Sari la conținut

Ultimatumul german din 1939 adresat Lituaniei

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Prusia Orientală după intrarea în vigoare a ultimatumului; regiunea Klaipėda/Memelland cu albastru și Prusia Orientală cu roșu.

Ultimatumul german din 1939 a fost un ultimatum verbal prezentat lui Juozas Urbšys, ministrul de externe al Lituaniei, de către Joachim von Ribbentrop, ministrul de externe al Germaniei Naziste, la 20 martie 1939. Germanii au cerut Lituaniei retrocedarea regiunii Klaipėda (denumită și teritoriul Memel), care fusese desprinsă din Germania după Primul Război Mondial, altfel amenințând cu invadarea Lituaniei de către Wehrmacht. După ani de tensiune crescândă între Lituania și Germania, de intensificare a propagandei naziste în regiune, și de expansiune constantă a Germaniei, cererea nu a venit ca o surpriză. Ultimatumul a fost emis la doar cinci zile după ocupația nazistă a Cehoslovaciei. Cei patru semnatari ai convenției de la Klaipėda⁠(en)[traduceți] din 1924, care garantase protejarea status quo-ului în regiune, nu a oferit niciun sprijin concret. Regatul Unit și Franța urmau o politică de conciliere⁠(en)[traduceți], în vreme ce Italia și Japonia susțineau deschis Germania. Lituania a fost obligată să accepte ultimatumul la 22 martie. Pentru Germania, avea să fie ultima anexare teritorială dinaintea celui de al Doilea Război Mondial; pentru Lituania, a fost o mare pierdere economică și morală; pentru Europa a contribuit la escaladarea tensiunilor premergătoare războiului.

Disputa teritorială asupra regiunii Klaipėda

[modificare | modificare sursă]

Klaipėda (în germană: Memel), un important port din Prusia Orientală, a fost separat de Germania prin Articolul 28 al tratatului de la Versailles și a fost administrat de Aliați pe baza Articolului 99. Franța a preluat administrația regiuni, în timp ce Lituania a continuat să facă lobby pentru a-l prelua ea, susținând că trebuie să aparțină ei datorită importantei popualții lituaniene și pentru că constituia singura ieșire a acestei țări la Marea Baltică. Polonia revendicase și ea teritoriul. Întrucât Aliații ezitau să ia o hotărâre și părea că regiunea avea să devină stat liber, după modelul Orașului Liber Danzig, Lituania a luat inițiativa și a organizat insurecția din Klaipėda⁠(en)[traduceți] în ianuarie 1923.[1] Rusia Sovietică și Germania au susținut-o.[2] Regiunea a fost alipită la Lituania, ca teritoriu autonom cu propriul său parlament (Parlamentul regiunii Klaipėda⁠(en)[traduceți]). Ea acoperea circa 2.400 km² și avea o populație de circa 140.000 de locuitori.[3]

De-a lungul anilor 1920, Lituania și Germania au întreținut relații relativ normale, ele având în comun o dușmănie față de Polonia.[4] În ianuarie 1928, după lungi și grele negocieri, Germania și Lituania au semnat o convenție de frontieră, prin care Germania recunoștea Klaipėda ca teritoriu lituanian. Tensiunile au început însă să crească în anii 1930, după ce Republica de la Weimar a fost înlocuită cu Germania Nazistă. O perioadă deosebit de tensionată a fost luna februarie 1934 când guvernul lituanian a arestat zeci de activiști naziști. Ca răspuns la aceste arestări și procese, Germania a declarat boicot asupra importurilor agricole din Lituania.[5] Boicotul a produs o criză economică în Suvalkija⁠(en)[traduceți] (sudul Lituaniei), unde fermierii au organizat proteste violente.[6] După plebiscitul⁠(en)[traduceți] din Saar majoritatea deținuților politici naziști au fost amnistiați. În urma acestor amnistii, prestigiul Lituaniei a avut de suferit și pe plan extern, dar și în Klaipėda, ceea ce a permis Germaniei să-și crească influența în regiune.[7]

Escaladarea tensiunilor

[modificare | modificare sursă]

În primăvara lui 1938, Adolf Hitler a declarat personal că redobândirea Klaipėdei este una dintre cele mai mari priorități, după Regiunea Sudetă.[8] Când Polonia a dat Lituaniei un ultimatum⁠(en)[traduceți] în martie 1938, Germania a declarat deschis că în caz de conflict armat între Polonia și Lituania, armata sa va invada Lituania pentru a anexa Klaipėda și o mare parte a vestului Lituaniei. La o săptămână după ce Lituania a acceptat ultimatumul polonez,[9] Germania a prezentat un memorandum⁠(en)[traduceți] cu unsprezece puncte în care cerea libertate de acțiune pentru activiștii pro-germani din regiune și reducerea influenței lituaniene acolo. Aceste puncte erau formulate într-o manieră deliberat vagă, care avea să permită Germaniei să acuze Lituania că le încalcă.[7] Lituania a ales să amâne abordarea problemei, în speranța că situația internațională se va ameliora. Între timp, ea spera și că nu va da populației germane motive de a se plânge.[7]

