Curs Finanțe

FINANTE –CURS 2020
CAPITOLUL I. FINANȚELE – CONCEPT, STRUCTURĂ, FUNCȚII. SISTEMUL

FINANCIAR
1.1. Conceptul de finanţe. Evoluţia finanţelor în istoria gândirii economice

Apărute în perioada de trecere de la orânduirea gentilică la orânduirea sclavagistă,
finanţele sunt strâns legate de istoria statului. Ele însoţesc pe scena istoriei instituţia statului,
prin utilizarea banilor şi a formele valorice în procesul repartiţiei produsului social. Altfel spus,
finanţele au apărut atunci când existau deja comunităţi umane, când se vehicula ideea de
proprietate, se dezvoltau forţele de producţie şi apăreau primele elemente ale pieţei de schimb.
Aşadar, apariţia şi consolidarea finanţelor a fost condiţionată de următoarele două

elemente:
1. dezvoltarea schimbului de produse.
La început, acest schimb s-a realizat prin intermediul banilor, apoi cu ajutorul
monedelor de hârtie, pentru ca astăzi moneda de cont şi cea electronică să nu ni se mai pară
ceva neobişnuit;
2. existenţa statului.
Încă din primele etape de dezvoltare, statul a avut nevoie de susţinere economică, nu
numai morală, socială şi politică. Odată cu apariţia şi circulaţia banilor, susţinerea materială a
statului a devenit susţinere financiară1. Prin urmare, finanţele sunt strâns legate de bani, iar
apariţia şi dezvoltarea lor constituie un proces istoric îndelung şi complex.
De la apariţia timidă a primelor elemente de finanţe şi până în zilele noastre, finanţele
au făcut parte integrantă din sistemul relaţiilor sociale şi economice. Drept urmare, se poate
spune că finanţele exprimă „relaţii sociale de natură economică, în expresie bănească, ce apar
într-un anumit proces şi cu un scop bine determinat2.
Sfera finanţelor diferă de la o orânduire la alta, fiind limitată în sclavagism şi feudalism de

nivelul scăzut al productivităţii muncii al producţiei de mărfuri şi al relaţiilor băneşti, precum şi de
necesităţile relativ reduse de mijloace pentru întreţinerea aparatului de stat. În capitalism, finanţele au
cunoscut o mare dezvoltare ca urmare a creşterii productivităţii muncii, a generalizării relaţiilor marfă-
bani şi a creşterii nevoilor de resurse băneşti ale statului pentru îndeplinirea funcţiilor sale.
Indiferent de orânduirea socială, în procesul procurării şi repartizării resurselor de care

are nevoie statul pentru îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor sale se nasc anumite relaţii sociale
care sunt de natură economică şi exprimă repartizarea unei părţi din produsul social, între
diferite grupuri sociale. Aceste relaţii „apărute în procesul de mobilizare şi repartizare a
resurselor necesare statului sunt relaţii financiare sau, pe scurt, finanţe. Faptul că finanţele au
1
Hoanţă Nicolae – Economie şi finanţe publice, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, pag. 111
2
Văcărel Iulian (coord.) – Finanţele publice, Ed. Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1999, pag. 36.
1
apărut pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii pune în evidenţă caracterul istoric al

acestora3.
Originea termenului „finanţe“

În vorbirea curentă, ca şi în literatura de specialitate, se
folosesc mai multe expresii făcând parte din familia cuvântului
finanţe, în sensuri apropiate sau diferite, după caz: finanţe, finanţe
publice, finanţe private, finanţe socialiste.
Potrivit lui Gaston Jeze, termenul „finanţe― îşi are
originea din limba latină şi provine de la cuvântul „finis―, folosit
adesea în sensul de termen de plată: „finanţele publice vizează
banii publici şi, prin extindere, achiziţionarea, administrarea şi utilizarea banilor publici.
Ulterior, de la acest cuvânt au derivat financia şi mai târziu financia pecuniaria, care însemnau
încheierea unei tranzacţii prin plata unor sume de bani4.
Franţa este ţara care a întrebuinţat pentru prima data (secolul al XIV-lea) cuvântul
finance, în legătură cu venitul statului. Finanţele erau pentru Jean - Baptiste Colbert, ministrul
al finanţelor Franţei (1661-1683), „partea cea mai importantă şi esenţială a statului5. De
asemenea, se foloseau expresiile hommes de finances şi financiers pentru denumirea
arendaşilor care încasau impozitele regelui, les finances pentru patrimoniul statului. Între
secolele XV şi XVII, în limba germană se foloseau expresiile finanz care desemna o plată în
bani şi Finanzer, în sensul de cămătar. În ţara noastră, noţiunea de fisc s-a folosit încă din
secolul al XIX-lea, cu sensul de organ financiar responsabil cu încasarea impozitele, taxele,
amenzile etc.
În sensul său cel mai general, spune un autor francez, acest termen desemnează tot ceea
ce are legătură cu banii. O precizare se impune din nou: finanţele îşi leagă apariţia şi evoluţia
lor de aceea a banilor, dar nu înseamnă pur şi simplu bani şi nici măcar nu se referă la toate
plăţile efectuate cu ajutorul acestora.
Pe măsura dezvoltării statului şi a relaţiilor de schimb, cuvântul finanţe a căpătat un sens mai
larg incluzând: bugetul statului, creditul, operaţiunile bancare şi de bursă, relaţiile comerciale
şi asigurările obligatorii şi facultative de bunuri şi persoane etc., adică toate sferele vieţii
economice şi sociale a căror relaţii pot fi cuantificate prin intermediul banilor.
Trebuie subliniat însă faptul că sfera finanţelor este mai îngustă decât
cea a relaţiilor băneşti, cuprinzând numai relaţiile băneşti care
exprimă un transfer de valoare, nu şi pe cele care reflectă o schimbare
a formelor valorii.
3
Văcărel I., G. Anghelache, Gh.D. Bistriceanu, T. Moşteanu, Fl. Bercea, M. Bodnar, Fl. Georgescu – Finanţe
publice, Ediţia a III-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001, p.33.
4
Văcărel Iulian (coord.) – Finanţele publice, Ed. Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1999, pag. 40.
5
Colbert Jean-Baptiste – Lettres, Instructions, Mémoires, citat de Gh. Popescu în Fundamentele gândirii
economice, Ed. Anotimp, Cluj Napoca, 1993, pag. 23.
2
Între relaţiile băneşti şi cele financiare există un raport ca de la întreg la parte.

Relaţiile financiare reprezintă un transfer de valoare care modifică mărimea valorii
părţilor relaţiei. Transferul de valoare trebuie să îndeplinească cumulativ trei condiţii:
să fie în formă bănească (transferul în natură nu generează relaţii financiare);
să se facă fără o contraprestaţie directă sau nerambursabil (impozite, alocaţii
pentru copii, subvenţii, contribuţii sociale ş.a.);
să aibă titlu nerambursabil (depozite bancare, credite bancare) şi să satisfacă
întotdeauna necesităţi cu caracter public, colectiv.
Relaţiile băneşti în afara relaţiilor financiare reflectă un schimb de valori echivalente,
care nu modifică mărimea valorilor părţilor relaţiei (plata salariului pentru munca depusă,
operaţiuni de vânzare-cumpărare ş.a.).
De subliniat că între relaţiile financiare şi relaţiile băneşti în afara celor financiare,
există o strânsă legătură; relaţiile băneşti preced apariţia relaţiilor financiare (plata salariului
precede impozitul pe salariu; încasarea valorii mărfurilor vândute precede plata TVA etc.).
Astfel, relaţiile băneşti au o importanţă deosebită pentru că ele preced apariţia relaţiilor
financiare.
Relaţii băneşti Schimbare a formelor valorii Marfă → bani

Bani → marfă
Relaţii Transfer de valoare: persoane Fonduri băneşti

financiare fizice şi juridice ale statului
Figura nr. 1.1. Deosebirea dintre relaţiile băneşti şi relaţiile financiare
Aşadar, relaţiile financiare apar ca urmare a transferului de valoare la

fondurile ce se constituie în economie sau de la acestea către diverşi beneficiari,
efectuat prin intermediul banilor, fără echivalent şi cu titlu nerambursabil ori în
condiţii de rambursabilitate, după caz, în scopul satisfacerii nevoilor obşteşti.
În cadrul relaţiilor financiare se particularizează:

relaţiile care exprimă un transfer de resurse băneşti fără echivalent şi cu
titlu nerambursabil; acestea sunt relaţii financiare clasice, care îşi găsesc
reflectarea în bugetul de stat, în bugetul asigurărilor sociale de stat, în bugetele
locale sau în anumite fonduri publice extrabugetare;
relaţiile care exprimă un împrumut de resurse băneşti pe o perioadă de timp
determinată, pentru care se percepe dobândă; acestea sunt relaţii de credit,
mijlocite de bănci sau de alte instituţii specializate;
3
relaţiile care exprimă, după caz, un transfer facultativ sau obligatoriu de

resurse băneşti, în schimbul unei constraprestaţii care depinde de producerea unui
fenomen (eveniment) aleatoriu. În unele împrejurări, de contraprestaţii
beneficiază toţi participanţii la constituire, fondului, în altele numai unii dintre
aceştia. Aceste relaţii apar în procesul constituirii şi repartizării fondurilor de
asigurări de bunuri, de persoane şi de răspundere civilă, a fondului pentru pensia
suplimentară, a fondului pentru ajutor de şomaj etc.
Asemenea operaţiuni se derulează prin societăţi de asigurări şi reasigurări, prin
intermediari de asigurări (comisionari, brokeri), prin organizaţii mutuale de asigurări sau prin
cluburi de protecţie şi indemnizare. Unele operaţiuni legate de asigurările sociale se realizează
prin intermediul caselor de pensii.
relaţiile care apar în procesul formării şi repartizării fondurilor băneşti la
dispoziţia întreprinderilor în vederea desfăşurării activităţii economice şi a
dezvoltării acestora, pe seama veniturilor realizate, a creditelor bancare, a
vânzării de acţiuni (părţi sociale), a emiterii de obligaţiuni sau pe alte căi, sunt
denumite finanţe ale întreprinderilor.
Finanţele publice sunt parte a unui întreg denumit finanţe. În literatura

de specialitate şi în legislaţie, relaţiile financiare la care statul participă
ca entitate de sine stătătoare, sunt desemnate prin termenul de finanţe
publice.
Finanţele publice contemporane se caracterizează printr-o

schimbare de dimensiune care a transformat raportul lor cu economia generală. Această
schimbare îmbracă un aspect cantitativ (ponderea financiară a statului şi componentele sale în
PIB), precum şi un aspect calitativ, întrucât au apărut şi s-au dezvoltat cheltuielile publice de
tip nou, în special cheltuielile de transfer. Aşadar, finanţele publice constituie o parte a relaţiilor
băneşti prin intermediul cărora, în procesul repartiţiei produsului intern brut se formează, se
repartizează şi se utilizează fondurile necesare îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor statului6.
Finanţele private circumscriu în rândul lor relaţiile de credit, precum şi relaţiile create în cadrul
asigurărilor obligatorii şi facultative, deoarece activităţile desfăşurate de băncile comerciale,
societăţile de asigurări şi alte instituţii financiare specializate în această direcţie, bursele de
valori, societăţile de intermediere etc. au acelaşi scop final, realizarea şi maximizarea
profitului7
6
Hoanţă Nicolae – Economie şi finanţe publice, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, pag. 114.
7
Belean Pavel, Anghelache Gabriela – Finanţele publice ale României, Ed. Economică, Bucureşti, 2005, pag. 26.
4
Drept urmare, studiul veniturilor şi cheltuielilor pe care

entităţile private şi indivizii le angajează în principal în scopul
maximizării bunăstării personale fac obiectul de studiu al
finanţelor private. Cheltuielile Guvernului sunt orientate spre
organisme de stat şi instituţii publice, iar scopul acestora vizează
bunăstarea socială generală, bunăstarea tuturor membrilor
societăţii. În acest sens statul mobilizează resurse variate.
Finanţele publice sunt cele care studiază aceste venituri, dar şi
cheltuielile statului.
Definiţia furnizată de Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, finanţele desemnează
„totalitatea mijloacelor băneşti care se găsesc la dispoziţia unui stat şi care sunt necesare pentru
îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor sale8. De ce se face delimitarea între finanţele publice şi cele
private? Nu se folosesc oare aceleaşi principii de management financiar, aceleaşi instrumente
şi concepte în ambele domenii? Pentru a răspunde la aceste intrebări am centralizat diferenţele
dintre finanţele publice şi cele private în tabelul următor.
Finanţe publice vs. Finanţe private Tabelul 1.1.

Finanţe publice Finanţe private
După luare deciziei privind obiectivele de Cheltuielile se efectuează numai după
finanţat (cheltuielile publice) guvernul estimarea veniturilor
mobilizează resursele financiare
Cheltuielile sunt angajate cu scopul Cheltuielile au ca obiectiv creşterea

creşterii gradului de dezvoltare bunăstării personale (individuale)
economică şi a bunăstării societăţii, în
ansamblul său
Guvernul poate împrumuta bani de pe Şansele de a împrumuta bani din

pieţele externe străinătate sunt limitate
Veniturile şi cheltuielile statului sunt Veniturile şi cheltuielile sunt

aduse la cunoştinţa cetăţenilor confidenţiale
Bugetul de stat este elaborat pentru o Bugetarea nu este constrânsă de o

perioadă de un an perioadă dată
Finanţarea deficitului bugetar este un Nu pot proceda la finanţarea deficitelor
privilegiu pecuniar al guvernului
Guvernul poate adopta legi care au în Lipsa autorităţii coercitive
vedere măsuri de constrângere a
8
Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Ediţia a II-a, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, pag. 380.
5
cetăţenilor privind plata impozitelor şi

taxelor
Finanţe publice - macroeconomic Finanţe private (firmei)- microeconomic
Sunt asociate cu statul şi cu celelalte unităţi Sunt asociate cu întreprinderile, băncile, societăţile de asigurări etc.
administrativ-teritoriale precum şi cu alte instituţii de
drept public
Statul îşi formează resursele necesare, în principal, pe Întreprinderile private îşi formează resursele necesare, exclusiv, pe baze contrac
bază de constrângere
Finanţele publice sunt folosite în scopul satisfacerii Finanţele private urmăresc maximizarea profitului şi a valorii întreprinderilor pr
nevoilor generale ale societăţii, urmăresc bunăstarea
publică
La constituirea resurselor financiare publice participă La constituirea fondurilor la nivelul întreprinderilor private participă un număr r
toţi membrii societăţii (persoane fizice şi juridice)
În concluzie, finanţele publice exprimă relaţii sociale de natură economică care se nasc
în procesul de constituire şi utilizare a resurselor publice între stat, pe de o parte, şi membrii
săi, pe de altă parte, în vederea satisfacerii nevoilor de interes general a societăţii. În acest
proces statul joacă un rol activ în viaţa economică şi socială a ţării folosindu-se de metodele,
tehnicile şi instrumentele politicilor fiscale şi bugetare prin intermediul cărora caută să
atenueze efectele negative ale unor crize ciclice şi să influenţeze pozitiv procesele economice
şi sociale din societate.
Spre deosebire de acestea, finanţele private exprimă relaţii sociale de natură
economică care se nasc în procesul de constituire şi utilizare a resurselor entităţilor
private în vederea satisfacerii nevoilor de interes individual, având drept scop
maximizării bunăstării personale.
Economiştii recunosc statutul de ştiinţă al finanţelor. Fiecare ştiinţă în parte se
individualizează, se defineşte însă prin obiectul său de studiu şi prin metoda sa de cercetare sau
de analiză.
1.2. Funcțiile finanțelor
Finantele, prin definitie, sunt operatii de repartitie, intrucat ele intervin in repartitia
produsului intern brut, in legatura cu satisfacerea nevoilor generale si derularea afacerilor.
Finantele indeplinesc deci o functie de repartitie. Prin intermediul acesteia se mobilizeaza un
insemnat volum de resurse banesti la fondurile statului si la fondurile administrate
descentralizat de catre agentii economici in vederea repartizarii si cheltuirii acestora pentru
realizarea actiunilor publice si a afacerilor private. De fapt, satisfacerea acestor nevoi reprezinta
insasi menirea finantelor, iar functia de repartitie, actionand in aceasta directie, tine de esenta
finantelor.
6
Formarea fondurilor de natura financiara si repartizarea acestora prin functia de

repartitie a finantelor reprezinta o conditie necesara dar nu si suficienta pentru ca sa se realizeze
menirea finantelor, pentru ca actiunile sa se realizeze in volumul, structura si ritmurile stabilite
de catre factorii de decizie.
Pentru ca fondurile sa se constituie la timp si in volumul necesar, pentru ca ele sa se
cheltuiasca in mod eficient si in conformitate cu destinatiile stabilite in vederea realizarii
actiunilor stabilite, este necesara exercitarea unui control permanent si sistematic asupra
formarii, repartizarii si utilizarii acestor resurse. Tocmai de aceea,controlul este o conditie
indispensabila pentru realizarea menirii finantelor, ea constituind alaturi de functia de
repartitie, modalitati de manifestare a esentei finantelor.
De altfel, în manifestarea lor, cele doua functii interactioneaza si se influenteaza
reciproc, iar prin actiunea lor conjugata si convergenta se asigura finalizarea menirii finantelor.
1.2.1. Functiile finantelor intreprinderii

Ca orice subsistem financiar, finantele intreprinderilor indeplinesc functia de repartitie
si functia de control.
Functia de repartitie a finantelor intreprinderii consta in formarea capitalurilor, in
alocarea si folosirea lor in scopul realizarii obiectivelor intreprinderii. In mod analitic,
functia de repartitie reflecta:
 colectarea capitalurilor initiale ;
 circuitul si repartizarea lor pe destinatii ;
 utilizarea si reconstituirea lor ;
 modificarea structurii capitalului prin noi aporturi de capital si
imprumuturi.
De asemenea, functia de repartitie reflecta si obligatiile banesti ce decurg din
constituirea si gestionarea capitalurilor, desfasurarea activitatii economice si obtinerea de
rezultate financiare.
Functia de control a finantelor intreprinderii are doua laturi, una constatativa si alta
corectiva, care se impletesc organic. Functia de control nu trebuie sa se rezume doar la latura
constatativa, de fotografiere a fenomenelor, rolul acesteia fiind, in special, de a interveni cu
actiuni corective, care sa contribuie la optimizarea activitatii. Controlul prin intermediul
finantelor intreprinderii presupune un anumit cadru organizatoric si masuri care sa duca la
prevenirea abaterilor, pentru cresterea rentabilitatii si eficientei, apararea integritatii si utilizarii
rationale a capitalului si respectarea legislatiei.
Functia de control a finantelor are o sfera larga de actiune, imbratisand toate fazele si
laturile economice si financiare ale circuitului economic, toti indicatorii planificati si cei
realizati, ceea ce impune, intre altele, organizarea unei evidente sistematice, corecte si reale
tehnico-operative, statistice si contabile.
Controlul trebuie astfel organizat incat sa se realizeze urmatoarele obiective :
 sa urmareasca respectarea regulilor generale financiar-contabile si fiscale ;
 sa contribuie la identificarea si mobilizarea rezervalor interne ;
7
 sa asigure urmarirea si prevederea (inscrierea) eficientei in fundamentarea programelor de

productie, de investitii si financiare ;
 sa constituie un instrument de prevenire si lichidare a cauzelor care provoaca risipa si
proasta gospodarire ;
 sa asigure un regim corespunzator de economii, incasarea la timp a tuturor creantelor si
achitarea obligatiilor, finantarea oportuna si rationala a cheltuielilor etc. ;
 sa urmareasca lichidarea deficientelor, repararea prejudiciilor si responsabilizarea
persoanelor vinovate de prejudicii sau proasta gestiune, atragerea in circuitul economic a
tuturor resurselor, alocarea lor corespunzatoare, lichidarea imobilizarilor nejustificate de
fonduri, prevenirea angajarii ineficiente de fonduri etc.
Functia de control a finantelor intreprinderilor se exercita prin anumite organisme, care
difera intr-o oarecare masura de la o intreprindere la alta. Cele mai intalnite forme de control
sunt : autocontrolul, controlul ierarhic, controlul specializat al contabilului sef sau directorului
financiar, organisme de control sau audit intern.
Autocontrolul este controlul propriu efectuat de fiecare salariat asupra operatiunilor si
activitatilor desfasurate de acesta inainte ca operatiune/activitatea sa fie confirmata/validata de
o alta persoana sau inainte de a fi realizata efectiv.
Controlul ierarhic este controlul exercitat de seful unei structuri organizatorice
aspura operatiunilor si activitatilor realizate de subordonati.
Controlul exercitat de contabilul sef sau directorul financiar urmareste ca operatiunile
si activitatile financiare sa se desfasoare cu respectarea legii contabilitatii si a reglementarilor
din domeniul financiar.
Auditul intern este o activitate independenta ce are anumite obiective si activitati de
consultanta, menite sa aduca valoare si sa imbunatateasca operatiunile intreprinderii, sa o ajuta
sa-si atinga obiectivele, contribuind la imbunatatirea managemenrului riscului, controlului si a
procesului de conducere.
Controlul, din punct de vedere al momentului in care este efectuat, poate fi : preventiv,
concomitent cu realizarea operatiunii activitatii si ulterior.
Schematic, realizarea functiei fundamentale a finantelor private, cea de repartitie, poate
fi prezentata astfel :
8
Fig. 1 Schema functiei fundamentale a finantelor private
1.2.2. Functiile finantelor publice

Ca si finantele private ale intreprinderilor, finantele publice, adica ale statului si
institutiilor sale, indeplinesc doua functii, si anume : functia de mobilizare, repartizare si
utilizare a resurselor banesti si functia de control.
a) Functia de mobilizare, repartizare si utilizare a resurselor banesti consta in
atragerea la fondurile statului a unei parti din produsul national brut, in repartizarea si utilizarea
acestor fonduri in vederea satisfacerii cerintelor comune ale societatii si sustinerea procesului
investitional la nivelul economiei nationale. Aceasta mobilizare a
fondurilor banesti de la contribuabili se face, de regula, cu titlu definitiv, nerambursabil si fara
contraprestatie directa si imediata. Realizarea acestei functii, atat pentru finantele publice, cat
si pentru cele private, este indisolubil legata de crearea, repartizarea, circulatia si utilizarea
produsului national brut. Repartitia produsului national brut cuprinde distribuirea primara si
redistribuirea acestuia.
Distribuirea primara a produsului national brut consta in impartirea acestuia intre
participantii directi, nemijlociti la procesul productiei materiale.
Redistribuirea, numita si repartitia ulterioara sau secundara, reprezinta transferul unei
parti din produsul national brut de la unele persoane juridice si fizice la altele, prin intermediul
finantelor publice. Practic, redistribuirea produsului national brut cuprinde cele doua faze ale
primei functii a finantelor publice : mobilizarea si reaprtizarea.
b) Functia de control asupra crearii, repartitiei, circulatiei si utilizarii produsului
national brut este determinata de faptul ca fondurile financiare care se formeaza la dispozitia
statului sunt ale intregii natiuni. Societatea urmareste : constituirea resurselor financiare
necesare solutionarii cerintelor generale ; repartizarea si utilizarea resurselor financiare cu
luarea in considerare a prioritatilor si a eficientei economice si sociale; armonizarea intereselor
financiare ale societatii cu cele de perspectiva.
Functia de control a finantelor publice urmareste :
 apararea integritatii avutului public ;
 modul in care contribuabilii persoane juridice isi stabilesc, calculeaza si vireaza
obligatiile lor catre stat ;
 cum persoanele fizice isi respecta obligatiile fiscale ;
 modul in care sunt realizate cheltuielile publice astfel incat sa se respecte destinatia
legala si criteriile de oportunitate, eficacitate, eficienta si legalitate.
Din punctul de vedere al apartenentei organelor de control si institutiile care il
exercita exista doua tipuri de control :
control din exterior (al unor organe specializate asupra activitatii financiare a
subiectului supus controlului, fie el din domeniul public sau privat) si
control din interiorul unitatii sau subiectului supus controlului (exercitat
sub forma controlului financiar preventiv si a controlului financiar (auditului) intern.
In functie de momentul exercitarii controlului financiar in raport cu operatiunile supuse
controlului se disting trei forme principale de control financiar :
preventiv,
9
operativ-curent (concomitent sau autocontrol) si

posterior (postoperativ).
Controlul financiar preventiv este forma cea mai importanta de control si se exercita
(sau ar trebui sa se exercite) de catre toate entitatile care realizeaza venituri si au obligatii
fiscale. El se exercita inainte de efectuarea propriu-zisa a operatiunilor economico-financiare.
Controlul operativ-curent (concomitent sau autocontrol) se efectueaza in timpul
realizarii operatiunilor care presupun mijloace materiale si banesti.
Controlul posterior (postoperativ) se efectueaza dupa ce actele economice au fost
infaptuite. El are menirea sa recupereze prejudicii, daca s-au produs, sa stabileasca masuri
corective si sa fie un reper pentru imbunatatirea celorlalte doua forme de control.
Din punctul de vedere al gradului de cuprindere, controlul poate fi prin sondaj sau
complet ; control tematic sau complex si control partial sau total.
Controlul financiar se realizeaza de mai multe organe indreptatite de lege, aflate pe
diferite paliere. Astfel, control financiar exercita : Parlamentul, Guvernul, Curtea de Conturi,
Ministerul de Finante prin unitatile sale specializate, dar si fiecare persoana juridica prin
intermediul organelor proprii de control.
Cele doua functii ale finantelor publice, functia de repartitie si functia de control, le
putem reprezenta sub forma schemei din figura de mai jos :
Fig. 2 Functiile finantelor publice

Funcţia de control a finanţelor publice este strâns legată de funcţia de repartiţie, dar are
o sferă de manifestare mai largă decât aceasta, deoarece vizează, pe lângă constituirea şi
repartizarea fondurilor din economie, şi modul de utilizare a resurselor.
Între cele două funcţii ale finanţelor publice există raporturi de intercondiţionare:
 funcţia de repartiţie oferă câmp de manifestare funcţiei de control,
 iar funcţia de control, la rândul său, generează uneori forme de
manifestare a funcţiei de repartiţie.
1.3.Sistemul financiar: structură şi caracteristici
Studiul finanțelor implică studiul sistemului financiar.

Într-o accepțiune largă, sistemul financiar reprezintă ansamblul instituțiilor si piețelor
financiare, instrumentelor, mecanismelor si reglementărilor care asigură si facilitează
10
transferul fondurilor de la cei care economisesc, adică, pentru anumite perioade de timp, au
surplus de fonduri în raport cu necesitățile lor, către cei care au nevoie de fonduri (de credite).
Într-o accepţiune modernă sistemul financiar reprezintă totalitatea instrumentelor,
instituţiilor care realizează gestionarea patrimoniilor. Deci sistemul financiar cuprinde
ansamblul autorităţilor şi instituţiilor care gestionează banii publici şi privaţi.
• Transferul fondurilor de la entitățile care au surplus de fonduri către entitățile care
sunt în deficit de fonduri se poate realiza:
în mod direct, prin cumpărarea de către cei care au fonduri disponible de
instrumente financiare emise de împrumutat sau
indirect, cu ajutorul intermediarilor financiari, care colectează fondurile celor ce
economisesc si, ulterior, efectuează plasamente/acordă credite.
În sens larg, intermediarii financiari (financial intermediaries) reprezintă instituțiile care
facilitează întâlnirea între cererea de fonduri (cei care investesc) si oferta de fonduri (cei care
economisesc).
Principalii intermediari financiari sunt:
 băncile comerciale,
 societățile de asigurări,
 fondurile de pensii,
 fondurile de investiții.
În funcție de specificul fiecărei țări, de nivelul de dezvoltare si maturizare a
sistemului său financiar, pe lângă acesti intermediari financiari, un rol important este deținut
si de alți intermediari, cum ar fi:
 casele de economii,
 băncile cooperatiste,
 societățile de leasing,
 companiile de factoring.
Piața financiară este un termen generic care desemnează piața prin intermediul căreia
se întâlneste cererea si oferta de fonduri atât pe termen scurt (în mod convențional, până la 1
an), cât si pe termen mediu (între 1 si 5 ani) si termen lung (peste 5 ani).
Piața financiară cuprinde două segmente importante:
 piața bancară, care reflectă ansamblul relațiilor de credit bazate pe active care nu sunt
negociabile, respectiv pentru care nu există o piață secundară;
 piața titlurilor financiare, cu două subcomponente:
piața monetară – reflectă tranzacțiile cu titluri financiare pe termen scurt;
piața de capital – cuprinde tranzacțiile cu titluri financiare pe termen
lung.
Referitor la piața bancară, întâlnirea cererii si ofertei de fonduri se realizează prin
interpunerea între solicitantul de fonduri (cel care doreste un credit bancar) si ofertantul de
fonduri (cel care constituie un depozit bancar) a unui intermediar financiar, practicându-se
finanțarea indirectă.
În cazul emisiunii de titluri financiare, finanțarea are caracter direct.
11
Titlurile financiare sunt emise si vândute/cumpărate pentru prima dată pe piața primară
de capital. Tranzacționarea titlurilor financiare, respectiv vânzarea/cumpărarea titlurilor deja
emise se realizează pe piața secundară de capital.
Piețele secundare pot fi organizate
sub formă de burse de valori (engl. Stock exchanges) sau
sub formă de piețe de negocieri (engl. piețe OTC, over-the-counter).
În situația în care transferul fondurilor de la unitățile cu excedent momentan de
disponibilități la cele în căutare de fonduri transcede granițele naționale, piața financiară
dobândeste dimensiuni internaționale. Printre segmentele specifice pieței financiare
internaționale se pot enumera:
1. piața monetară internațională, dominată de piața eurovalutelor;
2. piața internațională de capital, cu subcomponentele sale:
 piața acțiunilor internaționale si
 piața obligațiunilor internaționale (obligațiuni străine si euroobligațiuni).
Piața financiară internațională este o extensie a piețelor financiare naționale, a cărei
dezvoltare a fost impulsionată de o serie de factori, între care un rol important îl deține
dezvoltarea schimburilor comerciale internaționale si a investițiilor internaționale.
Finanțarea directă este o modalitate de finanțare care presupune că împrumutatul emite
instrumente financiare pe piața financiară prin care solicită împrumuturi de la persoanele fizice
sau juridice care cumpără instrumentele financiare respective.
Caracterul direct al finanțării reiese din faptul că investitorii în titlurile financiare emise
de împrumutat împrumută în mod direct emitentul titlurilor financiare pe diferite termene, de
exemplu, obligațiuni - pentru împrumuturile pe termen mediu si lung – sau efecte (hârtii)
comerciale - pentru împrumuturile pe termen scurt.
Recurgerea la această modalitate de finanțare a căpătat amploare pe măsura
intensificării procesului de dezintermediere, respectiv de „ocolire” a băncilor atât în ceea ce
priveste realizarea de plasamente/depozite de către deținătorii de fonduri în exces, cât si
accesarea de credite, de către unitățile în deficit de fonduri, doritoare să obțină finanțare.
Cu alte cuvinte, entitățile cu surplus de fonduri au început să „ocolească” băncile pentru
că au găsit modalități mai avantajoase de plasament decât efectuarea de depozite bancare, cum
ar fi, de exemplu, investițiile în acțiuni, obligațiuni, unități de fond etc.
Un rol important în finanțarea directă revine băncilor de investiții, la care firmele
emitente pot apela pentru obținerea de consultanță în ceea ce priveste acordarea împrumutului,
respectiv vânzarea si subscrierea (garantarea) titlurilor emise.
Finanțarea indirectă presupune întâlnirea între cererea si oferta de fonduri, adică între
unitățile care temporar dispun fonduri în exces si cele care sunt în căutare de fonduri, se
realizează cu ajutorul intermediarilor financiari:
 băncile comerciale - colectează fonduri sub forma depozitelor atrase de la persoane
fizice si juridice pe baza cărora acordă credite
 casele de economii – atrag economii sub formă de depozite pe termen lung, pe care le
plasează în sistemul bancar sau pe alte segmente ale pieței financiare
 băncile cooperatiste – oferă produse si servicii bancare membrilor săi, care sunt,
deopotrivă, proprietari si clienți ai băncilor cooperatiste · societățile de asigurare - atrag
12
fonduri sub forma primelor de asigurare încasate de la asigurați pe care le investesc pe

diferite segmente ale pieței financiare (depozite bancare, acțiuni, obligațiuni etc.)
 fondurile mutuale – colectează economiile diversilor investitori cu scopul de a le plasa
în comun. Pentru sumele alocate, investitorii primesc unități de fond, iar câstigul lor
rezultă din diferența între suma primită la răscumpărarea unei unități de fond si suma
plătită pentru cumpărarea aceleasi unități de fond
 fondurile de pensii – colectează contribuțiile de pensie vărsate în mod regulat de către
salariați pe care le investesc pe termen lung în diverse plasamente pe piața financiară.
Finanţele ca sistem pot fi privite din mai multe puncte de vedere9:
1. ca sistem de relaţii economice în expresie valorică şi care exprimă un transfer de
resurse financiare, fiind format din
Sistemul financiar public
 relaţiile care se evidenţiază în bugetul de stat şi în bugetele sociale;
 relaţiile care se evidenţiază în bugetul asigurărilor de sănătate şi în bugetele altor
acţiuni care ţin de asigurările sociale;
 relaţiile generate de constituirea şi repartizarea fondurilor speciale extrabugetare;
Sistemul financiar privat
 relaţiile de credit bancar;
 relaţiile de asigurări şi reasigurări de bunuri, persoane şi răspundere civilă;
 - relaţiile generate de constituirea fondurilor la dispoziţia unităţilor economice
2. ca sistem de fonduri de resurse financiare ce se constituie în economie la anumite
niveluri şi se utilizează în scopuri precis determinate.
3. ca sistem de planuri financiare, care evidenţiază anumite procese prevăzute a se
produce în economie, în decursul unei anumite perioade de timp.
4. ca sistem de instituţii şi organe, care participă la organizarea relaţiilor, la
constituirea şi distribuirea fondurilor, precum şi la elaborarea, executarea şi controlul
planurilor financiare.
Prin urmare, componentele sistemului financiar sunt:

1. bugetul de stat şi bugetele locale;
2. asigurările sociale de stat;
3. fondurile speciale extrabugetare;
4. creditul public şi bancar;
5. asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă;
6. finanţele întreprinderilor.
În continuare, prezentăm succint componentele sistemului financiar.
9
Văcărel I. (coord.) – Finanţe publice, Ed. A VI-a, E.D.P., 2007, pag. 70-71.
13
1. Bugetul de stat si bugetele locale

Bugetul de stat şi bugetele locale evidenţiază relaţiile de
repartizare a unei părţi importante a P.I.B. în scopul satisfacerii
nevoilor sociale. Este vorba de prelevări de venituri de la persoane
fizice şi juridice, la dispoziţia autorităţilor centrale de stat, judeţene,
municipale, orăşeneşti, comunale etc. prin mijloace de constrângere
(impozite, taxe, contribuţii, amenzi, penalităţi etc.) şi pe baze
contractuale (chirii, redevenţe, contribuţii etc). Pe de altă parte,
evidenţiază relaţiile care se formează în procesul de distribuie a resurselor astfel colectate în
favoarea unor instituţii, întreprinderi, persoane fizice, sub forma alocaţiilor bugetare
(transferuri, dobânzi, plata salariilor şi a altor drepturi de personal, plata pentru achiziţii de
materiale şi prestări de servicii, subvenţii etc.). Prin intermediul acestora se realizează un
proces continuu de distribuire şi redistribuire de resurse financiare între:
sfera materială şi cea nematerială;
ramuri (subramuri) ale economiei naţionale; sectoare şi grupuri sociale;
membri societăţii luaţi în mod individual.
Prin sistemul prelevărilor la buget şi cel al alocaţiilor bugetare, statul influenţează atât
mărimea şi destinaţia fondului de consum, cât şi mărimea şi structura formării brute de capital.
2. Asigurările sociale de stat

Prin sistemul asigurărilor sociale de stat se realizează
protecţia persoanelor asigurate în caz de: pierdere a capacităţii de
muncă, şomaj, atingerea vârstei de pensionare, deces etc.
Prestaţiile de asigurări sociale se prezintă sub forme multiple:
pensiile:
 pentru munca depusă şi limită de vârstă;
 pentru pierderea totală a capacităţii de muncă;
 de urmaş;
indemnizaţiile:
 pentru prevenirea îmbolnăvirilor;
 pentru refacerea şi întărirea sănătăţii;
 pentru pierderea temporară a capacităţii de muncă;
 de maternitate;
 de naştere şi pentru creşterea copilului.
ajutoarele:
 de şomaj;
 de integrare profesională;
 de sprijin;
 de deces.
acoperirea (paţială sau totală) a:
 costului medicamentelor achiziţionate din farmacii;
14
 cheltuielilor de spitalizare;
 a trimiterilor la tratament balneoclimateric şi la odihnă etc.
Finanţarea prestaţiilor de asigurări sociale se realizează cu resurse financiare procurate
de către stat pe seama contribuţiilor angajatorilor şi angajaţilor. Contribuţiile la asigurările
sociale sunt stabilite prin lege, iar plata lor, la termenele legale, este obligatorie. Procesul de
colectare a resurselor financiare destinate acţiunilor de asigurări sociale şi de repartizare a
acestora pe destinaţii îşi găseşte reflectarea în:
bugetul asigurărilor sociale de stat;
bugetul asigurărilor sociale de sănătate;
bugetul fondurilor de ajutor de şomaj.
3. Fondurile speciale extrabugetare

Fondurile speciale extrabugetare sunt constituite, prin
lege, pentru finanţarea anumitor necesităţi (publice) de ordin
economic şi social. Aceste fonduri se alimentează din contribuţii,
taxe şi alte vărsăminte stabilite în sarcina persoanelor juridice
şi/sau fizice şi se utilizează, exclusiv, pentru finanţarea obiectivelor aprobate prin legea de
instituire a acestora. Pentru fiecare fond special se întocmeşte câte un buget propriu şi se aprobă
anual de către Parlament. Vărsămintele la fondurile speciale sunt obligatorii şi fără
contraprestaţie directă, iar neefectuarea lor în cuantumul şi la termenele stabilite atrage după
sine sancţiuni. Soldurile fondurilor speciale, existente la finele anului, se reportează în anul
următor cu aceeaşi destinaţie.
4. Creditul public şi creditul bancar

Prin intermediul creditului public autorităţile publice centrale
şi unităţile administrativ-teritoriale îşi procură resursele financiare
necesare completării resurselor bugetare ordinare proprii.
Împrumuturile organelor administraţiei publice, centrale şi locale: - se
contractează pentru obiective precise, pe piaţa internă şi/sau externă,
în limitele aprobate de organele abilitate, rambursabile la termenele şi
din sursele stabilite, cu plata de dobânzi; - se utilizează pentru finanţarea unor obiective sociale,
economice sau de altă natură, acoperirea deficitului bugetar etc. Creditul public constituie o
componentă a sistemului financiar public, în timp ce creditul bancar este parte integrantă a
sistemului financiar privat.
Creditul bancar exprimă relaţii de redistribuire a resurselor financiare între cei care
posedă astfel de resurse temporar disponibile şi cei care au nevoie de ele în diferite scopuri.
Creditele bancare se acordă pentru obiective precise, pe termene limitate, având la bază garanţii
materiale şi sunt purtătoare de dobânzi.
15
5. Asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă

Asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă
cuprind relaţiile băneşti prin intermediul cărora se constituie fondul
bănesc necesar refacerii bunurilor avariate sau distruse de calamităţi
naturale şi accidente, reparării unor prejudicii, plăţii sumelor
asigurate cuvenite persoanelor asigurate, finanţării măsurilor de
prevenire, limitare şi combatere a daunelor. Fondul de asigurare se constituie pe seama
primelor de asigurare prin efectul legii şi facultative, plătite de persoanele juridice şi fizice
asigurate. Relaţiile economice care apar în procesul constituirii şi utilizării fondului de
asigurare sunt relaţii de redistribuire intervenite între membrii comunităţii de risc, pe de o parte
şi cei asiguraţi, care au suferit daune de pe urma producerii riscului asigurat, pe de altă parte.
6. Finanţele întreprinderilor
În calitate de verigă de bază a sistemului financiar privat,
finanţele întreprinderilor evidenţiază relaţiile economice de repartiţie
a valorii adăugate brute create în cadrul întreprinderilor, precum şi
relaţiile de redistribuire a disponibilităţilor băneşti temporar libere pe
piaţă, între deţinătorii şi nedeţinătorii de asemenea resurse.
Întreprinderile, înainte de a fi consumatoare de resurse financiare atrase de pe piaţa de capital,
ele sunt importante furnizoare de impozite şi taxe pentru bugetul de stat şi bugetele locale, de
contribuţii la bugetele asigurărilor sociale de stat şi asigurărilor sociale de sănătate, de taxe şi
alte vărsăminte la fondurile speciale, de prime de asigurare societăţilor de asigurări şi
reasigurări, de disponibilităţi băneşti băncilor comerciale la care îşi au conturi, de dividende
acţionarilor şi de dobânzi creditorilor. Aceste relaţii apar deci în legătură cu formarea
fondurilor centralizate ale statului, a fondurilor proprii, precum şi în legătură cu repartizarea şi
utilizarea resurselor financiare ce rămân la dispoziţia unităţilor economice.
Fiecare componentă a sistemului financiar cuprinde de regulă mai multe fonduri de
resurse financiare, fiecare având propriile sale reguli de constituire, de
repartizare, legături specifice cu celelalte fonduri.
Fondurile financiare care intră în componenţe sistemului financiar sunt
structurate după mai multe criterii, astfel:
 După nivelul de constituire: macroeconimic, mediu sau
intermediar și microecomomic;
 După destinație: de înlocuire, de consum, de rezervă, de asigurare.
În scop de înlocuire (a mijloacelor fixe scoase din uz datorită uzurii lor fizice şi morale)
şi de dezvoltare (crearea de noi întreprinderi, restructurarea, retehnologizarea, dezvoltarea celor
existente) se folosesc fondurile proprii ale întreprinderilor, fondurile procurate de acestea pe
piaţa capitalului de împrumut, o parte din fondurile statului şi o parte din resursele proprii ale
populaţiei.
În scop de consum se utilizează o parte din fondurile bugetare, fondurile asigurărilor
sociale, o parte din fondurile proprii ale întreprinderilor şi o parte din veniturile instituţiilor şi
ale populaţiei.
16
Servesc ca fonduri de rezervă fondurile înscrise în bugetul de stat şi în bugetele locale

cu acest titlu şi care servesc pentru finanţarea unor acţiuni şi sarcini intervenite în cursul anului,
precum şi fondurile de rezervă constituite la dispoziţia întreprinderilor pentru acoperirea
eventualelor pierderi.
Fonduri de asigurare sunt cele constituite la dispoziţia societăţilor de asigurare cu acest
titlu şi care servesc pentru acoperirea daunelor suferite de pe urma calamităţilor naturale, a
accidentelor şi a altor evenimente aleatorii.
 După forma de prorpietate: publice, private
Constituie proprietate publică fondul bugetar central de stat, fondurile bugetare ale
unităţilor administrativ-teritoriale, fondul asigurărilor sociale de stat, fondurile speciale
extrabugetare, fondurile proprii ale întreprinderilor cu capital integral sau majoritar de stat şi
ale instituţiilor publice, fondurile proprii ale băncilor şi societăţilor de asigurare cu capital
majoritar sau integral de stat. Fondurile proprietate publică pot fi grupate în funcţie de calitatea
pe care o are statul ca titular al acestora. Din acest pdv statul apare în calitate de:
 autoritate publică;
 agent economic;
 asigurator;
 bancher (împrumutător).
Astfel, pentru îndeplinirea funcţiilor ce-i revin în calitate de autoritate publică, statul
foloseşte o parte din resursele bugetare pentru finanţarea cheltuielilor pentru apărarea
naţională, menţinerea ordinii publice şi a siguranţei naţionale, relaţiile externe şi satisfacerea
altor nevoi sociale.
Ca agent economic, statul foloseşte fondurile aparţinând întreprinderilor cu capital
integral sau majoritar de stat, o parte din resursele bugetare, precum şi resurse mobilizate pe
piaţa capitalurilor de împrumut pentru finanţarea unităţilor şi acţiunilor economice.
Ca asigurator, statul utilizează fondul asigurărilor sociale constituit la dispoziţia sa
pentru acordarea de pensii, îndemnizaţii, ajutoare şi alte prestaţii. El foloseşte de asemenea şi
fondurile de asigurare de bunuri, persoane şi răspundere civilă, care se constituie de către
societăţile de asigurare cu capital integral sau majoritar de stat.
Ca împrumutător, statul dispune de fondurile de creditare constituite la băncile cu
capital integral sau majoritar de stat, fondurile provenite din privatizarea unor fabrici, uzine,
locuinţe şi a altor bunuri proprietate de stat precum şi de cele procurate pe calea creditelor
externe.
Sunt proprietate privată fondurile aparţinând societăţilor comerciale, agricole,
bancare, de asigurare şi reasigurare cu capital integral sau majoritar privat, întreprinzătorilor
particulari, altor asociaţii fără scop lucrativ şi resursele băneşti ale populaţiei.
 După titlul cu care se constituie: prelevări cu titlu definiriv sau obligatoriu,
prelevări cu tilu rambursabil si caracter facultativ
17
CAPITOLUL II Mecanismul financiar

2.1. Conceptul de mecanism financiar, structura şi funcţionalitatea acestuia
Mecanismul financiar este o componentă de structură funcţională a mecanismului

economic.
Mecanismul economic reprezintă ansamblu de procese, tehnici şi instrumente de
reglare a activităţii economico – sociale.
Mecanismul financiar concentrează procesele, tehnicile şi instrumentele de reglare
a activităţii financiare care se concretizează prin operaţiuni şi fluxuri financiar – monetare ce
se derulează în contextul activităţii economico – sociale de ansamblu.
Mecanismul financiar depinde de tipul societăţii care la rîndul ei poate fi de două
tipuri:
1).economia centralizată, socialistă.
2)economia de piaţă care se bazează pe aşa numite procese de autoreglare, presupune
un mecanism bazat pe adaptabilitatea la condiţiile de derulare a fluxurilor financiare monetare.
În condiţiile creşterii rolului statului în economie de piaţă în conformitate cu doctrine
economice care acceptă şi argumentează necesitatea intervenţiei statului în economie se
presupune utilizarea tot mai frecventă a instrumentelor financiar – monetare pentru reglarea
activităţii social – economice.
Deci, mecanismul financiar reprezintă mod de organizare a fluxurilor financiar –
monetare, şi mod de constituire, distribuire, utilizare a fondurilor băneşti financiare.
Mecanismul financiar se refera la toate fluxurile financiare, monetare si de credit din
economia nationala urmarind asigurarea echilibrului banesc si financiar la nivel macro si
microeconomic prin :
 planificarea si constituirea sistemului de fonduri banesti din
cadrul economiei nationale ;
 repartizarea si legatura de corespondenta dintre aceste
fonduri ;
 utilzarea acestor fonduri in activitatea economica a agentilor
economici, institutiilor si a altor organisme ce actioneaza in
cadrul economiei.
Totodata, prin mecanismul financiar se exercita, de catre stat si ceilalti actori din cadrul
economiei (intreprinderi, institutii s.a.), un control sistematic si riguros asupra intregii activitati
economice, financiare, monetare si sociale urmarind constituirea si utilizarea eficienta a
resurselor materiale, financiare si umane, precum si respectarea cadrului de reglementare si a
disciplinei in domeniul economico-financiar.
Mecanismul financiar are un caracter dinamic, adaptabil la noile conditii. Astfel, in
functie de noi obiective, de noi decizii, de o noua orientare a politicii financiare, se vor folosi
cu precadere alte metode, parghii sau instrumente. Totusi, in cadrul mecanismului financiar
exista componente care au un caracter mai stabil (structuri, principii) si care permit
continuitatea functionarii lui, dar exista si componente ce pot suferi modificari in functie de
cerintele nou aparute (reglementari juridice).
18
La nivel de agent economic, prin mecanisme financiare se inteleg metodele, parghiile,

instrumentele si procedurile de formare, colectare si gestionare a capitalurilor. Ele sunt foarte
diversificate si numeroase, intre care:
mecanisme privind autofinantarea,
mecanismul amortizarii activelor fixe,
mecanismele legate de investitii,
mecanisme de desfasurarea activitatii operationale,
mecanismele circuitului capitalului,
mecanisme de desfasurare a fluxurilor financiare,
mecanismul formarii si utilizarii surplusului de capital etc.
Fara a urmari o clasificare a lor, mecanismele financiare ale intreprinderii inglobeaza
:
mecanismul privind autofinantarea ;
mecanismele privind finantarea externa (credit bancar, credit obligatar, leasing,
emisiuni de actiuni etc.) ;
mecanismul amortizarii imobilizarilor corporale ;
mecanismele ciclurilor de exploatare si investire ;
mecanismele privind circuitul capitalului ;
mecanismele de desfasurare a fluxurilor financiare etc
Asemenea mecanisme trebuie sa fie organizate si utilizate in asa fel incat sa asigure
desfasurarea unei activitati rationale, in conditii de rentabilitate, eficienta si lichiditate, astfel
incat sa se inscrie in obiectivele generale ale strategiei agentului economic respectiv.
La nivelul statului, adica al finantelor publice, mecanismele financiare cuprind de
asemenea metode, parghii, instrumente si proceduri de stabilire, colectare si utilizare a
veniturilor, precum si de influentare a dinamicii economiei prin politica bugetara.
Dintre aceste mecanisme amintim pe cele legate de :
 legiferarea bugetara si fiscala,
 impunerea contribuabililor,
 colectarea impozitelor si taxelor,
 regularizarea sumelor cuvenite bugetelor cu contribuabilii,
 controlul fiscal,
 distribuirea veniturilor bugetare,
 executia bugetara,
 angajarea cheltuielilor bugetare etc.
Elementele structurale ale mecanismului financiar sunt:
1. fondurile financiare
2. pîrghiile financiare
3. metode administrative de gestiune financiară.
4. organele cu funcţii în domeniul finanţelor.
5. Cadrul juridic sau legislativ (dreptul financiar).
19
2.2.Sistemul fondurilor financiare
Sistemul fondurilor financiare – reprezintă componenţa de bază ale oricărui

mecanism financiar considerat la nivelul unei ţări, semnifică totalitatea fondurilor băneşti
financiare ce se constituie la scara economiei naţionale şi între care se manifestă legături de
condiţionare directe şi indirecte.
Sistemul financiar este compus, asa cum am vazut, din finantele (relatiile banesti)
tuturor verigilor care concura la redistribiurea produsului intern brut, inlusiv cele legate de
pietele financiare (monetara, de capital) si institutiile financiare, adica acele institutii care
colecteaza, furnizeaza, intermediaza, distribuie fonduri in economie (institutii de credit, banci
de investitii, societati de asigurari, fonduri de pensii, firme de investitii, administratii fiscale
etc.).
Delimitarea următoarelor categorii de fonduri băneşti financiare:
în funcţie de tipul de proprietate, avem:
1. fonduri financiare publice: fonduri bugetare, fonduri extrabugetare, fonduri speciale
constituite la dispoziţia organelor de stat centrale sau locale; fondurile de asigurare;
fondurile de ereditare; fondurile financiare ale întreprinderilor cu capital de stat.
2. fondurile financiare private: fondurile întreprinderilor cu capital privat, fondurile de
asigurare create de întreprinderile private, fonduri de ereditare private.
funcţie de nivelul la care se administrează diferite fonduri, se disting:
1. fondurile centralizate administrate la nivelul macro sau mediu economic.
2. fondurile descentralizate administrate la nivelul microeconomic.
după rolul pe care îl îndeplinesc în procesul reproducţiei, fondurile
pot fi:
1.fonduri de consum social şi individual.
2.fonduri de investiţii.
după scopul urmărit prin constituirea şi utilizarea fondurilor
financiare, pot fi:
1. fonduri destinate să satisfacă nevoi de consum curent.
2. fonduri destinate înlocuirii sau creşterii activelor fixe, sau finanţării investiţiilor.
în funcţie de dreptul de dispoziţie asupra fondurilor financiare
constituite se pot distinge:
1. fonduri financiare la dispoziţia statului:(fondurile aflate la dispoziţia
administraţiei centrale de stat, administraţiei locale de stat, întreprinderilor de stat,
instituţiilor financiar – bancare de stat, instituţiilor operative de stat.
2. fonduri financiare la dispoziţia agenţilor economici privaţi.
2.3. Metode administrative de gestiunea financiară

