Responsabilitatea opiniilor, ideilor și atitudinilor exprimate în articolele publicate în

revista Familia revine exclusiv autorilor lor.

Ilustrația copertei: REDACȚIA:

© Radu Afrim Mircea PRICĂJAN
(Redactor-șef)
Miron BETEG
(Secretar de redacție)
Ioan MOLDOVAN
Alexandru SERES
Seria a VI-a
mai 2021 Design copertă și layout interior: Miron BETEG
anul 1 (157)
Nr. 5 (666) Redactori asociați:
Mihai Maci, Aurel Chiriac,
Marius Miheț
REVISTĂ DE CULTURĂ
Apare la Oradea Colaboratori permanenți:
Gh. Grigurcu, Al. Cistelecan,
Seriile Revistei Familia Florin Ardelean, Irina-Roxana
 Seria Iosif Vulcan: 1865 - 1906
Georgescu, Magda Danciu,
 Seria a doua: 1926 - 1929
M. G. Samarineanu Alex Moldovan, Marius Chivu, Adrian
 Seria a treia: 1936 - 1940 Gagiu, Andreea Pop, Dan-Liviu Boeriu
M. G. Samarineanu
 Seria a patra: 1941 - 1944
M. G. Samarineanu Colaboratori externi:
 Seria a cincea: Nina Dragičević (Slovenia), Bogdan
1965-1989 Suceavă (SUA), Dan Romașcanu
Alexandru Andrițoiu
1990-2020 (Israel), Moni Stănilă (Republica
Ioan Moldovan Moldova), Mircea Dan Duță (corespon-
dent specializat pe Europa Centrală și
Țările Baltice), Crina Bud (Canada)
Redacția și administrația:
Biblioteca Județeană „Gheorghe Șincai” Bihor
Oradea, Strada Armatei Române nr. 1/A, Corp C, Oradea, cod poștal 410087
Telefon: 0259-431257
e-mail: redactia@revistafamilia.ro
Site: www.revistafamilia.ro
(Print) I.S.S.N 1220-3149 TIPAR: Metropolis, Oradea

Revista este finanțată de Consiliul Județean Bihor

 5 - 2021

Rubrici
Editorial de Mircea Pricăjan / 5
Cinemascop de Irina-Roxana Georgescu / 6
Asterisc de Gheorghe Grigurcu / 42
Flashbook de Marius Chivu / 59
Poeți în cărți de Ioan Moldovan / 67
Restituiri de Alexandru Seres / 18
Cronica ideilor de Florin Ardelean / 110
S.P.M.D.R. de Al. Cistelecan / 31
Cartea pentru copii de Alex Moldovan / 56
Save as... de Magda Danciu / 83
Criterion de Ioana Cistelecan / 78
Proză
Horia Corcheș – Totul va fi bine / 23
Ioana Unk – Forsythia / 70
Adrian G. Romila – Prieteni / 104
Poeme
Alice Bratiș / 27
Artur Cojocaru / 64

Arte
Teatru de Andreea Costea / 52

Interviu
Mihai Iovănel / 9
Mihaela Vâjiac / 45

Cartea străină
Mihai Buzea despre Born a Crime de Trevor Noah / 88

Cronici literare
Marius Miheț despre Soră lume de Ana Blandiana / 91
Andreea Pop despre Prematur de Miruna Vlada / 34
Dan-Liviu Boeriu despre În rest, viața e frumoasă de Diana Iepure / 38
Iulia Nedea despre Tue, uriașul de gheață de Ana Alfianu / 61
Mihók Tamás despre Lucy de Teodora Coman / 95
Radu Bejan despre În rest, viața e frumoasă de Diana Iepure / 100

Bestsellers Cărturești / 114

 „istoria mea este interesată
mai curând de explicarea
unui sistem, decât de
canonizarea unor autori.”
INTERVIU CU MIHAI IOVĂNEL
REALIZAT DE MIRCEA PRICĂJAN

