu:
- Vedeţi, domnilor, nu suntem atît de intransigen ţi pe  
cît se zvoneşte? Se ridică în picioare: Aşteptăm să v ă întoarceti 
cu veşti de la palat, domnule preşedinte. Bună seara, domnilor!
Sau mai bine zis, bună dimineaţa!
Salută şi ieşi, urmat de Vernescu.
Epureanu se uită dezolat la prietenul s ău:
- Ce zici de asta, Manole?
Vulturescu ridică palmele în sus, în semn de neputinţă:
- Brătianu joacă tare. Are în mînă patru aşi şi ne învîrtește
aşa cum îi place. Da, da! în momentul de faţă este stăpîn pe
situaţie. Crede-mă, ar putea s ă te scoată şi pe tine în factor  
comun. Te acceptă, fiindcă îi convine un guvern de tranziţie, 
 înainte de a deveni el însuşi prim-ministru. Ca să-ţi păs trezi
locul, va trebui să te ţii zdravăn în şa..
A doua zi, aproape de ora prînzului, vînzătorii de ziare in -
vadară Bucureştii, purtînd sub braţ vrafuri de foi abia ieşite de  
sub teasc:
- Ediţie specială! Izbînda coaliţiei de la Mazar Paşa! Domnul
Manolache Kostaki Epureanu a format noul cabinet: Astăzi 
miniştrii depun jurămîntul în Parlament! Edi ţie specială!. ..
Bucureștenii, dornici de veşti senza ţionale, smulgeau ga-

473
 

zetele şi le citeau cu aviditate. S-ar fi zis că zeii ţineau să le facă  

 pe plac, servindu-le și alte noutăţi, tot atît de tari. Scurt timp după 
constituirea cabinetului Epureanu, o ştire din domeniul vieţii  
internaţionale avea să ridice şi mai aprig temperatura politică:
- Cumpăraţi „Românul"! Ediţie specială. Consulul francez și
cel german din Salonic, ucişi de  turcii fanatizaţi! Consternare în
marile capitale europene! Ediţie specială!
*
**
Gînditor, Sadri Hakim, beiul din Batak, trase din narghilea. Lampa cu petrol
de pe masa joasă încrustată cu sidef, din mijlocul odăii îi proiecta 
umbra mărită pe peretele văruit auster cu alb. Pe cît de  
dezgolite de podoabe erau zidurile pe atît de bogate arătau 
podelele acoperite cu covoare orientale, adînci şi moi ca puful,
precum și tavanul sprijinit de grinzi aparente, înfrumuse ţate de  
motive florale delicate, împletite cu inscripţii din Koran.
Sadri Hakim, latifundiarul, cel mai de seamă personaj din  
Batak, îşi slujea cu pricepere reputa ţia. Barba-i sură, lungă și
frumos îngrijită, turbanul de mătase pe care-l purta împotriva
opreliştilor oficiale, kaftanul tradiţional, amplu, de stof ă fin ă,  
şalvarii largi, negri îi dădeau o înfăţişare opulentă, gravă, ase -
mănătoare cu a vizirilor de odinioară.
- Kostov, prietene, credinţa ta faţă de Sultan și de Imperiu
va fi răsplătită însutit după ce Inălţimea-Sa va zdrobi pe ghiaurii  
spurcaţi care au cutezat să ridice armele împotriva Semilunei și a
ordinii otomane.
Aleksii Kostov, bulgarul urît de toată suflarea creştin ă din 
Batak fiindcă îşi trădase neamul unindu-se cu opresorii turci, îl  
asculta cu religiozitate, aşa cum se cuvenea cînd beiul ca-
tadicsea să deschidă gura spre a rosti vorbe cu tîlc. În sinea sa,
Kostov nu era tocmai convins de superioritatea divină a acestui 
turc tradiţionalist, respectat și temut nu numai de autorităţile 
otomane, ci și de basibuzucii şi cerkezii stabiliţi în Batak. Kostov 
ştia că străbunii lui Sadri Hakim fuseseră bul gari neaoşi, dar că 
 îndată după intrarea Bulgariei sub umbra flamurilor Islamului, 
 îşi lepădaseră religia creştină şi se turciser ă. Din renegaţii de 
atunci izvorîseră generaţii de turci mai habotnici decît turcii  
autentici, coborîţi din inima Asiei.
Strămoşii osmanlîi ai lui Sadri Hakim fuseseră viziri, militari,
oameni de legi. Secole de-a rîndul, belşugul se rev ăr sase asupra
lor, potopindu-i cu tot felul de daruri. Sadri Hakim nu era
singurul renegat ajuns aproape de vîrful piramidei politice şi
sociale durate de turci în Balcani. Se găseau si alţi bulgari care 

474
 

trecuseră de partea otomanilor, fiind setoși de bogăţii, de 

putere, de influenţă. Toţi se turciser ă, căci aşa ce rea obiceiul.
De atunci, moravurile se mai schimbaseră. Lui Aleksii Kostov nu  
i se mai ceruse să-și lepede credinţa ortodoxă şi să adopte 
religia asupritorilor ţării sale. Era de ajuns c ă îşi tr ădase 
compatrioţii spre a-i sluji pe stăpîni. Contribuind hotărîtor la 
suprimarea lui Levski, naţionalistul venerat de întregul neam 
bulgăresc, îşî dovedise credinţa şi supunerea faţă de turci.  
Arghira, nevastă-sa îi vorbea cîteodată seara, după cină, cînd îi  
pregătea cafeaua. Deşi treburile gospodăreşti o istoveau,  
 îngreunîndu-i pleoapele şi îndemnînd-o la somn, se înviora cînd
 îşi amintea cît de bogaţi ajunseseră și devenea brusc volubilă:
- Strănepoţii și stră-strănepoţii noştri vor fi atît de  
bogaţi, de temuţi ca şi Sadri Hakim. Noi am pus temeliile înfloririi lor 
de mîine.
- Dar cu ce preţ? oftă Kostov, obsedat de imaginea lui 
Levski pendulînd în ştreang.
- Să nu te mai aud spunînd prostii! îl repezea Arghira  
enervată. Dacă Levski şi-ar fi văzut de treabă, nu si-ar fi 
 încheiat zilele atîrnînd în la ţ. Mai devreme sau mai tîrziu tot l-ar
fi prins turcii. Aşa îi era scris. Tu n-ai făcut decît să grăbeşti un  
sfîrşit de neînlăturat. Dacă Levski ar fi fost arestat cu un an mai 
tîrziu, fără ca tu să fî avut vreun amestec în treaba asta, nu te-
ai mai fi îmbogăţit. Ar fi fost mai bine aşa? Eu mă săturasem de 
mizerie. Trăgeam la jug ca o vită, fără să se aleagă nimic din  
munca mea. Acum suntem şi noi oameni cu stare. Mîine,
poimîine ai să te vezi primar. Zestrea pentru fete e pus ă 
deoparte ...
- Numai că lipsesc ginerii! îi completa Kostov fraza cu un 
final corespunzător pesimismului său. Şi Akulina, si Natalia, şi  
Erina au rămas fete bătrîne:
- Bani să aibă ele, Aleksii, că bărbaţi s-or găsi . ..
- S-or găsi pentru altele, Arghira! Nici sărăntocii care 
vînează un blid de linte, nici văduvii cu droaie de copii, nici . . .  
boșorogii nu le cer de nevastă ...
- Şi dacă o să le dăm după nişte turci, ce-o să fie? se 
sumeţea Arghira.
- Doamne fereşte! îşi scuipă în sîn Kostov. Ce gînduri îţi  
mai vin şi ţie femeie?
- Nu sunt turcii prietenii noştri, Aleksii? Nu de la ei ni se trage
belşugul de azi? Ce ţi-au dat bulgarii tăi? Te-a ajutat vreunul cînd
n-aveai ce mînca? Te plîngi că azi te urăsc! Cum să nu te 
urască? Îi macină invidia! Îi sugrumă ciuda că tu ai ajuns 

475
 

cineva, iar ei au rămas nişte coate-goale!

- Şi fiul nostru ne invidiază bunăstarea? Arghira îşi privi  
bănuitoare soţul.
- Ce vrei să spui cu asta?
- Nici cu el nu mă mai înţeleg. Se uită la mine de parc ă aş fi  
un căcat uitat în drum!
Arghira făcu un gest de nepăsare:
- Aşa sunt tinerii! Odată cu trecerea anilor, Nikola are să se  
cuminţească!
- Ce să se cuminţească, femeie! S-a înhăitat cu duşmanii  
noştri!
- Ce înhăitat? Ce duşmani? Umblă singur! Nici la dănţuială 
duminică nu se mai duce!
Pe Kostov îl durea înstrăinarea fiului său. Îi imputa oare și
acesta, în tăcere, moartea lui Levski? Nu îndrăznise niciodată să 
provoace o explicaţie cu Nikola, tocmai fiindcă se temea să nu 
se angajeze pe un drum f ără întoarcere. Pînă și  în atitudinea
fiicelor sale desluşise Kostov o amărăciune, un reproş 
nemărturişit, care tot lui părea să-i fie adresat.
Gîndurile astea și multe altele îl munceau pe Aleksii, chiar şi
acum, cînd îl asculta, f ără să-l audă, pe Sadri Hakim, care-i 
vorbea domol, fiind încredinţat că spusele lui erau urmărite cu  
atenșie. Nici nu i-ar f i trecut prin minte că el, Sadri se adresa unui  
surd. Se deprinsese ca vorbele lui să fie sorbite.
- Se aude, prietene că unii oameni din satul nostru cîrtes c
 împotriva Luminatei noastrei stăpîniri. Nu ţi-au ajuns şi ţie la  
ureche vorbele lor înveninate?
Kostov tresări. Încercă un simţămînt de vinovăţie fiindcă nu  
dăduse atenţia cuvenită puternicului Sadri Hakim.
- Mă ierţi, Luminate, dar n-am înţeles prea bine .. .
Sadri încreţi sprîncenele:
- Unde ţi-s gîndurile, Kostov? Spuneam că în satul nos tru
sunt cîţiva p ăcătoşi, bulgari de-ai tăi, care cîrtesc, uneltesc
 împotriva stăpînirii. Dacă auzi ceva, să-mi dai de ştire! În lipsa
mea, să te duci la fiul meu, Mustafa! E un tînăr înţelept,  
 îmi face cinste. A învăţat carte multă la Constantinopole. Acolo
am să-l trimit şi pe fiul tău, dacă se va arăta vrednic de  
protecţia noastră.
- Nu ştiu cum să-ţi mulţumesc, Luminate!
- Îmi mulţumeşti p ăşind mai departe pe drumul drept și
frumos pe care l-ai ales, denunţîndu-l pe Levski ticălosul. Ah, să nu 
uit Kostov prietene! La propunerea mea, ai fost numit delegat
 în Sfatul comunal. Ai să aperi interesele ghiaurilor, bineînţeles,  

476
 

ţinînd seama de îndrumările autorităţilor, care după cum ştii și

tu, nu doresc decît fericirea si bun ăstarea comunităţii.
Sadri Hakim se ridică de pe divan.
- Mă bucur că am putut sta de vorbă mai pe îndelete. Să 
ştii, Aleksii Kostov, în casa aceasta ai să găseşti întotdeauna un
prieten care te va sprijini la nevoie, care va căuta să-ţi facă  
viaţa cît mai frumoasă.
Kostov se ploconi mulţumindu-i cu recunoştinţă. Gazda îi 
făcu cinstea de a -l conduce pînă în pridvorul cu stîlpi de c ă-
rămidă înfăşuraţi cu iederă. Felinarul din mijlocul cur ţii mari,  
aşternute cu piatră, lumina o fîntînă delicată ca o biju terie,
zidurile văruite ale grajdurilor şi gardul înalt de c ăr ămidă. 
Sadri se uită spre cerul negru-păcur ă:
- La noapte are să plouă! zise.
Pe Kostov îl străbătu un fior. Stînd de vorbă cu Sadri Ha-kim,  
nu băgase de seamă trecerea timpului. Se lăsase întune ricul şi
acum trebuia să se înapoieze la locuinţa sa înfruntînd tenebrele  
duşmănoase. Venise cu brişca. Îşi va mîna caii cît va putea de
iute... Dar strigoii sunt mai iu ţi decît tele garii. Şi glonţul este 
mai iute. Dacă se va trage asupra lui de undeva, din întuneric?
Kostov îşi duse mîna la gulerul devenit brusc prea str âmt.
Sadri Hakim îi intui frica. Dispreţul aşternut fugitiv pe chipul  
său scăpă bulgarului, care rosti sugrumat:
- Îţi urez bun rămas, Luminate!
- Stai! zise gazda. Are s ă te însoţească un om de-al meu.  
Agîh! strigă unui servitor. Ia-ţi arma şi un felinar! Ai să-l 
 însoţeşti pe prietenul meu pînă la el acasă!
Cînd brişcă lui Kostov se puse în mişcare, se porniră pri mele
picături de ploaie. Repezite de vîntul stîrnit f ăr ă veste, îi  
biciuiau obrazul, reci aproape îngheţate.
- Stinge felinarul, Agîh! porunci Kostov după ce ie șir ă la 
drum liber.
Nu voia să fie o ţintă luminată, uşor de ochit. Dădu bice  
cailor, care se avîntară în noapte.
Cînd Kostov ajunse la locuinţa sa, fără ca temerile lui să se fi  
 împlinit, vijelia răbufni furioasă, smucind ramurile co pacilor și
spulberînd florile de liliac. Cînd se văzu în casă, la adăpost, oftă 
uşurat.
- Eh, cum te-a primit Sadri? îl întâmpină Arghira,  
nerăbdătoare.
- Foarte frumos, răspunse. Mi-a zis de mai multe ori  
„Kostov, prietene".
- Vezi? Ţi-am spus eu! Turcii ştiu să se poarte cu cei  

477
 

care-i iubesc. Nu sînt cîinoși ca bulgarii tăi! Scuipă cu scîrbă:  

 Trăsni-i-ar Dumnezeu de păcătoşi!
Vijelia se abătuse și asupra luncii Dunării, făcînd să vuiască 
lugubr u mulţimea copacilor. Rafalele de vînt și de ploaie se
 învîrtejeau năprasnic, șuierînd, ţipînd, scrîşnind, de parcă ar fi  
răscolit nebunia tuturor ielelor. Pe Dun ăre se stîrniser ă valuri ca  
pe mare.
Cu mîinile înfipte în buzunarele cojocului, cu şapca trasă adînc pe 
ochi, Adorjan Trancev stătea cu cizmele afundate pînă la 
carîmbi în pămîntul mîlos și se uita de pe mal spre bezna
pogorîtă asupra Dunării. În preajma lui se aflau trei bărci trase pe 
uscat. Lungi, negre, pîntecoase, semănau cu nişte balene 
eşuate pe o plajă. O mînă de oameni stăteau înghesuiţi unul 
 într-altul, spre a se mai adăposti de mînia vijeliei. Cîte unul
dintre ei îşi agita din cînd în cînd bra ţele întinse la orizontal ă,  
lovindu-le ritmic de corp spre a se încălzi. Șir oaie de apă li se 
scurgeau pe obraji, picurau din mustăţi și din b ărbile ude și
 încurcate ca nişte alge.
- Pe vremea asta cumplită, aș pune rămăşag că şi strigoii
stau ascunşi prin bîrloguri! bolborosi Gheorghiev, pescarul.
- Pentru noi, bezna și furtuna sunt prietene! zise Adorjan
 Trancev. Mă amărăște un singur lucru: nu pot aprinde o ţigar ă.
O umbră încovoiată se desprinse de grupul de lîngă bărci și
se apropie de el.
- Adorjan, iar mă înjunghie șira spinării! Parcă mi s-ar înfige 
nişte cuţite înroşite în foc! M-a betegit nenorocita aia de femeie  
a lui Kostov. Numai de mi-ar cădea în mînă!
- Are s ă-i vină rîndul şi ei, şi b ărbatului ei, zise Trancev.  
Acum avem ceva mai bun de făcut.
- Azi-noapte l-am visat pe Sloveikov. Îmi cerea să-l răzbun.
- O să-l răzbunăm amîndoi, Andrei. Andrei Trancev scăpă un  
geamăt:
- Nu mai pot, măi băiatule!
- Asază-te într-o barcă, Andrei. Poate dacă n-ai să mai stai 
 în picioare . .
- Mă doare oricum aş sta! Într-o vreme îmi mai trecuseră j 
unghiurile .. .
- Răbdare, Andrei! După ce terminăm treaba din noaptea  
asta, ai să te poţi odihni.
Ţankov se strădui să străpungă cu privirile bezna dinspre  
barcă.
- Nu se aude un scîrţîit de roate?
- Nu. Şuieră vîntul.

478
 

Cei doi tineri rămaseră să asculte glasul vijeliei.

- De ce or fi întîrziind? întreb ă Andrei.
- Pe vremea asta, nu e de mirare. De venit însă au să vină.  
Dogarev şi Stankov nu ne-au lăsat niciodată să-i aşteptăm 
degeaba.
Ploaia se revărsa acum cascadă.
- Îi aud! exclamă deodată Trancev.
- Îi aud şi eu! se bucură Ţankov.
Printre cortinele de întuneric se ivi o c ăru ţă tras ă din  
răs puteri de doi cai firavi. Trei oameni împingeau la roți, spre a nu o
lăsa să se afunde în mîl.
- A dat Dumnezeu! îşi făcu Ţankov semnul crucii, mulţumind 
providenţei fiindcă prima fază a operaţiei se încheia cu bine.
Oamenii de lîngă bărci săriră să dea o mînă de ajutor noilor  
veniţi. Apăru şi a doua căruţă. A treia și ultima se materializă la 
rîndul ei din bezna adîncă. Unul dintre însoțitorii transportului se apropie
de Adorjan Trancev.
- V-am adus o sută de puşti „Peabody" şi douăzeci de lăzi 
cu cartuşe.
Bucuros, Trancev îl îmbăţisă, sărutîndu-l pe amîndoi obrajii.
- Jivko, Dumnezeu să te ajute! Armele astea sunt aştep tate
cu sufletul la gură . . . Dogarev n-a venit?
- Însoţeşte ultima căruţă. Iată-l! Dogarev şi Trancev îşi
strînseră mîinile.
- Să mutăm armele în bărci! Repede! îi îndemnă Andrei  
Ţankov. Să nu ne apuce zorile!
Primul căruţaş îşi mînă caii lîngă una din bărci. Jivko Stancev  
 îl luă de braţ pe Trancev și-l duse la căruţă unde îi vorbi în 
româneşte:
- Uite, să cunoşti pe nea Vanghele Pricop, care de acum 
 înainte se va ocupa de transportul armelor cu căruţele de la 
gară și pînă aici. Suntem rude. M-am însurat cu o nepoată a lui. 
Se întoarse spre căruţaş: Nea Vanghele,  ăsta e prietenul şi 
tovorăsul meu de luptă,  Adorjan Trancev, de care ţi-am vorbit.
Ori de cîte ori va veni la dumneata, la Vultureşti, să -l primeşti
ca pe mine însumi. Numai cu el şi cu mine poţi vorbi deschis. 
Dacă altcineva te întreabă de transporturile de arme sau  
 încearcă să te descoasă, nu ştii nimic. Ai înţeles, nea 
Vanghele?
- Am înţeles, nepoate.
Între timp începuse transbordarea armelor din căruţe în 
bărci, sub supravegherea lui Dogarev și a lui Andrei Ţankov. 
Operaţia nu dură mult. Garaseră ultimele l ăzi cu muni ţie, cînd  

479
 

Andrei fu cuprins de dureri atît de cumplite, încît înţe peni lîngă 

o barcă. Ca să nu urle, îşi muşcă buzele pînă la sînge. Adorjan îl  
observă:
- Ce e cu tine, Andrei? Ţi-e rău?
- Foarte rău, Adorjan. Cred că va trebui să mă lăsa  
aici.
- Aici, în ploaie? Vorbeşti prostii?
- Dacă merg cu voi, mai mult vă încurc.
 Trancev avu o idee. Aleargă la Vanghele Pricop, îi spuse 
cîteva cuvinte, iar cînd acesta încuviinţă cu o înclinare a ca-
pului, se întoarse la Andrei.
- Uite ce e, băiatule! Nea Vanghele are să te ducă la el  
acasă. De îndată ce-o să  ne fie cu putinţă, venim să te luăm.  
Bătrînul o să aibă grijă de tine ca de copilul său. Rămîi deci cu  
bine. Noi plecăm.
Deodată, si bulgarii si căruţaşii români încremeniră. O pa-
trulă alcătuită din trei gr ăniceri ieşise ca din p ămînt şi se  
apropia de bărci. Şeful patrulei, un sergent cu mustăcioară 
ascuţită la vîrfuri, se uită întrebător la Pricop.
- Ce faci, nea Vanghele, pe vremea asta în luncă?
- Pescuiam, dom'le sergent, răspunse ţăranul fără să se 
tulbure.
Gradatul cercetă căruţele și le văzu goale.
- Pesemne că peștele este încă în bărci, zise. Am drep tate?
se adresă zîmbind ciudat lui Jivko Stancev, pe care-l mai văzuse 
prin Vultureşti.
Se apropie de prima barcă și ridică prelata care acoperea 
armele.
- Nu miroase a pește, zise.
Întinse mîna şi pipăi cîteva paturi de puşcă. Bulgarii  
transpiraseră de emoţie de parcă s-ar fi aflat în plină caniculă.
- Ai dreptate! E pește! rosti sergentul după o pauză care  
durase o veşnicie, Îl duceţi î n Bulgaria?
Încurajat de bunăvoinţa grănicerului, Stancev îşi zise că nu  
avea nici un rost să mintă. Cunoştea sentimentele de prietenie
ale românilor faţă de bulgari. Sergentul acesta nu părea să fie 
altfel.
- Îl ducem, domnule sergent, să-l băgăm pe gît turcilor!
- De li s-ar opri în beregetă, să-i înăbuşe pe toţi! zise  
grănicerul. Apăi, drum bun pe ape! Aveţi numai grijă, că 
Dunărea e tare nărăvaşe în noaptea asta. Ar fi păcat să se  
ducă la fund bunătate de pește.
Zîmbi ţăranilor români si bulgari, deopotrivă. Adăugă:

480
 

- Noi umblăm după turcii care vin noaptea să jefuiască.

Dacă vedeţi ceva suspect, să ne daţi de veste. Rămîneţi cu  
 bine!
Plecă, urmat de grănicerii săi, care nu se mai uitar ă în urmă.
 Trancev răsuflă uşurat:
- Împingeţi b ărcile pe apă, fraţilor! Cu Dumnezeu înainte!  
Heei-rup! .. . Heei-rup! . . .
Caporalul de grăniceri Hasan Fikret îşi adinci fesul pe cap, ca
să nu i-l smulgă vijelia şi să-l zboare în Dunăre, apoi se urcă 
bîjbîind pe o grămadă înaltă de pietre, ridicată pe malul apei.  
De acolo se strădui să pătrundă cu privirile tene brele de asupra
apelor.
Înjură printre dinţi. Pe o vreme ca asta, contrabandiştii de 
arme îşi făceau mendrele. Numai dacă ar cădea din întîmplare  
peste ei le-ar mai putea veni de hac. Dacă bineînţeles 
contrabandiştii ar fi mai puţini la număr decît grănicerii. Hasan 
Fikret îşi aminti chipurile cîtorva camarazi din unitatea sa, care
cu o săptămînă în urmă, plecaseră în patrulare pe malul  
Dunării, îndată după lăsatul nopţii. De diminea ţă nu se mai  
 întorseseră la pichet. El, Hassan, îi găsise pe mal străpunşi de
cuţite. Se făcuse atunci o mare anchetă, fuseseră audiaţi  
localnicii luaţi cu japca de prin satele învecinate. Fiindcă 
adevăraţii făptaşi nu putuseră fi prinşi, fuseseră puşi la zid  
cîţiva ostatici şi împuşcaţi. Asta ca măsură de represalii.  
Moartea cîtorva ghiauri, fără nici o legătură cu contrabandiştii,
 îşi zise Hasan Fikret, nu folosea nici soldaţilor ucişi și îngropaţi, nici 
familiilor îndoliate.
Caporalul nu se temea de moarte. Scria în Koran că turcii 
drept-credincioţii căzuţi în luptă pentru sultan şi victoria Isla -
mului se înălţau în Paradis, iar acolo se scăldau în rîuri de miere  
şi se bucureau de mîngîierile celor mai ispititoare hurii. El,
Hasan, nu era tocmai convins că după moarte va face amor cu 
fecioarele celeste, dar fiindcă nu avea dovezi contrarii, accepta 
versiunea vieţii veşnice. Fikret nu se temea de bătrîna cu coasa  
şi din alte motive. Ştia că oamenii pier, aşa cum pier animalele, 
frunzele, picăturile de apă. Dar pentru el sfîrșitul era atît de
 îndepărtat, încît se pierdea într-o ceaţă ce-l ascundea cu
desăvîrșire. Avea și camarazi care muriseră împuşcaţi în timpul 
patrulărilor de noapte. Lui însă nu i se putea întîmpla aşa ceva,  
fiindcă nu se turnase încă glonţul destinat s ă-l ucidă. Tocmai 
 încrederea aceasta oarbă în atotputernicia vieţii îi făcea să se 
avînte fără frică în acţiunile cee mai primejdioase.
Fikret și gr upa de sub comanda sa îşi înscriseseră la activ 

481
 

lichidarea unei bande alcătuite din cinci contrabandişti bulgari,

surprinşi cînd debarcau arme dintr-un barcaz. Căpătase atunci o
decoraţie și i se făgăduise că va fi înaintat sergent. Mai trebuiau  
 îndeplinite cîteva formalităţi,  ca să pună la mînecă însemnele 
noului grad. Fikret ştia că mulţi generali din armata otomană se 
ridicaseră din rîndurile trupei. Războiul care b ătea la uş ă - de la o
vreme numai despre asta se vorbea - îi va da şi lui prilejul să ia cu asalt 
galoanele ofiţereşti.
De cîteva săptămîni încoace, patrulele fuseser ă întărite  
pentru a face faţa ciocnirilor cu contrabandiştii sprijiniţi de 
numeroşi comitagii, care se arătau tot mai îndrăzneţi. În loc de
doi oameni, efectivul normal al unei patrule, avea sub comanda lui șase
oameni, în stare să ţină în loc bande mult mai puternice, pîn ă la 
sosirea unor întăriri alertate de schimbul de împuşcături.
Căţărat pe grămada de pietre, caporalul Hasan Fikret îşi  
 încorda văzul și auzul, dar nu văzu decît bezna şi nu auzi decît  
şuierul vijeliei şi zgomotul valurilor spărgîndu-se de ma l. La
picioarele grămezii, soldaţii lui vorbeau şi rîdeau fără să se 
sinchisească de comitagii. Pe o furtună ca asta, numai nişte 
nebuni s-ar încumeta să treacă Dunărea cu  barca.
Hasan îşi zise c ă soldaţii din patrula lui aveau dreptate.
Numai el se întrecea cu firea. Gîndul îi fugi la Fatima, fata
cizmarului din sat, cu care p ărinţii lui hotărîser ă s ă-l căsăto-
rească. N-o văzuse niciodată pe Fatima fără voal, dar Ghiuzel, 
sora lui, o cunoştea și îi vorbise despre ea ca despre un înger.
Hasan ar fi dorit să aibă mai multe neveste. Koranul îngăduia 
oricărui turc drept-credincios să-şi ia patru soţii şi oricîte  
odalisce, dacă bineînţeles l-ar fi ţinut punga. Oamenii săraci se 
mulţumeau cu o singură nevastă. Dacă el, Hasan, va ajunge
ofiţer, îşi va popula haremul cu încă trei fete , toate frumoase,
care să-l desfete tot atît de bine ca și huriile din Paradis.
Coborî de pe grămada de pietre şi porni de-a lungul ma lului
Dunării. Ploua atît de tare, încît apa îi intrase prin manta și prin veston,
pînă la cămaşă. Acum i se scurgea pe coapse în jos, pînă în 
cizmele pe care le-ar fi umplut, dacă tălpile n-ar fi fost g ăurite.
Un soldat tînăr, Orhan Faik, de curînd venit în unitate, se  
plînse de frig.
- Un grănicer care se respectă nu se plînge niciodat ă!  
 îl mustră cu virtuoasă indignare caporalul.
 Tocmai în clipa aceea crezu că desluşeşte nişte umbre.
- Stai! strigă, punînd mîna pe armă şi încărcînd-o.
O detunătură foarte apropiată îl asurzi. Simţi în piept o  
lovitură seacă, scurtă, ca de pumn. Focurile de armă izbucniră 

482
 

 în rafale şi de o parte si de alta. Caporalul auzi ca prin vis glasul

lui Orhan Faik:
- M-au omorît! M-au . . .
Fikret simţi în gură un gust dulceag de sînge. O slăbiciune 
stranie îl făcu să scape arma din mînă şi să cadă în genunchi.  
Lovitura aceea seacă din piept îl săgeta deodată, asemenea 
unui ecou întîrziat, dar foarte puternic. Sughi ţă și începu să 
verse. Se întrebă într-o străfulgerare: ,,Să fie sînge?"
Cînd căzu cu faţa în jos, pe pămîntul mîlos, îmbibat de apă, i 
se păru că îmbrăţişează un trup moale de femeie.
- Fatima! bolborosi. Fatima!

Ploua de o săptămînă.
Ploua de parcă văzduhul s-ar fi transformat în apă. Ploua 
torenţial, cu mici întreruperi care făceau să pară și mai aprige
revărsările bruşte de stropi mari, grei şi reci, ce loveau în geam  
ca degetele unui schelet.
Aleksii Kostov stătea la fereastră şi se uita la ploaia care 
potopise curtea. Caraula se ivi din grajd, ducînd un felinar
aprins pe care-l puse în vîrful unui paf înfipt în mijlocul cur ţii .
Începuse să se însereze. Kostov voia s ă aibă lumina pe lîngă 
casă.
- Ploaia de primăvară aduce recoltă bună! spuse Arghira. 
Kostov n-o auzi.
- Am avut un vis urît în noaptea trecută, Arghira, spuse  
bărbatul dus pe gînduri.
- Ce-ai visat? exclamă nevastă-sa exasperată. Eu nu visez 
nimic. Dac-ai munci şi n-ai lăsa toată gospodăria pe seama 
mea, ai dormi neîntors şi nălucirile nu ţi-ar mai tulbura somnul.
- L-am visat pe Levski, continuă Kostov, unison, de parcă s-
ar fi aflat în transă.
- Şi ce ţi-a spus Levski? îl întreabă Arghira în zeflemea.
- A coborît din ştreang şi mi-a făcut semn să vin, să-i iau 
locul.
- Şi tu ce-ai făcut? Te-ai dus? îl întrebă ea, ca şi c ând ar fi avut
de-a face cu un alienat mintal.
- Nu ştiu ce-am făcut... în clipa aceea m-am trezit . . .  
Kostov îşi îngropa capul în palme.
- Are să fie rău de mine, Arghira!
- Cînd o să fie rău, bărbate? Cînd o să-ţi numeri bănișorii
luaţi pe recoltă? Cînd o să fii numit prirriar? Cînd o s ă te ba ţi pe  
burtă cu Sadri Hakim? Aşa r ău îmi doresc şi eu, Aleksii.  
Uite ce e! În seara asta ţi-am pregătit chiftele din piept de 

483
 

curcan şi friptură de c ăprioară. Să mănînci pe sătu rate și după 

aia să bei un sfert de clondir de şliboviţă. Pe urmă ai s ă dormi  
ca un pietroi.
Kostov rosti supus:
- Aşa am să fac, nevastă. Poate că ai dreptate.
Arghira aduse mîncârurile pe masă, dar Kostov nu putu 
mînca decît o singură chiftea. Fetele lui, aşezate la cel ălalt 
capăt al mesei, stăteau posomorite, cu nasul în farfurie.
- Şi pe voi v-au bîntuit visele urîte, de sta ţi pleoştite? le 
repezi Arghira. Hai, terminaţi masa si treceţi la gherghef! Înainte
de culcare să-mi faceţi cîte cinci rînduri!
Cea mai mică dintre fete izbucni în plîns:
- Ce e cu tine, Erina, o întrebă cu blîndeţe Kostov. Cine te-a 
supărat?
Erina răspunse printre sughiţuri:
- Astăzi am fost la prăvălie să cumpăr ibrişine. Cînd să 
plătesc, nişte femei s-au uitat urît la mine. Una din ele mi-a zis:  
,,Șterge-te pe mîini, Erina, ai degetele murdare!" M-am uitat la mîini. „Sunt
curate." i-am spus. ,,Uită-te mai bine, Erina, mi-a zis. Mîinile tale
sunt p ătate de sînge, c ăci banii pe care-i ai au fost udaţi de 
sîngele lui Levski!"
- Ticăloasele! bolborosi Kostov. Se leagă de o biată fată  
nevinovată!
- Doar gura e de ele! zise Arghira. Nu le mai luaţi în  
seamă, fetelor! Dacă vă mai spun ceva, rîdeţi-le în nas! Faceţi-
le cu tifla! Băteţi-vă curul!
- Băiatu'? întrebă deodată Kostov. Unde e băiatu'?
- O fi umblînd după fete, i-o retez ă Arghira. Ce te ţii de  
capul lui? E bărbat în toată firea, Nikola. Şi-o fi căutînd ne vastă, 
drăguţul mamei!
Kostov nu răspunse. Fără să se mai atingă de mîncarea din  
farfurie, se ridică de la masă și plecă spre camera lui. Îmbrăcat, 
se aruncă pe pat și închise ochii. Stătu aşa cîtva timp. Deodată 
uşa se deschise si Arghira intră în odaie. De  cînd cu încercarea
nereuşită a bandei lui Trancev de a-i ucide bărbatul, Arghira 
dormea iarăşi în aceeaşi încăpere cu el. Simţindu-se ocrotit, 
acesta apuca să doarmă cîte un ceas-douâ, înainte de a-l încolţi 
coşmarurile.
- Ce stai aşa, ca un mort? îl repezi Arghira, care îşi
dezbumba bluza. Dezbracă-te și culcă-te ca oamenii!
- Lasă-mă! Nu-mi strica odihna! După atîta amar de vreme,
simt și eu cum se apropie somnul... E atît de bine . . . Atît de bine . . .
Mai bîigui ceva, apoi adormi. Arghira ridică din umeri, ,,Ce s-

484
 

ar face bărbaţii ăştia dacă n-am fi noi, femeile!"

Se dezbrăcă şi se aşeză în pat. Nu stinse lampa, fiindcă 
bărbatului ei nu-i plăcea să se trezească noaptea în întuneric.  
Adormi repede, copleşită de oboseală . . .
Salve de focuri de armă trase în mijlocul satului o f ăcură să  
caşte speriată ochii.
- Ce e? Ce s-a întîmplat?
Kostov se si ridicase în capul oaselor. Galben la faţă, se uită 
spre fereastră, tremurînd din tot corpul.
- O fi început războiul! opina Arghira, după ce se mai  
dezmetici.
Detunăturile se înmulţeau.
- Doamne, ajută-mă! se rugă smerit Kostov.
Dinspre capătul uliţei se auzeau mare hărmălaie și detu-
nături, care păreau să se apropie.
- Arghiro! bîigui Kostov, Arghiro! Oamenii ăia vin încoace!
Deodată se auziră bătăi violente- în poartă, urmate de  
zgomotul gardului dărîmat de o mulţime care se năpusti  
spre casă.
- Moarte lui Kostov, trădătorul!
- Moarte slugoiului turcilor!
- La ştreang cu Kostov şi cu stăpînii lui, osmanlîii!
- Moarte . . . Moarte . . . Moarte . . .
Cuprins de o panică dementă, Kostov alergă spre fereastra
care dedea în curtea din dos. O deschise, sări peste per vaz și o
luă la goană spre livada din fundul grădinii. Fugea înspăimîntat 
ca un iepure hăituit de cîini. La început nu avu sese nici o ţintă. 
Se gîndise doar să scape de următoritori. Se strecura printre  
pomi, ferindu-se să se lovească de trunchiurile subţiri. Ajuns la 
capătul livezii, escaladă un gard de piatră și se pomeni în
curtea vecinului s ău, poştaşul Petkov. Se opri cîteva clipe și
trase cu urechea. Oamenii îi pierduser ă urma. În schimb, văzu 
ridicîndu-se dinspre casa lui vălătuci de fum roşiatic. Auzi  
zgomot de geamuri sparte, de uşi sfărîmate. Şi dinspre căpiţe, 
şi dinspre grajduri, şi dinspre cote ţele porcilor prinser ă s ă se 
ridice flăcări. „Au dat foc, bandiţii! La toate au dat foc!" Acum, 
după ce pericolul imediat trecuse, stătea pironit locului. Asculta  
cu un fel de curiozitate maladivă mugetele înspăi -mîntate ale
vitelor, nechezatul cailor, strigătele oamenilor, iar pe deasupra, 
zbieretele şi blestemele Arghirei, ţipetele stridente ale fetelor  
lui. Firesc ar fi fost să alerge în ajutorul lor. Îşi zise că mare lucru 
tot n-ar putea face. Pe Arghira şi pe fete au s ă le scarmene fe-
meile, dar pe el, oamenii l-ar rupe în bucăţi. Îşi zise că cel mai 

485
 

cuminte era să alerge la jardarmi. Cum de nu se gîndise mai de 

mult la asta? Pe o uliţă ocolită, puţin umblată, se furişă spre  
clădirea postului de jandarmi. Dar nu apucă să ajungă pînă 
acolo. După o cotitură a uliţei zări clădirea postului cu prinsă de 
flăcări. Şi primăria ardea, şi judecătoria.
Lui Kostov nu-i venea să creadă. Tot ceea ce reprezenta 
puterea otomană cădea pradă focului. Pe turci p ărea să-i fi 
 înghiţit pămîntul. Bulgarii umblau de colo pînă colo, purtînd 
torţe aprinse, zbierînd şi cîntînd.
O ceată de oameni, printre care recunoscu pe învăţătorul  
Ivanov şi pe fierarul Danilov, venea pe uliţă în jos. Kostov se piti 
după un gard de piatră. Înaintea oamenilor mergea ţanţoş 
Anastas Anadolski, prostul satului, ţinînd în vîrful unei suliţe  
capul retezat al primarului turc. Din gîtul sec ţionat se scurgeau  
picături de sînge, care stropeau fruntea și hainele lui Anadolski. Acolo,
 în ascunzişul s ău, Kostov începu să verse icnit. Dup ă ce ultimii  
oameni se scurseră, ieşi de după zid. „La Sadri trebuie s ă 
ajung! îşi zise. Sadri are slugi multe şi un arsenal cu arme de foc." .
Umblînd pe lîngă ziduri, o luă spre marginea de apus a  
satului, unde se înălţa conacul lui Sadri Hakim. Dintr-acolo nu se
ridicau flăcări. Deodată îl străbătu un fior. Dar daca bulgarii  
 împresuraseră conacul? Cum să ajungă pînă la turci, prietenii 
lui?
Uliţa care ducea spre Sadri Hakim era goală. I se păru 
ciudat. Merse totuşi înainte, protejat de întuneric. Ploaia
aproape că încetase. Vîntul b ătea în schimb z ănatec. Deodată 
se împiedică de o mogîldeaţă aşezată de-a curmezişul drumului.
Îngrozit, se trase înapoi. Curiozitatea îl împinse s ă se apropie de  
forma aceea neagră întinsă în noroi. Era un mort. Desluşi  
obrazul lui Selim, cerkezul, stabilit nu de mult în  comună. 
Capacitatea lui Kostov de a se emoţiona se epuizase. Înregistr ă 
uciderea lui Selim ca pe un fapt divers. Nu mai avea acum decît un
singur gînd: sa ajungă la conacul lui Sadri, de la capătul uliţei.
Porni iarăşi, călcînd precaut prin noroiul lipicios. Apa in trată 
 în bocanci plescăia la fiecare pas. Se uita în dreapta și în stînga,
trăgea cu urechea, apoi parcurgea în fugă o bucată de drum,  
umblînd aplecat, spre a se face nevăzut.
Perdeaua de nori se rupse deodată şi conacul lui Sadri apăru 
luminat de lună. Măreţ, întunecat, se ridica asemenea unei  
citadele. Zidul împrej muitor al curţii se desluşea înalt şi puternic. 
Porţile de lemn întărite cu brîuri de fier erau z ăvorite. Ca să 
ajungă pînă la ele, Kostov mai avea de străbătut vreo sută de 
metri printre case, dar și o zonă descoperită. Aştepta ca luna să 

486
 

intre iarăşi în nori. Abia atunci se repezi spre por ţile cele mari.
- Uite-l! auzi un glas care-l umplu de spaimă. E Kostov! Puneţi 
mîna pe el!
Dintre case ţîsniră nişte umbre care îi t ăiar ă calea.
- Sadri efendi, scapă-mă! zbieră Kostov.
Alergă în zigzag, încercînd s ă evite braţele care se î ntindeau
lacome.
- Sadri efendi! Sadri efendi!
Pierduse şi puterea de a mai striga. Sunetele îi ieşeau din
gîtlej într-un gîlgîit inform. Deodată se sim ţi înşf ăcat de umăr. O  
umbră i se aruncă spre picioare, prinzîndu -l cu putere şi
făcîndu-l să-şi piardă echilibrul. Se prăbuşi într-o băltoacă,  
acoperit de trupuri omeneşti. Simţi în gură noroi şi apă. Vru s ă 
se zbată, să scapet dar îl încingeau parcă obezi de fier,  
imobilizîndu-l. Încetă să mai lupte. Înţelese că orice reeistenţă 
era zadarnică.
Fu ridicat pe sus pe braţe multe, puternice. Izbucni în plîns:
- Iertaţi-mă fraţilor! Iertaţi-mă!
Se uită în jur. Nu recunoscu împrejurimile. Unde îl du ceau?
Începea să se facă lumină. O lumină roşiatică. Flăcă rile care
mistuiau primăria risipeau bezna.
În piaţa primăriei se afla un platan fără vîrstă. Bătrînii  
spuneau, repetînd cele auzite de la bătrînii lor, cum c ă pla tanul
ar fi rămas acolo de pe vremea puterii bizantine. Copacul avea
trunchiul gros şi ramurile viguroase.
Sub platan îl duseră oamenii pe Kostov. În vreme ce el le
cerşea mila, cîţiva tineri prinseră o funie de o ramură zdrav ănă 
și înaltă, iar la capătul ei făcură un la ţ.
Kostov nu se mai zbătu cînd nişte mîini negre şi hot ărîte îi  
petrecură laţul pe după gît. I se scursese toată puterea din el,  
aşa cum se scurge apa dintr-un burduf spart. Auzi un glas
cunoscut:
- Ai scăpat o dată de pedeapsă, Aleksii Kostov! Acum ţi s-a 
 înfundat!
Al cui era glasul? Al cui, al cui? Kostov uitase că avea gîtul 
prins în laţ. C ă laţul se va strînge pînă ce-i va înăbuşi suflul  
vieţii. Îl preocupa doar provenienţa glasului, ce suna asemenea 
trompetelor din ziua de apoi.
- Să fii în veci blestemat, Kostov, trădătorule!
Kostov fusese ţinut pînă atunci pe braţe, ca şi cînd ar fi fost 
purtat în triumf. Deodată simţi că este l ăsat să cadă. Avu 
senzaţia că se prăbuşeşte într-o prăpastie fără fund. O durere  
scurtă, fulgerătoare, şi se cufundă în întunericul veşnic .. .

487
 

 Trupul lui Kostov se mai smuci o dată în ştreag, apoi rămase

să penduleze lent, aşa cum pendulase cu trei ani în urmă  
cadavrul lui Levski.
Sadri Hakim se uita pe fereastra îngustă, ca de cetate la  
satul ce-şi desfăşura, dincolo de zidurile îngr ăditoare ale curţii 
lui, casele joase de chirpici acoperite cu olane şi uliţele 
 întortocheate și cenuşii ca nişte viermi de pămînt lungi și groşi.
Din ruinele calcinate ale primăriei, ale postului de jandarmi, ale
clădirii celei mari, stăpînită pînă mai ieri de Alek sii Kostov, se
 înşurubau în sus şuviţe firave de fum.
Bulgarii care înconjuraseră conacul stăteau ascunşi pe după 
case, pe după grajduri, pe după gardurile de piatră, şi de acolo  
trăgeau sporadic. De două ori încercaseră să ia cu asalt 
conacul, dar de fiecare dată fuseseră respinşi, lăsînd în urmă 
morţi şi răniţi.
- Hagik, cîtă muniţie mai avem? întrebă Sadri Hakim pe 
administratorul său, care stătea chincit lîngă fereastr ă, ţinînd în 
mînă o armă „Springfield 70" cu ţeava lungă.
- Cu consumul de pînă acum, putem rezista două sau cel  
mult trei zile, Luminate.
- Cum stăm cu pierderile omeneşti?
- Mici, Luminate. Un mort și trei răniţi. Cei unsprezece oameni  
valizi, care ne-au mai rămas, pot face faţă atacurilor. Ghiaurii
au pierdut în schimb mulţi oameni. Cel puţin cinci sprezece. O
clipă, Luminate!
Ridică arma şi ochi o siluetă care se ivise după grajdul lui  
Feofil Popov. Apăsă pe trăgaci. Silueta se trase repede înapoi.
- L-ai atins? întrebă Sadri.
- Nu ştiu, Luminate. Cred că da.
- Ai făcut socoteala proviziilor?
- Ne-ar ajunge chiar dacă asediul ar ţine o lună.
- La noapte să trimitem un curier la oraş după ajutoare.
- Trimitem, Luminate!
Sadri Hakim bătu din palme. O slujnică bătrînă, cu fa ţa  
acoperită de un voal negru, se ivi în pragul odăii.
- Narghileaua, Nazime!
- Îndată, stăpîne.
Bătrînă aduse narghileaua gata pregătită pentru fumat.  
Sadri se instala comod pe o sofa și duse muştiucul la gură.
- Mi-e grijă de băiat, Hacik!
- De ce, Luminate? Kerim Efendi este la oraş. Acolo, ai
noştri sunt mulţi și puternici. Un regiment de infanterie, altul de
cavalerie, apoi başibuzucii. . .

488
 

Sadri clătină din cap nedumerit:

- Cine ar fi crezut că bulgarii ăştia nenorociţi ne pun la  
cale pieirea!
- Era de aşteptat, Luminate, răspunse administratorul. Pilda 
bosniecilor i-a făcut să-și piardă capul.
Duse arma la ochi şi trase din nou.
- Ei? întrebă curios Sadri.
- De data asta l-am terminat, rosti Hacik cu acelaşi calm. L-am
izbit la mir. Uitaţi-l! Zace cu nasul în noroi.
Ridică iarăşi arma.
- Ce se mai întîmplă? întrebă Sadri.
- Nişte bulgari de-ai lui vor s ă-l tragă la adăpost. Vru să 
apese pe trăgaci.
- Lasă-i să-l ridice! porunci Sadri. Să-şi ia morţii! N-am poftă 
să putrezească în jurul conacului și să ne asfixieze cu putoarea 
lor!
- O femeie a ieşit dintr-o casă şi aleargă spre ticălosul  
 împuşcat de mine. Îşi smulge părul şi se izbeşte cu pumnii în
cap . ..
Sadri rîse mefistofelic:
- Nevolnicii ăştia credeau că-i pot veni de hac lui Sadri 
Hakim. Amarrnic s-au mai înşelat... Hacik, azi-noapte am
auzit un glas care m ă striga și îmi cerea să-l scap. Cine să fi 
fost, Hacik?
- Vreun turc, Luminate, care-şi căuta refugiul la noi.
- Nu era turc. Vorbea bulgăreşte. Să fi fost Kostov? .. . Hm, nu 
a apucat să se bucure multă vreme de binefacerile noilor s ăi  
prieteni.
*
**
Marcelle La Belle mîngîia cu degetele ei lungi și subţiri, împodobite 
cu inele, pieptul păros al lui Hassim Paşa, care ofta de plăcere.  
Generalul turc era gol, cu excepţia fesului roşu purtat peste  
părul creţ, umezit de transpiraţie. La cei cincizeci de ani ai săi,  
Hassim Pasa arăta surprinzător de viguros, de tînăr. Corpul lui, 
altădată atletic, începuse să aibă perniţe de gr ăsime, dar  
muscula-tura îşi păstra supleţea. Barba-i scurtă, mustăţile, 
părul fuseseră ferite de invazia n edorită a firelor albe.
Marcelle La Belle îşi vopsise părul într-un roşu flamboaiant, 
fiindcă la vîrsta ei de patruzeci de ani dacă şi l-ar fi lăsat la 
culoarea lui naturală ar fi fost albă ca o oaie. Numele ei  
adevărat era prozaic: Marie Dupont. Cu mulţi ani în urmă si-l
schimbase în Marcelle La Belle, căci era mai potrivit, mai 

489
 

atracţios pentru o cîntăreaţă de cabaret. Odinioară, afişele  

care-i înfăţişau chipul atrăgeau un public numeros. La Paris  
avusese o epocă de glorie care, din nefericire, nu durase mult. Îşi
plimbase apoi faima în lungi turnee prin diferite capitale
europene, tot mai puţin importante. Treptat ajunsese să se 
mulţumească a-şi desfăşura talentele coreografico-muzicale 
prin cele mai obscure oraşe de provincie din Orient.
În cele din urmă eşuase la Rusciuc, în provincia turcească a 
 Tunei sau, cum i se mai spunea, a Dunării. Formele ei plan-
turoase aveau mare trecere printre osmanlîi. Şansonetele
franţuzeşti, c întate hîrîit, repurtau succes numai prin exotismul
lor. La Rusciuc, Marcelle La Belle devenise o celebritate local ă.
În rîndurile clienţilor ei se înscrisese şi Hassim Paşa,  
guvernatorul general al Tunei. Gusturile lui speciale nu o
incomodau. Era deprinsă cu tot felul de fantezii masculine. Apoi  
generalul turc era generos, şi aceasta suplinea orice dez-
agremente.
Marcelle s-ar fi complăcut în atmosfera localului de noapte
din Rusciuc - ultimul ei refugiu - dacă prinire colegi i ei artişti nu
s-ar fi numărat şi o tînără nemţoaică, Marlene, specialistă în  
,,dansul pîntecului". Cînd Marcelle, cuprinsă de melancolie, îşi  
depăna amintiri din glorioasa-i epocă pariziană, Marlene pufnea 
 în rîs: „Că ai plecat de la Paris şi  te-ai înmormîntat aici, nu este
nimic extraordinar. Dacă ai fi plecat de aici şi ai fi ajuns o  
celebritate la Paris, asta da! Te-aș fi invidiat". Marcelle o privea
cu superioritate: „Dacă mai rămîn un timp aici, o fac din 
consideraţie pentru publicul care mă adoră. Dar în curînd am să 
mă înapoiez la Paris şi am să strălucesc iarăşi printre vedetele 
cabaretului francez". Marlene replica ironic, t ăindu-i elanul:  
„Dacă te întorci la Paris, ai s ă te produci în faţa vagabonzilor  
care şi-au făcut culcuş pe sub podurile Senei. După program ai 
să te culci alături de ei... nu sub ei, căci n-o s ă te mai dorească  
nimeni". Î nfuriată, franţuzoaica o potopea cu înjurături. Marlene
se mărginea să rîdă.
În afara îndoielnicei activităţi artistice, Marcellei i se rezervase o
cameră la etajul cabaretului, unde îşi delecta clien ţii 
simandicosi. Încăperea avea o sofa mare, acoperită cu mătase, 
covoare, draperii, şi multe oglinzi, instalate și pe pereţi, și pe
tavan, spre a permite clienţilor să se vadă din cele mai variate 
unghiuri.
Hassim Paşa era unul dintre admiratorii entuziaşti ai acestui
paradis cu oglinzi. Cînd se afla în compania Marcellei, goală și
ea, plinuţă, trandafirie și purtînd - culmea rafinamentului - cizme negre de

490
 

lac cu tocuri foarte înalte, generalul încerca r ăscolitoare culmi  

de voluptate, intensificate pînă la paroxism de imaginile din 
oglinzile multiple și atît de avantajos dispuse.
 Tocmai cînd Hassim Paşa se simţea mai fericit, o bătaie în 
uşă îl scoase brusc din atmosferă. Ciocănftul în uş ă se repetă.
- Cine e? zbieră generalul turc, ridicîndu-se în capul oaselor.
- Eu, Excelenţă, Refik! se auzi glasul umil, răguşit, al  
slugarnicului patron al cabaretului.
- Ce vrei? strigă Hassim Paşa.
- Aghiotantul Excelenţei-Voastre vă roagă să-l primiţi. 
Chestiuni foarte, foarte urgente!
- Cum să-l primesc? se răsti generalul, uitîndu-se instinctiv
la golaşa lui ţinută. Să mă aştepte jos! Cobor îndată!
Se îmbrăcă  la repezeală, fiindcă îl stimula curiozitatea, dar  
şi o nemărtu-risită teamă. Veştile importante, dar și dizgraţiile 
soseau în acelaşi chip. Şi cum mărimile de la Constantinopole 
erau foarte capricioase, temerile lui aveau o deplină justificare.
După ce îşi îmbrăcă hainele civile, aruncă un pumn de  
monede Marcellei şi ieşi.
Aghiotantul său, căpitanul Aksal Iasar, îl aştepta în vestibul.
Era în uniformă si stătea drept ca o luminare. Chipul său  
reflecta o tulburare care-l alarmă pe general.
- Ce s-a întîmplat, Aksal?
- Îmi permiteţi să raportez, Excelenţă! S-au răsculat bul garii!
În nume-roase localităţi, reprezentanţii autorităţilor noas tre au
fost ucişi sau izgoniţi. Unităţile de jandarmi care în cearcă să 
 înăbuşe revolta sunt copleşite de rebeli!
În cabinetul său de lucru de la palatul guvernămîntului d in
Rusciuc, Hassim Pașa, asistat de principalii s ăi colaboratori, studia
harta Bulgariei, acoperită de steguleţe care indicau zonele cele 
mai fierbinţi ale răscoalei.
Bekir Paşa, comandant al jandarmeriei din guvernământul 
 Tunei, raporta guvernatorului general ultimele progrese realizate de
rebeli:
- La Koprivştiţa, la Panaguriste, la Tîrnovo şi Troian, la Batak 
și la Peruştiţa, răsculaţii sunt stăpîni pe situa ţie. Tru pele
noastre au fost silite să se retragă.
Hassim Pașa se învineţise la faţă ca un ficat bolnav.
- Şi jandarmii noştri ce-au păscut!? izbucni, nemaiputînd să-
și stăpînească mînia. Prefecţii, subprefecţii, primarii, consilierii  
au stat cu mîinile în sîn? Agenţii noştni informa tori au fost surzi
şi orbi? Nimeni nu a simţit nimic? O răscoală de asemenea 
proporţii are nevoie de pregătiri! Ce-au f ăcut ai noştri? Nu şi-au

491
 

dat seama că pe sub nasul lor sunt transportate arme? Din 

rapoartele voastre reiese că bulgarii dispun de numeroase puşti 
și pistoale. Să nu-mi spuneţi că le-au picat din cer!
Hassim Pașa vorbea cu atîta patimă, încît stropii de salivă 
 împroşrau şi harta, și pe cei din apropierea lui. Se întoarse către 
puţinii prefecţi şi subprefec ți care reuşiseră să vină la 
conforinţă.
- Colegii dumneavoastră unde sunt? I-au împiedicat rebelii
să ajungă pînă aici? O turmă de bulgari au pus pe fugă 
autorităţile otomane? I-au spulberat pe jandarmii otomani? Au 
dat peste cap trupele regulate otomane? . . . Ruşine! Ruşine!
Izbi cu pumnul în masă. În guvernămîntul meu nu vreau să se 
repete neghiobiile din Bosnia şi Herţegovina!
Tocmai atunci uşa se deschise şi în încăpere pătrunse Yaver 
Paşa, comandantul celui de-al 2-lea Corp de Armată, urmat de 
un grup de ofiţeri din Statul s ău Major. Se îndrept ă cu mîna  
 întinsă spre guvernatorul general.
- M-am grăbit să răspund la invitaţia dumneavoastră Hassim 
Paşa.
Guvernatorul general îl primi posomorât:
- Am socotit necesar, Yaver Paşa, să ne unim eforturile 
spre a înăbuşi cît mai repede răscoala. Cunoaşteţi, cred,  
situaţia.
Yaver Paşa înclină din cap cu rigiditatea caracteristică ofi-
ţerilor germani.
- O cunosc, Hassim Paşa.
- Marele vizir, Nedim Paşa, mi-a ordonat telegrafic să 
lichidez în cel mai scurt timp r ăscoala. Să iau, în acest scop, 
cele mai energice măsuri. Ei bine, sunt hotărît, Yaver Paşa, s ă 
nu dau înapoi de la nimic, chiar de va trebui să înec insurecţia 
 în sînge.
- Am primit şi eu un ordin asemănător, spuse comandantul 
Corpului de Armată.
- Dumneavoastră ce aveţi de gînd? întrebă Hassim Paşa. 
 Yaver Paşa zîmbi ciudat:
- Voi lua toate măsurile îngăduite de legile şi regulamentele
militare. Paralel cu operaţiunile tactice impuse de situa ţia 
locală, voi încerca să tratez cu căpeteniile rebelilor, spre a  
obţine ...
- Să trataţi cu rebelii?   zbieră guvernatorul general. Bine că 
nu-mi cereţi să pun premiu pe capul şefilor răscoalei!
- Iată o măsură pe care v-o recomand, Hassim Paşa. Vă mai 
cer să instituiţi tribunale extraordinare, care s ă aplice pe depse

492
 

exemplare.
- Negocieri?! Premii?! Tribunale?! Nu mă mir că în Bosnia şi
Herţegovina trupele regulate suferă înfrîngeri peste   înfrîngeri.
Cu astfel de concepţii, duceţi imperiul la rîp ă, Yaver Paşa!
Comandantul Corpului de Armată rămase surprins. Nu era  
obişnuit cu asemenea limbaj.
- Am impresia, Hassim Paşa, că mînia vă întunecă raţiunea ...
Guvernatorul general îl privi crunt:
- Răscoalele nu se înăbuşe cu ajutorul tribunalelor extra -
ordinare, al premiilor puse pe capul şefilor şi al negocierilor.
Ridicaţi o pădure de spînzurători. Trageţi în populaţia civilă a 
satelor şi a oraşelor deasupra cărora flutură azi drapelul bulgar,
atacaţi cu toate forţele grupurile de insurgen ţi înarma ţi? Folosi ţi  
artileria grea! Radeţi de pe faţa pămîntului localităţile 
bulgăreşti în care a încolţit buruiana rebeliunii!
- Cred că nu vă înţeleg, spuse Yaver Paşa. Îmi cereţi s ă 
extermin populaţia civilă? Copiii? Bătrînii? Femeile?
- Da! Asta vă cer! răcni Hassim Paşa gesticulînd ca un 
nebun. Dacă veţi lichida întreaga populaţie civilă din zonele  
răsculate, veţi extermina în acelaşi timp şi pe şefii rebeliunii!  
Automat scăpaţi de toţi militanţii antiotomani!
- Aşa ceva numai Attila, Genghis-Khan sau Timur Lenk ar
face! rosti scandalizat Yaver Paşa. Trăim într-o lume civilizată, 
Hassim Paşa! O lume dirijată de legi umanitare. ..
Guvernatorul general îl fulgeră cu privirile:
- Dacă dumneavoastră, Yaver Paşa, refuzaţi să acţionaţi 
fără menaja-mente împotriva bulgarilor rebeli şi trădători, dacă 
trupele regulate de sub comanda dumneavoastră au ordin să se 
comporte  cum spuneţi dumneavoastră, „civilizat", eu voi aplica 
alte metode. Voi trimite împotriva bandiţilor bulgari, a întregii  
populaţii bulgare, elementele armatei neregulate, care se afl ă 
sub controlul meu. Voi revărsa asupra rebelilor mii, zeci de mii  
de basibuzuci, de cerkezi, de ţigani! Le voi porunci să ucidă 
orice vietate omenească întîlnită în cale . Vă las 
dumneavoastră, Yaver Paşa, tribunalele extraordinare, premiile, 
legile umanitare şi tot buchetul de nerozii sentimentale . .
Marele vizir Mahmud Nedim Paşa se trezi mahmur din
obişnuita-i siestă de după-amiază. Îşi plimbă prin gura-i amară 
limba atît de lipicioasă încît ar fi putut prinde în vîrful ei insecte, ca
sopîrlele sau ca furnicarii. Bătu din palme, şi porunci servitorului  
să-i aducă un şerbet de trandafiri. Se sculă de pe sofaua largă,  
acoperită cu perne moi, în care se scufunda ca într-o baie de 
puf, se scarpină la subsori, îşi trecu degetele prin barbă, 

493
 

răsfirînd-o. C ăscă îndelung, ca un crocodil ieşit la soare, apoi se

uită la ceasul de aur de pe măsuţa scundă de la căpătâiul  
sofalei. Era cinci şi jumătate. La şapte trebuia să prezideze un 
consiliu de ministri extraordinar.
Îşi savura fără grabă, şerbetul, îşi răcori gura cu un sirop de  
trandafiri de la gheaţă, iar după ce se spălă pe faţă şi îşi  
parfumă barba, începu să se îmbrace ajutat de servitor.
Era foarte nemulţumit Nedim Paşa. Treburile împăr ăţiei  
mergeau cum nu se poate mai prost. Cucerise înalta demnitate
de preşedinte al Consiliului de miniştri dup ă înverşunate lupte  
 împotriva unor indivizi atît de ambiţioşi, de avizi, de aprigi, încît  
nu s-ar fi dat înapoi nici de la crimă spre a-şi atinge ţelul. Acum,  
după ce ajunsese întîiul personaj din imperiu dup ă sultan, se  
 întreba dacă meritase să-şi irosească energia vînînd
deşertăciuni. Deşi deţinea o imensă putere poli tică, se simţea 
vulnerabil. Pe Abdul Aziz nu se mai putea bizui. Omul acesta, pe
care-l slujea cu credinţă - fiindcă la urma urmei soarta lor era  
indisolubil legată - se dovedea tot mai versatil, mai inconsecvent.
Începuse să-şi piardă încrederea în integritatea mintală a  
sultanului. Odată fusese ispitit s ă i se înfăţişeze în audienţă 
particulară si, între patru ochi, să-i spună cîteva adevăruri  
crude, menite să-l trezească la realitate. „Smulge-te din 
amorţire, Stăpîne! Eşti încon jurat de duşmani. Nici în propria-ţi 
familie nu ai prieteni. Sunt singurul om din ţara  asta care î ţi 
doreşte o domnie lungă şi glorioasă, pentru că interesele mele  
coincid cu ale tale! Numai sub ocîrmuirea ta pot păstra 
conducerea Consiliului de miniştri. Dacă se va urca pe tron alt 
sultan, îşi va instala favoriţii în toate posturile cheie. Sunt 
alături de tine, Stăpîne! Dar şi tu ai datoria să mă aperi! Căci  
am duşmani mulţi, care sunt şi ai tăi".
Dar cuvintele acestea rămăseseră nerostite. Nedim Paşa 
ştia că este inutil să vorbeşti unui surd.
Pe de altă parte, nu se putea spune că marele vizir se 
dedicase în exclusivitate apărării intereselor împăratului. Avea  
şi el micile lui afaceri, pe care duşmanii s ăi le-ar fi putut  
caracteriza: . trafic de influenţă, abuz de putere, primire de 
mită etc. Trebuia să se gîndească la ziua de mîine, învăluită în 
ceţurile incertitudinii. Pentru acest mîine, pentru b ătrîne ţele lui  
şi pentru urmaşii săi, era necesar să-şi asigure fonduri b ăneşti  
masive şi în acelaşi timp tainice. Cînd va veni dizgraţia, să nu-l
găsească nepregătit. Cu cît agonisita lui va rămîne mai  
ascunsă, cu atît mai greu le va fi duşmanilor să i-o înstrăineze.
 Temerile îl bîntuiau fiindcă se simţea singur. Nu avea în-

494
 

credere în oameni. Toţi cei ce-l linguşeau astăzi îl vor împroşca 

mîine cu noroi. De cîte ori pleca la palatul Topkapi spre a
prezida şedinţele Consiliului de miniştri, se compara cu un 
 îmblînzitor care se pregăteşte să intre în vizuina leilor . Într-o zi,
fiarele se vor repezi asupra lui spre a-l sfîsia. Pe Nedim Pa şa îl străbătu un 
fior. Bolborosi pentru sine: „Păcătoşi mai sunt oamenii!"
Cînd intră în sala consiliului, miniştrii se ridicar ă în pi cioare.
Nedim Paşa era convins că graba lor respectuoasă ascundea o 
ostilitate adîncă. Încruntat, se uita pe sub sprîncene la demnitari,
 întîrziind asupra fiecăruia, ca şi cînd ar fi încercat s ă le spună  
fără vorbe: „Vă cunosc cîte parale faceţi! Mă urîţi, dar puţin îmi  
pasă! Important este să mă ştiţi de frică!"
Se aşeză în capul mesei. Şi ceilalţi demnitari îşi ocupară 
locurile.
- Domnilor miniştri, grăi Nedim cu glasul său adînc, teatral,
şedinţa extraordinară de astăzi are drept subiect exa-
minarea politicii externe a Imperiului în lumina ultimelor
evenimente. Domnul ministru al Afacerilor Str ăine are  
cuvîntul.
Savfet Paşa, noul şef al diplomaţiei otomane, se ridică în 
picioare. Deşi era militar de carieră, îşi însuşise lustrul lumii  
diplomatice în mijlocul căreia se învîrtea de atî ţia ani. Era de o  
excesivă politeţe, avea vorbirea înflorată, şi în orice chestiune
se arăta extrem de reticent. Nedim Paşa şi ceilalţi membri ai
cabinetului rămaseră surprinşi cînd subtilul Savfet Paşa atacă 
frontal o problemă pe care cei mai mulţi colegi ai săi o socoteau 
atît de delicată, încît evitau să o discute.
- Alteţă, domnilor miniştri, condamn cu toată energia  
asasinarea la Salonic a consulilor Franţei şi Germaniei. Cu-
noaşteţi, cred, împrejurările. O tîn ăr ă creştină a fost r ăpit ă  
de un bey. Intervenţia celor doi consuli în favoarea ei a de-
clanşat criza. Mulţimea întăritată de agitatori de profesie s-a 
dedat la violenţe, care au culminat cu uciderea consulilor. În
calitatea mea de ministru al Afacerilor Străine, am datoria să 
vă previn că suntem expuşi unor grave complicaţii politice. Am  
indispus Franţa, prietena noastră tradiţională, şi i-am iri tat pe
germani, care pînă în prezent nu ni s-au arătat ostili. Riscăm a  
ne înstrăina chiar şi simpatia Angliei, care ne-a luat consecvent 
apărarea în toate cazurile. Şi asta tocmai acum, cînd situaţia 
din Balcani este mai explozivă ca niciodată.
Husein Avni Paşa, ministrul de Război, ripostă, agresiv:
- Consulii au suportat consecinţele amestecului lor abuziv
 într-o chestiune de politică intern ă. Nu eşti de aceeaşi  

495
 

părere, Abdul Kerim Paşa?

Ministrul Poliţiei înclină din cap:
- Sunt de acord cu dumneata, Husein Paşa. Unde am ajunge
dacă reprezentanţii consulari ai marilor puteri s-ar 
amesteca în chestiuni a căror rezolvare este de competenţa 
exclusivă a autorităţilor noastre?
Ministrul Justiţiei, Djevdet Paşa, interveni băţos:
- Consulii Germaniei şi Franţei n-aveau dreptul să se opună 
răpirii unei fete supus ă turcă de către un bey  turc. Nu spun prin
asta că aprob fapta beyului.. .
Savfet Paşa ripostă cu asprime:
- Justificaţi deci uciderea consulilor?
- Au primit o lecţie! declară tăios ministrul Poli ţiei.
- Acum să vă aduc la cunoştinţă urmarea acestei „lecţii", 
cum o numeşti dumneata! îl înfruntă Savfet Paşa. Ambasadorii
Franţei şi Germaniei au protestat energic, cerînd sanc ţionarea  
severă a asasinilor  şi reparaţii urmaşilor celor două victime. 
Ceva mai mult, ambasadorul nostru la Paris m-a informat
telegrafic că unităţi ale flotei navale militare franceze se  
 îndreaptă spre apele turceşti.
Husein Avni Paşa izbi cu pumnul în masă:
- Nu vom ceda şantajului!
 Namik Paşa, ministrul Marinei, îşi exprimă îngrijorarea:
- Domnilor miniştri, să nu privim cu uşurinţă această 
ameninţare. Flota noastră militară nu este pregătită pentru un  
război naval cu marile puteri maritime . . .
- Cu atît mai rău! strigă Husein Avni Paşa. Cu atît mai rău!
Se stîrni tumult. Toţi miniştrii începur ă s ă vorbeasc ă deo -
dată. Nu se mai înţelegea ce-şi spuneau.
- Domnilor, domnilor, mai multă seriozitate! ridică glasul marele
vizir. Agită un clopoţel. V-am convocat aici ca să vorbiţi pe rînd, 
nu să vă certaţi!
Liniştea se aşternu treptat. Marele vizir reluă calm:
- Să discutăm metodic chestiunea ridicată de ministrul
nostru de Externe. Dar să nu omitem de pe agendă r ăs coala
bulgarilor. Voi începe cu insurecţia din provincia Tuna, fiindcă 
am pe masă ultimele rapoarte telegrafice ale guverna torului
general Hassim Paşa. Scoase din mapa pe care o adusese la
şedinţă cîteva documente: Pot s ă vă informez, dom nule
ministru de Externe, că răscoala a fost parţial înăbu şită. În
primele operaţii de pacificare, circa trei mii de bul gari au fost
lichidaţi. Sper c ă pe viitor le va pieri pofta să se mai ridice  
 împotriva autorităţii mult iubitului nostru Padişah.

496
 

- Să-mi fie cu iertare, Alteţă, dar şi în această chestiune  

oamenii noştri au sărit peste cal. Scoase la rîndul lui din 
pîntecoasa mapă aflată în faţa sa un vraf de ziare occidentale:
Presa europeană ne acuză că am săvîrşit atrocităţi care  
depăşesc cea mai delirantă imaginaţie. Poftiţi! Arun caţi-vă ochii 
pe gazetele acestea! Toate, dar absolut toate, ne aruncă în
obraz invective pline de violenţă. „Barbari" este cel mai blînd  
epitet care mi se atribuie.
Savfet Paşa desfăcu jurnal după jurnal şi spicui titlurile unor  
articole scrise cu litere groase. „Bandele de başibuzuci şi de
cerkezi săvîrşesc masacre de neconceput"; „De-a lungul
drumurilor din Bulgaria martiră, copacii poartă în loc de fructe  
ciucuri de spînzurători"; „Bătrîni, femei şi copii sunt ucişi de  
turcii fanatizaţi": „ În Bulgaria domneşte suferinţa, jalea şi 
moartea"; „Cît timp va mai tolera Europa măcelurile săvîrsite de 
islamicii fanatizaţi?"; „Exterminarea populaţiei civile în Bulgaria, 
lăsată în mîinile barbarilor"... Şi astea, domnilor miniştri, nu 
sunt decît o mînă de articole dintr-o mie. Vă place reclama ce ni  
se face? Adevărul este c ă am săvîrşit o greşeală regretabilă,  
care se poate întoarce împotriva noastră. Guvernatorul general 
al provinciei Dunării, în loc să trimită trupe regulate spre a  
restabili ordinea, a asmuţit împotriva bulgarilor pe basibuzuci şi  
pe cerkezi, care au săvîrşit masacre îngrozitoare.
Ministrul de Război înclină din cap în semn de apr obare:
- Cerchezii au avut o poliţă de plătit ghiaurilor. Persecuţiile 
 îndurate din partea ruşilor, care i-au silit să părăsească în masă 
Caucazul, au fost acum parţial răzbunate.
- Răzbunare? îl ironiza Savfet Paşa. Se răzbună pe bulgari 
pentru ce au pătimit de la ruşi?
- Tot slavi sînt şi unii, şi alţii! adăugă ministrul Poli ţiei.
- Un astfel de raţionament mă depăşeşte! declară Savfet 
Paşa.
- În ceea ce priveşte asasinarea celor doi consuli, spuse
marele vizir, voi ordona o anchetă. Ancheta se va prelungi pînă 
ce moartea consulilor va fi dată uitării, aşa cum toate sunt date 
uitării pe lumea asta. Ce ai să ne mai spui, Savfet Paşa?
- Potrivit informaţiilor pe care le deţin, zilele acestea se vor 
 întruni la Berlin reprezentanţii Rusiei, Austriei ş i Germaniei, spre a
discuta ceea ce numesc ei „Criza Orientală".
- Fără englezi şi fără francezi? întreab ă intrigat Kabuli Paşa,  
ministrul Comerţului.
- Fără! zise ministrul Afacerilor Str ăine. Se întrunesc numai  
delegaţii celor „Trei Imperii". Cunoaşteţi, cred, aceast ă 

497
 

 înţelegere!
- Iată ceva nou! se îngrijoră Djevdet Paşa. Dacă prietenii
noştri, englezii şi francezii, sunt l ăsa ţi pe dinafară, dele gaţii 
celor Trei Imperii, dintre care doi ne sunt făţiş ostili, iar ultimul  
afectează dezinteresul, vor încerca să ne creeze dificult ăţi,  
pretinzînd a se amesteca în treburile noastre interne. Pretextul
 îl au: „apărarea creştinilor din Balcani". Interesele lor sunt prea
legate ca Rusia să nu obţină acordul în vederea unei intervenţii 
militare colective ...
Savfet Pasa făcu un gest de îndoială:
- Chestiunea este discutabilă. Bismarck n-ar fi potrivnic cererii 
ruşilor. În schimb Andrassy e ostil prin definiţie acestei formule.
O prezenţa a ruşilor în Balcani este pentru ei intolerabilă. Pe de  
altă parte, Austria cochetează de multă vreme cu ideea unei  
extinderi a propriei sale influenţe în Balcani.
- Cu alte cuvinte, dumneata nu consideri posibil un acord
 între cei trei împăraţi, zise marele vizir.
- Asta nu înseamnă că ruşii vor renunţa la intenţiile lor.  
Ignatiev m-a avertizat că, în cazul ocupării Serbiei şi 
Muntenegrului de către trupele noastre, Ţarul va ordona  
ocuparea Principatelor Dunărene, relată Savfet Paşa.
- Cum aţi răspuns la această insolenţă,  domnule ministru al
Afacerilor Străine? întrebă bătăios Husein Avni Paşa.
- I-aţi declarat, desigur, ambasadorului rus că Serbia, 
Muntenegrul şi Principatele Dunărene fac parte integrant ă din  
Imperiul Otoman! interveni Djevdet Paşa, încercînd s ă dea o  
lecţie de comportare diplomatică mai dură ministrului de  
Externe.
Savfet Paşa zîmbi ironic:
- Vă reamintesc, Djevdet Paşa, că, oficial aceste ţări   re-
cunosc doar suzeranitatea Sublimei Porţi, dar nu şi supremaţia 
ei suverană.
- Eh, vorbe! bombăni Djevdet Paşa.
- Vorbe care ne angajează în faţa străinătăţii. Ministrul de  
Război izbucni clocotitor:
- Va trebui să lichidăm o dată pentru totdeauna aceste
echivocuri! Să se ştie că Imperiul Otoman constituie o enti tate
indivizibilă şi că prinţişorii ţărilor supuse, care au început   să 
 joace în ham, nu sunt decît nişte mandatari ai Sultanului,
oricînd revocabili.
Savfet Paşa ridică din sprîncene:
- Dispunem de puterea militară necesară spre a impune  
Europei acest punct de vedere?

498
 

- Daţi-mi bani şi vom cuceri Europa! exclamă Husein Avni 

Paşa.
Marele vizir scoase din buzunar o bancnotă de o sută de 
aspri şi o aruncă pe masă, în faţa ministrului de Război, rostid  
ironic:
- Poftim bani, Husein Paşa! Cucereşte Europa!
- Cu glume ieftine nu veţi rezolva criza! ripostă şeful  
departamentul Războiului.
- Cu atît mai puţin o vor rezolva fanfaronadele dumitale! îl  
repezi marele vizir.
Djevdet Paşa îşi netezi nervos barba:
- Alteţă, domnilor miniştri, trebuie totuşi să recunoaştem că  
războiul ne ameninţă. Mă tem că ruşii se vor năpusti asupra
Balcanilor chiar şi fără acordul Austriei ş i Germaniei. Nu uitaţi că au 
 început încă de anul trecut s ă trimit ă s îrbilor voluntari,
medicamente, armament si muniţii, folosind Dunărea ca un 
coridor de trecere, bineînţeles, cu încuviinţarea tacită a moldo-
valahilor.
Husein Avni făcu o strîmbătură dispreţuitoare:
- Jocul dublu al guvernului de la Bucureşti mă face s ă râd! Îşi
dau o importanţă disproporţionată faţă de insignifi anta lor
capacitate militară.
- Moldo-valahii îşi riscă existenţa cu o infantilă incon -
ştienţă, interveni Abdul Kerim Pasa în sprijinul teoriei co legului
său. Nu-şi dau seama că, în cazul unui conflict armat între noi si  
ruşi, teritoriul ţării lor va deveni teatru de r ăzboi. Sunt curios s ă 
văd ce atitudine va adopta noul guvern Epureanu în această  
chestiune.
Un ofiţer de ordonanţă se apropie de marele vizir şi îi şopti  
ceva. Acesta se ridică din fotoliu:
- Domnilor miniştri, trebuie să suspend şedinţa. Sunt  
chemat de Majestatea-Sa!
Se îndreptă spre uşă, salutat de miniştrii care se ridicară în  
picioare. După plecarea marelui vizir, majoritatea demnitarilor
părăsiră sala de şedinţă.
Savfet Paşa, Husein Avni Paşa şi Ruşdi Paşa, ministrul
Arhiveler, se retraseră în nişa unei ferestre.
- Aţi văzut ce mutră a făcut marele vizir cînd am pus  
chestiunea banilor? se înfurie ministrul de R ăzboi.
- Normal! Subiectul bani a devenit tabu! replică Savfet Paşa. 
Dar tu, Ruşdi, de ce nu ai intervenit în discuţii?
- Mi-a fost scîrbă!
Se deschise o uşă laterală şi Midhat Paşa îşi făcu precaut  

499
 

intrarea. Noul venit era scund, dar masiv. Ochii îi scăpărau de 
inteligenţă şi de şiretenie. “În f ăptura lui Midhat Paşa se îmbină 
firea tigrului şi a vulpii", spuneau simpatizan ţii s ăi. Lider al 
mişcării „Junilor Turci", organizaţie politică na ţiona listă, îşi 
atrăsese inimiciţia sultanului, indispus de popularitatea şi de
spiritul independent al generalului.
- Iată-l şi pe Midhat Paşa! exclamă ministrul de Război.
- Eşti fantastic, domnule! Cum ai reuşit să pătrunzi pînă aici?
se miră Savfet Paşa.
- Am oameni peste tot, surise cu subînţeles noul venit.
Ruşdi Paşa se întoarse către ministrul Afacerilor Străine:
- Ce te miri, Savfet? Prietenul nostru şi-a recrutat membri
din cele mai diferite straturi sociale. Este natural ca liderul lor
să se poată strecura chiar şi în sala Divanului.
Midhat Paşa mîngîie spătarul înalt al fotoliului rezervat 
marelui vizir. Rîse în colţul gurii:
- Cînd te gîndeşti că altădată ocupam de drept acest scaun! 
Azi trebuie să mă strecor făcînd uz de mărunte complicit ăţi ca  
să ajung pînă aici.
- Lasă, frate! îl bătu pe umăr Husein Avni. În curînd ai să 
intri iarăşi în rîndurile miniştrilor. De cînd ai plecat din mijlocul  
nostru, ne sfădim ca la şatră, fără să realizăm nimic. Azi m-am 
luat în colţi cu Savfet.
Şeful diplomaţiei otomane surîse:
- Colegii mei din cabinet nu vor să înţeleagă că rolul  
meu este să găsesc soluţii paşnice crizelor politice interna ţio-
nale în care, cu voie sau fără voie, suntem angrenaţi. Ce veşti  
ne aduci, Midhat? N-ai venit aici, în vizuina lui Nedim Paşa,
numai ca să ne vezi! Vizita ta ascunde ceva.
Midhat se uită în jur, spre a se asigura că nu se mai află şi alte 
persoane în sală. Făcu semn celor cinci generali să se strîngă în  
 jurul său.
- Vă aduc o veste colosală! Mahmud Nedim este în slujba 
ambasadorului rus!
Savfet Pasa îl privi uluit şi neîncrezător.
- Marele vizir primeşte bani de la Ignatiev?
- Eşti sigur? îşi rotunji ochii. Husein Avni.
- Deţin probe indubitabile! zise Midhat.
Vorbele lui exprimau o siguranţă ce nu putea fi pus ă la  
 îndoială. Rusdi Paşa se bătu cu palma peste frunte:
- Acum înţeleg eu de ce Ignatiev se bucură de preţuirea  
Sultanului! Medim i l-a băgat pe gît.
- Mă intrigă totuşi ceva! murmură ministrul de Exter ne.

500
 

Nedim Paşa s-a arătat întotdeauna ostil ruşilor!

- Praf în ochii oamenilor! zise Midhat. Husein Avni trase adînc aerul în
 piept.
- De data asta i-a sunat ceasul!
Midhat Paşa îşi umflă pieptul. Ochii îi scăp ărar ă.
- Vă mai anunţ ceva! În momentul de faţă, mii de stu denţi 
 în teologie şi militanţi ai partidului nostru au declanşat o  
manifestaţie în faţa palatului imperial, cerînd înlocuirea lui  
Nedim din funcţia de mare vizir.
- Consideri că manevrele astea vor da rezultate? rosti Ruşdi 
Pasa cu neîncredere.
Midhat îl bătu pe umăr:
- Cu siguranţă! Sultanul, pus în faţa probelor de care v-am 
vorbit, coroborate cu mişcările de stradă, va ceda.
- Crezi? spuse Savfet Paşa.
- Sultanul e mult prea comod! explică şeful ,,Junilor  
 Turci". Î l va sacrifica pe Nedim spre a-şi cumpăra liniştea! Deci, 
pregătiţi-vă, domnii mei, căci în curînd vă veţi prezenta
Padişahului, care va binevoi să vă ceară sfatul...
Înserarea se lăsase asupra palatului imperial Dolma-Bagtce. 
În magnificul salon albastru din apartamentul padişahului, su-
tele de luminări de seară înfipte în candelabre din bronz aurit  
luminau o lume foarte diversă. În prezenţa marelui vizir şi a
cîtorva demnitari ai palatului, un roi de servitori îl îmbrăcau pe  
sultan, respectînd ceremonialul rigid al Curţii. Abdul Aziz st ătea  
 în faţa oglinzii şi privea din cînd în cînd cu interes mijlocul  
 încăperii, unde doi vlăjgani cu torsurile goale, vîrtoşi ca nişte 
tauri, Hasan - cumnatul său - şi Ali - campionul de lupte - îşi încercau
puterile după toate regulile artei. Muşchii lor foarte reliefa ţi  
 jucau elastic, sub pielea unsă cu uleiuri.
La un moment dat, Hasan îşi prinse adversarul de mijloc, în
cleşte, şi, încordîndu-se ca un arc, îl strînse cu putere, pînă ce  
se auzi un pîrîit surd. A li icni, pierzîndu-si cunoşţinta. Hasan 
dădu drumul corpului inert, care se prăbuşi moale, făcînd să 
duduie podeaua.
- Excelent, Hasan, excelent! îl l ăudă sultanul. Frîngîndu-se 
de mijloc şi zîmbind cu o familiaritate care nu excludea respectul,
Hasan se apropie de sultan şi îi sărută inelul cu pecetea imperial ă. La  
un semn al sultanului, patru servitori îl apucară de mîini şi de 
picioare pe Aii si îl scoaseră din cameră.
Hasan se înapoie în ringul improvizat şi îşi unse din nou
musculatura.
- Altul! strigă.

501
 

Mustafa, un adevărat colos, care stătuse pînă atunci deo-

parte, făcu doi paşi înainte. Lupta începu între cei doi, în vreme  
ce sultanul îşi întoarse privirile spre un negustor de diamante
cu înfăţişare de armean, care ţinea pe braţul stîng, întins la  
orizontală, o casetă îmbrăcată în piele.
- Ce mi-ai adus, Arakian?
- Diamante, Prea Înalte Stăpîne.
Deschise caseta. Pe un aşternut de catifea roşie sclipeau
şaisprezece diamante de mărimi diferite, toate de o puritate  
excepţională, orînduite după chipul unei constela ţii.
- Priveşte-le! Sunt supranumite ,,Constelaţia Scorpionului".
Iar diamantul care le domină pe toate e ste „Antares". Are 132 de
carate. Înainte de şlefuire, cînd a fost scos din minele Golgondei,
număra 655 de carate.
Abdul Aziz luă în mînă pe „Antares" şi îl examina pe toate 
feţele.
- Unde a fost şlefuit?
- Prima dată în India, Înălţimea-Ta, cînd a fost redus la
316 carate. Iar a doua oară la Anvers, unde a căpătat forma  
actuală. Priviţi-i strălucirea, transparenţa, perfecţiunea tăie-
turilor! O lacrimă desprinsă din soare şi aşternută la picioarele
 Înălţimii-Tale.
Ultimele lui cuvinte fură acoperite de r ăgetul lui Mustafa,  
căruia Hasan, într-o smucitură năprasnică, îi rupsese ş ir a spi-
nării. Servitorii scoaseră pe braţe trupul dezarticulat. Sultanul
aprecie performanţa invincibilului său cumnat. Spre a-i  
recompensa măiestria, luă de pe aşternutul de catifea roşie cel  
mai mic dintre diamante şi i -l aruncă. Hasan prinse darul din 
zbor, îl sărută şi, după ce puse un genunchi în pămînt, plec ă 
supus grumazul în faţa padişahului.
- Hasan, sluga ta, înalte Stăpîne, îţi mulţumeşte din su flet şi
 îţi aşteaptă poruncile!
Negustorul se uita stupefiat la diamantul care strălucea în  
mîna luptătorului.
- Arakian este un negustor cinstit, se adres ă sultanul lui  
Nedim Paşa. Dă-i cît cere!
Făcu semn unui şambelan, care luă caseta din mîna negus -
torului şi o închise. Marele vizir se apropie de sultan şi-i şopti
confidenţial:
- Chiar să-i dau cît cere?
- Da, da! Ţin neapărat să ofer „Constelaţia Scorpionului" lui
Mihri Sultane. Ştii bine că în curînd are să nască. Armeanule,  
poţi să pleci! Ţi se va plăti ceea ce ţi se cuvine.

