Studiul dat este consacrat examinării lucrării autorului olandez Meurs, care a încercat să examin... more Studiul dat este consacrat examinării lucrării autorului olandez Meurs, care a încercat să examineze subiectul Chestiunea Basarabiei în istoriografi a comunistă. Autorul își prezintă cartea sa într-o manieră exagerat de pretenţioasă, începând cu titlul și continuând cu declaraţiile de intenţie: obiectivitate, echilibru, examinarea întregii istoriografi i comuniste, mod de tratare nou, "modelul meu", cum îl defi nește dânsul. Autorului nu-i lipsește nici pretenţia că abordează subiectul în cauză de pe poziţii strict știinţifi ce, absolut obiectiv, chiar tinereţea sa și lipsa strămoșilor ruși sau români, sunt invocate în sensul că acestea contribuie, în mod natural, la obiectivitatea lui. Copleșit de toate aceste declaraţii de intenţie, cititorul se așteaptă la un studiu fundamental, la o analiză minuţioasă a literaturii istorice, cel puţin din URSS și România, consacrate chestiunii Basarabiei, anume așa cum era înţeleasă și interpretată această problemă în aceste două state foste comuniste. Dar, citind cartea dată te convingi din ce în ce mai mult că titlul ţine mai mult de imagine, de faptul ca el să fi e atractiv, incitant, pentru a-i asigura succesul temporar pe piaţă și nu de obiectul de studiu. Cu părere de rău, sunt nevoit să constat că, de fapt, întreaga demonstraţie a autorului nu este subordonată acestei idei-cheie, fundamentale pentru istoria spaţiului dintre Nistru și Prut. Mai întâi afl ăm, în pofi da pretenţiosului titlu, că este totuși vorba doar de istoriografi a comunistă din URSS și România, ignorându-se faptul că și în alte state comuniste chestiunea Basarabiei, într-o măsură mai mare sau mai mică, a fost abordată. De fapt, Meurs nici nu a conștientizat până la capăt sintagma "istoriografi a comunistă", ba ne spune că ea s-ar fi încheiat la 1985, ba în martie 1990. Meurs are un mod ciudat de înţelegere a "chestiunii basarabene", declaraţia de intenţie a sa este chestiunea Basarabiei, dar în realitate el a prezentat, destul de confuz, o "istorie a acestei regiuni". Meurs, cel puţin la nivel declarativ, pare să fi e absolut conștient de faptul că "un studiu istoriografi c cere o bogată cunoaștere de fond". Dar iată anume această latură, "cunoașterea de fond", dânsului îi lipsește. Necunoașterea literaturii sovietice, necunoașterea totală a documentelor de partid referitoare la aceea ce ele numeau dezvoltarea știinţei istorice în cele două state comuniste, defi cienţele de traducere, numeroasele erori factologice, prezentarea încurcată a biografi ilor istoricilor, etc., demonstrează cu lux de amănunte lipsa a aceea ce Meurs, foarte exact, defi nește prin sintagma "cunoaștere de fond". Întreaga lucrare a lui Meurs, este, în primul rând un mit istoriografi c, esenţa căruia constă în faptul că autorul își imaginează și a rămas la ideea că într-adevăr, el a analizat chestiunea Basarabiei în istoriografi a comunistă.
Tendinţa moldoveniştilor actuali de a se prezenta urmaşi destoinici ai marilor cărturari din Mold... more Tendinţa moldoveniştilor actuali de a se prezenta urmaşi destoinici ai marilor cărturari din Moldova din secolele precedente nu are niciun temei. Pe de altă parte, savanţi veritabili din Rusia contemporană, istorici şi lingvişti, nu au căzut în capcana moldovenismului primitiv şi consideră că limba vorbită în Moldova în secolele trecute şi în prezent este limba română, iar numele corect al poporului este poporul român. Opinia este întemeiată pe cercetări aprofundate ale bogatei moşteniri intelectuale lăsate de marii cărturari din veacurile precedente. Atât timp cât savanţii şi tineretul studios din Republica Moldova, din Rusia şi din alte ţări respectă adevărul transmis de sursele istorice şi cercetările savanţilor notorii şi utilizează în scrierile lor sintagmele "ţările româneşti", "limba română" şi termenul "român" pentru desemnarea statelor Moldova şi Ţara Românească (Valahia, Ţara Muntenească), a populaţiei şi a limbii vorbite de locuitorii din Republica Moldova, perspectiva "ştiinţifică" a moldoveneștilor nu are niciun viitor. Problema identităţii moldoveneşti, aşa cum o formulează moldoveniştii de astăzi: moldovenii şi românii sunt două naţiuni diferite, limba moldovenească şi limba română sunt două limbi diferite, este o problemă falsă şi se va afla mereu în criză.
