Etologie - Codreanu

IULIANA CODREANU
=====================
ETOLOGIE
COMPORTAMENTUL ANIMALELOR DOMESTICE
Iuliana CODREANU
ETOLOGIE
COMPORTAMENTUL ANIMALELOR DOMESTICE
Editura PRINTECH
Editura PRINTECH
Toate drepturile prezentei ediţii sunt rezervate autorului. Nicio parte din
această lucrare nu poate fi reprodusă, stocată sau transmisă indiferent
prin ce formă, fără acordul prealabil scris al autorului.
Soţului şi fiului meu,
pentru suportul lor susţinut,
înţelegerea şi dragostea lor
CUPRINS
Partea I. ETOLOGIE GENERALĂ 7
1.DATE GENERALE PRIVIND COMPORTAMENTUL LA ANIMALELE 7

DOMESTICE
1.1. Etologia şi obiectul său de studiu 7
1.2. Scurt istoric al dezvoltarii etologiei 8
1.3. Metode de studiu utilizate în etologie 14
2. BAZELE FIZIOLOGICE ALE COMPORTAMENTULUI 16
2.1. Cauzalitatea comportamentului 16
2.2. Caracterul ereditar al comportamentului 22
2.3. Caracterul dobândit (învăţat) al comportamentului 24
2.4. Relaţiile dintre aspectele comportamentale înnăscute şi dobândite 41
2.5. Aspecte generale privind importanţa medical - veterinară şi zootehnică a 42
comportamentului animalelor domestice
3. DATE GENERALE PRINVIND COMUNICAREA LA ANIMALE 43
3.1. Rolul sistemelor senzitivo-senzoriale în unele manifestări 43
comportamentelor la animale
3.1.1.Particularități ale sistemului vizual 43
3.1.2. Particularități ale sistemului auditiv 46
3.1.3. Particularități ale sistemului olfativ 47
3.1.4. Particularități ale analizatorul cutanat 49
3.2. Căile de comunicare la animale 50
3.2.1. Comunicarea prin mesajele vizuale 50
3.2.2. Comunicarea prin mesaje sonore 53
3.2.3. Comunicarea tactilă 54
3.2.4. Comunicarea pe cale chimică 55
3.2.5. Funcţiile comunicării la animale 56
4. INTERRELAŢIILE COMPORTAMENTALE LA ANIMALE 59
4.1. Forme de grupare la animale 61
4.2. Avantajele şi dezavantajele vieţii în grup 67
5. RELAŢIA PRĂDĂTOR – PRADĂ 71
5.1. Aspecte generale privind comportamentele prădătorilor 72
5.2. Aspecte generale privind apărarea împotriva prădătorilor 78
6. ASPECTE GENERALE PRIVIND COMPETIŢIA DINTRE ANIMALE 86
6.1. Competiţia pentru hrană 86
6.1.1.Competiţia intraspecifică 86
6.1.2. Competiţia interspecifică 88
6.2. Competiţia pentru teritoriu. Teritorialitatea şi marcarea teritoriului 91
6.3. Competiţia pentru împerechere 96
3
Partea a II-a. ETOLOGIE SPECIALĂ 102
IMPORTANŢA CUNOAŞTERII COMPORTAMENTULUI ANIMALELOR 102

7. PARTICULARITĂŢI COMPORTAMENTALE LA TAURINE 104
7.1. Legătura dintre taurine şi mediul ambiant 104
7.2. Comportamentul nutriţional 109
7.3. Comportamentul dipsic (adăparea) 113
7.4. Comportamentul de excreţie (defecarea şi micţiunea) 115
7.5. Comportamentul de odihnă şi de somn 116
7.6. Comportamentul de confort şi igienizare 120
7.7. Comportamentul matern 121
7.8. Comportamentul social 125
7.9. Comportamentul de explorare 129
8. PARTICULARITĂŢI COMPORTAMENTALE LA OVINE 130
8.3. Comportamentul de eliminare a dejecţiilor 137
8.4. Comportamentul de odihnă şi somn 137
8.5. Comportamentul de igienizare şi confort 138
8.6. Comportamentul matern şi al noului-născut 138
9. PARTICULARITĂŢI COMPORTAMENTALE LA CAPRINE 148
9.2. Comportamentul dipsic 151
9.3. Comportamentul de excreţie (defecarea şi micţiunea) 151
9.8. Comportamentul explorativ 156
9.9. Comportamentul ludic (joaca) 157
10. PARTICULARITĂŢI COMPORTAMENTALE LA SUINE 158
10.1. Legătura dintre suine şi mediul ambiant 159
10.2. Comportamentul nutrițional 160
10.3. Comportamentul dipsic 161
10.4. Comportamentul de excreţie 162
10.6. Comportamentul de igienizare şi de confort 164
11. PARTICULARITĂŢI COMPORTAMENTALE LA CABALINE 173
11.1. Legătura dintre cai şi mediul ambiant 174
11.2. Locomoția la cal 177
11.5. Comportamentul de excreție 184
4
11.7. Comportamentul de confort şi igienizare 187
11.11. Comportamentul ludic 194
12. PARTICULARITĂŢI COMPORTAMENTALE LA PĂSĂRILE DOMESTICE 195
12.2. Comportamentul sexual 201
12.3. Comportamentul parental 203
12.5. Comportamentul de odihnă 207
13. PARTICULARITĂŢI COMPORTAMENTALE LA CÂINE 209
13.1. Încadrarea taxonomică, originea şi domesticirea câinelui 209
13.2. Legătura dintre câine şi mediul ambiant 213
13.3. Comportamentul nutriţional și dipsic 217
13.6. Comportamentul social (interrelaţiile comportamentale) 224
13.6.1. Agresivitatea canină 224
13.6.2. Limbajul şi comunicarea intra- şi interspecifică la câini 228
13.7. Comportamentul de investigare a teritoriului 238
13.8. Comportamentul de somnul şi de odihnă 240
14. PARTICULARITĂŢI COMPORTAMENTALE LA PISICĂ 243
14.1. Încadrarea taxonomică, originea şi domesticirea pisicii 243
14.2. Legătura dintre pisică şi mediul ambiant 246
14.3. Comportamentul nutriţional și dipsic la pisică 251
14.6. Comportamentul social (interrelaţiile comportamentale) 256
14.6.1. Agresivitatea la pisică 257
14.6.2. Limbajul şi comunicarea intra- şi interspecifică la pisici 261
14.8. Comportamentul de igienizare 272
BIBLIOGRAFIE 274
5
6
Partea I. ETOLOGIE GENERALĂ
1. DATE GENERALE PRIVIND COMPORTAMENTUL LA

ANIMALELE DOMESTICE
1.1. Etologia şi obiectul său de studiu
Obiect de studiu al etologiei, comportamentul, reprezintă totalitatea activităţilor

senzorialo-motorii coordonate, prin care un organism intact acţionează adecvat în
vederea menţinerii integrităţii sale ca sistem individual dar şi a integrităţii sistemului
populaţional căruia îi aparţine, în condiţiile unui mediu în permanentă schimbare,
adaptându-se acestui mediu şi adaptând, totodată, mediul la nevoile sale.
Termenul de etologie provine din cuvintele greceşti ethos (deprindere, obicei) şi
logos (vorbire, ştiință). Demn de menționat este faptul că, în secolul XVII, etologia
desemna interpretarea caracterelor umane prin intermediul gesturilor, iar în secolul
XVIII, în Franța, prin etologie începe a fi denumită, şi ştiința ce se ocupă cu studiul
comportamentului animalelor, aflate în condiţiile lor naturale de viaţă.
Comportamentul este răspunsul organismului la diverşi stimuli interni sau
externi, vizibili sau nu, voluntari sau involuntari.
Activitățile comportamentale sunt reprezentate de mişcări, atitudini (posturi),
emisiuni sonore sau chimice, modificări ale aspectului corporal (de durată variabilă în
funcție de specie şi de tipul de comportament), care se desfăşoară coordonat,
sincronizate şi integrate la nivelul organismului. În elaborarea activităților
comportamentale inițiativa este întotdeauna de partea organismului şi are o dublă
determinare: internă (endogenă) şi externă (exogenă). Prin declanşarea unei anumite
manifestări comportamentale animalul caută să-şi satisfacă o serie de necesități: foame,
sete, sau caută să evite o situație care îi periclitează existența. În concluzie,
manifestările caracteristice prin care se exteriorizează funcţiile organismului, la animalul
sănătos, reprezintă comportamentul animal.
Rolul biologic al comportamentului constă în mai buna acomodare (optimizarea
mecanismelor homeostatice) a organismului animal la condiţiile specifice mediului său
de viaţă. Ca ştiință recentă şi ramură a biologiei, etologia studiază comportamentul
animalelor în mediul lor natural, dar în ultima perioadă, etologia a câştigat teren şi în
practica creşterii şi exploatării animalelor de rentă, deoarece studiile efectuate în acest
domeniu au arătat că obținerea unor parametrii productivi optimi, se poate realiza numai
prin adaptarea comportamentului la tehnologiile de exploatare, şi invers.
7
Comparativ cu speciile sălbatice, domesticirea animalelor a condus la modificări
importante ale capacităților lor funcționale datorită apropierii de om, iar crescătorii de
animale trebuie să țină cont de “obiceiurile de viață ale animalelor, obiceiuri corelate cu
condițiile de viață ale strămoşilor lor sălbatici, ale căror urme coboară în istorie într-un
trecut îndepărtat, de aproximativ 60 milioane de ani” (după E. Kolb).
În anul 1978, Eugenia Kenzbraun a definit comportamentul ca fiind “fenomenul
comportamental ce se distinge prin complexitate, exprimată în primul rând prin
întrepătrunderea a ceea ce este înnăscut şi ceea ce este dobândit în cursul existenței
individuale”.
În anul 1999, M. Cociu, precizează faptul că, folosirea metodei biologice în
explicarea comportamentului, presupune ca problematica acestui domeniu să fie
abordată sub cele patru aspecte majore: cauzalitatea, ontogeneza, valoarea de
supraviețuire (funcția adoptivă) şi filogeneza, la care s-ar mai putea adăuga şi tipologia.
Prin urmare, comportamentul poate fi definit prin totalitatea activităților obiectiv
observabile, inițiate şi efectuate de un animal sănătos, organizate în spațiu şi timp,
integrate şi coordonate la nivel individual, determinate intern şi extern, prin care animalul
realizează, în mod optim, schimburile de substanță, energie şi informație cu mediul
extern, adaptându-se la acesta şi utilizându-l astfel încât să rezulte supraviețiurea şi
reproducerea sa.
1.2. Scurt istoric al dezvoltării etologiei
Etologia este una dintre cele mai tinere discipline, noţiune introdusă în anul
1762 de către enciclopediştii francezi.
Principalele etape care au condus la apariţia acestei discipline sunt următoarele:
- Aristotel (384-322 î.Hr.) a observat că activităţile animalelor sunt motivate
printr-un imbold, fiind într-o anumită măsură intenţionate, intuind astfel teza
fundamentală a etologie: necesitatea studierii instinctelor;
- Chrysippos (280-208 î.Hr.) din şcoala filozofilor stoici, a formulat pentru prima
dată, în mod explicit conceptul de instinct, prin care se înţelegea energia „imboldului”
înnăscut, care generează acţiunile automate ale animalelor;
- Charles Georges Leroy (1723-1789) este, probabil, primul naturalist care afirmă
necesitatea unei discipline biologice care să abordeze pe baze obiectiv-ştiinţifice studiul
comportamentului animalelor. Leroy consideră că studiile privitoare la comportamentul
animalelor trebuie efectuate în condiţii naturale şi nu în laboratoare, deoarece în
comportamentul animalelor predomină acţiunile inteligente, senzaţia şi memoria fiind
elementele de bază ce influenţează majoritatea acţiunilor animalelor. Astfel, Leroy
menţiona faptul că “animalele simt deoarece exteriorizează semne evidente de plăcere
sau durere, îşi amintesc deoarece evită ceea ce le-a dăunat şi caută ceea ce le face
plăcere, ele compară şi evaluează pentru că ezită şi aleg, ele chibzuiesc asupra actelor
lor pentru că experienţa le instruieşte iar experienţele repetate le determină să rectifice
8
primele lor evaluări”. În acest fel, se declanşează un lanţ de procese complexe:
recepţionând stimulii din mediu prin intermediul organelor de simţ, animalul îşi
orientează acţiunile potrivit rezultatelor obţinute (plăcere-durere), depozitează o parte
din aceste informaţii în memorie şi îşi corectează acţiunile în funcţie de rezultatele
obţinute.
- în anul 1859, apare în Anglia cartea lui Charles Darwin (1809-1882): “Originea
speciilor prin selecţie naturală”, lucrare ce a produs o revoluţie în biologie. După Darwin,
evoluţia comportamentului se desfăşoară potrivit aceloraşi legi care acţionează şi în
cazul modificărilor morfologice, În acest context, în lucrarea “Expresia emoţiilor la om şi
animale”, Darwin adoptă o metodologie, foarte apropiată de cea a etologiei actuale
(supunând unei analize motivaţionale manifestările expresive ale omului, comparativ cu
cele întâlnite la unele specii de animale);
- Ch. Whitman este primul zoolog care, părăsind sfera speculaţiilor teoretice, în
lucrarea intitulată “Comportamentul animal” (1898), abordează studiul biologic
comparativ al comportamentului animalelor şi din acest motiv este considerat, pe bună
dreptate, unul dintre fondatorii etologiei;
- în aceeaşi perioadă, I.P. Pavlov (1849-1936) începe, cercetările care aveau
să-l conducă la elaborarea metodologiei nu mai puţin celebră, a reflexelor condiţionate;
- începutul secolului nostru a fost marcat de apariţia în
S.U.A. a curentului behaviorist. Spre deosebire de pavlovism,
behaviorismul considera animalul ca fiind determinat în acţiunea
sa, numai de mediul extern.
Un alt moment important în elaborarea ştiinţei
comportamentului avea să fie apariţia lucrărilor lui O. Heinroth
(1871-1945), care stăpânea pe deplin teoria evoluţionistă a lui
Darwin, ca şi datele furnizate de genetica acelei epoci. El susţine
că acţiunile comportamentale
sunt specifice pentru fiecare Fig. 1.1. K. Lorenz
specie şi incluse în baza lor (1903, Viena - 1989)
ereditară.
De asemenea, un moment important al istoriei
etologiei revine lui Konrad Lorenz (fig.1.1), care a
elaborat concepte şi principii etologice fundamentale
apreciate şi de alţi cercetători în domeniu.
Cercetarile biologului austriac, făcute între 1933-
1938, mai ales pe gâsca cenusie, l-au determinat să
constate că unele comportamente sunt înscrise în
genomul animalelor (sunt instinctive), iar altele sunt
Fig.1.2. K. Lorenz a descris rezultatul adaptării la mediu (reacţii la stimuli externi).
comportametul de întipărire Urmărind gâştele, de la ieşirea din ou, până la
(imprinting) la gâscă (https://s-
media-cache-ak0.pinimg.com)
maturitate, Lorenz a descoperit că, din momentul în
9
care bobocii ieşeau din cuib, se ataşau de primul obiect «mişcător» pe care îl întâlneau
în natură, acesta fiind, în mod normal, pasărea-mama. Aşadar, dacă „părinţii” erau ţinuti
departe de cuib şi erau înlocuiţi cu un alt animal, fiinţă sau obiect, puii urmau “părintele
artificial” (fig.1.2). Pentru a denumi un asemenea tip de comportament, Lorenz a folosit
termenul de imprinting şi l-a explicat prin faptul ca natura “automatizase”
comportamentul păsărilor, în scopul asigurării conservării speciei.
Tot în acea perioadă s-a remarcat zoologul olandez Niko Tinbergen (fig.1.3), ale
cărui lucrări privind mecanismele înnăscute de declanşare a
reflexelor la diferite specii, devenind alături de Lorenz, unul din
creatorii etologiei. In anul 1951 Tinbergen publică primul tratat
de etologie intitulat “Studiul instinctelor”.
In lucrarea sa, Tinbergen defineşte etologia ca fiind
studiul biologic al comportamentului. Ulterior, în anul 1963
acelaşi autor, dezvoltând această definiţie, arată că ea
precizează atât obiectul acestei ştiinţe, respectiv, fenomenele
observabile ale comportamentului cât şi metoda de abordare, o
metodă biologică prin care se investighează cauzalitatea
Fig.1.3. N.
(fiziologia) comportamentului, se stabileşte valoarea sa Tinbergen
adaptativă (ecologică) şi urmăreşte dezvoltarea sa ontogenetică (1903 Haga –1994 )
(în cursul vieţii individului) şi evoluţia sa filogenetică. O
dezvoltare impetuoasă a cunoscut etologia începând din anul
1956, anul înfiinţării Institutului Max Planck pentru Fiziologie
Comportamentală de la Seeweisen (Germania).
Însă, consacrarea internațională a etologiei a survenit în
anul 1973, când premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină a
fost acordat lui Konrad Lorentz, Nicolaas Tinbergen şi Karl von
Frisch (fig. 1.4), drept recunoaştere a valorii şi importanței
cercetărilor lor pentru studierea comportamentului animal şi
uman. Prin urmare, acordarea preţiosului premiu avea să
Fig.1.4. K. von
consacre, un domeniu de investigaţie ştiinţifică mai mult sau mai Frisch
puţin cunoscut până atunci, care nu întrebuinţa o aparatură (1886 Viena – 1982)
spetaculoasă, pretenţioasă, ci simpla observaţie directă, atentă
şi sistematică, efectuată cu ochiul liber.
În acest context, Karl von Frisch – a descifrat „limbajul dansului“ la albine, limbaj
care este de fapt un mesaj codat cu care acestea se înștiințează, unele pe altele, în
privința direcţiei şi distanţei până la sursele de hrană și a posibilităților de lucru din
împrejurimile stupului.
După studii îndelungate, acesta descoperă faptul că albinele comunică în două
moduri:
1. “dansul în cerc” (fig. 1.5 A) – este cel mai des folosit mod de comunicare. In felul
aceasta albinele comunică o sursă de polen care se află la aproximativ 15 metri
10
de stup; astfel, în momentul când localizează sursa, albina se întoarce în stup,
descarcă o parte din nectar şi începe dansul, în cercuri mici, în câteva reprize.
2. “dansul în opt” (fig. 1.5 B) – În timpul acestui dans albina comunică, prin vibrarea
abdomenul efectuând mişcări în forma litere în opt (de 13-15 ori pe secundă),
găsirea unor surse de hrană, calitatea şi direcţia acesteia, dar şi faptul că acea
sursă de hrană se găseşte la o distanţă de aproximativ 100 de metri de stup.
Fig. 1.5. “Dansul albinelor” descoperit de Karl von Frisch.

A. Dansul în cerc; B. Dansul în „opt”
(http://www.3838.com/romanian/mitsubachi_park/images/surprise/kotoba1.gif)
Astfel, în urma cercetărilor efectuate, cercetătorul austriac Karl von Frisch

semnalează faptul că prin ritmul mișcărilor specifice, albinele cercetașe sosite în stup, le
comunică celorlalte albine lucrătoare la ce distanță se află florile cu nectar, iar prin
direcția dansului lor față de verticală, le comunică în ce direcție se află sursa de hrană în
raport cu soarele (fig. 1.6).
În acest context, el a constatat că albinele se aşează pe fagurele aflat în pozitie
verticală, iar dansul va lua forma cifrei 8. Albinele se vor mişca de-a lungul unei linii
drepte care de fapt străbate acea cifra şi se vor mişca “dansând” dintr-o parte în cealalta
(fig 1.5.B). După aceea albinele se vor mişca în cerc către una dintre extemităţi şi se vor
întoarce apoi în punctul iniţial de plecare.
Această secvenţă se poate repeta chiar şi de o sută de ori, iar direcţia de
întoarcere va alterna de pe o parte şi de cealaltă.
Studiile efectuate au arătat că durata dansului este corelată direct cu distanţa la
care se situează sursa de hrană, iar numărul de cercuri pe care le fac furnizează de fapt
informaţii legate de cantitatea de hrana. Astfel cu cât dansul va fi mai lung cu atât
distanţa va fi mai mare, iar cu cât cercurile desenate sunt mai multe, cu atât mai mare
este aria unde se află hrana.
De asemenea, Karl von Frisch a constatat că, unghiul care se formează între
linia dreapta de la care albinele pornesc iniţial şi linia perfect verticală care desemnează
11
axa stupului, este egal cu unghiul dintre sursa de hrana şi soare, pornind de la stup (fig.
1.6). Cu cât dansul este executat mai viguros, cu atât sursa de hrană este mai bogată.
Fig. 1.6. Modul de comunicare a direcției în care se află sursa de hrană în raport cu Soarele,
pe baza direcției unghiul care se formează între linia dreapta de la care albinele pornesc iniţial
dansul şi linia perfect verticală care desemnează axa stupului
(http://forum-discutii.apiardeal.ro)
Tot el menţionează faptul că, în zilele fără soare, albinele cercetașe marchează
traseul spre sursa de hrană, prin eliminarea unor substanțe cu miros specific.
K. Lorentz este considerat de ceilalți cercetători, fondatorul etologiei moderne,
deoarece acesta a interpretat totalitatea fenomenelor observabile, în mod obiectiv, prin
prisma gândirii biologice, făcând din etologie o ramură a biologiei care este strâns legată
de celelalte domenii ale acesteia. În acest sens, N. Tinbergen redefineşte etologia ca
fiind studiul biologic al comportamentului, definiție care precizează că fenotipul unui
organism include nu numai caracterele sale morfo-anatomice şi fiziologice, ci şi
comportamentale - idee exprimată mai puțin explicit de C. Darwin (1859).
Concomitent, etologia a luat în considerare caracterul ereditar a mai multor
categorii comportamentale, admițând acțiunea unor factori cauzali interni sau instinctivi
în determinarea comportamentului.
12
În ultimele decenii au existat şi există şi în prezent, două direcţii principale de
cercetare şi abordare a comportamentului animal:
 şcoala etologică europeană (Lorenziană), care studiază îndeosebi
comportamentul înnăscut, punând accent pe studiul animalului liber în
ambianţa sa natural-ecologică;
 şcoala americană – behaviorismul – care s-a dezvoltat îndeosebi în SUA şi
care pune accent pe studiul procesului de învăţare, situaţie în care
experimentele de laborator se efectuează pe animale ţinute în boxe închise,
unde sunt supuse la anumiţi stimuli, studiindu-se reacţia lor la aceştia.
Deşi aceste curente au fost antagonice, deoarece prezintau o abordare diferită a
comportamentului animalelor, prin rezultatele obţinute, ambele au contribuit la
dezvoltarea etologiei.
Studiul animalelor care trăiesc în libertate este în general mai greoi şi mai
costisitor (Tembrock, 1980), însă permite studierea unui mare număr de specii şi
prezintă avantajul păstrării unui comportament, în general, nealterat datorită condiţiilor
de mediu natural.
Demn de menţionat este faptul că studiul comportamentului teritorial la animalele
sălbatice, inclusiv la animalele marine, se poate face astăzi mult mai concret şi mai
exact, prin fixarea unor emiţătoare pe corpul animalelor care permit evidenţierea
traseelor de migraţie. De asemenea este posibilă şi utilizarea unor mijloace moderne de
poziţionare a animalelor în spaţiu (aşa cum este Sistemul Global de Poziţionare - GPS).
În ceea ce priveşte studiul comportamentului animalelor crescute în laborator
(şoareci, şobolani, hamsteri), etc., acesta permite cercetarea mai detaliată, secvențială
a comportamentului, întrucât spaţiul lor vital este foarte restrâns. Dar, în acestă situaţie,
comportamentul este de multe ori denaturat de ambianţa artificial creată, animalele fiind
confruntate cu situaţii pe care obişnuit nu le întâlnesc în natură. Astfel, captivitatea a dus
la alterarea/modificarea parțială a comportamentului animalelor. Demn de menţionat
este faptul că la majoritatea animalelor crescute în captivitate, un cadru ambiental cu
valoare substitutivă minimă, permite manifestarea normală a comportamentului. În acest
context, morfologia comportamentului fiind în mare măsură programată ereditar,
captivitatea afectează mai ales mecanismele declanşatoare a diferitelor activități
comportamentale şi mai puțin forma lor.
De asemenea, în cazul animalelor domestice, crescute în scop economic
(taurine, suine etc), condiţiile de întreţinere şi furajare diferă semnificativ de condiţiile
naturale de viaţă. Astfel, artificializarea condiţiilor de viaţă (administrarea de furaje
prelucrate, limitarea spaţiului, claustrarea, etc.), precum şi prezenţa directă sau indirectă
a omului, fac imposibilă desfăşurarea totală sau parțială a unor comportamente,
modificându-le, mai mult sau mai puțin forma.
În ţara noastră, cercetările privind comportamentul animalelor au debutat în a
doua jumătate a secolului XX, primele lucrări fiind publicate de M. Beniuc (1970; 1971),
Elena Chenzbraun (1973; 1978), M. Cociu şi Maria Cociu (1980; 1982). Publicarea
13
lucrării „Etologie – comportamentul animal” de către Mihai Cociu în anul 1999, a
contribuit la dezvoltarea etologiei şi în ţara noastră.
Demn de menţionat este faptul că dintre orientările apărute recent în etologie,
două prezintă importanţă deosebită.
Prima este orientarea informaţională rezultată din asimilarea de către etologie a
metodologiei oferite de teoria informaţiei iar cea de a doua o reprezintă etologia
populaţională, care completează în mod necesar şi adecvat studiul biologiei
comportamentului la nivel individual, conducând astfel la o abordare sistemică a
cercetării etologice, aptă de a oferi un tablou general corect a cauzalităţii şi semnificaţiei
comportamentului animalelor.
1.3. Metode de studiu utilizate în etologie

În studiile etologice se urmărete comportamentul unui animal în anumite situații,
dar şi în ce mod contribuie respectivul comportament la supraviețuirea individului şi
perpetuarea speciei sale. Astfel, în aceste studii, etologul, efectuează observații,
descrieri, determinări cantitative dar şi unele experiențe pentru a stabili relații logice între
anumite categorii de fenomene, comportamente, întocmind astfel, etograma.
Etograma este cel mai elementar studiu etologic care începe cu inventarierea
tuturor activităților ce alcătuiesc repertoriul comportamental al unei specii. Astfel, prin
întocmirea etogramei se realizează faza morfologico-descriptivă a studiului
comportamentului. Etograma implică observarea directă şi amănunțită a modului în care
se comportă animalul în cele mai diferite situații normale, sub raport biologic.
După unii autori (M. Cociu, 1999), întocmirea etogramei implică parcurgerea
următoarelor etape:
- stabilirea categoriei taxonomice (specie, subspecie, rasă, familie) din care face
parte grupul de animale sau individul studiat;
- decuparea fluxului comportamental în unităţi relevante, în funcţie de anumite
criterii ce depind de scopul cercetării;
- descrierea cu precizie a manifestărilor comportamentale;
- prelucrarea statistică şi interpretarea datelor obţinute.
În vederea întocmirii etogramei, pentru creșterea preciziei, la descrierea fiecărui
element comportamental relevant, se vor asocia elemente cuantificabile, raportând o
anumită acțiune - la unitatea de timp: masticații/minut, pași/minut, distanța parcursă/oră,
durata unei reprize de rumegare etc. De exemplu, comportamentul locomotor poate fi
decris, în funcție de specie, prin următorii termeni: mers (la pas), alergare (trap, galop),
înot, zbor, târâre, cățărare etc.
În vederea întocmirii unei etograme, mijloacele utilizate în studiul etologic, sunt
diverse, de la dispozitive simple (bloc notes, creion, aparat de fotografiat, aparat de
filmat), la apartură electronică complexă (sisteme de înregistrare sonore, video,
spectrografice, diferite tipuri de senzori fixați pe animal sau implantate în diverse zone
ale organismului). Înregistrarea pe peliculă prezintă reale avantaje în întocmirea unei
14
etograme, deoarece păstrează şi redă obiectiv imaginea dinamică a secvențelor
comportamentale. Filmul se poate derula cu încetinitorul sau cu o viteză mai mare,
astfel încât pot fi sesizate o serie de detalii care, în mod normal, scapă observației
directe.
În ceea ce privete înregistrarea fonică, aceasta se caracterizează prin fidelitatea
reproducerii manifestărilor sonore prin intermediul spectrogramelor acustice, eliminând
onomatopeele sau expresiile sonore imprecise. De asemenea, pentru a cerceta
mecanismele care declanşează anumite comportamente se pot folosi machete sau
modele ce reproduc diferite configurații stimulatorii, a căror structură poate fi modificată
de cercetător pentru a stabili caracteristicile cu valori de declanare sau inhibare. Pentru
investigarea diferitelor forme de învățare se utilizează machete, dispozitive mecanice
sau metode împrumutate din domeniul psihofiziologiei pavloviste.
Studiul interacțiunii dintre comportamentul înnăscut şi factorii externi, care
conduc la adaptarea animalului la anumite condiții de viață, se face folosind aşa-
numitele experiențe de privare (sau de tip Kaspar Hauser), în care animalele sunt
crescute fără a avea contact cu mediul extern (care să le permită învățarea utilizării unor
tipare comportamentale).
Se pot stabili, astfel, factorii implicați în determinarea manifestării unui anumit tip
de comportament înnăscut. Demn de menționat este faptul că, în ultimul timp, la aceste
studii se adaugă şi investigațiile ce folosesc tehnici moderne, metode de creare a unor
modele matematice, efectuându-se analiza matematică a formelor complexe de
comportament, metode care deservesc cercetarea neuro-fiziologică şi nu în ultimul rând
simularea tipurilor comportamentale.
15
2. BAZELE FIZIOLOGICE ALE COMPORTAMENTULUI
Etologia, ca ştiinţă, se interferează cu alte discipline cum ar fi: taxonomia,

genetica, teoria evoluţiei, ecologia, fiziologia şi exploatarea animalelor. Ea include
următoarele subdiviziuni majore:
- fiziologia comportamentului (etofiziologia);
- studiul valorii adaptative (ontogeneza comportamentului);
- studiul evoluţiei filogenetice (filogeneza comportamentului).
Aceste subdiviziuni fuzionează intim între ele, deoarece actul comportamental
reprezintă o totalitate organizată, ce apare într-o anumită situaţie, are o anumită relaţie
spaţială cu mediul, este sincronizat cu celelalte activităţi ale organismului şi survine într-
un anumit stadiu al dezvoltării acestuia şi într-un anumit moment al istoriei lumii vii.
Actul comportamental face parte din arsenalul mijloacelor de apărare ale
organismului, care s-a perfecţionat continuu, concomitent cu evoluţia filogenetică a
acestuia.
Orice animal, indiferent de specie, trăieşte într-o ambianţă care îl confruntă, în
permanenţă, cu numeroase şi variate situaţii, supunându-l unui curs informaţional
continuu. Dar fiecare specie percepe ambianţa în mod diferit, potrivit informaţiilor
selectate şi filtrate prin organele sale senzoriale, cu capacităţi specifice, trăind astfel într-
o “lume a semnalelor”, o lume proprie, deosebită de cea a tuturor celorlalte specii. În
cursul acestei perceperi, animalele diferenţiază stimulii externi, sub raportul intensităţii şi
calităţii acestora, şi îi localizează în spaţiu, sub raportul direcţiei şi al distanţei. Acei
stimuli care depăşesc un anumit prag şi durată, care prezintă importanţă şi au o anumită
semnificaţie biologică pentru organism, vor fi transmişi sistemului nervos central, care
elaborează semnale corespunzătoare şi pe care le transmite la organele efectoare.
Ceilalţi stimuli, care nu prezintă importanţă pentru animal, se sting fără a fi urmaţi de
răspunsul organelor efectoare. Din totalitatea stimulilor externi percepuţi, numai o parte
sunt necesari pentru a declanşa o anumită reacţie comportamentală, fiind denumiţi
stimuli-semnal (declanşatori).
2.1. Cauzalitatea comportamentului

Lumea perceptuală proprie a unui animal, aşa cum ne este ea dezvăluită prin
răspunsurile sale comportamentale înnăscute, este deci mai restrânsă decât totalitatea
ambianţei, fiind compusă exclusiv din stimulii-semnal, care la rândul lor depind de
activitatea instinctivă desfăşurată într-un anumit moment.
16
În realitate însă, orice reacţie comportamentală s-a dovedit a nu fi declanşată
numai de un singur stimul-semnal ci de o combinaţie formată din doi sau mai mulţi
stimuli. Acest fapt, probat experimental, i-a determinat pe etologi să postuleze existenţa
unui mecanism specific neuro-senzorial, care declanşează reflex reacţia
comportamentală, prin capacitatea lui de a selecta din mediu combinaţia de stimuli-
semnal proprie respectivei reacţii (Dojană şi col., 2013, Coman, 1993).
Cele mai multe reacţii, chiar cele relativ simple, sunt în realitate un lanţ de reacţii
separate, fiecare dintre ele depinzând de un anumit set de stimuli-semnal.
Observarea atentă a comportamentului animal a arătat că aceiaşi stimuli-
semnal, care declanşează o reacţie de intensitate maximă într-un anumit moment, pot
determina o reacţie slabă sau nu au nici un efect, în alt moment. Asemenea observaţii
au condus la ideea că în cauzalitatea comportamentului sunt implicaţi nu numai stimuli
externi ci şi factori interni, a căror existenţă a fost dovedită atât indirect, de către etologi,
cât şi direct, de către neurofiziologi şi endocrinologi.
Înţelegerea şi explicarea diferitelor manifestări comportamentale presupune
identificarea precisă a cauzelor care produc anumite efecte.
Toate fiinţele îşi desfăşoară viaţa după un scenariu impus de două programe:
unul ereditar (datorat codului genetic), care cuprinde întreaga experienţă filogenetică a
speciei şi un al doilea program „învăţat” (înmagazinat în creier), care reprezintă volumul
cunoştinţelor acumulate de un individ în urma confruntării sale cu mediul înconjurător. În
dezvoltarea ontogenetică a unui organism, comportamentul suferă, modificări
importante, datorate atât maturării şi perfecţionării tiparelor neuromotorii înnăscute, cât
mai ales, unor procese complicate de învăţare.
Comportamentul are aşadar a dublă cauzalitate, exogenă şi endogenă, în
măsura în care este dependent de factorii stimulatori externi dar şi de factori interni,
capabili să declanşeze şi să „justifice” în acelaşi timp, apariţia unei manifestări motivate
biologic.
A. Cauzalitatea exogenă a comportamentului

Comportamentul animalelor a cunoscut în evoluţia filogenetică a acestora o largă
diversificare, în funcţie de condiţiile de mediu exterior, dar şi o strictă specializare,
aceasta în deplin consens cu particularităţile morfo-structurale şi funcţionale ale speciei
căreia organismul îi aparţine.
În evoluţia lor filogenetică, animalele s-au adaptat unor condiţii naturale de mediu
(lumină, temperatură, umiditate, câmp electric) pe care le-au înscris codificat în structura
genetică şi pe care le reclamă în dezvoltarea lor ontogenetică. Factorii externi de mediu,
ale căror valori şi acţiune se repetă cu regularitate, la intervale mai mult sau mai puţin
egale de timp, au obligat animalele să-şi sincronizeze funcţiile fiziologice şi să adopte un
comportament care să le asigure echilibrul interior şi deci, supravieţuirea. Ritmurile
biologice reprezintă astfel, forme de adaptare funcţională şi structurală a animalelor la
periodicitatea evenimentelor cosmice, care se produc în sistemul solar.
17
În concluzie, animalele iau act de fenomenele ce se petrec în mediul lor de viaţă
prin intermediul unor informaţii recepţionate din mediul natural sub forma unor stimuli de
natură diferită. Aceşti stimuli externi (exogeni), care pot fi factori abiotici (fizici, chimici)
sau factori biotici (biologici), reprezintă pentru organismul animal tot atâţia stimuli
externi, de care animalele iau cunoştinţă în cadrul unei legături de tip informaţional, fiind
binecunoscut faptul că organele de simţ reprezintă poarta de intrare pentru informaţia
venită din mediul extern (M. Cociu, 1982).
Un stimul extern determină o modificare, de regulă, reversibilă, care produce o
excitaţie senzorială şi, consecutiv acesteia, se declanşează un act comportamental.
Astfel, principalii stimulii externi sunt prezentaţi în continuare.
Stimuli potenţiali. Stimulii potenţiali sunt fracţiuni limitate din mediul extern
alcătuite din fenomene perceptibile ce nu determină în mod obligatoriu şi în orice condiţii
un răspuns comportamental (M. Cociu, 1999). Animalele dispun de sisteme senzitivo-
senzoriale specializate, prin intermediul cărora sunt recepţionate din mediul extern,
diferit în funcţie de specie, o multitudine de informaţii. Prin urmare, fiecare specie
percepe, prin intermediul organelor sale de simţ, doar o anumită parte din mediul său de
viaţă, trăind într-o lume perceptuală proprie, de exemplu:
- păsărilor de pradă prezintă o acuitatea vizuală excepţională, putând urmări, din
zbor şi de la mare înălţime prada;
- liliecii se orientează în zbor şi pentru capturarea prăzii cu ajutorul ultrasunetelor
(produse, emise şi recepţionate de organe strict specializate).
Karl von Frish a constatat că prin intermediul organelor de simţ, animalele
realizează analiza spaţială a mediului în care trăiesc, recunoasc şi integrează
elementele din mediul lor cu altele din natură şi, în final, reacţioneze adecvat situaţiei
date.
Stimuli semnificativi. Stimulii semnificativi sunt acei stimuli potenţiali care
devin, pentru perioade variabile de timp, purtători de informaţie adaptativă (dobândind în
acest fel semnificaţie biologică). Aceste fenomene au fost demonstrate de biologul
german J.v. Uexkull (1934), după ce a studiat şi descris comportamentul alimentar al
căpuşei (Ixodex ricinum). Astfel, el a constatat că, femelă, lipsită de văz dar cu un simţ
difuz al luminii prin intermediul tegumentului, rămâne nemişcată în mediu înconjurător,
în aşteptare, până la apariţia un animal cu sânge cald. Căpuşa devine activă atunci
când percepe mirosul specific al acidului butiric emanat de secreţiile cutanate ale
animalului-gazdă, ajungând pe acesta se deplasează cu rapiditate printre firele de păr
până când vine în contact cu o zonă a tegumentului lipsită de păr unde îşi introduce
rostrul adânc în tegument pentru a se hrăni cu sânge.
In concluzie, un anumit stimul din mediul ambiant (radiaţia luminoasă, mirosul
acidului butiric, tegumentul neacoperit cu păr, căldura degajată de corpul animalului-
gazdă), constituie stimul natural semnificativ, care devine purtător de semnificaţie
biologică, declanşând şi orientând un anumit comportament al căpuşei (M. Cociu, 1999).
18
Stimuli eficienţi (efectivi). Organele de simţ ale animalelor nu sunt numai
simple organe de recepţie a unor stimuli, ci filtre active care selectează numai o parte
din totalitatea stimulilor potenţiali recepţionaţi, respectiv doar pe aceia care prezintă o
importanţă deosebită pentru animal. Astfel, filtrarea şi selectarea stimulilor recepţionaţi
depinde de tipul de comportament care, la momentul respectiv, prezintă cea mai mare
importanţă pentru supravieţuirea individului (Acatincăi, 2003).
Stimulul-cheie este reprezentat de un stimul extern a cărui semnificaţie nu a
fost dobândită în cursul vieţii animalului ci în cursul evoluţiei speciei, reprezentând o
adaptare filogenetică.
Identificarea stimulilor-cheie şi stabilirea legăturii dintre aceştia şi un anumit act
comportamental a fost pusă în evidenţă prin confruntarea animalelor cu seturi de
modele stimulatorii (machete) ce prezintă configuraţii diferite în funcţie de specia şi tipul
comportamental studiat (fig. 2.2-2.3). Pentru ca rezultatele obţinute să fie cât mai
obiective posibil, animalele folosite în aceste experimente au fost crescute în condiţii de
izolare totală, astfel încât acestea să nu cunoască stimulii respectivi. Dacă un animal
răspunde prompt la un anumit model stimulator, manifestând un act comportamental
specific, se poate afirma că acesta a fost determinat de stimulul sau stimulii-cheie
(vizuali, auditivi, tactili sau chimici).
Existenţa stimulilor-cheie acustici a fost demonstrată de G. Bruckner, citat de N.
Tinbergen (1951). În acest scop,
acesta a introdus sub un clopot din
sticlă a un pui de găină legat cu o
sfoară (fig. 2.1. sus). Puiul se agită
şi scoate piuiturile de alarmă care
sunt însă estompate de clopotul de
sticlă (Acatincăi, 2003).
Cloşca vede puiul care se
agită, dar nu îi aude sunetele de
alarmă, şi din această cauză
aceasta nu-i acordă nici o atenţie,
fiind preocupată de ceilalţi pui. În
schimb, dacă puiul este plasat în Fig. 2.1. Reacţia unei găini-cloşcă la chemarea de
spatele unui panou opac (fig. 2.1. alarmă a unui pui; sus: puiul se află sub un clopot din
sticlă; jos: puiul se află în spatele unui panou opac.
jos), astfel încât cloşca să nu-l vadă (după N. Tinbergen, 1951, citat de S. Acatincăi, 2003)
dar să-l poată auzi, aceasta pleacă
de lângă ceilalţi pui şi încearcă să-l găsească pe cel aflat în pericol.
Existenţa stimulilor-cheie vizuali a fost demonstrată de K. Lorenz şi N.
Tinbergen. Deoarece unele specii de păsări (raţe, gâşte, găini) manifestă un
comportament specific de salvare atunci când văd profilându-se pe cer silueta unei
păsări de pradă, cei doi etologi au utilizat diferite machete, pentru identificarea
stimulului-cheie care declanşează comportamentul de salvare la aceste specii.
19
Pentru acest experiment ei au introdus păsările într-un ţarc cu pereţi opaci care
avea partea superioară deschisă, astfel încât păsările să poată vedea cerul. Pe
deasupra acestui ţarc, K. Lorenz şi N. Tinbergen au manevrat, pe rând, cu viteze diferite
şi mişcări variate, o serie de machete din carton reprezentând siluetele unor păsări
prădătoare şi neprădătoare, aflate în zbor.
În urma acestui experiment, cei doi etologi au constatat că reacţia de salvare era
declanşată atunci când deasupra ţarcului se profila o siluetă ce corespundea unei păsări
de pradă în zbor, având următoarele caracteristici stimulatorii: aripi desfăşurate, gât
scurt şi coadă lungă (fig. 2.2).
Fig. 2.2. Modele utilizate K. Lorenz şi N. Tinbergen pentru testarea reacţiei de salvare la
păsările de curte faţă de păsările de pradă
Silueta - la care păsările de curte au manifestat comportamentul specific de salvare
(după N. Tinbergen, 1948, citat de M. Cociu, 1999)
În schimb, cea mai importantă constatare făcută de cei doi cercetători în urma
experimentului, s-a dovedit a fi faptul că unul şi acelaşi model schematic îşi schimbă
semnificaţia, în funcţie de direcţia în care era deplasat modelul (fig. 2.3). Astfel, nu
forma siluetei acţionează ca un stimul-cheie, deoarece aceasta rămânea identică, ci
forma siluetei în corelaţie cu direcţia ei de deplasare.
Cei doi cercetători au constatat, că actunci când macheta era mişcată spre
dreapta (+), modelul avea semnificaţia unei păsări de pradă, ceea ce declanşa la
păsările din ţarc reacţia de salvare (fig. 2.3).
Fig. 2.3. Silueta utilizată pentru studierea răspunsului de salvare la raţe şi gâşte
(după N. Tinbergen, 1948, citat de S. Acatincăi, 2003)
20
Când era mişcat spre stânga (-), păsările din ţarc rămâneau liniştite, silueta
având în această situaţie semnificaţia unei păsări paşnice, neprădătoare.
În concluzie, păsările din acest experiment dispun de un mecanism
neurosenzorial special prin intermediul căruia acestea recunosc, localizează şi
selectează din mediul, acea combinaţie de stimuli-cheie, capabilă să determine răspuns
comportamental specific de salvare.
Acest mecanism a fost denumit, de K. Lorenz, mecanism declanşator înnăscut
(MDI).
B. Cauzalitatea endogenă a comportamentului

Motivaţia internă a organismului animal în vederea declanşării unor acte
comportamentale este influenţată de factori cauzali interni numiţi şi factori motivaţionali
(Acatincăi, 2003): diferiţi parametri fiziologici, umorali şi hormonali (temperatura
corporală, glicemie, lipemie, proteinemie, presiunea osmotică, tensiunea superficială,
etc.).
Stimulii - semnal, activează elementele receptoare ale arcului reflex, care
informează sistemul nervos central despre variaţii ale concentraţiei de glucoză şi CO2
din sânge, despre starea de plenitudine a stomacului, temperatura corporală, presiunea
osmotică etc.). Astfel, de la aceşti receptori excitaţia se propagă pe căi aferente, ajunge
la centrii nervoşi, sediul de analiză şi sinteză, care după decodificare, poate determina
declanşarea unor acte comportamentale specifice (hrănirea, adăparea, adăpostirea
etc.), prin transferul lor către organele de execuţie sau le tezaurizează în memoria
individului, îmbogăţindu-şi astfel experienţa proprie.
Organul de comandă care dirijează şi coordonează prin intermediul centrilor
nervoşi senzitivi şi motori comportamentul animalelor în toată complexitatea sa, este
sistemul nervos central.
În evoluţia sistemului nervos, elementul anatomic care persistă şi care domină în
acelaşi timp arhitectura creierului la animale (inclusiv la primate) este neocortexul. Pe
cortexul emisferelor sunt situate zonele de proiecţie senzitivă, care în corelaţie cu
zonele somatomotorii reglează mişcările intenţionate, fine, complex coordonate. În
cursul evoluţiei filogenetice, au putut supravieţui numai acele specii ai căror indivizi s-au
adaptat mediului ambiant, adaptarea fiind posibilă prin perfecţionarea sistemului nervos.
Coordonarea comportamentului implică atât mecanisme nervoase, cât şi
endocrine. Participarea lor nu este succesivă sau exclusivă, ci dimpotrivă, presupune
participarea integrată şi concomitentă a sistemului neuro-endocrin. În realizarea actului
comportamental, de mare importanţă sunt legăturile asociative care se formează la
nivelul structurilor cerebro-corticale prin procesul de învăţare.
Alături de structurile nervoase, ansamblul hormonal joacă un rol participativ
deosebit în formarea comportamentului animal.
Hormonii îndeplinesc funcţii de coordonare şi de control al diferitelor procese
metabolice, având (spre deosebire de controlul nervos) efecte mai lente şi de lungă
durată. Diferitele studii efectuate în domeniul endocrinologiei au evidenţiat rolul şi
21
importanţa hormonilor în controlul şi reglarea unor procese fiziologice complexe, aşa
cum sunt creşterea şi dezvoltarea organismului animal. Demn de menţionat este faptul
că rolul determinant şi importanţa hormonilor în determinarea comportamentului a fost
sesizat pentru prima dată de H. Selye (1956), care a demonstrat rolul axului hipofizo-
corticosuprarenal în adaptarea organismului animal în mediul său de viaţă, formulând
teoria sindromului general de adaptare (SGA).
Hormonii hipofizari, cortico- şi medulosuprarenalieni, dar şi hormonii sexuali au
un rol determinant în declanşarea unor comportamente specifice. Hormonii sexuali
influenţează semnificativ şi alte tipare comportamentale (agresivitatea, comportamentul
de îngrijire al progeniturii, apărarea teritoriului etc.), precum şi creşterea şi dezvoltarea
organismului animal. În esenţă, comportamentele sunt procese fiziologice controlate prin
mecanisme nervoase şi umorale. Astfel, comportamentele înnăscute se bazează pe
reflexe înnăscute, iar cele învăţate pe reflexe condiţionate.
Anumite comportamente animale sunt coordonate prin mecanisme umorale care
modifică reactivitatea animalelor într-o anumită direcţie. Spre exemplu, modificările unor
componente sanguine (glicemia, lipemia etc.) influenţează comportamentul alimentar,
hormonii sexuali (estrogenii) determină comportamentul sexual, prolactina este implicată
în comportamentul matern, iar catecolaminele în comportamentele agonistice.
2.2. Caracterul ereditar al comportamentului

Comportamentul instinctiv exprimă programe ce includ experienţa trecută a
speciei şi care sunt regăsite (conform teoriei mnemice a eredităţii) în engramele codului
genetic ale tuturor indivizilor speciei.
Această experienţă se transmite la descendenţi ca o anticipare a posibilităţii de
răspuns la acţiunea condiţiilor de mediu în care ei vor trăi. Programele transmise
ereditar sunt “oarbe”, automate şi obligă individul să le îndeplinească instinctiv.
Instinctele sunt deci garanţii certe, prin care fiecare specie îşi asigură supravieţuirea. Ele
asigură în esenţă scopurile speciei (în mod special, supravieţuirea acesteia) prin
satisfacerea celor individuale Un exemplu de comportament determinat genetic, este cel
al păianjenului, de a ţese pânza. Astfel, studiile etologice au arătat că, toţi indivizii spe-
ciei manifestă acest comportament, dar prezintă mici variaţii de la un individ la altul
(Dojană şi col., 2013).
In concluzie, comportamentul cu caracter înnăscut este reprezentat de instincte.
Actul instinctiv este întotdeauna un act motor, rigid, stereotip, automat
(neintenţionat) şi înnăscut (ereditar), caracterizate prin următoarele aspecte:
- sunt acte fiziologice mai complexe decât reflexele, presupunând un lanţ de
reacţii reflexe corelate ca necesitate biologică;
- nu necesită învăţare sau experienţă anterioară pentru manifestarea lor;
- sunt manifestate de toţi indivizii aceleiaşi specii (toate rândunicile construiesc
cuibul la fel);
22
- prezintă un grad înalt de stereotipie şi specificitate de specie (doar păianjenii
țes pânză), dar cu mici variaţii de la un individ la altul (toţi păianjenii ţes
asemănător).
- sunt condiţionate de anumiţi factori interni (spre exemplu instinctul sexual,
strict determinat de vârsta şi de activitatea funcţională a glandelor sexuale) şi
presupun succesiunea ordonată a unor acte comportamentale.
După unii etologi, actul instinctiv se delimitează greu de învăţare (achiziţie) pe
baza unei experienţe anterioare şi ele ar putea fi influenţate prin experienţă. Alţi etologi
afirmă cu fermitate natura exclusiv înnăscută a instinctelor şi delimitarea lor de tot ceea
ce presupune învăţare, respingând totodată posibilitatea unei tranziţii genetice între cele
două tipuri de comportament, înnăscut şi dobândit.
I.P. Pavlov a arătat că între instinct şi reflexul necondiţionat complex nu există
nici o deosebire. Reflexele necondiţionate sunt considerate ca fiind fundamentul pe care
se dezvoltă comportamentele înnăscute ale animalelor. Astfel, acesta demonstrează că
întreaga activitate complexă a animalelor (şi a omului) se împarte în două categorii de
reflexe: unele înnăscute, transmisibile ereditar, pe care le-a numit reflexe necondiţionate
şi altele dobândite în cursul vieţii, pe care le-a denumit reflexe condiţionate.
Reflexe necondiţionate. La baza comportamentului animalelor domestice stau
reflexele necondiţionate (înnăscute). Ele reprezintă legătura nervoasă permanentă a
organismului cu mediul intern sau extern. Acest reflex se transmite neschimbat prin
ereditate, şi fiind înnăscute, pentru declanşarea lor este suficientă o excitaţie din mediul
extern sau intern. Toate exprimările comportamentale ale animalului nou-născut sunt
reflexe necondiţionate, care asigură în primele zile existenţa organismului şi un anumit
grad de adaptabilitate a acestuia la mediu. Astfel, suptul, urinarea, defecare etc. sunt
reacţii reflexe necondiţionate. Reflexul necondiţionat se manifestă sub aspectul lui pur,
numai o singură dată, cu ocazia acţiunii primului excitant. Ulterior, chiar din prima
perioadă a existenţei individuale, pe fondul reflexelor necondiţionate, se elaborează
reflexele condiţionate care le perfecţionează pe primele.
După natura complexităţii lor, reflexele necondiţionate se împart în reflexe
necondiţionate simple (respiraţia, suptul) şi reflexe necondiţionate de bază sau
complexe (reflexul alimentar, sexual, de apărare). Dar, reflexele necondiţionate nefiind
individuale, ci caracteristice la o întreagă specie sau grupuri de animale, intensitatea lor,
precum şi forma de manifestare poate fi diferită de la individ la individ. De exemplu,
reflexul necondiţionat de apărare poate lua două forme, şi anume, o formă de apărare
activă, respectiv de atac sau o formă pasivă de apărare, manifestată prin frică și fugă.
Orice activitate comportamentală este determinată atât de stimuli externi cât şi
de factori motivaţionali interni. Motivaţia internă a unui animal poate deveni, la un
moment dat, atât de puternică, încât reacţiile motorii specifice unui anumit
comportament se declanşează chiar în absenţa stimulilor externi adecvaţi. Aceste reacţii
poartă denumirea de reacţii sau activităţi în gol.
La manifestarea reflexelor necondiţionate complexe participă, de regulă, un lanţ
întreg de acte reflexe necondiţionate simple. De exemplu, în cazul reflexul necondiţionat
23
alimentar la nou-născut, participă o serie de reflexe simple (necondiţionate): suptul,
activitatea glandelor salivare, deglutiţia. In această situaţie, un singur act reflex
necondiţionat constituie un stimul pentru manifestarea reflexului următor. Acest lanţ de
reflexe este denumit reflex catenar. Reflexul catenar constituie o formaţiune funcţională
unitară, deoarece obţinerea unui rezultat important din punct de vedere biologic pentru
organism, se realizează abia în ultima lui verigă.
Pe măsura creşterii şi maturizării animalului, se manifestă şi anumite reflexe
necondiţionate specifice ontologiei. Astfel, reflexul necondiţionat sexual se manifestă
numai la vârsta adultă, în perioada maturităţii sexuale.
Reflexele necondiţionate nefiind individuale, ci caracteristice la o întreagă specie
sau grupuri de animale, intensitatea lor, precum şi forma de manifestare poate fi diferită
de la individ la individ. Un exemplu în acest sens este reflexul necondiţionat de apărare,
care se manifestă la un animal din aceiaşi specie sub formă de apărare activă-atac, pe
când la un alt animal, acest reflex se manifestă sub formă de apărare pasivă-frica şi
fuga din faţa agresorului. Manifestarea reacţiei de apărare, deşi este un reflex înnăscut
poate fi schimbată (modificată), în funcţie de situaţie, sub influenţa mediului înconjurător.
În concluzie, reflexele necondiţionate reprezintă fundamentul, pe care se
dezvoltă întregul comportament al animalului. Dar este important de subliniat că,
reflexele necondiţionate sunt însă insuficiente pentru existenţa şi supravieţuirea
animalului tânăr sau adult.
2.3. Caracterul dobândit (învăţat) al comportamentului
Comportamentul dobândit exprimă experienţa de viaţă a individului, care îi

asigură un răspuns adecvat la modificările mediului înconjurător. Programele dobândite
au caracter preponderent individual şi servesc în mod deosebit satisfacerii de moment a
nevoilor organismului. De altfel, însăşi noţiunea de arhetip creată de medicul psiholog
elveţian, Carl Gustav Jung (1961), reprezintă sintagma modelului informaţional al
individului, cu câştigul pe care acesta îl dobândeşte în cursul vieţii, prin experienţă
proprie.
Achiziţionarea informaţiei ontogenetice se realizează în urma stimulării exogene
a organismului. Dezvoltarea ontogenetică a comportamentului este un proces complex
fiind rezultatul experienţei dobândită (acumulată) de către individ în cursul vieţii sale prin
învăţare. Animalele au o capacitate înnăscută (predispoziţie) de a învăţa. Într-o anumită
măsură, ceea ce trebuie să înveţe un animal, precum şi momentul în care trebuie să
survină procesul de învăţare este predeterminat, fixat în echipamentul genetic al
individului (Palicica şi col., 1998).
Deşi la animale există o predispoziţie înnăscută de a învăţa, posibilităţile
acestora de a dobândi noi cunoştinţe prin învăţare sunt limitate, animalele neavând
capacitatea de a învăţa orice, oricum şi oricând. Astfel, spre exemplu, în nici un caz un
cal nu poate să fie învăţat/dresat să execute un salt răsturnat înapoi, pe care îl poate
24
efectua cu uşurinţă, şi chiar cu eleganţă un câine sau delfin, pentru simplul motiv că
modelul comportamental respectiv nu este schiţat în fondul genetic al calului.
Un stimul recepţionat de către un organism reprezintă deci, o informaţie despre
mediul în care se găseşte individul la un moment dat. Astfel, stimulii externi pot furniza,
instantaneu, informaţii despre locul şi momentul în care se vor declanşa şi orienta
anumite activităţi comportamentale.
Informaţia este, deci, o condiţie sine qua non pentru supravieţuirea oricărui
sistem biologic. Acesta la rândul lui dispune de organe şi ţesuturi specializate în
receptarea, transmiterea şi prelucrarea informaţiei, care poate fi materializată sau
finalizată printr-un comportament adecvat. Integrarea organismelor vii, în mediul natural
sau artificial în care trăiesc, reprezintă o modalitate particulară a acestora de a recepta
şi decodifica informaţiile.
Reflexul condiţionat este legătura nervoasă temporară a unui stimul exterior cu
activitatea de răspuns a organismului, dobândit în cursul vieţii şi format în anumite
condiţii de experienţă individuală. Aceste reflexe sunt dobândite, ele apar, se fixează şi
se sting, dispărând în cursul vieţii. Ele sunt strict individuale, dar sunt variabile, iau
naştere uşor şi dispar de asemenea uşor. Sediul actelor reflexe condiţionate este
scoarţa cerebrală, iar la formarea lor participă centrii nervoşi superiori.
În cazul elaborării reflexelor condiţionate este necesară formarea şi închiderea
unui nou circuit nervos la nivelul scoarţei cerebrale.
I.P. Pavlov interpretează formele de activitate reflex-condiţionată, ca având rol
de semnalizare, adică ele sunt fenomene care oferă organismului posibilitatea de a
reacţiona la modificările mediului, înainte ca el să suporte acţiunea directă a acestor
modificări. Astfel, el constată că în cazul procesului de digestie, la un simplu semnal
care în prealabil a coincis în timp cu actul furajării, se declanşează secreţia sucurilor
digestive. În acest caz, la acţiunea semnalelor, activitatea secretorie la nivelul tubului
digestiv începe încă înainte ca alimentele să ajungă la nivelul acestuia.
Activitatea reflex-condiţionată, interpretată prin prisma rolului ei de semnalizare,
devine factorul principal în adaptarea organismului la condiţiile variabile ale mediului, la
noile condiţii de existenţă.
Astfel, se poate conchide că, reflexele condiţionate/comportamentele învăţate au
următoarele însușiri:
- necesită învăţare sau experienţă anterioară pentru manifestarea lor;
- nu se manifestă la toți indivizii speciei, ci doar la aceia care au avut o
experiență anterioară;
- nu se transmit ereditar şi nu prezintă specificitate de specie;
- pot să dispară pe parcursul vieţii (prezintă proprietatea de „stingere“);
- formarea lor se bazează pe reflexe necondiţionate;
- arcurile reflexelor condiţionate nu sunt preexistente ci se formează în procesul
de învăţare pe baza legăturilor temporare între diferiţi centri nervoşi.
În concluzie, reflexele necondiţionate formează baza pe care se construieşte
comportamentul animalului, iar reflexele condiţionate constituie fundamentul care stă la
25
baza corelaţiilor complexe ale organismului cu mediul, asigurând acestuia posibilitatea
nu numai de a reacţiona la excitanţii externi, ci şi de a se adapta el însuşi la noile
condiţii, de a utiliza semnalele caracteristice noului mediu.
Reflexele condiţionate stau la baza dresajului animalelor. Dacă activitatea
organismului animal s-ar reduce numai la formele de comportament fixate prin ereditate
şi transmise din generaţie în generaţie, nu ar fi posibil dresajul animalelor. Un animal va
fi cu atât mai adaptat condiţiilor, cu cât va stabili mai multe legături cu semnalele
excitanţilor fundamentali-necondiţionaţi.
Reflexul condiţionat se formează pe baza tuturor reflexelor necondiţionate, pe
baza unor stimuli interni sau externi.
Dobândirea a cât mai multor şi diverse reflexe condiţionate este pentru animal o
necesitate biologică obiectivă, care îl ajută în decursul vieţii să cunoască şi să menţină
legătura cu mediul înconjurător, să-şi formeze un comportament adecvat condiţiilor de
existenţă şi să contracareze acţiunea nocivă a factorilor de mediu.
ÎNVĂŢAREA LA ANIMALE
Învăţarea este un proces de modificare şi adaptare a comportamentului
individual, ca rezultat al experienţei dobândite (acumulate) de către un individ în cursul
existenţei sale.
Din perspectivă etologică, procesul de învăţare se referă la ceea ce învaţă
efectiv un animal în condiţii naturale de mediu şi nu la capacităţile latente ale acestuia,
de a-şi modifica tiparele comportamentale în condiţii artificiale de mediu.
Modificarea şi adaptarea ontogenetică a comportamentului n-ar fi posibile fără ca
anumite informaţii să poată fi stocate, în funcţie de situaţie, pe o durată variabilă de
timp, în diferite structuri ale sistemului nervos. Capacitatea creierului de a stoca o
experienţă anterioară şi de a o reproduce şi utiliza ulterior, reprezintă memoria.
Memoria este o condiţie de bază şi indispensabilă existenţei şi adaptării optime a
animalului la mediul său înconjurător. Se datorează plasticităţii creierului – proprietatea
de a-şi modifica starea internă sub influenţa unor stimuli externi – şi capacităţii memoriei
de înregistrare, păstrare şi reactualizare a „urmelor” acestor stimuli. În funcţie de durata
de stocare a informaţiei, unii specialişti (R.A. Hinde, 1970) acceptă existenţa a două
tipuri de memorie: memoria pe termen scurt şi memoria pe termen lung.
Cercetările etologice, iniţiate cu scopul de a stabili capacitatea de memorare a
animalelor, au demonstrat că, în condiţii naturale de mediu, păsările au o memorie
foarte bună. Corbii şi gaiţele îşi amintesc, după mai multe zile, locurile în care şi-au
ascuns rezervele alimentare dar la majoritatea speciilor de animale, memorarea
propriului teritoriu pare să fie cea mai persistentă formă de memorare.
Astfel, memorarea detaliilor din interiorul teritoriului propriu şi a celor din zonele
limitrofe acestui spaţiu s-a constatat şi în cazul unor specii de insecte (albine, viespi,
furnici), şi peşti.
26
Învăţarea, este un proces complex care reprezintă modificarea în sens adaptativ,
a unor tipare comportamentale prin dobândirea (acumularea) de experienţă în cursul
vieţii individului (experienţă ontogenetică).
Etapele învăţării
După unii autori (Dojană N., şi col., 2013 şi Palicica R. şi col.,1998), procesul de
învăţare se desfăşoară în trei etape:
- etapa motivaţiei, în care un anumit motiv/cauză declanşează şi orientează un
comportament specific (de exemplu, foamea, declanşează comportamentul nutriţional,
setea declanşează comportamentul dipsic etc.);
– etapa alegerii sau selecţiei variantei corect; dacă un şobolan flămând este
introdus într-un sistem de canale labirintice, dintre care doar unul duce la sursa de
hrană, în urma mai multor variante, el efectuează un număr din ce în ce mai mic de
încercări greşite până la găsirea traseului corect;
– etapa variabilităţii; pentru realizarea scopului propus, un animal flămând,
solicitat să găsească hrana în cadrul unui experiment, realizează o serie de încercări şi
erori. El va încerca mai multe variante dar triază, întotdeauna varianta bună, şi anume
cea care duce la satisfacerea nevoilor sale.
În anul 1978, K. Lorenz a propus clasificarea principalelor forme de învăţare în
două categorii, respectiv:
- învăţarea non-asociativă;
- învăţarea asociativă (sau condiţionarea).
Învăţarea non-asociativă constă în procese care determină modificarea
comportamentului, ca urmare a rezultatul experienţei de viaţă a individului, dar în acest
tip de învăţare nu intervin procese de asociaţie nervoasă (de exemplu, habituarea şi
sensibilizarea).
Învăţarea asociativă constă în stabilirea unor conexiuni nervoase între o situaţie
stimulatorie deja cunoscută de animal şi una nouă. Astfel, în cazul învăţării asociative,
răspunsul comportamental care în mod normal era declanşat de stimulul cunoscut, se
asociază cu stimulul nou, putând fi declanşat şi de acesta (Acatincăi S., 2003).
Învăţarea asociativă este mult mai complexă deoarece implică învăţarea relaţiilor dintre
evenimente şi cuprinde condiţionarea, învăţarea observaţională, învăţarea intuitivă,
învăţarea spaţială, întipărirea.
ÎNVĂŢAREA NON-ASOCIATIVĂ
a. HABITUAREA
Habituarea constă în obişnuirea animalului cu ambianţa. Habituarea nu
presupune achiziţionarea unor noi răspunsuri comportamentale ci, mai curând,
stingerea unor reacţii existente (instinctive), ca urmare a acţiunii repetate a unor stimuli
lipsiţi de semnificaţie biologică.
27
În acest sens, s-a constatat că la nivel comportamental, o anumită configuraţie
de stimuli având efect declanşator, pierde acest efect doar dacă configuraţia respectivă
de stimuli este asociată cu o altă combinaţie, formată din alţi stimuli.
În cursul habituării individul se obişnuieşte, în timp, cu ambianţa sa de viaţă
printr-un contact senzorial treptat. În paralel cu această obişnuire, unele răspunsuri
comportamentale se sting ca urmare a acţiunii repetate a unor stimuli lipsiţi de
semnificaţie biologică pozitivă sau negativă.
Deoarece habituarea distrage atenţia de la o informaţie neesenţială, animalul
învaţă să nu cheltuiască timp şi energie, reacţionând la stimuli lipsiţi de importanţă.
Exemple:
- o sperietoare de ciori amplasată într-o grădină este eficientă doar o perioadă
de timp deoarece atunci când învaţă că aceasta este inofensivă, păsările o vor
ignora;
- diferite specii de erbivore (gazele, zebre) pot convieţui în strânsă proximitate
fără să existe conflicte între ele, ignorându-se reciproc.
Procesul de habituare la mamiferele superioare a fost studiat la animalele din
grădinile zoologice, dar şi la animalele domestice.
Astfel, asocierea spaţială a omului cu un anumit context, modifică semnificaţia pe
care omul (perceput ca stimul extern) o are în declanşarea reacţiei de alarmă sau de
fugă. În urma unor studii etologice (M. Cociu, 1999), s-a constatat că la mamiferele
ungulate, distanţa de fugă faţă de un îngrijitor, aflat în afara gardului de împrejmuire a
ţarcului (în care se aflau animalele), este de sub 0,5 m (fig. 2.4 A).
Acelaşi îngrijitor, perceput la câteva minute în interiorul ţarcului, determină
creşterea semnificativă a distanţei de fugă (fig. 2.4 B).
A B
Fig. 2.4. Habituarea la ungulate - Efectul de barieră: DF - distanţa de
fugă (după M. Cociu, 1999, citat de S. Acatincăi, 2003)
Chiar dacă s-a instalat habituarea faţă de o persoană (îngrijitor), aceasta îşi
poate recăpăta semnificaţia negativă prin asocierea persoanei respective cu unul sau
mai mulţi stimuli necunoscuţi (mai multe persoane străine).
28
Astfel, studiile etologice au demonstrat că la mamiferele ungulate dispariţia
habituării şi declanşarea reacţiei de fugă depinde de numărul subiecţilor umani (fig 2.5).
Cunoaşterea acestei forme de învăţare ajută la înţelegerea mecanismelor prin
care diferite specii de animale se pot obişnui cu ambianţa în care trăiesc, pot convieţui
în strânsă proximitate, ignorându-se reciproc.
Fig. 2.5. Dispariţia habituării faţă de un grup de îngrijitori asimilaţi fiecare separat: A, B, C-
îngrijitori diferiţi; M - mamifer ungulat; d - distanţa interspecifică în cazul habituării faţă de fiecare
îngrijitor în parte; D - distanţa de fugă faţă de grupul celor trei îngrijitori
(după M. Cociu, 1999, citat de S. Acatincăi, 2003)
Dispariţia unui răspuns comportamental nu este neapărat consecinţa procesului

de habituare, deoarece lipsa reactivităţii se poate constata şi în cazul oboselii
musculare, a modificării stării motivaţionale interne sau diminuarea receptivităţii unui
organ senzorial ca urmare a stimulării sale în mod repetat.
b. SENSIBILIZAREA
Sensibilizarea este tipul de învăţare non-asociativă în care apare o amplificare
sau exacerbare a răspunsului comportamental la nivelul unui stimul intens.
Ea apare, de obicei, când un organism vine în contact cu stimuli care îl sperie
sau care sunt periculoşi de exemplu:
- sperietura la auzul sunetului puternic este amplificată foarte mult dacă
animalul se află pe o alee/cameră/curte întunecoasă).
- un om aflat singur într-o casă mare şi întunecoasă - la auzul unui zgomot
neobişnuit, devine brusc mult mai sensibil la orice stimuli: auditivi, tactili, vizuali.
Ca şi în cazul habituării, în senzitivizare, toate modificările fiziologice au loc la
nivelul sinapsei dintre neuronul senzitiv şi neuronul motor. Diferenţa constă în faptul că,
29
în această situaţie, un interneuron facilitator formează o sinapsă axo-axonică pe
membrana presinaptică (Dojană, 2013).
Pentru o mai bună înţelegere a proceselor moleculare şi genetice, în studiile
etologice efectuate de psihiatrul american E. Kandel (fig. 2.7) pe celebrul melc de mare
Aplysia californica (fig. 2.6), acesta propune ingenioase modele teoretice şi
experimentale, referitoare la dezvoltarea şi plasticitatea sinaptică, modele care stau la
baza învăţării (dar şi a memoriei de lungă şi de scurtă durată).
Astfel, Eric Kandel împrenă cu colegii lui, au constatat că acest melc marin
manifestă modificări de comportament care, prin deducţie, se aseamănă cu anxietatea
şi care pot fi folosite ca model al anxietăţii în forme superioare.
Avantajul nevertebratelor faţă de alte organisme superioare (şoareci, maimuţe
etc.) este faptul că au un sistem nervos mult mai simplu, ceea ce oferă prilejul de a
explora mecanismele celulare şi moleculare ce contribuie la anxietate.
Fig. 2.6. Mecul de mare Aplysia

californica care eliberează nori de Fig. 2.7. E. Kandel - a primit premiul
cerneală ca reflex de apărare Nobel, în 2000, deoarece a descoperit
(https://en.wikipedia.org/wiki/Aplysia) bazele fiziologice ale stocării memoriei
în neuroni la Aplysia californica
In acest context, Kandel a demonstrat că melcul marin Aplysia, manifestă stări

comportamentale asemănătoare cu anxietatea anticipatorie (sau frica), drept răspuns la
o paradigmă de condiţionare aversivă, şi cu anxietatea cronică, drept răspuns la o
paradigmă de sensibilizare de lungă durată. Acest lucru l-a demonstrat foarte clar
folosind acelaşi stimul necondiţionat aversiv (şoc puternic aplicat la nivelul capului) şi
aceeaşi modalitate de testare (locomoţia în scopul fugii ca reacţie la un şoc slab aplicat
la nivelul cozii), pentru a se evalua învăţarea în ambele paradigme (Kandel, 2013).
În cazul sensibilizării a avut loc un proces, care a dovedit că facilitarea
presinaptică creşte în acest caz eliberarea de neurotransmiţători în urma expunerii la un
stimul nociv. Răspunsul său de apărare, este mediat de sinapse electrice, care permit
mai multor neuroni să transmită impulsuri sincrone, spre celulele care eliberează nori de
cerneală, în scopul de-al orbi pe atacator. Astfel, prin experimentale sale, Kandel şi-a
30
dezvoltat, între timp în mod remarcabil, aceste studii şi, astfel, a lărgit înţelegerea la
nivel molecular a modificărilor comportamentale, cu implicaţii largi pentru învăţare şi
memorie.
ÎNVĂŢAREA NON-ASOCIATIVĂ
CONDIŢIONAREA
Condiţionarea reprezintă cea mai cunoscută formă de învăţare asociativă. În
literatura de specialitate se acceptă existenţa a două tipuri de condiţionare:
1. condiţionarea de tip I (sau clasică) şi
2. condiţionarea de tip II (operantă, învăţare prin încercare şi eroare).
Condiţionarea de tip I (condiţionarea clasică)

Condiţionarea de tip I a fost studiată de I.P. Pavlov (fig. 2.8). În condiţionarea
clasică un organism învaţă că un eveniment vine după altul, învaţă să asocieze un
stimul anterior neutru cu un alt stimul, prin combinarea lor repetată.
Astfel, acest tip de condiţionare constă în asocierea
repetată şi prealabilă a unui stimul (optic, auditiv, olfactiv etc.)
iniţial indiferent animalului, cu un alt stimul (de exemplu,
hrana) specific declanşării unei reacţii instinctive.
În urma experimentelor efectuate, Pavlov a reuşit să
determine reflexul de salivaţie la câine prin asocierea sunetului
soneriei sau lumina unui bec electric (stimul condiţionat) cu
hrana (stimul necondiţionat), constatând că prin asocierea
repetată a celor doi stimuli şi respectând succesiunea etapelor
şi durata lor, la nivelul sistemului nervos central, se realizează
un transfer de semnificaţie, prin care stimulul indiferent
dobândeşte, în timp, o valoare stimulatorie specifică, fiind Fig. 2.8.
capabil să declanşeze singur reacţia reflexă (şi comportamentul Ivan Petrovici
respectiv), fără intervenţia stimulului specific. După Pavlov - fiziolog,
condiţionare, câinele saliva imediat ce auzea sunetul soneriei, psiholog și medic rus
ceea ce demonstrează faptul că, acest tip de condiţionare
constă în elaborarea unui reflex condiţionat, pe baza oricărui reflex necondiţionat.
Demn de menţionat este faptul că avantajul adaptativ al acestui tip de învăţare
asociativă constă în faptul că stimulul condiţional (neutru) devine semnal sau substituie
stimulul necondiţional. Aceasta lucru este posibil doar cu respectarea următoarelor
condiţii (Dojană N şi col. 2013):
• stimulul condiţional (hrana) trebuie să fie aplicat o perioadă de timp simultan
cu stimulul necondiţional (fluierul/aprinderea becului);
• întotdeauna aplicarea stimulului condiţional trebuie să preceadă stimulul
necondiţional;
31
• stimulul condiţional trebuie să fie mai slab ca intensitate decât stimulul
necondiţional;
• asupra scoarţei cerebrale nu trebuie să acţioneze alţi stimuli, pe parcursul
elaborării reflexului condiţionat.
Prin condiţionarea clasică, individul învaţă însuşindu-şi un comportament nou
sau îşi schimbă un comportament mai vechi, ca răspuns la un stimul nou.
Condiţionarea de tip II (condiţionarea operantă)

Condiţionarea operantă este un tip de învăţare asociativă prin încercare şi
eroare (sau prin reuşită şi eşec), descrisă de Skinner (fig 2.9).
Condiţionarea operantă este o formă de
învăţare în care comportamentul unui animal este
modificat de consecinţele sale. În condiţionarea clasică
(de tip I), animalul învaţă să selecteze un anumit stimul,
în condiţionarea instrumentală (de tip II) animalul învaţă
să selecteze răspunsul comportamental adecvat.
Design-ul experimental utilizat de Skinner, diferă
de modelul utilizat de Pavlov, animale se mişcă liber şi
pot opera asupra mediului.
Pentru a studia condiţionarea operantă, Skinner
a construit un dispozitiv cunoscut sub denumirea de
“cutia lui Skinner“ (fig. 2.10). Acesta constă într-o cutie
relativ mică, în care animalul este liber să se mişte. La
Fig. 2.9. B. F. Skinner
unul din capetele cutiei se afla o bară care, prin
apăsare eliberează în mod automat o cantitate de
hrană sau apă.
Animalul (de exemplu, un şobolan), se plimba întâi în voie peste tot, până când
din întâmplare, apăsă bara care eliberează hrana - recompensă.
Reuşita unui act comportamental este resimţită obiectiv de către animal ca o
recompensă, în timp ce eşecul (nereuşita) unui act comportamental reprezintă, pentru
animal, o penalizare.
Treptat animalul va apăsa bara tot mai frecvent. Astfel de comportamente se vor
manifesta cu o probabilitate mai mare în viitor, deoarece au generat consecinţe
favorabile.
În acest studiu apăsările barei erau automat înregistrate pe un grafic, iar datele
erau prezentate sub forma unei curbe a învăţării (fig. 2.10).
În concluzie Skinner (1938), menţionează faptul că acel comportamentul care a
condus la o reuşită va fi urmat de stimuli de întărire, care vor contribui la consolidarea
sa viitoare. Acest experiment i-a permis să susţină că frecvenţa răspunsurilor este
importantă pentru învăţare. Astfel, dacă răspunsurile sunt întărite, va creşte frecvenţa
apariţiei comportamentului respectiv.
32
Fig. 2.10. “Cutia lui Skinner“ pentru demonstrarea condiționării operante (1938)
(după Dojană și col., 2013)
În opinia lui Skinner, aceste comportamente operante joacă un rol mult mai mare
în viaţa oamenilor. Simpla vedere a unei cărţi nu declanşează cititul aşa cum o lumină
puternică declanşează automat clipitul. Citirea sau nu a cărţii este o opţiune condiţionată
de consecinţele asociate în trecut acestui comportament. Dacă cititul cărţilor aduce
anumite recompense (cum ar fi note mari la şcoală), e foarte probabil ca subiecţii să
cumpăere şi să citească cărţi, dacă nu, nu. Prin urmare, comportamentul este
determinat de consecinţele sale (Munn, Fernald & Fernald, 1974).
Învăţarea prin condiţionarea operantă presupune o serie de principii.
1. Principiul întăririi şi stingerii. Skinner și colaboratorii au desfăşurat numeroase
experimente, demonstrând că încă din copilăria timpurie, comportamentul uman poate fi
controlat prin stimuli întăritori. De exemplu, la copii mici creşte frecvenţa suptului atunci
când obţin un lichid dulce, spre deosebire de situația când primesc un lichid acru
(Lipsitt,1975).
Skinner constată că, recompensele utilizate în cadrul acestor experimente sunt
complet diferite. Recompense precum hrana şi îndepărtarea imediată a durerii sunt
numite recompense primare, acestea având proprietăţi recompensatorii „naturale”. Alţi
stimuli recompensatori cum sunt zâmbetul adultului, lauda sau atenţia acestuia sunt
recompense condiţionate, eficienţa lor provine din frecventa lor asociere cu
recompensele primare (Skinner, 1953).
Comportamentul operant, asemenea celui respondent este supus stingerii. Spre
exemplu, deoarece copii fac anumite lucruri sau manifestă unele comportamente numai
pentru a capta atenţia, aceste comportamente nedorite (plânsul excesiv, etc.) pot fi
eliminate prin retragerea atenţiei la apariţia acestora.
33
2. Principiul întăririi imediate. Skinner (1953) a descoperit că putea să obţină
răspunsuri cu frecvenţe mai ridicate atunci când acestea erau recompensate imediat.
Un şobolan apasă mult mai frecvent bara dacă va primi prompt o porţie de hrană, de
fiecare dată când acţionează bara.
O descoperire foarte importantă a lui Skinner se referă la constatarea conform
căreia, comportamentul, recompensat intermitent, este mult mai dificil de stins în
comparaţie cu cel recompensat continuu. Aşa se explică faptul, de ce multe dintre
comportamentele nedorite ale copiilor sunt atât de greu de oprit.
Dacă dorim să iniţiem învăţarea unei forme dorite de comportament, este de
dorit să începem cu recompensa continuă, aceasta s-a dovedit modalitatea cea mai
eficientă pentru iniţierea unui comportamentului. Însă, dacă dorim să asigurăm
durabilitatea comportamentului ar trebui să trecem la recompensa intermitentă (Crain,
2004).
Demn de menţionat este faptul că, recompensa înseamnă întărirea unui răspuns
precum şi creşterea frecvenţei acestuia, şi mai mult, recompensele pozitive întăresc
răspunsurile prin adăugarea consecinţelor pozitive, cum sunt hrană, laudă sau atenţie.
Răspunsurile pot fi întărite însă şi prin răspunsurile negative, prin îndepărtarea unor
stimuli neplăcuţi sau aversivi, astfel se întăreşte tendinţa de a scăpa de aceşti stimuli.
Studiile etologice au arătat că în cazul aplicării unei pedeapse, nu se încearcă
întărirea unui comportament, ci eliminarea lui.
Astfel, în opinia lui Skinner, pedeapsa este “cea mai comună tehnică de control
în viaţa modernă”. Însă, pedeapsa nu funcţionează întotdeauna. Într-unul din primele
sale experimente, Skinner (1938) a descoperit că, pedepsind şobolanii pentru apăsarea
unei bare printr-un mecanism de lovire a lăbuţelor sau prin actionarea unui curent
electric, el a oprit răspunsul doar temporar. În timp, pedeapsa nu a eliminat răspunsul
mai repede decât stingerea.
După Skinner, în unele situaţii, pedeapsa poate elimina orice răspuns, mai ales
atunci când pedeapsa este extrem de dureroasă. De asemenea, pedeapsa poate fi
eficientă atunci când este administrată prompt, iar organismul poate produce răspunsuri
alternative ce sunt recompensate. Cu toate acestea, efectele pedepsei sunt, adesea,
bulversante şi nedorite. Skinner a recomandată înlocuirea pedeapsei cu stingerea.
Astfel, cercetările efectuate de unii etologi au arătat faptul că, nu orice pedeapsă
determină eliminarea unui comportament. Eficienţa aplicării stimului aversiv în
eliminarea unui comportament este influenţată de anumiţi factori (S i i t e r , 1998, citat de
Dojană,2013):
1. intensitatea: spre deosebire de stimulii aversivi slabi, cei puternici inhibă mai
bine un model comportamental;
2. consecvenţa: pedeapsa are rezultate mai bune dacă este aplicată întotdeauna
când se manifestă comportamentul nedorit, nu doar ocazional;
3. bruscheţea: dacă pedeapsa este aplicată cu intensitatea cea mai mare încă
de la început, atunci ea devine mai eficientă;
34
4. nemijlocirea: pedeapsa trebuie aplicat imediat după comportamentul nedorit,
nu mai târziu;
6. durata: efecte mai bune are pedeapsa care este de durată mai mică decât cea
de durată mai mare.
Astfel, în cazul condiţionării prin reuşită sau eşec, animalul învaţă să rezolve în
mod activ o problemă, recurgând la anumite acte comportamentale, eliminându-le
progresiv pe cele eronate şi selectând (în urma experienţei dobândite) cea mai bună
soluţie.
Selectarea comportamentului adecvat se realizează în funcţie de efectele
avantajoase sau dezavantajoase pe care le va obţine animalul în urma executării
anumitor mişcări.
În concluzie, prin condiţionarea de tip II, se întăreşte un anumit comportament
spontan al animalului.
Astfel, odată ce animalul recepţionează un stimul specific (hrana plasată în afara
cuştii), răspunsul comportamental (mişcările ce fac posibilă părăsirea cuştii prin
acţionarea unei pârghii ce deschide uşa) este elaborat înaintea recompensei
(dobândirea hranei).
În acest fel, animalul învaţă (prin încercare şi eroare) reacţia de răspuns
adecvată, modelându-şi comportamentul în sens adaptativ. Din aceste motive, în cazul
animalelor crescute în condiţii naturale de mediu, învăţarea prin încercare şi eroare
survine frecvent în cursul formării diferitelor tipare comportamentale.
Învăţarea intuitivă
Învăţarea intuitivă este cea mai evoluată formă de învăţare şi constă în abilitatea
unui animal de a rezolva o problemă sau de a manifesta un comportament
corespunzător atunci când se află pentru prima dată în faţa unei situaţii (Dojană și col.,
2013).
Astfel, psihologul german W. Köler a studiat comportamentul unui grup de
cimpanzei (Pan troglodytes) crescuţi în condiţii de semi-liberate. În cadrul unui
experiment, cercetătorul a plasat banane în sfera perceptivă a cimpanzeilor, dar fără ca
aceştia să le poată atinge. În schimb, cimpanzeii aveau la dispoziţie diferite cutii şi
bastoane pe care aceştia le puteau manevra.
După mai multe încercări, animalele au reuşit, să găsească soluţia potrivită
pentru a ajunge la hrana, prin suprapunerea lăzilor şi îmbinarea bastoanelor (fig. 2.11).
Demn de menţionat este faptul că repertoriul comportamental al cimpanzeilor
sălbatici include utilizarea şi, chiar, confecţionarea unor proto-unelte.
În condiţii naturale de mediu, utilizarea diferitelor proto-unelte este întâlnită la
cele mai diverse specii de animale (Acatincăi, 2003).
35
Fig. 2.11. Invăţarea intuitivă la cimpanzei.
Soluţionarea accesului la hrană prin suprapunerea lăzilor (după W. Köler, 1973)
(www.humancondition.com/images/books/ChimpanzeeStackingBoxes_WordWEB.jpg)
Unele specii de păsări utilizează beţişoare subţiri sau spini cu ajutorul cărora
scot din galerii larvele cu care se hrănesc, vulturul egiptean foloseşte o piatră pentru a
sparge un ou de struţ (fig. 2.12 A) . Pentru a se hrăni cu conţinutul unor scoici, nurca de
mare (înotând pe spate) îşi plasează în zona pieptului o piatră lată pe care aşează
scoica, pe care o sparge lovind-o cu ajutorul unei pietre (fig. 2.12 B).
2.12. Utilizarea unor proto-unelte la diferite specii: vulturul egiptean (A) şi nurca de mare (B)
(http://lj.tasselchof.ru/uploads/photos/2012_03_31_lisboa/018.jpg)
36
Învăţarea prin imitare (observaţională)
Învăţarea imitativă (observaţională) este o formă

de învăţare specifică speciilor de animale care trăiesc
în grupuri sociale de diferite dimensiuni (specii
gregare), ca de exemplu primate, lupi, şobolani,
şoareci, delfini dar şi la om (fig.2.13).
Procesul de învăţare prin imitare este frecvent
întâlnit atât la animalele sălbatice cât şi la cele
domestice, la tineret, dar şi la cele adulte.
Astfel, animalele învaţă, prin imitare, atât
deprinderi utile (traseul către resursele de hrană şi apă
etc.), dar şi deprinderi dăunătoare (agresivitatea
excesivă, viciul suptului etc.). În învăţarea
observaţională lipseşte faza încercare-eroare, fapt
pentru care este considerată cea mai eficientă dintre
Fig. 2.13. Imitarea
tipurile de învăţare.
comportamentului adulţilor
Imitarea se întipăreşte rapid şi sigur şi este un de către un copil
proces prin care un individ reproduce un act
comportamental (un act motor sau o emisie vocală) pe care l-a deprins de la alţi indivizi.
În categoria actelor comportamentale învăţate prin imitare intră doar acele
manifestări comportamentale care sunt dobândite doar prin reproducerea fidelă a
acestora (Acatincăi, 2003).
Un individ va executa, prin imitare, un nou act comportamental numai dacă
rezultatul acestei acţiuni va fi perceput de către acest individ ca o recompensă. Dacă un
individ descoperă (din întâmplare sau prin acţiuni de tip reuşită-eşec) un răspuns
comportamental al cărui rezultat este în avantajul său, atunci acest individ va executa şi
ulterior acest act comportamental.
În timp, acest act comportamental va fi imitat (copiat) şi de către alţi membrii ai
grupului său.
În acest sens, în literatura de specialitate este citat cazul unor cimpanzei (Nim,
Viki) care au fost integraţi în familiile de cercetătorilor şi crescuţi de mici, alături de copii
acestora şi care au învăţat prin imitare, diferite comportamente umane, inclusiv limbajul
semnelor (fig. 2.14).
La anumite specii de mamifere şi de păsări, puii învaţă de la părinţi care hrană
este comestibilă pentru ei şi care nu. În acest mod, se dezvoltă o tradiţie alimentară
limitată la un grup restrâns de indivizi.
Demn de menţionat este faptul că acest aspect este frecvent întâlnit în cazul
unor ecosisteme cu resurse alimentare strict specifice sau limitate (Acatincăi, 2003).
37
Fig. 2.14. Cimpanzeul Nim invaţă prin imitare limbajul semnelor
(http://loldamn.com/wp-content/uploads/2016/05/monkey-chimp-talking-human.jpg)
Învăţarea prin imprimare (imprinting)