Mihai Iovănel s-a născut în 1979 și

este critic și istoric literar. A studiat la Fa-
cultatea de Litere a Universității București,
unde a obținut în 2011 doctoratul în filo-
logie. Este cercetător la Institutul de Istorie
și Teorie Literară „G. Călinescu” din Bucu-
rești. Face parte din echipa de coordonare și
revizie a lucrărilor Dicționarul literaturii
române (I-II, 2012) și Dicționarul general al
literaturii române, ediția a II-a (I-V, 2016-
2019; 3 volume în curs de apariție). A scris
cronici și eseuri pentru „Adevărul literar și
artistic”, „Cuvîntul”, „Cultura”, „Gîndul” ș.a.
A publicat volumele Evreul improbabil.
Mihail Sebastian: o monografie ideologică (Edi-
tura Cartea Românească, 2012), Roman po-
lițist (Editura Tact, 2015) și Ideologiile lite-
raturii în postcomunismul românesc (Editura
Muzeul Literaturii Române, 2017). Este
unul dintre coautorii volumului Romanian
INTERVIU 9
Literature as World Literature, editat de Mircea Martin, Christian Moraru și
Andrei Terian (Bloomsbury, 2017). Scrie recenzii pentru platforma Scena9.ro.
De curând a publicat Istoria literaturii române contemporane (1990-2020), la edi-
tura Polirom, prima lucrare de acest fel din perioada post-decembristă.
L-am invitat pe Mihai Iovănel la un dialog având ca punct de pornire
Istoria sa, prilej cu care am căutat să aflăm, printre altele, dacă în studiu lite-
raturii primează criteriul ideologic sau cel estetic, care ar fi principala carac-
teristică a literaturii post-89 și cum vede evoluția literaturii române în urmă-
torii zece ani.
(M. P.)

— Ai scris prima istorie a literaturii române care acoperă ultimii treizeci de

ani. Țin minte că umbla într-o vreme vorba că genul acesta de lucrare critică
ar fi depășit, că noua generație de critici nu va continua tradiția istoriilor lite-
rare. Ce te-a făcut să-ți dorești să demonstrezi contrariul?
— N-am fost niciodată de acord cu ideea că istoriile literare sunt
depășite. La punerea ei în circulație au contribuit critici optzeciști ca Ion
Bogdan Lefter, dar au fost și alții. Probabil le-a fost mai comod să-și strângă
în volume recenziile decât să producă o sinteză/istorie, așa că s-au gândit să și
teoretizeze această opțiune sub forma „istoriile literare sunt depășite”. Oricine
se uită pe cataloagele marilor edituri internaționale observă, dimpotrivă, puz-
deria de istorii, companioane, introduceri etc. Sigur, acestea sunt de regulă
scrise în echipă, dar nu lipsesc nici istoriile lucrate de un singur autor. A, că
trebuie criticată/denunțată mistica asociată în trecut cu ideea de istorie lite-
rară – perfect de acord.
În ce privește generația mea, deși critici din vechile generații au susținut
că douămiiștii nu mai citesc decât literatura prezentului lor, aceasta este o
alegație ușor de combătut. Generația mea a dat excelenți istorici literari:
Andrei Terian, Cătălin Ghiță, Ioana Macrea-Toma, Alex Goldiș, Adriana
Stan, Doris Mironescu, Cosmin Borza, Teodora Dumitru.
De ce am scris o istorie a literaturii contemporane? Pentru că era nevoie
de una, pe de o parte. Pentru că am putut, pe de alta. Oricum, ar fi de dorit ca
fiecare generație/promoție să-și genereze propria istorie literară. Atât pentru
că ne cunoaștem prezentul mai bine decât orice altă perioadă; dar și pentru că
nu îl cunoaștem în măsura în care acesta este un proces în derulare. Altfel spus,
fiecare generație își produce propria narațiune unică și irepetabilă, iar prin
10 INTERVIU
aceasta își documentează atât extinderea enciclopedică (prin trimiterea la
informații specifice), cât și limitele epistemice.