Tactica nu s-a dovedit una bună: protestele și propaganda nazistă erau la ordinea zilei, chiar și în rândurile populației lituaniene, și guvernul local nu le putea împiedica.[7] Naziștii hărțuiau fizic organizațiile lituaniene. La 1 noiembrie 1938, Lituania a fost presată să ridice legea marțială și cenzura presei.[9] La alegerile din decembrie pentru parlamentul regiunii Klaipėda⁠(en)[traduceți], partidele pro-germane au primit 87% din voturi (25 de locuri din 29) în teritoriul Klaipėda.[10] Dr. Ernst Neumann, principalul inculpat în procesele din 1934, a fost eliberat din închisoare în februarie 1938 și a devenit liderul mișcării pro-germane din Klaipėda. În decembrie, el a fost primit de Adolf Hitler, care l-a asigurat că problema Klaipėdei va fi rezolvată până în martie sau aprilie 1939.[11] Neumann și alți activiști naziști au revendicat dreptul la autodeterminare pentru regiune și au pretins ca Lituania să deschidă negocieri pe tema statutului politic al Klaipėdei.[12] Existau așteptări ca parlamentul să voteze revenirea la Germania după întrunirea sesiunii sale la 25 martie 1939.[13] Canalele oficiale ale Germaniei nu au comunicat deloc pe această temă. Germania spera că Lituania va ceda voluntar agitata regiune,[9] și o atitudine publică ar fi putut perturba sensibilele discuții în care era angajată cu Polonia pe tema unei alianțe anticomuniste împotriva Uniunii Sovietice.[14]

Ultimatumul

[modificare | modificare sursă]

La guvernul lituanian au ajuns zvonuri cum că Germania avea planuri exacte pentru a prelua Klaipėda. La 12 martie, ministrul de externe Urbšys a reprezentat Lituania la înscăunarea Papei Pius al XII-lea la Roma. La întoarcerea în Lituania, el s-a oprit la Berlin în speranța că va clarifica aceste zvonuri.[7] La 20 martie, Ribbentrop a acceptat să se întâlnească cu Urbšys, dar nu și cu Kazys Škirpa, căruia i s-a cerut să aștepte în altă cameră. Conversația a durat circa 40 de minute.[9] Ribbentrop a pretins retrocedarea Klaipėdei și a amenințat cu acțiunea militară. Urbšys a transmis acest ultimatum verbal guvernului lituanian. Întrucât ultimatumul nu a fost niciodată pus în scris și nu conținea un termen-limită formal, unii istorici i-au subestimat importanța, descriindu-l ca un „set de cerințe”.[11] Cu toate acestea, era clar că dacă Lituania se va opune, se va face uz de forță, și a existat și avertismentul de a nu cere ajutor de la alte țări. Deși nu s-a dat un termen-limită, Lituaniei i s-a spus să ia rapid decizia și că orice violențe și orice victime germane ar apărea vor provoca un răspuns inevitabil din partea armatei germane.[9]

Lituania a informat în secret pe semnatarii Convenției de la Klaipėda⁠(en)[traduceți] despre aceste pretenții, întrucât nici măcar Lituania nu avea dreptul să transfere Klaipėda altui stat fără aprobarea semnatarilor.[15] Italia și Japonia au susținut Germania, în vreme ce Regatul Unit și Franța și-au exprimat simpatia pentru Lithuania dar au ales să nu facă nimic concret în sprijinul ei. Ei au urmat mult mediatizata poltitică de conciliere a lui Hitler⁠(en)[traduceți]. Regatul Unit a tratat problema la fel cum tratase și Criza Sudetă și nu a făcut planuri de a ajuta Lituania sau alte Țări Baltice în eventualitatea unei agresiuni germane.[16] Uniunea Sovietică, deși în principiu sprijunea Lituania, nu a dorit să-și perturbe relațiile cu Germania, întrucât lua în calcul o alianță cu naziștii.[9] Fără susținere materială, Lituania nu a avut de ales decât să accepte ultimatumul. Diplomația lituaniană a caracterizat această concesiune ca un „rău necesar” care va permite Lituaniei să-și păstreze independența și a întreținut speranța că este doar o retragere temporară.[7]