502
 

Negustorul se retrase ploconindu-se de nenumărate ori. Ne-

dim Paşa se uită pe urmele lui şi oftă.
- Prea bine, Mărite Stăpîne! Arakian îşi va primi banii!
Maestrul garderobei, un demnitar acoperit cu broderii, aduse
sultanului redingota militară pe care străluceau cîteva decoraţii 
 încrustate cu diamante. În urma demnitarului apăru Sermet, cel  
de-al treilea adversar al lui Hasan.
- Hasan! Cu iataganele! porunci Abdul Aziz, în vreme ce îşi
 îmbrăca redingota ţinută slugarnic de maestrul garderobei.
De pe o masă lungă, pe care se aflau orînduite tot felul de 
arme albe, cei doi luptători îşi aleseră cîte un iatagan. ÎI  
cîntăriră profesional în palmă, îi examinară tăişul, apoi se aşe -
zară în gardă. Un ofiţer dădu semnalul începerii asaltului. Şi  
Hasan, şi partenerul său erau maeştri în mînuirea iataganu lui.
Lamele se ciocneau cu rapiditate, strălucind ca nişte şerpi de 
foc.
Sultanul urmărea cu vizibilă plăcere periculoasa competiţie. 
Cu un gest mecanic, întinse mîna spre o fructier ă de aur  
 încărcată cu struguri, curmale, piersici, smochine şi banane. 
Alese o curmală si începu să o mestece alene...
- Cît e ceasul? îl întrebă pe primul şambelan.
- Opt şi un sfert, Înălţimea-Ta.
- Ce-o fi cu Ignatiev? exclamă sultanul contrariat. Nimeni
nu şi-a permis pînă acum să întîrzie la o invitaţie de-a mea!
Se uită iritat spre o măsuţă pe care se afla un joc de şah, cu  
piesele angajate într-o partidă întreruptă.
- Urma să terminăm jocul început ieri. La opt trebuia să fie 
aici.
Ridică intrigat capul. Un vuiet crescînd de glasuri ome neşti
prinse să se audă de afară. Nu se desluşea încă ce stri gau.
Demnitarii Curţii îşi aruncau priviri întrebătoare.
Intrigat, Nedim Paşa se apropie de una din ferestre şi d ădu  
la o parte draperiile de brocart. Prin careurile de cristal v ăzu o  
mare de torţe aprinse, care se apropia de palat. Chipul marelui  
vizir se întunecă. Dădu drumul draperiilor, obturînd iar ăşi  
fereastra.
Sultanul îl întrebă curios:
- Ce se întîmplă în stradă, Nedim?
- Nimic de seamă, Inălţimea-Ta! răspunse cu prefăcută  
indiferenţă. Cîţiva derbedei!
Sultanul îşi î ntoarse privirile către cei doi combatanţi. Ia-
taganele se loveau cu violenţă. Vociferările de afară deveneau 
tot mai puternice. La o fandare, Hasan circazianul fu zgîriat de-a

503
 

curmezişul pieptului de vîrful lamei lui Sermet. Furios, se repezi

asupra acestuia şi, cu o lovitură cumplită îi reteză braţul de la  
umăr. Sîngele ţîşni din rană ca din cişmea, stro pind pe cei din
 jur. Sermet căzu. Leşinat de durere, fu scos pe bra ţe. Cî ţiva  
servitori şterseră urmele de sînge de pe par chet.
Abdul Aziz scuipă sîmburele curmalei pe care o morfolise 
pînă atunci.
- Frumoasă lovitură, Hasan!
Vacarmul din stradă luase proporţii. Se auzeau strigăte
furioase: „Jos cu marele vizir!", „Moarte lui Nedim Paşa!",
„Moarte!", „Moarte!"
- Ce spun, Nedim? întrebă sultanul.
- Nu desluşesc, Înălţimea-Ta.
- Hasan, du-te si vezi ce vor!
- Îndată, Mărite Stăpîne!
Porni în pas alergător, însfăcînd din mîinile unui servitor  
propria sa redingotă militară, pe care o îmbrăcă din mers.  
Răpăiră împuşcături izolate şi iarăşi strigăte: „Moarte mare lui
vizir, vîndut străinilor!", „Jos cu Nedim Paşa!", „Trăiască Midhat  
Paşa!", „Jos cu Nedim!" „Moarte lui!"
- Nedim, avem de-a face cu o manifestaţie în toată regula!
se miră suveranul. După larma pe care o fac, par să fie mulţi! 
Ce vor cu tine? Ce spun de Midhat ? Ce-ai aflat, Hasan? întrebă 
pe circazianul care intră gîfîind.
- Înălţimea-Ta, studenţii şi „Junii turci" cer destituirea marelui
vizir!
- Ce!? se mînie Abdul Aziz. Mucoşii ăştia au ajuns să-mi  
dicteze ce să fac? Dă ordin gărzii să-i împrăştie!
- Sunt mii! Zeci de mii, Mărite Stăpîne! spuse Hasan  
emoţionat. Nu se mai poate circula pe străzi!
- Atunci să vină armata! strigă Abdul Aziz. Trimiteţi după  
Avni Paşa!
- Avni Paşa tocmai a sosit laolaltă cu Ruşdi Paşa si ca Savfet 
Paşa. Sunt în anticameră şi roagă pe Majestatea-Voastră să-i 
primească.
Nedim Paşa murmură cu subînţeles, spre a vedea reacţia 
sultanului:
- Nici nu s-a împuţit hoitul şi corbii au şi apărut!
Preocupat, Abdul Aziz ignoră reflexia rostită cu glas tare de
marele vizir.
- Să intre! porunci.
Şambelanul de serviciu deschise uşa şi, din prag, pofti cu un
gest pe cei trei miniştri s ă intre. Aceştia îşi f ăcur ă intra rea şi,

504
 

potrivit protocolului, se ploconiră în faţa padişahului. Hasan 

trecu înapoia împăratului, asemenea unui cîine de gardă, gata  
să-şi apere stăpînul.
Abdiil Aziz îi privi cu ironie:
- Scumpii mei miniştri, eraţi aici, lingă mine, şi eu nici nu  
ştiam! Cu ce ocazie? Sau aţi venit în acelaşi tren cu ...
Făcu un gest, indicînd mulţimea aflată în stradă. Husein  
Avni Paşa îi vorbi cu supunere:
- Nicidecum, Înălţimea-Ta! Am aflat că mulţimea a înconjurat
palatul şi ne-am grăbit să alergăm în preajma Măriei-Tale.
- Şi eu care credeam că kermeza asta e opera voastră!
- Se poate, Prea Mărite Stăpîne, s ă ne b ănuieşti? inter veni
Ruşdi Paşa.
- Ciudat!
- Ce ţi se pare ciudat, Mărite Stăpîne? întreb ă Savfet  
Paşa.
- Mă întreb cum de aţi răzbit pînă aici, la palat, cînd  
Ignatiev n-a reuşit acest tur de forţă?
Miniştrii se priviră încurca ţi. Ruşdi d ădu s ă r ăspund ă, dar  
sultanul i-o luă înainte!
- Aţi auzit ce strigă?
- Da! zise Ruşdi Paşa. ,,Jos cu marele vizir!''
- Voi sunteţi de aceeaşi părere?
Ruşdi Paşa înţelese că dăduse dovadă de o grabă 
nediplomatică.
- Nu, Înălţimea-Ţa! Noi aşteptăm cuvîntul Tău!
- Atunci e bine! Eu vreau ca Nedim să rămînă mare vizir!
Înseamnă că şi voi doriţi acelaşi lucru!
Ruşdi Paşa se uită neajutorat la colegii s ăi, conştient c ă a  
scăpat hăţurile din mînă. Husein Avni Paş a şi Savfet Paşa erau
consternaţi. Savfet deschise gura să pună ceva, dar nu avu 
timp să vorbească.
- Avni, scoate armata şi împrăştie manifestanţii!
Ministrul de Război prinse ocazia din zbor:
- Aici e necazul, Înălţimea-Ta! Nu ştiu dacă ne putem bizui 
pe mai mult de două sau trei batalioane. Majoritatea trupelor au 
fraternizat cu manifestanţii.
- Situaţia este critică! supralicita Savfet Paşa. Majestate,  
dacă nu dăm satisfacţie mulţimii, manifestaţia se va transforma
 în răscoală armată!
Abdul Aziz se congestiona:
- Cum? Eu, Sultanul, să cedez în faţa prostimii? Să în -
depărtez pe cel mai credincios şi integru demnitar al meu? Refuz!

505
 

Husein aruncă în balanţă o afirmaţie explozivă:

- Chiar dacă se face vinovat de înaltă trădare?
Simţind primejdia, Nedim Paşa se aruncă la picioarele sul -
tanului:
- Nu-i asculta, Prea Mărite Stăpîne! Sunt uneltiri murdare!
Îmi vor pieirea!
Husein Avni îl fulgeră cu privirea:
- Uneltiri? Scoase din buzunarul redingotei militare un document:
Iată dovada trădării! Mahmud Nedim Paşa, marele-vizir al
Imperiului Otoman şi slujitor prea supus al Înălţimii-Tale, este în
solda ambasadorului rus Ignatiev! Aveţi sub ochi un raport al 
lui Ignatiev către Ţar, care justifică unele cheltuieli  
extraordinare făcute aici, la Constantinopole. În capul listei de
spioni plătiţi puşi în slujba ruşilor este ma rele vizir!
Pe Nedim Paşa îl potopi frica . Îmbrăţişa picioarele sultanului:
- Nu le da crezare, Măria-Ta! Este o plastografie ordinară!
- Originalul se află în posesia lui Midhat Paşa! tună Husein
Avni.
- Midhat? exclamă Abdul Aziz. Cum a ajuns originalul în 
mîna lui Midhat?
- Prin intermediul oamenilor lui infiltraţi la ambasada  
rusă, explică ministrul de Răzbei.
- Şi Serviciul nostru secret ce a păzit?
- Serviciul secret este sub controlul direct al marelui vizir.
Abdul Aziz se încruntă, cîntărind mintal situaţia. Nedim Paşa  
se crampona şi mai vîrtos de genunchii lui:
- Nu le da crezare, Stăpîne! Astăzi sunt eu ţinta atacurilor! Mîine
va fi ameninţată însăşi dinastia!
Savfet Paşa interveni cu indignare trucată:
- Cum îi permiţi, Mărite Stăpîne, acestui tr ăd ător s ă se pun ă  
pe acelaşi plan cu dinastia?
Abdul Aziz încercă să-şi desprindă genunchii din încleş tarea
deznădăjduită a marelui vizir. La un semn al său, Hasan îl apucă 
de ceaf ă pe Nedim şi îl dădu cu violenţă la o parte. Marele vizir  
vru să spună ceva, dar Hasan îi acoperi gura cu palma-i grea şi
mare cît o cazma.
Abdul Aziz se întoalrse către cei trei miniştri:
- Ce propuneţi?
- Destituirea marelui vizir  şi judecarea lui pentru crimă de înaltă 
trădare! rosti cu gravitate ministrul de Război.
Abdul Aziz lăsă să se scurgă cîteva clipe înainte de a r ăs -
punde.
- Întocmiţi decretul de destituire şi aduceţi-mi-l spre semnare.

506
 

Savfet Paşa respiră uşurat. Partida era cîştigată. Scoase 

din mapă alte două documente:
- Decretul este deja redactat, Înălţimea-Ta!
- Hm. Văd că v-aţi gîndit la toate! Savfet Paşa îi arătă al 
doilea document.
- Aici este decret care dispune instituirea unui tribunal extraordinar pentru
 judecarea lui Nedim Pasa.
Abdsul Aziz avu un moment de şovăire, apoi îşi aşternu 
numele în josul primului document:
- Semnez decretul de destituire! Nu voi deschide însă nici un 
proces! Ar fi o pată urîtă pe obrazul celei mai înalte demnit ăţi  
de stat... Pentru funcţia de mare vizir, la cine v-a ţi gîndit?
- La Ruşdi Paşa, Înălţimea-Ta.
Abdul Aziz surise ironic:
- Nici că se putea o alegere mai bună! Îl veţi învîrti după 
plac, iar eu n-am să ţin seamă de opiniile lui! Daţi-mi să semnez 
şi decretul de numire al lui Ruşdi Paşa! Sunt sigur că-l aveţi şi pe 
ăsta gata făcut!
Savfet Pasa scoase din mapă încă două documente. Pe pri-
mul îl supuse spre semnare suveranului:
- Poftiţi, Majestate!
Abdul Aziz îl semnă. Savfet îi întinse si cealalt ă hîrtie.
- Asta ce mai e? întrebă sultanul încruntîndu-se.
- Decretul de numire a lui Midhat Paşa în funcţia de  
ministru de Interne.
- Midhat Paşa în guvern? şuieră padişahul. Niciodată!
- Trebuie să-i dam o satisfacţie pentru marele serviciu pe 
care l-a făcut tronului!
Abdul Aziz smuci din cap cu îndărătnicie:
- Îl accept numai ca ministru fără portofoliu! Atît şi ni mic mai
mult. Redactaţi alt decret şi aduceţi-mi-l mîine să-l semnez!
Savfet Paşa exhibă din mapă documentul cerut, de asemenea
pregătit dinainte.
- Iată-l, Înălţimea-Ta!
Abdul Aziz se uită furios la cei trei miniştri, semn ă decre tul,
apoi le întoarse spatele şi părăsi pufnind încăperea, salutat cu
respect de demnitarii Curţii, oarecum ului ţi de rapida  
 întorsătură a evenimentelor, precum şi de cei trei miniştri, care  
schimbau între ei priviri triumfătoare.
*
**
Cînd îşi studia imaginea în oglindă, Narcis Sofronie încerca o
senzaţie de adîncă dezolare. Nu era frumos, nici urît. Avea una din

507
 

acele fizionomii inexpresive, lipsite de personalitate, pe care le

uiţi de îndată ce nu le mai ai în faţa ochi lor. Părul îi era spălăcit,  
pielea g ălbuie, b ărbia teşită, nasul de o formă nedefinit ă. În
actul său de identitate, la rubrica semne particulare, scria  
laconic: n-are. Nu numai că nu avea semne particulare, dar îi  
lipsea pînă şi acel aer indefinisabil care face ca un om urît să fie 
simpatic, iar unul frumos antipatic . Îi părea de-a dreptul comic 
contrastul dintre chipul s ău şters şi numele dat de nas la botez.  
Cînd te cheamă Narcis, trebuie să fii atît de frumos, de
irezistibil, încît să te îndrăgosteşti de propria ta imagine, ca în
legendă. Nu era nici gras, nici slab. Nici înalt, nici scurt. Hainele,  
oricît de noi şi de frumoase, purtate de el, îşi pierdeau orice
fason. Nu înţelegea cum se făcea că pantalonii abia călcaţi se 
deformau la  genunchi şi se boţeau de parcă ar fi dormit  
 îmbrăcat nopţi de-a rîndul. Cămaşa îi era veşnic şifonată, 
cravata strîmbă, manşetele prea lungi sau prea scurte. Pe deasupra mai
şi transpira. Gulerul tare şi manşetele scrobite se muiau, pier-
zîndu-şi forma şi lustrul. Ghetele de lac, cu butoni laterali, cum
cerea moda, i se scîlciau după cîteva zile de purtare, în  
rezumat, avea o înfăţişare de o patentă mediocritate.
Narcis nu ţinea minte ca o femeie să fi întors vreodată  
capul după el. Nici un bărbat nu văzuse vreodată în persoana lui
un eventual rival. Era la vîrsta cîhd omul nu mai este tînăr, dar nici 
vîrstnic. Pentru că plăcerile dragostei îi erau refuzate, încercase să 
bea, căutînd alinarea în alcool, dar fi catul declarase un  
categoric veto, provocîndu-i greţuri şi silindu-l să renunţe la 
acest derivativ. Nici jocul de cărţi nu-l satisfăcuse, fiindcă era 
econom şi îl durea sufletul s ă zvîrle  într-o noapte banii cu care
s-ar fi putut întreţine o lună sau chiar mai mult. Încercase să 
frecventeze cabaretele, dar şi acolo se amărîse la vederea a tot 
felul de bărbaţi petrecînd în  compania femeilor, în vreme ce el
stătea singur la masă. În cele din urmă descoperise în lectur ă a  
preţioasă alinare. Cărţile erau ca nişte prieteni buni,  
necuvîntători, ce-i drept, dar  care răspundeau întotdeauna la 
apelul lui, desfătîndu-l cu tot felul de istorisiri, îngâduindu-i s ă se  
identifice - imaginar - cu eroii seducători zugrăviţi în paginile  
tipărite.
Devora pur şi simplu romanele franţuzeşti pe care şi le 
comanda direct de la Paris. Îşi alcătuise în cîţiva ani o bibliotecă 
de aproape trei mii de volume, ce-i acaparau mai tot timpul
liber. Cîteodată îl prindea dimineaţa citind. Atunci se spăla, se  
 îmbrăca în grabă şi după ce îşi lua micul dejun pleca la serviciu.
Narcis Sofrohie era funcţionar la Ministerul Afacerilor  

508
 

Străine. Îndată ce intra în biroul s ău, îşi punea mînecuţele de  

satin negru, spre a-şi menaja haina, şi începea să aşternă în 
cifru documentele secrete destinate agenţilor diplomatici  
români acreditaţi în principalele capitale europene. Atunci 
devenea alt om: un iniţiat în înaltele secrete de stat. Uneori,  
numai el şi ministrul cunoşteau conţinutul depeşelor cifrate. 
Copleşit de importanţa misiunii sale, ameţea la gîndul că ar 
putea s ă scape vreuna din tainele atît de scumpe î ncredinţate 
lui.
Deşi devenise unul dintre specialiştii din Biroul cifrului, era
 înspăimîntat ori de cîte ori se schimbau miniştrii de la  
departamentul Externelor, căci noii-numiţi obişnuiau să 
 îndepărteze parte din vechiul personal al ministerului, spre a- l
înlocui cu elemente recrutate din rîndurile propriei clientele politice ori ale
rudelor apropiate.
Instalarea lui Mihail Kogălniceanu la cîrma Afacerilor Străine  
 îl îngrozise. Narcis era convins că venirea la putere a liberalilor,  
 înfometaţi după o atît de lungă opoziţie, va duce la mari 
schimbări de cadre. Prăpăstios era şi Stan Dudulescu, şef la  
Biroul cifrului, care nu îşi ascunsese niciodată simpatiile pentru
ideile conservatoare. Deşi funcţionar de carieră, ştia c ă nimeni  
nu era sigur pe postul s ău. Ministrul l-ar fi putut retrograda,
transfera ori concedia printr-o simplă trăsătură de condei.
Într-o dimineaţă, Dudulescu - galben la faţă si cu mîinile 
tremurînde - veni la masa de lucru a lui Narcis şi îi spuse s ă se 
prezinte imediat la cabinetul ministrului, unde era chemat.
„Vrea să mă înştiinţeze că mă dă afară din ser viciu!" reflectă 
 înfricoşat Narcis. „De ce nu a apelat la mine şi s-a adresat unui
subaltern al meu?" se frămînta şeful de birou, zguduit de 
emoţie. „Vrea să mă înlocuiască", conchise Dudulescu,  
gîndindu-se prin ricoşeu, la nevastă-sa - cochetă, pretenţioasă, 
mondenă - la copiii năzuroşi şi prost crescuţi, fiindcă mama 
soacră, satrapul familiei, găsise cu cale să-i răsfeţe peste  
măsură, sub pretext că nepoţii ei erau nişte genii în devenire şi,  
deci, personalitatea lor trebuia să se dezvolte făr ă piedici.
Cînd se înfăţişă în anticamera ministrului, Narcis abia se mai
ţinea  pe picioare. Şeful de cabinet, un tînăr cu nasul pe sus, 
conştient de înaltele rela ţii politice ale tatălui s ău, î l pofti să 
intre la Excelenţa-Sa.  Narcis puse mîna pe clanţă şi, după ce îşi 
adună ultimele fărîme de curaj, p ătrunse în „Sfînta Sfintelor".  
Cînd trecu pragul şi văzu în dosul vastului bi rou ministerial o
chelie aplecată deasupra unor documente, tuşi timid, apoi 
salută cu teamă în glas:

509
 

- Să trăiţi, Excelenţă!
Kogălniceanu ridică privirile asupra noului venit. Ministrul
avea o faţă rotundă, plină, ochi inteligenţi, retranşaţi după 
lentilele rotunde, cu multe dioptrii, ale unor ochelari sprijini ţi pe  
rădăcina nasului lat.
- Dumneata eşti Narcis Sofronie?
- În slujba dumneavoastră, Excelenţă.
Kogălniceanu luă de pe birou un document cifrat si i- l întinse.
- Trece-l „în clar"! Cît mai repede!
- Aici? întrebă perplex Narcis.
- Aici, pe loc! Du-te şi adu repede codul!
- Îl ştiu pe dinafară, spuse Narcis modest.
- Ce? exclamă Kogălniceanu închipuindu-şi că n-a auzit 
bine.
Funcţionarul luă documentul, se aşeză la o masă mică,  
indicată de ministru, şi începu să lucreze. În mai puţin de zece 
minute restitui depeşa tălmăcită „în clar". Kog ălniceanu îşi  
aruncă privirile asupra textului:
„Cancelarul Andrassy m-a convocat spre a mă informa asupra 
profundei sale nemulţumiri faţă de tergiversările guvernului de
la Bucureşti de a supune votului parlamentar tratatul comercial
dintre Austro-Ungaria şi România, precum şi asupra
complicaţiilor care ar izvorî dacă această ultimă formalitate nu  
ar fi îndeplinită ..."
Îngîndurat, ministrul puse documentul pe masă. Rămase  
cîteva momente cu privirile a ţintite în tavan, apoi se aşeză la 
birou şi aşternu cu scrisul său rapid cîteva rînduri pe o foaie de  
hîrtie, pe care o întinse lui Sofronie:
- Cifrezi această telegramă şi o trimiţi imediat agentului  
nostru de la Viena!
- Prea bine, Excelenţă! răspunse Narcis, luînd textul şi 
grăbindu-se să iasă.
În prag se încrucişa cu şeful de cabinet, care anunţă sosirea
ministrului Iordan Boldescu.
- Să poftească! spuse Kogălniceanu, închizînd mapa cu  
documente de pe masa de lucru.
Boldescu intră zgomotos şi jovial. Era tipul electorului abil, 
insinuant, şmecher, neîntrecut în trasul sforilor. Avea o
 înfăţişare vag levantină. Se îndreptă cu mîna întinsă spre 
Kogălniceanu.
- Cu tot respectul, domnule Kogălniceanu! Ori de cîte ori  
te întîlnesc, încerc o adevărată desfătare!
- Mă copleşeşti, domnule Boldescu! Cu ce treburi pe la noi?

510
 

- Domnule Kogălniceanu, dumneata ştii c ă nu-mi plac 

introducerile! Sunt un om franc! Mă cunoşti de la Cameră!  
Acolo spun verde în faţă, tot ce am de spus! Îţi aduci aminte, 
cred, cum l-am interpelat pe Catargi în legătură cu scandalul 
concesionării căilor ferate! I-am zis: „domnule prim-ministru,  
de la mine s ă nu te aştepţi la o introducere alambicată! Eu o  
spun verde, în faţă ..."
Kogăîniceanu surise pe sub mustaţă.
- Ia loc, domnule Boldescu, şi descarcă-ţi desaga!
- Domnule Kogălniceanu, am un nepot. Vlad. L-ai cunoscut
anul trecut la mine, ştii, de ziua mea ...
Kogălniceanu încercă să şi-l amintească pe tînăr, dar nu
reuşi să-i reconstituie imaginea.
- Anul trecut, spui?
- Da. Unu înalt, cu ochii căzuţi!
- Căzuţi?
- Adică aşa .. . visători, languroşi. ..
- Da, parcă mi-l amintesc! Ce-i cu el?
- De fapt, nu-i nepotul meu.
- Păi ziceai că ţi-e rudă?
- Adică, vreau să spun, nu e al meu, dar e al nevesti-mii Ştii  
cum sunt nevestele: cicălitoare! Glumind, arătă o rană 
imaginară deasupra urechii: Am o gaură aicea!
- Şi cu ce pot să te ajut?
- Asta e, că poţi! D-aia am şi dat buzna la dumneata. Să-ţi 
cer pentru nepotul meu un post de secretar pe lîng ă unul  
dintre agenţii noştri diplomatici!
Kogălniceanu îşi îndreptă ochelarii pe nas.
- Chestiunea e oarecum delicată! Eu mă străduiesc acum să 
repar unele stîngăcii ale predecesorului meu şi s ă trimit în  
străinătate băieţi deschiotoraţi la minte şi cu o pregătire foarte  
temeinică. Mai ales acum, cînd Europa este în pragul unei mari  
crize, iar noi ne aflăm în mijlocul vîrtejului...
- Stai, stimabile coleg, n-am venit să-ţi propun un netot. Vara
trecută, la Paris, şi-a luat doctoratul în Drept cu „Summ a cum
laude". Cunoaşte franceya, germana şi engleza la per fecţie. O rupe 
şi în italieneşte...
Kogălniceanu zise:
- Cu asta trebuia să începi, domnule Boldescu! O 
asemenea carte de vizită îl recomandă de la sine! Sincer să fiu  
nu văd de ce ai considerat necesar să intervii pentru el! Cum se  
numeşte  tînărul dumitale protejat?
- Eh, asta-i partea delicată! spuse vizitatorul, scărpinîndu-se 

511
 

după ureche.
- De ce?
- Îl cheamă Vlad Vulturescu.
- Vulturescu? exclamă surprins Kogâlniceanu. Din  
familia lui Manole Vulturescu, socrul dumitale?
- Din păcate!
- Atunci e conservator!
- Taică-său - Dumezeu să-l odihnească - şi bunicul său! El 
nu! Băiatul are idei de-ale noastre, liberale, sănătoase!
Garantez pentru el!
- Bine! Trimite-l mîine dimineaţă, să stau cu el de  
vorbă! Nu-ţi promit nimic! Dacă e într-adevăr aşa cum mi l-ai
descris, îşi va căpăta locul pe care-l merită! . . .
Şeful de cabinet intră, vestind vizită ministrului Ion Brătianu.
Kogălniceanu şi Boldescu se ridicară în întâmpinarea noului  
venit. Liderul partidului liberal strînse mîna celor doi b ărbaţi de  
stat. Boldescu se ploconi, împletind respectul cu un vag aer de
familiaritate!
- Salut pe şeful  nostru, exponentul prin excelenţă al 
democraţiei româneşti!
Pe Brătianu îl amuză bombasticul compliment.
- Te-ai mutat la Externe, Boldescule? Boldescu făcu haz de 
gluma liderului!
- Sunt tot ministru fără portofoliu!
- Lasă, nu mai plînge! N-aduce anul ce aduce ceasul. Domnule
Kogălniceanu, aș vrea să discutăm problema ratificării de 
către ţara noastră a tratatului comercial încheiat cu Austro-Ungaria...
Kogălniceanu clătină din cap cu energie.
- Ar trebui să grăbim ratificarea. Austro-Ungaria dă semne 
de nervo-zitate. Uitaţi-vă ce mesaj am primit de la agentul 
nostru din Viena!
Brătianu si Boldescu îl citiră pe rînd.
- Nevricalele lui Andrassy nu mă impresionează, spuse 
Brătianu. Chiar acum vin de la domnul preşedinte Epureanu,  
căruia i-am anunţat intenţia mea de a demisiona din guvern.
- De ce? exclamă Kogălniceanu alarmat. Boldescu protestă:
- Nu se poate, şefule! Tocmai acum, la cîteva zile după ce 
am reuşit să încropim un guvern...
- Ba se poate! Sunt în joc reputaţia şi onoarea mea.
- Tot nu înţeleg la ce te referi, şefule! zise Boldescu.
- Nu cred că mai este nevoie să vă reamintesc. Atîta vreme  
cît am ocupat banca opoziţiei, în Cameră, am combătut, alături 
de ceilalţi colegi de partid, uşurinţa, inconştien ţa, aş spune 

512
 

chiar, cu care guvernul Catargi a semnat anul trecut Convenţia 

de comerţ cu Austro-Ungaria... A ratifica această convenţie azi, 
 în noua mea calitate de ministru de Finanţe, ar însemna să fiu 
de acord cu conţinutul unui document care  aşază România într-
o poziţie dezavantajoasă faţă de Austro-Ungaria.
- Deci asta era! murmură Kogălniceanu.
Uşa se deschise și în încăpere se strecur ă şeful de cabinet.
- A sosit domnul ministru de Interne, Excelen ţă!
Grăbit şi agitat, juvenilul Gheorghe Vernescu îl împinse   la o
parte şi dădu buzna în cabinet.
- Am onoarea să vă salut, domnilor! Aţi auzit infamia?
- Ce s-a mai întîmplat? exclamă Boldescu.
- Epureanu m-a chemat la el şi mi-a comunicat că suntem
obligaţi moraliceşte să ratificăm convenţia cu Austro-Ungaria.
- Chiar despre chestiunea asta discutam, domnule Vernescu,
zise ministrul Afacerilor Str ăine.
- Domnule Kogălniceanu, pentru mine un singur lucru e clar!
Eu, Gheorghe Vernescu, ministru de Interne, nu voi fi sub nici un motiv de
acord cu ratificarea tratatului.
- Domnilor, sper că nu doriţi să declanşaţi o nouă criză  
politică, spuse Boldescu.
- Nu semnez nimic! repetă cu îndărătnicie Vernescu.
- Bine, dar însuşi Prinţul doreşte ratificarea tratatului, zise  
Boldescu.
- Să o semneze el!
- Fii încredinţat că ar fi făcut-o dacă prerogativele i-ar fi  
 îngăduit.
Vernescu se îmbăţoşă:
- După cîte văd, domnule ministru Boldescu, domnia-ta  
susţii tratatul! Parcă anul trecut erai de altă părere!?
- Nu susţin nici un tratat! ripostă Boldescu iritat. Și, te
rog, pe viitor să fii mai circumspect cînd tragi concluzii,  
domnule Vernescu. Acum nu mai eşti un simplu deputat în
opoziţie, ci ministru de Interne. Orice afirma ţie faci în aceas tă 
calitate, te angajează nu numai pe dumneata, ci și întreaga
ţară.
- Domnilor, fiţi rezonabili! înterveni Kogălniceanu spre a  
calma spiritele. Suntem aici pentru a găsi o soluţie, nu-i aşa?
Brătianu reveni la subiect:
- Oricine citeşte cu atenţie tratatul, îşi d ă seama că la  
redactarea lui n-a luat parte nici un om de specialitate.
Kogălniceanu,înclină din cap:
- Aşa este! Ministerul nostru de Externe a f ăcut un proiect,

513
 

după care s-a primit un contraproiect al guvernului austro-

ungar, supus ulterior aprobării Consiliului de miniştri român.  
Această lucrare pripită, la care n-au luat parte nici Camera de
Comerţ, nici comisii de comercianţi sau de industriaşi, într-un
cuvînt, nici un organ competent, a constituit temeiul conven ţiei  
care va dirija timp de zece ani interesele economice ale
României.
- Să nu vedem numai găurile din şvaiţer, stimaţi colegi?  
susţinu Boldescu. Dacă memoria nu mă înşeală, iar domnul
ministru de Finanţe, aici de faţă, poate confirma acest lucru,  
potrivit tratatului în chestiune, vom putea impune la plata
contribuţiei personale pe toţi supuşii austro-ungari afla ţi în 
România, fapt care în prezent nu este permis.
- Corect, încuviinţă Brătianu. Dar nu uitaţi și reversul medaliei. 
Guvernul austro-ungar va face acelaşi lucru cu supuşii noştri
români din Transilvania şi Banat, care sunt mult mai numeroşi.
- Exact, admise Boldescu. Numai că acest tratat încheiat cu 
ţara lor mamă îi va stimula şi-i va încuraja pe cei aproape patru 
milioane de români aflaţi sub stăpînirea maghiară să lupte  
pentru ca într-o zi, ajută-mi Doamne, s-o trăiesc, să vedem 
 împlinit visul de secole al tuturor românilor: unirea celor trei
principate sub un singur steag şi sub un singur nume: România.
- Colegul Boldescu are dreptate, spuse Kogălniceanu cu toată 
serio-zitatea. Semnînd convenţia cu o putere de talia Austro-
Ungariei, se cheamă că tratăm de la egal la egal cu un partener
de seamă.
- Asta susţinea şi guvernul Catargi, domnule 
Kogălniceanu, zise Brătianu. Fii sigur că Austro-Ungaria nu va 
contribui cu nimic la obţinerea independenţei noastre. Vom trăi  
şi vom vedea.
- Tratatul prezintă dezavantaje şi pentru o parte şi pentru  
cealaltă, declară ministrul Afacerilor Străine . În prezent, pre-
gătesc un referat destinat Consiliului de miniştri, în care voi  
releva părţile negative ale tratatului. Un singur lucru este  cert:
Guvernul român, în actuala lui formaţie, era obligaţia să ratifice
tratatul.
Vernescu sări de parcă l-ar fi muscat o viperă:
- Foloseşti limbajul lui Catargi, domnule Kogălniceanu? Nu  
sunt de acord. Eu nu semnez nimic!
Neplăcut surprins de întreruperea colegului, Kogălniceanu i  
se adresă cu severitate:
- Domnule ministru Vernescu, organele competente de stat
sunt în drept să nu ratifice un tratat semnat de unii re -

514
 

prezentanţi ai săi. Este însă o datorie de bună-credin ţă ca, în  

intervalul de timp normal care desparte semnarea de ratificare,
să nu se săvîrsească acţiuni care ar face ratificarea impo sibilă 
sau lipsită de obiect. Dacă noi am refuza ratificarea acestei 
convenţii învestite cu semnătura Împăratului-Rege al Austro-
Ungariei, am risca să aruncăm ţara în complicaţii cu urmări  
imprevizibile . . . Străinătatea tratează cu Statul Român  
reprezentat prin guvernul s ău şi nu cu persoane particulare.  
Aşa că, domnule Vernescu, indiferent de opiniile dumitale  
personale, lasă-l pe ministrul de interne Vernescu, s ă- și dea
semnătura, aşa cum dealtfel se cuvine!
- Suntem într-o situaţie îndeajuns de grea, ca s ă nu o mai 
complicăm şi noi prin acţiuni nesăbuite, domnule Vernescu,
supralicita Boldescu.
Ministrul de Interne îşi frământa tulburat mîinile:
- Bine, dar ce vor spune alegătorii cînd ne vom prezenta în  
faţa urnelor? În curînd vor avea loc alegerile pentru Cameră!
Brătianu înclină din cap:
- Cred că formula domnului ministru Kogălniceanu rezolvă 
situaţia. Referatul menţionat de domnia-sa va explica reala 
stare de lucruri, reliefând eforturile pe care le-am depus spre a
atenua condiţiile dezavantajoase pentru România stipulate în
tratat... În altă ordine de idei, am auzit că în ultima vreme au 
fost semnalate incursiuni izoiate ale turcilor dincoace de
Dunăre. Sunt simple zvonuri?
- Din nefericire, nu sunt zvonuri, suspină Kogălniceanu. 
Proprietarii de moşii situate de-a lungul Dunării au trimis  
ministerului Afacerilor Străine telegrame, reclamînd repeta tele
violări ale malului românesc de către bande de turci care s-au  
dedat la jafuri şi chiar omoruri.
- Adevărat! conveni Vernescu. Recent mi s-a raportat și mie 
un caz asemănător. O crimă săvîrsită de turci pe moşia lui Manole  
Vulturescu.
- Ai protestat pe lîngă Sublima Poartă, domnule Kogăl -
niceanu? se interesă Ion Brătianu.
- Bineînţeles.
- Şi ce-au răspuns autorităţile turceşti?
- Au respins acuzaţiile noastre, avertizîndu-ne s ă nu mai 
folosim asemenea tertipuri pentru a ne ascunde toleranţa faţă 
de comitagiii bulgari care folosesc teritoriul român drept baz ă 
de refugiu şi de antrenament militar. Savfet Paşa pretinde c ă 
rebeli bulgari, refugiaţi pe teritoriul ţării noast re, se întorc în
Bulgaria pentru a lupta împotriva trupelor otomane.

515
 

Vernescu izbucni iritat:

- Calomnie! Comitagiii care trec Dunărea la noi sunt 
dezarmaţi!
- Şi mai departe? întrebă Boldescu.
- Şi mai departe ce? exclamă Vernescu.
- După ce sunt dezarmaţi, ce tratament li se aplică, dom -
nule ministru? întrebă Boldescu.
Interpelatul ridică din umeri:
- Le dăm drumul! Ce altceva le-am putea face?
- Turcii vor să-i arestăm! zise Boldescu.Să-i arestăm şi să-i  
trimitem în lanţuri la Constantinopole, fiindcă aşa pretinde
Sublima Poartă.
- Ridicol! explodă Vernescu. N-avem dreptul să-i arestăm, 
atîta vreme cît nu întreprind nimic împotriva siguranţei Statului  
Român.
Brătianu făcu un gest de mînie:
- Sultanul îşi închipuise că în secolul XIX este îndreptăţit să 
ţină popoare în robie! Libertatea, acest ideal al lumii cu adevărat 
civilizate, nu mai poate fi înăbuşită! Dacă nu astăzi, mîine sau 
poimîine tot va trebui să recunoască dreptul legitim la  
independenţă al creştinilor subjuga ţi! Drept pe care îl vom  
revendica și noi!
Boldescu suspină:
- Avem o situaţie geografică nenorocită! Suntem aici ca o 
copcă între trei giganţi. Care cum i se năzare întinde mîna şi, 
fără să ceară voie, ia peşte din copca noastră.
- Poziţia  geografică e de la Dumnezeu! zise Kogălniceanu. 
Dar noi, românii, născuţi şi crescuţi aici, avem datoria să apă-
răm copca asta cu orice preţ.
- Aşa e! zise Brătianu. Un popor nu-şi poate croi un 
destin mare dacă nu are încredere în propriile sale puteri,  
dar această încredere i-o dau faptele de arme ale strămoşilor
săi.
- Ce-au făcut strămoşii noştri, ştim! spuse Boldescu . Să 
vedem cum ne vom descurca noi acum, cînd buba stă să crape!
În eventualitatea unui război între ruşi şi turci, România fiind un  
punct obligat de trecere, şi unii, şi alţii, sau poate chiar amîndoi 
deodată, vor încerca să invadeze teritoriul nos tru spre a se
 înfrunta!
- Eh, tocmai de asta trebuie să ne ferim ţara! declară 
Kogălniceanu. Să nu ajungem teatru de război!
- Şi atunci ce ne rămîne de făcut? întrebă Boldescu. Br ătianu  
răspunse ferm:

516
 

- Să continuăm politica noastră de neutralitate, impusă de  

poziţia geogra-fică și de tratate. Prin neutralitate nu înţe leg să 
stăm cu mîinile în sîn. Trebuie s ă ne înarmăm, pentru a fi  
oricînd gata să ripostăm la orice încălcare din afară a  
pămîntului nostru!
- Ceea ce spuneţi, domnule Brătianu, este valabil cu o  
singură condiţie, interveni ministrul de Interne.
- Care anume?
- Puterile occidentale s ă ne garanteze neutralitatea. Altfel,
nici ruşii, nici turcii nu vor ţine seama de drepturile noastre.
- Dacă va fi nevoie, vom rezista cu arma în mână! declară 
Ion Brătianu.
Şeful de cabinet aduse o telegramă „în clar" expediată de 
agentul român din Germania şi, după ce o puse pe biroul,  
ministrului, se retrase tăcut. Kogălniceanu îşi arunc ă ochii  
asupra textului. Se adresă apoi colegilor săi:
- Domnilor, în clipa aceasta soarta Europei se hotărăşte la 
Berlin. Matei Vulturescu îmi anunţă întîlnirea în capitala 
Germaniei a reprezentanţilor celor trei imperii din nord: Bismarck,
Gorceakov și Andrassy.
- A trebuit să intervină dublul asasinat politic de la Salo nic,
ca Gorceakov să poată provoca această întrunire, spuse 
Boldescu.
- Se spune că şi ţarul Aleksandr II ar fi sosit la Berlin,
adăugă Vernescu.
- Rechinii se adună numai cînd simt sînge, zîmbi mefis-
tofelic Boldescu.
Brătianu se uită îngîndurat la colegii s ăi:
- Că Franţa nu a fost convocată la conferinţă, nu mă mira!  
Şi ea, și Italia sunt astăzi puteri de mîna a doua. Mă surprinde însă 
că Anglia a fost lăsată pe din afară!
- Foarte simplu! opina Kogălniceanu. Cei trei cancelari s-
au temut că Anglia are să facă obstrucţie, aşa cum îi stă în 
obicei. Au preferat deci să discute între ei.
- Va trebui să ne pregătim intens pentru alegeri! spuse 
Brătianu. Dacă evenimentele se vor precipita, să dispunem de o  
majoritate confortabilă, care să ne permită a negocia cu 
marile puteri f ără teamă de manevrele opoziţiei . În curînd vom
dizolva Camera!
- Răspund de alegeri! zise Vernescu. Am luat măsuri ca toţi 
prefecţii conservatori să fie schimbaţi. Îi înlocuiesc cu oameni de
încredere.
Boldescu se înveseli:

517
 

- Cînd prefecţii sunt ai tăi, partida e pe trei sferturi cî știgată.

- Pînă la alegeri, să vedem ce se va hotărî la Berlin! spuse 
preocupat Kogălniceanu. Acolo fierbe cazanul!
- Cazanul diavolului! rîse Boldescu.
*
**
Maseurul, o huidumă cu ceafă de taur, punea în mişcare  
sîngele cancelarului Bismark, malaxîndu-i muşchii dorsali.
Primul-ministru al Germa-niei, gol pînă la şalele încinse cu un 
prosop, stătea întins pe burtă şi suporta cu stoicism energicul
tratament la care se supunea după fiecare baie matinală.
Intră un valet:
- Alteţă, a sosit Prinţul Hohenlohe!
Bismarck ridică fruntea de deasupra braţelor făcute cruce:
- Bine, să poftească în dormitor! De-ajuns, Hermann! 
porunci maseurului.
Coborî de pe banca de lemn şi îmbrăcă halatul de interior.  
 Trecu apoi în camera de culcare.
Aristocraticul Hohenlohe îl întîmpih ă înclinîndu-se cu mult respect.
- Bine v-am găsit, Alteţă!
- Bine ai venit, Prinţe! Bei un pahar cu lapte în compania
mea?
- Cu multă plăcere, Alteţă.
La un semn al cancelarului, valetul alergă după lapte.
Bismarck măsură cu privirile silueta suplă a prinţului, care,  
 în ciuda celor 57 de ani ai săi, îşi purta cu eleganţă redingota 
neagră, impecabil croită.
- De cînd eşti ambasador la Paris ai căpătat un aer foarte 
parizian.
- Alteţă,  un bun diplomat trebuie să aplice politica sub tilă a 
cameleonului, schimbîndu-şi culoarea după craca pe care stă.
Bismarck înlănţui:
- Să aibă însă grijă să nu-și taie singur craca de sub picioare, ca
Armin, înaintaşul dumitale!
Valetul aduse o tavă de argint cu două pahare şi cu o mare
carafă cu lapte.
- Lasă! Ne servim singuri! spuse cancelarul.
După plecarea servitorului, Bismarck umplu paharele.
- Serveşte-te, Prinţe!
- Mulţumesc! zise Hohenlohe. Mă bucur că sunteţi bine  
dispus!
Bismarck zîmbi satisfăcut:
- Sunt bine dispus pentru că aici, la Berlin, conferinţa se  

518
 

desfăşoară aşa cum am dorit. Gorceakov şi Andrassy cîntă după 

partitura scrisă de mine, deşi fiecare îşi închipuie c ă îşi sus ţine  
partitura învăţată acasă.
Hohenlohe surise curtenitor:
- Întreaga Europă cunoşte abilitatea diplomatică a Alteţei 
Voastre. Graţie Alteţei-Voastre, Germania deţine astăzi vioara 
 întîi în orchestra marilor puteri europene. Un rol pe care uitase
să-l mai joace după prăbușirea Hohenstauffenilor.
- Încerci să mă flatezi, Hohenlohe!
- Să-mi fie cu iertare, Alteţă! Flatezi oare soarele cînd spui 
că străluceşte mai puternic decît toţi ceilal ţi sori din jurul  
planetei noastre? Constaţi un adevăr!
Bismarck rîse:
- Prinţe, cedez. Cazuistica dumitale e imbatabilă. Tot ce pot  
să-ţi spun despre onorabilii mei colegi este că în curînd se vor 
vîrî pînă în gît în viesparul balcanic, dîndu-mi indirect mînă 
liberă spre a mă ocupa de Franţa.
Hohenlohe suspină:
- Eh, dacă Rusia și Anglia n-ar fi intervenit anul trecut,
răfuiala noastră cu Franţa ar fi fost acum încheiată. Franţa nu s-
ar mai fi ridicat niciodată din ruine.
Bismarck sorbi cîteva înghiţituri de lapte.
- Am să-l fac să-si muşte pumnii pe acest Ţar îngîmfat şi  
muieratic, iar pe Gorceakov am să-l umilesc aşa cum numai eu
ştiu s-o fac! Aleksandr al II-lea jinduieşte după Constantinopole 
mai mult decît Petru cel Mare şi Catherina a Il-a luaţi la un loc.  
Dar n-are anvergura înaintaşilor săi. Vrea să dea buzna peste 
turci în Balcani, dar îi lipseşte curajul. Se teme şi de englezi, şi
de austrieci. În cursul ultimei sale vizite la Berlin, Şuvalov m-a
 întrebat dacă Rusia ar putea conta pe sprijinul Germaniei, în 
cazul în care ar întîmpina opoziţia Austriei în rezolvarea crizei  
din Orient. I-am spus că Germania nu va uita niciodată datoria  
de onoare contractată fată de Rusia, care, în 1866 şi în 1870, şi-
a păstrat neutralitatea, îngăduindu-ne să zdro bim pe rînd Austria lui
Franz-Josef  și Franţa lui Napoleon al III-lea. Dacă Rusia s-ar lăsa 
angrenată într-un conflict armat în Orient - i-am spus - n-aş ezita
să-i pun la dispoziţie o armată prusacă. Am avut însă grijă să 
adaug că declaraţia aceasta i-am făcut-o în calitate de gentilom
şi nu de cancelar. Funcţia mea oficială îmi impune să păstrez o 
oarecare elasticitate în exprimarea gîndurilor.
Hohenlohe zîmbi admirativ:
- Formulele dumneavoastră diplomatice n-au egal, Alteţă!
Bismarck îşi continuă expunerea ca și cînd n-ar fi remar cat

519
 

întreruperea:
- Trebuie să insuflu Ţarului curajul de a se avînta în luptă 
 împotriva turcilor. În Balcani va fi antrenat într-un r ăzboi de 
uzură, pe care nu-l va cîştiga niciodată. Exact ceea ce ne 
convine! Nu mai vorbesc de complicaţiile care se vor naşte, 
cînd Anglia va interveni în ajutorul turcilor. . .
- Aveţi dreptate! încuviinţă ambasadorul.
- Am mers pînă acolo, Hohenlohe, încît am căutat o formală 
susceptibilă să împace divergenţele dintre ruşi şi austri eci. Asta
numai ca să-l fac pe Ţar să nu se mai teamă de un eventual  
atac din flanc al armatelor lui Franz-Jozef.
- Dacă nu mă înşel, aţi discutat această problemă și cu
ambasadorul Rusiei. Presa franceză a făcut unele aluzii.. .
- Da, confirmă Bismarck. I-am spus lui Oubril că relaţiile  
dintre Austria și Rusia s-ar  limpezi dacă în combinaţiile di-
plomaţilor ruşi ar încolţi ideea unei rotunjiri a Austriei prin  
acapararea Bosniei, în schimbul unor avantaje terito -riale pe
care Rusia le-ar obţine în nordul gurilor Dunării. Ştiu - i-am spus lui
Oubril - Ţarul Aleksandr este ostil unei formule care ar atribui  
Austriei o parte din tort, dar dacă ar accepta-o, Germania nu ar 
ridica nici o obiecţiune. Cred c ă și Anglia s-ar învoi la aceste
bagatele, dacă ar obţine în schimb recunoaşterea intereselor ei
asupra Suezului. Am mers pînă acolo cu amabilitatea, încît m-
am oferit să intervin pe lîngă cabinetul britanic spre a -l
determina să accepte combinaţia.
- Ce-a răspuns Oubril?
- Că va supune ideea mea Ţarului. Pînă acum însă nici  
Gorceakov şi nici Andrassy nu au făcut vreo aluzie la această  
chestiune, care cred că se coace însă în mintea lor.
- Mi-aş permite să atrag atenţia Alteţei-Voastre asupra 
tendinţelor Austriei de a-şi extinde sfera de influen ţă spre est.  
Acum douăzeci și patru de ani, oamenii politici de la Viena nu
au hotărît  oare ocuparea militară a Principatelor Dunărene,  
profitînd de războiul dintre ruşi si turci?
- Astăzi Andrassy se jură că este ostil oricăror anexiuni  
teritoriale în Balcani, Prin ţe.
- Cine poate şti, Alteţă, care sunt adevăratele lui inten ţii? 
Cert este că, prin încheierea convenţiei comerciale cu  
România, încearcă să o înfeudeze economic.
- Infeudarea economică a României esteo sabie cu două 
tăişuri. Convenţia poate da amploare mişcării iredentiste ro-
mâneşti din sînul Imperiului Austro-Ungar.
- Ce se va întîmpla dacă ruşii şi austriecii nu se înţeleg?

520
 

- Dacă nu se vor înţelege, se vor lua inevitabil la harţă. Şi 

formula aceasta ne-ar conveni. Cînd doi se ceartă, al treilea 
ciştigă. Un război între ruşi şi austrieci ar prezenta îns ă un  
serios inconvenient. Pînă la urmă austriecii ar fi învinşi, ceea ce 
nouă nu ne-ar conveni, căci ar determina o rupere a echi librului
politic şi militar european în favoarea Rusiei. Reflectînd bine,
este preferabilă pentru noi o înţelegere între Ţar şi Franz-Josef.
- Să nu se încheie o înţelegere în detrimentul nostru, Al teţă!
- Şi asta e posibil! Vom avea însă grijă să ne vîrîm coada la 
momentul oportun, astfel încît prietenia lor s ă nu devin ă prea  
solidă. În clipa de faţă, noi nu avem interese stringente în  
Balcani. Şi acum să mă îmbrac. Astăzi la prînz semnăm me -
morandumul pe care-l vom trimite Sultanului. Condiţiile pe care 
i le impunem nu sunt deloc uşoare.
*
**
Către sfîrsitul lunii aprilie, ţarul Aleksandr p ăr ăsise Sf.  
Petersburg cu destinaţia Berlin, într-o foarte trandafirie dis -
poziţie sufletească. Se bucura la gîndul că avea să-l viziteze, ca
 în fiecare an, pe unchiul său, împăratul Wilhelm, şi c ă i se  
oferea prilejul să o întîlnească și pe propria sa fiică, marea 
ducesă Maria Aleksandrovna, căsătorită cu Alfred, duce de 
Edinburg, aflată în vizită în Germania . Îl încînta şi noua lui
paternitate. Katia Dolgoruky rămăsese din nou însărcinată. În
curînd avea să-i dăruiască al treilea copil. Obţinuse dovada 
prelungirii virilităţii lui, la o vîrst ă cînd majoritatea b ărba ţilor  
 încep să plîngă pe ruinele tinereţii. Sarcina Katiei aflîndu-se într-
un stadiu avansat, medicii o povăţuiseră să rămînă la Sf.  
Petersburg. Ţarul se resemnase să plece singur la Berlin.
După ce sosise în capitala Germaniei, optimismul lui juvenil
 începuse să pălească. Conferinţa delegaţilor celor Trei Imperii
nu se desfăşura în condiţii tocmai mulţumitoare. Pe de altă 
parte, absenţa Katiei începuse să-l apese. La recepţiile oficiale, la 
banchete, la reuniunile intime ale familiei imperiale germane,
participa din obligaţie la conversaţii, dar gîndul îi fugea la Katia,  
de care-l despărţeau mii de kilometri.
Într-o după-amiază, după ce luă dejunul la ambasada rusă, 
ieşi la aer, în grădină, însoţit doar de un aghiotant și de patru
ogari superbi, câinii săi preferaţi . Îşi îndreptă instinctiv paşii  
spre deschiderea practicată în zidul înconjurător care permitea
accesul în curtea vilei închiriate anul trecut pentru Katia. Dar
portiţa fusese zidită. Încercă atunci o strîngere de inimă, ca şi  
cînd o barieră s-ar fi ridicat între el si Katia.

521
 

Aleksandr s-ar fi înapoiat degrabă la Sf. Petersburg, dacă n-ar 

fi fost convins că prezenţa lui era absolut necesară la Berlin. 
Delegaţii ruşi la conferinţă, ştiindu-se direct suprave gheaţi de 
suveranul lor, manifestau un mare zel, iar reprezentan ţii 
Austriei și Germaniei, cunoscând greutatea opiniei ţarului, se 
arătau mai prudenţi, evitînd să adopte poziţii făţiş contrare  
intereselor Rusiei. Bismark ştia, de pildă, c ă împăratul său era 
maleabil, că îl putea orilcînd determina să-i îmbrăţişeze opiniile. 
Ţarul era însă imprevizibil. Caracterul său fantasc, plin de
toane, silea pe delegaţii austrieci şi germani s ă-i menajeze 
susceptibiltăţile. Andrassy şi mai ales Bismark aveau tot interesul
să nu indispună pe stăpînul a peste o sută de milioane de  
supuşi.
Îl mai reţinea pe ţar la Berlin și dorinţa de a stăvili masacrele
săvârşite de turci în Balcani. Dacă într-o vreme fusese înclinat  
să caute o soluţionare paşnică a litigiului ruso-turc, acum nu  
mai credea în asemenea utopii. Trebuia să ţină seama şi de
presiunea opiniei publice, influen ţată de propaganda slavofililor.  
Un suveran autocrat are îndatoriri faţă de supuşii săi chiar dacă  
voinţa lui este deasupra oricăror îngrădiri. Pentru a r ăspunde 
năzuinţelor poporului rus, păşise - cu mulţi ani înainte - la
eliberarea şi împroprietărirea şerbilor . Înfrumtase atunci reaiua-
voinţă a latifundarilor şi inerţia autorităţilor. În acea epocă 
fusese slujit de un bărbat de stat deo sebit de energic și
 înzestrat, generalul Miliutin, care izbutise s ă r ăstoarne barierele  
ridicate de cercurile conservatoare în calea reformelor. Aceast ă 
mare înfăptuire a domniei lui fusese   înlesnită poate și de 
avînturile-i generoase, fireşti tinereţii. Odată cu trecerea anilor,  
iluziile şi înclinările-i altruiste se spulberaser ă. Dacă n-ar fi  
intîlnit-o pe Katia, care avea s ă joace un rol atît de însemnat în 
viaţa lui, umanizîndu-l, ar fi devenit un monarh sclerozat, ca şi
principiile nobilimii ruse, suportul cel mai sigur al tronului.
Influenţa tinerei femei asupra sa avea totuşi efecte adeseori
paradoxale. Uneori îl stimula să săvîrşească fapte mari, alteori îi 
frînau elanul, făcîndu-l să fugă de lume, de politică, 
 îndepărtîndu-l pînă şi de propria lui familie. Aleksandr avea de 
gînd să o încoroneze pe Katia împărăteasă după moartea  
actualei sale soţii. Dar pentru a nu întîmpina opozi ţia poporului
şi a cercurilor conducătoare, trebuia să facă ceva pentru ţară, 
astfel încât să dobîndească, odată cu recunoştinţa supuşilor, și
 încuviinţarea lor tacită de a-şi legitima legătura cu Katia.
Împăratul fu smuls din păienjenişul gândurilor de lătr ătu rile
ogarilor care se repeziră iritaţi spre zidul înconjurător al grădinii  

522
 

ambasadei. Printre ramurile unui castan care-și ridica coroana stufoasă 

pînă dincolo de împrejmuire, z ări o siluetă omenească .Tresări 
speriat! „Să se fi căţărat, acolo vreun nihilist dornic să atenteze  
la viaţa mea?" gândi. Şi aghiotantul său intră în panică. Se 
aşeză între ţar și ipotetica linie de foc a armei individului din copac.
- Rog pe Majestatea-Voastră să se înapoieze în clădirea  
ambasadei!
Deodată ţarul izubcni în rîs. O pală de vînt dăduse la o parte 
frunzişul castanului, lăsînd să se întrevadă desluşit si lueta
gracilă a unui copil, care se uita de sus la cei doi băr baţi. Să tot 
fi avut şapte sau opt ani. „Am ajuns să mă înspăimînte și copiii!"
reflectă Aleksandr, nu fără amărăciune.
Se apropie de copac.
- Ce cauţi aici, băiatule? îl întrebă în germană, zîmbindu-i  
prietenos.
Îi răspunse un glas subţirel:
- Am vrut să te văd mai de aproape!
- De ce?
- Pentru că toată lumea vorbeşte de tine.
- Cum te cheamă, copilule?
- Ulrich.
- Locuieşti în vila aceea?
- Da. De aproape un an.
- Şi eu am un băiat de vîrsta ta, Ulrich.
- Aş putea să mă joc cu el?
- Nu este aici, Ulrich. A rămas la Sf. Petersburg.
- Îmi pare rău!
- Nu trebuie să-ţi pară rău. Am să-l aduc într-o zi aici, la
Berlin, să vă jucaţi împreună.
Ţarul flutură din mînă.
- Te las cu bine, Ulrich!
- Mâine mai vii la gard? îl întrebă copilul. Aleksandr rămase 
 încîntat de inocenţa lui.
- Vrei să ne mai vedem? îl întrebă.
- Sigur!
Copilul era îmbrăcat într-un costumaş de catifea. Purta un 
guler alb, scrobit, care-i scotea în evidenţă obrazul trandafiriu şi 
părul blond, cârlionţat. „Seamănă cu fiul meu Iurii", îşi zise  
 înduioşat ţarul.
- Bine, Ulrich, am să vin şi mîine!
- Tot la ora aceasta? întrebă glasul subţirel.
- Tot!
- Am să te aştept!

523
 

Aleksandr se înapoie înviorat în clădirea ambasadei. Întîlnirea cu

copilul îi risipise gândurile triste. Aghiotantul se sim ţea ruşinat  
de falsa lui alarmă.
- Aş dori un ceai! spuse ţarul ofiţerului.
- Imediat, Majestate.
Ţarul intră într-unul din saloanele de la etajul nobil. Se aşez ă 
pe un fotoliu în dreptul ferestrei deschise spre vila învecinată.  
Acolo locuia băieţelul şi tot acolo stătuse şi Katia anul trecut.
Ogarii se aşezaseră lenevoşi la picioarele lui. Un lacheu cu 
perucă pudrată aduse pe o masă cu rotile un magnific servi ciu
de ceai din porţelan de Sevres şi un samovar pîntecos. Turnă 
 într-o ceaşcă băutura aburindă. Ţarul sorbi cîteva înghiţituri. Era 
 într-o bună dispoziţie rar încercata.
O uşă cu două canaturi se deschise. Majordomul anunţă 
ceremonios:
- Prinţul Gorceakov, Majestate!
Ţarul, care-şi ducea tocmai ceaşca la gură, rosti cu gra bă:
- Să intre! Să intre! Era curios să afle ştiri de la  
conferinţă.
Gorceakov pătrunde în salon, păşind cu vioiciune. Nu s-ar fi  
zis că depăşise cu mult şapte decade de existenţa.
- Ce noutăţi îmi aduci, Prinţe?
- Acum cîteva minute a fost semnat memorandumul,
Majestate. Punctul nostru de vedere a triumfat pe toată linia!
- Ia loc, Gorceakov! Enunţă pe scurt punctele princi-
pale!
- Majestate, Sultanul este somat să ia o serie de m ăsuri.  
Intîi: să reconstruiască locuinţele distruse ale creştinilor, s ă 
furnizeze vite, provizii, unelte de lucru ţăranilor p ăgubiţi de  
război. Totodată să-i scutească de plata impozitelor timp de trei  
ani.
- Pînă aici foarte bine! Mai departe?
- Punctul doi: să desemneze o comisie de her ţegoveni şi 
bosnieci creştini care să distribuie ajutoarele.
- Bun!
- Punctul trei: trupele turceşti s ă fie retrase. S ă li se  
 îngăduie a păstra doar zece fortăreţe, care vor fi stabilite  
ulterior. Punctul patru: creştinii să fie autoriza ţi a-şi reţine armele
pînă ce vor fi îndeplinite toate reformele f ăg ăduite de Sublima  
Poartă. În sfîr șit, punctul cinci: consulii sau delegaţii marilor  
puteri vor avea dreptul s ă supravegheze traducerea în fapt a
reformel or.
- Din ce în ce mai bine! conveni ţarul.

524
 

Ochii prinţului scăpărară, oglindindu-i satisfacţia:

- Urmează un articol de o însemnătate capitală. Majestate:
cele Trei Imperii pretind ca Turcia să acorde de îndată un 
armistiţiu provinciilor răsculate. Dacă în curs de două luni  
puterile nu vor reuşi s ă- și realizeze ţelurile  propuse, cele trei
Curţi imperiale sunt de acord să adauge acţiunii lor diplo matice
măsurile eficiente pe care le vor considera necesare în interesul
păcii generale și în vederea înlăturării răului. Trebuie să supun 
atenţiei Majestăţii-Voastre acest ultim articol, care cuprinde în  
sfîrsit mult-așteptatele sancţiuni preconizate de noi încă de la 
primele discuţii cu partenerii noştri.
Ţarul îşi frecă încîntat mîinile.
- Bravo! Aţi realizat un progres remarcabil! Turciei nu-i 
rămîne acum decît să adere sau să înfrunte riscul unei cam panii
militare împotriva marilor puteri. ..
- În măsura în care Italia, Franţa și Anglia vor adera la acest
memorandum, Majestate. Credem însă că guvernele acestor
ţări nu ne vor face dificultăţi.
- Pentru prima oară cînd aud o veste cu adevărat bună.  
Gorceakov! Ia spune-mi, ai vorbit cu Andrassy?
Prinţul surâse încîntat de acesta întrebare, pe care o aş-
teptase:
- Desigur, Majestate! I-am explicat contelui - aşa cum mi-a sugerat
Majestatea-Voastră - că nu are rost să discutăm în trei criza 
orientală, chestiune arzătoare numai pentru Austria şi Rusia, 
ţări limitrofe Turciei, şi că această chestiune este mai normal să 
o discutăm numai noi, fără ... „sprijinul" Germaniei.
- Şi, şi?! întrebă ţarul cu nerăbdare copilărească.
- Andrassy a acceptat ideea unei întrevederi secrete între
Majestatea-Voastră și împăratul Franz-Josef. Urmează să supună 
suveranului său propunerile noastre și să stabilim ulterior data
și locul întrevederii. O umbr ă se aşternu fugitiv pe fruntea  
ţarului:
- Nu crezi că Bismark va încerca să ne torpileze pla nurile,
de îndată ce va afla că am tratat cu austriecii, lăsîndu-i pe 
nemţi în afară?
- Va încerca, Majestate, dar va fi prea tîrziu. Îl vom pune în faţa 
faptului împlinit. Omul acesta nu-mi inspiră nici o încredere.  
Stăruinţele lui de a face pe intermediarul între noi şi Austria, pe 
de o parte, între noi şi englezi, pe de altă parte, îmi dau de  
bănuit. Am impresia c ă Bismark încearcă să ne tragă într-o  
cursă, Majestate. Bunăvoinţa sa e numai de paradă, în sinea lui, 
năzu-ieşte să nimicească Rusia.

525
 

- Disraeli visează acelaşi lucru, Gorceakov.

- Pînă la urmă îi vom face pe amîndoi să-şi muşte pumnii.
Rusia nu poate fi călcată în picioare!
Ţarul se uită amuzat la ogarii care dădeau târcoale cance-
larului, apoi grăi cu optimism:
- Aş fi tare curios, Prinţe, să văd ce mutr ă va face Sul tanul
la primirea memorandumului. . .
*
**
După ce strînse mâna cancelarului Bismark şi a celolalte
personalităţi politice și diplomatice care-l conduseseră la gară, 
contele Andrassy şi membrii suitei sale se urcară în trenul 
special, tras pe linia întîi a gării centrale a oraşului Berlin.  
Cancelarul Austro-Ungariei trecu la una din ferestrele deschisa
ale vagonului salon şi de acolo zîmbi cu prietenie colegului s ău  
german. Îi zîmbi şi Bismark, înclinînd din cap ca o figurin ă 
chinezească. Trenul special se puse în miscaue. Cei doi 
cancelari îşi făcură cordial semn cu mîna. Încetul cu încetul, peronul cu
oficialităţi rămase în urmă. Cînd gara dispăru din faţa ferestrelor 
vagonului salon, contele Andrassy izbucni în rîs:
- În sfîrşit, cortina s-a lăsat după ultimul act al comediei.
Consilierul Falke von Lilienstein, unul dintre membrii suitei sale, îi cîntă 
 în strună:
- Excelenţă, nu încerc s ă vă flatez, dar v-am admirat abi -
litatea cu care l-aţi jucat pe prinţul Gorceakov.
Rîse şi contele Theodor von Revertera, alt personaj din
suită.
- Bietul b ătrînel, venise cu lecţia înv ăţată. Ne-a înfăţişat  
foarte mîndru proiectul său. N-am să uit, Excelenţă, seriozita tea
cu care i-aţi declarat admiraţia dumneavoastră: „Aţi realizat aici
o culme a artei diplomatice!" După ce l-aţi lăsat să se umfle în 
pene, i-aţi combătut punct cu punct proiectul, propun înd
amendamente care l-au modificat fundamental.
Von Lilienstein reluă firul:
- N-am să uit mutra lui Gorceakov cînd a mărturisit perplex:
„Văd că n-a mai rămas nimic din lucrarea mea!" Mi-a făcut milă.
- Bismark jubila! adăugă Revertera. Îl amuza enorm talentul cu
care l-aţi îmblânzit pe Gorceakov, gîdilîndu-i vanitatea.
- Cancelarul rus a obţinut totuşi o concesie importantă,  
interveni cu seriozitate consilierul baron Konrad von
Konradstein. Mă refer la sancţiuni.
Andrassy făcu un gest de nepăsare:
- Oh, concesia aceasta ne angajează doar teoretic. Spre a 

526
 

deveni operante, sancţiunile trebuie aprobate și de celelalte

mari puteri. Or, Anglia nu va accepta memorandumul. Pariez c ă 
va face tot ce-i va sta în putinţă spre a-i zădărnici efectele.
- Pentru Gorceakov, ar fi o grea lovitură, opina von Revertera.
N-am să uit patetismul cu care a declarat la ultima şedinţă a  
conferitei: „Cînd va fi să părăsesc lumea aceasta, n-am să mă 
sting ca o lampă care fumegă, ci am să apun ca un astru".
Andrassy urmări câteva momente cu privirile peisajele periferiei
Berlinului, care defilau prin faţa ferestrelor vagonului.
- Memorandumul pe oare l-am semnat aici nu reprezintă decît o  
faţetă a politicii noastre duble faţă de Sublima Poartă. În viitorul
apropiat vom într eţine - pe cît posibil - relaţii de bună vecinătate cu 
 Turcia. Ceva mai mult, vom trimite ambasadorului nostru la
Constantinopole un mesaj cifrat, cerînd să recomande marelui 
Vizir o politică mai suplă faţă de Muntenegru. Oferind acestei  
ţări concesii teritoriale şi chiar politice, vom rupe înţelegerea  
ei cu Serbia, ceea ce va fi în avantajul nostru. Trebuie să 
spargem cu orice preţ și sub orice formă unitatea de luptă a 
slavilor. Este imperios necesar pentru noi ca Turcia europeană 
să supravieţuiască o perioadă relativ lungă, spre a ne da timp 
să ne completăm pregătirile militare.
- Contele Zichy este un diplomat experimentat, care se
descurcă satisf ă-cător în viermuiala de intrigi de la  
Constantinopole grăi Revertera.
- Mă tem să nu se lase jucat de Elliot şi de Ignatiev, aceşti  
vulpoi deosebit de periculoşi, zise Lalienstein.
Lui Andrassy nu-i plăcu remarca. Lilienstein nu-i iubea pe 
unguri. Şi antipatia lui răzbătea la suprafaţă chiar şi împo triva
voinţei sale. Cancelarul s-ar fi lipsit de serviciile lui Lilienstein,  
dar acesta avea protectori puternici la Hofburg. Dualitatea
austro-maghiară devenise o realitate politică şi administrativă. 
Dar trebuiau să se mai scurgă mulţi ani pînă ce germanii din  
Austria se vor resemna a-i considera egali pe maghiarii din
pusta Panonică.
 Trenul ieşise din Berlin şi acum trecea un pod metalic, care
huruia ritmic.
*
**
Benjamin Disraeli se uita pe sub pleoapele lăsate pe ju-
mătate la tânărul Henry James, un foarte bătăios  membru al
opoziţiei liberale, care se lansase într-o violentă diatribă îm-
potriva politicii externe a cabinetului conservator. Glasu-i aspru,
cu inflexiuni metalice, răsuna sub bolta roşiatică a Ca merei

527
 

Comunelor, făcî ndu-se auzit cu aceeaşi limpezime de

parlamentarii de pe băncile majorităţii și ale opoziţiei, de ziariştii
buluciţi în Galeria Roşie, cît şi de invitaţii care se striveau în
galeria publicului.
- Primul Lord al Trezoreriei, Prea Onorabilul Benjamin Disraeli, perora
onorabilul Mr. James, a fost oare informat de masacrele săvârşite de turci 
 în Bulgaria? I-au căzut oare privirile asupra primei pagini a
ziarului Daily News, care dezvăluie asasinarea în masă a 
populaţiei civile creştine de către basibuzu cii şi cerkezii
sălbatici, fanatizaţi, setoşi de sînge? Ştie prea onorabilul  prim-
miriistru că osmanlîii protejaţi de Domnia-Sa şi de cabinetul pe
care-l prezidează violează femei și fete, ucid copiii şi pruncii din
leagăn, leagă pe bătrîni şi pe preoţi de şei şi-i tîr ăsc în goana  
cailor pînă ce le înfrăţesc oasele cu ţărîna? Iar cînd se satură de 
sînge, adună tineri, în special fete, și-i trimit în turme spre a fi
vînduţi în tîrgurile de sclavi? Ştie Prea Onorabilul că mii, zeci de 
mii de creştini sunt înghesuiţi în scoli, în caz ărmi şi în spitale  
transformate în închisori, pentru că temni ţele au devenit 
neîncăpătoare pentru uriaşul număr de deţinuţi politici?  
Întreaga lume civilizată se cutremur ă de oroare! Numai 
membrii cabinetului Majestăţii-Sale sunt nep ăsători, senini şi, în 
ciuda celor mai elementare legi umanitare, continuă să sprijine 
 Turcia şi pe turci!
Cu mîinile încrucişate pe piept, cu pălăria cilindru l ăsat ă pe  
ochi, Benjamin Disraeli asculta nemişcat filipica.
 Tînărul Henry James neglija regula de secole încetăţenită în  
Camera Comunelor de a angaja discuţiile - chiar şi cele în
contradictoriu - folosind un ton scăzut, ca și cînd ar fi purtat o
conversaţie banală. „A primit probabil instrucţiuni de la  
Gladstone. Ticălosul ăsta bătrîn nu pierde prilejul să lovească 
 în conservatori!" cugetă Disraeli. Cei care nu-l cunoşeau şi-ar fi
 închipuit că doarme, atît de perfectă îi era imobilitatea.
Primul ministru avea oroare de ziare şi de ziarişti, mai ales
cînd reflectau opiniile opozi ţiei. Or Daily News, o gazet ă 
 înfeudată liberalilor, se bucura de multă popularitate, aşa c ă nu 
i-ar fi fost prea greu să surpe încrederea opiniei publice în 
conservatori. În cursul unei călătorii la Constantinopole, Disraeli  
fusese primit cu toate onorurile de oficialit ăţile oto mane.
Demnitarii turci pe care îi cunoscuse stăpîneau limbi străine, 
erau culţi, aveau maniere alese și foloseau un limbaj inflorat,
poetic. Nu-i venea să creadă că aceşti oameni blînzi, rafinaţi 
erau capabili să încurajeze atrocităţile unor subalterni prea  
zeloşi. În Balcani se dezlănţuise un șir  de răscoale sîngeroase. 

528
 

Era natural să atragă represaliile autorităţilor de stat. Numai 

nişte europeni naivi erau în stare să privească altfel lucrurile.
 Turcii se străduiau s ă înăbuşe răzmeriţele creştini lor şi erau în
drept s-o facă! aprecia Disraeli.
Era însă conştient c ă interpelarea tînărului liberal tulbura  
dolce fraraente-le parlamentarilor  și al galeriei, care îl ascultau cu
atenţie încordată. Speaker-ul nu-l întrerupsese pe Henry James
spre a-i reproşa violenţa termenilor. Disraeli constatase, de la o 
vreme, o scădere a nivelului academic al dezbaterilor 
parlamentare. Tonul reprezentanţilor tineri era tot mai p ăti maş.
Moderaţia care domnea odinioară în raporturile dintre 
majoritate și opoziţie lăsase locul unor violenţe de limbaj cu  
totul regretabile. Proiectul s ău de lege referitor la Titlurile  
Regale stîrnise o asemenea furtună, înc ît un neavizat care ar fi
asistat la discuţiile din Cameră ar fi putut s ă-si închipuie că a  
intrat într-un ospiciu de nebuni furioşi. Cînd i se d ădu cuvîntul în  
replică, Disraeli se ridică în picioare, îşi scoase tacticos p ălăria  
 înaltă, o aşeză pe banca îmbrăcată în piele verde și, după ce 
prinse cu degetele-i subţiri, foarte îngrijite, reverele redingotei,  
 într-o postură aproape tradiţională, aruncă o privire circulară 
asupra băncilor ocupate de opoziţia liberală, asupra propriilor 
săi partizani, asupra galeriilor arhipline, conştient că răspunsul  
său era aşteptat cu mare curiozitate. Ştia c ă nu-i va fi uşor s ă  
răstoarne curentul de opinie în favoarea sa. În timpul
interpelării lui Henry James îi ajunsese la ureche exclama ţiile  
unor parlamentari incapabili să-și mai stăpînească revolta, 
indignarea. Rosti primele fraze cu gravitate, spre a nu da
impresia că tratează cu uşurinţă un subiect c ăruia opoziţia îi  
acorda o importanţă atât de mare.
- Conţinutul articolului din Daily News, citat de Prea  
Onorabilul meu coleg, este prea dramatic ca să nu ne trezească 
atenţia. Presa cade însă adeseori în păcatul exagerări lor. Pentru
a-şi convinge cititorii, unii gazetari nu ezită să orneze realitatea  
cu înflorituri, deformînd astfel adevărul. Eu cred în bun ătatea  
firii umane, cred în generozitate, cred în dragostea pentru
aproapele nostru. Această credinţă fermă în omenie mă face să 
privesc cu suspiciune tot ceea ce tinde să întunece acele calit ăţi  
ale oamenilor care au dus la făurirea civilizaţiei, a culturii, a  
credinţelor  religioase. Voi cere informaţii cît mai cuprinz ătoare 
agentului nostru diplomatic din Constantinopole. Sunt convins
că acesta va dezminţi alegaţiile din Daily News. Nu contest că  
 în Bulgaria s-au săvârşit atrocităţi. Mă îndoiesc însă că fete  
tinere au fost vîndute în tîrgurile de sclavi, c ă mii de persoane  

529
 

au fost aruncate în temniţe . . .

Un zîmbet ironic îi flutur ă pe chip. Lăs ă s ă se scurg ă cîteva  
clipe apoi reluă cu ton uşor persiflant:
- ....că e nevoie de atâtea închisori, cum afirmă Prea 
Onorabilul meu coleg, nici că s-au aplicat torturi pe o scară 
 întinsă. Surîse fin: Turcii sunt un popor oriental. Nu au nevoie  
de temniţe şi de cazne. Pe cei scoşi în afara legii îi lichideaz ă  
 într-un mod mai expeditiv....
Gluma nu avu efectul aşteptat. Cîţiva deputaţi de pe băn cile
majorităţii zîmbiră complezent, dar murmurele de nemultumire
din rândurile reprezentanţilor opozi ţiei dar  mai ales tăcerea
 jenată a multora dintre proprii s ăi partizani îl f ăcură pe Disraeli  
să surîdă cu indulgenţă şi amuzată superioritate, de parcă ar fi  
avut de-a face cu nişte arieraţi mintali, inca pabili să preţuiască 
perlele spiritului s ău.
- Gentlemen, ţin să repet făgăduiala mea! Veţi avea o foarte 
promptă explicaţie! Pot s ă vă asigur anticipat de sinceritatea
mea deplină. Nu voi încerca să transform negrul în alb sau albul  
 în negru, aşa cum Prea Onorabilul meu coleg a lăsat să se 
 înţeleagă.
Înclină din cap spre speaker, mulţumindu-i c ă a fost l ăsat  
să-și spună în linişte cuvântul. Se aşeză pe bancă şi, după ce îşi 
puse pălăria înaltă, și-o lăsă pe ochi, ca și cînd restul dez baterilor nu l-
ar mai fi interesat. În realitate, era foarte atent. La ordinea de zi
fusese înscrisă o interpelare a lui Jonh McKinley asupra 
proclamării Titlurilor Regale. McKinley, un orator dibaci, analiză 
 în paralel argumentele pro și contra cu o aparentă obiectivitate. 
Cei care nu-i cunoşteau viclenia, îl socoteau imparţial. McKinley 
 îşi punea singur întrebări, cu un fel de naivitate dezarmantă,  
având grijă să pregătească terenul pentru elementele
favorabile tezei sale, pe care le construia cu abilitate, dînd
auditoriului impresia că el nu face decît să-şi însuşească o  
poziţie conformă intereselor întregii colectivităţi și nicidecum a
unui purtător de cuvînt al propriului său partid. Disraeli intuia că 
argumentele insidioase ale lui MicKinley împotriva proclamării 
reginei Victoria drept împărăteasă a Indiei vor fi urmate, de  
atacuri mult mai violente ale altor membri ai opoziţiei, pe care 
presa britanică se va grăbi să le speculeze în articole  
fulminante, mult gustate de cititori.
Disraeli era convins c ă majoritatea conservatoare îl va spri-
 jini. Chestiunea masacrelor din Bulgaria fusese pusă pe tapet 
doar spre a tulbura apele. Opinia publică, alertată de apelu rile
umanitare ale opoziţiei, va adopta o atitudine contrară poziţiei  

530
 

guvernului, acuzîndu-l de rea-credinţă. Prin ricoşeu, îşi va  

manifesta ostilitatea sa şi faţă de adoptarea Titlurilor Regale.
„Ce se întâmplă în realitate la Constantinopole?" se întreba
totuşi Disraeli. Îl dezinformase oare Sir  Henry Elliot, prezentînd
situaţia din Balcani în culori mai trandafirii decît s-ar fi cuvenit?  
Fiţuici de scandal merseseră pînă acolo, încît  îl acuzaseră pe 
ambasadorul Angliei de complicitate cu asasinii din Bulgaria.
Acum, în preajma unor inevitabile complicaţii politice anglo-
ruse, ar fi fost de nedorit ca opinia publică din Insulele Britanice
să adopte o atitudine turcofobă. Culmea ar fi fost ca John Mc 
Kinley să facă o apropiere între masacrele din Balcani -şi
complezenţa manifestată de regina Victoria faţă de Sublima  
Poartă . . .
*
**
Ori de cîte ori trebuia s ă se înfăţişeze la castelul Windsor  
sau la palatul Buckingham, contesa de Bunsen era cuprinsă de 
f iori, ca în copilărie, cînd era scoasă la tablă spre a răs punde
profesorului de matematică, un ins - după părerea ei - antipatic, 
veşnic încruntat, veşnic pus pe harţă. Părul contesei era acum  
alb, copiii ei deveniseră oameni maturi şi f ăcuseră la rîndul lor 
copii, iar profesorii de matematică ai nepoţilor ei de vârstă 
şcolară i se ploconeau cu respect. În înalta societate britanică 
ocupa un rol proeminent graţie rangului ei, dar mai ales
prestanţei, manierelor şi acelui grand air care o prindeau atît de 
bine.
În privinţa reginei Victoria, b ătrîna contesă de Bunsen se 
pierdea însă de parcă ar fi fost o copiliță chemată să facă 
pentru prima oară o reverenţă în faţa unui înalt personaj.
Acum, în vreme ce prima ei cameristă îi prindea în părul alb 
diadema cu briliante, purtată numai la recepţiile de gală,  
simţea cum i se umezesc palmele numai la gândul că avea să 
stea la aceeaşi masă cu regina. Bătrîna suverană avea un fel de 
a fi care îi înstrăinase simpatiile doamnelor desemnate a-i ţine 
de urît în momentele ei de plictis, ori a-i alcătui un str ălucitor
fundal la solemnităţile oficiale. Ursuză, irascibil ă, des potică, 
puritană, devenise un fel de sperietoare. O apreciau doar  
doamnele de onoare - şi ele bătrîne, ursuze şi puri tane - fiindcă 
erau de asemenea văduve și îi înţelegeau crizele sufleteşti.
Emoţia contesei de Bunsen era sporită şi de o incomoditate
inofensivă, dar care în condiţia vizitei sale la Curte lua proporţii  
de catastrofă. De cîteva zile o supăra un guturai rebel. Or, în
prezenţa reginei nu era de conceput folosirea unei batiste în  

531
 

scopul inavuabil de a deşerta nasul. Bolile, oricît de

neînsemnate, o indispuneau pe suverană. Membrii Casei regale  
trebuiau să întruchipeze s ănătatea, chiar dacă unii dintre ei  
atingeau vârste biblice. Contesa va trebui să facă mi nuni de
ingeniozitate spre a-şi ascunde sub batista de d antelă fină şi 
decorativă, indispensabilă toaletei feminine, batista prozaică de 
olandă, atît de necesară celor atinşi de guturai. Ar fi putut s ă 
absenteze, invocînd o indispoziţie mai gravă, dar s-ar fi găsit 
binevoitoare care s-o informeze pe Majestatea-Sa că „ingrata"
contesă de Bunsen se foloseşte de un tertip ieftin spre a scăpa 
de „corvoadă" unui dineu la Curte. Regina nu ar fi iertat-o în 
veci. Abia ar fi aşteptat un prilej ca să o umilească în public. Era 
 încă viu în amintirea curtenilor afrontul făcut de suverană 
indirect prinţesei de Walles, ce introdusese bretonul în coafura  
feminină, modă pe care regina o detesta, ca dealtfel tot ce era  
nou. Cînd o doamnă de onoare a prinţesei, lady Suffield, se 
 înfăţişase la o recepţie arborînd un breton ce-i d ădea un aer 
ştrengăresc, îi trimisese vorbă printr-un şambelan să-şi 
suspende vizitele la Curte pînă ce îi va crește părul de pe frunte.
La dineurile prezidate de regină, rochiile cu grand decollete  
erau de rigoare, deşi în Apartamentele regale şi în camerele de
paradă se vînturau curente reci de aer, chiar şi în toiul verii. 
Iarna, temperatura atingea nivele dezagreabil de scăzute.
Contesta de Bunsen ar fi preferat să-şi pună pe umeri un şal de 
dantelă, dar bătrîna suverană nu admitea asemenea 
„excentricităţi". Marile decolteuri fuseser ă la mod ă în anii  
tinereţii ei, şi la modă trebuiau s ă rămînă în continuare, cel  
puţin la palat, edictase Victoria.
Contesa de Bunsen sosi la castelul Windsor respectînd cu exactitate
ora prevăzută în invitaţie. Se consolă la gândul că dineul de 
gală - oferit în onoarea împărătesei Augusta a Germaniei, aflată 
 în vizită la Londra - nu va dura mult. Regina mînca foarte
repede, impunînd şi oaspeţilor ei acelaşi ritm.
În aşteptarea suveranei, invitaţii stăteau în Marea Sală de 
Recepţii împărţiţi în grupuri, dup ă simpatii, interese ori clanuri .
În încăperea decorată în stilul francez al secolului XVIII,  
dominau tonurile de alb şi aur. O suită de tapiserii de Gobelins,  
achiziţionate de la Paris pentru răposatul rege George IV,
 înfăţişau legenda lui Jason şi a Lînei de Aur. Ca să-şi poată 
şterge nasul neobservată, contesa de Bunsen se adăposti după 
un imens vas de malahit verde, oferit reginei Victoria de c ătre 
ţarul Nikolai I. Curînd îşi făcu si Mr. Disraeli apari ţia. Primul  
ministru era într-o excelentă dispoziţie sufleteasc ă. Ochii îi  

532
 

străluceau, ţinea pieptul sicos înainte, iar mişcările aveau o  

vioiciune tinerească.
- Pariez că Mr. Disraeli a obţinut un mare succes în Camera
Comunelor, şopti contesei de Bunsen ducesa văduvă de
Sunderland-Northland. Se învârteşte printre doamne ca un
vrăbioi amorezat. A uitat, se pare, de multiplele lui maladii.
Cuvîntul „maladii" răscoli iarăşi temerile contesei, care-şi 
reaminti de propriul ei guturai. Chiar în clipa aceea maestrul de
ceremonii anunţă sosirea reginei și a împărătesei Augusta. 
Invitaţii se aliniară pe două rînduri și salutară pînă la pămînt.
Înainte de a trece la masă, Victoria schimbă cîteva cuvinte 
cu fiecare invitat în parte. Avea o memorie prodigioasă. Era în 
stare să schiţeze un curriculum vitae al oricăreia dintre  
personajele prezentate. Remarcă nasul roşu al contesei de 
Bunsen.
- Mă tem că ai plîns! De ce? Ştiam că nepoţelul dumitale  
este pe cale s ă se vindece de scarlatină. A intervenit vreo  
complicaţie?
- Oh, nu, Majestate. Am vărsat cîteva lacrimi fiindcă mi-am 
prins degetul în uşa de la tr ăsură.
- Ce rău îmi pare!
- Durerea s-a calmat aproape de tot, Majestate.
- Mă bucur, mă bucur . . .
Regina trecu la alt invitat. Contesa de Bunsen răsuflă uşurată. 
Deodată îşi duse mîna stângă la nas şi cu degetele îşi strînse 
tare nările, spre a-şi înăbuşi un strănut . Expulzarea cu zgomot
pe gură a aerului din plămîni printr-o mişcare bruscă şi  
involuntară a muşchilor expiratori, în plină sală de recepţie, ar fi  
echivalat cu o încălcare gravă a respectului datorat reginei.
Eforturile contesei fur ă încununate de succes. Dep ăşi punctul  
culminant al exploziei buconazale, care se stinse fără a se fi 
manifestat gălăgios.
În vreme ce Madame de Bunsen se lupta cu măruntele-i  
incomodităţi fiziologice, Victoria ajunsese la primul ministru.
- Îmi aduci vreo veste, Mr. Disraeli?
Acesta descifra pe chipul suveranei o mare tensiune ner-
voasă. „Ştie că în după-amiaza asta s-a discutat la Cameră 
chestiunea Titlurilor Regale, reflectă Disraeli. Are cearc ăne 
negre. Pun rămăşag că n-a dormit toată noaptea. Grija i-a 
izgonit somnul". O lăsă să se mai frămînte cîteva alipe, apoi  
zîmbi:
- Majestate, am plăcerea să repet vorbele lui Cromwell  
după bătălia de la Worcester: „Inamicii sunt la picioarele 

533
 

noastre", în chestiunea proclamării Titlurilor Regale am obţinut  

o victorie totală. Votul de cenzură propus de Sir  Henry James
 împotriva guvernului a fost respins. Am obţinut adoptarea legii
cu o majoritate confortabilă. Peste o sută de voturi.
Ochii reginei scînteiară. Chipul ei reflecta un mare triumf.
- Mulţumesc, Mr. Disiraeli!
- Maiestate Regală şi Imperială, m ă bucur fiindcă am cel  
dintîi prilejul să mă aştern la picioarele Majest ăţii Voastre,  
folosind noul vostru titlu de împărăteasă a Indiei!
Victoria îi întinse graţios mîna. Disraeli i-o sărută cu de -
voţiune.
Invitaţii trecură în salonul Waterloo, unde urma să li se  
servească cina. Masa întinsă pentru o sută de persoane era  
dominată de portretele uriaşe ale ducelui de Wellington, ale 
regilor Angliei contemporani cu Napoleon, precum şi ale cîtorva
 înalte personaje străine care contribuiseră la doborîrea 
imperiului „tiran" al Franţei.
Contesa de Bunsen se văzu plasată sub chipul zugrăvit în  
ulei al cancelarului Metternich. Mul ţumi proniei, fiindcă doi -
sprezece convivi o despărţeau de regină. În acest chip, gutu-
raiul ei avea toate şansele s ă scape neobservat de augusta-i  
stăpînă. Vestea succesului obţinut de Disraeli în Camera Co-
munelor trecu din gură în gură, fiind comentat cu entuziasm de  
toţi cei prezenţi. Votul Camerei Lorzilor se va reduce la o simpl ă 
formalitate.
Ridurile reginei Victoria, faţa pungită a împ ăr ătesei Au gusta
şi obrajii smochiniţi ai doamnelor de onoare, văzute î n lumina
candelabrelor de cristal cu foarte multe lumânări, amintiră contesei de 
Bunsen comparaţia spirituală, dar şi foarte caustică a contelui 
Vasili, care asemuise pe regină și pe cernitele ei însoţitoare cu 
un sfinx înconjurat de mumii. Deşi era vîrstnică, Madame de 
Bunsen detesta bătrîneţea și campania oamenilor bătrâni.
Mîncă foarte puţin, fiindcă nu-i era foame. Se distra ur -
mărind indispoziţia zugrăvită pe chipul reginei ori de cîte ori  
Disraeli făcea complimente împără-tesei Augusta. Gelozia Victoriei o
 înduioşa. „Nu uită că este femeie, deşi vîrsta și Coroana i-ar
impune o atitudine mai rezervată."
Dineul, deşi bogat, fu expediat în mai puţin de trei sfer turi
de oră. După ce se ridică de la masă, Victoria schimbă cîteva  
cuvinte cu invitaţii, apoi se retra-se împreună cu împărăteasa 
Germaniei. Ceremonia oficială se încheiase. Bărbaţii trecură în 
sala de biliard și în fumoar, iar doamnele rămaseră,  între ele,
spre a mai pălăvrăgi înainte de a comanda trăsurilor să tragă la 