Metode administrative de gestiunea financiară includ:
I. Previziunea financiară.
II. Controlul financiar.
Previziunea financiară – reprezintă activitatea de elaborare a planurilor financiare prin
determinarea volumului resurselor financiare, formelor şi metodelor de mobilizare a lor,
20
stabilirea indicatorilor financiari, proporţiilor şi mărimii fondurilor de mijloace băneşti,

surselor de formare a lor şi obiectivelor de utilizare. Exemple:
- bugetul de stat
- bugetul unităţilor administrativ locale.
- bugetul CNAM
- bugetul CNAS
- bugetul societăţilor comerciale cu capital de stat
- devize de cheltuieli a instituţiilor publice.
Metode de previziune financiară.
1. metode de balanţă – întocmirea planului financiar sub forma de bilanţ în care sunt reflectate
veniturile şi cheltuielile.
2. metode bazate pe normative – reprezintă determinarea cheltuielilor reieşind din normele şi
normativele de cheltuieli.
Instrumentele de previziune financiară: proiecte tehnice, norme de stoc, norme de
amortizare, norme de asigurare, norme de cheltuieli ect.
Controlul financiar – reprezintă activitatea de verificare a respectării şi alicării
corecte a normelor juridice ce reglementează activităţile financiare.
Obiect al controlului financiar sunt:
- procesele de repartiţie bănească de formare şi utilizare a fondurilor de resurse
financiare la toate nivelurile economiei naţionale.
Controlul financiar se exercită asupra utilizării mijloacelor financiare ale organelor
şi instituţiilor de stat şi asupra respectării reglementărilor financiar – contabile de către regiile
autonome, societăţile comerciale şi alţi agenţi economici în legătură cu îndeplinirea
obligaţiunilor acestora faţă de stat.
2.4.Pîrghiile economico – financiare

Noţiunea de pîrghie financiară are la origine semnificaţiile pîrghiei din fizica
mecanică(forţa care dă impuls).
Pîrghia economico – financiară este instrument de natură economică sau financiară,
cu ajutorul căreia statul acţionează asupra interesului economic al unei colectivităţi determinate
sau al membrelor acesteia luaţi în mod individual pentru realizarea unui obiectiv anumit, sau
stimulînd evoluţia în direcţiile dorite.
În cadrul mecanismului de autoreglare caracteristic economiei de piaţă pârghiile
financiare contribuie pe baze la rezolvarea unor probleme ce nu se pot soluţiona cu funcţionarea
obişnuită a mecanismului respectiv.
În ţările în curs de dezvoltare, prezintă interes preocupări pentru reformele fiscale
orientate în direcţia creşterii capacităţii de influenţare a dezvoltării economice prin pârghii
economico financiare. În acest scop se apelează:
1. la variante de impunere care presupun o folosire mai intensivă a
resurselor, inclusiv stimularea întreprinzătorilor autohtoni în realizarea de
investiţii, sau atragerea de capital străin.
21
2. Măsuri şi practica amortizării accelerate a capitalului fix stimulînd

procesul de capitalizare ca şi scutirea de impozite pe profit a părţii de profit
destinat investiţiilor.
Subvenţionarea de către stat a întreprinzătorilor privaţi, subvenţionarea dobânzilor la
împrumuturile bancare.
Pârghiile financiare pot fi:
1. Pârghiile financiare ce se bazează pe categoriile specifice finanţelor publice se are
în vedere folosirea tehnicilor de prelevarea a resurselor financiare la dispoziţia
statului şi tehnicilor de alocare spre utilizare a resurselor financiare ale statului. Sau
elaborat variante numeroase de ajustare macroeconomică cu aplicabilitate în
numeroase ţări bogate în principal pe aceste pârghii cu suportul în prelevările de
către stat şi finanţate de către stat:
Impozitele şi taxele se adaptează în raport cu obiectivele de stimulare economică atît
în plan intern, cît şi în plan extern.
Tehnicile de impozitare, inclusiv de amînare a încasării impozitelor sau de restituirea
lor au devenit un suport important în realizarea obiectivului de creştere economică şi de
restructurare şi modernizare a economiei şi creştere a volumului exportului, stimularea
importului de materii prime pentru produse destinate exportului, taxe vamale specifice.
Pîrghiile de acest fel au ca suport raţional necesitatea armonizării intereselor
individuale cu cele naţionale.
- împrumuturi.
- Subvenţii, investiţii, transferuri.
- Burse, pensii, indemnizaţii
2. Pîrghiile ce se manifestă la nivelul întreprinderilor:
- profitul
- rentabilitatea
- preţ, tarif, cost
- rata dobînzii
- curs valutar
- cursul hîrtiilor de valoare
- amenzi. Penalităţi
- amortizare
- sisteme de fonduri
Parghiile financiare reprezinta metode economico-financiare de conducere indirecta
a economiei, cu forta de influentare si orientare, in timp ce instrumenele financiare sunt
constituite din prognoze, balante, bugete in care isi gasesc reflectarea previziunile prospective
ce dau concretete unor politici financiar-monetare si asigura conducerea operativa a
domenoiului financiar.
Cele mai importante parghii financiare cunoscute si folosite de mecanismul financiar
in ralizarea obiectivului sau esential, irigarea intregului organism economic si social, care este
societatea, cu fluxuri financiare potrivit politicii financiare a statului si politicilor financiare ale
agentilor economici sunt : pretul, salariul, cursul valutar, impozitul, alocatia bugetara,
subventia, dobanda, masa monetara, rezervele obligatorii etc.
22
Folosirea pârghiilor economico-financiare nu exclude necesitatea utilizării, în

completare, a unor metode administrative.
Este vorba de: a) întocmirea de prognoze, programe economice şi planuri financiare
pentru a şti în ce direcţii, în ce ritm, cu ce eforturi şi cu ce rezultate se dezvoltă economia,
ramurile economice, sectoarele şi întreprinderile; b) tinerea evidenţei contabile de către agenţii
economici şi sociali şi întocmirea de bilanţuri contabile, conturi de profit şi pierderi şi bugete
de venituri şi cheltuieli după normele metodologice stabilite de autorităţile publice competente;
c) exercitarea controlului financiar de către organe specializate asupra modului de conservare
şi gestionare a mijloacelor materiale şi băneşti ale statului; d) stabilirea de către autorităţilor
publice, pentru unele bunuri şi prestări de servicii, de preţuri sau tarife; e) reglementarea de
către stat a modului de acordare de împrumuturi din fondurile publice; f) reglementarea
regimului valutar; g) supravegherea derulării exportului şi a importului; h) sancţionarea
speculei ilicite, a evaziunii fiscale şi a altor abateri de la prevederile legale.
Perfecţionarea pârghiilor economico-financiare nu presupune renunţarea la folosirea
anumitor măsuri de natură administrativă în conducerea economiei, ci o îmbinare judicioasă a
metodelor economice cu cele administrative, care se completează reciproc.
2.5. Instituţii şi organe cu atribuţii în sfera activităţii financiare

Reprezintă o altă componentă structurală a mecanismului financiar denumit în
practică aparat financiar bancar.
Aceste instituţii se implică în activitatea financiară în modul cel mai direct îndeplinind
atribuţiuni privitoare la derularea operaţiunilor financiare monetare, începînd de la derularea şi
încheind cu controlul efectuărilor.
Instituţiile pot fi divizate în două mari categorii:
.Nespecializate –
1. legislative: parlamentul, consiliile municipale judeţene, săteşti.
2. executive: preşedintele, guvernul, diferite ministere, primăriile.
Specializate –
1. la nivel macroeconomic: Banca naţională, bănci comerciale, companii de
asigurare.Ministerul finanţelor cu toate elementele structurale la nivel central şi în
plan teritorial, organe de control financiar şi în primul rînd Curtea de Conturi,
Inspectoratele fiscale, Centru pentru combaterea corupţiei.
2. la nivel microeconomic: compartimentele financiare din structura
organizatorică a întreprinderilor şi instituţiilor private şi de stat.
Atribuţiunile financiare ce revin diferitelor instituţii şi organe pot fi:
I. atribuţiunile Parlamentului:
A. dezbaterea şi aprobarea programelor de guvernare , incluzînd şi componenta
financiară a acestor programe.
B. legiferarea activităţii financiare începînd cu aprobarea legii finanţelor oublice.
C. Reglementarea prin legi a diferitelor laturi ale activităţii financiare publice,printre
care cele privitoare la:
1. sistemul de impozite, taxe şi contribuţii, care sunt numai de competenţa acestuia,
atunci cînd sunt destinate bugetului administraţiei centrale.
23
2. legiferarea asigurărilor sociale sau a asigurărilor de bunuri, persoane şi răspundere

civilă.
3. legiferarea instituţiilor financiare publice, inclusiv a celor de control financiar;
parlamentul asigură şi controlul asupra bugetului de stat în faza de închidere a
exerciţiului bugetar.
II. aribuţiunile guvernului:
A. Elaborarea proiectului bugetului administraţiei centrale şi definitivarea proiectului
de buget prezentat guvernului de Ministerul Finanţelor.
B. Bugetul asigurărilor sociale de stat
C. Obligaţia de a prezenta Parlamentului atît proiectul de buget în faza supunerii spre
aprobare, cît şi a contului de închidere.
D. Organizarea şi răspunderea de desfăşurarea execuţiei prevederilor bugetare,
prezentînd propuneri de revizuire a prevederilor bugetare.
E. Analiza periodică a situaţiei financiare a ţării şi luarea de măsuri pentru asigurarea
echilibrului financiar la nivel macroeconomic.
III. Ca organ financiar nespecializat se distinge şi Ministerul Muncii cu sfera
asigurărilor sociale.
IV. Atribuţiunile financiare ale organelor locale:
- elaborarea, aprobarea şi execuţia bugetelor locale.
V. Ministerul finanţelor exercită administraţia în sfera finanţelor publice în numele şi are
preocupare directă în a elabora şi urmări execuţia prevederilor bugetare aprobate. Atribuţiuni:
A. Organizarea, coordonarea şi elaborarea proiectului de buget public, inclusiv a
bugetului administraţiei centrale de stat. Din acest punct de vedere, Ministerul
Finanţelor emite normele ce reglementează modul de desfăşurare a lucrărilor
privitoare la întocmirea proiectului bugetar şi după definitivarea acestuia la nivelul
său prezintă acest proiect spre aprobare guvernului.
B. Participă împreună cu Banca Naţională la elaborarea balanţei financiar monetare şi
valutare a ţării.
C. Efectuează studii de oportunitate privitoare la investiţii şi asigură cadrul normativ
privind derularea activităţii financiare, inclusiv la contabilitatea agenţilor
economici.
D. Elaborarea şi adaptarea pe parcurs a sistemului cu pîrgii economico financiare cu
satabilirea cadrului de funcţionare a acestora în cadrul mecanismului financiar.
E. Organizarea şi exercitarea prin organe proprii a controlului financiar de stat.
F. Fundamintează şi propune cadrul legislativ privind activitatea financiară, inclusiv
modul de acoperire a deficitului bugetar şi de gestionare a datoriei publice.
G. Gestionează participarea statului cu capital la diferite societăţi comerciale, inclusiv
la societăţi mixte, şi exercită supravegherea financiară a agenţilor economici cu
capital de stat.
I. Băncile se constituie într-o reţea de instituţii specializate în efectuarea activităţii
financiar valutare, constituind un sistem bancar. În centru se situează Băncile de Emisiune sau
Naţionale. Această structură a sistemului bancar este considerată Bancă Centrală de Stat, care
asigură supravegherea activităţii tuturor băncilor.
24
A. Ca atribuţiune exclusivă este singurul organ de emisiune monetară.

B. Banca Naţională poartă răspunderea pentru reglementarea activităţii privind
circulaţia monetară, creditarea bancară şi operaţiile valutare, colaborînd cu
Ministerul Finanţelor.
C. Posibilitatea efectuării de operaţiuni de scontare sau reescontare a efectelor de
comerţ (primeşte de la băncile comerciale efecte şi le acordă acestora credite în baza
lor; cambia).
D. Acordă credite băncilor comerciale şi instituie obligaţia de constituire a rezervelor
de către băncile comerciale.
II. Băncile comerciale ca verigi ale aparatului financiar bancar acţionează ca:
A. Intermediari financiari în economie.
B. Efectuează operaţiuni cu plăţi şi încasări, operaţiuni de creditare a agenţilor
economici, desfăşurînd operaţiuni bancare pe teritoriul naţional şi extern.
C. Primesc şi administrează depozite de disponibilităţi băneşti ale persoanelor fizice
sau juridice.
D. Efectuează operaţiuni de creditare în monedă naţională sau valută, operaţiuni de
scontare a efectelor comerciale prezentate de agenţii economici şi operaţiuni de
vînzare – cumpărare a titlurilor de credit emise de stat.
III. Instituţiile de asigurare – activitate de asigurări de bunuri, persoane,
răspundere civilă:
A. Organizează şi desfăşoară operaţiunile financiare în raport cu persoanele fizice şi
juridice cu care încheie contracte de asigurare.
B. Emite reglementările interne privind organizarea şi efectuarea asigurărilor, inclusiv
stabilirea primelor de asigurări şi categoriile de acordare a despăgubirilor.
IV. Compartimentele financiare de la nivelul întreprinderilor şi instituţiilor cu
caracter operativ, atît din sfera activităţilor materiale şi nemateriale îndeplinesc
atribuţiuni financiare legate de:
A. Organizarea şi efectuarea tuturor operaţiunilor băneşti financiare la acest nivel.
B. Obligaţia elaborării propunerii de buget de venituri şi cheltuieli sau altor tipuri de
buget
C. Urmăresc îndeplinirea obligaţiilor financiare ale fiecărei instituţii şi realizarea
creanţelor financiare ale acestora.
2.6. Norme reglementative juridice privind activitatea financiară – cadrul juridic
Funcţionarea mecanismului financiar presupune în mod obiectiv existenţa unui cadru

reglementativ privitor la organizarea şi efectuarea operaţiunilor băneşti financiare.
Reglementările de acest fel au ca scop să asigure un cadru unitar de ordin tehnic obligatorii de
respectat de către participanţii la fluxurile financiar monetare.
Se concretizează prin legi, ordonanţe şi ordine emise de organe ale puterii
administrative de stat sau prin hotărîri, decizii, regulamente emise de alte structuri economice
şi sociale pentru domeniul lor de activitate.
25
Existenţa lor asigură derularea fluxurilor financiar monetare în echilibrul cunoscut de

participanţii la aceste fluxuri, constituind o premiză a corelării şi armonizării lor. ,,,,,
În plan microeconomic, operează norme şi reglementări a căror aplicabilitate trebuie
să ţină seama de specificul activităţilor fiecărei întreprinderi integrîndu - se în reglementările
care asigură cadrul general obligatoriu pentru derularea operaţiunilor financiar monetare.
O condiţie indespensabilă este asigurarea concordanţei dintre reglementările din
activitatea financiară emise la diferite niveluri de decizie, evitînd contradicţiile posibile cu
efecte negative.
Obiectul reglementărilor juridice mai fac şi o serie de probleme ce necesită intervenţia
statului. Este vorba de:
 Intervenţia statutului la formarea sau controlul unor categorii de preţuri şi tarife;
 Intervenţia statului pe piaţa forţei de muncă, stabilirea salariului minim, acordarea
ajutorului de şomaj ect.
 Intervenţia statului pe piaţă monetară (luarea de măsuri cu caracter inflaţionist sau
deflaţionist);
 Intervenţia statului pe piaţa capitalului de împrumut (acordarea de credite de la
fondurile publice, garantarea unor credite ect.);
Reglementările de natură financiară capătă formă de legi, hotărâri, regulamente, ect.,
emise de Parlament, Guvern, ministere sau alte organe de stat.
Principalele acte normative cu caracter financiar ce reglementează procesele
financiare sunt: Constituţia, Codul fiscal, Legea anuală a bugetului de stat, Legea cu privire la
sistemul bugetar şi procesul bugetar, Legea privind sistemul public de asigurări sociale, Legea
privind finanţele publice locale, Legea instituţiilor financiare, Legea anuală a bugetului a
asigurărilor sociale de stat ect.
Normele juridice din domeniul finanţelor constituie reglementări de strictă
aplicabilitate, care nu admit soluţii bazate pe analogie. Între reglementările emise de diferite
organe de stat trebui să existe o concordanţă deplină. Mai mult ca atât, legile, hotărârile,
regulamentele, trebuie să fie astfel redactate încât să nu mai necesite norme tehnice ori
instrucţiuni de aplicare.
În cazul apariţiei de conflicte dintre organele autorităţii administrative – ministere,
prefecturi, primării şi persoane fizice sau juridice în legătură cu stabilirea sau perceperea
impozitelor, taxelor, dimensionarea creditelor bugetare, repartizarea sau utilizarea resurselor
financiare publice, desfăşurarea controlului financiar, ţinerea evidenţei, administrarea
partimoniului public etc. este necesar să se respecte reglementările legale de soluţionare a
litigiilor apărute.
2.7. Funcționarea mecansimului financiar
Mecanismul financiar „functioneaza” prin intermediul flexurilor financiare, a

circuitelor financiare si a ciclurilor financiare.
26
2.7.1.Fluxurile financiare
Atat in interiorul actorilor care obtin venituri din desfasurarea unei activitati lucrative,
cat si intre ei si altii ca ei, precum si intre toti acestia si alte institutii financiare au loc in mod
sistematic transferuri de bani, fie intr-un singur sens, fie in ambele sensuri.
Acest fapt se datoraza in primul rand nevoilor interne necesare desfasurarii activitatii,
cat si realizarii unor obligatii stabilite de lege de asigurare a unor plati catre stat pe cale
impozitelor, taxelor, contributiilor etc. Cantitatea de bani transferata intr-o anumita perioada
intre entitatile enumerate poarta numele de flux. O alta definitie a fluxului este cea care il
priveste a fi totalitatea miscarilor avand un impact, fie imediat, fie intarziat, asupra
lichiditatilor unei entitati.
Deoarece transferul intre doua entitati se poate face si in bunuri si servicii, cu referire
la agentii economici, fluxurile pot fi : fluxuri reale sau fizice si fluxuri financiare (de bani).
Cantitatea de bunuri sau de bani existenta la un moment dat reprezinta un stoc.
Relatiile dintre fluxuri si stocuri stau la baza mecanismelor financiare.
Fluxurile financiare pot fi : de contrapartida, decalate (intarziate), multiple si autonome.
Fluxurile financiare de contrapartida se caracterizeaza prin inlocuirea imediata a unui activ
real (fizic) cu bani sau invers. Aceste fluxuri apar in cazul achizitionarii unui bun cu plata
imediata, in numerar. Fluxurile financiare decalate apar in cazul in care fluxurilor fizice nu
le corespund imediat niste fluxuri financiare, astfel ca echilibrul stocurilor este rupt si se
restabileste prin aparitia unui activ financiar. Activul financiar se materializeaza intr-o creanta
la furnizor si intr-o datorie la cumparator.
Aceste fluxuri se nasc in cazul operatiunilor comerciale insotite de credite. Creanta si,
respectiv, datoria se vor stinge la o data ulterioara.
Din motiv ca relatiile financiare dintre agentii economici pot fi mai complexe, acestea
dau nastere la fluxuri financiare multiple. Pentru a compensa efectele decalajelor dintre
fluxurile fizice si cele financiare, firma isi poate schimba creanta pe bani, apeland la un tert,
care, de obicei, este un intermediar financiar. Vanzarea sau cumpararea unei creante este o
operatiune foarte importanta si larg raspandita pe pietele financiare. Asadar, activele financiare
pot constitui obiectul unei tranzactii. In acest caz, fluxurile se desfasoara astfel :
a. bunurile vandute de furnizor sunt transferate la cumparator, ceea ce reprezinta un flux real ;
b. furnizorul vinde creante unui intermediar (terta persoana) si incaseaza contravaloarea
produselor, ceea ce reprezinta primul flux financiar ;
c. cumparatorul de bunuri achita suma catre detinatorului titlului de creanta (intermediar), adica
stinge datoria fata de tert, ceea ce reprezinta al doilea flux financiar.
Fluxurile financiare autonome apar in cazul operatiunilor financiare privind
acordarea sau primirea de imprumuturi, cand au loc transferuri de bani de la o persoana la alta
(juridica sau fizica). Aceste fluxuri dau nastere la active financiare – creante si datorii. Am
vazut pana acum care sunt fluxurile financiare care au loc in cazul finantelor private, adica cele
care privesc pe agentii economici. Dar care sunt fluxurile financiare in cazul finantelor publice?
Tinand seama da faptul ca finantele publice sunt alimentate in cvasitotalitate prin impozite,
taxe, contributii de la contribuabili si imprumut public de pe piata financiara, fluxurile
financiare in cazul finantelor publice se reduc la fluxurile financiare autonome.
27
2.7.2. Circuite financiare

Modul in care circula, in timp si spatiu, bogatiile sau averile reprezinta circuitul
economic. Un circuit economic integraza cinci componente fundamentale :
- spatiala, in sensul ca se tine seama de toate activitatile economice ce se realizeaza intr-un
cadru geografic definit, cel mai desea intr-o tara ;
- temporala, in sensul ca activitatea aconomica se desfasoara in timp, continuu, se analizeaza
pe perioade, cel mai adesea pe un an ;
- tranzactionala, in sensul ca au loc schimburi de bogatii, tranzactii ce iau forma fluxurilor reale
(bunuri si servicii) si fluxuri monetare ce stau la originea aparitiei valorii adaugate ;
- dinamica, in sensul ca circuitele reprezinta o economie in miscare si nu statica astfel incat,
circuitul nu este niciodata inchis; se nasc continuu noi fluxuri care impiedica intoacerea la
punctul de pornire ;
- macroeconomica, in sensul ca circuitele se plaseaza la nivelul combinarii operatiunilor
microeconomice interdependente, realizate pe diferite piete.
Circuitele financiare, ca parte a circuitelor economice, se constituie prin interactiunea
fluxurilor nascute de operatiuni in care intervin resurse pecuniare afectate nevoilor pe orice
perioada. Circuitele financiare, privite temporal, pot fi pur financiare si vizeaza resurse
pecuniare afectate nevoilor pe termen lung, si circuite monetare care vizeaza resurse pecuniare
afectate nevoilor pe termen scurt.
Circuitele financiare stau la baza dezvoltarii oricarei economii. Ele servesc la punerea
la dispozitia economiei a unei cantitati optime de bani, necesara echilibrului real. In acelasi
timp, ele au drept scop de a realiza o repartitie optima a cantitatii de bani intre diferiti agenti
economici in vederea realizarii unei cat mai mari stabilitati economice posibile. Circuitele
financiare, in functie de rol si momentul in care intervin, pot fi clasificate in circuite financiare
primare si circuite financiare secundare. Rolul circuitelor financiare primare il constituie
crearea de active financiare. In schimbul obtinerii de bani, agentii economici sunt obligati sa
creeze active financiare. Aceste active reprezinta contrapartida necesara cererii de lichiditati
(bani) pentru finantare.
Ofertantii de bani vor, in schimb, titluri de proprietate (actiuni) sau de creanta (obligatiuni).
Rolul circuitelor financiare secundare este acela de a crea lichiditatea necesara investitorilor,
adica de a putea sa vanda activele financiare achizitionate in cadrul circuitului primar.
In cadrul circuitelor financiare primare se incud finantarea directa si finantarea
indirecta. Finantarea directa a unei firme consta in realizarea unor emisiuni de active
financiare (actiuni sau obligatiuni) pentru asigurarea nevoilor de finantare a investitiilor si
activitatii curente. Dupa ce au fost emise, aceste active financiare (valori mobiliare) pot face
obiectul tranzactiilor pe piete secundare (burse de valori). Finantarea indirecta, spre deosebire
de finantarea directa prin care agentii economici isi procura sursele de finantare direct de la
persoane fizice si juridice (adica de la investitori), presupune obtinerea surselor de la diverse
institutii financiare specializate, in special institutii de credit.
Detinatorii de titluri de valoare (active financiare) obtinute prin circuite primare (piete
primare) urmaresc totdeauna sa aiba in permanenta asigurata lichiditatea necesara (posibilitatea
vanzarii) pentru a fi in masura sa acopere nevoi urgente de fonduri. Aceasta insemna ca ei
doresc sa fie incredintati ca pot transforma activele financiare in bani. Pe de alta parte, alti
28
investitori care nu au fost prezenti in circuitele primare, fie din cauza ca nu au dispus de
fondurile necesare, fie ca au asteptat o conjunctura mai favorabila, pot dori in orice moment sa
obtina valorile mobiliare emise in circuitele primare. Circuitele financiare secundare,
denumite si piata secundara, permit realizarea lichiditatii activelor financiare create prin
circuite primare (piata primara).
2.7.3. Ciclurile financiare

Unele mecanisme pot fi intelese daca se cunosc ciclurile financiare si rolul lor. Un ciclu
financiar poate fi definit ca un ansamblu de operatiuni si proceduri care intervin intre
momentul transformarii banilor in bunuri si servicii pana in momentul in care banii se
recupereaza. Activitatea intreprinderii trebuie sa se desfasoare in asa fel incat sa se poata obine
nu numai recuperarea volumului initial de bani, ci si a unui surplus de bani, care se va utiliza
pe diferite destinatii.
Principalele cicluri financiare ce apar intr-o firma sunt :
ciclul investitii – amortizare ;
ciclul de exploatare (operational) ;
ciclul operatiunilor financiare.
Ciclul investitii – amortizare este practic primul ciclu care pune bazale existentei unei
firme, dar si cel care asigura continuitatea activitatii. Prin investitii se creaza un capital
productiv de la care firma asteapta venituri pe mai multe perioade succesive. Investitia este, in
general, o cheltuiala imediata si de amploare care se materializeaza in cumpararea de active
fizice (transformarea banilor in active imobilizate) ce au o durata indelungata de functionare.
Odata creat, capitalul productiv (active imobilizate) incepe sa se deprecieze fizic si moral, iar
procedura, mecanismele si sistemele de amortizare au ca scop sa evalueze si sa recupereze
aceasta depreciere si care se adauga la pretul de cost. Suma de bani investita initial se
reconstituie in mod progresiv, in timp ce valoarea activului din bilant se miscsoreaza cu uzura.
Prin urmare, la sfarsitul perioadei de functionare (de serviciu) a activelor imobilizate va trebui
sa existe o echivalenta a fluxurilor, ceea ce se obtine in cazul in care vanzarile asigura si
acoperirea deprecierii (amortizarii).
Ciclul de exploatare (operational) reprezinta ansamblul operatiunilor desfasurate de
intreprindere pentru a-si atinge obiectivul. El cuprinde achizitia de bunuri si servicii,
transformarea acestora in produse finite si vanzarea lor. Acest proces trebuie sa functioneze
continuu spre a se asigura o folosire optima a muncii si capitalului productiv, continuitatate ce
are la baza existenta unor stocuri de materii prime si materiale, bani etc. In fazele ciclului de
exploatare, capitalul imbraca diferite forme, circuland si transformandu-se in mod permanent.
Fluxurilor reale le corespund o serie de fluxuri financiare si un ansamblu de active financiare
(creante si datorii).
Ciclul operatiunilor financiare se refera la operatiunile si procedurile de acordare sau
luare de imprumut, precum si de achiziti de titluri de participare. Toate operatiunile de acordare
sau luare de imprumut dau nastere la fluxuri financiare, adica de intrari si iesiri de bani. Intre
fluxurile initiale si suma fluxurilor finale nu exista echivalenta datorita dobanzii achitate de
datornic celui care a acordat imprumutul.
29
In cazul finantelor publice intalnim ciclul operatiunilor financiare constituit prin

recurgerea statului la creditul/imprumutul public si ciclul de investitii reprezentand operatiunile
de investitii publice pe care statul le face din banii publici.
30
Capitolul III. POLITICA FINANCIARĂ
3.1. Conceptul şi trăsăturile politicii financiare
Metodele şi mijloacele concrete privind procurarea şi dirijarea resurselor financiare,

precum şi instrumentele, instituţiile şi reglementările financiare utilizate de stat pentru
influenţarea proceselor economice şi a relaţiilor sociale, într-o etapă determinată, constituie
componente ale politicii financiare a acestuia.
Principalele domenii de manifestare a politicii financiare sunt următoarele:
a) domeniul resurselor financiare publice care vizează:
- veniturile ordinare, cu caracter fiscal şi nefiscal;
- resursele financiare extraordinare atrase pe calea împrumuturilor, a asistenţei financiare
internaţionale nerambursabile, a privatizării unor întreprinderi ale statului, a vânzării altor
bunuri ale statului;
b) domeniul cheltuielilor publice;
c) domeniul creditului bancar;
d) domeniul asigurărilor de bunuri, persoane şi răspundere civilă.
Politica financiară în sens restrâns este limitată la finanţele publice, având ca obiect
numai veniturile şi cheltuielile publice.
Politica financiară face parte din politica generală a statului şi îndeplineşte un rol
important în realizarea programelor de dezvoltare economică, a celor sociale, de apărare etc.
Politica financiară prezintă o independenţă relativă faţă de politica statului din
celelalte domenii de activitate, deoarece are obiective proprii şi utilizează metode şi
instrumente specifice pentru atingerea acestora. În acelaşi timp, politica financiară nu constituie
un scop în sine, ci, alături de celelalte politici ale statului (economică, socială, monetară etc.),
contribuie la realizarea obiectivelor economice, sociale, din alte domenii de interes naţional.
Politica financiară acţionează nemijlocit în sfera repartiţiei, asupra relaţiilor generate
de formarea şi de dirijarea fondurilor publice de resurse financiare în vederea satisfacerii
nevoilor sociale. Totuşi, prin modul în care se înfăptuieşte repartiţia, prin dimensiunile şi
destinaţia fondurilor constituite, ca şi prin obiectivele pe care le urmăreşte în mod sistematic,
politica financiară influenţează, practic, şi celelalte faze ale reproducţiei sociale: producţia,
schimbul şi consumul.
Raportând noţiunile de strategie şi tactică la politica financiară a statului, se poate
considera că deciziile care stabilesc coordonatele politicii financiare pentru fiecare etapă
determinată din punct de vedere istoric, precum şi programele financiare de perspectivă
îndelungată formează cadrul strategiei financiare, iar actele administrative de planificare pe
perioade scurte şi măsurile concrete care se iau pentru realizarea sarcinilor pe termen scurt ţin
de domeniul tacticii financiare.
Politica financiară a statului se modifică în funcţie de interesele categoriilor sau
grupurilor sociale pe care le exprimă partidul (partidele) la putere şi de condiţiile interne şi
internaţionale specifice fiecărei perioade.
31
Politica financiară diferă de la o ţară la alta în funcţie de: potenţialul economic, gradul
de dezvoltare economică, resursele naturale de care dispune, orânduirea socială, metoda de
conducere a economiei, de alţi factori.
Politica financiara, la nivel macroeconomic, este o parte integranta a politicii
economice generale a statului si consta in folosirea finantelor in conformitate cu obiectivele
politice, sociale si economice. Principalele componente ale politicii economice sunt : politica
financiara, politica monetara si alte diferite politici specifice.
Prin politica financiara, la nivel national, se intelege totalitatea principiilor, metodelor,
masurilor si instrumentelor concrete care calauzesc activitatea financiara a
unui stat, a organelor sale financiare etc., precum si legislatia financiara utilizata in vederea
infaptuirii obiectivelor sociale si economice. O alta definitie spune ca politica financiara este
ansamblul de metode, mijloace si instrumente prin care se asigura mobilizarea, repartizarea si
utilizarea resurselor financiare necesare realizarii obiectivelor de dezvoltare stabilite de o
entitate (stat, colectivitate locala, firma etc.). O
definitie asemanatoare, dar mai concisa, arata ca politica financiara reprezinta o anumita
conceptie si actiunea nemijlocita privind organizarea, conducerea si desfasurarea activitatii
financiare.
Politica financiara include in sfera sa operatii multiple si complexe privind :
precizarea obiectivelor proprii in concordanta cu obiectivul strategic ;
formularea unor solutii, specifice fiecaruia din domeniile sale, de infaptuire a
obiectivelor;
alegerea optiunii celei mai convenabile;
formularea principiilor, metodelor, instrumentelor si adoptarea cadrului normativ de
folosire, inclusiv a atributiilor si competentelor institutiilor si organelor specializate ;
cuantificarea eforturilor si a efectelor presupuse de politica financiara respectiva ;
fundamentarea indicatorilor financiari si inscrierea lor in prognoze, programe si bugete
de finantare ;
elaborarea deciziilor tactice si operationale prin care obiectivele politicii financiare sa
fie realizate.
Realizarea obiectivelor politicii financiare presupune existenta unui cadru organizatoric
si de conducere a activitatii financiare corespunzator. De asemenea, impune ca mecanismul
financiar sa fie reglementat juridic. Principalele reglementari juridice in domeniul financiar
imbraca urmatoarele forme :
a) legile adoptate de catre Parlament :
legea finantelor publice ;
legea anuala a aprobarii bugetului ;
legile speciale de instituire a impozitelor, taxelor si a altor venituri ale statului;
legea privind combaterea evaziunii fiscale;
legea privind asigurarile si protectia sociala;
legea privind asigurarile de bunuri, persoane si raspundere civila si reasigurarile;
legea ce reglementeaza datoria publica;
legea privind organizarea si functionarea sistemului bancar ;
legea contabilitatii;
32
legea privind amortizarea;

legea privind organizarea si desfasurarea controlului etc.
b) hotararile de Guvern adoptate pe baza, in spiritual si pentru aplicarea legilor, si ordonantele
guvernamentale ce urmeaza apoi a fi ratificate de catre Parlament ;
c) ordine ale ministrului finantelor, guvernatorului BNR, conducatorilor altor institutii
financiar-bancare etc.
d) norme metodologice si regulamente elaborate de ministere, insitutii, organe locale, fiecare
in limita competentelor legale si in concordanta cu legile in vigoare.
In toate cele trei stadii de desfasurare a politicii financiare : concepere, aprobare si
infaptuire este necsar a se adopta decizii financiare. Deciziile financiare sunt hotarari, luate
de factorii cu putere in acest sens, putere acordata prin acte normative, de a stabili directiile
de actiune in domeniul financiar si realizarea lor, prin adoptarea unei solutii din mai multe
posibile. Ele se pot clasifica dupa mai multe criterii.
Decizia financiara este un act fundamental in procesul de conducere, iar pentru aceasta
ea trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:
sa fie fundamentata stiintific (adica sa aiba la baza analize, calcule, scenarii) ;
sa fie adoptata la nivelul ierarhic corespunzator ;
sa fie corelata si coordonata cu alte decizii din domeniul respectiv ;
sa fie adoptata la momentul potrivit ;
sa fie formulata precis, clar si concis.
In functie de domeniul de referinta sunt :
decizii cu caracter programatic si normativ ce vizeaza stabilirea obiectivelor de
realizat si strategia de infaptuire ;
decizii de conducere nemijlocita a activitatii financiare care vizeaza eleborarea
prognozelor, programelor, bugetelor financiare, precum si executarea acestora.
In raport cu subiectul conducerii sunt delimitate trei grupe de decizii:
decizii ale factorului politic (Parlamentului) care au caracter normativ, imbracand
forma legilor;
decizii ale executivului care imbraca forma hotararilor si ordonantelor guvernamentale,
a ordinelor ministrilor si conducatorilor institutiilor centrale;
decizii ale organelor de conducere din unitatile de baza.
Dupa amploarea autoritatii decizionale a decidendului, deciziile pot fi:
independente sau de initiativa, fiind adoptate de decidend si aplicate imediat
fara a fi necesara aprobarea organului ierarhic superior;
integrate sau prin aprobare, in acest caz definitivarea sau aplicarea fiind
conditionate de avizul sau aprobarea organelor ierarhic superioare.
In functie de orizontul si implicatiile masurilor preconizate, deciziile pot fi:
decizii strategice, care vizeaza un orizont de timp mai lung si au o implicatii majore si
de durata ca arie si profunzime; ele se adopta de organele situate pe trepte ierarhic
superioare ale structurilor organizatorice ;
decizii tactice, care vizeaza un orizont de timp mai scurt si implicatii moderate ca arie
si profunzime; prin aceste decizii se transforma deciziile strategice in actiuni concrete
;
33
decizii operationale sau curente, care vizeaza orizontul de timp imediat si implicatii
mai mici ca arie si profunzime si se adopta de esalonul inferior al conducerii.
Vorbind de politica financiara, vom trata atat politica financiara a statului, cat si cea a
intreprinderilor, fiecare avand specificitatile ei, dar si unele trasaturi comune.
Politica financiara, la nivel national, stabileste raporturile financiare dintre stat, pe
de o parte, si contribuabilii sai, persoane juridice si fizice, pe de alta parte. Ea este o parte
integranta a politicii generale, sociale si economice, a statului, care consta in folosirea
finantelor in conformitate cu obiectivele politice, sociale si economice. Politica financiara a
statului inglobeaza mai multe componente importante : politica bugetara si cea fiscala, politica
monetara si de credit.
Unul din obiectivele centrale ale politicii financiare a statului il reprezinta realizarea
echilibrului economico-financiar, adica asigurarea echilibrului dintre nevoi si resurse, dintre
cheltuieli si venituri. In mod concret, politica financiara trebuie sa contribuie la echilibrarea :
balantei financiare generale a economiei nationale ;
balantei de venituri si cheltuieli banesti ale populatiei si a masei monetare ;
balantei de plati externe ;
balantei creantelor si angajamentelor externe pe tari ;
balantei formarii capitalurilor pe economie.
De asemenea, politica financiara trebuie sa asigure crearea rezervei valutare necesare
in vederea realizarii credibilitatii financiare si economice a tarii fata de creditorii si partenerii
internationali.
3.1.1. Politica bugetara

Intr-o economie bazata exclusiv pe piata, exista un singur protagonist al guvernarii
economice – piata, ea fiind cea care aloca resursele in economie, in conformitate cu cererea si
oferta, cu interesele participantilor (ofertanti si solicitanti), asigurand si rolul de distribuire si
stabilizare, fara alte corectii exterioare din partea altor decidenti. In realitate, este practic
imposibil sa existe o economie bazata exclusiv pe piata, si cvasitotalitatea economiilor moderne
de astazi sunt economii mixte, adica combinatii de politici publice si „politici de piata”.
Politica publica are ca protagonist factorul politic, care isi aroga dreptul si obligatia ca,
prin intermediul bugetului de stat (a impozitelor si cheltuielilor publice), sa corijeze (sa
ajusteze) politica pietei. Relatia dintre politica publica si politica pietei in cadrul economiei
este de genul urmator: nu poate exista politica publica in lipsa politicii pietei; numai aceasta
din urma creeaza premise si fundament pentru aplicarea diferitelor tipuri de politica publica.
Daca insa politica publica se extinde prea mult, acaparand tot mai mult din rezultatele politicii
pietei, se poate ajunge, in cele din urma, la subminarea bazei de existenta a politicii publice
prin inhibarea politicii pietei.
Politicile publice exista si se manifesta in viata sociala si economica pentru ca exista o
piata a acestora, adica o cerere si o oferta de politici publice. Cererea de politici publice este
legata indeosebi de existenta bunurilor publice (colective), efectelor externe (externalitatilor),
monopolul natural (situatia unei piete in care o firma poate produce la costuri mai mici decat
celelalte firme de acelasi profil), inegalitatilor in domeniul veniturilor personale, necesitatii de
informare si asigurare impotriva riscului a cetatenilor.
34
Oferta de politici publice vine din partea politicienilor, este asigurata de catre
administratia publica, si vizeaza : asigurarea normelor de drept, reglementarea deciziilor
private de alocare si functionare a pietei, subventionarea activitatii economice, subventionarea
venitului (garantarea venitului minimal), producerea de bunuri si servicii publice etc.
Politica bugetara consta in folosirea cheltuielilor publice si a fiscalitatii pentru a
influenta variabilele macroeconomice. Politica bugetara impreuna cu politica fiscala,
componente ale politicii financiare, dar si a celei economice, reprezinta ansamblul coerent de
instrumente pe care le are la dispozitia sa statul pentru a modela activitatea economica. Cu
ajutorul unor stimuli financiari, politica bugetara incearca sa influenteze deciziile indivizilor,
gospodariilor, intreprinderilor in sensul dorit infaptuirii politicii economice si politicii sociale.
Decidentii publici dispun de o diversitate mare de intrumente : cumparari de bunuri si servicii,
prestatii sociale, subventii etc.
Autoritatea publica in stabilirea politicii bugetare are de ales intre :
a modifica cheltuielile bugetare fara a schimba marimea veniturilor din impozite;
a modifica veniturile fiscale fara a modifica cheltuielile bugetare;
a modifica simultan atat veniturile fiscale, cat si cheltuielile bugetare.
Complexitatea si eficacitatea interventiilor bugetare sunt determinate si influentate de
posibilele reactii ale celor influentati de ele, in special cele ale agentilor economici. Astfel,
operatiunile bugetare permit sa se actioneze asupra economiei, insa sunt posibile reactii ale
agentilor economici care pot afecta situatia bugetara.
Functiile politicii bugetare sau ale bugetului public sunt urmatoarele :
functia de alocare a resurselor (corijarea echilibrelor partiale prin interventia
statului);
functia de stabilizare conjuncturala (corectarea echilibrului general prin
interventia statului);
functia de repartitie a resurselor (corectarea dinamicii pietei si evitarea cresterii
discrepantei dintre veniturile mici si cele mari prin interventia statului).
A. Functia de alocare a resurselor
Piata determina o alocare optima a resurselor doar in masura in care producatorii,
comerciantii si consumatorii suporta in intregime costul total al produselor pe care le fabrica,
le cumpara si le consuma. In fapt, este aproape imposibil ca intr-o piata nereglementata
costurile ocazionate sa fie integral costuri interne, deoarece presiunile concurentei fac necesara
externalizarea lor ori de cate ori acest lucru este posibil.
Functia de alocare a resurselor defineste alocarea resurselor intre sectorul pietei si
sectorul public si determina productia de bunuri si servicii publice. Spre deosebire de un bun
privat, care are proprietatea ca fiind consumat de cineva oricine altcineva este exclus de la
posibilitatea de a-l consuma, bunul public pur este un bun care are ca proprietate faptul ca daca
o persoana consuma din acest bun nu diminueaza consumul din acel bun pentru nicio alta
persoana.
Dar cum beneficiile din folosirea bunurilor publice sunt disponibile pentru toti membrii
societatii, iar acestia, in calitate de consumatori, nu se ofera in mod voluntar sa plateasca
furnizorilor pentru aceste bunuri, este nevoie de interventia statului intre producatori si
consumatori pentru furnizarea bunurilor publice. Altfel spus, utilitatea ce rezulta din consumul
35
de bunuri publice, cu sau fara folosinta obligatorie, nu poate sa fie diferentiata dupa utilizatori,
ceea ce obliga statul sa finanteze aceste bunuri prin impozite si/sau taxe impuse indivizilor.
O mare parte din bunurile pur publice sunt oferite deci prin intermediul bugetului
public. Acest sistem de alocare a resurselor din economie (societate) poate fi considerat, in
general, ca proces de alocare in afara pietei. Furnizarea bunurilor publice prin intermediul
bugetului nu implica totusi productia publica a acestor bunuri. Sectorul public poate sa
subcontracteze productia bunului cu un producator privat. Decizia sectorului public de a
produce el insusi bunul public sau de a subcontracta productia acestuia depinde de ; (1) dorinta
de a mentine un control strict asupra calitatii bunului (serviciului) ; (2) considerarea productiei
bunului/serviciului in sectorul privat ca fiind indezirabila.
Problema principala cu care se confrunta statul in indeplinirea rolului de alocare a
resurselor este aceea de a determina cat de multe bunuri si servicii publice trebuie sa furnizeze.
Dificultatea deciziei privind cantitatea si calitatea unui bun public ce trebuie
furnizat incepe cu stabilirea contributiei pe care trebuie sa o plateasca un anumit consumator.
Din aceasta cauza este nevoie de o tehnica diferita de alocare a ofertei de
bunuri publice si a costurilor de acoperire a acestora. Aceasta tehnica utilizata pe pietele
bunurilor publice este procesul politic – adica castigarea puterii de decizie in stat prin
recurgerea la mecanismul votului - care constituie inlocuitorul mecanismului pietei.
Rezultatul obtinut in alocarea resurselor prin procesul (mecanismul) politic (al votului),
desi nu multumeste pe toata lumea, intr-o democratie cu economie de piata se pare ca este o
solutie destul de eficienta, daca nu si unica.
Pentru acoperirea costului bunurilor publice alocate, statul recurge la impozite care, desi pot
induce distorsiuni in mecanismul pietei, raman totusi un instrument indispensabil de finalizare
procesul alocarii resurselor in economie.
B. Functia de repartitie a resurselor
Aceasta functie, cunoscuta si ca functie de redistribuire, urmareste sa corecteze
inegalitatile rezultate in urma unei repartitii (distributii) functionale (a veniturilor primare). In
urma redistribuirii, veniturile primare sunt transformate in venituri finale disponibile dupa
prelevarea impozitelor si cotizatiilor sociale de catre stat si dupa efectuarea de catre acesta a
transferurilor de venituri. Aceasta redistribuire poate fi asigurata si prin furnizarea de catre
sectorul public a bunurilor si serviciilor publice.
In absenta unei politici private de coordonare a actiunilor de redistribuire a venitului in
favoarea celor mai putin norocosi (saracilor sau celor cu venituri mici), statul se afla intr-o
pozitie favorizanta pentru a intreprinde masuri pe scara larga (nationala) in cadrul unei politici
coordonate de redistribuire. El are si posibilitatea cunoasterii structurii populatiei in privinta
veniturilor si a averilor, dar are si mijloacele financiare
necesare sustinerii programelor de sprijinire a celor defavorizati (impozite si taxe). Pe de alta
parte, statul poate sa corecteze anomaliile legate de distributia venitului ocazionate de
imperfictiunile pietelor factorilor de productie.
Problema care se pune – inca neclarificata – este daca statul are rolul de a furniza in
mod direct bunurile si serviciile publice sau daca, in scopul redistribuirii, trebuie sa cumpere
de pe piata bunuri si servicii in cantitatea si calitatea ce le-ar satisface preferintele. Impotriva
ultimei cai exista doua argumente : primul, ca oamenii, daca li se da libertatea aceasta, nu vor
36
alege, dupa toate probabilitatile, o cantitate corespunzatoare din aceste bunuri si servicii
(educatie sau asistenta sociala, de exemplu) ; al doilea, ca statul va prefera sa aiba un anumit
control asupra calitatii si pretului acestor bunuri si servicii, deoarece prezinta importanta pentru
bunastarea generala.
Trebuie insa subliniat faptul ca redistribuirea veniturilor in societate prin interventia
statului este limitata de cel putin doi factori : (1) posibilitatile limitate ale resurselor financiare
folosite pentru redistribuire, date de masa impozabila nationala si de presiunea fiscala
suportabila si (2) costul eficientei impus de redistribuire.
C. Functia de stabilizare conjuncturala
Din punct de vedere istoric, cea mai recenta si, in unele privinte, cea mai importanta
functie a statului (politicii sale bugetare) este cea de stabilizare a economiei, adica sprijinirea
economiei private pentru a realiza atat folosirea deplina a resurselor, cat si un nivel stabil al
preturilor. Practic, politica de stabilizare a statului urmareste (incearca) sa realizeze un
compromis rezonabil intre doua obiective, adesea conflictuale : folosirea deplina a fortei de
munca (reducerea somajului) si o inflatie moderata. In acest sens, statul utilizeaza
instrumentele politicilor monetare si fiscale in incercarea de a restaura echilibrul economic.
Inspirata in mod direct din teoriile keynesiene, politica de stabilizare a fost mult utilizata
in tarile occidentale dezvoltate, dupa cel de-al doilea razboi mondial si pana la
inceputul anilor 1980. Ea s-a concretizat in incurajarea cererii, cand somajul devenea
semnificativ, si in reducerea cererii, cand inflatia devenea amenintatoare. Odata cu Marea Criza
Financiara Mondiala, declansata in 2007 in SUA, politica de stabilizare a
cunoscut un reviriment de mare amploare si intensitate, precum si abordari noi ale statului in
interventia sa pentru salvarea sistemelor financiare nationale si a celui mondial pentru a nu da
ocazia ca aceasta criza sa duca la prabusirea a economiei mondiale.
Politica de stabilizare poate sa esueze din doua motive principale. In primul rand, exista
mari dificultati practice ale transpunerii in viata a acesteia, mai ales din cauza unei insuficiente
informatii (actiunile se iau inainte de a cunoaste rezultatul acestora, rezultat ce poate fi
influentat de numerosi factori perturbatori). In al doilea rand, se sustine ca tendinta de a incerca
mentinerea somajului sub nivelul pietei conduce inevitabil la inflatie accelerata.
3.1.2. Politica fiscala

Politica fiscala include utilizarea de catre stat a impozitarii pentru obtinerea unor
obiective macroeconomice. Ea este parte integranta a politicii bugetare care tinde sa actioneze
asupra economiei prin bugetul de stat : alegerea volumului de cheltuieli publice, a deficitului
bugetar etc. Impozitele si cheltuielile publice afecteaza atat consumul, cat si venitul firmelor,
avand un mare impact asupra costului si disponibilitatii fondurilor. Prin politica fiscala se
stabilesc volumul si provenienta resurselor de alimentare a bugetului public, metodele de
prelevare (incasare) care urmeaza a fi utilizate, obiectivele urmarite (in general aceleasi cu
functiile politicii bugetare), precum si mijloacele de realizare a acestora.
Politicii fiscale, ca parte importanta a politicii bugetare a unui stat, ii revin sarcini bine
definite :
a) conceperea sistemului general de impozite si taxe ;
b) stabilirea nivelului general si particular al fiscalitatii ;
37
c) colectarea, la timp si in cuantumul preconizat, a platilor de impozite directe si indirecte ale

contribuabililor, cu costuri aferente cat mai mici ;
d) prevenirea si combaterea evaziunii si fraudei fiscale.
Prin impunerea unui anumit nivel al fiscalitatii (al impozitelor), in functie de gradul
dezvoltarii economiei sale si a bunastarii contribuabililor sai, statul poate nu numai sa asigure
volumul necesar de resurse financiare la bugetul de stat pentru a sustine actiunile sale publice,
dar si sa aiba un rol catalizator in sustinerea unei dinamici economice dorite.
Orice politica fiscala da nastere automat la un anumit nivel al presiunii fiscale (grad de
fiscalitate) suportate de catre contribuabili. Definim presiunea fiscala, deci, ca fiind
procentul/rata fiscalitatii calculat ca raport intre incasarile fiscale (din impozite si contributii la
bugetul public) si produsul intern brut dintr-o anumita perioada. Decidentii politici trebuie sa
fie atenti la nivelul presiunii fiscale pe care o impun contribuabililor pentru ca un nivel prea
ridicat al acesteia poate demotiva contribuabilii in cresterea activitatii economice si chiar sa-i
determine pe unii sa recurga la evaziune fiscala, ceea ce va duce la efecte contrare celor
urmarite in momentul adoptarii politicii fiscale.
3.1.3. Politica financiara a intreprinderii

