voință
Aspect
Etimologie
Din voi + sufixul -ință.
Pronunție
- AFI: /voˈin.tsə/
Substantiv
Declinarea substantivului voință | ||
f. | Singular | Plural |
Nominativ-Acuzativ | voință | voințe |
Articulat | voința | voințele |
Genitiv-Dativ | voinței | voințelor |
Vocativ | voințo | voințelor |
- funcție psihică caracterizată prin orientarea conștientă a omului spre realizarea unor scopuri și prin efortul depus pentru atingerea lor.
- A avea voință.
- Lipsă de voință.
- trăsătură de caracter manifestată prin decizie fermă și perseverență în învingerea piedicilor, greutăților, încurcăturilor de orice fel.
- ceea ce hotărăște cineva.
- Prin voința părților.
- învoire, consimțământ, permisiune.
- intenție, scop, țel, țintă.
- dorință, poftă, chef.
- A îndeplini voința cuiva.
Sinonime
- 1: încuviințare
- 2: putere
- 3: hotărâre, decizie, voie, vrere
- 4: consimțământ
- 5: intenție
- 6: poftă
Cuvinte derivate
Cuvinte apropiate
Expresii
- Voința cea de pe urmă (sau ultima voință) = dorința unei persoane care se află pe patul de moarte
- Rea-voință = atitudine răuvoitoare
Traduceri
capacitate de a-și concentra eforturile spre realizarea unui anumit scop
|
|