534
 

scară.
Anturat de cîteva personaje din Casa reginei, Disraeli povestea
cu vervă peripeţiile memorabilei şedinţe care consfinţea titlul 
imperial al suveranei. Rezuma tocmai interpelarea lui Sir  Henry
 James, cînd şambelanul de serviciu îl anunţă cu discreţie că 
Majestatea-Sa îl aşteaptă în salonul de primire.
Disraeli intră în somptuoasa încăpere îmbrăcată în mătase
roşie, dominată de portretul copiilor regelui Charles I pictat de  
Van Dyck, și o găsi pe r egină stînd ţeapănă şi întunecată în 
dreptul unui sfeşnic cu multe bra ţe, care lumina o c ăr ţulie 
deschisă.
- Regret, Mr. Disraeli, că nu am privilegiul să te întîmpin şi  
eu cu o veste bună. Luă cărţulia şi o întinse primului ministru:  
Iată ce mi-a c ăzut în mînă! Un pamflet imund al lui Mr.  
Gladstone împotriva aliaţilor noştri turcii, intitulat „Ororile din
Bulgaria și chestiunea orientală". Citeşte, te rog, frazele pe care  
le-am subliniat!
Disraeli îşi plecă privirile asupra paginilor zebrate cu un 
creion roşu. Violenţa termenilor utiliza ţi de şeful partidului  
liberal tindea s ă provoace revolta cititorilor: „Orgia barbară şi 
satanică a islamicilor. . . Turcii, specimene antiumane ale 
umanităţii... Nici un criminal din închisorile noastre, nici un 
canibal din Mările Sudului n-ar asculta despre puhoiul de crime  
săvârşite de osmanlîi f ără să se cutremure de indig nare . . .
Remediul? Să-i silim pe turci să ne scutească de nelegiuirile lor,
scutindu-ne în primul rând de propria lor prezenţă ... Nu exist ă 
guvernămînt care să fi săvârşit păcate mai mari, care să se fi  
dovedit mai incorigibil în repetirea nelegiuirilor, şi mai incapabil
să facă reforme .. . Zaptiehii si Mudirii, Bimbasii  şi Iuzbaşii,
Paşalele şi Kaimakamii, toţi, încărcaţi cu armele și cu bagajele
lor, să părăsească provinciile pe care le-au pustiit şi le-au 
profanat! ..."
Regina izbi cu bastonul în parchet!
- Ce zici de infamiile astea? Mr. Gladstone este fie nebun, fie
duşmanul declarat al intereselor Angliei? Dacă este nebun, să-l
v îrîm în cămaşă de forţă! Dacă este lucid să-l dăm pe mîna 
 justiţiei!
Disraeli plecă fruntea în semn de încuviinţare. Cunoştea  
eforturile turco-fobilor de a mobiliza opinia publică. Interpelarea
lui Henry James din Camera Comunelor fusese o mostră  a
acestei campanii nu numai virulente, dar şi deosebit de
primejdioase.
- Voi face tot posibilul, Majestate, spre a zădărnici efectele

535
 

ofensivei liberalilor! Lansă o săgeată: Mr. Gladstone nu  

urmăreşte decât să sape încrederea opiniei publice în cabi -
netul conservator. Vrea să-l doboare spre a pune mîna pe putere.
- Niciodată! exclamă regina. Niciodată! ... Nu voi tolera ca  
Mr. Gladstone să devină prim-ministru!
- Perfidia liberalilor n-are margini, Majestate! declară 
Disraeli, luîndu-și un aer de martir. Dar ne vom lupta cu îndîrjire spre a 
restabili adevărul. Pînă la urmă, oștile binelui vor învinge!
Primul ministru părăsi castelul Windsor într-o dispozi ţie nu  
tocmai roză. Cî știgase bătălia Titlurilor Regale, dar liberalii nu-i
vor ierta acest succes. Acum îl atacau pe tărimul politicii externe.
 Nu-și făcea iluzii că îi va înfrânge cu uşurinţă. Gladstone era un 
adversar dîrz, care nu-și alegea mijloacele cînd socotea că a 
sosit momentul s ă lovească. Disraeli nu era însă la prima lui 
bătălie. Se va bate cu neostenită ener gie, astfel încît pînă la 
urmă să obţină victoria. Trebuia să iasă învingător! Trebuia!
A doua zi de dimineaţă, primul ministru primi o ştire, care-i  
ridică tensiunea arterială la un nivel primejdios. Era într-o  
sîmbătă. Se pregătea să plece la gară. Fusese invitat să-și
petreacă sfîrşitul de săptămână la Hardwjcke Castle, una din  
reşedinţele estivale ale ducelui de Northland, cînd lordul Derby 
 îşi anunţă vizita. Disraeli îşi zise că interveniser ă fapte grave,  
de vreme ce ministrul Afacerilor Str ăine îl deranja într-o zi  
dedicată odihnei. Primi pe lord în camera de lucru.
- Mă tem, Sir , că veştile mele vor tulbura liniştea sfîrșitului
dumneavoastră de săptămînă, spuse Derby. Cancelarii 
Austriei, Germaniei și Rusiei întruniţi la Berlin au încheiat un 
memorandum destinat, în concepţia lor, să pună capăt tul-
burărilor din Balcani.
- Ştiam, răspunse calm Disraeli. Au găsit necesar să ne  
ignoreze şi pe noi, şi pe francezi, și pe italieni.
- De Franţa si de Italia se puteau dispensa. Mai serioasă 
este poziţia celor trei imperii faţă de noi.
- Cred şi eu, zise Disraeli. Pînă la urmă îşi vor da seama însă 
că au făcut un jaux-pas. Marea Britanie este o mare putere, care
nu permite să fie ignorată.
- Nesocotinţa celor trei cancelari este cu atît mai fla -
grantă, Sir, cu cât au preconizat trimiterea unor vase de r ăzboi în
apele turceşti, în scopul de a exercita presiuni asupra Sublimei
Porţi.
Un zîmbet lipsit de veselie se aşternu pe buzele vinete ale
primului ministru.
- Flotele reunite ale celor trei imperii nu se ridică nici la  

536
 

 jumătatea tonajului forţelor noastre navale. Fără sprijinul 

nostru, sunt legaţi de mîini și de picioare, lord Derby.
- La concluzia aceasta au ajuns, cred, pînă la urmă, și ei, de 
vreme ce ne-au trimis în copie memorandumul, solicitîndu-ne acordul cel mai
tîrziu pînă la data de luni 15 mai.
Primul ministru făcu o schimă care-i exterioriza perplexi-
tatea.
- Ei, dar astăzi s umtem în 13 mai! Şi pe deasupra într-o
sîmbătă!
- Ciudăţenia aceasta am remarcat-o şi eu.
Disraeli se încruntă. Mîndria lui de şef al cabinetului bri tanic
fusese grav rănită.
- Invitaţia celor trei cancelari seamănă a ultimatum, lord 
Derby. Nu ştiau oare că memorandumul are să ne parvină la 
sfîrşit de săptămână? Că nu vom putea convoca Parlamentul şi  
Consiliul de miniştri într-o zi de duminică? Sau au procedat aşa
 în mod deliberat, spre a ne pune cu spatele la zid?
- Impresia mea, Sir , este că aceasta a fost intenţia celor trei 
cancelari.
Disraeli se ridică brusc de pe scaun.
- Se înşală reprezentanţii celor trei imperii dacă-şi închipuie
că Marea Britanie se va lăsa intimidată! Lord Derby, chestiunea  
este prea gravă ca să nu o aduc imediat la cunoştinţă 
Majestăţii-Sale. Vreţi să mă însoţiţi la Windsor?
- Sunt la dispoziţia dumneavoastră, Sir.
Curînd după ora prînzului, cei doi bărbaţi de stat fur ă primi ţi  
 în audienţă de regină. Informată de demersul celor trei  
cancelari, Victoria explodă indig-nată:
- Marea Britanie nu va tolera să i se forţeze mîna! Ce părere 
ai Mr. Disraeli?
- Împărtăşesc întru totul mînia   Majestăţii Voastre. Regina 
se întoarse spre ministrul Afacerilor Străine:
- Cunosc, lord Derby, concepţiile dumitale paşnice. Sper că 
nu vei merge pînă acolo cu concesiile, încît să mă sfătuie ști a-mi
da acordul! Nu concep să facem jocul ruşilor! Prietenia noastră 
cu Imperiul Otoman se bazează pe o comunitate de interese.  
Existenţa Turciei în Balcani este esenţială, mai mult decît atît,
indispensabilă pentru politica noastră imperială!
Disraeli se strădui să pună o oarecare surdină agresivităţii 
reginei. Miniştrii - geloşi pe prerogativele lor -   nu vor privi cu
ochi buni un amestec direct al Coroanei în rezolvarea crizei
orientale. Trebuia să prepare minuţios terenul înainte de a  
 încerca să impună membrilor cabinetului punctul de vedere al  

537
 

reginei.
- Lord Derby, Ma jestatea-Sa, în dorinţa respectării prevederilor
constituţionale, este desigur potrivnică lu ării unei hot ărîri în 
comitet restrîns cu privire la acordul nostru asupra
memorandumului. Cred că cea mai înţeleaptă soluţie este s ă 
convocam cabinetul la începutul săptămînii viitoare. În urma
unor discuţii cuprinzătoare, vom decide asupra căii de urmat.
- Răspunsul nostru este aşteptat luni, Sir.
- Cu atît mai bine! Îl vor mai aştepta cîteva zile! Regina fierbea.
Deodată izbucni cu patimă în glas:
- Abia acum înţeleg bine jocul lui Mr. Gladstone și al acoliţilor 
lui. Ai fost informat, Mr. Disraeli, că ieri a avut loc în City o
manifestaţie antiturcă, prezidată de ducele de Westminster, la  
care au asistat Mr. Gladstone, lordul Shaftesbury şi alţi radicali  
notorii? Oamenii aceştia ar trebui daţi pe mîna procurorului 
general! Îndeamnă populaţia la revoltă. Adunările lor sunt 
neconstituţionale!
Disraeli se feri să-i demonstreze c ă libertatea cuvîntului era  
garantată de constituţie. Regina se mîniase atît de tare, încît nu  
numai că nu l-ar fi ascultat, dar ar fi ajuns s ă vadă în el un 
duşman. În realitate, Disraeli îi împărtăşea ideile. Şi el năzuia să  
facă din Marea Britanie un imperiu atît de pu ternic, încît să 
 joace un rol de arbitru între popoarele lumii, iar la nevoie să le 
impună  propria sa voinţă. Dar, spre deosebire de regină, 
partizană a unei politici de mînă forte, primul ministru considera 
preferabilă o împletire a argumentelor militare cu cele  
diplomatice. În acest mod îşi va atinge scopul fără să declan-
şeze un război de mari proporţii.
Înainte de a se retrage, făgădui reginei-împărătese că nu va
precupeţi nici un efort pentru ca prestigiul şi interesele Angliei  
să rămînă intacte.
În drum spre Londra, folosi faţă de lordul Derby cele mai  
iscusite argumente spre a-l convinge că o continuare a unei politici 
de pace cu orice preţ risca să dezavantajeze Marea Britanie.
- Cînd te afli între lupi trebuie s ă urli ca lupii! Dac ă 
interlocutorii noştri lovesc cu pumnul în mas ă, nu ne r ărnîne  
decît să ripostăm cu aceeaşi violenţă!
Disraeli utiliza aceeaşi teorie şi în lunea următoare, în  
prezenţa membrilor cabinetului întruni ţi la reşedinţa sa din  
Downing Street.
- Gentlemen, atîta vreme cît am fost în opoziţie, am 
reproşat prede-cesorului meu, Mr. Gladstone, politica sa de ploconire
faţă de marile puteri. În anii guvernării noastre, i-am deprins pe 

538
 

interlocutorii noştri din Europa şi de peste mări cu un limbaj  

energic si cu măsuri si mai energice. Transvaalul a fost adăugat 
coloniilor britanice din Africa Australă. Am devenit st ăpînii  
Canalului de Suez şi în scurt timp vom obţine înfeudarea  
financiară şi politică a Egiptului, care va fi silit să urmeze  
cortegiul triumfal al marelui nostru imperiu . În Asia am pus
stavilă cuceririlor ruseşti, care au culminat cu ocuparea  
Khanatului Khokandei. Am consolidat puterea noastră în India, 
transformînd-o într-un imperiu ce constituie cel mai frumos
giuvaer al Coroanei. Nave ale flotei noastre de război sunt 
prezente în apele Mediteranei răs ăritene și ale Mării de 
Marmara. Anul trecut, graţie intervenţiei noastre ferme,  
Europa a fost scutită de un r ăzboi care ameninţa să 
izbucnească între Germania şi Franţa. Marea Britanie a atins
culmi nemaiîntîlnite în cursul istoriei sale multiseculare. Ne este
oare îngăduit nouă să o coborîm de pe piedestalul ei,  
acceptînd îngenuncherea Turciei, un aliat loial, ale cărui in-
terese coincid cu ale noastre? În cursul crizei franco-germane
din anul trecut, am fost alături de ruşi. Astăzi ţelurile noastre şi  
ale lor sunt divergente. Guvernanţii din Sf. Petersburg, în  
complicitate cu cei de la Viena și Berlin - să-mi fie iertată 
brutalitatea termenului pe care l-am folosit - încearcă să ne pună 
 în faţa faptului împlinit, invitîndu-ne s ă acceptăm f ăr ă discuţii  
un memorandum cu totul străin intereselor noastre. Este cazul
să ne înclinăm în faţa acestui ultimatum? De sigur că nu. 
Adversarii noştri politici, liberalii, vor striga pîn ă la r ăgușir e c ă 
 împingem Anglia la război. Dumnezeu mi-e martor: nu doresc o  
conflagraţie susceptibilă să cuprindă întreaga Europă. Mă 
 îndoiesc însă că ar exista aici, printre noi, un singur om în stare 
să accepte cu seninătate umilirea Angliei. Ne-am mai bătut o 
dată cu rușii, acum douăzeci de ani, în Crimeea. Şi am ieşit  
 învingători. Dacă vom fi siliţi s ă ne batem din nou cu ruşii, vom 
avea alături de noi pe turci şi pe austrieci. Germania nu se va  
alătura Imperiului Ţarilor, pentru că ochii ei sunt îndrepta ţi spre  
Franţa, aliata Rusiei. Putem deci privi cu încredere și fermitate 
viitorul. Referitor la memorandum, sunt, cred, în asentimentul
dumneavoastră dacă propun să-l respingem. Vom demonstra
lumii întregi că suntem loiali faţă de prieteni.
De afară, din stradă, se ridică treptat vuietul unei mul ţimi 
dezlănţuite: „Jos turcii! Jos Disraeli! Jos vînduţii osmanlîilor! Jos 
turcii!"
Privirile miniştrilor se îndreptară spre ferestre. Cîţiva se 
ridicară și se uitară pe geamuri. Sute, poate mii de manifes tanţi 

539
 

se îmbulzeau în faţa reşedin-ţei primului ministru. Unii răcneau, 

ca scoşi din minţi: „Afară cu turcii din Europa!" „Osmanlîii să se 
 întoarcă de unde au venit, în străfundurile Asiei!" „S ă înceteze  
crimele din Bulgaria!" „Jos întunericul islamic!" „Anglia nu
trebuie să se bată pentru duşmanii creştinismului!" 
Şi Disraeli se uita la mulţimea care tălăzuia jos, în stradă.
- Asta e opera lui Mr. Gladstone! Un maniac fără principii,
un amestec de invidie, de ipocrizie, de supersti ţii şi de  
vulgaritate. Lider al opoziţiei sau prim-ministru, la tribună ori 
 între acoliţii lui, în saloane sau prin mahalalele pe care le
frecventează de predilecţie, Mr. Gladstone este o negaţie vie a 
ceea ce se numeşte un gentleman!
Secretarul de stat al Afacerilor Interne, Prea Onorabilul
Robert Cross, îşi mîngîie gânditor barbetele sure:
- În ultimul raport primit de la Liverpool, mi s-a semnalat un fapt semnifi-
cativ. Se juca Othello. Cînd unul dintre actori a rostit fraza:
„Turcii s-au înecat cu toţii", publicul s-a ridicat în picioare şi-a  
aplaudat la scenă deschisă.
- Mr. Gladstone a pus în mişcare un foarte puternic curent
de opinie, interveni contele de Malmesbury, Lordul Sigiliului
Privat.
- Demagogie! exclamă cu dispreţ contele de Carnarvon, 
secretarul de stat la Colonii.
- Agitaţiile populare sunt o armă periculoasă. Nu ştii  
niciodată cum se vor termina, declară primul lord al  
Amiralităţii, Prea Onorabilul Ward Hunt. Mr. Gladstone ar trebui  
să cunoască acest adevăr.
Disraeli îşi încleşta pumnii:
- Sunt hotărît s ă nu cedez în faţa presiunii opiniei publice!
Cînd poporul înnebuneşte, nu-ţi rămîne decît să aştepţi a-i trece 
criza. În fond, ce vrea Mr. Gladstone? Este pacifist sau belicist?
Doreşte să declarăm război Turciei? Să punem capăt  
atrocităţilor din Bulgaria dezlănţuind un măcel pe scară 
mondială?
Marele cancelar, lordul Cairns, clătină din cap cu îndoială:
- Mă întreb dacă nu greşim, susţinînd făr ă rezerve Su blima
Poartă. În Balcani se săvîrşesc totuşi crime odioase! Ce va 
spune posteritatea despre politica externă a Angliei din aceşti  
ani?
Disraeli îl privi cu asprime:
- Lord Cairns, cunoaşteţi cred dictonul: „Are sau nu  
dreptate, ţara mea este mai presus de toate!"
Ducele de Richmond, Lordul Preşedinte al Consiliului Privat,

540
 

 îşi îngăduia sincerităţi pe care ceilalţi miniştri le-ar fi evitat.

- Dragul meu Mr. Disraeli, îi iubiţi realmente pe turci?
Primul-ministru îi aruncă o privire peste umăr.
- Aș ridica primul piatra împotriva lor dacă interesele 
Angliei ar cere!
- Respingerea memorandumului nu ne va împinge inevitabil la
război?
- Anglia duce o politică de pace, răspunse lordul Derby în 
locul primului ministru.
Disraeli surise în colţul gurii:
- Îmi permiteţi să aduc o completare, lord Derby! Anglia
duce o politică de pace, dar nici o naţiune nu este mai bine 
pregătită de război decît ţara noastră. Dacă se angajează într-o  
luptă care pune în cauză libertatea, independenţa, inte resele
sale imperiale, găseşte resurse inepuizabile spre a se bate pîn ă 
la capăt. Nu este una din acele ţări care, intrînd în luptă, se  
 întreabă dacă va suporta o prelungire a campaniei. Cînd începe
un război, ştie că nu-l va termina decît ieşind învingătoare. 
Lordul Derby îl privea întrebător. Cîteodată Disraeli îl uluia.
Evr eul acesta devenise mai englez decît englezii „pur sînge".
Zîmbi imperceptibil. Ajunsese s ă se folosească de ter minologia
hipică chiar şi în chestiunile de politic ă înalt ă. Oricum, Disraeli  
rămînea un personaj paradoxal. Preamărea pacea, dar nu evita cu
orice preţ războiul. Voia să lovească în ruşi, chiar dacă în acest  
chip lovea şi asupritele popoare din Balcani. El, Edward Derby,
acceptase portofo-liul Afacerilor Externe spre a promova o
politică de pace. În ciuda convingerilor lui pacifice, se simţea 
 împins încet, dar inexorabil, spre război. Se lăsase oare dominat 
de personalitatea primului ministru în asemenea m ăsură încît  
nu mai era în stare să-și apere propriile convingeri?
Cînd cabinetul fu chemat să delibereze în chestiunea  
respingerii memorandumului, se alinie celorlalţi miniştri şi vota  
 în sensul vederilor lui Disraeli, deşi sufleteşte ar fi optat pentru
deschiderea unor negocieri diplomati-ce de lungă durată. Poate 
că politica struţului nu era cea mai bună. Însă drumul pe care
se angajase Anglia ducea sigur la război.
Cu inima grea, lordul Derby notifică marilor puteri  res-
pingerea memorandumului de c ătre cabinetul britanic. Potri vit
instrucţiunilor primului ministru, trimise în aceeaşi zi o not ă lui  
Sir Henry Elliot, ambasadorul englez pe  lîngă Sublima Poartă: „Îmi fac o
datorie să vă declar că de la începutul răscoalei din Bosnia și
Herţegovina guvernul Majestăţii-Sale şi-a asumat sarcina de a 
paraliza acţiunea diplomatică a celorlalte puteri în ceea ce  

541
 

priveşte afacerile din Imperiul Oto man".

O săptămînă mai tîrziu, ambasadorii britanici din Viena, Sf. 
Petersburg, Berlin, Paris şi Roma îl anunţară că marile puteri 
semnatare ale memorandu-mului hotărîseră să-l prezinte la
Constantinopole fără să ţină seama de refuzul Angliei.
Îngrijorat, lordul Derby informă pe şeful guvernului asupra 
atitudinii marilor puteri.
- Mă tem, Sir , că între Anglia şi partenerii ei de pe continent
s-a produs o fisură greu de reparat.
Disraeli rîse cu nepăsare:
- Totul nu este decît un bluff, lord Derby.
- N-aş fi atît de sigur, Sir . Dacă Sublima Poartă respinge 
memorandumul, războiul va izbucni inevitabil.
- Nu. În clipa de faţă Europa nu este coaptă pentru un război  
generalizat. Pînă una alta, ambasadorii noştri la Paris şi la Roma  
să exercite discret presiuni asupra guvernelor respective, spre
a le determina să-şi modifice atitudinea faţă de Sublima Poart ă.  
Mijloace avem destule.
*
**
Midhat Paşa trase şase focuri. Unul după altul, la inter vale
scurte. Zîmbi satisfăcut. Toate gloanţele atinseseră semnul
exact în centru. Se folosise de un pistol „Colt", fabricat în 1873,
o noutate revoluţionară în domeniul armelor de foc. Midhat 
Paşa era un trăgător de elită. Putea să  ochească și din galopul
calului, fără să-și rateze semnul.
Prefera ţintele vii. Păs ări în zbor, fiare și chiar oameni. Dacă 
trăgea la semn, îşi închipuia că are în faţă pe vreunul din  
duşmanii săi. Ochea atent, în inimă, și se bucura ori de cîte ori lovea cu 
 precizie.
În fiecare dimineaţă făcea exerciţii de tir. Şi la scrimă era  
neîntrecut. Avea o foarte aspră concepţie asupra vieţii,  
rezumată în formula: „un om adevărat trebuie să ştie s ă ucidă și
să se apere spre a nu fi ucis". Detesta jumătăţile de măsuri: Aut  
Caesar, aut nihil.
Ambiţia - o ambiţie frenetică, mistuitoare, nemăsurată - îi
fur niza uriaşe resurse de energie, care îl ajutaser ă să se ridice 
de la modesta condiţie a familiei sale la cele mai înalte 
demnităţi din stat. Începuse prin a îndeplini funcţii subalterne în 
administraţia turcă. Acţionînd metodic și cu o implacabilă lipsă 
de scrupule, îşi măgulise şefii, săpîndu-i pe ascuns spre a le lua  
locul, lovise în stînga şi în dreapta, călcase peste cadavre, îşi 
făcuse din concepţiile sale naţionaliste o armă, necruţînd  

542
 

partizanii pe care-i folosise pentru propria sa ascensiune. Se

documentase asupra Europei occidentale, studiind institu ţiile 
celor rnai importante ţări. Îşi desăvîrşise cultura citind tone de  
cărţi, iar în domeniul politicii îşi f ăcuse din „Principele" lui  
Machiavelii un al doilea Koran. Fusese guvernator în Uscup şi
Prisrend, apoi pe rînd ministru al Lucr ărilor Publice, guvernator  
al provinciei Irak-Arabi și în sfîrşit mare vizir. Dar setea lui de
putere era atît de mare, încît sultanul Abduil Aziz intuise în noul
său prim sfetnic o primejdie latentă, capabilă - într-o zi - să-i 
creeze dificultăţi anevoie digerabile. Dup ă dou ă luni de mare-
vizirat, Midhat Paşa se văzuse înlăturat de pe noul si  
strălucitorul său soclu şi aruncat într-o dizgraţie care voia să fie 
definitivă.
Loviturile cele mai grele nu-l dezarmau însă pe Midhat. Intrat în 
umbră, continuase să opereze, mutând centrul de greutate al
preocupărilor lui pe tărîmul politicii naţionaliste de mase, făcînd 
din gruparea „Junilor Turci" - care avusese la început un caracter cultural -
un adevărat partid politic.
Înlăturarea lui Mahmud Nedim Pașa - acuzat a fi primit subsidii de 
la generalul Ignatiev, ambasadorul rus - dusese la o remaniere a
guvernului turc. Deşi îi repugna, Abdul Aziz fusese silit s ă-l
accepte pe Midhat Paşa în postul de ministru fără portofoliu.  
Relaţiile lor, aparent neutre, erau în realitate extrem de 
 încordate. Prin oamenii lui de încredere, sultanul î l pîndea,
dornic să-l prindă în greşeală, spre a-l zdrobi. Lui Abdul Hamid îi
 încredinţase misiunea de a se informa în taină dacă între prinţul  
Murad - moştenitorul prezumtiv al tronului - şi Midhat nu se
ţesuseră legături ascunse.
Şi Midhat se pregătea de luptă. B ătălia fi nală dintre el şi 
sultan avea să se dea în curînd. Nu-i mai rămînea decît să con -
vingă pe cîţiva colegi din guvern să i se alăture . . .
După ce descarcă ultimele două gloanţe în ţintă, Midhat  
 încredinţa pistolul s ău armurierului, apoi ordonă să i se în șeueze 
calul, înainte de a pleca la palatul Top-Kapi, unde urma să se ţină o 
şedinţă a Consiliului de miniştri. Scoase dintr-un sertar ascuns al mesei
de lucru un document pe care-l vîrî în buzunarul dinăuntru al  
redingotei.
Reuniunea membrilor guvernului se desf ăşur ă într-o a  
mosferă foarte încărcată. Se ştia că marile puteri, cu excepţia  
Angliei, pregăteau o lovitură de teatru. Un icul punct al ordinii de zi
era legat de înzestrarea trupelor comba-tante cu armament modern.
Războiul - spuneau toţi - devenise de neînlăturat. Un raport al 
ministrului de Finanţe pusese într-o lumină crudă dezastruoasa 

543
 

secătuire a tezaurului public. Husein Avni Pașa, ministrul de

Război, raportă că făcuse o ultimă încercare pe lîngă sultan,  
spre a-l determina să acorde un împrumut din caseta sa  
particulară, graţie căruia s ă se achiziţioneze echipa-ment de
război din Anglia. Abdul Aziz refu zase orice ajutor financiar.
Şedinţa se încheie fără a se fi găsit o soluţie a crizei. Cei mai  
mulţi miniştri părăsiră palatul Top-Kapi apăsaţi de gînduri  
negre.
Marele vizir Rusdi Paşa reţinu în cabinetul s ău pe Husein 
Avni Paşa - ministrul de Război, pe Ahmed Kaiserli Paşa -
titularul departamentului Marinei, pe Redif Paşa - preşedintele
Consiliului de Război, pe Savfet Pașa - ministrul Afacerilor
Străine şi pe Midhat Paşa. La acest grup se alipi şi Mahmul 
Damad, cumnatul sultanului.
- Fratele meu a rămas la palat, explică Mahmud Damad. Nu
putea să plece f ără a trezi bănuieli. Am mandat să-l reprezint şi
pe el.
Marele vizir înclină din cap.
- Putem deschide discuţiile. Am dat ordin să nu fim de -
ranjaţi. Nimeni nu va pătrunde pînă la noi. V-am convocat aici la 
cererea colegului nostru Midhat Paşa, care are să ne facă 
importante comunicări. Midhat Paşa, te ascultăm!
Miniştrii schimbară priviri încărcate de curiozitate. Simţeau 
instinctiv că se apropie clipa cea mare. Midhat îşi plimbă 
privirile asupra auditoriului, sporindu-i inten ţionat tensi unea
nervoasă.
- Domnilor, în cursul nopţii trecute am primit vizita unui  
funcţionar al ambasadei franceze - stipendiat de mine - care mi-a
furnizat textul integral al memorandumului semnat la Berlin.
- În linii mar i, îl cunoaştem! rosti dezamăgit ministrul Marinei,  
care se aşteptase la mai mult.
Midhat fusese sigur că va primi această replică. Abia acum 
declanşa bomba pregătită cu migală:
- Memorandumul, deşi respins de guvernul Marii Bri-
tanii, va fi prezentat în cursul zilei de 30 mai Sublimei Por ţi de  
către ambasadorii Rusiei, Germaniei, Austro-Ungariei, Franţei 
și Italiei.
Miniştrii se priviră alarmaţi.
- Deci izbucnirea marii crize este mai aproape decît ne
aşteptam! exclamă Husein Avni.
- Anglia are să ne sprijine! susţinu ministrul Afacerilor Str ăine.  
Sir  Henry Elliot mi-a trimis o notă a lordului Derby ...
- Trebuie să ne bizuim numai pe noi înşine! îl întrerupse cu

544
 

brutalitate Midhat. În mod practic, Anglia a pus stăpînire p e

Egipt. Acum îi scapără ochii după Cipru și după Creta. Îi plătim 
prea scump prietenia!
- Atunci ce preconizezi? întrebă marele vizir.
- Să acţionăm neîntîrziat şi cu toată energia, potrivit pla -
nului adoptat de comun acord săptămîna trecută. Ora H a sosit.
Kaiserli Paşa se scarpină în barbă:
- Mă tem că momentul nu este prea bine ales ...
- Dimpotrivă! Memorandumul este adresat sultanului
Abdul Aziz. Dacă pe tron se va afla alt sultan, ambasadorii vor 
trebui să ceară noi instrucţiuni guvernelor respective ... Astfel  
cîştigăm timp, iar lor le tulburăm apele!
- Raţionamentul este inteligent! opina marele vizir. Redif  
Paşa făcu un rapid calcul mintal și ajunse la aceeaşi concluzie.
- Da! A sosit ceasul răfuielilor! Midhat, ai reuşit să obţii 
 încuviinţarea lui Kairulah?
- Da! Şeicul-Islam a semnat o fetva prin care ne dă  
dezlegarea să acţionăm. Iat-o! Scoase din buzunarul dinăuntru
al redingotei un document și îi dădu citire: „Dacă Sultanul, şeful
suprem al drepteredinciosilor mahome-dani, are o purtare nesocotită, dacă 
este lipsit de cunoştinţele politice necesare guvernării, dacă 
face cheltuieli personale pe care Imperiul nu le poate suporta,
dacă menţinerea lui pe tron riscă să aibă urmări funeste pentru  
ţară, trebuie sau nu să fie detronat?" Răspunsul legii religioase 
este: „Da!" Semnat: Hasan Kairulah, Şeicul-Islam,
binecuvîntat de Allah!
Documentul trecu din mînă în mînă.
- Biserica, armata şi poporul sunt alături de noi! zise 
Midhat. Nu ne rămîne decît să trecem la acţiune!
- Cînd? întrebă Savfet Paşa.
- La noapte, îndată după miezul nopţii, zise Midhat.
- Eşti sigur, Midhat, că unităţile de gard ă de serviciu la palat  
nu ne vor pune piedici? întrebă ministrul de Externe.
- Ofiţerii au si primit ordin s ă nu iasă din corpul de gard ă,  
orice s-ar întâmpla! interveni Mahmud Damad, cumnatul sultanului.
Pe chipul lui Redif Pasa se aşternu un zlmbet rău: .
- Mihdat Paşa, ai declanşat acţiunea fără să ne consulţi!
- Eram sigur că voi obţine acordul dumneavoastră, al
tuturor! Dealtfel, nu mai aveam timp de pierdut. Orice amînare ar
putea să ne fie fatală.
- Ai dreptate! zise marele vizir. Ai procedat bine. Cred,
domnilor, că sunteţi cu toţii de acord cu procedeul  lui Midhat
Paşa!

545
 

Miniştrii, cu excepţia lui Redif Paşa, înclinar ă din c ap în semn

de asentiment.
- Nu-mi place să mi se forţeze mînă, Midhat! se răsti  
Redif Paşa. Stabilisem ca orice măsură să fie luată numai în 
baza unei hotărîri unanime!
Midhat Pasa îl înfruntă cu privirile:
- Ai o soluţie mai bună, Redif?
Chipul lui Redif se împurpura. Mînă stângă i se încleşta pe 
mânerul săbiei. Marele vizir îşi dădu seama de primejdie.
Orice neînţelegere între conjuraţi, acum, în ceasul al  
doisprezecelea, putea da complotul peste cap.
- Redif, trebuie să înţelegi imperativele care l-au determinat
pe Midhat să acţioneze! Chiar dacă s-a pripit, intenţiile lui au 
fost dintre cele mai bune.
Preşedintele Consiliului de r ăzboi îşi stăpâni cu greu mînia.
Lucrînd din proprie iniţiativ ă și peste capul colegilor s ăi, Midhat 
 îşi asumase în mod practic conducerea operaţiilor.
- Şi dacă Midhat dă greş? Suportăm cu toţi consecinţele  
grabei lui?
- Nu voi da greş! ripostă Midhat. Răspund cu capul! Pe 
Redif nu-l impresionau atitudinile teatrale ale ambiţi osului său 
coleg. Nu avea de gînd să-l lase a-şi atribui singur laurii
 înlăturării lui Abdul Aziz şi, prin repercusiune, recu noştinţa 
noului padişah.
- Eu voi conduce personal grupul de conjuraţi desemnaţi a -l
aresta pe Sultan! rosti Redif implacabil.
Midhat surise cu indulgenţă, ca și c înd ar fi avut de-a face cu
un copil răsfăţat.
- În ceea ce mă priveşte, nu am nimic împotrivă, Redif Pa șa!
Dacă şi ceilalţi colegi ai noştri sunt de acord, sunt  gata să-ţi 
predau conducerea operaţiei și să-ţi urez succes!
Marele vizir şi miniştrii se consultară din priviri.
- Facă-se voia ta, Redif! zise Ruşdi Pașa.

Seara coborîse asupra Constantinopolelui. Palatul Kiatha-ne,

reşedinţa de vară a prinţului Abdul Hamid, era cufundat în 
 întuneric. La o singură fereastră se filtra printre draperii o  
lumină gălbuie, bolnăvicioasă, abia vizibilă printre coroanele 
arborilor ornamentali, orînduiţi simetric în gr ădina din jur. 
Porţile monumentale de fier de la intrarea parcului erau z ăvo -
râte. În camera cu draperii trase, Abdul Hamid stătea ghemult pe o
sof a, ţinîndu-şi genunchii la gură. Trăgea cu urechea la 
zgomotele de afară, dar nu auzea dec ît ţîriitul greierilor, împletit 

546
 

cu orăcăitul broastelor oploşite pe marginea micului lac 

artificial, străjuit de boschete de trandafiri, ficuşi şi  
rhododendroni.
Ştia că în noaptea aceasta aveau să se întîmple evenimente
hotărîtoare pentru existenţa Turciei. Fra ţii Mahmud şi Nuri  
Damad, cu care juca adeseori cărţi pe sume mari, îl lăsaseră să  
 înţeleagă că zilele domniei lui Abduî Aziz erau numărate. Atît de  
 înverşunaţi se arătau faţă de imperialul lor cumnat, încît
ajunseseră să-l critice chiar şi în prezenţa unor membri ai
familiei în care îşi închipuiau că se pot încrede. Abdul Hamid ar  
fi putut să-i denunţe sultanului, dar se abţi nuse. El, care raporta
unchiului său toate cancanurile de la Curte, toate zvonurile,
oricât de neînsemnate, omitea să-l informeze asupra complo-tului care
se țesea împotriva lui. Dar în acest mod îşi slujea propriile
interese. C ăderea lui Abdul Aziz l-ar fi apropiat de tron cu înc ă 
un pas.
O schimbare de regim comportă însă riscuri. Complotiştii,  
 îmbătaţi de primul lor succes, nu vor fi tentaţi s ă înlăture 
 întreaga dinastie? Sau să instaureze republica? Franţa oferea  
un exemplu periculos. Abdul Hamid îşi vîrî capul între umeri de
parcă l-ar fi încolţit frigul. Îi era frig sau frică?... Simţi c ă îi  
clănţăne dinţii.
Se gîndi să stingă luminarea, spre a atrage cît mai puţin  
atenţia celor de afară. Apoi îşi zise că era mai simplu să închidă 
bine draperiile. Dar nu avu curajul s ă coboare de pe sofa. I se 
părea că pernele moi în care stătea cufundat îl pro tejau,
alcătuind un parapet în calea duşmanilor.
Un zgomot ciudat f ăcu să-i bată tare inima. Scîrţîise po-
deaua, trădînd paşii unor ucigaşi? ... Pîrîise oare lemnul uscat al 
vreunei mobile? Abdul Hamid încercă să rîda de propriile sale
fantasmagorii.
 Trase iarăşi cu urechea... Surprinse un zgomot sacadat,  
asemenea marşului unor soldaţi, îşi încorda auzul, dar nu-i mai 
parveniră decît bătăile propriei sale inimi.
Ce n-ar fi dat să poată adormi profund şi să se trezească 
abia mîine de dimineaţă, cînd detronarea lui Abdul Aziz va fi un  
fapt consumat. Îi reveni în minte prezicerea ţigăncii bătrîne şi 
urîte, care-i citise în palmă, aproape împotriva voinţei lui: „Ai s ă 
fii sultan, flăcăule! Ai să fii sultan!... Văd însă în jurul tău mor ţi,  
mormane de morţi, şi corbi, nouri de corbi! ... Dar ai s ă fii  
sultan! ... Ai să fii sultan! ... Ai să fii sultan! ... Ai s ă fii sultan!" ...
Îşi duse mîna la tîmplele care-i zvâcneau. Poate că profeţia 
se va împlini chiar în noaptea asta! Conjuraţii îl vor încinge cu

547
 

sabia lui Osman! ... De ce nu?... Murad, fratele său mai, mare, 
era un cosmopolit, îl preocupau numai poeziile şi obiectele de
artă. Dar Abdul Aziz, cu excesele lui somptuoarii, îi săturase pe 
turci de sultanii cu gusturi artistice. Acum îşi doreau desigur un
padişah sobru, războinic, capabil să-i ducă pe drumul gloriilor  
dobîndite de Osman, de Baiazid I, de Mehmed II, de Soliman
Magnificul... El, Abdul Hamid, s-ar  arăta vrednic s ă ridice din nou 
imperiul pe culmile str ăvechii lui str ăluciri. Respecta tradi ţiile,  
cultiva, virtuţile străbune, împlinea cu stricte ţe preceptele
Koranului. . .
Nu-i rămînea decît să aştepte hotărîrea destinului...

Fahri Bey, tînărul şambelan imperial, îşi verifică încă o dată 

pistolul şi, după ce constată că este încărcat, îl vîrî în teaca-i de  
piele fixată în centură, la şold. Îşi pipăi instinctiv garda săbiei cu 
lama curbată, îşi potrivi fesul pe cap, apoi se uită la ceasul aurit  
de pe comoda îmbrăcată în lac chinezesc. Era miezul nopţii.
Înainte de răsăritul soarelui cortina se va lăsa asupra ultimului 
act al dominiei lui Abdul Aziz. Complotul era pregătit cu atîta  
meticulozitate, încît era imposibil să dea greş. Se spune c ă în 
acţiunile cel mai bine calculate pot interveni imponderabile
capabile să răstoarne totul. Midhat Pașa studiase însă toate 
ipotezele, iar în rînduri le complotiştilor nu primise decît oameni
foarte riguros verificaţi. Ofi ţerii fuseser ă aleşi dintre cei mai  
fanatici „Juni Turci", precum şi dintre duşmani personali ai
sultanului. El, Fahri, Bey îl ura pe Abdul Aziz, deşi se num ăra  
printre cei mai apropiaţi slujitori ai lui. De zece ani, de cînd 
făcea parte din personalul Curţii, nu auzise un cuvînt bun din
partea augustului său stăpîn. Numai Mihri Sultane si rudele  
acesteia se bucurau de bunăvoinţa padișahului. El, Fahri,
rămăsese la Curte fiindcă îşi îndeplinea cu exactitate sarcinile,  
iar de asemenea oameni era nevoie, cu atît mai mult cu c ît
favoriţii deveniseră nişte paraziţi a căror activitate se reducea  
la elogierea sultanului şi a iubitei sale. Cu cîtă rîvn ă nu  
 încercase Fahri - în primii săi ani la Curte - să intre în graţiile pa-
disahului. Tot zelul, toate strădaniile lui rămăseser ă zadarnice. 
Abdul Aziz îl bruftuia, îl batjocorea, îl umilea, tratîndu-l ca pe o
slugă.
Dacă i s-ar fi permis să renunţe la această slujbă, ar fi făcut-
o fără să stea la îndoială. Dar personalul Curţii - începînd cu
 înalţii demnitari şi terminînd cu portarii - nu aveau dreptul să 
demisioneze. Trebuiau să rămînă în activitate pînă ce sultanul  
hotăra să se dispenseze de serviciile lor.

548
 

Veninul turnat picătur ă cu picătur ă în sufletul lui Fahri  

ajunsese să dea peste margini. Cînd emisarii lui Midhat îl 
contactaseră, acceptase fără şovăială să se alăture complo-
tiştilor.
Acum era de serviciu la palat. Nimeni nu putea intra în
apartamentele imperiale fără ştirea sa. Fahri Bey juca rolul unui
cîine de pază. Zîmbi strîmb. Comparaţia nu era potrivită. Un 
cîine nu-şi vinde stăpînul, oricît de r ău ar fi tratat. Poate c ă el,  
Fahri Bey, şambelanul, era mai prejos decît un animal.
Pe unul dintre pereţii camerei şambelanului de serviciu se  
afla un tablou, cu cheile de la toate intrările din aripa clădirii
rezervată apartamentelor imperiale. Fahri Bey luă cheia care 
servea la deschiderea uşii de la vestibulul haremului şi o vîrî în
buzunarul tunicii. Se uită la ceas.  Era douăsprezece şi douăzeci. 
Peste zece minute, conjuraţii, în cap cu Redif Paşa, aveau să 
intre în palat, folosindu-se de parola furnizată de comandantul  
gărzii, un partizan al lui Midhat Paşa. Zece minute le vor trebui  
pentru a străbate culoarele clădirii, pînă la intrarea în harem. La 
douăsprezece şi jumătate precis, Redif Pasa, însoţit de ofiţerii 
săi, avea să bată în uşa vestibulului potrivit unui cod dinainte
stabilit.
Fahri Bey părăsi încăperea şi se îndreptă spre vestibul .
Încerca o mare emoţie. Succesul conspiraţiei depindea de el.  
Dacă ar da alarma, cele cîteva unităţi militare de gardă rămase  
credincioase sultanului ar aresta pe complotişti și ar face să 
eşueze lovitura plănuită de Midhat Pasa. Oare Abdul Aziz i-ar 
recompensa gestul? La cercetările care se vor efectua ne greşit,
se va constata că și el, Fahri Bey, făcuse parte din gru pul
complotiştilor. I se va pune întrebarea: „De ce nu ai divulgat
mai de mult numele conspiratorilor? De ce le-ai ţinut ascunse 
pînă în ultimul moment?"
Hotărît lucru, înapoi nu mai putea da. Străbătu un cu loar
păzit de o santinelă care dormita stînd în picioare. Cînd îl simţi  
pe şambelan, soldatul se dezmetici și luă poziţia de drepţi. Fahri 
Bey trecu și pe lîngă alte santinele. Prezen ţa lui în miez de  
noapte pe coridoarele palatului era firească. Şambelanul de
serviciu avea, printre altele, îndatorirea de a controla dacă 
intrările în apartamentele imperiale erau bine ferecate. Ajuns în
vestibul, verifică uşile, sub privirile impasibile ale unei  
santinele.
Se făcuse douăsprezece şi treizeci.
Inima şambelanului pulsa accelerat. Auzi cinci bătăi î n
uşă. Primele trei la intervale scurte, celelalte două la i ntervale mai

549
 

lungi. Fahri Bey vîrî cheia în broască si dădu să o răsucească. 

Santinela i se aşeză în cale.
- Am consemnul să nu las să se deschidă uşa decît la 
ordinul personal al Înălţimii-Sale Padişahul!
„Imbecilul ăsta o s ă rateze complotul?" reflect ă alarmat 
şambelanul.
- Înălţimea-Sa aşteaptă o vizită, explică.
- Nu se poate! se încăp ăţînă soldatul.
Fahri Bey îi d ădu brusc brânci, proiectîndu-l de o coloană de 
marmoră. Luat prin surprindere, soldatul alunecă și căzu cu 
zgomot. Pînă să se ridice de jos, şambelanul descuie uşa. Redif  
Paşa şi grupul s ău de ofiţeri - douăzeci la număr - irupseră în 
vestibul.
- Stai că trag! strigă santinela, ridicîndu-se în picioare. Un 
ofiţer î l ocoli pe la spate și îl izbi cu minerul pistolului în ceafă. Soldatul 
icni, căzu în genunchi, apoi se prăvăli cu faţa la pămînt.
- Unde e Sultanul? îl întrebă Redif pe Fahri Bey.
- În harem, Excelenţă! A intrat acum o jumătate de oră.
- Perfect! Mai avem un singur obstacol! Hai, dă-i drumul!
Fahr i Bey se apropie de uşa înaltă de bronz masiv, împo-
dobită cu flori de metal stilizat, care răspundea în harem.  
Ciocăni uşor de cîteva ori. O ferestruică zăbrelit ă practicată într-
unul din canaturi se deschise.
- Cine eşti şi ce doreşti? se auzi un glas subţire de eu nuc.
- Şambelanul de serviciu! rosti Fahri Bey. O depeşă urgentă 
pentru Înălţimea-Sa Padişahul.
Ofiţerii se orînduir ă de o parte și de altă a intrării, lipiţi de 
perete, spre a nu fi văzuţi de eunuc. Pe santinela c ăzut ă în  
nesimţire o ascunseseră după o coloană de marmoră. Uşa de 
bronz se deschise încet şi printre canaturi apăru mîna groasă a  
scapetelui.
- Predaţi mesajul, Efendi!
Fahri dădu brânci canatului, r ăsturnîndu -l pe eunuc, apoi
năvăli în harem urmat de Redif Paşa şi de grupul ofi ţer ilor.
Înspăimântat, scapetele vru să strige, dar Fahri Bey îi înfipse în  
pîntece lama săbiei.
Conspiratorii străbătură o încăpere vastă, cu pereţii îmbr ă-
caţi în faianţă policromă, ţâşnind apoi într-altă încăpere și mai
largă, în mijlocul căreia se afla un bazin de marmoră cu jet-
d'eau-uri sclipitoare. Pe sofale acoperite cu m ătase, orânduite 
de-a lung pereţilor, odalisce goale, tolănite în poziţii lascive, 
aşteptau să fie alese de sultan pentru o noapte de  dragoste.
Deşi era tîrziu, cîteva fete se zbeng uiau în apele bazinului.

550
 

La apariţia ofiţerilor, săriră de pe sofale, strigând speriate.

- După mine! strigă Fahri Bey complotiştilor. Cunosc 
locurile.
Sub conducerea şambelanului, traversară în fugă altă sală, 
plină cu femei tinere, toate intrate în panic ă. Ţipetele lor 
ascuţite atraseră cîţiva eunuci, lipsiţi de arme, care nu opuseră 
rezistenţă conspiratorilor. Dintr-o cameră se ivi furios eunucul
şef, un nubian uriaş cu cămaşa albă vîrîtă în şalvari de aseme-
nea neînarmat, care se aşeză în calea ofiţerilor.
- Sacrilegiu! urlă. Haremul Înălţimii-Sale Sultanul est  
inviolabil! Sacri. ..
Ultimul cuvînt i se înecă în gît. Unul dintre conjura ţi î i vîrî
un pumnal în inimă. Uriaşul căzu fără să scoată un geamăt.
- Sultanul trebuie s ă fie în camera s ultanei Mihri strigă Fahri 
Bey conjuraţilor.
Se avântară într-acolo, în vreme ce clădirea haremului vibra  
ca o imensă cutie de rezonanţă, multiplicînd glasuri le cadînelor,
odaliscelor și slujnicelor înnebunite de groază.
În faţa intrării apartamentului favoritei imperiale, ofiţerii se 
opriră, fiindcă Abdul Aziz apăruse în prag, mînios, purtînd pe  
umeri un halat de catifea, care lăsa să i se vadă cămaşa lungă 
pînă la pămînt.
- Ce înseamnă asta? tună padișahul. Cine v-a permis să 
intraţi aici? Afară! Afară! Am să vă spînzur pe toţi!
Redif salută protocolar;
- Maiestate, vă invit să vă supuneţi hotărîrii armatei şi a  
poporului care au hotărît să Vă detroneze! În numele Înălţimii-
Sale Murad, noul Padișah, vă poftesc să mă urmaţi la Vechiul 
Serai!
- Ce? mugi Abdul Aziz. M-aţi detronat? Voi? Ticăloşilor!
Cu pumnii ridicaţi, se repezi asupra lui Redif, dar ofi ţerii  
acestuia îl imobilizară cu uşurinţă. În vreme ce sultanul zbiera înjurînd
și blestemînd, Mihri apăru însp ăimîntată, acoperindu- și imperfect 
formele-i magnifice sub o mantie de voal. Se aruncă la picioarele 
sultanului.
- Să nu te omoare, Stăpîne! Este mai bine să te supui! Să nu  
te omoare!
Chiar atunci intră şi Pertevale, sultana mamă. Scundă, 
bătrînâ, neputincioasă, avea totuşi în priviri o forţă lăuntrică 
impresionantă. Fosta spălătoreasă, ajunsă pe tronul Osmanlîi-
lor, îşi însuşise majesţatea imperială.
- Redif Paşa, nu-mi vine să cred! Te-ai pus în fruntea unor  
oameni care şi-au încălcat jurămîntul de credinţă faţă de  

551
 

suveranul lor?
Generalul salută cu respect:
- Majestate, eu nu fac decît să execut ordinele Inălţimii-Sale 
Sultanul Murad, care a preluat puterea, dînd urmare chemării  
armatei şi a întregului popor. Detronarea lui Abdul Aziz este un
fapt împlinit! Asupra acestei măsuri nu se mai poate reveni! Se 
 întoarse către fostul sultan: Efendi, te invit s ă ne urmezi de  
bunăvoie, altfel ne sileşti să folosim forţa!
Sultana valide plecă încet capul. Înţelese că soarta fiului ei  
era pecetluită.
- Supune-te, Abdul! îi vorbi cu glas scăzut.
- Şi tu, mamă? gemu fostul sultan. Şi tu?
- Împotriva hotărîrii destinului nu te poţi lupta, fiule! Dacă 
Allah va voi să-ţi recapeti tronul, îl vei repăpăta!
Gîfîind, Abdul Aziz se întoarse către Redif:
- Ce e cu voi? V-aţi pierdut minţile? Este mare p ăcat să 
ridicaţi mîna împotriva Sultanului şi Stăpînului vostru!
- Totul s-a făcut potrivit legilor noastre sfinte! Scoase din  
buzunar un document: Iată şi jetvaua prin care Şeicul-Islam 
exprimă voia lui Allah ca tronul să fie încredinţat unui suveran  
mai demn, conştient de îndatoririle sale!
Moralul fostului sultan se nărui deodată. Rezisten ţa lui  
 încetă să se mai manifeste prin violenţe verbale. Scînci:
- Ce învinuiri mi se aduc?
- Ai delapidat tezaurul ţării! rosti cu severitate Redif Pasa.
- Nu-i adevărat! Banii i-am folosit pentru înfiinţarea unei şcoli  
de război, pentru construirea unor cuirasate ...
- Poporul e sătul de mizeria în care l-ai silit să trăiască. 
Pretinde o constituţie!
- Voi, supuşii mei, aţi cutezat să-mi judecaţi faptele?
- Faptele tale vor fi judecate de urmaşul tău, Murad! Abdul 
Aziz izbucni într-un rîs nervos:
- Nici că se putea o alegere mai bună! Se încruntă iarăşi: 
N-aţi ştiut că Murad e debil mintal? Că nu va fi în stare să 
conducă imperiul? Zîmbi cu amărăciune: Sau poate tocmai de-asta l-
aţi vrut pe Murad! . . . Ridică iarăşi ochii spre Redif: Ştiu cine a 
pus la cale toată mascarada asta! Midhat! Insetat de putere, avea
nevoie de un om de paie, pe care să-l manevreze după bunul 
său plac. Acum îl are! ... Şi tu, Redif, te-ai făcut unealta lui  
Midhat! Acum triumfaţi! Dar ţine minte, Redif! Beţia puterii îl va 
pierde şi pe el, și pe tine! Lăsă bărbia să i se sprijine în piept:  
Murad!-.. . Alt şarpe pe care l-am încălzit la sîn! Fie! Mă supun! 
Facă-se voia lui Allah!

552
 

În încăperea mobilată în stil oriental, cu elemente bastarde  

Louis-Philippe şi Secession, prinţul Murad st ătea întins pe sofa, 
cu faţa în sus, şi privea jocul de umbre proiectate pe tavan de
lumina caldă, intimă a luminărilor susţinute de un sfeşnic de  
argint cu trei braţe.
Îmbătat de liniştea adîncă din jur, recita în şoaptă un vers  
de Petrus Borel, repetîndu-l ca pe un leit-motiv pe marginea gîndurilor lui
funebre:
„Sur la terre ont est mal,
Sous la terre on est bien ..."
Borel era un boem obscur din epoca lui Nerval, dar Murad îl preţuia 
pentru ideile lui impregnate de obsesia morţii, a neantului...
Deodată tresări. Din anticameră îi ajunseră la ureche vo-
ciferări, ropot de paşi, zgomot metalic de arme. Intrigat, se 
ridică în capul oaselor. Pe chipul s ău chinuit de insomnii se 
aşternu o expresie de nelinişte amestecată cu teamă.
Uşa se deschise brusc şi în cadrul ei apătu silueta masivă a  
lui Husein Avni Pașa, conturîndu-se pe fundalul luminii din
anticameră.
Murad coborî repede din pat şi îşi trase pe mîneci un halat de
mătase.
- Ce este? Ce s-a întîmplat? articula gutural.
Husein Avni se ploconi respectuos:
- Murad Efendi, eu sunt, Husein Avni Pașa, servitorul tău prea 
plecat.
- Husein Avni? Dumneata? bolborosi emoţionat prinţul. La
ora asta? Ce vrei? Spune mai repede! Abia adormisem ... M-ai trezit din somn ...
Ministrul de Război făcu un pas spre Murad, care se re trase
precaut în spatele unui fotoliu.
- Am venit, Efendi, ca să ...
- Nu te apropia!
Prinţul aruncă o privire rapidă spre panoplia cu arme  
aninată de perete, deasupra unei console.
Noul venit îi surprinse inten ţiile.
- N-ai de ce te teme, Murad Efendi! Ascultă-mă!
- Vorbeşte odată! exclamă prinţul, ajuns la capătul răbdării.
- Abdul Aziz, unchiul tău, a fost detronat! Tu eşti, de acum  
 înainte, Prea Măritul nostru Padisah!
Îngenunche și făcu o nouă plecăciune, potrivit protocolului.
Murad izbucni isteric:
- Nu-i adevărat! Alergă în alt colţ al camerei: Nu! Nu vreau 
să fiu sultan! Îţi jur!

553
 

Se apropie cu lacrimi în ochi de Husein Avni, car e rămase stupefiat 

de reacţia lui Murad.
- Crede-mă, Înălţimea-Ta .. .
- Nici un cu vînt! strigă exasperat prinţul. Ştiu! Îmi întindeţi 
o cursă! .. . Da, da! Sunt victima unei masinaţiuni a duşmanilor  
mei! Îngenunche la rîndul său: Jur că nu am uneltit împotriva  
 Înălţimii-Sale Sultanul! Jur! Mă crezi? Eu mă chinuiesc aici cu  
insomniile, cu îndoielile, cu neputinţele mele! . .. N-am rîvnit  
nici o clipă tronul imperial! Izbucni într-un plîns hohotit: Spune-
mi că mă crezi! ÎI smuci de piepţii redingotei: De ce nu m ă 
lăsaţi în pace? Ce rău v-am făcut?
Husein Avni înţelese frămîntările interlocutorului:
- Liniștește-te, Înălţimea-Ta! Îi vorbi domol, încercînd să 
fie cît mai convingător: Nimeni nu-ţi vrea răul! Mai ales acum,  
cînd eşti împărat!
Murad continuă să repete mecanic, de parcă nici n-ar fi  
auzit vorbele ministrului:
- Jur că sunt nevinovat! Jur! ... Se tîngui: Lăsaţi-mă să 
dorm! Vreau să dorm!
Ochii lui c ăpătaseră o expresie r ătăcită. Gesturile îi erau  
incoerente.
Husein Avni îl apucă de umeri şi îl scutură uşor:
- Înălţimea-Ta, mă auzi? Trebuie să ne grăbim! Vizirii şi  
marii demnitari ai Curţii te aşteaptă ca să ţi se închine și să te 
aşeze pe tronul tatălui tău, Slăvitul Sultan Abdul Medjid!
Murad rosti împleticit, smulgîndu-se parcă din transă:
- Eu, pe tronul tatălui meu?
Bucuros că a izbutit să-i trezească interesul, Husein Avniîi  
vorbi cu sinceritate:
- Puternice Stăpîne, vei domni sub numele de Murad al V-
lea! Armata te-a proclamat Sultan!
Murad se ridică de jos. În mintea lui tenebrele se despicar ă 
tăiate de o sabie luminoasă, îşi întoarse privirile către ministru, 
ca şi eînd abia atunci i-ar fi observat prezenţa:
- Eşti înarmat?
- Da, răspunse prompt Husein Avni, axătîndu-i revolverul pe
care îl purta asupra lui.
- Dă-mi-l! porunci Murad.
- De ce? exclamă intrigat ministrul. Murad îl fixă cu o privire 
tăioasă, rece:
- Dacă mă trădezi, te împuşc, Husein Avni Paşa!
După o clipă de şovăire, generalul acceptă, întinzîndu-i  
arma:

554
 

- Prea bine! Acum grăbeşte-te, Stăpîne! Supuşii tăi vor să 

te vadă, să te aclame!
Murad simţi iarăşi un fior de teamă:
- Fratele meu, Abdul Hamid, ştie?
- Abdul Hamid Efendi a fost informat de hotărîrea armatei şi
s-a bucurat din adîncul sufletului. Aşteaptă să ţi se închine,
Mărite Stăpîne!
- Bine, zise Murad înclinînd din cap. Încă ceva! Să nu vă atingeţi 
de unchiul meu, Abdul Aziz!
Husein Avni îşi duse mîinile la piept:
- Ordinul Înălţimii-Tale este lege!
- Unde trebuie să mergem?
- La Dolma-Bagtce. Chiar în noaptea aceasta vei încinge sabia lui
Osman. Iar în cursul dimineţii de mîine vei primi felicitările  
corpului diplomatic.
Murad clătină din cap.
- Bine, să mergem! Dar ai să păşeşti înaintea mea. Dacă 
văd ceva suspect, îţi zbor creierii! Ne-am înţeles?
- Ne-am înţeles, Înălţimea-Ta, suspină ministrul de Război.
Cînd ieşi din palat şi văzu în faţa intrării principale trăsura
cu cifru imperial şi escadronul de gardă călare în mare ţinută,  
care-i dădu onorul, Murad înţelese în sfîrşit c ă Husein Avni nu-l
minţise. Îi restitui pistolul şi se urcă în trăsur ă. Cîteva ordine  
scurte şi cortegiul se puse în mişcare,
Murad se uită pe fereastra portierei la palatul s ău care 
rămânea în urmă. „Sunt împărat! îşi zise. S-a închis un ca pitol
 întunecat din viaţa mea și acum începe alt capitol, plin de
strălucire. Ar trebui s ă mă bucur. Dar inima îmi este îndoliată. 
De ce? De ce?" ...
Salvele de artilerie care salutau începutul domniei sultanului
Murad V făceau să vibreze bolta însorită a cerului. Ca pitala era
 în sărbătoare. Ziarele apărute în cursul dimineţii vestiser ă 
constantinopolitanilor crepusculul puterii hulitului Abdul Aziz şi
răsăritul unei domnii care promitea ţării numai belşug și fericire.
La palatul Dolma-Bagtce se desfăşura solemnitatea înscău-
nării lui Murad pe tronul străbunilor săi. De-a lungul grila jului
aurit al parcului se îmbulzeau zeci de mii de oameni care
aclamau pe noul padişah. Cînd Murad ieşi în balcon spre a
saluta mulţimea, unităţile de gardă orînduite în curte prezen -
tară pentru onor armele, iar uralele se înteţiră.
În sala tronului, miniştrii, generalii, înalţii demnitari ai Curţii,  
reprezen -tanţii corpului diplomatic, notabilităţile ora şului
ascultau cu o satisfacţie făţişă oglindită pe chipuri zgo motosul

555
 

entuziasm al mulţimii. Căpeteniile complotului, Midhat Pașa,

Mehmed Ruşdi Pasa, Savfet Paşa, Redif Paşa și Ahmed Kaiserli
Paşa, îşi savurau triumful, făcînd de strajă în jurul tronului pe 
care instalaseră pe alesul lor, Murad.
Privirile lui Midhat se îndreptar ă asupra lui Abdul Hamid, 
care stătea oarecum izolat de ceilalţi membri ai familiei im-
periale, ţinînd capul uşor plecat şi cu o expresie de necuprinsă 
fericire întipărită pe chip. S-ar fi zis c ă idealul vieţii lui fu sese în
sfîrsit atins. Midhat se apropie de el zîmbind:
- Îţi creşte inima cînd îi vezi cum se bucură cu to ţii, Efendi?  
Aşteaptă ca noul sultan să le aducă raiul pe pămînt. Sunt  
convins că speranţele lor nu vor fi înşelate!
Beatitudinea oglindită în ochii prinţului îl f ăcu pe Midhat să-i 
admire talentul actoricesc.
- Nu ne rămîne, scumpul meu prieten, zise Abdul Hamid cu  
exaltare în glas, decît să înălţăm rugăciuni lui Allah pentru  
sănătatea augustului meu frate. Altfel, toate str ădaniile  
dumitale și ale camarazilor dumitale vor rămîne zadarnice. Cred 
că îmi împărtăşeşti părerea, nu-i aşa?
Midhat îl privi lung. Abdul Hamid se pricepea să spună exact 
contrariul gîndurilor sale, fără ca interlocutorul neavi zat să-i 
poată desluşi jocul. El, Midhat, era   prea hîrşit ca să se lase 
 înşelat de poza prinţului.
Ceremonia înscăunării noului sultan se încheie cu un ospăţ la 
care participară miniştrii, comandanţii de armate şi demnitarii  
Curţii. În timpul festinului, un aghiotant aduse lui Husein Avni,
ministrul de Război, o notă pe care acesta o citi   vădit 
preocupat, a poi o vîrî în buzunar. După banchet, Midhat Paşa se  
apropie de colegul său:
- Am impresia c ă ai primit veşti neplăcute, îi şopti. Husein  
Avni clătină din cap, cu îngrijorare:
- Midhat, am primit o notă informativă care trebuie să ne  
dea de gîndit. În cîteva unităţi militare soldaţii si-au manifestat
nemulţumirea faţă de înlăturarea lui Abdul Aziz. Cică noul 
sultan și noi, sfetnicii lui, avem de gînd să întocmim o  
constituţie care favorizează populaţiile creştine din imperiu, în  
dauna turcilor şi a Islamului. Şi unii locuitori ai capitalei cîrtesc. .
.
Midhat Pasa îşi trecu mîna peste faţa-i transpirată:
- Asta înseamnă că Abdul Aziz rămîne primejdios, deşi l-am
lipsit de putere.
- Ahmed Kaiserli era de părere s ă-l deportăm undeva, în 
fundul Anatoliei. Nu va fi greu să găsim o fortărea ţă izolată de  

556
 

lume. Cei doi Damad au propus o soluţie radicală: lichidarea lui

Abdul Aziz.
Midhat îşi privi pe sub sprîncene interlocutorul.
- La asta m-am gîndit şi eu. Husein Avni îşi plisă fruntea.
- Nu putem lua măsuri atît de grave fără încuviinţarea  
 întregului nostru grup. Una este s ă-l detronezi pe sultan, alta
să-l ucizi. Ne asumăm în faţa istoriei o răspundere . . .
Cînd se angajase să meargă alături de Midhat, nu conce -
puse că va trebui s ă recurgă la un asasinat. Midhat zîmbi me-
fistofelic:
- Te-a părăsit curajul, Husein?' Îţi dai seama că nu ne putem 
opri la jumătatea drumului. Dacă Abdul Aziz ar reveni pe tron,
n-ar ezita să ne decapiteze. Se vor găsi destui descreieraţi s ă-l
susţină. Nu! Nu avem nevoie de un r ăzboi civil în aceste 
momente de mare criză pentru ţară.
Husein Avni plecă posomorit fruntea. Ar fi fost tentat s ă-l
 întrebe pe Midhat dacă grija lui pentru bunul mers al ţării nu  
atîrna în balanţă mai puţin decît setea de a-şi consolida 
puterea. Se lăsase antrenat într-un joc din care nu se mai putea  
desprinde. Dacă ar face opinie separată, nu l-ar ierta nici
Midhat, şi nici ceilalţi conjuraţi.
- Găsesc totuşi necesar să luăm în comun această hotărîre  
supremă . . .
- Desigur, Husein! Propunerea ta este foarte cuminte. Chiar în
seara aceasta vom convoca vîrfurile grupului nostru. Mai precis,
comisia supremă, din care faci parte şi dumneata,  alături de 
Ruşdi Paşa, de Mehmed Damad şi de Şeikul-Islam Hairu iah.
- Şi pe ceilalţi?
- Nu e bine s ă amestecăm prea mulţi oameni în treaba  
aceasta. După ce-i vom pune în faţa faptului împlinit, nimeni nu  
va cuteza să crîcnească.
- Nu cred că este înţelept s ă-l laşi pe dinafară pe Ahmed 
Kaiserli. A fost întotdeauna alături de noi. Şi Redif Paşa, şi 
Savfet ar putea să se supere dacă i-am ignora.
Midhat rîse:
- Te înţeleg, Husein! Vrei să împărţi responsabilitatea cu cît 
mai mulţi oameni.
- Exact! De ce să ascund adevărul! În felul ăsta nu se vor 
putea ridica mai tîrziu împotriva noastră. De ce să nu se  
compromită cu toţii?
- Bine. Accept pe Ahmed Kaiserli şi pe Redif. M ă opun însă 
 în privinţa lui Savfet. În calitatea lui de şef al departamentului
Externelor se va opune acestei măsuri radicale, me nită - va spune

557
 

el - să ne facă o reclamă proastă în Occi dent. Pe Savfet îl lăsăm 

deoparte!
- Fie! Pe ceilalţi te obligi să-i atragi de partea ta?
- Da! Ahmed Kaiserli nu va face dificultăţi. Iar Redif se va vîrî  
pînă la gît în această afacere, ca să nu se spună   că este mai 
prejos decît mine. Mă invidiază cumplit omul ăsta.
- Important este că trage la ham. Operaţia debarcării lui  
Aziz a dus-o la capăt fără greş.
- Mulţumesc. Potrivit planurilor mele! Husein Avni zîmbi cu  
indulgenţă.
- Generalii au nevoie de subalterni care să le execute  
ordinele.
Midhat aprecie fineţea cu care ministrul de Război îi flata  
vanitatea.
- Şi acum să-ţi dau o veste bună, Husein. Unul dintre cele 
mai importante obiective pe care le-am urmărit prin r ăs -
turnarea lui Abdul Aziz a fost atins. Ambasadorii marilor puteri
au renunţat să mai prezinte Sublimei Porţi memo -randumul
semnat la Berlin. Cred că în clipa asta Ignatiev se căieşte 
amarnic fiindcă a pierdut momentul. . . Chipul lui Husein Avni  
se lumină.
- Eşti un adevărat vrăjitor, Midhat! Un adevărat vrăjitor!

Mustafa, atletul, făcu o mutră tîmpă cînd Nuri Damad Efendi,  

bogatul şi puternicul său protector, îi spuse într-o doar ă:
- Dacă ţi-aş cere, ai fi în stare să ucizi un om? Ce-ai zice  
dacă ţi-aş mai spune că pentru asta ai primi o pensie care să te 
scape de grija zilei de mîine? De spectul unei b ătrîne ţi mizere?  
Căci vigoarea şi tinereţea se duc pe nesimţite, Mustafa . . .
Nuri Damad pusese mîna pe rană. De cîteva luni încoace  
Mustafa era muncit de gînduri negre. El, regele luptelor, idolul
constantinopolitanilor, omul cu muşchii de oţel, simţea de la o  
vreme că puterile îl părăsesc. Obţinea victoriile cu pre ţul unor  
eforturi tot mai mari, care-l lăsau secătuit ca o lămîie stoarsă de 
sevă. Pe capul lui se puneau încă mari r ămăşaguri. Va fi însă  
destul să piardă o luptă, ca admiratorii să-l părăsească. Chiar și
Nuri Damad, marele lui protector, îi va da cu piciorul. Mustafa
retrăia tragedia atîtor atleţi ajunşi pe panta declinului. Ca şi în  
lumea fiarelor, prima înfringere atrage după sine sfîrșitul.
Prin mîinile lui Mustaf a trecuseră mulţi bani, dar belşugul nu  
prinsese rădăcini, căci lui îi plăceau tare mult femeile . Iar ele,
nesăţioase, îi ronţăiseră câştigurile, oferindu-i î n schimb doar
 îmbrăţişări efemere.

558
 

În tinereţe, Mustafa respinsese solicitările echivoce al unor  

turci bogaţi, ispitiţi de frumuseţea corpului s ău magni fic. Poate
că acum n-ar mai fi făcut nazuri, însă după ce îi apăruseră fire  
albe în păr, iar trăsăturile tinereşti i se în ăspriser ă, avansurile  
 încetaseră. Propunerea lui Nuri Dama sosea într-un moment de  
mare criză, cînd opţiunile lui se reduseseră la minimum. Nuri, 
ca şi fratele său Mahmud, erau membri ai familiei imperiale, iar 
protecţia lor i-ar fi asigurat imunitatea.
La Constantinopole, asasinatele săvîrsite de inşi tocmiţi de
către personaje sus-puse, dornice să rămînă în umbră, erau  
monetă curentă. Mustafa îşi zise că i se va cere să sugrume 
vreun soţ jenant, vreun unchi care refuza să moară spre a-şi  
lăsa averea nepoţilor ori vreun creditor hapsîn. Era convins c ă 
protectorul său îl va acoperi. O eventuală arestare a exe -
cutantului crimei ar avea drept urmare demascarea și com-
promiterea autorului moral, iar lui Nuri Damad Efendi nu i-ar
conveni aşa ceva.
- Stăpîne, pe cine trebuie să ucid? vorbi supus Mustafa  
binefăcătorului său. Am să-ţi aduc pe tavă capul său tăiat!
- Răbdare! N-ai să lucrezi singur! Am să fiu şi eu lîngă tine!
Chipul atletului se lumină. I se oferea o garanţie în plus.
- Cu atît mai bine, stăpîne! Cînd ne punem pe lucru?
- Mîine, după lăsatul nopţii, Mustafa! Ai să afli pînă atunci  
ce ai de făcut!

Abdul Aziz se uita pe fereastra zăbrelit ă cu admirabile  

dantele de fier forjat la cerul înstelat, sprijinit de culmile co-
pacilor din grădină. Deşi geamurile erau deschise, nici o und ă 
de r ăcoare nu-i mîngîia obrajii încinşi. Apucă barele de fier  
 împodobite cu flori metalice și îşi încorda puterile într-o za-
darnică încercare de a le urni. Nu era la prima lui tentativă. Ştia  
că nu le putea smulge, dar eforturile lui, deşi sterile, îi mai  
descărcau tensiunea nervoasă.
Îşi luă miîinile de pe grilaj şi se întoarse cu fa ţa spre in -
teriorul salonului care-i servea drept celulă. Între pereţii 
 îmbrăcaţi în faianţă împodobită cu motive orientale erau adu-
nate de-a valma, ca într-o hală de vechituri, piese în stilurile 
Louis XIV, Empire, Queen Anne şi Louis-Philippe. Covoare
turceşti și persane emanau miros de mucegai şi de praf. Sofaua
mare, ridicată pe cîteva trepte şi acoperită cu o cuvertur ă  
 înflorată, semăna cu un catafalc pe care fuseră împrăştiate 
buchete cu flori fanate.
Pradă unui neastâmpăr greu de stăpînit, Abdul Aziz se aşeză 

559
 

pe un scaun. Se istovise umblînd încoace şi încolo prin

 încăperea cu aer închis, stătut, în care simţea că se înăbuşă.  
Dar frămîntarea lăuntrică nu-i dădu răgaz să se odihnească. Se 
ridică în picioare ca împins de un resort şi trecu din nou la  
fereastră.
Era exasperat. El, sultanul Abdul Aziz, stăpînul Imperiu lui
Otoman, fusese redus la rolul de simplu particular de c ătre un  
grup de ticăloşi, în cap cu Midhat Paşa. Cînd îl acceptase în
guvern, după debarcarea fidelului său Mahmud Nedim, se 
dăduse legat pe mîna „Junilor Turci". Dacă ar fi ştiut atunci ce  
soartă i se pregătea, l-ar fi strangulat cu mîinile sale pe Midhat.
Îşi încleşta pumnii şi gemu cu mînie neputincioasă. Sup ă-
rarea îi ardea ficaţii, îi răsucea în stomac gheare nevăzute.
Pierderea tronului îl durea mai puţin decît despăr ţirea de 
nepreţuita lui Mihri. O voce lăuntric ă îi spunea c ă nu avea se o  
mai vadă vreodată. Dacă nemernicii i-ar fi lăsat-o pe  Mihri, ar fi
suportat mai uşor prăbușirea. Mîngîierile ei i-ar fi alinat
suferinţele morale.
Începu să se izbească în cap cu pumnii. Cum de nu îşi-luase  
dinainte măsuri de siguranţă? Cum de se l ăsase jucat ca un 
copil!? Izbucni în plîns. Un plîns nervos, hohotit, care-i mai linişti
nervii. Bine cel puţin că nu-l asasinaseră. Nepotul său, 
denaturatul Murad, îi garantase viaţa și libertatea. Abdul Aziz
zîmbi amar. Era liber între cei patru pere ţi ai unei odăi cu gratii  
la ferestre si cu ie șir ea ferecată.
Auzi paşi în anticameră. Cheia se răsuci în broască. Uşa se 
deschise încet şi un paj intr ă împingînd cu grij ă o masă pe  
rotile. Capace de argint, asemenea unor cupole miniaturale,
acopereau diverse farfurii.
Pajul făcu o temenea:
- Cina, Stăpîne!
- Cum te cheamă? întrebă Abdul Aziz.
- Iusuf, Stăpîne!
Pajul trase măsuţa în dreptul unui fotoliu.
- Bine Iusuf! Poţi pleca. Mă servesc singur. Băieţandrul  
salută din nou și ieşi. Uşa se închise în urma  lui. Abdul Aziz auzi
din nou cheia răsucindu-se în broască. Se apropie de măsuţă,  
ridică pe rînd capacele de argint şi examina mîncărurile  
 îmbelşugate, încercînd să ghicească dacă nu erau otrăvite. 
Apucă suspicios o carafă de lapte şi, după ce turnă puţin într-o  
cupă de cristal, o apropie de nas şi o mirosi cu precauţie.
Făcîndu-si curaj, se aşeză pe un scaun; îşi puse un şervet pe 
genunchi şi începu să mănînce. Întotdeauna fusese un gur-

560
 

mand. Supărarea nu-i tăiase apetitul.

Atacă o friptură de fazan. Mesteca fiecare îmbucătur ă cu  
multă grijă. Deodată ciuli urechile. Auzise un zgomot ciudat pe  
aleea pietruită din faţa ferestrei. S-ar fi zis c ă cineva-umbla
tiptil. Încremeni cu mâncarea în gură. Nu mai îndrăznea să facă 
o mişcare. După cîteva momente de ascultare încordată se 
linişti, căci zgomotul nu se mai repetă. Îşi reluă cina. Se 
alarmase fără rost. Friptura de fazan era delicioasă. Merita să 
fie savuratăl Se înfruptă şi dintr-un homar cu ciuperci şi încheie
cu o musaca de Alep. Ar fi gustat şi dintr-o farfurie cu porumbei
preparaţi după o reţetă franţuzească, dacă oboseala n-ar fi 
 început să-i înceţoşeze privirea. Surprins, scutur ă din cap. V ăzu  
din nou clar. Alarma sa lăuntrică se stinse pentru cîteva clipe.  
Cu gesturi calme, luă o cupă cu hidromel si o duse la buze.  
Sorbi o înghiţitură. Ceaţa i se  lăsă din nou pe ochi. îşi agită 
fruntea, dar o moleşeală bizară îi cuprinse treptat întreaga, 
fiinţă. Pleoapele i se l ăsară grele. Cupa cu hidromel îi scăpă 
printre degetele amorţite şi se lovi de col ţul măsu ţei,  
spărgîndu-se cu zgomot...
Cei doi aghiotanţi imperiali, Ali Bey și Negib Bey, care
preluaseră paza fostului sultan, expediind la corpul de gardă 
santinela desemnată să facă de veghe, în anticameră, auziră 
zăngănitul cupei făcută cioburi.
- Cred că soporificul și-a făcut efectul, şopti Ali Bey.
- I-am pus o doză suficientă să adoarmă un cal, r eplică 
Negib cu glas scăzut. De ce or fi întîrziat oamenii noştri?
Auziră paşi  pe coridor. Uşa anticamerei se deschise încet.
Apăru şambela-nul Fahri Bey, urmat de fraţii Mahmud și Nuri
Damad, precum şi de atletul Mustafa. Cortegiul era încheiat de
un zăplan cu un cap mai înalt decît ceilalţi, grădinar la Ceragan,
pe care-l chema tot Mustafa.
- Gata? întrebă Negib Bey.
- Gata! răspunse Nuri Damad. Dă-le drumul înăuntru! A li
Damad vîrî cheia în broască şi o răsuci fără zgomot.
Apăsă clanţa şi împinse canatul. Mahmud Damad făcu semn 
cu mîna celor doi Mustafa să intre. Atletul și grădinarul se 
strecurară tăcuţi în camera fostu-lui sultan.
Prin uşa r ămasă deschisă, şambelanul Fahri Bey văzu în-
treaga scenă. La apariţia celor doi indivizi, Abdul Aziz deschise
buimac ochii. Se ridică din fotoliu clătinîndu-se, dar nu reuşi s ă-
și păstreze echilibrul și se prăbuşi peste masa cu rotile, r ăsturnînd-o.
- Cine sunteţi? bolborosi încurcîndu-se în limbă. Ce vreţi cu 
mine?

561
 

Simţise instinctiv primejdia. Adunîndu-şi toate puterile se 

săltă în patru labe, uitîndu-se la huidumele care -l încadraseră şi 
se pregăteau să-l atace.
- Garda! ... Garda la mine! zbieră răguşit fostul suveran. 
Izbuti să se ridice în picioare, dar, în ciuda eforturilor lui,   nu-şi
putea coordona mişcările. Disperat, se retrase cu spatele spre 
fereastră, uitîndu-se prin ceaţă la cei doi indivizi care -l
 încolţiseră. Îndobitocit, clătină din cap, încercând să rupă vălul  
care-i tulbura vederea.
- Pe el! zbieră Nuri Damad. Ce aşteptaţi? Şambelanul se uita 
fascinat la cei doi Mustafa, care se năpustiră asupra lui Abdul  
Aziz, înşfăcîndu-l de braţe. Cu o putere neobişnuită, acesta se 
smuci reuşind să se elibereze pentru o clipă.
- Nu mă atingeţi! urlă gutural. Garda la mine! Garda! Uriaşii 
se repeziră iarăşi asupra lui. Atletul îl imobiliză, iar grădinarul îi 
apucă braţul stîhg. Cu mîna rămasă liberă, scoase de la brîu un
 jungher şi apropie lama de oţel de încheietura mîinii, dînd să-i 
taie vinele. Abdul Aziz se smuci brusc, astfel încît jungherul
crestă adînc încheietura antebraţului. Sîngele ţîsni, 
 împroșcîndu-i pe cei doi ucigaşi. Abdul Aziz scoase un r ăget.
- Jugăneşte porcul! strigă excitat Nuri Damad. Spintecă-l!
- Ce-ai înnebunit? zbieră fratele său. Se întoarse spre cei  
doi Mustafa: Ţineţi-l nemişcat pînă ce i se va scurge tot sîngele! 
Să pară că şi-a făcut singur seama! Nu vă luaţi după nebunul  
ăsta!
Lui Fahri Bey îi veni să verse. Îşi scoase batista din buzunar
şi şi-o duse la gură, prefăcîndu-se că îşi stăpâneşte un acces de  
tuse.
Abdul Aziz se zbătea zadarnic spre a se smulge din  
strînsoarea celor doi ucigaşi. Sîngele îi ţîşnea din artere, pulsînd  
ca nişte minuscule fîntîni arteziene.
- Lăsaţi-mă! . .. Lăsaţi-mă! . . . gemea clătinînd din cap şi  
zvîcnind din tot corpul ca o pasăre abia tăiată ...

În camera sa de culcare din palatul Dolma-Bagtce, Murad, noul padișah,

stătea tolănit într-un jilţ din piele de Cordova şi se uita impasibil  
la cei patru slujitori care-i făceau simultan pedichiura şi
manichiura. Cîţiva demnitari ai Curţii asistau tăcuţi la toaleta 
matinală.
Soarele pătrundea prin ferestrele deschise, laolaltă cu tri -
lurile unor privi-ghetori. În ambianţa aceea calmă, o uşă se 
deschise şi Fahri Bey, şambelanul, pătrunse în încăpere. Pe  
chipul lui se citea o mare agitaţie. Îşi salută din prag suveranul.

562
 

Murad ridică privirile, indispus fiindcă fusese deranjat.

- Ce este, Fahri Bey?
Noul venit i se aruncă la picioare.
- Înălţimea-Ta, s-a întîmplat o mare nenorocire! Demnitarii  
 îşi aruncară priviri întrebătoare.
- Nenorocire? Ce nenorocire? exclamă răstit padișahul.
- Abdul Aziz Efendi . .. unchiul În ălţimii-Tale . .. s-a sinucis !
Murad căscă gura, fără să poată emite un sunet. Arăta ca un  
peşte scos pe uscat, care încearcă zadarnic să respire. După  
cîteva clipe, reuşi să şoptească:
- Nu se poate! Nu se poate!
- Azi-dimineaţă, cînd slujitorii au intrat în camera sa de culcare spre a-l
trezi din somn, l-au găsit pe podea într-o baltă de sînge. Îşi tăiase 
vinele ...
Ochii padişahului se făcură sticloşi. Se ridică brusc în pi -
cioare. Pleopa ochiului stîng prinse să-i tremure, fa ţa i se  
schimonosi, gura i se crispă. Începu să geamă. Treptat, ge-
metele crescură în intensitate, transformîndu-se în urlete  
animalice. Servitorii care-i făceau toaleta se traseră speriaţi la o  
parte. Demnitarii schimbau priviri consternate, ne știind cum să 
reacţioneze.
Murad făcu cîţiva paşi şi, într-un acces de furie necontrolată, 
 începu să-și rupă hainele şi să se tăvălească pe podea. Abia  
atunci doi dintre demnitarii prezenţi îl ridicară de jos și îl
aşezară pe pat.
Mareşalul Curţii ordonă unui servitor:
- Cheamă doctorul! Repede!
Vestea sinuciderii lui Abdul Aziz, urmată de criza ner voasă a 
noului sultan, zbură din gură în gură, făcînd într-un timp record  
ocolul întregului oraş. Ambasadorii marilor puteri acreditaţi la 
Constantinopole trimiseră urgent rapoarte guvernelor  
respective, comentând cele două evenimente şi prezicînd  
fundamentale schimbări în politica internă și externă a Sublimei 
Porţi. Numai generalul Ignatiev, reprezentantul Rusiei, făcu 
excepţie, afirmînd că sîngeroasa rocadă a sultanilor nu va 
modifica atitudinea turcilor faţă de criza oriental ă.
În anticamera dromitorului imperial din palatul Dolma-
Baptce se adunaseră toţi miniştrii, în aşteptarea verdictului  
medicilor. Starea „afecţiunii psihice" a lui Murad părea s ă se fi  
agravat. Se aflau acolo, pe lîngă membrii comisiei supreme,
autorii morali ai asasinării lui Abdul Aziz şi ceilalţi miniştri care  
nu avuseseră nici un amestec în lovitură de la palat. Iusuf Paşa,
şeful departamentului Finanţelor, Kabuli Paşa, ministrul  

563
 

Comerţului, Server Pașa, preşedintele Consiliului de stat şi

Comisar Imperial în Bosnia şi Herţegovina, precum şi Said 
Efendi, ministrul de Interne. Savfet Pașa, şeful diplomaţiei 
otomane, stătea posomorit deoparte. Îşi dădea seama că Midhat 
lucrase f ără ştirea lui şi aceasta îl îngrijora. Midhat era omul
zilei. Mîine va fi poate unicul stăpîn al imperiului. Cînd un astfel  
de personaj te suspectează, îţi poţi socoti cariera grav 
primejduită.
- Un lucru nu-mi este clar, reflecta cu voce tare Said Efendi,
 în auzul unui grup de miniştri care-l anturau. Sinuciderea lui
Abdul Aziz ridică unele semne de întrebare. De ce şi-a crestat  
vinele la încheietura antebraţului și nu la încheietura mîinii, aşa cum
se procedează în cazuri de-astea?
Lui Midhat nu-i scăpară vorbele ministrului de Interne .
Încerca Said Efendi un discret şah la rege?
- Cred că Abdul Aziz a vrut să fie original și în pragul morţii. 
Nu se putea sinucide ca orice muritor de rînd! spuse Mihdat cu humor.
- Ar fi o explicaţie! zâmbi enigmatic Said Efendi.
- Asta sau alta, situaţia nu se schimbă cu nimic! rosti cu 
bruscheţe Midhat. A murit și cu asta basta! Acum trebuie să 
ne preocupe doar sănătatea Prea Iubitului nostru Sultan!
Apăru Refik Bey, şeful Poliţiei secrete. Se apropie de mi -
nistrul de Interne și-i vorbi în şoaptă. Said Efendi se întoarse 
către colegii săi:
- O veste de ultimă oră! Mihri Circaziana a murit!
- Adevărat? exclamă Savfet Pașa, fulgerat de o bănuială 
cumplită.
- Să nu-mi spui că şi ea s-a sinucis! rosti Server Paşa în 
liniştea grea, lăsată brusc asupra încăperii.
- Cînd i s-a anunţat moartea lui Abdul Aziz, au apucat-o
durerile facerii, explică Refik Bey cu derutant calm.
- Şi? întrebă Kabuli Pașa.
- A murit în timpul naşterii.
- O s ă auzism vorbindu-se și despre alte decese ciudate!
zise Server Paşa, pe un ton care nu-i plăcu deloc lui Midhat.
- Probabil că ministrul nostru de interne va ordona des -
chiderea unei anchete! rosti Midhat cu un calm înghe ţat, în-
cărcat de ameninţări ascunse.
Said Paşa era prudent. Nu-i plăcea să scuipe împotriva 
vîntului. Nu concepea să intre în conflict cu Midhat, omul zilei.
- Nu am de gînd să încalc domeniul justiţiei. Judecătorii s ă  
aprecieze dacă este sau nu cazul să deschidă o anchetă. Atîta  
vreme cît nu voi primi o reclamaţie însoţită de dovezi serioase,  

564
 

nu voi lua nici o măsura.