— Pentru cei care n-au deschis încă Istoria ta, care sunt liniile ei directoare?
În ce fel ai gândit-o și pe ce coordonate ai construit-o?
— În ce privește structura, o să citez din nota introductivă a cărții:
„Structura cărții o împrumută [...] pe cea din istoriile lui Lovinescu.
Partea întâi, «Evoluția ideologiei», urmărește cartografierea celor trei decenii
care au trecut de la căderea comunismului în România. Părțile a doua, a treia
și a patra oferă o panoramare pe genuri detaliată. Evit totuși o perspectivă
esențialistă asupra genurilor literare. De altfel, în capitolul 8, «Puncte de
rezistență» (ce oferă o introducere sintetică în materia literară și ideologică a
cărții), discut poezia și proza împreună, integrându-le acelorași mișcări siste-
mice. Rațiunea pentru care totuși le diferențiez este mai curând funcțională:
date fiind diferențele cantitative, de complexitate etc., dintre poezie și roman,
ele se mișcă în mod diferit în sistem. De pildă, poezia sau lyrics-urile pot
reacționa mai rapid față de realitate decât un roman, prin faptul că pot avea o
elaborare mai rapidă și pot fi publicate – nu în toate contextele – mai prompt.
Pentru a descrie și identifica mișcările în interiorul prozei și poeziei nu apelez
decât în mod secundar la principiul generațional. Contrar a ce crezusem multă
vreme condiționat de apartenența la propria mea generație, cea douămiistă,
scriind această carte am fost forțat să constat că mobilitatea formelor literare
este transgenerațională. [...] Am rezolvat aceste dificultăți nu punând în paran-
teză problema generațiilor (ele rămân un marker cronologic util), ci găsind
suplimentar în realism un operator capabil să sugereze transgenerațional
referința comună – raportarea scriitorilor la realitate printr-un set de
convenții teoretice, retorice etc. Am izolat câte trei modele principale atât în
proza, cât și în poezia contemporană. Ele sunt tipologice (pot fi întâlnite sau
extrapolate și în alte contexte) și istorice (momentul specific în care se mani-
festă le conferă și explică particularitățile). [...] În fine, partea a cincea din carte
– intitulată «Specificul transnațional» printr-o distanțare sarcastică de titlul
capitolului rasist cu care G. Călinescu își încheia Istoria…, «Specificul națio-
nal» – iese din spațiul local pentru a panorama relațiile transnaționale ale lite-
raturii române postcomuniste.”

— În studiul literaturii, ce primează: criteriul ideologic sau cel estetic? Cum se

influențează reciproc cele două?
— „Esteticul” este un termen prea prost înțeles în literatura română
recentă (explic pe larg asta în carte), așa că prefer să folosesc aici sintagma de
evaluare calitativă intrinsecă a unui text literar (adică evaluarea parametrilor
INTERVIU 11
 în care este construit stilistic, narativ etc.), în opoziție sau complementaritate
cu evaluarea lui contextuală, în care intră și analiza ideologică.
În cartea mea, cele două tipuri de evaluare sunt mai curând comple-
mentare, deși cantitativ acord probabil mai mult spațiu analizei contextuale.
Am scris și despre cărți care au doar o calitate contextuală (au avut de pildă
tiraje foarte mari, cazurile Pavel Coruț sau Irina Binder), dar în nici un caz nu
am sugerat că există un raport direct proporțional între valoarea lor comer-
cială și calitatea literară.
Altfel, nu cred că se poate vorbi de o separare/opoziție între ideologic
și estetic. Orice estetică presupune o ideologie, iar cei care susțin altceva fac
la rândul lor ideologie.

— Mulți scriitori s-au grăbit deja să se caute

„Cine vrea să intre pe o piață la index. Este Istoria ta una care își dorește să cano-
europeană sau nord-america- nizeze? Mă gândesc la asta în sensul Istoriei lui
nă trebuie să joace după Călinescu, de pildă.
regulile acestora, nu merge să — Istoria mea este interesată mai curând
te duci la Penguin cu proză de explicarea unui sistem, decât de canonizarea
gen Fănuș Neagu.” unor autori. Pe de altă parte, ea propune o listă
de nume, inclusiv în sensul că pariază pe ele
într-o perspectivă mai lungă. Nu mi-e frică să țin acest pariu, deși viitorul e
întotdeauna imprevizibil.