Politica financiara a intreprinderii reprezinta o componenta a politicii generale a
acesteia, avand o insemnatate deosebita asupra procurarii, repartizarii si folosirii fondurilor, in
scopul realizarii programelor economice curente si de dezvoltare. Politica financiara a
intreprinderii are misiunea de a rezolva aspecte legate de metodele de procurare a fondurilor,
stabilirea pe destinatii si folosirea eficienta a acestora, asigurarea echilibrului financiar etc.
Asupra politicii financiare a intreprinderii exercita o influenta destul de mare actionarii,
imprumutatorii, statul si alti factori din mediul extern. Acest mediu extern isi pune amprenta
asupra activitatii economico-financiare a intreprinderii printr-o serie de constrangeri, cum sunt
: inflatia, innoirea tehnologica, exercitarea controlului organismelor care au acordat credite,
conditiile politice si sociale, politica monetara, fiscalitatea etc.
La nivelul agentilor economici, deciziile de politica financiara se sprijina pe structura
financiara a acestora, pe obiectivele de rentabilitate si de crestere, avand in vedere si riscurile
posibile. Spre exemplu, hotararile luate cu privire la modul de finantare pe termen lung sau pe
termen scurt a activitatii sunt doua decizii cu caracter de politica financiara, intrucat ele
afecteaza situatia financiara a intreprinderii, rentabilitatea sau riscurile pe o perioada de mai
multi ani.
Elaborarea unei politici financiare priveste determinarea nevoilor de finantare pentru o
perioada de timp anumita, alegerea unei variante de indatorare, adica a unei modalitati de
finantare prin fonduri proprii sau imprumuturi, precum si raportul dintre nevoile de finantare
pe termen lung si cele pe termen scurt. Avansarea de capital din partea unei intreprinderi are in
vedere doua mari destinatii : active imobilizate si active circulante. Data fiind perioada
indelungata pentru care se face avansarea sau imobilizarea capitalului este important ca
intreprinderea sa aiba o viziune clara asupra nevoilor totale de fonduri, pentru a si le procura
din timp, cat si asupra modului de procurare, respectiv asupra alegerii tipului de finantare care
corespunde cel mai bine nevoilor sale.
38
Pentru firme este rational sa-si acopere activele imobilizate si o parte a activelor
circulante prin finantari cu caracter permanent, in timp ce cea mai mare parte a activelor
circulante sa fie finantata prin credite. Acest lucru presupune luarea de catre
intreprindere a unor decizii de politica financiara care urmaresc realizarea unei structuri
financiare cat mai bune.
Decizia financiara este o hotarare, un proces rational de alegere a unei linii de actiune,
ce se ia pe baza de analiza si informatii multiple, vizand activitatile cu efecte directe asupra
capitalului. Deseori, decizia financiara implica alegerea unei variante sau solutii, din mai multe
posobile.
Din punct de vedre al complexitatii, deciziile financiare pot fi :
o decizii curente sau operative ;
o decizii strategice sau de perspectiva.
Deciziile financiare operative sunt legate de activitatea curenta a intreprinderii si au un
caracter operativ (rapid si repetat), generat de continuitatea operatiilor si fenomenelor la care
se refera. Ele au o sfera larga, vizand luarea a numeroase actiuni, precum : varsarea la buget a
unor impozite si taxe, contractarea unor credite pe termen scurt, plata dobanzilor si rambursarea
creditelor respective, prelevarea unei parti din profit pentru formarea unor fonduri etc.
Deciziile financiare strategice privesc linia de urmat in desfasurarea activitatii pe o
perioada mai indelungata si vizeaza actiuni de proportii mai mari privind formarea, modificarea
proportiilor, repartizarea si utilizarea capitalurilor, efectuarea de investitii etc. si se iau in raport
cu situatia conjuncturala prezenta si viitoare. Ele au la baza o cercetare ampla si informatii
bogate interne si externe. Principalele decizii strategice de politica financiara ale intreprinderii
sunt : decizia de investire, decizia de finantare si politica dividendelor.
Decizia de investire este o decizie strategica, pentru ca ea inseamna nu numai o
imobilizare de capital, ci si o anumita activitate ce urmareste sa plaseze firma intr-o anumita
pozitie pe piata. Orice plasament de capital pe termen mai lung in scopul obtinerii de profit
reprezinta o investire. Indiferent ca fondurile se plaseaza in active imobilizate sau in active
circulante, investitia reprezinta o imobilizare importanta a acestor fonduri, ca volum si durata
in timp, urmarind obtinerea unei rentabilitati superioare in viitor. Prin urmare, decizia de
investire conduce la o imobilizare de capital, facuta in prezent, dar care urmeaza sa se intinda
pe mai multe exercitii viitoare in conditii de risc, in speranta unei rentabilitati viitoare crescute.
Una din deciziile fundamentale ale politicii financiare se refera la alegerea mijloacelor
de finantare, care consta in determinarea, pe de o parte, a volumului finantarii externe, in
comparatie cu finantarea interna, iar pe de alta parte, in alegerea compozitiei finantarii externe
: capital propriu sau imprumuturi. Finantarea interna este de fapt o autofinantare care, impreuna
cu capitalul social existent formeaza capitalul propriu.
Resursele financiare interne constituite prin autofinantare provin nu numai din profitul
retinut (nedistribuit ca dividende), ci si din amortizare. Regimul de amortizare este si el o
componenta a politicii financiare a intreprinderii, deoarece de regimul ales (amortizare
constanta, accelerata, regresiva etc.) depinde marimea autofinantarii si, respectiv, a finantarii
interne.
Daca resursele financiare interne nu sunt suficiente, diferenta va putea fi finantata din
resurse externe, adica prin majorari de capital sau imprumuturi pe termen mediu si lung.
39
Decizia de a recurge la majorari de capital sau la imprumuturi este una foarte importanta,
fiindca ea are ca rezultat stabilirea structurii financiare a intreprinderii, cu implicatii asupra
actionarilor, a costului finantarii, a profitabilitatii si a impozitelor platite.
Politica dividendelor se defineste ca fiind optiunea intreprinderii de a distribui sau nu
distribui dividende in anumite exercitii financiare, de crestere continua, de reducere sau de
pastrare nemodificat cuantumul dividendelor de la un an la altul, urmarind un anumit scop.
In general, distribuirea de dividende este o politica sanatoasa si de dorit pentru fiecare
societate pe actiuni fiindca ea are drept influenta pastrarea fidelitatii fata de intreprindere a
actionarilor. Politica de distribuire de dividende se urmareste prin intermediul unor indicatori
ca rata distribuirii (dividende/profit net), rata cresterii dividendelor pe actiune (dividend din
anul curent/dividend din anul precedent), dividendul pe o actiune (valoare dividendelor
distribuite/numarul actiunilor).
Functia financiara a intreprinderii este cea prin intermediul careia se realizeaza politica
financiara a acesteia. Ea implica efectuarea a doua categorii de activitati :
o activitati cu efecte directe asupra capitalului (emiterea de actiuni si obligatiuni,
contractarea de credite si rambrsarea lor, incasari si plati etc.) ;
o activitati cu efecte indirecte asupra capitalului (lucrari de contabilitate, analiza
si control) care au insa un rol hotarator in conducerea intreprinderii,
directionand celelalte functii (de productie, comerciale etc.).
Activitatea financiara dintr-o intreprindere are menirea sa satisfaca cerintele functiei
financiare3 si cuprinde numeroase aspecte cu privire la previziune si executie, analiza, control
si coordonare. Intre activitatile financiare mai importante mentionam :
elaborarea si executarea bugetului de venituri si cheltuieli si a altor planuri
financiare
efectuarea de studii si analize privind formarea, alocarea si utilizarea
capitalurilor ;
asigurarea efectiva a resurselor financiare necesare ciclurilor de productie si
investitii, pe baza selectarii lor in functie de costuri;
stabilirea de preturi si tarife;
luarea de masuri pentru asigurarea lichiditatii, solvabilitatii, echilibrului
financiar, rentabilitatii si evitarea riscurilor ;
efectuarea de analize curente si actiuni de control financiar ;
organizarea tuturor operatiunilor de incasari si plati etc.
Asadar, politica financiara a intreprinderii se infaptuieste prin intermediul functiei
financiare, care, la randul ei, presupune realizarea activitatii financiare in cadrul intreprinderii.
3.2. Obiectivele politicii financiare
Politica promovată în domeniul veniturilor publice trebuie să stabilească:

volumul şi provenienţa resurselor financiare publice;
metodele de prelevare a resurselor financiare publice;
influenţa pe care o exercită instrumentele fiscale asupra economiei, precum şi
obiectivele ce trebuie atinse prin utilizarea acestora.
40
Volumul resurselor financiare publice se determină în funcţie de mărimea cheltuielilor

publice. În realitate, însă, între cheltuielile considerate indispensabile pentru satisfacerea
nevoilor sociale (cererea de resurse financiare publice) şi volumul resurselor ce pot fi procurate
pe plan intern (oferta de resurse financiare publice) nu există concordanţă.
Volumul resurselor financiare ce pot fi mobilizate la fondurile publice depinde de:
gradul de dezvoltare a economiei;
de soluţiile adoptate de autorităţile publice cu privire la modul de satisfacere a
nevoilor sociale şi de finanţare a cheltuielilor pe care le antrenează.
Resursele financiare publice pot proveni din interiorul ţării sau pot fi atrase de pe plan
extern. Se recomandă ca resursele externe să fie utilizate numai în completarea celor interne,
iar decizia de a se apela la datorii externe trebuie riguros motivată, evitându-se îndatorarea, în
condiţii oneroase, pentru scopuri neproductive.
Resursele interne pot proveni, în proporţii diferite, de la sectoarele public şi privat, în
funcţie de structura de proprietate din economie. Prin politica financiară, statul poate trata în
mod egal pe toţi contribuabilii (persoane fizice şi juridice), indiferent de forma de proprietate,
sau poate încasa de la aceştia impozite şi taxe în cote şi cuantumuri diferite, chiar dacă
veniturile impozabile sunt egale în mărime absolută, avantajând una dintre formele de
proprietate.
Diferenţierea obligaţiilor fiscale mai poate fi făcută în funcţie de forma juridică de
organizare a contribuabilului (societate de persoane sau de capital), dimensiunea întreprinderii
(mică, mijlocie, mare), ramura sau subramura în care îşi desfăşoară activitatea, de zona
geografică în care acţionează, de rezidenţă etc.
Diferenţierea obligaţiilor fiscale (ca mărime absolută şi/sau relativă) se bazează pe
diferite criterii, precum: puterea contributivă a plătitorului (exprimată prin nivelul veniturilor
sau mărimea averii); situaţia personală a acestuia şi numărul persoanelor pe care le are în
întreţinere; capacitatea de muncă (integrală, parţială sau incapacitate totală); grupa socio-
profesională (salariat, liberprofesionist, proprietar imobiliar etc.).
Prin politica financiară se stabileşte numărul şi tipul impozitelor, taxelor, contribuţiilor
etc. Teoretic, s-ar putea folosi un singur impozit, dar practica tuturor ţărilor a infirmat această
modalitate de formare a veniturilor publice. Soluţia folosirii mai multor impozite, taxe şi
contribuţii care să alimenteze fondurile financiare permite o adaptare a obligaţiilor fiscale la
natura agenţilor economici, la mărimea veniturilor impozabile, asigurând diferenţierea şi
echitatea impunerii.
Politica financiară concepe impozitele, taxele, contribuţiile etc. nu numai ca surse de
alimentare a fondurilor financiare publice, ci şi ca instrumente (pârghii financiare) de
influenţare a activităţii economice, de realizare a unor obiective de ordin social, demografic
sau de altă natură.
În domeniul cheltuielilor publice, politica financiară trebuie:
să stabilească nivelul, destinaţia şi structura acestor cheltuieli;
să definească obiectivele ce trebuie realizate cu ajutorul acestor cheltuieli;
să precizeze metodele de finanţare.
Dimensionarea cheltuielilor publice presupune stabilirea mărimii absolute (volumul
total exprimat în moneda naţională) şi relative (ponderea în PIB) a acestora. Cheltuielilor
41
publice trebuie să fie menţinute în limitele resurselor ce pot fi mobilizate, în condiţii normale,
pe plan intern, fără să se recurgă la emisiune monetară sau la credite externe nejustificate.
La stabilirea destinaţiei cheltuielilor publice este necesar să se pornească de la nevoile
sociale ce trebuie satisfăcute, cu prioritate, pe seama resurselor publice. Stabilirea corectă a
opţiunilor şi priorităţilor pentru fiecare etapă prezintă o importanţă deosebită, deoarece
influenţează ritmul creşterii economice, nivelul de trai al populaţiei, satisfacerea celorlalte
nevoi sociale.
La repartizarea produsului intern brut, este necesar să se asigure un raport judicios între
consum şi formarea brută de capital, între investiţiile cu caracter productiv şi cele cu destinaţie
neproductivă sau indirect productivă, între consumul individual şi cel social.
Cheltuielile publice se dimensionează pe fiecare destinaţie (învăţământ, sănătate,
cultură, acţiuni economice, apărare etc.) cu luarea în considerare a obiectivelor stabilite de
organele de decizie şi a structurii economice a cheltuielilor necesare realizării obiectivelor
respective (cheltuieli de personal, bunuri şi servicii, dobânzi, subvenţii, transferuri, cheltuieli
de capital etc.).
Întrucât resursele financiare sunt limitate, iar destinaţiile acestora sunt concurenţiale,
cu ocazia determinării cheltuielilor, care exprimă efortul maxim recunoscut de societate ca
justificat pentru realizarea unui anumit obiectiv, se impune cuantificarea efectului util ce poate
fi obţinut. Altfel spus, autorizarea efectuării oricărei cheltuieli publice necesită cunoaşterea
eficienţei sau a eficacităţii acesteia.
În scopul creşterii eficienţei sau a eficacităţii în utilizarea fondurilor publice, prin
politica financiară se urmăreşte şi stimularea beneficiarilor fondurilor publice prin metode de
finanţare şi gestionare sau prin alte instrumente specifice. Aceasta se poate realiza prin
alegerea metodei de finanţare adecvate pentru fiecare categorie de obiective sau acţiuni:
autofinanţare, cu completarea resurselor proprii pe seama creditului;
autofinanţare, cu completarea resurselor proprii pe seama alocaţiilor bugetare;
finanţarea integrală pe seama alocaţiilor bugetare.
Se pot obţine rezultate pozitive şi prin înlocuirea finanţării directe din fondurile publice
a unor obiective sau acţiuni cu acordarea de stimulente fiscale (avantaje indirecte) celor care
asigură acoperirea anumitor categorii de cheltuieli pe seama resurselor proprii.
Un obiectiv important al politicii financiare îl reprezintă problema echilibrului
financiar. În acest sens, organele de decizie trebuie să îşi precizeze poziţia în legătură cu
eventualele neconcordanţe dintre volumul cheltuielilor publice şi resursele publice care pot fi
mobilizate, în condiţii normale, într-o anumită perioadă: dacă acceptă dezechilibrul; în ce
împrejurări şi în ce limite (raportul dintre deficitul bugetului general consolidat şi PIB) acceptă
deficitul bugetar; ce modalităţi pot fi utilizate pentru acoperirea deficitului.
Dacă se apelează la împrumuturi pentru acoperirea deficitului bugetar, prin politica
financiară trebuie să fixeze: scopul împrumuturilor (realizarea unor obiective economice
productive, pentru infrastructură, pentru investiţii în resurse umane sau pentru consum),
resursele pe seama cărora vor fi rambursate împrumuturile (veniturile generate de obiectivele
realizate din sumele împrumutate, din venituri publice special afectate acestui scop sau din
veniturile generale ale bugetului), termenul, condiţiile, moneda în care se contractează
împrumutul.
42
FINANȚE ‐RESURSELE FINANCIARE ALE STATULUI

CAPITOLUL 4. RESURSELE FINANCIARE ALE STATULUI
Obiective urmarite
1. Cunoasterea conținutului resurselor financiare ale statului și a indictorilor de
exprimare a acestora.
2. Cunoașterea clasificarii veniturilor bugetare dupa diferite criterii.
4.1. Conținutul și caracterizarea generală a resurselor financiare ale statului
Statul trebuie privit si el ca o entitate de sine statatoare care pentru a se organiza si a

functiona are nevoie de resurse, printre care si de resurse financiare. Chiar daca cheltuirea
acestor resurse financiare nu urmareste profitul, in cazul unei organizari si functionari
adecvate a statului, permit ca acesta sa asigure unele criterii de oportunitate, eficacitate si
eficienta celorlalte entitati care se infiinteaza si functioneaza in cadrul granitelor sale:
persoane particulare, societati comerciale si tot felul de organizatii cu scopuri felurite.
Cu toate ca statul nu este chemat sa realizeze venituri proprii si cu atat mai mult sa
obtina profit, prin functiile sale el poate si trebuie sa asigure conditiile minimale de
desfasurare a unei vieti sociale sanatoase, a unor activitati economice rationale si profitabile si
a unui climat general propice ca fiecare persoana fizica sau juridica sa-si
indeplineasca menirea cu respectarea cadrului de reglementari adoptat in conformitate cu
legea suprema, Constitutia. Or, realizarea tuturor atributiilor, functiilor si rolurile pe care
statul este chemat sa le indeplineasca poate fi privita ca o resursa importanta pe care el o pune
la dispozitia celorlalte entitati ce functioneaza in societate si care trebuie
remunerata pentru a exista si a fi disponibila tuturor.
Organizarea statului trebuie vazuta si inteleasa ca un ansamblu de puteri publice si
administratii publice, primele cu rolul de a exercita puterea si a lua decizii ce afecteaza
colectivitatile umane, iar cele din urma cu functia principala de a produce si furniza servicii
care nu sunt destinate pietei ci colectivitatii. Ca atare, elementele constitutive ale statului nu
sunt creatoare de venituri, ci consumatoare si redistribuitoare de venituri prelevate de catre
stat de la contribuabilii sai.
Daca am realiza o paralela intre tipurile de finantare ce pot fi folosite de stat, pe de o
parte, si de o intreprindere care urmareste realizarea de profit, pe de alta, am constata ca in
cazul statului nu numai ca nu exista posibilitatea finantarii interne, dar si ca finantarea
externa, singura posibila in cazul statului, se deosebeste de cea a intreprinderilor prin aceea ca
statul nu plateste un cost explicit, nici implicit pentru obtinerea ei. Dimpotriva, toate costurile
pe care le implica functionarea sa, si cele rationale si cele nerationale, paguboase pentru
societate sunt suportate de catre contribuabili. Marimea absoluta a acestor costruri platita de
catre contribuabili sub forma impozitelor, taxelor si contributiilor este cu atat mai mare cu cat
functiile statului sunt mai extinse si cu cat acestea sunt realizate mai necorespunzator.
Resursele financiare ale societatii au asadar doua componente: resursele financiare
publice si resursele financiare administrate pe baze private. Potrivit Legii finantelor publice
române, resursele financiare publice sunt cele ale statului, ale unitatilor administrativ-
teritoriale si ale institutiilor publice. Rezulta ca resursele financiare ale statului reprezinta doar
1


o parte, este adevarat, cea mai consistenta, a resurselor financiare publice. Din cauza ca
resursele financiare ale statului sunt gestionate prin bugetul de stat, ele sunt cunoscute sub
denumirea de venituri ale bugetului de stat.
Asadar, resursele financiare publice reprezinta mijloacele banesti aflate la dispozitia
administratiilor publice, in timp ce resursele bugetare reprezinta acea parte a resurselor
financiare publice cuprinsa in bugetele entitatilor publice.
Marimea veniturilor bugetare este dependenta de nivelul de dezvoltare al economiei
nationale, de amploarea si complexitatea statului, de presiunea fiscala impusa asupra
contribuabililor, de eficienta colectarii acestor venituri de catre administratiile fiscale etc.
Tendinta in privinta evolutiei in timp a veniturilor bugetare, ca si a cheltuielilor
bugetare pe care trebuie sa le acopere, este de crestere, datorita, in principal, urmatorilor
factori:
factori economici care se materializeaza in evolutia crescatoare a produsului intern
brut;
factori monetari care se materializeaza in cresterea masei monetare, a creditului si
dobanzii sub presiunea tendintei de accentuare a cresterii generalizate a preturilor
(fenomenului inflationist);
factori sociali care se refera la cresterea nevoilor de venituri rezultata din schimbarile
in structura populatiei;
factori demografici care se manifesta prin schimbari in numarul de contribuabili ca
urmare a schimbarilor in numarul populatiei;
factori politici care tin de orientarea doctrinara a partidelor politice care exercita
puterea, de ascutirea luptei pentru putere, de cresterea promisiunilor de politici publice
etc.;
factori militari se manifesta prin schimbarile in politica militara a statului ca urmare a
nevoilor ce decurg din aliantele politice si militare incheiate cu alte state si structuri
militare globale;
factori internationali (regionalizarea si globalizarea economiei) isi pun amprenta,
printre altele, prin contributiile ce trebuiesc suportate de fiecare stat ce apartine unui
organism sau organizatii internationale, precum si prin necesitatea sustinerii de catre
stat a unor ramuri strategice ale economiei prin subventii si alte facilitati in lupta
concurentiala internationala.
În figura de mai jos este explicată necesitatea resurselor financiare ale statului. Se
poate observa că implemenatrea politicilor publice într-o țară necesită o serie de venituri care
să finanțeze cheltuielile publice necesare atât pentru asigurarea funcționării statului cât și
pentru inflențarea economieei în funcție de obiectivele economice și sociale urmărite.
2


Fig.1 Lantul explicativ al necesitatii resurselor financiare ale statului
Alaturi de lantul care explica necesitatea resurselor financiare ale statului prin
utilizarile care se dau acestora, trebuie sa subliniem ideea, ca fundamentul resurselor
financiare ale statului il constituie finantele private ale agentilor economici. Iata schematic
prezentata aceasta idee:
Figura 2. Finantele private – fundamentul resurselor financiare ale statului
4.2. Indicatorii de apreciere ai resurselor financiare publice
Pentru cuantificarea resurselor financiare publice, precum şi pentru a realiza analiza şi

previzionarea acestora se folosesc trei categorii de indicatori:
indicatori privind nivelul resurselor financiare;
indicatori privind structura resurselor financiare;
indicatori privind dinamica resurselor financiare
3


4. 2.1. Indicatorii privind nivelul veniturilor publice

Un prim indicator privind nivelul veniturilor încasate este valoarea totală a
veniturilor publice (VT) care reprezintă o însumare a veniturilor publice şi se poate exprima
atât în mărime nominală, cât şi în mărime reală. În comparaţii internaţionale se foloseşte, ca
indicator privind nivelul veniturilor publice, ponderea veniturilor publice în produsul
intern brut. În perioada actuală, la nivelul majorităţii statelor, se remarcă o accentuare a
procesului de redistribuire a veniturilor prin intermediul instrumentelor financiare, ceea ce
înseamnă o creştere a ponderii veniturilor publice în PIB . Un alt indicator folosit în
comparaţii internaţionale îl reprezintă veniturile publice medii pe locuitor exprimate în
EURO.
Tabel nr.1. Indicatori privind nivelul veniturilor publice

Indicator Formulă de calcul Explicaţie
1. Volumul VPT   VPTi Totalitatea veniturilor publice prevăzute în
veniturilor publice bugetele componente ale sistemului bugetar.
a) în expresie Totalitatea veniturilor publice exprimate în
VPTn   VPTni
nominală preţurile curente ale anului de calcul.
b) în expresie reală VPTn Totalitatea veniturilor publice exprimate în
VPTr 
IP preţurile constante ale unei perioade de bază
(se obţin prin împărţirea valorilor nominale la
un indice de preţ: indicele preţurilor de
consum sau deflatorul PIB1).
2. Ponderea %VPTPIB 
VPT
 100
Exprimă partea din produsul intern brut
veniturilor publice PIB realizat într-un an care se atrage pentru
în P.I.B. acoperirea nevoilor colective ale societăţii.
3. veniturile VPloc 
VPT Suma alocată fiecărui locuitor în urma
publice medii pe Populatie redistribuirii fondurilor publice pe destinaţii,
locuitor conform politicii financiare promovată de
stat. Se poate exprima în monedă naţională
sau într-o monedă care să asigure
comparabilitatea datelor.
4.2.2. Indicatorii privind structura veniturilor publice

Aceşti indicatori exprimă ponderea fiecărei categorii de venituri publice în total
venituri sau într-o anumită grupă de venituri. Indicatorii privind structura veniturilor publice
se calculează pe baza clasificării veniturilor publice.
Tabel nr.2. Indicatori privind structura veniturilor publice

1. Ponderea fiecărei VPi Exprimă modul de alocare a
categorii de venituri în gi   100 veniturilor publice, în funcţie de
VPT
total venituri publice importanţa nevoilor sociale.
Sursa: Moşteanu, T., coordonator, Câmpeanu, E., Panaite A., I., Stoian, A., Ţâţu L.,

1
Indicele deflator este indicele preţurilor care măsoară creşterea relativă a preţurilor într‐o perioadă
considerată (anul 1 faţă de anul 0).
4


Cataramă D., Braşoveanu I., Tudor, R., Attila G., Miricescu, E., Finanţe publice, Note de
curs şi aplicaţii pentru seminar, Editura Universitară, Bucureşti, 2005, p. 59
unde:
gi(%) reprezintă ponderea venitului i în total venituri sau într-o anumită grupă de
venituri;
VPi reprezintă venitul a cărui pondere se calculează;
VPT reprezintă venitul total sau volumul veniturilor unei anumite grupe de venituri.
4.2.3. Indicatorii privind dinamica veniturilor publice

Pentru a cuantifica modificările survenite în timp se folosesc o serie de indicatori
prezentați în tabelul următor:
Tabel nr.3. Indicatori privind dinamica veniturilor publice

1. Modificarea Δ VP  VP1  VP0 Exprimă suma cu care se modifică volumul
absolută a veniturilor publice de la o perioadă la alta.
veniturilor
publice
a) în expresie Δ VPn  VPn1  VPn 0 Exprimă suma cu care se modifică volumul
nominală veniturilor publice exprimate în preţurile
curente ale perioadelor luate în considerare.
b) în expresie Δ VPr  VPr1  VPr 0 Exprimă suma cu care se modifică volumul
reală 2 veniturilor publice exprimate în preţurile
constante ale unei perioade de bază.
Surprinde, totodată, influenţele determinate
de modificarea preţurilor (crize monetare,
deprecierea monedei, inflaţie, etc.).
2. Modificarea % Δ VP  1 VP  VP 0 Exprimă procentul cu care variază veniturile
 100
relativă a VP0 publice de la o perioadă la alta.
veniturilor
publice
a) în expresie % Δ VP  VPn 0 Exprimă modificarea procentuală a veniturilor
VPn  n1  100
nominală CPn 0 publice exprimate în preţuri curente ale
perioadelor analizate.
b) în expresie % Δ VP  VPr1  VPr 0  100 Exprimă modificarea procentuală a veniturilor
r
reală VPr 0 publice exprimate în preţuri constante.
3. Modificarea Δ % VP VP0 Exprimă modificarea proporţiei de alocare a
VPPIB  ( 1  )  100
ponderii PIB1 PIB0 PIB
cheltuielilor
publice în

2
Comparaţia cheltuielilor exprimate în preţuri curente (creşterea nominală) poate da o imagine deformată,
dacă în perioada analizată a avut loc o depreciere monetară, care a dus la creşterea nominală a cheltuielilor, o
criză economică, o criză monetară care să determine scăderea preţurilor şi, respectiv, reducerea nominală a
cheltuielilor. Fenomenul se amplifică în condiţiile agravării procesului inflaţionist în perioada crizei economice
mondiale. Pentru corectarea influenţelor determinate de modificarea preţurilor, este necesară exprimarea
creşterii cheltuielilor în preţuri constante (în expresie reală).
5


P.I.B.
4. Modificarea VP1 VP0 Exprimă modificarea gradului de alocare a
Δ VPloc  
veniturilor Populatie1 Populatie0 veniturilor publice pe cap de locuitor.
publice medii
pe locuitor
5. Modificarea VPi1 VPi 0 Exprimă modificarea alocării veniturilor
Δ gi  (  )  100
structurii VPT1 VPT0 publice în funcţie de importanţa socială.
veniturilor
publice
6. Indicatorul VP1
100
Indicatorul de corespondenţă poate lua
privind VP 0 I următoarele valori:
k VP / PIB   VP
corespondenţa PIB 1
100 I PIB  >1, ceea ce semnifică un raport
dintre PIB 0
supraunitar între indicele veniturilor
modificarea publice şi cel al produsului intern brut şi,
veniturilor deci, o modificare mai rapidă a veniturilor
publice şi în raport cu PIB;
modificarea  =1, ceea ce semnifică modificarea cu
P.I.B. aceeaşi mărime a veniturilor publice şi a
PIB;
 <1, semnificând o modificare a veniturilor
publice inferioară modificării PIB.
7. Elasticitatea VP 1  VP 0 Exprimă modificarea procentuală a veniturilor
 100
veniturilor VP 0 publice la modificarea cu 1% a produsului
e VP / PIB 
publice în PIB 1  PIB 0 intern brut. Coeficientul de elasticitate şi
 100
raport cu P.I.B PIB 0 indicatorul de corespondenţă (k) trebuie să fie
situate în acelaşi interval, comparativ cu 1.
Modul de interpretare a coeficientului de
elasticitate este acelaşi cu cel prezentat la
indicatorul de corespondenţă.
4.3. Clasificarea veniturilor bugetare
Si in cazul finantarii statului, finantare care nu poate fi decat externa, adica venita din
afara structurii statale, se pune problema stabilirii unei structuri a finantarii, adica a unor
raporturi intre diferitele tipuri de venituri ce alcatuiesc resursele financiare ale statului.
In clasificarea veniturilor bugetare se folosesc urmatoarele criterii de clasificare:
regularitatea cu care sunt mobilizate la buget;
continutul economic si natura lor;
provenienta lor;
bugetul sau fondul la care se mobilizeaza.
I. In functie de regularitatea cu care sunt mobilizate la buget veniturile, se distinț
doua grupe de venituri bugetare:
 venituri ordinare si
 venituri extraordinare.
Veniturile ordinare sau obisnuite sunt cele care sunt instituite prin lege si se
incaseaza cu regularitate la bugetul statului. Ele formeaza, de regula, partea cea mai
6


consistenta a veniturilor bugetare si includ veniturile fiscale si nefiscale obisnuite, precum si

contributiile destinate alimentarii bugetului asigurarilor sociale de stat si pentru constituirea
unor fonduri speciale.
Veniturile extraordinare sunt cele instituite si mobilizate in anumite situatii
deosebite, cand veniturile ordinare sunt insuficiente in raport cu necesarul pentru acoperirea
cheltuielilor publice. Ele sunt destinate asadar sa acopere deficitul bugetar ce poate apare pe
perioade mai scurte sau mai lungi ca urmare a insuficientei veniturilor bugetare ordinare fata
de necesarul de cheltuieli publice de finantat.
Veniturile extraordinare se procura pe doua cai: prin emisiune monetara si prin
imprumut de stat. Procesul emisiunii monetare, adica vanzarea de active lichide bancilor
comerciale, este numit monetizarea deficitului si are un pronuntat caracter inflationist. In mod
practic, fenomenul se produce astfel: Ministerul Finantelor poate vinde titluri de stat (bonuri
de tezaur sau alte instrumente specifice) Bancii Nationale, care, in aces mod, „acorda
imprumut” Ministerului Finantelor (statului).
Pe masura ce Banca Nationala cumpara titluri de stat, ea ofera bancilor comerciale
rezerve suplimentare de active lichide si astfel creste cantitatea de bani din economie. Banca
Nationala poate cumpara titluri de stat si de pe piata secundara pentru determinarea vanzarilor
de astfel de titluri, ceea ce constituie un echivalent modern al emisiunii monetare.
In mod normal pentru angajarea imprumutului de stat, in vederea finantarii deficitului
bugetar, Ministerul Finantelor vinde titluri de stat catre public, reducand oferta de moneda
disponibila celorlalti participanti la viata economica. Odata ce titlurile de stat sunt vandute,
guvernul este obligat sa plateasca detinatorilor acestor titluri (creditorilor) in fiecare an
dobanzi si sa ramburseze la scadenta creditul sau principalul.
Imprmutul de stat poate fi asigurat de catre stat prin urmatoarele modalitati:
1. imprumuturi interne facute pe langa persoane private, agenti economici si institutii
din interiorul tarii;
2. imprumuturi externe avansate de persoane private, agenti economici sau institutii si
guverne straine;
3. imprumuturi internationale, care sunt imprumuturi externe facute pe langa institutii
internationale (FMI, Banca Mondiala etc.).
Prin imprumutul de stat angajat, guvernul isi acopera deficitul pe termen scurt fara sa
aiba loc o crestere a fiscalitatii, dar, pentru ca trebuie platita dobanda la datorii, aceasta
inseamna ca o mare parte din veniturile fiscale viitoare trebuie sa fie dedicata serviciului
datoriei si nu finantarii bunurilor si serviciilor publice viitoare.
II. Din punct de vedere al continutului economic, veniturile bugetare sunt clasificate in
 venituri curente,
 venituri din capital si
 incasarile din imprmuturile acordate.
1) Veniturile curente sunt caracterizate prin faptul ca sunt mentinute o mare perioada
de timp in legislatia fiscala, adica au un caracter repetitiv, de la un an bugetar la altul, si detin
ponderea cea mai mare in totalul veniturilor bugetare. La randul lor, veniturile curente se
impart in venituri fiscale si venituri nefiscale.
a) veniturile fiscale imbraca forma impozitelor, taxelor si contributiilor obligatorii
stabilite prin lege de catre stat si au un caracter obligatoriu si nu sunt restituibile. Ele
7


reprezinta prelevari legale din veniturile create de agentii economici si din veniturile
populatiei, inclusiv in legatura cu detinerea de catre acesti contribuabili a unor averi sau
proprietati impozabile.
b) venituri nefiscale provin din sectorul public si se cuvin statului in virtutea calitatii
sale de proprietar care a investit anterior pentru formarea si dezvoltarea patrimoniului public
dat in administrarea si exploatarea unitatilor sale.
De la unitatile economice la care statul detine capital, el incaseaza dividende, care se
mobilizeaza fie direct la buget, fie la dispozitia unor organisme statale specifice. De la regiile
autonome, statul incaseaza venituri sub forma intregului profit net al acestora sau a unei parti
din profitul net ramas dupa alimentarea fondurilor proprii. De la institutiile publice statul
incaseaza o mare diversitate de venituri pe care acestea, la randul lor, le incaseaza de la
persoane juridice si fizice pentru prestarea unor servicii publice sau sub forma unor amenzi si
penalitati si a altor venituri nefiscale diverse.
2) Veniturile din capital se realizeaza din vanzarea unor bunuri aflate in patrimoniul
public si imbraca urmatoarele forme:
a) venituri din valorificarea unor bunuri ale statului;
b) venituri din vânzarea locuinţelor construite din fondurile statului;
c) venituri din vanzarea unor bunuri ale statului sau venituri din privatizare
d) venituri din valorificarea stocurilor de rezerve de stat şi de mobilizare.
3) Incasarile din rambursarea imprumuturilor acordate pentru finalizarea unor
obiective aprobate prin conventii bilaterale si acorduri interguvernamentale.
III. In functie de provenienta lor, veniturile bugetare cuprind:
 venituri interne provenite de la agentii economici, de la persoanele fizice si de la
institutiile publice;
 venituri externe sub forma imprumuturilor externe contractate de catre stat de la
guvernele altor tari si de la diversi creditori externi: institutii financiar-bancare
internationale, banci private sau alti detinatori particulari de capitaluri banesti.
IV. Dupa bugetul la care se mobilizeaza, veniturile bugetului public al tarii noastre se
impart in:
 venituri cuvenite bugetului de stat (inclusiv pentru bugetele fondurilor speciale);
 venituri bugetelor locale;
 venituri cuvenite bugetului asigurarilor sociale de stat (formate din: contributiile
pentru asigurarile sociale, contributiile pentru tratament si odihna si incasari din
imprumutul acordat din bugetul de stat).
O alta clasificare pe care o propunem si o consideram importanta este cea care tine
seama de caracterul propriu sau nu al veniturilor bugetare. In functie de acest criteriu
distingem:
 venituri (surse) proprii cuvenite in baza legii si calitatii de proprietar al statului
(adica veniturile ordinare – fiscale si nefiscale);
 surse imprumutate (adica veniturile extraordinare care nu sunt practic venituri, ci vor
fi venituri doar atunci cand vor fi colectate de catre stat de la contribuabili si vor fi
utilizate la rambursarea imprumuturilor de stat).
8

FINANȚE CURS NR. 7

CAPITILUL 6. IMPOZITELE SI TAXELE ȘI CONTRIBUȚIILE – PRINCIPALELE

FORME ALE RESURSELOR FINANCIARE PUBLICE ORDINARE
6.1. Impozitele – concept, elemente și clasificare
6.1. 1. Conceptul si importanța impozitelor
Existența impozitelor este impusă de existența statului. După cum am văzut, există
suficiente rațiuni ca statul să furnizeze bunuri și servicii publice, precum și să realizeze
transferuri de venituri în cadrul societății, iar pentru aceasta statul are nevoie de fonduri
(resurse).
Metodele de finanțare a cheltuielilor publice s-au schimbat în decursul timpului, dar nu
există nicio îndoială că impozitul este o perenitate și că, până la urmă, nimeni nu scapă de plata
acestuia. Acest lucru se datorează conviețuirii sociale la care omul ia parte pentru a beneficia
de avantajul relațiilor sociale din cadrul societății.
În înțelesul comun, impozitele reprezintă sumele de bani, ca parte din veniturile
(câștigurile) realizate sub diferite forme, pe care sunt obligați cetățenii și agenții economici,
numiți contribuabili, să le plătească la stat (organele fiscale ale acestuia), în baza unor legi.
Definiția care tine seama și de scopul în care sunt percepute de stat impozitele este
următoarea : impozitele sunt obligații de plată ale contribuabililor (persoane fizice si juridice)
stabilite prin lege de către stat pentru susținerea cheltuielilor publice necesare furnizării de
către acesta a unor bunuri și servicii publice, inclusiv a unor transferuri, de care se bucură în
mod diferențiat și nedeterminat toți cetățenii unui stat (foști, actuali si viitori contribuabili),
precum și pentru influențarea conjuncturii economice.
Din definiția de mai sus se desprind trei elemente principale legate de impozite :
 forța puterii publice (elementul de autoritate) este elementul cel mai pregnant al
impozitelor, cel mai rapid perceptibil de către contribuabili ; oricare ar fi forma sa,
impozitul este întotdeauna perceput ca un element de autoritate, o obligație prin
constrângere ;
 transferul de avuție, adică impozitele sunt prelevări de avuție efectuate asupra
patrimoniilor contribuabililor ; în plus, această prelevare este definitivă, datoria fiscală
nefiind subiect de rambursare și nu este însoțită de o contraprestație directă, ci de unele
avantaje de pe urma impozitării care sunt diferențiate si nedeterminate ;
 funcția extinsă (amplă) a impozitelor în perioada contemporană compusă din funcția
tradițională financiară a impozitelor (de acoperire a nevoilor colective și a celor
particulare ale statului), funcția redistributivă a avuției în societate, precum și pe cea
intervenționistă în alocarea resurselor în economie.
Cheltuielile publice nu sunt finanțate numai prin impozite, deși ele reprezintă în general
peste trei pătrimi din resursele financiare publice, ci finanțarea acestora este asigurata de ceea
ce este cunoscut ca prelevări obligatorii. Acestea sunt formate din totalitatea vărsămintelor
efectuate în favoarea administrațiilor publice, care nu sunt nici voluntare, nici însoțite de o
1

FINANȚE CURS NR. 7

contraprestație imediata sau directa si individualizabila. Prelevările obligatorii sunt formate
din doua mari categorii de venituri: impozitele/taxele si cotizațiile sociale (sau contribuția la
asigurările sociale de stat).
Rolul impozitelor deriva din funcția extinsă a acestora, la care am făcut referire mai
sus.
Primul rol este rolul financiar de asigurare a resurselor financiare necesare pentru
acoperirea celei mari părți a cheltuielilor publice legate de îndeplinirea atribuțiilor și funcțiilor
statului în vederea satisfacerii intereselor generale ale cetățenilor săi.
Al doilea rol este cel social, asigurat de funcția redistributivă a impozitelor. Prin acest
rol, impozitele fiind colectate în funcție de capacitatea contributivă a contribuabililor se asigură,
în primul rând o justiție mai mare în privința averilor, iar prin transferul la cei mai săraci membri
ai societății a unor venituri din cele adunate de stat pe calea impozitelor se asigură o solidaritate
între cetățenii statului.
În fine, al treilea rol al impozitelor este rolul economic, susținut de funcția
intervenționistă a acestuia. Prin manevrarea nivelului și structurii impozitelor și cotizațiilor
sociale, statul intervine în economie încurajând anumite sectoare de activitate și anumite
produse și servicii și descurajând pe altele. De asemenea, deși mai rar, statul poate interveni
acordând subvenții din veniturile fiscale pentru susținerea intereselor economice legate de
anumite produse, firme sau sectoare de activitate.
6.1. 2. Elementele tehnice sau constitutive ale impozitului

Înainte de a trece la arătarea elementelor tehnice ale oricărui impozit, vom defini
noțiunea de contribuabil.
Legiuitorul român înțelege prin contribuabil orice persoana fizică ori juridică sau orice
alta entitate fără personalitate juridică care datorează impozite, taxe, contribuții și alte sume
bugetului general consolidat.
Printre elementele impozitului se numără: subiectul (plătitorul), suportătorul, obiectul
impunerii, sursa impozitului, unitatea de impunere, cota (cotele) impozitului, asieta, termenele
de plată după cum se poate observa în figura următoare1.

1
Văcărel, I., Anghelache, G., Bistriceanu, G., Moşteanu, T., Bercea, F., Bodnar, M., Georgescu, F., Finanţe publice,
Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A. , Bucureşti, 2000
2

FINANȚE CURS NR. 7

ELEMENTELE IMPOZITULUI
Subiectul Unitatea de impunere
Suportătorul Cota impozitului
Obiectul impunerii Asieta
Sursa Termenul de plată
Figura nr. 7.1. Elementele impozitului
Subiectul impozitului este persoana fizică sau juridică obligată prin lege la plata acestuia.
Astfel, de exemplu, la impozitul pe salariu, subiect al impozitului este muncitorul sau
funcţionarul, la impozitul pe profit - agentul economic, la impozitul pe succesiuni - moştenitorul
(moştenitorii) etc. în reglementările fiscale, ca şi în vorbirea curentă, subiectul impozitului este
denumit contribuabil.
Uneori impozitul datorat de o persoană este vărsat la buget de către o altă persoană, de
exemplu: impozitul pe venitul din salarii, datorat statului de un muncitor sau funcţionar, este
reţinut de către persoana care îl plăteşte drepturile salariale şi apoi este vărsat la buget; la fel
procedează o bancă, o editură, o publicaţie sau o altă persoană care, din venitul cuvenit unei
persoane (dobândă, drept de autor, colaborare etc.), reţine impozitul datorat statului şi-l varsă
la buget. În aceste cazuri, subiect al impozitului este salariatul, beneficiarul dobânzii, al
dreptului de autor sau ai colaborării, iar nu cel care a reţinut de la acesta impozitul datorat
statului şi i-a vărsat efectiv la buget, prin plata în numerar sau prin virament. Mutaşcu Mihai
Ioan, autorul lucrării Finanţe publice face distincţie între subiectul activ2 (beneficiarul) şi
subiectul pasiv3 (contribuabilul).
Suportătorul (destinatarul) impozitului este persoana care suportă efectiv impozitul. În
mod normal, subiectul impozitului ar trebui să fie şi suportătorul real al acestuia. În realitate,
sunt frecvente cazurile în care suportătorul impozitului este o altă persoană decât subiectul.
Acest lucru este posibil, deoarece sunt diverse căi şi mijloace pentru a transpune, într-o măsură
mai mare sau mai mică, impozitele plătite de unele persoane fizice sau juridice în sarcina altora.
Obiectul impunerii îl reprezintă materia supusă impunerii. La impozitele directe, obiect
al impunerii poate fi, după caz, venitul sau averea. Astfel, în cazul impozitului pe profit, obiectul
impunerii îl constituie profitul, la impozitul pe salarii - salariul şi alte drepturi de personal, la
impozitul pe donaţiuni - bunurile mobile şi imobile care fac obiectul donaţiei, deci, cu alte

2
Subiectul activ reprezintă subiectul îndreptăţit prin lege să încaseze cuantumul impozitului, acesta fiind
autoritatea statului
3
Subiectul pasiv este persoana fizică sau juridică obligată prin lege să plătească statului cuantumul prelevării
fiscale, transferul de valoare efectuându‐se în relaţia directă cu statul.
3

FINANȚE CURS NR. 7

cuvinte, averea donată etc. În cazul impozitelor indirecte, materia supusă impunerii poate fi
produsul care face obiectul vânzării, serviciul prestat, bunul importat sau uneori cel exportat
etc.
Sursa impozitului arată din ce anume se plăteşte impozitul: din venit sau din avere. În
cazul impozitelor pe venit, obiectul impunerii coincide în toate cazurile cu sursa. În schimb, la
impozitele pe avere, nu întotdeauna există o asemenea coincidenţă, deoarece, de regulă,
impozitul se plăteşte din venitul realizat de pe urma averii respective şi numai arareori acesta
diminuează substanţa averii propriu-zise.
Pentru exprimarea dimensiunii obiectului impozabil se foloseşte o anumită unitate de
măsură, care poartă denumirea de unitate de impunere. Drept unitate de impunere putem
întâlni: unitatea monetară în cazul impozitului pe venit, metrul pătrat de suprafaţă utilă la
impozitul pe clădiri, hectarul de teren la impozitul funciar, bucata, kg, litrul etc. la unele taxe
de consumaţie.
Cota impozitului sau cota de impunere reprezintă impozitul aferent unei unităţi de
impunere. Impozitul poate fi stabilit în sumă fixă sau în cote procentuale (proporţionale,
progresive sau regresive).
Cotele procentuale pot fi, de asemenea4:
1. proporţionale, în situaţia în care procentul de impozit din venit rămâne constant
(nemodificat), indiferent de mărimea venitului impozabil. Această metodă de impunere
respectă principiul: la venituri egale-impozite egale, şi este specifică perioadei de început a
capitalismului, dar ea este folosită des şi în prezent în multe ţări ale lumii printre care şi ţara
noastră (impozitul pe profit, pe dividende etc).
2. progresive, care cresc pe măsura sporirii venitului (materiei impozabile). Aceste cote
progresive au două variante:
a) cresc într-un ritm constant - cote progresive simple;
b) cresc într-un ritm variabil - cote progresive compuse.
a) Cote/e progresive simple, sau globale, sunt acelea în care procentul de impunere
aferent unei tranşe a venitului impozabil se aplică întregului venit realizat de contribuabil şi
care se încadrează în aceea tranşă. Această metodă dezavantajează pe cei care au veniturile
impozabile situate la limita imediat superioară celei până la care acţionează o anumită cotă de
impozit mai mică, deoarece în această situaţie un contribuabil cu un câştig impozabil mai mic,
care se încadrează într-o tranşă cu o cotă de impozit mai mică, poate să obţină o sumă mai mare
după plata impozitului decât un contribuabil cu un câştig impozabil mai mare, dar care se
situează cu acesta în tranşa imediat următoare în care funcţionează o cotă de impozit mai mare.
Din acest punct de vedere ele sunt deci inechitabile.
b) Cotele progresive compuse (pe tranşe de venituri) presupun diferenţierea acestora pe
tranşe de venit impozabil, impozitul rezultând prin calcularea impozitului aferent fiecărei
tranşe, prin însumare obţinându-se impozitul total de plată. Această tehnică de impunere este
mai echitabilă din punct de vedere al egalizării veniturilor şi se aplică, de obicei, la impunerea
persoanelor fizice (impozitul pe salarii, pe activităţi independente, a veniturilor din cedarea
folosinţei bunurilor etc.) deci şi la calculul impozitului anual global.

4
Anghelache, G., Finanţele publice ale Românie, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, p. 102i
4

FINANȚE CURS NR. 7

3. regresive, care nu sunt altceva decât consecinţa impozitelor indirecte, deoarece
impozitul plătit la cumpărarea unei mărfi sau la utilizarea unui serviciu este rezultatul aplicării
aceleiaşi cote procentuale, indiferent de mărimea veniturilor cumpărătorilor sau beneficiarilor
de servicii.
4. degresive, în această situaţie cotele de impozite cresc până la un nivel al bazei de
impozitare, de la care descresc (pe măsura creşterii bazei de impozitare).
Prin asietă (mod de aşezare a impozitului) se înţelege totalitatea măsurilor care se iau
de organele fiscale în legătură cu fiecare subiect impozabil, pentru identificarea obiectului
impozabil, stabilirea mărimii materiei impozabile şi determinarea impozitului datorat statului.
Termenul de plată indică data până la care impozitul trebuie achitat statului. Neachitarea
impozitului până la termenul stabilit prin lege, atrage după sine obligaţia contribuabilului de a
plăti şi majorări de întârziere. De altfel, prin lege sunt prevăzute şi alte sancţiuni care se aplică
contribuabililor răi platnici, cum sunt: popriri (de exemplu, pe salarii), sechestrarea unor bunuri
de valoare identică cu suma impozitului neachitat la termen etc.
La elementele fundamentale specifice impozitelor si taxelor aratate, mai pot fi adaugate
si urmatoarele:
înlesnirile acordate la plată pot îmbrăca forma: scutirilor, reducerilor,
bonificațiilor (mai ales pentru încurajarea contribuabililor să-si achite anticipat obligațiile
fiscale datorate), amânările (decalările termenelor de plata) și eșalonările (fragmentarea
obligației fiscale în mai multe transe, urmând ca fiecare tranșă să fie plătită la anumite termene).
drepturile si obligațiile plătitorilor prevăzute în actele normative fiscale, precum
și în alte reglementari cu caracter general aplicabile în materie fiscala;
 principalele drepturi se refera la: dreptul de tratament fiscal corect si echitabil,
dreptul de compensare a sumelor platite in plus fata de obligatiile fiscale legale cu
sumele ulterioare ce le au de plata, dreptul de restituire a sumelor platite in plus, dreptul
de contestatie;
 obligatiile se refera in principal la: calcularea corecta si achitarea integrala si la
termen a obligatiilor fiscale, intocmirea corecta a declaratiilor/deconturilor fiscale in
conformitate cu legea si depunerea lor in termen la organele fiscale; sa se inregistreze
la organele fiscale competente ca platitori de impozite si taxe; sa reflecte corect in
contabilitatea proprie toate operatiunile care dau nastere la obligatii fiscale;
sa furnizeze organelor fiscale toate datele, informatiile si justificarile necesare pentru
verificarea respectarii reglementarilor fiscale.
sancțiunile se aplică în cazul încălcării legilor fiscale si sunt prevazute in acestea
si/sau in acte normative cu caracter general. Cele mai comune sanctiuni sunt: dobanzi si
penalizari de intarziere, majorari de intarziere (in cazul impozitelor si taxelor locale), amenzi
contraventionale sau atragerea raspunderii penale.
6.1.3. Aşezarea şi perceperea impozitelor
5

FINANȚE CURS NR. 7

Aşezarea impozitelor presupune efectuarea mai multor operaţiuni succesive, constând în
stabilirea mărimii obiectului impozabil, determinarea cuantumului impozitului şi perceperea
(încasarea) impozitului5.

6.1.3.1. Stabilirea și evaluarea obiectului impozabil
Această operaţiune are drept scop constatarea şi evaluarea materiei impozabile. Pentru
ca veniturile sau averea să poată fi supuse impunerii, este necesar mai întâi ca organele fiscale
să constate existenţa de fapt a acestora, iar apoi să procedeze la evaluarea lor.
Determinarea materiei impozabile se poate face fie avand la baza principiul
realitatii, fie tinand seama de principiul personalizarii, in functie de tipul impozitului.
Daca se are in vedere principiul realitatii, atunci nu se tine seama de situatia personala
a contribuabilului sau de alti factori, ci numai de situatia de fapt, de realitatea materiei
impozabile (obiectului impozabil). Pe de alta parte, daca se are in vedere principiul
personalizarii, atunci se tine seama de situația personală a contribuabilului.
Evaluarea materiei impozabile îşi propune să determine dimensiunea acesteia, ceea ce se
poate realiza apelând fie la metoda evaluării indirecte bazate pe prezumţie, fie la metoda
evaluării directe, bazată pe probe.
Metoda evaluării indirecte6 cunoaşte trei variante de realizare: evaluarea pe baza unor
semne exterioare ale obiectului impozabil, evaluarea forfetară şi evaluarea administrativă.
Evaluarea pe baza semnelor exterioare ale obiectului impozabil, specifică impozitelor de
tip real, permite stabilirea doar cu aproximaţie a mărimii obiectului impozabil, fără să se ia în
consideraţie situaţia persoanei care deţine obiectul respectiv.
Evaluarea forfetară constă în aceea că organele fiscale, cu acordul subiectului impozabil,
atribuie o anumită valoare obiectului impozabil. Evident, nici în acest caz nu sunt create
premisele necesare pentru stabilirea cu exactitate a valorii obiectului impozabil.
Evaluarea forfetară nu-şi propune să stabilească cu exactitate nivelul materiei impozabile
ci se mulţumeşte cu o valoare medie a acesteia. Tehnica forfetară de evaluare poate fi una legală
sau una convenţională7.
1) În cazul forfetarii legale, se pleacă de la datele fixate cu anticipaţie de către legiuitor
şi strâns legate de materia impozabilă. El stabileşte o prezumţie legală cu privire la unele
elemente indispensabile pentru existenţa materiei impozabile.
2) Evaluarea forfetară convenţională presupune existenţa unui acord între contribuabil
şi reprezentantul fiscului, aceştia convenind în privinţa volumului materiei impozabile pentru o
perioadă de timp determinată.
Evaluarea forfetară prezintă avantajul că este extrem de simplă, ea fiind preferată în
cazurile în care materia impozabilă nu poate fi stabilită cu exactitate. Ea nu deranjează
contribuabilul, iar pentru fisc metoda este puţin costisitoare.
Evaluarea administrativă are caracteristic faptul că organele fiscale stabilesc valoarea
materiei impozabile pe baza elementelor (datelor) pe care le au la dispoziţie. În măsura în care

5
Moşteanu, T. şi colectiv, Buget şi trezorerie publică, Ed. Universitară, Bucureşti, 2004.
6
Bistriceanu, G., Popescu, G., Bugetul de stat al României, Editura Universitară, Bucureşti, 2007, p. 40
7
Tulai, C., Finanţe, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj‐Napoca, 2007, p. 158
6

FINANȚE CURS NR. 7

subiectul impozitului nu este de acord cu evaluarea făcută de organul fiscal, el are dreptul să o
conteste, prezentând argumentele de rigoare.
Metoda evaluării directe8, la rândul ei, cunoaşte două variante de realizare: evaluarea pe
baza declaraţiei unei terţe persoane şi evaluarea pe baza declaraţiei plătitorului de impozit.
Evaluarea pe baza declaraţiei unei terţe persoane constă în aceea că mărimea obiectului
impozabil se stabileşte pe baza declaraţiei scrise pe care o terţă persoană, care cunoaşte această
mărime, este obligată prin lege să o depună la organele fiscale.
Evaluarea pe baza declaraţiei contribuabilului (plătitorului) se realizează cu participarea
directă a subiectului impozitului. Contribuabilul este obligat să ţină o evidenţă strictă privind
veniturile şi cheltuielile ocazionate de activitatea pe care o desfăşoară, să încheie un bilanţ
fiscal, să întocmească şi să înainteze organelor fiscale o declaraţie care să rezulte veniturile pe
care le realizează şi cheltuielile care au fost efectuate pentru obţinerea acestora, respectiv averea
pe care o posedă. Pe baza acestei declaraţii, organele fiscale procedează la stabilirea mărimii
materiei impozabile.
In legislația noastră este prevăzut dreptul organelor fiscale de a determina
obligațiile fiscale prin estimare atunci când contribuabilul nu face el însuși acest lucru
sau încearcă să ascundă o parte sau in totalitate materia impozabila.