- Cine să reclame! zise Server Paşa. Morţii?
Din dormitorul imperial veni Abdul Rahman, medicul personal al
sultanului. Miniştrii îl înconjurar ă plini de curiozitate.
Marele vizir Mehmed Ruşdi Paşa îl întrebă cu îngrijorare:
- Ce se aude, Efendi?
Medicul ridică mâinile, invocînd milostivirea cerului.
- Domnilor, situaţia Înălţimii-Sale este serioasă! Foarte 
serioasă!
- Şi-a revenit? întrebă Redif Paşa.
- Nu! Şi nu cred că îşi va reveni curînd. Salută pe cei  
prezenţi şi părăsi încăperea. Savfet Paşa făcu o mutră lungă:
- Acum ce facem?
Midhat Paşa, atribuindu-şi din proprie autoritate calitatea de
purtător de cuvînt al colegilor săi, se adresă marelui vizir:
- Rusdi Pașa, socotim necesară convocarea imediată a 
Consiliului de miniştri!
În aceeaşi zi, dar cîteva ore mai tîrziu, cabinetul turc se
 întruni în marea sală a consiliului din palatul Top-Kapî. Miniştrii
stăteau ghemuiţi pe scaunele lor, privindu-se cu ostilitate surdă.
Între membrii grupului Midhat și colegii lor cu alte convingeri politice
 începeau să se ridice divergenţe pe care nesiguranţa creat ă de  
agravarea stării sănătăţii sultanului nu putea decît să le 
 înăsprească.
Marele vizir Ruşdi Pașa simţea tensiunea din aer şi se 
străduia să adopte o atitudine neutră, spre a menţine măcar de  
formă un echilibru între cele două fracţiuni. Midhat Paşa ceru 
 primul cuvîntul:
- Excelenţă, domnilor miniştri, vreau s ă trag un semnal de  
alarmă! Vă previn că situaţia Turciei la ora actuală este foarte 
complicată! Prin înlăturarea lui Abdul Aziz - de tristă memorie -
am dejucat încercările marilor puteri europene de a ne impune 
condiţiile cuprinse în memorandumul de la Berlin. Am obţinut 
un scurt răgaz. Cei trei împăraţi din nord urmăresc cu atenţie 
fiecare mişcare a noastră. Aşteaptă constituţia pe care am 
făgăduit-o. Or, această constituţie nu poate apărea încă. Ne 
 împiedică să purcedem la concretizarea ei starea sănătăţii 
 Înălţimii-Sale Sultanul Murad.
- Nu stă în puterea noastră să grăbim însănătoșirea Înălţimii-
Sale, zise ministrul de Război. Trebuie s ă luăm măsur i în
consecinţă.
- Ce înţelegi prin măsuri în consecinţă? întreb ă Server Pa șa 
cu prefăcută naivitate.

565
 

Savfet Pașa intui capcana întinsă de preşedintele Consiliului

de stat. Server încerca s ă obţină o declaraţie compromiţătoare 
de la Midhat Pașa. Dacă acesta va propune să se treacă la 
elaborarea constituţiei mai înainte ca sultanul să-şi poată spune 
cuvîntul, va acuza grupul Midhat că încearcă să uzurpe 
autoritatea supremă în stat. Savfet interveni abil.
- Colegul nostru Husein Avni a avut în vedere presiunile
exercitate de către ambasadele rusă, germană și austro-ungară. 
Sublima Poartă este literal-mente bombardată cu întrebări: 
„Cînd apare constituţia? În ce stadiu se află elaborarea ei? Ce
măsuri s-au luat în vederea acordării de drep turi populaţiilor 
creştine din Imperiul Otoman?" Evident, nimeni nu se gînde ște
să încalce prerogativele Înălţimii Sale Sultanul. Vom formula doar 
propuneri, pe care i le vom supune de îndată ce sănătatea sa...
Canaturile uşii sălii de consiliu fură date cu putere de perete  
şi în prag se ivi Hasan Bey, cumnatul r ăposatului Abdul Aziz, 
ţinînd un revolver în mînă. Uriaş, cu ochii injectaţi de mînie, cu 
braţele îndepărtate de corp și cu torsul uşor aplecat într-o
poziţie plină de încordare, îşi plimbă agresiv privirile asupra  
miniştrilor. Unii se ridicară pe jumătate de pe scaune, alţii  
 încremeniră hipnptizaţi de insolita apari ţie. Explicaţia i ruperii lui
Hasan Bey era simplă pentru toţi cei de faţă. Hasan Bey voia să 
răzbune moartea surorii sale Mihri şi asasinarea lui Abdul Aziz.
Husein Avni Pașa ţîşni ca un iepure de pe scaunul său şi o luă  
la fugă spre uşa din celălalt capăt al sălii. Hasan Bey îndreptă 
arma asupra lui și trase. Lovit între omoplaţi, ministrul de
Război ridică braţele şi se prăbuşi pe covor. Detunătura trezi
din transă pe ceilalţi membri ai cabinetului, car e săriră de la 
masă și se năpustiră spre uşă într-o fugă dezordonată,  
 îmbrîncindu-se. Lovindu-se cu pumnii, se străduiau să iasă care 
de care mai întîi.
Circazianul trase iarăşi în grămadă. Atins în vârful  
plămînului stâng, Redif Paşa căzu în genunchi, apoi se prăvăl pe 
podea vărsînd sînge. Hasan Bey apăsă din nou pe trăgaci, dar
arma i se bloca. O aruncă furios, îşi smulse sabia din teacă și se 
repezi asupra lui Husein Avni, care se tîra spre uşă, lăsînd pe podea o 
urmă roşie de sînge. Cu cîteva lovituri scurte, îl lichidă. Ministrul  
de Război îşi dădu ultima suflare, stînd pe spate şi privindu-şi  
cu ochii sticloşi asasinul.
Între timp, marele vizir şi ceilalţi membri ai cabinetului  
izbutiseră să se refugieze într-o camer ă alăturată. Midhat în -
chise canaturile uşii, în care colegii lui se proptiră spre a -l
 împiedica pe circazian să ajungă pînă la ei. Cu o forţă care băgă  

566
 

groaza în demnitari, Hasan se repezi ca o catapultă peste uşa în 

dosul căreia stă teau îngrămădiţi vizirii. Cînd văzu că nu o poate  
deschide sau sparge, se opri  și strigă gâfâind:
- Deschideţi! Nu vă fac nici un rău! ... Pe cuvîntul meu de 
onoare! Daţi-mi-l pe Ahmed Kaiserli, ministrul Marinei... Numai
pe porcul ăsta îl mai vreau! Sultanul Abdul Aziz l-a ridicat din
noroi şi l-a făcut vizir. Drept recompensă şi-a sugrumat
stăpînul! Cu voi ceilalţi n-am nimic! Vă jur! Bătu iarăşi cu 
putere în uşă: Deschideţi!
De cealaltă parte a baricadei, Ruşdi Pașa încercă să-l
 îmblînzească:
- Nu acum, fiule! Eşti prea furios!
Pe uşa prin care dăduse năvală Hasan se avîntară în sala  
consiliului trei ofiţeri cu s ăbiile scoase, urma ţi de cîţiva sol daţi 
din gardă.
- Puneţi mîna pe el, mort sau viu! strigă primul ofiţer. S ă nu  
vă scape! . . . Nemerni . . .
Ultimul lui cuvînt se încheie într-un gîlgîit de sînge. Lama
săbiei lui Hasan îi perforase beregata, secţionîndu-i artera 
carotidă- internă. Al doilea ofiţer se aruncă cu sabia scoasă  
asupra mastodontului, dar acesta îi pară lovitura, apoi cu pro-
pria lui sabie îi perfora intestinele. Pe cînd al treilea ofi ţer şi  
soldaţii încercau să-l înconjoare, Hasan se aplecă şi smulse pistolul 
primului ofiţer căzut. În vreme ce para cu sabia loviturile adversarilor,
trase două focuri în uşa în care stăteau proptiţi miniştrii  
ascultînd zgomotul luptei din sala de consiliu.
- M-a atins, ticălosul, gemu marele vizir, lăsîndu-se să cadă  
moale pe podea.
Înspăimîntaţi, fiindcă nici uşa nu-i mai putea apăra de furia  
circazianului, demnitarii o luară la fugă care încotro. Mai  
 îndrăzneţ, Midhat Pa șa ieşi într-un culoar şi, de acolo, ocolind un ș ir  
de încăperi, ajunse în sala de consiliu pe urmele soldaţilor care-l
 încolţiseră pe Hasan. Acesta se apăra ca un mistreţ împresurat 
de cîini. Împărţea lovituri în stinga şi în dreapta, continuând să 
tragă şi cu pistolul, de data aceasta  asupra soldaţilor. Sabia lui 
grea se rotea ucigaş, retezînd capete, str ăpungînd organe 
vitale. Sîngele ţîşnea din răni, stro- pind pereţii, covoarele, masa
consiliului. Midhat socoti de datoria lui să intervină, în luptă, deşi  
măcelul la care asista l-ar fi îndrituit la o atitudine mai prudentă. 
Hasan îi găuri antebraţul drept și poate că l-ar fi trecut în lumea
drepţilor cu o fandare n ăprasnică, dacă un soldat nu s-ar fi  
interpus între sabie şi pieptul generalului. Eroismul s ău îl cost ă 
 însă viaţa.

567
 

Atraşi de strigătele din sala de consiliu, apărur ă alţi soldaţi 

din gardă. În cele din urmă, Hasan nu mai fu în stare să facă 
faţă peretelui de oameni care se strîngea în jurul lui. Ucisese  
doi ofiţeri și trei soldaţi şi rănise alţi şase. Prins și dezarmat, fu
pus în lanţuri, şi dus sub escortă la închisoarea militară.
În aceeaşi noapte, un tribunal extraordinar îl condamnă la 
moarte. Sentinţa avea să fie executată prin spînzurătoare a  
doua zi de dimineaţă, în piaţa Seraskieratului: în ultimele  
ceasuri pe care şi le petrecu singur în celulă, Hasan îşi înveseli
macabra aşteptare cîntînd aria tenorului din „Lucia de
Lammermoor".
Unul dintre cele mai sîngeroase episoade din istoria Turciei
se încheia în ambianţă de operetă . . .
*
**
Lui Felix Bluminel îi era frică de fericire. Existen ţa lui de  
chelner la restaurantul „Kaiser Friedrich" se scurgea făr ă suişuri  
şi coborîşuri senzaţionale. Se mulţumeg cu puţin, tr ăindu- și în
microscopul propriului tău eu, bucuriile și micile amărăciuni 
inerente vieţii lui solitare. Deşi prin îns ăşi acti vitatea lui se afla
mai tot timpul în mijlocul unei lumi agita te și deosebit de
interesante, era un singuratic. Nu se pricepea s ă- și facă prieteni 
și nici nu-i c ăuta. Aventurile din epoca primei lui tinereţi, cu  
femei bogate și capricioase care-l cumpărau aşa cum ai cumpăra o 
sticlă de şampanie sau un carton cu prăjituri, nu atinseser ă 
nicicînd proprţiile unor legături sentimentale durabile.
Maturizîndu-se, pierduse preferinţele acestor doamne atrase 
doar de prospeţimea tinereţii. Găsise în viaţă alte plăceri, mai  
simple, dar nu mai puţin demne de a fi apreciate. O haină 
frumoasă, o mîncare bună, un pahar cu vin vechi, o plimbare 
prin parc, o muzică antrenantă. Pentru că nu cerea mult de la  
viaţă, îşi regăsise uşor echilibrul sufletesc. Cunoscuse în acea  
epocă farmecul lecturii, în puţinul timp liber citea romane  
sentimentale, în fascicole, compătimind eroinele virgi nale
abandonate de bărbaţi perfizi şi laşi. Odată, după ce parcursese 
ultima pagină a unei povesti de dragoste înșiruite în multiple 
tomuri, închisese cartea şi exclamase beat de încântare: „Exist ă 
oare o plăcere mai mare decît voluptatea imaginaţiei 
dezlănţuite?" Citise atât de mult, î ncît se familiarizase cu unii
termeni sofisticaţi, chiar dacă la început nu se prea dumirise  
asupra adevăratului lor sens. După această explozie de
optimism, veniseră zilele negre ale racolării lui for ţate în trena 
Serviciului Secret. Discuţiile clienţilor, pe care le asculta înainte  

568
 

pentru propria lui desfătare, le transmitea acum agenţilor care-l

frecventau cu regularitate. Felix era un animal uşor adaptabil
condiţiilor vitrege. Din crîmpeiele conversaţiile surprinse, îşi 
dăduse seama că în lume erau multe suferinţe. Faţă de 
acestea, viaţa lui personală amintea calmul unei oaze într-un 
deșert torid. Se vorbea despre frământările sângeroase din 
Balcani, despre posibilitatea izbucnirii unui r ăzboi european 
generalizat, despre măsurile militare luate d e către marile 
puteri. Felix mai aflase că în Au stro-Ungaria se făceau 
concentrări masive în vederea manevrelor de toamnă. Aceasta 
era explicaţia oficială. Oamenii politici și ofiţerii serviţi de Felix la 
masă vorbeau fără ocol despre pregătiri militare febrile, despre 
posibilitatea unui conflict armat între Au srto-Ungaria şi Rusia.
Mulţi dintre clienţii lui primiseră ordine de concentrare. Felix  
ajunsese la concluzia că existenţa lui liniştită şi confortabil ă era 
de invidiat. Mulţumise proniei fiindcă îi încredin ţase un rol  
marginal în frământările care stăpâneau acum lumea.
 Tocmai atunci îi căzuse pe cap o pacoste care-l prinsese
nepregătit sufleteşte. După un foarte obositor serviciu de  
noapte la restaurant, dormise toată dimineaţa pînă aproape de 
prînz. Se trezise din somn buimac şi îşi prepara tocmai o cafea,
cînd poştaşul îi adusese un ordin de concentrare . În maximum
trei zile trebuia s ă se prezinte la unitatea sa mili tară din 
Spalato. Şocul î l trezise din mahmureală mai vîrtos decît  
cafeaua concentrată pe care și-o pregătise. Îşi făcuse la 
repezeală bagajele şi, înainte de a pleca la drum, anunţase  
conducerea restaurantului. Patronul îl bătuse pe umăr, urîndu-i
serviciu uşor şi făgăduindu-i că îi va păstra postul. În sinea lui era
bucuros să scape de un chelner cu relaţii suspect de strînse cu  
Serviciul secret.
Se spune că Dumnezeu, în dorinţa lui de a-i face pe oameni  
mai buni, s-a gândit să le arate la ce recompensă frumoasă se 
pot aştepta cei care-i respectă poruncile şi atunci, în chip 
demonstrativ, a coborît pe pământ un colţ de rai, alegînd în 
acest scop coasta dalmată. Felix cunoştea legenda, dar starea
lui sufletească era atît de mizerabilă, încît în diminea ţa în care  
vaporașul-cursă îl debarcă la Spalato, avu impresia că fusese 
aruncat într-unul din cele mai hîde locuri de pe p ămînt. Cerul îi
păru spălăcit ca plumbul topit, soarele îngro zitor de fierbinte,
marea zbîrlită şi neprietenoasă, orăşelul un fel de tîrg insipid, cu  
oameni ostili și răi.
Îndată ce se prezentă la unitatea sa, fu îmbrăcat în uniformă 
și încadrat într-un detaşament trimis în grabă pe graniţă, spre a

569
 

 întări paza militară. Pentru Felix, deprins cu viaţa confortabilă 

din capitală, patrulările istovitoare de zi şi de noapte pe căr ările  
munţilor s ălbatici, bivuacurile lipsite de comoditate, prezenţa  
unor camarazi de arme neciopliţi şi enervant de familiari, 
severitatea dispreţiuitoare a ofiţerilor, grosol ănia feldwebelilor 
şi a gradaţilor, pedepsele aspre care plouau pentru cele mai
uşoare greşeli, erau demoralizante, scufundîndu -l în prăpăstii 
de deznădejde. Mirosul de sudoare, de iuft, de mîncare proastă, 
 îl umplea de dezgust.
 Noaptea, când se află în patrulare şi liniştea mumţilor era  
tulburată de răpăitul îndepărtat al împuşcăturilor de pe teri -
toriul Bosniei învecinate, i se încrîncena pielea. Uneori se auzeau
foarte aproape de graniţă, detunături răzleţe de armă. Adeseori  
patrula surprindea cete de refugia ţi bosnieci care încercau s ă 
treacă frontiera clandestin. Pe Felix îl cutremura indignarea cînd  
nenorociţii ce-şi căutau salvarea în Dalmaţia, erau respinşi cu 
brutalitate şi siliţi să facă drumul întors.
Fiindcă stătea oarecum izolat, camarazii lui începuser ă să-l
privească pieziş. Unii îl luau în derâdere:
- Domnul baron nu se simte în largul său printre noi, mitocanii! 
- Slugărind pe nobili, îşi închipuie că s-a molipsit de la ei şi 
că i s-a albăstrit sîngele!
- Mă întreb de ce nu se duce s ă mănînce cu ofiţerii la 
popotă!
Felix Blummel, se prefăcea c ă nu aude sarcasmele, deşi în 
sinea lui fierbea. Treptat, situaţia lui devenise de nesuportat. 
Fiindcă se spăla pînă la brîu şi dimineaţa şi seara, fiindcă îşi  
peria dinţii şi se pieptăna cu grijă, fiindcă uniforma lui er ă 
 întotdeauna scuturată şi călcată, iar bocancii străluceau de lacul
de Chantily, camarazii lui, în majoritate ţărani, nu prea buni 
prieteni cu igiena, începuseră să vadă în el un fel de dihanie, cu at ît
mai vîrtos cu cît ofiţerii si grada ţii îl l ăudau pentru cur ăţenia lui 
și îl dădeau de exemplu.
Feldwebelul Schulze îl supărase într-o zi, exclamînd în fa ţa  
trupei:
- Eşti cochet ca o femeie, Blummel!
Soldaţii începuseră să rîdă si să-şi facă semne cu cotul.
Schulze era un zăplan de aproape doi metri, cu un cap mare
și f ălcos, lipit de un corp pătrat, numai muşchi. Respira for ţa  
neîmblînzită, brutali-tatea. Soldaţii intraţi în pumnii lui, aplicaţi pe  
 înfundate, la strâmtoare și f ără martori, r ămîneau cu dureri
surde în coaste sau în şale zile sau chiar săptămîni de-a rîndul.
Felix băgă de seamă, cu bucurie şi recunoştinţă, că 

570
 

plutonierul îl vedea totuşi cu ochi buni. Începuse să-i acorde 

mici avantaje. Îi schimba efectele uzate cu altele noi, îi d ădea  
su plimente la mâncare și la tutun, îi aproba scurte învoiri, foarte
preţuite printre soldaţii ţinu ţi cu lunile în creierii munţilor.
Bunăvoinţa lui Schulze se manifestă vizibil și în public. Cînd 
Felix fu trecut la cancelaria companiei, unde - toţi ştiau acest lucru - avea
să se bucure de un tratament excepţional, în loc să mai umble 
pe coclauri, de ajungeau să-i ardă tălpile, i se încredinţase  
ţinerea la zi a unor registre foarte simple.
Cînd se văzu în încăperea aceea frumoasă zugrăvită,  
răcoroasă şi atît de liniştită, îşi zise că Dumnezeu şi-a coborit  
iarăşi harul asupra lui. Lîngă cancelarie se află o cămăruţă cu  
un pat, cu aşternuturi curate, în care avea să doarmă. Masa
foarte bună, fiindcă se putea înfrupta - la bucătărie - din
mâncăruri pregătite pentru popota ofiţerilor. Bucătarul, ştiindu -l
 în graţiile atotputernicului feldwebel, de care sol daţii se temeau 
mai straşnic decît de ofiţeri, îi furniza tot felul de delicatese.
- Aș fi putut să te repartizez la popotă, îi spuse Schulze într-o 
dimineaţă pe când era în toane bune. Ai fi servit la masă pe domnii 
ofiţeri. Dar aceştia sunt tare capricioși. Te-ar fi hărţuit ca pe 
hoţii de cai. Aici însă eşti mai liniştit decît la tine acasă. Da, da, 
mai liniştit, fiindcă n-ai de plătit chirie şi nu te sup ăra ve cinii
zgomotoşi. Cu mine ai să te înţelegi foarte bine .
Felix îl privea cu ochi de căţel supus și recunoscător. Schulze, în 
ciuda brutalităţii lui ajunse proverbiale, devenise alt om. Se
făcuse prevenitor, blînd, glumeţ.
Dar fericirea lui Felix nu dun ă mult.
La cancelarie fu repartizat un recrut, protejat de
comandantul de batalion. Noul venit, tânăr, frumuşel, cochet, 
deveni în curînd favoritul feldwebelului. Nedumerit, apoi
neliniştit de răceala bruscă a şefului său, Felix se pomeni  
definitiv detronat din poziţia-i privilegiat ă și retrimis la unitatea
sa din creierii munţilor. Camarazii lui, încîntaţi de prilejul care li  
se oferea, reîncepură să-i facă tot felul de mizerii.
Noua fază în activitatea sa militară avea să fie de scurtă  
durată. Într-o dimineaţă fu chemat la cancelarie. Lui Felix îi 
bătea inima de-i răsuna coşul pieptului.
- Blummel, ţi-a venit ordin de desconcentrare! îl întîm-pină 
feldwebelul morocănos. Mărimi au intervenit pentru t ine la Viena,
de te-au scos de aici, învîrtitule!
In aceeași după-amiază, Felix se înapoie la Spalato. Îşi petrecu
noaptea într-un han modest, căci ultimul vapor-cursă din ziua  
aceeia plecase spre Zara cu un sfert de oră înainte.

571
 

După o cină frugală, stropită cu o jumătate de sticlă de vi n

unguresc, Felix făcu o plimbare prin oraş. De data aceasta îl 
 încî ntară și străzile întortocheate, dar atît de pitoreşti și cheiul 
argintat de razele lunii și camera lui mică și sărăcăcioasă, în care 
avea să-și petreacă noaptea. A doua zi de dimineaţă îşi luă micul 
dejun î ntr-o cofetărie din Piazza dei Signori, apoi se îndrept ă  
spre port.
Abia aştepta să se înapoieze la Viena, să-si reia activitatea  
atît de plăcută de la restaurantul „Kaiser Friedrich". Fiindcă 
avea bani destui asupra lui, îşi propuse să transforme drumul
de întoarcere într-o călătorie de plăcere. Va face o escală de o 
zi la Zara şi altă escală la Trieste. Apoi va poposi o noapte la 
Graz, unde locuia un unchi dinspre mamă.
Cînd ajunse în port, vaporul-cur să - alb și cochet ca un yacht imperial - 
aştepta la chei. Plin de voioşie, îşi cumpără un bilet și se
 îmbarcă, instalîndu-se pe o bancă la pupa, spre a se prăji la  
soare. Era fericit. Atît de fericit, încît îl str ăbătu un fior de 
teamă. Stătea cu ochii î ntredeschiși spre marea azurie, netedă ca un 
lac.
Un bărbat in haine civile se aşeză lîngă el pe bancă. Iritat de 
prezenţa intrusului care-i tulbura liniştea, Felix îi arunc ă o  
privire peste umăr. Deodată îngheţă, deşi soarele îl pr ăj ea. Lîngă 
el se afla blestematul de comisar căruia - de voie, de nevoie, îi
furniza, la Viena, informaţii asupra clienţilor săi.
- Bună ziua, Blummel.
- Bună ziua, domnule comisar, rosti pierit chelnerul.
- Frumoasă zi, nu-i aşa Blummel.
- Frumoasă, domnule comisar.
Felix avea senzaţia că este un şoarece pîndit de o pisică  
vicleană cu ghearele scoase.
- Nu mă întrebi cum de ne-am întâlnit, Blummel? Insistenţa  
cu care comisarul îi repeta numele îi păru de rău augur.
- Sunteţi desigur în vacanţă, domnule comisar!
- Nu, Blummel. Sunt în serviciu comandant. Mai precis, am
venit după tine.
- După mine, domnule comisar? bîngui chelnerul.
- Ascultă, Blummel, ai fost desconcentrat, dar asta nu 
 înseamnă că obligaţiile tale către ţară au încetat. Ai fost lăsat la 
vatră pentru că ţi se va încredinţa altă misiune. Mult mai  
frumoasă. Ce limbi străine cunoşti, Blummel?
- Franceza, sîrba, italiana şi bineînţeles germana, dialectul
vienez.
- Ştii bine italieneşte, nu-i aşa? Bunica dumitale a fost

572
 

italiancă, dacă nu mă înşel!

- Întocmai cum spuneţi dumneavoastră, domnule comisar.
- Înseamnă că nu-ţi va fi greu să înveţi limba română, căci e 
 înrudită cu italiana. În trei luni ai să te descurci bine în româneşte.
Felix avea senzaţia că i se aşezase o povară mare pe piept, 
care-i îngreuna respiraţia. îndrăzni să întrebe: - De ce trebuie să 
 învăţ română?
- Fiindcă ai să pleci la Bucureşti și ai să te angajezi chelner
la Capșa. Capșa este un restaurant de lux din capitala Ţării  
Româneşti. Acolo ai să faci acelaşi lucru ca şi la Viena. Vei 
informa pe un agent al nostru asupra discuţiilor purtate de 
clienţii dumitale.
- Şi cu postul meu de la „Kailser Friedri'ch" ce are s ă se  
 întîmple?
- Au să ţi-l păstreze pînă ce ai s ă-ţi termini misiunea la 
Bucureşti. Blummel, curaj! Toţi trebuie să ne facem datoria 
către ţară. Bănuiesc că preferi să fii chelner la Cap șa, decît
concentrat pe frontieră?
Comisarul zîmbea, dar  tonul său ascundea imperfect o ame-
ninţare surdă. Chelnerul conveni în sinea lui că varianta care i  
se oferea era de preferat. Îl f ulgeră deodată o bănuială care îl 
făcu să se înfioare - i se carea să fie spion? Dacă îl vor prinde  
românii? Îl vor spînzura sau îl vor pune la zid?
Primejdiile cele mai mari erau însă preferabile patrul ărilor
pe frontieră și companiei fewebelului Sehulze.
- Domnule comisar, mă duc la Bucureşti, dacă aşa socotiţi 
dumneavoastră că este bine, rosti resemnat.
Comisarul îl bătu din nou pe umăr:
- Bravo! Ştiam eu că eşti un om de înţeles. Ehe, Bucureştiul  
este un oraş frumos.Acolo o să ai mare trecere. Eşti încă tînăr, 
arătos . . . Femeile au să se bată pentru tine! . ..
Sirena vaporului sună prelung.Podeaua prinse s ă vibreze 
sub tălpile lui Felix. Apoi cheiul de piatră începu să se depărteze  
de flancul navei.
*
**
Contele de Paris venise la Bad Ems ca să vadă şi ca să fie 
văzut. Capetele încoronate, ca şi pretendenţii la tron, au nevoie  
de popularitate, asemenea actorilor şi cîntăreţilor. Sperase ca
aici, în mult apreciata și foarte mondena staţiune climaterică de 
pe malurile rîului Lahn, să poată trage sforile în folosul
restaurării monarhiei în ţara sa. Unul dintre prietenii şi partizanii
săi cei mai convinşi, ducele de Fitz-James, constatase cu un 

573
 

oarecare humor că Bad Ems, în plin sezon, concura cu succes  

Viena din epoca marelui Congres de pace, atît de mare era
afluenţa de monarhi, principi şi înalţi demnit ari, veniţi de prin 
mai toate colţurile Europei. Îi întîlneai și pe aleile grădinii publice, 
şi la Kurhaus, și prin magazine, ș i în holurile hotelurilor, ș i pe stradă, și în 
împrejurimile atît de pitoreşti. Îi vedeai plimbându-se pe jos sau în trăsură, 
consumînd cafea cu lapte, Kremlsichnkt ori Kapuzinner pe tera-
sele cofetăriilor, populînd restauran-tele de lux si cîrciumioarele
cu ambianţă intimă, ori dansînd vals prin grădinile de var ă cu  
artişti de cabaret, muzică multă, vin de Rin şi bere bavarez ă.  
Suveranii doreau s ă-şi păstreze incognito-nl, dar ficţiunea nu 
 înşela pe nimeni. Adeseori trecătorii se întorceau pe stradă 
după cîte un personaj în haine civile şi îşi şopteau cu extaz:
- Regele Spaniei! Ce tînăr e?
- Iată şi pe împăratul nostru! Ai zice că e un bătrî n 
pensionar ieşit la plimbare!
- Ştiţi cine a trecut pe lîngă noi? Regele Suediei! Ce 
elegant e! Şi ce prestanţă are!
- Ţarul, copii! Ţarul Aleksandr! Mai chipeş decît toţi! Are 
siluetă de locotenent!
- Bâtrînelul din trăsură e Prinţul Gorceakov!
- Iar orientalul cu fes este Musurus Paşa!
- Uite şi pe Prinţul de Wales! Îşi saltă burta ca un vrăbioi! Se
zice că este arbitrul eleganţei!
- Scoate pălăria, băiete! Vine spre noi cancelarul! Cancelarul
Bismark, prostule!
- Uite şi pe împărăteasa Elisabeth! Superbă femeie!
Exclamaţiile erau emise mai ales de vilegiaturiştii ocazionali
veniţi la cură. Localncii se obişnuiseră cu „mărimile", aşa că nu 
le mai făceau nici o impresie.
Contele de Paris nu-i lipsea modestia. Dar amorul lui propriu
suferea în taină. El, reprezentantul casei regale de Bourbon,
trece neobservat printre celelalte personaje „ilustre"
 înconjurate de o aureolă adeseori nemeritată. Regii detronaţi 
sunt asemenea unor obiecte scoase din uz. Nu li se mai dă 
importanţă. Dacă nu sunt aruncate la gunoi, rămîn, în cel mai 
fericit caz, să se prăfuiască într-o cameră cu vechi turi. Uneori
sînt exhibate la lumină fiindcă li se găseşte o întrebuinţare, dar 
şi în această eventualitate sunt socotite tot nişte obiecte de  
ocazie, de care te debarasezi de îndată ce li se g ăseşte un  
 înlocuitor mai bun. Contele de Paris nu putea uita că bunicul  
său, Louis-Philippe d'Orleans, fusese rege al Franţei, un „rege 
burghez" fiindcă folosea în locul s ăbiei o prozaică umbrel ă.  

574
 

Drama lui provenea tocmai din nepotrivirea dintre înfăţisarea-i 

de tîrgoveţ, şi atributele tradiţionale ale unui monarh destinat 
să poarte sceptru, coroană, decoraţii, și să joace un rol 
ornamental la recepţiile de gală și la parăzile militare. Pentru 
monarhişti, Louis-Philippe fusese un  burghez, iar pentru radicali,
un monarh. Plutise între două lumi, respins şi de una şi de 
cealaltă, asemenea corciturilor patrupede ce stârnesc rîsul sau 
mila prin aspectul lor compozit. Se spunea că unul dintre fii s ăi,  
aflîndu-se la studii în Anglia, ar fi fost surprins pe stradă de o  
ploaie ropotitoare de vară. Un coleg care-l însoţea i-ar fi oferit 
prevenitor propria lui umbrelă. „ Iartă-mă, dar am jurat să nu 
mă folosesc niciodată de un astfel de obiect", ar fi răspuns  
prinţul.
Pe Louis-Philippe, un complex favorabil de împrejur ări îl 
scosese din camera cu vechituri a istoriei și îl plasase pe tron. După 
o domniei scurtă, plină de echivocuri, fusese zvîrlit în  
anonimatul din care abia ieşise.
Contele de Paris era dornic să vadă casa din Bourbon re-
pusă în drepturile ei. Mersese pînă acolo cu concesiile şi 
comprimisurile, încât renunţase la pretenţiile personale în 
favoarea vărului său, prinţul Henri d'Artois, conte de Chambord,  
reprezentantul ramurii principale a familiei de Bourbon. Cham-
bord fiind lipsit de copii după moartea sa, drepturile de candidat
la tronul Franţei aveau să treacă asupra contelui de Paris.
Din nefericire pentru cauza legitimistă, Chambord nu fusese
la înălţimea aşteptărilor şi a încrederii pe care monarhiştii şi-o  
puseseră în steaua lui. Limitat intelectualiceşte, înc ăp ăţînat,  
retrograd, pretinsese ca Franţa să revină la absolutismul regal
dinaintea Marii Revoluţii. Concepţiile lui absurde com-
promiseseră cauza monarhică. Cînd fusese pe punctul de a 
pune mâna pe coroană, ratase totul şi fusese nevoit s ă se  
 întoarcă umilit în obscurul său exil.
Contele de Paris nu renunţase la luptă. Ştia că insuccesul  
vărului său se datora în parte şi cancelarului Bismarck, cu totul
ostil restaurării în Franţa a unei monarhii prin defini ţie  
militaristă. Cancelarul de Fier prefera să aibă dincolo de Rin o  
republică vecina frământată de curente politice antagoniste.  
Contele de Paris sosise la Bad Ems cu intenţia de a-şi crea 
prieteni și de a câştiga sprijinul suveranilor și oamenilor politici ostili
Reichului ger man. Spre dezamăgirea sa, nu trezise nici un interes  
printre cei care ar fi putut face ceva pentru el şi   pentru
monarhia franceză. Nu se vorbea decît despre chestiunea
orientală și despre iminenta izbucnire a unui r ăzboi ruso-turc, în  

575
 

care Anglia s-ar angaja automat cu toate forţele spre a zăgăzui

expansiunea rusă, atît de supărătoare pentru interesele  
britanice din Asia şi din Europa.
Contele de Paris spera totuşi să găsească un mijloc spre a  
se apropia de ţar şi de cancelarul Gorceakov, care-și manifes-
taseră nu o dată simpatia faţă de casa de Bourbon. Nu pierdea  
o zi să nu iasă la plimbare, singur, cu miinile la spate, aparent
nepăsător la lumea din jur, alegînd însă locurile frecventate de
Aleksandr I și de matusalemicul său cancelar. Prefera să nu fie 
însoţit de vreunul din partizanii săi, pentru c ă discuţiile purtate 
fără martori au mai multă şansă să ducă la rezultate practice.
Dar pronia părea s ă se împotrivească gîndurtilor contelui. 
Întâlnirea dorită și aşteptată cu atîta nerăbdare nu se 
materializa.
Într-o dimineaţă de iunie, cu nori pufoşi, decorativi, tiviţi cu 
aur de soarele văratic, contele, obosit de hoinăreală, se aşezase
pe o bancă în grădina publică, alături de o fîntînă arteziană  
care-i răcorea din când în cînd obrazul cu o boare de apă 
purtată pe aripile unui vînticel sprinţar.
În preajma contelui se opri deodată, în contre jour, un b ăr -
bat înalt, subţire, cu trăsături nedesluşite. Noul venit se în clină.
- Monseigneur!
Abia atunci contele de Paris recunoscu glasul vicontelui de
Gontaut, ambasadorul Franţei la Berlin.
- Dragul meu viconte, mă bucur mult că te văd! Îl pofti pe
bancă.
Gontaut îşi scoase pălăria şi îşi şterse cu batista fruntea  
perlată de transpiraţie.
- Credeam, Monseigniur, c ă voi avea parte de un concediu
liniştit. La ora actuală însă Bad Ems este un uriaş cazan în care 
fierbe la foc înalt interese, intrigi si tot felul de jocuri subterane.
Cîteva fetiţe gălăgioase începură să se joace ,,de-a v-aţi 
ascunselea" în jurul b ăncii ocupate de cei doi francezi, sî lindu-i
să-şi caute refugiu în alt ungher al grădinii. Mergeau agale pe o  
alee umbrită de copaci, vînînd altă bancă liberă.
- Franţa se află la mare răspântie, Monseigneur. Suntem puşi în
cea mai idioată situaţie. Trebuie să ne alăturăm fie ruşilor, şi  
atunci îi supărăm pe englezi, fie englezilor, și atunci ne stricăm 
cu ruşii.
- O cale de mijloc nu e posibilă?
- Ar însemna să-i supărăm şi pe unii, şi pe alţii. După aceea  
am rămâne singuri în faţa balaurului german. Eh, iată-l și pe 
Gorceakov!

576
 

Contele de Paris tresări. Printre siluetele doamnelor care se  

plimbau pe alee zări, ,ceva mai departe, pe cancelarul rus,
 însoţit de contele Karoly şi de baronul Jomini. Gorceakov se opri  
să strîngă mîna contelui de Paris şi ambasadorului Franţei.
- Monseignur, iată o plăcută surpriză! A trebuit s ă ne aducă  
 întîmplarea la Ems, ca să putem schimba cîteva cuvinte.
Viconte, se adresă ambasadorului, abia aşteptam să vă vorbesc. 
Ultimele evenimente din Constantinopole au complicat
considerabil situaţia politică. .
Contele de Paris zîmbi.
- Domnilor, vă stingheresc, desigur. Am să mă retrag . ..
- Vă rog să rămîneţi, Monseigneur! Vom vorbi despre
Franţa. Chestiunile legate de Franţa v ă privesc şi pe dumnea -
voastră.
Contele răspunse la politeţea cancelarului rus, îndiinîndu-se.
- Va mulţumesc, Excelenţă!
- Viconte, vorbi Gorceakov lui Gontaut, sunt indispus de
atitudinea adoptată recent de Franţa. Invocînd revolu ţia de
 palat de la Constantinopole, a amânat remiterea memorandumului și a
recunoscut pe noul sultan f ără să se pună în prealabil de  
acord cu guvernul rus. Acestea sunt incontestabil
rezultatele manoperelor cabinetului britanic, care nu pierde
ocazia să ne contracareze planurile. Regret că Franţa, care 
ne datorează poate existenţa ei - nu mai este nevoie, cred,
să vă reamintesc evenimentele de anul trecut - s-a făcut 
unealta perfidiei britanice.
- Termenul este tare, Excelenţă! replică Gontaut.
- Tare? La ce anume vă referiţi? La „unealtă" sau la  
„perfidie"? Se întoarse spre contele de Paris: Monsei gnur,
Franţa lui Louis XIV și a lui Louis-Philippe nu s-ar fi pretat la un
asemenea joc. Războaiele dintre naţiunile europene tot pe
teritoriul Europei îşi găsesc principalul teatru de opera ţii.  
Bătăliile navale nu au decît un caracter secundar.
Ar fi fost ispitit s ă facă o aluzie răutăcioas ă la .„ajuto rul" dat
de Anglia, „aliată" Franţei în campania din 1870, dar se abţinu, 
căci nici Rusia nu se remarcase atunci printr-o solicitudine 
deosebită faţă de imperiul lui Napoleon III.
Referirea lui Gorceakov la domnia lui Louis-Philippe făcu 
plăcere contelui de Paris. Însemna nu numai că dinastia de
Bourbon-Orleans nu fusese definitiv uitată, dar că în calculele 
oamenilor politici ruşi restaurarea monarhiei în Franţa devenea  
o ipoteză demnă de luat în seamă.
Contele de Paris se feri totuşi s ă se amestece în discuţie, 

577
 

spre a nu complica rolul lui Gontaut şi al ministrului de Externe

Decazes. Ambasadornl francez îi fu recunoscător.
Gorceakov reproşa cu vizibilă amărăciune incorectitudinea
guvernului de la Londra faţă de Rusia.
- Toate discuţiile purtate de lordul Derby cu ambasadorul
nostru Şuvalov, întreaga noastră corespondenţă diplomatică 
referitoare la chestiunea orientală sunt comunicate f ăr ă 
 întîrziere de cabinetul britanic lui Musurus Paşa, re-
prezentantul Turciei la Londra. Procedeu incalificabil, cu atît mai
mult cu cît, în ultimă instanţă, sabotează eforturile noastre de  
a elibera popoarele creştine din Balcani de sub jugul otoman.
Gontaut înclină din cap în semn de tăcută încuviinţare.
- În tratativele marilor puteri cu Sublima Poartă, ne  
putem dispensa de Anglia, continuă Gorceakov. Dacă am 
remite guvernului turc memorandumul, aşa cum s-a convenit
iniţial, şi am acţiona în consecinţă, criza din Orient ar fi rapid
rezolvată. Este destul să vă relev impresia puternică pe care ar 
face-o trimiterea unor nave de război franceze în apele turceşti,  
pentru a sprijini activ nota comună a marilor puteri.
Gorceakov îşi consultă ceasul, apoi îşi întrerupse tirada:
- Mă iertaţi, dar trebuie să vă părăsesc. La prînz sunt  
invitat de către Majestatea-Sa Ţarul. Nu mă îndoiesc,  
Monseigneur, că Majestatea-Sa va fi încîntată să vă vadă. Voi  
aranja ,o întâlnire. Iar noi, viconte, ne vom revedea spre a
continua această discuţie. V-aş ruga să informaţi pe ducele 
Decazes asupra punctului nostru de vedere.
A doua zi, contele de Paris şi ambasadorul Franţei primiră 
invitaţia să cineze în compania ţarului. Ca şi cancelarul său, 
Aleksandr le împărtăşi resentimentele lui faţă de Anglia și
dezamăgirea pe care i-o provocase atitudinea echivocă a 
guvernului de la Paris.
- Dacă Franţa ne abandonează, mă voi mulţumi cu o 
acţiune militară austro-germano-italo-rusă împotriva Turciei. 
Criza orientală trebuie definitiv lichidată!
Vicontele Gontaut remarcă, nu fără emoţie, că de la ul tima
sa întrevedere cu Gorceakov tensiunea din tabăra rusă 
crescuse. Aleksandr II nu se mai limita la preconizarea unui
demers diplomatic comun al marilor puteri. Posibilitatea iz-
bucnirii războiului intrase în domeniul probabilit ăţilor. Cu o  
seară înainte, Gontaut primise o depeşă cifrată de la Decazes,
care îl prevenea să nu-şi ia angajamente formale faţă de ţar şi 
de Gorceakov, deoarece opoziţia și opinia publică preferau să 
păstreze şi să consolideze prietenia cu Marea Britanie, chiar  

578
 

dacă în acest mod se deteriorau relaţiile cu Rusia. La Paris se 

ştia că Anglia deplasase în apele Levantului douăzeci şi una de 
nave militare şi că guvernul brita nic era hotărît să-şi apere, la 
nevoie prin forţă poziţia adoptată recent faţă de chestiunea  
orientală.
În cercurile diplomatice din capitala Franţei circula zvo nul că 
 între Londra și Berlin s-ar fi încheiat un acord secret, la care ar fi aderat
şi Viena. În aceste condiţii nu era de conceput ca Franţa să 
accepte o izolare politică de dragul Rusiei. Decazes sublinia
impresia urîtă pe care o f ă  cuse în cercurile guverna -mentale
franceze limbajul belicist al factorilor de răspundere de la Sf.  
Petersburg. Franţa nu admitea ideea unei interven ţii militare 
 împotriva Turciei și nici o ocupare temporară a teritoriului  
acesteia. Decazes nu  uitase să sublinieze uşurarea pe care o 
 încercase cînd dăduse instrucţiuni ambasadorului de Bourgoing 
să nu mai remită memorandnmul Sublimei Porţi, folosindu-se de 
pretextul înlocuirii lui Abdul Aziz cu Murad V. Spera s ă g ăseasc ă 
o formulă acceptabila și pentru ruşi, şi pentru englezi în vederea
reluării tratativelor cu turcii. Pîn ă atunci, Franţa nu va face nici  
o mişcare susceptibilă să indispună Marea Britanie. Decazes  
 încheia mesajul cu o frază uşor cinică: „Adio, dragul meu 
prieten. Regret că tratativele acestea ţi-au stricat vacanţa".
Ministrul nu era lipsit deun humor negru. Cum putea numi vacanţă 
timpul pe care el, Gontaut, şi -l petrecea la Bad Ems,
străduindu-se să domolească mînia ursului nor dic, aţîţat de 
 înţepăturile lui John Bull.
Cînd ambasadorul încercă să explice ţarului poziţia Franţei -
bineînţeles cu menajamente - imperialul său interlocutor se întunecă 
la faţă:
- Dacă Franţa înţelege să se înfeudeze politicii brita nice, n-
are decât. O face însă pe riscurile ei. În ceea ce mă priveşte, nu 
voi ezita să trimit o notă severă Constantinopolelui, chiar dacă 
demersul va fi susţinut de numai patru puteri în loc de șase.
Discuţiile purtate oficios de Gontaut păreau să fi ajuns la un 
punct mort, cînd atmosfera fu înveninată iarăşi  de o ştire sosită 
simultan de la Constanti-nopole şi Belgrad. La 8 iunie, guvernul
turc adresase prinţului Milan al Serbiei o telegramă formulat ă în  
termeni duri: „Sublima Poartă nu poate asista indiferentă la 
 înarmările Serbiei, care în ultimele zile au luat proporţii. În
interesul armoniei care trebuie să demnească între noi, suntem  
obligaţi să vă cerem explicaţii asupra scopului acestor 
 înarmări".
- Midhat Paşa începe să-şi arate colţii, comentă acid 

579
 

Gorceakov.
- Vom tolera are ca turcii să-i sugrume şi pe sîrbi? se mînie 
ţarul.  
- Sîrbii sunt bine înarmaţi de noi, Majestate. Dacă se va  
ajunge la o confruntare militară, turcii vor fi deborda ţi de  
armatele sîrbesti. Să nu uităm că la comanda lor se află 
Cernaiev, unul dintre cei mai destoinici generali ai noştri.
Un dineu la care fuseseră invitaţi Gontaut şi contele de Paris 
fu decomandat de ţar în ultimul moment. Candidatul prezumtiv
la tronul Franţei înţelese că problema restaurării monarhiei în 
ţara sa îşi pierduse pentru moment actualitatea. Rusia avea
chestiuni mai importante de rezolvat.
*
**
- Germanii din vremurile îndepărtate aveau o credinţă  
religioasă care m-a cucerit prin frumuseţea ei, spuse cancelarul
Bismarck colaboratorului său, prinţul de Hohenlohe, în 
vreme ce se plimbau pe malul rîului Lahn. Erau convinşi că  
după moarte se întîlneau în infern cu toţi c îinii care i-au slujit în
timpul vieţii. Mi-aş dori să pot crede şi eu acest lucru.
Îmbrăcaţi în haine albe de  vară, păreau nişte burghezi de 
rînd ieşiţi la aer. Nu erau însoţiţi decît de imenşii dogi ger mani
ai cancelarului, care alergau încolo şi încoace, zbenguindu-se,
tulburînd păsările și șopîrlele ce se prăjeau la soare. Hohenlohe 
ştia însă că singurătatea aceasta era numai aparentă. Numeroşi 
agenţi acoperiţi, ascunşi pe după copaci ori pe după boschete,  
 îl escortau pe cancelar, spre a-l feri de un eventual atentat
nihilist.
- Îţi aduci aminte, Principe, de Sultan, frumosul meu dog  
pe care mi l-a dăruit prinţul marocan ... - i-am şi uitat numele,
căci prea era complicat, în public îi spuneam câinelui Sult, ca sa nu creez
un conflict diplomatic cu Turcia și cu ţările arabe. Sultan mă 
 întovărăşea pretutindeni, chiar şi la recepţiile oferite de mine la  
Varzin sau la Friedrischsruhe. La Wilhelmstrasse primeam
audienţele avîndu-l pe Sultan lîngă mine. Să-i fi văzut pe 
miniştri, pe conţii delicaţi şi pe principii plini de morgă  cum se
schimbau la faţă cînd îl vedeau pe c îine lîngă piciorul meu.  
Sultan era prietenos cu oamenii buni şi mîrîia la cei r ăi. Avea un 
instinct sigur, după care - mărturisesc - m-am călă uzit şi eu de 
multe ori. N-am angajat niciodată intendenţi ori servitori care 
nu erau pe placul lui Sultan. Mi s-a întimplat să mă folosesc de 
acest criteriu şi în alegerea unor înalţi demnitari. Indicaţiile  
lui Sultan nu m-au înşelat niciodată.

580
 

Cîţiva pescari stăteau nemişcaţi pe malul rîului, pîndind cu 

 încordare dopul de plută de la capătul undiţelor. Apariţia 
dogilor, lătrînd şi hîrjonindu-se, îi făcu să sară speriaţi în picioare. .
Bismarck observă scena. Cu prefăcută severitate îşi chemă 
cîinii, ponuncindu-le s ă rămînă lîngă piciorul său. Bombănind
iritaţi, dar neîndrăznind să facă scandal, pescarii se înapoiară la 
ocupaţiile lor.
- Tot în chipul ăsta m-a supărat o dată Sultan, adăugă 
Bismarck cu melancolie. Am ordonat să fie pus în lanţ, A doua  
zi de dimineaţă servitorii au găsit lanţul rupt şi lem nul de care
se ţinea, ros şi cu urme de sînge. Sultan nică-
ieri. Am trimis slugile pe urmele lui, dar nu l-am mai găsit. Cîteva 
sâptămîni a bîntuit pădurea din jur, hr ănindu-se cu iepuri şi 
câprioare. Devenise un animal periculos. Unii oameni mă 
sfătuiau să trimit potere, să-l împuşte. Cică decima vînatul. Am
refuzat și bine am făcut. Într-o zi mă plimbam prin pădure. De 
sub nişte tufe a apărut Sultan. Dind din coadă, s-a apropiat de 
piciorul nieu. Ne împăcasem. L-am mângâiat pe cap și i-am
cerut scuze fiindcă l-am pus în lanţ. Cîţiva ani mai tîrziu a murit. 
Am suferit atunci de parcă aş fi pierdut un copil...
Cancelarul făcu o pauză. Se uită îndelung după o rîndunea care
descria pe cer volte rapide.
- Se spune despre mine, Principe, că sunt dur, violent,  
neîndurător. În realitate am o fire visătoare, sentimentală ... 
Oamenii m-au făcut aspru, oamenii m-au înrăit.. .
Pe drumul pietruit care şerpuia de-a lungul rîului ap ărură două 
trăsuri trase de cai albi.
Hohenlohe îşi făcu mîna streaşină, spre a-şi feri ochii de 
arşiţa orbitoare a soarelui.
- Împăratul nostru şi Ţarul sunt în prima trăsur ă! spuse.
Cînd ajunseră în preajma cancelarului, cele două echipaje se
opriră. Bismarck şi Hohenlohe îi salutară pe cei doi împăraţi, 
foarte puţin marţiali în costumele lor civile. Wilhelm I, cu o  
pălărioară de vînător împodobită cu o pană de păun, arăta ca 
un bunic blajin. Ţarul avea aspectul unui ancien beau care-şi  
păstra încă prestanţa tinereţii.
Din a doua trăsură coborîră cancelarul Gerceakov și marele
şambelan al Curţii regale prusace, contele von Redern.
- Ce-ar fi să ne dezmorţim ş i noi picioarele? propuse
Kaiserul. Puţină plimbare pe jos nu ne-ar strica!
Ţarul se declară numaidecît de acord. Îi plăcea sportul sub 
toate formele. Coborî cel dintîi din trăsură și îl ajută şi pe unchiul 
său, Kaiserul, să coboare. Grupuri de călăreţi civili prinser ă să 

581
 

treacă în sus şi în jos pe sosea, aparent în plimbare. Bismarck  

ştia însă că toţi aceştia erau agenţi ai Poliţiei, deghiza ţi în  
amatori de cavalcade.
Dogii lui Bismarck alergau, săreau, făceau tot felul de  
giumbuşlucuri, fără să acorde atenţie imperialelor personaje.
Unul dintre cîini trecu în goană pe lîng ă împăratul Wilhelm,  
făcîndu-l să scaipe bastonul în care se sprijinea. Redern ridică 
bastonul de jos, îl şterse de ţărînă cu propria lui batist ă şi îl  
 înapoie suveranului.
- Aceștia sunt faimoşii dumitale dogi, Principe? se adresă 
Kaiserul iritat cancelarului Bismarck. Nepotul meu,  Ţarul, mi-
a vorbit despre ei cu admiraţie. Mie, drept să- și spun, nu prea
 îmi plac. Aşa, cu urechile tăiate, seamănă cu nişte corcituri.
Contele von Redern zâmbi ca de o glumă bună. Chipul lui 
Bismarck rămase de marmoră. Nu-i plăcuseră vorbele mo-
narhului. Hohenlohe îşi aminti aprecierile şefului s ău, care  
 împărţea oamenii în buni şi răi după cum erau sau nu agrea ţi  
de cîinii lui.
Ţarul îşi dădu seama că unchiul său făcuse o gafă. Ca să 
 însenineze atmosfera, schimbă subiectul conversaţiei.
- Dragul meu Principe, se întoarse spre Bismarck, ai fost informat
de răspunsul dat turcilor de către Milan al Serbiei?
- Nu încă, Maiestate. Presupun însă că o copie a sosit în 
cursul acestei dimineţi.
- Şi principele Gorceakov tot astăzi a primit-o.
- Nu mă îndoiesc că Milan a dat o ripostă tăioasă   notei
Sublimei Porţi. Intensele pregătiri militare ale Serbiei...
- Tocmai că răspunsul său a fost extrem de conciliant!  
interveni Gorceakov. Am apreciat moderaţia tonului. A de-
clarat ca nu doreşte să aducă vreo atingere bunelor sale 
relaţii cu Sublima Poartă şi nici să ştirbească integritatea  
Imperiului Otoman. A mai anunţat trimiterea unui delegat  
sîrb la Constantinopole, însărcinat să furnizeze toate expli -
caţiile necesare spre a restabili armonia şi încrederea reci -
procă. Să mai invoce acum Marea Britanic belicismul Serbiei,
alimentat în taină de Rusia!
- Reaua-eredinţă a englezilor e manifestă, întări ţarul.  
„Perfidul Albion" nu-şi dezminte reputaţia!
Bismarck zâmbi placid:
- Germania îşi permite să vă ofere, Majestate, întregul s ău  
concurs în vederea, găsirii unei formule sortite să ducă la o  
apropiere î ntre punctul de vedere al Maiestăţii Voastre şi c el al
cabinetului britanic. Da, da, Germania este gata să joace rolul 

582
 

unui mediator. Principe, se adresă Bismarck lui Hohenlohe,  

presupun că şi Parisul va sprijini ini ţiativa noastră.
Hohenlohe găsi o cazia să arunce o săgeată:
- Parisul, Alteţă, şi-a definit poziţia, adoptînd o atitudine net
pro-britanică.
Bismarck clătină din cap cu afectată părere de rău.
- Nu înţeleg jocul Franţei! Doreşte oare împărţirea Eu ropei
 în două tabere? Noi vom fi în orice caz alături de Rusia!
Ambasadorul său la Paris îi dăduse răspunsul pe care-l
aştepta. Pe marginea lui îşi permise să brodeze în continuare:
- Simpatiile francezilor  și englezilor pentru Turcia
persecutoare prin definiţie a creştinismului - sunt împotriva
naturii!
Era încintat că dăduse o primă lovitur ă de tîrnăcop blo cului
antigerman constituit de Anglia, Rusia si Franţa cu un an în 
urmă.
Vorbele lui nu-i displăcură lui Gorceakov. În cazul izbucnirii
ostilităţilor între Serbia şi Turcia, ceea ce nu era deloc exclus, în  
ciuda asigurărilor paşnice ale principelui Milan, n-ar fi fost 
imposibilă o agravare a situaţiei politice europene. În asemenea
eventualitate, îi convenea să se ştie că Rusia nu va râmîne 
izolată. Prietenia discutabil de sin ceră a Germaniei era mai 
bună decît nimic.
- Austro-Ungaria reprezintă un mare semn de întrebare, relu ă 
ţarul. Punctul ei de vedere faţă de chestiunea orientală nu 
coincide cu al nostru. Dacă lucrurile s-ar complica . . .
Bâtrinul împărat Wiîhelm interveni în sprijinul cancela rului
său. În definitiv, Bismar ck apăra interesele Germaniei.
- Nu cred imposibilă o revizuire a atitudinii Vienei, rosti cu  
glasul său domol, pe care bătrîneţea îl îngrosase în loc să-l
subţieze. R ămîne doar de găsit un limbaj comun. În fond, dragul
meu nepot, o reconstituire a înţelegerii celor trei împăra ţi ar 
 întări ordinea, disciplina, respectul legilor in întreaga lume.
Gorceakov clătină din cap, aparent pătruns de înţelep ciunea
concepţiilor Kaiserului. În sinea lui era mai puţin entuziasmat de 
ideile lui Bismarck. Vorbele lui nu reuşeau s ă-l amăgească. El, 
Gorceakov, ar fi un mare naiv dacă ar accepta să ataşeze Rusia 
la remorca Reichului german. Ideea unor tratative directe cu
Austria, peste capul Germaniei, l-ar fi ispitit mai mult. Dar aceste
 proiecte de viitor nu trebuiau să eclipseze demersul pe care Rusia 
voia să-l facă pe lângă Sublima Poartă, laolaltă cu celelalte mari  
puteri. S-ar fi mulţumit și cu o notă comună, dacă ideea 
memorandumului căzuse definitiv.

583
 

- Am dori să ştim, Principe, se adresă Gorceakov lui 

Bismarck, dacă, în primul rînd Germania este dispusă să 
semneze alături de noi un avertisment destinat Sublimei  
Porţi şi, în al doilea rînd, dacă Reichul s-ar ralia Angliei in 
cazul izbucnirii unui conflict între Marea Brit anie și Rusia?
Bisrnarck se înclină în faţa Kaiserului:
- Am asentimentul Majestăţii-Sale împăratul să vă răspund
afirmativ la prima întrebare si negativ la a doua. Pe scurt,
Germania va sprijini Rusia în ambele eventualităţi.
Prinţul de Hohenlohe aduse în sinea lui un nemărturisit  
omagiu cancelarului Bisrnarck. „Omul acesta ştie să- și slujească 
interesele cele mai egoiste, dînd impresia interlocutorului ajuns
la strimtoare că i se alătură cu toată generozi tatea. Machiavelli
i-ar fi dedicat un înflăcărat elogiu. Voi putea oare să calc  
vreodată pe urmele cancelarului meu? Mi-ar trebui o  
extraordinară duplicitate sau, poate, o minte genială" ...
*
**
Ultimii invitaţi părăsiră ambasada rusă din Londra după un 
bal care durase pînă în zori. Contele Şuvalov strînse mâinile 
colaboratorilor care contribuiseră la reuşita serbării ocupîndu-se 
de fiecare oaspete, astfel încît toată lumea să plece cu o 
impresie deosebit de frumoasă. Obosit, se îndreptă apoi spre 
apartamentul său. Traversă posomorît saloanele de r ecepţie, unde 
personalul de serviciu intrase deja spre a face curăţenie, și se
opri cîteva clipe în faţa unei ferestre deschise. Aspiră adînc
aerul îmbălsămat cu miresme de trandafiri, apoi urcă încet  
seara care ducea la camerele de culcare. Soţia lui, contesa, se 
retrăsese ceva mai devreme, invocînd o migrenă insuportabilă.  
Ambasadorul spera că absenţa ei scăpase neobservată. 
Doamnele din înallta aristocraţie britanică erau foarte  
susceptibile şi condamnau cu asprime orice ştirbire adusă pro-
tocolului.
Balul, deşi foarte reuşit, nu-i tihnise. În cursul dimineţii 
primise o scrisoare personală de la cancelarul Gorceakov, care-i 
cerea să ia contact cu lordul Derby și cu Disraeli, spre a netezi
asperităţile ivite în relaţiile anglo-ruse. „M ă bizui pe abilitatea  
dumneavoastră spre a izbîndi în această impor tantă misiune. 
Nu este nevoie, cred, să vă reamintesc importanţa acordată de 
Majestatea-Sa împăratul unei note comune pe care marile
puteri, inclusiv Anglia, ar urma să o trimită Sublimei Por ţi".
Şuvalov îl ura pe cancelar. Şi pentru aceasta a vea motive
temeinice. Gorceakov dăduse dovadă de o mare perfidie, 

584
 

recomandînd ţarului să-l numească pe Şuvalov ambasador în 

cel mai însemnat post diplomatic din străinătate. Ştia că în-
cordarea dintre Marea Britanie și R usia avea rădăcini atît de 
adînci, încît orice agent diplomatic, oricît de iscusit, trebuia s ă-
şi rupă inevitabil dinţii. În scrisoarea sa, Gorceakov îi lăuda
abilitatea tocmai spre a-i demonstra diabolic - printre rînduri -
că ingeniozitatea, rafinamentul şi capacitatea sa de negociator 
nu erau la înălţimea sarcinii încredinţate. Îi amintise apoi de ţar, 
spre a-i spori tensiunea nervoasă. La  gîndul c ă acesta era cu 
ochii pe el, Şuvalov va face greşeli fatale. Gorceakov cunoştea,
desigur, și cauzele intime care duseseră la înlocuirea lui Şuvalov 
din postul de şef al Poliţiei politice şi secrete.
În cursul dimineţii, ambasadorul rus fu anunţat că va fi  
primit de primul ministru, întrucît lordul Derby se afla la ţar ă.  
Nu-şi făcea iluzii asupra rezultatului întrevederii. Dis raeli era un
adversar declarat al ruşilor, iar Derby, deşi mai moderat, îi
 împărtăşea opiniile.
Şuvalov încercară să doarmă cîteva ceasuri, dar somnul nu i
se lipi de gene. Spre a-şi mai limpezi gîndurile, încercă s ă se 
adîncească în lectura unui roman de Stendhal. Dar după ce frunzări  
cîteva pagini, constată că mintea îi zbura-aiurea şi că nici nu-şi
amintea ceea ce citise. Aruncă volumul şi porunci să i se aducă 
o cafea tare. După ce goli două ceşti, făcu o baie, apoi se 
 îmbrăcă pentru audienţa fixată la ora 11.
Şuvalov se înfăţişă punctual în Downing Street. Şeful de  
cabinet îl intro-duse imediat în cabinetul primului ministru.
Diplomaţii ştiu să se sfîşie cu zîmbetul pe buze.
În vreme ce se juca neglijent cu şnurul de mătase al  
monoclului, premierul britanic îşi pofti oaspete1 e să ia loc.  Am-
basadorul se lansă într-o amplă expunere asupra necesităţii  
unei intervenţii comune a marilor puteri în Balcani.
- Regret, conte, dar cabinetul Majestăţii-Sale socoteşte o  
asemenea intervenţie cu totul inutil ă, replică surîzînd Disraeli.
- Inutilă? Ştiţi poate c ă rela ţiile dintre Turcia şi Serbia se
deteriorează pe zi ce trece. Vre ţi s ă asistăm la o nouă baie de  
sînge?
Disraeli ridică din umeri, l ăsînd s ă i se aştearnă pe chip o  
expresie de oboseală.
- Am să fiu sincer cu dumneavoastră, conte! Şuvalov ştia ce 
preţ putea pune pe sinceritatea primului ministru. Dar se abţinu  
a face comentarii.
- Sunt convins, continuă Disraeli, că o notă comună 
adresată Sublimei Porţi nu va putea împiedica o răfuială 

585
 

sîngeroasă între turci și sîrbi.

- Sunteţi informat, cred, domnule prim-ministru, că Ru sia s-
a străduit să împiedice o extindere a incendiului în Balcani.
Disraeli zâmbi cu nevinovăţie factice:
- Voluntarii ruşi şi armele trimise de slavofili în Serbia sunt
realităţi care nu pledează în favoarea tezei dumnea voastră, 
conte. Nu vă pun la îndoială buna-credinţă. Presupun însă că n-
aţi fost informat asupra acestor măsuri, în concepţia mea  
foarte grave, fiindcă ameninţă să ştirbească drepturile unui  
stat suveran. Dar să revenim la oile noastre. Sângele va  
continua să curgă în Balcani, indiferent de dorinţele noastre. 
Să analizăm însă care vor fi urmările con flictului sîrbo-turc.
Dacă Turcia va fi înfrîntă, vom aviza la momentul oportun 
asupra deschiderii succesiunii ei. Dacă sârbii vor fi zdrobi ţi, vom 
căuta de comun acord o formulă care să îndulcească urmările 
 înfrîngerii lor. Îi vom sili pe turci să dea dovadă de moderaţie în 
aplicarea represaliilor. Sunt convins că lordul Derby - după 
 înapoierea sa de la ţară - va formula aceleaşi obiecţii ca şi 
mine. Credeţi-mă, conte, este mai înţelept să lăsăm timpul s ă 
lucreze.
Ambasadorul rus părăsi mânios reşedinţa primului ministru.
Suferise o înfrângere diplomatică pe care Gorceakov nu va 
 întârzia să o speculeze. Spre a epuiza toate căile de luptă,  
solicită o întrevedere şi lordului Derby, îndată după înapoierea  
acestuia la Londra. Şeful departamentului Externelor se arăt ă şi  
mai dur decît premierul britanic.
- Vă mărturisesc, domnule ambasador, că nu împărtăşes c
opinia primului minstru referitoare la necesitatea unei
intervenţii pe lângă Sublima Poartă în favoarea creştinilor, în 
eventualitatea înfrângerii acestora. Este natural ca statul s ă 
pedepsească sever nişte insurgenţi, indiferent de credin ţele lor  
religioase. Creştinii din imperiul turcesc nu sunt deloc
interesanţi. Aş putea spune că ne-am complica inutil existenţa 
dacă le-am lua apărarea, încălcând drepturile suverane ale 
 Turciei. După cum am avut onoarea să-i spun şi colegului
dumneavoastră francez, ambasadorul marchiz d'Harcourt, 
apreciez că la ora actuală nu-şi are rostul o intervenţie euro-
peană colectivă sau individuală.
Gorceakov primi raportul lui Şuvalov în ajunul plecării ţarului  
din Bad Ems. Insuccesul ambasadorului rus la Londra punea
capăt încercărilor Rusiei de a se concilia cu Anglia. Dealtfel, 
complicarea situaţiei din Serbia avea să dea o întorsătură 
dramatică evenimentelor. . .

586
 

*
**
Profesorul Basil Bordey de la Universitatea din Bucureşti
trăia o mare dramă. Prin înclinare era conservator, prin interese - liberal.
Celor care-l întrebau de ce semnează Bordey, cu „y" le explica  
volubil că familia sa, originară din Franța, părăsise această ţară 
cu cîteva secole în urmă, sta-billindu-se ulterior în Valahia. În trecutul
 îndepărtat, numele de Bordey se scria sub forma Bordeilly, ca
de pildă Chantilly. Asemănarea nu era întâmplătoare. Străbunii 
lui Bordeilly s-ar fi înrudit cu principii francezi de Conde, care
posedau printre numeroasele lor proprietăţi domeniul şi cas telul
Chantilly. După ce îşi mutase penaţii în Valahia, numele de
Bordeilly se tranformase în Bordey, căci vechea formă ar fi fost  
prea complicată pentru scrierea și pronunţarea românească. 
După aşezarea lor definitivă în ţara de la gurile Dunării, cei din
neamul Bordey se încuscriseră cu unele familii boiereşti, mai mult  
sau mai puţin autohtone. Străinii au avut întotdeauna trecere 
pe ospitalierul pămînt valah. Dacă Basil Bordey îşi clama cu
energie obârşia aristocratică, lucrurile se schimbau de îndată ce 
intrau în joc interesele lui imediate. C ăci Basil Bordey era un  
ambiţios. Năzuia să ajungă rector al Universităţii și - de ce nu? - 
ministru al Cultelor. De vreme ce titular al acestui departament
fusese nu de mult Titu Maiorescu, un tînăr junimist pentru care  
Bordey nu avea nici un fel de stimă, de ce nu i s-ar fi cuvenit şi
lui să aspire a deţine un rol de prim rang în cul tura
românească?
Nenorocirea profesorului era că boierimea conservatoare nu 
 îl socotea a fi unul de-ai lor, iar burghezia liberal ă îl suspecta,
atribuindu-i idei retrograde. Dar profesorul Bordey era înzestrat
cu o tenacitate de catîr. „Dacă nu m ă vreţi voi p e mine, vă 
vreau eu pe voi!" repeta vorbele lui Alexandru Lăpușneanu,
descoperite într-o veche cronică.
Spre a-şi consolida poziţia în sânul boierimii, se căsătorise 
cu Elvira Craiovescu, coborâtoare dintr-o ilustră familie, întrată 
însă într-un ireversibil crepuscul . Bătrînul Tache Craiovescu,
tatăl Elvirei, se împuşcase la Baden Baden după ce- și spulberase 
ultimii bani pe masa verde.
Orfana îşi petrecuse copilăria și adolescenţa într-un mare şi 
foarte luxos pension din Elveţia, fiindcă unchiul şi tutorele ei, 
latifundiarul Manole Vulturescu, hot ărâse să-i asigure o  
educaţie aleasă şi relaţii sus-puse, menite să-i netezească dru-
mul spre o căsătorie convenabilă rangului ei. Cînd Elvira se
înapoiase în ţară - după terminarea studiilor - candidaţii la mîna 

587
 

ei intraseră în mişcare. Printre aceştia nu se numărau tineri  

bogaţi sau bărbaţi cu situaţii înalte, fiindcă Elvira era lipsit ă 
pînă si de  privilegiul frumuseţii. Pentru a-i spori şan sele,
tutorele o înzestrase cu o fişteică de moşie ruptă din propriile  
sale domenii.
Printre amatorii de căpătuială prin intermediul protec ţiei  
Vulturescului se ivise la start şi tînărul Basil Bordey, care abia  
 îşi terminase studiile universi-tare. Dintre carieriştii angajaţi în  
competiţie, bătrânul îl preferase pe Bordey, care nu era lipsit de
inteligenţă şi nici de cultur ă. „B ăiatul ăsta va ajunge departe,  
iar alături de el Elvira va dobîndi în societate o situaţie potrivită 
rangului ei boieresc", apreciase Manole Vulturescu.
Căsătoria se înscrisese printre evenimentele mondene ale 
timpului. Înainte de a da drumul în lume tinerei perechi, tutorele - căruia i 
se încheiase mandatul - voise să se achite cu generozitate de 
obligaţiile morale asumate din proprie iniţiativă faţă de nepoata 
sa. Graţie lui Manole Vulturescu, lider al partidului conservator  
şi de mai multe ori ministru, Basil Bordey ajunsese profesor
universitar şi deputat, fiind acceptat în sfîrşit în rîndurile
boierimii, aşa cum visase. Ambiţia lui tindea spre înălţimi și mai
mari: rector al Universităţii, ministru şi, în final, şef de guvern.
Căderea de la putere a conservatorilor intervenise însă într-
un moment nepotrivit pentru interesele lui Bordey. Actualul
rector urma să se retragă din activitate datorită vîrstei și mai ales 
unei boli care-l macină de multă vreme. Ce sorţi de izbîndă avea 
Bordey - conservator notoriu şi om de casă al lui Manole 
Vulturescu - să pună mâna pe rectorat sub un guvern liberal? Exist ă 
totuşi o soluţie pe care candidatul la glorie cu orice preţ socotea  
că o va găsi tot în preajma protectorului său. Printre ginerii lui  
Manole Vulturescu se afla și un liberal, intrat în familie pe uşa
din dos: Iordan Boldescu, avocat cu renume si ministru în
guvernul liberal. Basil ştia că nu-i va fi uşor să-și schimbe de pe o zi 
 pe alta penajul politic, dar potul merita miza.
În dimineaţa aceea fierbinte de iunie, profesorul îşi f ăcu  
elaborat toaleta, apoi coborî în sala de m încare de la parter, unde
Elvira îl aştepta cu micul dejun. Era o încăpere în stil românesc,  
 în armonie cu conacul clădit după planurile unei cule olteneşti.  
Bordey socotea că Manole Vulturescu ar fi putut să ridice un 
edificiu mai arătos pentru nepoata sa, căci banii nu-i lipseau, dar 
Elvira - înzestrată cu mai mult bun-simţ decît soţul ei - îi  
replicase sentenţios: „Calul de dar nu se caută la dinţi. Tot ce 
avem aici - mult sau puţin - lui oncle Manole îi datorăm. De 
acum înainte trebuie să ne bizuim pe  puterile noastre. Să adunăm 

588
 

bani şi s ă ne rotunjim moşia". Basil ripostase cu parapon: „De 

unde bani? Unchiul tău n-a binevoit să reverse cornul  
abundenţei asupra noastră. Salariul de profesor universitar nu  
aduce bogăţia. Ar fi putut să mă bage în consiliul de  
administraţie a vreunei bănci. Dar n-a fâcut-o. Eh, un egoist 
fără pereche!" Elvira ofta fără să-i mai răspundă.
După ce se înfruptă cu două ouă fierte, cu un caşcaval la  
capac, toate stropite cu o cafea tare, îşi luă rămas bun de la 
soţie si plecă la drum. Avea o brişcă trasă de doi cai negri și o
mîna singur. Vanitatea lui suferea, fiindcă vehiculul acesta era 
mai mult decît modest în comparaţie cu echipajele magnifice ale 
bătrînului Manole.
După aproape două ore de mers la trap pe domeniul Vul -
tureştilor - întinderea lui îl umplea de exasperare - pătrunse în imensul
parc al conacului, populat de căprioare, păuni şi lebede.
Clădirea, durată în stilul palatului de la Versailles, era un  
monument de eleganţă. Ori de cîte ori îi zărea silueta ivindu-se  
la capătul unei alei lungi, frumos pietruite, încadrat ă de brazi  
uriaşi, Basil simţea cum i se răscoleşte f ierea. „Bogăţia 
nenorociţilor ăstora are să mă îmbolnăvească de gălbenare!" îşi 
zicea morfolindu-şi invidia şi ura. Scara de marmoră roz în 
formă de scoică, de la intrare, uşile înalte, cu ochiuri de cristal,  
lacheii care-l întîmpinau spre a-i lua pălăria şi mănuşile, 
vestibulul de  marmoră verde, coridoarele lungi, împodobite cu 
statui si tablouri de valoare, saloanele vaste, decorate în
stilurile Louis XIV, XV şi XVI, îl enervau în aşa hal, încît
tensiunea lui înregistra salturi, provocîndu-i ameţeli şi dureri de  
cap.
Îl găsi pe Manole Vulturescu trebăluind într-o înc ăpere de  
sticlă, cu plante luxuriante şi cu numeroase colivîi în care se  
agitau tot felul de păsări exotice. Bătrînul dădea de mîncare unor 
 papagali stropiţi cu toate culorile curcubeului, alegînd cu grij ă 
seminţe dintr-un coş ţinut de un lacheu în li vrea. În preajma lui
stătea respectuos administratorul Plopeanu.
Pe chipul lui Bordey se aştenu o expresie de amabilă încîntare.
- Ce tablou idilic, domnule Vulturescu!
Deşi era căsătorit de cincisprezece ani cu Elvira, nu obţi -
nuse privilegiul de a se adresa bătrînului cu acel intim „oncle  
Manole", folosit de celelalte rude colaterale ale ace stuia.,
- Ce vînt te aduce pe aici, Basil?
- Am sosit aseară de la Bucureşti. V-am adus ştiri proas-
pete. Agitaţia politică a atins paroxismul.
- Mai mult mă preocupă agitaţia de aici. Plopeanu mi-a 

589
 

raportat că în cursul nopţii Argeşul s-a umflat atît de tare încît a  

 început să dea peste albie. Cică ar fi ploi mari la munte.
- În zori, apele au intrat în satul din vale, explică admi -
nistratorul, bucuros de interesul pe care-l trezise. Casele sunt
pe jumătate înecate.
- Şi oamenii? Vitele? întrebă Manole.
- Oamenii s-au refugiat care pe unde au putut! Vitele, pe multe din ele, le-a
luat apa!
Profesorul ţîţîi din buze.
- Aseară, cînd am trecut podul peste Argeş, mi s-a părut că  
nivelul apei era în creştere. Dar nu mi-am închipuit că. . .
- Podul nu mai există! zise Plopeanu cu importanţă. L-a luat 
puhoiul!
- Să nu înece și conacele noastre! se alarmă Bordey. 
Vulturescu zîmbi amuzat de frica aşternut ă pe chipul pro -
fesorului.
- Conacul vostru e construit pe un loc înalt. Ştiu asta
fiindcă eu i-am ales amplasamentul. Ca să ajungă apele la 
voi, ar trebui să inunde întreg judeţul. Plopeanu, s ă ai grij ă de  
sinistraţi! S ă le dai ajutoare! Vreau s ă mă ţii la curent cu 
măsurile, pe care le-ai luat! După amiază am să cobor şi eu în 
sat, să văd ce se poate face pentru nenorociţii ăştia loviţi de 
năpastă.
Umplu cu seminţe receptacolele de faianţă dintr-o colivie cu
 papagali pitici.
- Tocmai acum și-au găsit și bulgarii să se refugieze la noi! zise  
Plopeanu cu resentiment.
- Nu e de mirare, adăugă profesorul. Dincolo de Dunăre e  
prăpăd. Basibuzicii trec prin foc şi sabie sate întregi. S-ar zice că 
vor să termine cu suflarea bulgărească.
Vulturescu îşi întrerupse îndeletnicirea.
- Refugiaţii bulgari unde şi-au găsit adăpost? Plopeanu  
ridică din umeri.
- Ţăranii noştri sunt milostivi. I-au pri mit prin casele lor. Dar 
acum, cu înecul.. .
Bătrînul reflectă cîteva clipe:
- Plopeanu, căpeteniile refugia ţilor bulgari s ă vin ă la mine!  
Poate găsim şi pentru ei un rost!
- Vă complicaţi existenţa, domnule Vulturescul, opină profesorul.
- Basil, existenţa noastră este atît de complicată, încît un 
supliment de complicaţii nu mai contează. Plopeanu, să-mi vii  
cu bulgarii!
- Am înţeles, să trăiţi! Administratorul dispăru din seră. Bordey 

590
 

făcu un gest larg.

- Generozitatea dumneavoastră nu se dezminte, domnule 
Vulturescu!
Bătrînul mormăi posac:
- Lasă complimentele! Ştii că nu-mi place să fiu flatat! De 
afară răzbi zgomotul unei trăsuri care opri la intrarea clădirii.
- Cine o fi venit! se întrebă Manole. Zîmbi apoi papagalilor
care gungureau zglobii: Sper să vă ajungă grăunţele! Aveţi şi  
băutură și frunze de salată! Şi stafide!. . .
Bordey nu-şi mai găsea astîmpărul. Îi zorea timpul.
- Ştiţi c ă în curînd rectoratul Universit ăţii din Bucureşti va  
rămîne vacant!
Vulturescu îi aruncă o privire obosită.
- Mă tem că de data asta va trebui să te descurci singur.  
După cum ştii, am intrat în opoziţie . . .
Profesorul şovăi cîteva momente, apoi rosti precaut:
- Mă gîndeam că aţi putea vorbi cu Iordan. . . Bătrînul se  
zbîrli:
- Eu să cer favoruri lui Boldescu? Niciodată! N-aş face-o nici  
pentru fiul meu!
- Iordan e ginerele dumneavoastră,- stărui profesorul. Ar fi 
fericit să. . .
- Să nu mai discutăm despre asta, Basil. Dacă ţii atît de mult
să fii rector, voi căuta altă cale ca s ă te ajut. Cunosc destui  
membri ai senatului universitar.
- Acolo am numai duşmani, se bosumflă Bordey.
În seră îşi f ă  cu o intrare furtunoasă Scarlat Vulturescu.  
Hainele îi erau murdare de noroi. Părul îi cădea în dezordine pe  
f runte.
-Scarlat! Tu aici? se miră bătrînul. Cum ai reuşit să treci  
Argeşul?
- Cu luntrea! gîfîi Scarlat. Că podul a pornit la vale!  
Cînd am coborît pe mal, am căzut în apă. Noroc că acolo era 
mică. M-am făcut însă ca dracu!
- Şi de-acolo pînă aici cum ai ajuns?
- Cu o căruţă! M-a hurducăit de mă dor şi acum oasele!:  
 Trăsura am lăsat-o pe malul celălalt!
Bătrinul îl privi cu îngrijorare:
- Nu înţeleg de ce ţi-ai pus viaţa în primejdie! Puteai să te 
 întorci la Bucureşti. Ai fi venit dup ă ce se retrăgeau apele.
- Nu am avut timp de pierdut, papa! Trebuia să-ţi vorbesc.
Manole se întoarse spre lacheu.
- Încălzeşte apa, Damian! Domnul Scarlat trebuie să facă o  

591
 

baie fierbinte!
- Prea bine, domnule!
- Spune-i şi  doctorului Lungeanu să treacă pe l a mine cînd va
termina cu domnul Miron!
- Am înţeles, domnule! Servitorul ieşi.
- Ce caută Lungeanu la Miron? întrebă Scarlat.
- N-ai auzit?
- Ce să aud?
- Miron a căzut de pe gloaba lui roaibă şi şi-a rupt piciorul.
Făcu un gest arătînd spre etaj: Doctorul Lungeanu e sus la el. I l-a pus
în atele. ..
Scarlat îşi scoase haina şi o aruncă pe un scaun de metal vopsit
în alb.
- De piciorul lui Miron îmi arde mie acum, papa?!
- Ce s-a întâmplat? De ce eşti agitat? Du-te sus și te
schimbă! Eşti ud pînă la piele...
- Papa, trebuie să vii imediat la Bucureşti. Alegerile merg 
mizerabil. Dacă nu facem ceva, liberalii obţin o majoritate 
zdrobitoare. Ieri, la colegiul I, a fost un dezastru!
Manole îşi reluă ocupaţia, de data asta la o colivie de canari.
- Ce nevoie aveţi de mine? Sunteţi destui acolo!
- Catargi şi Epureanu m-au trimis! Au zis că e mai bine să fii  
şi dumneata prezent.
- Nu le e de-ajuns că te au pe tine?
- Dumneata ai altă autoritate. Eşti vicepreşedintele par-
tidului...
Manole umplu cu apă vasele mici și albe ale păsărilor.
- Iar tu eşti fiul meu... urmaşul meu... Trebuie s ă te bucuri  
de aceeaşi autoritate...
- Papa, nu e momentul să măsurăm forţa autorităţii mele!
exclamă Scarlat, exasperat de îndărătnicia părintelui său.  
Trecem prin clipe grele! Riscăm să pierdem totul. . .
- Şi ce vrei să fac eu? Să alerg pe stradă şi să trag oa menii
de mînecă, implorîndu-i: „Vă rog, cetăţeni, votaţi pen tru
conservatori!"
- Nu ţi-a cerut nimeni aşa ceva... Cunoşti însă legenda 
Cidului. În timpul bătăliei, oastea trebuie să-și vadă conducă torul 
 în frunte!
- Asta ar mai lipsi! ripostă Manole cu prefăcută indignare. Să 
mă legaţi de o gloa bă  și să mă purtaţi prin oraş cu o pancartă 
de gît: „Urmaţi-l! El vă duce la victorie!" Se întoarse spre
profesor: E ridicol, nu-i aşa, Basil?
- Papa, ţara arde și dumitale îţi arde de glume! exclamă 

592
 

Scarlat, revoltat.
Bătrînul se uită aspru la fiul său:
- Pe vremea mea se spunea ,,...şi baba se piaptănă".
- Iartă-mă, papa! N-am  vrut să spun asta! zise Scarlat 
 împăciuitor. Partidul are însă nevoie de dumneata! Catargi e  
compromis!
- Luaţi-l atunci pe Florescu! Pe Cantacuzino! Pe Mavrogheni! Sau pe
Lahovary!
- Şi ăştia sunt scoşi din competiţie! Manole se uită fix la 
feciorul său.
- Ascultă, Scarlat! Cu tine am să fiu sincer! Vorbesc deschis  
pentru c ă de faţă este şi Basil, unul de-ai noştri, în care am 
toată încrederea!... Nu mai este nimic de făcut!
- Cum adică?
- Pentru noi, conservatorii, alegerile sunt pierdute. Liberalii vor
obţine majoritatea în Cameră. . .
- Papa, vorbeşti cu atîta siguranţă de parcă ai cunoaşte 
dinainte rezultatul alegerilor. Sau... poate ştii ceva şi nu vrei să-
mi spui...
Bătrînul făcu o schimă plictisită.
- Prostii! Orice om cu minte clară înţelege acest fapt, care  
peste cîteva zile va fi o realitate .
Scarlat îl privi dezorientat:
- Şi atunci? Ce se va întîmpla cu noi?
- Cu noi? Nimic! Ce să se întîmple? Ne vom îngriji mai 
departe moşiile... Ne vom crește copiii şi nepoţii... După aceea 
vom vedea... Vor mai fi şi alte alegeri... Nici o grijă!
- Dacă ar şti cei de la Bucureşti cum gîndești!... Ce să le 
spun cînd am să mă întorc în capitală fără tine?
- Găseşte o scuză! Podul! S-a rupt podul!
- Dar eu cum am putut să trec Argeşul?
- Eşti încă tînăr, Scarlat! Eu am trecut de vîrsta  
aventurilor!... Dacă chestia cu podul nu e credibilă, g ăseşte  
alt motiv: o criză rebelă de sciatică, de gută, de astm.. .
- Colegii tăi ştiu că nu suferi de astm...
- De gută ştiu toţi că sufăr. Boala traiului bun. Comună - şi  
lor.
- Poate te răzgîndeşti...
- Nu mai insista, Scarlat! Nu vezi cîte am pe cap? Inun-
daţiile... bulgarii refugiaţi...
Scarlat rămîne uimit:
- Bulgarii?... Iarăşi au venit aici?... Şi turcii? Au prins de veste  
turcii?

593
 

- Nu ştiu. Deocamdată tac.

- Ce ai de gînd cu bulgarii ăştia?
- Mai întîi vreau să văd ce au ei de gînd. Am trimis pe  
Plopeanu după căpeteniile lor. Să stau cu ei de vorbă.
Scarlat oftă adînc.
- Nu ştiu dacă faci bine, papa... Porni spre uşă: în sfîrşit, ne 
vedem mai tîrziu. Alerg să fac o baie.
După plecarea lui Scarlat, profesorul Bordey rămase stin-
gherit în preajma bătrinului. Hotărîrea lui era definitiv ă. Corabia
conservatorilor se scufunda. N-avea de gînd să se ducă la fund
odată cu nava găurită. Au murit conservatorii, trăiască liberalii!
- Vă rog să-mi permiteţi să mă retrag, se adresă amfi-
trionului.
- Nu rămîi la prînz?
- Am venit doar să vă salut! Mă duc să văd efectul inun -
daţiilor pe moşie la mine. Elvira trebuie să fie tare îngrijorat ă.
- Bine, Basil, du-te! Complimentele mele Elvirii!
Rămas singur, Manole aruncă o ultimă privire asupra coli-
viilor cu păsări. Le aprovizionase pe toate. P ărăsi f ără grabă 
sera; conacul îi părea pustiu. Resimţea lipsa nepoţilor g ălăgioşi,
care încălzeau cu tinereţea lor încăperile uriaşe și impersonale
ca nişte decoruri de teatru. Plecaseră desigur cu toţii s ă vadă 
 înecul. Trecu în bibliotecă. Luă ultimul volum din „Istoria  
declinului și a prăbușirii Imperiului Roman" de Gibbon. Îl deschise la 
capitolul cuceririi Constantinopolelui de către osmalîii lui Mehmed II.
Parcurse cîteva pagini, apoi lăsă cartea pe genunchi. Sosise 
oare timpul ca vechea cetate a Bassileilor creştini să revină 
vechilor stăpîni, grecii? S-ar fi zils că ceasurile Imperiului  
Otoman erau numărate. Dar fenomenul morţii lui nu se produce 
fără zvîrcoliri, vărsări de sînge şi suferin ţe grele, atît în tab ăra  
turcilor, cît şi a adversarilor lor.
Visa cu ochii deschişi, încercînd s ă creeze imaginar o  lume
balcanică eliberată de sub talpa străinilor, un Eden terestru în 
care să trăiască în libertate şi frăţie românii și sîrbii, grecii ş i
bulgarii, albanezii şi italienii.
Îl trezi din reverie sosirea administratorului Plopeanu, însoţit de un grup 
de bulgari. Vulturescu îi chemă în bibliotecă. B ulgarii - trei la
număr - erau bărboşi, scunzi, zdraveni. Purtau haine negre, roase şi
rupte pe  alocuri. Salutară cu respect. Manole îl recunoscu pe
unul dintre ei.
- Nu eşti tu Stancev?
- Chiar eu, boierule! rosti cu voioşie cel interpelat. Jivko
Stancev. Văd că nu m-aţi uitat!