Sursele istorice atestă cu lux de amănunte că cu termenul vlah, cu varianta lui voloh şi cu alte ... more Sursele istorice atestă cu lux de amănunte că cu termenul vlah, cu varianta lui voloh şi cu alte derivate din el erau desemnaţi românii, populaţie locală din Transilvania, Moldova şi din Ţara Românească. Denumirea de moldoveni (boierii noştri moldoveni) nu indica la apartenenţa etnică a boierilor, ci la faptul că ei sunt vasalii domnului şi slujesc statul căruia îi aparţin, Ţara Moldovei. Studiind Istoria românilor noi nu studiem istoria unui popor străin, ci istoria noastră, a românilor din Moldova, român fiind şi Bogdan I Întemeietorul, care a înlăturat dominaţia maghiară. Străinii care au vizitat Moldova şi Ţara Românească i-au considerat pe moldoveni şi pe munteni o singură naţiune. Ambele ţări au fost considerate în trecut, dar şi astăzi, ţări româneşti, iar limba vorbită în elelimba română.
Esenţa moldovenismului actual constă în recunoaşterea existenţei unui "popor moldovenesc", deoseb... more Esenţa moldovenismului actual constă în recunoaşterea existenţei unui "popor moldovenesc", deosebit de poporul român şi a unei "limbi moldoveneşti", diferită de limba română, acordarea limbii ruse a statutului de limbă de stat. Moldoveniştii se declară apărători fideli ai statalităţii moldoveneşti, care trebuie să se orienteze spre Uniunea Euro-Asiatică, nu spre Uniunea Europeană. Evident, sub nicio condiţie nu acceptă disciplina Istoria Românilor, permanent solicită înlăturarea ei din planurile de studii şi introducerea disciplinei Istoria Moldovei în scopul de a educa "patrioţi ai Moldovei". Sintezele moldoveniste apărute în ultimile două decenii la Chişinău, Moscova şi Odesa caută să "demonstreze" "originalitatea moldovenilor" chiar de la formarea lor, în secolele XIII-XIV, poate chiar şi mai înainte, în Maramureş (Transilvania), la est de Carpaţi, sau poate în altă parte. Sursele documentare sunt falsificate, se insistă că termenul voloh ar desemna o entitate etnică existentă la est de Carpaţi deosebită de comunitatea etnică desemnată cu termenul valah, care locuia în spaţiul dintre Dunăre şi Carpaţi.
The biography of Professor Afanasie Repida is in many ways similar to the biography of many who m... more The biography of Professor Afanasie Repida is in many ways similar to the biography of many who made up the Soviet intellectuals: primary, secondary, higher education, the hierarchical advancement of the Soviet system. Afanasie Repida had the misfortune to participate in the largest and cruellest world conflagration of the twentieth century, the Second World War, but also the luck to escape with his life. Endowed with true peasant wisdom, he faced the calls of the times in which he lived and worked, showed an example of modesty and humanity towards his colleagues and subordinates, constantly sought to avoid and settle situations of conflict. Professor Afanasie Repida's scientific legacy bears the stamp of the times in which he wrote, the horizons of his creative search being limited by the regime in which he lived and dictated by the party that created that regime. It must be viewed and appreciated with great care and caution, because, it seems, Professor Afanasie Repida's inner feelings were different from those he laid out on paper. Perhaps for this reason, those who knew the teacher well, carry in their hearts with great care the warm memory of the one who was Afanasie V. Repida.
The linguistic and ethno-national problem in the work of Alexei Mateevici This study examines the... more The linguistic and ethno-national problem in the work of Alexei Mateevici This study examines the process of evolution of Alexei Mateevici's concept on the issues of ethnicity and language spoken by the native inhabitants of Bessarabia, a process in which we can distinguish two stages. The year 1913, when A. Mateevici completed his studies at the Theological Academy in Kiev, clearly appears as a distinctive year of these two stages, he marks his professional maturity in the complicated problems he examines. During this period of time, the "Moldovan language" no longer appears as a language distinct from the Romanian language, and the Moldavian-Bessarabians are recognized as a component part of the Romanian nation. The synchronic use of the phrases "Moldovan language" and the Romanian language to designate the language spoken by the inhabitants of Wallachia, Transylvania, Moldavia and Bessarabia, means nothing to A. Mateevici other than the linguistic and ethnic unity of the inhabitants, a unit expressed quite concisely in the speech given at the Teachers' Congress in Bessarabia in May 1917, when he unequivocally mentioned that the Moldovans in Bessarabia are Romanian, and the language they speak is Romanian.