— M-am bucurat să găsesc pomenită în cuvântul introductiv filosofia „mate-

rialistă a aleatoriului și contingenței”, o binevenită recunoaștere a caracterului
inerent subiectiv al oricărui demers critic. Ținând cont de asta, cum ar trebui
să primească/privească cititorii și mai ales scriitorii conținutul Istoriei tale?
— Istoria mea este o lucrare conștientă de propriile sale limite. Aceste
limite – pe care de altfel le discut chiar eu în prefața cărții – sunt o invitație
la depășirea lor. De mine (în ediția a doua) sau de oricine altcineva.
Apropo, sintagma citată în întrebare trimite la filozofia târzie a lui
Louis Althusser, căruia îi aparține una dintre cele mai importante teorii din
ultima jumătate de secol asupra ideologiei.

— Acum, că ai panoramat ultimele trei decenii de literatura română, care ai

găsit că este principala caracteristică a literaturii post-89, dacă ar fi să alegi
una și numai una?
— Adaptabilitatea. Nu că ar fi o trăsătură specifică.

12 INTERVIU
 — Care ți se pare că a evoluat mai convingător în perioada post-decembristă:
poezia sau proza?
— Poezia a fost cam mereu cea mai bună parte din literatura română.
Nu cred că perioada postcomunistă reprezintă o excepție dpdv al calității,
deși după 1989 poezia și-a pierdut, cel puțin într-o primă fază, o bună parte
din relevanța pe care o avusese înainte.
Un poet ca Dan Sociu poate fi comparat fără probleme cu oricare din-
tre marii poeți din istoria literaturii române.
De fapt, avem o poezie contemporană senzațională. Ruxandra Novac,
Gabi Eftimie, Vlad Moldovan, Florentin Popa – mă opresc acum la aceste
patru nume, dar aș putea continua.
Asta nu înseamnă că proza contemporană nu-mi place. Aștept de pildă
cu nerăbdare noul roman al lui Florin Chirculescu, unul dintre autorii mei
preferați.

— S-a observat că din Istoria ta lipsește un capitol dedicat dramaturgiei. A

fost o alegere conștientă?
— Evident că a fost conștientă. Dar întrucât întrebarea cuprinde un
reproș implicit (de ce nu am scris despre dramaturgie?), am să dau un răspuns
în două trepte.
Pe de o parte, nu aveam nici o obligație să scriu și despre dramaturgie.
În ultima jumătate de secol, critica de teatru (care include și producția de
texte scrise pentru punerea în scenă) s-a specializat aproape complet în raport
cu critica literară. Intră aici mai multe rațiuni. Una dintre ele e că textul dra-
matic și-a pierdut vechea autonomie față de reprezentarea lui. În ultimele
decenii, textele pieselor sunt nu o dată improvizate de regizor împreună cu
actorii. Ele au deci un caracter mult mai volatil decât îl aveau, de pildă, piesele
lui Camil Petrescu sau Lucian Blaga. Această volatilitate ține și de accesibili-
tatea acestor texte. De multe ori ele nu sunt editate. Trebuie să fii la fața locu-
lui pentru a lua cunoștință de ele. Iar a fi la fața locului înseamnă, pentru un
critic de teatru, să fie permanent în mișcare. Azi la Sfântu Gheorghe, mâine
la Iași, poimâine la Piatra Neamț etc. Or, un critic/istoric literar nu își permi-
te această disponibilitate. Tocmai de aceasta este necesară specializarea. Nota
bene, nici E. Lovinescu nu a mai scris volumul despre teatru (pe care-l anunțase
totuși) atunci când a publicat în anii ʼ20 Istoria literaturii române contemporane.
Pe de altă parte, felul în care mi-am conceput Istoria este prin excelență
unul intersecțional și vorace. Am fost interesat de informații din cele mai
diverse domenii. Ca atare, ar însemna să fiu în contradicție cu propria mea
metodă dacă aș susține că teatrul nu m-a interesat din capul locului. De altfel,
am și făcut referiri la piesele sau textele performative ale unor autoare ca
INTERVIU 13
 Alina Mungiu-Pippidi, Nicoleta Esinencu sau Elena Vlădăreanu. Deci teatrul
m-a interesat (ca și filmul, de altfel), doar că prin natura limitărilor tactice ale
proiectului nu am putut să scriu sistematic despre el. De altfel, dacă mă uit la
câmpul criticii autohtone de teatru, observ că sintezele nu sunt prea nume-
roase. Avem panoramele lui Mircea Ghițulescu (Istoria dramaturgiei române
contemporane, 2000, Istoria literaturii române. Dramaturgia, 2008 etc.), dar aces-
tea, pe lângă că sunt depășite din mai toate punctele de vedere, au și un mod
foarte conservator/ruginit de a se raporta la producția de după 1989 – adică
fix la partea „contemporană”. O excepție notabilă este excelenta A History of
Romanian Theatre from Communism to Capitalism. Children of a Restless Time,
publicată de Cristina Modreanu la Routledge în 2019, dar în rest domină cule-
gerile de cronici.