594
 

- Cum era să uit? După cheful pe care l-ai tras vara trecută 
aici, în sat, la vărul tău Trandafilov, ţi s-a dus faima. . .
- Da, boierule. Să iertaţi veselia noastră zgomotoasă, doar o 
dată mi-a născut și mie muierea...
Manole zîmbi:
- O dată pe an, vrei să spui. Umblă vorba că eşti bărbat 
harnic!
Stancev rîse în mustaţă.
- Asta așa-i, boierule! Dacă mi-a dat Ăl de Sus putere, am zis c ă
nu-i rău să împrăstii sămînţa . . .
- Staţi jos! îi pofti amfitrionul pe ţărani. Beţi cîte o ţuic ă?
- Sărut mîna, boierule! Bem! Arătă cu un gest pe cama razii
lui: Am să vorbesc şi în locul lor, căci ei nu ştiu româneşte.
La un semn al lui Manole, un lacheu servi ţuică noilor  
veniţi.
- Tu, Stancev, ai învăţat bine limba noastră.
- Păi cum?! Maria mea e de aici, din Vultureşti... Toată ziua îi  
aleargă gura. . .
- Şi gura, dar şi mîinile. . .
- Şi asta-i drept. De vrednică e vrednică, altfel de mult o  
aruncam înapoi peste Dunăre.
Rîseră amîndoi. Zîmbiră şi ceilalţi doi bulgari, deşi nu ştiau 
despre ce este vorba. Chipul bătrînului redeveni serios.
- Ia spune! Ce-i pe la voi? Stancev se întristă brusc.
- Rău!... Foarte rău, boierule! Jelanie mare... Comitetul  
nostru revoluţionar hotărîse din primele zile ale lui aprilie ca  
 în sectorul Panagurişte să dăm drumul la o nouă răscoală. Urma 
să blocăm trecătorile, drumurile, să tăiem liniile telegrafice, s ă  
atacăm şi să dăm foc cazărmilor turceşti...
- Şi?
Stancev ridică din umeri:
- Eh, careva a umblat cu vorba... Turcii au aflat ș i au început
arestările. Atunci ţăranii au apucat topoarele, furcile   și coasele.
Pe mulţi i-am înarmat cu puşti şi pistoale. Şi am înce put să-i 
punem pe  fugă pe turci. La fel au făcut și cei din Tîrnovo și din 
Troian.
- Pînă aici toate bune. . ..
- Da, la început. Că pe urmă a venit prăpădul. Înfuriat de
izbînzile noastre, marele vizir - adică cel vechi, nu ăsta de e acum - a
trimis peste noi hoardele de başibuzuci și de cerkezi...
- Iar bilanţul e tragic...
- Foarte tragic, boierule! În mai puţin de douăzeci de zile, barbarii  
ăştia au furat zeci de mii de vite, au ars şaizeci de sate, au distrus

595
 

vreo cincisprezece monastirî. Gruev, unul dintre membrii comitetului

nostru, a murit la Panagurişte. Numai acolo au fost ucişi vreo
opt sute de copii, femei și bărbaţi. În toată ţara sunt mii, zeci de 
mii de morţi. De-a lungul drumurilor, arborii au fost schimbaţi în 
spînzurători.
- Voi cum aţi reuşit să scăpaţi?
- Comitetul nostru, boierule, a hotărît ca ceata condusă de mine 
să se refugieze aici în vederea unei regrupări. Mîine  plec la
Giurgiu. Acolo se află sediul comitetului nostru.
- Ştiu. Nu-i nevoie să-mi spui. Din cauza voastră avem 
destule necazuri cu turcii. Mereu ne reproşeaz ă c ă vă oferim 
adăpost, că vă ajutăm să vă reorganizaţi, să vă înarmaţi, aici, în 
România...
- Boierule, nu vom uita niciodată ce datorăm fraţilor noştrii
români de peste Dunăre! Mai ales că ne leagă aceeaşi soartă!
Manole ridică paharul cu ţuică:
- Să ciocnim, oameni buni!
- În sănătatea voastră, boierule! zise purtătorul de cuvînt al  
bulgarilor.
- Nu aşa, măi Stancev! Că eu, sănătos ori bolnav, tot mă 
duc... în sănătatea poporului și a ţării ăşteia, care v-a adăpostit
 în vremuri de restrişte!
 Trăiască românii și România!
- Aşa, mă! Iar eu beau pentru izbînda voastră.
Goliră cu toţii paharele. Stancev lăsă puţină ţuică în pahar și
o turnă pe parchet:
- Pentru morţii noştri! Manole îi imită gestul:
- Să le fie ţărâna uşoară şi amintirea veşnică!
Uşa se deschise și doctorul Lungeanu îşi vîrî capul înăuntru.
- E voie?
- Pofteşte, doctore! zise Manole. Eh, cum se simte pacientul
dumitale?
Lungeanu clătină cu îndoială din cap:
- Şă zicem bine, domnule Vulturescu.
- Numai „să zicem"? Cu alte cuvinte, numai bine nu e .
- Vedeţi... după o anumită vîrstă...
- Zi odată, nu te mai codi ca o muiere!
- De la o anumită vîrstă osul nu se mai sudează atît de  
repede. Va trebui să stea multă vreme la pat...
Manole începu să rîdă. . .
- Dacă e numai atît, nici o grijă! Miron e obişnuit... Făcu  
semn cu ochiul: Cam toată viaţa si-a petrecut-o prin paturi...
Redeveni serios: în rest, nimic alarmant?

596
 

- Nu, domnule Vulturescu. În maximum două luni va putea 

merge ca pînă mai ieri.
- Perfect! Acum să-ţi fac cunoştinţă cu Jivko Stancev și cu
tovarăşii lui de luptă.
Lungeanu strînse mîinile bulgarilor.
- Prea onorat, domnule doctor! zise Stancev.
- Doctore, bei cu noi o ţuică? întrebă Vulturescu.
- Cu plăcere!
Goliră un nou rînd de pahare.
- Ia spune, Stancev, cu ce vă pot ajuta de data asta? i se 
adresă Manole.
- Boierule, nici nu îndrăznesc. . .
- Dacă îţi dau eu voie, îndrăzneşte! Bulgarul se uită la  
doctor.
- Avem printre noi cîțiva răniţi. . .
- Înţeleg! Aveţi nevoie de serviciile unui medic...Se întoarse
către Lungeanu: Ei, ce zici? Le dai o mînă de ajutor b ăieţilor  
ăstora? Bineînţeles, onorariul mă priveşte pe mine!...
- Nu e cazul, domnule Vulturescu. Şi eu îi urăsc pe turci la fel de 
mult ca şi dumneavoastră.
- Mulţumesc, doctore! Am ştiut că eşti un bun român!  
Stancev, după cum vezi, doctorul Lungeanu este gata să vă  
ajute. De rest se va ocupa Rică Plopeanu. Plopeanu, le pui la  
dispoziţie tot ce le trebuie! Cazare, hrană, echi -pament! Am să 
 încerc, Stancev, să vă procur şi ceva arme.
Bulgarul înţelese că întrevederea luase sfîrşit. Se ridic ă în 
picioare:
- Boierule, vă mulţumesc, în numele comitetului nostru  
revoluţionar şi al tuturor oamenilor mei!
- Dacă realmente vreţi să-mi mulţumiţi, luptaţi bărbăte ște şi
scăpaţi-vă ţară de turci!
- Aşa vom face! făgădui Stancev cu solemnitate în glas ș i în 
atitudine.
Bulgarii îşi luară rămas bun, apoi plecară însoţiţi de medic şi  
de admini-stratorul Plopeanu.
Manole luă cartea de pe masă și o deschise cu gîndul de a relua 
lectura. Citi cîteva rînduri, apoi închise tomul. Evenimentele pe care le
trăia erau atît de impresionante, de înăl ţătoare, înc ît nu mai
permiteau preocupări marginale. „Trebuie să fac mai mult 
pentru bulgarii ăştia! îşi zise. Din păcate, puterile mele sunt
limitate. Pasiv însă n-am să rămîn ! Bătrîneţea nu este o piedică 
pentru un om hotărît să lupte împotriva împilării străinilor!"
Cînd ridică ochii de deasupra volumului închis, aşezat pe  

597
 

genunchi, îl v ăzu pe Scarlat spălat, dichisit, într-o impecabil ă 

haină de interior. Acesta îşi freca reconfortat m âinile:
- Nimic nu e mai bun ca o baie fierbinte! Mi-a pus sîngele în
mişcare!
Manole îi zîmbi cu afecţiune:
- Acum te recunosc de fiu ... Sincer să-ţi spun, cînd ai venit,  
arătai jalnic....
O umbră pe chipul lui Scarlat.
- Cam tot atît de jalnic arată partidul nostru în clipa de faţă.  
Lovi cu pumnul drept în palma stîngă deschisă: De un singur 
lucru îmi pare rău.
- Că nu vei fi iarăşi ministru?
- Nu! Regret că au să triumfe alde Boldescu!
- Boldescu! ... Toată ziua Boldeşcu! ripostă iritat bătrînuî.  
Încetaţi odată să priviţi peste gardul vecinului. De asta merg 
treburile noastre prost. În loc să căscaţi ochii la ceea ce aveţi de
făcut, vă uitaţi cu invidie şi răutate în stînga şi în dreapta .. .
- Papa, nu te enerva! Ştii că doctorul ţi-a interzis ...
- La naiba cu prescripţiile medicilor! Spre a -l linişti încercă 
să schimbe vorba.
- Ai avut vizitatori. Văd pe masă pahare goale . . .
- Am stat de vorbă cu bulgarii. Criza orientală se apropie de  
apogeu, fiule, în curînd va izbucni un mare război.
- Apropo de război! replică Scarlat. În ziua plecării mele din 
Bucureşti, s-a înapoiat de la Belgrad delegaţia militară condusă 
de colonelul Alexandru Boldescu, fratele ilustrului meu cumnat!
- Iar?
- Promit să nu-l mai critic în faţa dumitale! E bine?
- Hai, vorbeşte-mi de colonel!
- A făcut o vizită în Serbia la invitaţi a guvernului Rislici. L-a
primit în audienţă însuşi Prinţul Mila n.
- Interesant! exclamă bătrînul. Colonelul Boldescu este
bine văzut de Prinţul Carol. Sunt curios să aflu cu ce veşti s -a
întors! Dealtfel, bănuiesc ce-i va spune lui Vodă. Serbia va intra 
 în curînd în acţiune. Facem rămăşag că acest lucru l-a aflat la
Belgrad?
*
**
Vîrful ascuţit al penei de gîscă, muiat în cerneală neagra, 
alerga nervos pe coala albă de hîrtie, aşternînd rînduri scrise 
limpede, cu spaţii egale între cuvinte. Setea de ordine, de dis -
ciplină, proprie Prinţului Carol, îşi g ăsea oglindirea şi în modul în
care-şi redacta scrisorile.

598
 

După instalarea sa pe tronul României, îşi făcuse obiceiul de 

a trimite la intervale regulate lungi mesaje tatălui s ău, căruia îi
 împărtăşea gîndurile, hotărîrile, îndoielile sale. Corespondenţa 
aceasta nu numai că păstra vie legătura sentimentală cu familia 
lui rămasă în Germania, la Hohenzollern, dar prin intermediul  
părintelui său - înrudit cu numeroase familii domnitoare din Europa -
putea obţine informaţii de prima mînă, adeseori secrete, asupra 
intenţiilor politice ale marilor puteri, ceea ce îi permitea s ă-şi  
pregătească din timp bateriile pentru b ăt ăliile diplomatice care
aveau să urmeze.
,.De cînd ţi-am trimis ultima scrisoare s-au petrecut în 
Orient evenimente însemnate, care nu sunt altceva decît înce-
putul unei drame ce o să se joace în curînd, scria prinţul  
tatălui său. Europa se dă înapoi speriată de la dezlegarea ches -
tiunii orientale, pentru că aici ea întrevede fantoma unui mare 
război. Cert este  că nici o mare putere nu poate să îngăduie  
alteia o izbândă sau o influenţă mai presus de a sa.  
Actualmente, Europa nu înţelege că amînările nu rezolv ă nimic  
şi că aceeaşi primejdie pe care doreşte s ă o evite azi, se va 
ridica mai tîrziu mult mai grozavă, căci va fi însoţită de un
f anatism dezlănţuit şi de o violentă dorinţă de r ăzbunare.  
Atunci, nici o putere din lume nu va mai fi în stare să împiedice  
o catastrofă, al cărei rezultat nu se poate prevedea. Este foarte  
posibil să urmeze în curînd un război general.
În Constantinopole, nici schimbarea sultanilor de pe tron,
nici omorîrea miniştrilor n-a modificat, n-a îmbunătăţit cu nimic 
situaţia. Corupţia e atît de înrădăcinată în toate ramurile
administraţiei turceşti, încît nici un guvern nu va izbuti să o  
stîrpească. Reformele sunt şi r ămîn făgăduieli goale, în care  
mahomedanii cred tot atît de puţin ca şi creştinii. Faţă de  
această stare de lucruri, este de aşteptat ca insurecţia s ă 
continue pînă ce Imperiul Otoman, chiar dacă nu se va dărîma, 
se va zgudui însă din temelii. Atunci se vor forma state mici  
care, mai curînd sau mai tîrziu, vor cîştiga putere de viaţă.  
Anglia a recunoscut în sfîrşit situaţia adevărată. Este de o mare 
 însemnătate declaraţia lui Derby f ăcută în Camera Lorzilor, în  
care acesta arată că Tratatul de la Paris garantează integritatea 
 Turciei numai contra atacurilor din afară dar că în certurile  
dintre Sublima Poartă şi statele tributare ei nu are a interveni  
nici una din puterile semnatare. Dacă toate ţările mari ar  
adopta acest punct de vedere, atunci conflictul oriental ar fi
localizat și s-ar evita încurcături serioase. Trebuie să se 
recunoască odată statelor vasale, și provinciilor  singuratice

599
 

dreptul de a încerca s ă ridice capul. Dacă ele izbu tesc să iasă 

biruitoare din lupta cu suzeranul lor, cu atît mai bine. Dac ă nu, 
atunci dînsele nu merită să fie ţări libere.  
Se pare că sîrbii nu mai aşteaptă să vadă ceea ce va hotărî  
diplomaţia la mesele ei verzi și îşi vor decide ei înşişi soarta.   Şi în
Bulgaria domneşte o puiternică fierbere. S-au inființat 
pretutindeni comitete revoluţionare, care îndeamn ă populaţia 
să scuture jugul turcesc. Unităţi ale armatei otomane, la care  s-
au adăugat cete de başibuzuci şi de cerkezi, au trecut la
represalii violente. Situaţia României este foarte grea. Turcii  
pretind că e de datoria noastră să jucăm la Dunăre ro lul de
 jandarmi în folosul lor, îngreuind comunicaţia comitetelor de 
aici cu cele din Bulgaria şi impiedicînd năvălirea cetelor înar-
mate în Turcia.
Este regretabil că frămîntările sîngeroase au izbucnit în Orient  
tocmai acum, cînd starea noastră financiară este extrem de
precară și cînd un partid care a avut în ultimii cinci ani conducerea ţării a 
fost silit să se retragă, însă era neapărat necesar să se  
 încredinţeze cîrma ţării partidului care a ajuns la putere pe c ăi  
constituţionale. Catargi a condus treburile ţării cu înţelepciune 
şi energie, dar ..."
Un ciocănit uşor în uşă îl făcu pe prinţ să-și întrerupă scrisul.
- Intră!
Vintilă Vulturescu, secretarul domnesc, îşi f ăcu apariţia. Era  
atît de tînăr, încît ţinuta lui sobră - cravată-plastron, jachetă 
neagră, pantaloni reiaţi - îl făcea să semene cu acei elevi de la 
colegiul Eton, încorsetaţi într-o uniformă care-şi găsea sursa de  
inspiraţie în severul frac de ceremonie, oare cum distonant cu
vîrsta lor. Lui Carol îi plăcea să se înconjoare de oameni tineri.
„Au sufletul curat. Viaţa tumultoasă, sălbatică, nu a apucat încă 
să le defor-meze caracterul, imprimîndu-le pecetea fariseismului."
Secretarul îl anuttiţă respectuos:
- Alteţă, a sosit domnul ministru al Afacerilor Externe!
Prinţul îşi aminti c ă îi fixase audienţă la   orele cpt. Redac-
tarea scrisorii îl acaparase, făcîndu-l să uite cât de repede trece
timpul. De obicei, înainte de a începe, lucrul cu miniştrii, îşi întreţinea  
forma fizică, f ăcînd exerciţii de scrimă cu maiorul Schina, ori  
ieşind în scurte plimbări călare prin împrejurimile capitalei . În
dimineaţa aceasta îşi neglijase programul spertiv. Nu-i rămînea 
decît să se resemneze, amînîndu-l pe a doua zi.
- Pofteste-l pe domnul Kogălniceănu! se adresă zâmbind  
secretarului.
Audienţele ministrului Afacerilor Str ăine îi prilejuiau mo -

600
 

mente de desfătare intelectual ă. Îi admira inteligenţa vie, în-

ţelepciunea, dar şi concep-ţiile politice îndrăzneţe. Kogălniceă-
nu avea reputaţia unui Don Juan, deşi fizicul lui nu era deloc  
avantajos. "Era de presupus că seducea femeile cu spiritul s ău  
strălucit, cu acea căldură lăuntrică pe care o radia întreaga lui  
fiinţă. Bogăţia personalităţii lui se v ădea şi în preocupările-i  
multiple. Intelectualul Kogălniceănu - lucrările lui de istorie şi de 
literatură căpătaseră o mare notorietate  – era dublat de un om
cu vederi practice. Proprietar de pămîn t și industriaş, ştia s ă se 
descurce satisfăcător în hăţişul problemelor economice și
financiare. Dragostea lui pentru patrie şi  petru poporul
românesc se plasa însă deasupra tuturor celorlalte pasiuni ale 
sale. Prinţul ştia că în Kogălniceanu găsise un colaborator de
anvergură europeană, absolut necesar ţării, bătută în acele  
vremuri de toate vijeliile. Kogălniceanu era capabil să-și măsoare 
forţele - pe tărîmul politicii internaţionale - cu cei mai de seamă 
reprezentanţi ai marilor puteri. Reputaţia unei ţări creşte sau 
scade în funcţie de valoarea bărbaţilor de stat care o conduc. 
Prinţul cunoştea această axiomă şi se străduia s ă o aplice în  
alegerea colaboratorilor săi.
- Te aşteptam, domnule Kogălniceanu, îl întîmpină Domnul
întinzîndu-i mîna. Voiam să-ţi vorbesc. Am reflectat mult asupra
cuvintelor lordului Derby si ale lui Disraeli, asupra frărnîntărilor care 
macină astăzi Imperiul Otoman și am ajuns la concluzia c ă de 
acum înainte trebuie să încetăm a ne   aştepta la ajutorul
străinătăţii. Să ne ajutăm singuri dacă  vrem să izbîndim, 
domnule Kogălniceanu!
- Sunt de acord cu Alteţa-Voastră! Trebuie să alegem însă  
momentul prielnic.
- Te ispiteşte o acţiune militară concertată cu a sîrbilor?  
Kogălniceanu schiţă un gest negativ.
- Sîrbii se pripesc, Alteţă. Imperiul Otoman este pe ducă, dar  
are încă destulă forţă spre a zdrobi veleităţile de liber tate și
neatîrnare ale popoarelor creştine dinlăuntrul lui, cu atît mai
vîrtos cu cît r ăscoalele au avut un caracter izolat. Trupele 
turceşti le-au zdrobit pe rând. Mă tem că și sîrbii vor suferi aceeaşi
soartă. Dacă ar fi fost vorba de o insurecţie care să fi izbucnit 
simultan, în Balcani și în Asia Mică - unde armeeenii gem sub talpa grea
a osmanlîilor s-ar fi schimbat lucrurile. Dar un consens al tuturor
popoarelor creştine, deşi posibil teoretic, este greu de realizat
în practică. Sîrbii, ca şi  noi, românii, se află la periferia 
Imperiului Otoman şi ca atare au mai multe şanse de a-şi
câştiga neatîrnarea prin luptă. Din nefericire, turcii dispun încă la ora 

601
 

actuală de suficient armament modern, procurat în special de la

englezi, care le asigură în acest domeniu o netă superioritate  
asupra noastră. Nu mai  vorbesc de superioritatea numerică a 
trupelor otomane. Dar finanţele Turciei sunt la pămînt. Cu timpul,
armamentul lor  se va demoda. Incuria, corupţia, afacerismul 
cercurilor conducătoare otomane sunt atît de manifeste, încît 
Sublima Poartă, intrată în bancrută, nu- și va mai putea reface stocurile 
de armament. Pînă atunci, înarmarea noastră va trebui să atingă 
un nivel înalt, astfel încît s ă suplinim prin cantitatea mate -
rialului de luptă superioritatea numerică a turcilor.
- Nici noi nu stăm prea bine cu finanţele, domnule  
Kogălniceanu.
- Vom face economii masive, Măria-Ta. Nici un sacrificiu nu 
este prea mare cînd în joc se află salvarea patriei!
- Asta înseamnă aşteptare, domnule Kogălniceanu. O foarte 
lungă aşteptare... Dacă Serbia și Muntenegrul intră în lupt ă, de  
ce n-am lua și noi taurul de coarne? Mergînd alături de ei, am 
realiza poate acea simultaneitate în acţiune de care mi-ai vorbit 
dumneata.
- Măria-Ta, situaţia noastră este deosebită de a Serbiei.
Armata sîrbă este pregătită de ofiţeri ruşi și întărită de voluntari
ruşi. Tot ruşii le-au furnizat și mari cantităţi de armament.
Cernaiev, un general de asemenea rus, a preluat oficios
comanda trupelor sîrbesti. Pe cînd noi, Alteţă, ne bizuim doar pe  
propriile noastre puteri.
- Cu atît mai bine, domnule Kogălniceanu! Nu vom datora nimănui 
nimic. Dacă ne vom mărgini să invocăm tratatele existente,
neutralitatea noastră garantată de marile puteri, nu vom realiza
nimic. Am văzut ce au făcut marile p uteri pentru creştinii din
Bosnia și Herţegovina, și acum în urmă pentru cei din Bulgaria. 
 Trebuie să ne făurim singuri destinul, domnule Kogălniceanu!  
Aşa după cum spun și oamenii politici britanici.
Ministrul Afacerilor Străine înclină din cap:
- Sunt de acord cu Alteţa-Voastră. Numai că nu a sosit încă 
momentul să lovim. După cum am mai spus Alteţei-Voastre, 
timpul lucrează pentru noi. Faptul că nu preconizez o ac ţiune  
militară imediată, nu înseamnă că mă rezum la un imobilism 
politic pe tărîm internaţional. De ce n-am încerca să obţinem pe 
căi paşnice ceea ce la ora actuală este greu de dobmdit pe 
calea armelor?
Prinţul păru viu interes at:
- Există asemenea posibilitate?
- Există! Vom profita de marile dificultăţi în care se zbate azi 

602
 

 Turcia, spre a încerca s ă obţinem recunoaşterea in dependenţei 

noastre pe calea trata-tivelor. Prinţul făcu o schimă 
nemulţumită:
- Turcii sunt căpâţînosi! Nu vor ceda decît atunci cînd vor 
avea cuţitul la os!
- Vom ajunge și acolo, dacă mijloacele paşnice vor da  greş.
Vom inaugura varianta paşnică printr-o declaraţie de 
neutralitatea în care vom strecura ideea unei recunoaşteri a
ieșirii noastre de sub tutela Turciei. În acest chip vom tatona şi reacţia 
Europei. Să nu uităm, Alteţă, că formula lordului Derby nu estte  
 împărtăşită și de celelalte mari puteri, care nu vor accepta cu
inima uşoară prezenţa în Balcani a unor state cu o populaţie 
creştină indigenă, state unitare, relativ consolidate, capabile să 
trăiască pe propriile lor picioare, să res pingă tentativele 
expansioniste ale unor vecini lacomi şi în acelaşi timp să nu mai  
permită intervenţii din afară sub pretextul protejării localnicilor. 
Să nu uităm că existenţa actualei stări de lucruri din Balcani  
este consfinţită de tratate care au putere de lege, atîta vreme  
cât marile puteri au interesul să le respecte. Or, cu excepţia 
Rusiei, acestea doresc o Turcie bolnavă, aici, în Balcani, pe care 
să o joace după plac. Ce contează pentru ele suferinţele 
localnicilor? Ce contează moartea în masă a unor oameni care 
se află atît de departe de ele şi care nu le afectează deci în mod  
direct! Formula lor wait and see îmi evocă imaginea unor turişti 
pîntecosi, sătui și amatori de amuzamente, care privesc prin pereţii de 
sticlă ai unui uriaş acvariu lupta pe viaţă şi pe moarte a unor 
vietăţi marine, dominate de legea celui mai tare! Dar să revin la  
scopul audienţei mele. Am întocmit memoriul destinat ministrului
de Externe turc Savfet Pașa, în lumina celor discutate cu Alteţa-
Voastră în cursul ultimei audienţe pe care mi-aţi acordat-o. Am 
strecurat şi ideea - scumpă nouă - a imperativului politic pe care-l
constituie azi recunoaşterea neatîrnării României de către 
marile puteri.
Scoate din mapa de piele verde ţinută sub braţ un docu -
ment pe care-l aşeză pe masa de lucru a prinţului,
- Îmi permit să amintesc Alteţei-Voastre că încă de acum doi 
ani, mai precis în mai 1874, Ministerul Afacerilor Str ăine al 
Sublimei Porţi a cerut expres Agenţiei noastre diplomatice la 
Constantinopole s ă suprime în corespondenţa cu Poarta şi cu 
celelalte puteri europene cuvintele: România, agent diplomatic,
supus român et caetera, ameninţînd că în caz contrar va trimite 
 înapoi orice act în care ar figura aceste expresii. Bineînţeles, agentul 
nostru diplomatic a continuat să le folosească. 

603
 

- Ştiu. Pentru asta și-a creat o atmosferă proastă la Con-

stantinopole. În ciuda stăruinţelor lui, oficialităţile turceşti au  
stăruit a refuza ţării noastre numele de România, continuînd s ă 
se folosească de vechile titulaturi: Principatele Unite ale   Moldo-
Vlahiei, ori Principatele Vasale. Pretenţiile lor nu mai pot fi tolerate!
- De aceea, Alteţă, am şi considerat necesar să intitulez  
primul punct al memoriului nostru: „Recunoaşterea indivi-
dualităţii Statului român și a numelui sîu istoric".
- Cred, domnule Kogălniceanu, că ai dezvoltat şi chesti unea
greutăţilor întîmpinate de supuşii români aflaţi pe teri toriul
Imperiului Otoman în rezolvarea formalităţilor necesare  
diverselor lor interese.
Ministrul înclină din cap:
- Am atacat, Alteţă, în sensul vederilor dumneavoastră și un 
al doilea punct, care se referă la refuzul sistematic și ostentativ al
guvernului otoman de a recunoaşte calitatea diplomatică a 
agentului nostru de pe l ângă Sublima Poartă, atribuindu-i doar 
titlul de „capuchehaie".
- Dacă nu mă înşel, corespondentul în franceză al aces tui
termen turcesc este „charge d'affaires" însărcinat cu afaceri.
- Întocmai, Alteţă. Dar ateastă titulatură nu este compatibilă 
cu gradul diplomatic conferit reprezentantului nostru de ultimul
tratat privind România. Acolo se stipulează titlul de agent 
pentru reprezentanţii noştri diplomatici, caracterul  
esențialmente diplomatic al agentului, cît şi privilegiile de care
se bucură acesta potrivit dreptului ginţilor. Am ridicat şi ches -
tiunea situaţiei supuşilor români în trecere sau stabiliţi în 
 Turcia, cum aţi preconizat şi dum-neavoastră, Alteţă. Este inad-
misibil să fie asimilaţi cu raialele şi să li se impună plata taxe lor
fixate acestora.
- Românii ar trebui să aibă statutul străinilor care vizi tează 
 Turcia. Asimilarea românilor cu raialele constituie un abuz
revoltător, care contravine capitulaţiilor.
- În cazul turcilor, Alteţă, noţiunea de abuz şi-a pierdut de 
mult accepţiunea reală ... Al patrulea punct al memoriului are ca  
subiect violarea teritoriului român şi necesitatea unei noi
delimitări a insulelor de pe Dunăre.
Prinţul înclină energic din cap.
- Să menţionezi jafurile şi violenţele la care s-au dedat în
ultima vreme bandele de turci care vin sa fure copaci de pe
teritoriul nostru. După cîte sunt informat, pe moşia priete nului
nostru Manole Vulturescu a fost ucis un p ădurar cu fe meia şi
copilul s ău. Socotesc necesară o întărire a pazei militare pe

604
 

malul Dunării. Am să discut această problemă cu   domnii

Epureanu, Brătianu și Vernescu. Să auzim punctul următor, 
domnule Kogălniceanu.
- Punctul cinci se refer ă la greutăţile ridicate de autorităţile  
otomane în calea comerţului nostru cu băuturi spirtoase 
româneşti.
- Cum justifică turcii această ... prohibiţie? C ăci este o  
adevărată prohibiţie, nu-i aşa?
- Turcii pretextează că alcoolurile româneşti conţin sub -
stanţe vătămătoare sănătăţii.
- Absurd!
- Alteţă, această stare de lucruri este contrară uzanţelor  
internaţionale, care, în interesul unei depline armonii, asigură şi  
ocrotesc traficul negustorilor din statele prietene. Încâlcând
aceleaşi uzanţe internaţionale, turcii refuză s ă încheie cu noi  un
tratat de extrădare reciprocă a criminalilor de rînd. În
aceeaşi ordine de idei, am protestat şi împotriva întîrzierii sine
die a semnării unor convenţii speciale poştale și telegrafice
 între România şi Turcia, în ciuda faptului c ă ţara noastră este -
alături de Turcia - semnatară a Convenţiei poştale de la Berlin şi 
a aderat cu drepturi comune la Convenţia telegrafică de la St.
Petesburg.
- Să nu lipsească din memoriu nici chestiunea paşapor tului
român, contestat în continuare de autorităţile turceşti.
- Aceasta reprezintă cel de-al şaselea punct, Alteţă. Numai 
 în ultima decadă, consulii turci din Odessa şi Viena au retras  
peste o sută de paşapoarte româneşti şi au eliberat în schimb 
paşapoarte turceşti, aşa-numitele „teşcherele".
Expunerea punctelor enumerate în memoriu redeschise mînia prinţului 
 împotriva osmanlîilor.
- Apreciez eforturile dumitale, domnule Kog ălniceanu. S ă 
bombardăm Sublima Poartă cu proteste! Numai aşa le vom 
aminti, nu numai turcilor, ci și întregii Europe, drepturile
noastre inalienabile, consfinţite prin capitulaţi i! Să se ştie că 
suntem un stat independent și că anacronicele legături de su-
zeranitate dintre noi și turci sunt destinate să dispară, oricit s-ar  
opune vecinii noştri cu fes din sudul Dunării.
Secretarul particular intră iar ăşi:
- Iertaţi-mă  Alteţă! A sosit domnul colonel Alexandru
Boldescu.
- Pofteşte-l! Prinţul se întoarse spre Kogălniceanu: Să 
vedem cu ce noutăţi s-a întors de la Belgrad.
- Şi eu sunt foarte curios, spuse ministrul.

605
 

Introdus de secretarul particular, noul venit - un ofiţer cu mustăţi 

ascuţite la capete, cu torsul zdravăn prins într-o tunică strâmtă, 
cu gesturi bruşte, milităreşti - pocni din călcîie.
- Să trăiţi, Alteţă! Salută și pe Kogălniceanu: Domnule 
ministru!
Prinţul îi întinse mîna:
- Bine ai venit, domnule colonel! Cum ai călătorit?
- Inundaţiile m-au silit să fac unele ocoluri, încolo, nimic  
deosebit.
- Ce vești din Serbia?
- Am avut cinstea să fiu primit în audienţă particular ă de către  
Prinţul Milan.
- Ai explicat Prinţului poziţia noastră?
- Desigur, Alteţă! I-am zugrăvit situaţia ţării noastre.  
Păstrarea neutra-lităţii, garantată de marile puteri conform  
 Tratatului de la Paris, rămîne - pentru moment - singura noastră 
soluţie de a supravieţui. Aşa cum mi-aţi ordonat, am comunicat 
Prinţului Milan discuţia purtată de domnul gene ral Ghica,
agentul nostru diplomatic la Constantinopole, cu
ambasadorul rus Ignatiev, în cadrul căreia acesta l-a informat că 
 în cazul unei ocupări a Serbiei si a Muntenegrului de c ătre turci,  
armatele ruse vor ocupa imediat, în chip de zălog, România.
- Sper că această replică l-a făcut să înţeleagă mai clar 
situaţia noastră.
- Da și nu, Alteţă. Prinţul Milan sus ţine c ă este vorba de o  
ameninţare gratuită a generalului Ignatiev, făcut ă mai mult  
spre a ajunge la urechile turcilor decît la ale Alteţei-Voastre.
- Domnule colonel, cînd drumul spre urechile turcilor trece
prin inima pămîntului românesc, trebuie, dacă nu să dăm 
crezare pe de-a-ntregul declaraţiei lui Ignatiev, cel puţin să fim  
vigilenţi. Ce părere ai, domnule ministru?
- Mult adevăr grăieşte Alteţa-Voastră! Rușii sunt mai
repede de crezut atunci cînd spun c ă vin. . . Ţara noastră a su-
ferit prea multe ocupaţii nedrepte, ca să nu fim nelinişti ţi.  
Principele Milan îi laudă pe ruşi. E firesc! Sf. Petesburg şi mai  
ales panslavistii lui Katkov i-au ajutat considerabil pe tărâm
militar. Între noi fie vorba, sîrbii au acum mai mult ca niciodat ă 
nevoie de sprijinul Rusiei. Serviciul nostru secret ne-a
informat că turcii au pregătit și trimis spre graniţele Serbiei o
armată de peste o sută de mii de oameni.
- Se pare că datele acestea sunt exacte. Mi le-au confirmat
şi oficialităţile de la Belgrad, explică Boldescu. Între timp a
intervenit un element nou.

606
 

- Adică? întrebă Domnitorul.

- Principele Milan mi-a comunicat cu titlu confidenţial  
 încheierea unui tratat secret de alianţă între Serbia şi  
Muntenegru...
- Semnat în 15 iunie, la Veneţia, înlănţui zîmbind  
Kogălniceanu.
- Ştiaţi? exclamă colonelul surprins.
- Serviciul nostru secret ne furnizase informa ţia, dar nu 
obţinusem o confirmare de nicăieri. Acum a intrat în domeniul  
certitudinilor.
Colonelul clătină din cap admirativ.
- Eficient serviciu!
- Mă întreb ce l-a determinat pe Milan să-ţi destăinuie 
semnarea tratatului cu Muntenegrul? rosti gînditor Domni-
torul.
- Explicaţia e simplă, zise Kogălniceanu. Prinţul Milan  
speră să obţină aderarea României la această alianţă.
- Exact! întări ofiţerul. Prinţul mi-a declarat expres c ă acum,  
 în ceasul al doisprezecelea, alipirea României la tabăra sîrbo-
muntenegreană ar constitui o grea lovitură pentru Tur cia.
Prinţul Milan aşteaptă răspunsul Alteţei-Voastre.
Kogălniceanu făcu un gest rotund, descriind sugestiv im-
posibilitatea împlinirii gândurilor sîrbeşti.
- Acelaşi demers l-au făcut sîrbii și pe lîngă greci. Rezultatul
a fost negativ. Grecii nu văd cu ochi buni extinderea influen ţei  
ruseşti la sud de Dunăre.
Boldescu, un partizan aprig al alăturării României la efortul de
război al Serbiei, îşi luă curajul în dinţi:
- Ce răspuns dăm prinţului Milan, Alteţă? Hotăr ârea Alteţei-
Voastre este aşteptată cu nerăbdare la Belgrad.
Carol se uită lung la ofiţer și zîmbi:
- Ai dori să intrăm în luptă, nu?
- Sunt gata, Alteţă, să scot sabia pentru dob ândirea in-
dependenţei noastre depline!
Domnitorului îi plăcu avântul lui Boldescu.
- Şi noi dorim acelaşi lucru, domnule colonel. Dar în clipa de
faţă poziţia noastră rămîne neschimbată. Doresc succes fratelui
nostru, Prinţul Milan. Dar eu n-am dreptul s ă tîr ăsc România 
 într-o aventură. Şi eu doresc războiul, dar -
cum spune domnul Kogălniceanu - la momentul ales de noi. Cînd voi
ridica sabia şi voi cere soldaţilor mei să mă urmeze în luptă, n-
am s-o fac decît pentru a-i duce la victorie. Victorie care poart ă 
numele: independenţă! Îşi puse mîna larg deschisă pe piept, în 

607
 

dreptul inimii: Aşa să-mi ajute Dumnezeu! ... Reluă după o 

pauză: Eveniment, în eventualitatea unui r ăzboi sîrbo-turc, nu 
vom rămîne inactivi. Vom trimite la hotare trupe de observaţie, 
cu misiunea de a respinge orice violare directă sau indirectă a  
neutralităţii noastre. Am discutat această chestiune cu domnii  
Brătianu şi Kogălniceanu, precum şi cu ministrul de R ăzb oi,
- Ce efective propuneţi, Alteţă, pentru acest scop de ob -
servaţie? întrebă Kogălniceanu.
- Trebuie să mă consult cu şeful Marelui Stat-Major. Cred că 
pentru început ar fi suficient trei sau patru batalioane de
infanterie , trei baterii de artilerie şi un regiment de cavalerie.
Arătă un punct pe hartă: Corpul de observaţie va trebui  
amplasat în zona limitrofă gurii Timocului.
- Cui doriţi să încredinţaţi comanda acestui corp, Alteţă?  
 întrebă Kogălniceanu.
- Da. Aceasta e o întrebare. Pe cine propui dumneata?
- Mă gîndesc la colonelul Cerchez, Alteţă.
- Da. Cerchez este potrivit... Boldescule, cunoşti cumva
efectivele de război ale sîrbilor? Evident, cu aproxima ţie.
Colonelul ridică din umeri, vădit stingherit.
- N-aş putea să spun ...
- Vă furnizez eu efectivele, Alte ţă,- interveni Kog ălni ceanu,
scoţînd din mapă o foaie de hîrtie cu însemnări: Sîrbii dispun de  
circa 60 000 oameni sub arme.
Prinţul repetă gînditor:
- Circa 60 000 de oameni... Destul de mult. Dar Muntenegrul?
- Numai 25 000, la care se adaugă în jur de 5 000 de insur-
genţi refugiaţi din Herţegovina.
- Deci aproape 90 000 de soldaţi faţă de cei 100 000 ai 
turcilor! Este ceva! Forţele sunt aproape echilibrate!
Colonelul Boldescu îndrăzni să ridice o nouă chestiune:
- Pr inţul Milan a prevăzut şi eventualitatea unui refuz din  
partea noastră. În asemenea caz, ar vrea să ştie ce atitudine
vom adopta dacă vasele de  război turceşti vor urca pe Dunăre 
spre Porţile de Fier, ca urmare a izbucnirii ostilităţilor?
Prinţul nu şovăi să dea un răspuns care îl anagaja:
- În această ipoteză vom face ceva pentru sîrbi. După ce ai 
să te înapoiezi la Belgrad, să-l asiguri pe Principele Milan că 
vom respecta principiul neutra-lităţii Dunării şi că la nevoie vom
cere sprijinul marilor puteri spre a impune şi turcilor
respectarea acestei neutralităţi, cu precădere între Nigotin şi  
Vîrciorova! adăugă arătând zona respectivă pe harta aninată  
 în perete.

608
 

Kogălniceanu clătină din cap cu îndoială:

- Mă tem că Sublima Poartă va ridica chestiunea securităţii 
garnizoanei turceşti din insula Ada-Kaleh, spre a torpila
neutralitatea Dunării.
- Şi prinţul Milan s-a gîndit la această posibilitate. Şi-a luat  
angajamentul ca armele sîrbe şi muntenegrene să nu atace insula
Ada-Kaleh atîta vreme c ît Turcia va respecta neutralitatea Dunării.
Domnitorul îşi frecă uşor fruntea:
- În cazul acesta ...
- Permiteţi, Alteţă! zise Kogălniceanu.
- Te rog!
- Aşa cum îi cunosc eu pe turci, vor ridica o obiecţiune: 
aprovizionarea garnizoanei turceşti de pe insulă.
- Iată o dificultate la care nu m-am gîndit, zise Domnitorul.
- O putem înlătura, asumîndu-ne aprovizionarea garni-
zoanei. Astfel vom închide gura Sublimei Porţi.
Carol îşi lovi încântat palmele:
- Ai răspuns la toate, domnule Kogălniceanu! Felicitările
mele! Domnule colonel Boldescu, te autorizez să prezinţi la 
Belgrad contrapropunerile noastre. Îţi doresc drum bun!
După plecarea colonelului, ceru şi Kogălniceanu permisiunea
să se retragă. Prinţul îi strânse mîna:
- Am avut un foarte interesant schimb de vederi! Îmi place să lucrez cu 
dumneata! Zîmbi: Datorită dumitale, mi-am  pierdut azi
exerciţiul de scrimă! Te sfătuiesc, domnule Kogălniceanu, să 
practici cît mai multe sporturi! Între intelect şi fizic trebuie s ă 
existe un echilibru! Un savant cu burtă sau un gimnast fără  
carte sunt tipuri mai mult sau mai puţin curente. Un intelectual
de rasă cu înfăţişare de atlet... ei da, ar merita toată atenţia! 
Kogălniceanu rîse glumeţ:
- Calviţia mea, fără un pîntec pronunţat, n-ar mai avea nici
un farmec, Alteţă!
*
**
Crepusculul aşternea o lumină roşiatică asupra  oraşului Sf.
Pelesburg.
Înfăşurat într-o amplă manta, prinţul Iurii Iosipovici
Sviatopolski-Mirski stătea zgribulit în cupeul cu ferestre invadate
de zigzagul șir oaielor de apă. Detesta ploaia, umezeala, frigul. Pe
vremuri îşi punea sîngele în mişcare începîndu -şi ziua cu
energice exerciţii de gimnastică, urmate de lungi plimb ări pe 
 jos ori călare. Dar accidentul de pe urma căruia rămăsese infirm 
 îl lăsase dezarmat în faţa umezelii, a răcelii. Acum lupta 

609
 

 împotriva lor învăluindu-se în veșminte groase şi circulînd într-

un cupeu cu ferestrele ermetic închise.
Iuri îşi scoase mîna din mănuşă, şterse cu vîrful degetelor 
abureala  –așternută pe geamul din dreapta sa şi se uită la  
peisajul de afară.
Cupeul, angajat pe Nevskii Prospekt, trecuse podul de peste Fontanka ș i
acum lăsa în urmă edificiul Ministerului de Jus tiţie. Ajunsese în 
dreptul Catedralei Kazan, cînd vizitiul opri. În jur era lume multă, 
trăsuri blocate, agitaţie, poliţişti în uniformă, solda ţi. „Iar vreo  
manifestaţie a slavofililor!" reflectă Iurii Iosipovici indispus. „Am
să întîrzii la rendez-vous..."
Îşi strânse mantaua în jurul corpului, se adînci în pernele de
catifea ale banchetei și se pregăti resemnat s ă aştepte. N-avu 
curajul să deschidă portirea și să-l întrebe pe vizitiu ce se
 întîmplă. Ar fi însemnat să năvălească în cupeu rafalele de 
ploaie de afară.
Deodată, portiera din stânga lui se deschise și înăuntru se 
strecură o femeie. Atât de insolită fu irupţia aceasta, încît  
prinţul rămăsese uluit. Necunoscuta   se aşeză pe locul din 
dreapta. În clipa aceea Iurii Iosipovici îi desluşi profilul conturat pe
dantela șir oaielor de apă  de pe geam. Deodată și-l aminti. Avu 
atunci o tresărire. Alături de el se afla Miriam Rubin, fiinţa aceea 
fascinantă, exotică, achitată de juraţi gratie, în parte, şi  
eforturilor lui. Şi ea îl privi f ăr ă s ă scoată un cuv ânt. Părea 
speriată. Gîfîia. După lumina care licări în ochi fetei, Iurii  
Iosipovici îşi dădu seama că si ea îl recunoscuse.
Portiera din dreapta fu deschisă din afară. Un comisar de 
poliţie, mustăcios, cu şapca trasă pe ochi, băgă capul înăuntru.  
Rosti aspru:
- Actele dumneavoastră, vă rog!
Cînd dădu ochi cu prinţul, schimbă numaidecît tonul. Pre-
şedintele Curţii cu Juri era un personaj arhicunoscut.
- Mă iertaţi, Excelenţă!
Se uită întrebător la Miriam, dar nu cutez ă s ă-i ceară ac tele.
Iurii observă şovăiala comisarului, dar şi uşoara contractare de
pe chipul fetei.
- Ce s-a întîmplat? întrebă, spre a distrage atenţia poliţistului.
- Excelenţă, a avut loc un atentat împotriva Excelenţei-Sale 
domnul guvernator... Acum executăm o razie ...
- Înţeleg! Mulţumesc! Comisarul salută şi închise portiera.
Iurii losipovici realiză abia acum că acoperise, poate, o  
complice a atentatorilor. N-ar fi conceput o asemenea situaţie 
 înainte de reapariţia intempestivă a tinerei fete. Dacă s-ar afla  

610
 

acest lucru, nu numai c ă și-ar pierde funcţia, dar ar suferi

consecinţe şi mai grave. Miriam intuise probabil procesul lui  
mintal, căci puse mîna pe clanţa portierei.
- Am să cobor imediat! Iertaţi-mă ...
- Rămîi! rosti scurt prinţul. Apoi adăugă: Mi se pare că ne-
am vîrît amîndoi într-o situaţie neplăcută.
- Dumneavoastră nu sunteţi vinovat cu nimic. . .
- Mulţumesc. Lasă-mă pe mine să apreciez... Ţi-e frică să nu  
fii surprinsă de razie noaptea, în Sf. Petersburg, fiindc ă eşti  
evreică?
Miriam înţelese că prinţul îi oferea o porti ţă de scăpare.
- Dacă m-ar găsi acum, după acest atentat...
Explicaţia ei părea plauzibilă. Dar aceasta nu avea impor-
tanţă. Miriam adusese brusc în viaţa lui cenuşie, exasperant de 
monotonă o notă de aventură, de neprevăzut, de primejdie...
Primejdia aceasta îl stimula ...
- Dacă n-ai unde dormi în noaptea asta, îţi ofer găzduire în  
locuinţa mea de burlac!
Miriam desluşi în glasul lui, aparent neutru, un apel disperat.
„Se simte singur! gîndi. Foarte singur!" îşi aminti că lui îi datora  
libertatea sau, mai bine zis, semilibertatea de care se folosea
spre a trăi precar pe margine de prăpastie. Tot lui îi datora și
salvarea providenţială de acum.
- Mulţumesc! Am să profit de invitaţia dumneavoastră!
Vorbise nu numai cu graţia dar şi cu bunăvoinţa unei regine.
Un val de căldură inundă sufletul prinţului. Ştia ce în ţeles  
trebuia să dea acceptării ei. Miriam voia să-i acorde o răsplată.  
Nu se simţi îndeajuns de magnanim spre a-şi continua rolul de
protector dezinteresat. Îl străbătu un fior. Dar nu era de vină 
umezeala din aer. Prezenţa fetei îi crea o stare de excitaţie 
nemaiîncercată de multă vreme, îmbrăţişările tarifate - singurele
 pe care și le mai îngăduia de cînd intrase în rîndul infirmilor - îi
păreau derizorii, iar după săvîrșir ea actului trupesc încerca o
senzaţie de scîrbă, de oboseală, de disperare.
- Va trebui să mai aşteptăm pînă ni se va da drumul, spuse 
el spre a întrerupe tăcerea cu o conversaţie politicoasă.
Miriam îi simţi instinctiv încordarea lăuntrica.
- Avem timp destul! răspunse cu drăgălăşenie.
Prinţul era - la urma urmei - un bărbat atractiv - în braţele lui va 
 încerca - în orice caz - alte senzaţii decît. . .
Retrăi o clipă cu o nestăpînită crispare lăuntric ă s ălb ăticia  
cu care o supusese comisarul-şef Petrov. De atunci se dăruise 
multor bărbaţi. În lumea anarhiştilor frecventată de ea în ultima  

611
 

vreme, relaţiile carnale jucau rolul unor simple descăr cări 

nervoase. Oamenii care - deopotrivă ei - îşi jucau în orice
moment viaţa pe o aruncătură de zar nu trebuiau să-și creeze
probleme suplimentare, acordînd dragostei o semnificaţie 
superioară unui act de igienă.
În noaptea aceea Miriam rămase uluită, mai mult decît atît,  
 încântată de primirea pe care Iurii Iosipovici i-o făcu la palatul 
Sviatopolski. Slugile primiră ordin s ă lumineze toate saloanele  
de la etajul nobil, ca pentru un bal cu sute de invitați. Prinţul ar fi putut 
dispune ca cina în doi să fie servită într-un salonaş cu lumini  
tamizate, spre a crea o ambiantă intimă, aşa cum se 
obişnuieşte în întâlnirile galante. Dar Iurii Iosipovici acorda
vizitei ei o importanţă deosebită. Voia să scînteieze, să 
cucerească, să-şi manifeste triumfător virilitatea, să încerce  
voluptăţi pe care le savurase din plin numai în epoca primei lui  
tinereţi, înainte de accident. ..
Şi într-un fel izbuti, în compania sa. Miriam gustă pentru 
 întîia oară senzaţia de a se oferi, fără acea indiferenţă blazată 
manifestată în îmbrăţişările ei cu parteneri din grup. Al ături de  
Iurii înţelese frumuseţea dăruirii reciproce, a co muniunii
simţurilor ... .
Această seară atît de reuşită riscase la un moment dat să 
eşueze jalnic. Cînd Iurii losipovici coborâse cel dintîi din cupeu
şi întinsese mîna spre a o ajuta și pe Miriam să coboare, aceasta 
 îi observase infirmitatea. Ea abia se stăpînise atunci să nu 
pufnească în rîs. Primul om care-i inspirase simpatie, poate şi o  
scînteie de iubire fusese Justin Aleksandfovici, un şchiop. Şchiop
era şi prinţul Sviatopolski, acest om care exercitase asupra ei,
din primul moment, o atracţie bizară. Dacă ar fi rîs de infirmitatea
lui, Iurii s-ar fi retras ca un melc în cochilie ...
În zori părăsi palatul Sviatopolski, încercînd o foarte tran-
dafirie stare sufletească. Paradoxal petrecuse o noapte
 încîntătoare, de neuiat, în „vizuina" unuia dintre acei nobili de  
care ea şi tovarăşii ei de luptă voiau s ă-i nimicească, spre a  
dărui Rusiei o ordine politică nouă, în care poporul, eliberat din  
lanţurile tiraniei ţariste, să redevină stăpîn deplin pe soarta sa.
„Nu este bine să atribui unui individ defectele clasei din  
care face parte!" reflectă ea, analizând retrospectiv caracterul lui
Iurii. Deşi prinţ, acesta avea un fond sufletesc bun. Primise în
viaţă o mare lovitură sau încercase o decepţie adîncă. Motivul 
adevărat - necunoscut lui Miriam - lăsase urme adinei. Poate că 
odinioară prinţul Iurii fusese arogant, super ficial, cheiituitor,
egoist, orgolios, ca cei mai mulţi inşi din categoria lui socială.

612
 

Înainte de a o lăsa să plece, Iurii Iosipovici îi cerşise permisiunea

unei întoarceri. Miriam citise în ochii lui o expresie de c ăţel  
bătut, care o înduio-şase. Nu credea că va mai călca vreodată 
pragul palatului Sviatopolski. Lumea ei nu îngăduia frecventări  
incompatibile cu scopurile-i urmărite cu tenaci tate. Făgăduise 
totuşi că-l va vizita din nou.
Prinţul îi cunoştea numele. Poate că o va căuta. Ori în -
tâmplarea i-l va scoate din nou în cale. Miriam se gîndea cu
anticipată plăcere la o asemenea eventualitate. Nu va face însă 
nimic spre a o provoca. Iurii însă nu va fi în stare să o găsească.  
Miriam avea asupra ei acte de identitate false care o desemnau
sub numele de Olga Krasinskaia, casnică necăsătorită, fiică a 
unui ofiţer inferior de infanterie, cu garnizoana undeva în Siberia. O
ascendență respectabilă, destinată să adoarmă vigilenţa 
poliţiştilor care i-ar fi verificat documentele personale.
De aproape două luni locuia în mansarda unei oase de raport
de pe cheiul canalului Novo Obvodnii, aproape de gara
Varşovia. Camera pe care o ocupa împreună cu o studentă de la 
Conservator, Nadia Terentieva, era mică întunecoasă şi mirosea 
a mucegai. Avea însă un mare avantaj. Spre deosebire de alţi 
portari de imobile, mai toţi informatori   ai Poliţiei, Piotr Maikov,
portarul clădiri de pe cheiul Novo Obvodnîi era foarte sensibil la  
argumentele b ăneşti. Nadia Terentieva, fiică a unui moşier din 
guvernămîntul Vladimir, îl băcş ăluia copios, astfel încît Piotr, spre
a-şi păstra sursa de venituri, se arăta discret în ceea ce priveşte
intrările şi ieșir ile din imobil ale celor şapte studenţi, locatari ai  
mansardei.
Poliţia, informată de Piotr Maikov, ştia c ă toţi aceştia erau  
potoliţi, nu părăseau imobilul la ore insolite și nu cîrteau niciodată 
 împotriva regimului. Ce-i drept, băieţii aduceau  uneori
prostituate, pe care le reţineau pînă în zori. Dar aceasta erau 
păcate ale tinereţii, împotriva cărora autorităţile nu aveau nimic de
obiectat.
În realitate, trei dintre cei cinici suden ţi, şi anume Visarion  
Pavlovici Belaiev Samson, Sotronovici Medvedev și Feliks Ilici
Bogdanov, la care se adăugau Miriam - alias Olga - şi Nadia
 Terentieva, erau membri ai unui dinamic grup de anarhişti,
intitulat „Răzbunarea Poporului". Acesta avea la activul său  
două atentate reuşite şi trei tentative eşuate. Autorităţile, în  
ciuda eforturilor frenetice, nu izbutiser ă înc ă a-i da de urm ă.  
Şeful grupului, studentul în medicin ă Ivan Aleksandrovici 
 Tarasov, avea un cap organizat și un sistem nervos zdravăn, ce-i 
permitea să reacţioneze judicios şi cu sînge rece în cele mai  

613
 

grele situaţii. Nu se lasă niciodată cuprins de panică, aşa cum li 

se mai întâmpla tovarăşilor săi. Din grup mai făcea parte şi 
 Justin Aleksandrovici Pavlov, tînărul student pe care Miriam îl 
cunoscuse în tren, cînd sosise ultima oară de la Tver.
În mijlocul acestor oameni, Miriam îşi g ăsise adevărata vo-
caţie. Ca şi ei, îşi asumase misiunea nimicirii ţarismului prin  
violenţă şi moarte. Voia să răzbune toate suferinţele îndurate  
de evrei, umilinţele lor. Refuzul de a li se acorda drepturi  
deopotrivă cu ceilalţi ruşi, pogromurile sălbatice la care erau 
supuşi ori de cîte ori prosperitatea lor îi supăra pe „goimi".
Renunţase la studiile universitare, căci n-ar mai fi putut 
urma cursurile facultăţii de filozofie sub un nume de împru mut.
Dar ce importanţă mai avea acest lucru cînd îşi punea viaţa în 
primejdie aproape în fiecare clipă? De cînd se lăsase antrenată 
 în maelstromul violenţei, nu cunoscuse un moment de răgaz, cu 
excepţia poate a ultimei întîlniri cu Iurii Iosipovici. Zîmbi cînd îi
evocă delicateţea, timiditatea, mîngîierile-i tandre, atît de 
blînde. . .
Mergea grăbită - căci voia să ajungă la locuinţa ei mai 
 înaintea ceilalţi locatari ai imobilului s ă plece la serviciu - când,
la intersecţia dintre Iismailovskîi Prospekt cu cheiul Novo 
Obvodnîi se pomeni apucată de braţ şi reţinută cu pu tere de un
bărbat care stătuse pînă atunci adăpostit într-un gang. Gestul  
acela brutal îi ur că sîngele în cap. Detesta gr o solăniile. Ridică 
mâna rămasă liberă spre a lovi, dar în ultima clipă puse stavilă  
mîniei, c ăci îl recunoscuse pe Justin Aleksandrovici, prietenul şi  
tovarăşul ei de grup.
 Justin o trase în întunericul gangului şi îi şopti repede:
- Casa ta e supravegheată de Poliţie. Te aştept aici încă de la 
miezul nopţii. Mă gândeam să plec.
- Şi acum ce facem? întrebă Miriam.
- Mergem spre centru. Trebuie s ă ne pierdem vremea pînă 
diseară, când am să te duc la o ascunzătoare sigură. Noroc că 
vremea e frumoasă. N-are să remarce nimeni hoinăreala
noastră pe străzi.
Ieșiră  din gang și o luară la stânga pe Ismailovski Prospekt şi 
se îndreptară spre canalul Fontanka. Mergeau fără grabă, spre a 
nu atrage atenţia. Cine i-ar fi văzut ţipîndu-se strîns de braţ ar fi  
spus că sunt doi amorezaţi.
- Zîmbeşte-mi tandru! îi şoptiJustin, cînd v ăzu la inter secţia 
cu Kurlandskaia un poliţist în uniformă care supra veghea
strada.
Miriam se lipi de el și cînd trecură pe lîngă agent mur mură 

614
 

destul de tare ca să se facă auzită:

- Ştiu că mă iubeşti, Klim! Şi eu te iubesc!
- Îmi juri? rosti cu tremolo în glas Justin.
- Îţi jur! declară ea.
- Ah, de ce vorbele tale nu sunt adevărate! grăi cu tris teţe 
 Justin după ce se îndepărtă de poliţist.
Miriam îl privi surprinsă.
- Ce vrei să spui?
Studentul zîmbi stingherit, ca și cînd i-ar fi fost ruşine de vorbele
pe care avea să le rostească:
- Mi-am dat seama cît de mult ţin la tine pe cînd te aş-
teptam în gang şi tu mu mai apăreai. . .
- Mă iubeşi, Justin! zîmbi ea cu milă, dar şi cu duioşie. Glasul
te trădează! Eşti sincer! Pînă acum nu mi-ai m ărtu risit
niciodată dragostea. ..
- Cred că nu mi-am dat seama. Sufeream totuşi cumplit cînd.
.. plecai cu alţii. .. îmi zicaam însă că vanitatea mă face s ă  
reacţionez ca orice burghez gelos...
- Mă iumeşti, Justin!
- Nici eu nu ştiu ce să mai spun! Mă îngrozeam la gîndul că  
ai fost poate arestată şi asta făcea să mi se taie res piraţia! Cînd 
te-am văzut ivindu-te pe Ismaiiovskii, am avut senzaţia că se 
deschid porţile raiului...
- Să nu se închidă dacă pune Poliţia mîna pe noi...
- Prea eşti prozaică, Miriam!- o mustră în glumă. Eu îţi  
vorbesc de dragoste şi tu. . .
Miriam îl apăsă afectuos pe braţ:
- Acum este mai înţelept să vorbim despre Poliţie! Dra -
gostea poate să mai aştepte. ..
- Unde ai fost azi-noapte? întrebă el întunecîndu-se . Samson
te-a văzut urcîndu-te într-un cupeu ornat ca un dric.
Miriam rîse:
- O veche cunoştinţă mi-a dat o mînă de ajutor.
- Cine?
- Fostul meu judecător. Prinţul Sviatopolski-Mirski. M-a 
adăpostit la el acasă.
- Toată noaptea! mîrîi sumbru Justin. Îmi închipui ce s-a
întîmplat.
- Renunţă, dragul meu la scenele de gelozie mic-burgheze!
Cunoşti concepţiile noastre! Omul nu trebuie s ă permită nici o  
 îngrădire a libertăţii lui! Familia însăşi reprezintă uneori o 
formă a sclaviei. Aminteşte-ţi „Catehismul anarhistului!"
- Nu-mi mai vorbi de inepţia asta!

615
 

- „Inepţia asta" cum o numeşti tu, este opera lui Bakunin, 

apostolul nostru!
- Apostolul! Iată un ter men nepotrivit cu limbajul anar-
hiştilor!
- Farul nostru! E mai bine aşa? Redeveni brusc serioasă: Am 
glumit destul! Nu mi-at spus nici pînă acum ce-au făcut ai 
noştri! Cînd am văzut trăsura generalului Trepov, am 
semnalizat-o ducînd batista la nas, aşa cum f usese convenit. Curând
după aceea am auzit explozia. Ce s-a mai întîmplat nu ştiu fiindcă 
lumea a început să alerge care încotro,   iar de pe Kazanskaia a
apărut un detaşament de cavalerie... Am fost trădaţi?
- Nici nu vreau s ă mă gîndesc la ce a fost! oftă Justin.  
Ajunseseră în dreptul catedralei Sfîntul Isaak. În faţa lor se deschidea
 perspectiva grădinii Aleksandr iar dincolo de rondurile ei cu flori se  
ridica monumentul lui Piotr I.
- Bomba a explodat în mâna lui Stiopa mai înainte ca el să fi 
apucat să o arunce. Odată cu Stiopa au fost ucişi sau grav răniţi 
cîţiva trecători și doi copii aflaţi în preajma lui.
- Îngrozitor! exclamă Miriam.
- Apariţia detaşamentului de cavalerie de gardă a fost 
 întâmplătoare. Escorta trăsura unui diplomat în drum spre 
Palatul de Iarnă.
Miriam şi Justin traversează grădina și se opriră pe malul 
Nevei. Studentul îşi tîra cu un efort vizibil piciorul beteag.
- Eşti foarte obosit, Justin, nu-i aşa! El clătină din cap:
- Adevărat! De ieri după-amiază şi pînă în clipa de faţă nu 
mi-am îngăduit o clipă de odihnă...
- Mă faci să mă simt vinovată, Justin! Studentul zîmbi trist:  
- De ce? Era de datoria mea! Trebuia s ă te previn! Ares-
tarea ta ar fi primejduit siguranţa întregului grup...
Miriam îşi dădu seama că fără voia ei reuşise să străpungă 
carapacea aparent dură a lui Justin. Omul acesta, care îşi glo-
rifica lipsa de slăbăciuni susceptibile s ă-l îndepărteze de la 
 îndeplinirea misiunii sale, era în realitate un sensibil, un ge-
neros. Există şi eventualitatea ca Justin s ă fi căzut temporar  
victimă unor instincte, pe care va şti să le refuleze de îndat ă ce-
şi va recîstiga luciditatea...
- Un insucces nu înseamnă o înfrîngere! spuse Justin cu 
asprime. Am eşuat ieri, vom izbindi mîine! .. .
Miriam nu răspunse. Se uită la apele Nevei, în care soarele
 îşi oglindea incandescenţa. Rămaseră acolo pe bancă mai bine
de două ore. Îşi prefirau gîndurile şi îndoielile . Apoi Justin intră 
iarăşi în pielea anarhistului profesionist, începu s ă-şi expună 

616
 

teoriile, nu atît pentru Miriam, cât pentru a-şi verifica propriile

raţionamente. Se mai plimbară pe malul Nevei, iar aproape de 
ora prînzului intrară într-un mic birt de pe Torgovaia, frecventat 
 îndeobşte de studenţi. Era încă devreme, aşa că numai cîteva  
mese fuseseră ocupate. Lista de mîncare nu excela prin 
variaţie, dar preţurile erau accesibile veniturilor modeste.
Miriam și Justin se înfruptară din nişte rinichi pr ăji ţi, cu roşii . În
acelaşi timp trăgeau cu urechea la discuţiile de la celelalte  
mese. Erau curioşi să afle ce efect psiho logic avusese asupra
publicului atentatul lor nereuşit. Justin t ăia tocmai o bucată de  
rinichi, cînd simţi o mînă aşezîndu-i-se pe umăr. Ascunzîndu-şi 
teama, ridică ochii de deasupra farfuriei. Zîmbetul larg al lui
Volodea, care stătea în picioare în preajma lui, îi linişti  
sarabanda inimii. Şi Miram respiră uşurată. Îl cunoscuse pe Volodea,
ca și pe Justin, în trenul de Tver.
Deşi se aflau de aceeaşi parte a baricadei, cei doi prieteni
aveau vederi politice deosebite. Justin era anarhist, pe cînd Volodea se
încadrase printre partizanii lui Marx.
- Pot să iau loc la masa voastră? întrebă voios noul venit.
- Cum să nu, pofteşte! zise Justin arătîndu-i un scaun  
liber.
- Cînd v-am văzut gungurind ca doi porumbei pe o cracă, 
mi-a crescut inima! îi tachina Volodea. Mi-am zis că în curînd o 
să vă puneţi pirostriile.
- Vezi-ţi de treabă! îl repezi în glumă Justin. Îmi cunoşti
principiile.
Volodea se aşeză pe scaun si începu să cerceteze lista.
- Schimbă-ţi principiile, Justin! Am văzut ce prostie au f ăcut 
tovarăşii care-ţi împărtăşesc convingerile politice!
 Justin îl privi bănuitor:
- Ce vrei să spui?
Volodea îşi scutură dezgustat capul, făcînd să-i cadă pe  
frunte o şuviţă de păr negru şi creţ. Avea pielea măslinie a unui  
sudic.
- În piaţa Kazan, au ucis ieri oameni nevinovaţi, copii, 
bătrîni.. . Aşa credeţi voi că veţi reforma societatea?
- Mi-a ajuns si mie la ureche nenorocirea de ieri, spuse
 Justin. A fost o greşeală cu urmări tragice . O explozie prema-
tură, dacă nu mă înşel. Dar ce contează cîteva vieţi omeneşti  
irosite, cînd este vorba de izbînda unei cauze? Ieri, Trepov a
scăpat cu viaţă. Dar mîine tot va pieri sfîşiat de explozia unei  
bombe!
- Sunteţi nişte imbecili! riposta Volodea. Dacă vrei să cureţi  

617
 

o casă de ploşniţe, nu obţii nimc strivind o insectă, cinci sau  

chiar zece. Trebuie să distrugi toate ploşni ţele . Îţi închipui, 
 Justin că suprimîndu-l pe Trepov sau pe alţi zece inşi de teapa 
lui, răstorni regimul? Aţi rămas nişte utopişti, dragul meu.  
Ţarismul nu poate fi doborît decît printr-o ac ţiune organizată a 
maselor, condusă de un partid muncitoresc bine închegat, care 
să reprezinte o forţă de neînvins. Bakunin al vostru îşi face iluzii  
cînd îşi închipuie că va obţine rezul tate durabile, radicale, prin
asasinate individuale.
 Justin se aprinse la faţă:
- Aceste asasinate individuale, cum le numeşti tu, trezes c
masele! Poporul oprimat nu se va mai teme de invincibilitatea
tiranilor, cînd va vedea c ă încep s ă cadă capetele miniştri lor,
ale generalilor, ale judecătorilor, ale poliţiştilor, şi - de ce nu? - al
ţarului însuşi?
- Vorbeşte mai încet, Justin! îl mustr ă Miriam. Vrei s ă atragi  
atenţia? De unde ştii că în sala asta nu se află vreun poliţist în 
civil, ori vreun informator? Trădători se găsest destui!
- Iartă-mă! spuse domolit studentul. Crezul nostru este  
infailibil, iar reuşita lui axiomatică! Vrom reuşi, chiar dacă voi, 
marxiştii, vedeţi altfel lucrurile. Pasiunea de a distruge este o  
pasiune creatoare, Volodea! Marea Revoluţie Franceză n-au 
făcut-o Barras, Barnave și Mirabeau, ci Robespierre, Saint-Just și Marat!
 Trebuie să nimicim tot ceea ce reprezintă autoritate în stat!  
Atîta vreme cît va exista o putere politică, vor exista stăpîni și
sclavi, exploatatori şi exploataţi, călăi și victime!
- Şi după ce veţi nimici ordinea politică existentă -
 presupunînd că veţi reuşi s-o faceţi - ce veţi pune în loc? în-
treabă Volodea ironic.
- Nimic! Nu vom pune nimic! ripostă Justin cu convingere.
Oamenii vor fi liberi ca păsările cerului și ca animalele pădurilor.
- La începuturile ei aşa se înfăţişa societatea omenească,  
admise Volodea. Libertatea aceasta nemărginită a permis celor
puternici să prospere în dauna celor slabi. Aşa s-a creat lumea 
alcătuită din stăpîni şi din robi! Dacă se va pleca de la zero, tot
aici se va ajunge! Misiunea noastră, a marxiştilor, este să creăm o 
societate de tip nou, bazată pe egalitatea economică, socială și
noţională a tuturor neamurilor ei clasei muncitoare revenindu-i  
misiunea de a instaura dictatura proletariatului şi de a edifica
pe această cale o lume mai bună, lumea socialistă! Trebuie să 
 înţelegi, Justin! Revoluţia nu o poate face decît proletariatul  
industrial, organizat și pregătit în acest scop! Aşa ne învaţă 
Marx şi acesta este adevărul! Voi vreţi să dărîmaţi ordinea 

618
 

existentă! De acord! Dar ce va urma după ea? Să vă spun eu ce 

va urma! Se va impune legea junglei. Noi, marxiştii respingem
această lege!
Miriam clăfină din cap contrariată:
- Nu are rost să mai discutaţi! Nu este timpul şi nici locul.
 Justin l ăsă cuţitul și furculiţa în farfuria cu mîncarea abia pe 
 jumătate consumată.
- Volodea, cu teoriile lui, mi-a tăiat pofta de mîncare! 
Chelner, plata! porunci, scoţîndu-și portofelul din buzunarul
dinăuntru al hainei.
- Hai să facem pace! propuse Volodea zîmbind şi 
 întinzîndu-i mîna.
Fruntea lui Justin se destinse treptat.
- Fie! strînse mîna colegului. Dar să vorbim despre altceva!
- De acord! Despre ce să vorbim?
În clipa aceea, un băieţandru, vînzător de ziare, intr ă ca o  
furtună în sală, agitînd o gazetă pe deasupra capului:
- Ediţie specială! Serbia a intrat în război! Ediţie specială!. .
Reşedinţa din Sf. Petersburg a contesei Natalia 
Perezovskaia, fără a fi un palat, avea o înfăţişare opulentă, plină 
de eleganţă. Opera arhitectonică a lui Antonio Rinaldi - care
construise în cea de-a doua jumătate secolului XVIII faimosul 
Palat de marmoră pentru contele Grigorii Ostrov - se re marca
prin simplitatea severă a faţadei, decorată cu pilaştri dubli, 
corinteni, ce alternau cu ferestrele înalte. Clădirea cu trei nivele  
- subsol spaţios, hoch-parter și atic - cuprindea vreo patruzeci de
camere. Personalul de serviciu al acestei case atît de mari era
foarte restrîns. Un grădinar bătrîn, un vizitiu și mai bătrîn, care 
se ocupa de cai şi de trăsura contesei, o bucătăreasă dolofană 
de abia se putea vîrî pe uşă și o cameristă între două vîrste,  
vrednică şi descurcăreaţă, dar surdă ca o cizmă.
Grădinarul și vizitiul se culcau odată cu găinile. Bucătăreasa,
o bigotă căzută în mania religioasă, îşi împărţea ziua între 
rugăciuni și pregătirile culinare. Spre a-şi ispăşi păcatul l ăcomiei  
 – se îndopa cu dulciuri şi cu tot felul de delicatese - făcea zilnic 
sute de mătănii şi se închina ceasuri întregi în fa ţa icoanelor  
vegheate de luminări aprinse. Camerista adora băuturile tari.  
Seara, după ce termina servitul, se încuia în camera ei şi acolo 
bea fără martori cîte o sticlă de vodcă.
Lumea clevetea pe seama contesei, acuzînd-o de zgârcenie.
Se ştia că, fără a fi bogată, dispunea de venituri confortabile, ce 
i-ar fi permis să se înconjure de un personal de serviciu  
numeros şi stilat.

619
 

Iniţiaţii în tainele zeilor din Olimpul ţarist îşi şopteau zîmbind  

atotştiutori c ă Natalia Perezovskaia prefera slugile vîrstnice şi  
tăcute, spre a-şi putea primi în taină amantul: marele duce
Konstantin. Comentatorii aceştia cunoşteau numai în parte
adevărul. În realitate, contesa Natalia era plămădită din acelaşi 
aluat cu fanatica principesă Obolenska, protectoarea şi prietena
lui Bakunin, marele preot al anarhiştilor . Obolenska putea să-şi 
clameze convingerile politice fără a se teme de fulgerele Poli ţiei  
ţariste, fiindcă se stabilise în Elveţia. Pe rezovskaia tăria însă la
Sf. Petersburg, aşa că trebuia să-şi  ascundă relaţiile întreţinute,  
destul de activ, cu cîţiva dintre cei mai înverşunaţi anarhişti. În
subsolul casei ei amenajase un adăpost secret pentru nihili știi
urmăriţi de Poliţie. Slugile ei habar nu aveau c ă tr ăiau sub  
acelaşi acoperiş cu nişte inşi ce-si înscriseseră la activ 
asasinarea unor înalţi demnitari ai statului.
Secretul era păstrat cu străşnicie. Nihilistii ocrotiţi de con -
tesă aveau consemnul să intre și să iasă din bîrlogul amena jat
 în subsolul casei Perezovski numai după lăsatul nopţii ş i chiar și 
atunci, cu respectarea celor mai mari precauţii...
Miriam Rubin r ămse mirată cînd, aproape de miezul nop ţii, 
se trezi laolaltă cu Justin în faţa unei cl ădiri arătoase, înconjurt ă 
de o mare grădină cu copaci ce-și coborau ramurile peste
gardul de fier aurit, aşternînd un evantai verde deasupra
trecătorilor de pe trotuar.
- Aici o să intrăm! îi şopti prietenul ei.
Miriam era atît de ostenită după hoinăreala-i silită pe stră -
zile Petersburgului, încît nu-i mai ceru explica ţii. Folosindu-se de  
o portiţă laterală, practică în grilajul aurit al împrejmui rii,
pătrunseră pe o alee întunecoasă, şerpuită, care ducea la o  
capelă dezafectată. Printr-o uşă de fier, cu flori ornamentale 
ruginite, intrară într-o încăpere mirosind a mucegai și a urină de 
pisică. Justin luă dintr-o nişă un felinar și-l aprinse. Miriam se uită 
curioasă în jur. Sfinţi hieratici, aproape înnegri ţi de fumul  
luminărilor, stăteau nemişcaţi pe pereţii nu prea înalţi.
 Justin ridică fără greutate piatra de mormînt - încastrată 
 între dalele de granit ale pardoselei- care la prima vedere părea 
de neclintit. Deschise astfel o hrub ă cu trepte înguste de  
cărămidă, care cobora pierzîndu-se în beznă.
- Vino după mine, Miriam! îi zise, întinzîndu-i mîna ca s ă o  
sprijine.
Ea rîse nervos:
- Parcă am fi într-un roman gotic de Mrs. Radcliffe!
- Nu-ţi fie teamă! o încuraja. Aici avem un adăpost sigur.  

620
 

Cine şi-ar putea închipui că o capelă serveşte drept as -

cunzătoare unor anarhişti? Refugiul ăsta îl folosim numai la 
mare nevoie. Ca să fii primit aici, trebuie să te bucuri de mare  
 încredere.
- Înseamnă că m-aţi verificat temeinic înainte de a mă lăsa 
să intru!
- Fireşte!
Coborîră cîteva trepte, apoi Justin trase pe dinăuntru pia tra
funerară, acoperind intrarea în bîrlog. Str ăbătur ă un co ridor
boltit, în care erau practicate nişe pentru sicrie. Pe pereţii de  
cărămidă, acoperiţi cu pete de mucegai, se prelingeau ici-colo  
șir oaie subţiri de apă.
- Acum suntem sub nivelul Nevei! spuse Justin. Miriam simţi un fior 
de frig. Rosti cu teamă:
- Dacă ar creşte apele, ar însemna că... Lăsă fraza 
neterminată:
- Ne-am îneca, Miriam.! Ca nişte şoareci ne-am îneca! Asta e
și motivul pentru care îl putem folosi. La origine, slujea drept
cavou pentru membrii familiei Perezovski. A fost însă dezafectat 
de îndată ce proprietarii casei şi-au dat seama că morţii lor  
riscă să zacă în apă.
Miriam zîmbf trist:
- Morţilor li se poartă mai mult de grijă decît celor vii. Oh,  
 Justin, cîte familii trăiesc în locuin ţe mai insalubre decît 
coridorul ăsta... Numai eu ştiu cîte am văzut. . .
- Nu-ţi fie teamă! Camerele noastre de locuit sunt în deajuns
de confortabile! Au fost amenajate în subsolul casei şi sunt egate
de capelă prin culoarul pe care-l străbatem acum. Bineînţeles, 
spre a le izola de restul clădirii, uşile res pective au fost zidite.
Dacă Poliţia ar face o descindere în locuinţa contesei, n-ar fi în 
stare să ajungă pînă la noi. Doar dacă ar cerceta capela s-ar 
mai complica lucrurile. Nu este însă de prevăzut aşa ceva.
Aerul era greu, aproape irespirabil.
- Aici nu se face deloc aerisire! zise Miriam.
- În cameră există un sistem de ventilaţie acceptabil. Se 
spune că, iniţial, bîrlogul ar fi fost amenajat pentru un anume Pe-
rezovski care a participat la complotul Decembriştilor. Ca să nu 
fie prins de Poliţie, a stat ascuns în subteranele astea, desigur cu ştirea
familiei, care îi procura hrana. Atunci s-ar fi făcut legătura cu  
hrubele care ţineau loc de cavou.
Miriam strîmbă din nas:
- S-a autocondamnat la o temniţă cu nimic mai uşoară decît 
cea adevărată...

621
 

- Nu e chiar aşa! Aici avea mîncare din abundenţă, băutură 

la discreţie, cărţi, jurnale.
Ea stărui să facă o schimă scîrbită:
- N-am încredere în nobilii care-i maimuţăresc pe revo-
luţionari! Nu fiindcă ar fi de rea credinţă! O fac îns ă din capriciu!
Revoluţionari diletanţi! Steagul răscoalei să-l ridice numai cei
care suferă! Sărăcimea! Oropsiţii!
 Justin clătină din cap:
- Ai şi nu ai dreptate! Nu toţi nobolii sunt nişte nemer nici. Ai
să cunoşti aici pe fiica unui general. Am mai multă încredere în 
ea decît în mine însumi.
Lui Miriam nu-i plăcu intonaţia prietenului. Ripost ă mo -
rocănos:
- Eu nu am încredere în nimeni!
Se opriră în dreptul unei uşi din lemn masiv.
- Am ajuns! spuse Justin.
Ciocăni: două lovituri la intervale scurte, trei la inter vale
lungi.
- Un lux de precauţii inutil! observă Miriam. Dacă poliţistii 
au ajuns pînă aici, unde se vor refugia cei dinăuntru?  Prefer un
subsol într-o casă de raport, locuită de mulţi oameni, care ies şi  
intră la orice oră din zi şi din noapte... Misterul de aici este  
desigur pe placul contesei. Presupun că adoră senzaţiile tari...
- Şi dacă ar fi aşa? De ce să nu ne folosim de capriciile ei?
Esenţial este că beneficem de o ascunzătoare aproape 
perfectă!
Uşa se deschise. Pe fundalul de lumină încadrat de pervazul
de stejar se ivi capul pletos al lui Grisa Cepanov.
- Bine aţi venit! îi întîmpină. Vă purtam de grij ă!
 Traversă un vestibul luminat de o lampă cu gaz și pă-
trunseră într-o încăpere joasă, fără ferestre, dar foarte spa -
ţioasă. Spre deosebire de coridorul subteran aerul, deşi umed,  
era mai proaspăt. Observîndu-i nedumerirea, Justin îi arătă nişte 
mici grătare de fier f ixate deasupra unor orificii deschise în perete.
- Ventilaţia de care ţi-am vorbit!
Intrarea lui Justin și a fetei fu salutată cu strigăte de bucurie de 
cei mai mulţi dintre ocupanţii încăperii. Printre aceştia Miriam o  
recunoscu pe Nadia Terentieva, colega ei de cameră, precum şi 
pe Visarion Pavlovici Belaiev, pe Samson, pe Sofronovici Medvedev ș i pe 
Feliks Ilici Bogdanov, vecinii din mansarda casei de pe cheiul Novo Obvodnîi.
Nadia o îmbrăţişa pe Miriam:
- M-am temut că te-a înhăţat Poliţia!
- Să vă dau ceva de mîncare! propuse Samson. V-o fi foame.

622
 

- După ce veţi încheia seria firitiselilor, să discutăm cu toat ă 

seriozitatea măsurile pe care trebuie să le luăm după eşuarea  
atentatului de ieri! interveni cu severitate Ivan Aleksandrovici
 Tarasov.
Se mai aflau acolo Matvei Olehnik şi Vsevold Burmaşev,
ambii muncitori tipografi, precum şi un tînăr cu figură aspră şi  
ochi întunecaţi, care stătea deoparte și se uita critic la noii
veniţi. Justin se apropie de el şi-i întinse bucuros mîna:
- Tihon, prietene, nu mă aşteptam s ă te întîlnesc aici! 
Miriam, iată-l pe Tihon Efremovici Vaigacev, un tînăr de nădejde! 
 Tihon, Miriam este ultimul membru recrutat de grupul nostru!
Miriam avu impresia că ochii lui Tihon, ficşi, tăioşi ca lamele
de oţel, o pătrundeau pînă în adîncul fiinţei ei. Privirea lui  
 întîrzie grea asupra fetei, apoi se întoarse spre Justin. I se
adresă cu glas egal, lipsit de căldură:
- Tu ai recrutat-o?
- Recrutat e mult spus, replică Justin vag tulburat. Am 
recomandat-o tovarăşilor noştri. Ei au acceptat-o.
Ivan Tarasov înclină din cap, întărindu-i vorbele:
- Aşa e! Şi pînă acum Miriam nu ne-a dat ocazia să regretăm 
alegerea făcută!
Tihon rîse sarcastic:
- He, he! Cînd ajungi la regrete, e prea tîrziu ca să mai poţi  
 îndrepta ceva. Prefer să sacrific zece inocenţi decît s ă risc a  
primejdui existenţa grupului, acceptînd în sînul lui un element
verificat superficial.
Miriam simţi că i se urcă sîngele în obraji:
- Ce vrei să insinuezi, Tihon Efremovici? Nu mă socoteşti
vrednică să fac parte din grupul vostru? Pot să mă retrag  
oricînd!
Un zîmbet enigmatic ridică un colţ al gurii lui Vai gacev, lăsînd 
să i se vadă caninii.
- Ne-am nominalizat, Miriam Rubin! Dacă aș fi avut îndoieli
asupra bunei tale credinţe, nu te-aş fi lăsat să afli acest lucru.  
Aş fi luat măsuri care te-ar fi surprins nepregătit ă. Cît priveşte
ameninţarea cu retragerea din grup, te previn cu toată 
seriozitatea - dacă ceilalţi tovarăşi din grup n-au făcut-o - că cei 
intraţi în mijlocul nostru nu mă pot ieşi decît pe năs ălie! Sper că  
m-ai înţeles, Miriam Rubin!
Ochii ei scăpărară. Replică, folosind vorbele lui Tihon:
- Dacă ceilalţi tovarăşi din grup n-au făcut-o pînă acum, eu 
am să-ţi spun ce părere am despre tine, Tihon Efremovici!  Eşti
un încrezut cu apucături de tiran! Am intrat în mijlo cul vostru

623
 

ca să contribui cu slabele mele puteri la lupta comună împotriva 

tiranilor şi a tiraniei! Tihon rîse cu ironie veninoasă:
- Ai colţi și gheare ascuţite, fetiţo! Dar eu am s ă te do -
mesticesc, dacă ceilalţi tovarăşi n-au făcut-o pînă acum! su-
prasolicită, dînd o nouă variantă frazei rostite de Miriam.
Ivan Tarasov, deşi neplăcut impresionat de atitudinea lui  
 Tihon, se adresă cu ton sec tinerei evreice:
- Miriam, în grupul nostru există o disciplină respectat ă în  
mod egal de toată lumea. Tihon Efremovici este un luptător cu
vechi state, de cuvî ntul căruia ţin şi eu seamă. Cînd te va 
cunoaşte mai bine, te va privi cu alţi ochi. Acum să trecem la 
lucruri mai arzătoare,
Întoarse capul spre Aleksandr Petrovici Evdokimov, un tînăr  
cochet ca un dandy, contabil într-un magazin de bijuterii:
- Sașa, mîine după-amiază îţi îmbraci hanţele cele mai bune,  
cumperi un buchet de trandafiri, te înf ăţişezi la por tarul
imobilului de pe Novo Obvodnîi şi îl întrebi dacă Poliţia s-a 
interesat de vreunul din oamenii noştri. Dacă cl ădirea este  
supravegheată de poliţişti care te vor întreba ce cauţi acolo, să 
le spui că ai venit în vizită la dansatoarea Tania Samoilova, care 
locuieşte în aceeaşi casă, la etajul cinci. Samoilova este plecată 
 în turneu prin provincie, aşa c ă nu vei risca s ă fii con fruntat cu
ea. După ce afli cum stau lucrurile, te înf ăţişezi aici şi îmi  
raportezi constatările tale. Tot timpul vei fi supra vegheat de la
distanţă de Grişa Cepanov, care ne va informa dacă întîmpini 
vreo neplăcere. Mai ai nevoie de lămuriri suplimentare?
Sașa adoptă o poză de îndrăgostit:
- Întotdeauna mi-au plăcut rolurile de june-prim amorezat.
Graţie acestui tertip am cucerit multe femei.
 Tihon îl privi pieziş .
- Ar trebui să renunţi la limbajul ăsta frivol , Aleksandr Petrovici!
 Nu este compatibil cu rostul nostru în lume!
Sasa oftă scurt şi abandonă atitudinea lui teatrală:
- Glumim şi noi, Tihon! Viaţa e atît de urîtă, încît încercăm 
să o înfrumuseţăm zîmbind.
 Tihon făcu o schimă batjocoritoare:
- Ieftin raţionezi, Sașa! Înfrumuseţăm viaţa înlăturînd pe 
tirani şi pe uneltele lor!
Ivan Tarasov încearcă să limpezească atmosfera grea creată 
de brutalitatea lui Vaigacev.
- Tihon, încearcă să-l înţelegi pe Saşa şi pe noi toţi! Au 
trecut abia treizeci de ore de cînd Stiopa si-a jertfit via ţa pentru 
cauza noastră...

624
 

- O moarte stupidă nu înseamnă jertfă! ripostă Tihon tăios.  