Interesul politic și geostrategic al Rusiei față de Balcani și expansionismul rus în această dire... more Interesul politic și geostrategic al Rusiei față de Balcani și expansionismul rus în această direcție au produs în secolul al XIX-lea o întreagă literatură, în special literatură etnografică și statistică despre poporul slav din sudul Dunării, dar și despre comunitățile etnice care coexistau cu el. În acest studiu, autorii și-au propus să identifice în cercetările slavilor ruși din secolul al XIX-lea informații și considerații ale rușilor despre românii din sudul Dunării. În cea mai mare parte, primii slaviști ruși erau reprezentanți ai grupurilor etnice slave, originari din zona balcanică, care studiau la universitățile rusești și / sau erau angajați în serviciul împăratului rus. Deoarece acești cercetători cunoșteau limbile slave sudice, dar și scopul investigațiilor, cercetările lor poartă mai mult un caracter statistic și descriptiv, cu puține intervenții analitice. În lucrările analizate în acest studiu, slaviștii au atestat o prezență importantă a românilor în sudul Dunării, românii fiind identificați cu nume diferite-rumuni, volohi, valahi, țințari, cuțovlahi etc., dar toți vorbind aceeași limbă. Deși ponderea demografică atestată a românilor din Balcani nu a fost foarte importantă, aceștia sunt prezenți în toate statisticile elaborate de slaviști ca fiind a 5-a națiune din Balcani, după bulgari, sârbi, greci, evrei, albanezi sau turci. În acest fel, a crescut interesul cercetătorilor ruși pentru o națiune creștin-ortodoxă. Deși prezenți, românii din acea regiune nu contau cu adevărat. Însă, datorită intereselor militare și politice ale Imperiului Rus în Balcani, a fost posibil să se păstreze informații foarte diverse și valoroase despre prezența românilor la sud de Dunăre.
către cei din Moldova. Aşa dar, pe de o parte, Departamentul solilor a păstrat vechea tradiţie cr... more către cei din Moldova. Aşa dar, pe de o parte, Departamentul solilor a păstrat vechea tradiţie cronicărească internă, rusească, care denumea întreaga romanitate orientală cu termenul volohi, pentru desemnarea locuitorilor din Ţara Moldovei şi din Transilvania, pe de altă parte, pentru a se acomoda la realitatea politică existentă din secolul al XIV-lea în spaţiul Carpato-Danubiano-Pontic, a acceptat, fie prin influienţă directă din Moldova, fie prin intermediul Poloniei, numele de munteni şi Muntenia, pentru Ţara Românească şi, cum se va vedea în continuare, într-o măsură mult mai mică, numele de Ţara Moldovei şi moldoveni pentru statul de la est de Carpaţi. Păstrarea eczoetnonimului arhaic de volohi, care se utliza uneori şi pentru Ţara Românească, atestă atât acceptarea şi confirmarea unităţii etnice a locuitorilor din spaţiul nord dunărean, cât şi descendenţa şi continuitatea сu acea comunitate etnică, cunoscută încă din secolul al IX-lea. Cele afirmate mai sus sunt argumentate de o serie de exemple. Dar să vedem ce ne spun sursele istorice ruseşti cunoscute şi examinate după publicaţiile existente. Pentru secolele XV-XVI, referitor la termenii utilizaţi pentru denumirea Ţării Moldovei şi a domnului, documentele sunt destul de grăitoare. Unele surse documentare desemnează Ţara Moldovei şi domnul ei numai cu termenul Волох şi alte derivate ale acestuia. Spre exemplu, în instrucţiunile întocmite pentru solul rus I.I.Zveneţ în aprilie 1480, care pleca în Moldova, domnul Moldovei este numit "воевода волошски", iar ţara "Волохов" 8. Câţiva ani mai târziu, în iunie 1484 marele cneaz Ivan al III-lea se adresa solului moscovit V.I.Nozdrovatov care se afla în Crimeea, poruncindu-i să obţină permisiunea de la han pentru trecerea liberă prin Crimeea a solilor din Moldova şi Ungaria împreună cu doi meşteri italieni. Moldova este numită cu termenul "Волохи", "Волосех", iar domnul "воевода волошской" 9. Cu acelaşi termen, "Волох", era desemnată Moldova şi de solul rus M.S.Eropkin trimis în Lituania în mai 1496 10 , în porunca dată solului rus în Crimeia în aprilie 1498 11 , în instrucţiunile date solului rus în Polonia S.M.Omelianov din decembrie 1537 12 etc. În alte documente întâlnim ambii termeni, Volohia şi Moldova. Spre exemplu, în august 1500 la Moscova a sosit solul domnului Moldovei, diacul Constantin, care declara că Ştefan "господар земли Молдавское" i-a poruncit să vorbească despre necesitatea unirii forţelor creştine împotriva otomanilor. Diecii de la curtea lui Ivan al III-lea notează însă despre solia venită de la Ştefan, care era "воеводы волоского" 13. Cu alte cuvinte, ei nu au acceptat termenul de Moldova şi l-au desemnat pe domnul Moldovei cu vechiul termen cunoscut de ei. Erau cazuri când se utilizau ambele denumiri în unul şi acelaşi document. Aşa, în instrucţiunile din februarie 1529, date lui F.G.Afanasiev, sol moscovit trimis în Lituania, se indica că la ţar au sosit solii lui Petru voievod "государь земли Молдавскои". În acelaşi text domnul Moldovei este numit şi "воеводы волошского" 14. Exact aceiaşi situaţie o întâlnim în instrucţiunile din octombrie 1529 date solului rus în Polonia, B.Ia.Golohvastov 15 şi în alte documente. Mai rar, în documentele scrise în limba latină la curtea ţarilor ruşi, se uniliza numai termenul Moldova. Spre exemplu, în depeşa ţarului Ivan al IV-lea din mai 1574 adresată lui Ioan vodă cel
Că obiceiul istoricului, carile adevărată istorie a scrie pofteşte, iaste, ca de va scrie lucruri... more Că obiceiul istoricului, carile adevărată istorie a scrie pofteşte, iaste, ca de va scrie lucrurile vremilor sale, altă mărturie fără ştiinţa inimii sale să nu aducă, căci nici are; de vreme ce el iaste întâi scriitori, ce rămâne ca după ce-şi va scoate scrisorile la iveală, alţii de adeverinţa lui cercând, la ştiinţa inimii întărit să fie precum de-l vor alătura cu alţi scriitori a aceloraşi vremi şi a aceloraşi lucruri să nu să ruşineadză nici de mincinos să-l poată dovedi." D. Cantemir "Cercetarea istoriei şi istoria ca obiect de învăţământ nu pot fi compatibile în niciun fel cu valorile fundamentale şi cu statutele Consiliului Europei, dacă acestea încurajează manipularea istoriei, mai ales prin: falsificarea sau crearea de dovezi istorice, statistici contrafăcute, imagini falsificate etc., insistenţa asupra unui eveniment pentru a justifica sau ascunde un altul; distorsionarea trecutului în scopuri de propagandă; o viziune excesiv de naţionalistă asupra trecutului care poate crea deosebirea între «noi» şi «ei»; folosirea excesivă a unor documente istorice; negarea unor fapte istorice; omiterea unor fapte istorice."
Moştenirea celui care a fost Dimitrie Cantemir, savant şi domn al Ţării Moldovei, dăinuie permane... more Moştenirea celui care a fost Dimitrie Cantemir, savant şi domn al Ţării Moldovei, dăinuie permanent în conştiinţa urmaşilor, dar câţi dintre ei au putut aprecia cu adevărat, la justa valoare, opera lui de identitate românească, creştin-ortodoxă şi politică? Dacă aruncăm o scurtă privire asupra istoriografiei din fosta URSS, inclusiv din RSS Moldovenească, şi, parţial, din actuala Republica Moldova, observăm idei preconcepute, prejudecăţi şi aprecieri unilaterale care solicitau şi mai solicită acceptarea ideii că adresarea lui Dimitrie Cantemir la Rusia atestă orientarea sa filorusă, că el ar fi urmărit scopul de a alipi Ţara Moldovei la Rusia, alipire care ar fi fost o necesitate şi o legitate istorică. Istoriografia sovietică a avut obiectivul primordial de a cultiva opinia legăturilor seculare de prietenie dintre poporul rus şi "moldovenesc", concept ca atare salutabil, căci propagarea ideii de prietenie între popoarele lumii este un demers nobil, numai că, în cazul de faţă, ea era utilizată pentru a justifica prezenţa teritoriului dintre Nistru şi Prut în "familia popoarelor frăţeşti ale URSS", antrenând în aceasta opera cărturărească a marilor personalităţi ale neamului românesc şi prezentând denaturat activitatea lor politică. De aceea, în conceptul istoriografiei sovietice, Dimitrie Cantemir trebuia, după cum se afirmă într-o sinteză a istoriei RSS Moldoveneşti, să nutrească "o adâncă simpatie faţă de Rusia" 1 , el trebuia, după cum afirma E. Russev, autorul studiului introductiv la ediţia din anul 1974 a operei lui Ioan Neculce O samă de cuvinte. Letopiseţul Ţării Moldovei, să fie ferm convins că "nesuferitul jug otoman putea fi scuturat numai cu ajutorul oştilor ruseşti aliate" 2. Editorii volumului al XI-lea, partea 1, din prestigioasa colecţie de documente Письма и бумаги императора Петра Великого, publicat la Moscova în anul 1962, considerau actul din 13 aprilie 