6.1.3.2. Determinarea cuantumului impozitului
După stabilirea obiectului impozabil, se trece la calcularea impozitului propriu-zis. În

funcţie de modul de stabilire, distingem impozite de repartiţie şi impozite de cotitate.
Impozitele de repartiţie s-au practicat în perioada feudalismului şi în primele stadii de
dezvoltare a capitalismului şi s-au caracterizat prin faptul că statul, în funcţie de nevoile sale de
venituri, proceda la stabilirea sumei globale a impozitelor ce urma să fie încasată pe întreg
teritoriul ţării. Această sumă era apoi repartizată pe unităţi administrativ-teritoriale, iar la
unitatea de bază (de exemplu, comuna) avea loc defalcarea, pe subiecte sau obiecte impozabile,
a sumei atribuite.
În cazul impozitului de repartiţie legiuitorul nu stabileşte mai întâi cotele legale ale
impozitului, ci volumul lui total la nivelul întregii ţări. Acesta se determină pornind de la
contingentul impozitului, stabilit de lege la nivel naţional, repartizat apoi pe zone ale ţării şi pe
unităţi administrativ - teritoriale, până la nivelul fiecărei comune.
Impozitul de repartiţie prezintă cel puţin două avantaje9:
 primul avantaj pentru stat este acela că el are siguranţa că impozitul de care are nevoie
va fi încasat, deoarece fiecare comună va stabili o astfel de cotă încât contingentul
comunal să fie atins;
 al doilea avantaj este acela că impozitul de repartiţie elimină tentativele de fraudă
deoarece disimularea unei părţi a materiei impozabile de către un plătitor este rapid
desconspirată de către vecinii săi care altfel vor plăti ei un impozit mai ridicat.
Impozitul de repartiţie prezintă însă şi două neajunsuri10:

8
Bistriceanu, G., Popescu, G., Bugetul de stat al României, Editura Universitară, Bucureşti, 2007, p. 40
9
10
7

FINANȚE CURS NR. 7

primul inconvenient este acela că soluţia face ca impozitul să fie lipsit de elasticitate
deoarece tentativa de creştere a contingentului naţional se izbeşte de opoziţia consiliilor
locale;
 al doilea inconvenient este cel legat de inegalitatea cotei pe care o antrenează
contigentarea impozitului astfel că povara fiscală va fi foarte diferită de la o localitate
la alta deoarece diferită este şi capacitatea contributivă a acestora.
Datorită neajunsurilor sale, impozitul de repartiţie a fost înlocuit cu cel de cotitate.
Impozitele de cotitate se stabilesc, pornind de jos în sus, prin aplicarea unor cote
procentuale asupra obiectului impozabil determinat pentru fiecare plătitor în parte. În aceste
condiţii, impozitele de cotitate înlătură, în cea mai mare parte, neajunsurile specifice
impozitelor de repartiţie, deoarece ele se stabilesc, de regulă, în funcţie de mărimea obiectului
impozabil şi ţinându-se cont de situaţia personală a plătitorului impozitului.

6.1.3.3. Perceperea impozitelor
Odată stabilită mărimea impozitului, organele fiscale trebuie să aducă la cunoştinţă

contribuabililor cuantumul impozitului datorat statului şi termenele de plată a acestuia. După
aceasta se trece la perceperea (încasarea) impozitelor. Încasarea impozitelor printr-un aparat
fiscal propriu s-a generalizat în perioada capitalismului ascendent şi se utilizează şi în prezent.
În condiţiile existenţei unui asemenea aparat, perceperea impozitelor se realizează prin
următoarele metode11:
a) metoda plăţii directe care presupune încasarea impozitelor direct de către organele
fiscale de la plătitori;
b) metoda impunerii de către organele fiscale, după care se emite înştiinţarea de plată
pentru încasare, contribuabilul fiind obligat apoi ca într-un anumit termen să-şi achite obligaţiile
menţionate în acea înştiinţare de plată
c) prin stopaj la sursă ;
d) aplicarea de timbre fiscale.
Încasarea impozitelor de către organele fiscale direct de la plătitori cunoaşte două
variante de realizare:
 când plătitorul este obligat să se deplaseze la sediul organelor fiscale a achita impozitul
datorat statului (în acest caz avem de-a face cu aşa-numitul impozit portabil);
 când organul fiscal are obligaţia de a se deplasa la domiciliul plătitorilor pentru a le
solicita să achite impozitul (este vorba aici de impozitul cherabil).
Stopajul la sursă constă în aceea că impozitul se reţine şi se varsă la stat de către o terţă
persoană (Ex. Impozitul pe salarii, impozitul pe dividende etc).
Perceperea prin aplicarea de timbre fiscale se practică în cazul taxelor datorate statului
pentru acţiunile în justiţie şi, de asemenea, pentru taxele privind actele, certificatele şi diferitele
documente elaborate de notariate publice şi de organe ale administraţiei de stat.

11
Anghelache, G., Finanţele publice ale României, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 105
8

FINANȚE CURS NR. 7

6.1. 4. Principiile impunerii si evaziunea fiscală
Principiile impunerii sunt reguli fundamentale care se cer a fi stabilite si respectate in
relația statului cu contribuabilii săi astfel încât ambele părți sa aibă jalonate si cunoscute
cerințele privind impunerea pentru a asigura realizarea scopului impunerii in condițiile cele mai
bune.
Principiile impunerii stabilesc cerințele pe care trebuie sa le îndeplinească un sistem
fiscal pentru ca acesta sa fie considerat rațional. Din perioada de ascensiune a capitalismului
datează cele patru principii sau maxime formulate de Adam Smith in lucrarea sa „Avuția
națiunilor” care trebuie sa guverneze politica fiscala:
1) justiția impunerii, presupune ca statul sa pretindă fiecăruia impozite, pe cat posibil,
in raport cu posibilitățile sale de plata si nu in funcție de avantajele pe care le obține din partea
statului;
2) certitudinea impunerii, presupune ca mărimea impozitului sa fie stabilita in mod
cert, pe baza de legi, si nu in mod arbitrar, astfel încât sa se prevină abuzurile fiscale pe care
oamenii fiscului sunt adesea tentați sa le comită;
3) comoditatea perceperii impozitelor stabilite, are in vedere ca termenele,
modalitatile si locul de plata sa fie cat mai convenabile plătitorului;
4) randamentul fiscal sa fie cat mai ridicat, ceea ce presupune ca cheltuielile cu
perceperea impozitelor sa fie cat mai reduse.
Evaziunea fiscală este un fenomen economic, fiscal și social rezultat din modul în care
este organizată și se desfășoară activitatea economică, din modul cum sunt sau nu respectate
principiile impunerii și de contextul social în care activează contribuabilii.
Evaziunea fiscală înseamnă în limbajul cotidian fuga de la plata impozitelor. O definiție
mai corespunzătoare poate desemna evaziunea fiscală ca sustragerea totală sau parțială de către
contribuabili, prin diverse forme, de la plata obligațiilor (impozite taxe, contribuții) către stat
(buget).
Dacă evaziunea fiscală se realizează la adăpostul legii, adică folosind portițele sau
lacunele acesteia, ea este numită evaziune fiscală legală, iar dacă evaziunea fiscală este
rezultatul încălcării prevederilor legale, ea este numită evaziune fiscală frauduloasă sau frauda
fiscală.
În Romania, evaziunea fiscală este pedepsită potrivit Legii pentru prevenirea și
combaterea evaziunii fiscale 241/2005, sancțiunile constând în închisoare, iar faptele
principale incriminate sunt: omisiunea evidențierii operațiunilor comerciale efectuate sau a
veniturilor realizate; evidențierea cheltuielilor care nu au la baza operațiuni reale ori
evidențierea altor operațiuni fictive; executarea de evidențe contabile duble, alterarea,
distrugerea sau ascunderea de acte contabile, memorii ale aparatelor de taxat, de marcat
electronice fiscale sau alte mijloace de stocare a datelor etc.
6.1.5. Impozitele - clasificare

O primă clasificare grupează impozitele în impozite directe și impozite indirecte.
6.1.5.1. Impozitele directe
Impozitele directe reprezintă contribuții bănești ale celor care realizează venituri sau
posedă avere, particularizându-se prin impactul imediat și direct asupra plătitorului.
9

FINANȚE CURS NR. 7

Ca regulă generală, impozitele directe nu pot fi repercutate asupra altei persoane.
O caracteristică importantă a impozitelor directe este faptul că au un cuantum și termen
de plată care pot fi precizate dinainte, astfel că pot fi cunoscute din timp, atât de către
contribuabil, cât și de către organul fiscal. Impozitele așezate pe obiecte materiale și genuri de
activități (impozitele de tip real) au fost înlocuite, în cea mai mare parte, cu impozitele stabilite
pe diferite venituri - salarii, profit, rentă (care sunt impozite de tip personal).
Deoarece impozitele directe sunt nominative, reglementate în funcție de mărimea
venitului sau a averii și au termene de plată stabilite și cunoscute anticipat, ele sunt preferabile,
din punctul de vedere al administrației fiscale, față de impozitele indirecte.
Impozitele directe prezintă următoarele avantaje pentru stat:
constituie venituri sigure pentru buget, fiind cunoscute din timp astfel că se poate baza
pe veniturile procurate pe această cale, la anumite intervale de timp;
răspund obiectivului de justiție fiscală, deoarece la așezarea lor se poate ține seama de
situația personală a plătitorului;
se calculează și se percep relativ ușor.
Impozitele directe prezintă, însă si unele dezavantaje:
nu sunt agreabile plătitorilor;
recurgerea, în mod precumpănitor, la acest tip de impozite determină
conducerile statelor să devină nepopulare;
sunt mai permisive în ceea ce privește practicarea evaziunii fiscale.
Din punctul de vedere al obiectului impozabil, impozitele directe pot fi pe venit și pe
avere. Impozitele directe pot fi: impozite reale și impozite personale.
În cazul impozitelor pe venit, plătitorul (una și aceeași persoană cu suportatorul) este
persoana fizică sau juridică ce realizează venit. În general, modul de așezare și percepere a
impozitului pe venitul persoanelor fizice diferă de cel pe venitul persoanelor juridice. Astfel,
impozitul pe venit îmbracă două forme principale:
 impozitul pe venitul persoanelor fizice;
 impozitul pe venitul persoanelor juridice.
În practica finanțelor publice se cunosc două modalități principale de așezare a
impozitelor pe venitul persoanelor fizice, în raport cu tratamentul veniturilor:
 impunerea separată a fiecărui tip de venit realizat din surse și locuri diferite
(impunerea cedulară);
 impunerea globală, constând în cumularea tuturor tipurilor de venit indiferent de
sursa acestora și impunerea lor după globalizare.
Impozitul pe venitul persoanelor juridice. Plătitorii de impozite persoane juridice sunt
societățile comerciale de orice tip, companiile naționale și regiile autonome, adică toate
organizațiile cu scop lucrativ. Impozitul pe venitul persoanelor juridice îmbracă următoarele
forme: impozitul pe profit; impozitul pe dividende; impozitul pe venituri din vânzarea activelor.
Dintre acestea, impozitul pe profit este cel mai important, având în vedere că profitul este
principala formă de venit a societăților comerciale. În sens larg, profitul reprezintă diferența
dintre veniturile unui agent economic realizate din activitățile pe care le desfășoară și
cheltuielile aferente obținerii lor. Obiectul impunerii este profitul anual impozabil care este
10

FINANȚE CURS NR. 7

reprezentat de diferența dintre veniturile obținute de agentul economic într-un an fiscal și
cheltuielile deductibile aferente efectuate.
Impozitele pe avere. În funcție de obiectul impunerii, impozitul pe avere îmbracă trei
forme principale:
 impozit aspra averii propriu-zise;
 impozit asupra circulației averii: impozitul pe succesiuni, impozitul pe donații,
impozitul pe actele de vânzare-cumpărare ale unor bunuri imobile, impozitul pe titlurile
de valoare, impozitul pe circulația capitalurilor si a efectelor comerciale;
 impozit aspra creșterii averii (pe sporul de avere): impozitul pe plusul de valoare
imobiliară, impozitul pe sporul de avere dobândit în timp de război.
6.1.5.2. Impozitele indirecte
Impozitele indirecte prezintă următoarele trăsături specifice:
se percep la vânzarea mărfurilor si serviciilor prin adăugarea unor cote de
impunere la prețurile si tarifele acestora;
se încasează de la toate persoanele care cumpără mărfurile si serviciile supuse
impunerii indirecte, indiferent de veniturile, averea sau situația personală a acestora;
se stabilesc în cote proporționale asupra prețului mărfurilor supuse vânzării
produselor si prestării serviciilor, sau în sumă fixă pe unitatea de măsură a acestora;
au un pronunțat caracter regresiv, datorită discrepanței dintre mărimea
veniturilor diferitelor categorii sociale;
au caracter inechitabil, deoarece nu prevăd un venit minim neimpozabil, nu
cuprind anumite facilități în cazul contribuabililor care au copii sau persoane în întreținere si,
totodată, avantajează persoanele cu venituri mari;
se virează la bugetul public de către producători, comercianți, însă sunt suportate
de către consumatori, fiind incluse în prețurile mărfurilor sau în tarifele serviciilor; în acest
sens, există o neconcordanță între plătitorul acestora la buget (contribuabilul legal) si
suportatorul lor real (contribuabilul real);
utilizarea lor, ca si în cazul impozitelor directe, conduce la scăderea nivelului de
trai al populației, deoarece, prin reducerea veniturilor reale, se diminuează puterea de
cumpărare a populației;
mărimea acestora este necunoscută de consumatori, fiind „camuflată" în prețuri
sau tarife;
manifestă o sensibilitate sporită față de conjunctura economică (de pildă, când o
economie are o evoluție ascendentă, impozitele indirecte pot avea un randament fiscal ridicat
si invers, în situația de recesiune economică);
perceperea lor este comodă si reclamă un cost de administrare relativ redus.
Pentru a evidenția conținutul și necesitatea impozitării indirecte, se impune compararea
diferențelor care există, din punct de vedere științific, dar si juridic-administrativ, între cele
două mari categorii de impozite directe și indirecte:
 obiectul impozitelor directe îl reprezintă existența venitului/averii, iar al celor
indirecte obiectul impunerii îl constituie cheltuiala/consumul venitului/averii;
 incidența si repercusiunea lor, adică în modul în care impozitele îl afectează pe
suportator;
11

FINANȚE CURS NR. 7

 în cazul impozitării directe a venitului sau averii, există așa-numitul rol
nominativ deschis la administrația fiscală, care nu se regăsește la impozitele
indirecte, întrucât nu se cunoaște dinainte contribuabilul final.
Impozitarea indirectă prezintă marele avantaj al randamentului prelevărilor de acest fel,
deoarece se impun circulația, vânzarea, cumpărarea sau consumul. Alte caracteristici care se
transpun în avantaje ale impozitelor indirecte constau în rapiditatea perceperii și în faptul că
sunt mai puțin costisitoare decât impozitele directe.
Marele inconvenient al impunerii indirecte îl reprezintă inechitatea fiscală, pe de o parte,
ca urmare a proporționalității cotei de impunere, iar pe de altă parte, din cauza faptului că nu
ține seama de situația personală a plătitorului.
Principalele categorii de impozite indirecte sunt: taxele de consumație; taxele vamale;
monopolurile fiscale; taxele de timbru și înregistrare.
. Cea mai răspândită formă de așezare a impozitelor indirecte o reprezintă taxele de
consumație care sunt de două feluri: taxe generale pe consum – taxa pe valoarea adăugată – și
taxe speciale pe consum așezate numai pe vânzarea anumitor bunuri – accizele
Taxa pe valoarea adăugată (TVA). Forma sub care există, în prezent, taxa generală de
consumație este taxa pe valoarea adăugată (TVA), denumită și impozit unic încasat fracționat.
Se calculează asupra creșterii de valoare adăugată de fiecare agent economic care participă la
ciclul realizării unui produs sau la executarea unei lucrări care intră sub incidența acestui
impozit. Plătitorii de TVA sunt toți agenții economici care vând produse, execută lucrări sau
prestează servicii. Obiectul impozabil este reprezentat de valoarea bunurilor, a lucrărilor și a
serviciilor, la prețurile de facturare. Materia impozabilă este suma globală a vânzării.
Suportatorul este consumatorul final.
Accizele
Taxele speciale de consumație sunt aplicate doar la vânzarea anumitor produse sau
grupe de produse: bunuri considerate de lux, sau produse pentru care se urmărește reducerea
consumului, fie din considerentul că dăunează sănătății (tutun, alcool), fie pentru că reprezintă
resurse limitate sau cu grad mare de poluare (carburanți). Aceste considerente le încadrează în
categoria impozitelor de ordine, chiar dacă ele aduc venituri substanțiale bugetului public.
Taxele vamale reprezintă impozite indirecte instituite ca urmare a intervenției statului
în comerțul internațional. Intervenția statului în economie se poate realiza pe două căi: direct si
indirect. Intervenția indirectă se realizează prin taxele vamale, adică prin impozitarea
schimburilor internaționale. Obiectul impunerii este valoarea în vamă a produselor care fac
obiectul tranzacției externe. Cota de impunere, adică nivelul taxei vamale, se prevede prin lege.
Prin monopol fiscal se înțelege dreptul statului de a produce si/sau comercializa, în
regim de exclusivitate, anumite produse. Veniturile realizate de stat din monopolurile fiscale
sunt reprezentate de profitul obținut din activitatea de producție sau comercializare în regim
exclusiv, precum și de taxa cuprinsă în prețul de vânzare încasat de la consumatori. Practic,
acest impozit (taxă) fixat(ă) asupra prețului de vânzare si care se include în prețul final al mărfii,
se numește monopol fiscal.
Taxele de timbru si înregistrare
Aceste taxe sunt obligatorii numai în cazul în care cetățeanul solicită un serviciu din
partea statului. În prezent, există o multitudine de astfel de taxe. Taxele judecătorești si notariale
sunt printre cele mai des întâlnite și se plătesc pentru diferite procese și înregistrări notariale.
12

FINANȚE CURS NR. 7

Ca taxe de înregistrare mai funcȚionează diverse tipuri de taxe de timbru: timbrul literar,
cinematografic, teatral, muzical, folcloric și al artelor plastice, care alimentează diferite fonduri
publice destinate susținerii unor activități din domeniul culturii.
În categoria prelevărilor fiscale, alături de impozitele propriu-zise, se includ și alte
prelevări - taxele cu caracter fiscal si contribuțiile - care au anumite trăsături specifice.
6.2. Contribuțiile obligatorii

Contribuțiile reprezintă prelevări obligatorii, în schimbul cărora, la un moment dat,
individul poate primi un serviciu sau un echivalent. Astfel, sumele plătite cu titlu de contribuție
pentru asigurări sociale de stat sunt încasate și administrate de bugetul asigurărilor sociale de
stat, care urmează să plătească o pensie la îndeplinirea, de către contribuabil, a condițiilor de
pensionare; contribuțiile pentru sănătate oferă plătitorilor dreptul la anumite servicii publice de
sănătate; contribuția asiguratorie pentru muncă.
Contribuțiile obligatorii sunt o formă specială a fiscalității directe pe care le datorează,
potrivit legii, persoanele fizice si/sau juridice către unele bugete. Conform Legii finanțelor
publice (Legea nr. 500/2002), contribuția reprezintă, în general, o prelevare obligatorie a unei
parți din veniturile persoanelor fizice și juridice, cu sau fără posibilitatea obținerii unei
contraprestații. Așa cum am arătat, impozitele împreună cu taxele si contribuțiile obligatorii
formează ceea ce este cunoscut sub denumirea de prelevări obligatorii, desemnând practic
fiscalitatea.
Caracteristica esențială a acestor contribuții este ca ele sunt strâns și direct legate de
munca salariată, baza de calcul a lor constituind-o salariile sau fondurile de salarii ale
angajatorilor.
În Romania principalele contribuții obligatorii sunt:
contribuția la asigurările sociale de stat (CAS), care se constituie ca venit al bugetului
asigurărilor sociale de stat;
contribuția la Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate (CASS), venit al
acestui buget;
contribuția asiguratorie pentru muncă
6.3. Taxele
Cuvântul impozit provine din limba latină, de la „impositum”, iar cuvântul taxă este de
origine greacă, „taxis”. Ca urmare a influenței celor două culturi asupra altora, cuvintele
originale au evoluat fonetic și semantic, intrând în fondul lexical al altor țări.
Taxa – ca venit fiscal – reprezintă plată bănească, facultativă (benevolă), individuală,
definitivă și nerambursabilă, cu obligația din partea instituțiilor statului la o contraprestație
directă și imediată către persoana fizică sau juridică plătitoare. În această categorie se includ:
taxe administrative, taxe juridice, taxe consulare etc.
Taxele fiscale sunt sinonime conceptual cu impozitele, sunt stabilite prin lege, au
caracter obligatoriu și nu presupun o destinație specială, urmând să finanțeze bugetul de stat
sau bugetele locale.
Spre deosebire de impozite, taxele fiscale se caracterizează prin:
presupun furnizarea, din partea statului a unei contraprestații;
13

FINANȚE CURS NR. 7

cuantumul lor este legat de nivelul costului furnizării serviciului în cauză (chiar dacă nu
îl acoperă în totalitate);
este plătit doar de beneficiarul serviciului public, în momentul solicitării sau furnizării;
dacă la stabilirea cuantumului impozitului se are în vedere capacitatea contributivă a
subiectului, în cazul taxei ea este identică pentru toți solicitatorii aceluiași serviciu
public;
taxele presupun existența unor instituții publice care prestează servicii individualizabile,
corespunzător unor cereri individuale specifice.
14

FINANTE – CURS NR 8 15.04.2020
CAPITOLUL 7. BUGETUL DE STAT
7.1. Conţinutul şi caracteristicile bugetului de stat
Bugetul de stat este o categorie fundamentală a ştiinţei finanţelor, la definirea căreia

concură o abordare juridică şi alta economică.
Sub aspect juridic, bugetul reprezintă un act prin care sunt prevăzute şi autorizate
veniturile şi cheltuielile anuale ale statului. “Bugetul de stat prevede şi autorizează, în formă
legislativă, cheltuielile şi resursele statului”. Această definiţie pune în evidenţă necesitatea
aprobării parlamentare a indicatorilor bugetari. Fiind un document ce necesită autorizarea
prealabilă a puterii legislative, bugetul de stat are caracter obligatoriu. Totodată, se
subliniază faptul că bugetul este un act de previziune a resurselor publice şi a modului de
utilizare a acestor resurse. Bugetul de stat se elaborează pentru o perioadă de un an. Între
prevederile înscrise în legea bugetului de stat şi execuţia veniturilor şi cheltuielilor publice
intervin neconcordanţe care impun anumite corective şi aprobarea de către puterea legislativă
a unor rectificări ale bugetului în cadrul aceluiaşi exerciţiu bugetar.
În statele democratice moderne, elaborarea, execuţia şi controlul bugetar sunt realizate
în conformitate cu procedurile de drept bugetar şi în cadrul principiilor contabilităţii publice,
asigurându-se, în egală măsură, un echilibru între puterea legislativă şi cea executivă, în
conformitate cu prevederile constituţionale.
Legea bugetului de stat este influenţată de concepţiile politice, economice şi sociale
specifice fiecărei perioade, ca şi de interesele grupurilor care exercită puterea politică.
Ca document oficial, bugetul de stat evidenţiază nivelul aprobat al cheltuielilor ce se
vor efectua în viitor şi mărimea veniturilor ce pot fi mobilizate la dispoziţia statului, ca şi
durata de timp pentru care se elaborează bugetul.
Abordarea economică a conceptului de buget subliniază corelaţiile macroeconomice
şi, în special, legătura cu nivelul şi evoluţia produsului intern brut. În teoria economică
modernă, bugetul este considerat ca o variabilă esenţială în determinarea produsului intern
brut şi a nivelului folosirii resurselor. În acest context, politica bugetară generează numeroase
dispute, iar efectele acesteia sunt, cel mai adesea, contradictorii.
Un anumit nivel al produsului intern brut şi măsura în care acesta este repartizat pentru
formarea brută de capital şi consum determină nivelul indicatorilor bugetari şi constituie baza
evoluţiei favorabile a resurselor în viitor.
Bugetul de stat exprimă relaţiile economice în formă bănească ce iau naştere în
procesul repartiţiei produsului intern brut, în conformitate cu obiectivele de politică
economică, socială şi financiară ale fiecărei perioade. Aceste relaţii se manifestă în dublu
sens:
 pe de o parte, ca relaţii prin intermediul cărora se mobilizează resursele băneşti
la dispoziţia statului, iar
 pe de altă parte, ca relaţii prin care se repartizează aceste resurse.
1
Relaţiile de mobilizare a resurselor sunt în principal relaţii de repartiţie a produsului

intern brut în favoarea statului, prin intermediul impozitelor, taxelor şi contribuţiilor, al
prelevărilor din venituri, la care se adaugă atragerile de disponibilităţi temporar libere din
economie prin intermediul împrumuturilor de stat interne. Insuficienţa resurselor generată de
repartiţia produsului intern brut determină relaţii ale statului cu străinătatea, concretizate în
diverse tipuri de finanţări externe.
Repartizarea resurselor prin intermediul bugetului de stat se realizează prin fluxurile
reprezentând finanţarea serviciilor publice în conformitate cu gruparea funcţională a
cheltuielilor statului.
În economia modernă, bugetul nu mai constituie un simplu document în care se înscriu
veniturile şi cheltuielile probabile ale statului pe o perioadă de douăsprezece luni, ci este un
plan financiar la nivel macroeconomic. Bugetul de stat este un instrument de previziune atât
pe termen scurt, ca urmare a dimensionării veniturilor şi cheltuielilor publice la nivelul unui
an, cât şi pe termen mediu prin elaborarea bugetelor program, mai ales pentru cheltuielile
publice de investiţii.
În România nevoile de resurse la nivelul societăţii şi posibilităţile de acoperire a
acestor nevoi sunt reflectate în bugetul general consolidat. Legea privind finanţele publice
precizează faptul că gestionarea resurselor financiare publice se realizează printr-un sistem
unitar de bugete care cuprinde: “bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele
locale, bugetele fondurilor speciale, bugetul trezoreriei statului şi bugetele altor instituţii cu
caracter autonom, în condiţiile asigurării echilibrului financiar.” Acest sistem unitar corelat de
fonduri formează bugetul general consolidat, prin care se dimensionează şi se compară, la
nivelul unui an veniturile şi cheltuielile statului şi ale celorlalte instituţii publice.
Bugetul general consolidat reflectă, aşadar, fluxurile financiare publice de formare a
veniturilor fiscale şi nefiscale şi de repartizare a acestora pe destinaţii în conformitate cu
nevoia socială şi cu obiectivele de politică financiară specifice anului la care se referă.
Bugetul general consolidat cumulează la nivel naţional toate veniturile şi cheltuielile
publice reflectate în bugetele precizate mai sus.
În bugetul de stat sunt reflectate resursele financiare mobilizate la dispoziţia statului,
repartizate în principal pentru realizarea acţiunilor social-culturale, apărarea ţării, asigurarea
ordinei publice, autoritatea publică, pentru finanţarea unor investiţii şi activităţi de interes
strategic, asigurarea protecţiei şi refacerea mediului înconjurător, asigurarea măsurilor de
protecţie socială a populaţiei şi realizarea programelor de cercetare. Cheltuielile sunt
structurate pe domenii economice, iar în cadrul acestora pe cheltuieli curente şi de capital.
Veniturile sunt evidenţiate pe surse de provenienţă în venituri curente (fiscale şi nefiscale) şi
venituri din capital.
În afara bugetului de stat, şi ca o excepţie de la principiul clasic al unităţii bugetare,
anual sunt aprobate veniturile şi cheltuielile fondurilor speciale, ce se constituie în afara
bugetului de stat, şi care au destinaţii clar precizate prin legi speciale.
Bugetul de stat este conceput şi elaborat ca un buget consolidat. Caracterul de buget
consolidat decurge din tehnica întocmirii lui, în conformitate cu care se elimină transferurile
dintre diferitele categorii de bugete. Bugetul consolidat reflectă la nivelul unui an
dimensiunea efortului financiar public şi, după caz, starea de echilibru sau dezechilibru.
2
7.2. Principii bugetare
Procesul complex al elaborării şi execuţiei bugetului de stat este supus unor reguli mai
mult sau mai puţin rigide cunoscute sub denumirea de principii bugetare.
Bugetul se prezintă ca un act de previziune administrativă si, în acelaşi timp, este un
tablou comparativ al veniturilor şi cheltuielilor publice aferente perioadei la care se referă.
Astfel, bugetul trebuie să reflecte cât mai real posibil resursele ce pot fi mobilizate şi
destinaţia acestora, să permită compararea la finele exerciţiului bugetar a veniturilor încasate
şi a cheltuielilor efectuate şi să ofere posibilitatea analizării veniturilor pe surse de
provenienţă şi a cheltuielilor pe destinaţii.
În cele ce urmează este prezentată o scurtă sinteză a principiilor bugetare, cu mențiunea
că o parte dintre ele si-au mai pierdut cu timpul aplicabilitatea acestora comparativ cu
momentul instituirii acestora.
7.2.1. Anualitatea bugetului

Alegerea perioadei de înregistrare contabilă şi de execuţie a operaţiunilor bugetare este
esenţială din punctul de vedere al gestionării resurselor publice. În România anul bugetar
coincide cu anul calendaristic. Execuţia bugetară se încheie la 31 decembrie. Orice venit
neîncasat şi orice cheltuială neefecutată până la 31 decembrie se va încasa sau se va plăti în
contul bugetului anului următor.
7.2.2. Universalitatea bugetului

Universalitatea este principiul potrivit căruia veniturile şi cheltuielile publice trebuie să
fie înscrise în buget în sumele lor totale, fără omisiuni şi fără compensări reciproce. Această
regulă a bugetului brut se bazează pe necesitatea înscrierii în buget a veniturilor şi
cheltuielilor statului in sume brute sau totale. Scopul urmărit de acest principiu este de a
facilita controlul financiar, interzicând compensarea intre cheltuieli si venituri proprii.
Există şi unele situaţii speciale, reglementate prin lege, ce constituie excepţii de la
principiul universalităţii, ca de exemplu:
 resursele provenind din donaţii, care nu majorează resursele publice totale, ci au
o afectaţie specială în conformitate cu voinţa celui care efectuează donaţia;
 fondurile de sprijin, care reprezintă resurse ale particularilor puse la dispoziţia
administraţiilor publice cu condiţia realizării unor lucrări publice sau prestaţii
determinate;
 reconstituirea creditelor bugetare prin restituirea către buget a sumelor
necuvenite sau acordate cu titlu provizoriu.
7.2.3. Unitatea bugetară

În conformitate cu accepţiunea lui clasică, principiul unităţii bugetare presupune
înscrierea tuturor veniturilor şi cheltuielilor statului, în sumele lor globale, într-un singur
document. Unitatea bugetului este asigurată prin intermediul sistemului conturilor naţionale,
3
în cadrul căruia conturile administraţiei publice grupează atât cheltuielile şi veniturile statului,
cât şi pe cele aferente colectivităţilor locale şi bugetului asigurărilor sociale.
Derogările de la principiul unităţii bugetare, acceptate în prezent în practica
internaţională, se referă la elaborarea, pe lângă bugetul de stat, a unor bugete anexe şi conturi
speciale de trezorerie.
Încasarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor în contul bugetului de stat se realizează
în multe țări prin intermediul sistemului trezoreriei.
În România, există o multitudine de bugete elaborate şi aprobate la nivel central şi local,
determinate de specificul economiei noastre în tranziţie, ceea ce face ca unitatea bugetară să
nu fie respectată în forma ei clasică.
Bugetul general consolidat este corelat, din punctul de vedere al asigurării echilibrului,
cu bugetul asigurărilor sociale de stat şi cu bugetele locale care funcţionează ca bugete
autonome şi care sunt supuse aprobării Parlamentului. Anual, se prevăd prin lege fondurile
speciale care funcţionează pe principiul bugetelor anexă şi care diferă de la un an la altul ca
număr şi dimensiune în raport de scopurile pentru care se constituie. În execuţie, intervin
rectificări ale bugetului datorită influenţei unor factori nou apăruţi sau imposibilităţii
colectării veniturilor la nivelul prevăzut prin legea de adoptare a bugetului. Rectificările sunt
propuse de Guvern şi aprobate de Parlament.
7.2.4. Neafectarea veniturilor bugetare

Cerinţa acestui principiu rezidă în faptul că veniturile încasate la buget se
depersonalizează, astfel încât veniturile în totalitatea lor se utilizează pentru acoperirea tuturor
cheltuielilor. Acest principiu interzice ca un anumit venit bugetar să fie afectat acoperirii unei
anumite cheltuieli.
7.2.5. Specializarea bugetară

Specializarea bugetară reprezintă principiul potrivit căruia veniturile bugetare trebuie să
fie înscrise în buget şi aprobate de către Parlament pe surse de provenienţă, iar creditele
bugetare pe categorii de cheltuieli. Prin credit bugetar se înţelege suma limită, înscrisă în
bugetul de stat si aprobată de puterea legislativă, până la care se pot efectua plăţi în contul
fiecărei cheltuieli publice.
7.2.6. Echilibrul bugetar

Echilibrul bugetar se referă atât la întocmirea unor bugete balansate, cât si la păstrarea
echilibrului în perioada de execuţie a bugetului. Asigurarea echilibrului ar fi posibilă prin
folosirea uneia dintre următoarele tehnici:
 constituirea unui fond de rezervă bugetară pe seama încasărilor din impozite
obţinute în perioadele de prosperitate ale ciclului economic,
 tehnica fondului de egalizare are drept punct de pornire perioada de depresiune a
ciclului economic şi vizează restabilirea echilibrului bugetar la nivelul unui
interval. de timp îndelungat
 tehnica amortizării alternative se bazează pe gestionarea datoriei publice în condiţii
de ciclicitate a activităţii economice.
4
7.2.7. Publicitatea bugetului

În practica bugetară, publicitatea este principiul potrivit căruia după ce este supus
dezbaterii şi aprobării Parlamentului, bugetul trebuie adus la cunoştinţa opiniei publice.
Legea privind adoptarea bugetului de stat şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar pe
anul precedent celui în curs sunt publicate în Monitorul Oficial şi în culegeri de legi.
7.3. Procesul bugetar
Procesul bugetar, sub aspectul conţinutului, reprezintă ansamblul acţiunilor şi

măsurilor întreprinse de instituţiile competente ale statului în scopul concretizării politicii
financiare aplicate de autoritatea guvernamentală.
Procesul bugetar presupune existenţa unor resurse financiare, precum şi alocarea lor în
scopul furnizării către cetăţeni a bunurilor şi serviciilor publice.
Instrumentul în care îşi găsesc reflectarea toate resursele financiare publice şi
cheltuielile publice îl constituie bugetul general consolidat. Acesta cuprinde ansamblul
bugetelor care reflectă fluxurile de venituri şi de cheltuieli ale sectorului public, şi anume:
bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale - care constituie, laolaltă,
bugetul public naţional, bugetele fondurilor speciale (extrabugetare), bugetul trezoreriei
statului, bugetele altor instituţii publice cu caracter autonom (spre exemplu, în ţările în
tranziţie, bugetul instituţiei care se ocupă cu privatizarea societăţilor comerciale cu capital de
stat).
Pentru ca acest complex sistem de bugete să devină operaţional, este necesară, ca o
premisă esenţială, elaborarea politicii financiare a guvernului pentru o anumită perioadă. Se
impune, deci, existenta cadrului juridic care să reglementeze, pe de o parte, categoriile şi
nivelurile impozitelor, taxelor şi contribuţiilor percepute de la persoanele fizice şi juridice, iar,
pe de altă parfe, destinaţiile spre care pot fi orientate alocaţiile bugetare în vederea furnizării
de bunuri şi servicii publice.
Având la bază un anumit cadru legislativ, ce trebuie să se afle în concordanţă cu
obiectivele programului de guvernare aprobat de Parlament, Executivul poate declanşa
procesul bugetar. Etapele consecutive ale procesului bugetar se referă la:
a) elaborarea proiectului de buget;
b) aprobarea bugetului;
c) execuţia bugetului;
d) încheierea execuţiei bugetului;
e) controlul execuţiei bugetului;
f) aprobarea execuţiei bugetului.
7.3. 1. Elaborarea proiectului de buget

Proiectul de buget este elaborat de Guvern, prin subsistemul instituţiilor publice aflate
în structura acestuia.
5
Odată finalizat, proiectul de buget se concretizează într-un pachet de documente care

constă în:
- expunerea de motive şi proiectul legii bugetului de stat.
- anexele la proiectul de lege bugetară, în care sunt reflectate structura veniturilor pe
diferite categorii de impozite, taxe şi surse de natură nefiscală, precum şi cea a cheltuielilor,
pe agenţii guvernamentale, iar în cadrul acestora în raport cu conţinutul economic al
cheltuielilor (curente, din care de personal şi materiale, respectiv de capital).
- ale informaţii documentare privind modul de fundamentare a bugetului, care sunt
utile forului legislativ cu ocazia analizei şi dezbaterilor în vederea aprobării proiectului de
lege privind bugetul de stat.
Proiectul de buget, conţinând setul de documente enumerate mai sus, se transmite
Parlamentului pentru aprobare.
7.3.2. Aprobarea bugetului

Instituţia publică împuternicită prin Constituţie să aprobe proiectul de buget este
Parlamentul.
În Parlament proiectul de buget parcurge următoarele etape:
 prezentarea de către primul ministru (sau ministrul finanţelor) a raportului pe
marginea proiectului de buget în plenul Parlamentului;
 examinarea proiectului de buget în comisiile permanente ale Parlamentului şi
 aprobarea acestuia în comisia de specialitate a legislativului, adică cea de
buget, finanţe şi bănci și apoi in Parlament.
După aprobare legea trebuie sa ajungă pentru promulgare la Preşedintele Republicii a
legii bugetului, aprobate de Parlament.
Derularea etapei privind aprobarea proiectului de buget este determinată de modul de
organizare a Parlamentului (unicameral sau bicameral). Se pot întâlni situaţii în care cele două
camere ale Parlamentului dispun de drepturi diferenţiate privind formularea de amendamente
la proiectul de buget.
7.3.3. Execuţia bugetului

După promulgarea de către Preşedinte, legea privind bugetul se publică în Monitorl
Oficial al ţării, moment în care bugetul devine operaţional, trecându-se la execuţia acestuia,
care se realizează pe durata anului bugetar.
Execuţia bugetului constă în încasarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor aprobate
de forul legislativ. Acest proces, deosebit de amplu şi de complex, antrenează participarea
unui număr foarte mare de operatori bugetari, şi anume: aparatul fiscal cu toate structurile sale
centrale şi teritoriale; instituţiile bugetare, de la ministere şi alte agenţii guvernamentale şi
până la instituţiile publice operative (şcoli, spitale, muzee, teatre, unităţi militare, instanţe
judecătoreşti etc.); unităţi administrativ-teritoriale şi alte entităţi publice care primesc
transferuri de la bugetul de stat; organizaţii internaţionale care primesc de la sau transferă la
buget sume de bani etc.
Responsabilitatea execuţiei bugetare revine Guvernului, care, prin instituţiile sale
componente, trebuie să-şi dovedească capacitatea de administrare atât a procesului de
6
colectare la un nivel cât mai ridicat a veniturilor, cât şi a procesului de utilizare eficientă a
alocaţiilor bugetare.
Încasarea veniturilor cuvenite bugetului şi, respectiv, efectuarea plăţilor de la buget se
efectuează fie printr-o instituţie specializată aflată în subordinea Ministerului Finanţelor
(trezoreria statului), fie prin sistemul băncilor comerciale, pe bază de convenţii privind
prestarea de servicii, încheiate între acestea şi Ministerul Finanţelor.
În SUA, instituţia specializată în administrarea veniturilor este denumită Serviciul de
venituri interne (Internal Revenue Service), aflat în structura Ministerului Finanţelor
(Department of Treasury).
7.3.4. Încheierea execuţiei bugetare

Concretizarea modului de gestionare a bugetului se efectuează prin întocmirea, la
finele anului bugetar, a contului de execuţie bugetară. Acesta reflectă finalitatea operaţiunilor
de executare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare şi conduce la determinarea modului cum
Executivul (Guvernul), prin instituţiile publice din structura şi subordinea sa, a respectat
încadrarea în veniturile, cheltuielile şi soldul bugetar aprobat de Parlament (echilibru, deficit
sau excedent).
Întocmirea contului de execuţie bugetară se face de către Ministerul Finanţelor, pe
baza dărilor de seamă contabile şi a conturilor privind execuţia de casă a bugetului, elaborate
de fiecare instituţie publică. Aceste documente de raportare contabilă se centralizează, pe
verticală, la nivelul fiecărei agenţii guvernamentale (ordonator principal de credite), care
depune apoi, la Ministerul Finanţelor, situaţia execuţiei bugetare din domeniul său de
activitate.
Contul (general) de execuţie bugetară, întocmit de Ministerul Finanţelor, se prezintă
Guvernului, care, după discutare, hotărăşte supunerea acestuia Parlamentului pentru dezbatere
şi aprobare.
7.3.5. Controlul execuţiei bugetare

După primirea contului privind execuţia bugetară, Parlamentul transmite documentul
instituţiei supreme de control al finanţelor publice care, în cele mai multe ţări, poartă
denumirea de Curte de Conturi. Aceasta este o instituţie publică exterioară Guvernului, care
funcţionează în mod autonom, după legea proprie de organizare, pe lângă forul legislativ.
Curtea de Conturi raportează Parlamentului asupra rezultatelor controalelor efectuate,
propunând, totodată, măsuri de îmbunătăţire a unor dispoziţii legale în vederea creşterii
eficienţei utilizării banului public.
În privinţa contului de execuţie bugetară, Curtea de Conturi efectuează la fiecare
instituţie publică controlul ulterior, vizând legalitatea şi realitatea datelor cuprinse în acest
document.
În final, Curtea de Conturi prezintă Parlamentului raportul privind controlul contului
de execuţie bugetară în vederea dezbaterii şi aprobării acestui cont.
Deosebit de controlul financiar ulterior, Curtea de Conturi exercită, în unele ţări, şi un
control financiar preventiv, pe parcursul execuţiei bugetare.
7
Organizarea şi funcţionarea controlului financiar, în general, asupra execuţiei

bugetare, în special, prezintă particularităţi de la o ţară la alta.
În afara controlului financiar (intern şi extern, în cadrul fiecăreia din aceste categorii
existând cele două forme de exercitare: preventiv şi ulterior), mai funcţionează controlul
politic executat de Parlament. Acest tip de control se manifestă atât cu prilejul examinării şi
aprobării proiectului de buget, cât şi la aprobarea contului de execuţie bugetară, precum şi pe
parcursul execuţiei bugetare.
7.3.6. Aprobarea execuţiei bugetare

Pe baza raportului privind contul de execuţie bugetară, elaborat de instituţia
specializată de control al finanţelor publice, Parlamentul declanşează procedura de dezbatere
şi aprobare a acestuia.
Votul final favorabil asupra proiectului de lege privind aprobarea contului de execuţie
bugetară marchează încheierea etapelor procesului bugetar.
8
FINANȚE CURS - 2020 04/29/2020
MODULUL II
Finanțele agenților economici – verigă de bază a finanțelor țării
Necesitatea definirii separate a finanţelor agenţilor economici este impusă de acţiunea

categoriilor valorice specifice economiei de piaţă, obiectul şi particularităţile activităţii
acestora, precum şi de necesitatea aplicării principiului autonomiei financiare.
Din continutul economic al finantelor, adica natura fondurilor gestionate, deriva
carecterul privat sau public al acestora. Astfel, finantele private se refera la gestionarea
fondurilor private din economie, iar finantele publice se refera la banii publici (cei procurati
din impozite si taxe si din imprumuturi de stat).
În sistemul financiar al unei ţări un loc aparte îl ocupă finanţele agenţilor economici.
Necesitatea studierii separate a acestora este determinată de:
a. Existenţa producţiei de mărfuri şi acţiunea categoriilor valorice, ce impune
autonomia producătorilor concretizată în constituirea de capitaluri proprii,
gestionarea patrimoniului propriu, dreptul de a produce, vinde şi încasa
contravaloarea mărfurilor, decizii financiare adoptate, evidenţă contabilă proprie,
raporturi cu terţii.
b. Însuşi categoriile valorice (cost, profit, preţ, amortizare) obligă la o delimitare fixă
a finanţelor agenţilor economici. Autonomia financiară se bazează pe constituirea
fondurilor proprii, care sunt suportul real al autofinanţării.
c. Organizarea agenţilor economici şi manifestarea autonomiei sunt influenţate de
forma de proprietate (ex.: societăţile comerciale nu au acces la fonduri bugetare în
momentul înfiinţării).
d. Obiectul activităţii, particularităţile procesului de producţie - ce implică
diversitatea fondurilor constituite.
e. Gestiunea financiară – ce implică delimitarea fondurilor agenţilor economici pe o
serie de activităţi: producţie, investiţii, stimulare.
Finantele agentilor economici reprezinta veriga de baza a sistemului financiar, intrucat,
in calitatea lor de producatori de produs intern brut (produse si servicii) reprezinta fundamentul
veniturilor care se indreapta apoi si catre celelalte verigi ale sistemului.
Finantele agentilor economici desemneaza acea parte a relatiilor de repartitie in forma
baneasca prin intermediul carora se asigura
 constituirea capitalului social al societatilor comerciale si modificarea marimii
acestuia,
 formarea si alocarea fondurilor destinate activitatii curente si de investitii si a
altor activitati ale societatilor comerciale,
 la care se adauga onorarea obligatiilor fata de celelalte verigi ale sistemului
financiar si de credit.
Finantele agentilor economici au un rol aparte conferit de faptul ca ele sunt resortul care
pot dinamiza si functionarea celorlalte componente ale finantelor tarii. Din pacate in cei peste
treizeci de ani de economie capitalista, Romania nu a putut sa puna la punct o retea suficient
de puternica de agenti economici, in special agenti economici cu capital majoritar romanesc
1
FINANȚE CURS - 2020 04/29/2020
care sa actioneze in sectorul productiei de bunuri. Acest fapt s-a datorat, in primul rand, lipsei
vonitei politice de a pune la punct strategii economice coerente la nivel intregii economii si a
sectoarelor ei si, in al doilea rand, a dezinteresului factorilor politici pentru utilizarea resurselor
tarii in interesul dezvoltarii ei.
Finantele agentilor economici se refera la relatiile banesti create in interiorul acestora
si in afara lor cu privire la asigurarea finantarii activitatii si desfasurarii acesteia in mod
corespunzator astfel incat sa-si onoreze obligatiile catre proprietari, creditori si stat si sa-si
incaseze creantele de la debitori. Aceste relații financiare se materializează în fluxuri financiare
cu sens dublu, către sau de la bugetul public. Aceste finante au un caracter dinamic,
dezvoltandu-se in raport cu schimbarile intervenite in mediul economic national si
international, cu legislatia economica si financiara si cu alti factori care pot actiona asupra lor.
Fiecare agent economic isi conduce activitatea pe baza de programe economice si
financiare, bugete, luand in considerare potentialul material, uman si financiar, cerintele legilor
cererii si ofertei, ale concurentei, modul in care evolueaza piata, astfel incat sa asigure
fructificarea adecvata a intregului potential si a oportunitatilor in vederea unei eficiente cat mai
bune. Este asadar nevoie, intre altele, de o gestionare și planificare financiara a activitatii
agentilor economici.
Activităţile care compun gestiunea financiară sunt:
 activităţi de previziune şi programare financiară, ce presupun întocmirea şi
utilizarea bugetului de venituri şi cheltuieli şi a planului de afaceri;
 activităţi de dimensionare şi implicare eficientă a capitalurilor şi fondurilor
constituite;
 activităţi de analiză şi control privind utilizarea eficientă a fondurilor financiare
constituite, cât şi gestionarea patrimoniului;
 activităţi propriu-zise de execuţie financiară.
Principalele domenii de organizare internă a activităţii financiare a agenţilor economici
sunt:
 previziunea financiară;
 decontările fără numerar;
 ordonanţare actelor de încasări şi plăţi;
 salarizare;
 casierie;
 preţuri şi tarife;
 analiză economică;
 control financiar intern.
In general, planificarea consta in analizarea unei situatii date, determinarea obiectivelor
care trebuie urmarite in viitor si a decide, in avans, actiunile care trebuie luate pentru realizarea
obiectivelor stabilite, tinand cont de circumstantele previzionate in care urmeaza sa actioneze
agentul economic sau entitatea respectiva.
Planificarea financiara stabileste liniile directoare care privesc schimbarile ce vor avea
loc in cadrul unei intreprinderi, adica formuleaza caile si metodele prin care obiectivele
financiare ale intreprinderii vor fi realizate
2
FINANȚE CURS - 2020 04/29/2020
CAPITOLUL 9. CAPITALURILE AGENȚILOR ECONOMICI
9.1. Formarea capitalului agenţilor economici
9.1.1. Abordări conceptuale privind capitalurile întreprinderii

Ca să avem o (firmă) întreprindere, mai întâi trebuie să avem capital bănesc (banii).
La nivelul intreprinderilor capitalul constituie o condiție esențiala pentru desfasurarea
activitaților. Acest rol presupune abordarea capitalului sub doua aspecte:
ca resurse / fonduri / banesti;
ca mijloc sau factor de producție.
Capitalurile, ca resurse banesti, reprezinta un element principal al unei datorii în
opoziție cu venitul (dobânda) sperat. În acest context, capitalurile întreprinderii sunt exprimate
prin componente ale pasivului bilanțului, destinate a finanța pe o perioadă durabilă activul
patrimonial.
Capitalurile, ca mijloc sau factor de producție exprima totalitatea resurselor materiale
care prin asociere cu ceilalți factori de producție (natura si munca), participa la realizarea de
bunuri si servicii cu scopul de a obține profit.
Conceptul de capital poate fi abordat și sub alte aspecte, respectiv din punct de vedere
economic, din punct de vedere financiar, patrimonial, juridic etc Înțelesurile particulare
atribuite noțiunii de capital derivă din două sensuri fundamentale de capital banesc sau
finnaciar si de capital economic sau tehnic.
Abordarea economică a capitalului. Intreprinderea dispune de active fizice (bunuri) şi
financiare (disponibilități bănesști și titluri de valoare) care formează capitalul economic, iar
mărimea capitalului economic este dată de activul brut al bilanţului. Definiţia cea mai
utilizată a termenului de capital economic este aceea care arată că acesta constă în totalitatea
bunurilor economice ale agenţilor economici ce sunt folosite pentru producerea altor bunuri.
Cu alte cuvinte, mulţimea elementelor de activ, însumate, formează capitalul economic al
firmei, noţiune exprimată sintetic prin egalitatea:
CE = ∑𝒏𝒊→𝟏 𝑨 𝒊
unde:
CE - capitalul economic;
∑ → 𝐴𝑖 - suma elementelor de activ.
Având în vedere că sursele de formare a activelor sunt reflectate de pasivul bilanţului,

se poate evidenția următoarea egalitate care poate avea forma:
∑𝒏𝒊→𝟏 𝑨𝒊 = ∑𝒏𝒊→𝟏 𝑷𝒊
3
FINANȚE CURS - 2020 04/29/2020
în care:
∑ → 𝐴𝑖 şi ∑ → 𝑃𝑖 - suma elementelor de activ şi de pasiv.
Fluxurile reale şi financiare ce au loc pe măsura activităţii întreprinderii modifică atât

volumul, cât şi compoziţia capitalului economic.
Abordarea financiară a capitalului. Din punct de vedere financiar, capitalul este
reprezentat de cantitatea de monedă adusă de acţionari sau asociaţi (aportul la capitalul social),
la care se adaugă suma generată de activitatea proprie (profitul sau beneficiul) şi imobilizată în
deţinerea capitalului social și economic.
Abordarea patrimonială a capitalului. Din punct de vedere patrimonial, capitalul
financiar reprezintă fonduri proprii. El poate fi schimbat la preţul pieţei dat de cursul (cotaţia)
la bursă al acţiunilor, situaţie în care apare, astfel, şi noţiunea de capitalizare bursieră (numărul
de acțiuni inmulțit cu cursul buriser), ce reprezintă valoarea capitalului financiar
corespunzătoare cursului la bursă. Altfel spus, capitalizarea bursieră poate fi privită ca expresie
a preţului stabilit la bursă înmulţit cu numărul de acţiuni.
Abordarea juridică a capitalului. Sub raport juridic, este uzitată noţiunea de capital
social, ea fiind înţeleasă sub forma contribuţiei în numerar sau în natură a asociaţilor sau
acţionarilor la constituirea sau dezvoltarea întreprinderii.
9.1.2. Modalități de formare a fondurilor întreprinderii
9.1.2.1. Aportul în bani și în natură.