Imprimarea (sau întipărirea) este, un model de „învăţare programată“ probabil,
cea mai rapidă formă de învăţare asociativă care se întâlneşte la foarte multe specii de
mamifere şi păsări. Procesul de imprimare constă în stabilirea unor relaţii (legături) ce
vor asigura creşterea şanselor de supravieţuire a puilor după fătare/ecloziune.
După fătare/ecloziune, puii unor specii de mamifere şi păsări, manifestă o
pregnantă dispoziţie înnăscută de a se orienta către mama naturală şi de a o urma. În
lipsa mamei naturale aceşti pui îşi vor dirija acest comportament spre un substitut
matern care poate fi un animal din altă specie sau un obiect.
Astfel studiile etologice au
demonstrat faptul că, la puii unor specii de
păsări, răspunsul de orientare poate fi
imprimat (întipărit) faţă de cele mai diverse
obiecte sau fiinţe (o cutie trasă pe sol, o
jucărie mecanică, o minge care se
rostogoleşte, un om, un câine, o pisică etc.,
fig. 2.15). Rezultatele acestor studii au arătat
că între anumite limite, forma şi dimensiunile
fiinţei sau obiectului faţă de care se face
imprimarea au o importanţă neglijabilă, în
Fig. 2.15. Procesul de imprimare la puii timp ce mobilitatea acestui obiect sau fiinţe
de găini în absenţa mamei naturale este decisivă în cursul procesului de
(https://forum.softpedia.com) imprimare.
38
Procesul de întipărire este, deci, o formă specială de învăţare, proces prin care
individul recent venit pe lume, dobândeşte informaţiile necesare pentru a cunoaşte şi
memora caracteristicile propriei specii. Având în vedere că, în condiţii normale de viaţă,
părinţii şi congenerii sunt primele fiinţe pe care puiul le întâlneşte după fătare/ecloziune,
prin intermediul procesului de imprimare se asigură integrarea individului într-o familie,
într-un cuplu sau într-un grup de indivizi din aceeaşi specie. Studiile etologice au
demonstrat că puii recent eclozionaţi nu par capabili să-şi recunoască părinţii pe baza
instinctului ci fixează ca imagine a părinţilor, prima fiinţă pe care aceştia o percep
imediat după ecloziune.
Din această cauză, procesul de imprimare, în urma căruia se stabilesc legăturile
familiale, se stabilizează şi se consolidează în cursul unei scurte perioade de timp
(imediat după fătare/ecloziune). Această perioadă este cunoscută sub denumirea de
perioada critică (perioadă sensibilă).
Demn de menţionat este faptul că, debutul şi durata acestei perioade sensibile
este variabilă de la o specie la alta, în funcţie de tipul de comportament imprimat şi de
modul de viaţă al speciei respective. Deşi, întipărirea are loc doar într-o perioadă critică
postnatală limitată ea se păstrează ulterior pe parcursul întregii vieţi. La câine, de
exemplu, întipărirea se realizează între a 3-a şi a 20-a săptămână de viaţă (Dojană şi
col, 2013).
Procesul de imprimare se manifestă şi la animalele adulte (Acatincăi, 2003).
Astfel, la capre, după fătare există o scurtă perioadă de timp (cca. 5 minute după fătare)
în cursul căreia capra-mamă învaţă caracteristicile iedului nou-născut, proces de
imprimare care are un caracter rapid şi ireversibil. Dacă iedul este îndepărtat imediat
după fătare şi readus lângă capra-mamă după un interval mai mare de 5 minute,
aceasta îl va respinge considerându-l străin.
Această formă de imprimare a mamelor faţă de proprii pui s-a constatat şi la alte
specii de mamifere, cu precizarea că perioada critică de imprimare are o durată variabilă
şi, în anumite cazuri (taurine, ovine), procesul de imprimare poate fi reversibil.
Învăţarea spaţială
Învăţare spaţială constă în dobândirea de abilităţi privind identificarea spaţiului în
care animalul/pasărea trăieşte sau în care sunt depuse diferite obiecte/hrană (Dojană şi
col, 2013).
Acest tip de învăţare a fost studiat la spărgătorul de nuci sau alunarul (fig. 2.16)
care are obiceiul să-și facă provizii de hrană pentru iarnă în diferite zone a căror locație
o memorează cu multă precizie (păstrând în memorie configuraţia spaţială a acestora),
regăsindu-le cu uşurinţă pe timpul iernii, atunci când vrea să se hrănească.
Studiile privind învăţarea spaţială la această specie, au demonstrat faptul că
spărgătorul de nuci poate să ascundă circa 9.000 de seminţe pe o suprafaţă de câţiva
kilometri patraţi.
39
Fig. 2.17. Invăţarea spaţială. Păsările migratoare
parcurg acelaşi traseu an de an
Fig. 2.16. Spărgătorul de nuci - (http://cdn.yjc.ir/files/fa/news/1392/12/13/2072765_697.jpg)
Nucifraga colombiana
(https://encrypted-tbn0.gstatic.com)
Ca urmare se poate observa modul în care selecţia naturală a dezvoltat anumite

abilităţi necesare supravieţuirii speciei (Dojană şi col, 2013).
Învăţare spaţială poate fi întâlnită şi la alte specii, cum ar fi la albine, care
memorează numeroase trasee, unele chiar foarte lungi, către sursele de hrană sau la
păsările migratoare care realizează adevărate hărţi geografice ale traseelor pe care le
parcurg, cu precizie în fiecare an (fig. 2.17).
Învăţarea prin joc (inducţia ludică)

Comportamentul ludic are o importantă semnificaţie biologică şi adaptativă. Din
punct de vedere al finalităţii sale, jocul este o formă de învăţare, de repetiţie preliminară
a unor viitoare tipare comportamentale care se pot pregăti şi perfecţiona prin joacă. Prin
urmare, în cursul jocului animalele acumulează cunoştinţe ce vor fi utilizate ulterior, în
timpul vieţii sale.
Noţiunea de „joc” defineşte în această situaţie o serie de activităţi
comportamentale care prezintă o anumită structură şi o funcţie specifică în cadrul unor
sisteme motivaţionale majore (reproducerea, hrănirea, îngrijirea corporală), dar care
sunt executate fără ca aceste acţiuni să-şi îndeplinească funcţia specifică.
Astfel, puii unor specii manifestă faţă de congenerii lor, elemente ale
comportamentului agresiv sau ale comportamentului de capturare al prăzii etc.,
luptându-se sau furişându-se în joacă, dar fără ca aceste acţiuni să se finalizeze cu
învingerea efectivă a adversarului sau prin capturarea prăzii (Acatincăi, 2003).
Comportamentul ludic este evident şi uşor de constatat la puii carnivorelor unde
îmbracă forme de manifestare din cele mai variate (jocuri de luptă, pândă, furişare,
urmărire şi capturar), în schimb la ierbivore, comportamentul ludic este mult mai şters,
40
manifestându-se sub forma unor jocuri de alergare şi de lupte între pui. La primate,
comportamentul ludic îmbracă cele mai variate forme de manifestare, remarcabile fiind
activităţile legate de explorarea şi manipularea diferitelor obiecte (M. Cociu, 1999).
2.4. Relaţiile dintre aspectele comportamentale înnăscute şi dobândite
Datele din literatura de specialitate relevă faptul că pe baza cercetărilor de

laborator şi a studiilor etologice, s-a stabilit că reflexele condiţionate sunt acţiuni
individualizate, deci şi comportamentul unui animal este individualizat, deosebindu-se
întotdeauna de comportamentul altui animal (M. Cociu, 1999, Acatincăi, 2013).
Pentru ca metodele de lucru să corespundă activităţii de comportament
individual specific animalului, este necesar să se cunoască tipul de activitate nervoasă
superioară a individului respectiv, adică temperamentul său.
Teoria despre activitatea nervoasă superioară a fost dezvoltată de către I.P.
Pavlov, prin elaborarea principiilor determinismului, analizei şi sintezei principiului
structuralităţii.
Astfel, acesta a afirmat faptul că, activitatea nervoasă superioară este o activitate
reflectorie, de oglindire iar toate actele corticalizate sunt considerate reflexe complexe
sau, de fapt, sunt produse ale corelaţiilor dintre reflexe. De asemenea, în urma studiilor
efectuate, Pavlov a constatat faptul că spre deosebire de etajul inferior care realizează
reflexe necondiţionate, relaţii simple şi puţine la număr, scoarţa cerebrală elaborează
nenumărate reflexe condiţionate care se află în interacţiune cu primele.
În concluzie, funcţia principală a cortexului cerebral este aceea de semnalizare
mobilă, adaptată la condiţiile unui mediu într-o continuă schimbare, cu o variabilitate de
grade şi intensităţi diferite. Această înseamnă că un excitant, la un moment dat, poate
semnala o modificare a componentelor mediului, care poate fi utilă, indiferentă sau
periculoasă pentru organism. Astfel în primul caz apare un anumit tip, particular de
răspuns din partea organismului, pentru ca în cazul modificărilor de tip agresional,
organismul să reacţioneze în consecinţă, pentru păstrarea integrităţii şi continuităţii sale.
Comportamentul unui animal apare individualizat, în funcţie de modul cum îşi
schimbă semnificaţia diferitele semnalele la un animal, de modalitatea de răspuns faţă
de multitudinea influenţelor din mediul înconjurător etc. (Constantin şi col., 2002).
In mecanismul activităţii nervoase superioare, la om spre exemplu, a fost
implicată o achiziţie biologică excepţională şi caracteristică, odată cu apariţia
excitantului “cuvânt”, care a determinat saltul calitativ al activităţii nervoase a omului şi
impunerea definitivă în faţa animalelor.
Prin însăşi domeniul de studiu - cercetarea comparată a instinctelor - ridică o
problema esenţială şi anume cea a raportului înnăscut şi dobândit în sfera
comportamentului animal - etologii îndreptându-şi atenţia, în primul rând, asupra
comportamentului, genetic imprimat.
41
Referindu-se la procesul de învăţare – achiziţii, prin experienţă individuală,
Lorenz a susţinut că ceea ce un animal este apt să înveţe, este determinat de
aptitudinile sale ereditare şi că această predispoziţie în raport cu învăţarea este inegal
dezvoltată în cazul diferitelor specii, chiar în interiorul aceleaşi categorii taxonomice
omogene. Astfel, controversele privind raportul înnăscut-dobândit, respectiv ponderea
ce i se atribuie programării genetice a comportamentului, a stârnit vii dispute şi au scos
la iveală concepte diferite. Datele unor cercetări etologice ridică numeroase semne de
întrebare cu privire la conceptul declanşatorului, definit ca factor înnăscut cu intervenţii
fundamentale în geneza şi evoluţia actelor comportamentale.
2.5. Aspecte generale privind importanţa medical - veterinară şi

zootehnică a comportamentului animalelor domestice
Spre deosebire de sistemele gospodăreşti de creştere şi exploatare a animalelor,

în care crescătorii au facilitat în mod empiric desfăşurarea comportamentelor naturale
ale animalelor, sistemele de creştere intensivă, au impus animalelor un alt mediu de
viaţă, deosebit de cel natural, care poate modifica aceste comportamente. Din această
cauză este foarte important ca medicul veterinar să cunoască atât comportamentele
înnăscute cât şi pe cele învăţate ale diferitelor specii şi rase de animale, pentru a putea
stabili corect limitele artificializării condiţiilor de mediu.
În cadrul sistemelor intensive de creştere, specialiştii trebuie să se ţină cont de
crearea unor condiţii de creştere şi exploatare care să nu suprasolicite organismul
animalelor, condiţii care să fie apropiate de cele naturale. De asemenea, un rol
important îl are şi selecţionarea speciilor, raselor şi linilor de animale care din punct de
vedere genetic să fie capabile să elaboreze comportamente noi, adaptate la condiţiile
noi de creştere şi dezvoltare ale sistemului intensiv respectiv.
Astfel, etologia animalelor de fermă are sarcina de a stabili care elemente
comportamentale intră în interacţiune cu diferitele faze şi elemente din tehnologia de
creştere şi exploatare, stabilind astfel relaţia comportament-tehnologie şi propunând căi
de rezolvare în cazul în care această relaţie este în detrimentul animalului sau al
producţiei. Pentru realizarea acestor deziderate este necesară cunoaşterea temeinică a
comportamentului fiecărei specii domestice şi în aceste condiţii, studiul etologiei
animalelor se impune de la sine.
Astfel, în condiţiile unei zootehnii moderne, în care animalele sunt crescute şi
exploatate în în sisteme intensive, se produce o artificializare a vieţii şi o restructurare a
factorilor ecologici. Inventarul comportamental al speciei, dobândit în evoluţia
filogenetică nu mai funcţionează uneori “normal” în asemenea condiţii, deoarece de
multe ori adaptarea comportamentală biologică nu poate ţine pasul cu evoluţia tehnicii şi
tehnologiilor de creştere, animalele intrând deseori în “criza de adaptare biologică”,
deoarece comportamentul este de multe ori denaturat de ambianţa artificial creată,
animalele fiind confruntate cu situaţii pe care obişnuit nu le întâlnesc în natură.
42
3. DATE GENERALE PRINVIND COMUNICAREA LA ANIMALE
În mod permanent, animalul recepţionează din mediul extern (natural şi artificial)

precum şi din interiorul organismului numeroase semnale (stimuli) de natură diferită.
Acele semnale care depăşesc un anumit prag şi durată, precum şi cele care prezintă
importanţă (şi o anumită semnificaţie biologică pentru organism) sunt transmise sistemul
nervos central care le analizează, decodifică şi apoi elaborează semnale
corespunzătoare, pe care le transmite mai departe la efectori. Stimuli care nu prezintă
importanţă pentru animal, se sting fără a produce reacţii efectorii.
Animalele dispun de sisteme senzitivo-senzoriale (analizatori) ce le permit să
recepţioneze aceste semnale, cu o serie de particularități, în funcţie de specie.
Termenul de analizator, a fost introdus de către I.P. Pavlov şi reprezintă sisteme
complexe morfo-funcţionale prin intermediul cărora se realizează analiza cantitativă şi
calitatativă a stimulilor din mediul intern sau mediul extern, la nivel cortical. Excitaţiile
propagate pe cale senzitivă la nivel cortical, determină formarea de senzaţii (văz, auz,
gust, miros, atingere, durere).
3.1. Rolul sistemelor senzitivo-senzoriale în unele manifestări

comportamentale la animale
3.1.1. Particularități ale sistemului vizual

Prin intermediul văzului animalele pot evalua instantaneu formele, dimensiunile,
precum şi raporturile spaţiale dintre diferitele obiecte şi fiinţe din mediul lor de viaţă. Pe
baza senzaţiilor vizuale animalul obţine, în timp real, un volum important de informaţii a
căror semnificaţie biologică determină reacţii comportamentale adecvate circumstanţelor
în care se găseşte animalul respectiv.
Modul diferit al animalelor de a vedea se datorează, în general, poziţiei relativ
diferite a globilor oculari.
Câmpul vizual este reprezentat de spaţiul din mediul înconjurător văzut simultan
cu ambii ochi (aflaţi în poziţie imobilă).
Unele speciile de animale prezintă o localizare laterală a globilor oculari (bovine,
cabaline), aceastea având un câmp vizual limitat, iar „unghiul mort” (zona în care nu
văd) este apreciabil, în timp ce la speciile la care globii oculari sunt plasaţi frontal
(pisică, câine, iepure), câmpul vizual este mai mare iar „unghiul mort” lipseşte sau este
foarte redus. Păsările au câmpul vizual separat pentru fiecare ochi, putând vedea două
43
obiecte diferite în același timp (unul cu fiecare ochi), dar şi o acuitate vizuală superioară
mamiferelor, datorită abundenţei celulelor cu con de pe retină.
Demn de menţionat este faptul că între rasele aceleiaşi specii (câini, cai, pisici),
pot exista variaţii semnificative ale mărimii şi formei câmpului vizual perceput, ca urmare
a diferenţelor de localizare topografică a globilor oculari.
Pentru mărirea câmpului vizual perceput, şi în concluzie, pentru o supraveghere
mai bună a spaţiului lor vital, animalele execută mişcări coordonate ale capului şi ale
globilor oculari.
Semnificaţia fiziologică a amplasării laterale a globilor oculari este acoperirea
unei zone de supraveghere cât mai largi în scopul observării eventualilor atacatori.
La cal, amplasarea laterală a globilor oculari (fig. 3.1) permite vederea pe un arc
de circa 215° (Dojană şi col, 2013)..
Fig. 3.2. Vederea monoculară şi

binoculară la cal
(www.calul.ro/img/unghi_vizual.gif)
Fig. 3.1. Câmpul vizual la cal

(www.calul.ro/img/unghi_vizual.gif)
Deşi câmpul său vizual este foarte

larg, el vede cu ambii ochi (vedere
binoculară) doar pe o suprafaţă limitată
(60-70°) care are forma literei „V”
(fig.3.2.). Vederea binoculară reprezintă
capacitatea scoarței cerebrale de a uni
într-o senzație unică cele două imagini
percepute de către retina fiecărui ochi.
Amplasarea laterală a ochilor la
cal, dar şi dimensiunea mare a acestora, Fig. 3.3. Câmpul vizual la cal în timpul
prezintă unele avantaje, deoarece îi deplasării (www.calul.ro/img/unghi_vizual.gif)
permite să detecteze cea mai mică
44
mișcare, dar şi dezavantaje, deoarece în zilele cu vânt puternic, fiind prea multe lucruri
în mișcare, acesta se sperie foarte uşor. Calul își mișcă în permanență capul în sus și în
jos (fig.3.3), pentru a aduce obiectul în zona vederii binoculare, care oferă, de
asemenea, o mai bună percepție în profunzime. Odată cu ridicarea sau coborârea
capului, calul este capabil sa dirijeze radiaţiile luminoase în diferite puncte ale retinei,
astfel putând să modifice claritatea imaginii. Cu cât calul priveşte obiecte mai
îndepărtate, cu atât trebuie să ridice capul mai mult. Demn de menţionat este faptul că
această specie este mai speriată la apusul soarelui, deoarece este nevoie de până la 30
de minute pentru ca ochii lui să se adapteze la lumina crepusculară.
La iepure, amplasarea laterală a globilor oculari, permite vederea pe un arc de
aproape 360° (fig.3.4).
Fig. 3.4. Câmpul vizual la iepure Fig. 3.5. Câmpul vizual la pisică
(www.vgr1.com/vision/Rabbit-vision.png) (http://veteriankey.com/wp-content.jpg)
În schimb, la alte specii, amplasarea frontală a globilor oculari, permite o bună

„fixare“ a pradei în vederea atacului. Astfel, la pisică (fig. 3.5), amplasarea frontală a
globilor oculari, permite vederea pe un arc de
doar circa 180-200°, dar peste jumătate din
acesta este vedere binoculară. La pisică
simţul văzului este bine adaptat pentru condiţii
de lumină slabă (obscură) şi întuneric. Unele
dintre speciile de animale sunt capabile să
distingă culorile, iar majoritatea au o
capacitate mai mare decât omul de a vedea
noaptea.
Demn de menţionat este faptul că
şarpele, vede în infraroşu (fig.3.6), astfel, el
Fig. 3.6. Vederea în infraroşu - la şarpe poate distinge în întuneric un şoarece, cu
(www.vgr1.com/vision.png) condiţia ca diferenţa de temperatură dintre
45
corpul şoarecelui şi cea a mediului înconjurător să fie de minimum 100C.
Multe animale care au evoluat
în medii întunecate au ochi
rudimentari sau şi-au pierdut în
totalitate văzul. Peştele Astyanax
mexicanus, care trăieşte în peşteri,
este unul dintre aceste exemple, însă
şi-a dezvoltat metode pentru a simţi şi
cea mai mică scădere în intensitate a
luminii (fig.3.7).
Cu ajutorul acestei abilităţi,
peştii se pot ascunde de prădători.
Glanda pineală oferă acestor peşti un Fig. 3.7. Peştele Astyanax mexicanus
simt al zilei şi al nopţii. (http://tb. lumina-oarba.jpg)
Corpul lor translucid permite
luminii să ajungă la glanda pineală şi
astfel peştele îşi găseşte adăpost.
Importanţa etologică a analizatorului vizual
Văzul e implicat în declanşarea unor acte comportamentale vitale pentru animal:
hrănire, adăpare, recunoaşterea teritoriului, apărare, reproducere.
De asemenea, demn de menţionat este faptul că intensitatea luminoasă şi
durata zilei-lumină au un rol important în manifestarea periodică (fotoperiodismul) a unor
activităţi comportamentale, cum ar fi odihnă-activitate, furajare-repaus.
Activitatea de reproducţie la unele specii de animale are un puternic caracter
sezonier. Astfel, anumite specii (cabaline) manifestă comportament sexual în acea
perioadă a anului în care durata zilei-lumină este mare, iar alte specii (ovine, caprine)
se reproduc în sezonul în care durata zilei-lumină este scurtă.
3.1.2. Particularități ale sistemului auditiv

Prin intermediul pavilionului, care prezintă forme, dimensiuni şi mobilitate diferite
în funcţie de specie, urechea externă realizează unghiul optim de captare şi concentrare
a sunetelor din mediul ambiant, pe care le codifică în impulsuri nervoase, le conduce
apoi către scoarţa cerebrală, care este şi sediul elaborării senzaţiilor auditive.
Undele sonore (sunetele) diferă în funcţie de lungime de undă, frecvenţă,
amplitudine şi durată. Performanţele aparatului auditiv diferă cu specia şi reflectă
particularităţile mediului lor de viaţă. Câmpul sonor (intervalul frecvenţelor receptate de
analizatorul auditiv) este cuprins între 40000 Hz la câine, 50000 Hz la pisică şi 100000
Hz la liliac (Acatincăi, 2003).
Animalele aud în game diferite de vibraţii sonore. Oaia şi câinele pot distinge
sunete cu frecvenţe mai mari decât poate distinge omul. Pisica, în schimb, aude într-o
gamă de vibraţii sonore asemănătoare omului (Dojană şi col., 2013).
46
Importanţa etologică a analizatorului auditiv
Comunicarea vocală între animale (ce constă în transmiterea unor informaţii de
mare importanţă pentru specia respectivă) este o modalitate eficientă de stimulare a
reacţiilor comportamentale, mai ales în ceea ce priveşte comportamentul social, sexual,
teritorial şi de îngrijire al progeniturii. De exemplu, vierul emite sunete specifice (“chant
de coeur”) în perioada de călduri a femelelor, etologii stabilind că această specie
prezintă cel mai complex set de sunete (fiind identificate peste 20 de sunete care
semnifică saluturi, agresiune, teamă, durere, izolare, etc).
La păsările cântătoare, comunicarea vocală are o mare importanţă în cadrul
comportamentului teritorial, deoarece prin vocalizări specifice, care pot îmbrăca structuri
complexe, se marchează “spaţiul vital”.
La păsările de curte, semnalele sonore emise de cloşcă asigură menţinerea
contactului cu proprii pui precum şi identificarea acestora.
În urma studiilor efectuate, etologii
au stabilit că zgomotele puternice,
neregulate, stridente (cele care sunt
disarmonice cu mediul ambiant) pot
provoca stres puternic la toate speciile de
animale, cu repercusiuni negative asupra
productivităţii şi stării lor de sănătate
(fig.3.8).
Demn de menţionat este faptul că
animalele crescute pentru blană (vulpi,
Fig. 3.8. Efectul negativ al zgomotelor jderi, nurci) reacţionează puternic şi negativ
puternice la primate la zgomote, motiv pentru care fermele cu
(http://www.animale.ro) un asemenea profil trebuie amplasate în
zone liniştite.
3.1.3. Particularități ale sistemului olfativ

Performanţele olfactive ale animalelor diferă în funcţie de specie şi de
„experienţa olfactivă” a indivizilor. Ca o consecinţă a domesticirii, la animalele de interes
zootehnic sensibilitatea olfactivă este mult diminuată comparativ cu strămoşii sălbatici ai
acestora. Sursele de stimuli olfactivi sunt numeroase, aceştia fiind reprezentaţi de
moleculele volatile ale substanţelor odorante dispersate în aer.
Caracterul calitativ şi cantitativ al excitaţiei olfactive, este determinat de natura şi
concentraţia moleculelor volatile dar şi de solubilitatea lor în mucusul de pe mucoasa
olfactivă, de viteza, volumul şi frecvenţa inspiraţiilor.
Demn de menţionat este faptul că, mirosul/codurile olfactive constituie, probabil,
cel mai important mijloc de comunicare al animalelor domestice iar mesagerii chimici
(feromonii) din urina şi fecalele animalelor sunt considerate, de către etologi, printre cele
mai puternice mijloace de comunicare olfactivă.
47
Astfel, feromonii, eliminaţi prin diferite secreţii (urină, fecale şi salivă), reprezintă
pentru animale, semnale chimice odorate care pot induce o serie de reacţii
comportamentale specifice, precum declanşarea reflexelor sexuale, recunoaşterea
progeniturii, marcarea şi recunoaşterea teritoriului etc. De asemenea, mirosul specific al
plantelor furajere şi al produselor alimentare - declanşează reacţii comportamentale
specifice de căutare, identificare, selectare şi ingerare a hranei.
Particularităţile morfofiziologice ale analizatorului olfactiv sunt determinate, în
principal, de mărimea suprafeţei mucoasei olfactive (Acatincăi, 2003), care este relativ
redusă la om şi la păsările domestice (cca. 5 cm2), şi este mare la alte specii (cca. 70
cm2 la câinii de rasă Basset). La toate speciile de animale şi inclusiv la om, sensibilitatea
olfactivă se reduce progresiv, odată cu înaintarea în vârstă.
Astfel, unii cercetători au încadrat animalele în funcţie de performanţele
sensibilităţii olfactive, în următoarele categorii:
- specii macrosmatice, care prezintă un simţ al mirosului bine dezvoltat,
categorie din care fac parte animalele prădătoare, şi mamiferele care se hrănesc cu
cadavre;
- specii microsmatice care au o sensibilitatea olfactivă relativ redusă (cum ar fi
păsările de curte, unele primate, inclusiv omul);
- specii anosmatice, care nu posedă simţ olfactiv, categorie din care fac parte
cetaceele, delfinii şi unele animale marine.
Importanţa etologică a analizatorului olfactiv
Semnalele olfactive joacă un rol important în recunoaşterea şi selectarea
olfactivă a furajelor dar şi în prevenirea inhalării unor substanţe nocive cu miros specific.
Acest sistem senzitivo-senzorial joacă un rol deosebit de important şi în declanşarea
comportamentului sexual (prin atracţia sexuală a partenerilor, ca urmare a receptării
olfactive a feromonilor) dar şi a comportamentului matern (prin recunoaşterea olfactivă a
progeniturii, precum şi în adopţia unor pui la unele specii de animale, de exemplu, oaia
acceptă un miel orfan dacă acesta este impregnat cu miros de la proprii miei).
Simţul olfactiv, ca modalitate de comunicare chimică între animale, prezintă
anumite avantaje şi în cazul recunoaşterii propriului teritoriu, identificarea prădătorilor,
orientarea animalelor în mediul înconjurător, identificarea resurselor furajere, etc.
Corelaţiile funcţionale ale analizatorului olfactiv şi a celui gustativ, constituie baza
stimulării unor reflexe condiţionate digestive, aşa cum sunt secreţiile de salivă, suc
gastric, suc pancreatic şi bilă.
Performanţele olfactive depind în funcţie de specie. Astfel, acuitatea olfactivă a
câinelui este de peste 100 de ori mai mare decât a omului, pisica poate depista cu
uşurinţă sursele de hrană şi evită alimentele toxice sau alterate, în schimb, păsările de
curte au o sensibilitate olfactivă redusă, motiv pentru care reacţiile lor comportamentale
sunt mai puţin influenţate de senzaţiile olfactive.
Animalele domestice de interes economic (taurinele, ovinele şi caprinele) au
simţul olfactiv relativ bine dezvoltat, unele din reacţiile lor comportamentale (sexuale,
48
recunoaşterea progeniturii şi a celorlalte animale, identificarea surselor de hrană,
marcarea şi recunoaşterea teritoriului etc.) fiind influenţate de senzaţiile olfactive.
3.1.4. Particularități ale analizatorul cutanat

Sensibilitatea tactilă permite sesizarea reflexă sau/şi conştientă a contactului
dintre suprafaţa corpului animalelor şi unele elemente ale mediului ambiant în care
trăiesc, făcând posibilă apărarea, pe cale reflexă, faţă de atacul insectelor hematofage,
selectarea tactilă a furajelor cu ajutorul buzelor (foarte sensibile la unele specii),
asigurarea mersului „precaut” pe timp de noapte, deplasarea, în siguranţă, pe lângă
diferite obiecte şi obstacole, precum şi potenţarea unor reflexe sexuale.
Analizatorul cutanat asigură perceperea a trei tipuri de sensibilitate: sensibilitate
tactilă (de contact, de presiune), sensibilitate termică (cald, rece) şi sensibilitate
dureroasă superficială (Acatincăi, 2003).
Sensibilitatea tactilă are un rol deosebit de important în declanşarea
comportamentului matern atât prin stabilirea contactul fizic între mamă şi puiul,
permiţând astfel, recunoaşterea reciprocă a acestora cât şi prin stimularea receptorilor
tactili de la nivelul glandei mamare şi a mameloanelor (cu importanţă mare în
declanşarea reflexului de ejecţie a laptelui).
Sensibilitatea termică asigură sesizarea variaţiilor de temperatură ale mediului
ambiant. Astfel, la frig, animalele manifestă reacţii comportamentale specifice menite să
reducă pierderile de căldură prin vasoconstricţie periferică. Unele specii formează
grupuri compacte pentru a evita pierderile de căldură (de exemplu, porcii dorm strâns
lipiți unul de altul).
În schimb, la căldură, apar manifestări care favorizează pierderile de căldură
corporală către mediu (vasodilataţie cutanată, transpiraţie, creşterea frecvenţei
respiratorii, unele specii de animale fac băi de nămol, identifică zone mai umede şi
umbrite etc.).
În prezenţa unor stimuli dureroşi, animalele exteriorizează reflexe motorii de
apărare (retragerea bruscă şi energică a părţii afectate, însoţită sau nu de reacţii de
agresivitate), precum şi reacţii comportamentale sonore caracteristice (gemete, lătrat,
mârâit, cotcodăcit etc.). Intensitatea reacţiilor de apărare faţă de stimulii nocivi (dureroşi)
este influenţată atât de intensitatea stimulatorie cât şi de regiunea corporală în care
acţionează stimulul respectiv (Palicica şi col 1998).
Deoarece la majoritatea animalelor, în zona feţei şi a capului densitatea
nocioceptorilor şi a receptorilor tactili este foarte mare, senzaţiile tactile dar şi cele
dureroase vor fi resimţite mai intens comparativ cu stimularea zonelor laterale ale
trunchiului (de exemplu, la rumegătoare).
Importanţa sensibilităţii cutanate în motivarea comportamentală a animalelor
poate fi demonstrată observând unele activităţi comportamentale (alăptare, activitatea
de reproducţie, comportamentul de investigare).
49
Pe lângă semnalele auditive, vizuale, olfactive emise de animale, unele specii
emit şi semnale mecanice (vibraţii) care pot fi transmise prin diferite substraturi: pământ,
apă, lemn sau aer.
Astfel, păianjenul mascul comunică femelei prin vibraţiile pânzei, percepute ca
un cântec de curtare, intenţia de împerechere sau prezenţa unei prăzi prinse în plasă iar
albinele lucrătoare comunică prin vibraţii corporale şi printr-un zbor specific, o serie de
informaţii legate de sursa de hrană (Dojană şi col., 2013).
3.2. Căile de comunicare la animale

Schimbul de informaţii între indivizii aceleiaşi specii sau din specii diferite,
presupune utilizarea unor semne, display-uri – care, într-un anumit context, au aceeaşi
semnificaţie.
Informaţia circulă de la emiţător (E) la receptor (R). Comunicarea dintre cele
două entităţi (E şi R) presupune existenţa unor coduri comune. Emiţătorul codifică
informaţia pe care o transmite sub forma unui mesaj spre receptor, utilizând un canal de
comunicare (vizual, auditiv, kinestezic). Mesajul poate fi distorsionat pe parcursul
canalului de comunicare, pierzând mai mult sau mai puţin informaţia iniţială. Receptorul
preia mesajul şi îl decodifică utilizând acelaşi sistem de coduri, în semnificaţia receptată.
Modul de comunicare pe care îl alege o specie este cel care are sens în mediul
în care aceasta trăieşte (Dojană şi col, 2013).
Cele mai întâlnite căi de comunicare la animale sunt: emiterea de semnale
sonore (display-uri sonore) şi semnale vizuale (display-uri vizuale), atingerea şi
eliminarea unor substanţe chimice. Display-ul este o schemă comportamentală
stereotipă cu rol de semnal.
De exemplu, multe specii de păsări (în special cele pădătoare) comunică prin
display vizual, dar păsările care trăiesc în păduri sau tufişuri comunică, în special, prin
display-uri sonore. Animalele nocturne, în schimb, comunică, în principal, prin display-uri
sonore şi semnale chimice.
3.2.1. Comunicarea prin mesajele vizuale

Mesajele vizuale (display-uri vizuale) la animale au o semnificaţie biologică
deosebit de importantă, deoarece determină declanşarea unor manifestări
comportamentale adecvate circumstanţelor în care se găseşte animalul respectiv. În
acest context comunicarea prin display-uri vizuale conţine o gamă imensă de
semnificaţii, care diferită cu specia.
Limbajul cromatic este un sistem de comunicare între indivizii unei specii în care
culoarea şi desenul de pe suprafaţa corpului, devin modalităţi de comunicare. De
exemplu, în perioada de împerechere, ghidrinul care trăieste în Marea Neagră capătă
culori strălucitoare, ochii devin albaştri, spinarea verzuie, abdomenul roşu (fig. 3.9).
50
Fig. 3.9. Ghidrinul (Gasterosteus aculeatus)
Limbajul luminos
Bioluminiscența, denumită și biofotogeneză, este producția de lumină de
către organismele vii. Este o lumină rece produsă de licurici, pești abisali, ciuperci sau
de diverse microorganisme, prin oxidarea cu ajutorul ATP-ului, a unei substanțe
proteice, secretată de acestea, numită luciferină.
În prezența oxigenului, sub acțiunea fermentului special, luciferaza, are loc
oxidarea luciferinei, reacția chimică care este însoțită de emiterea luminii.
Scopul emiterii luminii reci la licuricii masculi este de a atrage atenţia femelelor
care se ascund prin iarbă (fig.3.10). Femela interesată, va semnaliza în aceeaşi mod,
ajutând astfel masculul să o găsească în întuneric.
Fig. 3.11. Meduza de cristal - Aequorea

Fig. 3.10. Licuriciul (familia Lampyridae) Victoria
(https://s-media-cache-ak0.pinimg.com) http://i1-news.softpedia-static.com
51
Meduza de cristal (Aequorea Victoria) trăieşte în apele dinspre coasta vestică a
Americii de Nord şi de multe ori trece neobservată, deoarece este transparentă atunci
când nu lumineaza (fig. 3.11).
Specialiştii au observat
fenomenul de bioluminişcenţă şi la
ciuperci (fig. 3.12) care, noaptea,
atrag insectele cu ajutorul acestea.
Astfel, în perioada de maturizare,
ciupercile îşi împrăştie porii prin
pădure.
Literatura de specialitate
menţionează apariţia diferitelor
display-uri vizuale (ornamente,
culori, diverse însemne pe corp
etc) în cazul competiţia dintre
Fig. 3.12. Bioluminiscenţa la ciuperci masculi pentru atragerea femelelor
(https://www.pluris.fr) sau pentru înlăturarea altor
competitor (Palicica şi col 1998,
Cociu, 1999).
Astfel, s-a constatat faptul că epoleţii colorati ai masculului de mierlă, sunt
necesari acestuia pentru apărarea teritoriului. Studiile etologice au demonstrate că dacă
epoleţii mierlei sunt vopsiţi în negru, masculul este ignorat de rivali iar acesta nu-şi mai
poate apăra teritoriul (Dojană şi col., 2013).
Sunt numeroase exemplele de display-uri vizuale: la cal, urechile îndreptate
înapoi sau întinse pe cap denotă nervozitate, agresiune; la păsări, penele zburlite
denotă agresiune; coada ridicată la pisică semnifică salut sau curiozitate. La câine
există un adevărat limbaj al trupului, de exemplu, urechile îndreptate înapoi şi coada
între picioare comunică supunere, urechile îndreptate spre înainte şi ochii fixi, denotă
stare de alertă etc.
Comunicarea prin mesajele vizuale prezintă atât avantajele cât şi dezavantaje.
Dintre avantajele acestui tip de comunicare în lumea animală, amintim faptul că,
aceste mesaje conţin multă informaţie, sunt transmise rapid iar costul energetic al
transmiterii lor este redus.
Literatura de specialitate menţionează şi unele dezavantajele ale comunicării
prin mesaje vizuale, şi anume, puţine mesaje pot fi transmise în întuneric (doar, în cazul
bioluminiscenţei) şi de asemenea, ele nu pot fi transmise pe distanţe mari, putând fi
blocate de diferite obiecte interpuse între expeditor şi primitor.
Demn de meniţionat este faptul că la păun, necesitatea de a impresiona femelele
a luat dimensiuni extreme. Astfel, masculul trebuie să etaleze o coadă viu-colorată, în
ciuda dezavantajelor care derivă din acest display, şi anume faptul că acesta îl face mai
vulnerabil la prădători şi necesită o consum de energie mai mare.
52
3.2.2. Comunicarea prin mesaje sonore
Din punct de vedere fiziologic, sunetul constituie senzația produsă de vibraţiile
particulelor unui mediu, cu o anumită frecvenţă, transmise pe calea undelor acustice.
Cea mai complexă formă de comunicare sonoră este limbajul uman.
Majoritatea speciilor care comunică prin sunete emit vocalizări scurte şi simple
numite “chemări” (Dojană şi col., 2013). Indiferent de sistemul de sunet, un apel de
alarmă este un strigăt universal, îndemnându-i pe cei care-l pot auzi să fie conştienţi de
pericol. Atunci când se simt în pericol, animalele declanşează un sunet de alarmă
solidar între specii. Există însă câteva specii care folosesc vocalizări mult mai complexe.
Cele mai complexe semnale auditive sunt emise de vertebrate, în principal păsări şi
mamifere cum ar fi primatele, liliecii şi unele cetacee (delfini şi balene).
Astfel, numeroase studii etologice au mentionat faptul că masculii balenelor cu
cocoaşă produc adesea cântece complexe, ce durează 10-20 de minute şi pe care le
repetă ore în şir, afirmând de asemenea, că toţi masculii, din orice zonă a oceanului, vor
cânta o variantă extrem de similară a cântecului respectiv. Nu se cunoaşte însă exact
de ce balenele cu cocoaşă cântă, dar pentru că numai masculul emită acele sunete
specifice, se presupune că aceste cântece transmit disponibilitatea sexuală, încearcând
să atragă femelele sau să alunge alţi masculi. Cercetătorii au observat, de asemenea,
că „melodia” balenelor cu cocoaşă, evoluează şi se transformă de-a lungul
anotimpurilor.
Etologii au stabilit de asemenea, că lupul foloseşte în jur de 20 de sunete pentru
exprimarea și transmiterea informațiilor sale, cocoşul circa 13 sunete, iar gâsca,
aproximativ 23. Câinele scoate în jur de 30 de sunete diferite (urlete, scheunat, mârâit,
lătrat), fiecare însemnând ceva, iar păsările cântătoare alternează numeroase motive
muzicale.
Pentru comunicare pachidermele folosesc un sistem complex de sunete, mișcări
și posturi ale corpului. Prin sunete, elefanții sunt capabili să transmită emoții dar și
informații vitale, legate de pericol sau surse de hrană. Transmiterea sentimentelor
(bucurie, teamă, neliniște) se face prin sunete mult sub pragul pragul de perceptie al
urechii umane dar perceptibile pentru ceilalți elefanti chiar și de la distanțe de 10 km.
Leii reușesc să comunice mesaje clare de agresivitate nu numai celor din
aceeasi specie, ci chiar depășesc bariera dintre specii, vibrația și tonalitatea sunetului
produs de ei ajungând uneori să paralizeze prada.
Câinele de prerie foloseşte sunete de alarmă diferite, specifice fiecărui prădător
în parte, furnizând pe aceasta cale date descriptive cu privire la mărimea, viteza și
distanța la care se află potenţialul agresor.
Comunicarea prin mesajele sonore prezintă următoarele avantaje: semnalele
sonore pot fi uşor emise sau stopate, sunetul radiază în toate direcţiile, chiar și în jurul
obstacolelor, şi foarte important, sunetele pot fi emise ziua sau noaptea și pot parcurge
distanţe mari. De asemenea, în funcție de felul în care sunt modulate (în ceea ce
privește tonalitatea, tărie, înălţime etc.) acestea pot transmite o varietate largă de
53
mesaje. Cel mai mare dezavantaj al comunicării prin mesaje sonore este faptul că
sunetele pot fi interceptate de către prădători. În același timp, pentru a putea fi emise,
mesajele sonore necesită o cheltuială mare de energie.
3.2.3. Comunicarea tactilă

Comunicarea tactilă este procesul prin care un individ (comunicatorul) transmite
prin atingere, diferiți stimuli, putând influența comportamentul altor indivizi
Deoarece implică contactul fizic între parteneri, comunicarea tactilă este foarte
limitată la animale. De obicei, la animale, tactul este utilizat, împreună cu alte canale de
comunicare. Literatura de specialitate menționează faptul că la diferite specii de
animale, tactul ajută la îndeplinirea a două mari funcţii ale comunicării: grooming-ului
(toaletare) și solicitare a hranei de la primitorul mesajului de către expeditor.
La diferite specii de primate şi unele mamifere (pisici), dar și la om, tactul sub
forma grooming-ului (toaletare) are rol în stabilizarea relaţiilor sociale în cadrul grupului
comunicând, în același timp, relaţia de dominanţă-subordonare (fig. 3.13).
Fig. 3.13. Grooming-ului (toaletare) la primate și la papagali

(http://www.africa-wildlife-detective.com/images/baboon-800-2.jpg)
Solicitarea hranei (cea de a doua funcţie

importantă a tactului) se întâlnește, în special,
la păsări, deoarece puii multor specii ciugulesc
ciocul părinţilor determinând regurgitarea
hranei, adusă de aceştia şi depozitată în guşă
(fig. 3.14).
Fig. 3.14. Solicitarea hranei la păsări

54
Comunicarea tactilă are importantă mai mare la nevertebrate, mai ales la râme,
care ies noaptea din pământ pentru a se
împerechea, sau la insectele sociale.
La animale comunicarea tactilă este
limitată, deoarece pentru a fi utilizată ea
presupune imediata proximitatea. În schimb,
această cale de comunicare (prin tact) a fost
studiată mai bine la o specie de furnici din genul
Leptothorax care, atunci când găsesc o sursă
importantă de hrană, se reîntorc la furnicare și
comunică sursa de hrană, altor furnici
Fig. 3.15. Comunicarea tactilă la
lucrătoare, prin atingerea abdomenului
furnici
acestora cu anterele (fig.3.15). (https://encrypted-tbn0.gstatic.com)
Literatura de specialitate menționează
faptul că furnicile, astfel sensibilizate, se
deplasează spre noua sursă de hrană, într-un gen de „conducere de mână” (Dojană şi
col., 2013).
Avantajul comunicării prin tact este faptul că nu necesită structuri speciale de
transmitere a informațiilor, un individ putând utiliza orice parte a corpului pentru a
comunica, prin atingere, cu un alt individ.
3.2.4. Comunicarea pe cale chimică

Comunicarea chimică prin mesageri chimici (feromoni), se întâlnește atât la
insecte, cât şi la mamifere. Feromonii sunt substanţe odorante eliberate de un animal
pentru a modifica comportamentul altui animal şi constituie cel mai răspândit şi mai
vechi mod de comunicare la animale (cu excepţia majorităţii păsărilor).
Literatura de specialitate clasifică feromonii după mai multe criterii (Dojană şi
col., 2013). Astfel, din punct de vedere funcţional se disting, feromoni ce pot fi mesageri
chimici eliberatori (releasers), adică substanţe odorante produse de un animal pentru a
induce o serie de reacţii comportamentale specific, de exemplu: feromoni de coeziune a
grupului, feromoni sexuali, teritoriali (markerii teritoriali), de recunoaştere, de chemare
etc. La unele specii, mesagerii chimici lucrează ca iniţiatori (primers), substanţe care
influenţează direct starea fiziologică a altor animale iniţiind procese fiziologice noi. Un
exemplu concludent se întâlneşte la şoarecele de casă (Mus musculus) la care masculii
eliberează prin urină substanţe care determină blocarea secreţiei hipofizare de
prolactină la femelele gestante (la această specie prolactina este responsabilă de
formarea corpului galben de gestaţie). Astfel, după 7 zile de la montă, şoricioaicele
avortează şi reintră în călduri (efectul B r u c e ). Din punct de vedere al modului de
recepţionare feromonii pot fi de contact şi feromoni ce acţionează la distanţă.
Avantajele comunicării feromonale sunt numeroase, şi anume sunt relativ mai
uşor de produs (decât sunetele), au un risc de deconspirare redus şi persistă o perioadă
55
lungă de timp. Mesagerii chimici pot fi lansaţi în întuneric, nu pot fi identificaţi de indivizi
din alte specii. nu sunt blocaţi de obstacole şi au cea mai mare putere de penetrare
(până la câţiva kilometri de la expeditor).
Exemple de comunicare folosind
mesageri chimici, se întâlneşte la furnicile
roşii care, de obicei, se hrănesc, cu insecte
care au dimensiuni mult mai mari
comparativ cu talia lor şi din această cauză
nu pot fi cărate de un singur individ spre
furnicar (fig. 3.16). Astfel, când o furnică
găseşte o astfel de sursă de hrană, ea se
întoarce la furnicar eliberând un marker Fig. 3.16. Comunicarea pe cale chimică la
chimic pe traseul de deplasare. Mirosul furnici (http://static.live.ro/images/.jpg)
degajat determină alte furnici să
pornească pe traseul respectiv şi chiar să
ajute la transportul pradei spre furnicar. Demn de menţionat este faptul că în această
situaţie, mirosul degajat persistă puţin timp, (în general, atât timp cât durează
transportului pradei).
3.2.5. Funcţiile comunicării la animale

Toate animalele care trăiesc în grupuri, şi-au dezvoltat în decursul evoluţiei
modalităţi de comunicare, putând comunică între ei (comunicare intraspecifică) dar şi cu
indivizii altor specii (comunicare interspecifică) prin diverse semnale sau mesaje care
pot fi sonore, posturale sau expresii faciale (mimică).
Prin comunicare animalele exprimă stări interioare, intenţii sau informaţii legate
de anumiţi factori din mediul inconjurător. Cele mai importante funcţii ale comunicării la
animale sunt prezentate mai jos.
a. Funcţia de alarmă/avertizare
La majoritatea specilor de animale care trăiesc în grupuri, emisiile sonore au
întodeauna expresivitate iar prin intonaţie este definit sensul mesajului pe care animalul
respectiv doreşte să-l transmită (de exemplu, alarma în caz de pericol). Ele sunt folosite
mai ales în cazul comunicărilor la distanţă, spre deosebire de comunicarea non verbală
– atitudinile posturale şi mimica – folosite pentru comunicarea la distante mici.
Astfel, în funcţie de specie, animalele pot transmite diferite tipuri de mesaje de
alarmă/avertizare în caz de pericol: de exemplu, atunci când se află în pericol, şoarecii
şi şobolanii elimină prin urină un feromon de alarmă, pentru a avertiza doar indivizii din
grupul respectiv. În alte cazuri, animale din rase diferite, care sunt atacate de acelaşi
prădător pot emite acelaşi semnal de alarmă (de ex. la maimuţe).
b. Funcţia de coordonare a grupului – de chemare a grupului
Studiile etologice efectuate de-a lungul anilor de un grup de cercetători din
Marea Britanie, au arătat că elefanţii îşi aleg liderii în funcţie de vârstă şi experienţă. În
56
acest fel, ei au ajuns la concluzia că elefanţii africani preferă să aibă drept conducători
femele experimentate.
Pentru a explica rolul şi eficienţa femelelor – conducător, în coordonarea unui
grup de elefanţi, biologii Karen McComb şi Graeme Shannon de la Universitatea Sussex
din Brighton (Marea Britanie) au înregistrat, mai întâi, răgetele unor lei, masculi şi
femele deopotrivă. Apoi au redat înregistrarile în apropierea unor grupuri
de elefanţi dintr-un parc naţional din Kenya.
Rezultatele au arătat că grupurile conduse de femele cu experienţă sunt mult
mai bine organizate. Conducătoarele turmelor nu doar că au reacţionat prompt la auzul
răgetelor, dar au şi fost capabile să diferenţieze sunetele produse de un mascul (leu) de
cele produse de o femelă (leoaică), reuşind să adune, să avertizeze turma de pericolul
iminent, şi în acelaşi timp, să coordoneze turma.
Astfel, în cazul în care răgetele aparţineau unui leu (mascul), care prezintă, în
general, un real pericol pentru întregul grup, femela lider îşi strângea turma într-un mod
ofensiv, în care să se asigure că puii sunt feriţi de pericole. În schimb, comportamentul
conducătoarei nu s-a modificat atunci când a auzit răcnetele produse de leoaice
(deoarece acestea nu prezintă un pericol real decât dacă sunt în număr mare).
Spre deosebire de conducătoarea turmei, elefanţii tineri nu au dat semne că ar fi
identificat vreun pericol. Cercetătorii cred că acest lucru este cauzat de lipsa de
experienţă. Specialiştii afirmă că au fost impresionaţi de modul de organizare şi de
capacitatea acestor animale de a identifica şi, mai ales, de a diferenţia sunetele produse
de prădători.
Un alt exemplu, privind rolul comunicării în coordonarea grupului îl oferă balena
ucigaşă (Orcinus orca) care produce ultrasunete cu rol în navigaţie şi localizare a prăzii
dar, în acelaşi timp, și cu rol de comunicare, prin intermediul repertoriu propriu de
chemări, cu ceilalţi membrii ai grupului.
c. Funcţia de recunoaştere
Cele mai frecvente motive ale comunicării la animale, includ recunoaşterea şi
identificarea altor indivizi din aceeaşi specie, acelaşi grup sau recunoaşterea rudelor.
Funcţia de recunoaştere este bine reprezentată la mamifere dar şi la unele specii
de insecte (furnici, termite şi albine).
Într-o turmă, recunoaşterea mielului de către mamă se face pe baza mirosului
specific individual, dobândit prin imprimarea olfactivă ca urmarea linsului energic şi
prelungit efectuat de oaie imediat după fătare (pentru îndepărtează resturile de lichide şi
anexe fetale de pe corpul mielului), dar şi pe baza chemărilor vocale specifice dintre
mamă şi nou-născut.
La insecte (albine, furnici) întreaga colonie este impregnată cu o substanţă
mirositoare specifică de recunoaştere.
Astfel, indivizii care nu prezintă mirosul specific coloniei riscă să fie trataţi ca
intruşi, duşmani sau chiar hrană (Dojană şi col., 2013).
57
d. Funcţia comunicării în vânătoare şi hrănire
Sansele de capturare şi de obţinere de hrană, a unui grup de animale prădătoare
cresc, dacă între indivizii acelui grup există o
comunicare eficientă (de exemplu, vânătoarea şi
capturarea prăzii la lei, lupi, tigri, hiene, etc).
Studiile etologice au arătat faptul că
înainte de a porni la vânătoare, membrii unui
grup de câini sălbatici africani (Lycaon pictus) au
un comportament specific ce constă în mişcări
ale cozii, lingerea buzelor şi mers în cerc
(fig.3.17).
Acest comportament premergător
capturării prăzii are un rol deosebit în
coordonarea activităţii grupului dar şi, posibil, în
comunicarea felului de pradă ce urmează a fi
vânată.
Fig. 3.17. Câini sălbatici africani

(http://pilanesbergwildlifetrust.co.
2016/05/wild-dogs-in-trees.jpg)
58
4. INTERRELAŢIILE COMPORTAMENTALE LA ANIMALE
Animalele domestice trăiesc, de regulă, în grupuri iar între membrii aceluiaşi

grup se stabilesc relaţii comportamentale specifice.
Pentru speciile gregare, obişnuite să trăiască ori în cadrul unui grup (haită,
turme, cireadă, etc), ori în cadrul unei familii, componența socială în existenţa lor este
extrem de importantă. Aceste animale nu pot trăi singure, ele simţind nevoia de
comunicare şi chiar de protecţie, sentimente ce nu pot fi oferite decât de traiul din
interiorul grupului respectiv. Motivaţia acestor animale gregare în cadrul comportamentul
social este să îşi capete un loc bine stabilit, în relaţia dintre ele şi membri ai aceluiași
grup, deoarece sentimentul ancestral de apartenenţă la un grup social s-a transmis din
generație în generație.
Studiile etologice au arătat că în orice grup există o ierarhie, iar în grupurile de
animale (chiar în grupurile de joacă), se crează o structură ierarhică, în care un singur
animal este dominant, restul fiind subordonaţi de diverse grade.
E. Chenzbraun (1978) apreciază jocul la mamiferele superioare, ca fiind o
modalitate de antrenament pentru viitoarele activități «serioase», care fac parte din plaja
comportamentală a speciei, stabilindu-se în acest fel, în final, ierarhia grupului.
La rândul lui, un animal subordonat celui dominant, poate fi dominantul altui
individ subordonat, de aceea fiecare animal din cadrul unui grup, trebuie să-și
stabilească statutul de dominant sau dominat în grupul în care se integrează. Specialiştii
numesc animalele dominante animale alfa, în sensul că ele sunt primele în grup, ca
ierarhie. Ordinea socială este restabilită periodic, prin confruntări definitorii.
Astfel, ierarhizarea în cadrul unui grup se stabileşte prin conflicte, în urma cărora
unii indivizi devin "dominanţi", iar alţii "subordonaţi". Indivizii dominanţi agresează pe
ceilalţi indivizi din grup, îi îndepărtează de sursa de hrană, de spaţiul de odihnă comun,
de femelele în călduri, iar cei subordonaţi se retrag fără să opună rezistenţă. Aceste
relaţii pot fi “liniare”, când în fruntea grupului există un singur animal dominant, sau pot fi
“triunghiulare”, când unul din subordonaţii unui individ dominant, domină la rândul lui pe
subordonatul aceluiaşi individ dominant (Constantin şi col., 2002).
În funcţie de componenţa grupurilor de animale, acestea pot fi heterogene sau
omogene. Cele heterogene sunt alcătuite din indivizi aparţinând unor specii diferite sau
din indivizi ai aceleiaşi specii dar diferiţi ca sex, rasă, linie, vârstă, robusteţe,
temperament. Grupurile omogene cuprind animale din aceeaşi specie, de acelaşi sex şi
de aceiaşi vârstă.
Organizarea unui grup omogen se realizează fie prin creşterea animalelor
împreună de la începutul vieţii, fie mai târziu. În primul caz, integrarea se face relativ
59
repede. Dacă se retrag însă din grup unii indivizi şi apoi se reintroduc după un anumit
timp (2-3 săptămâni) în acelaşi grup, reintegrarea lor nu se face imediat, ci după o
perioadă de refamiliarizare după care grupurile se reorganizează la fel ca în structura
iniţială. Relaţiile între indivizii unui grup pot fi conflictuale sau ierarhice ("dominanţă-
subordonare", "conducător-condus", etc.).
Conflictele între indivizi sunt frecvente, la începutul constituirii grupului, relaţiile
între animalele grupului rămân tensionate până la stabilirea ierarhiei, moment în care
grupul se linişteşte şi conflictele devin foarte rare. Astfel, s-a format aşa-numitul grup
integrat.
Integrarea grupului se obţine mai uşor când animalele ce-l formează sunt
omogene din toate punctele de vedere, când spaţiul disponibil, hrana şi apa sunt
corespunzătoare şi dacă specia (sau rasa) nu are aptitudini agresive deosebite.
Există şi cazuri când unele animale au agresivitate marcantă şi se atacă mereu
ori de câte ori se întâlnesc. Aceşti indivizi trebuie scoşi din grup, deoarece crează
permanent o stare de tensiune în grup, ceea ce duce la stresarea celorlalte animale,
generând astfel un efect negativ asupra productivităţii întregului grup.
De aceea, se va evita restructurarea frecventă a grupului, mutarea dintr-un loc
în altul, densitatea prea mare a animalelor din grup etc. De asemenea, se vor elimina
(separa) indivizii agresivi iar în unele cazuri, pentru a se evita atacul animalelor
agresive, în funcţie de specie, se va practica ecornarea (la taurine), sau respectiv,
debecarea (la păsări). Când se introduc animale noi în grup, este recomandată
tranchilizarea sau pulverizarea animalelor cu substanţe odorizante care să mascheze şi
să omogenizeze mirosul animalelor (în special, la porci).
Relaţiile de conducător-condus se formează la anumite specii (oi, capre,
cabaline) la care animalul dominant (conducător) al grupului acceptă să fie condus de
om (sau chiar de un animal din altă specie) fiind urmat de restul animalelor din grup
(turmă sau cireadă). Acest tip de relaţie este folosit de crescători în cursul păşunatului
şi deplasării turmelor.
Relaţiile ce se stabilesc între animale şi persoanele care le îngrijesc sunt de o
importanţă practică deosebită, mai ales pentru creşterea cailor de cursă, vacilor de lapte
şi câinilor utilitari. Dacă animalele sunt separate timpuriu de mamele lor, ele se ataşează
de om şi se lasă dominate de acesta, particularitate comportamentală exploatată mult în
tehnicile de dresaj (Acatincăi, 2013).
Comportament agresional (sau de luptă) apare în special la animalele care
trăiesc în grupuri şi constă în manifestări caracteristice de exprimare a agresivităţii
animalelor faţă de indivizii din aceiaşi specie sau din alte specii.
Motivaţia biologică a acestui comportament rezidă în reacţiile ancestrale ale
speciei în lupta pentru existenţă, manifestări care în condiţiile domesticirii au devenit mai
puţin intense dar mai nuanţate.
Particularităţile comportamentale trebuie cunoscute, separat, pentru fiecare
specie în parte, fiind foarte importante atât pentru animale (evitarea stresului) cât şi
60
pentru lucrătorii din fermele zootehnice (evitarea accidentelor de muncă în cursul
exploatării şi contenţionării animalelor).
Unii autori menționează faptul că există mai multe forme de grupare a
animalelor, din care fac parte: așa numitele societăţile organizate, agregaţiile,
eusocialitatea și grupurile artificiale de animale (Dojană şi col., 2013).
4.1. Forme de grupare la animale

A. Societăţile organizate
Pe lângă animale solitare, care trăiesc izolate unele de altele, exceptând
perioadele când se împerechează şi pe cele când unul sau ambii părinţi îşi cresc puii,
cele mai multe specii de animale trăiesc în grupuri (primatele, lupii, leii şi câinii sălbatici).
Deoarece nici un grup de animale nu poate exista fără o formă de organizare, se
stabileşte un sistem de relaţii care structurează grupul şi care este diferit de la o specie
la alta.
Societăţile organizate sunt forme de grupare a animalelor în care există: o
stabilitate a compoziţiei grupului, apropiere și comunicare între membrii grupului, dar și
o anumită diviziune a muncii şi rezistenţă mai marela intruzia străinilor.
Organizarea unei specii structurată social, poate fi menţinută fie prin emiterea de
feromoni (dar și a altor câtorva forme de comunicare la insecte şi numeroase
nevertebrate), fie prin dominanţa socială (care constă în faptul că unii indivizi au
prioritate faţă de alţii la hrană, împerechere, spaţiu etc.).
Ceea ce ştim deja este că, la toate animalele există o tendinţă, inconştientă şi
instinctuală (fixată în milioane de ani de evoluţie), care îndeamnă fiecare mascul să-şi
perpetueze propriile gene, în dauna rivalilor săi. La numeroase specii există mecanisme
complexe - fiziologice şi comportamentale - prin care fiecare mascul încearcă să fie
"primul” la împerechere, mărind astfel posibilitatea că spermatozoizii săi să fecundeze
ovulele femelelor în călduri.
În ceea ce privește dominanța socială la cimpanzei de pildă, grupurile sunt
deosebit de complex structurate. Indivizii de ranguri înalte (în frunte cu cel mai
important, liderul grupului, individul alfa) intervin în conflictele dintre membrii grupului, de
obicei pentru a le aplana, şi au diverse privilegii: sunt primii care se hrănesc, dând şi
altora din hrană dacă aceştia o cer cu gesturi de supunere; masculii plasaţi sus în
ierarhie au prioritate la împerechere, profitând primii de orice femelă.
De obicei, masculii sunt dominanţi faţă de femele, dar există şi ierarhii paralele,
una a masculilor, cealaltă a femelelor.
Principiul dominanţei sociale este întâlnit și la vertebrate dar şi la unele specii de
nevertebrate cum ar fi furnici, viespi, greieri şi creveţi. Printre cele mai bine cercetate se
numără insectele sociale: albine, termite, furnici. La toate există o diviziune a muncii
care se traduce inclusiv prin deosebiri anatomice şi fiziologice.
61
La termite, regina este
însărcinată cu reproducerea, soldaţii (fig.
4.1) - cu apărarea coloniei, lucrătoarele -
cu strângerea proviziilor şi cu
îndeplinirea tuturor activităţilor din
termitier.
Odată ce ierarhia socială este
stabilită, în general, indivizii nu mai luptă
deoarece foarte probabil rezultatul luptei
este acelaşi.
Stabilitatea ierarhiei depinde de
Fig. 4.1. Soldaţii din termitier care apără abilitatea membrilor de a se recunoaşte
colonia
(http://www.descopera.ro/stiinta/929124-animal- reciproc și de a-şi comunica prin mijloace
de-societate) corespunzătoare poziţia de dominanţă
sau supunere.
Stabilirea relațiilor de dominanţă/subordonare la păsări

Numeroase specii de păsări îşi stabilesc relaţiile de dominanţă în grup, pe baza
comportamentului agonistic (fig. 4.2).
Existenţa acestor ranguri se manifestă prin aşa-numita ordine a „ciocănitului”
(pecking order), termen propus de cercetătorul norvegian Thorleif Schjelderup-Ebbe. De
exemplu, în cadrul grupurilor de găini, el a observat existenţa unei ierarhii cu indivizi
dominanţi şi indivizi dominaţi, având ca manifestare vizibilă, loviturile cu ciocul pe care
păsările şi le aplică una alteia. Fiecare găină aplică lovituri cu ciocul în capul celei
subordonate ei (şi numai pe acelea) dar în acelaşi timp, nu au voie, sub nici un motiv, să
atace găinile de rang superior.
La alte specii de păsări dominanţa este dată de intensitatea şi suprafaţa de
răspândire a unei anumite culori a penajului: cu cât un mascul are un anume colorit al
penelor mai viu şi pe o suprafaţă mai mare, cu atât ocupă un loc mai înalt în ierarhia
grupului respectiv.
Fig. 4.2. Fazanul auriu (Chrysolophus pictus)

care trăiește în pădurile din vestul Chinei
(https://upload.wikimedia.org/wikipedia/ jpg)
62
Demn de menţionat este faptul că, la alte specii de păsări culoarea penelor nu
este suficientă pentru a ocupa o poziţie dominantă în grup, şi din această cauză, la baza
stabilirii ierarhiei sociale stă comportamentul agresiv. Totuşi, pentru evitarea
agresiunilor, natura a inventat simboluri ale puterii.
Literatura de specialitate menţionează faptul că, masculii agresivi prezintă un
colorit aparte al penajului. Astfel, cu cât un mascul este mai agresiv, cu atât culoarea
penajului său este mai intensă (fig. 4.3).
Drept exemplu este citat un vultur emblematic al pădurilor din America Centrală
și de Sud, Harpia (Harpia harpyja), care are dimensiuni remarcabile şi este una dintre
cele mai mari și puternice păsări de pradă din lume. Aceasta specie impresionantă a
fost denumită după Harpia - monstru înaripat cu gheare ascuțite și față de femeie, din
mitologia greacă.
Fig. 4.3. Vulturul harpia (Harpia harpyja)

(http://www.zooland.ro//data/articles/2/4603/art-0n.jpg)
Astfel, la acestă specie de vultur, forţa şi intensitatea agresiunii sale sunt

simbolizate de intensitatea culorii penajului, şi din această cauză, un mascul mai puţin
agresiv nu se aventurează să-l atace pe un altul mai puternic deoarece el recunoaşte
semnul. Demn de menţionat este faptul că, în acest caz, culoarea şi agresiunea
lucrează împreună.
Stabilirea relaţiilor de dominanţă/subordonare la mamifere

Agresivitatea există la toate speciile de animale. De fapt, ceea ce numim
agresivitate la mamifere este expresia competiţiei - pentru hrană, pentru teritoriu şi
pentru parteneri de reproducere - care guvernează viaţa indivizilor şi, prin ei, viaţa
speciilor.
63
Deşi în stabilirea relaţiilor de dominanţă/subordonare din cadrul unui grup
conflictele nu sunt rare, acestea sunt, de obicei, astfel conduse încât să se evite
finalurile cu adevărat nefericite, care ar conduce, în timp, la dispariţia speciei
Aşa că, de-a lungul evoluţiei, comportamentele s-au ritualizat: animalele şi-au
dezvoltat un arsenal întreg de mişcări, atitudini şi sunete menite să exprime dominanţa
agresivă şi opusul ei - supunerea.
Adesea, simpla afişare a unei atitudini de superioritate este suficientă pentru a
supune indivizii cu rang inferior.
Astfel, la unele specii de mamifere ierarhia în grup se stabileşte pe baza
dimensiunilor şi greutăţii corporale, ca de exemplu la bizonul (Bison bison). Astfel,
exemplarele cele mai bine dotate fizic şi mai masive, vor ocupa întotdeauna un loc în
fruntea ierarhiei (fig. 4.4).
Fig. 4.4. Bizonul (Bison bison)

(http://www.merlochicago.com.jpg)
Dacă animalele dominate (subordonate), îşi uită locul, animalele dominante

întotdeauna găsesc o modalitate de afirmare mai concretă a dominanţei.
Astfel, un mârâit ameninţător, o zbârlire a părului pe corp (care face că animalul
să pară mai mare), pot declanşa urgent la animalul "răzvrătit" o suită de comportamente,
care arată clar că a înţeles avertismentul. În acest context, animalul dominat, încearcă
să pară cât se poate de mic (cimpanzeii se ghemuiesc la pământ, câinii, lupii şi alte
carnivore se retrag cu coada între picioare sau se culcă la pământ), îşi fereşte privirea
(o privire directă ar semnifica sfidarea şi înfruntare) şi, de obicei, odată cu aceste semne
de supunere, încetează şi agresiunea din partea individului dominant.
64
Etologii au observat faptul că la primate,
dominanţa în grup se stabileşte prin mijloace agresive. La
babuin, un mascul poate deveni dominant înlăturându-l
prin luptă (fig. 4.5) pe cel aflat în vârful ierarhiei (masculul
alpha). La babuin se pot întâlni frecvent cazuri când doi
masculi subdominanţi coalizează în înlăturareaa prin
luptă a masculului alpha (Dojană şi col., 2013).
Uneori ierarhia în cadrul grupului se stabileşte de
timpuriu şi durează toată viaţa. La unele specii (babuin
Fig. 4.5. Agresivitatea la şi macac), statutul dominant este transmis progeniturii.
babuin în timpul stabilirii Deşi, la mamifere, adulţii sunt dominanţi asupra
ierarhiei de grup puilor, cei mici sunt rareori agresaţi. În general, faţă de
(http://bilelimmi.com) pui există o mare toleranţă. Pionierii studiului
comportamentului cimpazeilor sălbatici, cercetătorii
americani Jane Goodall şi Adrian Kortlandt (1965), au
descris, referitor la grupurile de cimpanzei studiate, numeroase scene ce dovedesc
marea îngăduinţă a primatelor mature faţă de puii.
Adulţii suportau cu stoicism multe dintre apucăturile enervante ale micilor
cimpanzei, uneori acceptându-i, alteori îndepartandu-i calm, fără violenţă, că şi când ar
fi spus, prin întreaga lor atitudine: "Asta e, sunt copii, ce să le facem?”
Aceşti cercetători au constatat că în rare cazuri (în care mamele nu izbuteau să-i
ferească la vreme), puii aveau de-a face cu agresiuni din partea unor adulţi, de obicei
masculi cu temperament violent şi aflaţi în "posturi de comandă" în ierarhia grupului.
Alte exemple de stabilire a relaţiilor de dominanţă/subordonare din cadrul unui
grup au fost menţionate şi la rozătoare. Astfel, studiile etologice au demonstrat că la
această specie, dominanţa este dată de nivelul testosteronului iar şobolanii masculi care
ocupă o poziţie dominantă în grup, pierd această poziţie după castrare. S-a demonstrat
faptul că ei îşi pot recapătă poziţia dominantă dacă li se injectează testosteron.
Organizarea socială pe principiul dominanţei/subordonare, prezintă la animale o
serie de avantaje. Astfel, odată stabilită ierarhia, în grup domneşte liniştea şi se
diminuează agresiunile dintre indivizi. În plus, animalele subdominante manifestă
comportamente de supunere faţă de cele dominante, conferind o anumită stabilitate
grupului. De asemenea, fiecare animal îşi cunoaşte poziţia în grup şi ştie la ce să se
aştepte din partea celorlalţi membri ai grupului.
Efectul pe termen lung al organizării sociale pe principiul dominanţei/
subordonare la animale, este de creştere a abilităţilor speciei deoarece doar masculii cei
mai puternici şi agresivi se împerechează şi îşi transmit genele, fenomen ce contribuie
la răspândirea populaţiei (fenomenul de radiaţie) prin faptul că indivizii subdominanţi
sunt nevoiţi să părăsească grupul şi să contacteze sau să formeze alte grupuri pentru a
se putea împerechea.
65
B. Agregaţiile
Agregatiile sunt grupuri de animale
care trăiesc, stau şi migrează împreună în
turme, cete, cârduri, etc., de obicei din
motive defensive, dar fără o structură,
organizare sau comunicare definite.
Viaţa în agregaţii conferă indivizilor o
serie de avantaje cum ar fi creşterea
capacităţii de apărare şi de procurare a
hranei.
Un exemplu concludent de agregaţii
sunt bancurile de peşti (fig. 4.6). Astfel, Fig. 4.6. Banc de peşti sub formă de sferă -
numeroase specii de peşti trăiesc în bancuri formă bună de apărare
compacte, ceea ce le face mai puţin (http:// banc-pesti-tahoto.jpg)
vulnerabile în faţa răpitorilor, permite
orientarea după instinctul celor mai avansaţi iar uneori această formă de organizare
facilitează găsirea hranei.
Diversele studii efectuate de cercetătorii marini, au arătat faptul că în bancul de
peşti domneşte o disciplină strictă: toţi indivizii înoată în aceeaşi direcţie, mişcările lor
sunt coordonate, niciunul nu încearcă să-l depăşească pe cel de lângă el sau să-i
rămână în urmă.
C. Eusocialitatea
Ideea principală pe care o dezvoltă biologul Edward O. Wilson este că forma
cea mai avansată de organizare socială din lumea naturală este eusocialitatea, o formă
de organizare în care „membrii unui grup, care conține mai multe generații, sunt
predispuși să comită acte altruiste, ce fac parte din diviziunea muncii lor” și care se
regăsește în societățile de furnici, termite, unele specii de viespi şi albine.
Astfel, eusocialitatea este o organizare socială în care indivizii cooperează,
printr-o diviziune altruistă a muncii, în vederea supraviețuirii și dezvoltării grupului.
Din punctul de vedere al lui Wilson, coloniile de furnici și de termite, roiurile de
albine fac parte din acest sistem de organizare socială, fiind stadiul cel mai avansat de
comportament social.
Studiile au arătat că o colonie de albine lucrează împreună, iar indivizii se
sacrifică pentru binele grupului. Astfel, în cadrul acestei organizări sociale este selectat
grupul în care indivizii au mai multe trăsături avantajoase față de alt grup (printre care și
trăsăturile care influențează colaborarea) dar şi comportament absolut altruist care are
ca scop beneficiul grupului. Lacunele acestei ipoteze se ivesc atunci când se cercetează
alte forme de viață, care nu au comportament social, sau când se observă
comportamente agresive între membrii unui grup.
În cazul insectelor eusociale, doar un număr redus de indivizi se reproduc
(regina, la furnici şi albine). Eusocialitatea, a transformat aceste specii de insecte, în cei
66
mai puternici colonizatori ai planetei. Cu toate astea, lumea cucerită de insectele
eusociale este una la scară mică, iar ecosistemul pe care ele și l-au construit se
integrează ritmului biologic al naturii.
Aceste specii de insecte sunt organizate pe principiul castelor.
O castă este un grup special din interiorul unei colonii mai mari, care realizează
o anumită activitate sau sarcină.
De exemplu, într-un roi de albine există (fig.4.7):
- casta responsabilă de reproducere (regina);
- caste însărcinate cu apărarea coloniei;
- caste însărcinate cu aprovizionarea cu hrană;
- caste pentru îngrijirea puietului.
Între indivizii unei caste există diferenţe
fiziologice şi morfologice (indivizii din casta însărcinată Fig. 4.7. Reprezentanţii unei
caste
cu apărarea coloniei sunt mai dezvoltaţi şi înzestraţi cu (http://www.apicultura.freesoul.ro/
mijloace de apărare specifică). image/index_clip_image003.jpg)
D. Grupurile artificiale de animale

Creşterea animalelor domestice a jucat şi va juca întotdeauna un rol important în
viaţa economică a omenirii, datorită faptului că furnizează produse alimentare
indispensabile în hrana omului.
În acest context, gruparea artificială a animalelor trebuie să ţină seama de o
serie de criterii zootehnice. Criteriul principal al constituirii grupurilor artificiale este
omogenitatea.
Astfel, unele studii au demonstrat că în timpul constituirii unui grup de cocoşi
Cornish, pentru reducerea pierderilor ocazionate de luptele date în vederea stabilirii
ierarhiei, se recomandă ca formarea acelui grup să se efectueze seara, când păsărilor
le scade acuitatea vizuală, sau în cazul păsărilor crescute în hale cu iluminat artificial, se
recomandă, stingerea luminii (Dojană şi col., 2013).
4.2. Avantajele şi dezavantajele vieţii în grup

După cum se ştie, organizarea socială la animale este foarte complexă şi foarte
importantă, fiind una din condiţiile absolut necesare supravieţuirii lor. Trebuie mentionat,
însă, că aceste structuri sociale au fost puse la punct în decursul a milioane de ani, timp
în care animalele au fost nevoite să se adapteze mereu la condiţiile de viaţa şi de mediu
existente.
Faptul că organizarea socială la animale a ajuns într-un stadiu deosebit de
complex, se datorează extraordinarei lor capacităţi de organizare şi de înţelegere a
faptului că numai printr-o disciplină bine pusă la punct, în urma căreia fiecare individ are
de îndeplinit o sarcină precisă în cadrul grupului, pot supravieţui ca specie. Astfel, dacă
67
avantajele convieţuirii în grup au depăşit dezavantajele, atunci animalele au ales
această formă de viaţă.
În acest context, principalele avantaje ale vieţii în grup sunt prezentate în
continuare (Dojană şi col., 2013).
Efectul de acoperire. În cazul în care un grup de animale este atacat de
prădători, tendinţa indivizilor este de a ocupa o poziţie cât mai centrală în grup,
deoarece animalele care se află în centrul grupului sunt mult mai protejate de atacul
prădătorilor decât cele de la periferia grupului. De obicei, în centru grupului se vor afla
puii dar şi animalele cu poziţii importante în ierarhia grupului. Animalele nou-venite dar
şi cei mai slabi din grup vor ocupa poziţii periferice, fiind cei mai expuşi atacului
prădătorilor.
Atacul în grup în cazul prădătorilor. În general, leii şi hienele atacă în grup prăzi
de dimensiuni mari (bivoli), ceea ce un animal solitar nu ar reuşi. Diversele studii
etologice efectuate de numeroşi cercetători au arătat că în cadrul grupurilor de prădători
se manifestă o anumită relaţie de dominanţă.
De exemplu, la lei, femela este cea care vânează, dar masculul este cel care se
hrăneşte primul. Hienele sunt animale nocturne și crepusculare, puternice, rapide și
vicleane care trăiesc în grupuri familiare, în jur de 18 exemplare. Femelele sunt mai mari
și mult mai agresive decât masculii.
Atenţie sporită. Animalele şi păsările care trăiesc în grupuri, detectează apariţia
unui prădător mai repede decât un animal solitar. Astfel, un stol de păsări (porumbei, de
exemplu) detectează apariţia unui prădător (uliu) mai repede decât o pasăre solitară sau
chiar decât un grup mai mic de păsări, deoarece aceştia nu pot emite atâtea zgomote
de alarmă câte poate emite un stol întreg, producând confuzie şi în acelaşi timp îl
descurajează pe prădător, care se simte deconspirat.
Efectul de confuzie este mai bine exprimat la bancurile de peşti. Cu cât numărul
de peşti dintr-un banc este mai
mare, cu atât mai mult prădătorii
vor ezita în alegerea individului
pe care îl vor ataca. Aceştia vor
încerca să treacă de la o ţintă la
alta, ratându-le, de obicei, pe
toate (fig 4.8).
Astfel se constată faptul
că speciile organizate în grupuri
sociale pot să se apăre mai bine
împotriva prădătorilor iar o parte
din acest avantaj provine din
aşa-numitul efect de confuzie.
Fig. 4.8. Leu de mare care atacă un banc de peşti Fenomenul de diluţie:
(http://romanian.cri.jpg)
Şansa unui individ, care trăieşte
68
într-un grup, de a scăpa de un prădător care atacă grupul respectiv, este direct
proporţională cu numărul total al indivizilor din grup.
De exemplu, când un leu atacă o
cireadă de 10 bivoli, şansa fiecărui bivol
de a deveni hrană pentru leul respectiv,
este de 1 la 10. Un alt exemplu este cel al
unei insecte, cicada (Magicicada
septendecim), care trăieşte în subteran
dar care iese la suprafaţă, în număr
foarte mare doar pentru împerechere (fig
4.9). În această perioadă multe cicade
sunt mâncate de păsări, dar pentru că ele
sunt în număr foarte mare, multe
supravieţuiesc (fig 4.10).
Transmiterea anumitor informaţii Fig. 4.9. Cicada - Magicicada septendecim
(http://upload.wikimedia.org)
(în special, privitor la sursele de hrană)
se face foarte uşor şi repede la indivizii
care trăiesc în grupuri sociale.
De exemplu, când o furnică
descoperă o sursă de hrană, ea se întoarce
la furnicar eliberând pe traseu un feromon
care determină alte furnici să meargă spre
sursa de hrană, pe acel traseu sau
şobolanii urmăresc alţi şobolani care au
miros de hrană.
Diviziunea muncii este mai bine
exprimat în coloniile de furnici, albine,
termite (organizate sub formă de caste),
unde indivizii au evoluat diferit,
prezentând diferenţe fiziologice şi Fig. 4.10. Cicade care ies la suprafaţă (la
baza copacilor) în perioada de reproducere
morfologice, pentru a-şi putea îndeplinii (http://news.nationalgeographic.com)
sarcinile specifice.
Îmbunătăţirea condiţiilor de
microclimat. Acest avantaj al traiului în grup este observat în coloniile de lilieci care
dorm atârnaţi cu capul în jos, de tavanul peşterilor. Astfel, căldura degajată de aceştia,
încălzeşte aerul care se ridică spre tavan, încălzindu-l.
Pe lângă numeroasele avantaje ale vieţii în grup există şi unele dezavantaje.
care sunt prezentate în continuare (Dojană şi col., 2013).
1. Competiţie crescută pentru spaţiu şi hrană în cazul în care prea mulţi indivizi
ocupă o suprafaţă prea mică apare pericolul de supraaglomerarea care conduce la
exacerbarea agresiunii, apariţia canibalismului şi a altor tulburări de comportament.
69
De asemenea, în savane, cirezile mari de animale sunt deseori nevoite să se
separe, deoarece în grup ele tind să consume, în timp foarte scurt, întreaga cantitate de
iarbă de pe o anumită suprafaţă.
2. Creşterea posibilităţilor de deconspirare faţă de prădători. Faţă de animalele
care trăiesc solitar, animalele care trăiesc în grupuri ocupă mai mult spaţiu şi fac mai
mult zgomot, fiind uşor şi relativ rapid depistate de prădători.
3. Animalele care trăiesc în grupuri prezintă pericol de îmbolnăvire ridicat,
deoarece atunci când o boală (infecţioasă sau parazitară) pătrunde în grup, ea se
transmite foarte rapid între indivizi.
70
5. RELAŢIA PRĂDĂTOR – PRADĂ
Prădătorii sunt acele specii de animale care supravieţuiesc vânând şi

consumând alte animale
Prădătorismul este o relaţie obligatorie, benefică pentru prădător şi dăunătoare
pentru pradă. Indivizii din populaţia prădătorului consumă membrii populaţiei pradă, ca
hrană, deoarece relaţiile interspecifice dintre animale sunt de cele mai multe ori legate
de hrană. Demn de menţionat este faptul că prădătorismul are un rol important în
reglarea numărului de indivizi din ambele populaţii şi stă la baza reţelei trofice din cadrul
biocenozei. De exemplu, dispariţia unui prădător poate determina o explozie numerică a
populaţiei pradă ceea ce poate avea un impact negativ la nivelul biocenozei. Astfel,
dispariţia populaţiilor de lupi ar putea duce la înmulţirea necontrolată a cerbilor şi
căprioarelor, care pot determina distrugerea completă a plantelor prin suprapăşunat,
ceea ce duce, în final, şi la moartea lor.
Prădătorismul poate avea consecinţe evoluţionare şi ecologice importante pentru
ambele specii (prădător şi pradă), având de asemenea, efecte asupra structurii şi
funcţiilor comunităţilor şi ecosistemelor. In cadrul biocenozelor prădătorii reprezintă
factori reglatori ai acestora. Ei sunt numiţi şi "gunoieri ecologici" deoarece
elimină indivizii bolnavi, cu o valoare biologică redusă. În acest context, vânătoarea este
un proces nemilos, dar în lumea animală este o necesitate. De ea depind destinul şi
evoluţia speciilor. Intre populaţiile pradă şi prădător se stabileşte un echilibru numeric,
cu valori care oscilează între anumite limite.
Deoarece speciile prădătoare manifestă deseori o preferinţă deosebită pentru un
anumit tip de pradă, specialiştii au clasificat aceste specii în: prădători generalişti care
consumă o pradă relativ variată, putând trece uşor de la o specie prădată la alta şi
prădători tipici (sau specialişti) care prădează o gamă redusă de specii (Dojană şi col.,
2013). Atât prădătorii cât şi specia prădată şi-au putut perfecţiona sistemele de
supravieţuire, datorită faptului că acestea
au evoluat împreună, într-un proces
denumit coevoluţie. Conform acestui
principiu, etologii au stabit faptul că,
specia prădată se află evolutiv înaintea
celei prădătoare.
Exemplul cel mai elocvent că specia
prădată este mai motivată şi, în
consecinţă, mai dotată decât prădătorul
Fig. 5.1. Relaţia pradă – prădător, conform este faptul că atunci când un lup aleargă
principiului coevoluţiei
după un iepure, iepurele aleargă mai
71
repede decât lupul. De ce? Explicaţia este foarte simplă: lupul aleargă după un prânz iar
iepurele aleargă să-şi salveze viaţa (fig 5.1).
5.1. Aspecte generale privind comportamentele prădătorilor