Acceptarea

[modificare | modificare sursă]

La ora 1:00 am în 23 martie, Urbšys și Ribbentrop au semnat un tratat, retroactiv din 22 martie, prin care Lituania ceda voluntar regiunea Klaipėda Germaniei. Tratatul cuprindea cinci articole:

Urmări

[modificare | modificare sursă]

Chiar înainte ca tratatul să fie semnat, soldații germani intraseră deja în portul Klaipėda⁠(en)[traduceți]. Adolf Hitler, la bordul crucișătorului Deutschland⁠(en)[traduceți], a făcut personal un tur al orașului și a ținut o cuvântare. Flota ce mergea spre Klaipėda cuprindea cuirasatul Admiral Graf Spee, crucișătoarele Nürnberg⁠(en)[traduceți], Leipzig⁠(en)[traduceți] și Köln⁠(en)[traduceți],[11] două escadrile de distrugătoare, trei flotile de torpiloare și o flotilă de tendere.[18] La acea dată, marina lituaniană avea un singur vas de război, Prezidentas Smetona⁠(en)[traduceți], un deminor⁠(en)[traduceți] modificat de 580 de tone.[19] Deși germanii sărbătoreau redobândirea orașului, politicienii europeni își exprimau temerile că următorul pe lista lui Hitler va fi Orașul Liber Danzig.[18]

Industria din regiunea Klaipėda (1939)[20]
Industrie Producție 

(în mii de litas)

Producție 

(% din totalul național)

Exploatarea turbei 1.272 13,3
Metale și mașini 2.377 10,6
Produse chimice 7,747 36,6
Pielărie și blănuri 764 4,2
Textile 28.257 44,2
Cherestea 20.899 53,9
Hârtie și tipărituri 20.744 57,6
Produse alimentare 27.250 21,5
Îmbrăcăminte 1.495 6,6
Electricitate și gaze 4.938 28,6

Acceptarea necondiționată de către președintele Antanas Smetona a unui al doilea ultimatum în mai puțin de un an a devenit o mare sursă de nemulțumire față de guvernarea sa autoritară. Ultimatumul german a declanșat o criză politică: cabinetul pasiv al lui Vladas Mironas⁠(en)[traduceți] a fost înlocuit cu unul condus de generalul Jonas Černius⁠(en)[traduceți]. Pentru prima oară după lovitura de stat din 1926⁠(en)[traduceți], guvernul cuprindea membri ai opoziției: Leonas Bistras⁠(en)[traduceți], din Partidul Creștin-Democrat Lituanian⁠(en)[traduceți], a fost numit ministru al educației și Jurgis Krikščiūnas, de la Uniunea Populară Țărănească Lituaniană⁠(en)[traduceți], a fost numit ministru al agriculturii.[21] Întrucât alte partide erau interzise, Bistras și Krikščiūnas au fost oficial anunțați ca miniștri independenți.[20] Patru generali erau acum membri ai guvernului. Cu toate acestea, nici măcar criza internațională ce se profila nu i-a făcut pe politicienii lituanieni să se unească, ei continuând să se angajeze în dispute politice meschine.[21]

Pierderea unicei ieșiri la Marea Baltică a fost o mare lovitură pentru economia lituaniană. Între 70% și 80% din comerțul exterior lituanian trecea prin Klaipėda.[7] Regiunea, care reprezenta doar 5% din suprafața țării, conținea o treime din industrie.[7] Lituania a pierdut și masivele investiții pe care le făcuse în infrastructura portului. Circa 10.000 de refugiați, predominant evrei, au părăsit regiunea și au căutat adăpost din partea guvernului lituanian.[9] Lituanienii și-au pierdut încrederea în soarta țării lor: în martie–aprilie, retragerile de depuneri în bănci și în instituțiile de credit au ajuns la aproape 20% din total.[20] După pierderea regiunii Klaipėda, Lituania a alunecat în sfera de influență germană, mai ales în termeni comerciali. La sfârșitul lui 1939, Germania primea 75% din exporturile Lituaniei și îi livra 86% din importuri.[9] Germania și Uniunea Sovietică au convenit în același an asupra Pactului Ribbentrop–Molotov, împărțindu-și Europa de Est în sfere de influență. La început, cum era și firesc, Lituania a intrat în sfera Germaniei.[9] Naziștii au mers până într-acolo încât să propună o alianță militară germano–lituaniană împotriva Poloniei, promițând retrocedarea regiunii Vilnius, dar Lituania a ținut la politica sa strictă de neutralitate.[22]