1711 un tratat moldo-rus. Referindu-se la statutul politico-juridic al Moldovei prin prisma actului nominalizat, ei afirmau că ţara a intrat în supuşenie rusă, Moldova se alipea la Rusia, dar cu păstrarea independenţei depline în afacerile interne. Totodată, se credea că prin acest tratat, Moldova îşi menţinea statutul de stat suveran 3. Mohov însuşeşte perfect tot aceast calambur terminologic şi, fără a face referinţele de rigoare, scrie că prin tratatul din 1711 "intrarea Moldovei în supuşenie rusă se îmbina cu menţinerea statutului de stat independent, suveran", ţara se desprindea de Turcia înapoiată şi "se alipea la Rusia"ţară aflată pe calea progresului 4. Un simplu joc de cuvinte ale autorilor nominalizaţi, or, istoria extinderii teritoriale a Rusiei ţariste nu cunoaşte un asemenea caz când teritoriile "alipite" şi-ar fi păstrat independenţa şi suveranitatea. Cu atât mai mult că Diploma din 13 aprilie nu prevedea "alipirea" Moldovei la Rusia, interpretarea dată fiind forţată artificial. Opinia lui P. Sovetov, exprimată într-un studiu publicat în anul 1975 şi care va fi examinată detaliat mai jos, a rămas, intenţionat sau nu, neobservată de către istorici. Istoriografia rusă de la sfârşitul secolului al XX-lea şi începutul secolului al XXI-lea, de asemenea, a făcut unele aprecieri ale politicii externe ale lui Dimitrie Cantemir. De exemplu E. Anisimov mai credea în anul 1989 că Dimitrie Cantemir "a promis susţinerea trupelor ruse şi alipirea Moldovei la Rusia" 5. V. Vozgrin, într-un studiu consacrat istoriei tătarilor din Crimeea, îl consideră pe Dimitrie Cantemir urmaş al unui neam tătăresc din Crimeea, care îşi avea originile încă de la Tamerlan şi, în acţiunea antiotomană a domnului Moldovei împreună cu Rusia, nu înţelege mai mult nimic decât o intrigă, o aventură, o "politică absolut personală", al cărei scop era "de a desprinde Moldova de la Turcia şi de a transforma puterea administrativă asupra moldovenilor în ereditară, monarhică". Opoziţia boierească care dorea trecerea sub tutela Poloniei, continuă autorul, urma să fie înfrântă cu
Problema relaţiilor dintre Ţara Moldovei şi Rusia se află demult în atenţia istoricilor. Această ... more Problema relaţiilor dintre Ţara Moldovei şi Rusia se află demult în atenţia istoricilor. Această atenţie a fost deosebită în timpul când Basarabia s-a aflat într-un singur stat cu Rusia propriu-zisă, aici fiind formată Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, care cuprindea cea mai mare parte a Basarabiei. În faţa istoricilor sovietici stătea sarcina de a demonstra legăturile multiseculare ale popoarelor din URSS cu Rusia şi dorinţa lor, de asemenea multiseculară, de a fi pentru vecie într-un stat cu Imperiul Rus. O primă problemă care apare în cercetarea subiectului dat este problema textului actului din 1656, numit de majoritatea absolută a istoricilor "tratat" moldo-rus din anul 1656. Acualmente, istoricii cunosc trei texte ale acestui document. În primul rând, este vorba de o traducere în limba rusă efectuată de diecii de la Departamentul solilor din Moscova de pe o scrisoare în limba greacă 1. Documentul dat, pus în circuitul ştiinţific încă în secolul al XIX-lea, nu conţine nici data traducerii, nici data emiterii actului tradus. Istoriografia rusă, sovietică şi rusă contemporană, în persoana lui L. Semionova, consideră că traducerea dată este făcută de pe o scrisoare în limba greacă pe care mitropolitul Ghedeon şi logofătul Grigore Neanul ar fi scris-o pe când se aflau încă în Moldova, la 16 martie 1656, şi pe care ar fi prezentat-o la Departamentul solilor odată cu sosirea lor la Moscova 2. Drept temei pentru datarea presupusei scrisori în limba greacă a servit data indicată în articolul I al părţii introductive-16 martie 1656. Este însă de reţinut faptul că traducătorii de la Departamentul solilor nu au indicat data documentului tradus de ei, aceştia, pur şi simplu, au notat că au efectuat traducerea de pe scrisoarea în limba greacă trimisă la Departament de solii moldoveni. Şi atât. Însă data amintită mai sus, 16 martie 1656, din textul traducerii ruseşti nu poate servi drept temei pentru datarea originalului în limba greacă, fiindcă în articolul I al părţii introductive se menţionează destul de clar: "Ne-a poruncit prea luminatul domn Gheorghe Ştefan, voievod a toată Ţara Moldovei, prea sfinţitul mitropolit Ghedeon şi logofătul al doilea Grigore să spunem din gură (subl.