Aportul în bani și în natură Este metoda predominantă, constând din contribuţia
acţionarilor în bani lichizi şi în bunuri atât la înfiinţarea întreprinderii, cât şi pe parcursul
existenţei acesteia. Rezultă că aportul asociaţilor şi acţionarilor contribuie atât la formarea
capitalului iniţial, cât şi la majorarea capitalului în cazul unei noi emisiuni de acţiuni.
Aporturile în bani şi în bunuri se constituie ca fonduri proprii ale firmei.
9.1.2.2. Autofinanțarea
Autofinanţarea este o altă metodă de formare a fondurilor, constând în reţinerea unei
părţi din rezultatul financiar final (profitul). Fondurile mobilizate prin autofinanţare se
constituie ca fonduri proprii. Din punctul de vedere al caracteristicilor sale, autofinanţarea
poate fi imediată şi amânată, de menţinere şi netă (de expansiune). Desigur, nu poate fi avută
în vedere formarea de fonduri prin autofinanţare decât în condiţiile în care întreprinderea obţine
asemenea venituri din activitatea sa, încât acestea să acopere toate cheltuielile şi, totodată, să
degaje şi un profit din care o parte să fie folosită pentru sporirea activelor de exploatare
(circulante) şi a activelor imobilizate.
Autofinanţarea de menţinere este constituită în principal din amortizări şi provizioane
(elemente de ajustare a valorii activelor), iar cea de creştere (expansiune) din profitul net
nerepartizat încă.
Autofinanţarea de menţinere şi autofinanţarea de dezvoltare (de expansiune) luate
împreună formează autofinanţarea totală.
Determinarea autofinanţării are la bază următoarea relaţie:
Autofinanţare = CAFcalculată – Dividende – Participarea salariaţilor şi managerilor la
4
FINANȚE CURS - 2020 04/29/2020
profit
unde: CAF = capacitatea de autofinanţare.
Mărimea autofinanţării este influenţată de politica de investiţii, de politica de finanţare
şi de politica de dividend.
Posibilităţile maxime de autofinanţare a întreprinderii sunt date de indicatorul Cash-
Flow, care poate fi luat în considerare sub două forme, şi anume:
Cash-Flow brut format din profitul net la care se adaugă amortismentul şi
fondul de rezervă, altfel spus din autofinanţarea de menţinere(amortisment),la
care se adaugă partea de profit destinată dividendelor şi rezervele. In relaţie de
sumă, se poate exprima sub forma următoarei egalităţi:
𝑪𝑭𝒃 = 𝑷𝒏 + 𝑨 + 𝑭𝒓
în care:
𝐶𝐹 = Cash-Flow brut;
𝑃 = profit net;
A = amortismente;
𝐹 = fond de rezervă.
Cash-Flow net constituit din profitul net (distribuibil) şi fondul de rezervă,

exprimat prin relaţia:
𝑪𝑭𝒏 = 𝑷𝒏 + 𝑭𝒓
Autofinanţarea este cea mai sigură şi, în acelaşi timp, cea mai ieftină sursă de formare
şi sporire a fondurilor proprii ale întreprinderii, însă nu este suficientă, ceea ce face să fie avute
în vedere şi celelalte modalităţi de asigurare a necesarului de fonduri.
9.1.2.3. Creditarea
Creditarea reprezintă modalitatea de completare a necesarului de resurse financiare în
situaţia în care fondurile proprii ale întreprinderii nu satisfac trebuinţele acesteia pe termen
scurt, mediu sau lung.
Fondurile împrumutate, fie că provin din sistemul bancar, de la instituţii financiare sau
din emisiunea de obligaţiuni, au două trăsături esenţiale, şi anume:
a) Pentru utilizarea lor, împrumutatul plăteşte un preţ (dobânda) a cărui mărime este
variabilă în funcţie de factorii conjuncturali ce acţionează pe piaţa do capitaluri.
b) Au caracter rambursabil, întreprinderea trebuind să restituie, la anumite termene
de comun acord stabilite, împrumutătorului sumele împrumutate fie în totalitatea
lor, fie în rate.
Faptul că în economia de piaţă creditul ca atare şi creditarea ca metodă de finanţare fac
parte din relaţiile financiare curente ale întreprinderii nu trebuie înţeles că aceasta din urmă
angajează împrumuturi oricât de mari sau fără ca acestea să reprezinte o oportunitate. Depăşirea
unui anume volum de aporturi bancare poate conduce la efecte negative asupra rentabilităţii ca
5
FINANȚE CURS - 2020 04/29/2020
urmare a costului cu dobânzile, pe de-o parte, şi asupra autonomiei întreprinderii, pe de altă

parte.
9.1.2.4. Leasing-ul
Leasing-ul este un sistem special de finanţare a investiţiilor. Este o formă de locaţie
vânzare, beneficiarul subscriitor la operaţia de leasing nu devine proprietarul bunurilor, ci le
foloseşte ca închiriate, pentru care plăteşte anuităţile stabilite în contract. La expirarea
contractului, utilizatorul poate intra în proprietatea deplină a bunurilor, plătind integral valoarea
rămasă neachitată a acelor bunuri.
Leasing-ul a apărut şi cucereşte tot mai multă piaţă ca urmare a sporirii nevoii de
echipamente, instalaţii, aparate, mijloace de transport navale, aero sau terestre, a modificării
rapide a structurii acestora, a uzurii morale ca urmare a rapidului progres tehnico-ştiinţific, în
timp ce resursele financiare ale întreprinderilor nu dau posibilitatea achiziţionării prin plătirea
preţului integral al acestora.
După modul de stabilire a ratei de leasing, acesta poate fi:
leasing financiar;
leasing operațional.
In cazul leasingului financiar, în perioada de bază, prima închiriere este -de regulă -
pentru o perioadă mai mică decât cea de folosinţă a bunului, asigurându-se recuperarea numai
parţială a preţului acestuia. Prin reînchirieri repetate urmează a se realiza încasarea întregului
preţ al produsului, precum şi dobânzile şi profitul aferent.
După obiectul contractului, se poate practica:
leasingul brut, ceea ce înseamnă că o dată cu închirierea se vând şi serviciile de
punere în funcţiune, aducere la parametrii funcţionali, întreţineri şi reparaţii pe
toată durata convenită de părţi;
leasingul net care presupune închirierea numai a produsului, nu şi a celorlalte
servicii, ca în cazul leasingului brut.
In categoria leasingului intră şi operaţiunea de lease-back, care constă în vânzarea
întreprinderii unei societăţi de leasing, de la care apoi o închiriază printr-un contract de leasing.
Motivaţia unei asemenea operaţiuni constă în transformarea fondurilor imobilizate în fonduri
disponibile. În măsura în care societatea de leasing reintră în posesia fondurilor investite,
proprietarul iniţial poate răscumpăra fosta sa întreprindere la un preţ dinainte stabilit, de obicei
scăzut.
9.1.2.5. Finanțarea bugetară
Finanțarea bugetară reprezintă alocarea de mijloace băneşti din bugetul de stat sau din
bugetul consiliilor locale, pentru formarea fondurilor (capitalurilor) proprii ale întreprinderilor
proprietate privată a statului sau a autorităţilor publice locale, uneori asemenea mijloace
punându-se şi la dispoziţia firmelor cu capital privat pentru menţinerea în activitate a acestora,
în funcţie de interesele naţionale sau locale.
Finanţarea bugetară prin alocaţii, subvenţii, prime sau finanţări cu scop special este
expresia intervenţiei statului în economie pentru menţinerea şi stimularea producţiei,
asigurarea stabilităţii preţurilor şi creşterea puterii de cumpărare a monedei naţionale. În
mecanismele economiei de piaţă, limitarea existenţei întreprinderilor cu capital public reduce
6
FINANȚE CURS - 2020 04/29/2020
şi rolul finanţării bugetare pentru crearea sau menţinerea acestora, însă nu limitează finanţarea
prin intermediul subvenţiilor pe produse şi activităţi pentru stimularea producţiei şi a
exportului, indiferent de apartenenţa, din punct de vedere juridic, a capitalului.
Alegerea uneia sau a altei metode de finanțare a capitalului întreprinderii constituie o
componentă a politicii financiare adoptată de întreprindere în finanțarea activităților.
9.2. Formele capitalurilor întreprinderii

Capitalurile întreprinderii pot fi de două tipuri:
1) capitaluri proprii (fonduri proprii);
2) capitaluri împrumutate (credite).
9.2.1. Capitalurile proprii

Capitalurile proprii se formează din contribuţii externe şi interne. Contribuţiile
externe cuprind aportul proprietarilor şi eventual unele aporturi ale statului, ale unor organisme
specializate. Contribuţiile interne sunt constituite din sumele ce se degajă ca urmare a
capacităţi de autofinanţare a agenţilor economici sau întreprinderii.
A. Contribuţiile externe intervin în principal în cazul creării sau majorării capitalului
social al agenţilor economici nou înfiinţaţi. În cazul regiilor autonome crearea
capitalului social este asigurată de către stat. În cazul societăţilor comerciale
capitalul social este format prin aportul în numerar sau în natură a participanţilor la
constituirea societăţii respective. Capitalul social al societăţilor cu răspundere
limitată este format din părţile sociale, iar în cazul societăților pe acțiuni prin acţiuni
emise de societate. Aceste acţiuni pot fi nominative sau la purtător.
Acţiunea este un titlu de participare care conferă posesorului ei calitatea de asociat. De
asemenea, se mai poate spune şi titlu de coproprietate. Acţionarul este în măsură să primească
un dividend după ce din profit s-au efectuat scăzămintele pentru plata impozitelor şi
constituirea rezervelor legale.
Majorarea de capital
În evoluţia întreprinderii apar nevoi suplimentare de capital determinate de expansiunea
sau insuficienţa capitalurilor proprii. Majorarea de capital se poate face în principal prin
următoarele căi:
– aporturile noi în numerar şi în natură;
– încorporarea de rezerve;
– convertirea creanţelor;
– fuziunea şi absorbţia.
Majorarea de capital prin aporturi noi în numerar este hotărâtă de Adunarea Generală a
Acționarilor și poate fi realizată prin două soluţii de tehnică financiară:
 prin aportul suplimentar efectuat numai de către acţionarii vechi, caz în care se
procedează la majorarea valorii nominale a acţiunilor deja existente;
7
FINANȚE CURS - 2020 04/29/2020
 prin emiterea de noi acţiuni la un anumit preț de emisune stabilit la care să poată
subscrie atât vechii acţionari, cât şi noii acţionari. În acest caz pentru a evita pierderea
ce o pot suferi vechii acţionari, se calculează aşa zisele drepturi de subscriere.
Preţul de emisiune al noilor acţiuni se fixează ţinând cont de câteva constrângeri legate
de:
 valoarea nominală şi valoarea de piaţă a acţiunilor vechi (valoarea nominală
 preţul de emisiune al noilor acţiuni  valoarea de piaţă);
 politica de dividende urmată de întreprindere, ştiut fiind că investitorii vor
dori să achiziţioneze titluri cu atât mai mult cu cât întreprinderea a distribuit
regulat dividende;
 performanţele întreprinderii şi profitul aşteptat;
 tipul de titluri emise (acţiuni comune sau preferenţiale);
 conjunctura economică de ansamblu şi mai ales situaţia pieţei financiare.
Diferenţa dintre preţul de emisie şi valoarea nominală a acesteia se mai numeşte şi
prima de emisiune.Majorarea capitalului social prin aporturi noi în numerar produce „efecte de
diluare” cum ar fi:
 scăderea valorii de piaţă a acţiunilor societăţii;

 scăderea profitului net pe acţiune (EPS);
 scăderea puterii de vot pe care o conferă fiecare acţiune deţinută.
Pentru a atenua aceste efecte, în cazul noilor aporturi, acţionarii vechi au cea ce se
numeşte drept preferenţial de subscriere sau de preempţiune (pre-emption right). Acesta dă
acţionarilor existenţi prima opţiune de cumpărare a acţiunilor comune nou-emise, proporţional
cu numărul de acţiuni vechi deţinute. Acţionarii vechi au acest drept numai dacă este specificat
în statutul societăţii şi-l pot exercita într-un interval de timp determinat, stabilit de conducerea
întreprinderii.
În această perioadă, ei pot cumpăra acţiuni noi plătind doar preţul de emisiune, folosind
drepturile de subscriere. Dacă nu doresc să subscrie la majorarea capitalului, îşi pot vinde
drepturile la bursă, obţinând în schimbul lor o sumă egală cu pierderea de valoare a acţiunilor.
Acţionarii noi nu pot subscrie la majorarea de capital decât dacă în perioada menţionată
au existat acţionari vechi care au renunţat la drepturile lor de subscriere. Ei vor plăti pentru
fiecare acţiune nouă preţul de emisiune plus un anumit număr de drepturi achiziţionate de la
acţionarii vechi, care este egal cu raportul dintre numărul de acţiuni vechi şi numărul de acţiuni
noi.
Dreptul de preempţiune are aşadar un dublu rol: protejează poziţia de control a
acţionarilor vechi şi îi acoperă pe aceştia împotriva diluării valorii acţiunilor lor (compensează
pierderea de valoare pe care ei o suportă).
Dreptul de subscriere îmbracă forma unui cupon, care se ataşează fiecărei acţiuni vechi.
El este negociabil la bursă, dacă şi titlurile respective sunt cotate.
Teoretic, el este egal cu diferenţa dintre valoarea de piaţă a acţiunilor vechi şi valoarea
de piaţă a acţiunilor întreprinderii, după majorarea capitalului. Practic însă, fiind cotat la bursă
ca orice activ financiar, preţul lui poate varia.
8
FINANȚE CURS - 2020 04/29/2020
Dacă în exerciţiul anterior societatea comercială şi-a creat rezerve corespunzătoare,

atunci pentru majorarea capitalului se pot încorpora aceste rezerve. Pentru a nu-i dezavantaja
pe vechii acţionari se calculează aşa zisele drepturi de atribuire DA a căror formulă de calcul
este asemănătoare cu a drepturilor de subscriere.
Convertirea creanţelor se întâlneşte atunci când un creditor consimte ca în schimbul
creanţei ce o are de încasat de la o societate comercială să-i fie preschimbată creanţa în acţiuni
devenind astfel coproprietar al societăţii în cauză.
În cazul fuziunii valoarea nominală a acţiunilor ce se remit acţionarilor societăţii
absorbante poate fi mai mică decât valoarea reală a contribuţiilor, diferenţa constituind aşa-zisa
primă de fuziune.
În cazul majorărilor de capital, nu sunt considerate surse de finanţare decât aporturile
în numerar sau în natură. Se exclud deci majorările de capital social prin încorporarea de
rezerve sau prin conversia de obligaţiuni în acţiuni.
B. Contribuţiile interne se fac prin autofinanţare care este una dintre metodele
principale de asigurare cu resurse băneşti a agenţilor economici. Autofinanţarea are
un rol central în strategia întreprinderii. Ea permite constituirea de rezerve în
vederea înlocuirii imobilizărilor existente, cât şi finanţarea noilor investiţii. De
altfel, băncile nu acordă credite pentru finanţarea unui echipament decât dacă
întreprinderea finanţează cu fonduri proprii o parte din valoarea proiectului (în
general minim 25%).
Se apreciază că autofinanţarea reprezintă capacitatea unui agent economic de a-şi
forma din resursele proprii atât fondurile de dezvoltare, cât şi cele privind stimularea
personalului. Autofinanţarea are următoarele trăsături:
– contribuie la acoperirea cerinţelor legate de dezvoltarea întreprinderii;
– asigură formarea de resurse băneşti;
– contribuie la întărirea autonomiei şi iniţiativei agenţilor economici în desfăşurarea
procesului de producţie, în primul rând.
Principalii factori care influenţează autofinanţarea sunt:
– eficienţa economică a investiţiilor şi a capitalului circulant;
– realizarea încasărilor din desfăşurarea producţiei;
– modul de recuperare a amortizării;
– îndeplinirea programelor de reducere a costului de producţie;
– nivelul preţurilor.
9.2.2. Capitalurile împrumutate

Capitalurile împrumutate pot fi clasificate după mai multe criterii.Astfel, cel mai uzual
criteriu este termenul de utlizare. Din punct de vedere al termenelor de acordare şi utilizare,
după care se împart în:
 împrumuturi pe termen lung;
 împrumuturi pe termen mediu;
 împrumuturi pe termen scurt.
9
FINANȚE CURS - 2020 04/29/2020
Împrumuturile pe termen lung

În funcţie de provenienţa sau de originea, natura celor care le acordă împrumuturile pe
termen lung, pot fi:
împrumuturi obligatare ;
împrumuturi de la organisme specializate sunt cele acordate de organisme de plasament
în valori mobiliare, constituite ca fonduri de investiţii şi care pot efectua plasamentul
resurselor lor financiare în una dintre următoarele forme:
a)în mod direct, prin participarea la constituirea de societăţi comerciale cu capital
privat sau prin majorarea capitalului social al acestor societăţi, pe bază de contract
încheiat între părţi;
b)în mod direct ori prin dobândire de acţiuni sau obligaţiuni convertibile în acţiuni
la bursa de valori
împrumuturi de la stat;
împrumuturi de la bănci.
Împrumuturile pe termen mediu

Dintre împrumuturile pe termen mediu se menţionează:
leasingul;
creditul pe termen mediu obținut de la bănci
creditul ipotecar.
factoringul.
Leasingul este o formă specială de închiriere a bunurilor de către proprietarii acestora
unor firme ce nu au capacitatea financiară de a le cumpăra.
Creditul ipotecar se acordă pe baza unei ipoteci acoperite într-un drept real, îndeosebi
valori imobiliare. În situaţia nerambursării la termen, imobilele ipotecate se scot la vânzare prin
licitaţie, iar din sumele obţinute, banca îşi recuperează capitalul, dobânda cuvenită şi
cheltuielile prilejuite de judecată şi de vânzare.
Împrumuturile pe termen scurt

Împrumuturile pe termen scurt (de până la un an) sunt acordate de bănci pentru
acoperirea, în primul rând, a nevoilor ciclului de exploatare al întreprinderii.
Împrumuturile pe termen scurt iau forma:
fie a creditului - furnizor,
fie a creditului bancar pe termen scurt.
Creditul - furnizor ia nastere în momentul în care o întreprindere primeste valorile
materiale de la furnizor fara ca acesta sa pretinda plata imediat.
Creditele bancare pe termen scurt sunt împrumuturi bazate pe creanțe comerciale sau
credite de trezorerie acordate pentru nevoi temporare.
În practica firmelor cele mai accesate sunt împrumuturile bancare și cele obligatare care
sunt contractate doar de către marile companii.
A. Împrumuturile bancare constituie o sursă importantă de finanţare a întreprinderilor.
Ele au o scadenţă mai mică sau mai mare de un an. De obicei, se urmăreşte ca
această scadenţă să coincidă cu durata de viaţă economică a investiţiei ce va fi
10
FINANȚE CURS - 2020 04/29/2020
finanţată. Astfel, rambursarea împrumutului şi plata dobânzilor se vor face din

fluxurile de numerar generate de activul finanţat.
La angajarea unui astfel de împrumut, firma va trebui să ia în calcul dobânda, garanţiile
cerute de creditor, modul şi termenele de rambursare. Rata dobânzii poate fi fixă sau variabilă
(ajustată lunar, trimestrial sau semestrial).
Rambursarea creditului şi plata dobânzilor se pot realiza în trei variante:
 rambursare prin rate sau anuități constante;
 rambursare prin tranşe (amortizări) constante;
 rambursare integrală la sfârşitul perioadei de creditare.
Amortizarea împrumutului se calculează împărţind valoarea acestuia la numărul de
perioade de rambursare. De exemplu, dacă rambursarea se face în rate anuale, se împarte
valoarea creditului la numărul de ani, iar dacă se rambursează în rate lunare, se împarte la
numărul de luni (numărul de ani x 12 luni).
Rata împrumutului (anuitatea) este egală cu amortizarea (tranşa) plus dobânda aferentă.
În cazul în care rambursarea se face în rate anuale (anuităţi) constante şi amortizări
variabile, formula de calcul a anuităţii (A) este:
A = ,
-
( )
unde: C = valoarea împrumutului;

rd = rata dobânzii anuale exprimată procentual;
n =numărul de ani în care se face rambursarea.
B. Pe piaţa financiară cele mai cunoscute sunt împrumuturile obligatare care se obţin
din emisiunea de obligaţiuni. Fiecare obligaţiune este o fracţiune din datoria
contractată de întreprindere şi care se caracterizează printr-o serie de parametri cum
ar fi:
– valoarea nominală;
– dobânda nominală;
– preţul de emisiune;
– preţul de rambursare.
La fel ca şi acţiunile, obligaţiunile sunt titluri care pot fi cotate la bursă.
Împrumuturile din emisiunea de obligaţiuni reprezintă contracte pe termen mediu sau
lung, prin care beneficiarul împrumutului se obligă să plătească deţinătorului obligaţiunii
tranşele şi dobânzile la anumite date. Obligaţiunile se deosebesc de împrumuturile pe termen
mediu şi lung prin aceea că presupun o ofertă publică şi vânzarea către investitori diferiţi.
Deosebirile dintre obligaţiuni şi acţiuni constau în modalitatea de remunerare
(dividende pentru acţiuni şi dobânzi pentru obligaţiuni) şi în faptul că obligaţiunile nu conferă
deţinătorului putere de decizie în societatea emitentă.
Împrumutul obligatar este caracterizat deurmătoarele elemente: mărimea acestuia,
preţul de emisiune, dobânda, durata şi modalitatea de rambursare.
Mărimea împrumutului obligatar se stabileşte atât în funcţie de nivelul investiţiilor ce
trebuie finanţate, cât şi de oferta de capital de pe piaţa financiară.
11
FINANȚE CURS - 2020 04/29/2020
Preţul (valoarea) de emisiune poate fi egal, mai mic sau mai mare decât valoarea
nominală. De asemenea, rambursarea se poate face la o valoare egală sau mai mare decât
valoarea nominală.
Dobânda se calculează la valoarea nominală şi se plăteşte periodic, la o dată prestabilită,
prin detaşarea unui cupon din corpul obligaţiunii.
Modalităţile de rambursare sunt identice cu cele ale împrumuturilor bancare pe termen
lung:
 rambursare prin rate (anuităţi) constante;
 rambursare prin tranşe (amortizări) constante;
 rambursare integrală la sfârşitul duratei.
9.3. Forme de materializare a capitalurilor sau modalitățile de folosință
Capitalul total al întreprinderii, urmărit pe surse de provenienţă, este reflectat în pasivul

bilanţului. Odată procurat, capitalul este utilizat prin plasamente pe termen lung şi scurt în aşa
numitele active. Plasamentele de capital pe termen lung se materializează în active imobilizate,
iar plasamentele pe termen scurt în active circulante.
Activul bilanţului – cuprinde modalităţile de folosinţă a capitalului, plasamentele de
capital fiind ordonate după durata de viață, adică, durata de imobilizare a lor în procesul
economic, respectiv, gradul lor de lichiditate (posibilitatea de a fi transformat în bani).
Prima grupă a utilizărilor o reprezintă activele imobilizate (sau active fixe conform UE),
adică plasamentele pe termen lung. Această grupă cuprinde:
 imobilizari corporale
 imobilizari necorporale
 imobilizari financiare.
Activele imobilizate cuprind clădiri utilizate în producție, mijloace de transport, utilaje
sau alte echipamente, etc. (= imobilizări corporale), precum şi licenţe, mărci, brevete, drepturi
de copyright (=imobilizări necorporale). În literatura de specialitate engleză, activele corporale
sunt denumite "tangible assets" iar imobilizările necorporale "intangible assets". Putem astfel
să ne dăm seama mai ușor care sunt "corporale" și care sunt "necorporale", cele din urmă
neavând o folosite apoi formă fizică, tangibilă (intangible assets).
Imobilizările financiare sunt active financiare cu un venit fix sau determinabil şi de
obicei cu o maturitate stabilită pe care firma are intenţia de a le păstra până la scadenţă.
Investiţii de acest fel pot să fie obligaţiunile sau acţiunile preferenţiale.
Elementele structurale ale activelor imobilizate, având o durată îndelungată de
imobilizare a capitalului, îşi recuperează valoarea de intrare în mod diferit, după cum este vorba
de active imobilizate amortizabile sau active imobilizate neamortizabile. Activele imobilizate
amortizabile cuprind activele corporale şi necorporale Activele imobilizate neamortizabile se
referă la titluri de participare şi creanţe legate de participaţii.
12
FINANȚE CURS - 2020 04/29/2020
O întreprindere poate avea interese în desfăşurarea activităţii altor întreprinderi. În acest

context, calea principală de participare la luarea deciziilor în întreprinderile vizate o reprezintă
cumpărarea de titluri de proprietate şi participarea la formarea capitalului lor social.
Recuperarea capitalului imobilizat se face, în acest caz, prin vânzarea titlurilor pe piaţa
financiară şi nicidecum prin amortizare.
A doua grupă a utilizărilor o reprezintă activele circulante, adică plasamentele de capital
făcute de regulă pe durate mai mici de un an. Asemenea active sunt rapid transformabile în
disponibil, pentru onorarea obligaţiilor sau efectuarea de noi plasamente. De obicei, un activ
este clasificat ca fiind circulant dacă se așteaptă să fie realizat sau pregătit pentru vânzare în
cursul unui ciclu de exploatare sau dacă este deținut pentru a fi comercializat și se așteaptă să
fie realizat în termen de maxim 12 luni.
Activele circulante se deosebesc între ele atât după natura şi permanenţa lor în circuit
cât şi după rapiditatea transformării lor în lichidităţi. În funcţie de aceste caracteristici, activele
circulante se pot structura în:
 valori de exploatare, determinate nemijlocit de ciclul de exploatare, în sfera cărora
intră stocurile de materiale pentru producţie; stocurile de producţie în curs de
fabricaţie; şi stocurile de produse finite. Acestea sunt deținute pentru comercializare
în cursul unui ciclu normal de exploatare sau pentru a fi consumate în procesul de
producție sau prestare de servicii.Aceste tipuri de stocuri reprezintă partea relativ
constantă, stabilă, a activelor circulante;
 valori realizabile, caracterizate prin transformarea lor în lichidităţi în termen scurt.
Se includ aici, creanţele rezultate din creditul comercial şi portofoliul de titluri de
valoare achiziţionate pentru speculaţii la bursă; Creanțele reprezintă sumele de
recuperat de la clienți ca urmare a unor tranzacții comerciale. Titlurile de plasament
reprezintă acele titluri de valori mobiliare achiziționate de firmă pentru o perioadă
redusă de timp și în scopul de a realiza un caștig de capital.
 disponibilităţi băneşti (lichidităţi sau numerar), reprezintă numerarul sub formă de
monede, bancnote, depozite bancare și care sunt extrem de lichide. Numerarul
trebuie să fie disponibil a fi retras la cerere. Certificatele de depozit cu scadență
lungă și restricționate nu sunt considerate în această clasă. Acestea sunt reflectate
în: soldurile conturilor deschise la bancă; sumele existente în casierie; precum şi în
alte valori
9.4. Costul și structura capitalului agenților economici
9.4.1. Costul capitalului

Capitalul procurat de întreprindere are diverse surse şi deci comportă diverse niveluri
de costuri. Astfel, se deosebeşte costul capitalului propriu de costul capitalului împrumutat şi
de costul mediu ponderat al capitalului.
a) Costul capitalului propriu este egal cu rata de randament pretinsă de acţionar.
Această rată de capitalizare corespunde ratei de randament minimă, care impulsionează
furnizorul de capital să cumpere acţiuni iar pe acţionar să renunţe la vânzare. Rata de randament
13
FINANȚE CURS - 2020 04/29/2020
este influenţată de mărimea dividendului sperat, care la rândul lui depinde atât de mărimea
profitului anual cât şi de hotărârea adunării generale a acţionarilor cu privire la repartizarea
profitului netRata de randament depinde de mărimea dividendului sperat.
𝐷
𝑃 =
(1 + 𝑘)
în care:
PA = preţul acţiunii;
i = ani
D = dividendul ;
k = costul capitalului propriu (rata de actualizare).
Expresia de mai sus fiind o serie finită, se mai poate scrie:

Div
PA 
Dob
Costul capitalului propriu ţine cont de randamentul acţiunilor şi creşterea previzibilă a

dividendelor.
Aceasta înseamnă că valoarea actuală a acţiunilor este egală cu valoarea fluxurilor de
lichiditate (ieşiri) pe care deţinătorii de acţiuni o vor primi în viitor (valoarea actualizată a
remuneraţiei) plus valoarea finală a acţiunilor când acestea se vând.
Pentru evaluarea cât mai corectă a acţiunilor influenţate de caracterul probabilistic al
veniturilor viitoare, s-au construit diferite modele. Modelul economiştilor Gordon şi Shapiro
s-a bucurat de o utilizare largă. Acest model de evaluare a acţiunilor se bazează pe actualizarea
dividendelor, fără a se ţine seama de risc într-o manieră explicită. Constituie, de fapt, o variantă
simplificată a modelului valorii actualizate, potrivit căruia valoarea unei acţiuni este egală cu
valoarea actualizată a fluxurilor de lichidităţi viitoare pe care le generează în dividende şi preţul
(cursul) de vânzare.
Dacă se ia în considerare rata de creştere a dividendelor, cel mai cunoscut model este
modelul Gordon – Shapiro:
𝐷
𝑘= +𝑔
𝑃
unde:
D1 – dividend în anul curent,
P0 – preţul acţiunii în anul de bază;
g – rata prevăzută de creştere a dividendelor.
Costul capitalului propriu poate să fie privit şi prin prisma costului explicit şi a costului
implicit.
Costul explicit presupune un flux monetar de ieşire care, de fapt, îl ocazionează toate
aporturile de capital din afara întreprinderii (acţiunile cu dividende iar împrumuturile cu
dobândă).
14
FINANȚE CURS - 2020 04/29/2020
Costul implicit sau costul de oportunitate nu comportă fluxuri monetare de ieşire (plăţi)
ci presupune formarea unor resurse de finanţare care se folosesc imediat (profitul, rezervele,
diferite fonduri).
Astfel de capitaluri proprii apar ca fiind ,,gratuite’’ însă, practic, ele au un cost întrucât
aparţin acţionarilor şi dacă ar fi date acestora s-ar putea plasa cu remuneraţie.
Ca regulă generală, teoria financiară modernă acceptă remunerarea capitalurilor proprii
la o rată a pieţii egală cu rata dobânzii fără risc, plus o primă de risc.
Rata dobânzii fără risc este dată de dobânda minimă pe care ar putea-o primii acţionarii
dacă şi-ar investi capitalurile în plasamente fără nici un risc (de exemplu în titluri de stat).
Prima de risc asigură o majorare a rentabilităţii cerută de acţionari, prin care să se compenseze
riscul asumat de aceştia când s-au hotărât să investească lichidităţile în acţiuni.
b) Costul împrumutului este dat de diferenţa dintre sumele primite cu titlu de împrumut,
pe de o parte, şi vărsămintele făcute pentru rambursările periodice, plata
remuneraţiei şi a altor cheltuieli financiare aferente capitalului împrumutat, pe de
altă parte.
Costul real al împrumutului se calculează în funcţie de operaţiunile pe care le presupune
şi menţionate prin cheltuielile contractuale. Astfel, pentru un credit clasic, fără comisioane
diverse, fără primă de emisiune sau rambursare, costul împrumutului este dat de dobânda
nominală.
Nivelul costului creditului bancar, respectiv dobânda absolută depinde de trei elemente:
mărimea creditului, rata dobânzii şi perioada de creditare. În funcţie de aceste valori costul
creditului bancar este dat de relaţia:
unde: D = dobânda exprimată în sumă absolută

Cr = mărimea creditului
r = rata dobânzii exprimată în procente
t = perioada de creditare
Pentru creditele pe termen mediu şi lung cu perioada mai mare de un an se calculează
şi dobânda compusă ceea ce înseamnă că, la sfârşitul fiecărei perioade de plasament dobânzile
se adaugă la capital, în continuare, generând şi ele costuri. Costul creditului se calculează astfel:
în care: Cr = mărimea creditului iniţial;

Srf = suma finală, respectiv creditul iniţial plus dobânda aferentă la sfârşitul perioadei
de plasament;
r = rata dobânzii;
n = numărul de ani (perioade) pentru care se calculează dobânda compusă.
Costul îndatorării se determină și în funcţie de cuantumul datoriilor contractate (D) şi
de anuităţile de rambursare (A).
15
FINANȚE CURS - 2020 04/29/2020
𝐷
𝐴 𝐴
= +
(1 + 𝑟) (1 + 𝑟)
𝐴
+ ⋯….+
(1 + 𝑟)
unde:
r = rata internă de randament (costul datoriei)
a) Costul mediu ponderat.
La nivelul întreprinderii se gestionează permanent atât capitaluri proprii cât şi capitaluri
împrumutate. Aceasta înseamnă că fiecare întreprindere are o anumită structură a capitalului
care reprezintă o combinaţie între capitalul social, rezerve, fonduri, creditul obligatar şi creditul
bancar pe termen lung şi mediu
Costul mediu ponderat al capitalului este dat de suma costurilor diferitelor surse de
finanţare ponderată cu cota parte aferentă fiecăreia în finanţarea totală. Folosind coeficienţii de
ponderare şi costul fiecărei surse de capital, calculul costului mediu ponderat al capitalului se
face după relaţia:
𝐾 (𝐶𝑀𝑃)
𝐶𝑝
= 𝐾𝑐
𝐶𝑝 + 𝐶𝑑
𝐶𝑑
+ 𝐾𝑐
𝐶𝑝 + 𝐶𝑑
unde: Kcp = costul capitalurilor proprii;

Cp = capitalurile proprii;
Cd = capitalurile împrumutate;
Kcd = costul capitalurilor împrumutate.
Ca mărime de ponderare a fiecărui tip de capital se foloseşte
fie sistemul contabil,
fie sistemul de ponderare bazat pe valoarea bursieră.
Sistemul de ponderare contabil are în vedere structura capitalului din pasivul bilanţului
şi este preferat, întrucât valorile contabile luate în calcul au un caracter mai stabil. În plus,
acordarea împrumutului se face în funcţie de rata de îndatorare, calculată potrivit structurii
bilanţului.
Sistemul de ponderare axat pe valoarea bursieră presupune folosirea cursului bursier al
acţiunilor sau obligaţiunilor în stabilirea ponderii capitalurilor în totalul surselor de finanţare.
Folosirea valorii de piaţă în stabilirea ponderii diferitelor tipuri de capital în total, se
motivează prin faptul că la nivelul întreprinderii, costul capitalului propriu se stabileşte în
funcţie de exigenţele pieţei care se exprimă prin preţul de piaţă sau cursul bursier.
Importanţa calculării costului mediu ponderat al capitalului întreprinderii constă în
faptul că atunci când se estimează costul capitalului pentru un anumit proiect de finanţare,
întreprinderea trebuie să abordeze problema în complexitatea sa.
16
FINANȚE CURS - 2020 04/29/2020
Astfel, componentele capitalului nu se vor aprecia ca o entitate separată întrucât

procesul de finanţare a unei investiţii presupune mai degrabă, folosirea capitalurilor provenite
din mai multe surse decât a celor care au o provenienţă mică.
9.4.2. Structura capitalului

S-a demonstrat, de nenumarate ori, că funcționarea unei întreprinderi fără un capital
adecvat este una din cauzele cele mai răspândite ale eșecului în afaceri. Pe lângă un capital
suficient, întreprinderea trebuie să aibă și o structură a capitalului adecvată, adică o combinație
corectă de capital propriu și împrumuturi.
Orice intreprindere are posibilitatea, cel puțin teoretic, să apeleze la două tipuri de
finanțări :
 finanțare internă și
 finanțare externă.
Finanțarea internă cunoscută și sub denumirea de autofinanțare cuprinde fluxurile de
numerar rezultate din profitul reținut pentru dezvoltare și din cheltuielile cu amortizarea
suportate de întreprindere.
Finanțarea externă se referă la suma împrumuturilor (datoriilor) pe termen lung, mediu
și scurt și la capitalul propriu nou emis de către intreprindere ca sursă de procurare a fondurilor
necesare, precum și la operatiunile de leasing.
În sens larg, structura capitalului exprimă structura întregului pasiv al bilanţului
întreprinderii. Alegerea unei structuri financiare optime implică alegerea unui anumit raport
între capitalurile pe termen lung şi cele pe termen scurt, precum şi alegerea ponderii fiecărei
surse de capital în pasivul întreprinderii. Dacă, în general, capitalul se definește ca fiind orice
bun sau stoc de bunuri – financiare sau fizice – capabile să genereze venit, prin structura
capitalului unei întreprinderi se întelege proporția relativă a capitalului propriu și a
împrumuturilor pe termen lung utilizate la finanțarea activelor acesteia. Cu alte cuvinte,
structura capitalului unei întreprinderi reflectă compoziția capitalurilor ei. Dacă însș vorbim de
structura financiară a întreprinderii, atunci ne referim la raportul existent între finanțarea
internă și finanțarea externă, precum și între finanțările pe termen scurt și cele pe termen lung.
Îndatorarea sau recurgerea la datorii (imprumuturi) pentru finanțarea activității
întreprinderii poate fi benefică, dar nu orice întreprindere are acces la finanțarea prin datorii,
iar dacă are, îndatorarea nu poate fi nelimitată. Deși atât capitalul propriu, cât și cel imprumutat
implică suportarea de costuri, există totuși o diferență fundamentală dintre costul capitalului
propriu și cel al capitalului împrumutat.
Această diferență constă în faptul că acționarii care furnizează capital prin emisiunea
de acțiuni de către întreprindere nu sunt remunerați decât în cazul în care întreprinderea obține
profit, în timp ce capitalul împrumutat trebuie remunerat oricare ar fi rentabilitatea
întreprinderii, adică și în caz de pierderi.
Politica de indatorare se bazează pe decizia întreprinderii în legătură cu alegerea
raportului dintre datorii și capitaluri proprii. Aparent, îndatorarea influențează negativ
rentabilitatea prin povara dobânzilor, care măresc costurile și reduc profitul. În realitate însă,
dacă rata rentabilității este mai mare decât rata dobânzii, îndatorarea are o inflență pozitivă
asupra rentabilității.
17
FINANȚE CURS - 2020 04/29/2020
Efectul îndatorării derivă din legătura dintre rentabilitatea financiară (rentabilitatea

capitalului propriu) şi rentabilitatea economică (rentabilitatea întregului activ), astfel că se
poate scrie:
D
r f  re  re  d  efectul de levier al îndatorării
Cp
rf - rentabilitatea financiară;
re - rentabilitatea economică;
valoarea datoriilor
D - rata îndatorării este egală cu raportul: ;
valoarea capitalului propriu
d – rata medie a dobânzii bancare.
Între rata rentabilității economice, calculată ca raport între profitul din exploatare si
totalul activului, și rata rentabilității financiare, calculată ca raport între profitul net și capitalul
propriu, se pot deduce urmatoarele corelații :
 dacă firma nu apelează la imprumut, cele două rate sunt egale ;
 dacă se apelează la împrumut, diferența dintre cele două rate este dată
de coeficientul structurii financiare (datorii/capital propriu) si de
diferența dintre rata rentabilității economice și rata dobânzii la
creditele angajate.
Relația de mai sus este cunoscută sub denumirea de formula efectului de parghie, iar
raportul surse imprumutate/surse proprii se numește factor pârghie. Datoriile (D) reprezintă
pârghia (instrumentul) folosită/folosit de întreprindere pentru a susține creșterea activității și
profitabilității.
Cu privire la structura financiară a întreprinderii se reţin două mari teorii:
– teoria clasică în care se susţine că structura financiară influenţează valoarea
întreprinderii;
– teoria economiştilor Modigliani şi Miller care arată că în condiţiile unei pieţe perfecte
structura financiară nu are influenţă asupra costului capitalului întreprinderii.
În cele din urmă s-a ajuns la o teorie de compromis, potrivit căreia se apreciază că
dincolo de un anumit nivel de îndatorare, devine iminent pericolul de faliment al agentului
economic.
18
INVESTIȚIILE - PLASAMANETE PE TERMEN LUNG 05/06/2020
CAPITOLUL 10. INVESTIȚIILE- PLASAMENTE DE CAPITAL PE TERMEN MEDIU SI

LUNG
Obiective
cunoașterea conceptului investițiilor;
finanțarea proictelor de investitii.
criterii de selecție a proiectelor de investitii;
recuperarea investițiilor prin amortisemnt
10.1. Investițiile – abordări conceptuale
Investiţiile formează activitatea de utilizare a capitalului agenţilor economici. Termenul

de „investiții” semnifică, stricto sensu, În sensul strict al termenului, investiția este o utilizare
a capitalului, care se traduce prin adaugarea la patrimoniu a unor bunuri de echipament;
achiziționarea unei linii tehnologice pentru cresterea productivitații muncii; asimilarea unui
brevet pentru fabricația de produse noi; construirea unor fabrici etc. Intrarea în patrimoniul
firmei a unor noi bunuri sau active (clădiri, construcții, masini, instalații, echipamente, utilaje
etc.) se poate realiza fie prin achiziție, fie prin construirea lor propriu-zisă.
În general, investițiile reprezinta cheltuieli care se efectueaza pentru obținerea de active
imobilizate, adica pentru construirea, reconstruirea, largirea, modernizarea si achiziționarea de
active fizice de natura masinilor, utilajelor, instalațiilor, cladirilor, mijloacelor de transport etc.
Se asimileaza investițiilor si cheltuielile referitoare la lucrarile de proiectare, prospecțiuni si
explorari geologice, pregatirea personalului necesar obiectivelor în construcție, inclusiv ale
personalului administrativ si tehnic al întreprinderii în curs de construcție.
Pe lângă investițiie în active imobilizate întreprinderile mai pot efectua și înestiții sub
forma participațiilor. Participațiile sunt de două categorii: investiții de portofoliu si
speculative.
Investițiile de portofoliu au în vedere procurarea de acțiuni de la o altă firmă, cu intenția
de a extinde interesele firmei participante asupra unui concurentsau într-un alt domeniu de
activitate; urmăresc, de asemenea, procurarea de obligațiuni (publice sau nu) cu intenția unei
valorificări avantajoase, pe termen lung, a unor disponibilități consolidate pentru care nu sunt
încă create condiții pentru o utilizare în interiorul firmei.
Participațiile speculative sau plasamentele speculative au în vedere valorificarea unor
informații sau estimări privind conjunctura pieței, adică evoluția ei pe termen scurt, ceea ce
presupune angrenarea în „jocul” bursei prin cumpărarea/vânzarea de titluri de valoare în scop
speculativ. În categoria plasamentelor se include, de asemenea, fără a avea de data aceasta, în
mod necesar, caracter speculativ, crearea de depozite bancare la termen, cu intenția valorificării
unor resurse disponibile în limita unei anumite perioade de timp.
Am delimitat în acest fel sfera si obiectul investițiilor în cadrul sferei mai largi a
plasamentelor si participațiilor.
Investițiile reprezinta principala forma de dezvoltare a întreprinderii. Ele au un
pronunțat caracter novator întrucât creeaza condițiile materiale necesare promovarii
progresului tehnic si a rezultatelor activitaților de cercetare stiințifica în toate domeniile de
activitate. Investițiile definesc o categorie financiara pe cât de complexa pe atât de
controversata.
1
Din punct de vedere strict financiar, investiția este o imobilizare de capital pe termen
lung în scopul obținerii unei rentabilități viitoare mai mari. Efectul investiției, în forma sa cea
mai generală, este cresterea volumului si calității activității unei firme. O investiție presupune
proiecte alternative, variante pe multiplele aspecte vizate de o astfel de inițiativă: evoluția pieței
(prețuri, grad de saturare, apariția unor produse înlocuitoare sau noi), soluțiile tehnice, soluțiile
de amplasament, finanțarea, costurile de investiție, costurile de exploatare, dinamica piețelor
adiacente (materii prime, utilizări etc.), dinamica pieței muncii etc.
Investiţia este o decizie de a imobiliza un capital pentru a obţine, în viitor, o anumită
rentabilitate a activelor. Politica de investiții reprezintă ansamblul deciziilor privind crearea
mijloacelor de producție fixe, adică inclusiv a formării si a utilizării resurselor de finanțare.
Politica de investiții este una din componentele politicii financiare atât la nivel macroeconomic,
cât si la nivel microeconomic.
Într-o întreprindere, diversitatea conceptului de investiție este determinata de natura
acestora care poate sa fie: tehnica, umana, sociala, comerciala si financiara.
Cunoasterea naturii investițiilor prezinta o semnificație aparte din punctul de vedere al
surselor de finanțare. Pentru investițiile de înlocuire si modernizare finanțarea se poate face
mai usor din credite bancare în condiții acceptabile de dobânda, de rambursare si de garantare,
întrucât rentabilitatea este certa si riscul redus. Dimpotriva, investițiile în cercetare, de
expansiune si în cele strategice va trebui sa antreneze capitaluri proprii (cresteri de capital,
autofinanțari) în proporție mai mare, finanțarea prin îndatorare fiind mai greu de realizat din
cauza riscului ridicat si a unei rentabilitați mai puțin probabile ale acestor investiții.
10.2. Resursele de finanțare a investițiilor

Atragerea capitalului şi alocarea acestuia pentru diferite obiective de investiţie
reprezintă o problemă fundamentală a întreprinderii. După cum plasarea capitalurilor în diverse
variante de investiţii se face pe baza eficienţei obiectivelor, în mod asemănător, obţinerea
capitalurilor trebuie să ţină seama de eficienţă adică, de costurile de procurare şi riscurile pe
care le implică izvoarele acestora.
În funcţie de provenienţă, resursele de finanţare a investiţiilor pot fi:
1) resurse endogene;
2) resurse exogene.
Resursele endogene (REn) numite şi resurse proprii, provin din amortisment, profit şi
alte resurse, şi se degajă din autofinanţare.
A. Amortismentul activelor imobilizate (A) a constituit şi constituie cea mai importantă
resursă proprie destinată finanţării investiţiilor, menită să înlocuiască activele
imobilizate uzate. Amortismentul se realizează în urma procesului de amortizare a
imobilizărilor corporale şi necorporale. Programarea amortismentului se face anual
în funcţie de valoarea de amortizat şi normele de amortizare.
B. Profitul constituie o resursă endogenă de finanţare a investiţiilor care asigură cu
precădere dezvoltarea întreprinderii. La întreprinderile cu capital majoritar sau
integral de stat, repartizări din profitul net pentru creşterea resurselor de finanţare a
investiţiilor se pot face într-o proporţie de până la 50%. În schimb, agenţii
economici cu capital majoritar privat fac asemenea repartizări potrivit hotărârii
adunării generale a acţionarilor sau asociaţilor. Repartizări din profit în scopul
finanţării investiţiilor se fac numai pentru partea rămasă neacoperită din celelalte
resurse proprii (amortisment şi alte resurse).
2
Resursele endogene destinate finanţării investiţiilor mai sunt completate cu alte

resurse, în sfera cărora intră:
sumele rezultate din valorificarea materialelor obţinute din dezmembrarea
activelor imobilizate scoase din funcţiune, mai puţin cheltuielile efectuate;
sume încasate din vânzarea de active fixe, mai puţin valoarea rămasă
neamortizată;
sume încasate din vânzarea activelor, mai puţin impozitul datorat, aferent
vânzărilor de active, costul proiectelor de evaluare, precum şi valoarea rămasă
neamortizată;
sumele încasate din despăgubirile de asigurare pentru activele imobilizate
calamitate;
alte sume.
Resursele exogene (REx) se mobilizează, pentru completarea resurselor necesare
finanţării investiţiei, pe seama: creditelor bancare; creditului obligatar; sporirii capitalului
social; subvenţii bugetare.
A. Creditele bancare se pot solicita băncilor comerciale în situaţia în care resursele
endogene destinate finanţării investiţiei sunt mai mici decât cheltuielile de
investiţie.
Formele de finanțare a investițiilor prin credite sunt numeroase: emiterea de obligațiuni
simple; emiterea de obligațiuni convertibile în acțiuni; emisiunea de euroobligațiuni;
împrumuturile la instituțiile financiare; creditul bancar; creditul-contract de închiriere, (leasing
sau creditbail)
Întreprinderea poate să apeleze la credite bancare pe termen mediu şi lung. Asemenea
credite se stabilesc prin contracte încheiate de către bancă cu întreprinderea şi privesc durata
de până la 5 ani pentru creditele pe termen mediu şi peste 5 ani pentru creditele pe termen lung.
Solicitarea creditului se face în baza unei documentaţii depusă băncii, care cuprinde:
 cererea de credite;
 documentaţia tehnico-economică, formată din studiile tehnico-
economice; proiectul de execuţie; memoriul de necesitate în cazul
dotărilor cu utilaje;
 studiul de fezabilitate, care face o analiză a propriei activităţi, precum şi a
perspectivelor sale;
 bugetul de venituri şi cheltuieli pe anul în curs; - programul tendinţei
resurselor financiare şi modul de utilizare a lor până la rambursarea
integrală a creditului;
 bilanţul încheiat la sfârşitul anului precum şi ultimul bilanţ pe anul în
curs, inclusiv situaţia contului de profit şi pierdere;
 ultima balanţă de verificare întocmită.
A. Creditul obligatar, reprezintă o formă de îndatorare a întreprinderii prin emisiunea
de obligaţiuni. Emisiunea unui credit obligatar, comportă unele etape, cum ar fi:
definirea împrumutului, informarea acţionarilor despre modalităţile de realizare şi
plasare propriu-zisă a titlurilor de credit.
În prospectul de emisiune se precizează: suma împrumutului; durata acestuia, numărul
de titluri şi valoarea nominală a titlului; rata dobânzii; preţul de emisiune; preţul de rambursare;
modalităţile de rambursare şi plata dobânzilor curente deţinătorilor. Clauzele şi convenţiile
contractului de împrumut obligatar, legate de aşteptările investitorilor în legătură cu nivelul
ratelor dobânzii şi aprecierile despre gradul de risc al activităţii întreprinderii, contribuie la
perceperea valorii obligaţiunilor, a cursului acestora.
3
Contractele de împrumut obligatar conţin, de asemenea, şi clauza pentru fondul de

amortizare, prin care se fixează ordinea de retragere a unui titlu emis. În ţara noastră, până în
prezent, puţine întreprinderi au recurs la această formă de îndatorare.
B. Sporirea capitalului social pentru finanţarea unei investiţii se face în urma hotărârii
adunării generale a acţionarilor. Procurarea de resurse financiare prin această
modalitate presupune: emisiunea de noi acţiuni; încorporarea de rezerve;
convertirea unor obligaţiuni; fuziunea. Indiferent de modalitatea practicată, sporirea
capitalului social trebuie făcută numai în lichidităţi şi nicidecum prin aport în
natură.
C. Subvenţiile bugetare se acordă regiilor autonome, societăţilor comerciale cu capital
integral de stat şi instituţiilor publice pentru investiţii majore ce privesc economia
naţională. Alocarea resurselor se face potrivit legii anuale a bugetului de stat prin
deschideri de credite bugetare.
Mobilizarea resurselor de finanţare a investiţiilor, fie ele endogene sau exogene, se face
în funcţie de costul acestora. După luarea deciziei de finanţare a investiţiilor se elaborează un
tablou de finanţare care cuprinde în afara resurselor de finanţare şi a cheltuielilor cu investiţiile
şi obligaţiile privind plăţile pentru investiţiile precedente concretizate în rambursarea ratelor
scadente ale creditelor şi plata dobânzilor aferente creditelor pentru investiţii.
10. 3 Fundamentarea deciziei de investiţii
În fundamentarea deciziei de investiţie trebuie să se ţină cont de mediul financiar în

care îşi desfăşoară activitatea agentul economic. Astfel, se poate vorbi de:
fundamentarea de investiţii în mediul cert;
fundamentarea de investiţii în mediul incert.
Decizia financiară privind alegerea proiectului sau obiectivului în care urmează
să se investească presupune parcurgerea următoarelor etape:
întocmirea listei proiectelor de investiţii cu variantele existente;
culegerea informaţiilor necesare evaluării acestor proiecte şi calculul
fluxurilor băneşti corespunzătoare – cash-flow;
alegerea proiectului de investiţii potrivit unor criterii prestabilite.
10.3.1. Evaluarea rentabilității investițiilor