Dacă ar fi pierit odată cu generalul Trepov, ar fi avut tot dreptul  
la respectul nostru! În lupta inegală pe care ducem,  
eşecurile nu sunt admise! Repetarea unor insuccese ca cel de
ieri ne discretizează în faţa opiniei publice! În loc să înspăimîntăm 
autorităţile ţariste, le demonstrăm că nu sun tem decît nişte
diletanţi ridicoli. Stiopa şi-a primit pedeapsa fiindcă n-a fost în  
stare să mînuiască bomba care i s-a încredinţat.
- Poate că bomba a fost prost construită! interveni timid 
Saşa.
- Cu atît mai rău! tună Tihon. Dacă aş şti că ăsta e ade-
vărul, eu însumi aş trage un glonte în capul celui care a făcut-o!  
Rîse batjocoritor: Ce voiai să-mi demonstrezi cînd mi-ai amintit 
de impresia pe care a făcut-o asupra voastră moartea lui 
Stiopa? Că nervii voştri sunt făcuţi praf? C ă aveţi nevoie de 
alcooluri tari spre a uita „nenorocirea" colegului vostru?... Saşa
face pe saltimbancul spre a-şi învinge emoţia!... Noi nu avem 
dreptul să fim slabi! Cînd ne-am asumat misiunea de a ucide, 
am ştiut la ce povară ne-am înhămat! Cunoaşteţi desigur 
,.Catehismul revoluţionarului, al anarhistului" operă a marelui 
nostru învăţător Bakunin! Nu mă îndoiesc că l-aţi învăţat pe 
dinafară „Revoluţionarul anarhist este un om condamnat 
dinainte. Nu mai are interese personale, nici sentimente, nici
proprietăţi, nici chiar nume. Tot ce ţine de el este legat de un 
singur ideal, de o singură gîndire, de o singur ă pasiune:  
răsturnarea ordinii existente şi terorismul. Este stăpînit pînă în 
străfundul fiinţei sale, nu numai în cuvinte, dar și în practică, 
de convingerea că a rupt orice punţi cu ordinea publică şi cu 
lumea civilizată, cu legile ei și cu orice convenienţe sociale, cu 
disciplina şi cu morala. Este un duşman înverşunat al lumii
civilizate, iar dacă trăieşte în continuare în mijlocul ei, nu o face  
decît spre  a o distruge. Revoluţionarul anarhist respinge orice 
doctrină şi nu cunoaşte decît o singură ştiinţă - aceea a nimicirii. În
acest scop şi numai în acest scop, studiază mecanica, fizica și
 într-o anumită măsură medicina. Zi şi noapte analizeză 
oameni, caractere, situaţii, precum şi toate modalităţile 
orînduirii sociale, aşa cum  se prezintă ele în diferitele clase ale 
umanităţii. Ţelul lui este unic: distrugerea rapid ă şi sigur ă a  
abjectei ordini existente." Tihon făcu o pauză, ca şi cînd ar fi 
avut nevoie de cîteva momente de reculegere spre a medita
asupra frumuseţii și profunzimii principiilor enun ţate. Reluă apoi 
cu voce joasă, uşor răguşită:
- Mă opresc aici! Dacă vreunul din voi nu cunoaşte pe  

625
 

dinafară catehismul, să facă bine să-l înveţe, căci el constituie

unica normă de conduită pe care trebuie să o respecte. Şi are  
această datorie cu atît mai mult cu cît numai astfel se păstrează 
o legătură spirituală cu marele nostru magistru, Mi-hail Bakunin 
... Tovarăşii mei de luptă, aseară am sosit din Elveţia, unde am
asistat la lunga lui agonie. Omul acesta, redus la proporţii de  
schelet, a fost un colos şi la propriu, și la figurat. Nu existau haine sau 
 încălţăminte de gata pe măsura lui. Totul trebuia să se 
confecţioneze de comandă. Îi era necesară hrană cît pentru 
cinci oameni. în ceea ce priveşte măreţia spiritului său, nu este  
nevoie să mai stărui. Numai un geniu de talia lui putea s ă 
elaboreze cu atîta strălucire teoria distrugerii. Am un singur  
regret: Marx, pe care l-am socotit atîta vreme firul nostru
călăuzitor, nu a fost în stare să înţe leagă frumuseţea 
principiilor enunţate de Bakunin. Ne-am rupt de Marx şi de  
comuniştii săi, fiindcă noi respingem orice z ăbală!
Miriam reflectă critic: „Respingi orice z ăbal ă, dar vrei s ă o  
pui altora!"
- Noi vom prelua torţa aprinsă de Bakunin, continuă Tihon
emfatic, şi cu flăcările ei vom incendia întreaga lume,  
răspîndind pretutindeni moartea!
În ochii lui Vaigacev se citea o hotărîre implacabilă, o exaltare
de ilumi-nat, de fanatic sau de nebun.
- Ivane, avem ceva de vorbit! se adresă lui Tarasov. Trecură  
 într-o cămăruţă alăturată, folosită pentru consf ătuirile şefilor.
- În noaptea asta am să mă întîlnesc cu Jeliabov, spuse 
 Tihon. El ar dori să realizăm o fuziune între grupul nostru și al
lui. E un om activ, care ştie ce vrea. Dar dacă am să con stat că 
 îi trec prin cap gînduri de şefie, las tratativele baltă. Noi n-avem  
nevoie de şefi, ci de tovarăşi de luptă. Prefer un executant  
fanatic, chiar dacă este limitat la minte, unui inte lectual
strălucit, tentat să taie firul în patru si s ă-l analizeze la microscop.
După plecarea lui Vaigacev, Justin o tachina pe Miriam:
- N-aş spune că omul ăsta îţi e simpatic! Te-ai luat cu el în 
coarne! Nu-ţi recomand să o repeţi!
- N-aş fi intrat în grupul vostru dacă aş fi ştiut că printre voi
se află astfel de indivizi, replică ea cu ton de sfidare.
- Nu e înţelept să ţi-l faci duşman, interveni Visarion
Pavlovici.
- Mă tem că după eşecul de ieri va trebui să ne facem un  
timp nevăzuţi! opina Samson, pe care-l obseda moartea lui
Stiopa. Ce-ar fi să ne ducem la ţară, să-i ajutăm pe ţărani la 
muncile cîmpului, aşa cum fac atîţia tineri inimoşi?

626
 

- Foarte bine! îşi dădu acordul Nadia Terentieva. Viaţa 

artificială și fadă din marile oraşe a început să mă plicti -
sească.
- Să vorbim cu Ivan, propuse Samson Medvedev. Poate că 
va fi de acord cu ideea mea.
- Rămîne de văzut dacă și Tihon Vaigacev îşi va da asen-
timentul, interveni Miriam cu nemul ţumire în glas. Am im-
presia că înlăuntrul grupului nostru Tihon face să bat ă vîntul, să 
răsară soarele ori să se lase întunericul!
- Ce frază poetică! exclamă Justin cu sinceră admiraţie...
*
**
Toropit de arşiţă, omul mergea încet, tîrîhdu-şi picioarele 
 încălţate în pantofi lăbărţaţi pe trotuarul încins de soare. O  
pălărie de fetru decolorată, pleoştită, cu panglica scămosată şi  
pătată de transpiraţii, îi umbrea faţa nebărbie rită. Hainele 
murdare, roase în coate şi rărite la genunchi arătau asemenea
unor zdrenţe atîrnate pe o sperietoare de ciori. Mîinile îi erau
aspre și bătătorite.
Burghezii cocheţi, doamnele elegante care treceau pe lîng ă 
el   îl ocoleau instinctiv, de parcă le-ar fi fost frică de vre o
contaminare.
Individul nu se uita nici în dreapta, nici în stînga. Avea
privirea pierdută a unui om aflat în transă ori sub influen ţa  
drogurilor. Mişca uşor mîna dreaptă, ţinînd măsura unui cîntec 
pe care numai el îl auzea. Cînd trecu pe lîngă Primtor, poarta  
 întotdeauna deschisă a catedralei Sankt Stephan, auzi 
răzbătînd pînă în stradă acordurile impresionante ale polifo niei
corale de Palestrina Missa Papae Marcelii. Insul se opri în
dreptul intrării şi rămase nemişcat.
O femeie vârstnică, îmbrăcată în negru, îşi scormoni poşeta,  
scoase cîteva monede mărunte şi i le oferi cu blîndeţe. El o privi  
surprins, întinse mecanic mîna şi le luă, mulţumind cu voce abia 
auzită. Femeia în negru îşi continuă drumul. Băr batul îşi vîrî 
monedele în buzunarul vestonului răpănos și, după ce ascultă o
ultimă secvenţă a corului, plecă mai departe. Coti pe Karntner
Strasse şi ieşi în faţa Operei. Acolo se opri din nou. Îşi scoase
pălăria şi, după ce îşi tamponă cu o batistă murdară fruntea  
transpirată, se îndreptă spre Hofburg. Palatul imperial îşi  
desfăşura faţada majestuoasă a Noului Hofburg dincolo de-
peluzele înspicate cu ronduri de flori ale gr ădinii.
Omul aruncă o privire ostilă impozantului edificiu, îşi puse  
pălăria pe cap și, cu pas hotărît, porni spre intrarea principală.

627
 

Santinelele îi tăiară bănuitoare drumul. Ofi ţerul de ser viciu îl

interpelă, răstindu-se:
- Ce cauţi aici?
Bărbatul ridică asupra ochi-i albaştri, blajini, cu un fel de 
amuzată resemnare. Ofiţerul se înroşi si luă brusc pozi ţia de  
drepţi:
- Mă iertaţi, Alteţă!
Omul zîmbi cu sfială, jenat parcă de deranjul pe care -l
 provoca.
- La început nu m-ai recunoscut! Nu face nimic! Mi s-a mai întîmplat!
Duse mîna la borul pălăriei și trecu mai departe, urmărit de  
privirile nedumerite ale ofiţerului, care îşi aminti s ă po -
runcească santinelelor:
- Prezentaţi pentru onor arma! Cum de nu l-aţi recunoscut
pe Alteţa-Sa arhiducele Karl Salvator?
Apariţia exoticului personaj în anticamera cabinetului im-
perial stîrni uimire printre solicitan ţii care-si aşteptau rîndul  
spre a fi primţi în audienţă. Cei care nu ştiau cu cine au de-a  
face erau consternaţi de insolita apariţie. Un vagabond la uşa 
 împăratului era pentru ei ceva nemaipomenit.
Aghiotantul de serviciu, deşi familiarizat cu excentricit ăţile 
arhiducelui, resimţi un soc la vederea lui. Nu cuteză s ă-i atragă 
atenţia asupra ţinutei cu totul nepotrivite pentru o audienţă la 
 împărat. Se mărgini să-l privească de sus și pînă jos cu o  
dezaprobare mai elocventă decît orice alte obiecţiuni verbale.  
Arhiducele îi desluşi gîndurile. Zîmbi stînjenit:
- Crezi că unchiul meu, împăratul, nu m ă poate primi în 
ţinuta asta? E totuşi atît de comodă! Nu uita că suntem în  
plină vară! Aş pune pariu că dumneata, ca si toţi cei de aici, te  
sufoci în uniforma asta de ceremonie ajustată pe corp. Eşti 
numai broboane de sudoare!
Ofiţerul îşi scoase în grabă batisa albă de olandă şi îşi 
tampona fruntea şi obrajii. Îşi dădu brusc seama că se înăbuşea
de căldură.
- În schimb, continuă arhiducele, eu mă simt minunat!
Hainele astea nu-s făţoase, dar suplinesc prin comoditate ele-
ganţa de care - sincer să fiu - nici nu mă sinchisesc. Ceva mai 
mult, graţie costumului meu pot trece neobservat sau, mai bine 
zis, învăluit în cel mai strict i ncognito. Apropo de asta, să-ţi spun 
ceva nostim! În drum spre palat am trecut prin faţa catedralei  
Sankt Stephan. O femeie milostivă m-a luat drept cerşetor si mi-
a întins cîteva monede de pomană. Arhiducele rîse: Le-am
primit, fireşte, ca să nu o dezamăgesc. Dacă i-aș fi respins dania, i-

628
 

as fi provocat un șoc sufletesc. Poate că în clipa aceea se gîndea la  

soţul ei decedat - femeia era îmbrăcată în negru. Eu am rămas 
cu băncuţele, iar ea și-a văzut de drum, convinsă că fapta ei 
bună va fi răsplătită de Cel de Sus.
Ofiţerul făcuse nişte ochi mari, rotunzi şi speriaţi, de parc ă i  
s-ar fi vorbit de un sacrilegiu. „Un arhiduce primeşte pomană!  
Ce ruşine! Vai, ce ruşine!" Spre a-şi ascunde tulburarea, intră în  
cabinetul împăratului - care permisese tocmai ministrului de
finanţe al Regatului Ungariei să se retragă după o lungă 
audienţă și-i anunţă sosirea arhiducelui.
- Să intre! zise Franz-Josef, posomorîndu-se brusc.
Se ridică iritat de la masa de lucru şi trecu la fereastr ă.  
Rămase acolo, cu privirile îndreptate spre piaţa din faţa pala-
tului, pînă ce auzi glasul ofiţerului anunţînd solemn:
- Alteţa-Sa arhiducele Karl Salvator!
Împăratul întoarse capul spre nepotul său. În aceeaşi clipă, 
o expresie de oroare i se întipări pe chip:
- Cum ţi-ai permis să vii aici în halul ăsta? îl apostrofă în loc  
de bun venit. Arăţi ca un cerşetor!
Arhiducele se fîstîci:
- Era prea cald! Şi mi-am zis că n-are rost să-mi întem niţez 
trupul în ...
- De ce n-ai ieşit în pielea goală pe stradă? îl repezi îm -
păratul batjocoritor. Nu te-ai mai fi simţit întemni ţat!
Karl Salvator plecă mohorît capul.
- Îmi pare rău că îmbrăcămintea mea a supărat atît de rău  
pe Ma jestatea-Voastră. ..
- Supărat? E puţin spus! Am ajuns să mă îndoiesc de 
integritatea-ţi mintala!
- Ţin să asigur pe Majestatea-Voastră că n-aș fi venit la Curte
dacă n-aș fi fost chemat. . .
Sîngele se învolbură în vinele împăratului.
- Nici eu nu te-aș fi chemat dacă prin comportarea dumitale n-
ai crea dificultăţi Poliţiei secrete și n-ai arunca o pată de ruşine 
pe obrazul familei imperiale. Eşti v ăzut în compania unor 
muncitori de rînd cu care te îmbeţi prin cîrciumi. Te-ai înhăitat  
cu nişte indivizi de nimic și porţi cu ei discuţii incendiare. Am 
aici, pe masă, un raport al directorului Poliţiei secrete, car e-mi
aduce la cunoştinţă ultimele-ţi isprăvi. Printre prietenii dumitale  
s-a strecurat un agent al ruşilor  care te trage de limbă. . .
Arhiducele se bîlbîi, înroșindu-se:
- N-am nici un rus printre prieteni!
- Ia puneţi mintea la contribuţie, Karl Salvator! Numele 

629
 

Hans Grünewald nu-ţi spune nimic?

- Majestate. Grünwald este un om cumsecade, originar din Grinzig.
- Grinzig? Din Tambov, vrei să spui! I s-a făcut o percheziţie 
 în lipsa lui şi i s-au găsit într-o ascunzătoare din  duşumea hîrtii
compromiţătoare. De îndată ce a simţit că este urmărit de 
poliţie, Grünewald al dumitale s-a și topit în neant! Mă întreb cu groază 
ce declaraţii i-ai făcut?
Arhiducele se întrista, fiindc ă un om c ăruia îi acordase  
prietenia abuzase de buna lui credinţă.
- Cîte secrete de stat cunosc eu, Majestate, nu cred că ar fi de mare 
folos ruşilor...
Împăratul izbi cu pumnul în masă:
- Eşti inconştient sau nebun, de vreme ce nu-ţi dai seama de
gravitatea faptelor tale! Faci parte din familia imperială! Afară 
de aceasta, eşti colonel şi proprietar al Regiment ului 77 Infanterie
austriac!'
Arhiducele făcu un gest de indiferen ţă.
- Îmi inspectez atît de rar regimentul, încît abia dacă îmi  
cunosc ofiţerii. Nu am stofă de militar.
- Dar stofă de cerşetor, de vagabond, de trădător, ai?
Karl Salvator se făcu vînăt la faţă:
- Trădător? Folosiţi, Majestate, un cuvânt prea greu! Re-
cunosc: prefer să mă înconjur de muncitori. Sunt oameni cinştiţi  
și spun ce au pe suflet! Este vina lor dacă printre ei s-a  
stercurat un agent străin? Credeţi că printre curtenii Majest ăţii-
Voastre nu se află duşmani ai Imperiului şi ai dinastiei? Ştiu îns ă 
a-şi deghiza adevăratele sentimente!
Franz-Josef avu brusc senzaţia că se loveşte de un zid. Cum 
putea defini altfel îndăr ătnicia nepotului s ău? Î1 studie
 îndelung, spunîndu-şi că acesta este iremediabil pierdut.
- Aş fi curios că ştiu, Karl Salvator, ce senzaţii încearcă 
biata-ţi soţie cînd te vede atît de murdar? Mă întreb dacă nu  
este cazul să te internez într-un sanatoriu de boli mintale?
Pe arhiduce îl cuprinse spaima. Aruncă în jur priviri deznădăjduite. 
Rosti cu un fel de sfidare:
- Dacă m-aţî arunca în mijlocul nebunilor, m-as sinucide,
Majestate!
- Acolo există şi cămăşi de forţă, Karl Salvator!
Ştiu însă că nu-și va pune ameninţarea în practică. Nepotul
său era un original, un nonconformîst, un duşman decla rat al
etichetei, dar n-ar fi făcut rău cu bun ă-ştiin ţă dinastiei şi ţării  
sale. Franz-Josef cunoştea destul de bine oamenii, spre a-şi da
seama că asta era realitatea. Trebuia totuşi să-i dea o lecţie.

630
 

-  Te previn, Karl Salvator! Vei fi ţinut sub observaţie! La 

prima dunaitale abatere, voi lua măsurile cele mai serioase!
Răbdarea mea are margini! Îşi încleştă mîinile și rosti cu
exasperare: Ce exemplu dai fiilor tăi? Cîţi ani ai?
- Treizeci şi şapte, Majestate!
- Treizeci si şapte! suspină împăratul. Ţi-au trebuit trei zeci
şi şapte de ani spre a dovedi celor din jurul tău că eşti un om  
de nimic. În faţa mea să nu mai apari, Karl Salvator! Mă întreb 
dacă nu este totuşi cazul să te pun sub interdicţie! Şi acum ieşi!  
Îmi face rău numai cînd te privesc! După plecarea ta am să 
deschid geamul, să aerisesc încăperea! Plea că! Pleacă mai
repede!
Karl Salvator se înclină, apoi ieşi din cabinetul imperial 
 împleticindu-se. Peste două minute, Franz-Josef îl văzu de la 
fereastră traversînd curtea palatu-lui. Lumea îl ocolea, ca şi
cînd ar fi fost ciumat...
Suveranul se înapoie la masa de lucru. Fruntea îi era înnourată.  
Sună din clopoţel. Aghiotantul de serviciu se ivi prompt.
- Ordonaţi, Majestate!
Franz-Josef lăsă să treacă un timp înainte de a răspunde.
Dscuţia penibilă purtată cu nepotul s ău îl răscolise.
- Fratele meu, arhiducele Ludwig Viktor n-a sosit încă?
- Majestatea-Voastră a binevoit să fixeze audienţa Alteţei-
Sale la ora unsprezece și un sfert. Acum este abia unsprezece
fără un sfert.
Împăratul îşi scutură capul, ca şi cînd ar fi vrut s ă se eli -
bereze de povara gîndurilor. Îşi mîngîie barbetele striate cu fire
argintii.
- Bine! Să intre cine este la rînd!
- Domnul colonel Horst von Witzstein, Majestate! Monarhul
rămase în picioare lîngă birou, ţinînd pieptul  bombat şi
mîinile la spate. În ciuda căldurii caniculare, purta cu degajare 
firească uniforma de mareşal, bine strî nsă pe corp. Nici o boabă 
de sudoare nu se zărea pe fruntea-i înaltă, albă şi netedă ca
fildeşul.
Aghiotantul de serviciu introduse pe colonelul von Witzstein,
 îmbrăcat în haine civile: redingotă neagră, cravată plastron și la
butonieră - rozeta ordinului militar „Maria Thereza". Păşea anevoie, 
tîrînd un picior de lemn, care se ghicea sub stofa cu dungi a
pantalonului. Pantoful, care încălţa proteza de lemn, p ăstra o  
rigiditate vizibilă. Franz-Josef r ăspunse cu o înclinare din cap la
salutul colonelului. Nu întindea mîna decît atunci cînd avea de-a
face cu personaje foarte înalte, ori cu ofiţeri c ărora le prindea  

631
 

personal decoraţii pe piept, spre a le răsplăti faptele de arme.

Colonelul invalid îi vorbi emoţionat, dar pe scurt, militărește,
căci îşi pregătise dinainte discursul. Zugr ăvi starea sa material ă 
proastă. Pensia-i modică, obţinută după pierderea piciorului pe 
cîmpul de luptă, nu-i ajungea pentru a-şi între ţine la 
universitate pe cele trei fete, toate studente merituoase:
 împăratul îl asculta cu bunăvoinţă, examinîndu-i critic haina
foarte curată dar roasă la coate, la reveruri și la tivuri.
- În ce împrejurare ai fost rănit, colonele?
- Comandam o şarjă a regimentului meu de dragoni în 
bătălia de la Koniggratz, Majestate. O bombă prusacă a ex-
plodat în apropierea mea, ucigîndu-mi calul şi retezîndu-mi
piciorul drept de sus, de la şold.
Monarhul păli. Cînd i se vorbea de bătălia de la Koniggr atz,
una dintre cele mai cumplite și umilitoare înfrîngeri suferite de armata
sa pe cîmpul de luptă, i se răsucea stomacul si i se ridica în gît
un nod sufocant. Pe frunte îi apărură perle de sudoare. 
K oniggrătz fusese o piatră de hotar pentru Imperiul Austriac,  
care de atunci fusese împins în rîndul puterilor de mîna a doua.
Chiar dacă el, Franz-Josef,  se răzvrătise împotriva acestei 
realităţi, era nevoit s ă recunoască în străfundul sufletului s ău  
tragicul şi ireversibilul adevăr.
- Colonele, pentru o invaliditate obţinută într-o bătălie  
ca aceea de la Koniggrătz, pensia dumitale este arhisuficient ă!
O undă de roseaţă se aşternu fugitiv pe chipul ofi ţerului. Voi  
să mai spună ceva, dar îşi dădu seama că hotărîrea împăratului
era irevocabilă. În mînia sa, monarhul îi atribuia o parte din vina
 înfrîngerii. Deşi infirmitatea îi îngreuia considerabil mersul,
colonelul se strădui să se retragă de-a-ndaratelea pînă la uşă, 
spre a respecta eticheta imperială. Deodată, călcîiul protezei se 
prinse în lîna covorului. Chipul ofi ţerului se crispa dureros în  
clipa în care îşi fîlfîi braţele prin aer spre a-şi recîştiga echilibrul .
În ciuda eforturilor lui frenetice, c ăzu pe spate. Cu mişcări  
penibile, încercă să se ridice de jos.
Franz-Josef stătea ţeapăn şi privea pe deasupra lui un punct  
 în gol, retrăind zvîrcolelile trupelor sale cuprinse în cleştele  
prusacilor. Aghiotantul de serviciu, atras de zgomotul căderii  
colonelului, îl ajută să se ridice în picioare. Confuz, invalidul 
salută încă o dată - din pragul uşii - apoi părăsi încăperea. După 
ce-l expedie, aghiotantul anunţă sosirea arhiducelui Ludwig
Viktor.
- Să intre! Să intre! bolborosi împăratul.
Era livid. Buzele i se albiseră, în pleoapa stângă îi pulsa 

632
 

sîngele, zvîcnind zănatec. Cînd arhiducele îşi f ăcu zîmbitor  

apariţia, purtînd cu prestanţă uniforma de general maior de 
infanterie, Franz-Josef  tresări, ca și cînd s-ar fi smuls dintr-un
coşmar. El, omul ordinii manifestate în toate detaliile, al
disciplinei severe, impuse în primul rînd sieşi, al ascetismului
profesional oglindit în însuşi modul în care-şi îndeplinea
atribuţiile imperiale, al etichetei rigide pe care o respecta cel
dintîi, convins că în acest chip slujeşte ideea monarhică, încerca
un simţămînt de dezorientare, de groază, cînd în faţa lui se  
iveau indivizi de categoria arhiducelui Karl Salvator. Prin însăşi  
prezenţa sa, acesta sfida legea echilibrului universal. Acelaşi
lucru se putea spune şi despre colonelul von Witzstein, expresia vie a
erorilor politice ale regimului.
- Louie, acum a plecat de aici Karl Salvator. Nu pot să-ţi 
descriu halul în care mi s-a prezentat!
Arhiducele Ludwig Viktor zîmbi cu indulgenţă:
- De nu încerci, Sire, să accepţi pe fiecare om cu scăderile și
cu calităţile lui? Dacă nepotul nostru, Karl Salva tor, este un
Habsburg, ca şi tine, trebuie să-îi semene în toate? Tu eşti
omul datoriei! Te-ai întrecut pe tine însuţi, ajungînd să te 
identifici cu înseşi principiile care sus ţin edi ficiul imperial! Nu-ţi 
fac un compliment. Este o simplă constatare!
Împăratul schiţă un gest de împotrivire:
- Nu sunt de acord cu tine, Louie! Arhiducii au prin însăşi 
apartenenţa lor la familia imperială obligaţii pe care trebuie  
să le respecte! Da, le cer, le pretind să se depăşească! Dacă nu  
sunt capabili, n-au decît să suporte consecinţele!
Rosti cuvintele cu un ton care nu îngăduia contrazicere.  
Fulgerător, reconstitui mintal scene din primii lui ani de exis -
tenţă. Fusese un copil timid, taciturn, uşor impresionabil. Dar 
perceptorul s ău particular, Johann Baptiste, conte Coronini, un  
strict gardian al protocolului imperial, îi oţelise caracterul 
argumentînd că un principe de sînge regal are îndatoriri care-l
 pun deasupra oamenilor de rînd. Lui nu-i sunt îngăduite slăbiciunile.
Coronini îi insuflase o mare încredere în sine, educîndu -l în
spiritul mîndriei aristocratice, al dispreţului celui mai profund  
faţă de vulg și al unei voinţe ferme de a învinge oboseala, sub 
orice as pect.
Franz-Josef, copilul, nutrise o mare teamă faţă de cai, pe 
care-i încăleca tremurînd. Instructorul său militar, colo nelul von
Hanslab, fost profesor la înaltă Şcoală de Ofiţeri din Turcia,  
făcuse din elevul său - supunîndu-l unui program de echitaţie cu 
dificultăţi abil gradate - un călăreţ de înaltă clasă. Tot von 

633
 

Hanslab îl familiarizase cu ştiinţele mili tare, determinîndu-l să 

 îndrăgea-scă în aşa măsură armata și viaţa de ostaş, încît 
tînărul prinţ, ajuns mai tîrziu împărat nu se mai desp ăr ţise de
uniforma de general, pe care nu o schimba decît temporar cu costumul
de vînătoare, legat de marea-i pasiune pentru isprăvile 
cinegetice. De la Hanslab păstrase și deprinderea de a se scula din 
somn în zori și de a depune o activitate debordantă, care se 
prelungea pînă tîrziu în noapte. La Schonbrunn, viitorul suveran  
al Austro-Ungar iei fusese familiarizat cu chimia, matematica,
geografia economică, filozofia, istoria, dreptul legislativ și
dreptul canonic, la care se adăugau ştiinţele politice, cursurile  
fiind predate de magistri pedanţi și docţi, ce pretindeau de la 
elevul lor o atenţie veşnic trează, precum si răspunsuri  
prompte, inteligente. Aştept ările lor nu erau întotdeauna  
 împlinite. De la silinţă și pînă la sclipirile minţii este cale lung ă.
Metternich, marele Metternich, îi călăuzise paşii în secre tele
politicii externe, deschizîndu-i arhivele cancelariatului imperial.
Paradoxal, dar K übeck, fiul unui modest croitor din Iglau, avea
să exercite o influenţă hotărîtoare asupra tînărului Franz-Josef,  
insufîîndu-i credinţa că supravieţuirea Austriei în acel secol de 
profunde frămîntări sociale şi poli tice putea fi asigurată doar 
printr-o concentrare a tuturor puterilor în mîna unui suveran
absolut, unsul lui Dumnezeu pe pămînt. K übeck, plebeul, ajuns
graţie inteligenţei, tenacităţii şi abilităţii sale ministru de  
Finanţe, sfetnic foarte preţuit al împăratului Franz I și mai tîrziu
preşedinte al Consiliului Imperial, îşi trădase clasa din care  
făcea parte devenind inspiratorul politicii de mînă f orte a lui Franz-
Josef. Cînd Kübeck murise secerat de epidemia de holeră ce  
lovise în 1885 Austria, augustul său discipol învăţase bine lecţia 
absolutismului, pe care avea să o aplice cu perseverenţă în  
decursul întregii sale domnii. Intoleranţa şi-o însuşise Franz-
 Josef de la un prefect de poliţie al Vienei, Weiss von Star-
kenfels, care-și martiriza victimele şi califica drept suspect
portul părului lung şi al pălăriilor cu boruri mari. Dar per soana
care contribuise în cel mai înalt grad la înr ădăcinarea  
mentalităţii potrivit căreia monarhul este întruchiparea  
Dumnezeirii pe p ămînt fusese propria sa mamă, energica şi 
neobosita arhiducesă Sophia. Aceasta răscolise mările şi 
năruise munţii spre a-şi înscăuna feciorul pe tro nul Austriei impe-
riale.
 Napoleon afirmase odată că în lume existau numai două 
puteri: spiritul şi sabia, dar c ă  în cele din urmă spiritul învinge
 întotdeauna sabia. Franz-Josef se străduia să demonstreze

634
 

contrariul. În concepţia lui, forţa era superioară inteli-genţei. U n

suveran care acceptă compromisuri îşi taie singur craca de sub 
picioare. Intransigenţa, intoleranţa, rigorismul, autoritarismul 
sunt armele lui infaibile.
Franz-Josef fusese un elev zelos, ce-si însuşise învăţăturile 
dascălilor. Încălcarea principiilor care constituiau osatura 
comportării sale în viaţă echivala pentru el cu o insultă adusă 
raţiunii, cu o profanare a legilor firii. Văzut prin aceast ă prismă,  
Karl Salvator apărea în postura unui individ periculos, ce trebuia
eliminat din mijlocul lumii civilizate, un paria care merita numai
dispreţ și ură. De aceea Franz-Josef se  zburlii cînd arhiducele
Ludwig Viktor luă apărarea „vagabondului";
- Karl Salvator este un original inofensiv, Sire.
- Original? Anormal vrei s ă spui, Louie! Iar dacă ar fi  
singurul anormal din familia noastră, poate că i-aș mai trece cu
vederea incartadele. Dar cînd exemplarele de calibrul lui tind
să le depăşească pe cele normale, încep să mă alarmez.  
Unchiul nostru, arhiducele Heinrich, s-a însurat cu o actri ţă, ca 
şi cînd printre toate prinţesele din Europa n-ar fi întîlnit o fiin ţă 
pe gustul lui. V ărul nostru Ludwig Salvator tr ăieşte   în insula
Majorca, printre marinari de cea mai joasă speţă, Karl Ludwig 
vădeşte instincte sadice.
- Exagerezi, Sire! Iartă-mă că mi-am îngăduit acest termen!
- Dragă Louise, ştiu despre el lucruri pe care tu le ignori sau  
pretinzi că le ignori. Aseară ani aflat ultima n ăzdr ăvenie a unui  
alt membru al familiei noastre. Vărul nostru Josef are înclina ţii  
spre operaţiile financiare. Mi se pare destul de ciudat ca un  
Habsburg să tindă a face concurenţă bancheri lor. Dar ca să 
deschidă un tripou, asta este ceva care mă depăşeşte!
Arhiducele făcu ochii mari:
- Josef a deschis un tripou? Nu-mi vine să cred!
- Nici mie nu mi-a venit să cred. Dar a trebuit să mă înclin  
 în faţa adevărului. Rapoartele Poliţiei secrete sunt for male... Va
trebui să iau măsuri severe, Louie! Voi face ordine în sînul  
familiei! Pînă acum am fost îngăduitor! Mult prea îngăduitor!... 
Dar să schimbăm subiectul! Mi-am făcut destul sînge rău! 
Dealtfel, nu te-am chemat ca să-ţi v orbesc despre originalităţile 
unor Habsburgi alunecaţi pe panta degenerescentei. Sunt
subiecte mai grave la ordinea zilei. Un război între noi şi ruşi  
este iminent. Dacă în viitoarele zile nu vom ajunge la o  
 înţelegere care să ducă la un modus vivendi acceptabil, toamna 
lui 1876 ne va găsi în plină campanie militară. Suveranul oftă 
iarăşi: Ştiu, ai să-mi obiectezi c ă armatele noastre nu sunt  

635
 

pregătite pentru un război care probabil se va extinde,  

cuprinzînd şi restul Europei. Ai să-mi aminteşti recentele eşecuri
de pe cîmpurile de bătălie. Am pierdut războiul cu Fran ţa! Am  
pierdut și campania purtată împotriva Prusiei! Tocmai de aceea 
trebuie să nu precupeţim nici un efort spre a reface prestigiul militar  și
politic al imperiului. Am crezut ferm în competenţa generalilor  
noştri. Dar m-am înşelat. Benedek, ultimul dintre aceşti idoli de
lut  și-a dezminţit tragic reputaţia pierzînd b ăt ălia de la  
Koniggratz, pe care Prusia o denumeşte victoria de la Sadowa!
Franz-Josef zîmbi amar. Mi se impută că l-aș fi transferat pe
Benedek de la comanda trupelor din Italia cu care era perfect
familiarizat, la conducerea armatei din nord, unde a trebuit s ă 
se bată cu prusacii, pe un teren necunoscut și în condiţiuni cu 
totul străine lui. Mi s-a mai reproşat că l-am trecut pe unchiul
nostru, arhiducele Albrecht, în locul lui Benedek, spre a-i da
posibilitatea să cîştige bătălia de la Custozza. Cu alte cuvinte, l-
aș fi ajutat pe Albrecht, un Habsburg, să fure fructele muncii lui
Benedek.
Franz-Josef îşi încleşta mîinile, exteriorizînd involuntar
simţămintele contrare care se ciocneau în adîncul conştiinţei 
lui.
- Nu vreau, Louie, să fiu acuzat că am durat prin zaruri  
măsluite gloria unchiului nostru! De asta te-am și chemat.
Intenţionezi să-l trec pe Albrecht în rezerva Marelui Stat-Major,
acordîndu-i o înaltă comandă onorifică. Tu ai să-i iei locul!
Arhiducele făcu un gest de surprindere:
- Sunt foarte măgulit de încrederea ta, dar nu ştiu dacă am 
să corespund. Nu am comandat niciodată mari unităţi...
- Excesul de modestie strică, Louie! Îţi cunosc pregătirea
militară. Tu nu eşti un ofiţer de salon. Spre deosebire de alţi  
Habsburgi, care ne fac de rîs familia, tu reprezin ţi o cert ă 
valoare. Ai împlinit 36 de ani. Nu se mai poate spune că eşti un  
blanc bec.
- Mulţumesc! Sunt însă anumite cercuri care nu m ă agre -
ează. Și pe care, sincer să fiu, nici eu nu le agreez. ..
- La cine te referi, Louie? La anturajul unguresc al împărătesei?
- Sire, e mai mult decît o simplă antipatie personală. Sunt 
convins că dualismul este dăunător imperiului. Poziţia  
privilegiată acordată ungurilor a nemulţumit profund celelalte
naţionalităţi...
Împăratul se îmbufna:
- Îmi repeţi argumentele fiului meu. . .
- Ostilitatea lui Rudolf faţă de pretenţiile ungurilor megaloma ni

636
 

îmi par deplin justificate.

Franz-Josef făcu un gest de oboseală:
- Nici eu nu le accept în totul pretenţiile. Ştii îns ă prea bine  
că nu am avut de ales.
- Da, ştiu! Pentru că nu am fost mai agresivi, ne-am înclinat în f aţa 
exigenţelor lor, sacrificînd interesele celorlalte naţionalităţi, care ni s-
au arătat credincioase. Magnaţii de la Budapesta au ajuns să 
socotească Austria o anexă a Ungariei. Andrassy, un ungur, 
este cancelarul Imperiului...
Franz-Josef se enervă:
- Andrassy e mai bun decît ceilalţi candidaţi la funcţia de 
cancelar ... Louie, aştept răspunsul tău! Primeşti comanda  
supremă a armatei?
Arhiducele zimbi, ascunzîndu-și tulburarea, şovăielile, apoi se 
 înclină:
- Pot să te refuz, Sire?
- La sfârşitul acestei săptămîni plec la Reichstadt, unde am
să mă întîlnesc cu Ţarul Aleksandr. Discuţiile purtate pîn ă 
acum pe plan diplomatic par să fi netezit unele asperităţi ... În
privinţa aceasta, Andrassy mi-a fost de mare folos. Rămîne de 
văzut dacă eu şi Ţarul vom consolida o înţelegere menită să 
 înlăture războiul între imperiile, noastre...
- Crezi în instaurarea unei păci de lungă durat ă, Sire?
- Nu! Nu cred! Balcanii vor fi întotdeauna un măr al 
discordiei între noi și ruşi! Dar asta nu înseamnă că nu trebuie
să căutăm a amîna o confruntare militară, care pentru  
moment nu ne convine! Timpul lucrează în favoarea noastră, 
Louie! Vom edifica împreună o armată puternică, numeroasă,  
care să asigure ordinea imperială înlăuntrul hotarelor și sporirea
prestigiului nostru în afara lor. Da, da ! Prestigiul este o piatr ă 
unghiulară în relaţiile cu alte state! Apărarea prestigiului meu și
al Austriei a constituit una din preocupările mele de căpetenie!  
Pentru consolidarea acestui prestigiu să lupţi şi tu, Louie!
Asta aştept de la tine!
*
**
Gîzele îmbătate de soare zburau încrucişîndu-se zglobiu  
prin aerul impregnat de parfumul finului proasp ăt cosit. P ăs ări 
cu pene viu colorate săgetau văzduhul de un albastru limpede  
ca şi cristalul de Boemia. Copacii uriaşi îşi desenau umbrele
răcoroase peste pajiştile de un verde intens.
Pe un drum şerpuitor, strecurat printre dealuri domoale,
 înainta în trapul întins al celor patru cai o trăsură „ a la Daumont"

637
 

escortată de un detaşament călare. Pe bancheta, din fund,  

contele Gyula Andrassy, cancelar al Imperiului Austro-Ungar şi
prinţul Aleksandr Mihailovici Gorceakov, cancelar al Rusiei
imperiale, se priveau zîmbindu-şi cu o prietenie   prea insistent
zugrăvită pe chipurile lor ca să fie sincer ă. Deşi trecea pentru  
 întîia dată prin aceste locuri minunate, prinţul Gorceakov era 
absent la peisajele idilice, atenţia fiindu-i con centrată asupra 
interlocutorului său.
În curînd aveau să sosească la Reichstadt, măreţul castel
imperial al Habsburgilor, unde erau aşteptaţi de împăratul  
Franz-Josef și de oaspetele său, ţarul Aleksandr, spre a deschide
discuţiile care aveau să determine pacea sau războiul între cele  
două imperii.
Lumina puternică a soarelui de vară scotea în evidenţă 
zbîrciturile adînci de pe chipul cancelarului rus. Dacă ochii nu i-
ar fi scînteiat plini de vioiciune, s-ar fi putut crede c ă ministrul  
Afacerilor Străine al Austrei însoţea o mumie cos tumată pentru 
o ceremonie funebră. La cei cincizeci de ani ai s ăi, Andrassy  
părea să se bucure de o tinereţe debordantă în comparaţie cu  
oaspetele său.
Din dosul surîsurilor - măşti aşternute pe chipurile lor spre a le  
ascunde gîndurile - cei doi cancelari se studiau, se pîndeau, apreciindu-și
şansele de reuşită în duelul diplomatic care avea să urmeze.
Prinţul Gorceakov se gîndi să rupă tăcerea aceea 
zîmbitoare. Puse pe genunchi o mapă de piele ţinut ă pînă 
atunci cu grijă sub braţ și o deschise:
- Înainte de a ne înfăţişa Majestăţilor-Lor, aș dori, conte, să 
vă spun cîteva cuvinte despre raportul pe c are l-am întocmit în
vederea conferinţei de azi.
Andrassy îşi puse cu delicateţe mîna sa îngrijită peste mîna  
zbîrcită și uscată a colegului rus:
- Principe, înainte de a vă da osteneala să-mi vorbiţi despre
conţinutul raportului Excelenţei-Voastre, aş dori s ă vă pun o  
 întrebare, care ar lămuri, cred eu, complet situaţia. Aveţi de  
gînd să ocupaţi Constantinopolele?
Gorceakov clipi des. Nu era deprins cu întrebări atît de 
directe, de brutale. Colegul s ău uitase oare uzanţele diploma-
tice? Un negociator adevărat se învîrteşte în jurul chestiunii  
care-l interesează ca o pisică în jurul unui castronaş cu  
smîntînă. Se grăbi totuşi să răspundă, fiindcă în ţelese cursa în -
tinsă de către interlocutor.
- Nici nu ne-a trecut prin cap s ă-l ocupăm vreodată, conte!
Andrassy se lumină la faţă:

638
 

- Slavă Domnului, Principe! Altfel, un război între ţările  

noastre ar fi devenit inevitabil!
Gorceakov nu minţise. Ţarul Aleksandr  se împotrivise stă-
ruitor slavofililor care preconizau executarea integrală a re-
comandărilor cuprinse în mult discutatul testament autentic sau 
apocrif al lui Petru cel Mare, printre care ar fi figurat la loc de
cinste transformarea Constantinopolului într-o citadelă rusă.  
Spre deosebire de generalul Ignatiev, un înflăc ărat partizan al
cuceririi capitalei Turciei, baronul Jomini, înalt funcţionar în
Ministerul de Externe, se pronunţate în favoarea tezei adverse: 
„Sunt întru totul convins de neputinţa noastră de a rezolva în 
 întregimea ei o sarcină atît de uriaşă, pe care o socotesc mai 
primejdioasă decît o gură de prăpastie deschisă în faţa paşilor  
noştri. Dacă vom stărui să înaintăm pe acest drum, hăul ne va 
 înghiţi pe toţi, sîngele rusesc se va revărsa în valuri, puterea 
rusească se va istovi, și toate acestea se vor întîmpla fără nici 
un folos real pentru ţara noastră".
Pe Gorceakov îl impresionaseră argumentele colaboratorului
său, deşi nu era în totul convins de valoarea lor. Pentru  
moment, însă, avea nevoie de cooperarea Austriei, nu de duş-
mănia ei.
- Cred că neînţelegerile dintre noi ar disp ărea, spuse  
Andrassy, dacă ar interveni un aranjament teritorial convenabil
atît împăratului meu, cît şi Ţarului dumneavoastră. Contele
Mülinen, reprezentantul nostru la Haga m-a informat asupra
intenţiei Excelenţei Voastre de a face ca teritoriile pierdute de 
Rusia în urma încheierii tratatului din 1856, s ă-i fie înapo iate în
 întregime. Cu alte cuvinte, doriţi la momentul oportun teritoriile  
dintre Nistru si Prut?
- Desigur! replică prinţul.
- Ştiu. Le-aţi dobîndit prin Tratatul de la Bucureşti, din 1812.  
Cred că în această privinţă putem c ădea la un acord con-
venabil, dacă bineînţeles ni s-ar acorda compensaţii la graniţele 
noastre dinspre sud. ..
Lui Gorceakov nu-i plăcuse chipul în care cancelarul austriac
dezgropase de sub lespedea trecutului tratatul din 1812. Dar se
prefăcu a nu fi observat aluzia.
- Cu alte cuvinte, conte, doriţi la momentul oportun teritorii
din trupul Bosniei? replică folosind întors ătura de fraz ă a  
interlocutorului său. Înclin să cred că în această abordare am
 putea găsi un aranjament satisfăcător...
Andrassy înclină din cap:.
- Aş fi fericit să ajungem la un acord. . .

639
 

La capătul drumului apăruse silueta magnifică a castelului  

Reichstadt. Gorceakov nu-şi putut stăpîni o exclamare de admi-
raţie.
- Splendid edificiu! Dacă nu mă înşel, titlul de duce de  
Reichstadt, acordat unicului fiu legitim al lui Napoleon I, se
trage de la acest castel?
- Exact, replică rece Andrassy. Numai că tînărul duce nu si-
a vizitat niciodată apanajul...
Andrassy n-ar fi putut să spună dacă prinţul Gorceakov se
referise la urmaşul lui Napoleon spre a-i reproşa temniţa aurită 
rezervată tînărului duce, sau pentru a-i aminti alianţa ruso-
austriacă îndreptată împotriva imperialului stăpîn al Franţei.
Sub cupola uriaşei s ăli de onoare din castelul Reichstadt,  
stăteau în jurul unei mese rotunde împ ăratul Franz-Josef şi ţarul  
Aleksandr, cancelarii Andrassy şi Gorceakov, generali şi
diplomaţi în uniforme încărcate cu broderii de fir şi împo dobiţi 
cu decoraţii bătute în diamante. Participanţii la conferinţă nu 
erau incomodaţi de căldură, deşi purtau veşminte de 
ceremonie, fiindcă în sală domnea o răcoare plăcută.
Franz-Josef şi Aleksandr urmăriseră cu atenţie discuţiile  
preliminare ale diplomaţilor, dar treptat începuser ă s ă se plic -
tisească. Deprinşi cu formulele militare laconice şi limpezi, se  
simţeau oarecum străini în atmosfera aceasta vătuită, în care 
tonul nu se ridica niciodată, oricît de aprige şi de contra dictorii
ar fi fost discuţiile. Dezbaterile durau de aproape trei ore. 
Diplomaţii invocau în sprijinul tezelor susţinute de ei dreptul  
ginţilor, tratate, cutume și tot felul de argumente de o
tehnicitate fastidioasă, cu atât mai obscure pentru cei doi suverani.
Franz-Josef începuse să-şi piardă răbdarea. I se reproşa că  
nu se ridicase niciodată mai sus de mentalitatea unui sergent  
major şi de meticulozitatea unui şef de birou, deprins s ă 
buchisească ore întregi asupra unor hîrţoage prăfuite. Franz-
 Josef respingea aceste aserţiuni. Nu se ocupa oare personal de 
toate chestiunile supuse lui, începînd cu gravele probleme de stat și
terminînd cu cele mai mărunte doleanţe ale supuşilor? Dacă el 
şi ţarul ar fi discutat personal tezele dezbătute de cancelari, ar
fi ajuns mai repede la o înţelegere. Dar ar fi riscat s ă provoace 
o ruptură iremediabilă, căci temperamentele lor erau obişnuite
a nu suporta contrazicerile. Diplomaţii se războiau cu mănuşi de  
catifea, discutînd ore întregi în jurul unei fraze ori chiar al unei
virgule susceptibile s ă dea un în ţeles ambiguu unor prevederi 
cuprinse în  proiectele tratatelor.
Încercă să se concentreze asupra expunerii lui Andrassy 

640
 

care luase tocmai cuvîntul:

- Mă bucur c ă am ajuns la un acord în ceea ce priveşte 
ipoteza unei victorii a turcilor asupra sîrbilor şi a celorlalte
popoare creştine răsculate. Serbia și Muntenegrul vor fi menţinute 
 în actualele lor fruntarii. Serbia va r ămîne în conti nuare vasala
 Turciei. Muntenegrului îi vom recunoaşte independenţa, chiar 
 împotriva voinţei Sublimei Porţi.
- Este îndoielnic totuşi că, în cazul unei victor ii otomane, turcii
vor accepta eliberarea Muntenegrului de sub jugul lor, spuse Gorceakov.
- Vom găsi mijloace spre a-i sili! replică Andrassy. Dealtfel,
Austro-Ungaria va lua imediat măsuri de închidere a porturilor 
dalmaţiene Klek şi Cattaro pentru orice transport de arme 
destinat părţilor în luptă. Vom crea o nouă variantă a celebrei  
fraze: „Faute de combattants, la lutle cessa ".
- Spiritual! exclamă Gorceakov. „Faute de munitions .. ."
- Exact! rîse Andrassy. Redeveni serios: În privinţa celorlalţi 
răsculaţi, vom face sforţări comune spre a obţine garantarea 
libertăţilor și reformelor cerute Sublimei Por ţi şi f ăgăduite 
dealtfel de Sultan însuşi,
- Cu alte cuvinte, nu vor interveni schimbări teritoriale nici  
de o parte, nici de alta, conveni Gorceakov. Rămîne să 
discutăm ipoteza unei înfrîngeri a turcilor!
- Aici, chestiunea se complică, zise cancelarul Andrassy. Din 
discuţiile purtate pînă acum a reieşit clar c ă Austro-Un garia
respinge ideea creării unui mare stat slav în Balcani, convenabil 
 însă dumneavoastră. Pe de altă parte, Rusia se opune 
categoric măririi şi consolidării Regatului Grec, ceea ce ne-ar 
conveni însă nouă. Oricare dintre aceste două state ar putea  
pretinde mai tîrziu stăpînirea Constantinopolului. De data 
aceasta îmi însuşesc concluziile formulate de lordul Derby într-o
convorbire cu ambasadorul vostru Şuvalov: „Nici o mare putere
nu este dornică să-l vadă în stăpînirea alteia; nici un stat mic 
n-are puterea să-l păstreze; o ocupare internaţională este un 
expedient îndoielnic şi primejdios".
- Derby doreşte permanentizarea prezenţei turcilor în  
Europa! declară cu obidă Gorceakov.
- Permanentizarea? zîmbi ironic Andrassy. Vă înşelaţi.  
Doreşte prezenţa turcilor atîta vreme cît interesele Angliei o vor  
cere.
- Un Regat Grec puternic aservit Marii Britanii, ar sluji de
minune interesele Londrei, zise prinţul rus.
- Da şi nu! zîmbi fin şeful diplomaţiei austro-ungare. Anglia 
a pus de mult ochii pe Cipru şi   pe Creta. Credeţi că acest lucru 

641
 

le-ar fi pe plac grecilo r?

Gorceakov îşi duse la nas batista de dantelă și-i aspiră 
parfumul.
- Este inutil s ă încercaţi a-mi demonstra necesitatea exis-
tenţei unei Grecii puternice. Asupra acestei chestiuni am  
ajuns la un acord. Sau doriţi să o repuneţi pe tapet?
Cancelarul Austriei ridică mâinile cu palmele în sus într-un gest
concesiv.
- Ne-am întrunit aici ca să realizăm o înţelegere . Dacă
Serbia va învinge Turcia, nu putem admite să păstreze în  
stăpînirea ei teritoriile cuprinse între Dalma ţia, Croaţia şi Sla-
vonia, căci ar primejdui posesiunile noastre dalmatice. Am 
admite cel mult să i se recunoască anexarea unor teritorii pe  
cursul Drinei şi spre Novi Bazar. Muntenegrul ar primi o parte
din Herţego-vina. Restul teritoriilor din Bosnia şi Herţegovina 
ar reveni Austriei.
Gorceakov făcu un gest de împotrivire.
- Herţegovina nu poate fi încorporată Austriei. Am convenit
să anexaţi Bosnia...
- De ce nu vreţi s ă ne acordaţi compensaţii juste pentru  
rotunjirile teritoriale pe care le-am admis imperiului dum-
neavoastră? rosti cu păr ere de r ău Andrassy. Am căzut de 
acord să vă reluaţi frontierele dinaintea tratatului din 1856,
 precum și teritorii din trupul Turciei asiatice, echivalente cu
teritoriile pe care le-ar anexa Austro-Ungaria în Balcani. Am
accepta să ocupaţi în plus regiunea și portul Batum din Armenia, pretinse 
de dumneavoa-stră încă de la primele noastre discuţii.
- În linii mari, am fi dispuşi să cădem la învoială! găsi cu 
cale să declare prinţul rus. Este însă un punct asupra c ăruia  
păstrăm o poziţie fermă. Nici unul din teritoriile din Balcani  
atribuite Austro-Ungariei să nu fie cedate Regatului Ungar, care  
manifestă o mare duşmănie faţă de slavi!
Lui Andrassy nu-i plăcu intransigenţa bruscă a lui  
Gorceakov. Era ungur  și îl indispunea o critică adusă compatri -
oţilor săi. Socoti totuși necesar să se arate conciliant:
- Vom contopi aceste teritorii cu Croaţia şi Slavonia. Nu le  
vom acorda Coroanei Sfîntului Ştefan. Este o făgăduială fermă!
Cei doi cancelari se priviră zîmbind cu o prietenie care  
ascundea abil adevăratele lor simţăminte.
„În sfîrsit, am reuşit s ă împiedicăm formarea unui puternic
stat slav, aservit vouă, în Balcani!" reflectă Andrassy.
„V-am aruncat halci din Bosnia si Herţegovina, ca să vă 
cumpărăm neutralitatea!" cugetă Gorceakov. „Noi ne vom bate cu

642
 

turcii și pentru asta vom vărsa sînge rusesc. Voi vă veţi rotunji 
imperiul numai fiindcă veţi sta deoparte, cu arma la picior! Mă 
 întreb dacă din toată afacerea asta nu vă veţi alege voi cu 
profitul cel mai mare?"
Pentru stabilirea unor amănunte tehnice, r ămase ca dis-
cuţiile să fie continuate în ziua următoare, la nivel de consilieri.
Prima zi a negocierilor - neaşteptat de fructuoase - avea să fie 
 încoronată de un banchet la care trebuiau să participe pe lîngă 
cei doi împăraţi, cancelarii respectivi, consilierii lor, ambasadorul rus
acreditat la Viena ș i ambasadorul Austro-Ungriei la Sf. Petersburg.
Înainte de a se aşeza la masă, Franz-Josef destăinui contelui
Andrassy intenţia sa de a-l numi pe arhiducele Ludwig Viktor comandant
suprem al armatei, în locul arhiducelui Albrecht.
- Rezervă arhiducelui Albrecht un mare rol diplomatic, 
adăugă împăratul. Succesul înregistrat aici, la Reichstadt, este  
 în largă măsură datorat lui. Parte din discuţiile preliminare cu  
rușii au fost angajate de el.
Andrassy salută cu entuziasm iniţiativa suveranului.
- Arhiducele Ludwig Viktor este un soldat înnăscut şi un 
strateg desăvîrșit. Majestate. Preluînd comanda supremă, va 
insufla armatei un spirit nou, regenerator. Presupun c ă va 
primeni şi înaltele comandamente. . .
- Am de gînd să-i dau mînă liberă. Andrassy. Sunt convins
că fratele meu, arhiducele, va obţine cele mai frumoase 
rezultate. Cert este că armata noastră are nevoie de o reînti -
nerire. El o va realiza!
Banchetul din seara aceea nu-i mai tihni lui Andrassy. Viitoarea promo-
vare a arhiducelui Ludwig Viktor eclipsa toate bucuriile lui de
pînă atunci. Omul acesta era un maghiarofob convins. Îndată ce 
va prelua comanda supremă, se va strădui să anuleze 
concesiunile făcute de Habsburgi ungurilor pe t ăr âm militar  și
poate chiar politic. O constituţie nu este niciodată imobil ă.  
Desigur, ungurii se vor împotrivi. Se vor naşte complicaţii,  
tulburări, poate chiar o ruptur ă între Austria și Ungaria..
Dualitatea austro-ungară era astăzi o necesitate. Regatul
Sfântului Ştefan nu se consolidase îndeajuns spre a face singur
faţă presiunilor dinăuntru și din afară. Avea prea mulţi duşmani. 
Şi românii, şi slavii îi doreau pieirea. Preten ţia maghiarilor de a-
şi păstra supremaţia asupra popoarelor dinlăuntrul regatului lor
trezise duşmănii ireconciliabile. El, Andrassy, nu era  
 întotdeauna de acord cu poziţia dură a colegilor săi magnaţi, 
dar nu se putea împotrivi curentului.
Un singur lucru era indiscutabil: arhiducele Ludwig Viktor nu

643
 

trebuia să devină comandantul armatei. Pentru a împiedica

această numire, orice mijloace erau permise!.. .
În ziua întîlnirii dintre Franz-Josef şi Aleksandr II la
Reichstadt, comisarul Helmuth Müller împlinise doi ani de cînd i
se încredinţase paza personală a cancelarului Andrassy. 
Atentatele nihilistilor se înmulţiseră atît de mult, încît luarea  
unor măsuri de securitate pentru apărarea vieţii înaltelor per -
sonaje ale epocii devenise imperios necesară. În primele
săptămîni după transferarea sa pe lîngă persoana şefului diplo-
maţiei austro-ungare, Müller  se socotise cel mai nenorocit dintre
oameni. Avusese senzaţia de a fi fost scoborît la ni velul unui
valet. Trebuia să se afle zi şi noapte în preajma cancelarului, s ă  
vegheze asupra persoanelor care-l vizitau, asupra mîncărurilor 
ce i se serveau, asupra mijloacelor de locomoţie utilizate de el. 
Îl însoţea în toate deplasările, scurte sau lungi, cerceta dinainte  
hanurile unde ministrul urma să poposească, veghea asupra 
acestuia asemenea unui înger păzitor, lipsit de aripi şi de o
sabie de foc, dar înzestrat în schimb cu două pistoale  
permanent încărcate, pe care le purta asupra lui spre a le utiliza  
prompt, dacă nevoia ar fi cerut-o.
Müller  considera această sarcină drept o corvoadă de care 
abia aştepta să scape. Nu-și mai vedea familia - alcătuită din 
nevastă, soacră şi doi copii - decît o dată sau de două ori pe 
lună, cînd i se acorda o permisie zgîrcită. N-ar fi resimţit atît de  
acut izolarea sa, dacă n-ar fi fost un gurmand îndrăgostit de
bunătăţile pe care Hana, soţia lui, i le prepara cu artă.  
 Talentele-i de gospodină îl determinaseră pe Müller  să-i ierte 
celelalte păcate. Hana era cicălitoare, geloasă și zgîrcită. Dacă 
observa că Helmuth al ei arunca priviri interesate asupra
vreunei femei îi f ăcea scene violente. Pentru o rice fleac  îi ţinea 
predici interminabile. Fiindcă era o burghez ă cump ătată, 
 încredinţată de binefacerile economiilor, abia dacă acorda 
soţului ei modice sume lunare - smulse din bugetul familial pentru
micile lui cheltuieli, reduse în ultimă instanţă la cîte o ţigară 
de foi pe zi şi la cîte un schnaps o dată pe săptămînă. Victimă a  
aceleiaşi economii stricte, Muller îşi purta hainele pîn ă ce se  
toceau în coate şi la manşete. Dar cînd Hana îi servea la masă 
pește umplut, raţă pe varză ori clătite flambate, comisarul uita  
de toate supărările.
Nici Hanei nu-i plăcuse noul serviciu al soţului ei, căci  
avusese încă de atunci premoniţiunea unor complicaţii care vor 
surveni de îndată ce Helmuth va scăpa de sub vraja bucatelor
gătite de ea. Temerile ei se împliniră. Treptat, Müller  ajunse să 

644
 

aprecieze pozitiv sarcina de paznic al vieţii cancelarului, căci 

aceasta implica o serie de avantaje deloc neglijabile. Contele
Andrassy era un fin gourmet. Din rafinatele preparate care i se
serveau, cancelarul avea grijă să trimită porţii respectabile şi  
comisarului. Müller  avusese astfel prilejul să constate că 
bucătarii profesionişti nu erau mai prejos de soţia sa. Eliberat  
din sclavia ei culinară, ajunsese la concluzia că viaţa-i de 
becher prezenta și alte foloase. Andrassy avea delicateţea de a 
face să-i parvină gratificaţii grase. Graţie lor, Müller  putea să bea 
cîte un schnaps zilnic, precum şi s ă-şi cumpere ţigări de foi  
scumpe fără a se gîndi la cheltuieli. Devenise un sibarit, căci  
Andrassy îi trimitea sticle cu vin dn propriile lui pivni ţe. Müller nu
se mai putea lipsi de sorturile cele mai alese: Tokay, Lacrima Cristi, Porto,
Madera, Xeres. Nu mai purta haine roase. Cînd îşi admira în
oglindă costumele confecţionate din stofe englezeşti, nu se mai 
recunoştea. Eleganţa vestimentară combinată cu virilitatea-i 
vizibil relevată de mustaţa cu adaosuri şi moaţe mîndre, 
precum și de părul purtat cu un fel de bucl ă pe creştet,  
asemenea unei creste de cocoş, îi asigura succese feminine
facile. Cameristele tinere şi decorative din serviciul contelui
Andrassy îi cădeau pe rînd în braţe, flatate fiindcă atrăgeau  
atenţia unui bărbat atît de falnic.
În cei doi ani de serviciu pe lîngă persoana cancelarului  
austro-ungar, Müller  nu avusese niciodată ocazia să-şi valorifice
talentele de poliţist. Nici un anarhist nu fusese atras de  
personalitatea şefului diplomaţiei imperiale austriece . Funcţia 
lui Müller  devenise o sinecură bine plătită, cu avantaje mul tiple
care lăsase, în umbra, încetul cu încetul, viaţa familială de 
altădată.
Müller , atît de slab, de pricăjit la intrarea sa în acest serviciu
binecuvîntat, se rotunjise pe parcurs, se sumeţise, ochiul 
cî știgase în strălucire, mersul i se înviorase, gestul c ăp ătase  
amplori potrivite unui actor de mîna a doua, dornic s ă-şi epa-
teze publicul provincial.
După un asemenea tratament prelungit, Helmuth Müller 
devenise un personaj devotat cancelarului. Dacă acesta i-ar fi 
cerut-o, n-ar fi ezitat să se arunce în foc.
Îndată după înapoierea sa la Viena, Andrassy îl chemă pe 
comisar în cabinetul său de lucru şi, după ce îl pofti s ă închidă  
bine uşa. Îi făcu semn să se apropie.
- Am nevoie de serviciile dumitale, Herr Müller, îi spuse cu
seriozitate. Este vorba de o chestiune importantă. Nu ştiu dacă 
dumneata ai putea ..

645
 

Zelos, Müller  îşi duse mîna la piept:

- Excelenţă, ordonaţi! Sunt sluga Excelenței-Voastre!
Cancelarul clătină din cap:
- Herr Müller, serviciul pe care ţi-l cer este oarecum delicat...
- Pentru Excelenţa-Voastră sunt gata să fac orice!
Andrassy lăsă să se scurgă puţin timp, spre a îngădui co-
misarului să-şi fortifice curajul şi bunele inten ţii. Ad ăugă, lovind  
simultan cu degetele în tăblia mesei de lucru:
- Aş putea oare obţine prin intermediul dumitale, Herr Müller ,
cîteva date asupra Alteţei-Sale arhiducele Ludwig Viktor?
Comisarul clipi des. Nu înţelegea bine ce dorea cancelarul.
- Date asupra Alteţei -Sale? Desigur! Am să fac in-
vestigaţii ...
- Oh, nu e cazul să te oboseşti, Herr Müller. Serviciul secret
cuprinde fişe ale tuturor personajelor înalte. Ai lucrat la cazierul
Serviciului secret, nu-i aşa?
Poliţistul simţi un fior în inimă.
- Cazierul cu dosarele membrilor familiei imperiale este
strict secret, Excelenţă! Numai Majestatea-Sa este îndrept ăţită 
să le ceară!
Expresia amabilă de pe chipul cancelarului se înăspri.
- Eh, dacă nu poţi, nu poţi! Eşti liber, Herr Müller ! Comisarul
 înţelese într-o clipă că refuzul său risca să aibă  consecinţe 
grave. Cancelarul va lăsa să se scurgă un timp convenabil, apoi 
va cere înlocuirea lui cu un poliţist mai flexibil . ..
- Excelenţă, veţi avea fişa Alteţei-Sale!
Privirea ministrului Afacerilor Str ăine se lumină iar ăşi.
- Prea bine, Herr Müller ! Eram sigur că n-ai să mă refuzi!
Poliţistul pocni călcîiele milit ăreste, apoi păr ăsi înc ăperea.
În aceeaşi zi, Müller f ăcu o vizită la Serviciul secret. Şeful
cazierului era un prieten al s ău. Îi ceru în numele cancelarului
Andrassy informaţii asupra ambasadorului german, 
locotenentul general von Schweinitz. Dorin ţa şefului diploma ţiei 
austro-ungare de a obţine date asupra unui agent diplomatic
străin putea fi legal îndeplinit ă. Şeful cazierului plec ă în  
căutarea dosarului respectiv, plasat într-unul din nenumăratele
rafturi orînduite paralel într-o imens ă înc ăpere, l ăsîndu -l pe Müller 
singur. Acesta nu-și pierdu vremea. Se îndreptă grăbit spre dosarele  
membrilor familiei imperiale. Le cunoştea loeul, aşa c ă nu-i fu  
greu să dea peste coperta violetă de carton care întemniţa  
piesele referitoare la viaţa publică şi privată a arhiducelui 
Ludwig Viktor. Desfăcu dosarul, scoase una din copiile fişei  
index, o vîrî în buzunar, apoi puse lucrurile la loc în raft.

646
 

Operaţia durase mai puţin de treizeci de secunde.

Cînd şeful cazierului se înfăţişă cu dosarul ambasadorului  
von Schweinitz, Müller copie cîteva date - de formă - iar după ce 
mulţumi colegului și-i ceru scuze pentru deranj, se retrase
satisfăcut.
În aceeaşi zi, cancelarul intră în posesia documentului. 
Müller  primi pentru osteneala sa o gratificaţie şi un cos cu sticle  
de Tokay.
- Poţi să fii liniştit, îl asigurase Andrassy înainte de a-i  
permite să se retragă. Nimeni n-are să ştie că dumneata mi-ai  
furnizat fişa Alteţei-Sale! Voi avea grijă ca la primele înaintări să 
fii promovat după merit! Îmi plac oamenii pricepuţi să se 
descurce!
Comisarul părăsise fericit cabinetul cancelarului. Andrassy 
avea reputaţia unui om ce-şi răsplătea regeşte colaboratorii. 
Nu-i rămînea lui Müller  decît să aştepte îndeplinirea promisi -
unilor . .
În noaptea aceea Andrassy analiză punct cu punct indexul, 
foarte bogat dealtfel, al notelor informative cuprinse în dosarul
arhiducelui Ludwig. Pasiunile acestuia pentru jocul de c ăr ţi,  
pentru caii de curse, pentru construcţiile somptuarii, pentru  
echipajele de mare lux, deşi implicau cheltuieli enorme, nu erau
de natură să torpileze încrederea pe care i-o ar ăta f ratele său, 
 împăratul. Arhiducele era amator de vinuri bune, dar nu abuza 
de alcooluri. Întreţinea relaţii mai mult sau mai puţin constante 
cu cîteva balerine foarte tinere, pe care le acoperea cu daruri
scumpe. Nu avea o viaţă de familie, căci nu găsise cu cale să se 
 însoare, deşi candidatele cu sînge albastru nu i-ar fi lipsit.
Relaţiile lui personale cu unii indivizi din societatea interlopă îşi  
găseau, în parte, explicaţia. Lumea turfului şi a tripourilor nu 
este alcătuită din sfinţi.
 Trebuia totuşi să aibă şi arhiducele un călcîi al lui Achile.  
Vizitele lui dese în Italia p ăreau s ă fie în leg ătur ă cu  
preferinţele-i m ărturisite pentru arheologie. Escapadele lui pe 
insula Capri ridicau însă un semn de întrebare. Zăbovea acolo 
cîte o săptămînă, două, în compania unor localnici tineri care -
în mod ciudat - nu erau văzuţi niciodată cu femei...
Andrassy încercă un simţămînt de bucurie intensă, ase-
menea savanţilor care, după eforturi îndelungate şi aparent 
sterile, descoperă deodată elemente necunoscute, capabile să 
revoluţioneze ştiinţa. Îşi concentra atenţia asupra legăturilor 
arhiducelui în insula Capri. Chiar dacă notele informative  
existente nu făceau precizări - deplasările italiene ale arhi-

647
 

ducelui erau de o discreţie exemplară - se putea totuşi deduce

că prieteniile lui avea o coloratură şocantă. Cu puţină 
imaginaţie, era posibil a se inventa situaţii în stare să-l plaseze
pe Ludwig Viktor într-o poziţie dacă nu compromiţătoare, cel  
puţin delicată.
Vărul acestuia, arhiducele Ludwig Salvator, mare amator de 
călătorii pe mare şi colecţionar de yachturi, trăia mai tot timpul  
anului în insula Majorca, recrutîndu-și prietenii dintre marinarii cu
moravuri dubioase. Atît de înverşunat era împăratul împotriva
relaţiilor contra naturii, imputate - pe drept sau poate pe nedrept - lui
Ludwig Salvator, încît îl expulzase de la Curte. Izgonirea
aceasta avusese un caracter oarecum formal. Ludwig Salvator
nu mai călcase prin Viena de foarte mulţi ani.
Dacă s-ar pune şi pe fruntea arhiducelui Ludwig Viktor  
aceeaşi pecete, compromiterea lui ar deveni sigură. O scrisoare 
semnată cu un nume fictiv, în care ar fi denunţate moravurile  
depravate ale fratelui său, l-ar zgudui pe Franz-Josef. Ar ordona
o anchetă severă, chiar dacă n-ar fi convins de vina lui Ludwig 
Viktor. Piesele aflate la dosarul acestuia referitoare la
misterioasele-i călătorii în insula Capri ar corobora cu in -
formaţiile semnalate în scrisoarea anonimă.
Andrassy nu-şi asumase cu seninătate misiunea de a se 
lupta cu asemenea arme împotriva viitorului comandant al
armatei austro-ungare. Dar Machiavelli enunţase principiul 
raţiunii de stat, care primează asupra oricăror alte conside -
rente. Pentru binele poporului ungar, arhiducele Ludwig Viktor
trebuia sacrificat.
O scrisoare strict confidenţială, ticluită în tain ă şi adre sată 
 împăratului, ajunse în mapa rezervată corespondenţei acestuia 
prin intermediul unui aghiotant devotat ca şi Andrassy
intereselor maghiare.
Acum adversarii promovării militare a arhiducelui nu aveau 
decît să aştepte rezultatul uneltirilor lor. Dacă acestea vor da 
greş, atacurile vor fi reluate pe altă cale.
Nu mai fu nevoie însă de elaborarea unui nou plan de luptă.  
Evenimentele se desfăsurară cu o iuţeală admirabilă. Franz-
 Josef primi scrisoarea şi se aprinse. Porunci o anchetă 
exhaustivă asupra vieţii intime a fratelui său, aşa cum dealtfel
prevăzuse Andrassy. Cancelarul şi prietenii săi politici nu aveau 
să afle niciodată chipul în care se desfăsurase ultima  
confruntare dintre Franz-Jo sef și arhiducele Ludwig Viktor. Numai
aghiotantul de serviciu, care se afla în anticamera împăratului, 
auzi exploziile verbale ale acestuia și ripostele violente ale

648
 

fratelui său. Chiar dacă desluşise parte din furtu noasa discuţie, 
se feri să împărtăşească vreodată cuiva fragmente din
conţinutul ei.
În seara aceea, arhiducele părăsi camera de lucru a împă-
ratului trîntind cu atîta putere uşa, încît r ăsunară tavanele. A
doua zi, Ludvig Viktor p ărăsi Viena şi de atunci nu se mai auzi  
nimic despre el. Unii pretindeau că s-ar fi retras într-unul din  
castelele sale și acolo, izolat de lume, se dedicase lecturii,
cercetătorilor ştiinţifice şi vîn ătoarei. Al ţii afirmau c ă s-ar fi  
expatriat şi că trăia sub un nume fals în insula Capri.
Arhiducele Albrecht rămase mai departe comandant suprem
al armatei Austro-Ungare, spre satisfacţia cancelarului Andrassy 
şi a magnaţilor unguri.
Se scursese aproximativ o săptămînă de la aceste pasio-
nante evenimente, care duseseră la înmormîntarea carierei mi -
litare a arhiducelui Ludwig Viktor. Comisarul Helmuth Müller  primise o
gratificaţie însemnată și acum aştepta înaintarea făgăduită de 
cancelarul Andrassy.
Într-o dimineaţă primi o convocare urgentă de la Ministerul
de Război, de care depindea Serviciul secret. Cînd se înfăţişă la 
minister, i se dădu dispoziţie să se ducă la Spi talul Militar, unde
avea să fie supus unui examen medical de rutină. Oarecum 
nedumerit, se execută, prezentîndu-se în faţa unei comisii  
alcătuite din cîţiva doctori militari, cu mutre se vere, care-l
examinară îndelung, punîndu-i tot felul de între bări în legătură 
cu sănătatea sa. La sfîrşit, preşedintele co misiei, un medic
general cu barbă albă, pătrată, îi vorbi cu gravitate  
profesională:
- Am regretul să-ţi comunic, Herr Müller , că eşti foarte  bolnav.
Întregul dumitale organism este uzat, datorit ă proba bil
eforturilor depuse în cadrul serviciului. Mai cu seamă  
inima este într-o stare deplorabilă. Domnul colonel doctor,  
adăugă arătînd pe unul dintre medici, are să-ţi prescrie o 
reţetă. Îţi recomand să o urmezi riguros. Vei primi totodată un 
concediu medical, înlăuntrul căruia îţi vei putea stabili  
drepturile la pensie.
Comisarul avea senzaţia că visează urît. I se spunea c ă e 
grav bolnav, iar el se simţea tot atît de zdravăn ca un armăsar 
de montă. Bîigui:
- Herr General, mă iertaţi, dar nu mă simt bolnav! Nu mi-e 
deloc rău!
- Lasă-ne pe noi să ştim mai bine ce boli ascunse zac în 
dumneata. Dacă n-ai să te îngrijeşti, dacă n-ai să respecţi re-

649
 

pausul prescris, ai să mori! Ai înţeles? Sper că nu vrei să mori,  

nu-i aşa?
- Herr General, vă asigur ...
- Nic un cuvînt în plus, Herr Müller . De aici ai să te duci direct la  
dumneata acasă şi ai să te aşezi la pat!
- Herr General, protestă poliţistul, nu-mi pot părăsi ser viciul.
Sunt ataşat pe lîngă persoana Excelenţei-Sale cancelarul
conte Andrassy ...
- Sănătatea mai înainte de toate, Herr Müller. În grija noastră 
pentru starea dumitale, am şi luat măsuri s ă fii înlocuit cu un
om capabil să suporte rigorile serviciului. Insist, Herr Müller , să 
pleci acasă şi să te odihneşti!
- Dar să vedeţi...
- Nici un dar! Ordinele nu se discută!
- Ce vor spune şefii mei.. .
- Şefii dumitale nu vor trece peste hotărîrea noastră. Dealtfel 
această chestiune ne priveşte pe noi. Din acest moment te poţi 
considera pensionat!
Helmuth Müller  părăsi năuc Spitalul Militar. Nu mai în ţelegea 
nimic. Ce se întîmplase? Luă o trăsură de piaţă si alergă la  
minister, spre a explica superiorilor lui că nu avea de gînd să 
iasă la pensie, că se simţ ea deplin sănătos, că doc torii îi
greşiseră desigur diagnosticul.
La minister fu primit de însuşi subşeful Serviciului secret,
care-l asculta cu răbdare, dar la sfîrşit dădu un verdict ce -l lăsă 
fără glas:
- Apreciez dorinţa dumitale, Müller, de a fi în continuare util
Serviciului nostru. Nu pot trece îns ă peste decizia comisiei  
medicale. Mă voi ocupa personal de urgentarea pensionării 
dumitale. Vei primi acasă documentele necesare. Şi cu asta, îţi  
urez multă sănătate! Tonul subşefului deveni ele giac: Dacă ai 
şti cît te individiez pentru vacanţa nelimitat ă de care ai s ă te  
bucuri de acum înainte! Herr Müller , nu mă îndoiesc că ai să 
primeşti şi o decoraţie pentru modul în care te-ai achitat de  
obligaţiile dumitale profesionale în cadrul Serviciului. Acum te  
rog să mă laşi, fiindcă treburile nu-mi permit s ă prelungesc  
această conversaţie. Adio, Herr Müller!
Lui Helmuth îi venea s ă înnebunească. De ce voia Serviciul
să se descotorosească de el? Nu concepea să devină pen sionar
tocmai acum, cînd contele Andrassy avea să-i deschidă cele 
mai frumoase perspective. Va alerga la cancelariat și se va
plînge protectorului s ău. Contele era un om de onoare. Nu -l va
abandona.

650
 

Drumul de la Ministerul de Interne și pînă la cancelariat îl parcurse 

 în  galopul unei alte trăsuri de piaţă. Cînd se înf ăţişă la intrarea 
principală, portarul îi tăie calea.
- Mă iertaţi, Herr Müller , dar permisul dumneavoastră de 
intrare în cancelariat a fost anulat. Înlocuitorul dumneavoastră 
a și sosit pentru a-şi lua postul în primire.
Müller  simţi că-l pălesc nebuniile. Transpiraţia îi ţîşnea prin 
pori ca printr-o stropitoare.
- Cine mi-a luat locul? gîfîi furios.
- Herr Karl Schmidt. Îmi spunea că vă cunoaşte. Dacă vreţi îl 
chem aici.
- Da, da! Cheamă-l! Cheamă-l imediat!
Müller  se uită exasperat la faţada cu sute de ferestre a  
cancelariatului. V ăzu și balconul cabinetului de lucru al contelui
Andrassy. Refuza să creadă că edficiul acesta, în care domnise doi
ani, îi devenise brusc inaccesibil.
Comisarul Karl Schmidt, fost coleg de minister, apăru în uşă,  
 întinzînd prieteneşte braţele:
- Dragul meu Helmuth, nu-ţi închipui cît de afectat am fost 
cînd am auzit de boala ta! Să te îngrijeşti, băiatule! Nu vrem să 
te pierdem!
Müller  se adresă cu ton de rugă:
- Karl, te rog, introdu-mă la Excelenţa-Sa! Trebuie să-i 
vorbesc! Trebuie!
Comisarul Schmidt ridică mîinile într-un gest de neputin ţă:
- Regret, Helmuth, dar nu te pot ajuta! Consemnul este
strict. Nu intră nimeni în cancelariat făr ă autoriza ţie speci ală! 
Excelenţa-Sa a primit o scrisoare de ameninţare din partea unor 
anarhişti. S-au luat măsuri speciale...
- Dar astea nu mă pot privi și pe mine! Am lucrat doi ani
sub Excelenţa-Sa Cancelarul, care nu a avut niciodată a se 
plînge de mine!
- Helmuth, nu pot încălca ordinele! Dacă ai vreun mesaj  
pentru Excelenţa-Sa, voi încerca să i-l transmit...
Müller se înfurie:
- Mulţumesc! Te scutesc de oboseală! Cînd Excelenţa-Sa 
are să iasă din cancelariat, am să-i aţin calea. Vei vedea că  
pentru mine are să se oprească... Mă cunoaşte si mă preţuieşte
...
Comisarul Schmidt clătină din cap cu îndoială:
- Nu te sfătuiesc, Helmuth! Rişti să fii luat drept anar hist de
către agentul care ţine loc de ajutor de vizitiu şi s ă supor ţi  
consecinţele. Agenţii noştri sunt înarma ţi, O greşeală e oricînd 

651
 

posibilă.
Müller  făcu un pas înapoi:
- Acolo aţi ajuns? ... De necrezut! De necrezut!
Făcu stînga împrejur şi, fără să-şi mai salute colegul, porni  
pe stradă în jos. Îi vîjîia capul si i se muiaseră picioarele. O sudoare 
rece îl scălda de sus pînă jos. „Poate că sunt realmete bolnav!" 
gîndi.
Mergea împleticindu-se, de parcă ar fi fost beat. Cînd ajun se
la locuinţa sa, Hana se înspăimîntă de paloarea lui. Îl sprijini de
braţ:
- Ce e cu tine, Helmuth? Ţi-e rău? Oamenii care ţi-au adus  
 în cursul dimineţii lucrurile de la cancelariat mi-au spus c ă eşti  
foarte suferind! Oh, Doamne, Doamne! Asta ne mai trebuia.
Helmuth se lăsă condus ca un copil. Energică, Hana îl dez-
brăcă şi îl instala în pat.
- Î ţi pregătesc o supă de pui şi îţi dau un calmant! Ai febră!  
zise, punînd grijulie mîna pe fruntea lui.
Cînd se văzu în aşternut, Helmuth înţelese că viaţa fru -
moasă se încheiase. Î nghiţi cu noduri supa pe care Hana i-o vîrî  
pe gît. Nu scăpă nici de hapurile calmante, ce nu-i f ăcu ră însă 
nici un efect.
În noaptea aceea Helmuth dormi chinuit de coşmaruri. În
 jurul lui se ridicau pereţi înalţi, f ăr ă uşi şi f ăr ă ferestre,  
 întemniţîndu-l într-un fel de puţ gigantic, cu o singură ieșire sus, 
spre un cer frumos și senin, care se pierdu treptat într-o ceaţă alburie ca 
obrazul unui mort. Helmuth se agăţă de as perităţile blocurilor 
de piatră suprapuse ale pereţilor, încercînd s ă le escaladeze.
Dar piatra era umedă și lucioasă, iar el aluneca în jos. Se trezi
din somn scăldat în sudori reci.
Se făcuse dimineaţă. Soarele strălucitor aurea perdelele de 
dantelă brodate de Hana. Şi şerveţelele de pe măsuţe, și per nele,
și cuvertura, și micile tapiserii, înrămate și agăţate pe pereţi, erau 
tot opera soţiei sale. În mijlocul lor se simţea încarcerat.
Prezenţa posesivă a Hanei era omniprezentă. Helmuth avu
senzaţia că se sufocă. Era singur în odaie. Auzea din bucătărie  
zgomot de farfurii şi de cratiţe.
Coborî din pat şi începu să se îmbrace febril. Abia reuşi să-şi 
 înnoade cravata, atît de tare îi tremurau mîinile. Îşi puse
pantalonii, îşi încălţă ghetele cu elastic, îşi trase pe mîneci  
haina și îşi luă din cui pălăria. Tiptil, ca un hoţ, ieşi în vestibul și
de acolo ţîşni în curte, neobservat de Hana, de soacră-sa, de 
copii. Ajuns în stradă, porni aproape în fugă spre locuinţa  
contelui Andrassy. Era încă devreme. La ora aceasta, cancelarul 

652
 

abia îşi lua micul dejun. Va aştepta în faţa casei, iar cînd îl va  
vedea ieşind şi urcîndu-se în trăsură, i se va arunca la picioare.
Mergea atît de repede, încît începuse s ă gîf îie. Îl îmbărbăta 
 însă gîndul întîlnirii cu Andrassy. Omul acesta bun şi drept îl va  
repune în drepturi. Era şi firesc. Pentru a-i face pe plac,
sustrăsese fişa arhiducelui din arhiva secretă. Riscase totul spre  
a-l servi. Asemenea sacrificii nu se uită uşor.
Faţada arătoasă a reşedinţei cancelarului apăru la capătul 
străzii. Helmuth se opri spre a-şi mai linişti răsuflarea. Sîngele îi
zvîcnea în vine și îi lovea cu ciocane nevăzute tîmplele.
Porni iarăşi la drum. Mergea spre casa lui Andrassy, si tuată 
la capătul străzii, ca spre un liman. Nu mai avea de străbătut  
pînă acolo decît o mică distanţă, cînd se pomeni încadrat de doi 
inşi, în haine închise la culoare, care-l apucară fiecare de cîte un 
braţ, imobilizîndu-l.
O voce aspră îi şuieră în ureche:
- Ascultă, Helmuth Müller ! Atîta timp cît vei mai avea de trăit,  
bucură-te de pensia care ţi s-a acordat! Nu mai încerca să te 
apropii de cancelar, ori de vreun alt personaj! Altfel ai s-o
păţeşti rău! Acum du-te acasă si fă-ţi bagajele! Ia-ţi familia și
mută-te undeva, pe coasta Dalmaţiei. Acolo cerul este senin,  
marea albastră, peisajele minunate. Vei găsi acasă biletele de  
tren pentru tine şi pentru to ţi ai tăi. În Viena să nu-ţi mai calce 
piciorul! Ai înţeles? Să fii bucuros că ai scăpat numai cu atît!
*
**
Florin Beldie mergea fără să se grăbească pe Rue de Rivoli  
de-a lungul împrejurimii de fier aurit a Grădinii Tuileries. Se uita  
la trăsurile de piaţă şi la echipajele somptuoase care treceau în  
sus şi în jos, în trapul cailor atît de bine ţesălaţi încît crupele le 
luceau ca lacul chinezesc. Privea casele înalte cu multe etaje şi
cu arcade umbroase, pe sub care se scurgeau trecători în 
vesminte de vară. Femeile tinere sau vîrstnice, prin ţese ori 
midinete, îşi purtau cu aceeaşi cochet ărie pariziană toaletele 
scumpe sau rochiile simple, dar pline de bun-gust.
Florin coti pe Rue de Castiglione, cu magazinele ei luxoase
şi cu opulentele-i clădiri de raport. La capătul str ăzii se des -
chidea perspectiva mag-nificei Place Vendome. Traversă, cu 
pas măsurat piaţa dominată de supla coloană încoronată de 
silueta lui Napoleon I, conturată cu precizia unui desen în peni ţă 
pe fundalul albastru al cerului.
Cînd ajunse pe Rue de la Paix, întîlni un grup de femei
elegante care părăseau tocmai casa de mode „Paquin". Asis -

653
 

taseră probabil la o defilare de manechine, căci se întreţineau  

volubil despre originalitatea modelelor expuse. Emanau efluvii
de parfum fin, şi erau atît de frumoase, încît bărba ţii în torceau
admirativ capul.
Florin Beldie se străduia s ă- și întipărească pe retina amin-
tirilor toate aceste privelişti încîntătoare, care aveau s ă treac ă 
foarte curînd în domeniul trecutului . Era ultima lui plimbare pe
străzile ,,Oraşului Lumină", de care se îndr ăgostise ca de o  
femeie frumoasă. O tristeţe adîncă, dureroasă îi răscolea
sufletul. Peste trei ore avea să părăsească acest paradis poate 
 pentru totdeauna. Se va urca într-un tren prozaic, cu vagoane înnegrite de
funingine, care-l vor duce în România. Era bucuros că se înapoia în 
patrie. În cei cinci ani petrecuţi în capitala Franţei - cucerise în
acest răstimp, prin muncă grea şi stăruitoare, diploma de medic  
- gîndul îi fugise adeseori nostalgic spre t ărîmurile natale. Dar  
acum, cînd sosise clipa despărţirii de Paris, îl copleşea jalea.
Se spune că muribunzii care- și păstrează luciditatea pînă în  
ultimile clipe îşi trec în revist ă trecutul, retr ăind momente care  
la vremea lor au avut o oarecare însemnătate. Flori n cunoştea
această teorie, speculată mai ales de romancieri. Pentru el, 
despărţirea de Paris - căci era mai mult decît o plecare - reprezenta
 încheierea unui ciclu de viaţă. Sosind la Paris, se născuse a  
doua oară. Acum, cînd părăsea oraşul acesta de care se simţea  
legat prin toate fibrele fiinţei sale, cînd îşi dep ăna ultimile clipe  
ale existenţei lui pariziene, avea senzaţia trăirii fenomenelor  
psihice care preced moartea. Acest complex de simţăminte 
făcea să i se deruleze prin faţa ochilor minţii - cu o
extraordinară acuitate - scene care îl impresionaseră mai mult, 
ori amănunte aparent lipsite de importanţă, dar care la o 
analiză atentă îşi dezvăluiau forţe de simbol.
Se revăzu student, instalîndu-se timid pe o bancă dintr- o
sală de cursuri. Un personaj plin de seriozitate, cu bărbuţă albă 
și limbaj pedant, aşternea pe tabla neagră o coloană 
interminabilă de denumiri latineşti, pe care orice aspirant la  
cariera medicală trebuie să le înveţe pe dinafară.
În jurul lui se aflau alţi studenţi, cu chipuri albe sau brune,
galbene ori măslinii, îndreptate spre acelaşi profesor cu  
bărbuţă. Dintre toţi aceştia îşi făcu se cu timpul doar patru prieteni. Un
 bosniac, doi bulgari și un sîrb. Îi apropiase poate conştiinţa 
apartenenţei la aceeaşi lume subordonată unui pumn de
cuceritori, care nu concepeau c ă oamenii se nasc liberi şi egali, 
care nu credeau decît în forţă, în dominarea unui popor mai 
slab de către un popor mai puternic.