-I.E.) înaintea drept credinciosului domn, ţar Alexei Mihailovici… în anul 1656, luna martie 16 zile" 3. Fraza dată atestă că este vorba nu despre data pretinsei scrisori în limba greacă, ci despre data când mitropolitul Ghedeon şi Grigore Neanul au primit de la domnul Moldovei porunca să "spună din gură", adică să anunţe verbal, în faţa ţarului condiţiile în care domnul şi boierii ar accepta intrarea Ţării Moldovei "sub mâna înaltă" a ţarului rus. Traducerea dată se încheie cu fraza: "Scrisoarea adevărată (originalul) cu semnătura patriarhului şi cu semnăturile solilor s-a pus în lada pecetluită şi peceţile" 4. Aşadar, diecii de la Departamentul au tradus o scrisoare pe care era semnătura unui patriarh, al cărui nume nu este indicat, şi a celor doi soli moldoveni evident-mitropolitul Ghedeon şi logofătul Grigore Neanul. Cine era acest patriarh care a semnat documentul dat? L. Semionova, în notele explicative la compartimentul de documente "Moldova şi Valahia în contextul conflictului ruso-polon din anii 50 ai secolului al XVII-lea", publicat într-un prestigios volum de documente în anul 2007 la Moscova, susţine că "scrisoarea mitropolitului Ghedeon şi logofătului Grigore Neanul a fost semnată de patriarhul Ierusalimului, care se afla în acel timp în Moldova" 5. L. Semionova face referinţă la un studiu al Verei Cenţova, publicat în 2001, studiu care nu ne-a fost accesibil. Dar în acelaşi volum, publicat în 2007, se află un alt studiu al Verei Cenţova, studiu în care scrie clar că "patriarhul Ierusalimului Paisie s-a adresat ţarului Alexei Mihailovici cu chemarea de
Examinarea subiectului dat se află într-o strânsă legătură cu alte probleme importante ce ţin de ... more Examinarea subiectului dat se află într-o strânsă legătură cu alte probleme importante ce ţin de evoluţia relaţiilor internaţionale la mijlocul secolului al XVII-lea, cum ar fi relaţiile lui Gheorghe Ştefan cu Republica Nobiliară Polonă, cu Hanatul Crimeii, precum şi relaţiile lui Bogdan Hmelniţki cu Rusia. De aceea, pentru a înţelege mai bine natura şi adevăratul sens al relaţiilor moldo-ruse din anul 1654, este necesară şi o prezentare mai largă a unor aspecte ce ţin de aceste subiecte.
Cele două războaie ale Turciei, cu Republica Polonă (1672-1676) şi cu Rusia (1676-1681), au dus l... more Cele două războaie ale Turciei, cu Republica Polonă (1672-1676) şi cu Rusia (1676-1681), au dus la lărgirea considerabilă a posesiunilor otomane între râurile Nipru şi Nistru din contul Republicii Polone. Dar încercările Porţii de a se întări în noile regiuni cu ajutorul hatmanilor cazaci suferă eşec şi, la 1681, sultanul hotărăşte să încredinţeze teritoriile cucerite, pentru a fi administrate, domnului Moldovei Gheorghe Duca. E necesar de la bun început a stabili ce teritoriu avea Gheorghe Duca pentru administrare. Într-un articol consacrat acestei probleme N. Iorga opina că domnul Moldovei a căpătat teritoriul Ucrainei dintre Nistru şi Bug 1. În realitate, teritoriul obţinut de Gheorghe Duca era mult mai vast. E vorba de acel teritoriu care, con form păcii polono-turce din octombrie 1672, a fost cedat Imperiului Otoman, cuprins între râurile Nistru şi Nipru, hotarul de sud trecând aproximativ pe linia Iagorlâc-Targoviţa-Krâlov, iar hotarul de nord-de la Nipru spre localităţile Berdicev-Buciaci şi apoi continuând spre sud până la râul Nistru. Însă nu tot teritoriul cedat Porţii a primit acelaşi statut în cadrul Imperiului Otoman. Conform păcii polono-turce din octombrie 1672, "Podolia cu toate hotarele sale vechi aparţine Maiestăţii Noastre (sultanului-I.E.), iar provincia Ucraina cu vechile sale hotare va fi cedată caza cilor" 2. Deci, e vorba de faptul că sub administraţia otomană trecea doar voievodatul Podolia cu centrul la Cameniţa, pe când voievodatul Braţlav şi partea de sud a voie vodatului Kiev (fără Kiev şi împrejurimi, ocupate de ruşi) au fost încredinţate pentru administrare cazacilor. În martie 1676, cu titlul de "kneazi Malorossiiscoi Ucraini i ghetmanom", pentru administrarea acestor teritorii a fost numit Iurie Hmelniţki. Noul tratat turco-polon din octombrie 1676 confirmă prevederile tratatului an terior.