Rentabilitatea investiției este unul dintre criteriile de bază pe care se întemeiază decizia
de alegere a unei variante de investiție. Evaluarea acestei rentabilități se poate face prin două
metode: contabilă și financiară.
Durata de viață economică este intervalul de timp în care investiția generează o
rentabilitate cel puțin acceptabilă. Această durată este estimată pe baza informațiilor folosite la
determinarea fluxurilor financiare pozitive (cash-flow), dar si a caietelor tehnice care descriu
investiția, a predicțiilor privind progresul tehnic si inovația vizând obiectul investiției în cauză,
a normelor legale în vigoare privind durata de amortizare a activelor fixe.
Factorul timp introduce diferențierea în termeni reali si de utilitate a două bunuri
absolut identice, dar disponibile pentru uz la momente de timp diferite. În sensul obiectului de
studiu al finanțelor, acest bun este considerat, în principiu, ca fiind o sumă de bani.
4
Diferențierea în termeni reali se referă la faptul că aceiasi sumă de bani are puteri de cumpărare
diferite la momente de timp diferite, din cauza ratei inflației.
Pentru echivalarea a două sume disponibile la momente diferite în timp se utilizează:
procedeul actualizării și procedeul fructificării.
Procesul investiţional, fiind un proces complex ce se întinde pe o perioadă mai mare de
timp, se fundamentează printr-o serie de calcule de matematici financiare (dobânzi simple şi
compuse, calcularea valorii viitoare etc.).
În calculele financiare privind plasamentul pe termen lung, deci şi investiţiile, se
practică dobânda compusă, astfel că o sumă V0 devine V1 după formula
V1 = V0(1 + r)n unde
r = rata dobânzii;
n = numărul de ani de plasare a capitalului;
(1 + r)n = factor de capitalizare sau fructificare.
Actualizarea (discontarea) este, într-un anumit sens, inversul calculului dobânzii
compuse şi îngăduie compararea sumelor ce se vor încasa în diferite perioade. Poate să vizeze
mai multe feluri de operaţiuni:
 calcularea valorii actuale a unei sume ce se va încasa în viitor;
 calcularea valorii actuale a unei sume de anuităţi constante;
 calcularea valorii actuale a unei rente perpetue;
 calcularea valorii actuale a unui activ ce produce fluxuri variabile dar cu rate
constante.
V1 1
O valoare V0 a unei sume V1 ce se va încasa în n ani este V0  , unde
1  r  n
1  r n
reprezintă factorul de actualizare, care se calculează folosind tabelele de actualizare.
În ceea ce priveşte valoarea actualizată a unei sume de anuităţi, valoarea actuală V0 a
n
Fi
unei sume de fluxuri băneşti Fi cu o rată de actualizare r, este: V0   .
i 1 1  r 
n
În perioada de recuperare a investiţiei se pune problema comparabilităţii în timp a

eforturilor şi efectelor investiţiei. Pentru a compara cheltuielile cu investiţia cu fluxurile de
numerar (cash-flow-urile) generate de proiect, mărimile trebuie aduse la acelaşi moment de
referinţă (de regulă data începerii lucrărilor de investiţii) prin tehnica sau operațiunea de
actualizare.
În continuare, se calculează capitalizarea alocărilor anuale de capital pentru finanţarea
investiţiilor şi actualizarea recuperărilor anuale de capital prin fluxurile de încasări rezultate pe
durata de viaţă a investiţiei.
După cum a fost prezentat deja, o sumă cheltuită azi va deveni peste “n” ani echivalentă
cu o sumă mai mare, în funcţie de factorul de fructificare (capitalizare) a capitalului pe piaţa
financiară. În schimb, o sumă ce se va obţine în viitor se va echivala azi cu o sumă mai mică,
proporţional cu dobânda încasabilă până în momentul viitor al obţinerii primei sume.
Pentru decizia de investiţie actualizarea operează, în special, pentru fluxurile de
încasări (cash-flow) generate de punerea în exploatare a investiţiei. Plasamentele de capital
pentru finanţarea investiţiilor sunt efectuate pe o perioadă scurtă de timp şi, de obicei, nu
necesită calcule pentru capitalizarea sumelor avansate decât pentru durate mai mari de
executare a lucrărilor de investiţii.
Actualizarea fluxurilor de încasări rezultate din exploatarea investiţiilor ridică unele
probleme ale corectitudinii calculelor. Astfel, în primul rând, se pune problema realismului
previziunii fluxurilor de încasări (cash-flow) având în vedere aproximările privind încasările şi
plăţile diferenţiale. În al doilea rând, rata de actualizare nu este uşor de ales între rata inflaţiei,
5
rata dobânzii de piaţă, rata medie de rentabilitate pe economie, rata de risc etc. Practic, în
actualizare se optează fie pentru rata medie a dobânzii corectată cu rata inflaţiei şi cu o primă
de risc, (pentru proiectele de investiţie finanţate din capitalurile proprii), fie pentru costul
mediu ponderat al capitalului, corectat cu riscul economic şi financiar al îndatorării (în cazul
proiectelor de investiţie finanţate din capitalurile proprii şi cele împrumutate).
10.3.2. Criterii de alegere a variantelor de investiție

Principalele criterii de optimizare privind investiţiile sunt:
valoarea actualizată netă VAN (Net present value);
rata internă de rentabilitate RIR (Internal rate of return).
indicele de profitabilitate IP (Index of profitability);
termenul de recuperare actualizat (Discounted payback);
1. Valoarea actualizată netă exprimă diferenţa dintre cash-flow-ul actualizat şi

cheltuieli de investiţii. VAN arată creşterea valorii sperată de întreprindere dacă adoptă un
anumit proiect de investiţii.
Dacă valoarea actualizată netă este pozitivă, valoarea întreprinderii va creşte, iar dacă
VAN este negativă valoarea întreprinderii va scădea.
Valoarea netă actualizată (VAN) operează, pe de o parte, cu fluxurile de încasări
(amortisment şi profit net) şi valoarea investiţiei, iar, pe de altă parte cu factorul de actualizare.
Ca urmare, valoarea netă actualizată (VAN) a unei investiţii este egală cu diferenţa dintre
fluxurile de încasări actualizate şi cheltuielile cu investiţia (I), adică.
𝑉𝐴𝑁= ∑ 𝐶𝐹 ×
( )
− 𝐼
unde:
𝐶𝐹 - fluxurile de încasări (cash-flow) ale anului ”i”;
– factorul de actualizare pentru anul ”i”.
( )
Dacă VAN < 0 atunci proiectul se respinge deoarece rata rentabilității proiectului de
investiții este mai mică decât costul capitalului.
Dacă VAN = 0 proiectul poate fi acceptat sau nu întrucât capitalul investit este
remunerat la nivelul dobânzii compuse practicate de băncile comerciale.
În cazul în care VAN > 0 proiectul se acceptă pentru că rentabilitatea investiției este
superioară ratei dobânzii sau costului capitalului.
2. Un alt criteriu important care permite clasificarea investițiilor după gradul de
rentabilitate este criteriul RIR sau criteriul ratei interne a rentabilității. Aceasta presupune
determinarea ratei rentabilității capitalului investit care echivalează cu rentabilitatea care ar fi
obținută de investitor dacă si-ar plasa valoarea investiție, pe o perioadă de timp egală cu durata
de viață a proiectului, în sistem de dobândă compusă la o bancă.
Rata internă de rentabilitate (RIR) care asigură egalitatea între valoarea actualizată a
cash-flow-ul sperat şi cheltuielile de investiţii:
Rata internă de randament (RIR), practic, poate să fie găsită rezolvând ecuaţia
următoare, în care necunoscuta este RIR:
Pornind de la egalitatea:
6
∑ = 𝐼 obținem ∑ – I=0
( ) ( )
Din relaţie, rezultă că rata internă de randament este rata de actualizare care face ca
valoarea netă actualizată să fie zero. Rata internă de rentabilitate reprezintă acea rată de
actualizare pentru care VAN=0.
Calculul ratei interne de randament conduce la ecuaţii de ordin superior ce nu pot fi
rezolvate manual decât prin tatonări repetate ale unor rate de randament care apropie tot mai
mult cei doi termeni ai egalităţii.
Pentru determinarea RIR se foloseşte metoda interpolării parcurgându-se următoarele
etape:
 se caută o rată de actualizare, suficient de mare pentru ca VAN determinată cu ajutorul
ei să fie negativă. Aceasta se numeşte rata de actualizare maximă şi se notează
VANRmax;
 se caută o rată de actualizare mai mică decât Rmax, astfel încât VAN calculat cu
această rată să fie pozitivă. Aceasta se numeşte rată de actualizare minimă şi se notează
VANRmin.
Între cele două rate de actualizare diferenţa nu trebuie să fie mai mare de 5 puncte
procentuale.
Relaţia de calcul este următoarea:
VANRmin
RIR = Rmin + (Rmax – Rmin) ×
VANRmin - VANRmax
Indicatorii VAN şi RIR conduc la aceleaşi decizii de acceptare sau respingere a

proiectelor de investiţii, dar pot determina clasamente diferite ale acestora. Dacă proiectele de
investiţii sunt incompatibile, se va da prioritate celui cu maxim(VAN), fără a ţine seama de
criteriul maxim(RIR), însă numai dacă RIR pentru proiectul ales îndeplineşte celelalte condiţii.
3. Criteriul indicelui de profitabilitate este utilizat cu prudență pentru investiții

nonexclusive. Indicele de profitabilitate se determină ca raport între fluxurile de încasări a investiţiei
actualizate şi investiţie, potrivit relaţiei:
∑
( )
𝐼 =
Acest criteriu ne arată valoarea actuală a cash-flow pentru un cost de 1 leu investiţie.
Proiectul de investiţie se poate accepta numai dacă indicele de profitabilitate este mai mare
decât unu (IP > 1). Întreprinderea trebuie să fie indiferentă dacă IP = 1 şi să respingă proiectul
dacă IP < 1. În situaţia existenţei a două sau mai multe proiecte de investiţie concurente, se
alege proiectul cu indicele de profitabilitate cel mai mare.
4. Un alt criteriu utilizat în teoria financiară este termenul de recuperare (TR). Acesta
reprezintă numărul de ani în care investiția inițială este recuperată pe baza cashflow-urilor
anuale degajate de proiectul respectiv. De regulă se folosește termenul de recuperare actualizat
(TR).
Termenul de recuperare actualizat (TR) reprezintă timpul (numărul de ani) necesar
pentru recuperarea cheltuielilor iniţiale cu investiţiile (actualizate dacă sunt eşalonate pe mai
mulţi ani) din cash-flow-urile actualizate cumulate.
𝑇𝑟 = 𝑖𝑎𝑟 𝐶𝐹𝑎𝑐𝑡/𝑎𝑛 = ∑ /n
/ ( )
7
10.4. Amortizarea – proces de recuperare a investițiilor

În literatura de specialitate regăsim mai multe abordări ale noțiunii de amortizare.
Din punct de vedere contabil, amortizarea este procesul de depreciere a activelor
imobilizate, cauzată de uzura în timp, și evoluția tehnicii. Agenții economici calculează,
înregistrează și recuperează uzura capitalului imobilizat în active corporale și necorporale, în
scopul refacerii acestuia.
Uzura are două forme: fizică și morală.
Uzura fizică se referă la pierderea valorii mijloacelor fixe în procesul de producție, din
cauza unor factori naturali și ca urmare a trecerii timpului. O dată manifestată uzura fizică,
mijloacele fixe trebuie supuse unui proces de întreținere și reparații care necesită cheltuieli; în
anumite situații, mijloacele fixe se scot din folosință și se înlocuiesc cu altele.
Uzura morală are loc atunci când mijloacele fixe sunt depășite din punct de vedere
tehnologic, întrucât apar altele mai perfecționate și uneori chiar mai ieftine.
Din punct de vedere financiar, fondul de amortizare are efect asupra expansiunii firmei,
având în vedere că, între momentul constituirii și cel al utilizării sale, fondurile financiare pot
fi plasate în scopul obținerii de câștiguri sau satisfacerii altor necesități ale întreprinderii.
Procesul amortizării începe o dată cu darea în funcțiune a mijloacelor fixe, și continuă
până la recuperarea integrală a valorii acestora. Dacă unele mijloace fixe sunt scoase din
funcțiune înainte de recuperarea integrală a valorii lor, ca efect al apariției uzurii fizice și
morale, trebuie recuperate sumele până la nivelul valorii de inventar (minus sumele rezultate
din valorificarea lor). Există și situații în care mijloacele fixe se mențin în funcțiune după
expirarea duratei normate de funcționare și recuperarea integrală a valorii de inventar, caz în
care nu se mai calculează amortizarea acestora.
Deoarece amortizarea este un proces care se derulează în timp, valoarea recuperată a
activului fix creste, iar valoarea rămasă nerecuperată se reduce.
Din acest motiv, gestiunea activelor se realizează la mai multe tipuri de valori pentru
acelasi activ fix:
 valoare de inventar, în sensul de valoare de achiziție, inclusive cheltuielile cu
transportul, montarea, punerea în funcțiune, rodajul; în anumite împrejurări (de
pildă, o rată mare a inflației pe mai mulți ani), activele fixe sunt reevaluate
majorându-se valoarea lor prin indexare;
 valoare de înlocuire, în sensul de cheltuieli necesare, la un moment dat, pentru
a putea înlocui (de regulă ipotetic) activul fix în cauză; este o valoare curentă
de piață; decalajul mare între aceasta si valoarea de inventar este un semnal
pentru reevaluare;
 valoare rămasă este diferența dintre valoarea de inventar si cuantumul la zi al
amortizării;
 valoarea medie a activelor fixe ale unei firme este o valoare determinată ca
balanță intrări/iesiri în vederea calculului amortizării.
Amortizarea activelor fixe poate fi privită ca având trei accepţiuni:
* ca proces de recuperare a uzurii;
* ca element al costului de producţie, care intră în costuri;
* ca sursă de înlocuire a activelor fixe (de finanţare).
10.4.1. Elemente de calcul necesare în procesul amortizării activelor fixe
8
Aceste elemente vizează informaţii privitoare la trei domenii:

* sfera, valoarea şi structura imobilizprilor amortizabile;
* durata normală de funcţionare a imobilizărilor corporale sau activelor fixe;
* existentul de active fixe şi rulajul în cursul anului.
Activele amortizabile se amortizează din momentul achiziţionării și ppunerii în
funcțiune şi până în momentul recuperării integrale a valorii acestora (sunt şi excepţii: sondele
de ţiţei). Momentul punerii în funcţiune diferă în funcţie de natura activelor amortizabile (ex:
la imobilizările corporale care nu necesită nici montaj nici probe tehnologice, momentul punerii
în funcţie poate să coincidă cu momentul achiziţionării).
a) În evidenţă, activele amortizabile sunt înregistrate la valoarea de inventar care poate
fi:
– valoarea iniţială sau de origine;
– valoarea de înlocuire sau actualizată.
Valoarea iniţială a activelor amortizabile este de fapt volumul cheltuielilor cu
investiţiile în activele imobilizate corporale plus cheltuielile ocazionate de transportul,
montarea şi punerea în funcţiune a acestora.
Valoarea de înlocuire este dată de totalitatea cheltuielilor care s-ar efectua de un agent
economic pentru a înlocui un activ imobilizat corporal cu altul, identic sau echivalent. Această
valoare se stabileşte prin operaţiunea de evaluare a activelor imobilizate.
Valoarea iniţială este influenţată în timp de deprecierea monedei aferente (înregistrate
la acel mijloc fix), iar pentru aceasta este necesară reevaluarea activelor corporale în vederea
stabilirii valorii actualizate rămase.
Via  Dr
Var  unde:
Dc  Dr
Var = valoarea actualizată rămasă;
Via = valoarea de intrare actualizată;
Dr = durata de funcţionare rămasă;
Dc = durata de funcţionare consumată.
b) Durata normală de serviciu sau de utilizare (Dn) se poate stabili cu anticipaţie în
funcţie de mai mulţi factori:
* influenţa uzurii morale;
* ritmul de depreciere a potenţialului tehnic;
* posibilitatea de înlocuire rapidă a activelor corporale.
Durata normală de funcţionare a activelor corporale se foloseşte pentru calcularea
normelor procentuale de amortizare, unde:
100
Na  , unde Na= norma de amortizare.
Dn
În vederea determinării duratei normale de funcţionare, activele imobilizate corporale
sunt grupate în categorii conform catalogului de clasificare a acestora.
Dacă durata efectivă de funcţionare este mai mare decât durata normală de funcţionare,
atunci ritmul de amortizare a fost accelerat.
Dacă durata efectivă de funcţionare este mai mică decât durata normală înseamnă că la
activul fix s-au efectuat reparaţii necorespunzătoare.
Casarea activelor imobilizate înainte de expirarea duratei normale de funcţionare
impune decizii financiare pentru calculul şi recuperarea valorii neamortizate.
9
Vna  Vi  Va
D 
Va  Vi  c  100  sau
 Dn 
Vi  N a  D c
Va 
100
unde:
Vna = valoarea neamortizată;
Vi = valoarea de inventar;
Va = valoarea amortizată
Dc = durata consumată.
Valoarea neamortizată se poate recupera din rezervele constituite, din rezultatele
financiare sau se poate înregistra ca pierdere.
De asemenea, conform legii privind amortizarea activelor imobilizate în România,
valoarea nerecuperată integral se suportă din sumele rezultate în urma valorificării activelor
fixe, iar diferenţa se poate include în mod eşalonat pe cheltuieli de exploatare.
Calculul amortismentului anual se face de obicei sub forma unei valori medii, valoarea
medie care se determină şi au ajutorul următoarelor mărimi:
Vi  tf
Vin 
12
Vin = valoarea intrărilor
Vi = valoarea de inventar;
tf = timp de funcţionare.
Vi  taf
Vie 
12
Vie = valoarea ieşirilor;
taf = timp de nefuncţionare.
Vma  Vi  Vin  Vie
Vma
A  N a , unde A = amortizarea anuală
100
10.4.2. Sisteme şi metode de calcul a amortizării activelor fixe
În literatura de specialitate sistemele de amortizare sunt de trei feluri:

– sisteme proporţionale;
– sisteme regresive;
– sisteme progresive.
Conform legislaţiei privind amortizarea, în legătură cu aceste sisteme se exemplifică
următoarele metode de amortizare astfel:
Sistemul constant sau liniar face parte din sistemul proporţional şi se caracterizează
prin faptul că impune un amortisment uniform. În ţara noastră, sistemul liniar este cel mai des
folosit.
Sistemul degresiv de amortizare, care face parte din sistemele regresive. Se poate
aplica în două variante:
 amortizarea degresivă cu influența uzurii morale
 amortizarea degresivă fără influența uzurii morale
10
Cea mai cunoscută metodă din cadrul metodelor regresive și utilizată în practică este
metoda amortizării accelerate care presupune includerea în primul an de fucnționare a unei
părți de până la 50% din valoarea de intrare pe cheltuieli de exploatare, difreneța urmând a fi
recuperată după sistemul liniar.
Sistemul accelerat este indicat în cazul în care agentul economic urmăreşte recuperarea
rapidă a valorii activelor fixe folosite, dar acest sistem poate să intre în contradicţie cu politica
de dividend a întreprinderii în care interesul conducerii se poate lovi de interesul acţionarilor.
Sistemul progresiv presupune utilizarea unei norme de amortizare mai mari spre
finalul duratei normale de utilizare a activului fix. Se practică în statele dezvoltate în cazul
amortizării clădirilor.
11
FINANTE - CURS 05/13/2020
CAPITOLUL 11.
PLASAMENTELE PE TERMEN SCURT ÎN ACTIVELE CIRCULANTE
11.1. Activele circulante: conţinut, structură, clasificare

Activele circulante constituie a doua componentă importantă a activelor unei firme,
alături de cele fixe.
Activele circulante reprezintă forma materială a utilizărilor pe termen scurt a resurselor
financiare ale firmei.
Activele circulante sunt obiecte ale muncii care participă direct la procesul de producţie,
se consumă integral şi îşi schimbă formele funcţionale în cadrul procesului de producţie şi sunt
înnoite după fiecare ciclu de producţie.
În categoria activelor circulante se cuprind:
a) stocuri, inclusiv valoarea serviciilor prestate pentru care nu a fost întocmită factură;
b) creanțe;
c) investiții pe termen scurt;
d) casa şi conturi la bănci.
Stocurile sunt reprezentate de materii prime, materiale, combustibili, producţie
neterminată, piese de schimb, semifabricate, produse finite, mărfuri. Ponderea stocurilor se
diferenţiază pe ramuri şi oferă elemente de opţiune şi decizie privind utilizarea eficientă a
activelor circulante şi a resurselor de finanţare a acestora.
Clasificarea activelor circulante:
a) Din punct de vedere al sferei ce o deservesc activele circulante:
– active circulante din sfera producţiei;
– active circulante din sfera circulaţiei.
b) În funcţie de stadiile procesului producţiei de circulaţie:
– stocuri necesare producţiei;
– active circulante în procesul de producţie, faza de prelucrare;
– active circulante în faza de desfacere;
– active circulante în faza realizării desfacerii.
c) După apartenenţă:
– active circulante din surse proprii;
– active circulante celor proprii;
– active circulante din surse împrumutate.
d) Din punctul de vedere al firmei:
– active circulante sub formă materială;
– active circulante sub formă bănească.
Cuantumul, structura şi ponderea active circulante pot fi influenţate de următorii
factori:
1. volumul producţiei: creşterea volumului producţiei determină creşterea volumului
de active circulante;
2. nivelul cheltuielilor de producţie care are o influenţă în două sensuri: pe de o parte,
cheltuielile de producţie cresc pe măsură ce sporesc active circulante şi pe măsură
1
ce acestea parcurg fazele de producţie şi, pe de altă parte, nivelul cheltuielilor

sporeşte la rândul său necesarul de active circulante;
3. viteza de rotaţie a activelor circulante influenţează în sens invers proporţional
mărimea efortului financiar depus de organizaţie: cu cât perioada de trecere a
activelor circulante prin stadiile de aprovizionare, producţie, desfacere este mai
rapidă cu atât necesarul de active circulante este mai redus;
4. schimbarea structurii de producţie, care poate influenţa în ambele sensuri volumul
activelor circulante. Dacă produsele au ciclul mai lung de fabricaţie, creşte şi
necesarul de active circulante;
5. specificul de producţie. De exemplu activitatea sezonieră implică un volum de active
circulante şi fonduri financiare mult mai crescut în perioada de campanie.
Ponderea diferitelor categorii de active circulante în total este determinată de obiectul
de activitate al firmei, dar si de caracteristicile ciclului economic si ale conjuncturii.
Determinarea corectă a necesarului de active circulante este un element al efortului
economic şi financiar, fiind o problemă de bază a gestiunii financiare pentru că
supradimensionarea sau subdimensionarea activelor circulante poate aduce perturbări situaţiei
financiare a agenţilor economici. Stocurile materiale, în special cele din sfera producției,
respectiv „în exploatare”, sunt cele mai importante deoarece constituie suportul desfăsurării
activității. Necesarul se determină pe categorii de active circulante: materii prime, materiale,
ambalaje, piese de schimb, obiecte de inventar, echipamente si material de protecție.
Pentru materiile prime timpul de imobilizare include componente specifice: timpul
pentru stoc curent (Tsc), timp pentru stocul de condiționare (Tc), timp pentru stocul de
siguranță (Ts); astfel încât pot fi identificate trei categorii de stocuri în ceea ce mai sus am
numit nivelul curent al stocului: stocul curent; stocul de condiționare; stocul de siguranță.
Nevoia de finanțare a activelor circulante se determină pornind de la necesarul de
active circulante si de la sursele care sunt mobilizate în mod natural pe parcursul derulării
activității (datorii către furnizori, decontări cu terții etc.). Nevoia de finanțare a activelor
circulante si, mai ales, nevoia de finanțare a exploatării cresc odată cu cifra de afaceri.
9.7. Surse de finanțare a activelor circulante
Mijloacele de procurare a capitalurilor circulante sunt:

 sursele proprii,
 sursele atrase și
 cele împrumutate.
Mobilizarea acestora trebuie să aibă loc în condiții de armonizare a relației rentabilitate-
lichiditate și de diminuare a riscului.
Cea mai sigură sursă de finanțare o constituie sursele proprii, chiar dacă implică
participarea “investitorilor de capitaluri” la proprietate și la distribuirea profitului net, întrucât
determină autonomie financiară și elimină riscul retragerii fortuite a capitalurilor.
Sursele atrase (datoriile de exploatare) sunt neoneroase, dar nesigure, întrucât
evoluția lor este strâns legată de evoluția și caracteristicile ciclului de exploatare care determină
atât mărimea datoriilor de exploatare, cât și durata lor de exigibilitate.
2
Sursele împrumutate prezintă ca principal avantaj mobilitatea lor, pentru a amortiza

diferența continuu fluctuantă dintre necesarul de finanțat, pe de o parte și sursele proprii și
atrase de capitaluri circulante, pe de altă parte. O decizie optimă de finanțare a ciclului de
exploatare este aceea care echilibrează relația contradictorie dintre creșterea autonomiei
financiare (prin folosirea surselor proprii) și necesitatea apelării la surse mobile de capitaluri,
care să acopere nevoile temporare și să completeze sursele proprii. Desigur că este vorba despre
o decizie complexă, al cărei criteriu optim este realizarea obiectivelor financiare de
rentabilitate, lichiditate și diminuare a riscului.
Finanţarea activelor circulante se face din trei surse importante:

1. pasivele de exploatare;
2. fondul de rulment;
3. creditele de trezorerie.
1. Pasivele de exploatare
Acoperirea nevoii de finanțare a activelor circulante se poate realiza si din surse atrase,
alături de cele proprii (fondul de rulment) si cele împrumutate (creditele). În privinţa surselor
privind finanţarea activelor circulante trebuie avute în vedere şi datoriile faţă de furnizori, stat,
salariaţi, asigurări sociale. Aceste surse atrase, numite pasive stabile, sunt reprezentate de
datoria minimă pe care o are o firmă, pe un interval de timp dat, ca rezultat al decalajului în
timp între data creării unei obligații si data stingerii acesteia. Astfel de obligații apar în legătură
cu plata salariilor, plata impozitelor si taxelor la buget, plata unor furnizori etc. În privința
salariilor, plata acestora se face, de regulă, chenzinal. Calculul pasivelor stabile se poate realiza
după mai multe procedee, dintre care: procedeul numărului de zile si procedeul soldurilor
zilnice.
Aceste resurse sunt cunoscute sub denumirea de resurse atrase sau pasive de exploatare
(stabile) şi este necesar să se ia în calcul rolul minim al acestora, care le asigură un caracter
stabil şi permanent şi de aceea mai pot fi denumite şi pasive stabile.
Deci, pasivele stabile, sunt reprezentate de datoria minimă pe care o are o firmă, pe un
interval de timp dat, ca rezultat al decalajului în timp între data creării unei obligații si data
stingerii acesteia.
Sunt cunoscute mai multe metode de determinare a pasivelor stabile:
1. metoda soldurilor zilnice ce se calculează pentru pasivele stabile determinate de
salarii, impozite pe salarii, CAS, alte impozite, datorii din utilităţi, dobânzi bancare. Această
metodă constă în următoarele etape:
– se alege trimestrul din an cu activitatea cea mai redusă, iar calculul se face pentru
o singură lună din acest trimestru;
– se calculează cota medie zilnică pentru fiecare datorie care este:
Obligaţii trimestri ale
CMZ  ;
90
– se calculează volumul obligaţiilor So din data în care are loc achitarea acestora:
So = CMZ × Număr zile întârziere a plăţii obligaţiei
3
– dacă la acest sold se adăugă cota medie zilnică până când are loc plata obligaţiei:
So + CMZ;
– se însumează pentru fiecare zi soldurile de la toate elementele generatoare de
pasive, iar suma cea mai mică din una din zilele lunii reprezintă volumul pasivelor
stabile de care se va ţine cont în acoperirea financiară a activelor circulante.
2) Metoda calcului direct care se utilizează pentru o serie de pasive stabile ce pot
proveni din aprovizionări, avansuri, garanţii, preliminări pentru concedii, reparaţii. Astfel,
volumul acestor pasive stabile pe fiecare din aceste elemente se calculează ca datorie
trimestrială pentru fiecare din numărul zilelor de întârziere a datoriei împărţit la 90 zile
D t  Zî
Ps  .
90
2. Acoperirea financiară a activelor circulante pe baza fondului de rulment
Fondul de rulment poate fi exprimat procentual (FR%) sau în zile (FRz). În expresie
temporală, fondul de rulment arată numărul de zile pentru care este asigurată finanțarea
activelor circulante din resurse proprii. O chestiune de decizie financiară privind fondul de
rulment este stabilirea nivelului său.
Nevoia de finanțare a activelor circulante (necesarul de fond de rulment - NFR) si a
fondului de rulment (FR)se determină atât pentru perioada de gestiune (de obicei – anul), cât
si pe subperioade de gestiune (lună, trimestru) pentru a putea corela nevoile cu resursele pentru
fiecare dintre acestea. Stabilirea unui fond de rulment la nivel minim generează nevoia de
credite de trezorerie.
Fiind o sursă permanentă, este recomandabil ca mărimea fondului de rulment să fie
egală cu o nevoie cvasipermanentă de finanțare din domeniul exploatării. În cadrul ciclului de
exploatare, stocurile și creanțele sunt reînnoibile. Pentru reînnoire, firma are în permanență
nevoie de capitaluri pentru constituirea unui stoc optim de materiale, de produse și de cash.
Astfel, caracterul reînnoibil al stocurilor, determină ca și în ciclul de exploatare să se manifeste
o necoie permanentă de capitaluri. O dată cu reînnoirea stocurilor și creanțelor, în pasivul
bilanțului se reînnoiesc,în eceeași proporție și datoriile către furnizori.
Cu alte cuvinte, ciclul de exploatare provoacă o blocare de capital, în primul rând,
datorită stocurilor create de-a lungul lanţului de producţie, precum şi a amânărilor la plată
acordate clienţilor; în compensare acest ciclu îşi poate atrage o finanţare din creditul acordat
de furnizori. Astfel că necesarul financiar al exploatării sau necesarul de fond de rulment (NFR)
este:
NFR = (Stocuri + Clienţi) – (Furnizori + Alte pasive)
Pe această bază, în practica financiară se determină și fondul de rulment, care se poate
calcula fie pe baza datelor din partea de sus a bilanţului, fie pe baza datelor din partea de jos a
bilanţului.
FR = Capital permanent – Active imobilizate nete
sau
FR = Activele circulante – Datorii pe termen scurt
4
Astfel, conform principalelor posturi de bilanţ, rezultă:
ACTIV PASIV
I. Active imobilizate I. Capitaluri proprii Capital permanent
II. Capitaluri împrumutate pe

termen mediu şi lung
II. Active circulante III. Datorii pe termen scurt
Astfel că, relaţia de echilibru a situaţiei financiare a agenţilor economici se poate scrie
sub forma:
FR = NFR + TN
Unde TN – trezoreria netă
Mai precis:
- În cazul în care FR > NFR, rezultă relaţia: FR = NFR + TN, adică este o situaţie de
ameliorare a trezoreriei;
- În cazul în care FR < NFR rezultă relaţia NFR = FR + Credite pe termen scurt (datorii
la bănci).
Reducerea fondului de rulment reclamă acţiuni şi decizii financiare asupra nivelului
stocurilor, clienţilor şi furnizorilor. Pentru aceasta se întreprind măsuri pentru reducerea
stocurilor la un nivel minim necesar prin accelerarea vitezei de rotaţie a acestora.
Acţiunea asupra clienţilor se poate referi la reducerea numărului de clienţi care
achiziţionează contravaloarea mărfurilor la termen mai îndepărtat. În acest sens, operaţiunea
de scont poate fi aceea care să poată permite micşorarea termenului mediu de încasat a
clienţilor.
Acţiunea asupra furnizorilor constă în general în prelungirea termenului de achitare a
plăţilor acestora.
Fondul de rulment poate să suporte micşorări din următoarele cauze:
 obţinerea de pierderi cu menţiunea că dacă acestea sunt succesive pot conduce
la diminuarea capitalului propriu;
 rambursarea creditelor pe termen mediu şi lung dacă această restituire nu se
realizează din profiturile obţinute sau dacă ratele de restituire sunt mai mari decât anuităţile
din amortizare.
Dintre căile de reechilibrare a fondului de rulment se pot enumera:
1. creşterea capitalului permanent care se poate face prin:
 aportul din partea noilor asociaţi;
 contractarea de credite pe termen mediu şi lung în condiţii avantajoase;
 trecerea în rezervă de profituri (în defavoarea dividendelor);
 consolidarea creditelor pe termen scurt.
2. diminuarea volumului activelor fixe.
În analiza economico-financiară si în aprecierea calității activității financiare a unei

firme, fondul de rulment este legat de caracteristica de lichiditate, adică de capacitatea firmei
5
de a-si putea transforma, rapid si fără pierdere de valoare, mijloacele materiale, creanțele,
titlurile comerciale, monetare sau financiare pe care le posedă în monedă, bani lichizi sau
mijloace agreate pentru a face plăți. Pentru caracterizarea lichidității sunt utilizați indicatori
cum sunt: rata lichidității generale, rata de finanțare a activelor circulante, rata de acoperire a
stocurilor.
3.Finanțarea activelor circulante pe baza creditelor de trezorerie
Creditele reprezintă o altă sursă importantă pentru finanțarea activelor circulante.

Determinarea cuantumului lor se face pe întreaga perioadă de gestiune si pe subperioade de
gestiune. Sursele pentru acoperirea necesarului finanțării activelor circulante, peste nivelul
asigurat prin fondul de rulment, sunt în cea mai mare parte împrumutate de la bănci sub forma
creditelor.
Creditele bancare pe termen scurt rămân baza surselor împrumutate. Aceste credite
sunt diversificate ca durată, obiect, garanție etc. Pentru completarea disponibilităților bănesti
care lipsesc temporar sau sunt insuficiente se apelează la asanumitele credite generale.
Obiectul lor este îmbunătățirea situației de casă (a trezoreriei) si nu se dau, în general, cu
garanție, ci numai pe baza calității lichidității pe termen scurt, respectiv a calității activității
financiare a firmei.
Pentru completarea surselor necesare derulării activității curente se apelează la creditele
pentru activitatea de exploatare. Sunt practicate mai multe forme ale acestor credite, dintre
care uzuale sunt:
 creditul de scont;
 creditul pe stocuri.
CAPITOLUL 12. GESTIUNEA DE TREZORERIE
12.1. Organizarea şi funcţiile serviciilor de trezorerie al agenţilor economici
În interiorul şi exteriorul unei întreprinderi se nasc fluxuri materiale şi băneşti. Fluxurile

băneşti sunt legate de formarea şi remunerarea capitalurilor, de sporirea capitalurilor fixe etc.
La nivelul fluxurilor băneşti (monetare), legătura dintre întrări şi ieşiri este asigurată de către
trezorerie.
Trezoreria este imaginea disponibilităţilor monetare apărută în evoluţia curentă a
încasărilor şi plăţilor; disponibilităţi care trebuie să facă faţă scadenţelor în mod continuu.
Sarcinile gestiunii de trezorerie sunt:
 prevederea şi asigurarea diferitelor fluxuri de intrări şi ieşiri ale trezoreriei;
 asigurarea lichidităţii agentului economic;
 evaluarea diferitelor tipuri de plasamente şi plasarea excedentare de trezorerie;
 evaluarea şi reevaluarea surselor de finanţare pe termen scurt;
6
 stabilirea bugetului de trezorerie şi previziunea acesteia;

 sarcina importantă a trezoreriei este asigurarea lichidităţii agentului economic.
Lichiditatea (L) este posibilitatea agentului economic de a-şi acoperi toate obligaţiile
într-un termen cât mai scurt. Se poate exprima în două feluri:
 lichiditatea imediată
active patrimoniale (ce pot fi transformate în bani)
Li 
pasivepatrimoniale (îndeosebipe termenscurt)
 lichiditatea la o anumită dată
Disponibilităţi băneşti  Încasări prevăzute  Credite pe termen scurt
Lp 
Plăţi exigibile
Solvabilitatea (S) este gradul în care agentul economic poate face faţă obligaţiilor de
Capitaluri proprii
plată, îndeosebi din surse proprii. S 
Total pasiv
Trezoreria trebuie să determine şi să asigure un nivel minim de încasări în măsură să
evite următoarele:
 riscul incapacităţii de plată;
 riscul încasărilor neeficiente, care ar putea conduce la amânarea plăţilor sau reeşalonării
acestora, fie din cauza creşterii dobânzii sau creşterii obligaţiilor faţă de buget.
12.2. Dimensionarea trezoreriei
Trezoreria realizează echilibrul financiar dintre fondul de rulment (care este relativ
constant) şi necesarul de fond de rulment (care este fluctuant în timp).
Dimensionarea trezoreriei se poate realiza astfel:
 ca diferenţă între FR şi NFR;
 ca diferenţă între disponibilităţi şi credite bancare.
Ca rezultat trezoreria poate fi pozitivă sau negativă.
Orice agent economic care deţine excedent de trezorerie poate să facă următoarele tipuri
de plasamente:
 plasarea tradiţională sub forma depozitelor bancare;
 achiziţia de titluri de pe piaţa monetară;
 plasamente în valori mobiliare.
12.3. Bugetul de trezorerie
Bugetul de trezorerie reprezintă previziunea de resurse şi plăţi de trezorerie, bazându-

se pe previziunea fluxurilor de intrare (încasări) şi de ieşire (plăți).
a) Previzionarea fluxurilor de intrare poate cuprinde:
 fluxuri rezultate din activitatea de exploatare;
 fluxuri provenite din împrumuturi;
7
 fluxuri generate de creşterea capitalului propriu;

 rezerve;
 donaţii primite etc.
Fluxurile de intrare sunt în funcţie de natura veniturilor, care pot proveni din activitatea
de exploatare, activitatea financiară sau activitatea extraordinară a întreprinderii.
b) Previzionarea fluxurilor de ieşire cuprinde:
 cheltuieli de exploatare (exclusiv amortizarea);
 cheltuieli financiare;
 cheltuieli extraordinare;
 rambursarea creditelor;
 cheltuieli cu investiţiile;
 impozitul pe profit;
 vărsăminte la buget;
 plata dividendelor etc.
Comparând resursele proprii şi disponibilităţile la începutul anului cu necesarul de
resurse se ajunge la un deficit sau la un excedent de trezorerie.
Deficitul se acoperă din:
 credite;
 subvenţii şi alocaţii.
Excedentul de trezorerie se poate plasa în urma unor analize financiare bine întemeiate.
Pe lângă bugetul de trezorerie firmele mai întocmesc și alte bugete cum ar fi bugetul de
venituri și cheltuieli, bugetul de investitii etc, dintre care bugetul de venituri şi cheltuieli
prezintă o importanță deosebită pentru firmele de stat. Bugetul de venituri şi cheltuieli este
deci, programul financiar al întreprinderii cu ajutorul căruia se prevăd veniturile, cheltuielile şi
rezultatele financiare ale activităţii acesteia, fondurile proprii şi cele împrumutate, relaţiile cu
agenţii economici, cu salariaţii, cu acţionarii, cu statul, etc.
Regiile autonome şi societăţile comerciale cu capital de stat, denumite în continuare
unităţi patrimoniale, au obligaţia să întocmească anual, cu defalcarea pe trimestre, bugetul de
venituri şi cheltuieli.
Prin societăţi comerciale cu capital de stat se înţelege societăţile la care statul are aport
de capital social.
Bugetul de venituri şi cheltuieli reflectă modul de formare, administrare şi utilizare a
mijloacelor financiare şi asigură fumizarea informaţiilor necesare fundamentării deciziilor
privind gestiunea unităţii patrimoniale. Prin structura sa, acesta reprezintă instrumentul
principal de programare a rezultatelor financiare, precum şi a fondurilor necesare.
În procesul de elaborare şi de execuţie a bugetului de venituri şi cheltuieli se urmăreşte
respectarea principiilor eficienţei maxime şi echilibrului financiar.
Unităţile patrimoniale depun proiectele bugetelor de venituri şi cheltuieli la Ministerul
Finanţelor sau la organele teritoriale ale Ministerului Finanţelor, după caz, precum şi la băncile
finanţatoare, in următoarele cazuri:
– dacă această obligaţie este prevăzută într-un act normativ;
8
– dacă pentru activitatea unităţilor patrimoniale sunt prevăzute subvenţii sau alocaţii
pentru cheltuieli de capital de la bugetul de stat sau bugetele locale;
– dacă se solicită împrumuturi cu garanţia statului.
Bugetul de venituri şi cheltuieli se compune din următoarele formulare:
Formularul 01 - Bugetul activităţii generale conţine date referitoare la veniturile,
cheltuielile şi rezultatele preconizate a se realiza în anul curent, comparativ cu cele realizate
(sau preliminate) în anul precedent.
Formularul 02 - Bugetul activităţii de trezorerie reprezintă o sinteză a resurselor proprii
grupate în funcţie de provenienţă, precum şi destinaţia resurselor pe principalele activităţi care
generează cheltuieli şi plăţi, având ca scop stabilirea modalităţilor de asigurare a echilibrului
necesar desfăşurării în condiţii normale a activităţii unităţilor patrimoniale.
Formularul 03. Principalii indicatori economico-financiari - este formularul în care
întreprinderea calculează o serie de indicatori, între care amintim:
 pragul de rentabilitate;
 lichiditatea globală (generală);
 lichiditatea redusă (intermediară);
 lichiditatea imediată;
 rata rentabilităţii economice;
 rata rentabilităţii financiare;
 solvabilitatea patrimonială;
 rata autonomiei financiare (rata generală a solvabilităţii);
 gradul de îndatorare;
 rata profitului;
 potenţialul de dezvoltare;
 perioada de recuperare a creanţelor;
 perioada de rambursare a datoriilor;
 rotaţia stocurilor;
 productivitatea muncii;
 ponderea salariilor în costuri.
9
FINANTE CURS – REZULTATELE ÎNTREPRINDERII 05/20/2020
CAPITOLUL 12. DETERMINAREA REZULTATULUI EXERCIȚIULUI FINANCIAR ȘI

REPARTIZAREA PROFITULUI
12.1. Conceptul de profit
Indicatorul care permite caracterizarea activităţii realizate de întreprindere din punct de

vedere cantitativ şi calitativ este profitul. El reflectă câştigul în formă bănească obţinut de cei
care desfăşoară activităţi economice, fiind considerat o recompensă a factorilor de producţie
utilizaţi de către întreprinzători.
Nivelul profitului arată gradul de eficienţa a activităţilor, a folosirii activului şi
pasivului economic, adică a capitalului economic şi celui financiar. Orice activitate este
eficientă atunci când se compensează eforturile (cheltuielile) şi se obţine un excedent sau profit.
Importanţa deosebită a profitului derivă din funcţiile sale. Practica economică atestă că în
economiile moderne profitul îndeplineşte simultan mai multe funcţii.
Profitul devine o sursă importantă de autofinanţare şi se consideră un ,,element motor
de dezvoltare’’ al întreprinderii care finanţează în mod obişnuit activităţi de producţie, asistenţă
socială, cultură. El poate fi investit în aceeaşi activitate, dar poate fi orientat în susţinerea altor
activităţi noi prin intermediul acţionarilor.
12.2. Determinarea rezultatelor exercițiului financiar

Veniturile şi cheltuielile sunt generate, în prezent, de trei domenii de activitate şi
anume: activitatea de exploatare, considerată activitate de bază; activitatea financiară; şi
activitatea extraordinară. Rezultatele obţinute din aceste activităţi se concretizează în profit sau
pierdere.
La nivelul întreprinderii, dacă bilanţul contabil exprimă starea patrimonială la
încheierea exerciţiului atunci, contul de profit şi pierdere ca situaţie financiară reflectă modul
cum s-a ajuns la acest rezultat final şi mulţimea fluxurilor de venituri şi cheltuieli care au
condus la rezultatele finale.
Un venit, sau o cheltuială, vor fi recunoscute dacă au fost realizate în perioada
respectivă de raportare şi au generat creşteri, respectiv descreşteri ale profitului, fiind estimate
rezonabil.
În contul de profit şi pierdere sunt grupate fluxurile de venituri şi cheltuieli pe cele trei
domenii de activitate oferind, prin această grupare, posibilitatea determinării:
rezultatului din exploatare: exprimat prin profit sau pierdere;
rezultatului financiar: măsurat prin profit sau pierdere;
rezultatului extraordinar: definit prin profit sau pierdere.
Însumând rezultatul din exploatare cu cel financiar (respectând sensul economic) se
obţine rezultatul curent.
1
În continuare, dacă influenţăm rezultatul curent cu rezultatul extraordinar, se determină

rezultatul brut al exerciţiului, adică profitul brut sau pierderea brută.
Rezultatul brut al exerciţiului se poate calcula şi ca diferenţă între veniturile totale şi
cheltuielile efectuate pentru realizarea acestora.
În vederea determinării impozitului pe profit se calculează profitul impozabil, care
constituie baza de calcul al impozitului. În acest sens, profitul impozabil se calculează prin
scăderea din profitul brut a veniturilor neimpozabile şi adăugarea cheltuielilor nedeductibile
fiscal.
În contextul legislaţiei sunt considerate venituri neimpozabile:
a) dividendele primite de la o persoană juridică română;
b) diferenţele favorabile de valoare a titlurilor de participare, înregistrate ca urmare
a încorporării rezervelor, beneficiilor sau primelor de emisiune la persoanele
juridice la care se deţin titluri de participare.
c) veniturile neimpozabile, prevăzute expres în acorduri şi memorandumuri
aprobate prin acte normative;
d) veniturile din tranzacţionarea titlurilor de participare pe piaţa autorizată
e) veniturile din impozitul pe profit amânat determinat și înregistrat de către
contribuabilii care aplică reglementările contabile conforme cu Standardele
internaționale de raportare financiară;
Următoarele cheltuieli nu sunt deductibile:

a) cheltuielile proprii ale contribuabilului cu impozitul pe profit datorat,
b) dobânzile/majorările de întârziere, amenzile, confiscările şi penalităţile de
întârziere datorate către autorităţile române/străine, potrivit prevederilor legale;
c) cheltuielile privind bunurile de natura stocurilor sau a activelor corporale
constatate lipsă din gestiune ori degradate, neimputabile, pentru care nu au fost
încheiate contracte de asigurare, precum şi taxa pe valoarea adăugată aferentă;
d) cheltuielile înregistrate în contabilitate, care nu au la bază un document
justificativ, potrivit legii, prin care să se facă dovada efectuării operaţiunii sau
intrării în gestiune, după caz, potrivit normelor;
e) cheltuielile cu primele de asigurare plătite de angajator, în numele angajatului,
care nu sunt incluse în veniturile salariale ale angajatului;
f) cheltuielile cu primele de asigurare care nu privesc activele contribuabilului,
precum şi cele care nu sunt aferente obiectului de activitate, cu excepţia celor
care privesc bunurile reprezentând garanţie bancară pentru creditele utilizate în
desfăşurarea activităţii pentru care este autorizat contribuabilul sau utilizate în
cadrul unor contracte de închiriere sau de leasing, potrivit clauzelor contractuale;
g) pierderile înregistrate la scoaterea din evidenţă a creanţelor incerte sau în litigiu,
neîncasate, pentru partea neacoperită de provizion;
h) cheltuielile de sponsorizare şi/sau mecenat şi cheltuielile privind bursele private,
acordate potrivit legii; contribuabilii care efectuează sponsorizări şi/sau acte de
mecenat, precum şi cei care acordă burse private, potrivit legii, scad din impozitul
2
pe profit datorat sumele aferente în limita minimă precizată: 0,75% din cifra de
afaceri sau 20% din impozitul pe profit datorat.
i) cheltuielile reprezentând valoarea deprecierilor mijloacelor fixe, în cazul în care,
ca urmare a efectuării unei reevaluări, se înregistrează o descreştere a valorii
acestora.
Următoarele cheltuieli au deductibilitate limitată:

a) cheltuielile de protocol în limita unei cote de 2% aplicată asupra diferenţei rezultate
dintre totalul veniturilor impozabile şi totalul cheltuielilor aferente veniturilor
impozabile, altele decât cheltuielile de protocol şi cheltuielile cu impozitul pe
profit;
b) suma cheltuielilor cu indemnizaţia de deplasare acordată salariaţilor pentru
deplasări în România şi în străinătate, în limita a de 2,5 ori nivelul legal stabilit
pentru instituţiile publice;
c) cheltuielile sociale, în limita unei cote de până la 2%, aplicată asupra valorii
cheltuielilor cu salariile personalului Intră sub incidenţa acestei limite, cu prioritate,
ajutoarele pentru naştere, ajutoarele pentru înmormântare, ajutoarele pentru boli
grave sau incurabile şi protezele, precum şi cheltuielile pentru funcţionarea
corespunzătoare a unor activităţi ori unităţi aflate în administrarea contribuabililor:
grădiniţe, creşe, servicii de sănătate acordate în cazul bolilor profesionale şi al
accidentelor de muncă până la internarea într-o unitate sanitară, muzee, biblioteci,
cantine, baze sportive, cluburi, cămine de nefamilişti, pentru şcolile pe care le au
sub patronaj, precum şi alte cheltuieli efectuate în baza contractului colectiv de
muncă.
d) perisabilităţile, în limitele stabilite de organele de specialitate ale administraţiei
centrale
e) cheltuielile reprezentând tichetele de masă acordate de angajatori, potrivit legii;
f) cheltuielile cu provizioane şi rezerve, în limita prevăzută în lege;
g) cheltuielile efectuate în numele unui angajat, la schemele de pensii facultative, în
limita unei sume reprezentând echivalentul în lei a 400 euro într-un an fiscal, pentru
fiecare participant;
h) cheltuielile cu primele de asigurare voluntară de sănătate, în limita unei sume
reprezentând echivalentul în lei a 400 euro într-un an fiscal, pentru fiecare
participant.
La calculul profitului impozabil, cheltuielile sunt deductibile numai dacă sunt aferente
veniturilor impozabile.
Ţinând seama de precizările făcute mai sus se calculează profitul impozabil (PI), după
relaţia:
𝑷𝑰 = 𝑷𝑩 + 𝑪𝑵𝑫 − 𝑽𝑵𝑰
3
în care:
PB = profitul brut sau contabil determinat ca diferență între venituri si cheltuieli.
CND = cheltuielile nedeductibile fiscal.
VNI = venituri neimpozabile.
În cazul în care rezultatul exerciţiului îl constituie pierderile, acestea se recuperează

din profiturile impozabile în următorii 7 ani consecutivi.
Aplicând asupra profitului impozabil cota de impozit pe profit de 16% se obţine
impozitul pe profit. Prin deducerea impozitului pe profit din profitul contabil se obţine profitul
net, care urmează să fie repartizat pe destinaţii. Plata impozitului pe profit se face trimestrial.
12.3. Considerente privind repartizarea profitului
În procesul de repartizare a profitului, obiectivul principal îl constituie armonizarea

intereselor întreprinderii cu cele ale fiecărui acţionar asociat, salariat şi ale întregii societăţi. În
acest sens, prezintă însemnătate stabilirea unui raport raţional, echilibrat, între partea din profit
ce rămâne la dispoziţia întreprinderii pentru autofinanţare, partea care se acordă acţionarilor şi
salariaţilor sub formă de dividende şi, respectiv, participare la profit, şi cea care se varsă
bugetului de stat pentru satisfacerea nevoilor generale ale societăţii. Problematica repartizării
profitului trebuie corelată cu unele componente structurale ale politicii financiare ale
întreprinderii cum ar fi:
politica de autofinanţare,
politica de rambursare a creditelor şi
politica de dividende.
4
Prin politica de autofinanţare, întreprinzătorul are interesul să asigure resursele

necesare unor plasamente pe termen lung care să permită expansiunea şi perfecţionarea
tehnologiilor. Expansiunea poate presupune chiar înfiinţarea de filiale sau fuziunea. Profitul
constituie, totodată, şi o resursă care asigură rambursarea datoriilor, motiv pentru care o parte
din acesta este destinat creşterii surselor proprii de finanţare.
În acelaşi timp, şi nu în ultimul rând, din profit se va asigura şi acoperirea costului
capitalului propriu evaluat prin intermediul dividendelor.
În prezent, profitul net odată stabilit la nivelul întreprinderii urmează să fie repartizat
pe destinaţii potrivit legislaţiei.
Selectiv, urmărind repartizarea profitului net la societăţile comerciale cu capital integral
sau majoritar de stat, constatăm că destinaţiile acestuia privesc:
constituirea de rezerve legale în limita a 5% din profitul brut până la concurenţa
sumei reprezentând 1/5 din capitalul social;
sursele proprii de finanţare a investiţiilor (pentru sumele rezultate din
valorificarea activelor fixe în cursul anului);
constituirea fondului de participare a salariaţilor la profit în proporţie de până la
10% din profitul net;
cota managerului, în limita stabilită prin contract;
alimentarea sumelor proprii de finanţare în cotă de până la 50% din profitul net;
alte destinaţii;
sume reprezentând dividendele.
Dacă la societăţile comerciale partea rămasă din profitul net este repartizată sub formă
de dividende ce se cuvin acţionarilor, la nivelul regiilor autonome diferenţa nerepartizată se
varsă la bugetul statului sub formă de vărsământ.
12.3.1. Decizia de dividend a firmei
O definiţie foarte sintetică pentru dividend este următoarea: cota-parte din profit ce se
plăteşte fiecărui asociat constituie dividend.
Apreciem că o definiţie precisă, clară şi concisă este următoarea: dividendul este orice
distribuire făcută de o persoană juridică, în bani şi/sau în natură, în favoarea acţionarilor sau
asociaţilor săi, din profitul net stabilit pe baza situaţiilor financiare anuale, proporţional cu cota
de participare a acestora la capitalul social vărsat, dacă prin actul constitutiv nu s-a prevăzut
altfel.
Stabilirea cotei de distribuire este de resortul adunării generale a acţionarilor. Tot
aceasta este şi cea care stabileşte termenul de plată a acestora, dacă prin legi speciale nu s-a
prevăzut altfel, dar nu mai târziu de 8 luni de la data aprobării situaţiilor financiare anuale
aferente exerciţiului financiar încheiat. În caz contrar, firma va plăti o penalitate aferentă
perioadei de întârziere, la nivelul dobânzii legale.
Decizia de dividend reprezintă ansamblul acţiunilor şi tehnicilor folosite pentru
determinarea nivelului dividendelor ce pot fi distribuite acţionarilor. În cadrul acesteia, se pune
problema de a opta între distribuirea dividendelor sau capitalizarea unei părţi cât mai mari din
5
profitul net, de către firma respectivă. Autofinanţarea realizată prin capitalizarea profitului
creează avantaje pentru toate părţile interesate de viaţa firmei:
pentru acţionarii firmei creşte valoarea acţiunilor, pentru că în majoritatea sistemelor
fiscale câştigurile de capital sunt mai puţin taxate decât dividendele;
pentru managerii firmei, deoarece le sporeşte autonomia şi libertatea în mişcare ca
urmare a scăderii nivelului de îndatorare;
pentru creditorii firmei favorizează rambursarea datoriilor.
Însă, decizia de autofinanţare este indisolubil legată de decizia de distribuire a
dividendelor. Decizia de a distribui o parte mai mare sau mai mică din profitul net acţionarilor
- sub formă de dividende - determină nivelul sumei din profitul net pe care o capitalizează. De
aceea, stabilirea ratei de distribuire a profitului ((dividend pe acţiune / profit net pe
acţiune) ⋅100) este o problemă fundamentală pentru firmă întrucât, în mod logic, profitul net
este remunerarea riscului acţionarilor.
Decizia de distribuire a dividendelor este considerată scăzută dacă rata de distribuire
este sub 20%, şi puternică atunci când depăşeşte 60%.
In principiu, orice detinator de actiuni are dreptul de a primi dividende din partea
societatii comerciale respective, dar aceasta nu poate repartiza dividende decat daca sunt
respectate urmatoarele doua conditii:
sa dispuna de suficient profit astfel incat distribuirea de dividende sa nu afecteze
valoarea de piata a intreprinderii, adica sa nu micsoreze capitalizarea bursiera
permanenta a acesteia;suma dividendelor nu poate depasi totalul profitului net
ramas de repartizat ;
distribuirea de dividende nu trebuie sa afecteze lichiditatea financiara a
intreprinderii pentru a nu pune in pericol siguranta creditorilor ca isi vor recupera
creantele scadente in perioadele viitoare datei distribuirii dividendelor. Atunci cand
o firma declara un anumit dividende de plata, el devine o obligatie si nu poate fi
anulata in mod obisnuit apoi de catre firma. Suma dividendului este exprimata fie
ca leI/actiune, deci dividend/actiune, fie ca procent din pretul de piata (randamentul
dividendului), fie ca procent din profitul pe actiune (rata de plata a dividendului).
Dividendele pot fi distribuite sub urmatoarele forme :
in natura, daca firma realizeaza produse care sa intereseze pe actionari;
in actiuni, daca actionarii doresc; aceasta forma este o practica atunci cand firmele
doresc sa-si protejeze lichiditatile sau nu dispun pur si simplu de lichiditatile necesare
pentru a face plata in numerar;
in numerar, forma cea mai obisnuita.
12.3.2. Politici de dividente ale întreprinderilor
La nivelul întreprinderilor, în sfera dividendelor se construiesc politici în jurul deciziei

de a repartiza şi plăti acţionarilor parte din profitul net, sau de a fi reţinut în întreprindere pentru
reinvestire.
În general, politica dividendelor este influenţată de o serie de factori, dintre care amintim:
Situaţia financiară a întreprinderii.
6
Preferinţele acţionarilor.
Psihologia investitorilor.
Fiscalitatea.
Datorită influenţei factorilor multipli asupra mărimii dividendelor, politica de
dividende, în timp, a fost în centrul unei polemici şi a constituit obiectul unor opinii viu
disputate. S-au conturat, în acest sens, următoarele politici de dividende:
a) Dividend constant. Presupune menţinerea dividendelor la nivelul perioadei
anterioare. Constituie o politică promovată de către cei care cred în valoarea informativă a
dividendelor. Astfel, acţionarilor le este sugerată o imagine de siguranţă şi soliditate a
întreprinderii.
b) Dividend care presupune constant raportul dividende/profit. Modelul de
repartizare a profitului, cunoscut sub denumirea de ,,Modelul de ajustare parţială’’, elaborat de
către J. Lintner s-a construit plecând de la convingerea că ,,cea mai mare parte a acţionarilor
preferă un dividend rezonabil dar stabil’’ şi că piaţa financiară stimulează stabilitatea sau
creşterea graduală a dividendelor. În consecinţă, întreprinderea adoptă un dividend calculat
prin proporţia fixă a raportului dividend / profit, apreciat ca o rată normală, dar nu şi ideală, de
repartizare a profitului. Întrucât profiturile vor fi, cu siguranţă, fluctuante promovarea acestei
politici va necesita resurse suplimentare, în unele situaţii, pentru acoperirea dividendelor.
c) Dividend reziduu. Politica reziduală se bazează pe faptul că investitorii preferă
ca întreprinderea să reţină şi să reinvestească profitul decât să le plătească dividende, dacă rata
rentabilităţii obţinută pentru profitul reinvestit depăşeşte rata rentabilităţii pe care investitorii
ar obţine-o plasând dividendele în investiţii cu un grad de risc comparabil.
d) Dividend maxim posibil. Reprezintă o politică opusă celei reziduale, în care
reţinerile din profit apar ca un reziduu. Teoria se bazează pe distribuirea de dividende
crescătoare an de an într-o rată constantă mai mică decât rata de actualizare a dividendelor
viitoare. Cu cât dividendele şi rata lor anuală de creştere sunt mai mari, cu atât valoarea
acţiunilor întreprinderii va fi mai mare.
e) Neutralitatea politicii de dividende. Teoria neutralităţii politicii de dividente
formulată de Miller şi Modigliani disociază efectul politicii de dividende asupra cursului
acţiunilor, de efectul altor acţiuni concomitente. Astfel, o întreprindere poate proceda la
reducerea dividendelor cuvenite în schimbul realizării autofinanţării unor proiecte de investiţii.
În acest caz, politica de dividende nu este decât un subprodus al politicii de investiţii.
Practica a demonstrat că, alegerea politicii de dividende poate fi determinată şi de
fiscalitatea aplicată asupra veniturilor din deţinerea de acţiuni (dividend şi/sau câştiguri de
capital). Dacă rata de impozitare este aceeaşi, atunci politica de dividend poate fi considerată
neutră. În schimb, dacă cele două surse de venit se impozitează diferit, atunci influenţa politicii
de dividend asupra valorii devine evidentă.
12.3.3. Indicatorii politicii de dividend

