Dreptul Consumatorului

Descărcați ca docx, pdf sau txt
Descărcați ca docx, pdf sau txt
Sunteți pe pagina 1din 5

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE DREPT

Protecția consumatorilor în materia vânzării de bunuri de consum

Student : Păduraru Irina


seria III, grupa 9
În acest studiu de caz aș vrea să analizez cauza C-497/13 Faber
Situația de fapt: La 27 mai 2008, doamna Froukje Faber a cumpărat un vehicul de
ocazie de la un dealer auto. La 26 septembrie 2008, vehiculul a luat foc în cursul
unei deplasări şi a fost complet distrus. Acesta a fost deplasat de un utilaj de
depanare la dealerul auto-vânzător, apoi, la cererea acestuia, la o întreprindere
specializată în dezmembrări pentru a fi depozitat acolo. Doamna Faber susţine,
spre deosebire de dealerul auto, că părţile au discutat cu această ocazie despre
accident şi despre eventuala răspundere a dealerului auto. Prin scrisoarea din 11
mai 2009, doamna Faber a adresat o somaţie dealerului auto-vânzător. Având în
vedere că vehiculul fusese dezmembrat între timp, nu a putut avea loc o
investigaţie tehnică privind cauza incendiului acestuia. Întrucât vânzătorul a
contestat răspunderea sa, doamna Faber a iniţiat o procedură judiciară. Sesizată în
apel cu litigiul, Gerechtshof (Curtea de Apel) din Arnhem-Leeuwarden, Ţările de
Jos, a hotărât să suspende judecarea cauzei.
Motivarea instanţei comunitare:
În ceea ce priveşte problema dacă instanţa naţională este ţinută să examineze din
oficiu dacă, în speţă, doamna Faber trebuie considerată consumator în sensul
Directivei 1999/44, deşi ea nu s-a prevalat de această calitate, Curtea răspunde
afirmativ. Aspectul dacă consumatorul beneficiază sau nu beneficiază de asistenţa
unui avocat nu poate modifica această concluzie.
În acelaşi mod, Curtea confirmă faptul că instanţa naţională poate invoca din
oficiu, în cadrul unui apel, articolul 5 alineatul (3) din directivă. Conform acestei
dispoziţii, cu excepţia cazului în care se dovedeşte altfel, se presupune, în
principiu, că orice neconformitate care devine aparentă în termen de şase luni de la
livrarea bunurilor a existat la momentul livrării. Astfel, dată fiind natura şi
importanţa interesului public pe care se întemeiază protecţia asigurată
consumatorilor prin această dispoziţie, ea trebuie să fie considerată o normă
echivalentă unei norme de ordine publică în cadrul ordinii juridice interne.
Instanţa de trimitere solicită de asemenea să se stabilească dacă principiul
efectivităţii se opune unei norme naţionale care ar impune consumatorului să
dovedească faptul că a informat vânzătorul în timp util în legătură cu
neconformitatea. Astfel, potrivit dreptului olandez, în caz de contestaţie din partea
vânzătorului, revine consumatorului obligaţia de proba că l-a informat pe acesta
din urmă în legătură cu neconformitatea bunului livrat, iar aceasta în termen de
două luni de la constatarea neconformităţii.
Curtea aminteşte în această privinţă că Directiva 1999/44 permite statelor membre
să prevadă că, pentru a beneficia de drepturile sale, consumatorul trebuie să
informeze vânzătorul despre neconformitate în termen de două luni de la data la
care a constatat o astfel de neconformitate. Potrivit lucrărilor pregătitoare ale
directivei, această posibilitate răspunde unei preocupări de a consolida securitatea
juridică, prin încurajarea „unei anumite diligenţe din partea cumpărătorului, ţinând
cont totodată de interesele vânzătorului", „fără a stabili o obligaţie strictă de a
efectua o verificare detaliată a bunului".
Curtea explică faptul că obligaţia aflată în sarcina consumatorului se limitează la
informarea vânzătorului despre existenţa unei neconformităţi. Consumatorul nu
este ţinut, în această etapă, să probeze că o neconformitate afectează efectiv bunul
pe care l-a dobândit şi nici să indice cauza precisă a acestei neconformităţi. În
schimb, pentru ca informaţia să poată fi utilă vânzătorului, aceasta ar trebui să
conţină un anumit număr de indicaţii, al căror grad de precizie va varia în mod
necesar în funcţie de împrejurările proprii fiecărei speţe.
În sfârşit, instanţa de trimitere solicită să se stabilească modul în care funcţionează
repartizarea sarcinii probei şi, în special, care sunt elementele pe care consumatorul
are obligaţia de a le dovedi.
Soluţia instanţei comunitare:
1) Directiva 1999/44/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 mai
1999 privind anumite aspecte ale vânzării de bunuri de consum și garanțiile conexe
trebuie interpretată în sensul că instanța națională sesizată cu un litigiu având ca
obiect un contract care poate intra în domeniul de aplicare al acestei directive are
obligația, de îndată ce dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest
scop sau poate să dispună de acestea în urma unei simple cereri de lămuriri, să
verifice dacă cumpărătorul poate fi calificat drept consumator în sensul directivei
menționate, chiar în cazul în care acesta din urmă nu a invocat calitatea respectivă.
2) Articolul 5 alineatul (3) din Directiva 1999/44 trebuie interpretat în sensul că
trebuie să fie considerat o normă echivalentă unei norme naționale care ocupă, în
cadrul ordinii juridice interne, rangul de normă de ordine publică și că instanța
națională are obligația de a aplica din oficiu orice dispoziție care asigură
transpunerea acestuia în dreptul intern.
3) Articolul 5 alineatul (2) din Directiva 1999/44 trebuie interpretat în sensul că nu
se opune unei norme naționale care prevede că, pentru a beneficia de drepturile pe
care i le conferă această directivă, consumatorul trebuie să îl informeze pe vânzător
despre neconformitate în timp util, cu condiția ca respectivul consumator să
dispună, pentru a da informația menționată, de un termen care să nu fie mai scurt
de două luni începând de la data la care a constatat această neconformitate, ca
informația care trebuie să fie furnizată să aibă ca obiect doar existența
neconformității menționate și ca aceasta să nu fie supusă unor norme privind proba
care ar face imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea de către consumatorul
respectiv a drepturilor sale.
4) Articolul 5 alineatul (3) din Directiva 1999/44 trebuie interpretat în sensul că
norma potrivit căreia se presupune că neconformitatea a existat la momentul
livrării bunului se aplică în cazul în care consumatorul probează că bunul vândut
nu este conform cu contractul și că neconformitatea în cauză a apărut, cu alte
cuvinte, a devenit aparentă din punct de vedere material, în termen de șase luni de
la livrarea bunului. Consumatorul nu are obligația de a proba cauza acestei
neconformități și nici de a dovedi că originea acesteia este imputabilă vânzătorului;
poate fi înlăturată doar dacă vânzătorul dovedește corespunzător cerințelor legale
că originea sau cauza neconformității respective constă într-o împrejurare survenită
după livrarea bunului.