Un volum publicat în 2006 la Moscova 1 reuneşte o serie de studii scrise de L.E. Semionova privin... more Un volum publicat în 2006 la Moscova 1 reuneşte o serie de studii scrise de L.E. Semionova privind istoria politică externă a Moldovei şi Ţării Româneşti, care cuprind un segment cronologic foarte vast: de la sfârşitul secolului al XIV-lea până la începutul secolului al XIX-lea. Volumul se deschide cu o prefaţă în care autoarea îşi informează cititorul că în studiile prezentate sunt generalizate realizările istoriografiei ruse şi străine, sunt valorificate şi puse în circuitul ştiinţific surse istorice inedite din arhivele ruseşti, sunt examinate izvoarele publicate în diferite colecţii de documente, inclusiv străine. Direcţia principală în studierea problemei date, continuă autoarea, a fost relevarea dialecticii raporturilor de reciprocitate dintre factorii interni şi externi care au influenţat evoluţia politicii externe a Principatelor Dunărene. Referindu-se la subiectele puse în discuţie, autoarea atenţionează în primul rând asupra problemei statutului Moldovei şi Valahiei în sistemul Imperiului Otoman, problemă căreia, în aprecierea autoarei, îi este dedicat studiul-cheie din volumul publicat 2. L. Semionova menţionează că subiectul dat nu este cercetat suficient în istoriografie şi dă o replică "studiilor de peste hotare", care, în opinia ei, au tendinţa de a "idealiza rolul otomanilor în istoria popoarelor balcanice supuse de ei". Această idealizare ar reieşi din faptul că în istoriografia română şi turcă prevalează ideea conform căreia actele sultanale, aşa-numitele "capitulaţii", din secolele XIV-XV, care, chipurile, conţineau condiţiile recunoaşterii de către Moldova şi Ţara Românească a suzeranităţii otomane şi fixau drepturile lor autonome, au existat în realitate, opinie pe care autoarea nu o împărtăşeşte 3. În legătură cu aceste afirmaţii ale lui L. Semionova, evident, apare întrebarea cum să-i apreciem pe acei istorici din fosta URSS şi fosta Iugoslavie care, în baza surselor originale, demonstrează existenţa reală a "capitulaţiilor" care reglementau raporturile unor state balcanice cu Poarta? Pentru a ne convinge că lucrurile stau anume aşa, cred că este suficient să facem referinţă la studiul lui M. Frejdenberg publicat în anul 1984 şi consacrat istoriei relaţiilor Republicii Raguza (Dubrovnic) cu Imperiul Otoman. Descoperirea şi publicarea în anul 1970 de către istoricul iugoslav B. Nedelikovin a originalului "capitulaţiei" (tratatului) otomano-raguzan din 23 octombrie 1458 l-a determinat pe M. Frejdenberg să afirme că "de aceea, probabil, este justă ideea care îşi croieşte drum în ultimii ani, conform căreia statutul Dubrovnicului trebuie considerat apropiat de libertatea reală" 4. Înseamnă oare aceasta că reputatul istoric "idealizează rolul otomanilor în istoria popoarelor balcanice"? Cred că nu este absolut niciun motiv de a-l învinui de asemenea păcat, M. Frejdenberg, aşa cum trebuie să procedeze un istoric, apreciază obiectiv situaţia, pornind de la sursele istorice. Faptul că originalele unor asemenea acte din secolele XIV-XVI pentru Moldova şi Ţara Românească nu au fost până în prezent descoperite nu înseamnă că ele nu au existat. Tot în prefaţă autoarea formulează concluzia (!) că, în baza examinării textelor "capitulaţiilor", "a tuturor (aici şi în continuare, sublinierile ne aparţin-I.E.) datelor care se află la dispoziţia cercetătorilor" şi a noilor surse descoperite în arhivele ruseşti 5 , pentru prima dată în istoriografie ajunge la concluzia că ele sunt "documente de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, legate de ideologia mişcării de eliberare în principate din acel timp". Totuşi, ceva mai jos, la pagina 24, L. Semionova aduce argumente care demonstrează contrariul. Ea afirmă că, încă în anul 1908, istoricul român Constantin Giurescu, supunând unei serioase analize izvoristice textele "capitulaţiilor", a ajuns la concluzia că ele "sunt plastografii de la sfârşitul secolului al XVIII-lea" 6. La pagina 28, autoarea ne spune că şi Ştefan Ştefănescu
Problema constituirii teritoriale a Ţării Moldovei s-a aflat permanent în atenţia istoricilor, da... more Problema constituirii teritoriale a Ţării Moldovei s-a aflat permanent în atenţia istoricilor, dar până în prezent, mai multe aspecte ale acesteia nu şi-au găsit o explicaţie acceptabilă. Printre ele se numără şi aspectul privitor la intrarea, e drept-pentru o scurtă perioadă de timp, a regiunii Pocuţia şi a oraşului Colomeea (Коломыя) în componenţa Ţării Moldovei, ultimul fiind menţionat pentru prima dată în cunoscuta sursă istorică rusească Cronica lui Ipatie la anul 1240. Totuşi, este de remarcat faptul că localitatea dată nu a fost inclusă de cercetătorii ruşi şi sovietici printre oraşele mari ale Rusiei Haliciene 1. Atenţia noastră se va axa însă asupra examinării unei alte surse istorice, şi anume Lista tuturor oraşelor ruseşti, îndepărtate şi apropiate (А се имена всем градом рускым далным и ближним), pe care o aflăm în mai multe cronici ruseşti. Cea mai timpurie redacţie a acesteia, conform aprecierilor specialiştilor, este cea inclusă în Cronica de la Novgorod, aşa-numita Новгородская первая летопись младшего извода, alcătuită prin anii '30 ai secolului al XV-lea 2. Istoricul sovietic M.N. Tihomirov a întreprins o examinare minuţioasă a Listei, care se află înserată pe filele mai multor cronici ruseşti şi, în consecinţă, într-un studiu publicat în anul 1952, propunea atenţiei specialiştilor o Listă îmbunătăţită, mai exactă a acestei importante surse istorice, care începe cu enumerarea oraşelor apreciate drept "bulgare şi volohe": "