Selectarea prăzii depinde categoria de prădător, adică dacă preferă să
consume o pradă relativ variată (prădători generalisti) sau o gamă redusă de specii
(prădători specialişti) dar şi de numărul, specia şi vârsta animalelor prădate. Deşi
generaliştii pot alege dintr-o varietate de specii, ei preferă, în general, o anumită specie
prădată. De exemplu, leii, prădători generalişti, preferă prăzile de talie mare, cum ar fi
zebre sau antilopele gnu, dar când prada lor preferată se reduce, ei au avantajul că se
pot orienta spre o pradă dintr-o altă specie, mulţumindu-se chiar cu un vânat mărunt.
Pentru a demonstra acest comportament al prădătorilor, cercetătorii R y a n şi
T u t t l e , au imaginat în anul 1983, un experiment în care au folosit un lot de lilieci captivi
(S i i t e r , 2007, citat de Dojană şi col., 2013). Aceştia au înregistrate sunetele produse de
două categorii de broaşte şi le-au redat liliecilor captivi. Unele sunete erau produse de o
specie de broaşte preferată de specia respectivă de lilieci şi altele, erau produse de o
specie de broaşte care nu sunt consumate de lilieci. În urma experimentului autorii au
constatat că liliecii se reped asupra difuzoarelor când acestea emit zgomotele produse
de broaştele comestibile, evitându-le, când din difuzoare se aud zgomotele produse de
cea de-a doua categorie de broaşte. În acest context se poate afirma faptul că uneori
decizia asupra a ceea ce urmează să fie prădat reflectă experienţa anterioară a
prădătorului în procesul de învăţare.
În general, prădătorii preferă animalele tinere, neexperimentate, care pot fi foarte
uşor prinse, dar şi animalele bătrâne, sau pe cele bolnave, fiind consideraţi din această
cauză factori reglatori ai biocenozelor ("gunoieri ecologici") .
Localizarea prăzii. Pentru localizarea prăzii, animalele prădătoare folosesc

sistemele senzitivo-senzoriale.
Simţurile rechinilor sunt printre cele mai uimitoare adaptări la mediul acvatic.
La rechinii aparatul auditiv este foarte dine dezvoltat, ei pot auzi diverse zgomote
la distanţe de până la 800 m. Văzul este foarte important mai ales pentru speciile
prădătoare, deci şi pentru rechin, deşi acesta nu percep culorile, ci mai degrabă cu
contrastul dintre pradă şi fondul pe care se proiectează. Unele specii de rechini sunt
bine înzestraţi şi pentru vederea nocturnă. Simţul olfactiv este, de asemenea, bine
dezvoltat, unele specii putând distinge prezenţa sângelui în apă în concentraţii de numai
o parte la un milion. Rechinii pot percepe câmpurile electromagnetice, cu ajutorul
unor organe electroreceptoare, numite ampulele Lorenzini. Când prada (de exemplu o
pisică de mare) produce astfel de câmpuri electrice, rechinii o pot localiza chiar dacă
aceasta se află nemişcată sau camuflată în nisip. Cum toate vieţuitoarele produc
semnale electrice (de obicei slabe, putând fi detectate doar cu aparatură specială),
72
rechinii folosesc acest simţ pentru a detecta prezenţa unor organisme vii - potenţială
hrană sau potenţiali duşmani. Unii cercetători cred că rechinii se folosesc de acest simţ
pentru a se orienta, urmărind liniile câmpului electromagnetic terestru.
Linia laterală este un organ caracteristic peştilor, cu care aceştia simt vibraţiile
transmise prin apă, ce pot semnaliza
prezenţa unei fiinţe vii care se mişcă
prin apropiere. Rechinii percep vibraţii
cu frecvenţa cuprinsă între 25 şi 50
Hz. Unii specialişti sunt de părere că
şi linia laterală conţine receptori de
Fig. 5.2. Repartizarea organele
electroreceptoare câmp magnetic, ca şi ampulele
(ampulele Lorenzini) şi linia laterală la rechin. Lorenzini, completând funcţia
(https://image.slidesharecdn.com) acestora (fig 5.2). Studiile au arătat că
rechinii îşi urmăresc şi îşi capturează
prada cu multă eficienţă şi sunt
capabili să înoate pe distanţe foarte lungi (unii cutreieră oceanele lumii, străbătând mii
de kilometri în fiecare an).
Prădătorii şi-au dezvoltat sisteme sofisticate de localizare a prăzii.
Liliecii, de exemplu, au auzul foarte dezvoltat şi şi-au perfecţionat un sistem de
localizare a prăzii prin ecolocaţie, sistem cu ajutorul căruia pot localiza insectele în zbor
chiar şi în condiţii de întuneric total.
Astfe, ei emit un sunet, asteaptă ca
ecoul să se întoarcă şi îl folosesc pentru
a descifra, în funcţie de direcţie şi
durată, poziţia, dimensiunea şi distanţa
la care se află un obiect (fig 5.3).
Numeroase specii de lilieci (dar nu
toate) emit
sunete
inaudibile cu
Fig. 5.3. Ecolocaţia la liliac
urechea umană https://encrypted-tbn2.gstatic.com
(ultrasunete),
putând aprecia
distanţa până la diferite obstacole, pe principiul eco-locaţiei.
Ecolocaţia se produce prin emiterea unor unde sonore sub formă
de clicuri - urmate de recepţionarea şi interpretarea ecoului.
Clicurile sunt produse în valuri. Principiul ecolocaţiei permite
liliecilor să zboare, să localizeze insecte şi să vâneze în condiţii
de întuneric total.
Fig. 5.4. Molia tigru În schimb, molia tigru (fig 5.4) este singura specie
https://encrypted- cunoscută care poate identifica şi bloca ecolocaţia folosită de
tbn3.gstatic.com
73
prădător. Ea poate prezice atacul unui liliac, cel mai mare duşman al său. Uimitor este
că, molia tigru are capacitatea de a auzi undele sonore emise de liliac prin ecolocaţie şi
poate elibera 4500 de clicuri/s, având un efect de bruiaj asupra ecolocaţiei. Potrivit unui
studiu tehnica folosită de molie funcţionează în proporţie de 93%.
Scorpionul, detectează prada pe baza vibraţiilor. Speciile de scorpioni au
vederea şi auzul slabe, dar prezintă senzori de vibraţii localizaţi pe cele opt membre. Pe
baza vibraţiilor înregistrate de senzorii specifici, scorpionii se pot orienta cu precizie
către o potenţială pradă.
Multe specii de şerpi localizează hrana pe baza radiaţiilor infraroşii, chiar de la o
distanţă de 30 m, cu condiţia ca temperatura corporală a prăzii (şoarecelui) să aibe o
diferenţă de minim 10C faţă de temperatura ambiantă.
Păianjenii detectează prada pe baza vibraţiilor pânzei. Astfel, în încercarea de a
se elibera, prada prinsă în pânza de păianjăn efectuează mişcări care determină
vibrarea acesteia.
Localizarea prăzii diferă la prădătorii diurni faţă de cei nocturni. De exemplu,
vulturul şi uliul, prădători diurni, se bazează pe o vedere foarte bună, dar au un slab simţ
al mirosului, în timp ce bufniţa, care este în general, un prădător nocturn, se bazează pe
un auz foarte dezvoltat, având urechile poziţionate asimetric pentru a-şi îmbunătăţi
capacitatea de detectare a direcţiei sunetelor (Dojană şi col., 2013).
3. Capturarea prăzii. Animalele de pradă fac faţă multor provocări pe parcursul

vieţii, însă cea care îi defineşte este şi cea mai dificilă – capturarea prăzii. În acest
context, prădătorii nu trebuie doar să facă faţă mijloacelor de apărare ale prăzii, ci să
înfrunte şi provocările pe care le ridică habitatul acesteia. Strategiile de vânătoare ale
animalelor, fie ele carnivore, fie insectivore, reprezintă încercarea prădătorului de a-şi
asigura hrana. Demn de menţionat este faptul că, supravieţuirea este la fel de
importantă atât pentru vânător, cât şi pentru pradă.
Odată ce prada este detectată, prădătorii utilizează două metode pentru
capturarea acesteia: pânda sau urmărirea acesteia.
Câinii sălbatici sunt animale mici, cu o greutate de până la 30 kg, iar în echipă
pot prinde prăzi de aproape zece ori mai mari. Ei sunt cel mai bun exemplu al muncii în
echipă. Cu o capacitatea de rezistenţă incredibilă, câinii sălbatici colaborează cu
''coechipierii'' şi ating o viteză de până la 60 km/h când îşi urmăresc prada. Pe măsură
ce unul dintre ei oboseşte, un alt membru îi ia locul. Aceste animale pot alerga mile
întregi, de multe ori până când prada oboseşte, reuşind capturarea acesteia.
Sacrificarea prăzii se face de către toţi membrii, iar hrana e împărţită între ei. Studiile
etologice au arătat că lupii, tigrii, leoparzii şi leii folosesc pânda ca metodă de capturare
a prăzii. După ce pândesc, aceste specii sunt capabile de sprinturi de mare viteză dar
pe distanţe mici, pentru capturarea prăzii. Conform principiului coevoluției, în general ele
nu aleargă mai repede decât prada. Atunci când capturează prada, tigrii ţintesc punctul
cel mai sensibil al prăzii: artera carotidă. Nervii de la baza mustăţilor îi ajută pe tigrii să
estimeze distanţe şi să identifice schimbări din mediu. Unele studii efectuate pe tigrii
74
presupun faptul că, după ce caninii acestuia perforează carotida animalului atacat,
mustăţile se mişcă spre înainte, parcă vrând să înconjoare gâtul prăzii, pentru a
determina dacă prada mai are puls sau nu (fig 5.5).
Fig. 5.6. Capturarea prăzii de către ghepardul

Fig. 5.5. Supermustăţile tigrului (http://s2.ziareromania.ro/?mmid=4b5ca1d635d3
(https://encrypted-tbn3. 8415fb)
gstatic.com)
Ghepardul, cel mai rapid animal de pe planetă, este un bun pândar şi alergător
totodată. Poate atinge 70 km/h sau în unele situații chiar 100 km/h, suficient pentru a
prinde prada după ce s-a apropiat pe cât posibil de aceasta (fig 5.6). Are nevoie de 3
salturi pentru a accelera de la 0 la 64 km/h şi doar de câteva secunde pentru a accelera
până la 93 km/h. Aproape 6 din 7 atacuri asupra prăzii sunt însă eşecuri şi de aceea
manâncă foarte repede tot ce a prins.
Alte specii prădătoare folosesc momeli sau capcane pentru capturarea prăzii.
Broasca aligator (o broască ţestoasă - Macrolemys temmincki) se sprijină pe
fundul apei şi îşi etalează limba care are o prelungire sub forma unui vierme. Broasca îşi
agită prelungirea linguală, precum un pescar, pentru a atrage peştii pe care apoi îi
capturează (fig 5.7).
Fig. 5.7. Broască ţestoasă -

Macrolemys temmincki Fig. 5.8. Paianjenul de scoarţă al lui
(https://encrypted-tbn0.gstatic.com) Darwin (https://i.ytimg.com)
75
Păianjenii capturează prada învelind-o într-o tramă suplimentară de fire sau
injectându-i o substanţă toxică.
Unele stuii recente au arătat că păianjenul de scoarţă al lui Darwin (fig 5.8),
descoperit abia în anul 2010, are dimensiunea de 3 cm, și poate produce un fir de
pânză de până la 25 de metri lungime şi 8 metri lăţime. Elasticitatea incredibilă face
această fibră naturală, cea mai puternică din lume, de 10 ori mai puternica decât Kevlar-
ul, material folosit la vestele anti-glonţ.
Vânătoarea în grup
Printre speciile care vânează în grup se numără leii, hienele pătate, câinii
sălbatici şi lupii.
Vânătoarea în grup este caracteristică speciilor de carnivore sociale, ceea ce le
aduce o serie de avantaje. Ele capturează de regulă o pradă mai mare decât ar putea
captura separat fiecare individ din grup.
Lupul (Canis lupus) vânează căprioare, oi, bizoni, elani şi, ocazional, animale de
talie mică. Lupii vânează în haită (formată obişnuit din 5-8 membri). Sunt recunoscuţi ca
buni urmăritori, prezentând o incredibilă tenacitate, coordonare, inteligență și curaj în
timpul vânătorii. Lupii detectează prada după miros, iar haita urmează liderul (masculul
alfa) până când victima este surprinsă, atacată şi omorâtă. Deoarece lupii vânează în
grup, ei pot captura, animale de talie mult mai mare, chiar de zece ori mai mare decât
un lup bine dezvoltat.
Modul de capturare al prãzii depinde de conditiile teritoriale. Astfel, într-un spatiu
deschis haita atacã instantaneu, în schimb, în pãduri au şanse mai bune de a se
apropia mai mult de pradã, şi de a o pândii înainte de a o ataca.
Dacã prada este singuraticã, şansele sunt mari pentru a o captura, dar în
majoritatea cazurilor aceasta
simte pericolul şi se apãrã.
Dacã prada o ia la fugã, lupii
se lanseazã în urmãrirea ei,
dar dacã distanta nu scade
repede, aceştia renuntă după
800 m, pentru a nu consuma
prea multã energie.
Leii atacă în grupuri de
femele. Gradul de cooperare
variază în timpul vânătorii.
De regulă, leii (fig. 5.9) sunt
Fig. 5.9. Un pui de elefant atacat de 14 lei în parcul
mai cooperativi decât câinii
Luangwa, din Zambia. Pachidermul a scăpat după ce s-a
sălbatici sau hienele refugiat în apă.
Hienele sunt organi- (http://mediartv1.freenode.ro)
zate în clanuri de câte 20 –
76
30 membri, de ambele sexe şi de diferite vârste şi atacă, în general, cirezi de zebre sau
gnu. Fiecare clan este condus de către o femelă şi are un teritoriu bine determinat.
Tehnica lor de atac constă în urmărirea cirezii şi identificarea animalelor slabe sau
bolnave. Hienele sunt foarte insistente urmărind prada cu viteze de 35–40 km/h pe
distanţe mari, până când aceasta oboseşte.
La uliu, organizarea atacului seamănă cu cea a lupului (în haită), deoarece
acesta atacă în perechi (mascul şi femelă) la care deseori se adaugă puii. Ulii sunt
vânători perfecţi, capabili să ucidă prăzi mult mai mari decât ei (iepuri, coioţi, căprioare,
fiind surprinşi atacând chiar urşi).
Strategia atacului este foarte bine pusă la punct şi anume, unul din membrii
grupului de atac, zboară pe deasupra tufişurilor pentru a speria prada (iepuri, de
exemplu), care ies din tufiş, apoi celelalte păsări din grup îi atacă şi omoară (fig 5.10).
Alteori întregul grup atacă simultan un iepure. Când iepurele se află în câmp
deschis şi aleargă, ulii îl atacă pe rând, unul după altul. Această strategie le permit să
prindă animale de talie mult mai mare decât a lor.
Fig.5.10. Uliu care atacă în câmp deschis un iepure

(http://www.zooland.ro)
Demn de menţionat este faptul că, indiferent de contribuţia adusă la procurarea

prăzii, toţi membrii grupului împart prada, iar deseori ulii adulţi aşteaptă până când cei
tineri se satură.
Literatura de specialitate (Dojană şi col., 2013), menţionează faptul că printre cei
mai devastatori vânători în grup se numără unele specii de furnici roşii.
Furnicile formează colonii ale căror dimensiuni variază de la câteva zeci de
indivizi prădători ce trăiesc în mici cavități naturale, până la colonii extrem de bine
organizate ce ocupă teritorii largi și sunt formate din milioane de indivizi. Coloniile mai
mari constau mai ales din femele sterile, ce alcătuiesc caste de „lucrătoare”, „soldați”
77
sau alte grupuri specializate. Aproape toate coloniile de furnici au și câțiva masculi fertili
denumiți „trântori” și una sau mai multe
femele fertile („mătci” sau „regine”).
Specialiştii descriu coloniile ca fiind uneori
„superorganisme” deoarece furnicile par a
opera ca o entitate unică, lucrând
împreună pentru a susține colonia.
Colonia nu are o locaţie
permanentă. Fiecare colonie de furnici are
un profil chimic distinct care permite
membrilor grupului să se recunoască în
mod reciproc şi avertizează colonia cu
privire la prezenţa indivizilor străini. Pe Fig. 5.11. Colonie de furnici roşii
traseul lor spre sursa de hrană, furnicile (http://www.fitomag.ro/wp-
content/uploads/2014/01/furnici1.jpg)
urmează un feromon produs de în special,
de furnicile lucrătoare de la periferia
coloniei. Insectele sau animalele întâlnite în cale sunt înţepate, muşcate, sau devorate.
Furnicile pot transporta greutăţi de 5 până la 20 de ori mai mari decât greutatea lor
corporală şi lucrează împreună – în grupuri mici sau mari – pentru a muta lucruri mai
grele. Atunci când în drumul lor spre sursa de hrană întâlnesc denivelări ale solului, îşi
netezesc drumul prin umplerea acestor denivelări cu propriile trupuri, grăbind
aprovizionarea furnicarului cu hrană.
5.2. Aspecte generale privind apărarea împotriva prădătorilor
Legile naturii parcă au vrut să dea şanse de supravieţuire prăzii şi să pună astfel,
anumite piedici animalelor şi păsărilor prădătoare şi să le îngrădească cumva calităţile
de vânători.
Astfel, apărarea împotriva prădătorilor îmbracă mai multe aspecte. Literatura de
specialitate menţionează existenţa unor mijloacele primare şi, respectiv, secundare de
apărare împotriva prădătorilor (Dojană şi col., 2013).
Etologii menţionează faptul că mijloacele primare de apărare sunt construite în
structura sau comportamentul animalelor respective şi cuprind camuflajul, display-urile
de avertizare şi mimetismul, în timp ce mijloacele secundare de apărare sunt
comportamente speciale pe care un animal atacat le manifestă în prezenţa atacatorului
(fugă, luptă, imobilitate).
Mijloacele primare de apărare împotriva prădătorilor

Camuflajul este un mijloc de apărare primară în care un animal evită să fie
detectat, împrumutând culoarea şi forma obiectelor din habitatul său. Acest mijloc de
apărare asigura, zi de zi, supravieţuirea a numeroase specii din lumea întreagă.
78
De exemplu, pasărea nocturnă Podargus Strigoides, care trăieşte pe continentul
australian, se fereşte de prădători prin faptul că poate lua aspectul unei crengi de copac
rupte (fig. 5.12).
Fig. 5.12. Camuflajul la Podargus Strigoides. Pasărea ia aspectul unei crengi de copac
(https://static1.squarespace.com)
O binecunoscută specie care adoptă camuflajul ca mijloc de apărare este

cameleonul (fig. 5.13). Cameleonul este o șopârlă care trăieşte în copaci şi se poate
agăţa de crengi. Culoarea cameleonului este, de obicei, verde sau maro, dar ea se
schimbă pentru a se potrivi cu mediul înconjurător. Un cameleon înfuriat se deschide la
culoare, iar când este speriat culoarea lui păleşte.
Campionul camuflajului este însă, fără îndoială, sepia (fig. 5.14). Sepia îşi poate
modifica instantaneu culoarea şi textura pielii în funcție de mediul înconjurător. Acest
comportament este utilizat şi ca formă de comunicare sau pentru derutarea victimelor.
Camuflajul este posibil graţie celulelor cromatofore din piele.
Fig. 5.13. Camuflajul la cameleon Fig. 5.14. Camuflajul la sepie

(http://mariaadela.xhost.ro/mo.jpg) (http://fotografias.tecnoxplora.com)
79
Display-urile de avertizare sunt mijloace (vizuale sau auditive) prin care
unele specii de animale anunţă sau avertizează
virtualii prădători că sunt necomestibili sau periculoși.
Astfel, sconcsul dungat prezintă o pereche de
glande perianale, ce emană un miros puternic, ce ține
la distanță prădătorii (fig. 5.15). Lichidul secretat de
aceste glandele este format, în principal, din compuși
tiol cu masă moleculară mică, detectabili la
concentrații de doar 2 părți la milion.
Jeturile trimise din aceste glande spre
adversar, pot avea o lungime de până la trei metri.
Mirosul este atât de puternic încât poate sufoca
victima, iar dacă ajunge la nivelul ochilor, aceasta
Fig. 5.15. Sconcsul dungat
poate să-şi piardă temporar vederea.
(http://media.masslive.com)
Şarpele cu clopoţei avertizează celelalte
animale asupra faptului că este un animal periculos
prin emiterea unor zgomote caracteristice, în urma mişcării cozii prevăzute cu solzi
cornoşi.
Un alt display de avertizare este coloritul
specific al unor insecte care informează virtualii
prădători că nu sunt comestibile. Acesta este şi
cazul fluturelui Monarh (fig. 5.16).
Fluturele Monarh este un fluture migrator,
acesta străbate timp de 8 săptămâni distanţa
dintre America de Nord, de la graniţa canadiană
până în Mexic. Pe perioada zborului, fluturele
se hrăneşte cu nectarul florilor de câmp.
Fluturele Monarh are aripile de culoare brun- Fig. 5.16. Fluturele Monarh
roşcată cu nervuri de culoare neagră, pe (http://www.zooland.ro)
marginea aripilor sunt două rânduri de puncte
albe. Fluturele cu aripile dechise atinge şi 10 cm
lăţime. Masculul se poate deosebi de femelă prin curbura aripilor (masculul are aripile
arcuite în sus, pe când femela în jos).
Un caz particular de display de avertizare îl prezintă zebra. Astfel, se presupune
că dungile de pe suprafaţa corpului au rol de a deruta în privinţa formei corpului, o formă
de apărare denumită colorit disjunctiv. Astfel, combinaţia lor inedită de alb şi negru, sub
forma dungilor care le brăzdează tot trupul, este specifică fiecărui animal şi irepetabilă.
Studiile etologice au arătat că dungile de pe corpul zebrelor au rolul de a ţine la
distanţă muştele hematofage. Studiul publicat în Journal of Experimental
Biology menţionează faptul că acest tipar creat de dungile alb-negre fac ca zebrele să
devină neatrăgătoare pentru aceste "insecte-vampir" iar secretul constă în modul în care
acest tipar dungat reflectă lumina.
80
Mimetismul este proprietatea unor specii de a se identifica cu alte specii care
dispun de display-uri de averizare sau alte forme de apărare (colorit, formă,
comportament etc).
Astfel, o specie de omida - cea a
fluturelui Papilio troilus - are capacitatea
incredibilă de a imita aspectul unui şarpe
(sarpele verde comun). De altfel,
mimetismul nu este prezent doar la nivelul
înfăţişării; omida de fluture Papilio troilus
poate imita chiar şi comportamentul
şarpelui (fig. 5.17).
Mai precis, pentru a-şi intimida
prădătorii, omida îşi ridică partea din faţă a
corpului, întocmai precum ar face-o un
şarpe care se pregăteşte să atace. De
Fig. 5.17. Fluturele Monarh
parcă nu era suficient, micuţa omidă are şi
(http://www.mnn.com)
un organ similar limbii de sarpe, pe care îl
scoate când se simte ameninţată.
Fluturele viceroy, foarte căutat de păsările insectivore, mimează coloritul
fluturelui monarh, evitat de păsări. În această situaţie, două specii îşi oferă uneia alteia o
serie de beneficii adoptând înfăţişări similare (fig. 5.18). De asemenea, unele muşte
imită coloritul viespilor.
5.18. Fluturele vicerege vs. fluturele monarh

(http://www.mnn.com)
Mijloacele secundare de apărare împotriva prădătorilor

Fugă (fleeing)
Fuga este o tehnică de supravieţuire întâlnite la majoritatea speciilor de animale
care pot deveni, la un moment dat, pradă. Astfel, în cazul apărării împotriva prădătorilor
fuga, care nu trebuie confundă cu simpla alergare, este un mijloc de apărare obişnuit,
disponibil la numeroase specii.
81
Este ştiut faptul că ghepardul, poate atinge viteze mari în sprint (chiar până la
100 km/h), însă conform principiului coevoluţiei, acesta poate fi uneori, subclasat de
prada lui preferată - gazela Thomson, care fuge pentru a-şi salva viaţa.
De asemnea, unele specii de insecte (molia tigru) detectează ecolocaţia liliecilor
sau chiar pot bruia ultrasunetele emise de aceştia, modificându-şi direcţia de deplasare.
Un studiu publicat în revista Animal Behaviour (2012), arată că puii de căprioară
sau căprioarele tinere au mai mari şanse de supravieţuire dacă aleg o tehnică de
evadare din faţa prădătorilor care presupune mai mult efort – adică să fugă spre zone
unde pot mai uşor scăpa de urmăritori decât să se ascundă în locul cel mai apropiat.
Astfel, studiul a arătat că acele căprioarele care au ales pajişti şi terenuri mai
mlăştinoase drept locuri de ascunziş au avut mai mare succes în a scăpa de (sau a
evita) prădători precum coioţii, chiar dacă asta a însemnat un efort suplimentar din
partea lor. Pentru cele care au ales să se ascundă în zone cultivate (lanuri de grâu, spre
exemplu) la marginea pădurilor, situaţia nu a fost la fel de fericită, deoarece şansele să
fie prinse au fost mult mai mari.
În studiul respectiv, cercetătorii au plecat de la prezumţia că întotdeauna
căprioarele vor fugi spre cel mai apropiat loc de ascundere. astfel, ei au constatat că,
din 128 de animale monitorizate, doar 25% au făcut acest lucru, şi din acestea, 79% au
fost prinse de prădători. Restul de 75% au ales varianta mai complicată a găsirii unui loc
care să fie avantajos, nu neapărat aproape, astfel că 63% dintre căprioarele care au
acţionat în acest fel au scăpat cu viaţă din situaţiile în care erau vânate. Etologii cred că
vegetaţia bogată a păşunilor vine în sprijinul căprioarelor şi nu lasă prădătorilor o urmă
vizibilă, pentru ca aceştia să le poată urmări. Avantaje similare oferă şi habitatele mai
umede, depresiunile mlăştinoase, unde apa şi vegetaţia bogată ascund mirosul
căprioarelor. În urma monitorizării acestor căprioare, cercetătorii au constatat că odată
ce scapă de urmăritori, căprioarele preferă să rămână în habitatul care le-a protejat mai
multă vreme, până când se simt în siguranţă.
Luptă (fighthing)
în funcţie de specie, lupta cu
prădătorii prezintă diferite aspecte.
Astfe, de exemplu, în lupta cu
prădătorii, sconcsul foloseşte spray-uri urât
mirositoare care derutează prădătorii.
Speciile de talie mare şi masive
(bizoni, bivoli), folosesc agresiunea fizică
în lupta pentru supravieţuire, în timp ce
speciile neagresive uzează de mijloace
agresive doar atunci când sunt încolţite şi
nu mai pot scăpa prin fugă. Fig. 5.19. Gruparea bivolilor în cazul
atacului unui pădător (https://encrypted-
tbn3.gstatic.com)
82
Astfel, spre exemplu, bivolii (fig. 5.19) folosesc o metodă particulară de apărare
în grup, atunci când sunt atacaţi de o haită de lupi. Ei se grupează în cerc, cu capul spre
exterior (având coarne masive, robuste şi puternice), protejându-şi puii în centrul
grupului.
De asemenea, în lupta pentru supraviețuire unele specii dispun de un adevărat
arsenal de arme: copite, coarne dar şi de o musculatură şi un aparat locomotor
dezvoltat, specializat pentru fugă, în timp ce, numeroase păsări cuibătoare emit sunete
alarmante când un agresor se apropie de cuib
Imobilitatea (freezing-ul)
Specialiştii precizează faptul că există specii de animale care atunci când sunt
atacate nici nu luptă şi nici nu fug din calea prădătorilor, dar ele se ascund adoptând o
poziţie nemişcată, în care nu emit sunete, mirosuri sau alte semnale. Acest fenomenul
este cunoscut sub numele de îngheţare (freezing) sau imobilitate tonică.
Literatura de specialitate numește speciile, care își ascund puii pentru a se
proteja de duşmani, specii ascunzătoare. La alte specii, puii preferă să-şi urmeze mama
încă din primele zile de la fătare pentru a se feri de duşmani. Acestea sunt denumite
specii urmăritoare (Dojană și col., 2013).
Un exemplu de specie „ascunzătoare” este căprioara la care s-a observat
fenomenul de freezing. Astfel, la apropierea unui pădător, căprioara îşi lasă puiul bine
ascuns în tufe şi fuge. Puiul de căprioară rămâne în această stare până când prădătorul
se îndepărtează, perioadă în care nu face zgomot, nu emite mirosuri sau alte semnale,
fiind astfel, greu de depistat.
Un exemplu de specie “urmăritoare” este oaia. Astfel, în dorinţa de a se feri de
duşmani, mieii tind să-şi urmeze mamele decât să se ascundă, în timp ce, capră este o
specie “ascunzătoare”, deoarece numeroase studii au arătat faptul că iezii se ascund
încă din primele zile după naştere (în special, la caprele de munte).
Un altă specie la care se întâlneşte în
fenomenul de freezing, este cel al
oposumului (Didelphis virginiana), o specie
de marsupiale.
La apropierea unui prădător, acesta
adoptă o postură de animal leşinat,
inconştient (fig. 5.19), rămânând nemișcat de
la 40 minute până la câteva ore. Deoarece
majoritatea prădătorilor oposumului (coioţi şi
lupi) nu consumă animale moarte, aceştia se
apropie de oposumul aflat în stare de
Fig. 5.20. Imobilitatea tonică la oposum “inconştienţă” dar nu-l devorează, trecând
(https://s-media-cache-ak0.pinimg.com)
mai departe.
Demn de menţionat este faptul că,
unii cercetători au studiat imobilitatea tonică la pisică.
83
Printre aceștia se remarcă Tony Buffington (fig. 5.21), profesor la Clinica de
Ştiinţe Veterinare de la Universitatea Statului Ohio, care a studiat inhibiţia
comportamentală indusă prin ciupire” (ICIC) sau "clipnoza" la pisică, plasând două
agrafe de birou (de 5,08 cm), pe pielea din regiunea cefei la 31 de pisici (fig. 5.22).
Fig. 5.22. Demonstrarea fenomenului de

inhibiţie comportamentală indusă prin
ciupire la pisică
(http://www.scientia.ro)
Fig. 5.21. Profesor Tony Buffington
(http://consciouscat.net/wp-
content/uploads/2015/11/Tony-Buffington.jpg)
Toate pisicile din experimentul lui Buffington, în afară de una, au avut o reacţie
pozitivă la acest experiment (prinderea pielii de pe ceafă cu agrafe de birou), ce a
constat într-o stare de pasivitate în care pisicile și-au arcuit coloana și și-au aşezat
coada între lăbuţele posterioare.
Observaţii ulterioare au condus echipa lui Buffington la concluzia că ICIC este o
reacţie care nu ţine nici de frică nici de durere. Pupilele pisicilor nu s-au dilatat – ca în
cazul reacţiei fiziologice pe care o au animalele atunci când simt frica - ritmul cardiac și
nici respiraţia, nu s-au intensificat.
De asemenea, pisicile rămâneau alerte, în contrast cu pisicile care prezintă aşa
numita ”imobilitate tonică”, prin care animalul încremeneşte şi devine total inert atunci
când se confruntă cu stimuli de pericol extrem.
Astfel, Buffington a concluzionat, că reacţia fiziologică de inhibiţie
comportamentală indusă prin ciupire a apărut în timp, pentru ca pisicii mame să îi fie
mai uşor să îşi transporte puii și în felul acesta să îi poată feri de pericole.
84
Fig. 5.23. Imobilitatea tonică la puii de leu și de pisică
(http://www.scientia.ro)
Ipoteza transportării puilor de către mamele lor, sugerată de Buffington şi de

către colegii săi, reaminteşte ipoteza altor cercetători care au studiat imobilitatea tonică
şi la alte specii de animale (fig. 5.23).
De fapt, reacţia fiziologică de tip ICIC a fost observată la numeroase specii de
animale (şoarecii, şobolanii, iepurii, câinii şi porcuşorii de Guineea).
85
6. ASPECTE GENERALE PRIVIND COMPETIŢIA DINTRE ANIMALE
Animalele intră în competiție în principal pentru hrană, teritoriul dar și în perioada

de împerechere.
6.1. Competiţia pentru hrană

În competiţia pentru hrană pot fi identificate două variante, şi anume competiţia
intraspecifică şi competiţia interspecifică
6.1.1.Competiţia intraspecifică
In cadrul unor populații, între indivizii din aceeași specie, se manifestă relații
intraspecifice de cooperare dar și de competiție pentru hrană, teritoriu, stabilirea
dominanței și înmulțire.
Literatura de specialitate menționează faptul că (Dojană și col., 2013), competiţia
intraspecifică pentru hrană poate lua diferite forme, și anume: siblicidismul (care derivă
de la sibling din limba engleză care înseamnă - frate sau soră, sau mai exact, doi sau
mai mulți indivizi cu ambii părinți comuni) și reprezintă, de fapt, o prăduirea intrafamilială
și canibalismul, care reprezintă o prăduirea intraspecifică.
Siblicidismul este o formă de competiţie intraspecifică pentru hrană care are loc
în interiorul familiei, respectiv între fraţii ce cresc şi se dezvoltă în acelaşi cuib.
Acest tip de competiție intrafamilială pentru hrană se întâlneşte la unele specii de
păsări, la care numărul de indivizi este limitat, în funcție de hrană dar şi de spaţiu.
Astfel, literatura de
specialitate (Dojană și col., 2013),
citează cazuri de siblicidism la egreta
mare (Casmerodius albus – fig. 6.1).
Clocirea, începe odată cu
depunerea primul sau celui de-al
doilea ou, durează 25-27 de zile și
este realizată de ambii parteneri.
Din această cauză puii
eclozează pe rând. Astfel, deseori
puii eclozionaţi primii monopolizează
hrana regurgitată de părinţii lor (sau
Fig.6.1. Egreta mare (Casmerodius albus) mai târziu, puii ciugulesc ciocul
(http://www.fotonatura.ro)
adultului și preiau hrana direct de la
acesta), în timp ce puii eclozionaţi
86
mai târziu mor de foame (fig. 6.1), deoarece aceste păsări continuă să hrănească
preferenţial puii mai dezvoltaţi. Astfel, mortalitatea puilor mai mici crește direct
proporțional cu scăderea cantității de hrană (din locul și momentul respectiv), dar
conflictele între pui se derulează chiar și când hrana
este îndestulătoare.
Un alt exemplu de siblicidism, citat de
literatura de specialitate este cel al vulturului negru
(Aquila verreauxi) îşi omoară puii (fig. 6.2.) imediat
după ecloziune, fie prin înfometare, fie prin atac direct
(prin ciupirea cu ciocul său foarte puternic).
Cercetările etologice au menționat faptul că,
datorită decalajului existent între ecloziuni (2-3 zile),
în mai mult de 90% din cuiburile luate în studiu, s-a Fig. 6.2. Vulturul negru
observat că și între puii din același cuib apare o (Aquila verreauxi)
(https://en.wikipedia.org/wiki/Verreaux'
competiție agresivă, puii mai mari omoarându-și s_eagle)
frații eclozionați mai târziu, agresivitate care poate
continua chiar până la 70 de zile de la ecloziune.
În concluzie, toate aceste manifestări comportamentale au ca factor comun
competiţia pentru hrană. Fenomenul este amplificat de reducerea hranei, în schimb,
suplimentarea hranei reduce mortalitatea în cuib.
Canibalismul, în regnul animal, este considerat în multe cazuri, ca o formă de
competiţie pentru hrană și este o tulburare comportamentală care se poate extinde prin
imitație.
Întreținerea animalelor în mari crescătorii a determinat reducerea, uneori până
la dispariție, a posibilității de mișcare activă pentru unele specii de animale, adaptate
filogenetic, să-și petreacă cea mai mare parte a timpului căutându-și hrana.
Canibalismul se traduce la porci prin mușcatul cozii (caudofagie) sau al urechilor
(otofagie), la păsări, prin aplicarea de lovituri puternice cu ciocul în regiunea capului
(mai ales de către păsările dominante), iar rozătoarele (iepuri, hamsteri, șoareci,
șobolani - specii care fată puii golaşi), în anumite condiții, își pot consuma proprii pui.
Dintre factorii zooigienici și nutriționali care duc la apariţia canibalismului, pot fi
menționți: aglomerarea în spații mici, microclimatul necorespunzător (aer prea umed,
temperatură excesiv crescută sau coborâtă), concentrație crescută de amoniac,
confecționarea grătarelor din cuşti/boxe din materiale dure, abrazive, traumatizante,
care provoacă leziunile inițiale și întrețin o stare de iritare (absența paielor), carențe
minerale şi vitaminice, furajele alterate, mucegăite, deficit de apă dar și prezenţa unor
afecţiuni (rahitismul, boli parazitare).
Canibalismul este considerat normal la unele specii de insecte sociale, deoarece
în acest fel se poate reglare a mărimii coloniei constituie şi o suită de hrană. De
exemplu, termitele îşi consumă coechipierele moarte sau rănite.
Oamenii de știință de la Universitatea Stony Brook din New York, au studiat
canibalismului intrauterin la rechini. Aceștia au menționat faptul că femelele rechin se
87
pot împerechea cu mai mulți masculi iar embrionii proveniţi din diferite ovule au taţi
diferiţi, deci ei nu sunt fraţi deplini, ci doar pe linia maternă, ceea ce explică, parţial,
gradul înalt de ferocitate pe care îl manifestă unii faţă de alţii. Astfel, la aceste femele,
embrionii devin supranumerari iar cei rezultați din prima împerechere, pot să aibă mai
mult timp la dispoziție pentru a crește în dimensiuni și de a-i putea devora pe ceilalți,
datorită unui instinct de supraviețuire.
Canibalismul se întâlnește și la insecta
numită călugăriţa (Mantis religiosa). Această
denumire i s-a atribuit datorită primei perechi de
apendici, asemănându-se perfect cu slujitorii
bisericii în momentele de rugăciune, poziţie des
aleasă de insectă în cazul capturării prăzii (fig.
6.3.). Femela depune în medie 1200 de ouă pe
an, pentru care are nevoie de o doză masivă de
proteine, motiv pentru care, în timpul
împerecherii, sau imediat după, ea îşi Fig. 6.3. Călugăriţa
devorează partenerul, asigurând perpetuarea (Mantis religiosa)
(www.toateanimalele.ro/Calugarita5.jpg)
speciei.
Demn de menționat este faptul că, în
unele cazuri, canibalismul este o manifestare comportamentală cu circumstanţe
ecologice: astfel, atunci când disponibilităţile de hrană se reduc, crabul roşu devine
canibal.
Sunt multe alte exemple de canibalism întâlnite în natură: broaştele care îşi
mănâncă mormolocii sau pescăruşul, care poate consumă sau distruge ouăle sau puii
altor perechi de pescăruş etc.
6.1.2. Competiţia interspecifică

În competiţia interspecifică, animalele din diferite specii pot intra în competiţie
pentru aceeaşi hrană/pradă. Multe specii prădătoare (ulii, bufniţe, vulpi, coioţi) au ca
sursă de hrană aceeaşi specie pradă (şoareci, iepuri). Dacă numărul de organisme din
specia pradă se reduce, atunci între organismele speciilor prădătoare se va declanşa o
competiţie intensă, în care unele vor avea succes mai mare decât altele.
Pentru speciile care sunt apropiate funcţional, competiţia pentru resursele de
hrană joacă un rol extrem de important în modelarea diversităţii lor. Astfel, competiţia
între specii apropiate poate afecta habitatul uneia dintre ele, ducând la excluderea
competitivă. Conform principiului excluderii competitive, două specii care se află în
concurenţă pentru aceeaşi resursă de hrană limitată, nu pot coexista şi vor concura între
ele până când specia mai slabă va fi forţată să găsească o altă sursă de hrană şi să
trăiască într-un habitat mai puţin dorit de aceasta (G.F. Gause, citat de Dojană şi col.,
2013).
88
Demn de menţionat este faptul că pe un teren suficient de mare, pot coexista
mai multe specii, deoarece acesta oferă o mai mare varietate de habitate. În această
situaţie, diversitatea speciilor poate fi afectată de modul în care condiţiile de creştere,
variază în spaţiu şi timp.
Astfel, în cazul speciilor care convieţuiesc într-un habitat suficient de mare, în
urma excluderii competitive, specia mai slabă este nevoită să se retragă într-o zonă
periferică a habitatului respectiv, şi astfel, în continuare, o mare diversitate de specii ar
putea fi menţinută într-un echilibru dinamic pe întreaga suprafaţă. În situaţia în care
specia mai slabă este forţată să găsească o altă sursă de hrană şi să trăiască într-un alt
habitat, rata la care un sistem/specie evoluează spre un echilibru competitiv va fi extrem
de lentă şi va fi afectată de mulţi factori, inclusiv de fluctuaţiile unor factori de mediu, de
speciile prădătoare (aflate în verigile superioare ale lanţului trofic (Huston, 1996).
Trăsătura fundamentală a biocenozelor este reprezentată de relaţiile ce se
stabilesc între speciile ce alcătuiesc respectiva biocenoză sau între specii aparţinând
unor biocenoze diferite. Relaţiile interspecifice pot fi de mai multe tipuri şi sunt
prezentate mai jos:
Relaţii de neutralism (relaţii indiferente)
Neutralismul este o relaţie în care indivizii nu se influenţează reciproc în mod
direct, iar pentru oricare dintre ei este indiferentă prezenţa celuilalt. De exemplu, relaţia
veveriţă - broască din ecosistemul pădure.
Relaţii de concurenţă
Competiţia (concurenţa) este tipul de relaţie între două organisme (populaţii)
diferite din aceeaşi biocenoză, care au aceleaşi cerinţe faţă de hrană (apă, teritoriu,
lumină etc). În această competiţie, ambii parteneri sunt dezavantajaţi (-,-), dar o
populaţie poate supravieţui iar cealaltă poate fi eliminată, fiind nevoită să-şi caute alt loc
de adăpost şi hrană. Exemplu: rândunelele gonesc vrabiile care le ocupă cuiburile cât
ele sunt plecate în ţările calde.
Relaţii simbiotice este o relaţie fizică strânsă, de durată între două specii
diferite. Cu alte cuvinte două specii sunt în mod obişnuit în contact fizic şi cel puţin una
dintre ele beneficiază de pe urma acestui contact. Există trei tipuri diferite de simbioză:,
comensalismul, mutualismul şi parazitismul.
Comensalismul este o relaţie obligatorie şi pozitivă pentru un partener
(comensal), dar cealaltă specie (partener) nu este afectat (+,0). Un exemplu de relaţie
comensală din lumea animalelor este cea stabilită unele specii de crustacee (0) şi specii
de viermi (+) care trăiesc în camera branhială a crustaceelor.
De asemenea, peștele ventuză (Remora remora), care nu este un înotător bun
(fig. 6.4), are o ventuză adezivă pe suprafața capului (+), cu care se prinde de corpul
altor pești (0), buni înotători (rechini, cașaloți) pentru a ajunge în alte locuri, lărgindu-și
astfel arealul de răspândire.
În acest fel ei pot înota împreună cu rechinii şi atunci când aceştia se hrănesc
peştele remora consumă resturile care rămân din hrana rechinului. Rechinii nu par să fie
influenţaţi pozitiv sau negativ de peştii remora.
89
Fig. 6.4. Peştii ventuză (Remora remora),
transportați de un rechin
(www.upload.wikimedia.org/wikipedia/commons.jpg)
Alt exemplu se întâlneşte la gândacul de bălegar (Geotrupes stercorarius) care

transportă acarianul (Parasitus coleoptratorum), şi care, contrar numelui său, nu este
parazit, hrănindu-se cu substanțe organice în putrefacți.
Exemple de relaţii de comensalism din lumea vegetală sunt numeroase. Multe
specii de orhidee utilizează copaci pe suprafaţa cărora cresc, copacii nici nu suferă, nici
nu beneficiază, dar orhideele au nevoie de o suprafaţă unde să se fixeze şi să
beneficieze de lumină şi ploaie.
Mutualismul este o relaţie în care ambii parteneri beneficiază (+,+). În multe
relaţii mutuale speciile nu pot trăi una fără alta, relaţia fiind obligatorie. În alte relaţii
speciile pot exista separat, dar au mai mult succes când se implică într-o relaţie
mutuală.
De exemplu:
- relaţia mutuală între plantele
entomofile şi insectele polenizatoare. Plantele
entomofile sunt polenizate de insectele care se
hrănesc cu nectarul acestor plante;
- relaţia mutuală între anumite bacterii,
protozoare şi animalele, în al căror tub digestiv
trăiesc aceste microorganisme;
- relaţia mutuală între pasărea Pluvian
şi crocodil (fig.6.5). Micuţa pasăre se hrăneşte
Fig. 6.5. Relaţia mutuală între
cu resturile de mâncare dintre dinţii pasărea Pluvian şi crocodil
crocodilului. De aceea, crocodilul stă minute în (https:// files.wordpress.com/
şir cu gura deschisă fără să rănească 2013/02/pasarea-pluvian.jpg)
pasărea, pentru a avea parte de un „periaj” al
dinţilor.
Parazitismul este relaţia între un parazit şi o gazdă, relaţie care este pozitivă
pentru paraziţi şi negativă pentru gazdă (+,-).
90
Astfel, parazitismul este o relaţie în care unul din organisme numit parazit
trăieşte în sau pe un alt organism, numit gazdă pe seama căruia se hrăneşte. În
general, parazitul este mult mai mic decât gazda sa.
Cele două specii dintr-o astfel de relaţie, evoluează în aşa fel încât fiecare se
poate obişnui cu cealaltă. Interesul parazitului nu este să omoare gazda, dar dacă o
face, este nevoit să găsească alta. Gazda îşi dezvoltă sistemul de apărare faţă de
parazit astfel încât să-l poată tolera. Mulţi paraziţi au două sau mai multe specii gazdă
pentru diferite stadii de dezvoltare din ciclul lor de viaţă. Paraziţii care trăiesc pe
suprafaţa gazdei se numesc ectoparaziţi (puricii, păduchii, mucegaiurile, etc.) iar
paraziţii care trăiesc în corpul gazdei se numesc endoparaziţi (tenii, unele bacterii şi
fungi).
Există şi plante parazite, cum este vâscul care trăieşte parazit pe copaci.
Seminţele de vâsc sunt purtate de păsări de la un pom la altul, unde se pot prinde de
suprafaţa ramurilor şi creşte spre ţesuturile copacului care-i asigură apă şi substanţe
minerale. Parazitismul este o strategie de viaţă foarte obişnuită. Fiecare organism
inclusiv omul, are multe alte organisme care îl utilizează ca gazdă. Astfel, relaţia este
obligatorie pentru paraziţi, neobligatorie pentru gazdă.
În concluzie, principiul excluderii competitive nu este universal: animale din
specii asemănătoare pot trăi în acelaşi habitat şi să consume aceeaşi hrană fără să se
excludă reciproc. Consecinţa tipică a principiului excluderii competitive nu este
distrugerea speciei mai puţin competitive, ci de regulă forţarea acesteia să ocupe un
habitat mai puţin preferat.
6.2. Competiţia pentru teritoriu

Teritorialitatea şi marcarea teritoriului
În sens etologic, teritoriile animalelor reprezintă niște segmente de spațiu

(suprafaţe geografice), ocupate fie de un individ, de o pereche sau de un grup de
indivizi, care sunt marcate și apărate împotriva altor indivizi din aceeași specie şi
reprezintă de fapt, zona în care animalul trăieşte, îşi desfăşoară activităţile de căutare a
hranei şi cele de împerechere.
Teritorialitatea este un model comportamental, specific animalelor, care are ca
scop apărarea unei anumite locaţii împotriva intruşilor care vor să pătrundă într-un
spaţiu revendicat şi care se finalizează, de obicei, printr-un comportament agonistic.
Dimensiunea teritoriului este variabilă în funcție de specie și este mai mare
la carnivore comparativ cu erbivorele.
Specialiştii clasifică teritoriile animalelor în sezoniere (temporare), fiind
reprezentate de acele zone/teritorii unde acestea îşi construiesc cuibul și îşi hrănesc puii
(întâlnite la multe specii de păsări) sau permanente, fiind acele zone unde animalele
trăiesc şi vânează (de exemplu, la felinele mari).
Teritoriul unui animal cuprinde, de obicei, două zone şi anume, spațiul vital, care
reprezintă teritoriul în care animalul sau grupul de animale se stabilește în vederea
91
hrănirii, apărării și reproducerii. De regulă, acest spațiu este delimitat, stăpânit și apărat
de rezidenţi împotriva intruşilor (indivizi din aceeași specie).
Cea de-a doua zonă este centrul teritoriului care este o zonă mai restrânsă unde
animalele îşi contruiesc cuibul, culcușul, vizuina, fiind din acestă cauză zona care este
apărată cu maximă intensitate. Studiile etologice au demonstrat că intensitatea de
apărare scade spre periferia teritoriului.
Instinctul de teritorialitatea se manifestă când un individ, o pereche sau o familie
de animale reclamă exclusivitatea folosirii unui spaţiu şi uzează de un comportament
agonistic pentru apărarea acestuia împotriva intruşilor. Instinctul de teritorialitate apare
și se accentuează când resursele mediului sunt limitate și pot fi apărate. Demn de
menţionat este faptul că, nu întotdeauna comportamentul agonistic se referă în
exclusivitate la luptă, ci poate să includă doar display-uri de ameninţare, menite să
descurajeze intruşii.
Literatura de specialitate menţionează faptul că, teritorialitatea include apărarea
teritoriului care presupune, de regulă, un comportament agonistic, iar zona apărată este
utilizată în exclusivitate de rezident până la detronarea lui de către un nou-venit dar un
noul-venit poate manifesta un comportament submisiv, de supunere, şi din această
cauză, nu orice intrus este atacat (Dojană şi col., 2013).
În acest context, etologii precizează faptul că atunci când competitorii (rezident şi
intrus) sunt relativ egal dotaţi, va câştiga, întotdeauna, cel rezident, pentru că se
presupune că rezidentul ştie exact pentru ce luptă, în timp ce intrusul nu, iar când
rezidentul şi intrusul sunt dotaţi fizic diferit, va câştiga cel mai bine dotat.
Studiile efectuate la pițigoiul mare (fig. 6.6.) -
Parus major, care trăieşte în pădurile de stejar din
Anglia, au demonstrat că atunci când un rezident
părăseşte habitatul sau moare, locul său este luat
rapid de un nou rezident.
Dar în situaţia în care pădurile de stejar sunt
supraagromerate cu astfel de păsări, următorii veniţii
sunt trataţi ca flotanţi şi ocupă zone de tufişuri de la
marginea pădurii. În acest caz, dacă un rezident din
pădure moare sau părăseşte zona, locul său este Fig. 6.6. Pițigoiul mare
ocupat imediat de un flotant de la marginea pădurii. - Parus major
Marcarea teritoriului (http://www.imagini/pasari/pitigoi-
mare1.jpg)
Rezidenţii îşi marchează teritoriul folosind
diferite mijloace de identificare. Astfel, limitele
teritoriale pot fi marcate printr-o o serie de semnale sau avertismente optice, prin
expunerea vizibilă a animalului dominant care execută diferite mișcări sau adoptă
anumite poziții; semnale acustice, prin emiterea unor sunete specifice, la
păsările cântătoare, la broaște şi la unele primate etc.; semnale chimice – olfactive, ca
exemplu eliberarea unor substanţe odorante. Animalele îşi marchează, de asemenea,
graniţele teritoriale afişând display-uri agresive, evitând astfel, de cele mai multe ori
92
conflictele. Acestea au rolul de a avertiza pe un intrus că a pătruns pe un teritoriu
revendicat.
Etologii numesc animalele care își marchează și apără teritoriul, animale
teritoriale.
Marcarea chimică a teritoriului este
frecvent întâlnită la animale şi constă în
răspândirea de substanţe odorante eliminate prin
urină, fecale sau feromoni.
Astfel, cerbii (fig. 6.7) îşi marchează
graniţele teritoriului prin frecarea frunţii de tulpinile
arborilor, eliberând markeri chimici din glande
specializate (suboculare şi cele de la baza
coarnelor).
Atât pisicile femele cât și motanii sunt
animale teritoriale, însă motanii își protejează
teritoriul mai intens decât pisicile. Pisica îşi
Fig. 6.7. Marcarea teritoriului la
marchează teritoriul în mai multe moduri, şi
cerbi
(http://www.romaniaturistica.ro/ima anume, prin pulverizarea urinei puternic
gini_articole/cerb.jpg) mirositoare (datorită conţinutului în feromoni), pe
suprafețe verticale sau prin urinare propriu-zisă pe
suprafețele orizontale; prin frecarea de diverse obiecte (datorită prezenţei unor glande
eliberatoare de feromoni, situate în regiunea bărbie, mustăţilor, urechilor, regiunii anale);
sau prin zgârierea anumitor obiecte/suprafeţe. Astfel, deşi acest comportament s-ar
putea confunda cu o simplă acţiune de tocire a unghiile, pisica are la nivelul pernuţelor,
glande cu ajutorul cărora după zgârierea unor suprafeţe, îşi lasă "amprenta" olfactivă,
fiind o altă modalitate de marcare a teritoriului, la această specie.
Hiena pătată (Crocuta crocuta) folosește pentru marcarea teritoriului urina,
fecalele şi feromonii glandulari. Atât masculii cât şi femelele îşi marchează teritoriul
depunându-şi fecalele şi urina puternic mirositoare în zone speciale ale teritoriului
numite de specialiști, latrine. După depunere, hienele răspândesc urina şi fecalele prin
scormonire. De asemenea, hienele îşi marchează rutele de vânătoare şi prin aşa-
numitul pasting (trecere sau frecare). În acest scop, hiena posedă două glande
perianale care produc o secreţie albicioasă puternic mirositoare. Când hienele trec
peste tulpinile plantelor aceste glande eliberează secreţia albă mirositoare a glandelor
perianale (Dojană şi col., 2013).
Display-urile agresive. Deoarec multe specii nu pot folosi pentru marcarea
teritoriului markerii chimici, acestea apeleză la display-urile agresive care se traduc prin
diferite posturi corporale sau acţiuni cu rol de avertizare asupra pericolului de a ataca.
Pentru multe animale, display-urile agresive constau în prezentarea colţilor, a
coarnelor, ghearelor sau a altor arme.
La unele specii de păsări (fig. 6.8.), cel mai simplu şi singurul display agresiv
este înfoierea sau zburlirea, fiind, de fapt, o aparentă creştere în dimensiuni.
93
Fig. 6.8. Agresivitatea la bufniță (înfoierea și zburlirea aripilor)
(http://dreamgeek.ro/wp-content/uploads/2013/06/bufnita.jpg)
Când este ameninţată, pisica îşi arcuieşte corpul îşi zburleşte părul de pe corp şi
coadă. Ea prezintă o poziție rigidă, coada fiind orientată spre pământ iar privirea fixă
(fig. 6.9 A).
A B C
Fig. 6.9. Agresivitatea la animale: A. Pisică; B. Câine; C. Maimuță
(http://www.lumeanimalelor.ro/Files/uploads/1703-caine%20agresiv.jpg)
Câinele etalează un display agresiv complex când ameninţă sau simte un

pericol.
În funcție de agresivitatea câinele, trebuie să se ţină seama de anumite atitudini
pe care le poate aborda acesta (fig. 6.9 B): postura capului, a spatelui şi cozii, poziţia
urechilor, activitatea cozii, piloerecţia, expresia (mimica) ochilor şi a gurii, lătratul,
mârâitul, dezvelirea dinţilor, retracţia buzelor etc.
Agresivitatea poate fi direcționată către alți câini, stăpân sau alți oameni.
Câinii pot arăta agresivitate în timp ce își păzesc hrana sau jucăriile favorite.
Maimuţele folosesc chemări vocale şi display-uri vizuale (etalarea dinţilor şi a ghearelor)
pentru avertizarea asupra pericolelor de încălcare a graniţelor teritoriului (fig. 6.9 C).
94
Demn de menționat este faptul că, pe lângă apărarea teritoriului, display-urile
agresive sunt folosite de animalele sociale și
pentru a-şi afirma poziţia dominantă în grup.
Animalele tind să devină teritoriale atunci când
resursele sunt limitate, iar beneficiul eliminării altor
animale este mai mare decât costul.
Relaţia dintre avantajele și dezavantajele
apărării resurselor a fost cercetată pe păsări colibri
(fig. 6.10). Etologii au constatat că la aceste păsări
vigurozitatea apărării teritoriului de către rezidenţi
este direct proporţională cu resursele pe care
Fg. 6.10. Pasărea colibri acesta le asigură.
Teritorialitatea şi comportamentul de supunere

Studiile efectuate au demonstrat că apărarea unui teritoriu revendicat de două
animale competitoare, nu se soldează întotdeauna cu luptă. Astfel, animalul mai slab
sau intrusul poate să prezinte față de animalul dominant o manifestare comportamentală
de supunere (display submisiv), dorind să comunice celui mai puternic (prin diferite
sunete sau printr-un anumit limbaj corporal) că nu intenţionează să intre în competiţie cu
acesta.
Această comunicare poate fi reprezentată de sunete sau de un limbaj corporal în
mare parte înnăscut. Un exemplu elocvent este urinarea submisiva (de supunere) care
apare la câini timorați, timizi, nesiguri pe ei, și fricoși care în acest fel își manifestă
supunerea. Astfel, urinarea submisivă
este un comportament absolut natural al
câinilor mai slabi, care vor să evite
conflictul fizic și, din această cauză, își
etalează supunerea prin urinare,
recunoscându-și locul în parte inferioară
a ierarhiei, fără a avea de suferit.
Câinele care prezintă un display
de supunere, nu este atacat, de regulă.
El ține urechile lăsate, capul aplecat
coada lăsată și o mișcă încet și de
asemenea, evită să-și privească Fg. 6.11. Display de supunere la câine
(http://www.despre-animale.ro/animale/Cainele-
adversarul în ochi (fig. 6.11). La puii de supus.jpg)
câine display de supunere se manifestă
prin rostogolirea pe spate, aceștia
prezentându-și zona abdominală, după care rămân întinşi.
Studiile etologice au arătat că animalele adoptă o strategie mixtă, comportându-
se agresiv pe teritoriul propriu şi submisiv când se află pe teritoriu străin. Ele acţionează
95
după principiul: „Fii uliu când te afli pe teritoriul tău şi porumbel când te afli pe teritoriu
străin” (Dojană și col, 2013).
6.3. Competiţia pentru împerechere

La animale, competiţia pentru împerechere poate îmbrăca mai multe forme, dar
cel mai frecvent, acesta se manifestă sub forma luptelor. Demn de menționat este faptul
că, multe specii au evoluat, iar competiţia pentru împerechere a luat forma ritualizărilor,
evitând luptele și minimalizându-se, astfel, agresiunile.
Literatura de specialitate (Dojană și col, 2013), citează în acest sens, competiţia
pentru împerechere la cerb (Cervus
elephus), care parcurge 3 etape.
Astfel, prima etapă este cea de
evaluare reciprocă a forţelor. În acest
sens, competitorii rag (mugesc) unul la
celălalt, sunete prin care aceștia își
manifestă dorința de împerechere.
Astfel, toamna în adâncurile pădurilor și
al munților, se poate auzi, cântecul de
„dragoste al cerbilor” sau boncănitul
cerbilor. Boncănitul începe din
momentul în care prima ciuta (femela
Fg. 6.12. Boncănitul la cerbi
de cerb) intră în călduri și durează
(http://www.puterea.ro/media/article/img620.jpg)
până ce ultima dintre acestea este
împerecheată (fig. 6.12). Masculul
care rage mai tare demonstrează că este mai bine dotat pentru o eventuală luptă fizică.
Astfel, un mascul mai puţin dotat se poate retrage, în această fază din competiţie.
În faza a doua, masculii își etalează unul celuilalt calităţile fizice (dimensiuni
corporale, coarne etc), mergând paralel unul lângă celălalt pe anumite distanţe.
Cercetătorii au arătat că mersul în
paralel a celor doi competitori este tot
un test ce permite din nou masculilor
mai puţin dotaţi să iasă din
competiţie.
Faza a treia, este faza de
luptă, și apare doar dacă cei doi
masculi sunt relativ egali, iar în
acesta fază, succesul unuia dintre ei
este determinat de abilitatea,
greutatea și talia lui.
Fg. 6.13. Lupta pentru împerechere la cerbi
Pentru animale, lupta fizică (http://vedetepenet.ro)
pentru împerechere are conotaţii
96
genetice foarte importante, reprezentând deseori singura cale de răspândire a genelor
masculilor celor mai puternici (fig. 6.13).
Demn de menţionat este faptul că, unii masculi recurg la lupta pentru
împerechere doar dacă aceasta este neapărat necesară, deoarece unele specii au
dezvoltat anumite ritualurile de împerechere.
Display-urile de curtare
Display-urile de curtare s-au dezvoltat excesiv la speciile cu duşmani naturali
puţini şi sunt sisteme de mesaje pe care un sex le emite pentru a determina sexul opus
la împerechere.
Mesajele de curtare pot fi vizuale, auditive (cântece de chemare pentru împere-
chere) sau olfactive (feromoni sexuali) și în cele mai multe cazuri, masculul este cel care
prezintă display-uri femelei, şi nu invers.
Deoarece au evoluat în medii lipsite de mamifere prădătoare care să fi putut
constitui un pericol real pentru ele, la unele păsări selecţia naturală obişnuită a fost
înlocuită de, ceea ce specialiştii numesc, selecţie sexuală: reprezentanţii unuia dintre
sexe au dezvoltat aspecte şi comportamente tot mai spectaculoase pentru a deveni
„dezirabili” şi a atrage atenţia membrilor celuilalt sex. Aşa s-a ajuns la uimitoarele
dansuri de împerechere şi la penajele extravagante ale masculilor.
La unele specii de păsări (păunul, fazanul şi pasărea paradisului), display-urile
de curtare, vizuale sau auditive, sunt foarte elaborate. astfel, păunii sunt binecunoscuți
pentru coada extravagantă a masculului, folosită în procesul de curtare a femelei.
Masculii păsării paradisului sunt poligami şi îşi curtează femelele etalându-şi
penajul spectaculos, scoţând în acelaşi timp sunete de chemare. Cântecul de
împerechere este atât de ritmat,
încât pasărea albastră a paradisului
este considerată un solist în adevăratul
sens al cuvântului. Pentru ca
spectacolul să fie cât mai atrăgător,
masculii stau atârnaţi de crengile
copacilor, cu capul în jos şi cu aripile
desfăcute, astfel încât penele lor
albastre se împrăştie în jurul corpului, ca
un evantai (fig. 6.14). Păsările îşi
leagănă corpul înainte şi înapoi, iar Fg. 6.14. Display de curtare la pasărea
cele două «şnururi» lungi din zona paradisului albastră
cozii se arcuiesc într-un mod (http://blue-bird-of-paradise-299x190.jpg)
impresionant.
Se pare că, în perioada de
împerechere, masculii unor specii de păsări impresionează femelele prin rapiditatea cu
care zboară. Conform oamenilor de ştiinţă, pasărea colibri este capabilă de cele mai
rapide manevre aeriene din lumea naturală, raportat la dimensiunile sale. Cercetătorii
97
Universităţii din California au descoperit recent, că această pasăre poate plonja prin aer
cu viteza de 92,8 kilometri pe ora fiind cea mai rapidă vietate de pe Pământ. Studiile
efectuate de specialişti, menţionează faptul că acestea se deplaseaza în fiecare
secundă pe o distanţă echivalentă cu 150
lungimi de corp,
În timpul dansului de împerechere
poate zbura în toate direcţiile: orizontal,
vertical, lateral, pe spate, înainte, înapoi,
în zig-zag. Când face curte unei femele,
pasărea colibri cu guşa rubinie, poate
bate din aripi până la 200 de ori pe
secundă (fig. 6.15). Când apare femela,
masculul începe să zboare înainte şi
înapoi într-un arc perfect. După aceasta,
Fg. 6.15. Dansul de curtare la pasărea colibri
perechea începe să zboare în sus şi în
(http://i.imgur.com/unpsz3u.jpg)
jos pe verticală, unul în faţa celuilalt.
Această pasăre este capabilă, de
asemenea, să zboare fără să se deplaseze din punctul în care se află, părând să fie
suspendată, nemişcată în aer.
La căluţul de mare, împerecherea este precedată de un dans al curtării foarte
elaborat, realizat de mascul. Apoi femela îşi depune ouăle în punga incubatoare a
masculului situată pe abdomen (fig. 6.16).
Fig. 6.16. Imperecherea la căluţul de mare.

A. femela îşi depune ouăle în punga incubatoare a masculului; B. Masculul poartă, ouăle, timp de
2-3 săptămâni (https://c1.staticflickr.com)
În punga incubatoare, masculul le va fertiliza cu propria sperma. Invelişul extern

al icrelor va fi absorbit şi va fi înlocuit cu ţesut propriu al masculului, în acest fel putându-
se realiza oxigenarea şi nutriţia ouălor (asemeni placentei la mamifere). In functie de
98
specie, masculul poate purta până la 2000 de icre, pe care le va gesta timp de 25-50 de
zile.
Studiile arată că peștele-balon (fig. 6.17) trasează în nisip nişte forme
neobișnuite, perfect simetrice pentru a-și atrage o parteneră. Cu ajutorul înotătoarelor,
masculii desenează în nisip, dând naștere unor forme circulare uimitoare. Mai mult
decât atât, uneori transportă mici bucăți de scoici, pentru a orna capodopera. Deși peștii
au în jur de 12 cm lungime, formele desenate pot ajunge până la 2 m în diametru (fig.
6.18). Acest proces artistic durează în jur de 7-9 zile.
Fig. 6.17. Peştele balon

(http://static1.evz.ro/image-original.jpg)
Fg. 6.18. Forme circulate trasate, în nisip,
de peştele balon pentru a atrage femelele
(http://greenly.ro/greenly.ro)
Conform unor cercetători din Japonia, când „capodopera” masculilor este gata,
femelele vin să o inspecteze. Dacă rezultatul este pe placul lor, acceptă să participe la
reproducere. Uimitor este faptul că femela depune ouăle chiar în centrul formațiunii
circulare, masculul fertilizându-le. Ulterior, femela pleacă, iar masculul rămâne lângă
ouă timp de 6 zile, probabil pentru a le păzi până la eclozare.
Pasărea flamingo începe să se împerecheze doar la vârsta de şase ani.
Perioada de împerechere este în funcţie de specie, însă într-o colonie, acest ritual are
loc în acelaşi timp, pentru ca eclozarea să aibă loc deodată. Masculii recurg la ritualuri
fascinante. Ridică uşor ciocurile spre cer şi întind gâturile (fig. 6.19). Alt comportament
în perioada de împerechere este cel legat de unele forme de "dans", practicat de
flamingo, prin mişcarea picioarelor, gâtului şi aripilor. Păsările fac „plecăciuni” şi
dansează, deschizându-şi larg aripile şi dezvăluindu-şi roşul aprins al penelor. Se dau în
spectacol cu frumuseţea culorilor lor vii, aleargă deasupra apei şi-şi iau zborul, pentru ca
apoi să aterizeze din nou şi să repete ritualul. Cârdurile de flamingi sunt atât de
compacte, încât păsările din centru cârdului nu-şi pot lua zborul înaintea celor de pe
margine.
99
Fg. 6.19. Dansul de curtare a masculilor de flamingo
(http://greenly.ro/greenly.ro)
Şi alte exemple de display-uri de curtare pot şi menţionate: insectele nocturne

luminează pentru a atrage masculii, trilurile păsărilor, primăvara pot fi display-uri
sexuale, curcanul se înfoaie în pene şi îşi prezintă moţul şi mărgelele.
În cazul animalelor de fermă, creşterea intensivă, artificializarea condiţiilor de
viaţă şi împerecherile dirijate au dus la scăderea sau chiar dispariţia display-urilor de
curtare. Astfel, masculii unor specii de fermă (armăsari, tauri) cheamă femelele prin
nechezări sau mugete specifice.
Specialiştii menţionează că display-urile şi ritualurile de curtare sunt foarte
elaborate la unele specii şi astfel,
ele atrag atenţia, nu doar sexului
opus, ci şi prădătorilor, constituindu-
se într-un adevărat risc.
Din această cauză, etologii
şi-au pus problema sensului
adaptativ al display-urilor vizuale,
având în vedere creşterea şanselor
acelor specii de a fi decelate şi
atacate de diverşi prădători (Dojană
si col., 2013).
În acest context, o
explicaţie plauzibilă a sensului Fig. 6.20. Display de curtare la păun
adaptativ al display-urilor vizuale, a (http://greenly.ro/greenly.ro)
fost dată în cazul păunului (fig.
6.20), fiind elaborate două teorii
100
care să explice dezvoltarea exagerată a penajului la această specie (Dojană si col.,
2013):
– teoria „fugii evolutive“ şi
– teoria „genelor bune“.
Astfel, teoria „fugii evolutive“ susţine că la păun coada s-a dezvoltat excesiv,
deoarece, femelele au preferat să aleagă pentru împerechere masculii cu coadă mult
mai dezvoltată, constituind deci un avantaj pentru împerechere. Din această cauză, s-a
realizat o adevărată „fugă evolutivă“ în acest sens. Această dezvoltare excesivă a cozii
prezintă însă şi unele dezavantaje pentru indivizi, deoarece determină cheltuieli
energetice suplimentare pentru metabolismul propriu şi pentru apărarea împotriva
prădătorilor. Demn de menţionat este faptul că atunci când cheltuielile energetice au
avut tendinţa de a depăşi avantajele, dezvoltarea cozii a încetat.
Ce-a de-a doua teorie, teoria „genelor bune“ susţine că penele lungi sunt un
dezavantaj pentru indivizii care le poartă şi în acelaşi timp un pericol pentru
supravieţuirea acestora. Tot această teorie susţine că dacă doar acei păuni cu coada
dezvoltată au supravieţuit filogenetic, înseamnă că ei sunt cei care posedă genele
„bune”, necesare supravieţuirii.
101
Partea a II-a. ETOLOGIE SPECIALĂ
IMPORTANŢA CUNOAŞTERII COMPORTAMENTULUI ANIMALELOR
În condiţii naturale de mediu, viaţa animalelor se desfăşoară conform unor

programe înnăscute şi/sau dobândite.
În schimb, în cazul animalelor crescute în scop economic, majoritatea tiparelor
comportamentale nu se pot manifesta identic cu cele rezultate prin evoluţia filogenetică
a comportamentului, datorită artificializării condiţiilor de viaţă care, uneori, au modificat
semnificativ factorii ecologici.
În aceste condiţii, absenţa condiţiilor naturale de viaţă reprezintă pentru animale
agresiuni (de diferite intensităţi) ce au efecte negative asupra stării de sănătate şi a
producţiilor animaliere. Astfel, artificializarea excesivă a condițiilor de viață (lotizarea,
claustrarea, aglomerarea, furajarea monotonă), precum şi scoaterea animalelor de sub
influența directă a factorilor naturali de mediu, nu asigură condițiile necesare pentru
desfășurarea normală (naturală) a tiparelor comportamentale specifice fiecărei specii în
parte.
Din această cauză, cunoaşterea detaliată a comportamentului animalelor se
impune, cu necesitate, în cazul creşterii animalelor de interes zootehnic care presupune
adaptarea metodelor şi tehnologiilor de creştere, astfel încât să se asigure un confort
tehnologic cât mai apropiat de cerinţele din mediul natural. Acest lucru presupune
dezvoltarea la speciile de animale de interes economic, a unor reflexe şi deprinderi utile
care să asigure desfăşurarea în condiţii optime a proceselor tehnologice, fără a pune în
pericol siguranţa şi starea de sănătate a animalelor.
În aceast sens, etologia specială tratează principalele tipuri comportamentale la
unele specii de animale domestice de interes zootehnic (taurine, cabaline, suine, ovine,
caprine), precum şi câteva particularităţi comportamentale la unele păsări de curte,
precum și la carnivorele domestice (câine și pisică).
Cunoașterea comportamentelor animalelor prezintă o importanță deosebită în
cazul integrării acestora în mediu înconjurător. În aceast context, observarea comporta-
mentului unui animal oferă informaţii prețioase privind gradul de integrare a acestuia în
mediu și poate contribui, în același timp, la o mai bună proiectare a sistemelor de întreţi-
nere din fermele de animale. Astfel, un microclimatul necorespunzător (de exemplu,
temperaturile prea scăzute sau prea ridicate din adăpost), conduc la modificarea unor
comportamente (animalele refuză hrana, beau mai multă apă, sunt apatice etc)
Cunoașterea comportamentelor animalelor prezintă importanță și în stabilirea
unor diagnostice. Astfel, diferite manifestări comportamentale, cum ar fi emiterea unor
102
sunete, postura, agresivitatea etc., furnizează informaţii privitoare la starea de sănătate
sau la starea de boală a animalelor. De exemplu, un animal care încearcă să atingă cu
unul din membrele posterioare, abdomenul prezintă, probabil, o durere abdominală sau
când un animal dominant dintr-o turmă rămâne în urmă, este semn al unei suferinţe a
acestuia.
Alte exemple de modificări comportamentale care pot ascunde anumite afecțiuni,
sunt în cazul infecţiile auriculare la câinii, când proprietarii observă că aceștia își scutură
frecvent capul, sau în cazul unor parazitoze, dermatite, iritaţii etc., când animalele
prezintă prurit şi se scarpină insistent în anumite regiuni ale corpului.
Cunoașterea comportamentelor animalelor prezintă o importanță deosebită în
reproducție deoarece permite detectarea femelelor în călduri, stabilirea momentului
optim pentru montă/însămânțare artificială, stabiriea declanșării și urmărirea
comportamentului matern, dimensionarea optimă a grupurilor de animale după înțărcare
pentru reducerea agresiunii etc.
De asemenea, cunoașterea comportamentului unui animal este foarte important
și în dresaj, deoarece se bazează pe condiţionarea asociativă (utilizată şi pentru a ajuta
animalele să reducă viciile şi obiceiurile dăunătoare) și pe întărirea comportamentelor
dorite. În cazul acestor animale, un rol foarte important o are zestrea genetică a
fiecăruia.
103
7. PARTICULARITĂŢI COMPORTAMENTALE LA TAURINE
Din punct de vedere taxonomic, bovinele se încadrează în:

Regnul: Animalia
Încrengătura: Chordata
Subîncrengătura Vertebrata
Clasa: Mammalia
Subclasa Eutheria sau Placentata
Supraordinul Ungulata
Ordinul: Artiodactyla sau Paricopitate
Subordinul: Ruminantia
Suprafamilia: Tauroide
Familia: Bovidae sau Cavicorne
Subfamilia: Bovinae
Genul: Bos
7.1. Legătura dintre taurine şi mediul ambiant
Strămoşii bovinelor au fost animale de pădure, care străbăteau distanţe mari în

căutarea hranei, apei şi locurilor adecvate de odihnă. Ele aparţin grupului de animale
diurne, ceea ce înseamnă că hrănirea, comportamentul social, îngrijirea corporală etc.
au loc ziua, iar în cea mai mare parte a nopţii animalele se odihnesc. De asemenea,
bovinele sunt animale gregare.
Cunoaşterea comportamentului normal al bovinelor crescute în condiţii naturale
sau semi-naturale este foarte importantă pentru viaţa lor productivă şi reproductivă.
Astfel, sistemele moderne de adăpost se caracterizează printr-un nivel ridicat de
mecanizare, o densitate mare de animale şi o cantitate mică de efort depus pe cap de
animal. În aceste condiţii, nevoile elementare ale animalelor nu pot fi întotdeauna
satisfăcute, iar bovinele au dificultăţi de adaptare la mediu, ceea ce poate conduce la
apariţia unor modificări comportamentale, cu repercisiuni grave asupra stării de sănătate
si, implicit, asupra performanţelor productive.
Bovinele au toate sistemele senzoriale bine dezvoltate şi le utilizează atât ca
mijloc de orientare în căutarea hranei, cât şi în comunicarea socială.
Văzul. Văzul este cel mai important dintre simţurile speciale, asigurând peste
50% din totalul informaţiilor captate de către taurine din mediul ambiant.
104
Datorită unor particularităţi morfo-funcţionale specifice, capacitatea de
acomodare pentru vederea la diferite distanţe este mai mică la această specie,
comparativ cu cea specifică animalelor de pradă.
Bovinele au globii oculari plasaţi lateral şi un os nazal masiv, ceea ce face ca la
această specie, câmpul vizual binocular (câmpul vizual al unui ochi care se suprapune
simultan peste celălalt) să fie limitat, iar zona oarbă (spaţiul din care animalele nu
recepţionează informaţii vizuale), este destul de mare (fig. 7.1).
Astfel, etologii menţionează faptul că la taurine, câmpul vizual este de
aproximativ 320-330°, iar câmpul binocular este de 25-30° (fig. 7.1.).
Fig. 7.1. Vederea panoramică la bovine Fig. 7.2. Câmpul vizual vertical la bovine
(după Acatincăi, 2013) (prelucrare după www.snof.org/vue/bovins)
Deoarece au un câmp monocular foarte larg, bovinele sesizează rapid mişcările

care se petrec în zonele laterale ale acestuia. În schimb, nu văd bine în profunzime
obiectele situate în imediata vecinătate, şi conform unor studii, câmpul vizual vertical
(fig. 7.2.) este limitat (în jur de 60o).
Astfel, din cauza faptului că bovinele au un câmp vizual vertical limitat, iar
abilitatea lor de a focaliza imaginea este redusă, o simplă umbră de pe sol, o percep ca
un şanţ adânc.
Literatura de specialitate menţionează faptul că, în cazul taurinelor liniştite,
vederea binoculară acoperă o zonă largă, care poate începe la circa 1m de la capul
taurinelor (Mounaix şi col., 2008, Acatincăi, 2013).
În schimb, la animalele stresate sau speriate, vederea binoculară devine zonă
oarbă şi din această cauză taurinele care se simt în pericol, folosesc, cu preponderenţă,
vederea monoculară care le asigură un câmp vizual foarte larg (fig. 7.3).
Demn de menţionat este faptul că bovinele întreţinute pe păşune au nevoie de o
bună acuitate vizuală de aproape pentru realizarea unui păşunat selectiv şi de un câmp
vizual cât mai larg pentru a putea depista, în timp util, pericolele.
105
Fig. 7.3. Modificarea câmpului vizual în raport cu starea psihică a
animalului
(prelucrare după http://www.snof.org/vue/bovins, citat de Acatincăi, 2013)
Numeroasele studii etologice (bazate pe condiţionare, au demonstrat că bovinele

pot distinge o serie de culori, cu lungimi de undă diferite; galben, portocaliu, roşu. De
asemenea, s-a putut remarca faptul că bovinele au o bună memorie a culorilor din
mediul lor de viaţă (pot să recunoască după culoare diferite utilaje şi instalaţii
zootehnice, hainele îngrijitorilor, culoarea adăposturilor etc.).
Studiile efectuate în acest sens, au arătat că taurinele pot distinge diverse forme
geometrice simple, precum triunghiul, cercul şi linia, utile pentru orientarea lor în mediu
înconjurător (Acatincăi, 2013).
Bovinele preferă să treacă dintr-o zonă întunecată într-o zonă luminoasă şi nu
invers. Totuşi, sunt precaute la intrarea în spaţii în care lumina zilei este intensă şi evită
contrastele puternice între soare şi umbră, de exemplu, soarele/umbra de la un grilaj
sau o fereastră.
Deoarece expresia facială la taurine este sărăcăcioasă, comunicarea optică între
indivizi, se realizează, în special, prin diferite posturi (atitudini şi poziţii) ale capului,
corpului dar şi prin diverse mişcări ale cozii, membrelor, capului.
Toate aceste manifestări comportamentale, indică intenţia animalelor dar şi
gradul lor de agresivitate (fig. 7.4).
De asemenea, la taurine, stabilirea sau reafirmarea poziţiei în ierarhia grupului
se face prin mişcări de balansare/scuturare ale capului, acţiuni care sunt de fapt „stimuli-
semnal” care au drept scop, întârzierea şi/sau prevenirea confruntării fizice dintre
animale. La bovine, au mai fost descrise şi manifestări comportamentale de intimidare a
adversarului, prin scurmarea solului cu unul din membrele anterioare sau su coarnele
sau de frecare a gâtului şi flancului de crengi, garduri vii etc (fig. 7.5).
106
Fig. 7.4. Semnificaţia diferitelor postúri ale
capului şi gâtului Fig. 7.5. Postura animalului în funcţie de
(Mounaix Beatrice şi colab., 2008, citat de gradul de ameninţare: 1. redusă; 2. medie;
Acatincă, 2013) 3. intensă (puternică).
(după Stanciu.,1999 citat de Acatincă, 2013)
Demn de menţionat este faptul că mişcările şi posturile adoptate de om,

influenţează comportamentul taurinelor. Ele manifestă diferite tipare comportamentale,
în funcţie de viteza şi de
direcţia de deplasare a
omului, de zona din care
acesta se apropie de
animale etc. Astfel, dacă
fermierul se apropie de
animal din interiorul zonei
de fugă şi se plasează
înaintea punctului de
echilibru, animalul se va
întoarce şi se va deplasa
în sens opus faţă de
direcţia iniţială de
deplasare (fig. 7.6 sus).
Dacă fermierul se apropie
de animal din interiorul
Fig. 7.6. Zona de fugă şi distanţa de fugă, sensul de deplasare al
zonei de fugă şi se animalului în raport cu plasamentul fermierului faţă de punctul de
plasează înapoia echilibru al animalului (după Acatincăi, 2013)
107
punctului de echilibru, animalul se va deplasa înainte (fig. 7.6 jos).
Auzul. Comparativ cu alte simţuri, auzul este mai puţin important în ceea ce
priveşte integrarea animalului în mediu înconjurător, dar are, în schimb, o importanţă
majoră în cadrul relaţiilor intraspecifice. Astfel, comunicarea acustică între taurine este o
modalitate eficientă de stimulare şi coordonare a reacţiilor comportamentale, în special,
în ceea ce priveşte comportamentul sexual, social, teritorial de îngrijire a progeniturii
(Mounaix şi col., 2008, Acatincăi, 2013).
Manifestările vocale ale taurine sunt relativ complexe şi variate (mugete,
mormăituri) şi transmit informaţii deosebit de importante pentru specia respectivă, fiind
asociate cu mesaje precise (atenţionare, solicitarea îngrijirii, ameninţare, chemare,
durere etc). Simţul auditiv al bovinelor (gama de frecvenţe) este aproape similar celui
uman, dar acestea pot recepta şi unele sunete mai înalte (câmpul sonor perceput de
taurine este cuprins între 23-37.000 Hz).
Bovinele aud foarte bine dar nu au o capacitate bună de localizare a sursei
sunetului, putând recepta doar sunetele care provin dintr-un spaţiu de 30°. Atunci când
nu pot repera sursa zgomotului acestea devin agitate. Taurinele îşi folosesc auzului în
mod eficient, reacţionând la sunetele provenite de la alte animale şi de la oameni,
precum şi la zgomotul produs de utilaje.
Ele au capacitatea de a memora sunete în urma procesului de învăţare, prin
experienţă. Astfel, sunetul produs de motorul unui utilaj de furajare care se apropie,
determină animalele se ridică şi să meargă la iesle.
Simţul olfactiv este şi el bine dezvoltat la taurine, olfacţia reprezentând o cale
foarte eficientă de recepţie a informaţiilor vitale din mediul înconjurător (având un rol
important în căutarea hranei, comunicarea intraspecifică, etc).
Demn de menţionat este
prezenţa, la taurine, a organului
vomeronazal (organul lui Jacobson),
care este un organ olfactoriu auxiliar,
cu rol în receptarea feromonilor.
Astfel, un taur poate detecta o vacă
în estru cu câteva zile înainte de
manifestarea efectivă a căldurilor.
Utilizarea acestui organ olfactoriu
auxiliar se exteriorizează prin aşa-
numitul „rictus al buzei superioare”,
denumit de literatura de specialitate
reacţia „flehmen”. Individul care Fig. 7.7. Reaţia flehmen la taur
exteriorizează acest comportament (http://uria.de/wp-content/uploads/2016/05/flehmender-
specific (fig.7.7), ridică capul, are Uria-Bulle-1024x683.jpg)
gura întredeschisă, buza superioară
este ridicată şi retrasă înapoi, iar limba blochează cavitatea bucală astfel încât aerul,
prelung inspirat, pătrunde în organul vomeronazal.
108
De asemenea, pe baza impresiilor olfactive vaca găseşte şi îşi recunoaşte
viţelul, după „amprentarea” lui prin lins, imediat după fătare. Astfel, mirosul particular
reprezintă, de fapt, „cartea de identitate” a fiecărui individ.
Simţul gustativ joacă un rol important în alegerea hranei. Bovinele percep toate
cele patru gusturi primare (dulce, sărat, amar şi acru). Analizatorul gustativ, în corelaţie
cu alte simţuri (miros, văz, tactil), asigură selectarea şi ingestia furajelor în funcţie de
palatabilitatea lor. Astfel, acest analizator are un rol foarte important în stimularea
reflexă a secreţiilor digestive şi a motilităţii tractului digestiv.
7.2. Comportamentul nutriţional
Taurinele sunt animale poligastrice, care au aparatul digestiv adaptat ingerării şi

digestiei furajelor de origine vegetală
În alegerea plantelor de pe păşune, vacile se folosesc atât de miros cât şi de
gust. Impresia optică este de importanţă minoră, deoarece ele nu pot deosebi pe cale
optică un furaj comestibil de unul necomestibil (Palicica şi col., 1998), în schimb,
deosebesc plantele după miros, evitând de cele mai multe ori, să pască în zone
îngrăşate excesiv sau în locurile unde au fost depuse excremente.
Aparatul digestiv al taurinelor prezintă o serie de particularităţi morfologice şi
fiziologice specifice.
Particularităţile anatomo-fiziologice ale sistemului digestiv al taurinelor (prezenţa
celor patru prestomace) asigură valorificarea eficientă a substanţelor nutritive din
furajele vegetale, sub acţiunea microsimbionţilor ruminali.
La această specie, lipsesc incisivii de pe maxilarul superior (burelet gingival) iar
buzele sunt puţin mobile şi au o sensibilitate tactilă redusă, motiv pentru care taurinele
pot apuca şi înghiţi accidental (odată cu furajele), diferiţi corpi metalici (cuie, fragmente
de sârmă) care pot perfora peretele reţelei producând peritonită localizată. În situaţia în
care corpul străin părăseşte peretele reţelei, acesta poate migra cranial, perforând
ficatul, diafragma, iar uneori, poate trece prin pulmon, oprindu-se la nivelul pericardului,
ducând la apariţia pericarditei traumatice (fig. 7.8).
Demn de menţionat este faptul că la
această specie, buzele au un rol mai important
în prehensiunea furajelor administrate la iesle.
Fig. 7.8. Reticulită traumatică la taurine

datorită perforării peretelui reţelei de
către un fragment de sârmă
(https://classconnection.s3.amazonaws.com)
109
Comportamentul nutriţional al taurinelor întreţinute pe păşune
Pe păşune, taurinele folosesc limba ca pe o seceră, cu ajutorul căreia introduc
plantele în cavitatea bucală, apoi le fixează între incisivii inferiori şi bureletul incisiv şi, în
final, le secţionează printr-o mişcare bruscă a capului. Prezenţa papilelor cornoase pe
suprafaţa limbii orientate cranio-caudal, contribuie la reţinerea furajelor în cavitatea
bucală.
Pe păşune, bovinele secţionează plantele la o înălţime relativ mare de sol (8-10
cm), şi din această cauză, în vederea utilizării raţionale a resurselor furajere de pe
păşune, după taurine, pe acea păşune se introduc ovinele, care au o mobilitate mai
mare a buzelor şi pot secţiona plantele foarte aproape de sol.
La taurinele adulte, furajele deglutite (după o masticaţie sumară) ajung în reţea
şi apoi în rumen, unde se îmbibă cu lichid ruminal, apoi sunt readuse în cavitatea
bucală, remasticate şi redeglutite. Prin procesul de rumegare se realizează mărunţirea
şi reînsalivarea furajelor, ceea ce contribuie la o mai bună digerare a acestora.
Datorită conformaţiei anatomice a maxilarelor şi a articulaţiilor temporo-
mandibulare, la taurine, în timpul masticaţiei, predomină mişcările de lateralitate, furajele
fiind triturate între molari a căror suprafaţă este remarcabilă.
În urma întocmirii unor etograme la această specie, specialiştii au constatat că
fiecare bol alimentar este masticat de 2-3 ori şi apoi este deglutit iar pentru fiecare bol
alimentar sunt necesare cca 50-60 mişcări de rumegare. Masticaţia este deci sumară şi
rapidă, dar după regurgitarea bolului mericic din timpul rumegării, remasticaţia se
prelungeşte. Astfel, numărul mediu de mişcări remasticatorii este de 20.000 – 30.000/zi,
ceea ce presupune un important consum de energie. Timpul de rumegare este împărţit
în 12-17 perioade pe zi. O repriză de rumegare poate dura de la câteva minute până la
o oră, şi are o durată totală de 4 până la 9 ore pe zi.
Rumegarea începe la ½-1 oră de la încetarea furajării, specialiştii menţionând
faptul că la această specie, două treimi din durata de rumegare se realizează noaptea în
timpul odihnei. După întocmirea etogramelor, specialiştii menţionează faptul că, la
taurine, rumegarea se realizează în cea mai mare parte în poziţie decubitală (80%), în
special, în timpul perioadei de odihnă, deoarece în acest caz, greutatea este lăsată pe
regiunea sternală şi rumenul nu este stânjenit în timpul funcţionării.
În timpul păşunatului taurinele înaintează încet, mişcând capul dintr-o parte în
alta, descriind un unghi de aproximativ 60 grade, putând parcurge astfel, aproximativ 5
km pe zi.
În timpul zilei, vacile păşunează în grup, deplasându-se în aceeaşi direcţie pe
păşune, observându-se reciproc şi păstrând o anumită distanţă între ele, în jur de 10 m,
în condiţii normale de păşunat şi de cca. 0,5-1 m când densitatea taurinelor pe păşune
este mare (fig 7.9.).
În cazul păşunatului de noapte taurinele păşunează deplasându-se în direcţii
diferite fără a se îndepărta prea mult de cireadă.
110
Studiile etologice au arătat că, durata medie de păşunare la această specie este
de 4-10 ore pe zi iar intensitatea
păşunatului este mai mare înainte de
răsăritul soarelui şi seara. Aceast
interval este subîmpăţit în mai multe
reprize de păşunat şi alternează cu
perioade de odihnă. De asemenea, s-
a constatat faptul că dacă păşunatul
se face pe pajişti sărăcăcioase,
distanţa parcursă zilnic de animale, va
creşte semnificativ, în timp, ce în
cazul unor condiţii meteo nefavorabile
(ploi abundente, vânt puternic) atât
durata de păşunat cât şi cantitatea de
masă verde consumată se reduc
Fig. 7.9. În timpul păşunatului taurinele
semnificativ. păstrează o distanţă de cca. 10 m între ele
În perioadele foarte călduroase (http://www.agroinfo.ro/pictures/ bovine/bovine-pe-
ale zilei vacile întrerup păşunatul, caută pasune_b.jpg)
zone umbrite şi se ohihnesc fie în

poziţie ortostatică, fie în decubit sterno-abdominal.
Cantitatea de nutreţ verde consumată de o vacă adultă este de cca. 50 kg/zi cu
limite cuprinse între 27 şi 87 kg/zi, ceea ce reprezintă cca. 8 -12% din masa corporală a
animalului (Acatincăi, 2003).
În general, bovinele execută un păşunat selectiv, manifestând preferinţe pentru
plantele cu gust uşor amărui, acru, dulce şi pe cele sărate. Bazându-se mai mult pe
miros în selectarea plantelor de pe păşune, vacile evită plantele amare şi pe cele cu
gust neplăcut (poluate cu dejecţii sau diferite substanţe chimice). În mod obişnuit,
taurinele preferă mai mult frunzele decât tulpinile, plantele tinere faţă de cele îmbătrânite
şi în acelaşi timp şi pe cele având conţinut proteic şi energetic mai mare faţă de cele
celulozice.
Intensitatea păşunatului, precum şi preferinţele pentru anumite specii de plante
sunt influenţate, în mare măsură, de experienţa dobândită în perioada de tineret. Astfel,
în cazul întreţinerii vacilor împreună cu viţeii lor pe păşune, aceştia vor adopta, prin
imitare, deprinderile nutriţionale ale mamelor.
Viţeii încep să păşuneze după 3 - 5 zile de la fătare, perioada de păşunat fiind
foarte scurtă în primele zile (10 - 15 minute pe zi), iar pe măsura înaintării în vârstă atât
timpul de păşunat cât şi cantitatea de furaje ingerate creşte progresiv.
La vârsta de 2 luni timpul de păşunat este de cca. 4 ore pe zi, iar la 6 luni de cca.
7 ore pe zi. Şi la această vârstă, perioadă de păşunat este subîmpărţită în 5 - 6 reprize
de păşunat, alternând cu 4 - 5 perioade de odihnă.
111
Comportamentul nutriţional al taurinelor întreţinute în condiţii de stabulaţie
În cazul taurinelor întreţinute în condiţii de stabulaţie, o serie de activităţi care
compun comportamentul nutriţional “natural” nu mai pot fi exteriorizate în succesiunea şi
complexitatea lor (deplasarea pe păşune, alegerea zonelor de păşunat, iniţierea
reprizelor de păşunat, de odihnă, etc), deoarece în acest caz administrarea furajelor
prelucrate se face la iesle, iar posibilităţile taurinelor de a efectua selectarea furajelor
ingerate se reduce până la eliminare.
Demn de menţionat este faptul că, trecerea de la regimul de furajare pe păşune
la furajarea cu nutreţuri conservate trebuie să se facă treptat, pentru a se evita apariţia
unor tulburări gastro-intestinale.
Prehensiunea furajelor de volum administrate la iesle, se realizează cu ajutorul
buzelor, incisivilor şi a bureletului gingival, după care acestea sunt supuse unei
masticaţii sumare apoi sunt deglutite. În cazul nutreţurile concentrate, aceastea sunt
introduse în cavitatea bucală prin „lopătare”, cu ajutorul limbii şi apoi sunt deglutite.
Pentru a-şi asigura necesarul de sare, bovinele ling bulgării de sare, puşi la dispoziţia
animalelor.
Datorită preparării şi prelucrării furajelor înainte de administrare (recoltare,
tocare, măcinare, granulare), administrarea acestora la iesle determină o reducere a
timpului de consum a furajelor, comparativ cu păşunatul,
Astfel, studiile etologice au menţionat faptul că vacile adulte crescute în condiţii
de stabulaţie, îşi consumă raţia furajeră zilnică în 5 - 6 ore. De asemenea, şi durata
zilnică totală a rumegării este mai mică la vacile crescute în condiţii de stabulaţie, tot
datorită faptului că furajele administrate sunt supuse în prealabil unor procese de
prelucrare mecanică (mărunţire, tocare,granulare).
Demn de menţionat este faptul că viteza de consum a furajelor administrate la
iesle, diferă în funcţie de tipul furajului dar şi modul de preparare al acestuia. De
exemplu, viteza de consum a porumbului masă verde este de două ori mai mare decât
cea a lucernei masă verde, iar viteza de consum a concentratelor umectate sau
granulate este de aproape două ori mai mare decât cea a concentratelor măcinate. De
asemenea, se poate menţiona faptul că viteza de consum a concentratelor este de 5-10
ori mai mare decât cea a furajelor de volum. În cazul în care timpul de acces la furaje
este limitat, se reduce durata de furajare şi se măreşte viteza de consum. Viteza de
consum poate fi influenţată şi de alţi factori, aşa cum sunt rasa şi conţinutul raţiei
furajere în celuloză (Acatincăi, 2013).
Tăuraşii îngrăşaţi în sistem intensiv, furajaţi ad libitum (la discreţie) consumă
tainul de porumb însilozat (20 - 30 kg) în cca. 3 ore, iar tainul de furaje combinate în
cca. 30 minute (Palicica şi col., 1998, Constantin şi col.,2002).
Comparativ cu întreţinerea legată, în cazul întreţinerii libere a vacilor, durata
consumului raţiei este mai mică (reprezintă 12 - 20% din 24 ore), fiind influenţată de
mărimea frontului de furajare, de poziţia individului în cadrul ierarhiei de grup, de
structura raţiei etc. O lipsă a locurilor de furajare (mai puţin de un loc pe cap de animal),
112
creează riscul ca vacile de rang inferior – precum cele primipare, bătrâne sau cele cu
deficienţe de mers – să fie alungate din zona de furajare. Din acest motiv, timpul total de
furajare la vacile de rang inferior este mai mic decât la animalele din restul grupului.
7.3. Comportamentul dipsic (adăparea)
Vacile preferă apa puţin stătută dar apa caldă nu este acceptată cu plăcere.
În timpul adăpării, taurinele au capul înclinat la 60 de grade şi scufundă botul în
apă (la o adâncime de 3 - 4 cm), comisura buzelor şi nările rămânând deasupra nivelului
apei, aspirând cu multă forţă apa. Specialiştii menţionează faptul că, pentru o adăpare
corectă, adâncimea minimă a apei din adăpători trebuie să fie de 60-80 mm (fig. 7.10).
Fig. 7.10. Schemă: Poziţia capului

taurinelor pe durata adăpării (prelucrare
după Kaufmann R., 2008, citat de
Acatincăi, 2013)
Din această cauză, tipul şi forma adăpătorilor, dimensiunile, respectiv înălţimea

la care sunt amplasate faţă de pardoseală, influenţează ingestia de apă.
În stabulaţie, vacile se adapă de 5-10 ori/zi, în funcţie de producţia de lapte.
Pe păşune, frecvenţa adăpărilor depinde pe lângă altele şi de distanţa sursei de
adăpare. Dacă aceasta este aproape, animalele se adapă de 5-7 ori/zi, dar dacă este
mai departe (4-5 km), animalele se adapă o dată sau de două ori pe zi (Acatincăi,
2013).
La taurine, cel mai mare consum de apă se înregistrează în primele ore de după
furajare, în timp ce pe timpul nopţii, consumul de apă scade semnificativ.
Cantitatea de apă ingerată de animal depinde de mai multi factori, şi anume, de
conţinutul în apă al furajelor, temperatura mediului, de producţia de lapte, de sistemul de
întreţinere (la păşune sau în stabulaţie) dar şi de efortul fizic depus de individ.
Astfel, având în vedere multitudinea de factori implicaţi în determinarea
consumului de apă, precum şi a interrelaţiilor dintre aceşti factori, proiectarea sistemelor
de alimentare cu apă a fermelor de taurine, pe baza unor formule de calcul, este strict
necesară. Pe baza datelor din literatura de specialitate, Kaufmann R. (2008), a elaborat
o formulă de calcul simplificată pentru estimarea necesarului de apă pentru vacile de
lapte, aflate în lactaţie.
113
Necesarul de apă [l/zi/cap] = -26 + 1,5xT +1,3xPP + 0,06xMc,
în care: T = temperatura mediului ambient, în °C;
PP = producţia zilnică de lapte, în kg/zi;
Mc = masa corporală, în kg
Pe baza formulei de calcul elaborată de Kaufmann R. (2008), a putut fi calculat
necesarul de apă la vacile în lactaţie (tabelul 7.1).
Tabelul 7.1. Necesarul zilnic de apă pentru adăparea vacilor în lactaţie

(prelucrare după Kaufmann R., 2008, citat de Acatincăi, 2013)
Literatura de specialitate menţionează faptul că vacile, consumă în medie 40-50

litri apă (Tripon şi col., 2012). La rasa Holstein–Friză cantitatea de apă ingerată ajunge
până la 75 litri de apă pe zi, în funcţie şi de producţia zilnică de lapte (fig. 7.11).
Frecvenţa adăpărilor pe păşune este mai mare în cazul temperaturilor ridicate.
Fig. 7.11.Ingesta de apă, eliminarea apei şi distribuţia apei în organismul unei vaci de rasă
Holstein, cu masa corporală de 640 kg, având o producţie de 34,6 kg lapte/zi, cu ingesta de 18,7
kg SU, la temperatura de 18°C, (prelucrare după Osborne V.R., 2006, citat de Acatincăi, 2013;
http://www.holsteinusa.com/images/ttype_Holstein_cow.jpg)
114
La tineretul taurin supus procesului de îngrăşare se înregistrează un consum de
3 - 5 litri de apă pentru fiecare kilogram de substanţă uscată (S.U.) ingerată. Astfel, se
estimează că viţeii au nevoie de 4 - 5 litri lichide (lapte + apă) pentru fiecare kilogram de
substanţă uscată ingerată, cu precizarea că acest consum diferă cu vârsta.
Sudiile efectuate şi etogramele înregistrate au arătat că, la viţei, consumul de
lichide este de 8 - 9 l/zi în prima lună de viaţă, 10 - 12 l/zi în a doua lună şi de 13 - 15 l/zi
în luna a treia de viaţă. În funcţie de cantitatea de lapte consumată zilnic de către viţei,
diferenţa necesară până la realizarea unui consum normal de lichide se va asigura prin
ingerare de apă (G. Stanciu, 1999).
7.4. Comportamentul de excreţie (defecarea şi micţiunea)

Eliminarea şi răspândirea specifică a dejecţiilor pe un anumit teritoriu realizează
un dublu rol biologic: delimitarea (marcarea) teritoriului de viaţă prin autosemnalarea
prezenţei şi "informarea" altor indivizi (homo şi/sau heterospecifici) precum şi atracţia
sexuală a partenerilor pe baza feromonilor existenţi în urina masculilor şi femelelor în
călduri. Astfel, spre deosebire de păsări, la care produşii de excreţie nu par a avea
decât o semnificaţie fiziologică, la mamifere – cel puţin la o parte din ele – urinarea şi
defecarea au căpătat şi o funcţie eco-etologică, fiind încorporate în comportamentul
teritorial şi în sistemul spaţiu-timp al speciei.
Spre deosebire de alte specii de animale domestice, taurinele nu-şi marchează
teritoriul prin intermediul fecalelor şi al urinei, și din această cauză, defecarea şi
micţiunea au, în principal, un rol metabolic (de eliminare al produşilor de excreţie).
Demn de menționat este faptul că, în urina femelelor în călduri creşte
concentraţia de feromoni (cu rol de apelanţi sexuali).
Taurinele fac parte din grupa animalelor cu defecare difuză (fără o localizare
specifică), deoarece imediat ce rectul a atins un anumit grad de plenitudine fecalele sunt
eliminate spontan, indiferent dacă animalul se găseşte în padoc, pe păşune sau în
adăpost.
Demn de menţionat este faptul că, taurinele pot defeca atât în staţiune
ortostatică, cât şi în timpul deplasării, deoarece musculatura longitudinală a colonului
terminal şi a rectului este bine dezvoltată la această specie şi pentru defecare nu este
necesară participarea presei abdominale (Acatincăi, 2013 şi Constantin şi col., 2002).
Atunci când defecarea are loc în poziţie ortostatică, taurinele adoptă o poziţie
caracteristică, cifozată, coada fiind ridicată iar membrele posterioare puţin depărtate şi
plasate uşor sub corp.
În schimb, urinarea are loc numai în staţionare, în poziţie ortostatică, corpul
având o postură asemănătoare cu cea specifică comportamentului de defecare. Spre
deosebire de femele, taurii pot urina şi pe timpul deplasării. La vaci urina este eliminată
în jeturi puternice, în timp ce la tauri jetul de urină are o presiune redusă.
115
Literatura de specialitate menţionează faptul că taurinele adulte elimină zilnic, o
cantitate de fecale ce reprezintă circa 6-7% din masa lor corporală, ceea ce înseamnă
în jur de 40-50 kg fecale/zi, şi între 15-25 litri urină/zilnic. Ele defecă de 12-18 ori/zi și
urinează şi 6-10 ori/zi (Acatincăi, 2013). Frecvenţa defecării şi a urinării este influenţată
de cantitatea dar şi de natura furajelor ingerate, volumul de apă ingerat, desfăşurarea
unor procese tehnologice specifice, temperatura mediului ambiant, umiditatea relativă a
aerului atmosferic etc.
Cu toate că taurinele elimină o cantitate mare de dejecţii zilnic, comportamentul
de excretie are, ca durată, o pondere relativ redusă în raport cu celelalte activităţi
comportamentale.
La taurine, se poate remarca şi un comportamentul alelomimetic (imitarea unui
tip comportamental) în cazul eliminării dejecţiilor, astfel, dacă una din vaci va defeca sau
urina, ea va fi imitată în scurt timp şi de alte vaci (Fraser, 1974, citat de Acatincăi, 2013).
7.5. Comportamentul de odihnă şi de somn

Odihna şi somnul ocupă cea mai mare parte din existenţa animalelor domestice,
aceste stări permiţând restabilirea statusului fiziologic (restabilirea metabolică) al
organismului.
Odihna reprezintă un tipar
comportamental deosebit de important pentru
bovine deoarece, în timpul perioadei de odihnă
are loc şi rumegarea. Studiile etologice au
arătat faptul că durata totală de odihnă la
taurinele adulte, variază în funcţie categoria de
vârstă, starea fiziologică, masa corporală,
condiţiile meteo etc., şi este cuprinsă între 8–13
ore pe zi (din care 70-80% are loc pe timpul
nopţii).
Pe păşune, taurinele se odihnesc în
grup (păstrând o distanţă de 0,5 până la 5 m Fig. 7.12. Comportamentul de odihnă
între ele), înregistrând mai multe reprize de la vaci întreţinute pe păşune
(http://www.zoo.ro/uploads/default/files/vaci-
odihnă ce alternează cu reprizele de păşunat brune-pe-iarba1.jpg)
(fig. 7.12).
La bovine, adoptarea poziţiei de decubit este precedată de adulmecarea solului,
în timp ce acestea se deplasează încet înainte (în vederea căutării unui loc adecvat de
odihnă). Atunci când vaca găseşte un loc potrivit, îşi mişcă capul dintr-o parte în alta
pentru a cerceta locul, îşi îndoaie membrele anterioare, îngenunchează şi, în final, îşi
trage unul din membrele posterioare sub corp şi se întinde pe el. Pentru a putea fi
realizată corect, poziţia de odihnă necesită mult spaţiu.
116
Atunci când se scoală vaca se ridică mai întâi în genunchi şi apoi balansează
partea din spate sprijinindu-se pe genunchi (figura 7.13). Mişcarea de ridicare este una
dintre cele mai importante activităţi fizice la bovine.
Fig. 7.13. Schemă: ridicarea normală din poziţia de odihnă în poziţia patrupedă, la bovine
(www.portal.afir.info/ Standarde_de_ferma/Vaci%20vol%201_by%20EC_WEB.pdf)
Adoptarea poziţiei de odihnă se face într-o succesiune inversă faţă de ridicare. În

general, pe păşune vacile adoptă poziţia de decubit şi se ridică dintr-o singură mişcare
continuă. Atunci când vacile sunt întreţinute în adăposturi, mişcările pot fi stânjenite de
spaţiul insuficient, priponire şi/sau pardoseala dură şi alunecoasă. Din această cauză,
mişcările executate în timpul aşezării/ridicării pot fi întrerupte de câteva ori sau
adoptarea poziţiei specifice este executată anormal.
Astfel, frecvenţa poziţiilor anormale în timpul ridicării şi aşezării este mai mare
atunci când vacile sunt ţinute pe pardoseli cu grătare, comparativ cu aşternutul adânc.
Fiecare aşezare/ridicare în aceste condiţii, poate dura câteva minute în loc de 15-20 de
secunde (cât durează în mod normal), existând de asemenea şi riscul ca vaca să se
rănească în timpul acestei manevre.
Demn de menţionat este faptul că în timpul odihnei, pentru eliminarea gazelor
ce rezultă din fermentaţiile ruminale (prin eructaţie), animalele ţin capul ridicat,
117
sprijinindu-se pe stern sau pe coapsa stângă/dreaptă. Membrele anterioare pot fi întinse
sau îndoite. Se pot distinge trei poziţii de odihnă specifice:
a. cu capul orientat înapoi, sprijinit pe trunchi sau întins de-a lungul acestuia (cea
mai frecventă);
b. capul întins în faţă şi botul sprijinit pe aşternut (frecventă);
c. decubit lateral (frecventă).
Ultimele două poziţii menţionate anterior, sunt adoptate, în general, doar pentru
intervale scurte de timp.
Pe durata somnului taurinele adoptă o pozitia asemănătoare cu cea specifică
perioadelor de odihnă în decubit (pe timpul stării de veghe), însă ţine capul orientat
caudal, sprijinit pe partea supero-laterală a
gâtului. În primele săptămâni după fătare,
viţeii dorm ghemuiţi, cu membrele adunate
sub corp (fig 7.14).
În adăpost, în cazul întreţinerii
legate, vacile de lapte se odihnesc timp de
9-11 ore/zi (în 8-13 reprize). Şi în cazul
acestui sistem de întreţinere, numărul şi
durata reprizelor de odihnă, sunt influenţate
de anumiţi factori, cum ar fi, dezvoltarea
corporală a animalelor, condiţiile de confort Fig. 7.14. Poziţia adoptată de viţei în
asigurate, modul de organizare a diferitelor timpul somnului
activităţi tehnologice din fermă, de etc. (https://s-media-cache-ak0.pinimg.com)
Pe baza unor etograme întocmite de

specialişti, aceştia au remarcat faptul indiferent de sistemul de întreţinere (legat sau
nelegat), taurinele cu o dezvoltare corporală mai mare, se odihnesc mai mult decât cele
având o dezvoltare corporală mai redusă iar animalele aflate în partea superioară a
ierarhiei sociale (întreţinute pe păşune sau în adăposturi cu întreţinere nelegată), au o
durată totală de odihnă mai mare comparativ cu cele aflate în partea inferioară a
ierarhiei de grup.
Pe timpul reprizelor de odihnă, taurinele rumegă sau dorm.
Specialiştii menţionează faptul că somnul este o stare fiziologică periodică și
reversibilă, caracterizată prin suprimarea temporară a conștienței, prin abolirea parțială
a sensibilității și încetinirea funcțiilor vieții organice (ritm respirator, ritm cardiac, relaxare
musculară, scăderea funcțiilor secretorii). Este un tipar comportamental instinctiv, vital
pentru animale.
Literatura de specialitate menţionează existenţa a două tipuri (fiziologice) de
somn, şi anume, un somn profund şi un somn paradoxal (Constantin şi col.,2002).
În primul tip de somn, somnul profund, apar potenţiale electrice corticale
specifice pe electroencefalogramă, însoţite de un somn liniştit (somnul "lent" sau calm).
Faza de somn profund - este precedată de o stare de atenţie diminuată („moţăială”),
118
urmată de faza de somn liniştit, care se poate termina cu o scurtă fază de somn
paradoxal.
Al doilea tip de somn (paradoxal), este un somn cu vise. Potenţialele electrice
corticale sunt asemănătoare cu cele din starea de veghe, motiv pentru care acest tip de
somn se numeşte "somn paradoxal" sau "somn cu mişcări rapide ale globilor oculari"
(REM, din engleză - rapid eye movement), deoarece globii oculari se mişcă coordonat şi
cu rapiditate sub pleoapele închise.
Din totalul timpului pe care animalul îl petrece dormind, circa 10-15% este
reprezentat de somnul paradoxal. În cursul acestui tip de somn, animalele visează şi pot
emite inconştient sunete sau/şi să mişte membrele.
Astfel, atât la adulte, dar în special la viţei, în timpul fazei de somn paradoxal, pe
lângă mişcările rapide ale globilor oculari (pleoapele fiind închise), se pot observa şi
mişcări bruşte şi repetate ale membrelor şi ale capului. După faza de somn paradoxal,
animalul se trezeşte, revenind la starea de veghe.
Studiile etologice au arătat că taurinele dorm puţin, durata totală a somnului
profund (liniştit) fiind în medie de 30 minute/zi. Această perioadă de somn adânc este
împărţită în 6-10 până la 15 reprize de somn, fiecare având o durată de 2–4 minute.
Somnul are loc, cu preponderenţă, noaptea (tabelul 7.2).
Tabelul 7.2. Perioadele de veghe şi de somn la rumegătoare

(după B. Beaver, 1994)
Stare de veghe Stare de somn Poziţia

Specificaţie Patru-
Vigilenţă Somnolenţă Liniştit Paradoxal Culcat
pedală
Ziua (h) 12,33 7,29 3,13 0,45 9,50 14,10
% 52,3 31,2 13,4 3,1 40,9 59,1
Noaptea (h) 1,55 6,14 3,6 0,45 1,30 10,30
% 16 51,9 25,8 6,3 12,5 87,5
Durata reprizelor de somn este influenţată (la fel ca la celălalte specii de

rumegătoare) de procesele de rumegare şi de eructaţie (Acatincăi, 2013).
După întocmirea unor etograme, specialiştii au menţionat faptul că, la taurine
cele două comportamente, de odihnă şi somn (fig. 7.15), reprezintă o pondere relativ
mare (38,84%), în raport cu celelalte activităţi comportamentale (Gavojdian D., 2009,
citat de Acatincăi, 2013).
Durata medie de odihnă la vârsta de 14 zile este de 18 ore/zi; la vârsta de 40 de
zile este de 14 ore/zi iar la vârsta de peste 40 zile, de 12 ore/zi (Acatincăi, 2013).
119
Fig. 7.15. Etogramă - durata zilnică a diferitelor activităţi comportamentale la vacile de lapte
multipare – întreţinere legată
(după Gavojdian D., 2009, citat de Acatincăi, 2013)
7.6. Comportamentul de confort şi igienizare

În general, comportament de confort se referă la toate tipurile de manifestări prin
care bovinele îşi sporesc bunăstarea fizică.
În acest context, cea mai importantă activitate este îngrijirea corporală, şi
îndeosebi, a pielii şi este realizată prin acţiuni comportamentale specifice ce au drept
scop îndepărtarea prafului şi a impurităţilor de pe corp.
Taurinele, deşi sunt animale greoaie, reuşesc să-şi igienizeze cea mare parte
din suprafaţa corporală, cu ajutorul limbii şi al membrelor posterioare (fig. 7.16).
a b
Fig. 7.16. Comportamentul de igienizare la viţel (schemă). a) Igienizarea cu ajutorul
limbii b) igienizarea prin scărpinat cu ajutorul onglonului de la un membru posterior
(www.portal.afir.info/ Standarde_de_ferma/Vaci%20vol%201_by%20EC_WEB.pdf)
120
Zonele inaccesibile sunt curăţite prin mişcări de
frecare - scărpinare, folosind în acest scop trunchiul
arborilor, stâlpi, pereţi şi suprafeţe rugoase.
În anumite ferme sunt amplasate dispozitive
simple (perii pentru autopansaj) sau perii electro-
mecanice automate pentru autopansaj (fig.7.17), a
căror eficienţă este evidentă
Studiile etologice au precizat faptul că la
taurine, comportamentul de igienizare înregistrează o
frecvenţa de manifestare, în jur de 10-15 ori pe zi, şi
constă din:
- 60–70% igienizare prin lins;
- 10–30% igienizare prin frecarea de obiecte;
Fig. 7.17. Perie electrică
pentru autopansaj - 1–3% igienizare prin scărpinare (Gjodesen şi
(http://www.eurofarm.cz) col., 2010).
Comportamentul social de îngrijire

Bovinele au o necesitate aparte de fi igienizate prin lins de către alţi membrii ai
grupului, în special, în zona facială, a urechilor şi a gâtului.
Demn de menţionat este faptul că igienizarea reciprocă are un rol deosebit de
important în stabilitatea ierarhiei sociale. Astfel, în timpul igienizării reciproce, distanţa
individuală este ignorată, fără a genera reacţii agresive.
Toate animalele dintr-un grup beneficiază de igienizarea prin lins, dar nu toate
realizează această activitate (figura 7.18).
Comportamentul de igienizare se manifestă, cel mai frecvent, între animale cu
acelaşi rang în ierarhia socială (decât între indivizi cu ranguri diferite).
De multe ori, animalul îi prezintă partenerului acele zone ale corpului, la care el
însuşi nu are acces cu limba. De obicei, îngrijirea cu tentă socială începe de cap şi gât,
după care se continuă şi în alte zone ale corpului.
Fig. 7.18. Igienizarea reciprocă prin lins la

vaci (schemă)
(www.portal.afir.info/ Standarde_de_ferma/
Vaci%20vol%201_by%20EC_WEB.pdf)
121
7.7. Comportamentul matern
Comportament matern constă într-un complex de manifestări, în special în

perioada peripuerperală şi de alăptare, care au ca rol biologic optimizarea perpetuării
speciei prin îngrijirea (protecţia şi hrănirea) puilor, până când aceştia devin capabili să-şi
asigure existenţa în mod autonom.
Ca bază fiziologică, comportamentul matern este dependent de secreţia
hipofizară de LTH şi implicit de creşterea receptivităţii şi reactivităţii organismului matern
la stimulii olfactivi, acustici, vizuali, corelaţi cu existenţa puilor.
Comportamentul vacilor gestante se modifică progresiv, pe măsură ce se
apropie termenul fătării. Astfel, vaca aflată în gestaţie avansată devine agitată şi nu
efectuează aceleaşi activităţi ca şi restul turmei. Atunci când se apropie termenul fătării,
vaca caută să se izoleze dar în cazul exploatării intensive se utilizează boxe de fătare
pentru separarea de restul efectivului. La vacile aflate în gestaţie avansată se reduce
apetitul, acestea se deplasează cu mai multă precauţie şi evită, instinctiv, obstacolele şi
aglomerările din spaţiile de cazare.
În faza deschiderii cervixului, care la vacă durează între 2-24 ore, vaca este
neliniştită, are privirea speriată (mai ales primiparele), întoarce des capul spre flanc
(autoascultaţie – fig. 7.19), se culcă şi se scoală des, agită coada, defecă şi urinează
frecvent.
În faza de pregătire pentru fătare, vaca gestantă cercetează vizual şi auditiv
împrejurimile (priveşte atent în jurul său şi îşi îndreaptă urechile în diferite direcţii). Cu
aproximativ o jumătate de oră înainte de fătare, majoritatea vacilor adoptă decubitul
lateral şi rămâne în această poziţie pe toată durata fătării.
Studiile etologice efectuate de unii specialişti (Vlad I., 2000), au arătat faptul că
fătările la vaci au loc mai ales noaptea (55 % din
fătări), însă sunt citate şi cazuri (la rasa
Shorthorn) în care fătările au loc, între orele 700
şi 1900 (G. Stanciu, 1999).
Stadiul de expulzare a fătului durează 1-
4 ore. După fătare şi până la primele tentative
de a se ridica, viţelul rămâne în poziţie de
decubit lateral.
Imediat după fătare vaca-mamă se ridică
şi se apropie de viţelul nou născut, mirosindu-l.
La vederea viţelului, vaca reacţioneză emiţând
sunete slabe şi adânci şi, în majoritatea
cazurilor, începe imediat să-l lingă energic (timp
Fig. 7.19. Autoascultaţia la o vacă
de 5 până la 40 de minute), dinspre cap spre
gestantă
(https://images_mercadorro/vaci-gestante- trenul posterior al acestuia (fig. 7.21). Acest
toplita.jpg) comportament al vacii-mamă contribuie, pe
lângă activarea circulaţiei periferice la viţel şi
122
îndepărtarea resturilor de lichide şi anexe fetale, la stabilirea şi intensificarea legăturilor
reciproce dintre mamă şi viţel (fenomen ce în etologie poartă denumirea de imprinting
sau imprimare reciprocă). Astfel, feromonii din saliva vacii-mamă conferă viţelului un
miros unic, care asigură şi facilitează recunoaşterea propriului viţel.
De aceea, vaca nu trebuie legată niciodată pe durata fătării şi nici după, cu
excepţia situaţiilor în care viţelul este despărţit imediat de mamă.
Fig. 7.21. Stabilirea legăturilor reciproce

Fig. 7.20. Poziţia de supt la viţel, care
dintre mamă şi viţel- imprimare reciprocă
permite vacii să verifice „identitatea”
(http://4.bp.blogspot.com)
progeniturii (http://womenodisha.in/wp-
content/uploads/2015/06/cow1.jpg)
După ce se ridică pe picioare (1/2 ore de la fătare), viţelul se apropie de vaca-

mamă, căutând instinctiv ugerul, fiind ajutat (dacă este cazul) de vacă, care-l dirijează
împingându-l uşor cu capul.
În timpul suptului, poziţia viţelului faţă de axul longitudinal al vacii este invers-
paralelă, adică are capul îndreptat spre ugerul vacii, iar crupa spre capul vacii.
Poziţia adoptată de viţel în timpul suptului este foarte importantă deoarece, vaca-
mamă poate să verifice permanent „identitatea” viţelului care suge şi să execută
controlul olfactiv al acestuia, mirosindu-l în zona ano-genitală (fig. 7.20). În acest mod,
vaca are posibilitatea să accepte la supt doar propriul viţel, îndepărtând viţeii străini care
ar încerca să se alăpteze.
Pentru supt, viţelul adoptă o poziţie specifică, cu gâtul aplecat şi capul îndreptat
în sus spre uger. Viţelul prinde mamelonul în gură după care execută masajul ugerului
pentru a stimula ejecţia laptelui (lovind ugerul, în mod repetat, cu capul). După acest
masaj viţelul începe suptul propriu-zis.
În primele zile de viaţă viţeii se alăptează la uger de 5-8 ori în 24 de ore. Odată
cu înaintarea în vârstă numărul de alăptări se reduce progresiv.
123
Specialiştii menţionează faptul că la vârsta de 2 săptămâni viteza de supt este -
550 ml/min, iar la 8 săptămâni de 820 ml/min (Acatincăi, 2003).
Odată cu înaintarea în vârstă, viţeii devin din ce în ce mai independenţi, şi se vor
îndepărta din ce în ce mai mult, şi pentru perioade mai mari de timp, de vaca-mamă.
Demn de menţionat este faptul că alăptarea naturală (viţeii sug singuri la vacă),
se practică doar în cazul exploatării vacilor în sistem gospodăresc. Aceasta este însă o
metodă neeconomică deoarece nu se va cunoaşte niciodată cantitatea de lapte
consumată de viţel. Astfel, unii viţei pot consuma cantităţi mari de lapte (ducând la
apariţia tulburărilor digestive), iar alţii consumă cantităţi prea mici de lapte (de exemplu,
în cazul vacilor cu producţii scăzute), nepermiţând dezvoltarea normală a acestora. Alte
dezavantaje ale alăptării naturale, ar fi faptul că viţeii se înţarcă mult mai greu, iar vaca
dă mai puţin lapte pe perioada de lactaţie.
În condiţiile de exploatare intensivă, alăptarea artificială (folosindu-se laptele
integral sau substituenţii de lapte), este metoda cea mai economică de creştere a
viţeilor, dar şi cea care duce la realizarea unor sporuri mari în greutate (mai ales, în
cazul tineretului specializat în producţia de carne). Demn de menţionat este faptul că, pe
lângă avantajele economice, alăptarea artificială este o metodă raţională, ştiinţifică
deoarece aplicarea acestui sistem presupune respectarea normelor de zooigienă şi a
programului de alăptare.
De asemenea, este foarte important de menţionat faptul că, indiferent de
sistemul de alăptare, în prima săptămână de viaţă, viţelul trebuie hrănit numai cu
colostru, ceea ce este foarte important pentru sănătatea şi dezvoltarea sa ulterioară.
Valoarea nutritivă a colostrului este mai mare decât a laptelui obişnuit, fiind de 2-
4 ori mai bogat în grăsime, de 5 - 6 ori mai bogat în proteine, conţine de 3 - 5 ori mai
multe vitamine liposolubile (A, D şi E), de 2-4 ori mai mult calciu, fosfor şi magneziu,
precum şi de 10-17 ori mai mult fier. De asemenea, digestibilitatea colostrului este
superioară laptelui normal (Acatincăi, 2013).
Colostrul conţine cantităţi importante de imunoglobuline (anticorpi), care prezintă
o perioadă limitată de timp în care pot fi absorbite per se, prin peretele intestinal (1-2 zile
la vacă), conferind imunitate nou-născutului faţă de anumite boli, până la instalarea
sistemului propriu de apărare. Colostrul mai conţine şi săruri de magneziu care au un
uşor efect laxativ, ajutând la eliminarea meconiului (amestec format din mucus, fire de
păr şi resturi celulare ce se depozitează în intestinul gros al fătului de la vârsta de 7 luni
a perioadei intrauterine).
Deoarece valoarea colostrului se reduce rapid, prima alăptare nu trebuie să
întârzie mai mult de 40-60 de minute de la naştere. În prima săptămână de viaţă viţelul
trebuie alăptat de 5-6 ori pe zi, la fiecare tain administrându-se 500-750 ml, astfel încât
cantitatea totală de colostru să ajungă la 3-5 kg/zi în funcţie de greutatea corporală a
viţelului. În cazul alăptării naturale, crescătorul va avea grijă ca suptul să se facă şi între
cele două mulsori (Acatincăi, 2003).
După vârsta de 6 zile, se poate trece la alăptarea cu lapte integral sau
substituent de lapte şi la obişnuirea în paralel, de la vârsta de 2 săptămâni, cu consumul
124
de nutreţuri combinate sau concentrate uruite foarte mărunt, fân de leguminoase şi apă
la discreţie.
7.8. Comportamentul social
Orice interacţiune între animalele care aparţin aceeaşi specii, reprezintă o formă
de comportament social. La fel ca alte animale gregare, bovinele prezintă un
comportament social bine dezvoltat. Animalele dintr-o turmă aflată la păşunat sau cele
dintr-un sistem de adăpost cu stabulaţie liberă, intră în contact în diverse moduri şi
deseori realizează simultan aceeaşi activitate, precum odihna sau consumul de furaje.
Stabilirea relaţiilor sociale interindividuale în cadrul unei specii, are drept
finalitate biologică supravieţuirea individului şi, prin extensie, a speciei însăşi.
Bovinele comunică transmiţând diverse semnale care se referă la poziţii, sunete
şi emisii de miros, fiind receptate ca impresii vizuale, auditive, olfactive sau tactile.
Pentru ca animalul să le poată realiza în mod corect, majoritatea tiparelor
comportamentale necesită eforturi de învăţare şi exersare. Învăţarea se produce în
etape diverse din viaţa animalului şi dacă acest proces este obstrucţionat pot apărea
probleme de comunicare și mai grav, probleme de adaptare în cadrul unui grup, sau în
mediul lui de viață. Comportamentul social la taurine poate fi structurat în:
comportament conflictual sau agonistic (de confruntare, ameninţare) şi comportament
neagresiv (igienizarea reciprocă/socială).
Comportament conflictual sau agonistic

Comportamentul agonistic constă în manifestări specifice, de atac şi apărare
între indivizii unei specii. Rolul acestor dispute este, stabilirea ierarhiei de grup,
respectiv poziţia pe care o ocupă un individ în raport cu ceilalţi indivizi din cadrul
grupului. În acest context, disputele care au loc între taurine, apar ca urmare a
competiţiei pentru accesul la furaje şi apă, pentru apărarea teritoriului sau pentru un loc
mai bun de odihnă, iar în cazul taurilor, pentru împerechere.
Comportamentul agonistic se exteriorizează prin acţiuni de ameninţare, lovire
sau luptă.
Astfel, prima fază a comportamentului
agonistic este ameninţarea, prin care animalul
comunică intenţia de atac. Acţiunea de
ameninţare se exteriorizează prin poziţia
caracteristică a trunchiului, a gâtului şi a
capului. La taurine în funcție gradul de
ameninţare, animalul care ameninţă, îşi
arcuieşte coloana vertebrală (cifoză), îşi
apleacă gâtul şi capul spre sol, coarnele fiind
Fig. 7.22. Atitudinea de ameninţare
îndreptat spre adversar. Cu cât gradul de la tauri (http://lh4.ggpht.com)
125
ameninţare este mai mare, cu atât gâtul şi capul animalului care ameninţă, sunt mai
apropiate de nivelul solului (fig. 7.22).
Specialiștii menționează faptul că, acţiunea de ameninţare între doi adversari, se
declanşează atunci când aceștia se află faţă în faţă, la o distanţă de cca. 1,5 m. În urma
ameninţării, unul din adversari se poate retrage, manifestând un comportament submisiv
(întinde gâtul şi îşi menţine capul în jos, dar orientat lateral), îndepărtându-se lent.
Dacă niciunul dintre adversari nu renunță, gradul de amenințare crește, aceştia
ţin capul foarte aproape de sol cu coarnele îndreptate spre adversar, şi se privesc direct.
Se apropie, încet unul de
celălalt cu membrele
anterioare puţin depărtate, iar
membrele posterioare plasate
uşor sub trunchi. Astfel, în
acest moment se declanşează
lupta. La început, contactul
dintre adversari are loc la
nivelul frunţii, împingându-se
reciproc „cap la cap”, lovindu-
se şi împungându-se cu
Fig. 7.23. Contactul “cap la cap”, în timpul luptei la coarnele (fig. 7.23), după care
tauri (https://cdn.pixabay.com )
fiecare din cei doi adversari
încearcă să se plaseze astfel
încât să poată lovi cu coarnele părţile vulnerabile ale adversarului (zonele laterale ale
trunchiului, abdomenul şi ugerul).
În timpul luptei (care poate dura de la câteva minute până la o oră), animalele
pot avea unul sau mai multe asemenea contacte. Între reprizele de luptă propriu-zisă,
care pot avea o durată de la câteva secunde până la câteva minute, adversarii mugesc
scurt şi grav, lovind şi scurmând solul cu membrele anterioare şi cu coarnele, intimidând
adversarul.
Luptele apar și la vaci, dar acestea nu sunt la fel de spectaculoase ca la masculi
și durează mult mai puțin.
Demn de menționat este faptul că, imediat după formarea unui lot nou de
animale, în urma comportamentului agonistic se stabileşte o anumită ierarhie, și
respectiv rangul (poziţia) fiecărui individ în cadrul ierarhiei de grup, care, în anumite
condiţii (spaţiu suficient, acces liber la furaje şi apă etc.), se poate menţine stabilă o
perioadă lungă de timp. În acest caz, grupul de animale se consideră a fi integrat. Astfel,
indivizii ce formează acel grup integrat se împart în indivizi dominanţi şi indivizi dominaţi
(subordonaţi), iar raporturile de dominare-subordonare se menţin stabile în timp, prin
intermediul unor socio-semnale specifice, cum ar fi atitudinea ameninţătoare a indivizilor
din vârful ierarhiei sociale.
Indivizii care și-au câștigat o poziție superioară în ierarhia de grup, vor avea
unele avantaje față de indivizii subordonați, și anume, acces prioritar la resursele
126
furajere (având posibilitatea să manifestă o selectivitate mai mare în alegerea furajelor)
şi să îşi consumă raţia în linişte (putându-și schimba locul de furajare la iesle). De
asemenea, aceste animale se deplasează nestingherite pe teritoriul ocupat de acel grup
şi au, adesea, un comportament agresiv faţă de ceilalţi membri ai grupului, ocupă
întotdeauna cel mai confortabil loc de odihnă, iar acestea se odihnesc şi rumegă mai
mult timp în poziţie decubitală (Acatincăi, 2003).
În cadrul unui grup de taurine, existenţa relaţiilor de dominare-subordonare
prezintă o importanţă deosebită, în special, în cazul creşterii taurinelor în sisteme
intensiv-industriale, unde densitatea animalelor pe unitatea de suprafaţă este mare şi,
prin urmare, competiţia dintre animale pentru resursele vitale (furaje, apă, loc de odihnă)
se accentuează.
Stabilirea poziţiei pe care o ocupă fiecare individ în cadrul unui grup de taurine
depinde de o serie de factori, între care: vârsta, temperament, dezvoltarea corporală,
prezenţa coarnelor dar, un rol important o are și experienţa anterioară (dobândită în
disputele anterioare).
Unele cercetări efectuate de specialişti menţionează faptul că riscul de apariţie a
conflictelor creşte odată cu mărimea efectivului, deoarece animalele nu se recunosc.
Literatura de specialitate (Acatincăi, 2013) precizează faptul că în grupurile de
taurine de până la 50 de capete, toate animalele se recunosc între ele pe baza unor
impresii optice (forma capului, culoarea robei, prezenţa coarnelor), olfactive (mirosul
specific al pielii şi al zonei perianale) şi acustice (sunetele emise), iar dacă numărul de
taurine dintr-un grup este de peste 50 de capete, apare tendinţa formării unor
subgrupuri sociale (Stanciu, 1999). În această situație, ierarhia de grup este mai puţin
evidentă, ceea ce generează un număr mai mare de conflicte între animale, cu
repercusiuni negative asupra stabilității sociale a grupului.
În urma efectuării unor studiile etologice, specialiștii au remarcat faptul că, în
cirezile de taurine există o formă particulară de relaţii sociale, şi anume, cele care se
stabilesc între aşa-numitele vaci conducător (vaci lider sau vaci călăuze) şi restul turmei.
Ei au constatat că vacile conducător sunt, în general, femele adulte cu anumită
experienţă care se găsesc, de regulă, la mijlocul sau chiar în partea inferioară a
structurii ierarhice din cadrul grupului respectiv, și conduc zilnic cireada, la şi de la locul
de păşunat (fig. 7.24).
Vacile conducător sunt primele care ies în padoc, la jgheabul de furajare sau
intră în sala de muls. Studiile au arătat faptul că într-o cireadă de vaci pot exista,
simultan, mai multe vaci lider (G. Stanciu, 1999).
După stabilirea ierarhiei în cadrul unui grup, fiecare vacă are propria sa zonă de
siguranţă în jurul său iar, în momentul în care un alt animal sau un om încalcă limitele
acestei zone, aceasta va reacţiona prin atac, socializare sau retragere.
Dimensiunea zonei depinde de temperamentul vacii; o vacă calmă necesită mai
puţin spaţiu fizic (personal) decât o vacă agitată (fig 7.25).
127
Fig. 7.24. Vaca conducător (călăuză) Fig. 7.25. Spațiul fizic și social la vacă
împreună cu restul turmei (după Gjodesen și col., 2010)
(http://cache.bzi.ro/cache/1/367/s604x0_bzi
_1265508649.jpg)
Junincile necesită mai mult spaţiu personal, decât animalele mai bătrâne. Pe
parcursul vieţii unei vaci, spaţiul său personal scade pe măsură ce aceasta se
obişnuieşte cu oamenii şi cu mediul de viaţă al acestora.
Pe măsură ce vacille îmbătrânesc, acestea înaintează frecvent în ierarhie, astfel
încât nu se mai tem de celelalte vaci.
Comportamentul neagresiv la taurine

Rolul biologic al comportamentului
neagresiv la bovine, este creşterea
coeziunii sociale dintre animalele care fac
parte din acelaşi grup social, și se
exteriorizează prin lins, mirosire, salt şi
joacă. Comportamentul de lins reciproc (a
acelor regiuni corporale pe care nu şi le
pot curăţi singure) este o formă de
manifestare a ataşamentului dintre
animale.
Acest tip de comportament, se
întâlnește la toţi membrii grupului social, Fig. 7.26. Comportamentul de lins
reciproc - formă de manifestare a
la care participă cupluri de câte doi ataşamentului dintre două animale
indivizi, chiar dacă aceştia sunt de rang (http://cache.bzi.ro/cache/1/367/s604x0_bzi
ierarhic diferit (asociere interindividuală). _1265508649.jpg)
Reprizele de igienizare prin lins au loc pe
128
timpul perioadelor de odihnă sau între reprizele de păşunat.
Apropierea animalelor unul de celălalt se face, în acest caz, cu intenţii paşnice
din partea ambilor indivizi, aceștia adoptă o poziţie caracteristică a corpului din care
rezultă intenţia sa neagresivă, dar care totuși este diferită, în funcție de rangul
animalului. Astfel, o vacă cu rang ierarhic superior se apropie de vaca cu rang inferior
ţinând capul întins şi cu urechile uşor orientate spre înainte, în timp ce, o vacă cu rang
ierarhic inferior, se apropie de o vacă aflată în partea superioară a ierarhiei de grup,
încet, cu gâtul şi capul aplecate, într-o atitudine de supunere (Acatincăi, 2003). Animalul
care este igienizat prin lins îşi ţine capul aplecat şi ochii, pe jumătate, închişi (fig. 7.26).
Studiile efectuate de unii specialiști (Val-Laillet și col., 2009), au menționat faptul
că după stabilirea relațiilor de afecțiune (asociere interindividuală), se pot înregistra 4-5
reprize de toaletare reciprocă prin lins. Aceștia au constatat că timpul alocat igienizării
zonei gâtului este cel mai mare (45% din totalul timpul alocat igienizării reciproce), urmat
de timpul alocat igienizării zonei capului (35%) și zonei trunchiului (19%). Din datele
experimentale rezultă, de asemenea, faptul că aproximativ 20% din efectivul de vaci nu
manifestă comportamentul de igienizare prin lins reciproc, dar este mai frecvent întâlnit
la vacile multipare decât la cele primipare.
7.9. Comportamentul de explorare (de investigare, de curiozitate)

Curiozitatea este acea particularitate instinctivă a animalelor, prin care aceastea
își explorează (investighează, cercetează) spontan mediul ambiental și caută schimbări
în structura sau dinamica acestuia. Probabil majoritatea viețuitoarelor sunt curioase,
pentru a supraviețui.
La taurine, comportamentul de explorare se manifestă prin acţiuni specifice de
cercetare a obiectelor necunoscute care apar în spațiul lor de viață. Astfel, atunci când
investighează un obiect necunoscut, apărut în mediul său de viață, animalul priveşte cu
atenţie și neîncredere obiectul respectiv, se apropie cu prudenţă de el, întinde capul,
îndreaptându-și urechile spre înainte. După ce atinge obiectul necunoscut cu botul, îl
miroase şi îl linge. Este binecunoscut faptul că taurinele se obişnuiesc relativ greu cu
modificările din spaţiul de viaţă în care s-au obişnuit. Astfel, diversele modificări apărute
în adăposturi, pe pășune, pe traseul obişnuit de deplasare către şi de la păşune, le
creează o stare de nesiguranţă. În acest context se observă tendinţa animalelor de a
evita aceste situaţii, fiind de fapt, o formă de evitare a stresului dar și o formă de
manifestare a fricii de necunoscut. Intensitatea cu care se manifestă comportamentul de
explorare diferită, în funcţie de vârsta animalului şi particularităţile sale individuale.
De obicei, tineretul taurin și vițeii sunt mai curioși decât animalele adulte, la care,
acest comportament se exteriorizează, în special, în cazul unor modificări sesizabile ale
ambianţei. În schimb, la viţei și la tineretul taurin, comportamentul explorativ se
exteriorizează, de cele mai multe ori, concomitent cu comportamentul ludic, deși poate fi
întâlnit și ca manifestare independentă a unei motivaţii interne de cunoaştere a mediului
înconjurător (Acatincăi, 2013).
129
8. PARTICULARITĂŢI COMPORTAMENTALE LA OVINE
Din punct de vedere taxonomic, ovinele fac parte din:

Regnul: Animalia
Clasa: Mammalia
Subordinul: Ruminantia
Familia: Cavicorne
Subfamilia: Ovidae
Genul: Ovis
Documentele atestă faptul că oile au fost domesticite în mileniul VII î.Hr., precum
și faptul că oile europene, cu lână abundentă, provin dintr-o specie montană originară
din Asia Centrală.
Creşterea oilor în ţara noastră are tradiţie de secole. Această specie valorifică
cel mai bine păşunile şi fâneţele, din care o bună parte se află în zona de munte. Din
această cauză crescătorii din anumite zone ale ţării practică transhumanţa, cu o tradiţie
foarte veche, pierdută în negura vremii.
La baza transhumanței a stat creșterea efectivelor de animale și necesitatea de
a găsi mai multe furaje pentru a le hrăni. Practicarea transhumanței în arcul carpatic de-
a lungul mileniilor a dat naștere unei mitologii pastorale specifice, cu legende și cântece
tradiționale proprii, care au influențat puternic cultura tradițională românească.
Mărimea turmelor se stabileşte în funcţie de suprafaţa păşunilor şi de cantitatea
de masă verde ce se obţine pe aceste păşuni. În țara noastră, oile se pot păşuna 6-7
luni/an, în timp ce, pe păşunile alpine oile pot păşuna circa 2-3 luni.
Deoarece în țara noastră, rasele locale de ovine sunt rase mixte, pentru
utilizarea eficientă a condițiilor de mediu trebuie să se mențină profilarea producției pe
zone geografice, respectiv: pentru zonele de câmpie rasele de ovine producătoare de
lână fină și carne; pentru zonele de deal și de podiș, rasele producătoare de lână
semifină, lapte și carne, precum și rasele de pielicele; pentru zonele de munte rasele de
ovine producătoare de lână grosieră, lapte și carne.
130
Sistemele de creștere și exploatare adecvate pentru rasele locale sunt: extensiv
în zona de munte, semiintensiv în zonele de deal și colinare și semiintensiv sau intensiv
în zonele de câmpie. In sistemul semiintensiv, animalele sunt întreținute pe perioada de
iarnă în stabulație, iar în sezonul cald animalele sunt întreținute pe pășuni naturale,
pajiști cultivate și ocazionale, care sunt valorificate succesiv.
In sistemul intensiv animalele sunt întreținute în stabulatie permanentă sau
stabulație combinată cu pășunatul limitat la 3-4 ore/zi.
Comportamentul alimentar constă în modul specific de căutare a hranei, de

apreciere a calităţii acesteia şi de manifestare a actelor specifice ingerării hranei. La
ovine, acest comportament prezintă o serie de particularităţi specifice, determinate de
caracteristicile anatomo-fiziologice ale aparatului digestiv. La fel ca și taurinele, ovinele
sunt animale poligastrice având aparatul digestiv adaptat pentru ingerarea şi digestia
furajelor de origine vegetală.
Studiul comportamentului alimentar şi mericic la ovine (dar și la caprine), a
arătat că acestea folosesc pentru prehensiune incisivii inferiori, bureletul incisiv, limba şi
buza superioară (foarte mobilă), efectuând secţionarea plantelor foarte aproape de sol.
Demn de menționat este faptul că, pe lângă o mobilitate mare, buzele ovinelor
au o şi o sensibilitate tactilă remarcabilă, motiv pentru care cazurile de ingerare
accidentală a unor corpi străini (cuie, fragmente de sârmă, pământ etc.) sunt foarte rare,
la această specie.
Comportamentul nutriţional al ovinelor întreţinute pe păşune

Datorită numărului mare de animale dar și diversității reacțiilor lor individuale,
studiul comportamentului alimentar al ovinelor este dificil de realizat pe pășune.
Astfel, pe păşune, oile sunt destul de
pretenţioase, însuşirile plantelor, în special
asprimea, glabritatea, palatabilitatea, pot
condiţiona semnificativ consumul. În general,
ovinele preferă partea mai fragedă a plantei,
frunzele în detrimentul tulpinii, iarba verde mai
mult decât iarba uscată. Ele evită consumarea
plantelor cu talie mare, îmbătrânite, poluate cu
dejecţii sau cu substanţe chimice care modifică
mirosul şi gustul plantelor de pe păşune. Oile
consumă cu plăcere plantele având un gust uşor
sărat sau uşor amărui şi evită plantele toxice şi
Fig. 8.1. Prehensiunea la ovine
pe cele puternic aromate (Acatincăi, 2003). (https://encrypted-
Prehensiunea la ovine se realizează în tbn1.gstatic.com/images)
131
următorul fel: plantele sunt prinse cu ajutorul buzelor, presate între incisivii inferiori şi
bureletul gingival şi apoi sunt rupte, foarte aproape de sol (fig. 8.1), printr-o mişcare
bruscă şi scurtă a capului. După prehensiune, plantele sunt masticate sumar şi apoi
deglutite. La ovine, prehensiunea ierburilor de pe păşune este rapidă.
Păşunatul trebuie să fie făcut raţional, pe parcele. Astfel, numărul de oi pe o
parcelă se stabileşte în funcţie de suprafaţa şi producţia de masă verde asigurată. Oile
nu se ţin mai mult de 5-6 zile pe o parcelă, care se lasă apoi liberă circa 20 zile pentru
regenerare şi refacerea covorului ierbos, după care se poate refolosi (pășunatul prin
rotație). Demn de menționat este faptul că în pășunatul prin rotație numărul de capete și
perioada alocată animalelor sunt importante (fig. 8.2).
Dacă păşunea este sărăcăcioasă sau
dacă suprafaţa destinată păşunării este limitată,
ovinele retează plantele de pe păşune la o
înălţime de 1-1,5 cm de la nivelul solului, caz în
care păşunea poate fi compromisă.
Studiile etologice au arătat faptul că,
pentru a-şi asigura furajele necesare, oile
parcurg zilnic 3 până la 15 km, în funcţie de
calitatea păşunii, de factorii de microclimat şi de
Fig. 8.2. Pășunatul prin rotație la distanţa până la sursa de apă.
ovine
(www.gazetadeagricultura.info/images/au Chiar și în cazurile în care pășunea nu
gust2012/pasunat_prin_rotatie.jpg) mai permite animalului condiții favorabile să-și
selecteze hrana (densitate mare, înălțimea
plantelor mai mică de 10-15 cm, etc.), ovinele vor fi aproape întodeauna capabille să-și
selecteze plantele. Pe pășune, oile consumă zilnic, în medie, o cantitate 7-9 kg de
furaje, ce reprezintă aproximativ 2,5% din masa lor corporală (Palicica și col.,1998).
Intensitatea de păşunat (adică consumul voluntar şi viteza de consum a
furajelor) este condiţionată de o serie de factori, dintre care: rasa, vârsta, sexul, starea
fiziologică a animalelor, factorii de mediu ambiant, calitatea nutritivă şi palatabilitatea
plantelor ce alcătuiesc covorul ierbos, înălţimea plantelor, zona geografică. Pe parcursul
unei zile se înregistrează mai multe
reprize de păşunat, cu durată variabilă, în
jur de 6-9 până la 12 ore. Perioadă de
păşunat este subîmpărţită în 6-7 reprize
de păşunat iar între reprizele de păşunat,
ovinele se odihnesc, rumegă şi dorm. La
ovine, intensitatea de păşunat este mai
mare dimineaţa devreme şi seara târziu.
În ceea ce privește dispunerea
animalelor pe păşune (pe durata
păşunatului), este influenţată de o serie de Fig. 8.3. Pășunatul în evantai la ovine
132
factori dintre care: rasa, efectivul de animale din turmă, calitatea păşunii etc. Ovinele din
rasele indigene pasc în grupuri mari şi compacte, frontul de furajare fiind desfăşurat sub
forma unui evantai (fig 8.3). Pe păşunile sărăcăcioase, animalele din aceste rase pot
păşuna în grupe formate din 4-5 indivizi, situate, uneori, la distanţe apreciabile unele de
altele (Acatincăi, 2003).
A B
Fig. 8.4. Comportamentul alelomimetic la ovine: A. pe traseul spre pășune și B. pe
timpul odihnei
Demn de menționat este faptul că, la ovine, comportamentul alelomimetic

(imitarea unui tip comportamental) este foarte pregnant (fig. 8.4), putându-se observa că
pe păşune (dar şi în alte situaţii) toate animalele se hrănesc în același timp, toate se
odihnesc, respectiv toate se îndreaptă spre sursa de apă (Acatincăi, 2003, Palicica și
col., 1998). Din această cauză, ovinele se adună într-un grup compact, atât pe timpul
deplasării spre păşune sau spre sursa de apă, dar și pe timpul perioadelor de odihnă şi
rumegare.
Vara, în perioadele caniculare, prima repriză de păşunat începe după răsăritul
soarelui şi încetează în jurul orelor 1000 - 1100, apoi animalele se retrag, la umbră, pentru
odihnă şi rumegare. Următoarea repriză de păşunat începe seara târziu şi continuă
chiar şi pe timpul nopţii. Odată cu declanşarea sezonului de montă, toamna, se reduce
semnificativ atât durata cât şi intensitatea păşunatului.
În timpul zilei, reprizele de păşunat sunt întrerupte de scurte reprize de odihnă şi
rumegare. Literatura de specialitate (Stanciu, 1999), menționează că cea mai mare
parte a procesului de rumegare se înregistrează după-amiaza târziu, seara şi pe timpul
nopţii.
Durata totală de păşunat, precum și reprizele de pășunat, sunt influenţate de
cantitatea şi valoarea nutritivă a ierburilor de pe păşune. Astfel, la ovine se înregistrează
între 8 - 12 reprize de păşunat, atunci când ele se hrănesc pe păşunile în care plantele
furajere leguminoase reprezintă 40-50% din amestecul de ierburi și se înregistrează în
133
jur de 4-7 reprize de păşunat, în cazul păşunilor în care gramineele reprezintă peste
80% din amestecul de ierburi de pe păşune (Acatincăi, 2003).
Ovinele preferă pășunile valoroase din punct de vedere nutritiv, și anume, cele
care au un covor ierbos formate din plante aflate într-o fază tânără de vegetaţie şi cu o
compoziţie floristică potrivită. În această situație, durata totală a păşunatului şi a
rumegării sunt mai reduse, deoarece și intensitatea păşunatului selectiv este mai redusă
iar viteza de consum a furajelor este mai mare. În schimb, durata reprizei de păşunat cât
şi cea de rumegare se prelungesc la ovinele care se hrănesc pe păşuni degradate (pe
care se găsesc ierburi uscate și îmbătrânite). În această situație, intensitatea
păşunatului selectiv este mult mai mare, ovinele alegând cu mare grijă plantele pe care
le consumă. Astfel, rezultatele obținute în urma întocmirii etogramelor comportamentului
alimentar la ovine, în două perioade ale anului, și anume, vara, în luna iunie (când
plantele de pe păşune au cea mai ridicată valoare nutritivă) și toamna, în lunile
septembrie şi octombrie (când calitatea păşunii se reduce semnificativ prin uscarea
plantelor din covorul ierbos), au arătat faptul că, în luna iunie, durata totală medie de
păşunat a fost de aproximativ 6 ore pe zi, iar durata totală medie a rumegării a fost de
cca. 3-3,5 ore pe zi, în timp ce, toamna a crescut atât durata medie de păşunat (în jur de
10 ore pe zi), cât și cea a rumegării, la de cca. 8 ore pe zi (M. Thierez şi colab., 1979,
citat de R. Palicica şi I. Coman, 1998 și Acatincăi, 2003).
Între reprizele de pășunat, pe perioada de odihnă, la ovine, se declanșează
procesul de rumegare care începe la cca. 1–1,5 ore de la încetarea păşunatului. La
ovine rumegarea poate avea loc în poziţie ortostatică dar şi în poziţie de decubit sterno-
abdominal (fig. 8.5). Numărul reprizelor de rumegare depinde de vârsta animalelor, dar
și de cantitatea şi de calitatea
furajelor ingerate. La ovine, se
înregistrează 12-15 reprize de
rumegare/zi, fiecare având o durată
de 20-40 de minute, totalizând 8-10
ore de rumegare în 24 de ore.
Studiile etologice au arătat că pe
timpul rumegării, o oaie adultă
execută în jur de 90 de mişcării
masticatorii/minut, respectiv 35000-
Fig. 8.5. Rumegarea în poziție sterno- 40000 mişcări masticatorii în 24 de
abdominală la ovine
(http://www.cvlpress.ro/wp- ore (Acatincăi, 2003).
content/uploads/2013/10/IMG_0458.jpg)
Comportamentul nutriţional al ovinelor întreţinute în stabulație

În condiţiile ţării noastre, dar şi în ţările cu un climat temperat-continental, ovinele
sunt întreţinute în condiţii de stabulaţie în intervalul octombrie-mai.
134
În stabulaţie, furajarea ovinelor se va face în funcţie de rasă, greutatea corporală
şi tipul de gestaţie (simplă sau dublă), conform cerinţelor nutriţionale prevăzute de
norme. În aceste condiții, furajele sunt administrate în două tainuri (dimineaţa, după-
amiaza târziu sau seara), iar apa este asigurată la discreţie.
În aceste condiții de întreținere, timpul de furajare la ovine este mai scurt
comparativ cu întreţinerea pe păşune (5 - 6 ore pe zi, perioadă subîmpărţită în mai
multe reprize de furajare ce alternează cu perioadele de rumegare şi de odihnă), în
schimb, procesul de rumegare durează mai mult, deoarece pe perioada stabulaţiei, rația
ovinelor este formată, în principal, din furaje grosiere și fibroase, care este suplimentată
cu cantităţi reduse de furaje concentrate şi furaje suculente conservate (fig. 8.6).
Fig. 8.6. Întreținerea în stabulația a ovinelor

(http://www.lmbateman.co.uk/upload/product_images/243/horizontal_rail_she
ep_barriers_original.jpg)
În cazul ovinelor întreținute în condiţii de stabulaţie, rumegarea începe la

aproximativ 1-1,5 ore de la consumarea tainului de furaje, însă literatura de specialitate
menționează și unele excepții, la anumite rase (Ţigaie), în care procesul de rumegare
începe la 10-15 minute sau, chiar, imediat după furajare.
Astfel, studiile etologice efectuate la rasa Ţigaie, au arătat că după regurgitarea
bolul mericic, acesta este remasticat timp de 40-50 de secunde, perioadă în care
animalul efectuează 50-60 de mişcări remasticatorii (Acatincăi, 2003).
Studiile efectuate de alți specialiști (Salanțiu și col., 1998) au arătat că ovinele
din rasă Ţigaie, întreţinute în sistem semiintensiv, înregistrează 5 reprize de rumegare,
ce au o durată totală de 7 ore pe zi (din care cea mai lungă se înregistrează tot pe
timpul nopţii).
Astfel, etograma procesului de rumegare, la oile luate în studiu (din rasa Țigae),
a fost următoarea (tabelul 8.1.):
135
Tabelul 8.1. Etograma procesului de rumegare, la oile din rasa Țigae
(după V. Salanţiu şi colab., 1998)
Perioada Durata Ora

1 30 minute 1000 - 1030
2 45 minute 1145 - 1230
3 60 minute 1620 - 1720
4 60 minute 1930 - 2030
5 200 - 500 sau
3 - 4 ore
200-600
După intrarea în stabulaţie, la oile gestante (până în luna a 4-a de gestaţie),

consumul zilnic de furaje recomandat de specialiști, este de 1,5-2 kg de fân şi 2-5,2 kg
coceni sau vreji de leguminoase. Perioada de gestaţie avansată (luna IV şi a V-a) este
cea mai dificilă, deoarece fetusul (fetuşii) cresc rapid, limitând, la oile mame, capacitatea
de ingestie a furajelor (Acatincăi, 2003). Din acest moment este absolut necesară
introducerea, treptată, de concentrate în raţie (0,2-0,5 kg/zi).
Trecerea de la perioada de stabulaţie la consumul de furaje verzi prin păşunat se
face treptat, de la 1-2 ore în prima zi, până la păşunarea şi furajarea exclusivă pe
păşune, cu masă verde, după circa 12 zile de la ieşirea din stabulaţie.
Comportamentul de adăpare la oi se manifestă prin introducerea botul în apă

(nările ramânând deasupra nivelului apei) iar prin mişcări specifice de coborâre ale
mandibulei şi a limbii, apa este absorbită în cavitatea bucală şi apoi deglutită (fig. 8.7).
Consumul mediu zilnic de apă la oi, depinde de o serie de factori (greutatea
corporală, tipul furajelor şi cantitatea de furaje ingerate, temperatura mediului ambiant,
distanţa faţă de sursa de apă etc).
În medie o oaie adultă consumă de 3-6 l de apă/zi. Pe timp de vară (în zilele mai
călduroase), consumul de apă/oaie adultă poate ajunge până la 8 - 10 l pe zi. Ele nu
preferă apa foarte rece sau prea caldă.
Fig. 8.7. Comportamentul dipsic la

ovine
(https://thumb1.shutterstock.com/display_pic_
with_logo/309916/149602430/stock-photo-a-
sheep-is-drinking-a-sip-of-water-from-the-
river-on-a-warm-summer-day-149602430.jpg)
136
8.3. Comportamentul de eliminare a dejecţiilor
Ovinele fac parte din categoria speciilor cu defecare şi micţiune difuză (fără o
localizare specifică).
La ovine, acest tip de comportament are, în principal, un rol fiziologic, respectiv,
de eliminare a produşilor de excreţie, dar în sezonul de montă, urina capătă și un rol de
apelant sexual, prin creșterea concentraţiei de feromoni, determinând astfel, depistarea,
de către masculi, a oilor în călduri.
Atât urinarea cât şi defecarea se efectuează în poziţie ortostatică. Oile şi mieii
(de ambele sexe) cifozează linia superioară a
trunchiului, deplasează cranial şi flexează uşor
membrele posterioare (prin aducere în faţă) şi
ridică și deplasează coada lateral cu o anumită
ritmicitate (fig. 8.8). Berbecii nu flexează
picioarele în timpul urinării.
Studiile au arătat că, o oaie adultă şi
urinează, în medie de 9-13 ori pe zi, eliminând
aproximativ 1,5 l urină/zi și defecă, în medie, de
8-10 ori pe zi, eliminând 2-3 kg fecale (sub
formă de crotine) în 24 de ore (Acatincăi,
Fig. 8.8. Comportamentul de
2003). Demn de menționat este faptul că eliminare a dejecțiilor la ovine
frecvenţa urinărilor şi a defecărilor creşte în (http://2.bp.blogspot.com)
cazul acţiunii unor factori stresanţi (tuns, lotizări
sau diverse acţiuni sanitar-veterinare etc.).
8.4. Comportamentul de odihnă şi somn
La ovine, perioadele de păşunat alternează cu reprize de odihnă şi somn.

Ovinele se odihnesc fie în poziţie ortostatică, fie în poziţie de decubit sterno-costal. În
perioada de odihnă are loc, de regulă, şi rumegarea, iar dacă animalele se odihnesc în
decubit sterno-costal trebuie să țină capul ridicat pentru facilitarea procesului de
eructaţie, ce constă în eliminarea gazelor rezultate în urma procesului de digestie.
Pentru somn, oile adoptă poziţia de decubit sterno-costal, această acțiune fiind
precedată de executarea unui control olfactiv sumar al locului ales, ovinele „scurmând”
uneori, cu membrele anterioare, suprafaţa aleasă pentru odihnă şi somn. De obicei, pe
timpul reprizelor de somn, ovinele țin capul întors caudal şi sprijinit pe partea supero-
laterală a gâtului, poziţie care nu poate fi menţinută timp îndelungat, datorită
particularităţilor legate de fiziologia digestiei.
Studiile etologice au arătat că, spre deosebire de taurine, ovinele dorm mai puţin
(circa 33% din totalul timpului), dar la fel ca la taurine, faza de somn liniştit este
precedată de o fază de atenţie diminuată („moţăială”), după care se instalează faza de
somnul profund (paradoxal). În timpul fazei de somn paradoxal, la ovine se pot observa
137
mişcări rapide ale globilor oculari (pleoapele fiind închise), mişcări bruşte şi repetate ale
membrelor şi ale capului. După faza de somn paradoxal, animalul se trezeşte, revenind
la starea de veghe (Acatincăi, 2003).
Comportamentul de odihnă şi somn al ovinelor pe păşune este influenţat de
durata zilei-lumină şi de condiţiile climaterice, dar durata perioadelor de odihnă şi somn,
sunt mult mai mari, și în aceste condiții, pe timpul nopții.
8.5. Comportamentul de igienizare şi confort
Pentru îndepărtarea diferitelor impurităţi de pe zonele accesibile, ovinele îşi

folosesc dinţii şi buzele, în timp ce, pentru igienizarea unor zone mai puțin accesibile
(regiunea pieptului şi zona anterioară a abdomenului), acestea execută mişcări de
scărpinare cu ajutorul membrelor posterioare.
De asemenea, pentru îngrijirea pielii, ovinele execută mişcări de frecare-
scărpinare folosindu-se, în acest scop, suprafeţe rugoase din mediul lor de viață (pereţi,
scânduri, trunchiul arborilor etc.).
Deşi sunt animale cu un puternic caracter gregar, la ovine, nu s-au constatat
acţiuni de igienizare reciprocă între animale (de exemplu, prin lins cum se poate întâlni
la taurine).
8.6. Comportamentul matern şi al noului-născut
Comportamentul matern al oilor este puternic influenţat de parturiţie.