În fundamentarea politicii de dividende se calculează o serie de indicatori cum ar fi:
7
𝐃𝐢𝐯𝐢𝐝𝐞𝐧𝐭𝐞𝐥𝐞 𝐚𝐧𝐮𝐚𝐥𝐞 𝐩𝐥ă𝐭𝐢𝐭𝐞

𝐃𝐢𝐯𝐢𝐝𝐞𝐧𝐭𝐮𝐥 𝐩𝐞 𝐨 𝐚𝐜ț𝐢𝐮𝐧𝐞 =
𝐍𝐮𝐦ă𝐫𝐮𝐥 𝐚𝐜ț𝐢𝐮𝐧𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐞𝐦𝐢𝐬𝐞
𝐃𝐢𝐯𝐢𝐝𝐞𝐧𝐭𝐮𝐥 𝐩𝐞 𝐨 𝐚𝐜ț𝐢𝐮𝐧𝐞
𝐑𝐚𝐧𝐝𝐚𝐦𝐞𝐧𝐭𝐮𝐥 𝐩𝐞 𝐨 𝐚𝐜ț𝐢𝐮𝐧𝐞 =
𝐂𝐮𝐫𝐬𝐮𝐥 𝐚𝐜ț𝐢𝐮𝐧𝐢𝐥𝐨𝐫
𝐂𝐨𝐞𝐟𝐢𝐜𝐢𝐞𝐧𝐭𝐮𝐥 𝐩𝐞 𝐨 𝐚𝐜ț𝐢𝐮𝐧𝐞 =
𝐏𝐫𝐨𝐟𝐢𝐭𝐮𝐥 𝐩𝐞 𝐨 𝐚𝐜ț𝐢𝐮𝐧𝐞
𝐏𝐫𝐨𝐟𝐢𝐭𝐮𝐥 𝐛𝐫𝐮𝐭
𝐏𝐫𝐨𝐟𝐢𝐭𝐮𝐥 𝐩𝐞 𝐨 𝐚𝐜ț𝐢𝐮𝐧𝐞 =
𝐍𝐮𝐦ă𝐫𝐮𝐥 𝐚𝐜ț𝐢𝐮𝐧𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐞𝐦𝐢𝐬𝐞
𝐕𝐨𝐥𝐮𝐦𝐮𝐥 𝐚𝐧𝐮𝐚𝐥 𝐚𝐥 𝐝𝐢𝐯𝐢𝐝𝐞𝐧𝐭𝐞𝐥𝐨𝐫 𝐩𝐥ă𝐭𝐢𝐭𝐞

𝐑𝐚𝐭𝐚 𝐝𝐢𝐬𝐭𝐫𝐢𝐛𝐮𝐢𝐫𝐢𝐢 𝐝𝐢𝐯𝐢𝐝𝐞𝐧𝐭𝐞𝐥𝐨𝐫 =
𝐏𝐫𝐨𝐟𝐢𝐭𝐮𝐥 𝐧𝐞𝐭 𝐚𝐧𝐮𝐚𝐥
𝐂𝐨𝐞𝐟𝐢𝐜𝐢𝐞𝐧𝐭𝐮𝐥 𝐝𝐞 𝐜𝐚𝐩𝐢𝐭𝐚𝐥𝐢𝐳𝐚𝐫𝐞 =
𝐏𝐫𝐨𝐟𝐢𝐭𝐮𝐥 𝐩𝐞 𝐨 𝐚𝐜ț𝐢𝐮𝐧𝐞
𝐓𝐨𝐭𝐚𝐥 𝐚𝐜𝐭𝐢𝐯 − 𝐃𝐚𝐭𝐨𝐫𝐢𝐢 𝐝𝐢𝐧 𝐩𝐚𝐬𝐢𝐯

𝐀𝐜𝐭𝐢𝐯𝐮𝐥 𝐧𝐞𝐭 𝐜𝐨𝐧𝐭𝐚𝐛𝐢𝐥 𝐩𝐞 𝐨 𝐚𝐜ț𝐢𝐮𝐧𝐞 =
𝐍𝐮𝐦ă𝐫𝐮𝐥 𝐝𝐞 𝐚𝐜ț𝐢𝐮𝐧𝐢
𝐂𝐚𝐩𝐢𝐭𝐚𝐥𝐮𝐥 𝐚𝐟𝐞𝐫𝐞𝐧𝐭 𝐚𝐮𝐭𝐨𝐟𝐢𝐧𝐚𝐧ță𝐫𝐢𝐢 𝐩𝐞 𝐨 𝐚𝐜ț𝐢𝐮𝐧𝐞

𝐑𝐞𝐳𝐮𝐥𝐭𝐚𝐭𝐮𝐥 𝐧𝐞𝐭 𝐜𝐨𝐧𝐭𝐚𝐛𝐢𝐥 + 𝐀𝐦𝐨𝐫𝐭𝐢𝐬𝐦𝐞𝐧𝐭𝐮𝐥 + 𝐏𝐫𝐨𝐯𝐢𝐳𝐢𝐨𝐚𝐧𝐞𝐥𝐞
=
𝐍𝐮𝐦ă𝐫𝐮𝐥 𝐝𝐞 𝐚𝐜ț𝐢𝐮𝐧𝐢
12.4. Analiza financiară a rezultatelor activității întreprinderii
Analiza financiară este activitatea de diagnosticare a stării de performanţă financiară

a agenţilor economici.
Aceasta îşi presupune să stabilească punctele tari şi slabe ale gestiunii financiare în
vederea fundamentării de noi strategii de menţinere şi dezvoltare într-un mediu concurenţial.
De asemenea, analiza financiară constituie obiectul preocupării unor parteneri ai agenţilor
economici în vederea fundamentării unor posibilităţi acţiuni de cooperare.
12.4. 1. Analiza echilibrului financiar

O primă evaluare a agenţilor economici o constituie activul net contabil (ANC) sau
situaţia netă (SN):
ANC/SN = Total activ – Datorii totale
8
Situația netă este un indicator financiar care arată averea acționarilor la un moment
dat. Acest indicator exprimă valoarea contabilă a averii proprietarilor afacerii, cu alte cuvinte,
a acționarilor/asociaților întreprinderii.
Dacă SN > 0 şi crescătoare, rezultă că este rezultatul unei bune gestiuni economice.
Dacă SN < 0 şi descrescătoare, rezultă că agentul economic este în situaţia
prefalimentului care este consecinţa închiderii cu pierderi a exerciţiului financiar anterior.
Rolul fondului de rulment în analiza financiară

Bilanţul este principalul instrument de reflectare a echilibrului financiar. Fiecare
element de activ se prezintă ca o alocare de fonduri băneşti pentru constituirea unei structuri
de producţie.
În bilanţ, elementele de activ sunt structurate în ordinea crescătoare a gradului de
lichiditate (mai întâi cele mai puţin lichide şi apoi cele mai lichide).
Active imobilizate Capital social

Active circulante Fonduri proprii
– Active circulante de Rezerve + Reevaluare
natură materială Profit
– Alte active circulante Datorii pe termen lung
Activele imobilizate sunt alocări permanente

Active circulante sunt alocări ciclice temporare
Pasivul bilanţier reflectă din punct de vedere financiar sursele de provenienţă a
capitalurilor proprii şi împrumutate. Pasivele sunt structurate după gradul lor de exigibilitate.
Capitalurile proprii (inclusiv subvenţiile şi provizioanele reglementate şi datoriile pe termen
lung) se numesc şi capitaluri permanente.
Datoriile pe termen scurt se mai numesc şi surse ciclice temporare.
FR = Capitaluri permanente – Active Imobilizate nete
FR = Alocări ciclice – Surse ciclice
Necesarul de fond de rulment are în vedere echilibrul pe termen scurt. Astfel,

indicatorul prezintă situația necesităților financiare pe termen scurt ale întreprinderii în
comparație cu resursele atrase pe termen scurt. Analiza indicatorului se realizează pe baza
bilanțului financiar. Acesta se determină cu ajutorul relației:
NFR = Stocuri + Creanțe – Datorii din exploatare (pe termen scurt)
Trezoreria netă poate fi:

pozitivă când FR > NFR (excedentul de trezorerie care se
plasează);
negativă când FR < NFR (se acoperă din credite bancare).
9
Creşterea trezoreriei nete pe perioada unui exerciţiu financiar reprezintă cash-flow-ul

perioadei respective sau fluxul monetar net al exerciţiului.
În condiţiile unei constante relative a FR rezultă că acest cash-flow este egal cu profitul
net plus amortizarea acumulată - care exprimă disponibilitatea monetară efectivă a agentului
economic. Trezoreria este determinată de rentabilitatea economică. Între trezorerie (reflectată
prin lichiditate) şi rentabilitate sunt relaţii de intercondiţionare.
Trezoreria este dependentă şi de variaţia NFR, respectiv decalajul dintre încasări şi
plăţi. Un agent economic rentabil nu are în mod automat şi o trezorerie netă pozitivă.
12.4.2. Analiza pe baza contului de rezultate (contului de profit și pierdere)
Analiza rezultatelor societăţii se realizează pe baza contului de profit şi pierdere. Acesta

sintetizează pentru o perioadă de activitate dată, un exerciţiu financiar, ansamblul fluxurilor
economice generatoare de venituri şi cheltuieli şi arată cum s-a ajuns de la starea patrimonială
iniţială la cea finală reflectate în bilanţurile de la începutul şi sfârşitul exerciţilui.
Pe baza datelor sintetizate în contul de profit şi pierdere se pot determina o serie de
indicatori valorici privind volumul şi rentabilitatea activităţii societăţii, constituiţi în cascadă
pornind de la cel mai cuprinzător (producţia exerciţiului + adaosul comercial) şi încheind cu
cel mai sintetic (profitul net al exerciţiului).
În literatura de specialitate această cascadă a indicatorilor este întâlnită sub denumirea
de solduri intermediare de gestiune (marje de acumulare). Acestea sunt indicatori ce
evidenţiază etapele formării rezultatului exerciţiului în strânsă legătură cu structura veniturilor
şi cheltuielilor aferente activităţilor desfăşurate de întreprindere.
Principalele elemente ale formării şi repartizării rezultatelor sunt: marja comercială;
producţia exerciţiului; cifra de afaceri; valoarea adăugată; excedentul brut de exploatare;
rezultatul exploatării; rezultatul financiar; rezultatul curent al exerciţiului; rezultatul
extraordinar; rezultatul brut al exerciţiului; rezultatul net al exerciţiului.
În continuare sunt prezentate într-o manieră sintetizată Soldurile intermediare de

gestiune (marje de acumulare):
- Valoarea adăugată (VA)
VA = producţia exerciţiului – consumuri de la terţi
reprezintă sursa de acumulări băneşti pentru remunerarea participanţilor la activitatea
economică (personal, stat, creditori, acţionari, întreprindere) prin capacitatea de autofinanţare.
- Excedentul brut de exploatare (EBE)
EBE = valoarea adăugată + subvenţii de exploatare – impozite şi cheltuieli – cheltuieli
de personal
EBE reprezintă capacitatea potenţială de autofinanţare.
- Profitul de exploatare (PE)
PE = EBE + reluări provizioane – amortizări şi provizioane calculate + alte venituri
de exploatare – alte cheltuieli de exploatare
10
- Profitul curent (PC)

PC = PE – profit din alte activităţi
- Profit net (PN)
PN = PC  rezultat excepţional – impozit pe profit
Capacitatea de autofinanţare (CAF)
Capacitatea de autofinanţare reprezintă potenţialul financiar de creştere economică a

întreprinderii, respectiv sursa financiară generată de activitatea productivă şi comercială după
scăderea cheltuielilor plătibile. CAF exprimă surplusul financiar degajat de activitatea rentabilă
a agentului economic şi nu are decât un caracter potenţial dacă nu este susţinută de o trezorerie
efectivă.
12.4.3. Analiza financiară pe baza sistemului de rate

În ansamblul indicatorilor economico-financiari, rata rentabilităţii se situează printre
cei mai sintetici indicatori de eficienţă a activităţii întreprinderii.
Ratele de rentabilitate evidenţiază caracteristicile economice şi financiare ale unităţilor
patrimoniale permiţând compararea performanţelor industriale şi comerciale ale acestora.
Ratele de rentabilitate se determină, în general, ca raport între efectele economice şi financiare
obţinute şi eforturile depuse pentru obţinerea lor. O activitate este rentabilă atunci când acest
raport este supraunitar. Pentru comensurarea gradului de eficienţă economico-financiară a
activităţii desfăşurate de întreprindere se pot utiliza o serie de indicatori ce vor fi analizaţi în
continuare.
1. Rata rentabilităţii economice (Re) ce se exprimă ca raport între rezultatul exploatării
şi activul total sau ca raport între excedentul brut al exploatării şi activul total sau ca raport
între rezultatul net şi activul total, astfel:
RE
Re  x100
At
EBE
Re  x100
At
RN
Re  x100
At
unde:
- RE - rezultatul exploatării; EBE - excedentul brut din exploatare; RN - rezultatul net al
exerciţiului.
Rentabilitatea economică trebuie să fie mai mare ca rata inflaţiei pentru că agenţii
economici să-şi poată menţine substanţa economică şi să nu suporte un proces de
decapitalizare.
-
2. Rata rentabilităţii financiare (Rf) reflectă capacitatea întreprinderii de a obţine
profitul net prin utilizarea capitalurilor proprii în activitatea desfăşurată. Ea se determină ca
raport între rezultatul după impozitare (profitul net) şi capitalul propriu, respectiv:
11
Pn
Rf  x100
Cpr
unde:
- Pn - profit net; Cpr - capital propriu.
Rentabilitatea financiară reflectă profitul obţinut de capitalul investit de acţionari, fiind
un indicator important prin care aceştia apreciază eficienţa investiţiilor lor şi implicit
oportunitatea menţinerii acestora. Pe baza rentabilităţii financiare sunt remuneraţi acţionarii
prin plata dividendelor şi prin majorarea rezervelor care duc la creşterea bogăţiei acţionarilor.
Pornind de la această modalitate de determinare se observă că rata rentabilităţii financiare este
supusă influenţei exercitate de structura financiară a întreprinderii.
Rentabilitatea financiară trebuie să depăşească dobânda pieţei pentru a face atractive
acţiunile agenţilor economici.
În literatura de specialitate se calculează și alte rate cum ar fi rata PER (price earning
ratio):
Curs bursier acţiune
PER 
Profit acţiune
Prin produsul dintre PER şi numărul de acţiuni întreprinse se poate determina gradul de
capitalizare al întreprinderii cotate la bursă.
Rate ale echilibrului financiar
– rate de trezorerie (lichiditate patrimonială, lichiditate imediată)
datorii pe termen scurt  datorii pe termen mediu şi termen lung
– rata îndatorării  1
capitaluri proprii
datorii pe termen mediu şi termen lung

– rata datoriilor financiare   0,5 .
capitaluri permanente
12
PIEȚELE FINANCIARE 05/27/2020
CAPITOLUL 13. PIEȚELE FINANCIARE
13.1. Piața financiară
Piaţa financiară reprezintă locul sau ansamblul mijloacelor de comunicaţii care

facilitează vânzarea-cumpărarea activelor financiare la preţuri formate în funcţie de
cerere şi ofertă şi sub influenţa unor factori economici, financiari, monetari, psihologici şi
tehnici.
În afară de această definiţie, în literatura de specialitate există mai multe opinii
referitoare la piaţa financiară, astfel:
„Piaţa financiară cuprinde ansamblul instituţiilor şi mecanismelor prin care se
realizează transferul remunerat al resurselor financiare de la agenţii cu capacitate de finanţare
către cei care nu dispun de resurse financiare, manifestând o nevoie de finanţare".49 sau, „Piaţa
financiară are rol esenţial în susţinerea proceselor economice, dezvoltarea şi consolidarea ei
fiind, la rându-i condiţionată de evoluţia şi dinamica economiei reale, de capacitatea acesteia
de a genera disponibilităţi monetare care să poată fi orientate spre diferite tipuri de
plasamente, atât pe piaţa monetară, cât, mai ales, pe piaţa financiară."
Din punct de vedere al sferei sale de cuprindere, în literatura de specialitate s-au conturat
două concepţii referitoare la piaţa financiară:
1. Concepţia continental-europeană (de sorginte franceză) - conform căreia, piaţa
de capital este împărţită în:
a. piaţa financiară;
b. piaţa monetară;
c. piaţa creditului.
2. Concepţia anglo-saxonă - conform căreia, piaţa financiară este împărţită
în:
a. piaţa de capital;
b. piaţa asigurărilor;
c. piaţa ipotecară.
În România specialiştii în domeniu, inclusiv cei de la BNR, sunt adepţii conceptului
anglo-saxon despre piaţa financiară, potrivit căreia piaţa de capital este o componentă a pieţei
financiare.
Piaţa de capital - este acea componentă a pieţei financiare, care caracterizează
investiţiile în titluri financiare pe termen mediu şi termen lung, adică cu o durată mai mare de
un an. Atunci când se vorbeşte despre piaţa de capital se urmăreşte a se caracteriza fluxurile
investiţionale pe termen mediu şi lung.
Dezvoltarea pieţei de capital este rezultatul unor procese economice complexe. Piaţa de
capital, la rândul ei, influenţează circulaţia capitalurilor şi nivelul de rentabilitate economică
existent la un moment dat în economie.
Această piaţă are câteva caracteristice rezultate din modul de constituire şi funcţionare:
 -este o piaţă reglementată în sensul că există o serie de restricţii privind activitatea pe
1
această piaţă;
 -este o piaţă deschisă deoarece tranzacţiile care au un caracter public sunt efectuate de
un număr mare de Investitori;
 este o piaţă de negociere urmărind asigurarea preţului de echilibru prin confruntarea
cererii şi ofertei de titluri;
 -este o piaţă cu intermediari financiari care asigură desfăşurarea operaţiunilor specifice.
Piaţa de capital - „reprezintă locul sau ansamblul mijloacelor de comunicaţie care
permite emisiunea şi negocierea valorilor mobiliare prin intermediari (persoane abilitate) la
un preţ reglementat, numit valoare nominală şl, respectiv, la un preţ stabilit în funcţie de
cerere-ofertâ."31
Piaţa monetară - este acel segment al pieţei financiare, specific investiţiilor financiare
pe termen scurt, adică pe o perioadă mai mică de un an. Această piaţă este reglementată de
normele Băncii Centrale din fiecare ţară şi grupează băncile, instituţiile financiare non bancare,
clienţii acestora, persoane fizice şi juridice. Instrumentele folosite pe aceast piaţă sunt de natură
bancară realizând fluxurile financiare pe termen scurt.
Piaţa monetară are ca obiect cererea şi oferta de bani, în particular, de capital pe
termen scurt.
Piaţa ipotecară - se adaugă ca şi segment al pieţei financiare, subliniind importanţa
pe care creditul o are în cadrul economiilor de consum. Acest segment al pieţei este
caracteristic finanţării achiziţiei sau construcţiei de locuinţe, un domeniu al vieţii economice şl
sociale foarte dinamic pe care acţionează organismele ce acordă împrumuturi sub forma
creditului ipotecar, organismele ce refinanţează şi băncile ipotecare. Acestea emit obligaţiuni
ipotecare tranzacţionabile în scopul obţinerii de lichiditate.
Pietele monetare si de capital sunt cele care faciliteaza accesul la finantare atat a
agentilor economici, prin intermediul creditului, emisiunii de actiuni si de obligatiuni, cat si a
statului prin emsiuni de certificate de trezorerie si obligatiuni de stat. Tot ele sunt cele care
permit accesul investitorilor particulari si investitionali sa-si fructifice economiile (piata
monetara) si de a tranzactiona active financiare (actiuni, obligatiuni etc) in scopul obtinerii unor
castiguri din diferentele dintre preturile de cumparare si cele de vanzare ale acestora. Pe
castigurile realizate, depunatorii/investitorii sunt obligati sa plateasca statului impozite.
Obiectul pieţelor financiare este tranzacţionarea banilor, în particular a capitalului, în
vederea echilibrării cererii cu oferta prin direcţionarea eficientă a fluxurilor financiare.
Operaţiunile legate de tranzacţionare şi echilibrare sunt asumate de agenţi economici
specializaţi – instituţii financiare (bănci, case de depuneri, societăţi de asigurări, societăţi de
investiţii, bursa de valori ş.a.), care îşi declară un astfel de obiect de activitate, iniţiază
modalităţi specifice de lucru şi creează produse specifice pentru acesta.
Produsele specifice cu care lucrează astfel de instituţii sunt titlurile financiare sau cele
asimilabile lor (cum sunt efectele comerciale), adică înscrisuri ce dovedesc posesia unei sume
de bani ce poate deveni disponibilă în anumite condiţii, de exemplu dacă titlul se vinde sau dacă
ajunge la scadenţă.
Titlurile financiare pot fi:
• primare, emise de agenţi economici deficitari şi vândute chiar de ei (direct sau prin
intermediari, adică prin instituţii financiare);
2
• secundare, emise de cumpărătorii celor primare, pe baza acestora şi din dorinţa de a împărţi
riscul deţinerii lor şi de a-şi diminua imobilizările financiare generate de cumpărarea acestora;
• derivate, reprezentând opţiuni asupra achiziţiei sau vânzării unor titluri primare sau secundare
sau „pariuri” asupra indicilor bursieri (tranzacţii pe indici bursieri).ilor băneşti între agenţii
excedentari şi cei deficitari.
Rolul pieţelor financiare este acela de a asigura un cadru neutru şi avantajos tuturor
celor trei participanţi, pentru finanţarea agenţilor deficitari şi pentru plasarea disponibilităţilor
celor excedentari.
Pieţele financiare se clasifică după mai multe criterii:
a) din punctul de vedere al agenţilor implicaţi, există:
• piaţa primară, pe care se negociază titluri primare sau secundare în prezenţa emitentului, adică
prin şi cu participarea lui;
• piaţa secundară, pe care se negociază titluri secundare şi derivate prin tranzacţii între creditori
succesivi, emitenţii titlurilor nefiind impicaţi;
b) din punctul de vedere al duratei pentru care sunt mobilizate/imobilizate
resursele, există:
• piaţă monetară pentru tranzacţiile pe termen scurt (sub un an);
• piaţă de capital pentru tranzacţii pe termen mediu şi lung;
c) din punctul de vedere al titlurilor ce fac obiectul tranzacţiilor, există piaţa
efectelor comerciale (sau a scontului), piaţa certificatelor de depozit, piaţa acţiunilor, piaţa
obligaţiunilor, piaţa eurodolarilor, piaţa interbancară, piaţa titlurilor publice pe termen scurt ş.a.
În raport cu pieţele de mărfuri, cele financiare au particularitatea că tranzacţionează active
financiare, adică promisiuni de piaţă viitoare. Din acest motiv decizia de tranzacţie este
determinată de trei criterii:
venitul, exprimat prin rata anuală a dobânzii;
riscul, apreciat prin posibilitatea perturbării sau anulării fluxului de plată
viitoare;
lichiditatea, exprimată prin capacitatea activului financiar de a se vinde cât mai
repede şi fără pierdere de valoare.
13.2. Piaţa monetară

Piaţa monetară are ca obiect cererea şi oferta de bani, în particular de capital pe termen
scurt. Ca şi piaţa financiară în general, rolul pieţei monetare este de a mobiliza disponibilităţi,
de a asigura resurse financiare şi de a realiza echilibrul pieţei dar, ca element particular, pe
termen scurt.
Piaţa monetară este organizată ca piaţă primară (finanţarea pe termen scurt a agenţilor
economici) şi piaţă secundară (negocierea activelor (titlurilor) financiare pe termen scurt şi
conversia termenelor de scurtă durată), precum şi după natura operaţiunilor sau, altfel spus,
după titlurile ce fac obiect de tranzacţie.
Din acest punct de vedere există piaţă interbancară (credite pe termen scurt între bănci),
piaţă a scontului, piaţă a titlurilor publice pe termen scurt (negocierea bonurilor de tezaur şi
lombardul), piaţa certificatelor de depozit şi piaţa eurodevizelor.
3
Pe piaţa monetară rata dobânzii se stabileşte în mod liber, cu excepţia taxei oficiale a
scontului, stabilită de Banca Centrală şi folosită ca pârghie de corecţie a tendinţelor
neconvenabile ale unora din indicatorii specifici (masa monetară, preţul banilor etc.).
Tranzacţiile sunt de regulă însoţite de garanţii materiale, cu excepţia celor interbancare sau care
presupun statul ca debitor. Principalele categorii de operaţiuni sunt: depozitele la vedere
(money at call), depozitele pe termen scurt (time deposits), operaţiuni cambiale (bill of
exchange), operaţiuni cu titluri pe termen scurt (securities) ş.a.
13.3. Piaţa de capital
Piața de capital este acel segment al pieîei financiare prin intermediul căreia se emit si
se tranzacționează titluri financiare pe termen mediu si lung, cu scadența mai mare de un an
(acțiuni, obligațiuni).După tipul titlurilor tranzacţionate, piaţa de capital poate fi de acţiuni, de
obligaţiuni bond market, ipotecară (tranzacţii cu titluri de credit ipotecar) sau titluri de rentă
(emise de stat fără precizarea scadenţei). De asemenea, după agenţii economici implicaţi, poate
fi primară sau secundară. Instituţia financiară tipică pieţei secundare este bursa de valori.
Piaţa de capital are ca obiect cererea şi oferta de capital pe termen mediu şi lung, cu
acelaşi rol ca şi piaţa financiară în general, având ca particularitate durata mare a scadenţelor.
Cererea de capital, denumit în acest context capital financiar, este exprimată prin emisiunea de
titluri de către solicitanţi persoane juridice, publice sau private, agenţi naţionali sau
internaţionali. Aceştia pot fi: guverne, autorităţi locale sau centrale, societăţi publice sau private
nefinanciare, instituţii financiarbancare, organisme internaţionale. Cererea poate fi structurală,
provenită din nevoia de constituire sau mărire a capitalului social al unei societăţi comerciale
sau din nevoia de finanţare a unui program de dezvoltare (investiţie de producţie sau social-
culturală), dar şi conjuncturală, provenită din caracterul excesiv (dur) al condiţiilor de creditare
bancară, sau din deficitul bugetar sau al balanţei comerciale sau de plăţi.
Oferta de capital provine de la agenţi excedentari, care în principiu pot solicita
confidenţialitate privind participarea lor.
După tipul titlurilor tranzacţionate, piaţa de capital poate fi de acţiuni, de obligaţiuni
(bond market), ipotecară (tranzacţii cu titluri de credit ipotecar) sau de titluri de rentă (emise de
stat fără precizarea scadenţei).
De asemenea, după agenţii economici implicaţi, poate fi primară sau secundară.
Instituţia financiară tipică pieţei secundare este bursa de valori.
Caracteristicile pieței de capital:
este o piață deschisă;
instrumentele pieței de capital sunt pe termen mediu si lung;
produsele pieței de capital - valorile mobiliare - pot fi transferate de la un posesor
la altul (negociabilitate si transferabilitate);
intermediarii au un rol important în tranzacționarea valorilor mobiliare, punând
în contact emitenții cu investitorii.
Piața de capital cuprinde două segmente:
4
- piața primară de capital – destinată emisiunii si vânzării/cumpărării de titluri

financiare pentru prima dată;
- piața secundară de capital – piața prin intermediul căreia se vând si se
cumpără titlurile financiare care au fost deja emise.
Altă clasificare a piețelor de capital are în vedere următoarele criterii:
1. după tipul de titluri – se deosebesc piața de acțiuni, piața de obligațiuni, piața titlurilor
de stat;
2. după procedurile de tranzacționare – se identifică piața de licitație si piața de negociere;
3. după locul tranzacționării – piața organizată si piața OTC („Over The Counter”);
4. după dinamica si riscul tranzacțiilor – conform acestui criteriu există: piața la vedere,
piața forward, piața futures, piața de opțiune.
13.3.1. Valorile mobiliare tranzacţionate la bursă
Instrumentele financiare tranzacționate pe piața de capital pot fi clasificate în:

a) valori mobiliare, între care foarte importante sunt acțiunile si obligațiunile. Valorile
mobiliare se caracterizează prin: negociabilitate, adică posibilitatea transferării lor către alte
persoane; emitere în formă materializată (pe suport hârtie) sau prin înscrieri în cont (formă
dematerializată); valorile mobiliare oferă deținătorilor drepturi patrimoniale si nepatrimoniale,
cum ar fi dreptul obținerii unei remunerări;
b) instrumente financiare derivate (contracte futures, opțiuni);
c) instrumente financiare sintetice – obținute prin combinarea caracteristicilor altor
tipuri de instrumente financiare.
Trei elemente esenţiale caracterizează valorile mobiliare:
 valorile mobiliare sunt instrumente negociabile. Negociabilitatea constă în posibilitatea
transmiterii valorilor mobiliare către alte persoane pe baza mecanismului cerere-ofertă şi cu
respectarea legislaţiei în vigoare;
 valorile mobiliare pot fi emise în formă materializată, pe suport de hârtie, sau evidenţiate prin
înscrieri în cont. În practică, locul acţiunilor materializate este luat de acţiunile dematerializate;
 valorile mobiliare conferă deţinătorilor acestora drepturi patrimoniale şi nepatrimoniale.
Aceste drepturi decurg din caracteristicile emisiunii de valori mobiliare (dreptul de
coproprietate, dreptul la vot, dreptul de a obţine o remunerare – dividend sau dobândă – dreptul
de creanţă, dreptul de preferinţă etc.)
Valorile mobiliare tranzacţionate la bursă sunt înscrisuri care atestă că posesorul lor este
titularul unui drept de o anumită mărime.
După obiectul lor, valorile mobiliare pot fi titluri de proprietate (atestă proprietatea
asupra unui capital) sau titluri de credit (atestă darea cu împrumut a unui capital bănesc).
După venitul pe care îl aduc, valorile mobiliare pot fi titluri cu venit variabil (dependent
de situaţia financiară a emitentului) sau titluri cu venit fix (prestabilit prin convenţie între părţi
şi care nu depinde de situaţia financiară a emitentului).
Titlurile ce pot face obiect de negocieri la bursă sunt: acţiuni, obligaţiuni, opţiuni, bonuri
de tezaur (în special la bursele din SUA pentru bonurile emise de trezoreria federală).
5
Acțiunea este un titlu financiar cu venit variabil, care reprezintă o parte din capitalul
social al unei societăți.
Acţiunile sunt titluri de proprietate cu venit variabil. Ele sunt emise în două situaţii:
constituirea, de către un grup de iniţativă sau de fondatori, a capitalului social al unei
societăţi pe acţiuni
majorarea capitalului social al unei societăţi care este în funcţiune, majorare posibilă pe
seama profitului obţinut la momentele precedente, nedistribuit acţionarilor şi păstrat sub forma
fondurilor proprii ale societăţii (fond de rezervă, fond de asigurare ş.a.).
Venitul încasat de investitor îmbracă forma dividendului, care variază în funcție de
rezultatele, profitul obținut de firmă. Pe lângă obținerea de dividende, investitorul în acțiuni
poate să obțină câstig si din evoluția favorabilă a cursului acțiunilor.
Tipuri de acțiuni
Literatura si practica de specialitate clasifică acțiunile după mai multe criterii, între care
foarte importante sunt drepturile pe care le conferă acționarilor si modul în care apare evidențiat
posesorul acțiunii.
Un criteriu de clasificare a acțiunilor are în vedere modul de identificare a posesorului
acțiunii. Conform acestui criteriu, acțiunile pot fi nominative, respectiv apare menționat numele
posesorului, si la purtător, caz în care nu se menționează numele posesorului, iar transmiterea
acțiunilor de la un posesor la altul se poate realiza fără nicio formalitate.
Acţiunile se prezintă în mai multe forme după forma de prezentare:
a) nominative, care au înscris pe ele numele posesorului; sunt înregistrate distinct în Registrul
de evidenţa acţiunilor pe care îl ţine emitentul; cesiunea lor, în orice formă s-ar face, trebuie
menţionată în registrul amintit, altfel nu este recunoscută;
b) nominative legate, similare celor nominative, dar supuse unor reguli mult mai restrictive
privind cesionarea; principala regulă este aceea că actul cesionării trebuie acceptat anticipat de
Consiliul de Administraţie al emitentului;
alte reguli au în vedere prioritatea emitentului de a le cumpăra, anunţul vânzării cu un anumit
timp înaintea vânzării efective, posibilitatea emitentului de a recuza cumpărătorul într-un
interval de timp stabilit prin lege ş.a.;
c) la purtător, care nu au înscris numele posesorului, astfel încât cel ce le deţine este de drept
proprietarul lor; reprezintă tipul de acţiuni tranzacţionate la bursă, pentru celelalte două acest
lucru nefiind posibil datorită restricţiilor de circulaţie la care sunt supuse.
După drepturile pe care le generează se delimitează acțiuni:
a) ordinare, care dau deţinătorului drepturi proporţionale cu valoarea lor nominală: de
proprietate, de subscriere, de atribuire, de vot, de dividend;
b) privilegiate, care conferă dreptul la un „privilegiu”, de pildă un divident fix distribuit
indiferent de mărimea profitului obţinut de emitent.
Prezentarea comparată a caracteristicilor specifice acțiunilor comune si acțiunilor preferențiale
este ilustrată în tabelul nr. 13.1.
6
Tabelul nr. 13.1. Caracteristicile acțiunilor comune si preferențiale

Caracteristici ale acțiunilor comune Caracteristici ale acțiunilor preferențiale
- conferă dreptul de proprietate asupra - conferă dreptul de încasare a unui dividend

patrimoniului firmei fix
- dau drept de vot în adunarea generală a - acțiunile preferențiale implică limitarea sau
acționarilor chiar suprimarea dreptului posesorului
acțiunii de a vota în adunarea generală a
- dau dreptul de a încasa un dividend acționarilor.
variabil, în funcție de rezultatele si politica
firmei
Sursa: Bursa de Valori Bucuresti, Ghidul investitorului de retail, octombrie 2014, p. 10.
Obligațiunile sunt instrumente financiare emise de diferiți emitenți, cum ar fi firme,

instituții de credit, municipalități, stat, pe termen mediu si lung, cu scopul finanțării anumitor
activități.
Obligaţiunile sunt emise cu scopul obţinerii pe termen mediu sau lung a unor resurse
financiare sub formă de credit rambursabil. Emisiunea poate fi făcută de o autoritate publică
(stat, autoritate publică locală), de o instituţie publică, de o societate comercială în principiu cu
o bună reputaţie în afaceri şi cu o mare putere economico-financiară. Garanţia împrumutului
este virtuală, reprezentată în cazul autorităţilor publice de solvabilitatea lor certă, iar în cazul
agenţilor privaţi de patrimoniul şi puterea lor economico-financiară. Scopul creditului este fie
acoperirea unui deficit bugetar (în cazul autorităţilor publice), fie derularea unor programe de
dezvoltare/investiţii. Ca titlu de credit, obligaţiunea conferă posesorului ei drepturile şi
obligaţiile ce revin în mod obişnuit creditorului.
Emisiunea se face pe baza unui prospect ce include toate detaliile creditului: cine emite,
pe ce perioadă, cupiurile puse în circulaţie, dobânda, modalităţile de rambursare, scadenţele de
rambursare şi de plată a dobânzilor, cursul de emisiune, prima de rambursare, numărul de titluri
emise ş.a. Modalităţile de emisiune sunt similare emiterii acţiunilor şi presupun o susţinută
campanie publicitară. În timp ce emiterea de acţiuni se face strict la valoarea lor nominală şi,
eventual, cu etape succesive de vărsământ, obligaţiunile pot fi emise la valori sub cea nominală
(sub pari), dar cu un singur vărsământ. Retragerea obligaţiunilor presupune răscumpărarea lor
de către emitent la scadenţă, strict la valoarea nominală.
Obligaţiunile sunt clasificate după diferite criterii. Practica de specialitate internă si
internațională identifică mai multe categorii de obligațiuni clasificate după o serie de criterii,
cum ar fi: după forma de prezentare; după natura emitentului obligațiunii; după felul în care
sunt emise obligațiunile; după tipul cuponului; după modul de garantare; după țara de
proveniență a emitenților si investitorilor etc.
După forma de prezentare
a) nominative, cu numele posesorului înscris pe ele şi fără posibilitatea negocierii pe piaţa
secundară;
7
b) la purtător, cu regim similar acţiunilor la purtător.

Din punctul de vedere al emitentului, se disting:
- obligațiuni emise de stat – obligațiuni de stat obligațiuni emise de firme, instituții de credit
etc. – obligațiuni corporative
- obligațiuni emise de autoritățile publice locale – obligațiuni municipale.
Printre avantajele asociate emisiunii de obligațiuni municipale în România se numără:
- acest tip de împrumut este, de multe ori, o alternativă mai ieftină a creditului bancar;
- termenii împrumutului obligatar pot fi stabiliți în funcție de nevoile emitentului;
- creste vizibilitatea emitentului;
- dobânda la împrumutul obligatar este încasată nu de o instituție bancară – ca în cazul creditului
bancar -, ci direct de investitorii persoane fizice si juridice, care pot proveni chiar din cadrul
comunității care a lansat împrumutul respectiv.
După tipul de venit pe care îl incumbă, obligațiunile pot fi:
- obligațiuni cu dobândă – obligațiunile sunt emise la valoarea nominală, care, de obicei, se
rambursează la scadență, iar dobânzile aferente se plătesc conform termenilor emisiunii;
- obligațiuni cu cupon zero – se emit la un preț mai mic decât valoarea nominală si se
răscumpără la scadență la valoarea nominală, care este mai mare decât prețul de emisiune,
diferența reprezentând câstigul investitorului.
Din punctul de vedere al gradului de protecție conferit investitorilor în obligațiuni, se
disting:
- obligațiuni garantate cu anumite active – sunt obligațiunile care oferă protecție
investitorilor în sensul că, în cazul în care emitentul obligațiunii nu îsi garantează obligațiunile
de plată, investitorul îsi poate recupera prejudiciul recurgând la activul constituit sub formă de
garanție;
- obligațiuni negarantate, caz în care investitorii nu au nicio garanție privind respectarea
angajamentelor de plată ale emitentului, bazându-se exclusiv pe credibilitatea acestuia.
Din punctul de vedere al țării de proveniență a emitentului si creditorilor:
- obligațiuni interne – atât emitentul, cât si creditorii provin din aceeasi țară. De
exemplu, obligațiunile în lei emise de municipiul Mangalia pe piața din România sunt
obligațiuni interne;
- obligațiuni internaționale – emitentul si cumpărătorii obligațiunilor provin din țări
diferite. Ilustrativ, obligațiunile emise de o firmă din Italia pe piața din Marea Britanie;
emitentul provine dintr-o țară – Italia, iar cumpărătorii din altă țară – Marea Britanie.
În categoria obligațiunilor internaționale se disting: obligațiunile străine si
euroobligațiunile.
Obligațiunile străine sunt, din punct de vedere istoric, primul segment al pieței
obligațiunilor internaționale. Se particularizează prin faptul că sunt emise în aceeasi monedă ca
moneda țării din care provin investitorii.
Apariția eurovalutelor a determinat apariția unui nou tip de obligațiune internațională,
respectiv euroobligațiunea, adică obligațiunea emisă într-o valută diferită atât de moneda țării
din care provine emitentul, cât si de moneda țării din care provin cumpărătorii.
Caracteristicile obligaţiunilor ca simple titluri de credit cu dobândă fixă au fost renovate
în ultimii 40-50 de ani, ca urmare a dorinţei plasatorilor de a participa într-un fel sau altul la
8
rezultatele financiare obţinute de debitorii lor. Ca urmare, au apărut obligaţiuni cu dobânzi

variabile şi obligaţiuni participative.
Acestea din urmă se regăsesc în trei forme: obligaţiuni de participaţie, obligaţiuni
convertibile şi obligaţiuni schimbabile.
Obligaţiunile de participaţie sunt acele obligaţiuni pentru care dobânda fixă anuală se
indexează în raport cu rezultatele financiare finale ale perioadei de gestiune, obţinute de debitor:
dinamica dividendului vărsat, indicele de devansare a dobânzii pieţei de către rata dividendului,
dinamica fondului de rezervă ş.a.
Obligaţiunile convertibile sunt obligaţiunile pe care deţinătorul le poate preschimba
contra acţiuni ale emitentului, într-un interval de timp fixat de către acesta.
Obligaţiunile schimbabile sunt acele obligaţiuni ce se pot preschimba contra acţiuni din
chiar momentul emiterii lor.
13.3.2. Bursa de valori: concept, funcţii, rol, organizare şi funcţionare
Bursa este o piaţă pe care se desfac mărfuri şi valori mobiliare, după o procedură
specifică.
Bursele se clasifică după următoarele criterii:
1. După varietatea tranzacţiilor:
- generale;
- specializate;
2. După obiectul activităţii:
- de marfă;
- complementare comerţului internaţional (burse de asigurări şi burse de valori);
- da valori mobiliare şi valutare;
3. După forma de organizare:
- private;
- de stat;
4. După modul de admitere a participanţilor:
- cu acces limitat;
- cu acces nelimitat.
Bursa de valori este o instituţie a pieţei secundare de capital la care se tranzacţionează
titluri (valori) mobiliare. În obiectul ei de activitate se includ hârtiile de valoare, valutele şi
metalul preţios.
Bursa de valori are funcţia de a concentra cererea şi oferta de valori mobiliare, de a
asigura tranzacţionarea lor operativă, de a înregistra şi de a face publice cursurile de vânzare /
cumpărare.
Rolul ei revine la mobilizarea capitalului financiar, la redistribuirea lui (pe ramuri
economice şi chiar pe ţări), la informarea publicului privind starea şi tendinţele pieţei, la
elaborarea de analize economice şi predicţii ale evoluţiei economiei (pe care adesea le
comercializează). Organizarea şi funcţionarea ei sunt precizate prin lege şi prin regulamentul
9
propriu, care stabilesc riguros locul şi rolul participanţilor, ca şi modul de efectuare a

tranzacţiilor.
13.3.3. Indici bursieri
Indicii bursieri sunt mărimi sintetice de tipul mediei ponderate prin care se determină
nivelul general al cotaţiilor bursiere la un moment dat faţă de un moment ales ca referinţă în
trecut. Pentru momentul de referinţă, şi apoi pentru fiecare zi de bursă, se calculează un nivel
mediu al tuturor cotaţiilor (indice compozit) sau doar al celor mai reprezentative titluri. Cotaţia
curentă a fiecărui titlu se ponderează cu un coeficient de importanţă, de pildă ponderea pe care
titlul în cauză o deţine în capitalizarea bursieră a zilei, urmând ca valorile rezultate să se
însumeze pentru a obţine cotaţia medie a zilei, care apoi este exprimată procentual în raport cu
cotaţia media a momentului (zilei) de referinţă. Cotaţia medie a zilei de referinţă este exprimată
printr-un număr de puncte: de obicei 1.000 sau 10.000. Cotaţia medie a unei zile oarecare
reprezintă un număr de puncte sub sau peste nivelul celei de referinţă. De exemplu, dacă cotaţia
medie de referinţă a fost punctată 10.000, iar cea a zilei curente este de 9.612, rezultă că, în
medie, cotaţiile curente ale titlurilor de referinţă (cele luate în calculul cotaţiei medii) sunt cu
388 de puncte sub nivelul de referinţă, adică piaţa a evoluat defavorabil.
Indicii bursieri arată, în dinamica lor, evoluţia cursurilor pe o anumită piaţă, adică
raportul dintre cererea şi oferta de capital pe piaţa respectivă. Stricto sensu evoluţia se referă la
titlurile de referinţă, adică la cele ce au fost incluse în „coşul” de valori pentru calculul indicelui,
de obicei titlurile cele mai reprezentative ale pieţei, adică cele cu cea mai activă cerere şi ofertă,
titlurile cele mai tranzacţionate. Lato sensu, indicele exprimă tendinţa de ansamblu a pieţei,
întrucât titlurile de referinţă sunt cele ce „fac” piaţa, determină trendul acesteia, le „trag” şi pe
celelalte după ele.
După criteriul formării lor, indicii bursieri sunt de două categorii: clasici şi moderni.
Indicii clasici se construiesc pe baza unui număr relativ mic de titluri şi sunt specializaţi
pe ramuri: industrie, transporturi, asigurări, utilităţi etc. Titlurile incluse în „coşul” de referinţă
capătă notorietate şi consacrare, amplificată faţă de cea deja avută când au fost selecţionate. Ele
se numesc valori sigure (blue chip). În raport cu evoluţia lor pe piaţă aceste titluri pot fi înlocuite
cu altele, ajunse în timp în fruntea bursei, pe poziţii dominante în volumul tranzacţiilor.
Cei mai cunoscuţi indici clasici sunt:
a) Dow Jones Industrial (DJ) la bursa din New York, introdus în 1884 de economiştii
Charles Dow şi Eduard Jones, şi care include 30 de economiştii Charles Dow şi
Eduard Jones;
b) Financial Times (FT-30) la bursa din Londra, care include 30 de titluri de referinţă,
ale unor societăţi din diverse ramuri ale economiei Marii Britanii;
c) Nikkei la bursa din Tokio, care include 225 de titluri de referinţă ale unor societăţi
din diverse ramuri economice, cotate la această bursă, indiferent de faptul că sunt
sau nu japoneze.
Indicii moderni se construiesc pe baza unui număr în general mare de titluri, luând în
calcul societăţi cotate la respectiva bursă indiferent de rezidenţa lor. Dintre cei mai cunoscuţi
10
sunt NYSE (1500 de titluri) şi „Standard & Poor” (500 de titluri) la bursa din New York,
Financial Times 100 (190 de titluri) la bursa din Londra şi Topix (circa 500 de titluri) la bursa
din Tokio.
În condiţiile puternicei informatizări a bursei şi pentru a veni în sprijinul contractelor pe
indici, multe din bursele lumii afişează calculul indicilor cu mare frecvenţă, uneori la intervale
sub un minut.
Contractele pe indici se negociază pe piaţa la termen şi pe piaţa opţiunilor, reprezentând
tranzacţii cu portofolii de titluri de structura „coşului” de referinţă.
13.3.4. Operaţiuni de bursă