— La fel, s-a observat și scurtimea capitolului dedicat literaturii pentru copii.

Consideri că producțiile autorilor români înscrise în acest gen sunt mai puțin
semnificative decât, să spunem, cele aparținând unor genuri precum thrillerul
sau romance-ul?
— Mda, am văzut mulți oameni necăjiți pe Facebook (autori, editori)
de faptul că am scris doar jumătate de pagină despre literatura pentru copii.
Cei mai mulți nu deschiseseră cartea pentru a vedea că dedic (premieră într-
o istorie literară din România!) 50 de pagini
„Ar fi de dorit ca fiecare literaturii populare/paraliteraturii (concept
care nu este peiorativ în utilizarea mea) – SF,
generație/promoție să-și
literatură polițistă, thriller, literatură de aven-
genereze propria istorie lite- turi, literatură de spionaj, benzi desenate,
rară.[...] Dacă vrem o critică romance; aceste genuri se intersectează copios
performantă trebuie să cu conceptul de „literatură pentru copii și
jucăm după reguli mai sobre, adolescenți”, căruia se poate considera că i-am
care solicită reflecție acordat, așadar, dpdv cantitativ, mai mult
constantă și consistentă.” spațiu decât acea jumătate de pagină din
secțiunea „Literatură pentru copii”.
Evident că se poate scrie și mai mult. Dar scopul meu fusese deocam-
dată unul limitat – și anume să semnalez că și în cazul literaturii pentru copii
se repetă scenariul care afectează în postcomunism celelalte „paraliteraturi”
(tratate mai pe larg): destructurarea, imediat după căderea comunismului, a
unei nișe consolidate în comunism, urmată de reconfigurarea ei în ultimul
deceniu și ceva sub presiunea pieței globale de carte.
Nu mi-am propus deocamdată să ofer o sinteză mai amplă inclusiv din
motivul că trebuia să fac cercetare aproape de la zero (lucrările academice
pentru domeniul românesc sunt sublime, dar lipsesc aproape cu desăvârșire).
14 INTERVIU
Semn că actorii din sistemul universitar,
care coordonează lucrări de licență/doc-
torate și care ar putea produce
cunoaștere în această arie, au rămas
blocați în vechi prejudecăți privind
„paraliteratura”.
O să am însă în vedere o asemenea
sinteză pentru ediția următoare. Așa
cum literatura pentru copii a așteptat
„cinci secole de literatură” pentru a intra
într-o istorie literară, mai poate aștepta
câteva luni sau câțiva ani pentru a fi
(re)prezentată la adevărata ei valoare și
importanță. Care importanță este însă
mai curând sistemică decât literară.
Sigur, avem autori ca Lavinia Braniște,
pe care o consider nu doar cel mai
important nume din proza anilor 2010,
ci și cel mai bun autor de literatură pen-
tru copii de după 1989. Dar să nu trăim
totuși cu impresia că pe nișa literaturii
pentru copii de azi piața e plină de
autori de calibrul lui Gellu Naum sau
Nina Cassian. N-aș paria nici măcar că
avem prea mulți autori din liga Octav
Pancu-Iași sau Gica Iuteș.