În prima lună de gestaţie la ovine, se constată o creștere în volumul, cât şi
îngreutate a învelitorilor fetale şi a coarnele uterine, în detrimentul fetus care se dezvoltă
mai lent. Ca şi la celelalte specii, creşterea fetusului este mult mai accentuată în cea de-
a doua jumătate a gestaţiei, în special în luna a IV-a, perioadă în care furajarea şi
îngrijirea oilor trebuie să fie deosebite (asigurarea de concentrate, fibroase şi suculente).
În ultima perioadă de gestaţie, oile evită contactul cu celelalte animale, preferă
spaţiile marginale iar câteva ore înainte de parturiţie, ele părăsesc turma, retrăgându-se
în locuri liniştite, ascunse.
Acest comportament de izolare prezintă avantaje incontestabile pentru cuplul ce
se va forma, în sensul că mielul va fi mai uşor protejat împotriva prădătorilor, iar relaţiile
dintre mamă şi pui, graţie contactului nemijlocit dintre ei, se stabilesc mai uşor şi vor fi
mult mai trainice.
Alegerea locului de parturiţie este întâmplător şi instinctiv şi nu se datorează unui
act conştient prin care oaia urmăreşte premeditat protejarea mielului împotriva
duşmanilor naturali sau a condiţiilor nefavorabile de mediu. Se pare totuşi, că locul de
desfăşurare a parturiţiei depinde de momentul care marchează ruperea învelitorilor,
când lichidele fetale se elimină, anunţând parturiţia în timp foarte scurt.
138
Comportamentul matern preparturient
Oile aflate în ultima parte a gestatiei evită contactul cu celelalte animale, preferă
spaţiile marginale iar câteva ore înainte de parturiţie, ele părăsesc turma, retrăgându-se
în locuri liniştite, ascunse. Acest comportament de izolare prezintă avantaje
incontestabile pentru cuplul ce se va forma, în sensul că mielul va fi mai uşor protejat
împotriva prădătorilor, iar relaţiile dintre mamă şi pui, graţie contactului nemijlocit dintre
ei, se stabilesc mai uşor şi vor fi mult mai trainice.
Demn de menționat este faptul că, un nivel ridicat al alimentaţiei oii-mamă aflată
la sfârşitul gestaţiei, are o influenţă favorabilă asupra greutăţii mieilor şi, ca urmare
asupra vitalităţii lor.
În același timp, dezvoltarea glandei mamare este, de asemenea, stimulată de
nivelul alimentaţiei în perioada finală a gestaţiei şi are ca rezultat o creştere rapidă a
producţiei de lapte după fătare.
Tabelul 8.2. Dezvoltarea glandei mamare în perioada de gestaţie la oaie

(după Salanțiu și col., 1998)
ZILE DE GESTAŢIE
Specificare
28 56 84 112 140
Greutatea glandei
170 202 255 396 1.437
mamare (g)
Comportamentul matern în timpul fătării

La apariţia primelor semne prodromale, oile crescute în sisteme intensive şi
semi-intensive, sunt trecute în boxa de fătare.
Manifestări comportamentale specifice începerea fătării la oaie, sunt
următoarele: aceasta devine neliniştită, întoarce frecvent capul spre flanc
(autoascultație), loveşte aşternutul cu unul din membrele anterioare, se culcă şi se
scoală des, nu mai mănâncă. La scurt timp după aceste manifestări, se observă imediat
pungile în care se află fătul. Studiile efectuate de către specialiști, au menționat faptul că
la ovine, fătările au loc în două perioade ale zilei, respectiv dimineaţa (între orele 4 00 şi
800) şi după-amiază spre seară (între orele 1500 şi 2000). La oaie, fătarea are loc, de
regulă, în poziţie de decubit lateral şi, mai rar, în poziţie ortostatică. Fătarea la oaie
durează în jur de 15-30 minute. La oile primipare, fătarea durează mai mult decât la cele
multipare. În cazul fătărilor gemelare, al doilea fetus este expulzat la un interval de 15
minute până la 2 ore. La majoritatea oilor, anexele fetale sunt eliminate la cca. 1 oră de
la expulzarea ultimului produs de concepţie, cu limite de variaţie cuprinse între 10
minute şi 3 ore. Aceste lichide exercită asupra oii o puternică atracţie, astfel că, după
expulzare, ele vor fi recuperate de oaie, prin lingerea locului pe care acestea s-au
139
dispersat. Datorită conformaţiei bazinului la oaie şi dimensiunilor reduse ale fătului,
fătările la ovine sunt eutocice, iar retenţiile placentare sunt foarte rare.
Comportamentul matern în timpul perioadei de lactație

Apariţia mielului va declanşa nu numai ritualul comportamentului matern, dar îl
va şi stimula, asigurându-i continuitatea pe toată perioada de alăptare.
La scurt timp de la fătare oaia se ridică, execută controlul olfactiv al mielului (sau
al mieilor gemeni) şi apoi îndepărtează prin lins energic şi prelungit (care durează 15 -
20 de minute), resturile de lichide şi anexe fetale de pe corpul mielului, realizându-se
imprimarea olfactivă a oii faţă de propriul miel.
După parturiţie, mielul este capabil ca în răstimpul a 20-30 minute să adopte şi
să-şi menţină poziţia ortostatică. Întreaga lui energie este canalizată în actul căutării și
descoperirii glandei mamare. În funcţie de vitalitatea şi greutatea sa corporală, mielul
reuşeşte după mai multe încercări ratate, să repereze unul din mameloane şi să sugă
primele cantităţi de colostru (în aproximativ 20-80 minute de la fătare).
Localizarea ugerului de către miel se realizează prin control olfactiv, fiind ajutat
în această acţiune de oaia-mamă prin mişcări uşoare de împingere cu capul.
Pe durata suptului mielul adoptă o poziţie invers paralelă, faţă de axul
longitudinal al mamei, capul fiind îndreptat spre uger şi trenul posterior spre capul oii,
care poate efectua, între timp, controlul olfactiv al zonei ano-genitale, verificând astfel,
„identitatea” progeniturii (fig. 8.9-8.10).
Fig. 8.9. Poziţia cuplului oaie-miel pe Fig. 8.10. Poziția de supt la doi miei,
durata alăptării, care permite verificarea de proveniți dintr-o fătare gemelară, în timp
către oaie a „identității” progeniturii. ce oaia efectuează controlul zonei ano-
(http://agrointel.ro/wp-content/uploads/2015 genitale a acestora.
/08/miel-rasa-de-ovine-Palas-linia-de-carne- (http://2.bp.blogspot.com)
285x190.jpg)
În timpul alăptării mielul execută mişcări de masaj ale ugerului, prin lovituri scurte
şi repetate cu capul.
140
Studiile etologice au arătat că, în mod obişnuit, aproximativ 60% din miei
execută, în prima oră de viaţă, primul supt, iar la două ore de la fătare toţi mieii s-au
alăptat cel puţin o dată. Frecvența alăptărilor variază în funcție de vârsta mieilor, fiind
mult mai mare imediat după fătare. Accesul mielului la glanda mamară este practic,
nelimitat în prima săptămână şi din această cauză în primele 24 de ore mieii sug de 27-
38 de ori, în timp ce iar mieii gemelari efectuează, 60-70 de alăptări în 24 de ore
(Moess, 1987). Ulterior oaia limitează accesul mieilor, numărul supturilor scade treptat,
ajungând la 9-11 în săptămâna a 7-a şi la 5-6 în săptămâna a 10-a.
Durata unei reprize de supt este în primele 7 zile de aproximativ 80 secunde, dar
scade progresiv la 40-45 secunde în săptămâna a 9-a (Moess, 1987).
Tabelul 8.3. Durata şi frecvenţa alăptărilor la miel, pe durata a 24 de ore

(după Czaho şi Mihalko, 1968, citaţi de W. Moess, 1987)
Mieii singulari nu au o preferinţă anume privind partea pe care sug. În cazul

mieilor gemelari, fiecare miel se alăptează, de preferinţă, pe una din părţile laterale ale
oii, fără ca aceasta să fie o regulă general valabilă. O repriză de alăptare durează 1-3
minute. E foarte important ca imediat după fătare, mieii să sugă colostru care este bogat
în imunoglobuline. Astfel, ingestia colostrului asigură hrănirea nou-născutului dar, în
acelaşi timp şi protecţia pasivă a acestuia împotriva agenţilor infecţioşi, prin
imunoglobulinele pe care le conţine.
Mieii nou-născuţii prezintă, de regulă, o perioadă limitată de timp în care
imunoglobulinele pot fi absorbite per se prin peretele intestinal. La oaie această
perioadă este sub 4 zile. Dincolo de această perioadă, imunoglobulinele sunt denaturate
prin acţiunea pH-ului gastric scăzut şi a enzimelor proteolitice.
Tabelul 8.4. Compoziţia colostrului la oaie comparativ cu cel de vacă

(după Pârvu şi col., 2003)
Component
Nr. crt. OAIE VACĂ
(g/1000 ml)
1 Cenuşă 10 10
2 Lactoză 22 22
3 Lipide 177 51
4 Proteine 201 176
5 Apă 588 733
141
Sporadic, începând cu a doua săptămână de viaţă, mieii încep să consume şi
furaje vegetale de pe păşune. La cca. de 3 săptămâni de la fătare, producţia de lapte a
oii-mamă începe să scadă progresiv, astfel că necesarul nutritiv al mieilor nu mai poate
fi asigurat doar pe baza laptelui ingerat prin supt.
Particularităţi privind înţărcarea mieilor din diferite rase

Înţărcarea mieilor se face în funcţie de destinaţia acestora, rasă, vârstă, starea
de sănătate, greutate corporală (tabelul 8.5). De aceea, înţărcarea se face treptat, mieii
fiind obişnuiţi cu consumul de furaje (fibroase, concentrate, suculente).
Tabelul 8.5. Particularităţi privind înţărcarea mieilor din diferite rase

(după Pârvu şi col., 2003)
GREUTATEA
Vârsta
RASA CORPORALĂ
(zile)
Masculi Femele
Merinos 90 22 20
Ţigae 60 18 16
Karakul 90 20 18
Ţurcană 60 16 15
Prezenţa nou-născutului în timpul perioadei iniţiale de sensibilitate maternă este

crucială pentru dezvoltarea ulterioară şi menţinerea grijii materne la oi. La oi, există date
ce indică faptul că, în principal, olfacţia are rolul cel mai important în dezvoltarea
comportamentului matern. Suprimarea stimulilor olfactivi conduce la o reducere
semnificativă a acceptării mielului de către mamă.
Una din sursele de semnale olfactive, la care oaia este extrem de sensibilă este,
fără îndoială, lichidul amniotic, care acoperă nou-născutul la naştere. Atracţia faţă de
lichidele fetale este larg răspândită la mamifere. La oi, de exemplu, această atracţie este
limitată la câteva ore în preajma naşterii. În afara acestei perioade restrânse, lichidele
amniotice sunt puternic evitate.
Mamele cărora li se prezintă nou-născutul spălat, nu numai că nu îl ling, dar se
manifestă agresiv şi nu-l acceptă la supt, fenomen întâlnit mai ales dacă le lipseşte o
experienţă maternă anterioară. Lichidele amniotice au, astfel, un rol important în
facilitarea stabilirii contactului iniţial între mamă şi nou-născut. Toate aceste rezultate
subliniază rolul fundamental al olfacţiei în dezvoltarea normală a comportamentului
matern la oile sănătoase. S-a observat că oile anosmice pot compensa rapid lipsa
receptării stimulilor olfactivi. Deşi aceste femele nu reuşesc să stabilească o relaţie
exclusivă, ele demonstrează un comportament relativ normal în creşterea puilor.
142
Prin comportamentul matern preferenţial, oile îşi pot recunoaşte progeniturile.
Într-adevăr, recunoaşterea individuală este un pas necesar în dezvoltarea legăturii
materne. Relaţiile sociale selective pot fi stabilite numai cu indivizi care pot fi distinşi de
membrii aceleiaşi specii
Unii cercetători au demonstrat că numai oile ale căror miei erau ţinuţi foarte
aproape de ele, au dezvoltat un comportament selectiv în vreme ce oile ţinute la o
distanţă de 1 m, nu realizau legătura exclusiv-selectivă, deşi o mare parte din
comportament putea fi caracterizat drept matern. Aceste rezultate arată că, în vreme ce
selectivitatea suptului depinde în principal de olfacţia maternă, oile pot identifica
progeniturile de la distanţă, utilizând şi căile senzoriale vizuale. Astfel, mamele pot face
diferenţă între pui şi pe baza stimulilor vizuali (Constantin și col., 2002).
Foarte mulți cercetători au studiat, tulburările comportamentului matern la oaie și
ei au arătat că aceste tulburări pot îmbrăca mai multe forme, şi anume, furtul,
respingerea şi adopţia mieilor.
Astfel, în cazul tulburările de comportamentului matern, specialiștii au
demonstrat faptul că unele oi gestante, aflate în apropierea parturiție, sunt interesate de
mieii altor oi și acestea chiar pot „fura” mieii de la alte oi, adoptându-i pe aceştia şi
respingu-i după parturiţie pe ai lor. Realizarea de ţarcuri individuale sau îngrădirile
parţiale pot preveni această tulburare comportamentală.
O altă tulburare de comportament matern este respingerea mieilor, care poate fi
asociată cu instaurarea unei ierarhii sociale diferite, în special datorită intervenţiei
factorilor stresanţi. Mirosul lânii mielului (“amprenta” lăsată de ea după lingerea
progeniturii imediat după fătare), este foarte important pentru oaia mamă, de aceea
mieii cu un miros nefamiliar sunt cel mai probabil respinşi de către aceasta.
De asemenea, și adopţia este o altă tulburare a oilor imediat după fătare şi
constă în preluarea unui miel de la altă oaie-mamă, în cazul morţii propriului produs de
concepţie. Această situaţie poate fi acceptată ca fiind normală în cazul abandonului, a
respingerii sau când mieii rămân orfani. Remedierea acestei tulburări poate fi realizată
prin acoperirea şi buşumarea mielului orfan sau abandonat cu o pânză (cu care a fost
șters propriul miel), pentru a avea un miros apropiat de cel al mielului care a murit.
Ovinele sunt animale tipice de grup, având un puternic caracter gregar (spirit de
turmă) ce trăiesc în colectivităţi de diferite dimensiuni, formate din câteva zeci de indivizi
până la câteva mii.
La baza acestui comportament stă un foarte bine-dezvoltat instinct de auto-
conservare. Oile și-au păstrat acest impuls încă de pe vremea când trăiau în deplină
sălbaticie. Ca și la alte ierbivore, cel mai bun mijloc de protecție în fața prădatorilor este
să stea toate împreună. Numărul mare al membrilor unei turme oferă șanse mari de a
143
nu fi ochit de către prădător, iar unui animal de pradă îi este mult mai greu să atace într-
un grup compact, preferând indivizii solitari.
Tipologia comportamentală a ovinelor este surprinzător de uniformă, iar această
uniformitate comportamentală este urmarea unei particularităţi comportamentale
specifice, prin intermediul căreia un individ imită un alt individ (comportament
alelomimetic). Această caracteristică comportamentală asigură o coeziune deosebit de
puternică a turmei de ovine. Oile izolate de turmă sunt neliniştite, behăie insistent şi în
mod repetat, căutând să se reintegreze grupului din care fac parte.
Chiar și după mii de ani de
domesticire, oile și-au păstrat acest instinct,
care a fost folosit de oameni în avantajul
lor. Rasele de oi cu lâna fină sunt mai
gregare decât rasele grele, de carne.
Merinosul formează turme compacte, în
timp ce, de exemplu, oile din rasa Suffolk,
alcătuiesc mici subgrupuri în cadrul unei
turme.
Fiecare comunitate de ovine se
compune din grupe din indivizi, care includ
Fig. 8.11. Oile - animale tipice de atât animale adulte cât şi tineret şi bine
grup, cu un puternic caracter gregar
(http://www.zooland.ro/data/ImageNew/i înţeles nou-născuţi. Între indivizii aparţinând
mage/oi/sheep-tongue-twister- aceluiaşi grup sau altor grupuri se stabilesc
sheik_259943.jpg) anumite raporturi, care de cele mai multe ori
sunt paşnice (fig. 8.11).
Ierarhia socială se stabileşte
într-un timp relativ scurt, ovinele
având poziţii bine definite în interiorul
grupului. Ierarhia odată instituită
asigură armonie de care beneficiază
atât întregul grup cât şi indivizii, chiar
dacă liderii au acces prioritar la
hrană, apă şi locul de odihnă.
Liderul grupului menţine
permanent capul ridicat, într-o
atitudine semeaţă, atentă, şi se
mişcă dezinvolt fără restricţii în
spaţiu. În schimb, animalele
Fig. 8.12. Comportamentul social la oi pe
subordonate, preferă locurile mai pășune
retrase, urmărind atent liderul. (http://www.turculturalbrasov.ro/images/media/atractii/ra
vasitul-oilor-moieciu bran/1323800752_
Accesul lor la hrană este
turme_de_oi_la_pascut.jpg)
intermitent, dar şi atunci atitudinea
144
lor degajă mare prudenţă, ele fiind într-o stare permanentă de alertă şi pregătite pentru
a părăsi repede locul în caz de atac din partea animalelor dominante.
Demn de menționat este faptul că pe timpul reprizelor de păşunat, oile îşi verifică
permanent poziţia faţă de turmă, ţinând sub o atentă observaţie vecinii din grup (fig.
8.12). Oile care se îndepărtează prea mult de turmă devin neliniştite, emit semnale
sonore insistente şi se apropie imediat de ceilalţi indivizi. Turma nu ofera doar
protectie, ci și un sentiment de apartenență și încredere. Oile izolate de turmă sunt
stresate și nu se comportă firesc.
Zona de siguranţă (spaţiul intim al
animalelor) şi mărimea acestei zone este
determinată de gradul de îmblânzire al
animalului. Animalele foarte blânde au o
zonă de siguranţă foarte mică şi din acest
motiv omul se poate apropia foarte uşor de
ele. Când omul sau un animal din altă
specie intră în zona de siguranţă a unei oi,
aceasta începe să se agite.
În acest context, când îngrijitorii
pătrund într-un grup de ovine, se poate
Fig. 8.13. Zona de siguranță la ovine observa că acestea se deplasează în jurul
(după Negritu, 2003) lor, păstrând o distanţă de siguranţă,
avându-i pe aceştia în câmpul lor vizual
(urmărindu-le permanent mișcările). De asemenea, se observă și faptul că oile au
tendinţa de a se deplasa în direcţie opusă faţă de direcţia de mers a îngrijitorului (fig.
8.13).
Comportamentul agonostic la ovine

Motivaţia biologică a acestui comportament rezidă în reacţiile ancestrale ale
speciei în lupta pentru existenţă, manifestări care în condiţiile domesticirii au devenit mai
puţin intense dar mai nuanţate.
Ierarhizarea în cadrul unui grup se stabileşte prin conflicte, în urma cărora unii
indivizi devin "dominanţi", iar alţii "subordonaţi". Indivizii dominanţi îi agresează pe
ceilalţi, îi îndepărtează de sursa de hrană, de spaţiul de odihnă comun, de femelele în
călduri, iar cei subordonaţi se retrag fără să opună rezistenţă. Aceste relaţii pot fi
“liniare”, când în fruntea grupului există un singur animal dominant, sau pot fi
“triunghiulare”, când unul din subordonaţii unui individ dominant, domină la rândul lui pe
subordonatul aceluiaşi individ dominant.
Conflictele între indivizi sunt frecvente, la începutul constituirii grupului, relaţiile
între animalele grupului rămânând tensionate până la stabilirea ierarhiei, când grupul se
linişteşte şi conflictele devin foarte rare. În acest moment s-a realizat ceea ce se
numeşte grup integrat.
145
Intr-o turma de oi, dominanța aproape că lipsește. De asemenea, nu există nici
un lider bine marcat. In micile turme ținute în țarc pot apărea conflicte între indivizi,
atunci când se luptă pentru o sursa mai abundentă de hrană.
Ierarhia ce se instalează într-o turmă de oi, are în prim plan berbecii maturi
sexual, în sezonul de împerechere (toamna). În acest context va exista cel puțin un
mascul alfa care se va strădui să îi țină departe pe ceilalți pretendenți.
Demn de menționat este faptul că relaţiile între indivizii unui grup pot fi
conflictuale sau ierarhice ("dominanţă-subordonare", "conducător-condus", etc.).
Integrarea grupului se obţine mai uşor când animalele ce-l formează sunt
omogene din toate punctele de vedere, când spaţiul disponibil, hrana şi apa sunt
corespunzătoare şi dacă specia (sau rasa) nu are aptitudini agresive deosebite. Există
şi cazuri când unele animale au agresivitate marcantă şi care sar la atac, ori de câte ori,
se întâlnesc. În mod normal, aceşti indivizi trebuie scoşi din grup, deoarece crează
permanent o stare de tensiune şi stresează celelalte animale, generând astfel un efect
negativ asupra productivităţii întregului grup. De aceea, se va evita restructurarea
frecventă a grupului, mutarea dintr-un loc în altul, densitatea prea mare a animalelor din
grup,
Relaţiile de conducător-condus se formează la anumite specii (oi, capre) la care
animalul dominant (conducător) al grupului acceptă să fie condus de om (sau chiar de
un animal din altă specie). Acest animal condus este urmat de restul animalelor din grup
(turmă sau cireadă). Acest tip de relaţie este folosit de crescători în cursul păşunatului
şi deplasării turmelor.
Comportament agresional (sau de luptă) apare în special la animalele care
trăiesc în grupuri (precum și ovinele) şi constă în manifestări caracteristice de exprimare
a agresivităţii animalelor faţă de indivizi din aceiaşi specie sau din alte specii.
Astfel, acest tip de comportament este alcătuit dintr-o serie de acţiuni specifice
de atac (ameninţare, lovire şi luptă) şi de apărare (fugă, supunere), iar acţiunile
conflictuale între indivizii unui grup de oi, apar ca urmare a existenţei unor situaţii de
concurenţă pentru accesul la furaje şi apă, un loc de odihnă sau un partener sexual.
Conflictele sunt mai frecvente şi mai acute în cadru unei turme de ovine, atunci
când efectivul de animale este mare, furajele sunt insuficiente, accesul la sursa de apă
şi la un loc adecvat de odihnă este limitat, densitatea animalelor pe unitatea de
suprafaţă este prea mare, sau dacă în cadrul aceluiaşi grup de animale există animale
de diferite categorii fiziologice (berbeci, oi adulte, mioare, berbecuţi şi miei).
În sezonul de montă, când berbecii se introduc în turma de oi, ierarhia de grup şi
stabilitatea socială a turmei se modifică rapid, iar între aceştia se declanşează conflicte
în urma cărora, cel mai puternic dintre berbeci devine animalul dominant. Animalele
dominante au o postură specifică, menţin permanent capul ridicat într-o atitudine
semeaţă, atentă.
Luptele dintre berbeci se desfăşoară după un tipar comportamental instinctiv.
146
Cei doi adversari se îndepărtează unul de celălalt, prin mers înapoi, până la o
distanţă de 15 - 20 de metri şi apoi pornesc simultan, în fugă, unul spre celălalt, având
capul aplecat şi coarnele orientate spre înainte (fig. 8.14).
Când cei doi berbeci s-au apropiat la o distanţă potrivită, aceştia execută o
cabrare urmată de un contact dur, cap la cap. Acest tipar comportamental se va repeta
de câteva ori, până când berbecul mai slab renunţă la luptă şi se retrage în fugă, fiind
câteodată urmărit de învingător.
8.14. Comportamentul agonistic la ovine

(http://vox.publika.md/wp-content/uploads/2013/11/Berbeci-fight.jpg)
În schimb, la oi, interacţiunile de tip conflictual sunt mai puţin spectaculoase,

durează puţin şi se exteriorizează prin lovituri aplicate cu capul şi prin acţiuni de
împingere ale adversarei.
147
9. PARTICULARITĂŢI COMPORTAMENTALE LA CAPRINE
Din punct de vedere taxonomic, caprinele fac parte din:

- regnul Animal;
- încrengătura Chordata;
- subîncrengătura Vertebrata;
- clasa Mammalia;
- subclasa Eutheria (sau Placentata);
- supraordinul Ungulata;
- ordinul Artiodactyla (sau Paricopitate);
- subordinul Ruminantia;
- familia Cavicorne;
- subfamilia Ovidae;
- genul Capra.
Caprele sunt printre primele animale domesticite de către om, sunt animale
extrem de curioase și inteligente, nepretenţioase la mâncare şi uşor de crescut. Au o
prolificitate de excepţie şi o longevitate biologică de până la 10-12 ani.
Caprele produc aproximativ 2% din laptele total produs în lume. Laptele de
capră, numit de Hippocrate „lichid miraculos şi esenţa vindecătoare”, are nenumărate
beneficii şi o compoziţie asemănătoare laptelui matern. Capra produce o cantitate de
lapte de 8-20 ori mai mare decât propria sa greutate corporală.
9.1. Comportamentul nutrițional
Caprinele sunt animale ierbivore poligastrice, cu o capacitate deosebită de

adaptare la diferitele resurse furajere disponibile și cu particularități anatomo-fiziologice
specifice, care le permite valorificarea plantele (cu un conţinut mai bogat în celuloză) de
pe terenuri accidentate şi mai puţin fertile.
O particularitate biologică și implicit economică a speciei o reprezintă
valorificarea superioară a nutrețurilor de origine:
- vegetală – masa verde, făinuri, pleavă, paie, siloz, rădăcinoase, frunze,
concentrate, etc.;
- animală – reziduri lactate, sau de pește, etc.;
- industrială – tărâţe, făina furajeră, diverse reziduri etc.;
148
Necesarul de furaje depinde de producția de lapte, de starea de întreținere sau
starea fiziologică a animalelor și de calitatea furajelor.
Spre deosebire de celelalte specii de rumegătoare, caprinele pot valorifica
eficient și resursele furajere, care sunt răspândite între nivelul solului şi până la o
înălţime de cca. 2 m.
La caprine, specialiştii menţionează o serie de particularităţi fiziologice
(Constantin și col., 2002). Astfel, pentru valorificarea eficientă a furajelor ingerate și
creşterea digestibilităţii, la această specie, populaţia de microsimbionţi ruminali precum
și compoziţia chimică a salivei, se modifică rapid. De asemenea, la capre, ureea
rezultată la nivelul rumenului este valorificată mai eficient decât în cazul taurinelor şi al
ovinelor.
Simţul gustativ al caprelor este bine dezvoltat. Ele preferă să consume plantele
cu gust uşor acru, dar acceptă destul de uşor şi plantele cu gust amărui (frunze şi lăstari
de salcie). Prehensiunea furajelor la caprine se realizează cu ajutorul buzelor care sunt
extreme de mobile, și care prezintă și o sensibilitate tactilă deosebită. Din această
cauză caprinele au capacitatea de a consuma frunzele de pe ramurile spinoase ale unor
arbori şi arbuşti, precum şi ierburile ce cresc în crăpăturile unor stânci.
Comportamentul nutriţional al caprinelor întreţinute pe păşune

Pășunatul la caprine se realizează, în general, pe terenuri accidentate din zonele
de deal şi de munte, dar şi pe luncile situate pe cursul unor ape. Deoarece au mare
mare nevoie de mișcare, suprafețele abrupte și pământurile nelucrate nu constituie nici
o problemă pentru acestea. Astfel, în timpul furajării, caprele se pot deplasa uşor, cu
mişcări rapide şi precise pe terenuri abrupte şi stâncoase.
Pe pășune, această specie preferă să consume, cu precădere, lăstarii,
crenguţele fragede, frunzele şi mugurii unor
arbori şi arbuşti (salcâm, salcie, mesteacăn,
fag, afin etc.), ceea ce reprezintă
aproximativ 60% din consumul voluntar
zilnic de furaje. Restul de 40%, reprezintă
ierburile de pe păşune (Palicica și col., 1998,
Acatincăi, 2003).
Astfel, pentru a putea consuma
furajele aflate la înățime, caprele se ridică pe
membrele posterioare, putându-se sprijini
Fig. 9.1.
Comportamentul alimentar la caprine
sau nu cu membrele anterioare de trunchiul
https://encrypted-tbn3.gstatic.com arborilor sau arbuștilor respectivi (fig. 9.1).
Caprele au o capacitate mare de
ingestie, dar și o o viteză mare de consum a furajelor. Astfel, studiile etologice au arătat
faptul că, la caprine, consumul voluntar zilnic, este de 9-10 kg furaje vegetale (frunze,
lăstari, ierburi), stabilindu-se, la animalele adulte, o viteză de consum de cca. 2 kg de
149
furaje/oră. În acest fel, caprinele reușesc să-şi asigure întregul necesar de furaje verzi
într-un interval de 4 până la 6 ore (Acatincăi, 2003).
La fel ca la celelalte specii de rumegătoare, și la caprine, păşunatul se
desfăşoară în mai multe reprize de păşunat. Între reprizele de pășunat animalele se
odihnesc, se igienizează şi rumegă.
În general, pentru odihnă și rumegare, caprinele adoptă poziţia de decubit
sterno-costal (pe partea dreaptă) sau poziţia ortostatică.
Durata totală a procesului de rumegare, dar și numărul şi durata reprizelor de
rumegare sunt dependente de vârsta şi sexul animalelor precum şi de calitatea furajelor
ingerate. Procesului de rumegare durează, în general, de 6-8 ore pe zi, fiind împățit în 4-
6 reprize de rumegare, iar pentru remasticarea unui bol mericic, caprele efectuează 60-
70 de mişcări masticatorii. Numărul reprizelor de rumegare cât şi durata acestora este
mai mare pe perioada nopții (Palicica și col., 1998)..
Comportamentul nutriţional al caprinelor întreţinute în stabulație

Odată cu scăderea temperaturii mediului şi epuizarea surselor de masă verde de
pe păşune, se trece la întreținerea caprinelor, pe o perioadă de câteva luni, în condiții de
stabulație. În funcție de durata sezonului de iarnă, stabulația durează cca. 150 zile. In
această perioadă caprinele se hrănesc în mod tradițional cu furaje fibroase și
concentrate (fig. 9.2).
Caprele nu sunt pretențioase, însă sunt lacome cu pronunțat simț preferențial
față de anumite sortimente de
nutrețuri și chiar părți din acestea și
foarte capricioase față de starea de
igienă a furajelor.
În condiții de stabulație, în cazul
administrării unei raţii furajere, caprele
vor consuma mai întâi furajele
concentrate şi după aceea furajele
fibroase.
Prehensiunea furajelor concen-
trate se realizează prin „lopătare cu
limba”, după care sunt masticate sumar
Fig. 9.2. Comportamentul alimentar la (2-3 mişcări masticatorii) şi apoi sunt
caprinele întreținute în stabulație deglutite. Viteza de consum a furajelor
(http://agrointel.ro) concentrate este mare, tainul fiind
consumat, în funcţie de cantitatea şi
forma de prelucrare a concentratelor (măcinare, uruire, granulare), în 1 până la 30 de
minute (V. Salanţiu şi colab., 1998, citat de Acatincăi, 2003).
În ceea ce privește timpul necesar consumului de furaje fibroase, acesta este
mai mare decât în cazul furajelor concentrate, și este de cca. 5-5,5 ore. Ingestia de
150
furaje fibroase se realizează în mai multe reprize de furajare (10-12 şi, chiar, mai multe)
a căror durată este de 10 până la 50 de minute (V. Salanţiu şi colab., 1998).
9.2. Comportamentul dipsic

Prehensiunea apei, la caprine, se realizează prin aplicarea buzele pe suprafaţa
lichidelor şi coborârea maxilarul, producând astfel, depresiune în cavitatea bucală după
care, apa este absorbită în cavitatea bucală şi apoi deglutită (fig. 9.3).
La caprele întreţinute pe
păşune, numărul reprizelor de
adăpare este dependent de tipul
furajelor ingerate dar și de distanţa
până la sursa de apă.
Consumul mediu zilnic de
apă este de cca. 4 l.
În zonele aride, caprele se
adaptează la carența de apă, și se
adapă doar de 2-3 ori pe zi, dar
cantitatea de apă ingerată pe
durata unei reprize de adăpare,
este destul de mare (1-1,5 l apă). Fig. 9.3. Comportamentul dipsic la caprine
În cazul caprinelor (https://upload.wikimedia.org)
întreţinute în condiţii de stabulaţie
se înregistrează zilnic 6-8 reprize de adăpare. În aceste condiții, durata unei reprize de
adăpare este de 25-30 de secunde, iar cantitatea de apă ingerată pe durata unei reprize
de adăpare este, mult mai mică, și anume, de 0,3-0,8 l (Acatincăi, 2003).
9.3. Comportamentul de excreţie (defecarea şi micţiunea)
La caprine, comportamentul de excreţie îndeplineşte atât un rol metabolic, de

eliminare a produşilor de excreţie cât şi un rol etologic, de apelant sexual prin
intermediul feromonilor care se găsesc în urina ţapilor şi a femelelor. La ambele sexe,
atât urinarea cât și defecarea se realizează în poziţie ortostatică.
Astfel, în timpul urinării capra campează membrele posterioare, cifozează linia
superioară a trunchiului, coada este ridicată vertical, apoi urina este eliminată în jet
continuu.
Ţapul adoptă o poziție caracteristică pe durata urinării, și anume, are membrele
posterioare uşor campate, coloana vertebrală este uşor arcuită spre sol, coada este
menţinută în poziţie orizontală, urina fiind eliminată în jet subţire, continuu. Studiile
etologice efectuate de specialiști au arătat faptul că, la caprine golirea vezicii urinare se
face în cca 21 de secunde (Acatincăi, 2003).
151
La țap, este descrisă și cea de-a doua formă de urinare, și anume, cea cu rol în
reproducere, când penisul este în erecție, și ieșit din furou, iar masculul urinează pe bot
și pe barbă, în scopul odorizării acestei regiuni. Astfel, cu ajutorul acestui mirosul
specific penetrant de țap, masculii atrag caprele în călduri.
Pentru defecare, caprinele îndepărtează puţin membrele posterioare, ridică
coada şi elimină fecalele sub formă de crotine.
Volumul fecalelor şi al urinei eliminate zilnic de caprine depind de o serie de
factori (greutatea animalelor, cantitatea și tipul de furaje ingerate etc.). În condiţii
obişnuite, caprinele adulte urinează de 8-12 ori pe zi, eliminând 1-1,5 l urină în 24 de
ore și defecă de 6-8 ori pe zi, eliminând 1,5-2 kg fecale în 24 de ore (Acatincăi, 2003).

Între reprizele de păşunat, caprele se odihnesc, rumegă, se igienizează şi dorm.
Caprinele petrec în decubit sterno-abdominal aproape jumătate din zi, din care
majoritatea timpului noaptea. Ţapii se odihnesc, în medie, mai mult decât caprele,
exceptând sezonul de montă.
Pe păşune, pentru odihnă caprele aleg locuri umbrite, uscate şi curate. Ele
preferă ca locurile de odihnă să fie situate pe mici înălţimi, pentru ca ele să poată
supraveghea împrejurimile. Demn de menționat este faptul că, majoritatea caprelor
dintr-un grup se odihnesc în poziţie sterno-abdominală, însă totdeauna vor fi câţiva
indivizi care se odihnesc în poziţie ortostatică şi care ţin sub observaţie împrejurimile.
Pe durata somnului caprele adoptă poziţia de decubit sterno-abdominal, cu
membrele anterioare uşor aduse sub trunchi,
capul fiind orientat spre înapoi şi sprijinit de
partea supero-laterală a gâtului.
La iezi, somnul este precedat de o
scurtă fază de atenţie diminuată (moţăială),
urmată de o perioadă de somn liniştit care are
o durată de 20-30 de minute (Acatincăi,
2003). În timpul somnului, aceștia adoptă o
poziție caracteristică, îşi flexează foarte mult
Fig. 9.4. Poziția adoptată de iezi în
gâtul, capul fiind îndreptat spre trenul
timpul somnului posterior şi cu botul sprijinit pe unul din
(http://us.123rf.com/goat-sleeping-in- membrele posterioare, în regiunea jaretului
the-grass.jpg?ver=6) (fig. 9.4).

Acţiunile specifice de autoigienizare se efectuează pe durata reprizelor de
odihnă. Igienizarea se realizează prin lins, cu ajutorul dinţilor şi al ongloanelor.
152
Regiunile situate pe partea superioară şi părţile laterale ale trunchiului și
extremităţile membrelor anterioare şi posterioare sunt curăţate de impurităţi şi corpi
străini, prin lins şi cu ajutorul dinţilor. Aceste acţiunile de autoigienizare pot avea loc atât
în poziție ortostatică, cât și în decubit.
Pentru igienizarea regiunilor din zona capului, caprele folosesc ongloanele
membrelor posterioare. Pentru curăţirea regiunilor corporale la care animalele nu au
acces, caprele execută mişcări de frecare-scărpinare, folosind în acest scop suprafeţe
rugoase (trunchiul unor arbori, stânci, pereţi, tufe etc.).

În libertate, capra gestantă se izolează de grup, căutând pentru fătare un loc
liniştit. Uneori chiar încearcă să se ascundă dacă configuraţia terenului îi permite.
Caprele gestante sunt mai precaute pe timpul deplasării, evită instinctiv
aglomerările şi se menţin la marginea cârdului.
Semnele prodromale apar cu 4-5 ore înainte de fătarea şi constă în: mărirea în
volum a glandei mamare, diminuarea consumului de furaj, atenţie mărită la zgomote şi
la orice mişcare. De foarte multe ori ele scurmă pământul în încercarea de a construi un
cuib („adăpost rudimentar pentru ied”). În principal, caută locuri situate în apropierea
gardurilor, copacilor, colţurile ţarcului, bolovani etc., dar, în procent mai mic, pot făta şi
lângă celelalte capre din turmă.
Fătarea are loc, de regulă, în poziţie de decubit lateral. Expulzarea fătului
durează 15-30 minute. În cazul fătărilor gemelare între expulzarea ambilor iezi poate
interveni o pauză de 15-120 de minute. Anexele fetale sunt eliminate la cca. 60 de
minute de la fătare. După parturiţie, circulaţia periferică a sângelui iezilor va fi activată
de capra mamă prin lins, proces prin
care se consolidează şi relaţia între
mamă şi proprii produşi de concepţie,
ceea ce este foarte important pentru
supravieţuirea lor.
Iezii sunt foarte vioi, astfel că
la cca. 15 minute de la fătare, aceştia
se ridică şi încearcă să localizeze
ugerul caprei-mamă. Localizarea
ugerului de către ied se realizează
prin control olfactiv, fiind ajutat în
această acţiune de capra-mamă prin
mişcări uşoare de dirijare cu capul. Pe
Fig. 9.5. Poziţia cuplului capră-ied pe durata durata suptului, iedul adoptă faţă de
alăptării
(https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thum axul longitudinal al mamei, o poziţie
b/3/36/Goat_kid_feeding_on_mothers milk.jpg) invers-paralelă, capul fiind îndreptat
spre uger şi cu trenul posterior
153
orientat spre capul caprei. În timpul suptului mişcă viguros coada pentru a împrăştia
mirosul pe baza căruia este recunoscut de mama sa (fig.9.5).
În cazul în care capra se sperie sau este deranjată imediat după fătare, iar linsul
iedului întârzie cu mai mult de o oră, relaţia cu capra mamă se poate rupe şi iedul va fi
abandonat. Dacă un ied încearcă să sugă la altă capră decât mama lui, aceasta îl
împinge cu capul (şi mai rar îl loveşte cu coarnele).
Suptul colostrului este foarte important, deoarece are ca efect mărirea rezistenței
la infecții până la dezvoltarea propriului sistem imunitar. Datorită conținutului ridicat în
săruri minerale, clostrul favorizează eliminarea meconiului (reziduri cumulate în
perioada fetală). Conținutul foarte bogat în proteine și grăsime mărește vitalitatea și
ritmul de creștere și dezvoltare al iezilor (Constantin şi col., 2002).
În primele zile de la fătare iezii se alăptează la fiecare oră, durata unei reprize de
supt fiind de cca. 20 de secunde. Cantitatea de lapte ingerată pe durata unei reprize de
alăptare este de 20-25 ml lapte. Odată cu înaintarea în vârstă, frecvenţa alăptărilor se
reduce, astfel că în jurul vârstei de 4-5 săptămâni, iezii se alăptează de 5-6 ori pe zi.
In prima săptămână, iezii pot suge de 20-30 ori pe zi o cantitate totală de 700 –
800 ml/zi, iar la patru – cinci săptămâni cantitatea poate ajunge peste 1000 ml
(Acatincăi, 2003).
In exploatarea extensivă sau semiintensivă, iezii rămân, după perioada
colostrală, alături de mamele lor până la vârsta înțărcării, la cca. două luni.
In cazul exploatării intensive (pentru producţia de lapte), iezii se separă de mame
după 2- 4 zile și se cresc cu înlocuitori de lapte.
Caprinele sunt animale sociale, dar la această specie coeziunea dintre indivizii
ce compun un grup social, este mai puţin evidentă.
Caprinele trăiesc în grupuri (cârduri) formate din 10 până la 30 de indivizi, dar
pot trăi și în turmele de oi. În aceste condiţii animalele din grup se recunosc reciproc
după impresii olfactive, vizuale şi auditive.
Deoarece coeziunea dintre indivizii este mai puţin evidentă la această specie, pe
păşune, membrii cârdului se îndepărtează destul de mult unii de ceilalţi, dispersându-se
pe o suprafaţă mare de teren, menţinând totuşi între ei contactul vizual iar dacă rămân
izolaţi, aceştia nu se neliniştesc. Coeziunea cârdului de capre este mai mare pe durata
perioadelor de odihnă când caprele se apropie unele de altele, formând un grup relativ
compact.
Comportamentul agonistic şi formarea ierarhiei de grup

Comportamentul agonistic la caprine se exteriorizează sub forma unor acţiuni
specifice, de atac şi de apărare. Disputele care apar sunt urmarea competiţiei pentru
154
accesul la furaje, la apă şi pentru ocuparea unui loc de odihnă, respectiv pentru
formarea ierarhiei de grup. Astfel, în urma acţiunilor conflictuale, în interiorul unui grup
de caprine se stabilesc relaţii de dominare-subordonare.
În acest context, poziţia ierarhică pe care o ocupă un individ în cadrul unui grup
social depinde de sex, vârstă, masa corporală şi temperament, dar și de prezenţa sau
absenţa coarnelor, precum şi experienţa anterioară a individului. De regulă, caprele cu
coarne le domină pe cele fără coarne
Țapul cel mai viguros este dominant faţă de toţi ceilalţi indivizi din cârd, fiind
urmat în ordine ierarhică de capre, tineret caprin şi iezi (Palicica și col., 1998, Acatincăi,
2003).
În sezonul de montă conflictele dintre ţapi sunt foarte frecvente. În urma
conflictelor dintre ţapi, pe lângă rangul ţapilor în cadrul structurii sociale a cârdulu, se
stabileşte şi prioritatea la împerechere.
În cazul unui atac prin surprindere
(fig. 9.6), ţapul care atacă se apropie, având
o atitudine ameninţătoare față de adversarul
său, lovindu-l cu coarnele în una din zonele
laterale ale trunchiului (regiunea spetei, a
coastelor sau a flancului).
Dacă ţapul atacat se simte mai slab
decât adversarul său, el se va retrage iar
dacă masculul atacat se simte suficient de
puternic, va răspunde la atacul iniţiat de
adversarul său, printr-o lovitură laterală cu
Fig. 9.6. Atac prin surprindere la țapi
(data:image/jpg;base64) coarnele.
Comportamentul agonistic la țapi,
este precedat de observarea de la distanţă a
adversarului apoi, aceştia îşi agită nervos cozile. Adversarii au coarnele orientate spre
înainte, urechile în poziţie
verticală iar părul de pe coamă
este zburlit.
În cazul în care niciunul
dintre adversari nu se retrage, se
declanşează lupta. Manifestările
comportamentale în timpul luptei
luptă, au o anumită succesiune.
Astfel, cei doi adversari se
apropie frontal unul de celălalt,
cabrează ridicându-se pe
membrele posterioare, apoi
Fig. 9.7. Compotamentul agonistic la țapi
înaintează în poziţie bipedă, 2-3 (data:image/jpg;base64)
155
paşi și în final, se ciocnesc, de sus în jos, cap la cap (fig. 9.7).
La capre, lupta apare în urmarea competiţiei pentru furaje, apă sau pentru un loc
de odihnă, dar este mai puțin spectaculoasă decât la țapi. Conflictele la capre se traduc
prin lovirea cu capul (sau coarnele) a regiunilor situate pe părţile laterale ale trunchiului.
Luptele se pot întâlni, de asemenea, și la tineretul caprin (la ambele sexe)
exteriorizate prin lovituri laterale cu capul sau ciocniri frontale etc., care sunt urmare a
competiţiei pentru furaje, apă sau loc de odihnă. În acest caz, acţiunile cu caracter
agresiv sunt de scurtă durată, se finalizează repede şi nu au, întotdeauna, drept rezultat
stabilirea unei ierarhii sociale.
9.8. Comportamentul explorativ

Caprinele sunt animale extrem de curioase, ele controlează pe cale vizuală,
gustativă şi olfactivă obiectele şi evenimentele din propriului teritoriu.
Această specie are o mobilitate deosebită, reuşind să ajungă în locuri
inaccesibile altor specii de animale de interes zootehnic, ele putându-se cățăra cu
ușurință pe terenuri stâncoase şi cu pante abrupte, deplasându-se cu multă siguranţă şi
dexteritate pe suprafeţe accidentate şi cu înclinare mare (fig. 9.8). Această mobilitate
permite valorificarea unor resurse furajere puţin accesibile altor specii de animale
domestice.
Fig. 9.8. Comportamentul explorative la caprine – acestea sunt cățărate pe un baraj la

înățimea de 50 m (https://encrypted-tbn0.gstatic.com)
Comportamentul de explorare este evident și în cazul întreţinerii caprinelor pe

păşune.
Pentru marcarea teritoriului, ţapii se poziționează într-un loc vizibil de la distanţă,
de unde supraveghează împrejurimile, dar în același timp ei pot marchează olfactiv
teritoriul prin depunerea excreţiile odorate dela nivelul unor glande cutanate specializate
(situate la baza coarnelor şi în zona sublacrimală), prin frecarea capul şi bazei coarnelor
de trunchiul arborilor şi arbuştilor.
156
9.9. Comportamentul ludic (joaca)
Comportamentul de joacă se manifestă mai intens la iezi şi la tineretul caprin dar

şi la caprele adulte. În cadrul comportamentului de joacă la iezii înţărcaţi şi, mai ales, la
tineretul caprin se pot observa elemente comportamentale ce fac parte din
comportamentul agonistic sau sexual (fig. 9.9 și fig. 9.10).
Comportamentul ludic la iezi, se exteriorizează prin alergare individuală şi,
ocazional, în grup (fig. 9.9), în linie dreaptă, circular sau în zig-zag. Iezii se urcă, sărind,
pe pietre mai mari, pe grămezi de pământ sau pe alte denivelări ale terenului, apărându-
şi în joacă locul ocupat.
Fig. 9.9. Compotamentul ludic la iezi Fig. 9.10. Lupta în joacă la doi iezi
(http://12721-presscdn-0-44.pagely.netdna- (https://s-media-cache-ak0.pinimg.com)
cdn.com/wp-content/uploads/Goats-Playing-
Web.jpg
)
Și la animalele adulte se poate observa comportamentul ludic mai ales atunci

când acestea sunt scoase pe păşune după o lungă perioadă de stabulaţie. Ele aleargă,
fac salturi bruşte, se caţără şi coboară în fugă pe suprafeţe abrupte.
157
10. PARTICULARITĂŢI COMPORTAMENTALE LA SUINE
Din punct de vedere taxonomic, suinele se încadrează în:

Regnul: Animalia
Clasa: Mammalia
Familia: Suidee
Subfamilia: Suinae
Genul: Sus
Încă din cele mai vechi timpuri, creşterea suinelor, în ţara noastră, a constituit o
preocupare importantă a populaţiei umane, mai ales pentru cei din mediul rural.
Creşterea porcilor, în condiţiile ţării noastre, este o ramură economică foarte
importantă, aceasta caracterizându-se prin intensivizarea producţiei, începând cu
producerea de purcei şi terminându-se cu livrarea continuă, ritmică şi constantă, a
indivizilor îngrăşaţi pentru sacrificare.
Datorită calităților lor biologice, suinele reprezintă una dintre speciile implicate
major în acoperirea necesarului de carne al populației umane, asigurând, în prezent,
peste 30% din consumul mondial.
Produsul principal care se obţine de la porcine este carnea, mult solicitată şi
apreciată de consumatori, datorită valorii ei hrănitoare, suculenţei şi frăgezimii, uşurinţei
cu care se prepară într-un bogat sortiment de preparate culinare, posibilităţii de
conservare sub diferite forme şi pe timp îndelungat etc.
Între ramurile zootehnice, creşterea porcilor ocupă locul al II-lea după bovine.
Tehnologiile moderne de creștere a suinelor pot fi aplicate în sistemele
semiintensiv și intensiv-industrial, în care se acordă o atenție deosebită materialului
biologic exploatat. Astfel, în condițiile creșterii intensive, porcinele deseori nu sunt în
măsură să răspundă stimulilor endogeni și exogeni printr-un comportament
corespunzător, datorită artificializării condiţiilor de viaţă.
În complexele de tip intensiv-industrial, fluxul tehnologic se desfăşoară în cele
patru sectoare componente: montă-gestaţie, maternitate, creşă şi îngrăşătorie.
158
Demn de menționat este faptul că, în acest context, în creșterea intensivă a
suinelor, dispar anumite părți componente din etograma specie. La noi în țară, porcinele
se mai cresc încă și în sistem gospodăresc (respective, în cârduri pe pășune).
10.1. Legătura dintre suine şi mediul ambiant
Cu ajutorul organele de simţ, suinele recepţionează informaţii din mediul extern,

le analizează în structurile superioare ale sistemului nervos, și le folosesc apoi la
elaborarea unor reacţii de răspuns ale organismului la stimulii respectivi, asigurând
astfel integrarea sa în mediu de viață.
Văzul este puțin dezvoltat la suine, deci și importanța acestui analizator este mai
redusă. De asemenea, și în sălbăticie, porcii mistreți se conduc mai mult după auz și
miros.
Auzul este bine dezvoltat atât la specia sălbatică, cât și la porcinele domestice.
Unii etolologi au studiat un număr mare de expresii (emisiuni) sonore la această specie,
și anume grohăitul de foame, de alăptare, de apărare, de durere, de împerechere etc
(Kolb, 1981, citat de Palicica și col., 1998).
Activitatea olfactorie. Suinele au un simţ olfactiv foarte dezvoltat, ce îi permite
o selectare eficientă a hranei. Cu ajutorul simţului olfactiv, atât porcii crescuți în sistem
gospodăresc, cât și porcii sălbatici, au capacitatea de a depista în stratul superficial al
solului (la adâncimi cuprinse între 10 şi 30 cm), diverse resurse furajere (rădăcini,
tuberculi, diverse insecte sau viermi, etc). Studiile efectuate în acest sens, au plasat
acuitatea mirosului la porc, aproape pe același nivel cu cea a câinelui (Zeuner, 1963,
citat de Palicica și col., 1998).
Unele documente atestă faptul că, acum un secol, în Franța, pentru căutarea
trufelor de pădure se foloseau scroafele, deoarece acestă specie prezintă o acuitate
olfactivă foarte dezvoltată iar aceste ciuperci, considerate drept - delicatesa supremă în
Occident, conțin o substanță asemănătoare, din punct de vedere chimic, cu feromonii
eliminați de glanda prepuțială a vierului.
Simțul tactil este dezvoltat la porc. Râtul este organ tactil prin excelență, folosit
de această specie, atât în scopul găsirii hranei în pământ, prin râmare, cât și în
comunicarea tactilă cu animalele din aceeași specie. Aflate în libertate suinele pot râma
pe suprafeţe intinse, și la o adâncime apreciabilă pentru descoperirea surselor de hrană,
activitate care este mai intensă după ploaie.
Simțul gustativ este, de asemenea, foarte dezvoltat la această specie. Porcii
preferă gustul dulce şi pe cel uşor sărat, particularitate comportamentală valorificată de
fermieri pentru corectarea gustului unor furaje cu palatabilitate redusă.
Din această cauză, în furajele administrate suinelor se pot introduce diferite
substanţe cu gust dulce (zahăr, glucoză), lapte praf sau sare de bucătărie. Prin
adăugarea acestor substanţe corectoare de gust, se măreşte palatabilitatea furajelor şi,
în acelaşi timp, creşte și cantitatea de furaje ingerate de animale.
159
Specialiștii menționează faptul că, palatabilitatea furajelor, la suine, se poate
îmbunătăţi şi prin adăugarea în amestecul de furaje concentrate a făinii de peşte, a
drojdiei furajere, a făinii şi boabelor de soia (A.F. Fraser, 1974, citat de Acatincăi, 2003).
Suinele refuză furajele cu gust prea acru sau prea amar.
10.2. Comportamentul nutrițional

Suinele sunt animale omnivore, având aparatul digestiv adaptat ingerării şi
digestiei furajelor vegetale (boabe şi grăunţe de cereale, ierburi, rădăcini, tuberculi,
fructele unor arbori) şi a furajelor de origine animală (insecte, larve etc.).
La suinele crescute în sistem gospodăresc (pe pășune), prehensiunea furajelor
este precedată de activităţi comportamentale specifice (de râmare), iniţiate de animal,
cu scopul de a identifica sursa de hrană.
Cu ajutorul incisivilor, suinele rup ierburile de pe păşune, după care bolul
alimentar este supus unei masticaţii prelungite și apoi este deglutit. Uneori, după o
masticație prelungită, și înghițirea sucul din plantele masticate, bolului alimentar nu este
deglutit ci, este eliminat din cavitatea
bucală pe păşune (fig. 10.1).
Pentru a-şi procura zilnic cantitatea
de hrană necesară, de pe păşune,
porcinele au nevoie de 6-7 ore pe zi.
Studiile etologice au arătat faptul că, la
suinele adulte, cantitatea de masă
vegetală ingerată/zi/animal este cuprinsă
între 6-10 până la 20 kg. Aceste variații în
limite destul de largi ale cantității de furaje
vegetale ingerate de suine, sunt
dependente de anumiți factori, și anume,
Fig. 10.1. Comportamentul nutritional la vârsta, masa corporală a animalelor,
porcii întreţinuţi pe pășune cantitatea şi calităţile nutritive a ierburilor
(http://agrointel.ro/wp-content/uploads ce formează covorul ierbos, precum şi de
/2015/12/porc-din-rasa-Berkshire.jpg)
particularităţile individuale ale suinelor.
Consumul de furaje pe păşune se
desfăşoară în mai multe reprize de păşunat care alternează cu reprizele de odihnă,
somn şi îmbăiere. În general, reprizele de păşunat au loc în perioadele mai răcoroase
ale zilei, respectiv dimineaţa între orele 600 şi 900 şi după-masa între orele 1500 şi 1800.
În cazul suinelor crescute în sisteme semiintensive și intensiv-industrial, raţia
furajeră este gata preparată (măcinată, uruită, tocată, umectată etc.) şi administrată în
cantităţi suficiente (fig.10.2). Din această cauză, timpul necesar pentru consumul
furajelor se reduce semnificativ, de la 6-7 ore/zi la 20-30 de minute/zi. Demn de
160
menționat este faptul că, consumul voluntar de furaje este mai ridicat în cazul suinelor
întreţinute în boxe colective faţă de cele întreţinute în boxe individuale.
Întreținerea suinelor în sistemele intensive și semiintensive, poate prezenta și
anumite dezavantaje, deoarece ingerarea rapidă a furajelor gata preparate nu asigură
condiţiile stimulatorii necesare pentru
manifestarea comportamentului explo-
rativ, comportament care-l precede pe
cel nutrițional. Din această cauză, la
suine, pot apărea diverse tulburări de
comportament și ticuri, întrucât, după
consumul rației furajere ele rămân în
zona de furajare, unde execută mişcări
de râmare (în jgheabul de furajare, pe
pardoseală sau pe pereţii boxei) şi de
masticaţie în gol. Demn de menționat
este faptul că, odată cu aceste activităţi
„în gol”, are loc o secreţie continuă de
suc gastric care poate produce ulcere
gastrice, afecţiuni care sunt mai Fig. 10.2. Comportamentul nutritional la
suinele crescute în sisteme semiintensive
frecvente în cazul administrării furajelor (http://www.gds.ro/wp-
combinate măcinate prea fin (Acatincăi, content/uploads/2015/05/ferma-porci-1.jpg)
2003). Astfel, pentru a preveni diversele
afecţiuni digestive şi anumite tulburări de comportament alimentar, specialiștii
recomandă administrarea suplimentară a unor furaje suculente (lucernă verde, morcovi
furajeri, sfeclă furajeră, etc.).
În sistemele moderne de creştere, sunt stabilite raţii furajere cu caracteristici
nutritive specifice, pentru diferitele categorii fiziologice de suine.
Astfel, în funcţie de vârstă, masa corporală şi intensitatea de utilizare la
reproducţie, la vierii de reproducţie se asigură în jur de 2,5-3 kg furaj combinat pe zi. De
asemenea, în funcţie de vârstă, masa corporală şi luna de gestaţie, la scroafele
gestante se asigură aproximativ 3-3,5 kg furaje combinate/zi, iar pentru scroafele în
lactaţie, în funcţie şi de numărul de purcei alăptaţi, cantitatea de furaje combinate
administrată poate să ajungă la 3-5,5 kg pe zi (Palicica şi col., 1998, Acatincăi, 2003).
10.3. Comportamentul dipsic
În timpul adăpării, porcul introduce botul în apă, pe care o aspiră prin mişcări
specifice ale limbii şi ale maxilarului inferior.
Prehensiunea lichidelor la această specie poate fi însoţită de zgomote
caracteristice, din cauza pătrunderii aerului prin comisurile labiale.
161
Specialiștii menționează faptul că, la suine, necesarul mediu zilnic de apă este
de cca. 8 l/100 kg masă corporală. La scroafele gestante precum şi scroafele în lactaţie,
în funcție vârsta, masa corporală a animalelor, tipul furajelor ce alcătuiesc raţia, dar în
special, de stadiul gestației și, respectiv, de numărul de purcei fătați, consumul de apă
poate să ajungă la 10-12 l de apă pe zi (Constantin şi col., 2002).
În urma unor studii efectuate, cercetătorii au observat că în cazul în care apa
este asigurată la discreţie, reprizele de adăpare sunt repartizate pe tot parcursul zilei,
dar şi pe timpul nopţii, când consumul de apă reprezintă o pondere importantă (în
intervalul 1800 – 600), cca. 39% din consumul total zilnic de apă (Dinu şi colab., 1981,
citaţi de Acatincăi, 2003).
10.4. Comportamentul de excreţie
La suine, comportamentul de excreție îndeplinește două roluri importante, în

primul rând un rol metabolic (de eliminare al produşilor de excreţie), dar și un rol bio-
social şi informaţional (în marcarea teritoriului ocupat, precum şi în cadrul
comportamentului sexual). Astfel, la porci, fecalele au rol de informare socială, servind
la marcarea teritoriului, deoarece atât porcii sălbatici cât și cei domestici au un pronunțat
simț teritorial.
Suinele întreţinute în boxe colective, sunt animale curate, care-și menţin zonele
de furajare precum şi locul de odihnă, uscate şi curate, cu condiţia să existe tehnologii
adecvate de întreţinere şi o preocupare minimă din partea personalului de îngrijire.
Astfel, pentru defecare şi urinare suinele folosesc anumite zone din boxă, fiind preferate
zonele mai întunecoase şi mai umede ale boxei.
În cazul întreţinerii suinelor pe păşune, locurile alese pentru defecare şi urinare
sunt situate la 5 până la 15 m distanţă de locul folosit de animale pentru odihnă.
Studiile etologice efectuate de unii cercetători au arătat faptul că o parte din
acţiunile ce formează comportamentul de eliminare a dejecțiilor la suine este învăţat de
purcei, prin imitare de la animalele adulte (A.F. Fraser, 1974, citat de Acatincăi, 2003).
În condiţii obişnuite, la suine se înregistrează 6-8 urinări și 3-4 defecări în 24 de
ore, dejecţiile eliminate zilnic de un animal reprezintă cca. 5,1% din masa sa corporală.
(Dinu şi colab., 1990, citat de Acatincăi, 2003).
Dacă factorii de microclimat din adăpost nu corespund, în special în cazul
temperaturilor prea ridicate, temperaturi corelate cu o umiditate redusă, depunerea
fecalelor şi a urinei se face la întâmplare, pe o mare suprafaţă a boxei. Porcinele se
culcă pe suprafeţele astfel umezite, cu scopul de a-şi regla temperatura corporală.
Demn de menționat este faptul că atât sub acţiunea unor factori de stres (frică,
transport), cât și în perioada de reproducere, frecvenţa urinărilor creşte atât la scroafe,
cât şi la vieri, însă cantitatea de urină eliminată este redusă.
162
Indiferent de sistemul de întreţinere, pentru odihnă şi somn suinele caută locuri

uscate şi curate, adoptând poziţia de decubit lateral (cu membrele întinse sau uşor
aduse pe lângă corp) sau de decubit sterno-abdominal. Numai în cazul în care nu există
spaţiu suficient, aceștia sunt nevoiţi să se culce și în locuri unde îşi depun excrementele.
Înaintea de a adopta poziţia pentru odihnă sau pentru somn, suinele execută un
control olfactiv al locului ales, iar dacă în locul respectiv există un așternut din paie sau
din alte materiale, aceastea îşi pot amenaja sumar un culcuş, scormonind cu râtul şi cu
membrele anterioare materialele respective.
În cazul comportamentului de repaus, la suine, nu este respectată ierarhia
socială. Deseori, porcii se culcă
lipiţi, paralel unul de altul. Ei
manifestă o adevărată plăcere în
căutarea contactului corporal cu
membrii grupului – odihnă
socială (fig. 10.3). Această
particularitate comportamentală
la suine, se poate explica prin
aceea că, la purcei, sistemul de
termoreglare fiziologică este
nefuncţional în primele 7-10 zile
de viaţă, iar la adulte, pilozitatea
redusă nu oferă o protecţie
Fig. 10.3. Comportamentul de odihnă la suine –
suficientă împotriva pierderilor de porcii se culcă lipiţi, paralel unul de altul
căldură din organism. (http://www.rosiescribble.co.uk/wp-
Porcul doarme cea mai content/uploads/2012/09/Sleeping-pigs.jpg
mare parte din existenţa sa.
Perioadele de odihnă şi de somn pot fi întrerupte pentru scurte intervale de timp,
intervale în care porcii se ridică pentru urinare şi defecare sau pentru a-şi schimba
poziţia de odihnă. După aceste întreruperi, porcii adorm din nou, relativ repede.
În cursul perioadelor de veghe, porcii preferă totuşi decubitul (lateral, stâng sau
drept şi sterno-abdominal). Porcii supuşi la îngrăşat pot manifesta în cursul unei zile, 30-
35 perioade de somn, paradoxal, durata unei perioade fiind numai de 3-3,5 minute
(tabelul 10.1).
Pe durata perioadelor de somn profund, suinele sforăie şi, uneori, visează.
Perioadele de somn paradoxal, sunt mai uşor de observat la purcei şi la tineret,
deoarece la aceste categorii de vârstă, acest tip de somn este mai expresiv și mai
frecvent, şi are o durată mai mare decât la animalele adulte.
163
Tabelul 10.1. Perioadele de veghe şi de somn la porcine
(după Beaver, 1994)
STARE DE VEGHE STARE DE SOMN POZIŢIA

Specificaţie Patru-
Vigilenţă Somnolenţă Liniştit Paradoxal Culcat
pedală
Ziua (h) 11,77 5,04 6,04 1,45 5,10 18,50
% 46,3 21,1 25,3 7,3 21,5 78,5
Noaptea (h) 4,23 2,30 3,52 1,15 1,20 10,40
% 36,5 20,8 32,2 10,5 11,1 88,9
Pe timpul somnului paradoxal, porcinele emit diferite sunete (guiţă, grohăie etc.),
scrâşnesc din dinţi, execută mişcări de masticare „în gol”, adulmecă aerul orientând
râtul în diferite direcţii, execută mişcări de pedalare cu membrele.
10.6. Comportamentul de igienizare şi de confort
Posibilităţile de autoigienizare a corpului prin lins sunt, practic, inexistente la

suine, deoarece la aceste animale gâtul este scurt şi are o mobilitate relativ redusă. La
suine nu s-au constatat nici acţiuni specifice de igienizare reciprocă prin lins.
Ele reuşesc să-şi igienizeze anumite regiuni corporale prin mişcări specifice de
scărpinare, frecându-şi corpul de suprafaţa rugoasă a unor arbori, pereţi, arbuşti etc.
În cazul întreţinerii pe păşune, suinele identifică ape de suprafaţă, ape puţin
adânci şi noroioase (bălţi, gropi cu apă, marginea canalelor şi a râurilor) în care se
îmbăiază. Demn de menționat este faptul că dacă pe păşune nu există asemenea locuri
de îmbăiere, porcinele îşi amenajează, prin râmare, gropi de îmbăiere, folosind în acest
scop zonele mai umede de pe
păşune. Ele se scaldă culcându-se
alternativ pe cele două părţi laterale
ale corpului.
Îmbăierea suinelor în ape
noroioase (fig. 10.4) este o acţiune
comportamentală ce vizează două
roluri importante, și anume, unul, în
cadrul funcţiei de termoreglare,
deoarece prin evaporarea lentă a
Fig. 10.4. Comportamentul de îmbăiere în ape
apei din stratul de noroi umed care
puțin adânci la suine
(http://ichef.bbci.co.uk/wwfeatures/wm/live/1280_640/im acoperă suprafața corpului, se
ages/live/p0/33/cm/p033cmp7.jpg) realizează şi răcorirea corpului
animalelor și un al doilea rol, este
164
cel care vizează protecţia împotriva atacului insectelor hematofage şi a muştelor,
precum şi pentru îndepărtarea paraziţilor externi.
În cazul porcilor întreţinuți în adăposturi unde animalele sunt supraaglomerate iar
condițiile de microclimat sunt necorespunzătoare (mai ales în cazul unor temperaturi
ridicate ce depășesc limita de confort, corelate cu o umiditate excesivă şi viteză redusă
a curenţilor de aer), funcţia de termoreglare a suinelor este afectată și în aceste situaţii
animalele se se răcoresc, tăvălindu-se în zona folosită pentru urinare şi defecare.
Comportamentului matern reprezintă “liantul” care face indisolubilă legătura între

mamă şi produşii săi de concepţie şi poate fi considerat un indicator biologic
fundamental pentru aprecierea eficienţei zooeconomice a scroafelor.
Comportamentul matern înainte de fătare

Gestaţia, în întreaga sa complexitate, recunoaşte diferenţe semnificative atât
morfologice, fiziologice cât şi etologice, în funcţie de stadiul acesteia.
Atât la scroafele crescute în sistem intensiv cât cele crescute în sistem
gospodăresc, cu 3-5 zile înaintea fătării, acestea îşi pregătesc culcuşul şi imediat după
aceea apar primele semne ale stadiului prodromal.
Pentru fătare, scroafa alege un loc ferit, liniştit, curat şi uscat unde aduce paie şi
alte materiale de aşternut pe care le aranjează cu râtul şi cu membrele anterioare. În
cazul întreţinerii scroafelor în boxe fără aşternut (în sistemele industriale de creştere),
acestea nu au la dispoziţie materialele necesare pentru amenajarea cuibului. Cu toate
acestea, scroafele execută „în gol”
unele acţiuni comportamentale ce
amintesc de amenajarea cuibului
(controlul olfactiv al pardoselii,
râmarea şi scurmarea acestuia).
Cu aprox. 4 zile înainte de
fătare se constată infiltraţia regiunii
vulvo-perineale care este mai
evidentă la primipare.
La nivelul bazinului se
constată relaxarea ligamentelor, ceea
ce face ca la nivelul cozii să apară,
cu 1-2 zile înainte de fătare, o Fig. 10.5. Scroafă gestantă - coborârea
adâncitură şi o relaxare a mameloanelor și ascuțirea și alungirea fiecărei
musculaturii fesiere. Lanţul mamar glande (https://encrypted-tbn3.gstatic.com)
este bine format şi se caracterizează
165
prin alungirea şi ascuţirea fiecărei glande şi coborârea mameloanelor, cu 24-48 ore
înaintea parturiţiei. Glandele mamare devin turgescente şi hiperemiate (fig. 10.5).
În toate tipurile de unităţi specializate în creşterea porcinelor, fătările au loc în
maternităţi, adăposturi special amenajate, cu boxe individuale pentru fătare.
Din aceast punct de vedere, maternitatea are cea mai complexă dotare,
asigurându-se astfel, condiţii de confort şi microclimat corespunzător.
In toate tipurile de boxe de fătare, mişcările scroafei sunt limitate pentru a evita
strivirea purceilor (fig 10.6).
Fig. 10.6. Boxă de fătare (http://porkprod.ro/wp-

content/uploads/2015/03/20150310_091103.jpg)
Unele studii au arătata că în cadrul comportamentului activ al scroafelor aflate

înainte de fătare, ponderea cea mai mare o reprezintă furajarea, urmată de adăpare, dar
şi alte activităţi care se intensifică odată cu propierea fătări (lovesc frecvent podeaua cu
membrele anterioare, îşi schimbă frecvent poziţia şi scurmă podeaua din ce în ce mai
des), o pondere mai mică o au defecarea, micţiunea (Codreanu, 2000).
De asemenea, în această categorie de manifestări comportamentale active,
întâlnite la scroafele gestante, înainte de fătare, se pot încadra şi comportamentele
atipice (stereotipe), dintre care cele mai întâlnite sunt: mestecatul în gol, scrâşnitul din
dinţi, suptul în gol.
Ponderea acestor manifestări este foarte mică, deoarece stereotipiile nu se
întâlnesc decât la un număr limitat de indivizi.
Comportamentul de repaus al scroafelor aflate înainte de gestație, este dominat
de perioada de somn (reprezintă peste 85% din acest tip comportamental).
În timpul somnului, în majoritatea lor, scroafele adoptă decubitul lateral, poziţie
optimă pentru o relaxare completă şi pentru un somn adânc.
166
Comportamentul matern în timpul fătării
Procesul de expulzare a fetuşilor (fătarea) se datorează unei schimbări bruşte
ale profilului hormonal. La această specie, fătarea este uşoară datorită conformaţiei
favorabile a bazinului şi fetuşilor care sunt expulzaţi cu picioarele pe lângă corp.
La scroafă, deschiderea cervixului are loc în 2-6 ore iar expluzarea purceilor are
loc în 3-4 ore. Specialiștii menționează faptul că dacă contracţiile uterine sunt de slabă
intensitate, fătarea se poate prelungi chiar până la 12 ore. Deşi încă de la începutul
fătării se rupe corionul, la nivelul capetelor necrozate, ca urmare a presiunii exercitate
asupra fetuşilor, la marea majoritate a scroafelor, eliminarea învelitorilor se face după
expulzarea ultimului purcel. Din această cauză la scroafă, este caracteristică eliminarea
în masă a învelitorilor (2, 3 sau chiar mai multe).
In mod normal, intervalul dintre expulzări consecutive este în jur de 10 minute.
Expulzarea fetuşilor din ambele coarne are loc cu alternativ, adică un fetus dintr-
un corn şi următorul din cornul congener. Diversele studii etologice au arătat faptul că
fătările la scroafe, se desfăşoară cu preponderență pe timpul nopţii, au o durată mai
redusă, fenomen ce poate fi corelat cu predominarea nocturnă a parasimpaticului şi cu
absenţa stresorilor diurni (inclusiv prezenţa omului).
Studiile efectuate pe scroafe primipare și multipare au evidentiat faptul că,
intervalului dintre expulzări este mai mic la scroafele multipare, comparativ cu cele
primipare (tabelul 10.2).
Tabelul 10.2. Particularități privind fătarea la scroafele primipare și multipare

(după Codreanu, 2000)
Intervalul
Durata fătării Număr purcei
Nr. crt. dintre
(min) fătaţi
expulzări
Primipare 167 min 15-18 min 7-8
Multipare 175 min 10-16 min 9-10
Durata mai mică a intervalului dintre expulzări la scroafele multipare, comparativ

cu cele primipare, se poate pune pe baza modificărilor morfofiziologice, proprii
perioadelor premergătoare parturiţiei, în cazul fătărilor anterioare.
Comportamentul matern după fătăre (în lactaţie)

După parturiţie scroafele sunt epuizate deoarece, în timpul fătării, au fost supuse
unor eforturi deosebite, cu un mare consum de energie şi au în faţă o perioadă critică în
care aparatul genital trebuie să involueze iar glanda mamară să înceapă o intensă
167
activitate. După fătare, o anumită perioadă de timp, scroafa are un comportament
apatic: nu se hrăneşte, bea multă apă şi este greoaie în mişcări.
Stadiul puerperal la scroafă este dominat de perioada de lactaţie. În această
perioadă, titrul ocitocinic realizat prin suptul frecvent al purceilor (pe fondul
estrogenemiei ridicate din primele 72 ore ale perioadei puerperale), este suficient pentru
stimularea involuţiei uterine. Hiperemia şi hipersecreţia, pe care acel titru le realizează la
nivelul endometrului, constituie o particularitate legată de specie, şi explică regenerarea
endometrului începând cu prima săptămână postpartum şi terminând cu completa
regenerare după a 21-a zi de la fătare.
In urma dozării prolactinei (principalul hormon implicat în lactaţie şi în
condiţionarea comportamentului matern), la un lot de scroafe aflate în perioada de
gestație și ulterior în cea de lactație, rezultatele au relevat faptul că prolactinemia se
menține în platou în perioada peripuerperală, până imediat după fătare (25,27-28,54
ng/ml), crescând apoi distinct semnificativ (46,46 ng/ml) la 3 zile de la fătare (Codreanu,
2000). Apoi, valorile prolactinemiei încep să scadă treptat până în cea de-a doua
săptămână de lactație (când aceasta revine în jurul valorilor avute inițial, cca 28 ng/ml).
Comportamentul de îngrijire al nou-născuţilor

La scurt timp de la parturiţie, scroafa se ridică, îşi miroase purceii, însă nu îi linge
Scroafele îşi recunosc purceii pe baza impresiilor olfactive, auditive şi vizuale.
Demn de menționat este faptul că purceii morţi, care nu sunt îndepărtaţi de către
fermier, pot fi consumaţi de către scroafă.
Toţi purceii, imediat după expulzare, prezintă o apnee trecătoare de 5-10
secunde. Primele mişcări respiratorii au aspectul unor strănuturi, deoarece prin ele se
degajează şi se permeabilizează arborele respirator, iar respiraţiile următoare sunt
accelerate, după care ritmul se normalizează şi purceii încep să se agite.
Scroafa nu este o mamă bună, deoarece nu acordă atenţie purceilor, decât după
expulzarea ultimului purcel.
Un element important pentru declanșarea comportamentul matern după fătare,
este actul suptului, a cărui durată, frecvenţă şi mod fiziologic de desfăşurare va
“cimenta” şi condiţiona interrelaţia comportamentală scroafă-purcei, inclusiv cea
afectivă. Primul supt are loc în medie la 35 minute/purcel de la expulzare. Întârzierile
suptului se datorează neruperii cordonului ombilical, debilităţii şi incapacităţii purceilor
de a găsi singuri mameloanele materne.
În primele zile de la fătare, când intensitatea secreţiei lactate este foarte mare,
scroafa se culcă des, adoptând poziţia de decubit lateral, chemându-şi, prin sunete
caracteristice, purceii la supt.
Frecvenţa alăptărilor, în primele zile de viaţă, este foarte mare, înregistrându-se
cca. 24-33 de reprize de alăptare în 24 de ore. Apoi, odată cu înaintarea în vârstă a
purceilor, frecvenţa alăptărilor se reduce astfel, că în a 5-a săptămână de viaţă se
înregistrează 12 - 15 reprize de alăptare în 24 de ore (tabelul 10.3).
168
Tabelul 10.3. Ponderea activităților comportamentale la purcei, în primele 6 zile după fătare
(după Codreanu, 2000)
Activitate
comportamentală Ziua 1 Ziua 2 Ziua 3 Ziua 4 Ziua 5 Ziua 6
Numărul episoadelor
33 28 29 29 28 29
de supt
Durata medie a
episoadelor de supt 7,8 7,8 8,6 8,0 7,7 7,1
(min.)
Durata suptului
15 15 17,3 16,1 15 14,1
(%/24 ore)
Timpul petrecut cu
6,9 5,2 5,7 6,8 6,3 6,4
alte activităţi (%)
Înainte de supt purceii execută, cu râtul, un masaj scurt şi energic al

mamelonului pentru declanşarea ejecţiei laptelui. Pe timpul alăptării şi, mai ales, spre
sfârşitul reprizei de alăptare când viteza de ejecţie a laptelui se reduce, purceii execută
acest tip de masaj mai des şi cu mai multă vigoare, emiţând în acelaşi timp sunete
specifice.
În timpul alăptării scroafa emite grohăituri de tonalitate joasă, continue. Imediat
după fătare, perioadele de supt sunt neregulate. În câteva zile după fătare, suptul
devine regulat şi fiecare purcel îşi stabileşte un anumit mamelon. Odată stabilită această
ordine se păstrează pe toată perioada de supt. În primele 6 zile purceii sug de 16-18 ori
pe zi (noaptea supturile sunt mai rare).
Purceii au ritm de creştere mult superior tineretului altor specii. Pentru
asigurarea acestui ritm, scroafa trebuie să producă o cantitate mai mare de lapte faţă de
masa ei corporală dar și cu un conţinut ridicat de principii nutritivi.
Trecerea anticorpilor din colostru, în organismul purceilor este posibilă în primele
48 ore după fătare. La purcei, absorbţia maximă de imunoglobuline se înregistrează în
primele 1-3 ore de la fătare. Purceii care nu au supt colostrul, de regulă, au o rată
scăzută de supravieţuire. Faţă de laptele propriu-zis de scroafă, colostrul este mai bogat
de peste 3 ori în proteine și vitamina C, de peste 7 ori în vitamina A şi de peste 1,5 ori
mai bogat în fier.
Odată cu înaintarea în vârstă supturile se răresc progresiv. La un supt purcelul
consumă 25-30 g lapte, pe zi consumă 500-700 g de lapte iar pe toată perioada de
lactaţie consumă cca 30-35 kg lapte.
Rata de creştere a purceilor este influenţată de greutatea la fătare, de momentul
fătării dar și de calitatea şi cantitatea laptelui scroafei – mamă. Producţia de lapte la
169
scroafe, diferă în funcţie de numărul de purcei sugari, stadiul de lactaţie, de anotimp
precum şi de furajele administrate în timpul lactaţiei.
Demn de menționat este faptul că, supravegherea în timpul suptului în primele 4-
5 zile este obligatorie, deoarece, dacă purceii pierd 1-2 supturi ramân în urmă cu
creşterea. La scroafă se remarcă uşurinţa cu care aceasta renunţă la purceii mai mici şi
mai debili. Prin ajutorul dat la supt, prin protejarea lor, ei pot fi curând recuperaţi şi
uniformizaţi.
Studiile etologice au arătat că primiparele, au cu circa 28% mai puţin lapte decât
scroafele care se află la a 2-5-a lactaţie. În general, mamelele pectorale eliberează o
cantitate mai mare de lapte (34,2 g) de cât cele posterioare (19,0 g), probabil, datorită
diferenţei de irigare sanguină, fapt ce explică și dezvoltarea mai rapidă a purceilor ce
sug de la mameloanele pectorale.
Microclimatul necorespunzător (în special temperatura scăzută), determină în
perioada de alăptare, pierderi mari în rândul purceilor. În boxa de fătare, în primele zile,
trebuie să se realizeze la nivelul purceilor o temperatură de 25-27oC şi aceasta nu
trebuie să scadă sub 22oC, până la înţărcare.
Suinele trăiesc în grupuri de diferite dimensiuni, iar interacţiunile specifice dintre

indivizii ce formează o comunitate socială, se realizează prin mecanisme specifice de
comunicare (olfactive, vizuale, dar şi auditive).
Comportamentul agonistic şi formarea ierarhiei de grup

Comportamentul agonistic la suine se exteriorizează sub forma unor acţiuni
specifice de atac şi de apărare. La această specie, primele manifestări conflictuale se
pot observa încă din primele zile de viaţă ale purceilor când aceștia încearcă, prin luptă,
să ocupe şi să păstreze mameloanele pectorale, deoarece această zonă care este mai
bogat vascularizată şi, prin urmare, cantitatea de lapte secretată în această regiune este
mai mare. De regulă, purceii cei care sunt mai bine dezvoltaţi la fătare, sunt mai
puternici, și câştigă, în urma conflictelor, mameloanele situate în zona pectorală,
beneficiind de cantităţi mai mari de lapte. Acestia vor avea un ritm de creştere mai rapid
decât cei care se hrănesc în zona abdominală a ugerului.
Comportamentul agonistic la purcei, se exteriorizează prin împingerea cu capul,
sar unii pe alţii, încearcând să-şi muşte reciproc urechile și codiţele. În timpul acestor
conflicte, purceii guiţă ascuţit.
În cazul animalelor adulte, conflictele apar în cazul constituirii unor grupuri (sau
loturi tehnologice) noi de animale, cazarea în spaţii necorelate cu vârsta şi masa
corporală dar și pentru accesul la furaje şi apă, pentru ocuparea unui loc de odihnă etc.
În urma interacţiunilor conflictuale, între indivizii unui grup de animale se stabilesc relaţii
170
de dominare-subordonare. Aceste relaţii sunt mai evidente în cazul întreţinerii porcinelor
în condiţii de stabulaţie, în boxe
colective.
La suinele adulte, luptele
au o durată mai mare şi sunt mai
violente, exteriorizându-se prin
lovituri cu capul şi cu râtul (fig.
10.7), iar cu ajutorul colților
muşcă şi sfâşie diferite regiuni
corporale ale adversarului (cap,
urechi, gât, coadă şi părţile
laterale ale trunchiului, etc.)
Când doi vieri străini sunt
Fig. 10.7. Comportamentul agonistic la suine introduşi în aceeaşi boxă, aceștia
(http://cdn.images.express.co.uk/img/dynamic/1/590x prezintă următoarele manifestări
/pigs-454146.jpg) comportamentale: încep să se
miroasă, se învârt unul în jurul
celuilat, se plasează umăr la umăr, au părul zburlit pe linia dorsală a corpului, urechile şi
capul ridicate într-o atitudine de ameninţare.
Oponenţii produc grohăituri caracteristice (de ameninţare), scrâşniri din dinţi
("clămpănit") şi secreţie abundentă de salivă spumoasă. După 1-2 minute, animalele
adoptă o poziţie caracteristică de luptă aşezându-se crupă la crupă şi încercând fiecare
să obţină un avantaj faţă de adversar, prin loviri cu capul şi atac cu colţii care produc
leziuni (plăgi) prin sfâşiere, în special pe laturile corpului adversarului. Conflictul poate
consta în 2-3 atacuri rapide şi scurte sau poate continua 30-60 minute.
Gradul de agresivitate al porcinelor este influenţat de sexul animalelor (este mai
mare la vieri), vârsta (mai accentuat la adulți), rasa (Marele Alb) şi individualitatea
acestora (I. Dinu şi colab., 1990, citat de Acatincăi, 2003). Cea mai mare frecvenţă a
conflictelor se înregistrează pe timpul perioadelor de furajare dar după formarea
ierarhiei de grup, structura socială a lotului de animale se stabilizează şi se menţine
relativ constantă în timp (ierarhie de tip liniar).
La suine, comportamentul explorativ constă în manifestări specifice de explorare

a mediului ambiant (pentru identificarea şi localizarea surselor de hrană şi apă, precum
şi a locului de odihnă şi somn) și se manifestă foarte intens la toate categoriile de
vârstă.
Comportamentul explorativ este mai evident la suinele întreţinutei pe păşune,
care explorează cu preponderenţă ceea ce se găseşte la nivelul solului şi în stratul
superficial al solului.
171
Înainte de furajare, porcinele adulmecând terenul, „pipăind” cu râtul solul,
plantele şi pietrele, dar şi alte obiecte care se găsesc în teritoriul ocupat. Periodic,
aceste acţiuni de control olfactiv sunt întrerupte, porcii ridică puţin capul, adulmecă aerul
şi devin atenţi la recepţionarea unor zgomotele necunoscute, după care continuă
acțiunea.
În caz de pericol, sau la apariţia unor animale sau oameni necunoscuți, animale
emit un grohăit de alarmă, își întrerup activitatea, devin foarte atente şi apoi se
îndepărtează alergând în grup.
În cazul întreținerii suinelor în sisteme industriale, mediul artificial de viaţă este
sărac în stimuli biologic-activi,
stimuli necesari exteriorizării
comportamentului explorativ (fig,
10.8).
Din această cauză, suinele
prezintă un interes particular
pentru obiectele care se află la
nivelul pardoselii dar și pentru
diferitele obiecte de inventar.
Monotonia ambianţei de
întreţinere, corelată cu unele erori
în stabilirea corectă a raţiilor
Fig. 10.8. Comportamentul excplorativ la suine. furajere sau/şi a mărimii
(http://media.istockphoto.com) colectivităţii de animale din boxă,
pot determina apariţia unor
tulburări comportamentale cum sunt caudofagia, canibalismul, pervertirea gustului etc.
(Acatincăi, 2003).
172
11. PARTICULARITĂŢI COMPORTAMENTALE LA CABALINE
Din punct de vedere taxonomic, cabalinele se încadrează în:

Regnul: Animalia
Subîncrengătura: Vertebrata
Clasa: Mammalia
Subclasa: Eutheria (sau Placentata)
Ordinul: Ungulata;
Subordinul: Perissodactylae (Solipede sau Imparicopitate)
Familia: Eqvideae
Subfamilia: Eqvine
Genul: Eqvus
Subgenul: Eqvus caballus
Domesticirea calului cu aprox. 6000-7000 ani î.e.n, a jucat un rol important în

dezvoltarea social-istorică a popoarelor. Calul a fost folosit în lupte, războaie,
agricultură, exploatații forestiere, transport contribuind la intensificarea legăturilor dintre
popoare. Din secolul XVIII este crescut ca animal de agrement. Studiul calului, acest
prieten istoric al omului, a fost, este și va fi, o preocuparea permanentã a omului.
Rasele de cai din România au fost apreciate întotdeauna pentru calităţile lor
deosebite (capacitate energetică, rezistenţă la tracţiune, bună valorificare a hranei etc.),
contribuind la consolidarea fondului genetic al unor herghelii celebre din Europa.
Condiţiile naturale propice pentru creşterea acestei specii (păşuni şi fâneţe întinse şi
bogate, cu o compoziţie floristică deosebită), au determinat în secolele XVII-XVIII
dezvoltarea comerţului cu cai.
Creșterea cailor de rasă în România este structurată, în principal, în jurul
sistemului hergheliilor naționale, care beneficiază de dotare adecvată, o lungă tradiție și
experiență în acest domeniu. Toate hergheliile naționale sunt asociate cu ferme de elită,
rolul lor de bază fiind păstrarea și ameliorarea raselor de cabaline existente în țară, dar
și de a furniza material de reproducție de calitate. În concepția modernã, creșterea
cabalinelor reprezintã știinta, care are ca scop principal obținerea, creșterea,
ameliorarea și folosirea raționalã a calului pentru capacitatea sa energeticã, pentru
sport, tracțiune, diferite munci în agriculturã, călărie etc., de la care se obține totodatã și
o serie de produse animaliere secundare (carne, lapte, etc.) cu o valoare economicã
ridicatã. Unii autori clasifică rasele de cai în trei categorii, în funcție de temperament lor,
173
și anume, cai cu „sânge fierbinte” care se pot deplasa cu viteză și prezintă rezistență la
oboseală; cai cu „sânge rece”, care sunt folosiți pentru munca grea și anevoioasă; și cai
cu „sânge cald”, care au rezultat din încrucișări realizate între caii cu sânge fierbinte și
sânge rece, având ca scop, în special în Europa, creearea unor anumite rase pentru
călărit.
11.1. Legătura dintre cai şi mediul ambient
Un cal foloseşte pentru a comunica non-verbal: coada, capul, urechile, ochii,

gâtul şi picioarele. Astfel, la cal, coada ridicată indică stare de alertă sau agitaţie iar
coada lăsată indică teamă, supunere.
Auzul. Cercetările etologice au relatat faptul că această specie are un auz fin,
reacţionând prompt la zgomotele suspecte. Pentru depistarea sursei sonore, caii îşi
îndreaptă capul şi urechile în direcţia din care vine sunetul. Calul își mișcă pavilioanele
urechilor independent unul faţă de cealalt, până în momentul localizării sursei sonore,
moment în care amândouă urechile sunt îndreptate în direcţia respectivă.
La cabaline, forma, mărimea, portul şi mobilitatea urechilor sunt particularităţi ce
pot caracteriza starea de sănătate, isteţimea și agilitatea, calului (fig. 11.1 A). Astfel,
urechile ciulite exprimă un temperament nervos şi un caracter răutăcios, urechile mici,
depărtate, ascuţite şi foarte mobile exprimă agerime, docilitate (relaxare fig. 11.1 B), iar
urechile mari şi lăsate indică oboseală, lipsă de energie (fig. 11.1 C) şi temperament
limfatic (Acatincăi 2003).
A. B. C.
Fig. 11.1. Portul urechilor în funcție de starea animalului
A. Stare de alertă, B. Relaxare (se simte confortabil în mediul său); C. oboseală, lipsă de
energie
174
Analizatorul auditiv la cal are un rol important şi în comunicarea socială,
deoarece prin intermediul nechezatului se face legătura între iapă şi mânz, dar și între
indivizii aceluiaşi grup sau cu alţi cai.
Simţul vizual. La cai, văzul este foarte dezvoltat. Ochii mari, plasaţi lateral,
asigură un câmp vizual mare (de cca. 300º). Prin mişcări uşoare ale capului câmpul
vizual se extinde până la aproape 360º. Ochii mari ai calului reprezintă un avantaj pentru
această specie, deoarece îi permite să detecteze cea mai mică mișcare. Datorită
particularităţilor analizorului vizual, la cal există „zone oarbe” (situate deasupra şi
înapoia capului, în apropierea vârfului nasului, în zona superioară a frunţii şi a obrajilor).
La cal, fiecare ochi poate vedea obiectele independent (vedere monoculară).
Astfel, în timp ce ochiul stâng vede obiectele de pe acea parte, ochiul drept vede ceva
cu totul diferit pe partea dreaptă. Acesta este unul dintre motivele pentru care caii se
sperie atât de ușor și sar sau reacționează rapid la schimbările sau pericolele din jurul
lor. Un cal poate vedea aproape totul în jurul corpului său, și în fața sa, acesta
concentrându-se cu ușurință asupra lucrurilor din mediul înconjurător.
Așadar, un cal se uită întotdeauna în jos pentru a vedea unde merge. Cercetările
recente au arătat că zona oarbă din fața calului este aproximativ cât lățimea corpului
său. Astfel, caii care efectuează sărituri, ridică capul atunci când se apropie de obstacol,
pentru a obține o mai bună idee de înălțime și profunzime, folosind vederea binoculară.
Demn de menționat este faptul că, atunci când calul stă cu capul în jos și nu se
uita în jurul lui, dacă apare cineva sau sare ceva din zona oarbă, el tresară și
reacționează instinctiv prin lovirea cu membrele posterioare sau prin alergare.
Cercetările etologice au arătat că un cal este, în general, mai speriat la apusul
soarelui, deoarece este nevoie de până la 30 de minute pentru ochii lui să se adapteze
la lumina crepusculară. Pe măsură ce soarele apune, se creează mai multe umbre care
pot crea confuzie calului. Astfel, cabalinele văd destul de bine în condiţii de
semiîntuneric însă, se orientează mai greu, cu ajutorul văzului, în condiţii de întuneric
total.
Unele studii etologice au arătat faptul că, această specie percepe bine culorile
galben şi verde şi, mai puţin bine, culorile albastru şi roşu. La fel ca și la celălalte specii,
simţul vizual are un rol important şi
în cazul relaţiilor ce se stabilesc în
cadrul grupului. La cabaline există o
varietate destul de mare de expresii
faciale şi de pósturi specifice, cu
semnificaţie distinctă în cadrul
relaţiilor interindividuale (fig. 11.2–
11.3). Ochii sunt oglinda sufletului iar
la cai ochii lor sunt incredibi de
A B expresivi, comunicându-ne foarte
Fig. 11.2. Expresii faciale la cabaline bine starea lor.
A. Stare de alertă, B. Îngrijorare
175
A B C
Fig. 11.3. Expresii faciale la cabaline
A. Lipsă de confort şi nervozitate; B. Somnolență; C. Teamă şi agresiune
moderată
A.
Simţul olfactiv. La cabaline mirosul este foarte dezvoltat, ele pot depistează
uşor mirosurile greu perceptibile şi pe cele suspecte, putând realiza păşunatul selectiv şi
prudenţa alimentară, evitând furajele alterate sau mucegăite sau poluate. Astfel, caii
refuză ovăzul impregnat cu miros de şoareci. Unele studii au menționat faptul că, un cal
poate depista, cu ajutorul mirosului, o sursă de apă de la o distanţă de 50 km (Gh.
Georgescu, 1990, citat de E. Acatincăi, 2003), dar evită apa ce prezintă mirosuri străine.
La cabaline, olfacția are o importanţă deosebită în determinarea
comportamentului nutriţional şi dipsic.
A B
Fig. 11.4. Expresii faciale la cabaline
A. Dilatarea nărilor – nervozitate; B. Reflexul Flehmen
B.176
De asemenea, la cabaline, simţul olfactiv are un rol important şi în orientarea
animalelor în mediul lor de viaţă (fig. 11.4 A). Astfel, unele studii au arătat că pe timp de
noapte, caii pot să găsească, după miros, drumul spre adăpost. În acelaşi timp,
cabalinele folosesc simţul olfactiv ca mijloc de biocomunicare. Prin intermediul simţului
olfactiv caii se recunosc între ei (precum şi personalul de îngrijire), având de asemenea,
și un rol important în depistarea femelelor în călduri – reacția Flehmen (fig. 11.4 B).
Simţul gustativ. Caii preferă furajele cu gust dulceag sau uşor sărat deși percep
toate cele patru gusturi de bază (dulce, acru, amar şi sărat). Prin intermediul analizorului
gustativ, cabalinele realizează selectarea furajelor ce urmează a fi ingerate, refuzând
furajele necorespunzător conservate, sau furajele alterate și cele toxice.
A B
Fig. 11.5. Expresia buzelor la cabaline
S A. Relaxare - buze căzute; B. Tensionare, nervozitate – buze strânse
Simţul tactil. Analizorul tactil este bine dezvoltat la cal, deoarece acesta,
prezintă receptori foarte sensibili la presiunile mecanice, la nivelul pielii şi, în special, la
buze şi pleoape. De asemenea, copitele dar și zona supero-laterală a gâtului, prezintă
o sensibilitate tactilă deosebită.
11.2. Locomoția la cal
Locomoţia este deplasarea cabalinelor prin mişcarea alternativă a membrelor