Operaţiunile de bursă vizează, în principal, negocierea valorilor mobiliare
(vânzări/cumpărări). După termenul de negociere şi unele particularităţi ale convenţiei de
vânzare/cumpărare, operaţiunile de bursă pot fi: la vedere şi la termen, din care ultimele pot fi
la termen ferm sau la termen condiţionat; dintre operaţiunile de bursă la termen condiţionat cele
mai răspândite sunt opţiunile.
Într-o operaţiune de bursă se întâlnesc de regulă trei participanţi:
 vânzătorul titlului,
 cumpărătorul titlului şi
 agentul de bursă (atât în sensul brockerului agent, cât şi al brockerului
specialist). În anumite condiţii agentul de bursă se poate afla pe poziţia de
vânzător sau de cumpărător, adică acţionează în nume propriu.
Tranzacţia la vedere este aceea în care emitentul ordinului îşi asumă obligaţia să
transfere titlurile sau banii în 48 de ore din momentul încheierii tranzacţiei. Aceste tranzacţii se
numesc spot.
În aceste operaţiuni, de regulă, vânzătorul are un pachet de titluri pe care chiar doreşte
să-l vândă, iar cumpărătorul chiar doreşte să-l achiziţioneze.
Operaţiunea se finalizează prin transferul fizic de titluri şi bani între cei doi participanţi.
Aceasta deosebeşte tranzacţiile la vedere de celelalte tipuri de tranzacţii, care au un caracter
mult mai pronunţat speculativ şi în care, de regulă, vânzătorul nu are titlurile pe care le anunţă
spre vânzare, iar cumpărătorul nu doreşte neapărat să le cumpere. Ei doar „pariază” pe o
anumită evoluţie a cursului unor astfel de titluri sperând că alegerea lor a fost cea bună şi vor
realiza, în consecinţă, un anumit câştig. Ei sunt „speculatori”, spre deosebire de ceilalţi care
sunt „investitori”.
Tranzacţia la termen ferm este acea tranzacţie în care partenerii convin să-şi
îndeplinească obligaţiile reciproce într-un anumit termen: o lună, două, trei, şase, nouă. Aceste
tranzacţii se numesc forward şi se încheie şi ele, într-o anumită măsură, cu transferul fizic al
titlurilor/banilor. Reglementarea acestor tranzacţii se face în perioada de lichidare – un interval
de timp în care se fac decontările şi care acoperă penultimele şase şedinţe de bursă din luna care
o precede pe cea în care se împlineşte termenul convenit de părţi.
După scopul urmărit de cumpărător, aceste operaţiuni pot fi:
a) pe bani gheaţă, amânate, operaţiuni de un singur sens: fie vânzare, fie cumpărare de titluri;
ele se aseamănă în multe privinţe cu cele la vedere;
11
b) speculaţii, operaţiuni „în dublu”, adică acelaşi agent şi vinde, şi cumpără. În cazul în care
intuieşte bine evoluţia pieţei, el poate câştiga din ambele operaţiuni; în caz contrar el este
„acoperit”, adică ceea ce pierde într-o operaţiune câştigă prin cealaltă.
Tranzacţia la termen condiţionat este aceea în care una din părţi, plătind o anumită
sumă de bani (acont sau arvună în limbajul comercial curent), îşi rezervă (de fapt îşi cumpără)
dreptul de a renunţa la contract, de a determina sensul operaţiunii (va vinde, dacă îi convine sau
va cumpăra, dacă îi convine) sau de a fixa durata operaţiunii. Arvuna, numită primă în
terminologia bursei, este încasată de partener care, în schimbul ei, îşi ia obligaţia de a respecta
opţiunea exprimată în final de plătitorul respectivei prime. Aceste tranzacţii se numesc futures.
Contractul futures este o înţelegere între două părţi de a vinde sau de a cumpăra un anumit
activ la un preţ prestabilit, cu executarea contractului la o dată viitoare. Sunt cunoscute două
tipuri frecvente de tranzacţii futures: cu primă şi opţiuni.
Opţiunile sunt contracte între un vânzător şi un cumpărător, care dau acestuia din urmă
dreptul, dar nu şi obligaţia, de a vinde sau a cumpăra un anumit activ la o dată viitoare, drept
obţinut în schimbul plăţii către vânzător a unei prime. Opţiunile pot fi:
 de vânzare, atunci când cumpărătorul dobândeşte dreptul de a vinde activul
 de cumpărare, atunci când dau dreptul de a cumpăra activul.
Principalele momente ale formării pieţei actuale de capital în România sunt:
• 1994 - apariţia Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare (CNVM),
• 1995 - reînfiinţarea Bursei de Valori Bucureşti. Prima zi în care s-a tranzacţionat este 20
noiembrie, zi în care s-au tranzacţionat 905 acţiuni a 6 societăţi cotate. Principalele firme
listate sunt: SNP Petrom, Banca Română pentru Dezvoltare, cele 5 Societăţi de Investiţii
Financiare, Banca Transilvania,
• 1996 - apariţia pieţei extrabursiere Rasdaq (Romanian Association of Securities Dealers
Automated Quotations),
• 1997 - crearea primului indice bursier BET (Bucharest Exchange Trading). Numărul
societăţilor incluse în coşul indicelui BET este de 10. S-a înfiinţat BMFS (Bursa Monetar-
Financiară şi de Mărfuri Sibiu),
• 2002 - schimbarea cadrului legislativ, depăşirea de către indicii bursieri a valorii de bază,
primele oferte publice de obligaţiuni municipale,
• 2003 - transformarea Rasdaq în BER (Bursa Electronică Rasdaq),
• 2004 - adoptarea Legii nr. 297, Legea pieţei de capital,
• 2005 - demutualizarea BVB, începutul fuziunii cu BER,
• 2006 - adoptarea codului BVB,
• 2007 - introducerea la tranzacţionare a instrumentelor financiare derivate, contractele futures
pe indici bursieri,
• 2008 - listarea primului emitent străin de titluri tranzacţionate pe piaţa locală, Erste Bank,
listarea titlurilor de stat,
• 2010 - listarea SIBEX la BVB, lansarea contractului futures pe indicele Dow Jones,
• 2011 - introducerea la tranzacţionare a titlurilor Fondului Proprietatea,
• 2012 - este listat primul ETF la BVB
• 2013 - programul de privatizări prin piaţa de capital continuă prin listarea Nuclearelectrica
12
şi Romgaz la BVB. Oferta publică de vânzare a 15% din Romgaz care a precedat listarea a
fost cea mai mare derulată până la acel moment la BVB. A fost creat Grupul de Lucru „Great
Barriers Shift" pentru identificarea elementelor cheie necesare reclasificării României la
statutul de piaţă emergentă. Grupul a identificat 8 bariere în calea dezvoltării pieţei de capital
din România şi a propus o serie de măsuri care să îmbunătăţească accesibilitatea şi să crească
eficienţa pieţei,
• 2014 - are loc oferta publică iniţială de vânzare de acţiuni Electrica (cea mai mare oferta
publică din istoria BVB) şi listarea companiei,
• 2015 - lansarea AeRO, destinată finanţării destinată start-up-urilor şi firmelor mici şi
mijlocii.Bursa de Valori Bucureşti devine partener al iniţiativei ONU Sustainable Stock
Exchanges. BVB devine membru al iniţiativei ONU „Sustainable Stock Exchanges". Bittnet
Systems, prima companie de IT listată la BVB, debutează pe AeRO,
• 2016- a avut loc cel mai mare IPO a unei companii private din istoria pieţei de capital locale.
Acţiunile celui mai mare operator de servicii medicale private din Romania, MedLife, simbol
bursier (M), au început tranzacţionarea la BVB, în urma unei oferte publice iniţiale (IPO) de
230 de milioane de lei, pentru un pachet de 44% din acţiunile firmei.
13
CURS 14 – RELAȚIILE DE ASIGURARE 06/03/2020
CAPITOLUL 14
CONSIDERENTE GENERALE PRIVIND ASIGURARILE
Societățile de asigurări sunt intermediari financiari care atrag fonduri sub forma primelor
de asigurare încasate de la asigurați pentru plata unor despăgubiri în cazul producerii anumitor
evenimente sau la expirarea unei perioade de timp. Sumele de bani colectate de societatea de
asigurări sub forma primelor de asigurare sunt investite pe diferite segmente ale pieței financiare
(acțiuni, obligațiuni etc.), conducând la obținerea de profituri sub formă de dobânzi, dividende etc.
La fel ca fondurile de pensii, societățile de asigurări fac parte din categoria investitorilor
instituționali.
În țările dezvoltate, fondurile de pensii si societățile de asigurări au un rol important în
sistemul financiar. Cu toate acestea, există diferențe notabile între diverse țări, izvorâte din
particularitățile sistemelor financiare atât în ceea ce priveste rolul băncilor si piețelor de capital, cât
si reglementările în materie.
Pornind de la aceste considerente, un studiu privind investitorii instituționali fonduri de
pensii si societăți de asigurări în diferite țări relevă existența unor diferențe fundamentale între SUA
si Marea Britanie, pe de o parte, si țările Europei continentale, pe de altă parte.
În Europa continentală, sistemele financiare bazându-se tradițional pe sistemul bancar, rolul
investitorilor instituționali fonduri de pensii si societăți de asigurări este mult mai mic decât în SUA
si Marea Britanie. În plus, ca urmare a reglementărilor mai stricte, plasamentele investitorilor
instituționali din Europa continentală au fost realizate, predominant, în titluri de stat.
Dimpotrivă, în SUA, investitorii instituționali au contribuit atât la dezvoltarea pieței
acțiunilor, cât si a obligațiunilor corporative. Similar, în Marea Britanie, investitorii instituționali
au contribuit la dezvoltarea bursei de valori. Evoluții recente au determinat însă si investitorii
instituționali din Europa să realizeze plasamente, pe lângă titluri de stat, si în acțiuni si obligațiuni
corporative.
14.1. Conceptul de asigurare

Asigurările s-au născut din nevoia imperioasă de protecţie a bunurilor omului împotriva
forţelor distructive ale naturii, în situaţia pierderii sau reducerii capacităţii de muncă ca urmare
a accidentelor, bolilor sau atingerii unei anumite limite de vârstă. Asigurarea exprimă în
principal o protecţie financiară pentru pierderile suferite de oameni sau firme, datorate unor
riscuri diverse.
Verbul "a asigura" are doua accepțiuni relevante:
a-si lua masuri de precauție, de prevedere;
a oferi o siguranța, o garanție în legatura cu ceva. Acest "ceva" face trimitere la
evenimente nedorite cu consecințe materiale, financiare, vatamari grave sau deteriorari ale
starii de sanatate si chiar decese. Concret asemenea evenimente pot fi:
1) independente de om, precum calamitațile naturale: - seceta; uraganele, cicloanele;
inundațiile; cutremurele de pamânt; înghețul; grindina; incendiile; alunecarile, surparile,
prabusirile de teren; erupțiile vulcanice; ploile torențiale; avalansele de zapada, etc.
2) dependente de om, legate de comportamentul omului si/sau de activitatea sa:
1. acte ca: neglijența, superficialitatea, iresponsabilitatea pot sa provoace sau sa favorizeze
înregistrarea de accidente grave, incendii, explozii, electrocutari, asfixieri, arsuri, etc.;
2. savârsirea de acțiuni delictuale: furt, spargere, jaf, crime, acțiuni teroriste, etc.;
3. pe coordonata economica, generatoare de crize, somaj, inflație, greve, conflicte sociale, etc.
În esența cauzele acestor evenimente nedorite sunt trei:
1
 forțele naturii;
 omul luat ca individ dar si ca grup sau societate;
 dezvoltarea stiințifico-tehnologica.
14.2. Accepțiunile asigurarii
14.2.1. Abordarea sub aspect economic.

Definitoriu pentru esența economica a asigurarii sunt urmatoarele caracteristici
exclusive ale acesteia:
1) existența riscului;
2) formarea comunitații de risc;
3) constituirea fondului de asigurare si utilizarea acestuia în baza principiului mutualitații.
Cele trei coordonate fundamentale constituie în acelasi timp si reperele majore ale
abordarii asigurarii sub aspect economic.
Cu privire la risc amintim aici doar faptul ca nu toate riscurile sunt acceptate de catre
societațile de asigurare ci doar cele care îndeplinesc anumite condiții si odata trecute fac ca
aceste riscuri sa devina asigurabile. Sunt cunoscute si sub denumirea de riscuri agreate de
catre asiguratori.
Persoanele fizice si/sau juridice, amenințate de aceleasi pericole si care acționeaza în
comun pentru apararea intereselor lor reprezinta comunitatea de risc. Ca si trasaturi
evidențiem:
a) comunitatea se formeaza în mod spontan, prin simpla participare la constituirea
fondului de asigurare aflat la dispoziția societații de asigurare;
b) membrii comunitații de risc, asigurații, consimt sa contribuie la suportarea în
comun a pagubelor pe care la vor pricinui evenimentele nedorite;
c) împarțirea pagubei între membrii comunitații de risc se întemeiaza pe faptul ca
posibilitatea producerii riscului vizeaza pe fiecare membru al acesteia. Posibilitatea se
transforma în realitate, însa numai pentru unii dintre ei, fara sa se stie dinainte "pentru cine?"
si "când anume?"
3) Asigurarea ofera, asadar, avantajul ca membrii comunitații afectați de producerea
riscului, primesc din fondul de asigurare, cu titlu de indemnizație de asigurare (I) (despagubire
- Dp, suma asigurata - Sa), sume care întrec de câteva ori cuantumul contribuției acestora la
fondul respectiv (Pa - prime de asigurare). Acest lucru este posibil în baza principiului
mutualitații. Adica la constituirea fondului de asigurare participa toți membrii, toți asigurații,
dar acesta se repartizeaza numai acelor asigurați care au suferit prejudicii de pe urme producerii
riscului asigurat.
Fondul de asigurare :
a) se constituie la dispoziția asiguratorilor;
b) îmbraca în mod necesar forma baneasca;
c) se formeaza în mod descentralizat, pe seama primelor de asigurare si
d) se utilizeaza centralizat pentru
 -acoperirea pagubelor provocate de evenimentele asigurate - la asigurări de bunuri şi
răspundere civilă, respectiv plata sumelor asigurate - la asigurările de persoane;
2
 -finanţarea unor acţiuni legate de prevenirea pagubelor;

 -constituirea unor fonduri de rezervă la dispoziţia societăţii de asigurare; -acoperirea
cheltuielilor de funcţionare ale societăţii de asigurare.
14.2.2. Abordarea sub aspect juridic.
Abordarea juridica este frecventa si justificata, întrucât asigurarea, pentru a fi operanta,
trebuie sa capete forma juridica, iar aceasta forma este cea dintâi sesizabila.
Forma juridică a asigurării este conferită de contract, care constituie „legea părţilor"
precum şi legea propriu-zisă cu privire la activitatea de asigurare. Din punct de vedere juridic,
contractul de asigurare face parte din categoria contractelor aleatorii, cu caracter strict bilateral.
Contractul de asigurare si legea cu privire la activitatea de asigurare, în calitate de
izvoare de drepturi si obligații în materie de asigurari se completeaza reciproc.
Conform Legii nr. 237/2015 privind autorizarea şi supravegherea activităţii de asigurare
şi reasigurare, asigurarea este: „ activitatea exercitată în sau din România, care desemnează,
în principal, oferirea, intermedierea, negocierea, încheierea de contracte de asigurare şi
reasigurare, încasarea de prime, lichidarea de daune, activitatea de regres şi de recuperare,
precum şi investirea sau fructificarea fondurilor proprii şi atrase prin activitatea
desfăşurată,"42
Cadrul legislativ în România este format din: Legea nr. 237/2015 privind autorizarea şi
supravegherea activităţii de asigurare şi reasigurare, Legea 32/2000 privind societăţile de
asigurare şi supravegherea asigurărilor şi Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de
răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie.
Supravegherea respectării dispoziţiilor legii se face prin ASF Sectorul asigurări-
reasigurări. Autoritatea de Supraveghere Financiară (ASF) s-a înfiinţat în 2013 ca autoritate
administrativă autonomă, de specialitate, cu personalitate juridică, independenţă, autofinanţată
şi îşi exercită atribuţiile prin preluarea si reorganizarea tuturor atribuţiilor şi prerogativelor
Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare (C.N.V.M.), Comisiei de Supraveghere a
Asigurărilor (C.S.A.) şi Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private (C.S.S.P.P.).
Contractul încheiat între un asigurat şi asigurător este denumit poliţă de asigurare la asigurările
de persoane şi contract de asigurare la celelalte forme. Două momente distincte sunt de luat
în considerare la încheierea unui contract de asigurare:
 cel al încheierii contractului şi
 cel al intrării în vigoare a asigurării.
Un contract de asigurare poate fi perfectat cu intrarea în vigoare, ulterior datei
perfectării lui. De asemenea, intrarea în vigoare a asigurării poate să nu coincidă cu începutul
răspunderii asigurătorului. În astfel de situaţii, diferenţierea este în funcţie nu numai de plata
primei ci şi de natura riscului asigurat.
14.2.3. Abordarea din punct de vedere financiar.

Asigurarea trebuie înţeleasă ca o ramură prestatoare de servicii, firmele de asigurări pot
fi privite ca intermediari financiari, iar asigurarea apare astfel ca un activ financiar într-o
economie incertă.
Aspectul financiar este evidențiat de rolul:
1) asiguratorului de intermediar financiar;
2) asigurarii de ramura participanta la oferta de capital de împrumut pe piața financiara;
3
3) asigurarii de activ financiar, factor de reducere a incertitudinii. Legat de aceasta

contractul de asigurare apare ca o "creanța condiționata emisa de asigurator si achiziționata de
asigurat".
Aspectul tehnico-economic, juridic si financiar al asigurarii este întregit prin abordarea
si tratarea asigurarii ca ramura prestatoare de servicii, ramura creatoare de valoare adaugata si
de locuri de munca.
14.3. Relaţiile de asigurari şi reasigurări

Relaţiile de asigurări reprezintă ansamblul relaţiilor economico-financiare ce se
stabilesc între asiguraţi şi asigurători.
Asiguratul este persoana fizică sau juridică care în schimbul primei de asigurare îşi
asigură bunurile sau se asigură împotriva unor evenimente.
Asigurătorul este persoana juridică (societatea de asigurare) care preia riscurile
asiguraţilor, iar în cazul producerii acestora acoperă pagubele produse sau achită sumele
asigurate.
Prin contractul de asigurare, asiguratul se obligă să plătească o primă societăţii de
asigurare, iar în cazul producerii riscului asigurat aceasta se obligă să achite asiguratului sau
unei terţe personae, denumită beneficiar, o despăgubire sau suma asigurată.
Din punct de vedere juridic contractul de asigurare are următoarele caracteristici:
1. este un contract consensual - se încheie valabil prin simplul consimţământ al
părţilor, forma scrisă este cerută de legiuitor din dorinţa de a proteja interesele asiguraţilor şi
pe cele ale terţilor,
2. este un contract sinalagmatic - părţile contractante îşi asumă obligaţii reciproce
şi interdependente.
Asiguratul se obligă: să facă declaraţii de risc exacte, în atenţia asigurătorului, atât la
încheierea contractului, cât şi la producerea riscului asigurat, să achite primele de asigurare
datorate. Asigurătorul se obligă să acopere riscul asiguratului, în cazul producerii acestuia,
acordând indemnizaţia cuvenită. Este ţinut să-şi respecte obligaţia contractuală numai în
măsura în care asiguratul şi-a onorat obligaţiile contractuale. Reciprocitatea este valabilă numai
atunci când asiguratul şi-a respectat integral obligaţiile faţă de asigurător.
3. este un contract aleatoriu - la încheierea acestuia părţile nu cunosc existenţa sau
întinderea exactă a avantajelor patrimoniale ce vor rezulta din contract, deoarece obligaţiile
asumate de cele două părţi depind de un eveniment viitor şi incert.
4. este un contract cu titlu oneros - fiecare parte urmăreşte sa obţină un folos, o
contra prestaţie în schimbul obligaţilor ce-şi asumă. Asiguratul beneficiază de protecţia oferită
de asigurător, care preia asupra sa riscul asigurat, nu în mod gratuit, ci în schimbul unei plăţi,
prima de asigurare sau cotizaţie, după caz.
5. este un contract succesiv - se eşalonează în timp. Asigurătorul se angajează să
acopere un anumit risc o perioadă foarte lungă de timp, cu plata anuală sau subanuala a primei
sau o perioadă foarte scurtă, cu plata integrală a primei la încheierea contractului.
6. este un contract de adeziune - este redactat şi imprimat de asigurător, la contract
aderă asiguratul. Asigurătorul întocmeşte poliţe de asigurare tip, în care sunt prevăzute toate
obligaţiile contractuale. Astfel, asiguraţilor potenţiali nu le rămâne decât să le accepte sau să le
4
refuze. Există şi excepţii, la asigurările care prezintă o importanţă deosebită asigurătorul

elaborează un proiect de contract pe care îl negociază cu viitorul asigurat.
7. este un contract de bună credinţă - executarea acestuia trebuie să se facă cu
bună credinţă de către părţi. Asigurătorul acceptă preluarea riscului asupra sa, bazîndu-se pe
informaţiile furnizate de asigurat, determină cuantumul despăgubirii pe care urmează să o
acorde asiguratului, fără a putea să verifice de fiecare dată informaţiile puse la dispoziţia sa.
Reaua credinţă a asiguratului se sancţionează conform legii.
Din punct de vedere economic asigurarea presupune existenţa şi formarea unui fond de
asigurare la nivelul societăţii de asigurări.
Acesta se formează în mod descentralizat pe baza primelor de asigurare achitate de
asiguraţi şi se utilizează în mod centralizat pentru:
 Acoperirea cheltuielilor societăţii de asigurări şi realizarea unui profit
 Acoperirea pagubelor produse de riscurile asigurate
 Constituirea fondurilor de rezervă la nivelul societăţii
Fondul de asigurare îmbracă în mod necesar formă bănească şi se constituie pe baza
principiului mutualităţii care presupune participarea tuturor membrilor comunităţii de risc la
formarea sa, dar repartizarea acestuia numai către acei asiguraţi care suferă prejudicii în urma
producerii riscurilor asigurate.
Fluxurile băneşti ce se stabilesc între asiguraţi şi asiguratori îmbracă două forme şi se
desfăşoară în dublu sens astfel:
Un flux se manifestă sub forma primelor de asigurare iar sensul acestuia este de
la asiguraţi la asigurători
Cel de-al doilea flux ia naştere în momentul producerii riscurilor sau
evenimentelor asigurate când societăţile de asigurări sunt obligate să achite despăguburile sau
sumele asigurate, iar sensul este invers, de la asigurători la asiguraţi.
Astfel relaţiile de asigurări sunt relaţii de distribuire şi redistribuire a valorii adăugate
care iau naştere în procesul constiuirii şi repartizării fondului de asigurare gestionat de
societatea de asigurări.
14.4. Funcţiiile îndeplinite de relaţiile de asigurare

Funcţiiile îndeplinite de relaţiile de asigurare sunt:
funcţia de repartiţie cu cele două componente ale sale:
 de formare a fondului de asigurare pe baza primelor
 de utilizare a acestuia pentru achitarea despăgubirilor sau a sumelor asigurate;
Prin intermediul acestei funcţii, impozitele datorate de firma de asigurare sunt dirijate la
bugetul de stat sau local, iar contribuţia cuvenită asigurărilor sociale către bugetul asigurărilor
sociale de stat.
funcţia de control care urmăreşte modul de constituire şi de repartizare a
fondului de asigurare;
funcţia de compensare a pagubelor prezintă interes pentru asigurat întrucât
conferă siguranţă cu privire la protecţia vieţii şi a bunurilor iar pentru economia naţională
5
asigurarea contribuie prin despăgubirile acordate la refacerea condiţiilor pentru desfăşurarea

activităţii productive;
funcţia de prevenire a producerii pagubelor se manifestă prin finanţarea
activităţilor de prevenire a riscurilor de la fondul de asigurare; Funcția de prevenire se exercita
pe doua cai principale:
a) prin finanțarea unor activitați de prevenire a calamitaților si accidentelor. Spre
exemplu: construirea de diguri de protecție împotriva inundațiilor, lucrari de împaduriri,
desecari, irigații, finanțarea unor programe educaționale pentru asigurați.
b) prin stabilirea unor condiții de asigurare care sa-l oblige pe asigurat la o conduita
preventiva permanenta. Cum? Prin decaderea din dreptul la despagubire în cazul neîndeplinirii
unor masuri de limitare a pagubei, participarea asiguratului la acoperirea unei parți din paguba,
etc.
funcţia financiară este rezultat al tuturor fluxurilor financiare care se formează
în cazul relaţiilor de asigurări şi anume:
 de plată a primelor de asigurare
 de plată a despăgubirilor
 de economisire în cazul asigurărilor de viaţă
 de creditare datorită diferenţelor dintre încasări şi plăţi. Pornind de la decalajul
de timp între momentul încasarii primelor si momentul plații despagubirilor, decalaj important
îndeosebi în cazul asigurarilor de viața, societațile de asigurare centralizeaza temporar sume
foarte importante pe care apoi la plaseaza pe piața capitalului în scopul obținerii unor venituri
suplimentare.
Pe lânga aceste funcții principale, asigurarea îndeplineste si funcții secundare cum ar
fi:
facilitarea accesului la credite, credite de export, credite ipotecare, credite de
consum, etc.;
contribuție dupa unii substanțiala la "exportul invizibil", prin plata primelor
externe;
consultanța oferita de societațile de asigurare asiguraților pe linie de subscriere,
prevenire a daunelor, prejudiciilor, evaluare, litigii, etc.
Asigurările de viaţă, oferă persoanelor fizice nu numai o protecţie de asigurare dar şi
un instrument de economisire şi de fructificare a resurselor băneşti.
Aşadar,firma de asigurări de viaţă nu este numai prestatoare de servicii în favoarea
asiguraţilor, dar şi un intermediar financiar între persoanele fizice asigurate, care plătesc prime
de asigurare şi persoane juridice şi fizice care au nevoie de resurse financiare suplimentare.
Pe lângă firmele de asigurări de viaţă, mai îndeplinesc rolul de intermediari financiari
şi firmele de asigurări de bunuri şi de răspundere civilă, care dispun de anumite resurse
financiare temporar libere, pe care le oferă spre plasare pe piaţă.
Firmele de asigurare apar pe piaţa financiară cu o ofertă de capital de împrumut
orientată către diverşi solicitanţi de resurse financiare. Oferta societăţilor de asigurare se
adresează: băncilor, interesate să primească depuneri pe diferite termene pentru majorarea
resurselor lor de creditare, firmele private, preocupate să-şi majoreze capitalul activ, autorităţile
publice centrale şi locale, aflate în căutare de resurse de împrumut pentru acoperirea deficitelor
6
bugetare sau pentru finanţarea unor investiţii importante din fonduri extrabugetare.
Plasarea disponibilităţilor băneşti pe piaţa capitalurilor de împrumut se face în condiţii
de dobândă, cursuri ale hârtiilor de valoare, cursul de schimb, care se modifică de la o perioadă
la alta în funcţie de ritmul creşterii economice, rata inflaţiei, gradul de ocupare a forţei de
muncă sau preţurile practicate pe piaţa externă.
Într-o economie cu o evoluţie marcată de fenomene conjuncturale interne şi externe,
piaţa asigurărilor poartă amprenta incertitudinii, a oscilaţiilor şi variaţilor controlate,
previzibile ori spontane.
Evoluţia conjuncturii în perioada de valabilitate a contractului de asigurare va influenţa
atât mărimea nominală a sumei acumulate, cât şi mărimea reală a acesteia la data încasării ei.
Privită prin această prisma, asigurarea apare ca un activ financiar într-o economie a
incertitudinii.
14.5. Clasificarea asigurarilor.

Cele mai uzuale clasificari ale asigurarilor se realizeaza pe baza criteriilor:
 obiectul sau ramura de asigurare,
 regimul juridic;
 teritoriul pe care se acorda acoperirea si
 natura raporturilor ce se stabilesc între asigurat si asigurator.
A. Dupa obiectul, domeniul asigurarii sunt 4 mari ramuri:
a) asigurari de bunuri;
b) asigurari de persoane;
c) asigurari de raspundere civila;
d) asigurari de interes financiar.
a) Asigurarile de bunuri au ca obiect valorile materiale de tot felul aparținând
persoanelor fizice si juridice, susceptibile de a fi distruse sau avariate de calamitați naturale,
accidente sau orice alt eveniment. Principalele subramuri sunt:
 asigurarea animalelor;
 asigurarea culturilor agricole, pomilor, hameiului si rodului viilor;
 asigurarea cladirilor, construcțiilor si a conținutului acestora;
 asigurarea autovehiculelor, etc.
b) Asigurarile de persoane au ca obiect persoana fizica, viața si integritatea sa supuse
amenințarii unor evenimente care pot provoca boala, invaliditatea sau decesul. Acestea cuprind
doua mari grupe:
 asigurari de viața si
 asigurari de accidente, care fiecare include un numar mare de forme de
asigurare.
c) Asigurarile de raspundere civila au ca obiect o valoare patrimoniala egala cu
despagubirea pe care ar urma sa o plateasca asiguratul (persoana fizica sau juridica) care a
cauzat o paguba unei terțe persoane.
Principalele forme ale asigurarii de raspundere civila sunt:
 asigurarea de raspundere civila pentru pagube produse prin accidente de
autovehicule;
7
 asigurarea de raspundere civila a conducatorilor auto profesionisti pentru

pagubele produse prin accidente cu autovehicule aparținând societaților
comerciale;
 asigurarea de raspundere civila legala.
d) Prin asigurarile de interes financiar se obține protecția legat de pierderea
profitului, asigurarea de credite, asigurarea de garanții, asigurarea de fidelitate, etc.
B. Dupa regimul juridic asigurarile se împart în:
a) asigurari prin efectul legii;
b) asigurari facultative;
c) asigurari obligatorii.
a) În asigurarile prin efectul legii, relațiile între asigurat si asigurator, drepturile si
obligațiile ambelor parți sunt stabilite prin prevedere legală cu caracter obligatoriu.
Asigurările prin efectul legii se nasc din interesul economic şi social al întregii
colectivităţi pentru apărarea avuţiei naţionale, menţinerea continuităţii procesului de producţie
şi protejarea victimelor unor accidente.
Acest tip de asigurare se poate introduce atunci când bunurile unui mare număr de
persoane fizice sau juridice sunt ameninţate de producerea unor riscuri, mai devreme sau mai
târziu. Astfel, fiecare deţinător de bunuri ar avea de suferit pagube în urma producerii acestor
riscuri. Pentru ca aceştia să poată primi despăgubiri necesare acoperirii pagubelor produse de
aceste riscuri, se poate institui asigurarea acestora prin lege.
Asigurarea prin efectul legii ia fiinţă în virtutea legii, raporturile dintre asiguraţi şi asigurători,
drepturile şi obligaţiile lor sunt stabilite prin lege. Pentru a fiinţa aceste asigurări nu este nevoie
de acordul de voinţă al celor care deţin bunurile respective.
În asigurarea prin efectul legii sunt cuprinse toate bunurile de acelaşi fel aparţinând
persoanelor fizice şi juridice ce întrunesc condiţiile prevăzute de lege. Rezultă de aici că este o
asigurare totală, deci exclude posibilitatea selecţiei riscurilor, permiţând o dispersare optimă a
acestora.
În prezent în ţara noastră sunt asiguraţi prin efectul legii deţinătorii de autovehicule
(persoane fizice şi persoane juridice) pentru cazurile de răspundere civilă, respectiv pentru
pagubele şi vătămările corporale produse prin accidente de autovehicule pe teritoriul României
(Legea nr. 132/2017, RCA) şi locuinţele, împotriva cutremurelor, alunecărilor de teren şi
inundaţiilor, conform Legii 260/2008.
Asigurările de răspundere civilă auto se practică sub formă obligatorie în toate ţările
din Europa. Primele de asigurare stabilite la asigurarea prin efectul legii sunt mai reduse,
comparativ cu cele de la asigurarea facultativă.
Despăgubirile se acordă în cuantum egal cu întinderea prejudiciului până la limita
maximă de răspundere a asigurătorului RCA care este egală cu cea mai mare valoare dintre
limita de răspundere prevăzută în legislaţia aplicabilă şi cea prevăzută în contractul RCA, iar
asigurătorul este obligat să comunice valoarea maximă de despăgubire, la cererea păgubitului
sau a mandatarului acestuia, în termen de 7 zile calendaristice.
Asigurarea obligatorie este fără termen, acţionând tot timpul cât există bunul asigurat.
Răspunderea asigurătorului ia naştere în mod automat, din momentul în care asiguratul intră în
posesia bunului respectiv.
8
Ca urmare a producerii unui accident de vehicule, asiguratul notifică asigurătorul RCA

cu privire la aceasta în termen de 5 zile lucrătoare de la producerea accidentului.Asiguratul
furnizează asigurătorului RCA informaţii cu privire la cauzele şi împrejurările producerii
accidentului şi documentele necesare instrumentării cazului.
Plata despăgubirii cuvenite asiguratului în cazul realizării riscului asigurat poate să nu
fie condiţionată de achitarea prealabilă a primei de asigurare, deoarece termenul la care aceasta
trebuie achitată este stabilit prin lege.
În cazul neachitării la termen a primelor scadente de către asigurat, societatea de
asigurare are dreptul să solicite plata majorărilor de întârziere, să reţină din despăgubirea de
asigurare, primele de asigurare restanţa şi alte mijloace legale împotriva asiguraţilor care nu
plătesc primele la asigurările obligatorii.
b) Asigurarile facultative au la baza acordul de voința al asiguratului si asiguratorului
concretizat în contractul de asigurare. Prin urmare, relațiile dintre parți se stabilesc prin liber
consimțamânt. Cuprinde numai o parte din bunurile de acelaşi fel existente în posesia
persoanelor fizice sau juridice la un moment dat, astfel rezultând că asigurarea facultativă nu
este totală.
Asiguratul este obligat să accepte asigurarea facultativă propusă de asigurător, conform
prevederilor din actele normative în vigoare.
Pentru ca asigurătorul să accepte asigurarea respectivă, este necesar ca asiguratul:
 -să declare în scris toate datele necesare pentru identificarea bunului respectiv,
împrejurările esenţiale privind natura şi sfera riscului,
 -să fie de acord cu plata primelor de asigurare,
 -să respecte toate obligaţiile ce-i revin pe perioada valabilităţii contractului de
asigurare.
Asigurarea facultativă se poate încheia fie pentru bunuri, persoane, răspundere civilă,
ori riscuri necuprinse în asigurările obligatorii, fie în completarea acestora.
Suma asigurată nu este stabilită pe baza unor norme, ci în funcţie de propunerea
asiguratului şi având ca limită maximă valoarea reală a bunului în momentul încheierii
asigurării, iar la asigurările de persoane anumite sume stabilite prin regulamentul de asigurare.
Asigurările facultative prezintă avantajul că sunt mai mobile în comparaţie cu asigurările
obligatorii referitor la modul de stabilire a sumelor asigurate.
Asigurarea facultativă este valabilă numai o perioadă de timp, riguros stabilită în
contractul de asigurare, iar răspunderea asigurătorului acţionează doar în cadrul acestui
interval.
Asigurarea facultativă intră în vigoare numai după îndeplinirea condiţiilor prevăzute în
contractul de asigurare, printre care cea mai importantă este plata de către asigurat a primei de
asigurare.
În situaţiile în care apar unele pagube înainte de plata primei de asigurare sau după
trecerea termenului prevăzut pentru achitarea ei, asigurătorul nu acordă despăgubirea
respectivă.
În practica internaţională, încasările din primele de asigurare provenite de la asigurările
facultative deţin ponderea cea mai mare în totalul primelor de asigurare încasate de firmele de
asigurare.
9
c) Pe lânga asigurarea prin efectul legii si asigurarea facultativa, denumita în literatura

de specialitate si asigurarea contractuala exista si unele asigurari obligatorii, impuse de lege,
dar care nu intra în vigoare decât dupa încheierea unui contract între asigurat si asigurator.
Spre exemplu prin Ordinul Presedintelui Autoritatii Nationale pentru Turism nr.
129/15 septembrie 2000 se instituie obligatia pentru agentii economici care comercializeaza
pachete de servicii turistice sa încheie polite de asigurare cu societati de asigurare privind
rambursarea cheltuielilor de repatriere si a sumelor achitate de turisti în cazul insolvabilitatii
sau falimentului agentiei de turism.
C. Funcție de teritoriul pe care se acorda acoperirea, asigurarile se clasifica în:
 asigurari interne si
 asigurari externe.
Asigurările interne au caracteristic faptul că, în general, părţile contractante domiciliază
în aceeaşi ţară, bunurile, persoanele şi răspunderea civilă care fac obiectul lor se află pe
teritoriul aceleiaşi ţări iar riscurile asigurate se pot produce pe acelaşi teritoriu. Primele de
asigurare, despăgubirile şi sumele asigurate se exprimă şi se plătesc, de regulă în moneda
naţională.
Asigurările externe au caracteristic faptul că apar în legătură cu persoane, bunuri sau
răspundere civilă care ies în afara limitelor teritoriale a ţării în care se încheie contractul de
asigurare. Una din părţile contractante sau beneficiarul domiciliază în altă ţară sau obiectul
asigurat ori riscul asigurat se află, respectiv, se produce, pe teritoriul unei alte ţări. De regulă,
la aceste asigurări, primele şi despăgubirile de asigurare se exprimă sau se plătesc în valută.
Asigurările externe sunt determinate în primul rând de relaţiile economice ale unei ţări cu alte
ţări.
Principalele categorii de asigurari externe sunt:
 asigurarea bunurilor în timpul transportului extern (cargo-extern);
 asigurarea navelor maritime si fluviale;
 asigurarea aeronavelor;
 asigurarea constructiilor, a lucrarilor de constructii-montaj în strainatate si a
raspunderii constructorului;
 asigurarea creditelor de export;
 asigurarea de raspundere civila auto în strainatate (asigurarea carte verde);
 asigurarea de asistenta medicala pentru calatorii în strainatate.
D. Dupa natura raporturilor ce se stabilesc între asigurator si asigurat, asigurarea

poate fi:
 directa si
 indirecta.
a) Specific asigurarilor directe este faptul ca raporturile de asigurare se stabilesc în mod
nemijlocit între asigurați (diferite persoane fizice sau juridice) si asigurator, fie prin intermediul
contractului de asigurare, fie în baza legii.
Pe lânga asigurarea propriu-zisa, în sfera asigurarilor directe intra si coasigurarea.
Coasigurarea este termenul desemnat pentru a acoperi situația în care dat fiind valoarea
bunurilor asigurabile, numarul lor, riscurile vizate, fiind greu de asumat de catre o singura
10
societate de asigurare, asiguratul încheie contractul de asigurare cu mai multe societați, ce

participa la acoperire fiecare în cotaparte, aferent aceleasi perioade.
Din punct de vedere juridic, subscriptorul cunoaste pe toți coasiguratorii, dar în practica,
se desemneaza un coasigurator însarcinat de a reprezenta pe toți ceilalți în relațiile cu clientul
(asiguratul) , este vorba de deschizator sau societatea deschizatoare.
b) În categoria asigurarilor indirecte intra raporturile de asigurare stabilite de fiecare
data între societați de asigurare: reasigurarea si retrocesiunea.
1. Reasigurarea reprezinta o asigurare a asiguratorului, încheiata în baza unui contract
de reasigurare. Asiguratorul denumit cedent sau reasigurat cedeaza unui reasigurator (societate
de reasigurare sau de asigurare-reasigurare) o parte din raspunderea asumata prin contractul de
asigurare si o parte din primele încasate. Este de menționat ca, contractul de reasigurare deriva
în toate cazurile din contractul de asigurare, fara însa ca între reasigurator si asigurat sa existe
vreun raport juridic.
2. Reasiguratorul poate la rândul lui sa cedeze unui alt reasigurator o parte din riscul
preluat, devenind retrocedent, iar acesta din urma retrocesionar în cadrul operațiunii denumite
retrocesiune. Se face astfel afirmația ca asigurarea indirecta - reasigurarea si retrocesiunea
reprezinta un raport ce apare numai între persoane juridice, instituții sau societați de asigurare.
O clasificare de bază a asigurărilor se referă la asigurările de viață si asigurările
generale, care acoperă riscuri într-o multitudine de domenii.
Asigurările de viață reprezintă o formă de asigurare asociată economisirii; sunt
contracte încheiate între societatea de asigurare (asigurator) si partea contractantă (asigurat)
prin care societatea de asigurare se angajează, contra plății de către contractant a unor prime
de asigurări, să-l despăgubească pe beneficiar cu o sumă de bani în cazul în care se produce un
eveniment privind viața asiguratului.
În situația în care o societate de asigurare nu doreste să îsi asume în totalitate riscul
aferent asigurării poate proceda la operațiunea de reasigurare, prin care cedează o parte din
riscuri unei societăți de reasigurare. Conform legislaţiei din România, asigurările se clasifică
în: asigurări generale şi asigurări de viaţă.
14.6. Elementele tehnice ale asigurărilor

Pentru cunoaşterea modului şl a condiţiilor de realizare a asigurării, se impune
prezentarea elementelor care participă la activitatea din acest domeniu. Elementele tehnice ale
asigurării sunt:
Asigurătorul este persoane juridică (societatea de asigurări) care în schimbul primei
de asigurare încasate de la asiguraţi îşi asumă răspunderea de a acoperi pagubele produse de
anumite evenimente sau de a plăti o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde
faţă de terţe persoane.
Asiguratul este persoana fizică sau juridică, care în schimbul primei de asigurare plătite
asigurătorului, îşi asigură bunurile împotriva unor calamităţi naturale sau accidente, împotriva
unor elemente ce pot apărea în viaţa sa, precum şi pentru prejudiciul care îl poate produce unor
terţe persoane.
Beneficiarul asigurării este persoana care are dreptul să încaseze despăgubirea sau
suma asigurată, fără însă ca acesta să fie parte la contractul de asigurare.Uneori terţa persoană
11
(beneficiarul) este indicată expres în poliţa de asigurare.Însă în cazul existenţei mai multor
beneficiari, ei au drepturi egale asupra sumei asigurate, cu condiţia ca asiguratul să nu fi dispus
altfel.
Contractantul asigurării este persoana fizică sau juridică care poate încheia o
asigurare, fără însă ca acesta să aibă calitatea de asigurat. Contractantul asigurării poate fi în
acelaşi timp şi beneficiarul acesteia.
Riscul asigurat este evenimentul sau un grup de evenimente care odată produs(e),
datorită efectelor sale obligă pe asigurător să plătească asiguratului despăgubirea. Riscul
asigurat este folosit şi în sensul de probabilitate a producerii fenomenului împotriva căruia se
încheie asigurarea. Un alt sens al riscului asigurat este acela de posibilitate de distrugere totală
sau parţială a bunurilor de unele fenomene imprevizibile. Fenomenul asigurat, care a fost deja
produs poartă denumirea de caz asigurat sau sinistru. Riscul asigurat poate fi întâlnit şi în
sensul de mărime a răspunderii asumate de asigurător prin încheierea unei anumite asigurări.
Evaluarea în vederea asigurării reprezintă operaţiunea prin care se stabileşte valoarea
bunurilor în vederea cuprinderii lor în asigurare. Pentru ca un anumit bun să poată fi cuprins în
asigurare, este necesar să se cunoască cât mai precis valoarea acestuia, această valoare trebuie
să fie stabilită în deplină concordanţă cu valoarea reală a bunului.
Supraevaluarea bunurilor poate conduce la slăbirea preocupării asiguraţilor pentru
prevenirea pagubelor, trecându-se pe un plan secundar preocuparea privind păstrarea şi
întreţinerea cu grijă a acestora.
Subevaluarea bunurilor nu permite, în caz de pagubă acordarea unei despăgubiri cu
care asiguratul să poată acoperi în întregime pierderea suferită.
Valoarea de asigurare o întâlnim numai în cadrul asigurărilor de bunuri.Valoarea de
asigurare poate fi mai mică sau cel mult egală cu valoarea bunului respectiv, existent pentru
acel bun pe piaţă, în momentul încheierii asigurării.
Suma asigurată este partea din valoarea de asigurare pentru care asigurătorul îşi asumă
răspunderea în cazul producerii fenomenului pentru care s-a încheiat asigurarea. Aceasta
reprezintă limita maximă a răspunderii asigurătorului şi este unul din elementele care stau la
baza calculării primei de asigurare. În practică se realizează evaluarea de asigurare pentru
stabilirea valorii de asigurat a bunului (VA) obţinută pornindu-se de la valoarea bunului nou
(VN) din care se scade uzura (UZ), conform formulei:
VA = VN - UZ
Norma de asigurare reprezintă suma asigurată stabilită prin lege pe unitatea de obiect
asigurat, ea fiind întâlnită numai în cazul asigurărilor de bunuri obligatorii.
Prima de asigurare reprezintă suma de bani dinainte stabilită pe care asiguratul o
plăteşte asigurătorului, pentru ca acesta să-şi poată constitui fondul de asigurare necesar
achitării despăgubirii de asigurare sau a sumei asigurate la producerea riscului
asigurat.Volumul primelor de asigurare ce se încasează de la asiguraţi se determină înmulţind
suma asigurată cu cota de primă tarifară stabilită pentru fiecare 100 sau 1.000 unităţi monetare
sumă asigurată.
Cota de primă tarifară, care se mai numeşte şi primă brută, se diferenţiază în funcţie de
ramura de asigurare, felul bunului asigurat, frecvenţa şi intensitatea producerii riscurilor
12
asigurate. Componentele sale sunt: cota de bază, denumită şi prima netă şi adaosul şi
suplimentul la aceasta. Prima netă este destinată formării fondului necesar achitării
despăgubirilor şi sumelor asigurate, iar adaosul serveşte pentru formarea resurselor băneşti
necesare societăţilor de asigurare.
Durata asigurării reprezintă perioada de timp în care rămân valabile raporturile de
asigurare între asigurat şi asigurător, exact cum au fost stabilite în contract. Este un element
specific asigurărilor facultative şi pe tot parcursul ei cele două părţi care intervin în asigurare
trebuie să respecte obligaţiile ce le revin din contractul de asigurare. Durata de asigurare diferă
după cum este vorba de asigurări facultative de persoane sau de bunuri.
Paguba sau dauna reprezintă pierderea, în expresie bănească, intervenită la un bun
asigurat, ca urmare a producerii evenimentului împotriva căruia să încheiat asigurarea. întâlnim
aici, noţiunile de: pagubă totală – atunci când bunul a fost distrus în întregime şi pagubă
parţială, atunci când pierderea intervenită este mai mică decât valoarea bunului.
Despăgubirea de asigurare este suma de bani pe care asigurătorul o datorează
asiguratului în vederea compensării pagubei produse de riscul asigurat. Aceasta poate fi: în
limita sumei asigurate - egală sau mai mică decât paguba, în funcţie de principiul de răspundere
al asigurătorului aplicat pentru acoperirea pagubei.
Clasele de asigurări aferente acestor categorii sunt stabilite în Anexa nr. 1 a Legii 237/2015, astfel:
Secţiunea A. Asigurări generale
1. accidente, inclusiv accidente de muncă şi boli profesionale,
2. sănătate,
3. vehicule terestre, exclusiv materialul feroviar rulant,
4. material feroviar rulant,
5. aeronave, care acoperă daune sau pierderi legate de acestea,
6. nave maritime, lacustre şi fluviale,
7. bunuri aflate în tranzit, indiferent de modalitatea de transport,
8.incendiu şi calamităţi naturale,
9. alte daune sau pierderi legate de alte bunuri decât cele menţionate,
10. răspundere civilă auto, pentru utilizarea vehiculelor auto terestre, inclusiv răspunderea transportatorului,
11. răspundere civilă pentru utilizarea aeronavelor, inclusiv răspunderea transportatorului,
12. răspundere civilă pentru utilizarea vaselor maritime, lacustre şi fluviale, inclusiv răspunderea
transportatorului,
13. răspundere civilă generală,
14. credit, care acoperă:
a. insolvenţă, în general
b. credite de export
c. credite pentru vânzări în rate
d. credite ipotecare
e. credite agricole
15. garanţii,
16. pierderi financiare diverse, legate de:
a. şomaj
b. venituri insuficiente, în general
c. condiţii meteorologice nefavorabile
d. nerealizarea beneficiilor
e. cheltuieli curente, în general
13
f. cheltuieli comerciale neprevăzute

g. deprecierea valorii de piaţă
h. chirii şi alte venituri
¡.alte pierderi comerciale indirecte
j. alte pierderi financiare necomerciale
k. alte pierderi financiare
17. protecţie juridică: cheltuieli aferente procedurilor judiciare şi alte cheltuieli judiciare.
18. asistenţă pentru persoane aflate în dificultate în timpul deplasărilor ori absenţei de la domiciliu sau
reşedinţa obişnuită.
Secţiunea C. Asigurări de viaţă
l. asigurări de supravieţuire la termen, asigurări de deces, asigurări de viaţă cu restituirea primelor, asigurări
mixte, asigurări de căsătorie, asigurări de naştere, anuităţi;, asigurări suplimentare, asigurări de vătămări
corporale inclusiv pentru incapacitate de muncă, deces cauzat de accidente şi invaliditate cauzată de accidente
sau boli,
2. asigurări de căsătorie şi de naştere,
3. asigurările legate de fondurile de investiţii,
4. tontinele (asocieri ale unor persoane cu scopul de a-şi capitaliza contribuţiile şi de a distribui ulterior
activele astfel acumulate urmaşilor sau beneficiarilor unei persoane decedate),
5.operaţiuni de capitalizare (capitalizări bazate pe calcule actuariale prin care, în schimbul unei plăţi unice sau
periodice stabilite în avans, se îndeplinesc angajamente cu durată şi valoare specifice),
6. Administrarea fondurilor de pensii,
7.operaţiunilor legate de durata vieţii umane definite sau prevăzute de legislaţia asigurărilor sociale, dacă sunt
efectuate sau administrate de asigurători pe propriul lor risc.
Aşadar, la această dată, legea stabileşte existenţa a 18 clase de asigurări generale şi 7 clase de asigurări de
viaţă.
14

Curs Finanțe

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Finanțe

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Finanțe

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

FINANTE –CURS 2020

CAPITOLUL I. FINANȚELE – CONCEPT, STRUCTURĂ, FUNCȚII. SISTEMUL

1.1. Conceptul de finanţe. Evoluţia finanţelor în istoria gândirii economice

Aşadar, apariţia şi consolidarea finanţelor a fost condiţionată de următoarele două

1. dezvoltarea schimbului de produse.

Sfera finanţelor diferă de la o orânduire la alta, fiind limitată în sclavagism şi feudalism de

Indiferent de orânduirea socială, în procesul procurării şi repartizării resurselor de care

apărut pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii pune în evidenţă caracterul istoric al

Originea termenului „finanţe“

Între relaţiile băneşti şi cele financiare există un raport ca de la întreg la parte.

Relaţii băneşti Schimbare a formelor valorii Marfă → bani

Relaţii Transfer de valoare: persoane Fonduri băneşti

Figura nr. 1.1. Deosebirea dintre relaţiile băneşti şi relaţiile financiare

Aşadar, relaţiile financiare apar ca urmare a transferului de valoare la

În cadrul relaţiilor financiare se particularizează:

relaţiile care exprimă, după caz, un transfer facultativ sau obligatoriu de

Finanţele publice sunt parte a unui întreg denumit finanţe. În literatura

Finanţele publice contemporane se caracterizează printr-o

Drept urmare, studiul veniturilor şi cheltuielilor pe care

Finanţe publice vs. Finanţe private Tabelul 1.1.

Cheltuielile sunt angajate cu scopul Cheltuielile au ca obiectiv creşterea

Guvernul poate împrumuta bani de pe Şansele de a împrumuta bani din

Veniturile şi cheltuielile statului sunt Veniturile şi cheltuielile sunt

Bugetul de stat este elaborat pentru o Bugetarea nu este constrânsă de o

cetăţenilor privind plata impozitelor şi

Finanţe publice - macroeconomic Finanţe private (firmei)- microeconomic

1.2. Funcțiile finanțelor

Formarea fondurilor de natura financiara si repartizarea acestora prin functia de

1.2.1. Functiile finantelor intreprinderii

 sa asigure urmarirea si prevederea (inscrierea) eficientei in fundamentarea programelor de

Fig. 1 Schema functiei fundamentale a finantelor private

1.2.2. Functiile finantelor publice

operativ-curent (concomitent sau autocontrol) si

Fig. 2 Functiile finantelor publice

1.3.Sistemul financiar: structură şi caracteristici

Studiul finanțelor implică studiul sistemului financiar.

fonduri sub forma primelor de asigurare încasate de la asigurați pe care le investesc pe

Prin urmare, componentele sistemului financiar sunt:

În continuare, prezentăm succint componentele sistemului financiar.

1. Bugetul de stat si bugetele locale

2. Asigurările sociale de stat

3. Fondurile speciale extrabugetare

4. Creditul public şi creditul bancar

5. Asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă

Servesc ca fonduri de rezervă fondurile înscrise în bugetul de stat şi în bugetele locale

CAPITOLUL II Mecanismul financiar

Mecanismul financiar este o componentă de structură funcţională a mecanismului

La nivel de agent economic, prin mecanisme financiare se inteleg metodele, parghiile,

2.2.Sistemul fondurilor financiare

Sistemul fondurilor financiare – reprezintă componenţa de bază ale oricărui

2.3. Metode administrative de gestiunea financiară

stabilirea indicatorilor financiari, proporţiilor şi mărimii fondurilor de mijloace băneşti,

2.4.Pîrghiile economico – financiare

2. Măsuri şi practica amortizării accelerate a capitalului fix stimulînd

Folosirea pârghiilor economico-financiare nu exclude necesitatea utilizării, în

2.5. Instituţii şi organe cu atribuţii în sfera activităţii financiare

2. legiferarea asigurărilor sociale sau a asigurărilor de bunuri, persoane şi răspundere

A. Ca atribuţiune exclusivă este singurul organ de emisiune monetară.

2.6. Norme reglementative juridice privind activitatea financiară – cadrul juridic

Funcţionarea mecanismului financiar presupune în mod obiectiv existenţa unui cadru