Concluzii 
În cazul în care neconformitatea devine aparentă în termen de șase luni de la
livrarea bunurilor, directiva ușurează sarcina probei care revine consumatorului,
prevăzând că se presupune că neconformitatea a existat în momentul livrării.
Pentru a beneficia de această facilitate, consumatorul trebuie totuși să facă dovada
anumitor elemente de fapt.
În primul rând, consumatorul trebuie să invoce și să dovedească faptul că bunul
vândut nu este conform cu contractul prin aceea că, de exemplu, nu prezintă
calitățile convenite sau este impropriu utilizării așteptate în mod obișnuit pentru
acest tip de bun. Consumatorul are obligația de a dovedi doar existența
neconformității. Nu este obligat să probeze cauza acesteia și nici să dovedească
faptul că originea ei este imputabilă vânzătorului.
În al doilea rând, consumatorul trebuie să dovedească faptul că neconformitatea în
cauză a apărut, cu alte cuvinte a devenit aparentă din punct de vedere material, în
termen de șase luni de la livrarea bunului.
Odată ce aceste elemente de fapt sunt dovedite, consumatorul este dispensat de
sarcina de a proba că neconformitatea exista la data livrării bunului. Apariția
respectivei neconformități în scurta perioadă de șase luni permite să se presupună
că, dacă a devenit aparentă doar ulterior livrării bunului, era deja prezentă în
acesta, „în stare embrionară”, la momentul livrării.

Sursa : https://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?
text=&docid=164727&pageIndex=0&doclang=RO&mode=req&dir=&occ=first&
part=1&cid=382638

S-ar putea să vă placă și