Note

[modificare | modificare sursă]
  1. ^ Steiner, Barry Howard (). Collective Preventive Diplomacy: A Study in International Conflict Management. SUNY Press. pp. 74–75. ISBN 0-7914-5987-X. 
  2. ^ Eidintas, Alfonsas; Vytautas Žalys; Alfred Erich Senn (septembrie 1999). Ed. Edvardas Tuskenis, ed. Lithuania in European Politics: The Years of the First Republic, 1918-1940 (ed. Paperback). New York: St. Martin's Press. pp. 92–93. ISBN 0-312-22458-3. 
  3. ^ Gonschior, Andreas. „Das Memelgebiet Überblick”. Wahlen in der Weimarer Republik (în germană). Accesat în . 
  4. ^ Eidintas, Alfonsas; Vytautas Žalys; Alfred Erich Senn (septembrie 1999). Ed. Edvardas Tuskenis, ed. Lithuania in European Politics: The Years of the First Republic, 1918–1940 (ed. Paperback). New York: St. Martin's Press. p. 158. ISBN 0-312-22458-3. 
  5. ^ Eidintas, Alfonsas (). Lietuvos Respublikos prezidentai (în lituaniană). Vilnius: Šviesa. pp. 125, 128. ISBN 5-430-01059-6. 
  6. ^ Eidintas, Alfonsas; Vytautas Žalys; Alfred Erich Senn (septembrie 1999). Ed. Edvardas Tuskenis, ed. Lithuania in European Politics: The Years of the First Republic, 1918–1940 (ed. Paperback). New York: St. Martin's Press. p. 123. ISBN 0-312-22458-3. 
  7. ^ a b c d e f g h Eidintas, Alfonsas; Vytautas Žalys; Alfred Erich Senn (septembrie 1999). Ed. Edvardas Tuskenis, ed. Lithuania in European Politics: The Years of the First Republic, 1918-1940 (ed. Paperback). New York: St. Martin's Press. pp. 161–166. ISBN 0-312-22458-3. 
  8. ^ Hiden, John; Thomas Lane (). The Baltic and the Outbreak of the Second World War. Cambridge University Press. p. 53. ISBN 0-521-53120-9. Accesat în . 
  9. ^ a b c d e f g h i Skirius, Juozas (). „Klaipėdos krašto aneksija 1939–1940 m.”. Gimtoji istorija. Nuo 7 iki 12 klasės (în lituaniană). Vilnius: Elektroninės leidybos namai. ISBN 9986-9216-9-4. Arhivat din originalul de la . Accesat în . 
  10. ^ „Nazis in Memel Got 87% of the Ballots”. New York Times: 19. . 
  11. ^ a b c Gerutis, Albertas (). „Independent Lithuania”. În Ed. Albertas Gerutis. Lithuania: 700 Years. translated by Algirdas Budreckis (ed. 6th). New York: Manyland Books. pp. 247–249. ISBN 0-87141-028-1. LCC 75-80057. 
  12. ^ „Lithuania is Warned by Memel Germans”. New York Times: 14. . 
  13. ^ „Poland is Worried by Memel Threat”. New York Times: 5. . 
  14. ^ Hiden, John; Thomas Lane (). The Baltic and the Outbreak of the Second World War. Cambridge University Press. pp. 55–56. ISBN 0-521-53120-9. Accesat în . 
  15. ^ „Lithuania Agrees to Yield Memel to Reich After Berlin Asks Speed to Avoid "Clashes"”. New York Times: 2. . 
  16. ^ Hiden, John; Thomas Lane (). The Baltic and the Outbreak of the Second World War. Cambridge University Press. pp. 31–32. ISBN 0-521-53120-9. Accesat în . 
  17. ^ „Text of the Agreement of Memel”. New York Times: 4. . 
  18. ^ a b Tolischus, Otto D. (). „Flotilla Bound for Memel”. New York Times: 1, 6. 
  19. ^ Associated Press (). „Lithuania's 1-Ship Navy, Minus Port, Disappears”. New York Times: 5. 
  20. ^ a b c Sabaliūnas, Leonas (). Lithuania in Crisis: Nationalism to Communism 1939–1940. Indiana University Press. pp. 116–119. ISBN 0-253-33600-7. 
  21. ^ a b Kamuntavičius, Rūstis; Vaida Kamuntavičienė; Remigijus Civinskas; Kastytis Antanaitis (). Lietuvos istorija 11–12 klasėms (în lituaniană). Vilnius: Vaga. pp. 396–397. ISBN 5-415-01502-7. 
  22. ^ Clemens, Walter C. (). The Baltic Transformed: Complexity Theory and European Security. Rowman & Littlefield. p. 6. ISBN 0-8476-9859-9. Accesat în . 
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Ultimatumul_german_din_1939_adresat_Lituaniei&oldid=12091660