La cal se deosebesc patru tipuri principale de locomoţie: pas, trap, buiestru,
galop.
Mersul la pas este modul cel mai lent de deplasare a calului (viteza medie de
deplasare este de 3½-6 km/h). Pasul este un mers în patru timpi. De exemplu, dacă
animalul porneşte cu membrul ST (stâng toracic), continuă cu DP (drept posterior), apoi
cu DT (drept toracic) şi în cele din urmă cu SP (stâng posterior), într-o mișcare 1–2–3–4.
La pas, calul va avea întotdeauna un picior ridicat şi trei pe sol (fig. 11.6).
177
Fig. 11.6. Mersul la pas la cal (http://www.calul.ro/mersuri.htm)
Trapul este un mod mai rapid de deplasare decât pasul (13 km/ora), fiind o
succesiune de bipede (două membre) în diagonală, care ating pământul simultan.
Se execută în felul următor: ST – DT; DT – SP. Deci este trapul constă din
două bătăi ritmice: 1-2 1-2 (fig. 11.7).
Fig. 11.7. Mersul la trap (http://www.calul.ro/mersuri.htm)
Galopul este cel mai rapid mod de deplasare a calului (40–48 km/ora) și este un
mers săltat şi ritmic, în care alternează perioade de contact cu solul şi perioade de
suspendare totală în aer (fig. 11.8).
Fig. 11.8. Galopul (http://www.calul.ro/mersuri.htm)
178
Galopul este un mers ritmic în patru timpi, 1-2-3-4 1-2-3-4, la fel ca și în mers pe
jos, doar mișcarea este mult mai rapidă.
Buiestrul este un mers particular, legănat, în doi timpi, în timpul căruia paşii se
fac cu picioarele din aceeaşi parte (ST –SP; DT – DP).
Animalul pare că dansează, schimbându-şi greutatea când pe partea dreaptă,
când pe cea stângă. Acest ritm de 1-2, 3-4, care dă călăreț o ușoară senzație înainte și
înapoi senzație atunci când se deplasează (fig. 11.9).
Fig. 11.9. Buiestrul (http://www.calul.ro/mersuri.htm)
Nutriţia ocupă un loc central în paleta comportamentală având o importanţă

vitală pentru animale. Comportamentul de hrănire presupune acţiuni complexe, integrate
în timp şi spaţiu.
Astfel, la cal, comportamentul de hrănire presupune o fază apetitivă (determinată
de senzaţia de foame) şi una consumatoare (căutarea, procurarea şi ingerarea hranei).
Realizarea contactului senzorial cu hrana, implică căutarea şi identificarea acesteia prin
activitate locomotorie variabilă. De asemenea, comportamentul nutritiv este influenţat şi
de stimulii proveniţi de la furaje (olfactivi, gustativi, vizuali şi tactili), care prin intermediul
exteroreceptorilor sunt conduşi la nivelul sistemului nervos central unde participă la
reglarea ingestei. Reglarea consumului de furaje este explicabilă, pornind de la
necesitatea menţinerii homeostaziei organismului, prin înlocuirea permanentă a
pierderilor de substanţe nutritive din organism în metabolismul de întreţinere a funcţiilor
vitale şi asigurarea cantitativă şi calitativă a substanţelor nutritive utilizate (pentru
realizarea unor producţii specifice).
Cabalinele sunt erbivore monogastrice ale cărui aparat digestiv se
caracterizează printr-un stomac redus şi un intestin gros foarte dezvoltat. Particularităţile
fiziologice ale digestiei la cal se caracterizează printr-o masticaţie prelungită şi eficientă,
un tranzit gastric rapid, o digestie enzimatică scurtă dar intensă în intestinul subţire şi o
activitate microbiană intensă în intestinul gros, respectiv cecum. Stomacul la cabaline
este unicompartimentat şi are o capacitate relativ mică, de 12 - 15 litri (ceea ce
reprezintă cca. 8% din volumul tubului digestiv). Intestinul gros are o capacitate mare
179
(120 - 160 litri), cecumul este voluminos (35 - 40 litri), iar ficatul (trilobat) este lipsit de
vezica biliară.
După cum arată unele studii, caii întreţinuţi pe păşune manifestă un
comportament nutriţional ce se desfăşoară în mai multe etape: căutarea hranei,
contactul senzorial cu hrana şi apoi ingerarea acesteia (Acatincăi 2003). Demn de
menționat este faptul că durata totală de păşunat la cabaline este influenţată de anumiți
factori: vârsta, rasa şi masa corporală, calitatea păşunii, distanţa până la sursa de apă
potabilă etc.
Calul realizează prehensiunea furajelor
solide cu ajutorul buzele extrem de mobile, a
limbii şi a incisivilor (fig. 11.10). Având în vedere
particularităţile comportamentului nutriţional la
cabaline, timpul necesar pentru ingestia furajelor
verzi şi a celor fibroase este mare (masticaţie
prelungită şi susţinută, bolul alimentar este bine
însalivat, furajele fiind tăiate şi triturate până la
dimensiunea de 1,5–2 mm). Calul ingeră un
kilogram de fân în circa 40 minute, efectuând în
această perioadă 3.000-3.500 de mişcări Fig. 11.10. Prehensiunea la cal
masticatorii în plan vertical. Furajele granulate, (https://encrypted-tbn0.gstatic.com)
cerealele moi (ovăzul) sau suplimentele furajere
sunt ingerate foarte repede (în aproximativ 10 minute), efectuând 800-1.000 de mişcări
de masticaţie.
Datorită particularităţilor organelor de prehensiune a furajelor (a buzelor şi
incisivilor), caii au posibilitatea de a reteza plantele de pe păşune foarte aproape de
nivelul solului, ceea ce poate duce la degradarea păşunii prin mărirea duratei de
refacere a covorului ierbos şi prin modificarea compoziţiei floristice a păşunii respective.
Cabalinele consumă în mod selectiv furajele, preferinţele sale alimentare fiind
expres determinate de însuşirile lor organoleptice (miros, gust, turgescenţă). Astfel, calul
consumă cu multă plăcere plantele tinere, cu masă foliară abundentă şi valoare nutritivă
ridicată, fânul bine conservat lipsit de plante dure, mucegăite sau alterate, ovăzul,
porumbul, grâul, secara, pulpele de sfeclă şi făina de lucernă.
În literatura de specialitate au fost descrise cazuri de în care caii consumă
mlădiţe tinere de răşinoase sau scoarţa unor copaci din flora spontană care pot produce
intoxicaţii fatale la această specie. Astfel ingerarea a 1000 g mlădiţe de tisă sau a 150 g
scoarţă de castan pot provoca moartea animalelor (R. Palicica şi I. Coman, 1998).
Caii evită plantele bătrâne, alterate sau mucegăite iar datorită numărul mare de
receptori de la nivelul buzei superioare şi mucoasei bucale, sunt mult mai sensibili la
acţiunea mecanică a furajelor uscate, lemnoase, cu spini etc., pe care le evită.
Unele studii menționează faptul că după începerea păşunatului caii se dispun în
evantai (fig. 11.11), indivizii dominanţi aflându-se în fața grupului, mânjii şi tineretul
180
cabalin sunt dispuşi spre centrul grupului, iar animalele adulte care se află în partea
inferioară a ierarhiei sociale, încheie grupul (V. Salanţiu şi colab.,1998).
Imediat după începerea
păşunatului, grupul de cai se divide în
grupuri mai mici, de 4-5 indivizi. Pe
timpul păşunatului caii se
dispersează pe păşune, păstrând
între ei o anumită distanţă.
Vara, caii îşi petrec
majoritatea timpului pe păşune
consumând lent iarbă. Din această
cauză, timpul necesar ingerării hranei
este în jur de 12-13 ore pe zi, cu
variaţii cuprinse între 10 şi 16 ore pe
Fig. 11.11. Orientarea în formă de evantai a zi, în funcţie de calitatea şi structura
cailor în timpul pășunatului covorului de iarbă.
(https://encrypted-tbn1.gstatic.com) Perioada de păşunat este divizată în
mai multe reprize, fiecare având o
durată de 2-3 ore, timp după care intensitatea păşunatului se reduce treptat, apoi caii
încetează păşunatul şi se adună în grup pentru odihnă. În general, cea mai lungă
repriză de păşunat la cabaline, se înregistrează după amiaza şi poate dura până
noaptea târziu.
Cantitatea de furaje ingerată voluntar de cai, depinde în primul rând de volumul
de muncă depus şi de intensitatea acesteia, dar şi de alţi factori ca sistemul de creştere,
natura sortimentelor furajere, palatabilitatea şi modul cum acestea sunt administrate. De
exemplu, pentru întreţinerea funcţiilor vitale sunt necesare aproximativ două kilograme
de substanţă uscată pentru fiecare 100 kg greutate vie, iar în perioadele de vârf ale
activităţii sale de producţie, calul are nevoie de 3,0-3,5 kg S.U./100 kg greutate vie.
La cabaline, masticaţia este temeinică şi eficientă, stabilindu-se, că toate
particulele deglutite au lungimea în jur de 1,5-2 mm. Unele studii arată că, la cabaline,
consumul voluntar de furaje verzi (în kg/zi/cap) de pe păşune este variabil, fiind
influenţat în principal de vârsta, masa corporală a indivizilor şi calitatea păşunilor: 30-40
kg/zi la iepele de reproducţie, 25-35 kg/zi la tineretul de 2-3 ani, 20-30 kg/zi la tineretul
de 1-2 ani şi 15-20 kg/zi la tineretul de 6-12 luni (I. Manole, 2001).
În timp ce păşunează, caii supraveghează atent împrejurimile, ei reuşind să ţină
sub observaţie o zonă cu raza de până la 500 m, evitând animalele sau persoanele
necunoscute, faţă de care păstrează o distanţă de 15 până la 50 de metri. Dacă percep
un pericol, caii devin foarte atenţi, opresc pășunatul, îşi ridică capul şi execută un control
olfactiv şi auditiv în direcţia din care au sesizat pericolul.
Dacă pericolul devine iminent, conducătorul grupului emite un sforăit specific şi
toţi caii se îndepărtează în fugă.
181
Literatura de specialitate menționează faptul că, viteza de deplasare a
cabalinelor în cazul evitării unui pericol, poate să ajungă la 60-70 km/oră (R. Palicica şi
I. Coman, 1998).
Comportamentul nutriţional al cabalinelor întreţinute în condiţii de stabulaţie (în
spaţii colective de cazare sau în boxă individuală, legat la stand) prezintă unele
particularităţi specifice, în funcție de tipul de furaje dar şi de programul de administrare
al tainurilor pe parcursul unei zile. Datorită capacității mici a stomacului, la cabaline se
administrează raţii puţin voluminoase, echilibrate din punct de vedere nutritiv, formate
din mai multe sortimente, divizate în mai multe tainuri, relativ egale (repartizate pe
timpul unei zile).
Demn de menționat este faptul că furajarea în condiţii de stabulaţie (prin
administrarea furajelor suculente, fibroase, concentrate la iesle), se reduce semnificativ
(cu până la 40 - 50%) faţă de furajarea la păşune.
Astfel, acest tip de furajare poate avea și unele dezavantaje. În acest context,
unele studii au arătat că, timpul și energia genetic „alocată” acestui tip de comportament
nu sunt eficient utilizate, şi la cai, pot să apară unele stereotipii (fig. 11.12) sau vicii de
comportament (ticul ursului, jocul cu limba, roaderea ieslei şi a pereţilor etc.).
Fig. 11.12. Vicii de comportament la caii întreținuți în stabulație

(http://www.agrotechnik.net/img/horse/housing/PA02.JPG)
Pentru prevenirea acestor ticuri, se recomandă administrarea unor raţii furajere

adecvate şi întreţinerea cailor în spaţii de cazare care să asigure condiţiile de confort
necesare.
Mânjii încep să păşuneze după prima săptămână de viață, în imediata vecinătate
a iepei-mamă, imitând comportamentul nutriţional al acesteia.
În primele zile, cantitatea de furaje verzi ingerate de mânji este mică şi nu
asigură un aport nutritiv semnificativ, dar pe măsură ce mânjii cresc (odată și cu
reducerea producţiei de lapte a iepei), crește treptat durata păşunatului cât şi cantitatea
de furaje ingerate de aceștia.
182
Consumul de apă este strâns corelat cu necesităţile organismului. Demn de

menționat este faptul că, volumul de apă ingerată zilnic de către animal depinde de o
serie de factori: temperatura mediului ambiant, umiditatea atmosferică, compoziţia
furajelor, de efortul fizic depus dar şi de performanţele productive. Temperatura ridicată
corelată cu umiditatea scăzută a mediului, pe fondul unui efort fizic intens şi un nivel
productiv ridicat, accentuează senzația de sete. În acest sens, adăparea este un
comportament motivat de senzaţia de sete.
Dacă la celelalte specii de animale domestice succesiunea administrării apei şi a
furajelor nu trebuie respectată cu rigurozitate, în cazul cabalinelor întreţinuţi în
stabulaţie, pentru evitarea apariţiei unor tulburări gastrice şi pentru îmbunătăţirea
procesului de digestie se recomandă ca adăparea să se facă numai după consumul
unei cantităţi de fibroase sau grosiere şi înainte de administrarea concentratelor (I.
Manole, 2001). Demn de menționat este faptul că această specie este foarte
pretenţioasă în ceea ce priveşte calitatea apei,
care trebuie să fie proaspătă, inodoră, lipsită de
microorganisme iar temperatura la care o
consumă cu plăcere este de 10-12 ºC (cu limite
de 8-9 ºC pe timpul sezonului rece şi 16-17 ºC
pe timpul sezonului cald).
În timpul adăpării, caii întind capul spre
suprafaţa apei şi introduc parţial buzele în apă,
comisura buzelor fiind bine închisă, nările rămân
deasupra nivelului apei iar prin mişcări specifice
ale mandibulei şi ale limbii, apa este introdusă
în cavitatea bucală şi apoi înghiţită (fig. 11.13).
Studiile etologice menționează faptul că la
cabaline sorbiturile sunt lungi şi ample (15 - 20
de sorbituri pe timpul unei reprize de adăpare).
Fig. 11.13. Comportamentul dipsic Apa neînghiţită care se scurge printre buzele
la cal animalului la sfârșitul adăpării, determină un
(http://info.vitaflex.com/Images/Blog/Wat zgomot caracteristic (pipat).
er_Performance_400px.jpg) La cabaline necesarul de apă dar și
frecvența adăpării depind de natura, cantitatea
şi calitatea furajelor ingerate, de efortul fizic depus de animal, dar și de alți factori externi
și interni. Literatura de specialitate menționează faptul că un cal adult consumă, în
medie, 15–20 litri de apă pe zi, în 2-4 reprize de adăpare (Gh. Georgescu şi colab.,
1990), însă, în funcţie de situație, cantitatea de apă ingerată poate să ajungă la 40-60
litri pe zi (I. Manole, 2001). În zonele aride, caii pot străbate zilnic distanţe foarte mari
pentru a se adăpa, mărimea razei de păşunat fiind influenţată de distanţa până la cea
mai apropiată sursă de apă potabilă.
183
11.5. Comportamentul de excreție
Defecarea şi micţiunea îndeplinesc, la cabaline, la fel ca la majoritatea speciilor,

un dublu rol: metabolic, de eliminare a produşilor de excreţie şi etologic (apelant sexual
şi de marcare a teritoriului). La această specie, defecarea şi urinarea, se realizează în
poziţie ortostatică și în staţiune, celelalte activităţi comportamentale (furajarea,
adăparea, comportamentul de confort etc.) fiind întrerupte.
În cazul cailor întreţinuţi pe păşune, aceştia depun dejecțiilor (atât fecalele cât și
urina) în zone bine stabilite şi, în general, bine delimitate, denumite de unii etologi „zone
de depunere a fecalelor” (V. Salanţiu, 1998). Demn de menţionat este faptul că aceste
zone sunt folosite de cabaline doar o perioadă variabilă de timp, permiţând astfel,
refacerea covorului ierbos (întrucât ele evită consumarea ierburilor din zonele utilizate
drept locuri de depunere a dejecţiilor).
Pentru urinare, cabalinele adoptată o poziție caracteristică fiecărui sex. Astfel, în
timpul urinării la masculi, se observă o ușoară depărtare a membrelor posterioare,
cifoză, şi ridicarea cozii, penisul fiind puţin ieşit din furou. La femele, tiparul
comportamental specific urinării este asemănător cu cel descris la masculi, doar că
acestea depărtează mai mult membrele posterioare, ridică mai mult coada. Ambele
sexe elimină urina în jeturi puternice.
De regulă, un cal adult elimină cca 8-10 litri de urină pe zi, dar au fost semnalate
și cazuri în care cantitatea de urină eliminată a ajuns chiar la 13 litri/zi. Din această
cauză, demn de menționat este faptul că la această specie, cantitatea de urină eliminată
zilnic este influenţată de vârstă, rasă, sex, de cantitatea de apă ingerată, natura furajelor
ingerate, intensitatea efortului fizic depus etc.
Etograma efectuată de unii specialişti la această specie, a menționat o frecvență
de 7–11 urinării/zi, din care majoritatea au loc pe timpul nopţii şi doar în jur de 3, pe
timpul zilei (Gh. Georgescu, 1990).
Pentru defecare cabalinele aleg cu mare atenţie locul depunerii fecalelor, dar
uneori, defecarea are loc şi pe timpul deplasării cailor („la pas” sau „la trap”). În general,
la caii adulţi se înregistrează 6 - 12 defecări pe zi, cantitatea totală de fecale fiind în jur
de 25 kg/zi (Şerban şi colab., 1981, citat de Acatincăi, 2003).
La fel ca la majoritatea speciilor, şi la cabaline, comportamentul de odihnă şi

somn sunt precedate de acţiuni de căutare şi de pregătire a locului de odihnă şi somn.
Datorită constituţiei sale fizice, calul este "construit" să străbată distanţe mari în
fiecare zi sau să fie supus unui efort susţinut (tracţiune). Din aceată cauză, odihna, şi
respectiv, somnul sunt foarte importante pentru această specie, deoarece pe perioada
acestei manifestări comportamentale, indivizii îşi refac forţa fizică şi energia consumată
în timpul activităţilor zilnice.
184
Durata odihnei şi a somnului, dar şi particularităţile acestor tipare
comportamentale depind de vârstă, condiţiile de întreţinere dar şi de fiecare individ în
parte. Astfel, diferitele studii au arătat faptul că, la caii sălbatici perioadele de odihnă şi
somn sunt mai scurte decât la cei domestici, caii adulţi se odihnesc şi dorm mai puţin
decât tineretul cabalin, iar cabalinele întreţinute în stabulaţie se odihnesc şi dorm mai
mult decât caii întreţinuţi pe păşune (Acatincăi, 2003).
Datorită aparatului pasiv de sprijin cu un suport mecanic special, calul se poate
odihni în poziţie ortostatică, fără un consum ridicat de energie.
Dar calul se poate odihni/dormi în oricare dintre poziţiile prezentate în figura
11.14. Dar etologoo au constatat faptul că, un somn profund este posibil doar atunci
când animalul se află în decubit lateral. Majoritatea adoptă această ultimă poziţie cel
puţin o dată pe zi sau pe noapte.
Fig. 11.14. Poziţii normale de odihnă şi somn la cabaline (schemă): (a) poziţie ortostatică cu
greutatea corporală susţinută doar pe trei membre, şi cu unul din membrele posterioare uşor
flexat, (b) culcat sprijinit pe piept, cu capul sus, (c) culcat pe piept, cu capul sprijinit de sol, (d)
culcat pe piept, cu capul sprijinit pe membrul posterior/decubit sterno-costal, (e) culcat pe o
parte/decubit lateral (Clausen şi col., 2010)
Caii petrec majoritatea zilei în stare de veghe şi dorm surprinzător de puţin,

aproximativ 3 ore pe zi, stare asemănătoare comportamentului ancestral al speciei (caii
sălbatici folosind timpul, în special, pentru a găsi locurile cele mai bune de păşunat,
adăpat, etc.).
Calul adult manifestă 3-5 perioade de somn/zi, cea mai lungă perioadă de somn
fiind între orele 0 şi 5 (Constantin şi col., 2002).
Etapele manifestărilor comportamentale din timpul adoptării decubitului sterno-
abdominal şi din timpul ridicării din această poziţie, sunt prezentate mai jos (fig. 11.5).
185
Fig. 11.15. Comportamentul cailor la aşezare şi ridicare (schemă): (a) mai întâi
îngenunchează (b) apoi îşi trage membrele posterioare sub el, (c) şi (d) calul stă întins sprijinit pe
stern (e) când se ridică îşi încordează membrele anterioare, (f) şi (g) îşi ridică partea din faţă a
corpului, în timp ce continuă să îşi sprijine greutatea pe partea posterioară, (h) şi, în final, îşi
ridică şi partea posterioară (Clausen şi col., 2010)
La cabalinele adulte, raportul între timpul petrecut în stare de veghe/somn este

foarte mare.
Durata totală a odihnei şi a somnului este de 6 - 9 ore pe zi, subîmpărţită în mai
multe perioade de odihnă şi de somn.
Astfel, pe parcursul unei zile (24 ore) caii petrec cca. 88% din timp în stare de
veghe (atenţie - cca. 19 ore şi moţăială - cca. 2 ore) şi doar 12% din timp în stare de
somn (somn liniştit - cca. 2 ore şi somn paradoxal - cca. 50 minute).
Aceste activităţi se desfăşoară cu preponderenţă în poziţie ortostatică (cca. 92%
din timp) şi doar 8% din timp în poziţie decubitală.
Pe timpul nopţii (10 ore), caii petrec în stare de veghe cca. 72% din timp şi cca.
28% din timp în stare de somn, activităţi ce se desfăşoară în poziţie ortostatică (80% din
timp) şi 20% din timp în poziţie decubitală (tabelul 11.1).
186
Perioadele de veghe şi de somn la cabaline
(după B. Beaver, 1994)
Stare de veghe Stare de somn Poziţia

Specificaţie
Vigilenţă Somno lenţă Liniştit Paradoxal Orstostatică Culcat
Ziua (h) 19,13 1,55 2,04 0,47 22,10 1,59

% 80 8 8,7 3,3 91,8 8,2
Noaptea (h) 5,14 1,54 2,05 0,47 8,01 1,59
% 52,4 19 20,8 7,8 80,1 19,9
11.7. Comportamentul de confort şi igienizare
În cadrul activităţilor zilnice ale cabalinelor, comportamentul de confort şi de

igienizare ocupă un loc bine stabilit şi se exteriorizează prin mişcări specifice de
curăţire, scuturare, frecare-scărpinare, tăvălire. Îngrijirea pielii se realizează prin mişcări
specifice, având drept scop îndepărtarea de pe piele a corpilor străini, a apei şi
insectelor.
Acţiunile ce formează comportamentul de confort şi igienizare sunt executate
individual dar, caii se pot igieniza şi reciproc, activitate la care participă perechi de
animale între care există o anumită afectivitate. Astfel, cabalinele îşi petrec, zilnic, o
anumită perioadă de timp curăţindu-şi propriul corp (mai exact zonele la care individul
însuşi are acces (fig. 11.16 A), manifestare comportamentală care se realizează cu
ajutorul dinţilor, al limbii, sau al copitelor (părţile laterale şi declive ale trunchiului, unele
regiuni ale membrelor anterioare şi posterioare).
A B
Fig. 11.16. Comportamentul de confort şi de igienizare: A individuală, B. reciprocă
(http://www.desprecai.eu/wp-content/uploads/2013/04/Calul-si-prietenia_06.jpg)
187
Pentru igienizarea reciprocă, cei doi parteneri se plasează invers paralel unul
faţă de celălalt, astfel încât fiecare din ei să aibă acces la zonele supero-laterale a ale
gâtului şi trunchiului celuilalt (fig. 11.6.B.). Unul din cai foloseşte dinţii pentru igienizarea
părţii superioare a gâtului şi trunchiului partenerului său, după care va fi şi el, la rândul
său îngrijit în mod asemănător, de celălalt cal. Studiile etologice au dus la concluzia că
igienizarea reciprocă între indivizi contribuie la stabilizarea şi consolidarea relaţiilor
sociale dintre animalele.
La cabaline comportamentul de confort şi de igienizare se mai poate exterioriza
şi prin mişcări de scuturare ale corpului, care au drept scop îndepărtarea unor impurităţi
sau a apei după îmbăiere. Pentru îndepărtarea senzaţiei de prurit, cât şi pentru
igienizarea zonelor şi regiunilor corporale la care individul nu are acces, cabalinele
folosesc mişcări de frecare-scărpinare de diverse obiecte din boxă, stâlpi, copaci, etc.
Mişcările de rostogolire (fig. 11.17) sunt folosite pe lângă igienizare şi pentru
combaterea pruritului.
Acest act comportamental exteriorizează, în special, la caii întreţinuţi pe păşune
şi se desfăşoară în mai multe etape: caii
identifică pe păşune o zonă mai săracă în
vegetaţie, execută un control olfactiv amănunţit
al acesteia, „scurmă” uneori cu copitele
membrelor anterioare solul, şi se culcă în poziţie
de decubit lateral, frecându-şi pielea de sol;
apoi, se rostogoleşte pe cealaltă parte,
rămânând, o scurtă perioadă de timp, cu linia
superioară a trunchiului lipită de sol cu
membrele în aer; în final, după efectuarea
acestor mişcări, calul se ridică în poziţie
Fig. 11.17. Mişcările de rostogolire
(http://www.desprecai.eu/wp- ortostatică şi-şi scutură energic întreg corpul.
content/uploads/2013/04. jpg) Studiile etologice au demonstrat că dacă un cal
execută mişcări de rostogolire, acesta va fi
imitat şi de alţi indivizi (comportament alelomimetic).
În zilele caniculare, dacă au posibilitatea, caii se îmbăiază, intrând în apa puţin
adâncă a unor bălţi sau lacuri. Pentru îmbăiere, caii intră în apă, fără să se îndepărteze
prea mult de mal, se culcă în poziţie de decubit lateral şi apoi se rostogolesc, de câteva
ori, pe fiecare parte a corpului. După aceste acţiuni, caii se ridică în picioare, revin pe
malul apei şi îşi scutură viguros întreg corpul.
Calul ţinut în grajd trebuie curăţat în fiecare zi. Acest lucru este indispensabil
pentru igiena şi sănătatea sa, iar toaleta zilnică este şi o ocazie de a verifica în ce stare
se afla pielea calului, membrele şi copitele. Dacă pe păşune calul are diverse modalităţi
de a-şi curaţa pielea şi a se debarasa de paraziţi, toaletarea calului întreţinut în boxă,
depinde, în mare măsură, de bunăvoinţa stăpânului.Ţesalatul zinic îndepărtează din păr
noroiul, balega şi praful, curaţă pielea şi descâlceşte coama şi coada. Este şi o formă de
188
masaj care destinde muşchii calului şi stimulează circulaţia sângelui. Astfel, un pansaj
regulat este cel mai bun mijloc de a menţine sănătatea calului.
Gestaţia la iapă are o durată medie de 336 zile (cu variaţii între 335 şi 350 zile),
fiind influenţată de o serie de factori: precocitatea rasei, vârsta femelei, sexul
produsului, etc.
Odată cu apropierea momentului fătării, la nivelul organismul femel se produc o
serie de modificări morfo-fiziologice şi comportamentale specifice.
Astfel, cu câteva zile înaintea fătării, iapa are tendinţa de a se izola de ceilalţi
indivizi ai grupului, se culcă şi se scoală des, musculatura crupei se relaxează, flancurile
se adâncesc, coada devine mai puţin rigidă, glanda mamară este hipertrofiată iar la 95%
din iepe, la vârful mameloanelor apare un lichid alb-cremos specific (colostru), fenomen
cunoscut sub denumirea de „ceruire”.
Pe măsură ce se apropie momentul fătării, comportamentul iepelor se modifică
progresiv. Astfel, la iapă, manifestările comportamentale prepartum se exteriorizează
prin apetit redus, agitaţie, nelinişte,
privire speriată, autoascultaţie (fig.
11.18). Iapa se culcă şi se ridică des,
urinează şi defecă des şi în cantităţi
reduse, transpiră în zona scapulară şi
în cea a flancurilor.
La iapă, parturiţia decurge uşor
şi are o durată de 10-30 minute.
Studiile etologice (Kolb, 1981)
au arătat faptul că fătările la iepe au
loc mai ales noaptea (cca 75%).
În foarte multe dintre cazuri,
mânzul se naşte învelit de anexe fetale
(„fătare în sac”), pe care le rupe prin Fig. 11.18. Autoascultaţia la o iapă în timpul
mişcări bruşte ale membrelor şi ale fătării
(http://horsetalk.co.nz/wp-content/
capului, în timp ce, cordonul ombilical
uploads/2013/09/mare-foaling_8543.jpg)
se rupe în momentul în care iapa sau
mânzul se ridică.
La scurt timp după fătare, iapa se ridică şi execută controlul olfactiv al anexelor
fetale şi al mânzului (prin contact naso-nazal), după care îndepărtează prin lins,
resturile de anexe fetale şi de lichid amniotic de pe corpul mânzului, înlesnind
imprimarea (fixarea) olfactivă a iepei faţă de propriul mânz. În timpul acestor acţiuni,
iapa emite nechezături scurte, de chemare.
189
Imediat după fătare, mânzul încearcă (prin mişcări nesigure), să se ridice în
picioare şi să localizeze, pe cale olfactivă, glanda mamară. Astfel, el explorează
insistent corpul mamei, până când, ajutat de
iapă şi călăuzit de instinctul şi mirosul
emanat de mamelă, reuşeşte să abordeze
unul din cele două mameloane. În timpul
suptului, mânzul prinde mamelonul între
limbă şi tavanul boltei palatine, baza
mamelonului fiind comprimată cu ajutorul
buzelor, executând mişcări specifice de
coborâre ale mandibulei care determină
reducerea presiunii din cavitatea bucală,
ceea ce determină ejecţia laptelui.
Fig. 11.19. Poziţia cuplului iapă-mânz Poziţia mânzului în timpul suptului,
în timpul alăptării este invers-paralelă faţă de axul longitudinal
(http://www.irelandhorse.com/images/Imp%2 al iepei, cu capul îndreptat spre glanda
0horses/Candy%20Floss%20new%20foal%2
mamară, iar crupa spre capul acesteia,
0web.jpg)
poziţie care-i permite iepei să miroasă zona
ano-genitală a mânzului, verificându-i, în
acest fel, „identitatea”. De regulă, mânzul suge alternativ la cele două mameloane (fig
11.19).
La mânz, frecvenţa zilnică a reprizelor de alăptare este impresionantă, însă
cantitatea de lapte ingerată pe durata unei reprize de supt este foarte mică. Astfel,
studiile etologice au menţionat faptul că, în primele săptămâni mânzul suge de 60-80 de
ori pe zi, durata unei reprize fiind de 60-180 de secunde (Salanţiu şi col., 1998).
Cantitatea mare de lapte produsă de iapă (15-20 litri/zi), asigură mânzului suportul
material necesar realizării unui spor zilnic de 800-1000 g (tabelul 11.2).
Tabelul 11.2. Consumul de lapte la mânz

(Salanţiu şi col., 1998, citat de Acatincăi, 2003)
Vârsta Cantitatea de lapte

(în luni) ingerată (l/zi)
1 9 - 12
2 10 - 14
3 8 - 10
4 7-9
5 5-6
190
Astfel, în două luni mânzul îşi dublează greutatea, având un ritm de creştere şi
de dezvoltare foarte accelerat, în primul an de viaţă.
La naştere, mânzul este bine dezvoltat din punct de vedere morfofiziologic, fiind
capabil să-şi urmeze mama la scurt timp de la fătare, deplasându-se la pas, la trap sau
la galop. În primele zile după parturiţie, iapa şi mânzul formează un cuplu aproape
inseparabil, nou-născutul rămânând permanent în preajma mamei, alergând şi jucându-
se în jurul ei, iapa având grijă să evite sau să împiedice apropierea altor animale, chiar
şi a celor din grupul căreia îi aparţin.
Legătura dintre iapa-mamă şi mânz se stabileşte şi se consolidează, la început
prin stimuli olfactivi, iar după câteva zile prin semnale acustice şi vizuale. În cazul în
care mânzul se îndepărtează prea mult de iapa-mamă, atât iapa cât şi mânzul caută să
restabilească contactul, chemându-se prin vocalizări reciproce, specifice.
În primele zile de viaţă, mânzul se odihneşte şi doarme în apropierea iepei (timp
de cca. 12 ore pe zi), în poziţie de decubit lateral sau sterno-abdominal. Odată cu
înaintarea în vârstă, durata de odihnă şi somn se reduce iar în jurul vârstei de 3 luni,
pentru odihnă şi somn mânjii adoptă poziţia de staţiune ortostatică.
Pe măsură ce producţia de lapte a iepei se reduce, scade treptat atât frecvenţa
alăptărilor cât şi cantitatea de lapte ingerată de mânz, fiind necesară completarea raţiei
cu furaje vegetale, pe care mânjii se obişnuiesc să le consume, imitând comportamentul
nutritiv al iepei. Astfel, mânzul devine mai independent, se îndepărtează mai mult şi
pentru perioade mai lungi de timp de iapă, iar legătura dintre iapa-mamă şi mânz
slăbeşte în intensitate dar, uneori, se menţine până când iapa făta un alt mânz.
Calul este un animal social şi de aceea se simte în siguranţă şi confortabil dacă

este întreţinut împreună cu alţi cai. Capacitatea de a stabili relaţii între membrii
hergheliei, depinde de posibilitatea de identificare reciprocă a indivizilor săi şi de
existenţa unor mecanisme specifice de comunicare între indivizii ce compun un grup
social. În acest sens, în literatura de
specialitate sunt descrise o serie de
manifestări sonore (nechezatul şi
sforăitul) având diferite semnificaţii, în
funcţie de tonalitate, intensitate frecvenţă,
şi care sunt adaptate unor situaţii
precum, frică, curiozitate, avertizare,
frustrare, alertă, chemarea progeniturii
etc.. De asemenea, la cai sunt descrise o
serie de expresii faciale, care reprezintă
Fig. 11.20. Comunicarea la cai
(https://image.shutterstock.com/z/stock-photo- socio-semnale interspecifice sau/şi intra-
white-horse-smiling. jpg) specifice (fig. 11.20).
191
Unii autori, atribuie anumitor regiuni corporale (urechi, ochi, nări, gură, coadă,
membre) o importanţă semnificativă în cadrul comunicării la cabaline (Georgescu, 1990,
Palicica şi col., 1998, Acatincăi, 2003). Studiile recente arată că, la cal, limbajul corporal
este foarte complex şi mult mai subtil iar urechile au un rol fundamental în această
comunicare.
Numărul de indivizi ce formează un grup social este determinat de resursele de
hrană şi de apă existente pe teritoriul ocupat, precum şi de posibilităţile de creştere şi
îngrijire a descendenţilor. Interrelaţiile sociale ce se stabilesc între indivizii unui grup
social au drept finalitate biologică supravieţuirea fiecărui individ în parte şi, prin extensie,
a speciei însăşi.
Obiceiurile cailor domestici diferă de cele ale strămoşilor lor sălbatici. Acest lucru
a fost determinat de schimbările din mediul lor înconjurător, ca şi de o selecţie
îndelungată a raselor, în direcţia dorită de crescători. Totuşi, la caii din herghelii ţinuţi pe
păşuni sau în padocuri, se pot observa multe tipuri de comportament specifice cailor
sălbatici, precum instinctul gregar, modalităţile de comunicare, stabilirea ierahiei,
respectarea spaţiului individual, grija pentru mânji, comportamentul agresiv sau
prietenos.
Deoarece sunt animale gregare, caii au nevoie să păstreze contactul social între
ei şi, totodată, să păstreze aşa-numitul spaţiu individual. Aceast spaţiu determină
anumite condiţii pe care trebuie să le îndeplinească sistemele cu stabulaţie liberă,
suprafaţa de păşune sau padocurile. De aceea, suprafaţa minimă a spaţiului individual,
indicată pentru cai, este de 2 m² pentru fiecare 100 kg greutate corporală. În cazul
nerespectării acestei recomandări, caii pot intra în conflict unii cu alţii, se pot manifesta
agresiv şi pot dezvolta tulburări comportamentale aşa-numitele vicii de comportament.
De aceea, la cazarea cailor în boxe învecinate se va ţine cont de temperamentul fiecărui
individ, de blândeţea sau agresivitatea sa (Clausen şi col., 2010).
Pe păşune, caii întreţinuţi se organizează, de regulă, în jurul unui armăsar,
formând grupe sociale familiale alcătuite dintr-un armăsar, 6 - 8 iepe şi tineret cabalin de
diferite vârste. Ierarhia socială în cadrul unui grup social se stabileşte şi se menţine, prin
interacţiuni conflictuale, în care animalul dominant este armăsarul cel mai puternic,
urmat de iepe şi apoi de tineret şi de mânji (Acatincăi, 2003).
Manifestările de subordonare constituie un model comportamental caracteristic
ierarhiei grupului de cai. Subordonarea faţă de alţi membri ai grupului se poate
manifesta şi în recunoaşterea altor membri ai grupului, în comportamentul general al
animalelor, precum în activităţile recreative, perioadele de odihnă, etc.
Raportat la sensibilitatea şi temperamentul lor, caii diferă mult unul de celălalt.
De aceea, la stimuli similari caii pot avea reacţii diferite. Cele mai mari diferenţe se
întâlnesc în rândul cailor din rasele uşoare, pentru că la rasele grele, indivizii sunt mai
blânzi prin natura lor şi se subordonează mai uşor stăpânului.
Comportamentul prietenos este natural la caii care au acelaşi statut, de exemplu
la cei care fac parte din grupul subordonat. Manifestările de prietenie în relaţiile cu
192
oamenii şi alţi cai, sunt condiţionate, în special, de bunăstare şi de blândeţea
îngrijitorului.
De obicei, animalele subordonate au respect faţă de cele cu rang superior, ele îşi
recunosc poziţia de subordonare, merg în urma grupului şi preferă locurile lăturalnice.
La caii care trăiesc în grup (în fermă), tendinţa de luptă depinde de rangul
animalului în cadrul grupului (dominant sau subordonat), animalul conducător al cirezii
manifestând un comportament agonistic faţă de animalul care încearcă să-i ocupe
poziţia. La cai, comportamentul agresional se exteriorizează prin atacarea altor membri
ai hergheliei sau a nou-veniţilor (de obicei de acelaşi sex şi ajunşi la maturitate sexuală),
pentru a dobândi o poziţie ierarhică superioară şi acces la hrană.
În cadrul unui grup social, conflictele apar ca urmare a competiţiei dintre indivizii
acelei colectivităţi, pentru accesul la furaje şi la apă, pentru apărarea propriului teritoriu
sau, în cazul armăsarilor, pentru partenera sexuală. Comportamentul agresiv poate fi
însă o consecinţă şi a condiţiilor de întreţinere necorespunzătoare.
In condiţii de izolare, de regulă agresivitatea animalului este provocată de stări
de frică, tendinţa de agresivitate diminuând însă pe măsură ce creşte încrederea
animalului în îngrijitor sau în mediul său de viaţă. Comportamentul agresional se
manifestă prin orientarea urechilor spre înapoi, privire agresivă, nări mult îngustate,
coada ridicată, nechezături caracteristice de ameninţare sau lovirea pământului cu
copitele.
Agresivitatea se poate
concretiza prin muşcături (rezultând
plăgi prin zdrobire), prin loviri cu
membrele posterioare extinse brusc,
de regulă spre înapoi (azvârlire) şi
uneori prin loviri cu membrele
anterioare după ridicarea trenului
anterior, prin cabrare (fig 11.21).
În timpul luptei atât iepele cât şi
armăsarii se muşcă reciproc şi se
lovesc cu copitele membrelor
anterioare şi posterioare. Lupta este
Fig. 11.21. Comportamentul agresional la
cai
însoţită de nechezături specifice.
(http://www.timesnewroman.ro/files/attach/images/st Pe păşune, caii sunt foarte
ories/Cai_salbatici.jpg atenţi la evenimentele care se
) desfăşoară în jurul lor. În timpul zilei, ei
ţin sub observaţie zonele învecinate, până la o distanţa de 500 m. De obicei, ei
păşunează cu capul îndreptat în direcţia în care bate vântul, pentru a descoperi în timp
util, cu ajutorul simţului olfactiv apropierea unui eventual duşman. Dacă în raza lor
vizuală apare ceva suspect, ei devin foarte atenţi, rămân cu capul ridicat şi nările
fremătânde privind insistent în direcţia respectivă, în care îşi orientează şi urechile.
193
Comportamentului social al cabalinelor, întreţinute în grupe tehnologice formate
dintr-un număr redus de indivizi, ierarhia socială se stabileşte relativ rapid, după câteva
dispute de mică intensitate, iar structurarea ierarhică a grupului rămâne nemodificată o
lungă perioadă de timp. În schimb, în cazul grupelor tehnologice formate dintr-un număr
mare de indivizi, ierarhia socială a grupului se stabileşte mai greu şi se modifică destul
de frecvent.
Comportamentul calului depinde foarte mult de om, de modul cum acesta l-a
dresat, cum i se adresează şi îl exploatează, în general, calul se supune omului şi
acceptă “comenzile”, pentru că îl consideră un partener cu un rang mai înalt.
Acest comportament asigură optimizarea acomodării organismului la condiţiile

arealului său ecologic (identificarea pericolului, găsirea hranei, contactarea altor indivizi
din aceeaşi specie, etc.). În acest context, pe măsură ce sistemul nervos şi organele de
simţ dobândesc maturitate şi deplină funcţionalitate, mânzul manifestă interes tot mai
crescut faţă de mediul înconjurător. Literatura de specialitate menţionează
performanţele excepţionale ale cailor în ceea ce priveşte recunoaşterea mediului lor de
viaţă (Palicica şi col., 1988).
Mânjii manifestă de timpuriu o curiozitate mare şi frică redusă faţă de obiectele
existente în arealul lor şi pe care le cercetează, în special, cu ajutorul simţurilor tactil,
olfactiv şi gustativ, deoarece în prima perioadă de viaţă mânjii au vederea slabă (sub 20
m). Astfel, când cercetează obiectele din jur, mânzul le atinge cu botul, le miroase şi le
prinde cu dinţii. În acest fel, el explorează cu atenţie şi curiozitate mediul înconjurător,
învaţă dispunerea topografică a obiectelor din arealul în care trăieşte şi pe care îl
asimiliează ca teritoriu ce-i aparţine.
Pe parcursul creşterii şi maturizării lor, mânjii devin însă mai prudenţi faţă de
obiectele noi din areal pe care le cercetează de la distanţă. Slaba acuitate vizuală îl face
să fie prudent când se aproprie de obiecte sau fiinţe necunoscute, reacţionând prompt
la orice situaţie care i se pare dubioasă. Perii tactili prezenţi pe tegumentul buzelor îi
ajută să exploreze suprafeţele diferitelor obiecte.
Caii adulţi se familiarizează repede cu o anumită configuraţie a mediului lor de
viaţă (adăpost, padoc, sau păşune), manifestând un ataşament evident faţă de standul
propriu din adăpost sau pentru o anumită zonă a păşunii.
11.11. Comportamentul ludic
Joaca mânjilor şi a tineretul cabalin este chiar elementul de baza al învăţării.

Imitându-i pe adulţi, ei îşi însuşesc comportamente care le vor permite să
supravieţuiască, să identifice pericolele, să-şi aleaga hrana, să găsească sursa apa, să
194
descopere prezenţa unor pericole, etc. În aceste sitiuaţii, jocul este un antrenament
pentru viata, deoarece prin joacă, mânzul învaţă să se bată, să-şi apere poziţia în cadrul
grupului, să reactioneze în caz de pericol. El repetă aceste tipare comportamentale într-
un context în care ele nu au consecinte reale.
Mânjii se joacă executând sărituri şi mişcări rapide de evitare, cabrează şi
mimează lovituri cu copitele membrelor anterioare şi posterioare (fig. 11.22).
Odată cu înaintarea în vârstă, mânjii formează grupuri de diferite dimensiuni,
jucându-se împreună. Ei aleargă în grup, se igienizează reciproc prin lins, exersează în
joacă elemente ale comportamentului agonistic (însă fără intenţii agresive).
Fig. 11.22. Comportamentul ludic la

mânji Fig. 11.23. Comportamentul ludic la
(https://s-media-cache-ak0.pinimg.com/ cabalinele adulte
736x/09/7b/04/097b04243ff991618aea1070 (https://encrypted-tbn3.gstatic.com)
25b34fe4.jpg)
La cabalinele adulte, comportamentul ludic se exteriorizează (doar în cazul în

care animalele se simt în siguranţă) prin alergare în grup sau în mod individual, făcând
salturi dezordonate, sau mimează elemente ce amintesc de comportamentul agresiv
(fig. 11.23). Comportamentul ludic se întâlneşte şi la iepele-mame care se joacă cu
mânjii lor, alergând împreună.
195
12. PARTICULARITĂŢI COMPORTAMENTALE LA PĂSĂRILE
DOMESTICE
Studiul comportamentului păsărilor este foarte complex datorită numărului mare

de specii care prezintă particularităţi biologice de creştere şi de întreţinere foarte diferite,
datorită caracterului complex al producţiilor dar şi a metabolismului foarte intens care
face ca păsările să reacţioneze diferit şi foarte repede la modificările condiţiilor de viaţă.
Domesticirea păsărilor a fost realizată cu mult înainte înaintea de era noastră,
carnea şi subprodusele obţinute de la aceastea fiind deosebit de importante pentru
vechii locuitori ai Terrei.
Cercetătorii susţin că procesul de domesticire a păsărilor a avut loc acum circa
8.000-10.000 ani, când oamenii care trăiau în India şi Asia de sud-est, au încrucişat
găinile roşii de junglă (Gallus gallus), cu cele cenuşii de junglă (Gallus sonnerati).
Păsări de talie relativ mică, rezistente la boli, care produceau multe ouă şi aveau
o carne cu un înalt grad nutritiv, găinile au avut un rol decisiv în supravieţuirea şi
stabilirea primelor comunităţi umane sedentare.
Din punct de vedere comportamental, găinile domesticite sunt mult mai puţin
active fizic, şi chiar dacă trăiesc în ferme uriaşe interacţionează social mai puţin decât
cele sălbatice, şi sunt mult mai puţin alerte la prădătorii naturali. De asemenea, la găinile
domesticite se observă o creşterea vizibilă a greutăţii şi taliei, simplificarea penajului,
ouatul mai timpuriu, ponte mai dese şi ouă mai mari. Studiile genetice elucidează şi alte
taine legate de domesticire.
Odată ce găinile au fost domesticite, contactele interculturale, comerţul, migraţia
şi cuceririle teritoriale au avut ca rezultat direct şi răspândirea lor în toate regiunile de pe
glob.
Primele dovezi arheologice ale domesticirii găinilor provin din China şi India,
unde de-a lungul Văii Indusului, creşterea găinilor era o ocupaţie frecventă acum circa
5.000 ani. De aici, găinile s-au răspândit în restul Asiei precum şi în Europa şi Africa,
fiind consemnată, încă din acele vremuri, omniprezenţa găinilor în istoria umanităţii,
păsări care au ajuns să domine cultural şi culinar omenirea.
Primele evidenţe ale găinilor în estul Continentului Negru, provin din Egiptul
Antic. Vechii egipteni aşezau ouă de găină pe altarul templelor, în credinţa că Nilul va
avea revărsări fertile.
În ţara noastră, găinile au fost aduse în secolul al XIII-lea, din Rusia.
196
Spre deoasebire de găină, curca a fost domesticită de mexicani, din strămoşul
lor Meleagris gallapova gallapova, cu mult timp înainte de descoperirea Americii de
către Columb (1492). În Europa a pătruns între anii 1524-1532, prin Anglia şi Franţa,
după care s-a răspândit foarte repede în toată Europa.
Gâştele au fost domesticite din mai multe specii de gâşte sălbatice, în funcţie de
de zonele geografice. Astfel, în Europa şi Asia, strămoşul gâştelor domestice este gâsca
sălbatică cenuşie.
Raţele domestice au ca strămoş comun raţa sălbatică cu gâtul verde, care era
larg răspândită în Europa, Asia, nordul Africii şi Americii de Nord, deoarece era o pasăre
migratoare.
Legătura păsărilor cu mediul ambiant
Simturile ascuţite ale păsărilor sunt vitale pentru supravieţuirea lor, în particular
ajutându-le să găsească hrană, să scape de prădători şi să îşi aleagă un partener în
perioada de împerechere. Văzul este simţul principal al multor păsări, dar unele se
bazează, în mare parte, pe celelalte sisteme senzitivo-senzoriale pentru a se putea
dezvolta şi adapta în habitatele lor. Toate simţurile păsărilor sunt adaptate la mediile lor
de viaţă.
Astfel, în ceea ce priveşte unele particularităţi ale sistemelor senzitivo-senzoriale
la păsările de curte, se poate menţiona faptul că, la acestea, analizorul vizual este
adaptat pentru vederea la distanţe mici şi medii, comparativ cu păsările de pradă (la
care analizorul vizual este specializat pentru vederea la distanţă, având ochii mari
comparativ cu dimensiunea capului şi un văz pe măsură).
În acest context, diversele studii etologice, au arătat faptul că diferitele rase de
găini pot percepe cu uşurinţă obiectele aflate în imediata apropiere a capului şi până la
distanţe de 30-50 de metri (Palicica şi col.,1998). De asemenea, găinile pot percepe
toate cele patru gusturi de bază (sărat, dulce, acru şi amar), dar numeroasele
experimente efectuate de etologi au demonstrat că prin corectarea gustului furajelor
(folosind substanţe corectoare de gust precum, sare, zahăr, glucoză etc.) nu rezultă o
creştere semnificativă a consumului voluntar de furaje.
Majoritatea păsările, nu au simţul auzului foarte dezvoltat. Auzul are o
semnificaţie aparte, în special, pentru păsările nocturne, cum ar fi bufnitele care-şi
găsesc hrana pe întuneric. Păsările de curte prezintă sensibilitate sporită la sunetele
puilor lor, ajutându-le să îi localizeze cu uşurinţă, mai ales în primele zile după eclozare.
Sistemul digestiv la păsări este total diferit de cel al mamiferelor, fiind o adaptare
la stilul de viață dar şi la tipul furajelor consumate (grăunţe, ierburi, insecte, larve etc.).
În sistemul de creştere şi exploatare intensiv, unde hrana este din abundenţă, iar
condiţiile tehnologice diferă mult de cele naturale, secvenţele comportamentale de
hrănire nu se manifestă complet.
197
Simţul tactil şi cel optic influenţează în mult mai mare măsură comportamentul de
hrănire prin forma, dimensiunea şi aspectul furajelor, fiind selectate pentru hrănire mai
ales fragmentele de furaj care au dimensiuni optime şi pot fi înghiţite cu uşurinţă.
Demn de menţionat este faptul că din cauza unei rate metabolice ridicate,
păsările consumă mai multă hrană în raport cu greutatea lor corporală, procurarea
hranei manifestându-se, încă din primele ore de viaţă, ca un veritabil act
comportamental înnăscut, care în funcţie de specie, îmbracă forme de manifestare
absolut specifice.
Astfel, în evoluţia filogeneticã la păsări - buzele au fost înlocuite cu cele două
valve ale ciocului, esofagul prezintã o dilataţie (guşă, ingluvis), stomacul se diferenţiază
(stomac glandular şi muscular) şi colonul scade în dimensiuni şi se dezvoltă două
cecumuri care intervin atât în absorbţia apei cât şi în digestia celulozei din hrana, sub
acţiunea unei populaţii bacteriene. Intestinul terminal şi ureterele se deschid în cloacă
(coprodeum şi urodeum).
La păsări, prehensiunea furajelor se realizează cu ajutorul ciocului - prin
ciugulire, act instinctiv care se exteriorizează la pui imediat după ecloziune (fig.12.1).
La început precizia mişcărilor de ciugulire este redusă, dar acest act comportamental se
perfecţionează prin repetiţie, ele învăţând în
acelaşi timp, să facă diferenţa între furaje şi
elementele fără atribute nutritive (nisip,
pietricele etc.). În perioada de optimizare a
actului de ciugulire şi de selectare al
furajelor, simţul vizual îndeplineşte un rol
foarte important.
Selectarea furajelor la galinacee dar
şi la unele palmipede (raţele) se realizează,
mai ales, pe baza unor impresii optice şi
Fig. 12.1. Prehensiunea furajelor prin tactile în care un rol important îl au forma,
ciugulire la găină
(http://i1276.photobucket.com)
culoarea şi dimensiunea furajelor (păsările
selectând acele furaje cu dimensiuni optime
care pot fi deglutite cu uşurinţă).
O altă particularitate a comportamentului nutriţional al păsărilor, care se poate
desfăşura alternativ cu prehensiunea, este scormonirea pământului cu ghearele, în
scopul descoperii a noi surse de hrană. În cazul întreţinerii libere, galinaceele îşi procură
hrana ciugulind seminţe, grăunţe, diferite ierburi, insecte şi larve, pe care le scot la
suprafaţa solului, prin râcâire (scurmare). Această activitate cu caracter ereditar se
manifestă la pui, începând cu a doua zi de viaţă.
Demn de menţionat este faptul că o reminişcenţă a comportamentului nutriţional,
poate fi întâlnită şi la găinile crescute în hale/adăposturi cu aşternut permanent, ele
scurmând materialul folosit drept aşternut sau furajele din jgheaburile de furajare. O altă
manifestare specifică a comportamentului nutritional la păsări (găinile, curcile, raţele),
este capturarea insectelor care zboară la o înălţime convenabilă.
198
La toate speciile de păsări de curte, indiferent de vârsta acestora, se poate
observa comportamentul de fugă cu furajul în cioc, furaj care are dimensiuni prea mari
pentru a fi deglutit imediat după prehensiune (larve, insecte, frunze). Individul care fuge
cu furajul în cioc este urmărit de ceilalţi indivizi care încearcă să-i smulgă „prada”.
După prehensiune, procesul de deglutiţie este facilitat de o mişcare bruscă şi
scurtă a capului. Furajele deglutite sunt depozitate temporar în guşă, în timp ce la
păsările flămânde furajele ajung direct în stomacul glandular.
Palmipedele se străduiesc să prindă, între cele două valve ale ciocului, hrana
grosieră pe care apoi, o înghit
(fig.12.2).
La palmipedele domestice,
comportamentul nutriţional este
influenţat de mediul acvatic
deoarece, dacă există un bazin
acvatic în zonă (bălţi, râuri, canale),
aceste păsări îşi petrec, o mare
parte din zi pe luciul apelor,
căutându-şi hrana. Dacă bazinul
acvatic nu asigură cantităţi suficiente Fig. 12.2. Prehensiunea furajelor la raţe
de hrană (diferite insecte de apă, (http://www.moorhen.me.uk)
mici moluşte, plante de apă şi alge
etc.), îndeosebi gâştele (dar şi raţele)
ies pe malurile apei unde consumă diferite plante sau larve şi insecte pe care le găsesc
la suprafaţa solului.
O altă particularitate a comportamentului nutriţional la palmipede constă în faptul
că, în zonele cu ape puţin adânci şi în zona malurilor acestea îşi procură hrana prin
imersia capului şi a gâtului în apă, consumând alge, broaşte, larve, plante acvatice etc.
Pentru procurarea hranei de la adâncimi mai mari, raţele îşi scufundă în apă partea
anterioară a corpului (cap, gât, piept), menţinând poziţia verticală a corpului prin mişcări
de lopătare cu membrele la
suprafaţa apei (fig.12.3).
Zonele mlăştinoase ale
bazinelor acvatice sunt
preferate de raţe, deoarece
acestea filtrează mâlul cu
ajutorul valvelor zimţate ale
ciocului, reţinând în cavitatea
bucală mici larve şi insecte de
apă.
Pe păşune, gâştele
Fig. 12.3. Procurarea hranei la raţă prin imersia părţii preferă ierburile aflate într-un
anterioare a corpului
(http://3.bp.blogspot.com)
199
stadiu timpuriu de vegetaţie. Pentru a consuma plante verzi, seminţe sau (după seceriş),
boabele şi grăunţele rămase pe sol, cârdurile de gâşte se deplasează pe distanţe relativ
mari (1-2 km).
În sistemele de creştere intensive şi semiintensive, unde există iluminat artificial
continuu, păsările au un consum relativ constant pe toată durata unei zile. În condiţii de
iluminat natural, păsările îşi caută hrana şi consumă pe toată durata zilei-lumină iar în
condiţii de obscuritate, consumul voluntar de furaje este redus iar noaptea încetează.
Supraalimentaţia forţată (îndoparea) la palmipede

Supraalimentaţia forţată a palmipedelor are drept scop creşterea în greutate a
ficatului prin acumularea lipidelor în parenchimul hepatic, rezultând un produs cu o
valoare de excepţie pentru alimentaţia omului, datorită compoziţiei şi calităţilor sale
gustative.
La gâscă, vârsta maximă pentru
îndopat este 180-200 zile, perioadă după
care începe sezonul de reproducţie, iar
calitatea ficatului scade substanţial. In
general, timpul normal pentru îndopare este
de 20-30 zile. In practică (fig. 12.4),
operatorul încetează acţiunea de îndopare în
momentul când gâsca nu mai digeră,
fecalele sunt de culoare verzuie şi conţin
boabe de porumb nedigerate, ficatul este
palpabil în cavitatea abdominală, iar coada
capată formă de evantai.
Ca urmare a depunerii grăsimii
subcutanate în regiunea coccigiană, se
observă tendinţa gâştelor de a cădea pe
spate datorită schimbării centrului de
greutate, prin dispunerea inegală în masa
corporală a depozitelor de grăsime.
Palmipedele sunt predispuse la
Fig. 12.4. Indoparea la gâşte
(http://www.esdaw.eu/uploads/1/0/2/4/10241 steatoză hepatică. Indoparea palmipedelor
201/1237406_orig.jpg) după metoda industrială poate fi efectuată
cu porumb boabe, pasta de porumb.
Comportamentul dipsic la păsări, constă în introducerea ciocul în apă şi
ridicarea capulului, deglutiţia apei se făcându-se, exclusiv, pe baza scurgerii în direcţia
forţei gravitaţionale.
Referitor la comportamentul de eliminare a dejecţiilor la păsări, evacuarea
materiilor fecale este precedată de o inspiraţie, proces facilitat de presiunea exercitată
de sacii aerieni asupra intestinului. Fecalele provenind direct din cecumuri sunt
200
evacuate în medie o dată pe zi, în timp ce fecalele provenind din colon sunt eliminate de
circa 10 ori pe zi (Dojană şi col., 2013).
12.2. Comportamentul sexual
La păsări, maturitatea sexuală se instalează, în funcţie de specie, rasă şi sex în

jurul vârstei de 10-12 luni. In ceea ce priveşte dimorfismul sexual, acesta este mai bine
sau mai slab exprimat în funcţie de specie şi rasă. Astfel, la galinacee dimorfismul
sexual este bine exprimat, deoarece cocoşii şi curcanii, au o dezvoltare corporală mai
mare faţă de femele, penajul este mai intens colorat şi mai lucios. Dimorfismul sexual
este evident şi la răţoi, care au o dezvoltare corporală mai mare decât raţele şi penaj
mai lucios şi mai intens colorat, în schimb, la gâscă, diferenţele dintre cele două sexe
sunt greu de sesizat.
La păsări, în cadrul comportamentului de împerechere, ritualul de curtare este un
comportament înnăscut, care se exteriorizează prin mişcări specifice de etalare a
penajului precum şi colorarea intensă a anumitor regiuni corporale, act comportamental
care poate fi, de asemenea, mai elaborat sau nu, în funcţie de specie.
Studiile etologice au precizat faptul că, ritualul de curtare al femelei este mai
elaborat la cocoş şi la curcan.
Astfel, cocoşul îşi începe acest act comportamental printr-un cârâit caracteristic,
apropiindu-se în acelaşi timp de găină, oferind acesteia mici fragmente de furaje (sau
doar mimează acest act comportamental).
Pe durata ritualului de curtare, cocoşul are penele din regiunea gâtului înfoiate,
şi penele unei aripi, larg răsfirate şi orientate spre sol, vârful acestora atingând chiar
solul. În această postură cocoşul se deplasează cu un mers caracteristic (parcă
împiedicându-se), în jurul găinii. Dacă găina acceptă împerecherea, aceasta adoptă
poziţia caracteristică de împerechere (poziţie imobilă, cu corpul lipit de sol, iar capul şi
gâtul întinse spre înainte), moment în care cocoşul se apropie din spate şi execută
„călcatul” (act sexual care are o durată de câteva secunde).
După copulaţie, cocoşul revine pe sol, găina se ridică scuturându-se şi
aranjându-şi penajul (Acatincăi, 2013). Unele studii etologice au arătat că, cocoşii din
rasele uşoare pot efectua 30-50 de acuplări pe zi, în timp ce cocoşii din rasele grele pot
efectua 5-10 acuplări pe zi (Moess, 1987, citat de Acatincăi, 2013 ).
Deşi sunt mai expresive, ritualul de curtare şi comportamentul sexual al
curcanilor, sunt mai puţin elaborate decât la cocoşi. Astfel, la curcan, pe durata ritualului
de curtare, unele regiuni corporale (pielea capului, zona feţei, moţul şi mărgelele) se
colorează în roşu intens. Unele studii au arătat faptul că, datorită libidoul mai slab
exprimat al curcanilor, iniţiativa în desfăşurarea actului sexual aparţine, în multe cazuri,
femelei care se aproprie de curcan, ciugulind furaje „imaginare” sau chiar se aşeză pe
sol şi rămâne imobilă „solicitând” împerecherea (Palicica şi col., 1998).
201
La palmipede, comportamentul sexual este mai puţin elaborat decât cel descris
la galinacee. Demn de menţionat este faptul că, la raţe şi la gâşte, actul copulator poate
avea loc atât pe sol cât şi în apă.
Comportamentul de ouat şi de clocire

Comportamentul de ouat şi cel de clocire al ouălor prezintă particularităţi în
funcţie de speciile şi rasele de păsări.
Comportamentul de ouat (ovipoziţia) este actul fiziologic de eliminare a oului şi
este rezultatul contracţiei coordonate a musculaturii uterus-ului ce forţează oul format să
străbată vagina şi cloaca, simultan cu relaxarea reflexă a sfincterului vaginal şi a celui
cloacal.
Clocirea este un comportament instinctual caracteristic femelelor unor specii de
păsări, prin care acestea creează ouălor un mediu favorabil dezvoltării embrionare. De
asemenea clocirea este procesul fiziologic ereditar care cuprinde două aspecte ale
comportamentului parental: incubaţia şi îngrijirea ouălor. La păsările sălbatice, clocitul
intervine sistematic odată cu producerea unui număr de ouă şi cu încetarea ouatului. La
păsările domestice, clocitul apare după vârful de ouat, la un interval de 3-4 pâna la 8
săptămâni după acesta. La speciile de păsări domestice de curte (galinacee şi
palmipede), ouăle sunt clocite exclusiv de femele.
În urma domesticirii şi ameliorării păsărilor de curte, comportamentul de ouat şi-a
pierdut, cu unele excepţii, caracterul sezonier.
Demn de menţionat este faptul că găina şi gâsca acceptă, relativ uşor, locul de
ouat (cuibarul) amenajat de om, spre deosebire de bibilica şi curca, care acceptă mai
greu. Unele studii au arătat că, raţele întreţinute în sistem gospodăresc dar care au
acces la apă (bălţi, canale, râuri) îşi pot amenaja pe malul apei un cuib unde depun
ouăle, dar ele, pot depune ouăle, şi la întâmplare, pe malurile apei (fig.12.5).
Curcile îşi amenajează cuibul în
locuri izolate, ferite de acţiunea directă a
razelor solare (în ierburi înalte). Pentru
construirea cuibului, păsările folosesc
ierburi uscate, paie şi crenguţe subţiri pe
care le aranjează cu ajutorul ciocului şi al
membrelor, după care cuibul este tapetat
cu pene (provenite din năpârlirea
păsărilor).
Ouăle clocite sunt întoarse de mai
multe ori pe zi şi sunt mutate periodic, cu
Fig. 12.5. Cuib amenajat de raţă (Anas ajutorul ciocului, dinspre marginea
platyrhynchos) pe malul apei
(http://fishingandhuntingtv.com)
cuibului spre centrul acestuia şi invers
(fig.12.6).
202
Pe durata perioadei de clocire,
unele manifestări comportamentale se
modifică semnificativ. Astfel, pe durata
clocirii, păsările se hrănesc şi se adapă
mai rar, comportamentul de excreţie se
manifestă o singură dată pe zi, sau chiar
mai rar, şi exteriorizează, de asemenea,
elemente ale comportamentului agresiv
prin emiterea de sunete de ameninţare,
încearcând chiar să lovească sau să
Fig. 12.6. Mutarea şi rotirea ouălor din ciupească cu ciocul. În cazuri extreme,
cuib cu ajutorul ciocului când se simt ameninţate sau în pericol,
(http://www.portal.legnica.eu) cloştile coboară din cuib, cu penele
zburlite, emit sunete de ameninţare şi
execută salturi încercând să lovească intrusul cu aripile, ciocul şi ghearele.
Pe durata perioadei de clocire, metabolismul păsărilor se reduce considerabil,
ca şi consumul de furaje, care poate să ajungă doar la 1/5 din raţia normală, astfel, că
ele pot pierde până la 30% din greutatea corporală. Studiile efectuate la păsările aflate
în perioada de clocite au menţionat faptul că, la acestea se dezvoltă la nivelul regiunii
anterioare a abdomenului, aşa-numita „placa incubatoare“, o zonă cutanată edematoasă
şi intens vascularizată.
Atunci când părăsesc cuibul, păsările păşesc cu precauţie pentru a evita
spargerea ouălor.
Găinile, ca mai toate păsările, au fost înzestrate de la natură cu un puternic
instinct matern şi o extraordinară abilitate: clocitul. Chiar dacă de-a lungul timpului
găinile au fost crescute din ce în ce mai mult în sistem intensiv, ele şi-au păstrat acest
instinct oferit de natură pentru perpetuarea speciei. Totuşi găinile din unele rase hibride
nu mai cad cloşti. Astfel, instinctul de clocire s-a atenuat pe măsură ce păsările au fost
ameliorate în direcţia producţiei de ouă.
Cel mai cunoscut exemplu în acest sens, sunt găinile de rasă Leghorn la care
instinctul de clocire este foarte slab exprimat sau chiar absent.
12.3. Comportamentul parental
Cercetările efectuate între 1933-1938, de biologul austriac Konrad Lorenz, mai

ales pe gâsca cenusie, au arătat faptul că la păsări, primele ore de după ecloziune sunt
decisive în stabilirea şi consolidarea relaţiei dintre cloşcă şi proprii pui, deoarece
aceasta este o perioadă de învăţare, perioadă în care are loc procesul de imprimare al
puilor faţă de cloşca-mamă. Comportamentul de îngrijire al progeniturii este bine
reprezentat la găină. Legătura între cloşcă şi pui se realizează prin sunete specifice
emise de cloşcă, la care puii răspund prin piuituri specifice.
203
Este binecunoscut faptul că, cloştile îşi îngrijesc cu multă atenţie puii, îi
protejează faţă de intemperii (asigurându-le temperatura optimă), şi faţă de prădători.
Imediat după ecloziune cloşca-mamă îşi conduce puii în locurile de furajare şi adăpare.
În primele zile de la ecloziune, dacă cloşca sesizează un pericol, aceasta exteriorizează
un comportament agonistic specific, care
constă în zburlirea penelor, emitând sunete
specifice „de alarmă”, la care puii se adună
imediat şi se adăpostesc sub corpul
acesteia sau îşi urmează, în fugă, cloşca-
mamă la adăpost (fig. 12.7).
Tot în această perioadă, cloşca
aduce puilor, în cioc, fragmente de
grăunţe, seminţe, frunze, insecte şi larve.
Puii păsărilor de curte solicită îngrijirea prin
vocalizări specifice pe care cloşca le aude
de la o distanţă de cca. 15 metri.
În cazul sistemelor intensive de
Fig. 12.7. Comportamentul de protecţie a creştere, puii cresc fără cloşcă şi din
puilor în caz de pericol această cauză au tendinţa de a forma
(http://www.portal.legnica.eu)
grupuri compacte. În astfel de unităţi de
creştere, puii îşi sincronizează diferitele activităţi comportamentale adică toţi se hrănesc,
se odihnesc în acealaşi timp sau se deplasează în aceeaşi direcţie sau aleargă la
adăpost în caz de pericol (comportament alelomimetic).
Dacă la galinacee, comportamentul de îngrijire al puilor este prezent numai la
găini (cocoşul având rolul doar de a alarma grupul în caz de pericol), la palmipede,
îndeosebi la gâşte (şi la raţa
leşească), la îngrijirea bobocilor
participă şi gâscanii (respectiv
răţoii) care îşi apără cârdul de
boboci cu multă vehemenţă.
Comportamentul agonistic
al gâştelor (atât al masculilor cât şi
al femelelor) când îşi apără
bobocii, se exteriorizează prin
adoptarea unor poziţii specifice
(gâtul întins spre intrus) şi
emiterea unui „sâsâit” specific de Fig. 12.8. Comportamentul agonistic al gâştelor
avertizare (fig. 12.8). în timpul ce îşi apără bobocii a puilor în caz de
Dacă pericolul persistă, pericol
(https://cugastelelapascut.files.wordpress.com/2013/11/fu
intrusul este atacat prin lovituri cu nny-goose-image-02.jpgfac-orice-ca-sa-si-apere-
ciocul şi cu aripile iar când intrusul teritoriul.jpg)
se retrage, gâştele îl urmăresc, pe o distanţă de câţiva metri, sâsâind.
204
Păsările de curte au un comportament social complex şi sofisticat.

Comportamentul social, reacţia păsărilor şi finalizarea confruntărilor sunt puternic
influenţate de condiţiile de creştere şi de exploatare şi de spaţiul pe care păsările îl au la
dispoziţie. Ele trăiesc în grupuri de diferite dimensiuni, dar specialiştii au stabilit faptul că
la gâşte, raţe şi curci coeziunea cârdului este mai puternică şi mai puţin evidentă la
găină şi bibilică (care manifestă un comportament voluntar şi o anumită independenţă
faţă de grupul social din care fac parte).
Structurarea socială a grupului de păsări (ierarhia de grup) se stabileşte în urma
comportamentului agonistic.
Astfel, după constituirea unui grup, se produc o serie de confruntări, având ca
finalitate instituirea unei ierarhii sociale. Găinile sunt în măsură să distingă şi să
memoreze cel mult 80 de membri aparţinând aceleiaşi specii. Din acest motiv, orice
încercare de a face loturi formate din mai mult de 80 de găini, se poate solda cu mari
confruntări între păsări, ca urmare a nerecunoaşterii reciproce. Deşi la păsări, numai
confruntarea directă stabileşte gradul ierarhic al fiecărui individ, stabilirea poziţiei
ierarhice poate fi influenţată şi de gradul de dezvoltare corporală, vârstă, aspectul şi
starea penajului, a crestei etc. După ce confruntarea se încheie, fiecare individ îşi
acceptă poziţia în cadrul grupului, cel puţin până la o nouă restructurare.
De regulă, în vârful piramidei se află un cocoş. Acesta are rol de lider recunoscut
şi acceptat în toate împrejurările. Încercarea altui cocoş de a prelua rolul de lider, se
poate solda cu bătăi sângeroase.
În sistemul intensiv de creştere a păsărilor, în unităţi organizate pe principii
industriale, au apărut fenomene noi, ca stesul social sau ierarhia socială, în cadrul
cărora se disting relaţii de dominanţă şi de subordonare. Primele semnale care anunţă
declanşarea ostilităţilor pentru stabilirea ierarhiei de grup, apar încă la vârsta de două
săptămâni şi ele au la început un caracter ludic. Pe măsură ce păsările înaintează în
vârstă, luptele devin din ce în ce mai dure, culminând cu perioada instalării maturităţii
sexuale, când acţiunile agonistice ating apogeul, fiecare membru al grupului angajând
dispute cu ceilalţi indivizi, până când se instalează o ierarhie de rang relativ stabilă.
Liniştea relativă din cadrul grupului poate fi perturbată dacă unele păsări se
îmbolnăvesc (deoarece ele pierd poziţia avută în ierarhia socială) sau dacă în grupul
respectiv se introduc păsări străine. În aceste situaţii, luptele apar şi cresc în intensitate,
până când se constituie o nouă ordine ierarhică, ce va determina din nou apariţia
stabilităţii în interiorul grupului.
La rasele pentru producţia de ouă şi la rasele mixte, confruntarea pentru ierarhie
este formală. Horiplumaţia în regiunea capului şi a gâtului, distanţarea aripilor şi
orientarea anterioară a ghearelor, sunt atitudini caracteristice şi frecvente în timpul
comportamentului agonistic. Uneori, urmează lovirea uşoară cu ciocul şi alungarea
205
adversarului. Fiecare pasăre va trebui să-şi adjudece o anumită poziţie ierarhică, prin
confruntare directă.
În cazul creşterii puicuţelor de reproducţie sau a puilor broiler în hale de mari
dimensiuni, la scurt timp de la populare, puii se organizează în mai multe grupuri sociale
relativ bine structurate (în care există relaţii de dominare-subordonare, urmare a
interacţiunilor conflictuale), şi care ocupă o zonă bine delimitată a compartimentului.
Trecerea unei păsări dintr-o zonă în alta, în cadrul aceluiaşi compartiment sau dintr-un
compartiment în altul, a constituit, de fiecare dată motiv de agresare. Părăsirea grupului
de către păsări, se datorează de cele mai multe ori supraaglomerării spaţiului sau
cantităţilor insuficiente de hrană şi apă.
La puii de găină, încă din primele zile de viaţă pot fi observate elemente ale
comportamentul agonistic, în principal, pentru accesul la furaje.
Conflictele care apar între păsările de curte sunt datorate competiţiei pentru
hrană, pentru un loc de odihnă sau pentru apărarea propriului teritoriu. De asemenea,
masculii exteriorizează un comportament agresiv faţă de masculii străini de cârd sau
faţă de masculii mai tineri din cârdul propriu, care încearcă să se împerecheze cu
femelele din propriul harem.
Dominanţa în cadrul unui grup, se stabileşte cu ajutorul “loviturilor cu ciocul”,
alături de care pot concura şi alţi factori ca vârsta, sexul, experienţa. Această dominanţă
asupra celorlalţi membrii ai grupului, constă în deplasarea liberă, dezinvoltă a individului
dominant în spaţiul afectat grupului, precum şi în prioritatea acestuia la hrană, apă,
spaţiu de odihnă. Astfel, deoarece păsările dominante au o atitudine mândră şi
provocatoare faţă de cele dominate, în cazul unei situaţii de competiţie, este suficient ca
individul dominant să exteriorizeze o postură ameninţătoare pentru ca pasărea dominată
să se îndepărteze, fugind sau să adopte o poziţie de supunere.
Spre deosebire de găini, cocoşii sunt mai combativi. Găinile-cloşti manifestă o
creştere a agresivităţii, doar pe durata clocirii şi a îngrijirii puilor.
Comportamentul agonistic la cocoşi este foarte elaborat iar luptele sunt deosebit
de spectaculoase. Manifestările comportamentale din timpul luptelor se manifestă prin
plasarea faţă în faţă a adversarilor, horiplumaţie în regiunea capului, gâtului şi
trunchiului, aripi desfăcute şi orientate spre sol. Astfel, ei îşi întind unul spre celălalt
gâtul, capul fiind puţin aplecat, rotindu-se unul în jurul celuilalt, în spirale din ce în ce mai
strânse, după care se opresc faţă în faţă, şi execută un salt înalt, pentru a lovi cu
ghearele şi cu pintenii pieptul adversarului. Aceste acţiuni se pot repeta de mai multe ori
până când unul din adversari se retrage. În timpul conflictului, cei doi adversari depun
un efort fizic considerabil, respiră sacadat şi zgomotos, iar creasta şi bărbiţele se
cianozează. Conflictele între cocoşi se pot solda cu răniri reciproce destul de grave.
La palmipede, conflictele sunt mai puţin spectaculoase şi se exteriorizează prin
lovituri aplicate cu ciocul şi cu aripile, după care se stabileşte o ierarhie socială, a cărei
stabilitate şi configuraţie este dependentă de mărimea grupului, de resursele furajere
existente, de suprafaţa teritoriului disponibil, de omogenitatea păsărilor din grup (vârstă,
temperament etc.).
206
12.5. Comportamentul de odihnă
Galinaceele se odihnesc şi dorm în general, pe stinghii, unde îşi flexează

membrele sprijinindu-se pe regiunea tarsiană, cu gâtul flexat şi apropiat de trunchi. Pe
timpul somnului găinile îşi plasează, frecvent, capul sub una din aripi.
Curcile preferă pentru odihnă şi somn, locurile situate la înălţime, pe ramurile
unor arbori, garduri, acoperişul unor clădiri etc (fig. 12.9).
Fig. 12.9. Pentru comportamentul de

odihnă şi somn, curcile preferă Fig. 12.10. Comportamentul de somn la raţă
locurile situate la înălţime (http://www.portal.legnica.eu)
(http://cdn.ohmygodfacts.com/wp-
content/uploads/2014/09/turkfcts-011.jpg)
Pentru odihnă şi somn, palmipedele formează un grup compact, fiind

supravegheate alternativ de mai multe păsări din grupul respectiv, care în caz de pericol
emit semnale sonore de alarmare.
Pe durata acestui comportament ele adoptă poziţia de decubit sterno-abdominal,
cu membrele îndoite sub corp iar pe timpul somnului acestea, plasează capul sub una
din aripi (fig. 12.10). Palmipedele pot să se odihnească şi pot să doarmă atât pe sol cât
şi pe apă.
Acest comportament se exteriorizează în timpul perioadelor de odihnă şi are

drept scop igienizarea şi întreţinerea penajului, îndepărtarea paraziţilor externi şi
reglarea temperaturii corporale.
Unele specii de păsări obişnuiesc să se “scalde” în nisip pentru a îndepărta
paraziţii externi. Aceste locuri sunt relativ fixe, fiind selectate de pasăre în funcţie de
207
consistenţa solului (nisip, praf). Astfel, ele se culcă lateral, îşi răsfiră penele şi execută
mişcări de frecare, astfel încât nisipul şi praful să pătrundă adânc între pene, după care
îşi schimbă poziţia, în final, scuturându-şi penajul de praf şi nisip.
La păsările de apă (gâşte şi, îndeosebi, la raţe), comportamentul de igienizare şi
cel de confort cuprinde acţiuni comportamentale mai complexe, completate prin acţiuni
de impermeabilizare al penelor, cu o substanţă de natură lipidică secretată de glande
specializate situate la baza cozii.
Păsările îşi curăţă şi îşi aranjează
penele cu ajutorul ciocului şi al membrelor.
Astfel, penele din zona gâtului a trunchiului,
a aripilor şi a cozii sunt curăţite prin mişcări
repetate de ciugulire cu ciocul (fig. 12.11),
iar pentru aranjarea penajului, penele sunt
prinse de la bază cu ciocul şi apoi
îndreptate şi puse în ordine cu o mişcare a
ciocului în lungul penei (Acatincăi, 2003).
După ce consumă prada, unele
Fig. 12.11. Comportamentul de specii de păsări răpitoare îşi curăţă ciocul şi
igienizare la gâscă pentru aceasta au nevoie de un suport cu
(http://www.portal.legnica.eu)
suprafaţa aspră sau de tufe de iarbă.
208
13. PARTICULARITĂŢI COMPORTAMENTALE LA CÂINE
13.1. Încadrarea taxonomică, originea şi domesticirea câinelui
Din punct de vedere taxonomic, câinii se încadrează în:

Regnul: Animalia
Clasa: Mammalia
Ordinul: Carnivora
Familie: Canidae
Genul: Canis
Specia: C. lupus
Subspecia: C. lupus familiaris
Întotdeauna, câinele a fost şi va fi considerat ca fiind cel mai bun şi mai fidel
prieten al omului, mai ales prin ataşamentul şi recunoştinţa pe care acesta a arătat-o
omului.
Câinele, a fost printre primele animale domesticite de om. Domesticirea câinelui
se pare că a avut loc concomitent în mai multe zone ale globului. Strămoşul direct al
câinelui este recunoscut a fi, lupul, şi anume, varietăţile mai mici ca talie ale acestuia,
care trăiau atât în Europa, cât şi în Asia, America de Nord, Arabia, India etc. Aceasta
provenienţă directă a câinelui este susţinută de numeroasele calităţi (caractere) pe care
acesta le-a păstrat până astăzi şi care sunt comune şi lupului (agresivitatea, atacul în
haită, recunoaşterea unui singur stăpân dominant, hrana preponderent carnată, grija
faţă de proprii produşi, etc.).
Abilităţile omului, corelate cu mijloacele diversificate şi superioare de care
dispuneau lupii, poate fi considerat elementul determinant, care a făcut posibilă
apropierea de om a acestor animale sălbatice, în special, a celor mai puţin dotate, mai
slabe, mai flămânde, etc., subordonându-se protecţiei omului.
Dezvoltarea excesivă a unor simţuri (mirosul şi văzul) şi marcarea teritoriului ce-i
aparţine, sunt calităţi extrem de utile în traiul sălbatic, dar se pare că foamea a fost
stimulul care l-a făcut pe lup să cedeze, determinându-l să se apropie de aşezările
umane unde şi-a găsit surse permanente de hrană.
Extinderea aşezărilor omeneşti şi defrişările pădurilor (sălaşul obişnuit al lupului)
au constituit factori principali care au redus posibilităţile de hrănire ale lupului, iar pentru
procurarea ei (mai ales când animalul era flămând) îndrăzneala acestor animale a
209
crescut, scăzând precauţia dictată de instinctul de conservare. Astfel, apropierea de
aşezările umane (care constituiau singurele surse de hrană), s-a făcut prin atacuri
izolate iar prin fenomenul prin repetabilitate, a devenit un obicei nou, care a completat
repertoriul comportamental al lupului.
În acest context, comportamentul în sălbăticie este determinat de condiţiile cu
care animalul se confruntă, dovedind că, conduita sa este hotărâtă de acestea (evitarea
animalelor mai puternice sau mai bine dotate, prudenţa sau lipsa de interes pentru
vânătoare atunci când animalul este sătul, atacul în haită etc).
Istoricul domesticirii câinilor este încă dezbătut deoarece, unele studii susţin că
aceştia au fost domesticiţi acum 11.000-16.000 de ani, perioadă care variază în funcţie
de rapiditatea cu care s-au impus mutaţii în genomul canidelor.
O echipă de oameni de ştiinţă au reconstituit, recent, genomul lupului care trăia
în urmă cu 35.000 de ani în Peninsula rusă Tamir şi a ajuns la concluzia că acest
exemplar, ar fi făcut parte dintr-o populaţie canidă care reprezintă cel mai recent
strămoş comun dintre câini şi lupi. Pornind de la aceste date genetice, ei au estimat că
domesticirea câinilor s-a produs în urmă cu între 27.000 şi 40.000 de ani.
După domesticire, legăturile sentimentale dintre câine şi om s-au consolidat,
creând premizele unei prietenii trainice şi durabile.
Cele mai recente cercetări genetice sugerează că primii câini au fost domesticiţi
în Asia (China, Japonia), printre cele mai vechi rase enumerandu-se: Chow Chow, Shar
Pei, Akita Inu, Basenji. De-a lungul timpului au apărut sute de rase de câini, cu elemente
de diferenţiere complexe şi numeroase. În acest context, specialiștii au fost, capabili să
pună în evidență modificările specifice ale genelor responsabile de culoarea blănii între
câinii preistorici și lupii din care se trăgeau. Aceste modificări nu se pot explica decât
prin domesticirea și slăbirea presiunii selecției naturale (care a continuat să se
manifeste la lupii sălbatici), un dublu proces care a condus la o evoluție spre o mare
diversitate a raselor de câini.
Prin procesul de domesticire, descendenţii domestici ai lupului, au moştenit
multe dintre caracterele acestuia – sociabilitatea, integrarea în haită, ataşamentul faţă
de animalul conducător - dominant (în specialul omul), instinctul de apărare a teritoriului
şi descendenţilor, instinctul de vânătoare etc. În schimb, studiile de specialitate au
demonstrat faptul că, descendenţii proveniţi din domesticirea puilor de lup, au păstrat
multe caractere ale strămoşului (sociabilitatea, supunerea şi ataşamentul faţă de
stăpân, apărarea teritoriului şi a descendenţilor), dar la aceştia s-a estompat spiritul de
haită şi agresivitatea necesară vânătorii. Acest ultim caracter a suferit o metamorfoză
spectaculoasă, de la vânătoarea pentru obţinerea hranei, la cea stimulativă, sportivă,
cum e cazul câinilor folosiţi la vânătoare.
Demn de menţionat este faptul că rasele de câini de talie mai mare au avut o
destinaţie utilitară ca animale de supraveghere a turmelor, în general, pentru pază şi
pentru vânătoare. Armata mesopotamiană dispunea de câini dresaţi pentru război, care
îmbrăcaţi în armuri adaptate, erau aruncaţi în lupte. Noile pretenţii ale omului au condus
la apariţia, printre altele, a câinilor de viteză. Strămoşul ogarilor este reprezentat de
210
câinele Greyhound (cunoscut încă de pe vremea romanilor), caracterizat ca un animal
“iute ca vântul” (atingând, după unele scrieri, chiar viteze de 70 km/h), primind numele
de Windhund (ger. câine ca vântul = ogar).
Pentru vânătoare şi urmărire au fost stimulate rase cu simţ olfactiv foarte
dezvoltat (limierii). Astfel, în jurul anilor 500
î.d.Hr., popoarele celtice utilizau la vânătoare
aşa numiţii ”Leithunde” (câini conducători)
pentru a descoperi vânatul mare, a-l hărtui
înainte şi după rănire.
Limierul Hanoveran se trage din
această rasă care a rămas aproape
neschimbată în decursul anilor (fig. 13.1).
Odată cu apariţia armelor de foc şi până la
modernizarea acestora, a fost necesară
schimbarea specificului limierului şi adaptării
Fig. 13.1. Limierul Hanoveran – care a acestuia la urmărirea şi recuperarea vânatului
descoperit un vânat mare mare, rănit.
(http://www.pisici-catei.ro/pictures
Secreţia glandelor plasate între
/resize_1338183273.jpg)
ongloanele şi tălpile animalelor sălbatice, cu
care acestea „marchează urma”, ca şi sângele pierdut de animalele rănite, au constituit
motivaţia dezvoltării raselor mici de câini
(bassetul) sau a altor rase utilizate azi la
vânătoare.
Basset-ului (fig. 13.2) este o rasă de
câini cu picioare scurte, din familia câinilor de
vânătoare, la originea cărora stau câinii de
Artois, aduși în Normandia și selectionați, fiind
perpetuate exemplarele de talie joasă (bass în
franceză înseamnă „coborât, jos, aproape de
pământ”). Fig. 13.2. Basset Hound
(https://upload.wikimedia.org/wikipedia/co
Pentru divertisment, dictat de plăcerea
mmons/thumb/f/fe/BassetHoundDog.jpg/2
omului, au luat naştere, încă acum 4000 de ani 20px-BassetHoundDog.jpg)
în China, rase de câini mici ca talie - pechinezii
(denumiţi după Pekin, fosta capitală a Chinei, Beijing) numiţi şi “câini de palat”
(deoarece, în China străveche, câinii din această rasă a fost rezervată în exclusivitate
palatului împărătesc, fiind îngrijiți de eunuci, iar furtul sau vânzarea unui pechinez erau
pedepsite cu moartea).
În epoca modernă, câinele începe a fi dorit ca un animal de companie pentru om
(poate şi ca urmare a îndepărtării orăşenilor de lumea animală a fermelor rurale).
Această perioadă a determinat apariţia unor mari varietăţi rasiale în lumea
canidelor domestice şi a condus la naşterea “raselor la modă”. Totodată, au luat fiinţă
211
asociaţii chinologice care au în program, selecţia, reproducţia în rasă pură (dirijată) şi
protecţia câinelui.
Medicina veterinară se diversifică de asemenea, cu un profil complementar,
acela al îngrijirilor sănătăţii câinelui de companie şi utilitar. Această preocupare
organizată pentru viaţa şi evoluţia raselor canine, a contribuit la obţinerea unor
performanţe deosebite în menţinerea şi perpetuarea raselor de câini.
Clasificarea raselor de câini se face după criterii practice (talie, însuşiri, utilitate).
Indiferent de numărul şi varietatea numeroaselor rase recunoscute, specialiştii chinologi
le-a încadrat în 10 grupe.
1. Grupa I: Ciobănești, de pază, protecție și utilitari (Ciobănesc românesc
mioritic, Ciobănesc românesc carpatin, Ciobănesc românesc de Bucovina, Labrador
Retriever, Saint-Bernard, Terra Nova, Ciobănesc german, Ciobănesc Belgian etc).
Supranumiți și "câini de turmă", câinii ciobănești au un talent înnăscut pentru a asigura
"ordinea și disciplina" turmelor care le sunt date în pază. Foarte curajoși şi devotați, nu
ezită să înfrunte intrușii, fie oameni sau animale sălbatice.
2. Grupa a II-a: De pază și protecție (Boxer, Bulldog Englez, Bullmastiff, Tosa
Inu Dobermann, Dog German, Dog Argentinian, Pinscher, Rottweiler, Schnauzer,
Terranova). Câinii utilitari au origini diferite, deși se pare că strămoșii lor sunt în mare
parte agresivi, de talie mare. Rasele cunoscute astăzi au fost create de crescători
profesioniști prin selecții riguroase, menite să conserve sau să accentueze anumite
caracteristici, și au fost utili oamenilor în cele mai variate domenii. În prezent, ei sunt
folosiți, în special, pentru pază și protecție și din ce în ce mai mult în poliție.
3. Grupa a III-a: Terrieri – câini de vizuină - denumirea de terieri provine de la
faptul că aceste rase de câini au fost crescute iniţial pentru a da de urma vânatului
ascuns în vizuine, în pământ (terra=pământ), de unde şi temperamentul lor şi spiritul de
luptă (Bull terrier, Fox terrier, Irish terrier, Jack Russell terrier, Scottish terrier). Ei sunt
vânători îndrăzneţi dar cam “încăpăţânaţi”. Datorită vioiciunii şi ataşamentului lor faţă de
om, terrierii sunt deseori folosiţi numai pentru agrement.
4. Grupa a IV-a: Teckeli - cu păr scurt, sarmos şi neted.
5. Grupa a V-a: Spitzi și tipuri primitive (Spitz, Akita Inu, Chow chow, Malamut
de Alaska, Husky).
6. Grupa a VI-a: Gonitori pentru vânat mic, pentru hățișuri (Beagle, Basset
Hound).
7. Grupa a VII-a: Prepelicari, pontatori (Brac german, Setter irlandez, Setter
gordon, Setter englez). Aceste rase execută recunoaşterea terenului de vânătoare.
8. Grupa a VIII-a: Câini de vânătoare, pontatori-aportori, câini de apă (Labrador
retriever, Golden retriever, Cocker Spaniol).
9. Grupa a IX-a: Însotițori, de agrement (Pekinez, Chihuahua, Dalmațian). Câinii
de agrement sunt, în general, de talie mică și mijlocie și sunt o companie plăcută.
10. Grupa a X-a: Ogari (Greyhound, Ogar Afgan, Ogar persan - Saluki, Ogar
irlandez - Irish Wolfhound, Ogar rusesc - Barzoi).
212
De regulă, pentru servicii şi utilităţi sunt folosite rasele mari de câini (cu talie
mare), iar pentru divertisment, cele mici.
Indiferent de criteriul de clasificare, calităţile şi comportamentul animalelor, în
general, nu pot fi apreciate corect, dacă se va omite particularităţile de sex şi mai ales
de vârstă. Gruparea animalelor în raport cu sexul şi vârsta oferă o platformă mai largă
de încadrare şi mai ales de apreciere corectă a comportamentului şi particularităţilor lui.
13.2. Legătura dintre câine şi mediul ambiant
Odată cu încercarea de cunoaştere a proprietăţilor morfofiziologice a animalelor,

încă din antichitate, omul a fost fascinat de comportamentul şi psihologia acestora şi în
mod deosebit a celor pe care le va avea în apropierea lui. Dintre acestea, câinele şi
pisica au constituit principalele obiective de studiu etologic.
Primul, şi cel mai important obiect al cunoaşterii etologice canine, l-a constituit
universul canin dominat de simţuri şi instinct.
Stimulii proveniţi din mediul extern, reprezintă anumite forme de energie care
interferează cu receptorii senzoriali, generând senzaţiile.
Percepţia simultană a simţurilor, oferă câinelui informaţii complete asupra
mediului înconjurător, care să-i permit cea mai bună adaptare la condiţiile existente. In
orientarea în spaţiu, câinele se foloseşte predominant de informaţiile furnizate de miros,
auz şi văz. In cazul comunicarii inter- şi intraspecifice informaţiile vizuale sunt cele mai
importante, completate de miros şi auz.
Coexistenţa sau alternanţa mai multor stimuli pot influneţa capacitatea de
percepţie a câinelui, în aşa fel încât percepţia anumitor stimuli poată să devină
exagerată sau diminuată. Astfel, starea de frică sau fobia pot face animalul să perceapă
false alarme despre existenţa unor stimuli, iar acţiunile lui să fie exagerate, neconforme
cu realitatea.
Mirosul este cel mai dezvoltat şi mai specializat dintre simţurile câinelui, fiind
indispensabil în orientarea în spațiu, dar şi în desfăşurarea vieţii lui sociale, sexuale etc.
Demn de menţionat este faptul că din multitudinea de stimuli proveniţi din mediu
înconjurător, câinele percepe prin intermediul simţurilor numai stimulii de care este
interesat, selectându-i dintre mulţi alţii neinteresanţi sau neconcludenţi.
Receptorii acestui sistem senzorial sunt cantonaţi în mucoasa olfactivă, iar
intensitatea perceperii mirosurilor este favorizată de suprafaţa acesteia. Din acest punct
de vedere, câinele face parte din categoria animalelor macroosmatice, având o
suprafaţă a mucoasei olfactive de aproximativ 70 cm2 (Dojană şi col., 2013).
Alţi autori, apreciază numărul celulelor senzoriale din mucoasa olfactivă ca fiind
cuprins între valori variind de la 100 – 200 de milioane, până la 2,8x108, la o suprafaţă
de 7.000 de milimetri pătraţi (Mihăiţă, 2011, Roger Mugford, 1994). Aceasta calitate
senzorială a câinelui este folosită în serviciile de pază, prin formarea câinilor de urmă.
Succesul câinelui în urmărirea unui miros poate fi sporit prin expunerea repetată la acel
213
miros, în cadrul unei pregătiri specializate. În acest context, câinele poate percepe bine
mirosuri emanate de pielea şi de hainele omului. Imprimarea mirosului sau “luarea
urmei” antrenează memoria câinelui, fiind capabil să discrimineze mirosul respectiv
pentru o foarte lungă perioadă de timp, în condiţiile în care memoria olfactivă este
exersată periodic pentru mirosul respectiv (fig. 13.3).
În ceea ce priveşte
mecanismul discriminarii mirosu-
rilor la câine, nu este complet
elucidat. S-a demonstrat că un
câine poate distinge o amprenta
olfactivă după șase săptămâni de la
producerea ei, alegând-o dintre mai
multe mirosuri. Studiile efectuate au
demonstrat că un câine utilitar are
Fig. 13.3. Mirosirea unei urme - German capacitatea de a recunoaşte diferite
Shorthaired Pointer (http://cdn1- secreţii ale unor glande endocrine,
www.dogtime.com) exocrine şi sebacee, provenite de la
un anumit individ, dintr-un grup
format din mai multe persoane. Explicaţia “luării urmei“ prin adulmecare ar fi aceea că,
dintre toţi acizii emanaţi de corpul uman, câinii au capacitatea de a depista acidul butiric
din transpiraţie, iar această abilitate stă la baza folosirii câinilor utilitari în căutarea
infractorilor.
Mecanismul discriminării mirosurilor la câine, a fost explicat prin unele cercetări
care au dovedit că, în cazul “luării urmei“, câinele va încerca să depisteze din totalitatea
mirosurilor pe care le sesizează, pe un traseu de până la aproximativ 800 de metri, pe
acela ce este prezent permanent, în timp ce toate celelalte mirosuri se înlocuiesc,
succesiv, unele cu altele. Doar după ce a individualizat perfect mirosul şi l-a delimitat de
celelalte întâlnite, câinele poate trece de la sesizarea lui, la “urmărirea” lui. Acel miros va
deveni, din acea clipă, unicul şi cel mai puternic excitant al mucoasei olfactive. Orice
investigaţie de urmă efectuată sub acest prag şi sub această lungime a traseului, nu are
sorţi de izbândă.
Studiile efectuate au demonstrat că, aceste animale sunt capabile să perceapă
din transpiraţia omului, acidul butiric la diluţii de 1:1 million. Ceilalţi acizi (formic, acetic,
lactic, capronic) sunt sesizaţi mai greu, chiar şi în diluții mai mici. Astfel, referitor la faptul
că un câine poate detecta şi identifica mirosuri atât de diluate, cercetătorul Roger
Mugford de la Institutul pentru Studiul Comportamentului Canin, din Marea Britanie,
susţine şi observaţia: câinii „văd cu nasul”.
Demn de menţionat este faptul că pe aceasta însuşire exceptională se bazează
succesele obţinute de echipele om–câine în detectarea substanţelor explozive, a
narcoticelor, preluarea unei urme şi identificarea persoanelor dispărute sau a
infractorilor, găsirea şi salvarea sinistratilor etc.
214
Astfel, inspiraţiile şi expiraţiile rapide, ce presupun adulmecarea, permit trecerea
unei cantităţi mai mari de substanţe odorante prin cavităţile nazale, spre zonele
senzoriale ale mucoasei olfactive.
Cercetările efectuate pe mai multe rase de câini au demonstrat faptul că,
depistarea urmelor de miros se face mai uşor iarna, deoarece acestea se menţin mai
mult timp şi se conservă mai bine decât vara. Trebuie subliniat că, numai câinii perfect
sănătoşi au abilitatea de a adulmeca o urmă, cei suferinzi de afecţiuni respiratorii
pierzându-şi temporar acest simţ; într-adevar, s-a dovedit ştiinţific că, după aproximativ
şase săptămâni de convalescenţă, câinii îşi recapată simţul mirosului.
De asemenea, cercetătorii au demonstrat faptul că masculii prezintă o abilitate
mult mai mare în depistarea mirosurilor decât femelele, deoarece aceştia îşi folosesc
mai mult acest simţ, în special, în depistarea femelele în călduri, prin mirosirea urinei şi
a mărcilor de urină depuse de acestea. Femelele eliberează feromonii de natură chimică
ce-i atrag pe masculi de la mari distanţe. Deoarece feromonii au o structură ce se
descompune mai greu în aer, aceştia sunt perceptibili pentru o perioadă mai lungă de
timp, atrăgând câinii de sex opus.
Etologii susţin că mirosul, ca şi alte abilităţi performante, se transmite ereditar,
mai ales la câinii dresaţi special pentru depistarea urmelor.
Auzul la câine, a fost clasat de specialişti, pe locul doi în ierarhia acuităţilor
senzoriale, fiind precedat de miros, având alături de acest simţ senzorial, un rol foarte
important în reperarea duşmanului sau al vânatului. Studiile etologice au arătat faptul că
auzul la câine, este de 4–6 ori mai performant decât cel al omului, dar mai puţin
performant decât al pisicii. Performanţa auzului la câine, depinde de mărimea şi forma
urechilor. Astfel, la rasele de câini cu urechile drepte, sensibilitatea (acuitatea) auditivă
este mai mare, decât la cele cu urechile lăsate, datorită capacităţii mai mari de orientare
a pavilionului spre direcţia din care se propagă sunetele.
Conform literaturii de specialitate, sunetele percepute de câini au frecvenţe
cuprinse între 20.000-100.000 vibraţii/secundă, iar aceştia pot distinge 1/8 până la 1/10
din tonuri, având un prag superior de percepţie a sunetelor de până la 60 kHz (Mihăiţă,
2003, Arciudean, 2011). Astfel, s-a demonstrat faptul că un câine poate localiza surse
de zgomote/sunete pe care omul nu le poate sesiza, datorită capacităţii de a capta
frecvenţe superioare celor receptate de om. De asemenea, unele studii etologice au
arătat faptul că, această specie poate distinge, concomitent, două surse sonore aflate la
distanta de 50 cm una de alta, cu condiţia ca acesta să se gasească la o distanță de 5
m faţă de acestea. Auzul este foarte dezvoltat la câinii tineri, dar acuitatea lui scade cu
vârsta, la bătrâneţe, la majoritatea indivizilor, se instalează surzenia (Arciudean, 2011).
Văzul. Cea mai mare parte a capacităţii de comunicare a câinelui se bazează
pe acuitatea vizuală, chiar dacă acest simţ este cotat ca fiind cel mai slab dezvoltat,
comparativ cu celelalte simţuri ale animalului. Tocmai datorită vederii relativ slabe, de
multe ori, câinii manifestă reacţii neadecvate ca frica sau obiceiurile ce derivă din
schimbarea mediului (mai ales la animalele bătrâne, care îşi pierd treptat vederea şi
sunt puse în imposibilitatea de a cunoaşte mediul în care au fost mutate).
215
După unii autori (Mihăiţă, 2003, Arciudean, 2011), câmpul vizulal binocular la
câine este cuprins între 35-97°, dar câinele percepe mai multe obiecte decât omul, în
acelaşi câmp vizual, având o vedere laterală mai bună (fig. 13.4).
Fig. 13.4. Câmpul vizual la câine comparativ cu cel al omului

(http://veterinaryvision.com/wp-content/uploads/2012/07/vision1.jpg)
Studiile etologice au arătat faptul că, acuitatea vizuală a câinelui este mult sub
cea a omului, datorită existenţei în structura retinei a unui număr mai redus de celule
senzoriale.
În privinţa culorilor, se apreciază că vederea câinilor este rudimentară. Ei nu
percep culoarea roşie, de aceea universul lor se învârte, în principal, în jurul culorilor
verde, galben şi albastru. Deşi vederea în culori este mai limitată la câine decât a
omului, ei au alte atuuri, şi anume, retina lor conţine mai multe celule cu bastonaş
(sensibile la lumină) decât celule cu con. Aceasta determină o foarte mare acuitate
vizuală nocturnă a câinelui. De asemenea, trebuie menţionat faptul că, în plus, câinele
are o membrană reflectorizantă în spatele retinei, un strat opac, numit tapetum lucidum,
aflat în spatele celulelor receptoare, strat care reflecta lumina, ceea ce dă cunoscutul
luciu în noapte al ochilor de câine.
Diferitele studii etologice au menţionat faptul că, această specie, vede foarte
bine la distanţă (30–35 m), mai ales obiectele în mişcare (de exemplu, un câine de
vânătoare poate vedea de la o distanţă de câteva sute de metrii, un semn făcut de
mâna stăpânului), dar nu văd bine de aproape (la 25 cm vederea sa este neclară).
Gustul. Numărul celulelor receptoare la câine, este mult mai mic decât la om
Astfel, studiile efectuate de cercetătoarea americană Katherine Houpt, de la
Departamentul de Etologie al Universităţii Cornell - Ithaca, au arătat că oamenii, au în
jur de 9.000 de papile gustative, iar câinii au doar 1.700 de papile, dispuse, în special, în
zona anterioară a limbii. Aşadar câinele nu se poate "lăuda" cu un simţ al gustului foarte
dezvoltat.
216
Deşii nu au o preferinţă pentru un anumit gust, câinii pot distinge cele patru
gusturi de bază (gustul dulce, acru, amar şi sărat), dar datorită faptul că ei deglutesc,
nemasticată hrana, face ca această senzaţie senzorială să nu fie importantă pentru
el. Cu toate acestea, gustul câinelui este oarecum selectiv, mâncărurile fiind preferate,
într-o anumită măsură, şi în funcţie de gust. In studiile făcute asupra gustului la câini,
Katherine Houpt a constatat că, femelele preferă hrana îndulcită într-o proporţie mai
mare decât masculii şi, de asemenea, faptul că mai toţi câinii preferă hrana caldă, celei
reci.
Simtul tactil. Pielea câinelui functionează ca un veritabil organ de simţ, prin
intermediul ei fiind percepuţi o serie de stimuli termici, dureroşi şi tactili. Simţul tactil este
relativ bine dezvoltat la câini. Chiar dacă sunt răspândiţi pe toată suprafaţa
pielii, receptorii tactili au o densitate mai mare la nivelul botului şi al perniţelor plantare.
Se presupune că şi câinele poate transforma, la nivel cerebral, stimulii tactili în imagini
ale mediului. Importanţa acestui simt la câine, este relativ modestă. În general, câinii,
prezintă o sensibilitate mai mare la cald decât la rece. Importanţa simţului tactil la câine
este moderată, câinii orientându-se mai ales după miros, auz şi văz.
Deşi nu poate fi încadrată strict ca aparţinând simţului tactil, durerea reprezintă o
senzaţie puternică ce poate fi de natură fizică sau numai emoţională. Senzaţia de durere
este subiectivă, intensitatea cu care aceasta este resimţită precum şi impresia pe care o
produce, sunt individuale; în urma senzaţiei de durere câinii pot reacţiona prin frică,
agresiune, prudenţă etc.
Semnalele olfactive, auditive şi vizuale, primite din mediu influenţează atât
comportamentul câinelui, cât şi procesele de învăţare ulterioară, interpretând semnalele
drept stimuli care solicită un răspuns, în urma acestora definitivându-se procesul de
învăţare (etologii canini chiar consideră că învăţarea ar avea loc prin două mecanisme:
prin intensificarea stimulilor şi prin imitaţia congenerilor ori a omului). În urma unor studii
efectuate, etologii au putut considera că “zâmbetul” pe care îl afişează unii câini, atunci
când se bucură de vederea cuiva cunoscut, este un exemplu de învăţare prin imitaţie a
unui obicei uman, deoarece la câine exprimările de acest gen lipsesc.
Demn de menţionat este faptul că reactivitatea animalelor la stimuli poate fi
influenţată de o serie de considerente: vârsta, sexul, starea de sănătate a animalului.
13.3. Comportamentul nutriţional și dipsic
Pentru câini, consumul de hrană reprezintă momentul cel mai important dintre
evenimentele zilei. Aceasta presupune crearea unor reflexe condiţionate, care, pe de o
parte, vor evita stresul animalului şi pe de altă parte, vor permite câinelui să fie liniştit
între mese.
Din această cauză, respectarea locului şi a orei de masă este foarte importantă
la această specie, în timp ce numărul de tainuri/zi se vor stabili în funcţie de vârstă,
starea de sănătate, starea fiziologică etc. (în general, între 1-6 tainuri pe zi).
217
Odată obişnuit cu orele de masă, câinele ar trebui să nu mai primească nimic de
mâncare în afara acestor ore (deoarece astfel, el va deveni un „cerşetor” permanent).
Câinele, fiind un animal voluntar şi lacom, este bine să fie controlat sub raportul
consumului alimentar. Astfel, cantitatea de hrană trebuie să se stabilească în funcţie de
greutatea animalului, sex, starea fiziologică, anotimp şi activitatea depusă, controlând
periodic greutatea câinelui, pentru a corecta raţia şi pentru a preveni obezitatea, care
favorizează apariţia unor boli cardio-vasculare, metabolice (diabet) sau boli articulare.
Astfel, necesarul de hrană depinde de mărimea şi de gradul de solicitare al
câinelui. Câinii mici (cu o masă corporală de circa 2 kg) au nevoie de mai multă hrană
per kilocorp decât câinii mari (cu o masă corporală de până la 90 kg). Activitatea
(mişcarea) intensă determină o creştere a necesarului de energie şi deci a necesarului
de hrană.
Cantitatea de hrană necesară câinelui, se stabileşte în raport cu greutatea
acestuia, unui câine de 6-10 kg, necesarul zilnic de hrană este de 450-650 g. Ratia
zilnică trebuie să fie complexă şi completă şi trebuie să conţină: 1/3 carne sau alte
produse cu proteine de origine animală. La câinele adult, necesarul de proteine este
suficient să reprezinte 15-20% din substanţa uscată. Amidonul de află în cantitatea cea
mare în hrana câinelui, fiind şi foarte bine digerat. De asemenea, hrana câinelui trebuie
să conţină şi o cantitate mică de lipide, pentru a se asigura necesarul de acizi graşi
nesaturaţi. Câinele efectuează prehensiunea cu ajutorul dinţiilor incisivi şi canini
(fig.13.5), câteodată, se poate ajuta şi de membrele anterioare (fig.13.6).
Fig. 13.6. Prehensiunea la câine,

Fig. 13.5. Prehensiunea hranei uscate la câine
(http://rvcoutdoors.com/wp- ajutându-se de membrele anterioare
content/uploads/2015/04/dog-food-pet-eating.jpg) (https://encrypted-tbn3.gstatic.com)
În cursul perioadei de creştere necesarul de hrană per kilocorp este mai mare
decât în cursul perioadei de adult. În perioada de înţărcare, hrănirea trebuie să se facă
cu deosebită grijă.
218
La vârsta de 3 luni se va administra hrană de 4-5 ori pe zi, la 4-7 luni de 2-3 ori,
la 8-10 luni de 1-2 ori şi la câinele adult o singură dată.
În timpul mesei, câinele nu trebuie deranjat deoarece poate exterioriza un
comportament agonistic, mârâind ameninţător cu scopul de a-şi „apăra” hrana. Într-o
colectivitate de câini, consumul de hrană decurge foarte rapid.
La câini, diferenţele individuale în ceea ce priveşte cerinţele energetice sunt
mari, având în vedere numărul mare de rase şi diferitele stiluri de viaţă şi de activitate
(câini de companie, de vânătoare, de curse, ciobăneşti).
În acest context, hrana câinelui, trebuie să asigure substanţele nutritive şi
energetice necesare organismului, iar regimul alimentar trebuie să fie în armonie cu
etapa de dezvoltare, rasă, stilul de viaţă, starea fiziologică sau patologică a câinelui.
Hrana preparată în casă, administrată câinilor, prezintă o serie de dezavantaje,
şi anume, nu asigură toate elementele nutritive necesare, şi nici raportul corespunzător
între acestea, şi în acelaşi timp, se alterează repede. Specialiştii în nutriţie menţionează
faptul că, este contraindicată hrănirea câinelui cu resturi de la masa stăpânului.
Hrana uscată este un produs comercial care satisface necesităţile nutritive ale
câinilor, prezentându-se într-o formă uşor digerabilă. Compoziţia finală a acestui produs
este rezultatul cercetării întreprinse de numeroşi nutriţionişti şi medici veterinari. De
aceea, cu acest tip de hrană i se poate asigura câinelui raţia corectă, cu un efort minim
din partea proprietarului şi putând fi păstrată timp îndelungat fără să se altereze.
Specialiştii consideră că întotdeauna, însă, hrana uscată trebuie însoţită de apă
proaspată la discreţie.
Un alt avantaj al administrării hranei uscate la câine, este faptul că aceasta ajută
şi la menţinerea sănătăţii dentare, având o acţiune abrazivă, încetinind astfel, apariţia
plăcii dentare şi a tartrului dentar. Majoritatea produselor comerciale de calitate sunt
diferenţiate în funcţie de talie, vârstă (pui, adulti, bătrâni) stări fiziologice sau stiluri de
viaţă.
Demn de menţionat este faptul că pentru animalele cu diverse afecţiuni există
diete speciale, în funcţie de situaţie (pentru afecţiuni digestive, renale, hepatice,
cardiologice, obezitate etc.).
Hrana specială umedă este
reprezentată în special de conserve,
care sunt foarte apreciate de către câini,
fiind foarte gustoase.
Comportamentul dipsic la
câine constă în introducerea lichidelor în
cavitatea bucală cu ajutorul mişcărilor
rapide ale limbii, vârful limbii luând
aspectul unei linguriţe (fig. 13.6). Apa Fig. 13.6. Comportamentul dipsic la câine
(http://rvcoutdoors.com/wp-content/
trebuie să fie asigurată permanent, uploads/2015/04/dog-food-pet-eating.jpg)
curată, rece şi schimbată la intervale cât
mai scurte.
219
Cantitatea de apă consunată pe zi depinde de temperatura şi umiditatea aerului
atmosferic, de compoziţia hranei, de apa pierdută prin transpiraţie, starea fiziologică etc.
13.4. COMPORTAMENTUL DE ELIMINARE A DEJECŢIILOR
Eliminarea urinei. Câinele îşi marchează prin urină, la fel ca multe alte specii,
teritoriul în care trăieşte. Prin acest comportament, strămoşii acestor specii obţineau
informaţii privind prezenţa altor animale din aceaşi specie într-un anumit teritoriu de
vânătoare.
Câinele urinează frecvent în timpul unei plimbări, mirosind insistent locurile în
care a fost depusă urina altor câini, locuri pe care le marchează cu urină proprie. S-a
constatat că un câine care trăieşte liber, parcurge zilnic mai mulţi kilometri pentru a-şi
verifica şi marca teritoriul (preferă pomii, colţurile caselor, gardurile şi alte obiecte).
Comportamentul de urinare diferă la căţea faţă de mascul: femela urinează în
poziţie ghemuită iar masculul, înainte să atingă maturitatea sexuală, urinează la fel ca
femela. Masculul adultul ridică, în timpul urinării, un membru posterior (fig.13.7).
În cadrul acestui comportament se
poate discuta şi despre urinarea submisivă,
care este unul dintre felurile în care câinii
interacţionează social. Urinarea submisivă
este înâlnită mai ales la căţei, dar poate
apărea uneori şi la câinii adulţi, care urinează
pentru a-i arăta stăpânului ca nu-i contestă
dominanţa.
În general, urinarea submisivă (de
supunere) apare la câinii timoraţi, timizi, care
în acest fel îţi manifestă supunerea, fiind un
Fig. 13.7. Comportamentul de urinare comportament absolut natural al câinilor.
la câine – marcarea teritoriului Atunci când un câine supus este abordat de
(http://sciblogs.co.nz/wp- un câine dominant, cel dintâi pentru a evita
content/uploads/2014/04/750px-
Gee_whiz_dog-urination.jpg) conflictul fizic, îşi etalează supunerea prin
urinare şi îşi recunoaşte locul în partea
inferioară a ierarhiei, fără avea de suferit. Specialiştii numesc acest tip de urinare ca
fiind “urinarea de frică”.
Un câine sănătos urinează de 4-5 ori pe zi.
Eliminarea fecalelor. Câinele defecă o dată sau de două ori pe zi, iar prin
educaţie (dresaj), defecarea poate fi menţinută între anumite limite, sub control voluntar.
Animalele preferă să defece în locurile care îi sunt cunoscute, adesea în apropierea
casei. Eliminarea fecalelor se face după un anumit stereotip funcţional: câinele se
întoarce la 180 de grade sau 360 de grade, cu intenţia de a se informa asupra
220
evenimentelor din jur, uneori scurmă pământul cu labele anterioare şi apoi defecă (act în
care participarea presei abdominale este foarte evidentă).
După defecare, circa 70-80% din câini scurmă pământul cu labele anterioare
sau posterioare. Cei care manifestă această particularitate înainte de defecare, vor
scurma de obicei şi după defecare. Circa 20% din câini îşi examinează olfactiv fecalele
iar după mirosire fac din nou mişcări de scurmare.
La fel ca la femelele altor specii comportamentul matern are caracter periodic,

este indus de prolactină şi începe să se manifeste cu cel mult 24-48 de ore înainte de
fătare.
Astfel, cu puţin timp înaintea fătării, căţeaua îşi caută un loc liniştit unde face un
cuib, dacă proprietarul nu i-a oferit deja un culcuş potrivit (la căţelele de apartament
acest comportament preparturient s-a pierdut în proporţie de peste 50%, deoarece
acestea fată, de obicei, acolo unde, de altfel, şi dorm). Durata fătării depinde de numărul
puilor. În majoritatea cazurilor, căţeaua fată 3-10 pui, rareori peste 10. Puii sunt
expulzaţi la un interval de 10-15 minute.
După fătarea fiecărui pui, căţeaua îndepărtează învelitorile şi linge puternic puiul,
favorizând, astfel, uscarea lui. Puii sunt imediat duşi în cuib, unde stau strâns lipiţi
laolaltă, pentru a evita pierderile de căldură.
Căţeii se nasc într-o stare imatură (cu fantele auriculare şi palpebrale închise),
dar căţeaua îi îngrijeşte cu mult devotament. În primele zile după fătare, ea petrece
majoritatea timpului în cuib, linge puii, adoptă decubitul lateral şi le oferă mameloanele
pentru supt, având grijă să nu se îndepărteze nici un pui din cuib.
Puii se orientează spre mamelă mai ales pe baza mirosului. Ei folosesc
membrele anterioare pentru a fixa
mamelonul în timpul suptului (fig. 13.8).
În primele zile, căţeii învaţă tot mai bine
să sugă iar în ziua a 6-a se înregistrează
frecvenţa şi durata cea mai mare a
supturilor.
Deja în prima zi de viaţă, puii scot
nişte scâncete caracteristice.
În următoarele zile încep să
schelălăie, mai ales când le este foame,
când i-a părăsit căţeaua sau când au
căzut din cuib. Asemănător sugarului de
Fig. 13.8. Comportamentul de supt la om, căţeii îşi petrec cea mai mare parte
căţei din timp, în primele zile din viaţă, dormind.
(http://www.zimfamilycockers.com)
În primele săptămâni are loc o rapidă
221
dezvoltare a creierului şi a organelor de simţ, implicit a capacităţii de percepere, de
prelucrare a informaţiilor şi de răspuns. În consecinţă, puii devin tot mai activi şi
cercetează cu interes mediul în care trăiesc.
Căţeaua îşi îngrijeşte puii cu mult devotament. Ea linge organele genitale
externe ale puiului (ceea ce determină o urinare/defecare reflexă).
După patru săptămâni, secreţia de lapte a căţelei nu mai satisface necesităţile în
principii nutritivi ale puilor, de aceea căţeilor trebuie să li se ofere cantităţi mici de hrană.
La această vârstă, căţeaua nu mai lasă puii să sugă atât de des.
Separarea puilor de mamă se face de obicei în săptămâna a 8-a după fătare.
Psihologia vârstei mici. Datorită avantajului enorm pe care l-au avut de-a lungul
mileniilor de a se afla în permanţă în preajma omului iar în ultimele secole, chiar de a
coabita strâns cu acesta, câinii au o viaţă psihică mult mai complexă decât a altor
animale domestice,
Studiile etologice efectuate de unii cercetători, au demonstrat faptul că numai
urmărind psihologia perioadelor de vârstă la câine, se pot înţelege caracteristicile
fiecărei perioade din evoluţia ulterioară a câinelui, funcţiile şi procesele psihice prin care
trece animalul de la fătare, până la o vârstă înaintată.
Astfel unii cercetători au menţionat faptul că evoluţia câinelui, poate fi urmărită în
două ipostaze (Mihăiţă, 2011):
a) în contextul evoluţiei sale sociale, în cadrul familiei de adopţie (în cazul
câinilor de companie) sau în cadrul grupul din care face parte (în cazul câinilor fără
stăpân);
b) în contextul transformărilor psihice pe care le suportă animalul sub acţiunea
mediului de viaţă, a condiţiilor în care este întreţinut, a tratamentului la care este supus
de către crescător, a antrenamentului şi a dresajului, a serviciului pe care îl îndeplineşte.
Cercetările efectuate în domeniul etologiei canine, au arătat că, personalitatea
animalelor se amplifică cu fiecare etapă de vârstă, în consecinţă, comportamentul
specific va fi mai pronunţat sau poate căpăta chiar accente psihopatologice. Astfel, în
prima jumătate a vieţii, comportamentul câinelui se formează şi se desăvârşeşte (în
sensul întipăririi lui), în timp ce în ultima parte a vieţii se constată, un regres al activităţii
psihice, precum şi o alterare a comportamentelor specifice.
Demn de menţionat este faptul că, în perioada de creştere, socializarea corect
indusă dau garanţia formării unui câine fără probleme de comportament, în timp ce
perturbarea acestei perioade poate contribui la dezvoltarea psihică dizarmonică a
individului, la formarea unui câine fricos sau anxios, a unui câine care răspunde cu
agresivitate unor situaţii neobişnuite.
De asemenea, studiile etologice au arătat faptul că dacă căţeii sunt separaţi de
tovarăşii lor prea devreme, aceştia vor prezenta probleme din punct de vedere social,
pierzându-şi abilităţile de a comunica cu indivizii din acelaşi grup sau cu alţi câini, dar şi
abilitatea de a învăţă cât de departe să meargă în lupta din joacă, adică să ştie când
trebuie să manifeste un comportament agresiv şi când nu.
222
Literatura de specialitate menţionează faptul că în perioada de evoluţie a
câinelui, se disting cinci faze de dezvoltare fizică şi psihică (tabelul 13.1).
Tabelul 13.1. Stadiile dezvoltării canine

(adaptare după M. Mihăiţă, 2011).
Stadiul de
Manifestări comportamentale specifice vârstei şi
Nr. Vârsta dezvoltare
unele modificări fiziologice mai importante
crt fizică şi psihică
- comportamente predominante: suptul, aglomerarea
puilor în vederea încălzirii;
0-2
1. neonatală - nu există obiceiuri sociale;
săptămâni
- activitatea psihică a animalului este dominată de
reflexe, iniţial necondiţionate, apoi condiţionate.
- debutul obiceiurilor sociale (de conştientizare a
existenţei celorlalţi fraţi în cuib, lătratul, scheunatul);
2-4
2. tranziţională - erup dinţii, se deschid ochii, se dezvoltă auzul,
săptămâni
creşte mobilitatea;
- exteriorizarea comportamentului teritorial.
- este perioada în care căţelul interacţionează cu
congenerii de cuib dar şi cu oamenii;
- folosesc pe deplin simţurile în depistarea obiectelor
noi, în cuib sau din apropierea cuibului;
4 - 12 - apucă cu gura obiectele, dar manifestă (iniţial)
3. de socializare
săptămâni teamă şi frică;
- se formează reacţiile; explorează şi teritorii mai
îndepărtate de cuib;
- este perioada când îşi însuşeşte deprinderi bune,
dar şi moduri de comportare inadecvate.
- perioadă care mai face încă parte din “copilăria
canină”, fiind influenţată indivizii din acelaşi grup, sau
de proprietar;
4. 3 - 6 luni de ierarhizare - apare statutul de dominant-dominat;
- se schimbă dinţii (perioada asociată cu
mestecatul/rosul);
- apar primele manifestări sexuale.
- este perioada cea mai influenţată de membrii
grupului/haitei;
- apare instinctul sexual; experimentează dominanţa,
5. 6 -18 luni adolescenţa
inclusiv asupra proprietarului;
- este perioada de întipărire a trăsăturilor de
temperament şi caracter.
Demn de menţionat este faptul că perioada de socializare a căţeilor cuprinsă

între vârsta de 4-12 săptămâni este asemănătoare cu cea a strămoşilor lor, în care lupii
tineri se încadrează în haită, şi este perioada în care influenţa pe care o exercită omul
asupra câinelui este foarte importantă. Perioada de stabilire a ierarhiei de grup, este
223
aproximată de etologi, în jurul celei de a patra lună de viaţă, aceasta fiind şi perioada în
care câinele îşi stabileşte relaţiile de dominanţă-subordonare cu proprietarul şi cu alţi
câini. Perioada de instalare a maturităţii sexuale, este cuprinsă între 7–11 luni, fiind şi
perioada în care comportamentul viitorului adult, este influenţat de indivizii din acelaşi
grup sau de alţi câini. În schimb etologii, delimitează perioada de maturitatea socială,
peste vârsta de 18 luni.
În ceea ce priveşte comunicarea între indivizi, ea se instalează încă din perioada
tranziţională, iniţial cu congenerii, apoi, spre sfârşitul perioadei, chiar interspecific, cu
oamenii sau cu alte animale. La căţeii orfani, crescuţi de om, perioada de comunicare
interspecifică începe chiar mai devreme, imediat ce căţeii încep să zărească şi să se
orienteze după auz.
Manifestările comportamentele specifice căţeilor de vârstă mică, în cazul
solicitării atenţiei şi îngrijirii mamelei, sunt: datul din codiţă, scheunatul, ţipelele de
solicitudine, lingerea nasului şi buzelor mamei, întinderea lăbuţelor spre mamă,
urmărirea îndeaproape a acesteia.
Această perioadă este şi cea în care căţeii devin conştienţi de nevoile-trebuinţele
pe care le au: de apărare, de orientare, de investigare, de mişcare, de vocalizare, de
relaţionare cu congenerii sau cu omul, de intercomunicare, de transmitere a diferitelor
mesage etc. Astfel, ca şi la copii, dacă satisfacerea trebuinţelor intervine periodic, în
aceeaşi ordine, la acelaşi interval de timp, căţelul îşi creează reflexe corespunzătoare
dar şi o stare interioară de linişte, iar perturbarea acestor obiceiuri duce la agitaţie,
nesiguranţă, traduse prin apariţia unor senzaţii neplăcute, de ordin fiziologic şi psihic.
Demn de menționat este faptul că, pe măsură ce înaintează în vârstă, obiceiurile câinilor
se schimbă, transformându-se în obiceiuri de grup.
13.6. Comportamentul social (interrelaţiile comportamentale)
Câinii sunt animale gregare, care preferă să trăiască ori în cadrul unei haite, ori
în cadrul unei familii, deoarece sentimentul ancestral de apartenenţă la un grup social,
s-a transmis atât la câinele obisnuit, cât şi la câinele de companie.
Studiile etologice realizate de-a lungul anilor au arătat că un câine simte nevoia
de comunicare permanentă şi chiar de protecţie, sentimente ce nu pot fi oferite decât de
traiul în interiorul unui grup. Din această cauză componenta socială în existenţa lor, este
extrem de importantă.
13.6.1. Agresivitatea canină

Agresivitatea reprezintă a caracteristică a speciei, care într-un anumit context,
reprezintă o reacţie normală atunci când are ca motivaţie lupta pentru existenţă,
apărarea puilor, accesul la femelele în călduri sau apărarea spaţiului vital. În aceste
situaţii agresivitatea are un rol conservativ pentru specie şi individ. Cazurile de
224
agresiune nemotivată, în special, cele îndreptate către oameni, copii sau alte animale,
fac parte din sfera comportamentului deviant.
Demn de menţionat este faptul că la unele rase există o agresivitate nativă, în
timp ce la alte rase există o agresivitate simulată prin învăţare (dresaj sau experienţă
proprie). Specialiştii menţionează fapul că din punct de vedere genetic, există rase cu
potenţial combativ mai scăzut, aşa cum sunt rasele de vânătoare (cu unele excepţii) şi
rasele mici de câini de companie, dar există şi rase cu un potenţial agresiv mai ridicat
(Rotweiller, Doberman, rasele Stafii, etc). De asemenea, studiile au arătat că unii câini
metişi pot avea un potenţial agresiv mai ridicat decât cei de rasă pură.
Calităţile fizice şi temperamentale care stau la baza selectivităţii câinelui şi
formarea atâtor rase, vin în sprijinul teoriei că agresivitatea este apanajul unor anumite
rase. Fără a se nega total această teorie, viaţa a demonstrat că agresivitatea ca şi alte
calităţi şi defecte comportamentale, sunt mai degrabă componente ale individului.
În cadrul unei rase se vor întâlni şi animale rebele, mai agresive, dar şi unele mai
blânde. În procesul de educare, mai ales prin dresaj, calităţile sau defectele individuale
se pot dezvolta, ameliora, accentua sau estompa.
În acest proces complex, omul rămâne factorul principal şi hotărâtor la formarea
şi consolidarea laturii comportamentale a câinelui.
Nu trebuie neglijat nici faptul că unii indivizi retivi, ca urmare a unui echipament
genetic recesiv, pot să-şi păstreze agresivitatea chiar şi atunci când procesul de
instruire este benefic.
Pe de altă parte, anumite suferinţe fizice, mai ales acelea repetate (provocate de
diverse obiecte contondente sau de boli care includ durerea), situaţiile create prin
disconfort şi mai ales lipsa de înţelegere a nevoii înlăturării lor de către om (stăpân),
gelozia, apărarea puilor, teritoriului şi hranei, constituie factori care pot induce
permanent sau temporar un comportament agresiv la câine, atitudine care poate să se
ivească pe neaşteptate (paroxistic) chiar şi la câinii apreciaţi ca fiind blânzi. Înlăturarea
cauzelor care le provoacă, asigură revenirea animalului la comportamentul lui normal.
Agresiunea teritorială
Acest tip de agresiune este considerată de etologi ca făcând parte din complexul
agresiunii de dominanţă şi se manifestă doar în prezenţa unui teritoriu care este
perceput de câine ca fiind personal şi asupra căruia doreşte să deţină control absolut.
Demn de menţionat este faptul că un câine percepe drept teritoriu personal, fie un spaţiu
stationar (curte, grădină, casă) fie unul mobil, ca de exemplu, autoturismul stăpânului.
Agresiunea teritorială poate fi manifestătă prin avertizări sonore sau chiar
muşcarea intrusului, pe care câinele nu-l identifică.
Demn de menţionat este faptul că agresivitatea se declanşează aproape
constant la câinii de pază şi apărare, mai ales atunci când au fost educaţi în acest sens
sau când pe teritoriul care-l apără, apar intruşi, necunoscuţi etc. depistaţi de câine prin
excesul de adrenalină (pe care intenţiile infracţionale, frica sau necunoscutul îl provoacă
în organismul intrusului). În prezenţa stăpânului, agresivitatea câinelui este atenuată,
aţâţarea de către om a animalului sau lipsa stăpânului, ca şi frica, exacerbează
225
agresivitatea animalului. Excesul de sudoare (care conţine mai mult acid butiric, volatil şi
uşor detectabil de câine) constituie, de asemenea, un factor care declanşează
agresivitatea.
O formă de agresivitate deosebită este cea de grup (de haită). De obicei,
animalele aflate singure îşi manifestă agresivitatea prin forme de apărare (de
manifestare de la distanţă sau prin retragere), aflat în grup, ca orice animal, câinele se
simte mai puternic şi fie prin atacul declanşat de şeful haitei, fie prin însumarea reacţiilor
celorlalţi câini, se alătură acestora dovedind o agresivitate, de multe ori, necontrolabilă
(individul nu mai ascultă de comenzi).
O astfel de agresivitate se întâlneşte mai cu seamă la câinii fără stăpâni, aciuiţi
pe lângă aşezările umane neîngrădite, la care agresivitatea se manifestă atât faţă de
om, cât şi faţă de alţi câini, în lupta pentru obţinerea hranei sau a locului de odihnă.
Lupta pentru existenţă ca şi lipsa de educaţie determină atât la om cât şi la câine un
comportament particular, de obicei exprimat prin agresivitate, fiind alimentat de frică,
furie sau ură. Aşa cum ştie să iubească (să se ataşeze necondiţionat faţă de stăpân), tot
aşa câinele este capabil şi de ură declanşată mai ales faţă de indivizii ocrotiţi de către
stăpâni sau faţă de alte agresiuni nemotivate sau neacceptate de câine. Agresivitatea
reprezintă o latură extrem de importantă în procesul de cunoaştere, adoptare, creştere
şi educare a câinelui.
Câinele rămâne prietenul cel mai bun al omului, dar neprevăzutul poate creea
situaţii în care agresivitatea, mai ales a câinilor blânzi, poate constitui, în medii urbane
mai ales, mari probleme sociale, care cer o atenţie mărită din partea omului. În cadrul
acestei griji se include şi aplicarea măsurilor obligatorii de prevenire şi transmitere a
zooantroponozelor. Omul, ca fiinţă superioară, raţională, este principalul factor cu
responsabilitate, de care depinde adesea înlăturarea agresivităţii canine.
Agresiunea de stabilire a dominanţei. Ca în orice grup de animale, există o
ierarhie, care se stabilește și la câinii care locuiesc împreună în aceeaşi curte sau în
aceeaşi casă, în care un singur animal este dominant, restul fiind subordonaţi de diverse
grade. Agresiunea de dominanţă este mai frecvent întâlnită la masculi decât la femele.
Ordinea socială este restabilită periodic, prin confruntări definitorii, care apar cele
mai multe ori, din joacă, dar şi în cadrul comportamentului agonistic. Astfel, cea mai
timpurie formă de comportament social, este joaca socială, care are o importanţă
majoră în dezvoltarea normală a vieţii sociale a adultului.
Unele studii efectuate de specialiști au arătat faptul că, izolarea căţelului de
congeneri la o vârstă fragedă, duce la instalarea unor grave deviaţii de comportamen, la
câinele adult. În acest context, formare a unor deprinderi corecte, însușirea obiceiurilor
agonistice, a strategiilor de apărare, dar şi mai buna socializare a câinelui, se face prin
învăţatul din joacă. Astfel, la câinii până la vârsta de 5-6 săptămâni se manifestă "lupta
în joacă" (la rasele de talie mică acest tip de luptă se poate prelungi până la vârsta de 9-
10 săptămâni), rezultatul biologic al acesteia fiind, stabilirea unei ierarhii sociale care se
menţine o lungă perioadă de timp.
226
In desfășurarea comportamentului ludic, cățeii exersează pozițiile de luptă din
comportamentul agonistic, cu deosebirea că în joaca lor lipsesc postúrile de
amentințare, iar mușcăturile sunt inofensive (fig. 13.9).
Când se joacă, câinii se luptă încercând să-și apuce unul altuia botul, urechile,
membrele, ceafa, obiectivul lor fiind supunerea partenerului sau alteori se fugăresc în
joacă.
Fig. 13.9. Comportamentul ludic la căței - Fig. 13.10. Comportamentul agresional

exersarea unor manifestărilor ale la câini adulţi – care iniţial se muşcă în
comportamentul agonistic joacă (http://www.e-pets.ro/
ContentFiles/image/murahappy.jpg)
(http://t65.trilu.ro)
Și câinii adulți se muşcă în joacă, dar, spre deosebire de căței, joaca adulților
poate degenera în conflict angajat prin lupta (fig. 13.10).
Animalele adoptă posturi ofensive sau defensive, în funcţie de temperamentul
fiecăruia, cele mai multe dintre confruntări limitându-se la soluţionarea prin pactizare
(beligeranţii se investighează reciproc şi precaut prin mirosirea regiunii ano-genitale şi
apoi se îndepărtează) fie prin conflict angajat, în cursul căruia muşcăturile reprezintă
modalitatea biologică esenţială de atac.
Câinii mai emotivi, sau nesiguri pe forţele lor, abandonează confruntarea prin
adoptarea unor posturi caracteristice de supunere, definindu-se, totodată, ierarhia. În
concluzie, joaca facilitează interacțiunea socială cu congenerii și mai târziu cu omul,
stabileşte ierarhia de grup, modelează comportamentul adulților prin rolul pe care îl are
în învățare, stimulează obiceiurile comune speciei etc.
E. Chenzbraun, 1978, (citat de Mihăiță, 2011) apreciază comportamentul ludic la
mamiferele superioare, ca fiind o modalitate de antrenament pentru viitoarele activități
«serioase», care fac parte din plaja comportamentală a speciei.
Agresiunea maternală. Acest tip de agresiune este dependentă de statusul
hormonal şi care dispare odată cu eliminarea cauzei predispozante (înţărcarea puilor).
Agresiunea maternală se manifestă prin protejarea cuibului şi a puilor. Demn de
227
menţionat este faptul că acest tip de agresiune apare şi la căţelele cu lactaţie falsă, care
îşi apără şi îşi protejează jucăriile, care le percep drept progenituri.
Agresiunea între câini pentru accesul la femelele în călduri. O agresivitate aparte
o manifestă câinele în raporturile sale cu alţi câini, de obicei de acelaşi sex, susţinută de
componenta hormonală, fenomen ce trebuie prevenit prin limitarea libertăţii de mişcare
a câinelui (purtarea în lesă).
Acest tip de agresiune este considerată o formă de competiţie sexuală şi care
apare, de obicei, între doi indivizi care doresc să-şi stabilească supremaţia. Înfruntarea
debutează prin mărâit, dezvelirea danturii, fixarea adversarului cu privirea, după care
adversarii trec la atacul proriu-zis. Muşcăturile produse în acest tip de agresiune pot fi
deosebit de violente.
13.6.2. Limbajul şi comunicarea intra- şi interspecifică la câini
Câinii comunică atât între ei, cât şi cu omul, prin semnale sonore, posturale
(diferite poziţii ale corpului, capului şi membrelor, urechilor şi cozii) şi mimica.
La fel ca orice mamifer superior, care trăieşte în grupuri, câinele şi-a dezvoltat în
decursul evoluţiei sale modalităţi de comunicare. Câinii comunică între ei (comunicare
intraspecifică) şi cu omul sau cu animale din alte specii (comunicare interspecifică) prin
intermediul semnalelor. Acestea pot fi sonore (emisiunile vocale), posturale (diferite
poziţii ale corpului, capului şi membrelor, urechilor şi cozii) şi expresii faciale (mimica).
Demn de menţionat sunt cercetările etologice efectuate de un psiholog Tina
Bloom (doctorand la Universitatea Walden din Florida) împreună cu etologul Harris
Friedman (profesor la aceiaşi universitate) pe un câine poliţist – ciobănesc belgian, în
vârstă de 5 ani (Mal). Acesta a fost supus la o varietate de stimuli, în timp ce cercetătorii
au imortalizat reacţiile sale la acţiunea fiecărui stimul (fig.13.11), fiind date spre
interpretare unor voluntari.
Astfel, în cadrul acestui experiment cercetătorii l-au lăudat pe Mal, încercând să-i
declanșeze o reacție de fericire, de mulţumire. În această situaţie Mal se uită la aparatul
de fotografiat cu urechile erecte, având limba vizibilă/atârnândă (fig.13.11.D). Când l-au
mustrat, Mal şi-a lăsat treptat urechile, se uită în jos iar privirea lui a devenit încetoşată
(fig.13.11.B,E). De asemenea, ei au încercat să-l surprindă cu o hrană preferată pe care
nu o mai consumase de mult timp (fig.13.11.A), sau să-i inducă frica (fig.13.11.F).
Rezultatele cercetărilor au dus la concluzia că, pe lângă faptul că oamenii pot citi
cu precizie emoțiile altor oameni, acest studiu sugerează că empatia noastră se poate
extinde şi la alți membri ai regnului animal.
Astfel, aproximativ peste 88% dintre voluntari au putut citi fericirea pe chipul
câinelui, frica doar 45%, în timp ce tristețea de pe faţa lui Mal a putut fi identificată doar
de 37% dintre voluntari.
228
A B C
D E F
Fig. 13.11. Mal (Ciobănesc belgian, 5 ani) comunică, în cadrul unui experiment,
diferitele stări interioare (după Tina Bloom and Harris Friedman, 2013)
(http://www.popsci.com/sites/popsci.com)
În concluzie, ansamblul modalităţilor de comunicare constituie limbajul canin.

Demn de menţionat este faptul că prin acest „limbaj”, câinele comunică altor
indivizi sau omului diferitele stări interioare, intenţii sau informaţii legate de anumiţi
factori din mediul înconjurător. Cele mai frecvente motive ale comunicării la câine, includ
recunoasterea individuală şi de grup, semnalizarea poziţiei ocupate în ierarhia haitei,
semnalizarea pericolelor sau a unei stări incomode, semnalarea ameninţării sau
dimpotrivă a supunerii, marcarea şi semnalizarea teritoriului etc.
Comunicarea vocală
Spre deosebire de comunicarea non verbală (reprezentată de atitudinile
posturale şi mimică), folosită pentru comunicarea la distante mici, comunicarea vocală
(emisiile sonore) este folosită mai ales în cazul comunicărilor la distanţă şi are
întodeauna o anumită expresivitate iar prin intonaţie este definit sensul pe care câinele
doreşte să-l dea comunicării sale.
229
Comunicarea vocală a câinelui este uluitor de eficace, de exemplu, o femelă-
mamă învaţă rapid să recunoască vocea fiecăruia dintre puii săi şi să facă diferenţa
între urlete de foame, de plăcere sau de durere.
Din observaţiile întreprinse, literatura de specialitate menţionează faptul că la
câinii se întâlnesc următoarele game de sunete (Mihăiță, 2011):
- urlete plângăreţe (emisiunile vocale specifice vârstei infantile) - plânsul,
scheunatul şi scâncitul (sunt sunetele care solicită atenţia mamei);
- sunete de plăcere - oftatul, căscatul de plăcere (cu zgomot);
- sunete de solicitare - urlatul;
- sunete de retragere - schelălăitul;
- sunete de avertizare - lătratul şi mârâitul.
Demn de menţionat este faptul că prin intonaţie, câinele modulează aceste
semnale, conferidu-le o serie de semnificaţii, în raport cu starea în care se află (de
siguranţă de sine, supărare, anxietate, durere fizică, solicitarea la joacă etc).
Principalele emisiuni vocale ale câinelui sunt:
Lătratul. Este cel mai utilizat semnal sonor de comunicare al limbajului canin
(fig. 13.12) având multiple semnificaţii
(pericol, agresivitate, plictiseală,
teamă, bucurie, anxietate, comunicare
cu alti câini sau cu omul). Lătratul de
avertizare al câinelui a fost, fără
îndoială, primul atribut canin
selecţionat de oamenii ancestrali.
Această emisiune vocală poate
prezenta tonalităţi şi intensităţi diferite,
variind între o simplă expiraţie
silentioasă, până la un lătrat puternic
(emis în momentele de agresivitate). Fig. 13.12. Comunicarea verbală la câini – lătratul
Modularea acestor caracteristici (http://cum-sa-corectezi-cele-mai-enervante-probleme-
conferă semnificaţia dorită lătratului, comportamentale-ale-cainilor.jpg)
)
astfel, de exemplu, un câine
dominant prezintă un lătrat puternic de tonalitate joasă (înfundat, baritonal), în timp ce
un lătrat cu o tonalitate înaltă denotă faptul că, starea agresivă a animalului se
amestecă cu frica. Câinii latră din diverse motive, singura situaţie în care nu latră (pentru
a comunica cu alţi câini sau cu stăpânul) este atunci când afişează un comportament de
supunere.
Mârâitul reprezintă avertizarea sonoră a nemulţumirii faţă de o acţiune a unei
persoane sau a unui alt animal şi denotă o stare agresivă sau de agresivitate
amestecată cu frica, indicând pericolul de atac din partea câinelui, în special, dacă
acţiunea respectivă nu încetează.
230
Urletul, este un
semnal cu origini
ancestrale, fiind fie o formă
de menţinere a contactului
între membrii haitei aflaţi la
distante mari uni de alţii, fie
o formă de exteriorizare a
stării de anxietate sau de
singurătate (fig 13.13).
Astfel, dacă un
câine începe să urle, în
scurt timp, această
manifestare compor-
tamentală este preluată şi
de restul congenerilor din Fig. 13.13. Comunicarea verbală la câini – urletul
(http://www.rasfoiesc.com/files/criminalistica/226_poze/imag
areal. Analize ale urletului
e006.jpg)
la lup, au demonstrat că )
fiecare individ posedă un urlet specific, la fel de unic ca) o amprentă digitală, diferenţe
sesizate, de asemenea şi la câini. Conform rezultatelor unor studii efectuate de etologi,
câinii urlă mai puţin ca lupii, în schimb latră mai mult, caracteristică care a fost
dezvoltată prin domesticire.
Oftatul - câinele oftează în momentele în care este mulţumit sau sătul,
exprimându-şi satisfacţia, momentul fiind urmat, întotdeauna, de relaxare.
Schelălăitul reprezintă exprimarea fricii la câine, fie că aceasta se datorează
primirii unei pedepse, fie că se sperie de o potenţială ameninţare.
La emisiunile sonore enumerate şi descrise mai sus, am mai adăuga căscatul,
care este un sunet pe care câinele îl scoate în momentele de plictiseală, prin executarea
actului fiziologic omonim. Emisiunile vocale amintite reprezintă cele mai sugestive şi
caracteristice exprimări ale
speciei. Mesajele sonore
transmise prin semnalele
prezentate anterior, sunt întărite şi
nuanţate prin completarea lor cu
comunicarea posturală şi vizuală,
caracterizată prin diferite atitudini
posturale ale câinilor, portul
urechilor şi al cozii dar şi mimica
feţei.
Comunicarea posturală şi
Fig. 13.14. Comunicarea la câini – evitatul privirii
rivalului vizuală (cominarea non-verbală)
(http://www.rasfoiesc.com/files/criminalistica/226_poze/ima este folosită între câini pentru
ge006.jpg) comunicarea la distanţe mici. La
231
câine, fiecare schimbare a poziţiei corpului reprezintă tot atâtea semnale ce relevă
dispoziţia sau intenţiile animalului. Astfel, specialiştii consideră că la câine, privirea este,
în mod special, importantă în comunicarea dintre indivizi. În acest context, câinele
dominant îşi priveşte fix stăpânul sau rivalul, în timp ce un câine docil evită privirea celui
din faţă (fig. 13.14). Privirea insistentă este un gest important pentru un câine care
doreşte să ameninţe din priviri; el semnalizează că adversarul se expune unei situaţii
periculoase, dacă nu dă atenţie acestei avertizări.
De asemenea, poziţia corpului în sine este şi ea foarte explicită. Câinele
dominant rămâne bine fixat pe labe, pe când un individ supus se culcă la pământ (fig.
13.15) sau se retrage (fig.13.16).
Fig. 13.15. Comunicarea posturală şi Fig. 13.16. Comunicarea posturală şi

vizuală la câini – animalul supus se vizuală la câini – animalul supus se retrage
culcă la pământ (http://dresajbucuresti.ro/wpcontent/uploads/
(https://posturi.files.wordpress.com/2016/1 2016/01/agresivitate-dominanta.jpg)
2/limbajul-canin.jpg?w=590)
)
În funcţie de circumstanţe, aceste poziţii nu sunt statice. Pentru a-şi arăta
ostilitatea, câinele dominant stă semeţ şi încrezător, îşi zbârleşte părul, îşi ridică coada
şi îşi arată dinţii. În acest context, şi piloerecţia poate servi ca indicator al agresivităţii
unui câine: coama în erecţie indică furia, enervarea (în timp ce, piloerecţia pe linia
mediană posterioară, indică frica). Câinele dominant ţine ochii larg deschişi şi se uită
direct în ochii adversarului iar dacă vrea să se arate şi mai agresiv, se apleacă înainte şi
începe să mârâie.
De partea cealaltă, câinele supus va încerca să pară mai mic, iar atunci când se
apropie de un câine dominant, merge într-o parte, aplecându-se spre pământ şi cu
coada jos. În situaţiile pasive, coada este ţinută mai jos decât linia orizontală a corpului
câinelui iar în situaţiile de supunere necondiţionată, coada este ţinută între picioare.
Posturile prietenoase şi de supunere ale câinilor domestici sunt: coborârea
umerilor şi a urechilor, linsul feţei adversarului, linsul blănii şi labelor superiorului. Cea
mai explicită poziţie de supunere a unui câine este considerată cea în care câinii se
232
rostogolesc pe spate, prezentându-şi regiunea inghinală, cu sau fără urinare
instantanee (fig. 13.12).
În limbajul corpului unui câine, comunicarea facială are o mare importanţă
deoarece, o combinatie a expresiilor faciale transmite starea în care se află un câine,
intenţiile sale, stare care poate fi înţeleasă chiar şi de alte specii, inclusiv de om. Câteva
exemple de expresii faciale la câine, sunt prezentate mai jos:
− dispoziţie relaxată: ochi strălucitori, liniştiţi, privire căutătoare dar nu fixă;
urechile orientate spre înainte; gura întredeschisă, buzele putin retrase, dând senzaţia
de zâmbet (fig. 13.17 A);
A B
Fig. 13.17. Expresii faciale la câine
A. dispoziţie relaxată; B. ameninţare
B. (http://www.rasfoiesc.com/files/criminalistica/226_poze/image026.jpg)
− ameninţare: ochi fixi; urechi orientate înainte; dinţi expuşi (fig. 13.17 B);
− anxietate: ochi ce privesc rapid în toate părţile; urechi orientate în lateral; dinţii
încleştaţi, buzele retrase ferm (aspect de rânjet), limba ori nu este vizibilă ori, animalul
îşi linge buzele (fig. 13.18 A);
− frica accentuată: ochi cu privire pierdută, pupile dilatate; urechi adunate către
înapoi, ţinute aproape de cap; respiraţie agitată printre dinţii încleştati sau prin gura puţin
deschisă; fălcile foarte tensionate (fig. 13.18 B).
A B
Fig. 13.18. Expresii faciale la câine
C. anxietate; B. ameninţare
(http://www.rasfoiesc.com/files/criminalistica/226_poze/image026.jpg)
233
De asemenea, şi poziţia capului şi a gâtului poate exprima următoarele stări:
− stare normală – capul şi gâtul formează un unghi de 45° cu orizontala;
− deferenţă – capul şi gâtul sunt întoarse într-o parte;
− interes sau provocare (în funcţie şi de alte semne sau manifestări) - capul ţinut
în sus, iar gâtul întins înspre înainte;
− supunere sau depresie – capul este coborât;
− dominanţă – capul este aşezat pe spatele altui câine.
Trunchiul şi membrele anterioare pot şi ele să comunice diferite mesaje, astfel,
atitudinile posturale întâlnite mai frecvent la câine sunt prezentate mai jos (Mihăiţă,
2011):
Postura prietenoasă: umerii şi urechile lăsate, privire insistentă, linsul feţei
adversarului, linsul blănii sau al labelor superiorului (fig. 13.19-1).
Postura de dominanţă - corpul drept, coada ridicată – indică alertă, încredere,
dominanţă (fig. 13.19-2).
Postura premergătoare unui atac: corpul încordat, sprijin uşor pe membrele
anterioare, trenul posterior uşor ridicat, urechile erecte îndreptate spre înapoi (fig.13.19-
3).
Postura agresivă a câinelui dominant: se apropie de oponent cu paşi rigizi, capul
înainte, privirea fixată pe adversar, urechile erecte, orientate înapoi (fig. 13.19-4).
Postura în “aşteptarea jocului“: poziţia stând, cu pendularea alternativă pe
membrele anterioare, privirea atentă, deschisă, insistentă spre potenţialul partener de
joacă.
Postura “pontat”: corpul drept, nemişcat cu unul din membrele anterioare flexate
în unghi drept, privire fixă înainte.
Postura câinelui alarmat: coada ridicată, urechile erecte şi unul din membrele
anterioare ridicat.
3
1
4
2
5
Fig. 13.19. Limbajul trupului la câine

(http://www.cretegazette.com/wp-content/uploads/fotolichaamstaal1.jpg)
234
Postura de supunere - coada între picioare – subordonare şi chiar frică extremă
faţă de un individ dominant (fig. 13.16 - 5).
Postura de supunere necondiţionată: culcat pe spate cu expunerea completă a
regiunii inghinale, însoţită sau nu de urinare spontană.
Demn de menţionat este faptul că atitudinea posturală este întotdeauna
completată şi nuanţată prin portul urechilor şi al cozii, având un rol foarte important în
procesul comunicarii vizuale. Astfel, portul urechilor indică diferite stări în care se află
câinile, la un moment dat, de exemplu:
- urechile ciulite, semnifică atenţie, încordare;
- urechile lipite de cap semnifică teamă, frică;
- urechile lăsate pe spate indică o stare de bucurie sau supunere;
- urechile erecte, orientate înapoi sub un unghi de 45° indică faptul că animalul
este gata de atac.
Portul cozii exteriorizează cele mai multe informaţii despre starea sufletească şi
fizică a câinelui. Comunicarea prin aceste semnale, poate fi comparată cu comunicarea
corporală a omului prin intermediul mâinilor, picioarelor, a capului si ochilor. Specialiştii
au afirmat, că cea mai mare parte a comunicării non vocale, la câine, se concentrează
pe semnalele emise prin portul cozii. Din această cauză, omul poate înţelege şi
interpreta corect semnalele emise de un câine prin diferitele poziţii ale cozii. În acest
context cele mai frecvente posturi ale cozii sunt:
Fig.13.20. Limbajul cozii

(http://www.rasfoiesc.com/files/criminalistica/226_poze/image028.jpg)
- coada ridicată - alertă, încredere, dominanţă (fig. 13.20a);

- coada orizontală, rigidă - atac sau vânătoare (fig. 13.20b);
- coada coborată - relaxare relativă (fig. 13.20c);
- coada căzută - relaxare totală (fig. 13.20d);
- coada relativ între picioare - subordonare în faţa unui individ dominant (fig.
13.20e);
- coada total între picioare - frica extremă faţă de un individ dominant (fig.
13.20f). Demn de menţionat este faptul că mişcarea cozii reprezintă o modalitate de
235
salut şi semn al celor mai prietenoase intenţii. Animalul adult foloseşte cel mai frecvent
acest semnal în interacţiunea cu omul, în timp ce puii îşi salută, în acest fel, congenerii.
Poziţia dreaptă a corpului cu mişcări largi ale cozii ţinută în plan orizontal, indică
încordare sau atenţie sporită, în timp ce mişcarea puternică a cozii în stânga şi în
dreapta, semnifică o stare agresivă. În schimb, mişcări mici şi rapide ale vârfului cozii
orientate în sus, indică căutare sau urmărirea vânatului iar coada învârtită în cerc cu
putere, semnifică bucurie intensă.
Comunicarea non vocală implică o combinaţie a mai multor elementele
prezentate anterior. Astfel, o anumită atitudine posturală poate fi interpretată greşit dacă
nu este asociată cu poziţia urechilor sau a cozii, cu expresia facială, etc. (Tabelul 13.2).
Tabelul 13.2. Categorii de semnale de comunicare emise de câini

(adaptare după K.Overall, 1997)
SEMNALUL SEMNIFICAŢIA
Lătratul alertare, avertizare, solicitarea atenţiei
Mârâitul avertizare, ţinere la distanţă
Urlatul solicită contact social, situaţie de anxietate
Geamătul plăcere, mulţumire
Coada şi urechile sus, un picior în faţă alertă, gata de participare
întrecere, încredere, solicită atenţie,
Privire insistentă
apropierea distanţei
Evitarea privirii frică, respect, evitarea întrecerii
Prezentarea abdomenului respect, relaxare
Coada între picioare, la prezentarea
frică, supunere
abdomenului
Coada lasată în jos la prezentarea
frică profundă, supunere
abdomenului, urmată de urinare
stârnire asociată cu anxietatea, frica,
Piloerecţie
agresiunea; semnal de ţinere la distanţă
Piloerecţie restrânsă la zona gâtului sau cozii câine încrezator în puterile lui
Postura încordată cu musculatura rigidă intenţia de a interacţiona cu alt câine
Coada asupra liniei mediane încredere, stare normală de bine
Coada balansată dorinţă de interacţiune
Vârful cozii balansat încredere, interacţiune ofensivă
Urechile înapoi frică
Gâtul ridicat sau arcuit încredere, întrecere
Urechile erecte alertă, întrecere
încredere, agresivitate, ofensivă, ţinere la
Mârâit cu incisivii şi caninii expuşi
distanţă
apărare, apropierea distanţei, solicitare a
Corpul lăsat în jos
atenţiei, respect
apropiere a distanţei, respect, solicitare a
Labuţa anterioară ridicată
atenţiei
Labuţele în afara liniei corpului, săritura,
invitaţie la joacă
balansarea codiţei
236
Comunicarea interspecifică câine – om
Domesticirea câinilor şi traiul în strânsă relaţie cu omul, le-a determinat pe
aceste animale de companie să dezvolte anumite abilităţi şi să-şi modifice
comportamentul în funcţie de cerinţele proprietarului şi a noului mediu de viaţă, abilităţi
pe care câinii de stradă sau de curte nu le au. În acest context, modificările
comportamentale suferite de câini de-a lungul timpului, au avut la bază trăirile proprii ale
individului, atitudini pe care acesta le adoptă faţă de anumite evenimente la care asistă,
atât în familia de adopţie, cât şi atunci când vine în contact cu alţi indivizii din specia sa.
Din această cauză stabilirea unui cod de comunicare adecvat, în relaţia
proprietar – câine, a fost şi este preocuparea fiecarui deţinător de astfel de animale, a
dresorilor sau a medicului veterinar, deoarece de modul în care aceştia vor reuşi să se
facă înteleşi, depinde reacţia de răspuns
a animalului la diferitele comenzi.
Proprietarii de câini ştiu că
aceştia încearcă să stabilească o
ierarhie de dominanţă şi cu omul, la fel
cum o face şi în relaţia sa cu indivizii
unei haite. În funcţie de temperamentul
câinelui, dar şi de cel al proprietarului,
după o scurtă perioadă de tatonare din
partea câinelui, acesta va înţelege cine
Fig. 13.21. Stabilirea unei ierarhii de este “şeful” în relaţia dintre el şi
dominanţă câine- om
(http://www.lumeanimalelor.ro/dresaj_doc_450_c proprietar (fig. 13.21). În acest context,
e-influenteaza-comunicarea-dintre-un-caine-i- un câine cu un sistem nervos echilibrat şi
stapanul-sau_pg_0.htm)
cu un temperament vioi, se adaptează
uşor convieţuirii într-o familie, deoarece
este docil şi uşor de dresat şi va răspunde uşor la comenzile stăpânului.
Este foarte important ca în relaţia câine–stăpân, stăpânul să-şi impună
personalitatea chiar dacă câinele manifestă ataşament, prietenie, devoţiune şi chiar
veneraţie faţă de acesta. Astfel, dacă câinii sunt excesiv răsfăţaţi de stăpânii lor, chiar
dacă au un sistem nervos echilibrat, aceştia devin dominanţi în relaţia cu stăpânul/
membrii familiei şi, nu rareori, arată nesupunere şi agresivitate faţă de aceştia.
În urma unor studii, specialiştii au ajuns la concluzia că un câine poate să
distingă sensul a 40–50 de cuvinte, dar foarte important pentru înţelegerea lor de către
acesta, este tonul cu care sunt rostite cuvintele dar şi durata sunetului emis. În acest
context, câinele reacţionează la anumite cuvinte–semnal (care capătă semnificaţie
pentru el), în măsura în care acestea sunt rostite cu aceeaşi intensitate şi durată,
repetate în aceeaşi context, pentru ca, animalul să le asocieze cu diverse evenimente
petrecute în trecutul, mai mult sau mai puţin îndepărtat. Demn de menţionat este faptul
că, un cuvânt pe care un câine îl înţelege (rostit într-un anumit context), devine
nesemnificativ dacă este rostit într-o altă alăturare, sau pe un ton neutru sau de altă
intensitate.
237
Astfel, prin frecvenţa şi prin
modulaţia (intonaţia) vocii
proprietarului sau a dresorului, se
comunică câinelui ce atitudine să
adopte. Specialiştii au constatat că
semnalele sonore (vocalizarile),
dublate şi de semnale posturale, sunt
mai rapid înţelese de câini, aceştia
făcând mai uşor asocierile necesare
(fig. 13.22).
În acest context, omul
consideră normal comportamentul
companionului său, atunci când Fig. 13.22. Comunicarea om-câine
acesta corespunde cel mai bine (http://www.ziuaconstanta.ro/images/stories/2016/09/0
9/rodica/caine.jpg)
asteptărilor/nevoilor lui, în special, în
relaţia om – câine.
Astfel, câinii crescuţi în apartament sunt nevoiţi să se conformeze stilului de
viaţă uman, iar manifestările lor comportamentale înăscute sunt înlocuite cu alte
manifestări comportamentale (de substitutie), ca rezultat al adăptării la condiţiile de trai.
De aceea este important de menţionat faptul că dacă omul vrea un câine de
pază, comportamentul agresiv şi lătratul vor fi considerate ca fiind manifestări normale,
în timp ce pentru un câine crescut în apartament/locuinţă, comportamentul acestuia
poate fi catalogat ca fiind deviant.
13.7. Comportamentul de investigare a teritoriului
Pentru activităţile câinelui, este definitorie percepţia obiectelor/evenimentelor din

mediul lui de viaţă, reprezentând o treaptă spre cunoaştere şi explorare.
Ca şi senzaţiile, percepţiile sunt pur subiective şi ajută la formarea unei imagini
perceptive caracteristice pentru fiecare obiect şi situaţie. Astfel, percepţiei
obiectelor/evenimentelor depinde de apropierea-depărtarea de obiectul sau evenimentul
respectiv, de experienţa individuală dar şi de integritatea fizică şi psihică a animalului.
Durata menţinerii unei percepţii este strict legată de prezenţa obiectului/evenimentului.
Percepţia se realizează instantaneu şi este legată de un anumit context, iar rolul
ei în activitatea câinelui este strict informaţional. Astfel, în funcţie de percepţia mediului
exterior animalul îşi fixează traiectoria, amplitudinea şi succesiunea mişcărilor, precum
şi întreaga coordonare a activităţii imediat următoare.
Calitatea percepţiei şi interpretarea ei depinde foarte mult de experienţa
anterioară a animalului şi de memoria acestuia, câinele formându-şi “idei” pe care le
stochează în memorie.
238
Astfel, percepţia unor evenimente care apar şi se desfăşoară în mediul lui de
viaţă, generează diferite atitudini şi reacţii, individualizându-l pe câine între semenii săi.
Câinii tineri sunt mai curioşi, mai dispuşi spre investigare, spre experimentarea
dominanţei, deoarece au un temperament vioi. De asemenea, au o disponibilitate mai
mare spre activităţi de orice fel, dar mai ales ludice, comparativ cu câinii adulţi (Mihăiţă,
2011). Comportamentul apetitiv corespunzător jocului este activitatea de explorare.
Astfel, jocul caracterizează o anumită modalitate de cunoaştere a mediului înconjurător.
Studiile etologice au demonstrat faptul că, la câine, comportamentul de
investigare a teritoriul se manifestă de la vârsta timpurie (la 2 săptămâni), realizându-se
la început pe distanţe mici, în apropierea cuibului, apoi pe zone din ce în ce mai
îndepărtate de acesta, manifestând o dorinţă nelimitată pentru investigare. Faţă de un
obiect nou-întâlnit, căţelul manifestă curiozitate, apropiindu-se şi îndepărtându-se în
mod repetat. Dacă vede că obiectul respectiv este inofensiv, îl miroase cu atenţie, îl
prinde în gură (îl muşcă), se plimbă cu el în gură, scuturându-l din când în când. Însă
orice mişcare a obiectului îi provoacă iniţial teamă, făcându-l să se retragă, pentru ca
apoi să reia explorarea cu şi mai mult curaj.
În schimb, câinii adulţi dar, în special, cei vârstnici petrec mai mult timp dormind
(uneori chiar peste 20 de ore/zi), sunt mai indiferenţi la ce se întâmplă în jur, sunt mai
puţin reactivi la evenimente, acest lucru datorându-se, uneori, şi slăbirii acuităţii
simţurilor.
Când ajunge într-un mediu nou, câinele adult, începe să-l exploreze mirosind
aproape fiecare obiect. Ulterior, obiectele care i s-au părut la început ameninţătoare şi
care s-au dovedit a fi totuşi inofensive, nu mai sunt luate în consideraţie.
Demn de menţionat este faptul că lumea perceptuală a câinelui este
caracterizată prin mişcare, dar cea mai importantă fiind percepţia asupra mişcării
indivizilor (umani sau animali) din mediul său de viaţă, a obiectelor în mişcare. În funcţie
de acest tip de percepţie, animalul reacţionează într-un anumit mod, în general agresiv,
anxios sau fobic. De acest lucru este legată agresivitatea prădătoare a câinelui, în care
animalul poate ataca persoana care se deplasează în fugă pe lângă el.
De asemenea la această specie a fost descrisă şi agorafobia (teamă obsesivă și
nemotivată de spațiile largi, de locurile deschise, de piețe etc), care apare datorită unei
anumite percepţii anterioare a mediului exterior, asupra căruia câinele a făcut o fixaţie.
În funcţie de rasă, vârstă, temperament şi specializarea pentru care sunt
crescuţi, unii autori clasifică câinii în următoarele grupe, după cum urmează (Mihăiţă,
2011):
- câini de vânătoare - rase cu temperament vioi, spirit de luptă, impulsivitate,
încăpăţânare;
- câini ciobăneşti - rase cu spirit de observaţie, tenacitate, seriozitate;
- câini utilitari – rase cu un caracter paşnic şi dovedesc spirit de într-ajutorare;
- câini de pază – rase care manifestă curaj, inteligenţă, rezistenţă;
- câini de companie - vioi şi atenţi.
239
Datorită expansiunii pe care a cunoscut-o, în ultimile decenii, creşterea în
apartamente a câinilor din diferite rase, specialiştii au remarcat şi creşterea varietăţii
deviaţiilor comportamentale (tolerabile/acceptabile sau mai grave), prezente la peste
80% dintre câinii crescuţi în apartamente.
Astfel, câinii de vânătoare, crescuţi în locuinţe/apartamente, vor menţine
obiceiuri folosite la vânătoare (zgârmatul, vânatul, aretul, pontatul), câinii ciobăneşti vor
menţine ca principale obiceiuri urmăritul, cutreieratul şi izgonitul, etc. Demn de
menţionat este faptul că dacă aceste obiceiuri se manifestă într-un mediu de viaţă
perturbat, determină apariţia deviaţiilor de comportament.
Din această cauză, educaţia câinelui crescut în apartamente/locuinţe este foarte
importantă şi presupune un ansamblu de metode şi strategii în vederea ajustării şi
modelării personalităţii canine, fiind şi o metodă de “terapie”/corectare a
comportamentului deviat. Trebuie să se ţină cont, în schimb, de faptul că educaţia
depinde, în mare măsură, de capacitatea de înţelegere a câinelui, de inteligenţa
individuală, dar şi de gradul de cooperare şi disponibilitate (obedienţă) arătate de câine;
prin urmare există nişte limite ale accesibilităţii, în funcţie de fiecare individ.
Dresajul/educaţia îl capacitează pe câine la o continuă restructurare a modului
de a percepe şi a reacţiona, ducând, în final, la achiziţia unor comportamente noi, ca
rezultat al repetării, menită să satisfacă adaptarea individului la mediul lui de viaţă.
Astfel, ca efect al influenţelor instructiv-educative, câinele acceptă supremaţia omului, îşi
formează reflexele corespunzătoare, devenind capabil să facă asocieri între cauză şi
efect şi să ia decizii corespunzătoare în situaţii impuse (Mihăiţă, 2011).
In ceea ce priveşte influenţa sexului, se poate afirma că masculii manifestă
agresivitate şi o capacitate combatantă mai crescută decât femelele, la fel şi câinii tineri,
comparativ cu cei vârstnici. Astfel, în urma studiilor efectuate de specialişti, statisticile
arată că femelele ocupă un rang mai înalt decât masculii în antrenamentele pentru
solicitarea afecţiunii stăpânului şi în inducerea obedienţei. În schimb, masculii,
surclasează femelele în dominanţa asupra proprietarilor, agresiunea îndreptată spre alţi
câini, reactivitatea generală, apărarea teritoriului şi dispoziţia pentru joacă.
Unele studii au arătat că, prin selecţia dirijată la nivelul raselor, se selectează
doar caracteristicile generale ale rasei, nu şi particularităţile date de mediul de
întreţinere, proprietar, educaţie şi de mulţi alţi factori determinanţi.
Demn de menţionat este faptul că, variaţia componentei genetice este suficientă
să producă o largă arie a fenotipurilor comportamentale, în absenţa oricărei specificităţi
de rasă.
13.8. COMPORTAMENTUL DE SOMNUL ŞI DE ODIHNĂ
Somnul reprezintă o stare fiziologică normală şi periodică de repaus necesară

pentru recuperarea forţelor fizice şi redresării organismului obosit. Somnul alternează cu
starea de veghe şi starea de activitate - caracterizată prin intense procese metabolice
240
care provoacă antrenări ale funcţiilor vegetative, motorii, secretorii, etc., care împiedică
procesele neuro-cerebrale, deci implicit şi cele ale psihicului şi comportamentului
animal, în mod diferit în raport cu vârsta, dezvoltarea şi mai ales cu temperamentul
animalului.
La câine acest proces este extrem de complex, fiind dependent de ritmul
activităţilor desfăşurate pe parcursul celor 24 ore (care marchează ciclul circardian).
Particularitatea principală a stării de odihnă şi somn constă în faptul că relaţia
animalului cu mediul exterior şi deci cu excitaţiile obişnuite ce acţionează continuu
asupra unui organism, se reduce la maximum, provocând o diminuare a efortului
metabolic şi deci al activităţii în general.
Din punct de vedere fiziologic, somnul reprezintă o stopare (inhibiţie), înnăscută,
a activităţii cerebrale şi reprezintă astfel o protecţie necesară a creierului şi a întregului
complex neuro-endocrin.
Durata stării de somn la câine este foarte diferită şi este condiţionată de
temperamentul, vârsta şi activitatea desfăşurată de animal, precum şi de gradul de
solicitare a câinelui, de excitaţiile din mediul înconjurător.
Este impropriu a considera starea de somn drept un proces pasiv, deoarece în
timpul somnului, activitatea nervoasă, cardiacă, respiratorie, excretoare, etc. continuă
însă la o intensitate şi cantitate redusă. Argument că în timpului somnului câinele nu-şi
opreşte activitatea nervoasă, este faptul că şi acesta visează. Acest lucru se
exteriorizează prin mişcările manifestate involuntar de câine în timpul somnului, de
zgomotele (sunetele) emise (mârâit, lătrat, etc.), activităţi ce se desfăşoară dezordonat,
straniu şi aparent nemotivat.
Perioada de somn este mai lungă la tineret (în special, în perioada de creştere),
atingând o proporţie de chiar 80% din durata unei zile. Atunci când mama părăseşte
cuibul, puii se trezesc, dar rămân în stare de veghe foarte puţin timp, adormind imediat.
Pe măsură ce animalul creşte, durata somnului scade. Acestei reguli nu se supune însă
animalului crescut în apartament sau în cazul temperamentului limfatic, când lipsa de
preocupare, lipsa stimulenţilor din mediu sau pur şi simplu, “lenea” provoacă o
prelungire a timpului de somn (care însă se reduce cam cu 50% faţă de cea manifestată
de pui).
Dacă animalul a fost supus unui efort sau unui program de activitate impus,
durata repausului prin somn este mai mare.
Somnul se prelungeşte atunci când condiţiile meteorologice sunt nefavorabile
(ploaie, ger, căldură excesivă), constituind o formă de protecţie fiziologică a animalului.
Stare de nervozitate, agitaţia, incertitudinea provocată de schimbarea habitatului,
temperamentul nervos (vioi) etc., scurtează perioada de somn, determinând în acelaşi
timp un somn agitat. O caracteristică particulară a somnului o reprezintă poziţia
adoptată de animal în timpul somnului (fig. 13.23).
În cazul temperaturii scăzute din mediul ambiant, câinele adoptă poziţii
decubitale, cu picioarele adunate şi aşezate sub el (încolăcit), reducând suprafaţa de
iradiere şi deci de pierdere a căldurii corporale.
241
Invers, atunci când temperatura mediului creşte, câinele adoptă decubit dorsal
sau lateral, dezvelind o mare suprafaţă corporală. Adoptarea unei astfel de poziţii, ca şi
căutarea locurilor mai reci, oferă animalului o posibilitate de reglare termică.
Somnul reprezintă o stare necesară câinelui. Animalul care nu-şi satisface
nevoia de somn este agitat, obosit, mai străin de lumea care-l înconjoară. Deranjarea
câinelui în timpul somnului, ca şi trezirea lui bruscă (provocată de factori intempestivi)
pot determina reacţii neprevăzute din partea animalului.
Animalele crescute într-un mediu închis (cazul câinelui de apartament), îşi
stabilesc un loc anume pentru odihnă, ferit de unii factori externi. Câinele bolnav, ca şi
femela mamă, se retrage în locuri protejate, ascunse, parcă încercând să se izoleze de
mediul ambiant.
13.23. Comportamentul de somnul şi odhnă la câinele de apartament