654
 

Pentru răsturnarea acestei concepţii, care îşi pierduse orice 

valoare morală, socială sau politică, încă din secolul XVIII, 
Secolul Luminilor, bosniacul renunţase la examenele de di-
plomă şi plecase să se bată alături de cei de-un neam și de-o
credinţă cu el împotriva turcilor. Plecaseră apoi cei doi bul gari,
pentru a se înregimenta în rîndurile compatrioţilor r ăs culaţi. Nici 
ei nu apucaseră să-şi vadă numele înscris cu litere frumoase pe 
pergamentul diplomei de medic. Sîrbul izbutise să-și ia toate examenele. În
seara zilei în care i se înmînase diploma, îi căzuse în mînă un
 jurnal parizian cu un articol, pe prima pagină, dedicat intrării  
Serbiei în război. Tînărul discipol al lui Aesculap b ăuse toată 
noaptea în tovărăşia prietenilor, iar în dimineaţa următoare îşi 
luase rămas bun de la Florin și se urcase în trenul de Belgrad.
Studentul român rămăsese la Paris, spre a-şi lua doctoratul.
Era animat de ambiţia de a se afirma printre fruntaşii generaţiei 
lui în domeniul medicinei. Năzuia să ajungă profe sor universitar,
să-și înscrie numele alături de al marilor des coperitori de
adevăruri ştiinţifice. Spre deosebire de colegii ce-și împărţeau timpul 
 între studii și petreceri, potrivite dealtfel vîrstei lor, Florin studia
paisprezece ore din douăzeci și patru. După examenul de 
diplomă, profesorii îl elogiaseră, prezicîndu-i o carier ă 
prodigioasă. Chirurgul Lucas Champonniere, unul dintre idolii  
lui, îl recrutase printre asisten ţii săi. În vitrinele librăriilor apăruse 
tocmai o lucrare a acestuia asupra antisepsiei chirurgicale, ce
făcuse mare vîlvă. Denigratorii lui, printre care si doctorul  
Huret, directorul Maternităţii Cochin, nu dezarmaser ă.  
Calificaseră argumentele ştiinţifice ale lui Champon niere drept
fantezii elucubrante.
Florin îşi amintea cu emoţie bătălia în care se angajase și el,
deşi cuvîntul său nu ayea încă autoritate. Polemica degenerase
 în insulte și calomnii. „Şarlatanul Champonniere trebuie
 înlănţuit la stîlpul infamiei", scria, într-o revistă medicală Huret.  
În sprijinul celui atacat pe nedrept se ridicaseră atunci cî ţiva  
savanţi autentici, oameni de ştiinţă care-i recunoscuseră 
meritele. Chirurgii Leon Le Fort și Aiphonse Guerin semnaseră 
articole documentate, declarând c ă au şi început să aplice cu 
succes teoriile lui Champonniere. Huret și partizanii lui primiser ă 
cea mai serioasă lovitură cînd însăşi Pasteur luase poziţie în 
sprijinul lui Lucas Champonniere, atribuindu-i meritele unui
deschizător de drumuri.
Florin retrăia cu intensitate clipele de triumf savurate alături
de idolul său. Fusese angajat, în urma stăruinţelor lui  
Champonniere, medic la spitalul Lariboisiere. Salariul nu era

655
 

mare, dar graţie lui avea posibilitatea să se întreţină fără a mai  

apela la subsidiile tatălui său. Putuse chiar să se mute din  
mansarda mizeră în care locuise atîţia ani, laolaltă cu cei patru 
colegi şi prieteni ai săi, într-o cameră mobilată decent, de la  
etajul trei al unui imobil nu prea ar ătos, dar relativ confor tabil
de pe Rue Notre-Dame des Champs. I se deschideau cele mai frumoase
orizonturi.
Apoi gîndul lui Florin fugi la Julot Forest. Îl cunoscuse într-un
bistrot, „Le Lapin Vert", de pe una din str ăduţele încîlcite ca  
nişte viermi dintre Boulevard Saint-Michel, Rue Saint-Jacques şi
Sena. În sala joasă, cu pereţi afumaţi, mese puţine și tejghea de
zinc, în dosul căreia se ridica un raft înalt cu sticle violent 
colorate, prînzea Florin, după ce ieşea obosit de cursurile Şcolii  
de Medicină. Patronul, Pierre Le Dodu, era un parizian pîntecos,  
 jovial, şmecher, veşnic înf ăşurat într-un șort alb, împodobit cu
multiple pete de vin roşu - decoraţiile lui, susţinea el. Printre  
clienţi circula zvonul că Le Dodu ar fi luptat în timpul Comunei  
de partea federaliştilor și că ar fi ucis cu mîna lui trei agenţi de 
poliţie şi un călugăr. Patronul nega că ar fi jucat un asemenea  
rol, dar surîsu-i plin de subînţelesuri părea s ă spună contrariul. 
Adevărul adevărat nu-l cuno-ştea decît un singur client al lo-
calului, pe nume Julot Forest, tipograf de meserie, care - după zdrobirea 
Comunei de către trupele versailleze - făcuse trei ani de 
temniţă, fiindcă fusese prins cu arma în mînă de către for ţele  
de represiune.
Cînd era întrebat ce vîrstă are, Julot Forest r ăspundea calm:
- Cinci ani.
Interlocutorii îi priveau uimiţi obrazul scobit de zbîrcituri, p ărul  
alb, rărit în creştet şi la tîmple, mîinile noduroase, cu degete  
 înnegrite de plumbul literelor, apoi zîmbeau condescendent ca
de o glumă nu prea reuştiă. Forest le citea neîn crederea
 întipărită pe chip şi adăuga cu toată seriozitatea:
- Da, da! Acum cinci ani m-am născut. Mai bine zis, m-am 
născut a doua oară.
- Cum aşa? întrebau privindu-l pieziş.
- Cînd versaillezii au pus mîna pe Paris, am fost şi eu prins,
laolaltă cu un mare număr de comunarzi. Am fost duşi între  
baionete pînă la cimitirul Pere Lachaise şi puşi la zid. Plutonul  
de execuţie i-a secerat pe toţi tovarăşii mei. Pe mine, gloanţele  
nu m-au atins. M-am lăsat totuşi să cad printre ca davrele
prăvălite lîngă zid. Mai tîrziu, cînd au venit nişte sold aţi ca să ne 
care pe toţi la groapa comună, am ţî șnit din claia de morţi și
am zbughit-o printre pietrele funerare din cimitir. Pîn ă s ă se  

656
 

dumirească soldaţii, care la început crezuseră - de bună seamă -

că au de-a face cu o stafie, am reuşit să mă fac nevăzut. Vreo 
trei săptămîni am stat ascuns, apoi am scos capul la lumină. 
Un individ a binevoit să mă denunţe autorităţilor cum că aş fi  
fost condamnat. Poliţia m-a luat pe sus şi m-a tîrît în faţa 
tribunalului, care m-a blagoslovit cu cinci ani închisoare. Nu m-au
cadorisit cu o pedeapsă mai lungă, fiindcă nu s-au găsit martori  
care să mă înfunde mai rău. După cum vedeţi, am murit în 71,  
executat, şi în acelaşi an m-am născut a doua oară. Acum 
suntem în 76. Am deci cinci ani.
Rîdea pe sub mustaţă îşi dădea peste cap paharul cu vin 
roşu.
Patronul bistrot-ului îi făcea mari reduceri, poate fiindcă 
Forest îl ştia că în timpul răscoalei nu făcuse mare ispravă. Prin  
tăcerea lui, tipograful lăsa a se înţelege că Le Dodu fu sese un
mare viteaz, ceea ce nu putea decît să convină comerţului 
acestuia, practicat într-un cartier cu oameni săraci, dispuşi
oricînd să ridice în slăvi Comuna şi pe comunarzi.
Forest era inteligent şi foarte citit. Adept al lui Marx, îi
cunoştea mai toate scrierile. Cita din memorie pasagii întregi
din „Capitalul" şi din „Manifestul Comunist". Pacifist convins,
releva acel fragment al „Manifestului" în care Marx condamna
politica externă a claselor dominante bazată pe jaf şi pe 
cotropire.
- În aceste condiţii, ne învaţă Marx - adăuga cu patos Forest 
-  că nouă, proletarilor, ne revine sarcina de a face în aşa fel,  
 încît legile simple ale moralei şi echit ăţii, care trebuie s ă 
reglementeze relaţiile dintre persoanele particulare, s ă de vină 
legi supreme în relaţiile dintre na ţiuni. Acestea sunt propriile  
cuvinte ale lui Marx, sublinia Foresf, izbind cu pumnul în masă.  
Apoi relua: în încheierea "Manifestului Comunist", Marx
precizează că lupta pentru o asemenea politică externă face  
parte din bătălia generală pentru eliberarea cla sei muncitoare.
Pentru mine, Monsieur Beldie, Marx reprezint ă chintesen ţa  
adevărului. Orice interpretări care ar altera fondul teoriilor lui  
rămîn nişte falsificări grosolane, în stare doar să compromită 
ideea comunismului.
Treptat, Forest devenea expansiv. Îi plăcea chipul în care tînărul  
medici-nist părea să-i soarbă cuvintele:
- În '71 am luptat pe baricade alături de un compatriot al 
dumitale pe nume Haralambie. Era tot atît de tînăr ca și
dumneata. Se arunca în focul bătăliei cu un curaj care-mi stîrnea
admiraţia. Era un ochitor de înaltă clasă. Nu exista lovitură pe 

657
 

care să o rateze. În ultimele sătpămîni ale Comunei, am avut 

de-a face și cu cîţiva tineri studenţi în medicină care îngrijeau 
răniţii noştri cu un devotament și o pricepere deasupra oricăror 
laude. Nu ne împărtăşeau cu toţii convingerile politice. Dar chiar
acei care adoptaseră o poziţie neutră au dat dovadă de un ales 
spirit umanitar. Ţin minte numele cîtorva dintre ei: Ursulesco, 
Manolesco, Ulia sau Ulea ... După ce s-a prăbuşit Comuna, nu 
ştiu ce s-a mai întîmplat cu ei. Poate că s-au întors în ţara lor. 
Dacă ai să te înapoiezi într-o zi la Bucureşti și ai să dai de 
vreunul din ei, s ă-i spui că și el, şi colegii lui s-au bucurat de
toată stima noastră. Poate că ai să-mi scrii și mie cum le merg
treburile la ei acasă.
Pentru că Florin îşi manifestase dorinţa de a sta de vorbă și
cu alţi comunarzi, de care se simţea irezistibil atras, Forest îl  
poftise într-o zi la un fost tovarăş de luptă, Julien Tanguy, care
cunoştea multe anecdote din vremea stăpînirii Comunei.
- Pentru că duminica nu ai cursuri, îi spuse într-o zi  
tipograful, mergem să-i facem o vizită bătrînului Tanguy la  
prăvălia sa. Vinde vopsele pentru pictori.
- Lucrează şi duminica? îl întrebase mirat Florin.
- Tanguy ţine prăvălia deschisă duminică şi sărbătorile, ziua  
şi noaptea. E un tip ciudat. Are să-ţi placă. A făcut puş cărie ca 
şi mine. Dar după doi ani la „mititica", a fost graţiat.
În duminica următoare plecaseră la drum. Traversaseră pe 
 jos oraşul, căci cu banii nu stăteau bine iar omnibuzele erau 
destul de scumpe. Aproape de ora prînzului ajunseseră în ce-
lălalt capăt al Parisului, pe Rue Clauzei, o străduţă modestă, cu  
case mici, pitoreşti, îmbrăcate în plante agăţătoare.
Prăvălia lui Julien Tanguy nu numai că era deschisă, dar  
cunoştea şi o mare afluenţă de clienţi, mai toţi pletoşi, băr boşi,
 jerpeliţi și cu pete de vopsea pe hainele obosite de multă 
purtare. Patronul şi ciudaţii cumpărători stăteau în fundul  
prăvăliei la o masă lungă, cu multe pahare de vin şi cu două 
sticle de Anjou pe jumătate consumate.
- Moş Tanguy, n-am să-ţi pot plăti acum vopselele, spusese
un bărbat între două vîrste, cu lavalieră roşie și cu ochi
strălucitori de iluminat.
- Ţi-am cerut eu bani, Monsieur Sisley? Ai s ă-mi plăteşti
cî nd ai să poţi!
- Ei, n-as dori să rămîn iarăşi dator! N-ai vrea să-ţi dau o 
pînză sau două și să încheiem socotelile?
O femeie tînără, vioaie ca o veveriţă, pe nume Berthe 
Morisot, începuse să rîdă cu poftă:

658
 

- Sisley, pare-mi-se că vrei să-l tragi pe sfoară pe moş  

 Tanguy! Cât îi datorezi?
- Destul de mult! recunoscu timid pictorul. Aproape patruzeci de franci.. .
- Anul trecut, spusese ea, Renoir, Monet și cu mine am vîndut la
galeriile Drouot şaptezeci si două de pînze. Printre acestea erau 
şi cîteva peisaje semnate de tine. Ştii cît am realizat? Exact 144
de franci. Aproximativ 2 franci de tablou! Ai uitat?
Moş Tanguy zîmbise cu indulgenţă:
- Mademoiselle Morisot, de ce vreţi să-l mîhniţi pe prietenul 
meu? Într-o zi pînzele lui au să obţină preţul pe care-l merită.
- Cînd asta, moş Tanguy? întrebase un bărbos cu ochi 
 jucăuşi și figură agreabilă, uşor exotică. Poate după ce vom 
muri. De curînd, „Cuirasierii" lui Messonier, acest pompier în
pictură, s-a vî ndut cu 300.000 de franci. Astăzi e moda prostului
gust, Moş Tanguy!
Negustorul zîmbise cu blîndeţe:
- Monsieur Renoir, primesc cele două pînze ale prietenului
nostru Sisley în contul vopselelor.
- Dacă vrei să te ruinezi, asta e treaba dumitale! replicase în
glumă Auguste Renoir. Durand Ruel regretă și azi că ne-a 
deschis galeriile lui. Cele 252 de pînze ale grupului nostru au
provocat numai sarcasme din partea criticii oficiale.
- Nu trebuie să vezi lucrurile prea în negru! îl încura jase
Berthe Morisot. Într-o zi ne va veni şi nouă rîndul...
Florin îşi aminti zîmbetul atît de cald şi de bun al lui moş
 Tanguy.
- Prietenii lui Forest sunt şi prietenii mei, Monsieur Beldie, îi
spusese gazda după ce tipograful făcuse prezentările.
Ştersese cu o cîrpă tăblia scaunului pe care-l oferise apoi
medicinistului.
- Aveţi grijă să nu vă murdăriţi de vopsele! Vopselele sunt  
bune pe tablouri, nu și pe haine!
 Turnase vin în pahare pentru noii veniţi. Artiştii îşi reluaser ă 
discuţiile în jurul picturii, singurul subiect interesant pentru ei.  
Florin se simţea oarecum izolat. Nu-i plăcea compania acestor
boemi. În concepţia lui nu prea deosebiţi de nişte vîntură-lume.
Lîngă Sisley stătea cuminte o fată tînără cu o gură roşie,  
proaspătă, îmbietoare. Avea ochi catifelaţi, tenul ca piersica și
silueta subţire, graţioasă. Nu se amesteca în conversaţie. Se 
uita doar cu nedeghizată admiraţie la grupul de pictori, care nici 
nu o luau în seamă.
La un moment dat, Florin schimbase cu ea o privire
 întîmplătoare. Erau amîndoi intruşi între aceşti „oameni de  

659
 

artă"  de o originalitate obositoare. Blajini, odhinitori ca apele

unui lac într-o zi însorită, ochii ei semănau cu aceia ai unei 
căprioare sau ai unei viţele. Florin deplînsese atunci lipsa de 
imaginaţie a literaţilor, care nu iau drept termen de comparaţie 
ochii rumegătoarelor, deşi gingăşia expresiei lor este incom -
parabilă. Zîmbise involuntar fetei. Şi ea îi sufîsese. Oarecum 
trist, în clipa aceea se stabilise între ei o leg ătur ă invizibil ă.  
Florin rămăsese surprins, fiindcă se socotea blindat faţă de  
seducţia feminină. „Dacă vrei să reuşeşti în carier ă, obişnuia să 
spună, trebuie să te dedici studiului. Să- ţi rezervi timpul pentru  
amor numai după ce vei reuşi în viaţă!"
- Degas caută un model demn să întruchipeze nevinovăţia,
spusese Berthe Morisot. Mi s-a plîns că a cutreierat Pa risul în
lung si în lat fără să găsească ceea ce căuta. Să nu mai existe  
oare inocenţă în oraşul ăsta mare?
- I-o recomand pe Suzette! vorbise tare Sisley, pe care
 începuse s ă-l ameţească vinul. Pe chipul ei pluteşte o expresie 
atît de nevinovată, încît ai putea să juri că nu ştie ce înseamnă 
un bărbat. Corpul ei, încă neformat, respiră virginitatea. Ia 
dezbracă-te, Suzette, să te vadă prietenii mei! Să ştie că nu fac 
recomandări gratuite!
Fata se uitase stingherită la moş Tanguy, la Forest, la Florin.
- Hai! o îndemnase impacientat Sisley. Scoateţi hanţele 
după tine! Nu este prima dată că apari goală în faţa unor  
pictori!
Supusă, Suzanne se ridicase în picioare şi îşi dusese mîna la  
nasturii corsajului. Florin văzuse nenumărate femei goale la
Maternitate, aşa că nudul fetei nu i-ar fi f ăcut o impresie  
deosebită. Îi fusese însă milă de jena ei.
- Să-mi fie cu iertare, Monsieur Sisley, dar eu nu sunt pictor.  
Pentru noi, profanii, corpul gol al unei femei nu inspiră numai  
impresii estetice ... Cred că înţelegi ce vreau să spun.
- Mofturi! bombănise Sisley. Dezbracă-te, Suzette!
- Lasă fata! intervenise Berthe Morisot. Monsieur Beldie
are dreptate. Nu suntem într-un ateli er!
Pictorul făcuse un gest de plictiseală.
- Bine! Păstrează-ţi boarfele pe tine! De ce nu mă in vită şi 
pe mine lumea să mă dezbrac? E atîta zăpuşeală, încît abia aş 
aştepta să rămîn  nud! Îşi sorbise vinul din pahar, apoi îl întinse
gazdei: Moş Tanguy, ai grijă de un biet însetat!
Florin se ridicase de pe scaun. Atmosfera din prăvălie, ca-
priciile acestor oameni ciudaţi începuseră să-l indispună.
- Pe mine vă rog să mă iertaţi, Monsieur Tanguy!

660
 

- Prietenii îmi spun moş Tanguy! îl întrerupse bătrînul. Nu 

crezi că am putea fi prieteni?
Florin îi mulţumise pentru încredere.
- Am o întîlnire cu un coleg. Şi n-aş vrea să o ratez... Își luase
rămas bun şi părăsise încăperea sub privirile intrigate ale lui
Forest și ale pictorilor.
- Bizari mai sunt și doctorii ăştia! exclamase Sisley în 
vreme ce Florin ieşea în stradă.
De atunci se scurseseră cîteva săptămîni. Într-o seară, după 
un foarte obositor curs de anatomie comparată, Florin ieşise în
grădina Luxembourg spre a-şi limpezi creierii, aspirînd aerul curat
și lăsîndu-şi mintea în repaos. Se plimba pe aleea de platani din 
preajma fîntînii Medicis, ocolind grupurile de copii care se
zbenguiau sub privirile atente ale guvernantelor, cînd se pome -
nise faţă în faţă cu Suzanne, îmbrăcată într-o rochie ieftin ă,  
simplă, care-i evidenţia formele sculpturale. Ea îi zîmbise cu
simptaie și se oprise. Se oprise și Florin.
- Vă mulţumesc, Monsieur. Atunci a ţi fost atît de bun cu  
mine!
- Mademoiselle, mi-am făcut datoria ...
Femeile de moravuri uşoare care-l acostau pe stradă îi re-
pugnau. Contrar reacţiilor sale obişnuite, încercase de data 
aceea un straniu simţămînt de exaltare. Era atît de bucuros și în
acelaşi timp atît de dezorientat, încît d ăduse s ă o salute şi s ă 
treacă mai departe. Fata îi intuise jena.
- N-aţi vrea să ne plimbăm puţin?
Chipul lui se luminase. Iniţiativa ei salvase situaţia. Dacă ar 
fi pierdut-o, poate că nu ar mai fi întîlnit-o niciodată. Ar fi  
regretat acest lucru toată viata.
Se plimbaseră atunci, vorbind despre tot felul de nimicuri,  
pînă ce noaptea îi găsise pe aleile grădinii. Florin nu încer case
să profite de întuneric spre a-şi îngădui unele gesturi mai  
 îndrăzneţe, aşa cum ar fi făcut colegii săi dacă bezna i-ar fi  
surprins cu o fată într-un parc.
Hoinăriseră apoi pe străzi, fără să vadă ceea ce se petre cea
 în jur, de parcă ar fi fost singuri într-un oraş de vis, construit
anume pentru idila lor. O condusese pînă la locuinţa ei, pierdută 
 într-o fundătură din apropierea abatoarelor și se despărţiseră 
după ce-şi uraseră cast noapte bună.
Abia pe drumul de întoarcere Florin îşi dăduse seama că 
uitase să-i propună o nouă întîlnire. Nu-i trecuse nici măcar prin  
minte s ă o invite la o cofetărie . Îl cuprinsese disperarea. În clipa
aceea de răscruce, frica de a o pierde îi insuflase re surse

661
 

sufleteşti și iniţiative de care altă dată n-ar fi fost ca pabil.

Făcuse drumul întors şi bătuse la uşa Suzannei. Cînd ea îi ieşise 
 în prag şi îl privise cu ochii aceia mari, umezi și frumoşi de
rumegătoare, Florin simţise o căldură lăuntrică, o duioşie, o  
 încîntare nemaiîntîlnită. Se întrebase dacă nu cumva se  
 îndrăgostise de Suzanne. Pînă atunci nu cunoscuse acest 
sentiment. Încercase să-şi analizeze reacţiile lăuntrice, aşa cum 
i se cuvine unui om al ştiinţelor pozitive, dar nu fusese în stare 
să  judece la rece. Îi ceruse scuze fiindcă o tulburase în miez de  
noapte şi îi propusese să se revadă cît mai curînd.
Suzanne îi fixase o întîlnire în seara următoare. Ziua, ex-
plicase ea, era ocupată, căci poza la diverşi pictori, unica-i  
sursă de existenţă.
Pe Florin îl săgetase un fior de gelozie. Cunoştea din auzite  
moravurile libere ale pictorilor, amoralitatea, promiscuitatea lor.
Aceştia nu se mulţumeau, desigur, s ă zugrăvească pe pînze 
formele tulburătoare ale modelelor. Imaginaţia lui prinse s ă 
născocească scene lascive, care-l umpleau de mînie, de
revoltă. Dacă ar fi cîştigat mai mulţi bani, ar fi întreţinut-o, spre 
a o feri să-și vîndă trupul...
Se întîlniseră în cîteva rînduri. Florin aflase cu bucurie c ă  
legătura Suzannei cu Sisley era precară. E a admira marele talent al
artistului și uneori încerca faţă de el simţămîntul unei mame fa ţă 
de un copil neajutorat. Trăiseră un timp îm preună - nu putea nega
acest lucru - dar gusturile lui eclectice nu se împ ăcau cu  
concepţiile ei morale. Suzanne visa o iubire constantă, senină, o 
existenţă calmă, modestă, condiţii pe care nu i le putea oferi  
Sisley. Era sătulă de certurile și dezordinea din propria-i familie.
 Tatăl ei, alcoolic, cartofor, veşnic lefter, şi mamă-sa, cicălitoare, 
geloasă, înăcrită de mizerie şi de dezamăgiri fără număr, se  
duşmăneau de moarte. De ce oare mai trăiau împreună?  
Obişnuinţa era mai puternică decît ura?
Pe Florin îl cuceriser ă sinceritatea, naivitatea, cur ăţenia ei  
sufletească. Nu avea nici o vină Suzanne dacă viaţa vitregă o 
aruncase într-un cazan al Satanei. Era atît de plăpîndă, de  
vulnerabilă, încît simţea nevoia să o ocrotească.
Într-o duminică ieşiseră afară din oraş. Poposiseră pe mar-
ginea unei ape, cu maluri umbrite de sălcii plîng ătoare.  
Întinseseră o pătură pe iarba și se aşezaseră unul lângă altul, 
fericiţi fiindcă erau împreun ă. Aproape făr ă s ă-şi dea seama, se  
treziseră unul în braţele celuilalt...
Suzaane renunţase la Sisley. Legătura ei cu Florin căpătase
notorietate publică. Prietenele o tachinau. „Ai schimbat arta cu  

662
 

ştiinţa! În locul unui pictor fără sfanţ, te-ai încurcat cu un  

medicinist atît de s ărac, încît nu e în stare s ă-ţi cumpere o
rochie mai ca lumea! Tîrfă păguboasă, draga mea! Schimbă 
macazul dacă vrei să o duci bine! Înhăita-te cu un ramolit 
bogat, ori cu vreun cîrnăţar dispus să te ia de nevastă!" Florin 
surprinsese întîmplător - fără să fie observat - o astfel de
discuţie. Făcuse economii „la sînge", privându-se adeseori de
cină, şi îi cumpărase iubitei o rochie subţire de vară, puţin 
costisitoare, dar care pe Suzanne o copleşise.
Curînd după acest eveniment îşi luase diploma de medic.  
Din primul lui salariu - după angajarea la spital - îi dăruise fetei
pantofi, o pălărie, mănuşi și o geantă. Bucuria ei explozivă îl 
 înduioşase. Abia atunci înţelesese cît de mult o iu bea. O poftise
să se instaleze în locuinţa lui. Ea acceptase plină de 
recunoştinţă fără să pună chestiunea unei eventuale căsătorii.
Urmase o epocă senină, aşa cum îşi visaseră amîndoi. Îşi
depanau iubirea, împletind-o cu îndeletniciri prozaice. Ea se
ocupa de gospodărie, iar el muncea cu rîvnă la spital.
Existenţa lor idilică nu avea s ă dăinuie mult. Într-o seară, 
 înapoindu-se acasă după o zi istovitoare petrecută în sala de 
operaţii, Florin găsise în cutia de scrisori un mesaj din partea
maică-si:
„Scumpul meu băiat,
Bietul tău tată a murit. L-a răpus o veche boală de inimă. 
Pînă în ultima clipă a făcut mari strădanii spre a te între ţine la  
studii, în Franţa. În ultimii lui ani nu și-a mai  îngăduit luxul unei 
ţigări, al unui pahar de alcool, al unei mîncări mai alese, îşi  
purta hainele pînă ce trebuia să le ţes la coate şi la genunchi.  
Făcea sacrificii fără număr spre a pune bani deoparte pentru studiile tale.
Şi-a dorit să te vadă medic, şi a murit fericit fiindcă idea lul
lui s-a împlinit.
Acum, după ce ţi-ai făurit cariera visată de el cu atîta în -
flăcărare, să vii printre ai tăi, unde îţi este locul.
Aici, în România, se vorbeşte despre război. Oamenii spun 
că trebuie să ne alăturăm popoarelor creştine care se bat  
 împotriva turcilor. Tineretul vrea să pună mîna pe arme şi s ă 
plece la luptă. Cînd îi văd cît sunt de aprinşi, mă gîndese la tine.
Numai tu mi-ai mai rămas pe lumea asta. Mi-e tare dor de 
tine, Florinel. Mi-e tare dor" ...
Scrisoarea lungă, patetică îi dăduse mult de gîndit. Cole gii
săi, Ambrosii Sablic, Anastas şi Ghirko Stancev, Aleksandr 
Kristic, părăsiseră Franţa spre a se înapoia printre ai lor. Avea  
obligaţia morală să le urmeze pilda.

663
 

Ce se va întîmpla cu Suzanne după plecarea lui din Franţa? 

Desigur, nevoile vieţii o vor împinge iarăşi în mocirl ă. Această 
perspectivă îl îngrozise. Procesul lui de conştiinţă nu durase 
mult. A doua zi de-dimineaţă se înfăţişase doctorului Lxicas 
Champonniere și-i explicase c ă nu mai poate rămîne la Paris. 
Chirurgul îl ascultase cu atenţie şi îi dăduse dreptate.
- În România voi aplica învăţămintele dumneavoastră, 
domnule doctor! îi făgăduise Florin.
După ce îşi prezentase demisia la spital, se înapoiase la 
locuinţa lui, o luase pe Suzanne de braţ și o dusese în faţa 
ofiţerului Stării Civile. Bucuria ei nu cunoscuse margini. O  
timora doar gîndul că avea să trăiască într-o ţară străină, în-
depărtată, despre care nu ştia nimic. Alături de tovar ăşul ei de  
viaţă era însă gata să înfrunte orice vicisitudini...
În drumul lui pe Rue de la Paix, Florin v ăzu într-o vitrin ă 
proaspătul tratat al doctorului Lucas Champonniere asupra 
antisepsiei chirurgicale. Deşi îi cunoştea teoriile, o cumpăr ă. Va  
fi pentru el o carte de căpătîi.
Îşi examina ceasul. Mai avea la dispoziţie o oră pînă la 
plecarea trenului. Porni cu pas vioi spre casă. Suzanne îl aş -
tepta cu bagajele făcute. Refuzase să-l însoţească în ultima lui
plimbare pe străzile Parisului. O gospodină - susţinea ea - are
multe de pus la punct înainte de a pleca într-o călătorie atît de lungă.
În realitate, se ferise să-i arate lui Florin cît este de emo ţionată.  
După ce rămăsese singură acasă, lîngă geamantanele deschise,  
plînsese, gîndindu-se că se va despărţi de Paris, de Franţa.  
Vărsase cîteva lacrimi şi pentru Sisley . . ..
Cînd trenul de Bucureşti se puse în mişcare. Florin și Su-
zanne se aşezară la geamul deschis. Stăteau mînă în mînă și se
uitau, fără să-şi vorbească, la peronul care rărnînea în urmă.  
Nimeni nu-i condusese la gară. Suzanne avea cîteva rude în 
Auvergne, care uitaseră de existenţa ei. În lumea modelelor nu-
şi făcuse prietene. Rivalitatea, gelozia, meschinăria zădărniceau  
orice legături sufleteşti trainice între membrele aces tei vitregite
confrerii. La Şcoala de Medicină, Florin îşi făcuse cî ţiva prieteni.  
Francezii, foarte plăcuţi în rela ţiile de toate zilele, evitau însă a 
introduce în sînul propriilor familii pe colegii străini.
Doar Champonniere îşi exprimase dorinţa de a-l conduce la
gară, fiindcă se ataşase mult de Florin. Programul s ău la spital 
era însă atît de încărcat, încît fusese nevoit s ă renunţe la  
frumoasele-i intenţii.
Florin mîngîie cu duioşie mîna Suzannei, care- și sprijini
drăgăstos obrazul de umărul lui.

664
 

Pe bancheta din faţa lor, un b ărbat corpolent, în haine cu 

carouri, chel pîntecos, cu o guşă roză revărsată peste cravata  
roşie, împodobită cu un ac de aur ce înfăţişa un cap de cîine, îi  
privea cu simpatie.
- Jeunesse, jeunesse! exclamă patetic.
Oftă adînc, regretîndu-și tinereţea pierdută, apoi, spre a-şi 
mai schimba gîndurile, luă un ziar din maldărul aşezat pe mă-
suţa de lângă fereastră și îl desfăcu.
Pe prima pagină a gazetei scria cu caractere mari:
„Sîrbii au abandonat în debandadă Zaicearul. Armatele 
otomane au pătruns adînc pe teritoriul Serbiei. Lupte grele se  
desfăşoară în jurul localităţii Aleksinatz ..."
*
**
- Dezinfectante! De unde vrei să scot dezinfectante?  
exclamă plictisit maiorul medic chirurg Ambrosii Milatinovic,  
după ce aruncă o privire rapidă, asupra soldatului cu picioa rele
zdrobite pînă mai sus de genunchi, întins pe p ămîntul gol,  
alături de alţi ostaşi grav răniţi. Erau atît de mul ţi, încît abia mai 
 încăpeau în curtea şcolii, transformată în spital.
 Trase cu urechea la bubuiturile de tun, parc ă tot mai apro-
piate, şi îşi scoase din buzunarul halatului alb o ţigară gata 
făcută. Un infirmier militar i-o aprinse.
Maiorul trase în piept un fum, apoi îl expir ă, uitîndu-se prin  
volutele cenuşii la tânărul medic chirurg Aleksandr Kristic   care
stătea dezolat la căpătîiul soldatului cu pici oarele zdrobite.
- Domnule Kristic, trebuie s ă te deprinzi cu condiţiile de aici.  
Ştiu. Nu se aseamănă cu cele din spitalele de la Paris, deşi am 
auzit că nici acolo nu se prea ţine seama de învăţămintele
doctorului Lister. Numai în diminea ţa asta am operat mai bine
de treizeci de oameni fără să folosesc dezinfectante. Sunt fericit  
că te-au  primit în ajutor. Eu și cu cei doi chirurgi ai mei abia mai
pridideam. Nu vezi în cel hal arătăm? Parc-am fi m ăcelari, nu  
chirurgi!
Maiorul Milatinovic nu exagera. Halatul, pantalonii, mîinile îi erau
mînjite de sîngele răni ţilor opera ţi. Stropi de sînge   uscat îi
 înspicau ca nişte pistrui fruntea, obrajii, loburile urechilor. Şi în
păr avea cheaguri de sînge.
- Şi atunci cum să operez? întrebă Kristic cu deznădejde.
- Simplu! Legături deasupra genunchilor spre a stăvili  
circulaţia sîngelui, iar după amputare, o sutură a vinelor.  
Dezinfecţie? Apă curată de la fîntînă. Nu avem nici măcar posi -
bilitatea să o fierbem . ..

665
 

- Domnule maior, mă iertaţi, sunt procedee vetuste. Aşa ar 

fi operat Ambroise Pare, Hilden . . .
Maiorul Milatinovic rîse. Un rîset lipsit de veselie.
- Ei da, Kristic, ne întoarcem la străvechii noştri magistri!
Aspiră încă un fum din ţigară. Se strîmbă și o zvîrli în iarbă. 
Se luptă cîteva clipe cu o tuse rebelă și îşi aruncă instinctiv
privirile spre zona frontului. După o culme de deal se ridicau 
coloane de fum negru. Tunurile se auzeau și mai aproape.
- Ia-ţi instrumentele, Kristic, și pune-te pe lucru! Ne batem
 împotriva morţii folosindu-ne de mijloace anacronice. Nu avem 
altă soluţie. Răniţii ne aşteaptă ...
- Îi trimitem cu bună știinţă la moarte, domnule maior stărui 
Kristic. Nu vom putea evita infecţiile, gangrenele . . .
- La lucru, Kristic, la lucru! porunci maiorul, fără asprime în
glas.
Înţelegea scrupulele subalternului său. Cînd medicamentele 
 începuseră să lipsească, avusese şi el procese de conştiinţă.  
Dar cu lamentări nu ajungeau la nici un rezultat.
Rămas singur, Kristic se îndreptă spre masa de operaţia 
rezervată lui. Era încadrată de doi infirmieri istoviţi, neb ăr bieriţi, 
plini şi ei de sînge. Mulţi r ăni ţi, întinşi pe p ămîntul gol, unul  
lîngă celălalt, îşi aşteptau rîndul.
Kristic luă ferăstrăul spălat la repezeal ă de infirmierul şef  
 într-un lighean cu apă înroşită de sînge şi îşi arunca privirile  
asupra băieţandrului cu picioarele zdrobite, care se uita în ochii  
lui amuţit de frică. Îl copleşeau emoţia și mila. Infirmierul şef 
făcu la repezeală legăturile. Transpiraţia i se scurgea, pe frunte, 
pe obrajii zbîrciţi. Să tot fi avut  patruzeci de ani, dar părea de 
şaizeci. Maiorul i-l pusese la dispoziţie gîndindu-se că infirmierul  
şef  - un ţăran inimos și foarte cumsecade - îi va mai ridica moralul
şi-l va călăuzi discret la nevoie.
Milatinovic era sigur că proaspătului său subaltern îi va 
trebui un timp spre a se aclimatiza.
Ferăstrăul lui Kristic despică muşchii semimembranos,  
semitendinos şi bicepsul femoral al coapsei drepte şi după ce 
secţiona artera femorală, începu să muşte din femur. Fl ăcăian -
drul, ţinut zdravăn de cei doi infirmieri și de trei soldaţi chemaţi 
 în ajutor, se zbătea disperat, urlînd ca o vită.
Sudoarea năpădise fruntea și obrajii lui Kristic, prelingîndu-
se din vîrful nasului în picături fierbinţi, care cădeau peste rana 
deschisă a soldatului. Tînărul medic era îngrozit, c ăci infecţia 
avea să se instaleze negreşit în organismul slăbit al rănitului.
În ciuda legăturii, sîngele din artera femoral ă secţionată îi

666
 

 împrosca peste faţă în pulsaţii rapide, orbindu-l. Pacientul

 încetase să mai urle. Gemea zvîrcolindu-se, golit de vlagă. Cu 
dosul mîinii, Kristic se şterse la ochi, apoi repuse în funcţie  
ferăstrăul.
Era atît de absorbit, încît nu mai auzea bubuiturile tunurilor
care făceau să se cutremure solul.
Cînd termină intervenţia chirurgicală, i se aduser ă în loc de  
fese nişte cîrpe de o curăţenie îndoielnică.
- De ce nu le-aţi spălat? zbieră la infirmierul şef.
- Nu mai avem săpun, domnule doctor!
- De ce nu le-aţi fiert?
- Cînd să le fierbem?
Kristic înjură printre din ţi, începu s ă panseze rana aşa cum 
se pricepea mai bine.
Un ofiţer călare opri în faţa clădirii. Descăleca de pe bi diviul
acoperit de spume si intră în curtea înţesată de r ăni ţi. Se  
apropie de Kristic. -
- Dumneata eşti medicul-sef?
- Pe medicul-şef îl găsiţi în clădirea şcolii...
- Nu am timp să-l caut! Dumneata cine eşti?
- Sublocotenentul de rezervă medic Aleksandr Kristic.
- Evacuaţi imediat spitalul! Ordinul diviziei! Luaţi-vă  
răniţii şi plecaţi de grabă spre Aleksinatz! Trupele noastre din  
Deligrad au primit ordin să se replieze spre sud. Inamicul nu ne
dă răgaz. Mă tem că în mai puţin de două ore turcii   vor intra în
această localitate. Veţi primi ulterior ordin scris! Acum  
 îmbarcarea!
- Mulţi răniţi sunt netransportabili! Pot muri pe drum!  
protestă Kristic.
Ofiţerul făcu o schimă sarcastică.
- Luîndu-i de aici, au totuşi o şansă dintr-o mie să scape cu 
viaţă. Dacă dau peste ei başibuzucii, îi măcelăresc în cîteva  
clipe!
Salută automat și se îndreptă grăbit spre calul său.
Kristic îşi petrecu mîna peste frunte. Avea senza ţia c ă tră-
ieşte un vis urît. Se uită la infirmierii și soldaţii care-r priveau
 întrebători, apoi plecă în căutarea maiorului. Îl găsi operînd pe 
un soldat cu pîntecele străpuns de o lovitură de sabie. Îi raportă 
pe scurt ordinul diviziei.
- Bine! Plecăm! Să termin intervenţia asta nenorocită! 
Dumneata şi Demidovic veţi supraveghea încărcarea răniţilor în 
ambulanţe și în căruţele pe care le veţi găsi la îndemînă!
- Cu netrarisportabilii ce facem? Mâ gîndesc la hemoragiile pe care fatal le

667
 

vom provoca .. .
- Îi luăm şi pe ei. Cu orice riscuri! Hai, grăbiţi-vă! Nu avem  
timp de pierdut!
Maiorul se concentra iarăşi asupra operaţiei. Mîinile i se 
mişcau cu siguranţă și precizie, ca în împrejur ări normale.  
Kristic se întrebă dacă liniştea afişată de doctor era reală sau  
de formă, în orice caz, merita toată admiraţia. Reuşea să insufle
calmul si subalternilor săi.
Cînd se întoarse în curte şi văzu mulţimea de răni ţi întinşi
pe pămînt, îl cuprinse iarăşi panica . Învăţase la Şcoala de 
Medicină să îngrijească bolnavi, nu să organizeze evacuări în  
 împrejurări atît de îngrozitoare. De unde s ă facă rost de oameni  
spre a căra răniţii? Nici vehiculele spitalului nu erau  
 îndestulătoare. Kristic dădu poruncă să se înhame caii la am-
bulanţe. Se întrebă pe care răniţi s ă-i îmbarce cei dinţii, cînd,  
spre uşurarea sa, îl văzu pe locotenentul medic Demidovic -
aproape un băieţandru, cu părul blond căzut peste ochi ca  
franjurile unei coame - luînd energic măsuri spre a organiza
transportul. Demidovic puse în mişcare infirmierii, buc ătarii, 
soldaţii din paza spitalului, apelă la serviciile unor infanterişti
care se scurgeau spre Aleksinatz, retrăgîndu-se po trivit
ordinelor înaltului comandament. Instala răniţi şi în căruţele 
unor refugiaţi civili, care se lăsaseră în cele din urmă convinşi 
să-i aşeze peste boarfele lor.
În timpul transportului spre una din ambulanţe, un pa cient
rănit la piept făcu o criză de hemoptizie. Sîngele îl po didi pe
gură, vărsîndu-se şuvoi.
- Are să moară pe drum! vorbi Kristic tînărului loco -
tenent.
Demidovic îl privi cu răceală!
- Ştiu că e pierdut! Ce pot să fac?
Un proiectil căzu în mijlocul cur ţii, împroşcînd o înalt  
 jerbă de pămînt şi pulverizînd trei oameni. Alt proiectil spin tecă 
un cal, reteză capul unui infirmier și sfîrtecă doi răniţi.
Bombardamentul se dezlănţui apoi grindină, făcînd prăpăd.
- Turcii au grijă să ne simplifice munca, Kristic! excla mă cu 
umor negru locotenentul Demidovic.
Maiorul Milatinovic îşi terminase intervenţia chirurgical ă și
se grăbi să ia personal conducerea evacuării spitalului. Umbla
de colo pînă colo, dînd porunci scurte şi încuviinţînd cu înclinări  
din cap măsurile luate de Demidovic. Kristic se în hamă la 
căratul răniţilor. Un proiectil căzu în apropierea lui. Suflul  
exploziei îl culcă la pămînt, nâucindu- l pentru cîteva clipe.

668
 

Revenindu-şi, îşi pipăi torsul, membrele, și constată bucuros că 

scăpase aproape neatins. Simţea însă între dinţi ţărînă.
Unui rănit transportat tocmai spre ambulanţă i se deschi-
seseră copciile de la pîntece. Intestinele i se rev ărsară, răsucindu-
se ca nişte imenşi viermi.
- Cu nenorocitul ăsta nu mai e nimic de făcut! strigă 
Milatinovic. Lăsaţi-l aici! Luaţi pe altul în loc!
Kristic avu de gînd să protesteze, dar renunţă. Maiorul ave a
dreptate. Soldatul cu intestinele scoase agoniza. Ajutat de un infirmier, Kristic
instala pe targă alt rănit.
Patru proiectile explodară simultan în mijlocul ambulanţelor 
și al căruţelor încărcate pînă la refuz. Locotenentul Demidovic
se prăbuşi cu picioarele retezate de la genunchi. Kristic rămase cîteva 
clipe împietrit. Îşi scutură capul ca după o lovitură de pumn  
primită în plină faţă, apoi alergă să-și ajute camaradul rănit. 
Fără să-şi dea seama că plînge, îl ridică în braţe şi -l duse pînă la 
cea mai apropiată căruţă, îl aşeză lîngă alţi răniţi, îşi smulse  
centura de piele de sub halatul plin de sînge şi f ăcu un garot  
spre a opri hemoragia ciotului coapsei drepte. Cu o fîsie rupt ă 
din halat făcu un garot și pentru piciorul stîng. Demidovic îşi
pierduse .cunoştinţa.
- Dă-i drumul! strigă Kristic la soldatul oare se străduia să 
stăpînească bidivii de la căruţă, înspăimântaţi de exploziile  
năpraznice.
Vehiculul porni smucit. Caii ţîşniră în galop. Roţile din stînga  
căruţei încălecară roţile din dreapta ale unei ambulanţe.  
Soldatul încercă prea tîrziu să cîrmească spre a evita coliziu nea.
Căruţa se răsturnă într-un şanţ adînc, trăgând după ea şi  
ambulanţa.
Cînd văzu corpurile răniţilor strivite sub vehiculele rosto -
golite cu roţile în sus, Kristic îşi duse îngrozit mâinile la ochi.
- Urît e războiul! gemu printre hohote. Urît! Urît! Urît!
Încruntat, palid ca a fantomă, generalul Mihail Grigorievici  
Cernaiev studia harta căii Moraviei. Zona cuprinsă între 
Aleksinatz, Niş şi Gurgusovatz - la scară mică - era împănată cu 
steguleţe albastre şi roşii, indicînd amplasarea şi miş cările 
trupelor amice şi inamice. Steguleţele roşii - unităţile turceşti -
se înscriseseră ca o pană în dispozitivul steguleţelor albastre -
linia de apărare a sîrbilor. Steguleţele, imobile pe cîmpul de 
hîrtie pînzată al hărţii, zugr ăveau printr-un sis tem de simboluri
moarte marea bătălie care se desfăşura aievea.
Ofiţerii de Stat-Major urmăreau consternaţi desfăşurarea  
operaţiilor militare intrate într-o fază extrem de critic ă pen tru

669
 

sîrbi. Curieri soseau la intervale scurte, aducînd vești de pe linia frontului.

Ofiţerii de Stat-Major se grăbeau s ă depla seze steguleţele în 
funcţie de evoluţia bătăliei. Trupele sîr-bești erau în derută. 
Steguleţele roşii descriau un fel de s ăgeţi ca re se înfigeau printre
steguleţele albastre, împresurîndu-le, izolîndu-le în pungi. Cînd 
desprindeau de pe hartă cîte un stegule ţ albastru și îl puneau la o 
 parte, însemna - ca la o partidă de şah - că unitatea respectivă 
fusese distrusă.
Generalul Cernaiev îşi muşca buzele și îşi încleşta pumnii,
exteriorizîndu-şi fără voie mînia, disperarea. Ordonase cu du-
rerea în suflet evacuarea Deligradului, spre a salva ceea ce mai
putea fi salvat.
Deşi în ultima săptămînă nu dormise mai mult de o oră sau 
maximum două pe noapte, era proaspăt bărbierit, iar uniforma
 îi cădea impecabil, ca pentru paradă. Mustăţile cu colţuri 
drepte, laterale, stăteau ţepoase ca nişte suliţe. În împrejurări 
normale aveau o înfăţişare marţială, acum, însă, profilate pe 
paloarea aşternută pe chipul generalului, păreau don-quijoteşti.
- Avangărzile turceşti, alcătuite din başibuzuci, au p ătruns în
periferiile Deligradului, domnule  general! anunţă cu descurajare 
 în glas un locotenent-colonel de Stat-Major.
Ofiţerul era nebărbierit si avea tunica şi pantalonii boţiţi, căci 
 în ultima săptămînă dormise îmbrăcat.
Exasperat, generalul îşi trecu mîna prin păr. Campania con -
tra turcilor începuse promiţător. Trupele sîrbeşti ob ţinuser ă înc ă 
din primele zile succese remarcabile. Apoi se produsese acea
uluitoare răsturnare de situaţie, provocată de revirimen tul
miraculos al turcilor, care nu numai că zăgăzuiseră înain tarea
sîrbilor, dar după un șir  de lupte sîngeroase, angajate simultan
pe patru fronturi, preluaseră ini ţiativa. Dacă el, Cernaiev, nu va  
reuşi să pună stavilă contraofensivei otomane, nu-i va rămîne 
decît să cerşească un armistiţiu.
Era umilitor să-şi recunoască înfrîngerea, dar cu destinul 
potrivnic nu-şi putea încerca puterile. Cînd îl trimisese în Serbia
spre a prelua comanda trupelor sîrbeşti, ţarul îl asigurase de
 încrederea sa. Înainte de a declanşa campania împotriva
 Turciei, Cernaiev îşi luase măsuri de prevedere sau îşi  
 închipuise că le luase. Bizuindu-se pe rapoartele agenţilor se -
creţi ruşi, infiltra ţi pe teritoriul Imperiului Otoman, şi mai ales  
pe rapoartele generalului Ignatiev asupra sl ăbiciunii mi litare a
turcilor, la care se adăuga alianţa secretă dintre Serbia și
Muntenegru, încheiată în 15 iunie 1876 la Veneţia, porni se la
luptă avînd convingerea că războiul purtat de sîrbi va lua  

670
 

proporţiile unui marş triumfal, încheiat la por ţile  

Constantinopolelui.
După stupefiantul reviriment al turcilor și după primele 
 înfrîngeri ale sîrbilor, alternate cu retrageri dezastruoase, cu
evacuarea forţată a unor localităţi importante, fusese criticat cu 
asprime. I se reproşau concepţiile strategice concretizate în 
 împărţirea armatelor sîrbeşti în patru grupuri, în total dezacord  
cu principiul napoleonian al economiei forţelor şi al loviturilor  
succesive. Angajînd bătălii pe mai multe fronturi, permisese
generalilor turci să-i reziste cu unităţi inferioare numeric și în
acelaşi timp să-şi regrupeze forţele în vederea dezl ăn ţuirii unor  
lovituri surprinzătoare.
Cernaiev se apărase invocînd argumente aparent valabile.
Dacă şi-ar fi concentrat forţele pe valea Moravei, impunînd  
adversarilor un teatru de bătălie pe frontul de sud-est al Serbiei,  
si-ar fi lăsat spatele descoperit, permiţînd trupelor otomane din
Bosnia să invadeze teritoriile sîrbeşti din r ăs ărit.
Explicaţiile lui nu puteau repara îns ă dezastrul. Armata de 
pe Drina, denumită şi Armata de Vest, alcătuită din 20 000 de  
oameni şi comandată de generalul Alimpic, încercase să spargă 
dispozitivul de apărare turc, dar după cîteva lupte violente  
fusese nevoită să se retragă, cu grave pierderi.
Armata de pe Ibar, numărînd de asemenea 20  000 de oa-
meni, pusă sub comanda generalului Zach, asediase localitatea 
Novi Bazar, dar operaţiunile militare, conduse şovăitor, se 
 încheiaseră cu un eşec. Generalul Zach fusese înlocuit cu un  
ofiţer mai dinamic, colonelul Ciolac, care primise misiunea s ă 
acopere flancul drept al Armatei de Sud, compusă din 50 000 
de oameni, pusă sub comanda generalului Cernaiev însuşi. Ar-
mata Timokului, cifrată la 20 000 de oameni, zisă si Armata de 
Est, după cîteva angajamente sîngeroase cu turcii, fusese 
nevoită să se retragă cu mari pierderi, evacuînd importantul  
oraş şi centru de comunicaţii al Saicearului. Comandantul aces-
tor trupe, colonelul Lesianin, fusese obligat s ă-şi păr ăsească 
ultimele poziţii spre a veni în sprijinul Armatei de Sud, supusă 
tot mai puternicei presiuni otomane.
Armatele sîrbeşti, hăituite de turci, erau silite s ă bat ă în  
retragere, fără a li se acorda răgazul necesar reorganizării for -
ţelor risipite şi fugărite pe întregul front.
Pînă acum, Cernaiev îşi strămutase de mai multe ori car -
tierul general în funcţie de retragerile sale succesive. F ăcuse  
mari sforţări ca retragerea s ă nu se transforme într-o deban -
dadă haotică, ceea ce ar fi permis turcilor s ă ajungă într-un  

671
 

singur iureş pînă la Belgrad.

Sîrbii, atît de viteji, se arătaseră în această campanie sub  
orice aşteptări. De vină nu erau însă soldaţii, a căror valoare de  
luptători neînfricaţi fusese verificată de-a lungul secolelor, ci  
cercurile conducătoare, care neglijaseră pregătirea militară a  
propriilor trupe, deşi războiul devenise inevitabil. Turcii dis -
puneau de un armamenl superior şi de o experienţă mai bo-
gată. Cu pieptul gol şi cu sabia în mînă nu te poţi avînta  
 împotriva tunurilor.
Cernaiev se uita la steguleţele roşii care se buluceau în jurul  
steguleţelor albastre, alarmant de împuţinate. Dacă grupul de 
armate al lui Ahmed Eyub va reuşi să facă joncţiunea cu trupele 
lui Ali Saib, și împreună se vor avînta asupra Aleksinatz-ului, 
soarta oraşului şi a întregului dispozitiv de apărare sîrbo-rus va 
fi compromisă.
Generalul Cernaiev se simţea atît de obosit, încît începuse 
să i se înceţoşeze mintea. Steguleţele albastre şi roşii c ăp ăta -
seră viaţă. Literele de pe hartă jucau sarabanda, iar cursurile 
râurilor şerpuiau asemenea unor reptile miniaturale. Generalul
 îşi scutură capul spre a alunga vedeniile.
- O cafea! ordonă răguşit. O cafea dublă! Foarte tare! Un 
tînăr aghiotant se înfăţiş ă deîndată cu o ceaşcă mare,   în care
aburea lichidul negru, aromat. Cunoştea preferinţa generalului
pentru cafea şi ţinea în permanenţă un ibric în preaj ma focului.
Cernaiev goli la iuţeală ceaşca. Înviorat, porunci:
- Detaşamentul colonelului Ducic s ă execute un contraatac 
 împotriva trupelor inamice care converg din zona Niş asupra
Aleksinatz-ului!
Un căpitan de Stat-Major îşi nota tocmai ordinul, cînd prinţul 
Milan intră în încăpere. Ofi ţerii luar ă pozi ţie de drep ţi. Prin ţul  
era însoţit de aghiotanţi și de ministrul de Război. Strînse mîna 
generalului rus. Şi trăsăturile lui se alteraser ă. Ochii îi erau roşii  
de nesomn.
- Ce mai e nou, domnule general? Sper că ai să-mi dai o  
veste bună!
Aproape că îi cerşea un cuvî nt de încurajare. Pe Cernaiev îl
potopi un simţământ de mînie neputincioasă şi de ruşine. Nu-şi  
mai făcea iluzia că ar mai putea redresa situaţia.
- Mă tem, Alteţă, c ă şansele noastre scad pe zi ce trece.  
Bărbia prinţului începu să tremure.
- Am primit asigurări c ă victoria noastfă va fi rapidă şi 
categorică...
Cernaiev însuşi îi garantase victoria. Nu îndrăznea însă a-i 

672
 

reproşa direct incapacitatea.

- M-am înşelat, Alteţă ...
 Nici generalul nu vorbi despre mediocra comportare a sîrbilor. Ce rost ar fi
avut acum incriminările reciproce?
Milan înţelese că Cernaiev nu era capabil să mai schimbe  
deznodământul campaniei.
- Atunci ce facem? Aşteptăm ca turcii să reocupe Serbia?
- Mă tem, Alteţă, că va trebui să apelăm la sprijinul ma rilor
puteri, la ajutorul direct al Rusiei... Eu am f ăcut tot ce mi-a stat
 în putinţă . . .
Milan plecă fruntea. Inima îi bătea atît de tare încît îl su foca.
Va trebui să se umilească iarăşi în faţa turcilor... Va fi silit poate 
să ia drumul exilul.
- E cazul să cerem armistiţiu, domnule general? întrebă într-
un suflu.
- Nu! Vom lăsa să se mai scurgă cîteva zile. Poate că se va  
produce un miracol. Vreau să cred c ă si turcii sunt la capătul
puterilor. Numai aici, în Balcani, se bat de mai bine de un an.
Nu mai pun la socoteală Creta.
- Creta au pacificat-o de mult, domnule general.
- Dar cu ce preţ, Alteţă! Au pierdut acolo mii de soldaţi!
- Eram sigur că îi vom înfrînge pe turci! spuse cu amărăciune 
prinţul.
- Să nu vă pierdeţi  nădejdea, Alteţă! Sfînta Rusie veghează! 
La momentul oportun, Majestatea-Sa Ţarul îşi va spune
cuvîntul.
Prinţul se întoarse spre ministrul de Război.
- Va trebui să tatonăm intenţiile marilor puteri. Sunt con vins
că nu ne vor lăsa în voia turcilor. Europa are prea mari interese 
 în Balcani ca să se spele pe mîini.
Milan se felicita în sinea lui că nu-şi asumase comanda 
supremă a armatei. Nimeni nu-i va putea reproşa lui, personal, 
 înfrîngerea. Recomandînd instalarea lui Cernaiev în fruntea
armatelor sîrbeşti, ţarul îşi atribuise o grea r ăspundere. Nici 
panslaviştii nu vor accepta îngenuncherea Serbiei, o ţară slavă.  
Am cel puţin satisfacţia că poporul meu şi-a făcut da toria, spuse
cu simplitate. Să sperăm că și românii vor intra în război. ..
- Şi grecii ne vor ajuta, Alteţă.
- Grecii si-au cîştigat de mult independenţa, domnule ge-
neral, îşi pot îngădui luxul să aştepte. Vor interveni abia după 
ce zarurile vor fi aruncate.
Se apropie de harta înţepată cu puzderia de steguleţe  
albastre şi roşii.

673
 

- Nu abandonaţi lupta, domnule general! Vom mobiliza 

ultimele rezerve! Vom trimite pe front pe toţi cetăţenii capabili
să poarte armele, începînd cu băieţandrii şi terminînd cu  
bătrînii! Serbia nu va accepta înfrîngerea! În ultimele clipe se va redresa.
Se îmbăta cu propriile lui cuvinte. Descurajarea din primele
momente prindea să se destrame. Firea-i optimistă, combativă, 
ieşea iarăşi la suprafaţă. Adăugă:
- Bine, domnule gener al! Vom aştepta cîteva zile. Eu cred în
miracole. Poporul sîrb e capabil să săvîrşească miracole!
Sunetele de trompetă se înălţară impetuoase spre văzdu hul
cenuşiu din care se cernea ploaia, dînd semnalul şarjei.
Căpitanul Dobrinovic, comandantul divizionului 3 din Re-
gimentul 6 Cavalerie, îşi struni calul neastâmpărat si îşi aruncă 
privirile peste umăr la escadroanele desfăşurate pentru atac.
Divizionul său era încadrat între alte două divizioane de 
cavalerie, toate însă cu efectivele înjumătăţite după nimici -
toarele lupte din ultimele săptămîni.
Căpitanul se uită apoi pe sub streaşină căştii metalice la 
linia de apărare a turcilor, constituită din unităţi de infanterie
aliniate într-un front lung de peste 800 de metri. Nu-şi d ădea  
seama de adâncimea lui, dar îl presupunea destul de dens. Ce
se ascundea însă în dosul paravanului de infanterişti?
Cavaleriştii - dacă existau- erau descălecaţi, căci nu puteau fi 
văzuţi.
Potrivit aprecierilor lui Dobrinovic, inamicul dispunea de
forţe mult mai ample. Unităţile de cavalerie sîrbeşti puteau 
suplini inferioritatea lor numeric ă doar prin violen ţa atacului și
hotărîrea de a învinge cu orice preţ.
Dobrinovic căpătase doar de două zile comanda divizionului,
 în urma morţii fostului său şef, maiorul Pilic, căzut în luptă.  
Regimentul lui suferise mari pierderi. Escadroanele ajunseser ă 
să fie comandate de locotenenţi și de sublocotenenţi. Toţi 
aceştia erau mîndri de noile lor sarcini și pătrunşi de importanţa 
lor. Ţara aştepta din partea lor jertfa supremă și ei erau hotărîţi 
să nu o dezamăgească.
Cînd îi vedea atît de entuziaşti, de tineri - aproape nişte
băieţandri - lui Dobrinovic i se încălzea inima de duioşie. Dar îl 
năpădea și tristeţea. Ştia că cei mai mulţi dintre ei nu se vor  
mai întoarce la căminele lor. Războiul are legi aspre, care nu ţin  
seama de omenie, de vîrstă, de frumuseţea morală a 
combatanţilor. Seceră de preferinţă pe viteji şi-i mena jează pe 
laşi.
Dobrinovic avea o experienţă militară relativ îndelungată:  

674
 

cincisprezece ani de activitate în cadrul armatei. În prezenţa 

ofiţerilor tineri, sosiţi pe front dup ă o foarte sumar ă preg ătire
militară, fiindcă unităţile necesitau a fi încadrate cu carne de 
tun împodobită cu trese de aur, căpitanul Dobrinovic se simţea 
matusalemic de bâtrîn, deşi nu împlinise decît 37 de ani. La
vîrstă aceasta, mulţi dintre camarazii săi fuseseră înaintaţi  
maiori și chiar colonei. El era lipsit îns ă de rela ţiile  
indispensabile unor avansări rapide. Nu se însurase cu fiica  
vreunui comandant de mare unitate, şi nici nu era văr ul sau
nepotul unui ministru.
Se căsătorise cu o fată de ţăran, care-i adusese drept zestre
tinereţea, frumuseţea, voioşia, dragostea ei. Nu regretase 
niciodată alegerea. Soţia îi dăruise în cei doisprezece ani de  
convieţuire cinci b ăieţi - cinci brăduleţi - de care era foarte
mîndru. Visa să-i facă pe toţi ofiţeri. Primii patru îi îmbr ăţi şaseră 
cu entuziasm ideile. Le confecţionase uniforme soldăţeşti 
potrivite staturii lor, iar duminica îi scotea în curte și făcea cu ei 
instrucţie militară și mînuiri de arme. Le făurise nişte puşti
cioplite din lemn. Al cincilea copil - abia împlinise şapte ani -
voia să devină popă. Îşi tăiase nişte odăjdii dintr-o bluză 
galbenă a maică-si şi oficia slujbe bisericeşti, cîntînd pe nas,
aşa cum auzise la biserică. Spre a-şi interpreta şi mai autentic 
rolul, îşi pusese mustăţi şi barbă din vată albă.
Căpitanul Dobrinovic nu avea în neamul său preoţi și nici nu-și
făcuse prieteni printre feţele bisericeşti. Pe ce căi îşi dez voltase
prîslea gustul spre cariera eclesiastică, n-ar fi putut spune. 
Constata doar fenomenul.
În buzunarul de la piept păstra fotografiile fiilor s ăi, f ăcute la
un fotograf neamţ, pripăşit prin orăşelul lor. Imagi nile celor
patru soldăţei şi a micului popă îi ţineau de urît înainte de a se 
culca prin bivuacurile întîmplătoare.
Acum, în vreme ce glasul trîmbiţei sfredelea cerul, dînd  
semnalul şarjei, căpitanul Dobrinovic îşi perinda prin minte  
toate aceste imagini; în ciuda defilării lor fulger ătoare, îşi  
păstrau o mare putere de evocare. Cînd ultimele sunete de 
trîmbiţă încetară, Dobrinovic ridică braţul drept la vertical ă,  
agitînd pumnul înmănusat în sus și în jos, aşa cum scria în
regulamentul de instrucţie al cavaleriei, apoi dădu pinteni  
calului şi porni în galop spre frontul inamic, urmat de rop otul
masiv al escadroanelor de sub comanda sa.
 Telegarii spărgeau cu piepturile lor late spaţiile, coamele  
fluturau în vînt, copitele scurmau ţarina zvîrlind în urm ă bulgări  
de pămînt, călăreţii îşi roteau săbiile pe deasupra capului, iar  

675
 

uralele lor făceau să vibreze văzduhul.

Depărtarea dintre masa ropotitoare a cavaleriei sârbeşti și
linia frontului inamic se micşora treptat. Deodată, rîndurile  
infanteriei turceşti se deschiser ă, l ăsînd s ă apar ă gurile unor  
tunuri ascunse pînă atunci vederii. Piesele de artilerie începură 
să verse foc de mitralie, deschizînd pîrtii largi printre   călăreţii 
sîrbi. Căpitanul Dobrinovic vedea răbufnirile orbi toare de la
gurile tunurilor, auzea şuieratul proiectilelor şi exploziile care
doborau oameni şi cai, amestecîndu-i cu ţarina înroşită de
sînge. Cu sabia întinsă înainte, la orizontală, gonea spre inamic,  
zbierând îndemnuri de încurajare c ălăreţilor ca-re-l însoţeau în 
fantastica-i cavalcadă.
Rîndurile infanteriştilor turci se r efăcură. Cei din primul rînd 
puseră un genunchi în pămînt. Cei din rîndul doi r ăma seră în 
picioare. Şi unii, şi alţii duseră armele la ochi. Dobri novic nu
auzea comenzile ofiţerilor turci, dar le ghicea după m înuirile de
armă ale soldaţilor. Ţevile puştilor îndreptat paralel spre sîrbi  
 începură să scapere în rafale scurte. Alţi cavaleristi sîrbi veniră 
peste cap, laolaltă cu caii lor. Dobrinovic se uită înapoi, peste 
umăr, și văzu în clipa aceea, într-o tragică dar foarte scurtă 
 înșiruire de imagini, pe comandantul escadronului 2 - un tînăr 
sublocotenent abia ieşit de pe băncile şcolii - cum ridică braţele, 
dă capul pe spate într-o mişcare convulsivă, scapă sabia din 
mînă şi cade pe o parte, rămînînd cu piciorul drept prins în  
scară. Calul său, înspăimântat de zgomotul detunăturilor, de  
zvîrcolirile călăreţului pe care-l tîra pe pămînt, îşi spori iuţeala, 
depășindu-l pe Dobrinovic.
Pe căpitan îl copleşi brusc o furie clocotitoare. Era dornic s ă-
i nimicească pe toţi duşmanii care-l împroşcau pe el și pe
soldaţii lui cu năprasnicul foc al puştilor. Deodată simţi în piept 
o lovitură de pumn. Rotunji uluit ochii.. Nici un ina mic nu se afla
 în preajma lui. Pînă la prima linie a puşcaşilor turci mai avea de
străbătut aproximativ o sută de metri. O slăbiciune ciudată îi  
copleşi fiinţa. În faţa ochilor i se aşternu o reţea roşiatică. 
Lovitura de pumn prinse deodată să-l ardă cumplit, în ciuda 
strădaniilor sale de a reţine sabia, o scăpă din mînă.
Pe fundalul puşcaşilor turci din prima linie v ăzu deodată 
siluetele luminoase ale feciorilor lui, în uniformele lor atît de
arătoase. Duceau arma la ochi, iar înapoia lor se profilau tufele 
de trandafiri din grădină, în mijlocul lor se afla prîslea, în  
odăjdiile-i galbene. Prîslea avea barbă şi mustăţi albe . .. Dar 
ochii îi erau copilăroşi. . . Prîslea ridică mâna într-un gest de
 binecuvîntare . ..

676
 

În aceeaşi clipă, un glonţ îl izbi pe căpitan în frunte,  

plesnindu-i calota craniană. Dobrinovic c ăzu pe grumazul ca-
lului, care străbătu vijelios prima linie a puşcaşilor turci, culcînd  
doi la pămînt şi zdrobindu-i cu copitele ferecate.
*
**
De pe un t ăpşan îmbrăcat în iarbă, întreruptă ici colo de  
tigvele alburii ale unor stînci, mareşalul Abdul Kerim, coman-
dantul suprem al forţelor otomane de pe fronturile Serbiei, 
urmarea printr-un binoclu de campanie evoluţia trupelor sale 
aflate în plină înaintare spre Aleksinatz.
Îi trezise la un moment dat atenţia încercarea unui deta-
şament de cavalerie sîrb de a executa un contraatac menit s ă 
stăvilească irezistibilul tăvălug al avangardei turceşti co -
mandate de Hafiz Pașa, care deschidea drum corpurilor de
armată comandate de Ahmed Eiub Paşa și de Osman Paşa.
Cele două mari unităţi făcuseră jonc ţiunea si acum se 
 îndreptau în marş forţat spre poziţiile ocupate de grosul arma-
telor sîrbesti, dirijate de generalul Cernaiev.
Mareşalul turc rîse cu poftă:
- Nici un obstacol nu-l poate opri pe Hafiz Paşa! A zdrobit fără 
eforturi şarja sîrbilor!
Zîmbiră şi ofiţerii lui de Stat-Major. Mareşalul era în toane  
bune, ceea ce se întîmpla foarte rar.
Un căpitan se apropie în galopul calului şi descăleca din 
mers în preajma lui Hamet Bey, şeful de Stat-Major al
comandantului suprem. Îi înmînă un mesaj, pe care Hamet Bey 
 îl citi la repezeală. Zîmbi încîntat, apoi se apropie de mareşal.
- Excelenţă, Ali Saib Paşa raportează că în primele ore ale 
după-amiezii trupele sale vor intra în contact cu inami cul,
sprijinind corpurile de armată Ahmed Eiub şi Osman Pașa.
- Bine, foarte bine! înclină din cap mareşalul.
Duse iarăşi binoclul la ochi. Bătălia se desfăşura exact aşa
cum prevăzuse. Sîrbii se retrăgeau pe întregul front. Planurile  
lui de operaţii îşi dovediseră pe deplin eficacitatea. Abdul Ke rim
 încercă un simţămînt de exaltare. Era mîndru fiindcă pu sese
capăt seriei negre de î nfrîngeri militare suferite de Imperiul Otoman în
ultimul secol, înfrîngeri datorate fie ghinionului, fie incapacităţii 
generalilor. Abdul Kerim credea în ghinion, în farmece, în
blesteme, în toate acele forţe oculte capabile s ă răstoarne 
calculele cele mai savante.
Gloria lui va spori considerabil. Va atinge proporţii de legendă. 
Abdul Kerim îşi si vedea numele scînteind al ături de ale marilor  

677
 

conducători de oşti din epoca eroică de creştere a imperiului.  

Era îndrituit s ă se aştepte la cele mai mari recompense. Iar
dacă invidioşii de la Top-Kapî nu i le vor oferi pe tavă, aşa cum i 
se cuvenea, și le va lua singur. Va termina odată pentru  
totdeauna cu pigmeii de la Constantinopole, care- și atribuiau
toate onorurile trăgînd sfori, ţesînd intrigi, lucrîndu-i din culise  
pe generalii merituoşi, în care vedeau nişte rivali primejdioși,
capabili oricînd să le surpe puterea clădită pe nisip.
Pe el, Abdul Kerim, îl ţineau departe de Constantinopole, de
Curte, de Sublima Poartă, spre a-şi face nesupăraţi mendrele.
Cu ce îi era superior ramolitul Ruşdi Pa șa, ajuns în fruntea
treburilor statului numai fiindcă era omul de casă al sultanului 
nebun Murad? Ori aventurierul Midhat Pa șa, care-şi făcuse din 
crezul naţionalist un instrument pentru slujirea propriilor
interese? Despre ceilalţi miniştri și demnitari ai palatului nu putea
spune decît că erau nişte arivişti, nişte stîrpituri dezgust ătoare.  
S-ar fi zis c ă Allah îi însemnase spre a le dezvălui nimicnicia. 
 Yusuf Paşa, ministrul Instrucţiei Publice, era nu numai chior, ci  
şi incult. Cadri Bey, prefectul Constantinopolelui, era cocoşat şi
suferea de epilepsie. Djevdet Paşa, ministrul Justi ţiei, îşi etala  
turpitudinea plimbîndu-şi în tr ăsură secretarii tineri şi frumoşi,  
recrutaţi din saraiul său personal. Hamzi Paşa, ministrul Listei
Civile, făcea pe faţă trafic de influenţă, tarifîndu și cu sfruntare
preţul favorurilor. Şi ministrul de Război, şi şeful  
departamentului Internelor se pricepeau doar s ă-şi promoveze 
verii, nepoţii și prietenii în posturi înalte, spre a-şi crea o
clientelă sigură, în stare să-i spri jine la nevoie.
Iar dacă echipa bătrînilor va fi înlăturată de la putere de 
noul val al tinerilor hămesiţi de măriri şi de aur, Turcia va  
cunoaşte zile şi mai negre.
Pe cînd el, Abdul Kerim, era curat ca lacrima. Îl înduioşa înșiruirea 
 propriilor sale merite: era activ, ager la minte, brav, sobru, energic,
generos, integru ... Obişnuia s ă bea în taină alcool, dar acesta  
nu era un păcat capital! Accepta uneori cadouri, dar nu-și
făcuse din asta un sistem. Se războia pentru drepturile lui, dar
orice om demn, conştient de propria-i valoare, procedează la 
fel! În cursul diverselor campanii la care participase, de-a lungul
carierei sale de ostaş, i se întâmplase s ă-şi însuşească bunuri 
ale învinşilor, dar prada de război nu este oare un drept al 
 învingătorului?
După încheierea războiului împotriva Serbiei se va înapoia la 
Constanti-nopole aureolat de glorie! Populaţia îşi va face din el 
un idol. Folosindu-se de trupele sale, nu-i va fi greu s ă dea o  

678
 

lovitură de stat. Într-o singură noapte îi va mătura pe toţi 

miniştrii şi pe toţi lingăii de la Curte. Din sultanul nebun  îşi va
face o marionetă jucată după bunu-i plac. Murad îi va legaliza  
prin semnătura sa toate acţiunile.
Legănat de gîndurile-i trandafirii, mareşalul urmărea prin 
lentilele binoclului agonia puterii mili tare sîrbesti.
Coborî binoclul de la ochi şi se întoarse bine dispus spre
şeful Statului său Major: .
- Mă întreb, Hamet Bey, de  ce se mai bat sîrbii? Orice
căpetenie militară cu oarecare experienţă abandonează lupta  
cînd îşi dă seama că a pierdut orice şanse de a mai cîştiga  
războiul. Cernaiev este oare inconştient? Ce mai aşteaptă? Să 
vină Ţarul în ajutorul lui? Să se ridice Occidentul în favoarea
Prinţului Milan şi a clicii lui tr ăd ătoare? Reputa ţia invincibilului  
Abdul Kerim va face pe orice suveran din Europa s ă reflecteze  
de două ori înainte de a declara război Imperiului Otoman 
renăscut! Dacă vor cuteza totuşi s ă o facă, trupele mele vor  
intra învingătoare în Kiev și în Viena! Voi reda Imperiului
străvechea lui strălucire, reconstituindu -l în fruntar iile împinse de
Soliman Magnificul pînă în inima Europei.
*
**
 Totul începuse cu aproape zece ani în urmă. Sir  Henry Elliot
abia îşi prezentase scrisorile de acreditare la Constantinopole.
Sultanul şi marele vizir îl primiser ă cu ostentativă bucurie şi cu  
toate onorurile. Trimisul puternicei regine Victoria era menajat
din principiu, fiindcă Marea Britanie se ar ăta prin tradi ţie  
prietena Turciei. Războiul Crimeii nu fusese oare un exemplu
strălucit a ceea ce putea face Albionul pentru o ţară prieten ă?
Pe lîngă onorurile oficiale, noul ambasador britanic fusese 
poftit şi în intimitatea mai-marilor zilei din ar ătosul, dar nu mai  
puţin bolnavul Imperiu Otoman. I se oferiser ă banchete f ăr ă 
număr, serbări strălucite, daruri frumoase și scumpe. Cel mai 
 binevoitor şi atent demnitar turc se dovedise a fi însă ministrul  
Afacerilor Externe, Fuad Paşa, un sibarit priceput s ă se  
descurce ca nimeni altul în labirintul plin de capcane al
diplomaţiei înalte. Multilateral, f ăcuse studii de medicină, scria  
versuri, alcătuise o gramatică a limbii turce, dar mai presus de  
toate era un foarte abil şi priceput psiholog. Pe Sir  Henry Elliot îl
cîntărise dintr-o privire. Spre a -l cîştiga, făcuse o experienţă. Îl
poftise într-un chioşc din apropierea capitalei, unde îşi
amenajase un cuib discret pentru orgiile organizate ca pe vremea
Romei Antice, în cinstea şi pentru mulţumirea acelor oameni  

679
 

politici turci sau străini necesari promovării propriilor lui  

interese. În bătrîna și pudica Anglie victoriană, Sir  Henry dusese
o existenţă conformistă, acordînd plăcerilor cărnii un spa ţiu  
restrîns, şi numai în compania soţiei, o englezoaică frigidă,  
ţ îfnoasă, afectată și exagerat de puritană.
În chioşcul lui Fuad Paşa, Sir  Henry avusese revelaţia pa-
radisului îngăduit muritorilor. Amfitrionul îi pusese la dispoziţie 
cîteva gingaşe şi foarte tinere sclave georgiene, în bra ţele  
cărora ambasadorul britanic cunoscuse vraja voluptăţii, a 
senzualităţii dezlănţuite. Toate acestea îl captivaseră cu atît  
mai puternic, cu cît îl făcuser ă să- și dea seama că trebuia să ardă 
lumânarea la amîndouă capetele, spre a suplini anii arizi 
pierduţi alături de Lady Elliot. O consfătuire tainică între sultan  
și ministrul său de Afaceri Str ăine se concretizase în tr-un discret
dar oferit de statul turc ambasadorului englez, sub forma unui
chioşc clădit pe coasta Bosforului, într-o ambianţă luxuriantă. 
Chioşcul era populat de sclave tinere, furnizate de prea
amabilul Fuad, şi schimbate după anumite pe rioade de timp,
spre a nu îngădui simţurilor otosite ale ambasadorului să atingă 
saţietatea.
Evident, slujba tinerelor nu se limita la satisfacerea încli-
nărilor erotice ale lui Sir  Henry. Jucau şi rolul de agente, avînd
misiunea să smulgă pe nesimţite diplomatului englez informaţii 
utile guvernului turc.
Aranjamentul convenea tuturor părţiler interesate. Lady Elliot  
era intrigată de repetatele şi îndelungatele absen ţe de la  
ambasadă ale soţului ei. Explicaţiile lui părea plauzibile. Situaţia 
internaţională, deosebit de complicată, necesita dese 
consfătuiri, uneori terminate la ore tîrzii, cu ceilalţi ambasadori
ori cu factorii de răspundere ai vieţii politice turceşti. Lady Elliot  
era prea mîndră, prea scorţoasă, spre a face scene de gelozie 
soţului ei. Dealtfel, chiar dacă uneori o încol ţeau bănuielile  
asupra fidelităţii soţului, acestea se spulberau de îndată ce îl  
vedea venind la ambasadă grav, taciturn, preocupat. Şi ceilalţi 
ambasadori avea probleme extraconjugale, aşa că se 
acopereau unii pe alţii cu mare sîrg, îndemnîndu-şi soţiile să-şi 
petreacă după-amiezile şi serile jucînd împreun ă c ăr ţi ori  
 întreţinîndu-se asupra cancanurilor constatinopolitane.
Ambasadorul britanic răsplătise solicitudinea prietenilor săi  
turci expediind la Londra rapoarte extrem de favorabile
Sublimei Porţi. Şi cum în acea epocă interesele Angliei co -
respundeau cu ale Imperiului Otoman, treburile se desf ăşurau  
cum nu se poate mai bine. Criza din Bosnia și Herţegovina, în 

680
 

interpretarea lui Sir  Henry, nu era decît o problemă de politică 

internă a turcilor, în care marile puteri şi vecinii Tur ciei nu
aveau dreptul a se amesteca. Aplicase aceeaşi formulă şi faţă 
de tulburările sîngeroase din Bulgaria, cu atît mai mult cu cît
cunoştea atitudinea consecvent filoturcă a guvernului Disraeli.
Recent însă, armonia începuse să fie tulburată de curente  
potrivnice. Presa din metropolă lansase o serie de articole 
veninoase, demascînd opiniei publice britanice masacrele
săvîrşite în Balcani. Apoi Gladstone și liberalii săi atacaseră în 
Parlament complezenţa guvernului conservator faţă de crimele 
comise de osmanlîi. În această ciorbă - cum o denumea cu ciudă 
Sir Henry - fusese amestecat şi numele său. I se reproşa orbirea 
faţă de abuzurile turcilor. Unii ziarişti l ăsaser ă s ă se în ţeleag ă 
că atitudinea lui atît de favorabilă turcilor n-ar fi fost 
dezinteresată. N-aveau însă probe, aşa că scoborîseră glasul de 
 îndată ce Sir  Henry îi prevenise prin reprezentantul s ău legal,  
avocatul Greenfield, că va acţiona în judecată gazetele 
calomniatoare.
Atît de vehement se dezlănţuise campania împotriva „prie -
tenilor" Turciei, încît Sir  Henry începuse să-și piardă calmul. Era 
convins că la prima schimbare de guvern - foarte firească în 
viaţa politică a Angliei - va fi rechemat în ţară şi pensionat. 
Liberalii lui Gladstone nu-i vor ierta bunăvoinţa exagerată faţă 
de turci.
Atît de tare îl supărau perspectivele acestea sumbre, încît 
ajunseseră să-l obsedeze. Gîndurile negre prindeau s ă-l încol-
ţească pînă şi în vîrtejul frivolelor lui întâlniri din chioşcul de pe  
malul Bosforului. Atunci ardoarea-i amoroasă se topea brusc. 
Cătrănit, se rupea din braţele tinerelor fete, care -l priveau
nedumerite, întrebîndu-se dacă nu l-au supărat cu ceva.
Acum însă voia să uite de necazuri, de surprizele nepl ăcute
pe care i le rezerva viitorul. Rusdi Paşa, actualul mare vizir, îl
fericise cu un dar imperial: o adolescentă georgiană cu un chip 
dumnezeiesc şi cu un corp unduios, răscolitor de patimi. Cînd 
părăsi chioşcul, Sir  Henry era stors de vlagă, dar mai fericit ca 
niciodată. Cîtor oameni de vîrsta lui le erau hărăzite asemenea 
plăceri? În compania gingaşelor fete îşi regăsise tinereţea.  
Colegii lui îl priveau surprinşi, declarîndu-i c ă anii se scurgeau  
pentru el de-a-ndaratelea, întinerindu -l. Sir  Henry avea aceeaşi
convingere .. .
Se despărţi de fermecătoarea georgiană mai devreme ca de 
obicei, fiindcă după lăsatul serii avea să primească la am-
basadă, în cadrul unei recepţii de gală, întreg corpul diplo matic

681
 

şi un mare număr de personalităţi otomane. Sosi la reşedinţa 

sa. Cînd soarele se scufunda tocmai după parapetul dantelat al 
unor nori purpurii, tiviţi cu aur Lady Elliot îl aştepta în salon,
ţeapănă, acră, întunecată, săgetîndu-l cu priviri încărcate de 
reproşuri. Fără să rostească un cuvînt, îi arătă cu degetul un  
vraf de ziare, abia sosite de la Londra, plasate pe o măsuţă 
orientală încrustată cu fildeş.
Sir  Henry se încruntă bănuitor şi luă gazeta de deasupra.  
Analizînd expresia chipului soţiei, presimţi iminenţa unor mari 
supărări. Despături un Daily News, ziar liberal, care se remarca  
prin virulenţa campaniei sale împotriva sălbăticiilor săvârşite de 
turci în Bulgaria. Pe prima pagină figura un articol scris cu litere
groase - corespondenţă din Philipopoli. „Atrocităţile,  
recunoscute de prietenii turcilor, pîn ă şi de turcii înşişi,  
depăşesc cu mult tot ceea ce o minte lucidă poate suporta.
Înainte de a-mi începe investigaţiile, am fost informat oficial că 
şaizeci sau şaptezeci de sate au fost arse, că circa 15 000 de  
oameni au fost măcelăriţi. Am rămas atît de impre sionat, încît
mi-am zis că este inutil să-mi continui cercetările. Cînd am aflat
că un mare număr de femei au fost violate şi spintecate, că  
foarte mulţi copii au fost sfîsiaţi şi purta ţi apoi în vîrful  
baionetelor, cînd toate aceste amănunte oribile le-am obţinut 
de la sute de martori aleşi nu numai din rîndu rile bulgarilor, ci si ale
consulilor din Philipopoli, ale funcţionarilor germani de la Căile  
Ferate, ale grecilor şi ale armenilor, ale preoţilor şi ale 
misionarilor, ba chiar şi ale turcilor, mi-am dat seama c ă o 
prelungire a anchetei nu-și mai are rostul..."
Sir  Henry îşi petrecu degetele sub gulerul devenit brusc prea
strâmt. Spectacolul zugrăvit de corespondentul britanic, care 
descria cu lux de detalii cadavrele femeilor, copiilor şi chiar ale
sugarilor scoase de sub ruinele caselor calcinate, îl făcu să 
fornăie ca un armăsar. Frazele următoare îi ridicară brusc  
tensiunea: „În ciuda evidenţei, Sir  Henry Elliot şi Mr. Disraeli
stăruiesc să declare cu seninătate c ă articolele noastre sunt  
exagerate. Crimele dezvăluite în paginile ziarului nu de păşesc 
realitatea. Atrocităţile relatate de martori oculari stîrnesc mînia  
şi durerea. Dar lacrimile vărsate în memoria victimelor nu
folosesc la nimic. Dacă scriu aici tot ceea ce am  văzut şi am 
auzit, o fac fiindcă se impune ca poporul britanic să afle tot  
adevărul. Numai aşa va putea să contribuie la sfărîmarea 
sîngerosului despotism turcesc. Iar dacă suntem siliţi să purtăm  
pe umerii noştri hidoasa povară a complicităţii cu nişte ucigaşi 
neruşinaţi - lepra societăţii umane - barem să o facem ştiind la 

682
 

ce ne-am înhămat..."
Respirînd gîfîit, ca după o lungă goană, Sir  Henry îşi aruncă 
ochii asupra semnăturii din josul articolului.
- J. A. Mac Gahan! strigă furios. Acelaşi J. A. Mac Gahan, care 
otrăveşte de o lună de zile presa londoneză cu minciunile lui
sf runtate . ..
Lady Elliot îl privi cu severitate:
- Eşti sigur că minte? Soţia ministrului plenipoten ţiar al  
Statelor Unite mi-a spus că reportajele lui Mac Gahan co-
respund adevărului. Şi soţia ambasadorului Germaniei mi-a 
vorbit cu groază despre sălbătăcia turcilor . . .
- Inepţii! zbiera Sir  Henry. Flecăreli de femei nesoco tite,
dispuse oricînd să se facă uneltele ticăloşilor care împroşcă 
intenţionat cu noroi pe oamenii de stat turci, pe Disraeli, pe  
mine. Descreieraţii de la Daily News vor să stîr-nească zîzanie 
 între Anglia şi Turcia!
- Mă tem, Henry, că tu însuţi te-ai f ăcut unealta turci lor!
Dacă se va constata că ai indus în eroare Ministerul bri tanic al
Afacerilor Străine, Parlamentul, opinia publică din ţara 
noastră, nimic nu te va mai spăla de păcate! Vei plăti cu propria 
carieră gravele greşeli săvîrşite. Ştii ce se şopteşte aici, la 
Conostantinopole? Că turcii te-au cumpărat, Henry! Că ţi-ai 
pus la mezat cinstea! ...
- Nu vreau să mai aud asemenea aberaţii...
- Aberaţii, Henry? Cutezi să afirmi cu seninătate că n-ai  
ascuns adevărul? Că n-ai acceptat avantaje nepermise de 
la turci? Că eşti curat ca o lacrimă, aşa cum pretinzi?
Ambasadorul aruncă furios ziarul.
- Anglia este prietena Imperiului Otoman! Interesele noastre politice
coincid cu ale turcilor!
- Socoteşti moral, Henry, ca Anglia şi Turcia să-și dea mîna
peste cadavrele ciopîrţite ale creştinilor din Balcani?
- Relaţiile internaţionale sunt diriguite de legi neînţelese  
muritorilor de rînd. Noi, diplomaţii, privim peste secole. Nu ne  
 împiedicăm de cioturile prezentului!
- Dacă şi tu faci parte din această şcoală, te plîng, Henry!
- Şi ce atitudine vrei să adopt? izbucni exasperat am -
basadorul. Să declar că m-am înşelat? Că turcii sunt nişte 
criminali? Să dau indirect apă la moară duşmanilor Angliei?
- Să slujeşti adevărul, Henry! Adevărul este mai presus de 
interesele meschine ale momentului! Adevărul nu poate fi ascuns
la infinit! Mai devreme sau mai tîrziu se răzbună. Iar cei care au 
 încălcat adevărul sunt înfieraţi de istorie.

683
 

Cu un efort, Sir  Henry reuşi să se stăpînească.