— După un debut foarte convingător în

ultimii ani ’90 și primii ani 2000, critica
literară tânără a cam bătut în retragere.
Pe terenul rămas liber au înflorit diferite
bloguri și apoi site-uri literare, unele cu
totul meritorii (mă gîndesc aici în princi-
pal la Terorism de cititoare). Cum crezi
că a influențat literatura absența acestei
receptări profesioniste? Și, mai departe,
cum a influențat-o receptarea adesea…
impresionistă a „cronicarilor” de ocazie?
— Critica literară tânără, adică două-
miistă (care nu mai este atât de tânără)
INTERVIU 15
și postdouămiistă, nu a bătut în retragere. Sigur, nu mai este foarte vizibilă în
perimetrul criticii de întâmpinare, cel puțin în raport cu anii 2000. În schimb
este foarte vizibilă în spațiul criticii academice – în volume de autor, în volu-
me colective, în publicații științifice, multe publicate în afara României. Ceea
ce este un lucru bun. Am avut parte de prea multe generații de critici care și-
au construit carierele din flecăreala continuă sau intermitentă în reviste gene-
raliste, din volume de cronici și așa mai departe. Dacă vrem o critică perfor-
mantă trebuie să jucăm după reguli mai sobre, care solicită reflecție constantă
și consistentă.
În ce privește influența acestei „absențe” asupra literaturii de azi, nu
cred că ea ar fi considerabilă. Avem o literatură contemporană OK, deci pre-
supun că scriitorii au reușit să se descurce cumva. Trăim într-o lume globali-
zată, în care modelele de performanță nu mai sunt neapărat locale. Scriitorii
pot circula, participa la festivaluri, pot aplica pentru burse, pot accesa în timp
real ce se publică afară – pe scurt, există un circuit transnațional din care pot
culege informații utile cu privire la cariera lor. Ideea că un grup de cronicari
literari ar trebui să se sacrifice pentru binele literaturii române scriind pentru
trei lei, în reviste trase în 50 de exemplare, despre tot ce mișcă în literatura
contemporană este o idee depășită.
În ce privește critica de pe bloguri, acesta este un fenomen tipic mai
ales pentru a doua parte a anilor 2000. Cu câteva excepții („Terorista” included)
nu cred că bloggerii au depășit prea des nivelul unei critici senzoriale, diletan-
te, care a făcut servicii de PR editorilor și a gâdilat orgoliul autorilor însetați
de confirmări din partea unor cititori, oricare ar fi ei.

— Ultimul capitol al Istoriei tale se numește „Specificul transnațional”? Crezi

că literatura noastră s-a sincronizat (ca să păstram terminologia lovinesciană)
cu literatura Occidentului? Este aceasta una dintre trăsăturile ei principale?
— Termenul de „sincronizare” apare astăzi ca destul de problematic. El
are o nuanță relativ colonială, presupune raportarea la o temporalitate unică
a centrului. În lumea de azi există mai multe temporalități paralele, în fond e
dreptul tuturor acestor temporalități să-și revendice propria legitimitate
internă. Sigur, asta e teorie. Cine vrea să intre pe o piață europeană sau nord-
americană trebuie să joace după regulile acestora, nu merge să te duci la
Penguin cu proză gen Fănuș Neagu. Și nici nu poate fi negată evidența că lite-
ratura occidentală a modelat continuu literatura română din ultimele două
sute de ani. În ce măsură această modelare a creat o literatură română con-
temporană competitivă pentru o piață occidentală, la această întrebare putem
răspunde numărând autorii de export. Dincolo de Cărtărescu, aceștia nu sunt
foarte mulți.
16 INTERVIU
 — De la cine din generația noastră aștepți o altă Istorie a literaturii contem-
porane?
— De la mine, întrucât mă gândesc deja la ediția a doua, în care vor fi
update-uri și schimbări.
Dar sunt implicat deja în două proiecte colective care includ literatura
română contemporană. Deci următoarele istorii, exceptând-o pe a mea, vor fi
colective.

— În încheiere, o provocare. Cum vezi evoluția literaturii române în următo-

rii, să zicem, zece ani?
— Cred că în poezie, după ce postumanul a fost dominant în ultimul
deceniu, vom vedea în următorii ani o întoarcere la simplitate și sentimenta-
litate (sigur, într-un sens dialectic care reține experiența anterioară).
Iar în proză aștept ca middle-class-ul construit în ultimii zece ani
(Lavinia Braniște, Mihai Radu, Bogdan Coșa, Iulian Bocai, Bogdan Răileanu,
ș.a.) să intre în manuale.

INTERVIU 17