(www.happydogphoenix.com)
242
14. PARTICULARITĂŢI COMPORTAMENTALE LA PISICĂ
14.1. Încadrarea taxonomică, originea şi domesticirea pisicii
Din punct de vedere taxonomic pisicile se încadrează în:

Regnul: Animalia
Clasa: Mammalia
Subclasa: Theria
Ordinul: Carnivora
Familia: Felidae
Subfamilia; Felinae
Genul; Felis
Specia; F. silvestris
Subspecia: F. catus
Mai puțin comunicativă decât câinele, dar iubitoare și fidelă ca și el, pisica știe să-
și exprime stările sufletești și să-și recunoască stăpânul. Astefl, independența, rezerva,
drăgălășenia, demnitatea sunt caracteristicile acestei mici feline.
In secolul al XIX-lea romancierul Theophile Gautier descrie pisica ca ,,un animal
filosofic, prieten al ordinii și curățeniei (care) vrea să fie prietenul nostru, dar nu sclavul
nostru".
In Antichitatea egipteană (de la 4000 i. Hr. la 100 i.Hr.), pisica a cunoscut epoca
sa de glorie, deoarece bazat pe o societate preponderent agrară, Egiptul Antic se
confrunta cu problemele cauzate de șoareci și șobolani care atacau rezervele de grâne.
Fiind vânător iscusit, pisica prindea cu ușurința șoareci, șobolani (care era, de altfel,
hrana lor preferată). Odată cu domesticirea pisicilor, noua relație dintre oameni și pisici
părea a fi benefică pentru ambele părți: oamenii își apărau grânele, iar pisicile erau
hrănite și ferite de prădătorii mai mari.De asemenea, în acea perioadă, pisica era
admirată pentru frumusetea ei, dar în același timp, temută pentru calitatile sale
,,magice", care nu erau altele decât proprietatea pupilelor de a se retracta la lumina
Lunii şi a Soarelui. În anticul oraş egiptean Hierakonpolis (care datează dinainte
piramidelor), arheologii au găsit un complex funerar, unde fuseseră înhumate şi 6 pisici,
243
care fuseseră probabil sacrificate ca ofrande aduse zeilor. Osemintele acestor pisici
datează din jurul anului 3.700 î.e.n. (fig. 14.1).
Fig. 14.1. Oraşul egiptean Hierakonpolis unde, în jurul anului 3.700 î.e.n, au fost descoperite
primele schelete de pisică
(http://www.descopera.ro)
De asemenea, controlând populațiile de rozătoare, pisicile au contribuit la

reducerea bolilor, îmbunătățind calitatea vieții. De atunci, egiptenii au început să
considere pisicile creaturi sacre, ce simbolizează viața și să le asocieze cu zeița Mafdet
(fig. 14.2 - protectoarea șerpilor și scorpionilor, înfățișată ca o femeie cu cap de felină) și
zeița Bastet (fig. 14.3 - zeița cu cap de pisică ce simbolizează fertilitatea).
Fig. 14.2. Zeița Mafdet - protectoarea Fig. 14.3. Zeița Bastet - zeița cu cap de
șerpilor și scorpionilor, înfățișată ca o pisică ce simbolizează fertilitatea
femeie cu cap de feline (https://s-media- (http://4.bp.blogspot.com )
cache-ak0.pinimg.com)
244
Spre sfârșitul Egiptului antic, comercianții au dus pisici şi în celelalte colțuri ale
lumii.
China a cunoscut pisica din timpul dinastiei Han, acum 3.000 ani, deci la puțin
timp după Egipt. Ea devine imediat un bun de preț al nobilimii, iar ulterior li se permite și
oamenilor de rând să dețină pisici. Ulterior, acestea au fost împerecheate cu pisici
sălbatice locale, apărând astfel, specii de pisici cunoscute și astăzi, precum cea
siameză și birmaneză.
În anul 999 pisica ajunge în Japonia, pentru a treisprezecea aniversare a
împăratului Ichijo. În Japonia, pisicile sunt
considerate şi astăzi aducătoare de noroc. Se
spune că o pisică obișnuia să se aciueze în fața
templului Gotokuji din Tokio și că își ținea mereu
o lăbuță în sus, în semn de bun venit pentru
vizitatori.
I s-a dus vestea, astfel că vizitatorii s-au
înmulțit, iar templele s-au îmbogățit. De atunci,
pisicile au devenit nelipsite din fiecare casă, iar
acum pot fi întâlnite peste tot așa numitele „pisici
Fig. 14.4. Pisica norocoasă – figurina
norocoase”, figurine în formă de pisică, care țin o
japoneză în formă de pisică
(https://i.ytimg.com/vi/_8oK9Quhdfg/hqd lăbuță ridicată (fig 14.4).
efault.jpg) În ciuda faptului că, în mod tradițional,
istoricii au avut tendința să creadă că prima
pisică a fost domesticită în Egiptul antic (datorită prezenţei pisicilor în picturile egiptene
care aveau o vechime de aproximativ 3600 ani), în anul 2004, într-un mormânt neolitic
din Shillourokambos, Cipru, (vechi de aproximativ 9500 de ani), a fost găsit, alături de
un schelet uman, şi unul de pisică. Scheletul de pisică era mai mare și, mai degrabă,
mai apropiat de pisica sălbatică africană (Felis silvestris lybica). Aceasta descoperire,
coroborată cu studii genetice, sugerează că pisicile au fost domesticite, probabil, în
Cipru și Orientul Apropiat, în momentul dezvoltării agriculturii.
În Europa Evului Mediu, pisicile erau deopotrivă adorate și prigonite. Asocierea
pisicilor cu zeitățile, simbolurile oculte și vrăjitoria a dus la persecutarea acestora în
timpul răspândirii creștinismului.
În secolele XV-XVI, colonialiștii europeni au luat cu ei pisici pentru a-i scăpa de
invazia de șoareci de pe vase și astfel, pisicile ajung şi pe continentul american.
Abia în secolul al XVIII-lea, pisica este menționată în texte ca animal familial.
Astfel, fabulistul Jean de la Fontaine înnobilează pisica prin înțeleptele sale fabule,
realizând osmoza dintre natura pisicii și natura umană. De la Motanul încălțat, de
Charles Perrault (1697), la Necazurile sufletești ale unei pisici engleze, de Balzac (1799-
1850), pisica își “urmează” cariera literară, cu Cheshire, în Alice
în Tara Minunilor (1865), de Lewis Carroll. Numeroase opere din secolul al XIX-lea si al
245
XX-lea continuă să-i acorde pisicii un loc de onoare, precum Pisica Neagră, de Edgar
Poe (1809-1849) sau Pisica în ploaie de Ernest Hemingway (1898-1960).
Marii muzicieni au omagiat și ei pisica. Astfel,
Chopin (1810-1848) a compus antrenantul Vals al
pisicii, iar Rossini (1792-1868) a compus un
irezistibil Duo al pisicii.
Demn de menționat este faptul că statutul
pisicilor se schimbă, din apărătoare de rozătoare, în
animale de companie.
În Marea Britanie, regina Victoria, mare
iubitoare de pisici, le introduce pe acestea în
societatea engleză ca animale de companie, și, în
curând, pisicile devin nelipsite printre regi și regine,
președinți și prim-miniștri.
Fig. 14.5. Sir Winston Churchill şi Nelson,

motanul său (http://eastwest.eu/images/east-
53/East_53_Il_gatto_di_Churchill.jpg)
Astfel, Sir Winston Churchill îl lua pe

Fig. 14.6. Chico, pisica roșcovană
Nelson, motanul său (fig. 14.5), chiar și la
a Papei Benedict al XVI-lea reuniunile de cabinet din timpul războiului.
(http://petslady.com) Chico, pisica roșcovană a Papei Benedict al
XVI-lea (fig. 14.6), a devenit personaj într-o
carte pentru copii, intitulată „Joseph și Chico: viața Papei Benedict al XVI-lea, spusă de
o pisică”.
De la inventarea cinematografiei, la sfârșitul secolului al XIX-lea, pisica devine și
starul poveștilor puse pe ecran: Tom si Jerry (1940) de Joe Barbera și William
Hanna, Sylvester și Tweety – studiourile Gaumont, Pisicile aristocrate (1970).
14.2. Legătura dintre pisică şi mediul ambiant
Pentru pisică, care este un animal de pradă, organele de simț au o importanță

majoră. Astfel, văzul, auzul și simțul tactil s-au dezvoltat în mod deosebit dar și simțurile
gustativ și olfactiv sunt dezvoltate la această specie.
Văzul la pisică este mai dezvoltat decât la câine, datorită unui număr mai mare
de celule senzoriale din retina, care fac ca aceasta, să poată vedea la distanță mult mai
mare, stârnindu-i interes mai ales obiectele/animalele aflate în mișcare.
246
Pisica, oarbă la naștere, își deschide
fantele palpebrale la 10-12 zile și își adaptează
forma pupilelor la variațiile de intensitate ale
luminii. Culoarea ochilor va fi complet fixată,
abia la vârsta de 4 luni (fig. 14.6).
Ochii pisicii sunt poziționați într-un plan
relativ frontal și anterior, ceea ce îi conferă, prin
Fig. 14.7. Văzul la pisică suprapunerea câmpurilor vizuale ale fiecărui
(http://static2.blastingnews.com) ochi, o bună vedere stereoscopică. Câmpul său
vizual este ușor superior față de cel al omului
(circa 180° la pisică și 160° la om).
Având pe retină mai multe celule cu bastonașe - responsabile de vederea în
negru și alb (adaptată pentru vederea în semiintuneric) - decât celule cu conuri
(responsabile de percepția culorilor), multă vreme s-a crezut că pisica nu vede culorile.
Diversele studii etologice au dovedit că pisicile pot să distingă roșu, oranj, galben,
verde, albastru și violet și să le rețină separat (Palicica și col., 1998). De exemplu, pisica
poate fi învățată să aleagă un obiect de o anumită culoare, dacă după alegerea
respectivă va fi recompensată, constatându-se astfel că, roșu, e culoarea ei preferată.
Oricum, o vedere performantă în penumbră este mult mai importantă pentru un vânător
nocturn decât o percepție perfectă a culorilor.
Retina pisicii are, în plus, particularitatea de a fi acoperită, în spatele celulelor
senzoriale, de o pătură pigmentară (tapetum lucidum) care reflectă razele și amplifică
astfel, lumina slabă; de aceea ochii pisicii strălucesc noaptea și acestea pot vedea de
6–8 ori mai bine decât oamenii, atunci când lumina este slabă. De asemenea, pisicile au
o rată de “reîmprospătare” a imaginilor cu mult mai mare decât aceea a oamenilor, fapt
ce le ajută să distingă mai bine mișcările rapide.
Auzul. Urechea, în sens larg, asigură, deopotrivă, percepția sunetelor cât și
echilibrul, două simțuri foarte dezvoltate la pisică.
Pisica percepe foarte ușor zgomotele, care, nouă oamenilor, ne scapă chiar
dacă suntem foarte atenți, deoarece numărul fibrelor nervoase din nervul auditiv este de
circa 52.000, spre deosebire de om, care are în jur de 31.000 de fibre nervoase. De
asemenea, pisica localizează foarte bine locul de unde vine zgomotul, precum și
distanța.
Studiile etologice au arătat că pisica poate să producă în laringe, vibrații rapide
ale aerului, care au lungimi de undă specifice ultrasunetelor (Palicica și col., 1998).
Astfel, se poate observa, uneori, că pisicile își deschid gura (cască), fără să scoată
vreun sunet, producându-se în acest timp, ultrasunete cu o frecvență de 80.000 Hz.
Simțul echilibrului este asigurat de aparatul vestibular, care informează, tot
timpul, creierul despre poziția capului în spațiu. Astfel informat, creierul poate ajusta
mișcările pentru a asigura menținerea echilibrului. Un exemplu bun al eficacității acestui
sistem sensitivo-senzorial, este capacitatea pisicii de a cădea în picioare. Percepția
foarte rapidă a poziției sale îi permite să corecteze situația într-un timp record,
247
repoziționând mai întâi capul, apoi restul corpului. Văzută în slow motion, căderea pisicii
începe cu o schimbare a echilibrului din secunda în care începe căderea (fig. 14.8).
Fig. 14.8. Căderea pisicii de la înălțime - văzută în slow motion

(https://s3.amazonaws.com)
În timpul căderii, creierul pisicii determină care parte a corpului trebuie să fie
deasupra, urmând apoi să își rotească capul şi ochii, până când vizualizează poziţia
dorită. Apoi își roteşte coloana verticală, pe măsură ce felina îşi arcuieşte spatele,
urmată de labele din spate. Acestea din urmă ajung sub corp, iar labele din faţă sunt
întinse spre înainte pentru a se proteja faţa de impactul cu solul.
La aterizare, articulaţiile labelor preiau impactul determinat de greutatea corpului
ei. O pisică în cădere seamană mai puţin cu un avion, ci mai degrabă cu o paraşută. Pe
măsură ce corpul ei se poziţionează pentru aterizare, el se relaxează şi se întinde.
Pisicile mai au şi un alt dar de la natură care le permite să aterizeze în picioare și
anume faptul că au 30 de vertebre (oamenii au doar 24), care le ajută să fie flexibile.
Demn de menționat este faptul că deşi coada joacă rol de cârmă în activităţile ei zilnice,
ea nu joacă nici un rol atunci când pisica se află în cădere.
Mirosul. Simțul olfactiv are o importanță majoră pentru prădători ca felinele,
deoarece ajută la identificarea prăzii sau a dușmanilor, depistarea femelelor în călduri
etc. Demn de menționat este faptul că la pisică, majoritatea mesajelor sociale se
bazează pe mirosuri: pisoiul regăsește mamela datorită mirosului; inspectează fiecare
obiect nou, adulmecându-l atent înainte de a se freca el însuși de acesta, pentru a lăsa
propriul miros. Astfel, nasul este un organ foarte important pentru pisici, cu ajutorul
căruia ele "scanează" permanent aerul, în căutarea diferitelor mirosuri. De fiecare dată
248
când o pisică adulmecă mirosul lăsat de alta, ea află, imediat şi aproape fără greş, o
adevarată "fişă de indentitate" a celeilalte.
Gustul este, de asemenea, important la pisică, pentru că el condiționează
comportamentul alimentar.
Senzațiile tactile. Percepția tactilă este indispensabilă unei vieți normale, ea
informează pisica asupra poziției în spațiu a extremităților sale, asupra eventualelor
obstacole în întuneric, asupra eficacității prinderii prăzii etc.
Demn de menționat este faptul că la pisică, pernițele, buzele și bărbia prezintă
numeroase terminații nervoase senzoriale. Pernițele fiecărui deget sunt adevărate
organe de simț, fiind sensibile la frig/cald sau asperitățile mediului înconjurător sau a
diferitelor obiecte (fig. 14.9).
Fig. 14.9. Pernițele la pisică- Fig. 14.10. Mustățile și perii senzitivi

adevătare organe de simț plasați deasupra ochilor
(http://www.petshome.ro) (http://www.petshome.ro)
Mustățile (vibrizele) dispuse pe buza superioară, bărbie și perii senzitivi plasați

deasupra ochilor, sunt folosiți pentru orientarea în întuneric sau în semiîntuneric (fig.
14.10). Mustăţile sunt lungi şi rigide, însă sunt flexibile şi au o funcţie senzorială extrem
de importantă pentru pisică. Ele au rădăcini adânci în piele, fiind înconjurate de
terminaţii nervoase, care detectează chiar şi cele mai mici vibraţii ale mustăţilor. Astfel,
acestea sunt folosite de pisici ca “antene” care detectează anumite lucruri, de la
măsurarea unei intrări înguste, la schimbări ale direcţiei vântului şi modificări de
presiune. Mustăţile pisicii transmit mesaje şi către exterior. Dacă felina este curioasă,
mustăţile se vor aduna spre înainte, ca şi cum ar vrea să îmbrăţişeze obiectul nou
descoperit. Când pisica este speriată, îndreaptă mustăţile spre spate, lipindu-le de
obraji.
Demn de menționat este faptul că de cele mai multe ori, poziţia mustăţilor
coincide cu poziţia urechilor, ele transimţând acelaşi mesaj.
Simțul special al pisicii, numit de unii și cel al 7-lea simț, este cel privind
orientarea acesteia în spațiu. Dacă noi, oamenii ne ghidăm după busole, GPS-uri și alte
instrumente ca să ne orientăm în spațiu, pisica are propriul ei "intrument" de ghidare, ea
249
se poate întoarce acasă și de la zeci de km depărtare. În același timp, s-a demonstrat
faptul că, este și o bună "detectoare" de cutremure.
Tipuri de mişcări
Datorită aparatului său locomotor, pisica prezintă o largă varietate de mişcări
dintre care cale mai importante sunt: mersul la pas (deplasarea cea mai lentă, în care
pisica are în permanenţă pe trei membre pe sol) alergatul şi, o deplasare intermediară.
În realitate, în natură, ea prezintă o serie mult mai complexă de deplasări, sare, se
tupilează, se caţără etc., şi chiar poate efectua întoarceri la 90° într-un singur metru,
ilustrând astfel perfect, comportamentul unui adevărat prădător.
În timpul alergatului (fig 14.11), se distinge mai întâi faza de suspensie (în timpul
căreia nici un membru nu atinge solul), apoi faza de sustentaţie, în timpul căreia
membrele anterioare susţin corpul şi prelungesc elanul, şi în cele din urmă, faza de
propulsie, în timpul căreia membrele posteriore dau impulsul dinamic.
Astfel, în timpul fazei de suspensie membrele anteriore se pregătesc de
aterizare, acestea fiind aduse total în faţă, pentru realizarea unui punct de sprijin cât mai
îndepărtat posibil. In timpul sustentaţiei, membrul anterior amortizează sprijinul, apoi
prelungeşte elanul prin contracţia tricepsului brahial dar şi a muşchilor antebrahiali
caudali. In faza de propulsie sunt puşi în mişcare muşchii fesierii şi cvadricepsi. Extensia
globală a membrului este însoţită de extensia coloanei vertebrale.
Fig. 14.11. Deplasarea prin alergare la Fig. 14.12. Săritura la pisică

pisică (http://www.cotidianul.ro//upload/gallery/rmg
(http://www.petshome.ro) zs1phxq.jpg)
Săritura (fig 14.12). Modul cel mai original şi cu totul spectaculos de deplasare a
pisicii este săritura. De obicei, după un timp de apropiere prin târâre, în urma unui salt
pisica îşi prinde prada. Pentru ca săritura să fie eficace şi lungă, regruparea prealabilă a
corpului este foarte importantă. Din această cauză, înainte de fiecare salt, pisica îşi
adaptează poziţia făcând paşi mici succesivi, plasându-şi membrele posterioare sub
250
corp, iar membrele anterioare servesc doar la orientarea saltului şi la pregătirea atingerii
solului.
14.3. Comportamentul nutriţional și dipsic la pisică
Pisica este considerată un bun cunoscător al mâncărurilor gustoase şi

proaspete. Spre deosebire de câine, pisica refuză mâncărurile urât mirositoare şi
alterate. Ea nu "gustă" niciodată mâncarea să vadă dacă îi place. În acest context,
următorul test îl poate face orice stăpân de pisici, dacă doreşte să ştie cât de proaspăt
este un aliment (de exemplu, o bucată de peşte sau de salam). Dacă pisica consumă
acele alimente înseamnă că sunt proaspete, iar dar dacă refuză, stăpânii pot avea dubii
în ceea ce priveşte prospeţimea lor.
Necesarul nutriţional al pisicii este diferit de cel al omului sau al altor specii.
Pisica are nevoie de o cantitate relativ mare de substanţe nutritive, în special proteine.
Din această cauză specialiştii recomandă să se administreze pisicilor doar hrană creată
special pentru ele, deoarece aceasta îi poate asigura toţi nutrienţii de care are nevoie.
Hrana trebuie să fie de bună calitate, mai ales în ultima treime a gestaţie şi în cursul
perioadei de creştere.
Necesarul de energie al pisicilor tinere este de 250 kcal/kg masă corporală. O
pisică în vârstă de 7 săptămâni, cu o masă corporală de 500 g, are nevoie de 125 kcal/
zi. Astfel, se recomandă ca pisicilor în vârstă de 16-18 săptămâni să li se dea de
mâncare de 4 ori pe zi, la 12-24 săptămâni de 3 ori pe zi şi la 24-40 săptămâni de 2 ori
pe zi. Pisicilor adulte li se poate administra hrană, o dată sau de două ori pe zi, în
funcţie de calitatea hranei (Palicica şi col, 1998, Constantin şi col., 2002). Specialiştii în
nutriţie menţionează că hrana pisicii trebuie să fie uşor digestibilă.
Fig. 14.13. Comportamentul alimentar

la pisică
(http://scms.machteamsoft.ro/uploads/photo Fig. 14.14. Consumul de fibre
s/652x450/652x450_017972-hrana- vegetale la pisică
pisica.jpg) (https://www.divahair.ro)
251
Iniţial ea adulmecă, hrana şi apoi realizează prehensiunea şi deglutiţia. La pisică,
mandibula execută mişcări principale în plan vertical iar masticaţia este foarte
amănunţită şi prelungită.
Pisica poate consuma doar hrană uscată (boabe/crochete), doar hrană umedă
(plic sau conservă), sau atât cu hrană uscată cât şi umedă. Cantitatea de hrană pe care
o consumă o pisică trebuie să se încadreze între anumite limite în funcţie de vârstă,
masa corporală şi nivelul de activitate al pisicii, şi trebuie împărţită în 2, 3 sau 4 mese/zi.
La pisică, procesul de regurgitare a ghemurilor de blană are loc în mod regulat şi
este indus adesea de către pisică prin consumul de iarbă (fig. 14.14). Acesta previne ca
materia nedigerabilă să coboare către tractul digestiv, lucru care îi poate provoca
indigestie, lipsa apetitului şi constipaţie. In ciuda faptului că pisica poate lăsa impresia
că mănâncă iarbă cu poftă, aceasta nu îi furnizează nicio sursa de proteine.
In cazul în care pisica nu are iarba la dispoziţie (în special, cele crescute în
apartamente), aceasta se va rezuma la consumarea plantelor pe care le găseşte în
casă, plante care din păcate pot fi toxice pentru ele (ca de exemplu, dieffenbachia,
iedera, leandrul şi rhododendronul, vâscul etc). Din această cauză este foarte important
să i se ofere, în schimb, o plantă comestibilă, aşa-numita iarbă a pisicii, care se vinde
sub formă de seminţe sau în ghiveci în magazinele specializate.
Consumul de apă depinde nu numai de vârsta și greutatea pe care o are pisica,
dar și de hrana pe care o consumă. Pisicile mai tinere sunt mai active, mănâncă mai
des și beau apă mai des. Cele bătrâne sunt mai comode, fac puțină mișcare și, de
obicei, beau apă mai rar în timpul zilei. La o pisică care consumă doar hrană uscată,
necesarul de apă este mult mai mare.
Dacă apa este oferită în recipiente (fig. 14.15), acestea trebui să fie din materiale
care nu reţin mirosuri (de ceramică sau inox). Apa trebuie să fie proaspată si să fie
lăsată permanent la dispoziţia pisicii (se recomandă schimbarea apei în fiecare zi).
Multe dintre pisici preferă să bea apă direct de la robinet, care picură sau curge încet
(fig. 14.16).
Fig. 14.15. Comportamentul dipsic la Fig. 14.16. Consumul de apă

pisică direct de la robinet, la pisică
(http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/72 (http://printreranduri.eu/wp-content/
1/10072/16015503/5/apa-pisica.jpg) uploads/pisica-bea-apa-300x282.jpg)
252
La pisică introducerea lichidelor în cavitatea bucală se face cu ajutorul mişcărilor
rapide ale limbii. Picăturile de lichid sunt reţinute între numeroasele papile coarnoase
linguale, apoi sunt introduse în cavitatea bucală (fig.14.15–14.16).
14.4. Comportamentul de eliminare a dejecţiilor
Atunci când urinează, atât pisicile cât şi motanii au o poziţie ghemuită în litieră
(fig.14.17).
Comportamentul de urinare diferă atunci când pisica vrea să marcheze teritoriul,
şi anume ea stă în poziţie ortostatică, îndreptă trenul posterior spre locul vizat, ţine
coada tremurândă ridicată şi eliberează urina sub formă de jet (fig.14.18), pe suprafeţe
verticale (copaci, pietre, mobilă, pereţi) sau orizontale (atunci când apar mici pete
umede pe parchet, gresie sau covoare). Atât masculii cât și femelele pot marca teritoriul
prin urinare.
Fig. 14.17. Comportamentul de urinare Fig. 14.18. Comportamentul de marcare a

la pisică teritoriului la pisică
(http://www.buycatlitterboxfurniture.com) (http://www.buycatlitterboxfurniture.com)
Nevoia de a marca teritoriul prin pulverizare sau prin urinare propriu-zisă este
foarte mare în cazul unei pisici nesterilizate. Urina motanilor nesterilizaţi are un miros
foarte pătrunzător, care va fi greu de îndepărtat. Sterilizarea reduce considerabil
incidenţa marcării teritoriului prin împroşcare cu urină.
Toate pisicile, atât de sex masculin cât şi cele de sex feminin, castrate sau nu,
vor marca teritoriul lor cu urina. Acest comportament poate fi o reacţie la o situaţie
stresantă. Deşi este absolut normal pentru pisici să marcheze cu urină când sunt în
afara casei, atunci când îşi marchează teritoiul în interior, este un semn că se simt
stresate. Este binecunoscut faptul că pisicilor le place monotonia și obișnuința, iar cea
mai mică schimbare în mediul lor pot duce la modificări ale manifestărilor
253
comportamentale (în cazul apariţiei unui nou animal de companie în casă, unui nou
membru al familiei, sau a unei noi piese de mobilier). Astfel, în aceste situaţii, pisica va fi
foarte stresată din cauza schimbării și va reacționa, în primul rând, prin marcarea
teritoriului revendicat de ea (este de asemenea cunoscut că pisicile marchează cu urină
chiar patul sau plapuma proprietarilor). Demn de menționat este faptul că, alături de
zgâriatul mobilei şi a draperiilor, urinatul în afara litierei este cea mai comună problemă
întâlnită în rândul stăpânilor de pisici, fiind, de obicei, asociată cu disfuncţii ale tractului
urinar (boala tractului urinar inferior la feline sau sindromul urinar felin), care cauzează
dureri la urinare, pe care felina le va asocia, întotdeuna, cu litiera. În aceste condiţii, ea
va încerca să evite cutia cu nisip.
Eliminarea fecalelor. În timpul
defecării pisica adoptă o poziţie cifozată, cu
membrele posterioare aduse anterior, ţinând
coada ridicată (fig. 14.19).
Numărul defecărilor pe zi depinde de
vârsta pisicii (pisicile tinere defecă de mai
multe ori pe zi decât adulţii), cantitatea hranei
ingerate dar şi de cât de multă mişcare face pe
timpul zilei.
În general, o pisică adultă defecă o dată
pe zi. După depunerea fecalelor, majoritatea
Fig. 14.19. Comportamentul de pisicilor le examinează olfactiv iar după
defecare la pisică (https://ak2.picdn.net)
mirosire fac mişcări de scurmare.
Ca şi puii de câine, puii de pisică se nasc imaturi, cu o greutate cuprinsă între 80

şi 100 de grame, astfel că au nevoie de multă îngrijire. Fantele palpebrale se deschid la
7-10 zile, iar, în general, până la vârsta de 2 luni culoarea ochilor va fi albastră. Pisica
este foarte fecundă: numărul mediu al puilor este de patru, dar ea poate făta chiar zece
pui. Gestaţia pisicilor are o durata de aproximativ 60 de zile. In timpul gestaţiei pisica de
apartament caută afecţiunea umană.
La 3 săptămâni de gestaţie, glandele mamare îşi măresc volumul şi devin
turgescente. Înainte de fătare, pisica se retrage într-un loc liniştit, unde îşi construieşte
un cuib. Dacă este crescută în casă, se recomandă să i se pregătească un loc pentru
fătare într-un colţ liniştit al locuinţei. Majoritatea fătărilor au loc în intervalul aprilie -
august. Inainte de fătare pisica devine uşor agitate iar la aproximativ 20 de minute de la
declanşarea contracţiilor, pisica va naşte primul pui.
Fătarea începe prin contracţii tot mai intense ale uterului, care provoacă
deschiderea colului uterin. Rând pe rând, are loc expulzarea puilor, fiecare cu placenta
lui. Intervalul dintre expulzarea puilor poate fi foarte scurt (minimum 30 de secunde) sau
254
mai lung (până la 40 de minute). Ea mănâncă placenta şi lichidele fetale. După fătare,
pisica linge cu grijă puii şi îi duce în cuib.
Pisica este, asemănător căţelei,
o mamă bună, care îşi îngrijeşte puii cu
mult devotament. După terminarea
fătării, puii sunt adunaţi în cuib. Ca şi la
alte specii, şi la pisică se poate observa
fenomenul de clipnoză atunci când
mama îşi duce puii în cuib, constatându-
se de unii etologi (Tony Buffington,
profesor la Ohio State University) că, pur
şi simplu, acest răspuns la strângerea
pielii de nivelul cefei a evoluat, pentru ca
mamei să îi fie mai uşor să îşi ţină în
frâu puii şi să îi ferească de pericole (fig. Fig. 14.20. Imobilitatea tonică (clipnoza) la
pisică
14.20). (http://www.karusek.com.pl/img_prod/b/b_13814.jpg)
În cuib, pisica mamă se strânge
în jurul lor şi le ţine cald. Curând, puii
devin vioi şi după 1-2 ore încep să sugă. Dacă fătarea durează mai mult timp, puii fătaţi
încep să sugă când mama lor este încă preocupată cu fătarea.
Orientarea pisoilor spre mameloane se realizează pe baza depistării căldurii
corpului mamei şi al mirosului glandei mamare. Pisica îşi ajută puii, dirijându-i cu capul
spre mameloane (fig. 14.21). În primele zile, intervalul dintre supturi este de 2-3 ore.
În primele două zile după fătare, pisica este preocupată exclusiv cu alăptatul şi
cu încălzirea puilor, părăseşte cuibul
doar la intervale mari, mănâncă, bea
şi se întoarce repede (fig. 14.22).
Zgomotele făcute de puii din
cuib o determină să se întoarcă
imediat. După reîntoarcere, pisica îşi
scoală puii lingându-i şi împingându-i,
trezindu-i pentru supt.
Puii îşi recunosc mama, după
miros, deosebind-o de alte pisici.
După câteva zile, fac primele
încercări de deplasare. Din când în
când, pisica îşi linge cu multă
tandreţe puii, ţinându-i astfel curaţi.
Fig. 14.21. Comportamentul matern la pisică
(http://www.warrenphotographic.co.uk/13692-calico-cat- Unele studii etologice au arătat faptul
licking-her-newborn-kittens) că dacă în primele săptămâni de la
fătare, se introduce în cuibul unei
255
pisici mamă, un pui de la o altă pisică, aceasta îl va îngriji la fel de bine ca şi pe proprii
pui.
Dezvoltarea puilor are loc în
mai multe etape. Primele 6 săptămâni
de viaţă sunt foarte importante pentru
pisică deoarece, în această perioadă
se dezvoltă personalitatea și
caracterul ei. La fătare, puii de pisică
cântăresc doar câteva zeci de grame
dar cresc în ritm foarte alert în prima
Fig. 14.22. Comportamentul de alăptare la
săptămână de viață (ei își pot dubla pisică (http://www.warrenphotographic.co.uk/03103-
greutatea în această perioadă). În white-mother-cat-and-kittens)
primele trei săptămâni de viaţă sunt
încă neajutoraţi şi dorm aproape tot timpul, fiind îngrijiţi cu multă dragoste de pisica
mamă. În acest timp, are loc dezvoltarea creierului şi a organelor de simţ. După o lună,
laptele matern nu mai acoperă nevoile nutritive ale puilor. Ei încep să mănânce diferite
alimente şi să-şi însoţească mama la plimbare.
În primele săptămâni după fătare, pisica nu trebuie deranjată când îşi îngrijeşte
şi hrăneşte puii. Dacă şi-a ales cuibul într-un loc nepotrivit, expus privirilor oamenilor, ea
preferă să-i mute. Fiecare pisoi este dus separat în noul cuib.
Pisicile care au pui nu-şi omoară întotdeauna prada (şoareci, şobolani), ci o duc
în apropierea cuibului, unde pisoii urmăresc cu interes jocul mamei lor, joc care se
termină, cu „devorarea” pradei. În acest fel, puii se obişnuiesc deja, de la vârsta de 3-4
luni, cu deprinderea comportamentului de prădător.
Pisica îşi exprimă tandreţea faţă de om, prin frecarea capului şi corpului de
picioarele lui, torcând liniştită. Cu cât este crescută de la o vârstă mai fragedă de om, cu
atât este mai ataşată de acesta. Gesturile de tandreţe pe care le-a învăţat în timpul
jocului cu fraţii şi cu mama ei, le transpune apoi la om, pe care îl consideră “partener de
viaţă”, nu stăpân.
14.6. Comportamentul social (interrelaţiile comportamentale)
Pisica este ataşată de om dar nu îl priveşte ca un partener cu rang superior,

deoarece dezvoltarea ei în decursul milioanelor de ani, a transformat-o mult într-un
animal solitar. Dacă este necesar, pisica poate trăi singură, sălbăticându-se şi de aceea,
pe bună dreptate, i s-a spus “individualista animalelor de casă”.
Pisica este un animal încăpăţânat şi nu întotdeauna dispus să se joace. Astfel,
din cauza firii ei încăpăţânate şi a trecii bruşte de la o atitudine tandră la una agresivă,
pisica este considerată un animal perfid.
Între pisicile crescute în grup, mai ales din tinereţe, nu există o ierarhie socială
strictă; din contră, se constată că pisicile se menajează între ele, ţinând cont una de
alta, dar este adevărat că cele mai mari şi cele mai puternice au o anumită prioritate la
256
mâncare. Atitudinea reciprocă a pisicilor depinde de experienţa acumulată în cursul
tinereţii şi în timpul întâlnirilor cu alte pisici. Fraţii se înţeleg bine între ei dacă spaţiul în
care trăiesc este suficient de mare şi au la dispoziţie mâncare foarte bună.
Se ştie faptul că pisica îşi petrece timpul cum vrea ea. În acest caz, îi place să
facă zilnic incursiuni pe teritoriul care îi aparţine. Mărimea teritoriului de vânătoare la
pisica de casă, nu este prea mare (0,5-1 km).
14.6.1. Agresivitatea la pisică

Agresivitatea se referă la un complex de comportamente care apar în diferite
circumstanțe având diferite cauze, traduse prin diferite manifestări de amenințare sau de
vătămare asupra unei persoane sau a unui alt animal.
Demn de menţinat este faptul că, la pisică, amenințările și agresivitatea pot fi
atât ofensive cât și defensive.
Două pisici care nu se cunosc, se apropie pline de neînceredere, învârtindu-se în
cerc, mirosindu-se reciproc. Dacă au intenţii paşnice şi se simt egale în rang, se
despart, îndepărtându-se agale una de alta. În schimb, când una dintre pisici se simte
superioară, face un gest ameninţător cu laba, după care pisica cealaltă fuge.
Astfel, o pisică cu agresivitate ofensivă va încerca să-şi intimideze adversarul
(prin atitudine, postură etc.), în timp ce o pisică agresivă defensiv va încercă să se
protejeze și să se supună.
Astfel, poziția ofensivă presupune: privire fixă, urechi ridicate, deplasare spre
adversar cu spatele rotit ușor spre față, având membrele posterioare rigide, coada
dreaptă întinsă spre pământ, însoţite sau nu de un mieunat intens.
În schimb, poziția defensivă (în cazul pisicilor cu anxietate), presupune ochii larg
deschiși cu pupilele dilatate parțial sau total, urechile lăsate pe spate. În această situaţie
pisicile stau ghemuite, cu capul lăsat şi coadă strânsă pe lângă corp. Ele pot prezenta un
şuierat specific și pot “scuipa”, prezentând lovituri rapide cu labele din față.
Super-agresivitatea, ofensivă sau defensive la pisică, presupune pregătirea
pentru atac prin balansarea spre spate și expunerea armelor de atac (dinți și gheare),
iar în timpul luptelor pisicile lovesc cu labele şi pot muşca şi zgâria.
Clasificarea comportamentelor agresive

Agresivitatea teritorială
Animalele din cadrul multor specii se luptă pentru a-și extinde sau a-și păstra
teritoriul, iar pisicile nu fac excepție de la această regulă. Atât femele cât și motanii sunt
animale teritoriale, însă motanii își protejează teritoriul mai intens decât pisicile.
Pătrunderea motanilor pe teritoriile altor motani determină declanşarea luptelor. Unele
pisici își atacă lent intrusul, în timp ce altele devin foarte agresive imediat după depistarea
lui. Astfel, dacă motanul care a pătruns pe teritoriul revendicat nu se retrage, va începe
lupta (fig. 14.25).
257
Fig. 14.25. Comportamentul
agonistic între doi motani
(http://www.zooland.ro/data/articles/3
5/3552/bataie-pisici-0n.jpg)
În timpul luptelor, aceştia se atacă cu labele, adoptând o poziție verticală rigidă,

cu spatele ușor ridicat, privindu-se fix, urechile fiind lăsate pe spate. În timpul luptelor
motanii miaună zgomotos (fig. 14.25).
Agresiunea între pisicile din casă este mult mai subtilă și mai complexă decât
cea dintre motanii de afară.
Agresivitatea datorată fricii sau agresiunea defensivă

Acest tip de agresivitate poate apărea dacă o pisică percepe o amenințare. Cu
cât este mai mare amenințarea, cu atât mai intensă va fi frica și deci şi agresiunea cu
care va reacționa.
Fig. 14.26. a. Agresiune defensivă; b. Agresiune ofensivă

(https://thelittersitter.files.wordpress.com/2014/03/angry_cat.jpg)
Poziția corpului asociată cu agresiunea defensivă sau cea datorată fricii,

presupune semne defensive (ghemuire, lăsarea urechilor pe spate, legănarea cozii,
balansarea spre spate, dilatarea pupilei – fig. 14.26 a) precum și semne agresive
(arcuirea spatelui, zbârlirea părului pe spate şi coadă, mieunat și scuipat, șuierat,
mușcat, zgâriat, etc.- fig. 14.26 b).
258
Demn de menţionat este faptul că semnele agresive apar mai ales dacă pisica
nu poate evada din fața obstaculului care îi provoacă frică.
Agresivitatea cauzată de durere și nervozitate

La pisică, agresivitatea cauzată de dureri apare frecvent, când cineva încearcă
să atingă o zonă dureroasă de pe corp, sau când este
în suferință și anticipează că va fi luată în brațe. Acest
tip de agresivitate poate fi direcționată către alte
pisici, alte animale, oameni, sau obiecte (fig. 14.27).
Fig. 14.27. Agresivitatea cauzată de durere

(http://www.andreidalcu.com)
Agresivitatea cauzată de mângâiat

Pisicile adoră mângâierile pe care le răsplătesc cu durate diferite de tors
zgomotos. Mângâiatului este cel mai bun mijloc de a relaţiona cu o pisică şi de a
consolida o relaţie afectivă cu aceasta. Este binecunoscut faptul că unor pisici le place
să fie mângâiate și să fie ținute în brațe, iar
altora nu, sau unele acceptă să fie mângâiate,
dar nu să fie luate în brațe (fig. 14.28).
Agresivitatea cauzată de mângâiat
apare datorită contactul repetat pe anumite
suprafețe, care poate cauza iritație, nervozitate
sau chiar durere. În această situaţie pisica
devine brusc neliniştită, fiind deranjată de
această activitate şi întoarce rapid capului către
mâna stăpânului, îl mușcă sau zgârie, după
care fuge, mişcând agitat coada.
Deși la început mângâierea poate fi Fig. 14.28. Agresivitatea cauzată
de mângâiat
plăcută, ea poate deveni deranjantă, iar când
(http://www.zooland.ro/data/Image/i
pisica dă de înțeles stapânului că vrea să se mage/pisica_mangaiata.png)
oprească, ar fi bine să o asculte. Studiile
etologice menţionează faptul că acest tip de
comportament agresiv este mai des întâlnit la motani decât la pisici.
Specialiştii precizează unele zone ale corpului unde mângâiatul devine irezistibil
pentru pisică, şi anume: bărbia (mângâiată în această zonă, pisica îşi întinde capul şi
gâtul, mărind parcă suprafaţa pe care doreşte să fie atinsă); baza urechilor (în momentul
în care sunt mângâiate în această zonă, multe pisici îşi “împung” stăpânul, apropiindu-şi
fruntea de acesta); obrajii, mai ales în spatele mustăţilor, fiind zone bogate în glande
259
odorante (folosite la marcarea teritoriului), şi chiar baza cozii (pisica ridicându-şi trenul
posterior în momentul când este mângâiată în acestă zonă).
Demn de menţionat este faptul că, zonele în care pisică nu doreşte să fie
mângâiată pot să difere de la individ la individ, însă una este valabilă pentru toate
pisicile, şi anume, zona abdominală. Spre deosebire de câinii care îşi expun zona
abdominală şi inghinală, sperând să fie mângâiaţi acolo, pisicile nu sunt atât de
încrezătoare, deoarece pentru ele, abdomenul este o zonă vulnerabilă. În natură, pisica
este deopotrivă pradă şi prădător iar prin etalarea zonei abdominală, ea risca să se
expună prea mult pericolului.
Agresivitatea din “joacă”

Joaca este extrem de importantă pentru o pisică deoarece o ajută să îşi
dezvolte abilităţile sociale, să înveţe să se implice în numeroase activităţi şi să
socializeze atât cu stăpânii, cât şi cu alte animale.
De obicei, majoritatea pisicilor se joacă mai agresiv, deoarece sunt feline cu
instincte puternice. Acest comportament este tipic unui animal prădător și presupune
pândirea, săritura, atacarea, vânarea, alergarea, lovirea, zgârierea şi mușcarea
adversarului.
Pisicile se implică în două tipuri de joacă: o joacă solitară (fig. 14.29) şi o
joacă socială (fig. 14.30).
Atunci când se joacă în mod solitar, pisicile folosesc jucării, dar şi diferite
obiecte simple pe care le găsesc în casă (hârtii, gheme, şireturi, etc) şi care le
captează atenţia. În schimb, joaca socială implică interacţiunea cu alte pisici şi
animale, dar şi cu stăpânii.
Există situații în care este greu de diferențiat manifestările comportamentale din
timpul jocului, de agresivitatea pisicii. Din această cauză, în aceste situații, cheia este
limbajul corpului pisicii.
Fig. 14.29. Joaca solitară la pisici Fig. 14.30. Joaca socială la pisici
(http://www.click.ro) (http://www.zooland.ro/data/Image/imag
e/pisica_mangaiata.png)
260
În timpul jocului, pisica ține gura ușor întredeschisă, și sare spre alt animal sau
spre stăpân, uşor orientată lateral, având spatele arcuit și blana zburlită. Deasemenea,
în timpul jocului, pisicile nu scot nici un fel de sunet. Pe de altă parte, atunci când pisica
manifestă un comportament agonistic şi este agresivă fără nici un motiv aparent, ea va
vocaliza printr-un miorlăit apăsat, nervos, alături de “scuipat”.
Un alt factor care determină comportament agresiv în timpul jocului are la bază
orele lungi pe care pisica le petrece singură acasă (fără nici o ocazie să se joace),
precum și încurajarea de către stăpâni spre urmărirea sau atacarea mâinilor acestora.
Agresivitatea maternală
Este binecunoscut faptul că toate mamele au instinct protector pentru puii lor,
față de diferitele pericole care pot apărea. Acest tip de agresivitatea este cel mai adesea
redirecționată către alte animale, însă poate fi direcționată și către oameni. Mamele pot
deveni foarte agresive atunci când își apără puii (în special, în primele săptămâni de
viață a acestora).
Agresivitate redirecționată
Agresivitatea redirecționată se traduce prin apariţia unor manifestări
comportamentale agonistice la pisicile care sunt stârnite în mod agresiv de către un alt
animal sau o persoană, la care pisica respectivă nu
poate ajunge deoarece sunt separate de un geam
sau o ușă. Neputând să ajungă la cel care a cauzat
iritarea inițială, pisica va redirecționa comportamentul
agresiv asupra oricărei persoane sau animal care
este în apropiere sau care încearcă să se apropie de
ea. Demn de menţionat este faptul că acest tip de
comportament agresiv este mai mult un reflex.
Factorii declanșatori ai unei agresiunii
Fig. 14.31. Agresivitate redirecționate sunt: privirea unei alte pisici sau
redirecționată urmărirea păsărilor, printr-un geam sau mirosul unei
(http://www.andreidalcu.com) alte pisici depistat la unul din membrii familiei,
precum diverse zgomote asurzitoare, întreruperea
unei lupte între pisici etc.
14.6.2. Limbajul şi comunicarea intra- şi interspecifică la pisici
Prozatorul englez Lewis Carrol a făcut următoarea remarcă despre pisici: "dacă
pisicile ar vorbi, probabil că nu v-ar plăcea chiar tot ce ar spune, însă nu v-ar minţi
niciodată". Pisicile ne transmit ceea ce simt şi ceea ce vor, iar oamenii trebuie să
înţeleagă mesajul. Pisicile comunică între ele şi cu stăpânii lor în mai multe feluri, de la o
anumită poziţionare a urechilor, a ochilor, sau a cozii, la mieunat şi hârâit. Demn de
261
menţionat este faptul că felinele nu rămân fără un mijloc de comunicare, atunci când vor
să transmită un mesaj. Este binecunoscut faptul că, la nevoie, pisica îşi poate exprima
dorinţele astfel încât să fie înţeleasă de către om. Dacă doreşte, de exemplu, să
părăsească camera, ea se aşează în faţa uşii şi se uită lung, când la om, când la clanţă.
In cazul în care deschiderea uşii întârzie ea scoate, din când în când, câte un miorlăit
rugător. De asemenea, ele adoptă o atitudine de aşteptare în faţa castronului pentru
mâncare sau pentru apă, atunci când le este foame sau sete.
Comportamentul pisicii faţă de alte animale depinde de experienţa pe care a
acumulat-o la vârsta tânără.
Limbajul cozii
Felinele comunică printr-un sistem complex de semne şi sunete care ajută la
definirea şi consolidarea poziţiei sociale a pisicii şi facilitează relaţiile pisică-pisică,
pisică-om, pisică-câine, sau alte animale.
Coada zbârlită (fig. 14.32) – când pisica îşi zburleşte coada, înseamnă că iese
din zona de confort şi este ori speriată ori nervoasă. Se sperie, de obicei, când este
luată prin surprindere sau când vede un lucru pe care nu îl cunoaşte sau îi este frică.
Dacă coada zburlită este ridicată drept în sus, sau doar paralel cu solul, pisica se
pregăteşte să atace. Coada zburlită, asemănătoare unei perii de spălat sticle, ţinută în
formă de U este semn de frică iar dacă felina este atacată în acel moment, ea nu va
ezita să riposteze.
Fig. 14.32. Coada zbârlită Fig. 14.33. Coadă verticală cu “cârlig” în vârf
(http://scms.machteamsoft.ro/uploads/photos/652x
(www.gramofona.com/assets/2014/mart/ 450/652x450_104744-ce-mesaje-transmite-coada-
01.03/cherno_kote.jpg) unei-pisici.jpg)
)
Poziţia lumânare – când pisica ţine coada ridicată, înseamnă
)
că este bucuroasă
şi fericită să-l vadă pe stăpân, fiind dispusă să primească mângâieri sau atenţie. De
asemenea, când coada e ţinută dreaptă în sus, în timpul mersului, înseamnă că pisica
este încrezătoare şi sigură pe ea. Culmea fericirii este aratată de o coadă verticală cu
un mic cârlig în vârf (fig. 14.33) sau care mişcă ritmic doar vârful. Atunci când este
262
interesată să interacţioneze cu stăpânul, vârful cozii flutură lent şi se îndoaie în direcţia
stăpânului, spunând parcă "Salut, prietene!". Coada unei pisici relaxate se va mişca în
sus şi în jos într-un ritm lent, desenând parcă litera “U”. Cu cât interesul este mai mare
pentru un anume lucru, cu atât mai sus va fi ridicată coada.
Pisica este un animal căruia îi place rutina şi dacă se obişnuieşte, ea va veni în
fiecare zi să-l salute pe stapân, având urechile ciulite şi
ochii uşor mijiţi, frecându-şi faţa şi corpul de acesta.
Coadă „supărată” – când pisica este foarte
nervoasă sau iritată de ceva, dă din coadă foarte agitată.
În această stare, pisicile nu mai ţin cont de stăpân şi nu-l
mai ascultă, până nu se simt în siguranţă şi până nu
reintră în zona lor de confort.
Coada între picioare (fig. 14.34) – ascunderea cozii
între picioare este semn de frică întensă şi un semn că
pisica este vulnerabilă. De obicei, pisicile crescute în casă
Fig. 14.34. Coada între
nu au motiv să ţină coada între picioare, decât dacă sunt
picioare (https: //Fearful-
bolnave. Cat.jpg)
Echilibrul – atunci când pisica cade de la înălţime
în picioare, coada îi oferă un mare avantaj, pentru că o ajută să se răsucească în aer.
Coada are rol de cârmă şi contragreutate în alergare şi în viraje sau atunci când pisica
sare de pe un obiect pe altul, când aleargă sau merge pe un gard, etc.
Mişcarea cozii la pisică. Unele semnale transmise de coada pisicii, avertizează
omul sau alte animale să stea la distanţa de ea. Coada agitată înseamnă dorinţa felinei
de a fi lăsată în pace, dar şi starea ei de excitare. Dacă pisica mişca coada în stânga şi
în dreapta, la nivelul podelei, înseamnă că ea este pregătită să atace.
Dacă vârful cozii tremură în diverse direcţii, este semn de frustare sau emoţie
intensă. De obicei, pisicile au această reacţie când intră un animal străin sau chiar omul
în teritoriul lor şi nu se retrage, deşi primeşte numeroase advertismente. Dacă intrusul
nu părăseşte teritoriul revendicat de pisica respectivă, aceasta îşi va zburli blana şi, în
final, va ataca.
Limbajul urechilor
Limbajul non-verbal al pisicii poate fi mai expresiv decât cel verbal. Astfel,
limbajul nonverbal, folosind poziţia urechilor, oferă felinei mai multe avantaje putând să
transmită starea de spirit în care se găseşte în momentul respectiv (de alintare, frică,
agresivitate etc).
Urechile pisicii curioase
Urechile orientate spre înainte, semnifică interesul pisicii pentru ceea ce se
întâmplă în mediul ambiant, încercând să descifreze, în special, sunetele interesante,
pentru a aduna cât mai multe informaţii posibile despre evenimentele din jur (fig. 14.35).
De asemenea şi în timpul somnului pisica are urechile înclinate spre înainte, pentru a
putea intercepta, în orice moment, orice zgomot, oricât de subtil ar fi el.
263
Fig. 14.35. Urechile pisicii
curioase Fig. 14.36. Urechile pisicii
(http://pre01.deviantart.net/a000/th/pr
neliniștite (http://i.dailymail.co.uk)
e/f/2010/344/c/c/curious_cat.jpg)
Urechile pisicii neliniştite

Când pisica este neliniştită sau se simte ameninţată, urechile ei vor fi lăsate și
îndreptate spre lateral (fig. 14.36). Specialiștii au stabilit că această poziţie ajută şi la
blocarea sunetelor deranjante care vin din jurul ei.
Urechile pisicii nervoase/speriate
Când pisica este speriată sau nervoasă
are urechile lăsate pe spate, aproape lipite de
cap (fig. 14.37). Dacă omul sau alte animale
nu țin cont de mesajul transmis de pisică, când
are urechile lăsate pe spate, ea va ataca
negreșit.
Fig. 14.37. Urechile pisicii

nervoase/speriate
(https://cdn.petbarn.com)
Comunicarea vocală
Pe lângă comunicarea non verbală (reprezentată de atitudinile posturale şi
mimică), pentru a comunica intra- și interspecific, pisicile miaună.
Demn de menționat este faptul că pisicile adulte nu comunică între ele prin
mieunat decât în perioada de împerechere (când sunetele sunt mai melodioase și mai
grave), dar comunică cu oamenii, întotdeauna, când vor să le trasmită ceva.
În schimb, pisoii se folosesc de mieunat pentru a-și anunța mama atunci când se
îndepărtează de cuib sau când le este foame.
Specialiștii etologi menționează faptul că unele rase de pisici, sunt mai vocale
(ex. Siamezele).
264
Pisicile miaună pentru a-și întâmpina stăpânii, pentru a solicita atenție, pentru a
cere de mâncare, pentru a-si primi portia de mâncare. Dar mieunatul poate avea și
conotații patologice, cum este cazul pisicilor bătrâne care sufere de disfuncţie cognitivă,
miaunând de fiecare dată când devin dezorientate.
Vocabularul pisicii este presărat cu sunete diverse și tonalități diferite de
mieunat. Principalele emisiuni vocale ale pisicii sunt menționate mai jos.
Mieunatul într-un singur sunet, are mai multe semnificații, în funcție de ce vrea
pisica să transmită, și anume: un salut scurt (“Ce mai faci?”), o comandă (“Vreau
mâncare”), o obiecție (“Nu mă atinge acum!”), un anunț etc.
Mârâitul iritat, hârâitul și “scuipatul”. Atunci când pisica are astfel de manifestări,
înseamnă că un alt animal, o persoană sau un obiect o enervează sau o sperie foarte
tare. În aceste condiții ea devine agresivă.
Urlatul. Dacă pisica suferă în vreun fel (dacă are o anumită durere sau a fost
închisă într-un anumit loc din casă), ea va vocaliza foarte agresiv, sunetul semănând cu
un urlet. Urletul mai este întâlnit și în timpul împerecherii.
Torsul. Pisica emite, în anumite situații, sunete speciale (asemănătoare unui
murmur vezicular puternic amplificat), denumite tors. Torsul este, de obicei, semn de
mulțumire, și este rezultatul unei activități ciclice cu o frecvență foarte mare (25 ori/s) a
diafragmei și mușchilor laringieni atât în cursul inspirației, cât și în cursul expirației
(Constantin și col., 2002).
Fiecare ciclu de activare are 3 faze, și anume:
- închiderea glotei, care este rezultatul contracției mușchilor adductori ai
laringelui, ceea ce duce la aproprierea corzilor vocale;
- deschiderea glotei, rezultat al mușchilor abductori laringieni, care prezintă
contracții sincrone cu ale diafragmei și produce zgomotului caracteristic torsului, care
apare ca urmare a dispariției bruște a diferenței de presiune pe cele două părți ale glotei
închise, care are drept consecință redeschiderea bruscă a glotei;
- reluarea fluxului aerului, deoarece glota rămâne deschisă.
Astfel, în timpul inspirației, diafragma prezintă contracții intermitente care
alternează cu cele ale mușchilor adductori laringieni, ceea ce duce la prevenirea
negativării excesive a presiunii intratraheale, în timp ce glota este închisă. În același
timp, pe perioadele când glota rămâne deschisă, repetarea ciclurilor și sunetelor
caracteristice torsului, este asigurată de un flux intermitent inspirator de aer.
În expirație, când adductorii laringieni se relaxează și glota se deschide,
presiunea intratraheală mai mare (decât în perioada cu glota închisă), forțează trecerea
aerului printre corzile vocale, producându-se zgomotul caracteristic de tors.
Pisicile torc mereu când sunt fericite, chiar și în timp ce mănâncă. Demn de
menționat este și faptul că uneori însă, pisica toarce și când este într-o stare de
anxietate, sau bolnavă, încercând să-și aline suferința.
Uneori pisica toarce și în încercarea ei de a-și marca teritoriul prin freacarea
capului sau întregul corp de stăpân, de scaune, tocul ușii, jucării, mobilier etc., fiind felul
ei de a transmite faptul că, acolo, ea este stăpână.
265
De asemenea, pisica toarce și este cu adevărat fericită și în timpul acțiunii,
denumite de iubitorii de feline “frământatul” (ca și cum ar frământa un aluat), întrucât
pisica își lucrează pernuțele pe o suprafață moale. Acest gest provine din perioada de
nou-născut, când pisoiul masa, în timpul suptului, glanda mamară a mamei.
“Trilurile” scoase de o pisică reprezintă de fapt, un mieunatul puțin tremurat, ca și
cum o pisică mamă își cheamă puii să o urmeze. Dacă o pisică adultă vocalizează în
acest fel lângă castronul cu mâncarea, cel mai probabil vrea ca stăpânul ei să-I
completeze mâncarea favorită. Dacă într-o locuință, trăiesc mai multe pisici ele pot
comunica în acest fel.
De asemenea, pisica mai emite nişte sunete caracteristice şi ciudate, atunci
când stă la geam și vede păsări în copaci, pe gard etc.
Pisicile și relația lor cu omul

Deși omul și pisica vorbesc limbi diferite, asta nu înseamnă vom putea comunica
cu acestea. Comunicarea non vocală implică o combinaţie a mai multor elementele
prezentate anterior. Astfel, o anumită atitudine posturală poate fi interpretată greşit dacă
nu este asociată cu poziţia urechilor sau a cozii, cu expresia facială, etc
Majoritatea stăpânilor de pisici recunosc starea de spirit a acesteia, citindu-
i limbajul corpului, expresia feţei, mişcările, sau după felul cum miaună.
La fel ca toate celelalte mamifere, pisicile au aceaşi varietate de sentimente ca şi
oamenii, inclusiv fericire, supărarea, uşurare, frustrare şi frică. Aceste sentimente de
bază sunt esenţiale pentru succesul unui anumit tip de comportament.
Cheia unei relaţii bune între stăpân şi pisică depinde de cât repede va învăța
acesta să-i recunoască starea de spirit şi să acţioneze în consecință.
Pisica fericită și mulțumită

Pisica fericită este cel mai uşor de recunoscut. Ea are o poziţie şezândă, pe
verticală, însă relaxată. Urechile sunt îndreptate spre în faţă, relaxate, dar în același
timp atente la orice sunet familiar (fig.
14.48).
Pisica fericită moţăie cu ochii închişi,
sau întredeschişi, arătând de parcă visează.
Pleoapele întredeschise înseamnă „sunt
somnoroasă și mulțumită” iar clipitul este un
semn de mulțumire și de fericire. Mustăţile
sunt relaxate, iar coada stă nemişcată,
având vârful uşor ridicat. Dacă stăpânul o
mângâie lent, ea va închide ochii liniştită şi
Fig. 14.38. Pisică relaxată și fericită, cu ochii va începe să toarcă.
întredeschiși Însă în tot acest timp, ea analizează
(https://www.omlet.co.uk/images/originals/Cat-
Cat_Guide-A_relaxed_happy_cat_ cu calm ce se întâmplă în jurul ei.
with_half_closed_eyes.jpg)
266
Dacă pisica se așează pe covor, pe
pat, pe fotoliu etc., ea ține labele ascunse
sub corp, sau dacă se așează în decubit
lateral ea întinde relaxată labele spre
înainte sau în lateral (fig. 14.39).
Dacă pisica stă întinsă pe spate cu
toate cele patru labele în sus este semn că
este foarte relaxată și nu se simte
amenințata în niciun fel.
Mulţumirea unui pisici este vizibilă
pe întregul ei corp (se relaxează ochii,
urechile, capul, corpul şi coada), iar Fig. 14.39. Pisică în decubit lateral, relaxată și
fericită, cu ochii întredeschiși
exprimarea ei este diferită în funcție de (https://www.omlet.co.uk/i)
situație: fie își întinde tot corpul pentru a
elibera tensiunea, alte pisici doar miaună mulţumite, altele se rostogolesc pe spate şi
închid ochii, iar altele încep să se spele mulţumite.
Pisica concentrată
Fiind vânători excelenți, pisicile au o capacitate de concentrare 100% asupra pradei
pe care o urmăresc. Pisica se poate concentra
instantaneu asupra unei insecte care se mişcă pe
podea, sau pe perete, în timp ce încearcă să se
hotărască cum să reacţioneaze: să o ignore, sau
să o atace.
Dacă pisica se concentrează asupra unei
ţinte (insecte, pasăre, jucărie, sau asupra unui
obiect aflat în mișcare) ochii ei sunt larg deschişi,
pupilele sunt înguste, privirea este fixă, mustăţile
şi urechile sunt îndreptate spre în faţă pentru ca
tot corpul ei să fie aţintit spre obiectul pe care îl
urmăreşte (fig. 14.40). Pe măsură ce felina va
Fig. 14.40. Pisică concentrată urmări ţinta, ea se va lăsa jos (cu abdomenul lipit
(https://angleandviews.files.wordpress.co de sol), având labele sub corp iar coada se mişcă
m/2015/03/dsc_5005-2.jpg)
uşor fiind gata de atac.
Pisica fricoasă/anxioasă
Pisica anxioasă ţine ochii larg deschişi, nu clipește și are pupilele foarte dilatate.
Cu cât sentimentul de anxietate este mai puternic, cu atât urechile ei vor fi aţintite spre
înainte, încercând să caute cât mai multe informaţii dar dacă starea de anxietatea se
amplifică, ea va lăsa urechile pe spate.
267
O pisică anxioasă se află într-o stare permanentă de alertă, are capul ușor
coborât, cu mustăţile îndreptate spre înainte (ceea ce o face să pară mică şi necăjită –
fig. 14.41). În funcție de situație, pe măsură ce anxietatea creşte în intensitate, felina se
ghemuieşte, sau se arcuieşte, fiind gata de atac. Coada
rămâne fie nemișcată, fie o va mişca uşor dintr-o parte în
alta. Mişcările executate de o pisică anxioasă, sunt lente
şi subtile, făcându-le foarte greu de obsevat.
Fig. 14.42. Pisică fricoasă cu privirea

Fig. 14.41. Pisică anxioasă cu pupilele îndreptată spre în sus, mustățile lăsate
dilatate și mustățile lăsate și spatele arcuit
(https://www.omlet.co.uk) (http://stat.mobli.com/media_stills/media_7
462284.jpg)
Când unei pisici îi este frică, limbajul ei corporal este mult mai evident de cât în
cazul anxietăţii. Urechile sunt aplecate spre exterior, capul este coborât spre sol iar
privirea îndreptată spre în sus (fig. 14.42). Ochii ei vor fi deschişi larg, pupilele dilatate,
iar mustăţile coborâte sau lipite de obraz. Pisica fricoasă are membrele anterioare
rigide, ca să pară mai înaltă, îşi va arcui spatele şi va își va zburli blana. Labele din
spate pot rămâne îndoite sub ea, iar coada este ţinută lângă corp, fie se va mişca agitat
dintr-o parte în alta. Ea fie va fugi de obiectul care o sperie, sau se va încovoia, fiind
gata să atace. Dacă ameninţarea se apropie prea tare, ea va hârâi şi va “scuipa”, sau va
emite un miorlăit ameninţător, urmat de un atac cu gheare.
Pisica nervoasă
Când o pisică este nervoasă, are corpul rigid şi coada ridicată şi zburlită. Ea este
pregătită să atace în orice moment, hârâind,
scuipând sau mieunând ameninţător (fig. 14.43).
Pisica nervoasă încercă să arate cât mai mare şi
cât mai intimidantă posibil, ţine gura deschisă,
are blana zburlită pe spate şi labele din faţă
drepte şi rigide. Pisica nervoasă are urechile
lăsate pe spate sau lateral, ochii fixi, pupilele
dilatate.
Fig. 14.43. Pisică nervoasă

(https://www.omlet.co.uk)
268
Pisica frustrată
La pisică, frustrarea are două forme,
şi anume, un răspuns activ la un eveniment
specific (de exemplu, pisica vrea să ajungă
la o jucărie, însă nu poate), şi o frustrare
care se manifestă pe termen lung şi apare,
de obicei, la pisicile crescute în apartament,
datorită lipsei accesului afară, ceea ce
limitează oportunităţilor de manifestare a
instinctelor de explorator şi de vânător.
O pisică va fi frustrată, când nu
poate evita un eveniment neplăcut (de Fig. 14.44. Pisică frustrată
(www.inquisitr.com/wp-content/ uploads/
exemplu când stăpânul vrea să o spele în
2015/08
cadă, iar ea ştie că se apropie ora). Din Cat-Says-No-More-e1440208180475.jpg)
această cauză toate simţurile ei sunt îndreptate spre atingerea scopului, şi anume,
evitarea acelui eveniment neplăcut. Ea are ochii larg deschişi, pupilele dilatate, urechile
îndreptate spre înainte (fig. 14.44). Întrucât sentimentul de frustrare nu poate dura la
nesfârşit, într-un final, ea se va resemna şi va îndura frustrarea, sau mai grav, poate intra în
depresie. La pisică, depresia poate fi foarte uşor confundată cu calmul, dar are unele
simptome care o diferenţiază (de exemplu, lipsa poftei de mâncare).
În schimb, o pisică care suferă de frustrare pe termen lung este retrasă, letargică, nu
interacţionează cu stăpânii sau cu alte animale şi prezintă anorexie.
Pisica neutră
Pisica neutră este permanent
relaxată, mulţumită, confortabilă în
mediul ei de viaţă şi cu o stare de spirit
excelentă, având rol de observator
ocazional al mediului ambiant.
Dacă stă aşezată, fie se relaxează
în decubit lateral, cu labele întinse, fie
stă în poziţie dreaptă cu toate cele patru
labe sub ea. Ea va clipi rar şi lent, sau
va avea ochii întredeschişi.
Fig. 14.45. Pisică neutră Urechile sunt relaxate, drepte şi
(http://scms.machteamsoft.ro) aţintite spre înainte, fiind atentă la ceea
ce se întâmplă în jur.
Mustăţile sunt deasemenea relaxate, iar întreaga ei faţă prezintă, parcă, un
zâmbet subtil (fig. 14.45).
De fapt, este starea în care pisica este mulţumită cu rolul ei.
269
Pisica curioasă şi jucăuşă
La pisică, curiozitatea şi entuziasmul sunt semne de fericire. Coada unei pisici
curioase va fi ţinută întotdeauna, în sus, dar, de asemenea, o poate mişca dintr-o parte
în alta, în timp ce, ochii sunt larg deschişi şi urechile
ciulite fig. 14.46).
Pisicile tinere se joacă aproape tot timpul. Joaca
este un semn sigur de fericire, de la cursele nebuneşti
şi trântele între pisoi, până la pipăirea cu lăbuţa a
obiectelor, jucăriilor din jur, sau a piciorului, mâinii şi
chiar feţei stăpânului (pentru atentionare), indică
fericirea pisicilor.
Pe măsura ce pisicile se maturizează şi se
îndreaptă către vârsta de mijloc sau vârsta a treia,
această activitate se diminuează treptat.
Fig. 14.46. Pisică curioasă şi jucăuşă

(http://pisicata.ro)
Pisicile se numără printre cele mai somnoroase animale din regnul animal. Pisoii
nou născuţi îşi petrec cea mai mare parte a timpului dormind, restul fiind consacrat
perioadelor de supt. Pisica adultă îşi petrece mare parte din zi dormind, în medie între
15 şi 18 ore pe zi, fiind activă doar aproximativ 6-9 ore/zi (fig. 14.47).
La adulţi, se disting în timpul zilei mai multe perioade de somn, durata acestora
fiind legată de condiţiile de viaţă a
fiecărui individ. Dacă pisica are
posibilitatea să-şi organizeze
programul de zi şi de noapte după
bunul ei plac, ea îşi va petrece o
bună parte din noapte în stare de
veghe.
În timpul fazei de somn
liniştit, pisica se încolăceşte, iar în
timpul fazei de somn paradoxal
deşi musculatura scheletică se
relaxează complet, pisicile
prezintă semne biologice foarte
Fig. 14.47. Comportamentul de somn la pisică
asemănătoare cu cele ale unui
(Marion)
animal treaz.
270
În această fază, globii oculari execută mişcări rapide sub pleoapele închise, iar
uneori se observă şi mişcări ale maxilarelor şi ale buzelor iar frecvenţa respiratorie şi
ritmul cardiac sunt fluctuante. Demn de menţionat este faptul că pisicile sunt greu de
trezit din faza de somn profund. O fază de somn profund durează 1-5 minute şi este
perioada în care apar şi visele.
După acest timp, pisica se întoarce în faza de somn liniştit și, ulterior, cele două
faze ale somnului alternează, până când se trezește.
In mediul natural, pisicile nu au un culcuş retras şi sigur, aşa ca dorm pe unde
apucă, de preferinţă undeva la înălţime ca să poată avea o imagine de ansamblu a tot
ceea ce se petrece în jur.
De regulă, pisica adoptă o poziţie sternală atunci când moţăie, cu trupul în
poziţie verticală şi picioarele sub ea. Dar este binecunoscut faptul că, în timpul
somnului, pisicile adoptă cele mai ciudate poziţii (fig. 14.48 a şi b).
Fig. 14.48. Poziţii ciudate adoptate de pisici în timpul somnului

(a. http://mymeowa.com; b. http://myploiesti.ro/)
Rasele de pisici cu nasul scurt (Exotic Shorthair, British Shorthair, Persană,

Siameză etc.) sforăie, adesea, în timpul somnului. Atunci când dorm, puii de pisică (în
vârstă de până la aproximativ o luna), intră direct în faza de somn profund, fără să
existe tiparul alternativ întâlnit la adulţi.
Pisicile crescute în apartament/locuinţe îşi adaptează programul de somn după
cel al proprietarului.
Astfel, ele dorm atunci când proprietarii sunt plecați și sunt mai mult timp treaze
când proprietarii sunt acasă.
271
14.8. Comportamentul de igienizare
Pisica ţine foarte mult la curăţenia corporală. Limba ei este prevăzută cu papile
cornoase care reprezintă, în timpul linsului, un fel de ţesală. Pentru a-şi curăţa blana,
pisica umezeşte laba cu salivă şi o trece apoi
peste blană. Scopul este de a îndepărta din
blană, impurităţile care se fixează în păr.
Curăţenia corporală ajută la
îndepărtarea paraziţilor externi, fiind pentru
pisicile care cresc în mediu natural, o condiţie
esenţială pentru o vânătoare reuşită,
deoarece în timpul pândei, aceasta trebuie să
stea, uneori, mai mult timp nemişcată iar
dacă ea se scarpină, şansele de vânătoare
se reduc, fiind depistată de pradă.
Fig. 14.49. Comportamentul de somn
Mişcările de igienizare la pisică se fac
la pisică (https://www.petfinder.com/wp-
content/uploads/2012/11/97468940-cat- după un anumit steteotip: prima dată salivă
hairball-treatment-632x475.jpg) este aplicată pe interiorul labei (fig. 14.49),
apoi, folosind o mișcare circulară spre în sus,
pisica îşi spală nasul de la spate spre față. Apoi aplică din nou saliva pe acea laba şi,
folosind mișcări semicirculare, îşi spală spatele urechii corespunzatoare, fruntea şi
ochiul de aceeaşi parte. Apoi procesul se repetă cu cealaltă labă, spălându-şi cealaltă
jumătate a capului. După ce capul este curat, pisica se îngrijeşte de picioare, flancuri,
zona anogenitală și coadă, efectuând de data aceasta, curse lungi ale limbii.
Demn de menţionat este faptul că, ordinea părților corpului poate varia și nu
toate aceste zone sunt în mod necesar
îngrijite într-o singură ședință.
Mamele încep să-și lingă pisoii,
imediat după naștere, pentru ai curăţa, dar
şi pentru ai stimula să urineze și să defece.
Pisoii încep de obicei să se spele singuri la
vârsta de aproximativ 4 săptămâni. La
vârsta de 5 săptămâni, pisoii încep, să
execute mişcări pentru igienizarea
corporală, precum și mama lor, imitând-o.
Îngrijirea reciprocă în rândul pisoilor,
Fig. 14.50. Allogrooming la pisici
numită allogrooming (fig. 14.50), continuă
(http://cdn.shopify.com) adesea până la maturitate. Allogrooming-ul
este o activitate socială care servește la
întărirea legăturii dintre pisici.
272
Năpârlirea întâlnită atât la pisici cât și la alte animale, este procesul fiziologic
(sub control endocrine), de cădere și înlocuire simultană a învelișului pilos. Legea naturii
spune că animalele își schimbă blana de două ori pe an: primăvara și toamna. În timpul
verii, precum și în timpul iernii, blana pisicii este într-o perioadă de repaus, năpârlirea
fiind minimă.
Astfel, pisicile care trăiesc în mediu natural, năpârlesc de două ori pe an,
primăvara și toamna, având mai multă blană în sezonul rece. Pisicle care trăiesc doar în
interior (apartament), pot să năpârlească continuu.
Studiile efectuate de unii cercetători au arătat că schimbările de temperatură de
la un sezon la altul, stau la baza năpârlirii pisicii. Pentru pisicile care petrec mult timp în
afara locuinței, orele petrecute în lumina soarelui la sfârșitul primăverii vor activa
procesul de năpârlire, proces care poate dura câteva săptămâni.
Dacă pisica trăiește doar în casă, acest ciclu natural de năpârlire este dat peste
cap fiindcă ea nu este expusă în mod constant la schimbări de temperatură și lumină,
ceea ce dereglează ceasul biologic al năpârlirii. Blana pisicii crește în 3 cicluri. Fiecare
folicul de păr are o perioadă de creștere rapidă (faza anagenă), urmată de o perioadă
de creștere lentă și o perioadă de repaus (faza catagenă). În timpul perioadei de repaus,
părul pisicii rămâne în foliculi și în cele din urmă se desprinde de la bază. Când pisica
năpârlește (faza talogenă) firele de păr vechi sunt împinse afară de firele tinere,
începând un nou ciclu. Firele de păr ale pisicii cresc în medie aproximativ 8 mm pe lună.
Creșterea părului pisicii este direct influențată de hormonul tiroidian, care atunci
când scade sub valorile serice normale, determină încetinirea/stoparea creșterii părului
fiind afectată totodată textura și luciul blănii.
În schimb, atât la a pisicii cât şi la alte animale, o năpârlire excesivă poate fi
cauza unor probleme medicale legate de dietă, de factori de stres, alergii, infecții
bacteriene, prezența puricilor, dezechilibru hormonal etc.
273
BIBLIOGRAFIE
Acatincăi Stelian – Etologie. Comportamentul animalelor domestic, Editura Eurobit,

Timişoara, 2003
Acatincăi, Stelian – Etologie. Comportamentul taurinelor. Editura Agroprint Timişoara,
2013
Alcock J. - Animal Behavior. Sinauer Associates, Inc. Publishers Suterland,
Massachusetts, U.S.A, 1989
Codreanu Iuliana - Cercetări privind comportamentul matern la scroafă, Teza de
doctorat, 2000
Codreanu Iuliana - Elemente de fiziologie a comportamentului matern la animale, Ed.
Monitor, 2001
Codreanu Iuliana - Observaţii privind creşterea performanţelor comportamentului la
scroafă prin stimularea dirijată a secreţiei lactate. Sesiunea Ştiinţifică dedicată
sărbătoririi a 150 de ani de la înfiinţarea învăţământului agricol din România, 11 oct.
2002, FMV, Bucureşti.
Codreanu Iuliana, E. Uluitu, N. Dojană, M. Codreanu, Gabriela Negritu - Investigaţii
privind etograma la câinii din rasa Ciobănesc german, utilizaţi pentru serviciul urmărire,
Simpozionul „Progrese şi perspective în medicina veterinară”, Iaşi 2005
Codreanu Iuliana, E. Uluitu, N. Dojană, Gabriela Negritu, M. Codreanu - Studiu privind
etograma câinilor din rasa Ciobănesc german pe perioada serviciului detectare
substanţe narcotice, Sesiunea ştiinţifică a cadrelor didactice şi studenţilor, Universitatea
Spiru Haret, Facultatea de Medicină Veterinară, 12 mai 2005.
Codreanu, I., Negritu, G., Codreanu, M., Dojana, N. - Researches regarding the
involvement of iodide thyroid hormones on maternal behaviour in ewe during
periparturinet period, Lucrări Ştiinţifice - Universitatea de Ştiinţe Agricole a Banatului
Timişoara, Medicină Veterinară, 2012, 45, 4, pp 103-109.
Chenzbraun Eugenia - Comportamentul animalelor. Ed. Didactică şi Pedagocică,
Bucureşti, 1978.
Cociu M., Cociu Maria - Tainele comportamentului animal. Ed. Albatros, Bucureşti,
1982.
Cociu M. - Etologie. Comportamentul animal. Ed. ALL, Bucureşti, 1999.
Coman, I. - Etologie şi Etopatologie. Univ. Agronomică “Ion Ionescu de la Brad”, Iaşi,
1993
Constantin N., Cotruţ M., Şonea A. - Fiziologia animalelor domestice, vol. I Ed. Coral
Sanivet, Bucureşti, 1998
Constantin N.,Codreanu Iuliana, Cotor G., Codreanu M.- Etologie veterinară. Sect. III
din Tratat de medicină Veterinară, Vol.II, Ed. Tehnică, Bucureşti, 2002
Clausen E., D. Dănuţ, A. Greculescu şi M. Maşinistru - Sisteme de adăpost pentru cai
Standarde de fermă, Danish Agricultural Advisory Service, 2010
Dinu, I. Hălmăgean, P., Tărăboanţă, Gh. - Tehnologia creşterii suinelor. Ed. Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1990
Dojană N. – Compendiu de Fiziologie animală şi etologie. Editura Printech, Bucureşti,
2004.
274
Dojană N., Codreanu Iuliana, Gâjâilă G., Şonea Al. – Tratat de fiziologia animalelor
domestice şi Etologie, Ed. Printech, 2013.
Gjodesen M., V.Nielsen, L. Blaga, H. Frederiksen, M. Maşinistru, A. Greculescu -
Sisteme de adăpost pentru bovine volumul 1- Standarde de fermă, Danish Agricultural
Advisory Service, 2010
Kandel Eric R. - Psihiatrie, psihanaliza si noua biologie a mintii. Ed. PsihoShop, 2013
Kolb E. - Despre viaţa şi comportamentul animalelor domestice. Ed. Ceres, Bucureşti,
1981.
Lorenz K. - Vergleichende Verhaltensforschung. Grundlagen der Ethologie, Springen,
Wien, 1978.
Moess, W. - Comportamentul animalelor de fermă. Ed. Ceres, Bucureşti, 1987
Murat Jeana, Georgescu, Gh, Murat, I. - Etologie. Centrul Editorial Poligrafic USAMV,
Bucureşti, 1996
Negritu Gabriela, Iuliana Codreanu, N. Dojană, M. Codreanu - Types of behavioral
coordinates in sheep according physiological status, age and the social hierarchy,
Simpozionul Ştiinţific Internaţional “35 ani de Învăţământ Superior Medical Veterinar în
Republica Moldova”, p.221-225, 15-16 octombrie, Chişinău, 2009
Palicica, R., Coman, I. - Etologie. Ed. Orizonturi Universitare, Timişoara, 1998
Pârvu, Gh. şi col. - Tratat de nutriţia animalelor. Ed. Coral sanivet, 2003
Phillips C.J. - Cattle behaviour. Farming Press Books Wharfedale, Ipswich IP1 4LG,
United Kingdom, 1993.
Picard, M. - Comportamentul şi adaptarea animalelor domestice în condiţii de mediu
dificile. I. N. R. A. , p. 224, Paris, 1994
Seymour, L. - Hormones and Behaviour. Acad. Press, New York – London, 1972
Vlad I. - Comportamentul şi confortul animalelor. Ed. Mira Design, Sibiu, 2000.
http://static.animalzoo.ro/uploads/2015/08/tabel-codita.pn
http://pisicata.ro/comportamentul-pisicilor
http://psihologiesipsihopatologiecanina.blogspot.ro/2011/01/pledoarie-pentru-
necesitatea-studierii.html
http://www.animamedvet.ro/category/comportament-animal/
http://www.ciobanescgerman.net/articole-cg.php/63/simturile-cainelui/
www.happydogphoenix.com
https://i2.wp.com/www.infopisici.ro/wp-content/uploads/2017/01/urechi.jpg
http://pisicata.ro/limbajului-pisicilor-%E2%80%93-ce-vrea-pisica-ta-sa-ti-spuna
https://portal.afir.info/Uploads/GHIDUL%20Solicitantului/PNDR2020/Standarde_de_ferm
a/Vaci%20vol%201_by%20EC_WEB.pdf
275

Etologie - Codreanu

Încărcat de

Informații documentapăsați pentru a extinde informațiile documentului

Informații documentapăsați pentru a extinde informațiile documentului

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Etologie - Codreanu

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Etologie - Codreanu

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

IULIANA CODREANU

Partea I. ETOLOGIE GENERALĂ 7

1.DATE GENERALE PRIVIND COMPORTAMENTUL LA ANIMALELE 7

IMPORTANŢA CUNOAŞTERII COMPORTAMENTULUI ANIMALELOR 102

1. DATE GENERALE PRIVIND COMPORTAMENTUL LA

1.1. Etologia şi obiectul său de studiu

Obiect de studiu al etologiei, comportamentul, reprezintă totalitatea activităţilor

1.2. Scurt istoric al dezvoltării etologiei

Fig. 1.5. “Dansul albinelor” descoperit de Karl von Frisch.

Astfel, în urma cercetărilor efectuate, cercetătorul austriac Karl von Frisch

1.3. Metode de studiu utilizate în etologie

Etologia, ca ştiinţă, se interferează cu alte discipline cum ar fi: taxonomia,

2.1. Cauzalitatea comportamentului

A. Cauzalitatea exogenă a comportamentului

B. Cauzalitatea endogenă a comportamentului

2.2. Caracterul ereditar al comportamentului

2.3. Caracterul dobândit (învăţat) al comportamentului

Comportamentul dobândit exprimă experienţa de viaţă a individului, care îi

Dispariţia unui răspuns comportamental nu este neapărat consecinţa procesului

Fig. 2.6. Mecul de mare Aplysia

In acest context, Kandel a demonstrat că melcul marin Aplysia, manifestă stări

Condiţionarea de tip I (condiţionarea clasică)

Condiţionarea de tip II (condiţionarea operantă)

Învăţarea imitativă (observaţională) este o formă

Învăţarea prin imprimare (imprinting)

Ca urmare se poate observa modul în care selecţia naturală a dezvoltat anumite

Învăţarea prin joc (inducţia ludică)

2.4. Relaţiile dintre aspectele comportamentale înnăscute şi dobândite

Datele din literatura de specialitate relevă faptul că pe baza cercetărilor de

2.5. Aspecte generale privind importanţa medical - veterinară şi

Spre deosebire de sistemele gospodăreşti de creştere şi exploatare a animalelor,

În mod permanent, animalul recepţionează din mediul extern (natural şi artificial)

3.1. Rolul sistemelor senzitivo-senzoriale în unele manifestări

3.1.1. Particularități ale sistemului vizual

Fig. 3.2. Vederea monoculară şi

Fig. 3.1. Câmpul vizual la cal

Deşi câmpul său vizual este foarte

În schimb, la alte specii, amplasarea frontală a globilor oculari, permite o bună

3.1.2. Particularități ale sistemului auditiv

3.1.3. Particularități ale sistemului olfativ

3.1.4. Particularități ale analizatorul cutanat

3.2. Căile de comunicare la animale

3.2.1. Comunicarea prin mesajele vizuale

Fig. 3.11. Meduza de cristal - Aequorea

3.2.3. Comunicarea tactilă

Fig. 3.13. Grooming-ului (toaletare) la primate și la papagali

Solicitarea hranei (cea de a doua funcţie

Fig. 3.14. Solicitarea hranei la păsări

3.2.4. Comunicarea pe cale chimică

3.2.5. Funcţiile comunicării la animale

Fig. 3.17. Câini sălbatici africani

Animalele domestice trăiesc, de regulă, în grupuri iar între membrii aceluiaşi

4.1. Forme de grupare la animale

Stabilirea relațiilor de dominanţă/subordonare la păsări

Fig. 4.2. Fazanul auriu (Chrysolophus pictus)

Fig. 4.3. Vulturul harpia (Harpia harpyja)

Astfel, la acestă specie de vultur, forţa şi intensitatea agresiunii sale sunt

Stabilirea relaţiilor de dominanţă/subordonare la mamifere