- Permite-mi, doamnă, s ă ştiu mai bine decît dumneata ce 
am de făcut! În seara aceasta avem invitaţi. Mă duc să mă 
schimb.
Ajuns în camera de culcare, îşi lepădă hainele care păs trau
 încă parfumul georgienei şi îşi îmbrăcă fracul pregătit de  
Soames, valetul său personal. Era atît de iritat, de preocupat,
 încît, spre nedumerirea servitorului, îşi înnodă strîmb cravata.  
Plin de neastâmpăr, părăsi dormitorul. Invitaţii aveau să 
sosească abia peste douăzeci de minute. Spre a evita o reluare 
a penibilei convorbiri cu soţia sa, preferă să se închidă în  
cabinetul de lucru. Îşi aruncă ochii asupra corespondenţei sosite 
 în cursul după-amiezii. Majoritatea scrisorilor erau lipsite de  
importanţă. Ultimul mesaj, semnat de lordul Derby, îl enervă 
 însă atît de tare, încît îl apucă durerea de cap.
„Dragul meu Sir Henry,
Nu am pus niciodată la îndoială temeinicia rapoartelor în -
tocmite de dum-neavoastră asupra răscoalelor dinlăuntrul Im-
periului Otoman. V-aţi arătat îndeobşte favorabil versiunilor  
prezentate de autorităţile turceşti şi  aţi socotit în general jus-
tificate măsurile lor de represiune, adeseori - se pare - de o
excesivă severitate.
Guvernul britanic v-a îmbrăţişat punctul de vedere, iar Mr.
Disraeli l-a susţinut în Parlament cu verva și competenţa-i 
obişnuită.
În ultima vreme însă, presa opoziţionistă s-a dedat la atacuri 
violente împotriva Cabinetului, acuzîndu-l că minimalizează 
atrocităţile comise de turci în Bulgaria. Mai mult decît atît, Mr.  
Disraeli a fost interpreat de către membrii influenţi ai opozi ţiei  
liberale, care i-au reproşat în termeni adeseori duri cîrd ășia sa
cu ceea ce numesc ei călăii turci.
Spre a înlătura echivocurile care riscă să semene confuzia în
opinia publică din ţara noastră, socotesc necesar să ordonaţi 
efectuarea unei anchete la faţa locului de c ătre un   comisar
britanic, de preferinţă din sînul personalului amba sadei noastre
de la Constantinopole. Astfel veţi degaja propria dumnea-
voastră responsabilitate, reducînd la tăcere gaze tarii şi oamenii
politici dornici s ă compromită Cabinetul. V ă rog s ă primiţi, Sir 
Henry, expresia deosebitei preţuiri ce vă port.
Edward Stanley conte Derby"
Sir  Henry avea, senzaţia că tîmplele-i zvâcneau, gata să 
plesnească. Înţelegea jocul lordului Derby şi, într-un fel, îi găsea 
motivarea. Cabinetul Disraeli încerca să iasă din impas  

684
 

desemnînd un ţap ispăşitor în persoana ambasadorului englez 

de pe lîngă Sublima Poartă. Comisarului britanic i se acorda  
latitudinea de a-l justifica sau de a-l lăsa descoperit pe şeful misiunii  
sale. Gestul lui Derby nu era deloc loaial.
Sir  Henry îşi îngropa fruntea în palme. Pe cine să îns ăr cineze
cu efectuarea anchetei? Alegerea nu era deloc uşoară. Jocelyn, 
primul secretar de ambasadă, în calitate de locţiitor al 
ambasadorului, trebuie să rămînă în permanenţă la Con -
stantinopole, pentru orice eventualitate. Secretarii de rangul II,
Moore, Bowyer-Smith, Baring, Ashburnham erau de acelaşi
calibru. Setoşi să se afirme, abia ar aştepta să lovească în 
propriul lor şef, dacă în acest chip ar putea obţine o avansare.
Baring era totuşi cel mai supus.
În noaptea aceea Sir Henry fu un amfitrion detestabil. Invitaţii 
remarcară aerul său absent, preocupat, paloarea bolnăvicioasă, 
neastîmpărul care-l mîna de la un grup la altul, imposibilitatea
de a duce la capăt o conversaţie. Umbla ca o fantomă prin 
saloanele strălucitoare, spre uimirea prietenilor şi a  
colaboratorilor săi, care nu mai ştiau ce să creadă.
A doua zi de dimineaţă, Sir Henr y convocă în cabinetul său de 
lucru pe tînărul Baring şi îi încredin ţa conducerea an chetei . Îi
recomandă să fie obiectiv şi să spună adevărul, chiar dacă 
acesta i-ar supăra pe turci. Personalul ambasadei comentă 
 îndelung vestea surprinzătoarei schimbări de atitudine a şefului  
lor.
Pentru Sir  Henry urmară zile de încordată aşteptare. Zia rele
din Londra continuau să bombardeze cu invective pe primul 
ministru şi pe ambasadorul său la Constantinopole. Personalul
ambasadei umbla tăcut prin faţa camerei de lucru a şefului  
misiunii, de parcă ar fi trecut prin fa ţa unei camere în care  
zăcea un mort. Sir  Henry simţea tensiunea din aer şi aceasta îl 
exaspera. În birourile subalternilor se si f ăceau pronosticuri asupra
succesorului lui Sir Henry Elliot. În acele zile, presa occidentală publică 
raportul oficial al consulului general american Schuyler asupra
masacrelor din Bulgaria. Potrivit evaluărilor lui, pieriser ă peste 15 
000 bulgari. Numai în cele patru districte vizitate de el însuşi
numărase 65 de sate distruse. Sub casele d ărîmate sau arse 
zăceau grămezi cadavre, din care cîinii înfometaţi rupeau halci 
de carne pe jumătate putrezite. Sutele de mor ţi l ăsaţi prin sate 
şi oraşe, fără a fi îngropaţi, împr ăştiau miasme infecte. În localitatea
Batak, din cei 6 000 de locuitori, numai l 500 scăpaseră de 
hangerele bașibuzucilor.
La Londra și la Paris, publicarea raportului lui Schuyler

685
 

provocă o explo-zie de indignare. Decazes, ministrul de Afaceri

Străine al Franţei, ceru ambasadorului s ău la Constantinopole  
informaţii ample asupra acestei chesti-uni. Guvernul francez nu se mai
simţea capabil să acopere în continuare crimele turcilor.
Contele de Bourgoing şi Sir  Henry Elliot purtaseră cîteva 
discuţii în acest domeniu şi ajunseseră la concluzia că trebuie 
acţionat pe orice căi spre a atenua impresia urîtă făcută de  
 Turcia asupra opiniei publice franceze şi britanice.
Spre consternarea sa, Sir  Henry primi într-o dimineaţă la 
ambasadă vizita lui de Bourgoing. Acesta îl informă că, la 
cererea lui Decazes, întocmise un raport în care recunoştea
gravitatea crimelor săvîrsite de turci.
- Atunci cum r ămîne cu înţelegerea noastră? întreb ă Sir 
Henry alarmat.
- Nu pot ascunde la infinit adevărul! declară trimisu l
Franţei.
Lui Sir  Henry îi reveniră în minte vorbele soţiei lui. Pro fund
tulburat, încercă să-l convingă pe de Bourgoing s ă reflecteze
mai temeinic înainte de a confirma oficial vina turcilor.
- Şi Anglia, şi Franţa au investit capitaluri imense în Turcia.  
 Trebuie să apărăm interesele financiarilor francezi și englezi. Vor
pierde sume imense dacă Imperiul Otoman se va prăbuşi.
- Vă înţeleg, Sir  Henry. Dacă pun însă într-un platou al  
balanţei interesele cîtorva financiari și în celălalt suferinţele a 
milioane de creştini, prefer s ă cred că este de datoria mea s ă 
sprijin cauza creştinilor oropsiţi.
Ambasadorul britanic îşi frămînta agitat mîinile:
- Înţeleg scrupulele dumneavoastră, conte. Dar să nu uităm 
că financiarii respectivi mînuiesc capitaluri reprezentând  
depunerile unui imens număr de deponen ţi mari şi mici. În toţi 
aceştia veţi lovi...
- Am cîntărit bine aceste considerente.
- Sper totuşi că nu aţi fost prea categoric ...
- Am spus tot ce trebuia s ă spun, Sir Henry. Am subliniat chiar 
unele aspecte care m-au impresionat mult. În ciuda mizeriilor făcute de 
stăpînii lor turci, populaţiile creştine din Balcani au reuşit, gra ţie  
muncii asidui şi calităţilor lor morale, să-şi sporească avutul, să-
şi dezvolte învăţământul, să-şi cultive conştiinţa naţională. Prin  
forţa lucrurilor, cîstigau în acest chip un avans notabil asupra
musulmanilor retrograzi şi inculţi. Spre a z ăg ăzui acest progres  
natural și legitim, patrioţi musulmani fanatizaţi de dervişi au 
hotărît să-i pună capăt prin masacre şi incendii. Regret, Sir 
Henry, dar Europa trebuie să afle adevărul. Nu slujim interesele 

686
 

ţărilor noastre călcînd în picioare principiile umane cele mai  

elementare.
- Aceste dezvăluiri cad într-un moment foarte nenorocit,  
conte. Acum, cînd turcii se bat cu sîrbii spre a-şi p ăstra in tact
imperiul, îi lovim cu pumnalul în spate ...
- Nu vă împărtăşesc opinia, Sir  Henry. Turcii au provocat
criza. Nu există populaţie creştină în Balcani să nu fi suferit 
cumplit de pe urma osmanlîilor.
- Românii au stat cuminţi deoparte, aşa că n-au avut a se 
plînge de violenţele turcilor.
- Și sîrbii au stat deoparte pînă acum două luni. Crezi că şi 
românii vor îndura la infinit jugul islamic? Lupta lor pentru
independenţă nu a început de azi sau de ieri.
- Lupta lor se desfăşoară pe tărîm diplomatic. O luptă  
rezonabilă ...
- Dacă revendicările formulate pacific nu-și vor găsi 
rezolvarea, românii nu vor rămîne cu braţele încrucişate!
- Exemplul Serbiei, ajunsă pe punctul de a se n ărui sub 
loviturile Turciei, va deschide sper și ochii românilor.
- Vă faceţi iluzii, Sir Henry. Popoarele mici nu mai pot fi ţinute 
 în ham de popoarele mari. Puterea militară şi politică a 
asupritorilor nu mai e capabilă să înăbuşe aspiraţiile spre 
libertate ale asupriţilor.
- Conte, negaţi însăşi raţiunea existenţei imperiilor noastre
coloniale ...
Ambasadorul Franţei zîmbi cu ironie.
- Este cazul să vă amintesc, Sir  Henry, că numeroşi oameni
politici francezi şi englezi socotesc sistemul colonial învechit si
nepr ofitabil? Recent, Anglia a renunţat la stăpînirea insulelor  
Ionice. Le-a cedat Greciei nu din mărinimie, ci fiindcă a  
constatat că aceste stînci golaşe sunt lipsite de rentabilitate.
- Argumentele dumneavoastră mă surprind, conte! rosti  
cu resentiment ambasadorul britanic.
- Înainte de a fi diplomaţi, să ne reamintim că suntem  
oameni, Sir Henry! Îmi permiteţi să mă retrag. Am abuzat,  
răpindu-vă timpul preţios ...
Contele de Bourgoing se înclină cu graţie tipic francez ă.  
Strîngerea de mînă a celor doi diplomaţi deveni o simplă 
formalitate.
În aceeaşi zi, Baring se înapoie la Constantinopole,
provocînd un nou şoc ambasadorului.
Secretarul de ambasadă era palid și avea în priviri o ex-
presie ciudată, care-l nelinişti pe şeful său ierarhic.

687
 

- Excelenţă, realitatea este mai teribilă decît tot ce s-a scris  

pînă acum în presă. Numărul de 15 000 de victime şi de 100
de sate nimicite, cuprinse în rapoartele consulilor, nu sunt nic i
pe departe exagerări. Aveţi aici concluziile mele, adăugă, 
scoţînd din mapă un document scris pe mai multe pagini.
Ambasadorul parcurse cu privirile cîteva pagini. Obrajii i se
congestionară.
Bine Baring, dar ceea ce scrii dumneata aici este îngrozitor. Turcii vor  -
 pretinde că i-ai calomniat. Îţi vor cere rechemarea. Te vor
.considera persona non grata
- Trebuia să spun adevărul, Excelenţă! Ambasadorul ridică 
braţele spre cer.
- Adevărul, adevărul! Mă exasperaţi cu adevărul acesta. Eşti  
de acord să trimitem la Londra raportul dumitale aşa cum este 
formulat, sau preferi să îndulcim unii termeni...
- Regret, Excelenţă, dar conştiinţa nu-mi îngăduie să 
schimb o virgulă! rosti cu fermitate Baring.
Sir  Henry suspină. Aşeză documentul pe masă, fără a re-
nunţa la intenţia de a obţine o relatare mai moderată.
- Mă tem, Baring, că Md. Disraeli va fi nemulţumit de  
conţinutul raportului dumitale. Îl laşi descoperit. Periclitezi
interesele superioare ale Angliei...
- Sunt gata să suport consecinţele, Excelenţă! replică 
dîrz secretarul.
Aparent resemnat, şeful său ridică din umeri.
- Cum doreşti, Baring. Să nu spui că nu te-am prevenit.  
După plecarea subalternului, se lăsă în fotoliu şi îşi îngropa faţa 
 în palme.
- Primul ministru va trebui să mă apere! În fond, n-am făcut 
decît să-i sprijin politica. Să mă apere pînă va trece furtuna ...
La prînz, cînd se înapoie la reşedinţa sa, Lady Elliot îl primi
stînd pe un scaun în salon. Chipul îi era sever, neînduplecat. În faţa ei, pe 
măsuţă, se afla - ca de obicei - vraful de ziare proaspăt sosite de la 
Londra. Înmînă unul din ele soţului.
- Iar? protestă Sir Henry.
- Iar! replică ea sec.
Ambasadorul luă ziarul. Pe prima pagină, o caricatură îl  
 înfăţişa ţinînd pe genunchiul stîng o fată în şalvari, care-i cînta 
din lăută. Cu dreapta, diplomatul scria un raport, în vreme ce la  
picioarele lui zăceau cîteva cadavre sfirtecate. Textul era scurt: 
„Liniştea cea mai deplină domneşte în Balcani. Nu se aud decât
cîntece de voie bună ..."
Ambasadorul aruncă furios ziarul:

688
 

- Infamii! strigă. Infamii! Voi acţiona înjudecată pe redactorul 

responsabil!
- De ee? Ca să te faci de rîs?
Sir  Henry părăsi salonul, trîntind uşa în urma lui. „Sunt  
pierdut! îşi zise. M-au distrus, ticăloşii!"
În aceeaşi după-amiază primi un mesaj din partea Minis-
terului de Afaceri Străine al Turciei, în care i se notifica cererea  
de armistiţiu a Serbiei. O telegramă din Londra, semnată de 
lordul Derby şi recepţionată în cursul serii, îl in forma că prinţul 
Milan lansase un apel către marile puteri, implorîndu-le să 
intervină pe lîngă guvernul turc spre a suspenda operaţiile  
militare, în vederea încheierii păcii. Sir  Henry Elliot era rugat să 
se înfăţişeze ministrului de Externe Savfet Paşa, spre a sprijini  
 în numele guvernului britanic ini ţiativa prinţului Milan.
„Noua complicaţie diplomatică este binevenită, reflectă Sir 
Henry, înseninîndu-se. Campania de presă pornită împotriva
mea are toate şansele să-şi piardă din interes. Evenimentele din
Serbia vor ocupa primul plan, umbrindu-le pe toate celelalte ..."
Pe tărîmul b ătăliilor diplomatice, Sir  Henry era un strateg
imaginativ şi plin de îndrăzneală. Scoase din manşetă un atu
ascuns acolo de multă vreme. Lovitura pe care o pregătea, în taină, 
avea toate şansele să îndrepte atenţia opiniei publice într-o 
nouă direcţie ....
*
**
 Januarius Aloysius Mac Gahan întinse invitaţia sa major-
domului ambasadei franceze, care-i anunţă cu emfază numele.
În lumea diplomatică, teren rezervat nobililor cu titluri înalte şi  
foarte sonore, apariţia unui ziarist de provenienţă burghez ă n-ar 
fi stîrnit în mod normal nici un interes. Nu exista îns ă diplomat  
 în capitala Imperiului Otoman care să nu fi citit articolele 
virulente publicate în ziarul Daily News si semnate de J. A. Mac
Gahan. Conversaţiile încetară brusc şi privirile tuturor invita ţilor  
din salonul luminat de candelabre strălucitoare se îndreptară 
pline de curiozitate spre reporterul care se oprise cîteva clipe în
prag. Perfectă gazdă, contele de Bourgoing îi ieşi în întîmpinare.  
Îl invitase la recepţie fiindcă era dornic să cunoască personal pe 
paladinul care îndrăznise să intre în r ăzboi cu întreg cabinetul  
britanic. Doamnele îşi duseră lornioanele la ochi, iar tinerele  
domnişoare se uitară pe deasupra evantaielor din pene de 
struţ, mînuite cu eleganţa.
Mac Gahan arăta ca un tînăr om al cavernelor, îmbrăcat 
 într-un frac mult prea strimt pentru corpul s ău masiv. P ărul

689
 

negru, des, lăsat pe frunte în şuviţe dezordonate, mustăţile 

groase, coborîte ca o streaşină peste buzele roşii, cărnoa se,
barba stufoasă, agresivă, distonau cu veşmintele de seară. I s-
ar fi potrivit mai degrabă hainele unui haiduc înarmat pînă în 
dinţi. Ochii lui prietenoşi, rîz ători, plini de inteli genţă, îi trădau 
 însă caracterul sociabil.
Mac Gahan, în ciuda aspectului slăbatic, ştia să se adapteze
celor mai diferite medii. Avea talentul să-şi cîstige interlocutorii
cu verva nesecată, cu exuberanţa şi prospeţimea sa
neobişnuite în lumea crescută în seră a ambasadelor. Tînărul  
ziarist acceptase invitaţia, conştient că un bun reporter tre buie
să pătrundă pretutindeni, să-şi facă prieteni cît mai mul ţi,  
pentru că numai în acest chip îşi poate desăvîrsi ba gajul de
informaţii necesar articolelor sale.
Ambasadorul îl prezentă contesei de Bourgoing şi cîtorva  
diplomaţi. În curînd se formă în jurul originalului oaspete un 
cerc de curioşi. Între aceştia şi Mac Gahan se înfiripă un dialog 
antrenant, graţie humorului său viu, sănătos.
Sir Henry Elliot, care se afla într-un alt grup de invitaţi, 
remarcă prezenţa lui Mac Gahan. O interpretă ca pe un afront 
personal, dar mască adevăratele-i simţăminte sub un zîmbet 
plin de condescendenţă. Cînd tînărul corespondent al lui Daily  
News îl atacase în presă, ceruse Serviciului secret britanic  
informaţii asupra sa. Aflase astfel că Mac Gahan este un 
american de origine irlandeză, n ăscut într-o obscură locali-
tate din Perry County-Ohio. Fiu al unui fermier legat pînă la  
fanatism de argicultură, îşi dezamăgise părintele preferind s ă 
evadeze la oraş, mînat de fantasme care nu-i îngăduiau s ă 
prindă nicăieri rădăcini. După ce făcuse un timp pe con tabilul
 într-un magazin general, se lansase în publicistică, scoţînd din  
amorţire micul ziar local. Atît de extravagante, de sclipitoare 
erau articolele lui, încît atrăseseră atenţia unuia dintre magnaţii  
presei de mare senzaţie din New York, bizarul James Gordon
Bennett, patronul ziarului Herald. Dup ă o scurt ă, dar  
cuprinzătoare convorbire cu tînărul candidat la gloria ziaristic ă,  
Mr. Bennett hotărîse să-i ofere şansa de a se afirma, ţrimiţîndu-l
corespondent în Europa zguduită în acea epocă de războiul 
franco-german. Mac Gahan simţea instinctiv încotro să-şi 
 îndrepte paşii. Înzestrat cu o mare putere de convingere,
reuşise să smulgă interviuri cîtorva personalităţi franceze de 
prim rang, printre care Gambetta, Victor Hugo, Thiers. Spiritul
său aventuros îi dăduse ghes să se strecoare în frâmîntatul  
Paris intrat în stăpî nirea Comunarzilor. Îşi vîrîse nasul peste tot cu o

690
 

tenacitate atît de vizibilă, încît bănuitorii revolu ţionari îl luaser ă 

drept spion. Arestat, judecat de un tribunal care nesocotea
 procedura penală, fusese condamnat la moarte. În preziua execuţiei 
fusese eliberat graţie intervenţiei miraculoase a ministrului  
pleni potenţiar american acreditat în Franţa, onorabilul Edward 
Washburne, alertat în ultimul moment de o tîn ăr ă femeie  
comunardă, îndrăgostită fulgerător de aventurosul ziarist.
Dornic să schimbe atmosfera pariziană, prea încărcată de  
riscuri, Januarius Mac Gahan nimerise în Rusia. Acolo reuşise să-
şi facă prieteni atît de sus-puşi, încît în urma unui accident suferit la
 picior - în estivala localitate Yalta - fusese transportat la reşedinţa 
imperială, unde i se d ăduseră îngrijiri atente. Ţarul Aleksandr 
 însuşi îl vizitase de cîteva ori în camera lui, spre a se interesa de
rezultatele tratamentului medical. Cînd augusta-i gazdă se înapoiate la 
Sf. PeteYsburg, tînărul american fusese invitat să căl ătorească 
 în trenul im perial şi găzduit la Palatul de Iarnă.
Dar viaţa comodă şi plină de strălucire din capitală nu-i 
oferea elemente îndeajuns de interesante spre a captiva masa de
cititori anglo-saxoni. Aflînd printr-o indiscreţie a unui aghiotant 
imperial că ţarul pregătea o expediţie în Turkestan, spre a 
cuceri Khanatul Khivei - ostil Rusiei - îşi zisese că numai la faţa 
locului putea culege materiale pentru o serie de reportaje şoc.
Angajase un ghid, un interpret şi un servitor, iar după ce îşi  
alcătuise o caravană din şase cai, menită să asigure transportul 
oamenilor şi al bagajelor printr-o regiune aspră, cu munţi  
abrupţi si deşerturi înălbite de oasele căl ătorilor r ăt ăci ţi,  
străbătuse peste 600 de mile, riscînd să fie capturat de o ceat ă 
de nomazi renumiţi pentru cruzimea lor. C ăzut în mijlocul unei  
sotnii de cazaci, fusese arestat sulb bănuiala că ar fi făcut  
spionaj în defavoarea Rusiei. Din fericire pentru el, lucrurile se
lămuriseră la timp, aşa că Mac Gahan izbutise în cele din urmă 
să-şi aştearnă pe hîrtie reportajele, în sunetul canonadei care
 însoţea cucerirea Khivei. Înapoiat la Londra, primise
 însărcinarea să scrie o suită de articole asupra războiului carlist 
care însîngera Spania. Participase apoi la o expediţie în Arctica, 
recoltînd reportaje de un mare interes pentru cititorii lui Herald.
Aceste articole încheiaseră colaborarea lui cu fantascul Mr.  
Bennett.
Mac Gahan îşi cîştigase o notorietate atît de zgomotoas ă -
deşi nu împlinise încă 32 de ani - încît Sir John Robinson, editorul
ziar ului Daily News, îi propusese s ă scrie o serie de reportaje  
asupra atrocităţilor din Bulgaria.
Mac Gahan acceptase misiunea. Reportajele lui, scrise cu

691
 

vigoare şi cu o mare putere de evocare, dăunaseră mult ca-

binetului britanic. Opinia publică englez ă int rase în fierbere. Mac
Gahan acoperise de ridicul aserţiunile guver-nului conservator
asupra clemenţei turcilor faţă de creştinii din Balcani.
Sir  Henry Elliot se pricepea să încaseze loviturile f ăr ă să 
clipească. Duelul său cu Mac Gahan se încheiase în defavoarea sa.
În limbajul lui nu aveau însă loc termenii: prieten şi duşman.  
Existau doar interese comune şi interese divergente. Cei care
aveau astăzi interese comune puteau să le aibă mîine diver -
gente, în funcţie de împrejur ări. De ce n-ar angaja pana lui Mac
Gahan în slujba lui şi a cabinetului Disraeli? „Presa a devenit o
forţă deloc neglijabilă, iar mîine va cîstiga o influenţă şi mai  
mare asupra opiniei publice!" îşi spunea Sir  Henry, înzestrat cu
un fin simţ al previziunii.
Manevră astfel încît să-i fie prezentat Mac Gahan. Îi întinse cordial
mîna şi îi zîmbi cu simpatie:
- Felicitările mele, Mr. Mac Gahan! Articolele dumitale,  
admirabil documentate, au deschis ochii membrilor cabinetului
britanic şi mie însumi. Dacă miniştrii de la Londra aveau toate  
motivele să nu cunoască adevărul, fiindcă se aflau departe de 
miezul lucrurilor, eu - în schimb - nu am nici o scuză. M-am 
mulţumit cu mărturii fragmentare şi cu declaraţii oficiale. Am  
dat dovadă de uşurinţă, nu-i aşa? În cabinetele cu uşi
capitonate ale diplomaţilor nu pătrund toate zgomotele din 
afară. Trebuie să remediem această stare de lucruri. Am de 
gînd să propun ministrului nostru de Afaceri Str ăine crearea 
unui serviciu de presă pe lângă toate misiunile diplomatice
acreditate în străinătate.
Mac Gahan se înclină:
- Optica dumneavoastră este foarte interesantă, Sir Henry.
În fond, şi dumneavoastră, diplomaţii, şi noi, ziariştii, avem
misiunea să informăm publicul şi guvernele, astfel încât să ia 
hotărîri în deplină cunoştinţă de cauză.
Pentru a-şi sublinia m ărinimia, Sir  Henry făcu o indiscreţie 
voită.
- Am primit astăzi o comunicare din partea Ministerului de 
Afaceri Străine al ţării mele, avînd anexată in extenso 
declaraţia subsecretarului de stat la Externe, Robert Burke, 
făcută în faţa Camerei Comunelor. În esenţă, Mr. Burke a 
recunoscut că guvernul nu cunoştea situaţia reală din Bulga ria.
În calitatea sa de purtător de cuvînt al guvernului, a mulţumit, 
 în numele acestuia şi al întregului popor, corespondenţilor de presă 
care le-au permis s ă cunoască realitatea şi deci s ă judece cu  

692
 

toată limpezimea gravitatea evenimentelor ... După cum vedeţi, 

Mr. Mac Gahan, primul ministru şi întregul s ău cabinet au făcut  
mea culpa.
Mac Gahan zîmbi. Cuvintele ambasadorului erau prea frumoase ca să nu 
ascundă otravă.
- Vă mulţumesc, Excelenţă!
- Mai rămîneţi mult timp la Constantinopole? se interesă 
ambasadorul.
Ziaristul bănui că interlocutorul inten ţiona s ă asmuţească 
tutorităţile turceşti împotriva sa.
- Misiunea mea aici s-a încheiat, Excelenţă. La sfîrşitul  
acestei săptămâni plec în România.
„În alt cuib de intrigi, reflect ă ambasadorul. Cine ştie ce-ai
mai pus şi acolo la cale?" Adăugă surîzînd prietenos:
- Am să vă încredinţez o scrisoare către consulul nostru din 
Bucureşti, spre a vă facilita contactul cu cercurile politice  
româneşti.
În clipa aceea, majordomul anunţă sosirea contelui Roger 
Helman de Grimberghe, ministrul plenipotenţiar al Bel giei,
precum şi a soţiei acestuia. Bourgoing se grăbi să le iasă 
 înainte:
- Ce s-a întâmplat, dragul meu conte? Eram îngrijorat!
 Toată lumea a remarcat întîrzierea dumneavoastră ş i a doamnei
contese!
- Cred că nu suntem singurii care am întîrziat! replică  
belgianul. Cînd am trecut prin faţa cazărmii Khalil Paşa, trăsura
mea a fost imobilizată de o coloană interminabilă de trupe  
care părăseau cazarma, îndreptîndu-se spre Bosfor. Şir uri
 întregi de tr ăsuri aşteptau, ca şi a mea, s ă se scurgă coloana.  
Cred că am zărit printre ele şi cupeul gener alului Ignatiev, stînd la
rînd ...
- Se îndreptau spre Bosfor, spuneţi? rosti gînditor Bour-
going. Dacă ar fi să dăm crezare zvonurilor care au circulat în 
ultima vreme, n-ar fi exclus s ă fim în curând martorii unor mari 
evenimente.
- În ultima vreme, oficialităţile turceşti ne-au răsfăţat cu  
surprizele! zîmbi diplomatul belgian. Să sper ăm că de data  
aceasta vor fi plăcute!
*
**
Ruşdi Paşa se simţea asemenea unei fiare încolţite. N-ar fi  
crezut că îi va fi sortit să repete cumplita experienţă a  
predecesorului său, marele vizir Mahmud Nedim. Înainte de a-l

693
 

doborî pe Abdul Aziz, complotiştii, în cap cu Midhat Paşa, îl

 înlăturaseră pe Nedim, spre a-l lipsi pe sultan de unicul lui
sprijin. Fostul mare vizir nu se dovedise nici mai bun, nici mai
rău decît înaintaşii lui. Dar fusese sacrificat pentru c ă aşa  
cereau interesele duşmanilor lui Abdul Aziz. El, Ruşdi Paşa, se
aflase atunci în rândurile conspiratorilor. După rănirea gravă a 
lui Reşid Paşa, i se încredinţase marele vizirat, fiindcă era sluga  
cea mai credincioasă a noului padişah Murad.
Complotiştii care-l lichidaseră ieri pe Abdul Aziz Voiau s ă-l
 înlăture azi pe Murad. Savurau voluptatea unei puteri fără 
limite. Midhat Paşa năzuia să rămână înscris în istorie sub  
numele de „Midhat, făuritorul sultan ilor". Omul acesta frămîntat de 
ambiţii nu-i inspirase niciodată încredere lui Ruşdi Paşa. Îşi
uniseră la un moment dat forţele fiindcă îi anima acelaşi  
interes: doborârea lui Abdul Aziz.
Lumea îşi închipuise că el, Ruşdi Paşa, obţinuse cele mai 
mari profituri de pe urma schimbării sultanilor. Abia după o  
perioadă de timp îşi dăduse seama că jucase, fără voie, rolul de  
unealtă a abilului Midhat. Murad era atît de iubit de popor, încît
legitimase lovitura de stat încheiată prin asasinarea lui Abdul 
Aziz. Dar în concepţia lui Midhat, noul sultan şi marele său vizir 
aveau să marcheze doar o epocă de tranziţie.
Demonstrînd miniştrilor, comandanţilor de armate ş i căpe-
teniilor religioase că Murad este nebun, deci incapabil s ă diri -
 jeze destinele imperiului. Midhat îşi justifica noul
pronunciamento pregătit cu migală din umbră.
Ultima şedinţă a Consiliului de miniştri fusese furtunoasă.
- Avalanşa de evenimente grave care ameninţă să stri-
vească Imperiul nu ne mai permite să aşteptăm la infinit  
vindecarea sultanului, vorbise cu patos Midhat. Suntem în
război cu Serbia. Răscoalele din Bosnia, Herţegovina, Bulgaria,
deşi pe terminate, ne macină încă forţele armate. Rusia se  
pregăteşte să ne cotropească hotarele. Marile puteri ne-au  
prevenit că vor trimite flotele în Dardanele dacă nu vom fi în  
stare să pacificăm spiritele în Balcani. Situaţia noastră fi -
nanciară este dezastruoasă. Suntem în plină bancrută. Tocmai 
acum, cînd avem mai mult ca oricînd nevoie de un cap bine
organizat, care să ne conducă, să ne lumineze paşii, boala 
mintală a Suveranului se prelungeşte, se agravează. Europa 
pretinde introducerea unor reforme politice fundamentale în
ţara noastră. În acest timp, noi stăm cu mîinile încrucişate şi  
aşteptăm ca medicii,  pronia sau vrăjile s ă redea sănătatea 
Padişahului! Activitatea ministerelor este paralizată, fiindcă 

694
 

Suveranul nu are capacitatea să semneze hîrtiile oficiale 

adunate în vrafuri pe masa lui de lucru.
- Marele nostru Stăpîn, Sultanul Murad se va vindeca în 
curînd, susţinuse cu îndărătnicie Ruşdi Paşa. Trebuie s ă mai
avem răbdare ...
- Răbdare? strigase Midhat, izbind cu pumnul în masă. Cît 
să mai avem răbdare? Să aşteptăm pasivi pînă ce Imperiul se
va prăbuşi sub ochii noştri?
Ahmed Kaiserli Paşa, ministrul Marinei, clătinase din cap, 
agitîndu-şi barba sură:
- Este adevărat! Nu mai putem aştepta!
Server Pasa, şeful diplomaţiei otomane, declarase cu gra-
vitate:
- Am făgăduit Europei o nouă constituţie, menit ă să li -
beralizeze viaţa noastră politică. Nu suntem destul de puter nici
spre a sfida Europa ...
Marele vizir fusese cuprins de panică. Se uitase pe rînd la  
miniştrii orîn-duiţi de o parte şi de alta a mesei lungi. Întâlnise
numai chipuri întunecate, ostile. Nu mai era vorba de un complot organizat de
cîteva persoane, ci un val de fund care ameninţa să măture totul. 
Ruşdi Paşa era consternat. Pînă şi prietenii săi din consiliu 
stăteau cu capul plecat, neîndrăznind s ă i se împotrivească lui  
Midhat. Omul acesta îi hipnotizase parcă pe toţi.
- Ţin să asigur pe marele nostru vizir că înl ăturarea ac -
tualului Sultan nu va afecta cu nimic propria sa poziţie, de-
clarase solemn Midhat. Ruşdi Paşa, respectatul nostru prim-
ministru, va rămîne şi mai departe în fruntea guvernului.
Era o lovitură de maestru. Miniştrii, care se temuser ă c ă 
Midhat va prelua puterea, respiraseră uşuraţi. Numai Ruşdi Pașa
 înţelesese jocul rivalului său. Acesta încerca să-i adoarmă 
scrupulele şi în acelaşi timp s ă-l atragă de partea complotiştilor.
Apoi tot Midhat continuase calm:
- Chiar dacă marele nostru vizir - animat de un sentiment de
devotament, pe care-l înţelegem - ar continua să lupte pentru 
rămânerea pe tron a sultanului Murad, tot n-ar mai putea face 
nimic. În clipa aceasta, armata si poporul s-au şi pus în mişcare.
Se ridicase de la masă, trecuse la fereastră și, cu un gest
teatral, dăduse la o parte draperiile grele de brocart. Pe fe-
reastra înaltă se vedea o puzderie de torţe inundînd pia ţa. 
Mulţimea aceea tăcută, disciplinată, mai impresionantă decît o  
masă dezlănţuită de oameni, emana o forţă, o hotărîre im-
placabilă. O coloană militară apăruse de undeva. Torţele des-
chiseseră drum soldaţilor care traversaseră piaţa, îndreptîndu-

695
 

se spre o stradă laterală. Între armată şi populaţie părea s ă 

existe un acord deplin.
Ruşdi Paşa îşi dăduse seama atunci că orice împotrivire ar fi  
fost zadarnică. Era pus în faţa faptului împlinit. Îi trecuse la un
moment dat prin minte să-l aresteze pe Midhat Paşa şi pe principalii
săi partizani. Era însă limpede că pierduse mo mentul prielnic.
Fără să-i dea timp să răspundă, Midhat lansase a doua  
bombă:
- Năzuinţele noastre se îndreaptă acum în mod firesc spre 
omul capabil să preia sabia lui Osman şi să ne ducă la victorie.
Acest om este Abdul Hamid, fratele actualului Sultan şi fiul marelui
Abdul Medjid. Trăiască Abdul Hamid, Padişahul!
Miniştrii se ridicaseră pe rînd în picioare. Întîi partizanii lui
Midhat, apoi independenţii şi în cele din urmă partizanii marelui  
vizir. Cine ar fi îndrăznit să se abţină, după ce zaru rile fuseseră 
aruncate? Odată urcat pe tronul străbunilor săi, Abdul Hamid n -
ar fi întîrziat să afle numele acelora care i s-ar fi arătat ostili sau 
chiar puţin receptivi la ideea venirii lui în fruntea statului.
Şedinţa se încheiase în strigătele de entuziasm ale  
majorităţii miniştrilor. Cu sufletul îndoliat, Ruşdi Paşa se raliase  
hotărîrii generale.  Dar acum, în singurătatea camerei de lucru,  
spiritul i se  răsculă din nou împotriva siluirii sale morale. Se va 
duce la  palat şi va pune regimentul de gardă imperială în stare 
de alarmă. Cînd complotiştii vor sosi la Dolma-Bagtce, vor fi 
primiţi cu focuri de armă. Populaţia oraşului, trezit ă de zgomo tul
luptei, va ridica armele şi va alerga în sprijinul sultanului Murad.
„Da, aşa voi face! hotărî Ruşdi Pașa. Voi porunci să mi se 
pregătească trăsura! Şi voi pleca la palat."
Un tropot ritmat de paşi în grădină îl intrig ă. Trecu la  
fereastră şi dădu perdeaua la o parte. Văzu un detaşament  
militar care se instala în jurul casei.
Dincolo de împrejmuirea grădinii, în stradă, stăteau în  
grupuri softale, uşor de recunoscut după îmbrăcămintea lor.  
Deschise fereastra şi scoase capul afară. Căpitanul din fruntea  
detaşamentului îl salută.
- Ce cauţi aici? strigă Ruşdi Paşa. Cine v-a permis să intraţi 
 în curte?
- Alteţă, am executat ordinele Excelenţei-Sale Midhat Paşa. 
Ne-a trimis spre a vă proteja de excesele populaţiei.
- N-am nevoie de protecţie! zbieră Ruşdi Pașa. Plecaţi 
imediat!
Ofiţerul salută şi dădu cîteva ordine scurte solda ţilor s ăi.  
Detaşamentul părăsi curtea, dar odată ajuns în stradă, se opri, 

696
 

desfăşurîndu-se de-a lungul împrejmuirii de fier a grădinii. Ruşdi  

 înţelese că „protecţia" asigurată de Midhat echivala cu  o
arestare. Dacă va încerca să-şi părăsească reşedinţa, va fi 
 împiedicat de softale. Soldaţii vor interveni spre a -l proteja.
Ofiţerul îl va pofti politicos, dar categoric, s ă reintre în cl ădire,
adăugind că numai în acest chip îi va putea garanta 
securitatea. Dacă va nesocoti invitaţia ofiţerului, va fi desigur 
arestat.
Midhat Pașa se va justifica mai tîrziu faţă de miniştri,
acuzîndu-l că a încercat să zădărnicească executarea hotărîrii  
luate de guvern, de armată și de popor. „E abil trădătorul!  
reflectă Ruşdi, frămîntîndu- și nervos palmele transpirate. Nu
mai pot face nimic! Sunt legat de mîini şi de picioare! Mura d e
 pierdut și asta numai din vina mea!"
Izbi atît de tare cu pumnul în masa de lucru, încît călimara masivă 
de cristal se răsturnă, vărsînd cerneala peste cîteva documente 
ce-i aşteptau semnătura.
Atras de zgomot, un slujitor se ivi în prag.
- M-aţi chemat, Luminăţia-Voastră?
- Nu, nu te-am chemat. Pleacă!
Servitorul se retrase descumpănit.
Sultanul Murad stătea în fata ferestrei deschise şi asculta  
zgomotul surd care se ridica asupra oraşului cufundat în
noapte. Vîntul călduţ, ce sufla dinspre uscat spre mare, aducea
pe aripile lui un vuiet vag ritmat. Să fie ropotul îndep ăr tat al
unor tobe de la o nuntă? Mersul cadenţat al unei trupe în marş? 
Zgomotul unor copite lovind caldarîmul?
- Ce se întîmplă? întrebă padişahul, înfiorat de un pre -
sentiment rău. Tu nu auzi nimic, Suleiman?
Colţul gurii îi tresaltă, trădîndu-i teama. Prefira nervos între 
degetele-i subţiri un șirag de chihlimbar.
Suleiman Pasa, primul său aghiotant general, se apropie de 
fereastră şi îşi încorda auzul.
- Vuietul obişnuit al unui oraş mare, Înălţimea-Voastră! 
Nimic altceva!
- La ora asta? rosti agitat sultanul. După miezul nopţii!  
Ismail, tu ce crezi? Nu ţi se pare că este o coloană militară în  
marş?
Primul secretar duse la ureche mîna făcută pîlnie.
- Coloană militară?... Da, se poate!... Nu ştiu ce ar putea  
să însemne!
Broboane de sudoare perlară fruntea padişahului. Bărbia 
 începuse să-i tremure. Inima îi bătea sarabanda.

697
 

- Selim, Kiamil, Riza! Voi nu ştiţi nimic?

Maestrul de ceremonii Selim Bey, şambelanul privat , Kiamil şi
primul imam Riza Efendi se priviră nedumeri ţi. F ăr ă îndoială 
erau trupe în mişcare! Dar ce rost aveau la o oră atît de 
 întîrziată?
Selim Bey încercă să liniştească temerile sultanului.
- Trebuie să fie regimente în drum spre front! Auzeam că  
unităţile din Bulgaria urmează să fie împrospătate . ..
- Deşi sunt sultan, nu mi se spune nimic! exclamă ener vat
Murad. Nu sunt niciodată informat asupra a ceea ce se întîmplă 
 în cuprinsul imperiului meu!
Demnitarii adunaţi în preajma padişahului se străduiau
își ascundă neliniştea. În ultimele zile le ajunseseră și lor la 
ureche zvonuri în legătur ă cu pregătirea unor evenimente  
hotărîtoare pe plan extern. În oraş domnea de cîteva zile
aceaşi atmosferă tulbure care precedase detronarea şi  
asasinarea lui Abdul Aziz. Conciliabule ale unor căpetenii  
militare, civile şi religioase, agitaţie pe străzi, zvonuri alarmante  
răspîndite de către dervişi şi softale. Umbla vorba că s-ar 
pregăti o răscoală a creştinilor din Constantinopole, conjugată 
cu o debarcar e a trupelor ruseşti pe coastele Bosforului.
Populaţia  turcă trebuia să fie pregătită sufleteşte pentru a  
 înfrunta criza.  La nevoie, să sprijine cu armele regimentele din  
garnizoana constantinopolitană, chemate a-şi face datoria.
- Suleiman, trimite cîţiva oameni s ă vadă ce se întîmplă!  
strigă deodată sultanul, înclestîndu-şi pumnii. Iar Ruşdi Paşa s ă 
vină aici! Acum! Imediat! Vreau să ştiu ce rost are agitaţia 
asta! Ruşdi ar trebui să fie acum lîngă mine!
Stropi de salivă i se prelingeau în colţurile gurii. Tremura. 
Ochii i se înceţoşau, prevestind o nouă criză nervoasă.
Primul aghiotant general părăsi încăperea spre a-i executa  
porunca. Ismail se apropie îngrijorat de augustul său stăpîn.
- Luminăţia-Voastră are nevoie de puţină odihnă ...
- Odihnă? strigă Murad. Să mă odihnesc, să dorm, acum, 
cînd mi se pregăteşte pieirea? Aruncă în jur priviri r ăt ăcite. Şti ţi  
ceva, dar îmi ascundeţi adevărul! Vorbiţi! Vorbiţi! De ce tăceţi?
Ridică braţele deznădăjduit:
- Oh, Alah, nu pot să mă bizui pe nimeni! Tu mi-ai rămas
singurul sprijin!
Îl potopi o descurajare profundă. Plecă fruntea. Ochii i se 
umeziră
- Ieri, Abdul Hamid a venit să mă întrebe de sănătate! Mi-a 
vorbit cu blîndeţe! „Ai să te vindeci, Stăpîne! mi-a spus. Am citit

698
 

ultimele buletine medicale. Medicii sunt plini de optimism, în

curînd ai să-ţi reiei activitatea, spre binele Imperiu lui şi spre
marea mea bucurie!" Dar ochii lui glăsuiau altceva. Am citit în 
ei un triumf diabolic. Am simţit în clipa aceea ca îmi semnase 
sentinţa de moarte . . .
În anticameră se auziră paşi. Uşa se deschise brusc şi în 
 încăpere pătrunse Suleiman Pasa, palid ca un mort, urmat de 
ministrul de Război Redif Paşa - însănătoşit după rănirea sa -
precum şi de un grup de ofiţeri înarma ţi.
- Palatul este înconjurat de trupe, Luminăţia-Ta! raportă 
cutremurat Suleiman Pașa.
Ismail se aşeză în faţa sultanului, vrînd parcă să facă scut  
din corpul său.
Ministrul de Război îl dădu la o parte pe primul aghio tant
general. Doi ofiţeri îl încadrară pe secretar şi, în ciuda  
 împotrivirii lui, îl tîrîr ă afară din înc ăpere.
Sultanul încercă să-l apere.
- Ce-i asta? Lăsaţi-l! Ordon să-l lăsaţi! .. . Redif Paşa îl 
 întrerupse:
- Murad Efendi, Consiliul de miniştri, căpeteniile reli -
gioase și armata au hotârît să te înlăture de pe tron, fiindc ă 
starea sănătăţii te împiedică să-ţi exerciţi atribuţiile imperiale.  
Potrivit voinţei noastre, fratele tău Abdul Hamid va încinge  
sabia lui Osman, purtată cu atîta mîndrie și glorie de înaintaşii
săi. În consecinţă, vei părăsi palatul Dolma-Bagtce și te vei
stabili la palatul Ceragan, noua ta reşedinţă. Trăiască Sultanul
Abdul Hamid!
Demnitarii Curţii se priviră ului ţi. Ezitar ă o clip ă, apoi  
repetară în cor:
- Trăiască Sultanul Abdul Hamid!
Murad îi privi pe rînd, trăsnit de uşurinţa cu care accep taseră 
schimbarea de stăpîn. Se întoarse spre Redif Pa șa, proţăpit 
ţanţoş, cu mîna stângă pe umărul săbiei şi cu dreapta sprijinită 
 în sold. Ieri nu și-ar fi permis o asemenea atitudine. Se uită în 
dreapta, în stângă, făcu un gest neajutorat, apoi rosti cu  
amărăciune şi resemnare:
- Sunt gata sa vă urmez!
Redif Paşa îi arătă cu un gest uşa deschisă:
- Efendi, poftim!
Cu fruntea plecată, cu braţele atîrnînd de-a lungul corpului,
fostul suveran îşi tîrî picioarele spre ieșire.
Ofiţerii nu catadicsiră să ia poziţie de drepţi. Murad, fostul  
autocrat al Imperiului Otoman, nu mai era acum decît un simplu

699
 

particular . . .
Pe Abdul Hamid îl gîtuia frica. O frică insidioasă, încol ţită în 
coşul pieptului, crescîndă, acaparatoare, ca o viţă de  vie cu
coarde noduroase şi răsucite, întinzîndu-se, agăţîndu-se,  
ramificîndu-se, tinzînd să înă bușească totul. Frica îi otrăvea 
bucuria aşteptată cu atîta încordare ani de-a rîndul, împlini rea
idealului său pînă mai ieri intangibil: cucerirea puterii imperiale,
marele său triumf.
Cînd i se adusese la cunoştinţă, în faptul nopţii, că Murad
fusese detronat şi c ă după răsăritul soarelui el, Abdul, va fi  
proclamat sultan în sala cea mare a palatului Top-Kapî, potrivit
datinei, încercase un simţămînt de exaltare, înăbuşit însă treptat de  
frica aceea învăluitoare, paralizantă, inspirată de paralelismul  
dintre urcarea lui pe tron şi aceea a lui Murad. Şi el, și Murad
 încinseseră sabia lui Osman după înlăturarea unui predecesor
devenit jenant pentru unele cercuri deosebit de puternice și de influente,
dirijate din umbră de Midhat Paşa şi de acoliţii săi.
Cine-i putea garanta că cei care-l proclamaseră sultan nu-l
vor doborî mai tîrziu, spre a instala în fruntea statului altă 
păpuşă imperială, trasă de sfori de acelaşi Midhat? Omul acesta  
malefic îşi făurise cu migală o reputaţie menită să-l înscrie în
istorie alături de cei mai de seamă oameni politici turci. I se  
spunea „Făuritorul de sultani". Iar Midhat era foarte mîndru de  
această etichetă, care-l plasa deasupra padisahilor. Dar el,
Abdul, nu avea de gînd s ă se lase deposedat de puterea abia 
dobândită. Midhat îl slujise doborîndu-i şi pe Abdul Aziz și pe
Murad. Nu-i va mai da însă ocazia să-şi repete jocul, de-
tronîndu-l și pe el, atunci cînd va socoti că a descoperit un şi mai  
docil candidat la tron. Îl va lucra pe Midhat aşa cum el îi lucrase
pe Abdul Aziz şi pe Murad. Un om atît de primejdios nu se
cuvenea să mai rămînă în preajma tronului.
Abdul Hamid îşi frecă încîntat mîinile, dar în aceeaşi clipă îl  
străbătu un fior. Ce se va întîmpla dacă Midhat va fi mai iute în  
infernala cursă care abia începea? Important pentru Abdul era  
ca în primele luni ale domniei să se arate cît mai şters, cît mai  
maleabil, spre a nu s ădi b ănuieli c ă ar avea de gînd s ă se 
scuture de sub tutelă şi să acţioneze independent. În acelaşi
timp va trebui să-şi pregătească oameni de credinţă,   capabili
să-l nimicească pe Midhat la momentul oportun. Va fi o luptă 
grea, surdă, subterană. În primul rînd va trebui să verifice temeinic 
buna-credinţă a oamenilor aleşi de el. Să nu nimerească peste 
vreun agent al lui Midhat, în stare să-i descopere manevrele. Va 
 încerca apoi să corupă și pe cîţiva dintre partizanii mai 

700
 

şovăielnici ai primejdiosului şef al „Ju nilor Turci". Le va cumpăra 

cu aur devotamentul, căci orice individ are preţul s ău.
Fiindcă schimbarea de împăraţi se făcuse  peste noapte, el,
Abdul, va purta la ceremonia proclamării o uniformă a lui 
Murad. Abia după aceea i se vor confecţiona costume de gală 
pe măsură. În timpul domniei lui Murad, nimeni n-ar fi îndrăznit  
să brodeze cu fir de aur însemnele imperiale pe redin gota
moştenitorului prezumtiv al tronului.
Din fericire nu se prea deosebeau la statură. Predecesorul
său era ceva mai plin, dar el, Abdul, îşi va strânge tare eşarfa 
peste mijloc, astfel încît să scape neobservată lărgimea 
veșmîntului. Acum se privea în oglindă și admira colecţia de 
 înalte ordine încrustate cu diamante, orînduite estetic pe în-
treaga arie a pieptului său - vai, atît de costeliv. Toate decor aţiile 
acestea strălucitoare, inaccesibile ieri, deveniser ă acum ale lui.  
Căci rolul de moşte-nitor prezumtiv al tronului era ingrat. Stîrnea - prin
definiţie - suspiciunea sultanului în funcţie, deprins s ă vadă în 
urmaş un rival, un cioclu al propriei lui puteri.
Abdul Hamid era acum al 34-lea suveran din familia lui Osman ș i al 3l-lea 
de la cucerirea Corîstantinopolelui. I se desemnase și un moştenitor
prezumtiv, în persoana fratelui său Mehmed Reşat. Dacă 
Mehmed Reșat va muri, alt frate, Ahmed Kemaledin, îi va lua locul.
Dacă Ahmed Kemaledin va pieri, va veni la rînd Mehmed  
Buhran, apoi Nur Edin şi după acesta Suleiman, cel mai tînăr  
dintre fraţi. Toţi aceştia îi vor pîndi moartea sau îi vor pune la 
cale detronarea. Abdul Hamid blestemă prolificitatea tatălui  
său, Abdul Medjid, care adusese pe lume 13 fii și fiice. Dacă toţi  
ar dispărea, pe căi naturale sau prin mijloace violente, ar urma  
la tron cei patru feciori ai lui Abdul Aziz, sultanul ucis de
oamenii lui Midhat Pasa.
Acum, la sfîrşitul luminatului secol al XlX-lea, nu mai puteau fi
reeditate masacrele săvîrsite de înaintaşii săi, care de îndată ce  
preluau puterea imperială îşi ucideau fra ţii, spre a-şi lichida 
astfel rivalii potenţiali. Dar el va veghea neobosit. Nu va 
permite fraţilor și nepoţilor lui să-l doboare. Îi va ţine sub 
supraveghere strictă, într-un fel de semidetenţie. Îi va lipsi pe
toţi de libertate. Va ridica în jurul lor gratii de aur, izo lîndu-i de
lume, de prieteni, de oamenii politici, de căpeteniile religioase
şi militare. Nu le va da nici timpul şi nici prilejul s ă-şi fac ă  
partizani. La nevoie, îi va suprima pe tăcute. Accidente puteau
interveni oricînd. Important era să fie bine deghizate.
Un şambelan îi anunţă constituirea cortegiului care avea să-l
ducă la palatul Top-Kapî. Sultanul clătină afirmativ din cap.

701
 

- Bine! Sunt gata!

În salonul oglinzilor, demnitarii Curţii, desemna ţi s ă-l în-
soţească în marşu-i triumfal, îl primiră ploconiţi, cu privirile  
aţintite spre pămînt, fiindcă nu le era îng ăduit s ă priveasc ă în  
ochi pe augustul padişah. Abdul Hamid era de-ajuns de lucid
spre a realiza că înalţii demnitari jucau teatru, aşa cum cerea 
protocolul. Sultanul încetase să mai fie personajul omnipotent
de odinioară. Azi dirija destinele unui imperiu şubre zit, denumit
 în derâdere „colosul cu picioare de lut", „omul bolnav", o
,,putere tolerată", un  „element de echilibru" în Balcani şi în
Orientul Apropiat. Cînd prezenţa Statului Turc nu va mai fi 
necesară, va fi călcat în picioare și de actualii duşmani, şi de
aliaţii de ieri. Sultanii de azi retrăiau tragedia bazileilor, martori  
ai agoniei Bizanţului. Poate că el va reuşi să pună stavilă 
rostogolirii spre moarte a Imperiului Otoman. Asemenea
autocratorilor creştini din trecut, obţinuse tronul gra ţie  
sprijinului străin. Atotputernicul ambasador al Marii Britanii la  
Constantinopole, Sir  Henry Elliot, îi acordase protecţia în urma
unor convorbiri tainice, purtate între patru ochi. El, Abdul
Hamid, - pe atunci moştenitor prezumtiv - îl asigurşse că va ţine 
seamă de îndrumările lui, că va fi un prieten credincios al  
Angliei, că se va alipi fără ezitare politi cii externe a Albionului.
Făgăduise verbal totul, dar îşi făcuse rezerve mintale. Cum îşi  
 închipuiau oare oamenii de stat de la Londra că sultanul Abdul  
Hamid va accepta la infinit rolul de partener supus, de slugă a  
intereselor Angliei în Orient? Se va descotorosi mai întîi de Sir 
Henry Elliot, apoi se va degaja gradat şi de obligaţiile lui faţă de 
Marea  Britanic. Nu-şi va arăta însă adevărata faţă decît după 
 înlăturarea pericolului rusesc. Îi displăceau datoriile de 
recunoştinţă, căci îi îngrădeau libertatea. Ca să scape de ele, n-
ar fi şovăit să-l suprime pe creditor.
Încadrat de grupul de demnitari, ieşi în curte, unde îl aş-
tepta o trăsură închisă, escortată de unităţi din garda călare.
Uniformele cavaleriştilor, decoraţiile, podoabele lor aurite 
sclipeau în văpaia soarelui. Caii aveau părul impecabil ţesălat şi 
orînduit în romburi măiestrite pe crupele lucioase. Tr ăsura - un
cupeu vopsit în lac negru - era macabră ca un dric. Străbunii lui Abdul
mergeau călare la ceremoniile proclamării, spre a fi văzuţi de 
populaţia masată pe străzi. Pentru a se feri de atentate, el  
preferase o trăsură închisă, cu perdelele l ăsate pe jumătate și
 încadrată de cîte un dublu rând de ofiţeri călări.
Se urcă în cupeu şi se aşeză pe bancheta îmbrăcată în ca -
tifea, adîncindu-se în colţul cel mai întunecos. Un slujitor ga-

702
 

lonat închise cu grijă portiera, apoi cortegiul se puse în miş care.

Străbătu curtea şi ieşi în piaţa din faţa palatului, neagr ă de  
lume. Dar oamenii nu purtau vesminte de sărbătoare și nici nu-l 
ovaţionau. Stăteau cu frunţile plecate, întuneca ţi, taciturni. S-ar
fi zis că fuseseră aduşi cu sila.
„Îl plîngeţi pe Murad! scrâşni Abdul. Pe mine nu mă vreţi!  
Dar am să vă fac să mă iubiţi, cu sau fără voia voastră!"
Coloana oficială se scurgea silenţios ca un cortegiu funebru
pe străzile Constantinopolelui. Cînd ajunse la palatul Top-Kapî,
tunurile orînduite pe vastul cîmp de manevră din nord-vestul 
oraşului prinseră în tragă salve în onoarea înscăunării noului  
Padișah .. .
Huseyin Nuri Bey, secretarul particular al noului sultan, era o fiinţă 
ştearsă, de o modestie, care degenera în servilism. Putea trece 
neobservat, fiindcă umbletul lui era tăcut ca miş cările unei 
umbre. Schimbările de  stăpîni, mai ales cele bruşte, violente,  
dau naştere la mari perturbări. Oamenii de seamă, consideraţi  
pînă mai ieri intangibili, se scufundă în neant, iar indivizi  
necunoscuţi, qvasiinexistenţi, se ridică din întunericul  
anonimatului, investiţi cu puteri discreţionare. Prietenii și par-
tizanii noului stăpîn sunt răsplăti ţi cu posturi importante, cu  
dotaţii, titluri, ori cu sinecurî generos plătite, suscep -tibile să le 
asigure o viaţă tihnită, îmbelşugată. Urcarea pe tron a lui Abdul  
Hamid nu fusese urmată de schimbări și promovări 
spectaculoase în rîndurile demnitarilor, fiindcă fondul lui su -
fletesc era atît de angoasat, de suspicios, încît nu fusese nicio-
dată în stare să-şi facă prieteni. Perspectivele lui de a dobîndi  
puterea imperială păreau atît de puţin probabile, încît ambi -
ţioşilor dornici de ascensiuni meteorice nu le trecuse niciodat ă 
prin gînd să ponteze pe mîna lui. Renunţase de mult la tovarășii 
lui de petreceri și de orgii din prima tinereţe. Se în străinase de ei 
de îndată ce medicii, alarmaţi de sănătatea lui şubrezită, îl  
sfătuiseră să adopte o viaţă cumpătată, prevenindu-l că în caz 
contrar se expunea unor riscuri considerabile. Înfricoşat de
perspectivă morţii, Abdul Hamid le urmase indicaţiile, izolîndu-
se, închizându-se în sine, ridicînd între el şi restul oamenilor un
zid de nepătruns.
Huseyn Nuri Bey păstrase aceeaşi comportare modestă și
după venirea pe tron a bizarului s ău stăpîn. Se arăta atît de 
smerit, de maleabil, de blajin faţă de marii demnitari ai im-
periului, încât fiecare dintre aceştia îşi închipuia c ă- și poate face
din el o unealtă. În realitate, Huseyn ştia să se adapteze ca o 
mănuşă condiţiilor noi. Discreţia, amabilitatea-i excesivă, 

703
 

obsecviozitatea erau faţetele vizibile ale unei firi disimulate, de 

o ipocrizie periculoasă, de o falsitate rafinată.
Pînă și faţă de stăpînul său purta mască. Nu se întrecea cu 
sîrguinţa şi nici nu se străduia să i se vîre pe sub piele. Ştia că  
excesul de zel ar fi trezit b ănuieli. Aparen ţa mediocrit ăţii era  
arma cea mai eficientă.
Sporirea substanţială a salariului său, după ce Abdul Hami d
devenise sultan, nu-l făcuse să-și schimbe felul de viaţă. Locuia în 
aceeaşi casă pricăjită din mahalaua Kasim Paşa şi în fiecare 
dimineaţă venea pe jos pînă la palat, deşi distanţa era 
apreciabilă. În orele libere frecventa cafenelele, caravan-
seraiurile, frizeriile, moscheile, sta ţiunile estivale de pe 
ţărmurile Bosforului, locuri de întîlnire ale constantinopolitanilor  
bogaţi ori săraci, trăgea cu urechea la discuţii, înregistra în  
memorie zvonuri, cancanuri, critici şi glume acide pe seama
mai-marilor zilei, plîngeri, nemulţumiri, pe care le turna mai  
tîrziu sultanului, avînd grijă să le asezoneze spre a le face cî t
mai senzaţionale şi mai picante. Abdul Hamid le asculta cu un aer
detaşat, aparent fără a le acorda importanţă. Aerul său plictisit ori
vag amuzat - cînd veştile erau mai decol tate - îi mascau imperfect
interesul pentru această cronică vorbită, adeseori mai  
palpitantă decît articolele din presa coti diană locală şi străină.
Huseyn ştiuse să se facă indispensabil stăpînului, și era
răsplătit uneori cu gratificaţii grase. Adeseori îi servea zvonuri în
legătură cu ex-sultanul Murad, subiect arzător pentru st ă pânul
său. Le strecura printre alte vești, dîndu-le astfel un relief deosebit:
- Deunăzi îmi făceam rugăciunea la moscheia Suleimanie, 
cînd a intrat un nebun. Avea ochii rătăciţi, părul vîlvoi, hainele 
 în dezordine. Drept-credincioşii îi f ăceau loc ploconindu-se ca în  
faţa unui împărat sau a unui sfînt. „Uitaţi-vă la el! Pri virile lui
caută către cer! îşi şopteau. Vede ceea ce noi nu putem vedea! 
Buzele lui murmură vorbe neînţelese pentru noi, dar foarte 
limpezi pentru Allah! Păşeşte aerian, de parcă ar fi desprins de 
tot ceea ce este pămîntesc! Nebunii sunt aleşii lui Allah! Trimişii  
lui, în viermuiala nevrednicelor fiinţe z ămislite din ţarin ă,  
printre care ne tîrîm şi noi, p ăcătoşii! Să ne plecăm în fa ţa  
 înţelepciunii sacre a celor pe care noi, în ignoranţa noastră, îi 
numim nebuni! În fruntea lor se află sublimul nostru st ăp ân
Murad! Oameni răi i-au smuls din mîini frîiele puterii! Toţi  
aceştia sunt agenţii diavolului! Dar Allah îi va pedepsi! Ne va 
pedepsi și pe noi, fiindcă am stat cu mâinile în sîn şi nu ne-am 
 împotrivit cohortelor de demoni! Pe Murad l-au detr onat fiindcă 
este nebunt, fiindcă este sfînt! N-au cutezat să-l ucidă ca pe 

704
 

Abdul Aziz, pentru c ă fiin ţa lui Murad este sacr ă şi inviolabil ă!  

Armele conspiratorilor s-au înclinat neputincioase în fa ţa  
alesului lui Dumnezeu, în faţa lui Murad lunaticul!"
Ochii lui Abdul Hamid se rotunjiră plini de spaimă. Cercuri  
albe îi înconjurau pupilele verzi, cu irişi dilataţi și luminoşi ca
nişte tăciuni aprinşi. Vedenii neprecis conturate prinseseră a se 
roti în jurul lui. Îşi înfipse mîinile tremurînde în br ăţările jeţului.
- Aşa vorbeau, Huseyn? Aşa vorbeau? ...
Se ridicase brusc în picioare, încercînd parcă să-şi lepede  
bolovanul care i se lăsase pe piept, înăbuşindu-l. Îşi desfăcu 
febril gulerul tunicii, apoi trecu la fereastră, o deschise şi aspiră 
adânc aerul fierbinte de afară. Zăpuşeala nu numai că nu -l uşura,
dar îi spori indispoziţia.
- Mustafa Bey să vină imediat la mine!
Mustafa Bey, comandantul gărzii imperiale, r ăspunse peste  
cîteva momente la apelul stăpînului. Avea ochi răi, buze subţiri, 
mustăţi negre cu cozi drepte, lăsate în jos ca la mongoli.
- Mustafa, gîfîi sultanul, să-l instalezi pe fratele meu Murad
 în apartamentul ocupat de unchiul nostru, Abdul Aziz, atunci
cînd s-a sinucis! Prin prezenţa lui sfîntă, Murad va spăla  
blestemul abătut asupra palatului Ceragan!
Abdul Hamid recunoştea inviolabilitatea fratelui său, imu -
nizat de însăşi demenţa lui. Dar dacă armele ucigătoare erau  
incapabile a-i vătăma integritatea corporală, boala mintală se 
putea agrava ireversibil. În acest chip, Murad zăludul nu va mai fi o
 primejdie pentru tron.
- Mustafa, vreau să-l feresc pe fratele meu de tot ce ar fi în
stare să-i tulbure liniştea spiritului, dedicat dialogului cu  
dumnezeirea. Spre a-l pune la adăpost de ispitele carnale ne-
potrivite cu meditaţiile-i elevate, interzic soţiei lui a -l mai
vizita. Opreliştea se extinde și asupra cadinelor, odaliscelor şi
oricărei fiinţe de sex feminin din haremul s ău. Interdic ţia pri -
veşte şi pe mama și pe fiicele lui, care l-ar obosi cu flecărelile lor  
femeieşti. Fiul său, Sarabedin, va fi eliminat din Şcoala de 
Război, fiindcă este ruşinos ca fiul unui sfînt s ă îmbr ăţişeze  
cariera armelor, să stăpînească arta de a ucide. Spre a-i da 
posibilitatea să calce pe urmele sacrosanctului s ău p ărinte or -
don să-i împărtăşească solitudinea. Va fi izolat de lume într-un
apartament cu grilaje aurite, amenajat în palatul Ceragan. Spre a-l apăra pe 
fratele meu de o eventuală tentativă de asasinat - moartea
unchiului nostru Abdul Aziz este pilduitoare - ordon să fie păzit de robi 
din Casa imperială și de ostaşi verificaţi.
- Murad Efendi solicită un pian! spuse Mustafa Bey.  

705
 

Sprîncenele sultanului se arcuiră a mirare.

- Pian? Pianul este un instrument profan! Ridică din  
umeri: Fie! Să i se pună la dispoziţie un pian! Dar să fie bine 
cercetat în prealabil. S ă nu fie ascunse în interiorul lui mesaje  
sau cine ştie ce obiecte interzise. Apoi îi încolţi alt ă idee: Nu  
cumva harul dumnezeiesc a început să-l părăsească pe Murad?
Abdul Hamid zîmbi. Acest aspect al chestiunii îi convenea. Dacă va găsi 
 într-o zi necesar să-l suprime, va servi constantinopolitanilor o
explicaţie plauzibilă. Murad, prin comportarea sa contrară 
regulilor canonice, a pierdut atributele sacre.
- Poţi să te retragi, Mustafa! Mîine de diminea ţă să-mi  
raportezi de executare!
Ceremonia proclamării lui Abdul Hamid, organizată cu mare 
pompă, prilejui serbări monstre, încheiate cu o magni fică 
defilare pe străzile Constantinopolelui. Spre a stimula  
 înflăcărarea mulţimii supărător de pasive, crainici imperiali 
distribuiseră pumni de arginţi înainte de trecerea cortegiului  
im perial. Cerşetorii - și numai ei - răspunseseră la liberalităţi 
ovaţionîndu-l pînă la răgușire pe noul sultan.
A doua zi, Abdul Hamid îşi chestiona secretarul:
- Ei, ce spui, Huseyn, de entuziasmul populaţiei capitalei?
Secretarul îşi încrucişa extatic braţele pe piept:
- A fost minunat, Înălţimea-Ta! Cred că nici Soliman 
Magnificul n-a fost salutat cu mai multă dragoste şi veneraţie de 
constantinopolitani! Gloria Înălţimii-Voastre s-a răsfrînt şi 
asupra divinităţilor. Străluceau şi ei aşa cum strălu ceşte luna pe
lîngă soare. Dar pentru meritele lor, Prea Mărite St ăpîne, a fost  
prea mult. Excelenţa-Sa Midhat îşi umfla pe najul ca un curcan
plin de trufie. Iar populaţia, mai cu seamă tinerii, bîţîiau din  
braţe şi zbierau de parcă i-ar fi lovit strechea: „Trăiască măritul 
nostru Midhat, făuritorul de sultani!" Din mul ţime, un ins  
zbanghiu a strigat: „Cioclul sultanilor! E mai bine aşa!"
Derbedeii din jur au început să rîdă şi s ă urle bătînd din palme:  
„Cioclul sultanilor! Bravo! Cioclul sultanilor!"
- Buni de glume, tinerii ăştia! zîmbi verde Abdul Hamid. 
Repetă cu haz: „Cioclul sultanilor!" Hm!
Rîdea, dar sîngele începuse să-i fiarbă. Îşi stăpînea însă 
mînia. Mintea lui începuse să lucreze: „înseamnă că lumea a  
 început să-i atribuie moartea lui Abdul Aziz. Dacă i se va imputa 
 într-o zi oficial asasinarea unchiului meu, nimeni nu va fi
surprins". Gîndurile lui se depanau cu iuţeal ă, urzind planuri: 
„Cioclul sultanilor! Propriii tăi oameni mi te-au dat în mînă,  
Midhat! Cînd va sosi timpul să te lovesc, voi invoca acuzaţiile 

706
 

poporului! Asasin al sultanilor! Criminal şi trădător! Ehe, să nu 

te culci pe laurii t ăi, «Făuritorule de sultani!». Te pîndesc aşa 
cum îşi pîndeşte un şarpe prada. Eşti periculos, Midhat, dar eu
te întrec!"
Huseyn Nuri trebăluia printre nişte arhive, dar tr ăgea cu 
coada ochiului spre stăpînul care stătea în faţa ferestrei și pri-
vea absent marea scăldată de incandescenţa soarelui. „Ti-am 
dat hrană gîndurilor, sultanule! reflect ă cu ironie amară. S ă nu  
spui mai tîrziu că n-ai fost prevenit! Dacă ar şti Midhat cum îl  
lucrez, pielea mea n-ar mai preţui mare luciu! Într-o dimineaţă, 
constantinopolitanii ar vedea-o prinsă într-un par, în chip de 
sperietoare de ciori!"
Deasupra deșertului cu nisip fierbinte şi stînci albe, golaşe,
orbitor de luminoase, se aşternură deodată nori vineţii, cu for-
me bizare de animale apocaliptice. Pustiul, lipsit de lumina
feerică şi atît de familială a soarelui, căpătase culoarea oţe lului.
Dunele şerpuitoare prinseseră să capete viaţă. De p e crestele
lor se ridicau perdele de nisip răscolite de rafalele vîntului.  
Ruşdi îşi acoperi cu palmele ochii înroşiţi, obrajii arşi de 
biciuiala nisipului înţepător ca acele. Se opri, căci pi cioarele nu-l
mai duceau. Nu mai era în stare să înfrunte puterea vîntului, care-l
împingea înapoi asemenea unui perete mişcător. Căzu în genunchi, 
doborît de violenţa stihiilor. Simţea între dinţi granule de nisip. 
Urechile îi şuierau, îngânîndu-se cu vuietul vijeliei. „De ce nu se
slobozesc mai repede băierile ploii?" cugetă împanicat. Cînd  
cerul îşi revărsa puhoaiele asupra deşertului, firea c ăp ăta brusc  
viaţă. Şuvoaie gâlgâietoare se repezeau năvalnic printre dune, 
spălau stîncile, mutau din loc pietrele, pierzîndu-se abia mai tîrziu în
marea de nisip. Pe urmele lor izvorau din ţarină flori pl ăpînde, 
efemere. Ruşdi aştepta cu disperare pr ăbușir ea apelor din văz-
duhul saturat de nori cenuşii. Picăturile mari, r ăcoroase re fuzau
să cadă, spre a-i astîmpăra fierbinţeala și a-i pune capăt 
senzaţiei de înăbușir e. Nisipul încins, usturător ca nişte  
minuscule fărîme de sticlă, îi pătrundea în ochi, în gur ă, în nas.  
Horcăind, Rușdi îşi duse mîinile la grumaz: „Apă! gemu.  
Apă, apă!"
Deschise înspăimîntat ochii și desluşi deasupra patului ta'vanul
decorat cu flori stilizate. Răsuflă adînc, rupîndu-se din vîrtejul  
coşmarului. Senzaţia de înăbușir e continua să-i îngreuieze 
pieptul. Bătu scurt din palme.
- Apă! porunci slujitorului sosit la poruncă. Peste cîteva clipe  
i se aduse pe o tavă de argint, ornată cu minunate flori de 
email, o cană cu apă rece, ţinută pînă atunci la gheaţă, şi o 

707
 

farfurioară cu şerbet de trandafiri. Ma rele vizir se ridică într-un 

cot, bău pe nerăsuflate apa, apoi, ceva mai culm, se întinse 
iarăşi pe pernele de mătase.
De la o vreme îl chinuiau noapte de noapte cele mai urîte vise. Toate erau
legate de cutreierarea unor deșerturi interminabile. Reminiscenţe  
poate din îndepărtata-i tinereţe. Comandase o companie dintr-un
regiment trimis să potolească răscoala unor triburi nomade din 
Arabia de vest. Omorîse atunci foarte mulţi oameni, convins că 
slujeşte imperiul şi pe sultan. Acum nu mai era sigur că 
masacrele serveau realmente interesele Turciei. Dar b ărba ţii de  
stat de atunci, ca si cei de acum, credeau doar în forţă, în 
autoritatea oarbă, care trebuia impusă cu brutalitate în orice 
condiţii. Odată cu scurgerea anilor, neastîmpărul, tendinţa spre 
violenţă, încrederea nezdruncinată în puterea pumnului i se 
moderaseră. Vîrsta, ori proximitatea morţii, îl făcuse să vadă cu 
alţi ochi evenimentele, oamenii. Cînd atinsese pragul celui de-al
şaselea deceniu, făcuse un legămînt. Dacă va dispune vreodată 
de o mare autoritate politică, se va strădui să pună surdină la
ceea ce fusese considerat pînă atunci un principiu sacrosanct: 
 întîietatea indiscutabilă a osmanlîilor faţă de toate popoarele 
creştine sau islamice supuse lor. Aceste gînduri le împărtăşea şi  
prinţul Murad. Înainte de înscăunarea lui pe tron discutaser ă 
adesea despre necesitatea unor schimbări fundamentale în 
viaţa imperiului. Între timp, el, Ruşdi, fusese înălţat la rangul de 
mare vizir, iar Murad încinsese sabia lui Osman. Planurile lor nu-
şi găsiseră însă împlinirea. Nebunia padişahului, incapabil să-şi  
exercite prerogativele, îl lăsase singur în fa ţa hienelor din gu-
vern. Majoritatea miniştrilor erau nişte arivişti dispuşi s ă calce
pe leşuri spre a-şi păstra puterea. Midhat Pa șa, în ciuda
liberalismului afişat ostentativ, spre a-şi cîstiga popularitate, nu
se deosebea mult de ceilalţi membri ai guvernului. Era însă 
ambiţios, mai viclean, mai inventiv. Rușdi îşi dădea seama cu 
amărăciune că încercările lui de a renova viaţa politică turcă 
erau sortite eşecului. Înlocuirea lui Murad cu Abdul Ha-mid îl
lovise direct, lăsîndu-i numai umbra unei autorităţi, escamotată 
cu abilitate de Midhat. În Consiliul de miniştri, cuvîntul său nu  
mai avea greutate. Devenise un maestru de ceremonii,
 însărcinat să dirijeze formal dezbaterile.
Ruşdi îşi aminti că în cursul dimineţii trebuie să prezideze o  
importantă reuniune a guvernului, convocată în vederea dis -
cutării cererii de armistiţiu formulat ă de Serbia, precum şi a  
intervenţiei marilor puteri în sprijinul acesteia . Îşi îmbrăcă 
uniforma de ceremonie, fiindcă la şedinţă avea să asiste sul -

708
 

tanul. Rostul prezenţei lui Abdul Hamid la dezbateri era pur  

decorativ. Stătea în capul mesei drept ca un popîndău şi în clina
aprobativ din cap ori de cîte ori i se cerea părerea.
Cînd Ruşdi ajunse la Top-Kapî miniştrii se aflau în sala de
şedinţe, cu excepţia lui Midhat Pa șa, care îşi făcu apariţia ceva 
mai tîrziu, afectînd un aer preocupat. Ruşdi resimţi această 
 încălcare a protocolului, desigur intenţionată, căci Midhat nu
lăsa nimic la întîmplare. Sultanul se ivi în sfîrșit, salută cu 
modestie pe miniştrii ploconiţi în faţa lui, apoi se instala în jeţul  
plasat în capul mesei.
Savfet Paşa, şeful departamentului Afacerilor Străine, citi un  
raport asupra intervenţiei comune a ambasadorilor Angliei, 
Rusiei, Germaniei, Austro-Ungariei, Franţei și Italiei, care în
numele guvernelor respective cereau Sublimei Por ţi s ă d ea un
răspuns grabnic la cererea de armistiţiu a Serbiei, ajunsă la  
capătul puterilor.
La discuţiile pe marginea raportului, Redif Pașa, ministrul de
Război, începu cu o întrebare:
- Din convorbirile dumneavoastră cu Sir  Henry Elliot, a ţi 
dedus oare că Anglia este înclinată să accepte punctul de vedere
al duşmanilor noştri?
- Anglia rămîne prietena Turciei, replică Savfet Pa șa. 
Disraeli a trebuit să ţină seama însă de presiunile opoziţiei,  
f oarte active recent în Camera Comunelor, și de intervenţiile celor Trei
Imperii, stăruitoare de eforturile lor de a pacifica   Balcanii, chiar
dacă în acest chip aduc ştirbirea interereselor legitime ale Turciei.
- Ce se va întîmpla dacă - prin imposibil - cabinetul Disraeli va
cădea de la putere înainte de termen? întrebă Fevdet Paşa,
ministrul Justiţiei, unul dintre membrii modera ţi ai Divanului. Au
mai existat precedente! Nu-i aşa?
- Gladstone şi liberalii lui ne sunt potrivnici, r ecunoscu Savfet
Paşa. Nu cred însă într-o apropiată schimbare a echibrului  
politic la Londra. Disraeli se sprijină pe o conforta bilă majoritate 
 în Parlament și se bucură de amiciţia reginei Victoria. În actuala
conjunctură, Anglia nu va face jocul Rusiei. În privinţa asta 
putem fi liniştiţi.
- Europa se va gîndi de două ori înainte de a adopta o 
 poziţie dură faţă de noi, opina Hamza Pașa, ministrul Listei 'Civile.
Prăbușir ea Serbiei, sprijinită direct de ruşi, a r ăcorit pe mul ţi  
belicişti, convinşi pînă mai ieri că Imperiul Otoman este în plin și 
vertiginos declin.
Redif Paşa îşi bombă pieptul şi îşi răsuci bătăios mustaţa:
- Rusul Cernaiev a primit o lecţie meritată. N-are s-o uite prea

709
 

curînd!
- Să nu-l identificăm pe Cernaiev cu Rusia! interveni 
prudent marele vizir.
- Nu înţeleg sensul cuvintelor dumneavoastr ă, Alteţă, îi  
vorbi de sus Midhat. Vă temeţi de Rusia?
- Mă tem de un război de mari proporţii, c ăci ne-ar g ăsi  
nepregătiţi! ripostă iritat marele vizir.
- Cei care nu vă cunosc îndeajuns, ar fi înclinaţi să vă acuze 
de defetism! rosti cu ironie Midhat.
Înscăunarea sa recentă în funcţia de preşedinte al 
Consiliului de stat, a doua mare demnitate din imperiu, îi
 îngăduia să adopte o atitudine îndrăzneaţă faţă de Rușdi Pașa,
fără a se teme de consecinţe, cu atît mai vîrtos cu cît ştia că se 
poate bizui pe sultan, de care-l lega pactul secret încheiat în
preajma detronării lui Murad.
- Bravadele inutile mi-au repugnat întotdeauna! îl în-
fruntă Ruşdi Pașa.
Sultanul îşi vîrîse capul între umeri, înspăimîntat vizibil de  
discuţia dintre cei doi bărbaţi de stat. Părea depăşit de  
evenimente. Miniştrii îl priveau pe sub sprîncene, nedumeriţi de  
apatia lui. „Cu un astfel de suveran ne încumetăm să în fruntăm 
Europa? îşi spuneau cu scîrbă. Noroc că îl avem pe Midhat! se  
felicitau în taină partizanii acestuia. Midhat ştie ce vrea! El este  
adevăratul stăpîn al Imperiului!"
- Victoria noastră asupra Serbiei va fi o pildă şi pentru 
Principatele Unite, interveni Redif Pașa cu asprime. Păţania 
tristă a lui Milan îl va face şi pe Carol să pună surdină la  
pretenţia lui de a obţine independenţa a ceea ce numeşte el  
România!
- N-aş fi atît de sigur că va pune surdină! zise marele vizir.  
Stingerea aproape totală a focarelor răscoalei din Herţegovina 
și din Bosnia, apoi zdrobirea rebeliunii din Bulgaria nu i-au
determinat pe sîrbi să renunţe la intenţia lor de a ob ţine  
independenţa prin luptă.
- Dacă românii se vor ridica împotriva noastră, îi vom nimici 
aşa cum i-am nimicit şi pe sîrbi, sprijiniţi de voluntarii ruşi! pufni  
ministrul de Război.
Abdul Hamid se uită la demnitarii angajaţi în discuţie,  
asemenea unui şoarece care priveşte din gura unei borte o
dispută între pisici.
- Dacă România va manifesta veleităţi de independenţă, 
vom avea tot timpul să-i punem căluş! rosti apăsat Midhat 
Paşa. Dar să ne întoarcem la armistiţiul cu Serbia şi la inter -

710
 

venţia marilor puteri! Nu vom ceda şantajului, dar nici nu vom 

asmuţi Europa împotriva noastră printr-o intransigenţă 
deplasată la ora actuală. Sunt de părere să acordăm armistiţiul 
cerşit de sîrbi, dar cu unele condiţii. Am formulat cîteva puncte 
pe care vi le supun spre aprobare. Primo: starea de lucruri
anterioară anului 1867 să fie restabilită în Serbia. Se cundo:
fortăreţele construite de la acea dată să fie d ărîmate. Terzio:  
fortăreţele stăpînite de noi înainte de 1867 să fie reocupate de 
garnizoane turceşti. Quarto: guvernul de la Belgrad s ă fie silit a  
plăti despăgubiri de război, precum şi un tribut anual sporit!
- Am şi eu o propunere! ridică mîna ministrul de Război.  
Serbia să-și reducă substanţial efectivele militare!
- Iar principii sîrbi să fie obliga ţi   a cere învestitura Sul-
tanului, suzeranul lor! opina ministrul Justiţiei.
Majoritatea miniştrilor înclinară afirmativ din cap. Midhat 
Pașa se întoarse spre sultan:
- Înălţimea-Voastră va binevoi, sper, s ă încuviinţeze pro-
punerile noastre!
Marele vizir resimţi procedeul rivalului, care îl scosese pe  
nesimţite factor comun. Numai el, preşedintele Divanului, ar fi
fost în măsură să ceară aproba-rea suveranului.
Abdul Hamid cunoştea procedura. Trebuia să facă însă o 
alegere între tendinţa moderată a marelui vizir şi linia dur ă a lui  
Midhat. După o scurtă chibzuinţă, opta pentru cea din urmă, nu  
pentru că ar f i preferat-o, dar acesta era jocul şi, cel puţin 
pentru moment, trebuia să i se supună. Înainte de a auzi
răspunsul sultanului, care ar fi tranşat definitiv ches tiunea, Galib
Paşa, ministrul de Finanţe, găsi necesar să inter vină:
- Formula propusă de preşedintele Consiliului de stat,  
completată de miniştrii Războiului și Justiţiei, ţine oare sea ma de
efortul financiar şi economic pe care va trebui să-l dezvolte
 Turcia, în cazul unor complicaţii internaţionale susceptibile să 
ducă la un conflict armat cu marile puteri sau cel puţin cu una
din ele? S-a vorbit aici despre succesele noastre pe frontul sîrbesc,
dar nu s-a făcut nici o menţiune asupra teatrului de război din 
Muntenegru. După cîte sunt informat - şi Redif Paşa este în
măsură să confirme acest lucru - trupele noastre întâmpină mari 
dificultăţi la Podgoiriţa şi la Bilek. Derviş Paşa, H useyn Pașa si
Maktar Paşa au fost nevoiţi, pur şi simplu, să evacueze 
Muntenegrul.
- Să nu exagerăm! replică tuşind sec ministrul de Război .
Muntenegrenii sunt mai îndărătnici decît sîrbii. Afară d e
aceasta, dispunem acolo de un număr insuficient de soldaţi. 

711
 

Grosul armatei îl păstrăm în rezervă la hotarele de nord ale  

Imperiului, spre a face faţă unui eventual atac al ruşilor. 
Campania din Muntenegru, în ciuda aspectelor
nesatisfăcătoare,  nu poate influenţa mersul operaţiilor noastre 
militare în celelalte provincii răsculate. Cît priveşte efortul 
financiar de care  aţi vorbit, îl vom face cu dragă inimă, dacă 
vom şti că acesta este preţul independenţei și al integrităţii ţării  
noastre. Midhat Paşa aruncă o privire pieziş ă lui Galib Pa șa:
- Chestiunile militare au prioritate asupra celor finan-
ciare. Imperiul Otoman este un stat al militarilor, nu al ne-
guţătorilor şi al cămătarilor.
- Armele se cumpără cu bani, Midhat Paşa, nu cu vorbe 
umflate! ripostă Galib Paşa.
- În cazul acesta, ce ne rămîne de făcut? rosti cu sarcasm
preşedintele Consiliului de stat. S ă ne plecăm grumazul  în faţa 
ghiaurilor dinlăuntrul şi din afara hotarelor Turciei ?
- N-am spus asta! replică iritat şeful departamentulu 
Finanţelor. Socotesc însă că trebuie s ă fim mai concilianţi î n
tratativele noastre diplomatice.
- Acest resort este de competenţa lui Savfet Paşa, declară 
emfatic Midhat. Se adresă apoi sultanului: Majestate, aşteptăm 
ordinele Majestăţii-Voastre!
Abdul Hamid îşi cîntări cîteva clipe r ăspunsul. Dînd mînă 
liberă lui Midhat, îl l ăsa  să suporte singur consecinţele propriei
lui politici. Dacă impetuosul şef al „Junilor Turci" va da greş, se  
va compromite şi va arunca implicit o umbră şi asupra 
curentului politic pe care-l reprezintă.
- Îţi acord încrederea mea, Midhat Pașa! declară cu afa-
bilitate tîmpă Abdul Hamid.
„Limitat la minte mai este şi Padisahul nostru! reflectă cu  
tristeţe marele vizir. Pe nevolnice mîini a înc ăput imperiul!"

După ce îşi sprijini coatele de masa-i de lucru, Savfet Paşa îşi

 împreună gânditor palmele în dreptul bărbiei, închis în cabinetul  
său, cugeta profund. Trebuia să găsească o formulă diplomatică  
suplă, menită să îndulcească asprimea ripostei Sublimei Porţi 
faţă de intervenţia marilor puteri.
Se uită pe sub sprîncene la secretarul aşezat în fața unui
pupitru, pregătit cu tot ce trebuie pentru scris, apoi începu s ă 
dicteze rar şi apăsat:
„Guvernul imperial apreciază la justa lor valoare motivele 
umanitare care au determinat diplomaţia europeană, într-un 
moment atît de critic, să-şi ofere bunele oficii în urma cererii  

712
 

făcute de guvernul de la Belgrad. Guvernele prietene, dornice a 

vedea încetînd cît mai curînd vărsarea de sînge din Serbia, au 
făcut cunoscute aspiraţiile lor Sublimei Por ţi, ştiind desi gur că 
aceasta este animată de aceleaşi frumoase gînduri. În scopul
realizării cu un moment mai devreme a acestei lăudabile
năzuinţe, guvernul imperial socoteşte a-şi îndeplini o datorie de
onoare ..."

713