Studiul dat este consacrat examinării lucrării autorului olandez Meurs, care a încercat să examin... more Studiul dat este consacrat examinării lucrării autorului olandez Meurs, care a încercat să examineze subiectul Chestiunea Basarabiei în istoriografi a comunistă. Autorul își prezintă cartea sa într-o manieră exagerat de pretenţioasă, începând cu titlul și continuând cu declaraţiile de intenţie: obiectivitate, echilibru, examinarea întregii istoriografi i comuniste, mod de tratare nou, "modelul meu", cum îl defi nește dânsul. Autorului nu-i lipsește nici pretenţia că abordează subiectul în cauză de pe poziţii strict știinţifi ce, absolut obiectiv, chiar tinereţea sa și lipsa strămoșilor ruși sau români, sunt invocate în sensul că acestea contribuie, în mod natural, la obiectivitatea lui. Copleșit de toate aceste declaraţii de intenţie, cititorul se așteaptă la un studiu fundamental, la o analiză minuţioasă a literaturii istorice, cel puţin din URSS și România, consacrate chestiunii Basarabiei, anume așa cum era înţeleasă și interpretată această problemă în aceste două state foste comuniste. Dar, citind cartea dată te convingi din ce în ce mai mult că titlul ţine mai mult de imagine, de faptul ca el să fi e atractiv, incitant, pentru a-i asigura succesul temporar pe piaţă și nu de obiectul de studiu. Cu părere de rău, sunt nevoit să constat că, de fapt, întreaga demonstraţie a autorului nu este subordonată acestei idei-cheie, fundamentale pentru istoria spaţiului dintre Nistru și Prut. Mai întâi afl ăm, în pofi da pretenţiosului titlu, că este totuși vorba doar de istoriografi a comunistă din URSS și România, ignorându-se faptul că și în alte state comuniste chestiunea Basarabiei, într-o măsură mai mare sau mai mică, a fost abordată. De fapt, Meurs nici nu a conștientizat până la capăt sintagma "istoriografi a comunistă", ba ne spune că ea s-ar fi încheiat la 1985, ba în martie 1990. Meurs are un mod ciudat de înţelegere a "chestiunii basarabene", declaraţia de intenţie a sa este chestiunea Basarabiei, dar în realitate el a prezentat, destul de confuz, o "istorie a acestei regiuni". Meurs, cel puţin la nivel declarativ, pare să fi e absolut conștient de faptul că "un studiu istoriografi c cere o bogată cunoaștere de fond". Dar iată anume această latură, "cunoașterea de fond", dânsului îi lipsește. Necunoașterea literaturii sovietice, necunoașterea totală a documentelor de partid referitoare la aceea ce ele numeau dezvoltarea știinţei istorice în cele două state comuniste, defi cienţele de traducere, numeroasele erori factologice, prezentarea încurcată a biografi ilor istoricilor, etc., demonstrează cu lux de amănunte lipsa a aceea ce Meurs, foarte exact, defi nește prin sintagma "cunoaștere de fond". Întreaga lucrare a lui Meurs, este, în primul rând un mit istoriografi c, esenţa căruia constă în faptul că autorul își imaginează și a rămas la ideea că într-adevăr, el a analizat chestiunea Basarabiei în istoriografi a comunistă.
Tendinţa moldoveniştilor actuali de a se prezenta urmaşi destoinici ai marilor cărturari din Mold... more Tendinţa moldoveniştilor actuali de a se prezenta urmaşi destoinici ai marilor cărturari din Moldova din secolele precedente nu are niciun temei. Pe de altă parte, savanţi veritabili din Rusia contemporană, istorici şi lingvişti, nu au căzut în capcana moldovenismului primitiv şi consideră că limba vorbită în Moldova în secolele trecute şi în prezent este limba română, iar numele corect al poporului este poporul român. Opinia este întemeiată pe cercetări aprofundate ale bogatei moşteniri intelectuale lăsate de marii cărturari din veacurile precedente. Atât timp cât savanţii şi tineretul studios din Republica Moldova, din Rusia şi din alte ţări respectă adevărul transmis de sursele istorice şi cercetările savanţilor notorii şi utilizează în scrierile lor sintagmele "ţările româneşti", "limba română" şi termenul "român" pentru desemnarea statelor Moldova şi Ţara Românească (Valahia, Ţara Muntenească), a populaţiei şi a limbii vorbite de locuitorii din Republica Moldova, perspectiva "ştiinţifică" a moldoveneștilor nu are niciun viitor. Problema identităţii moldoveneşti, aşa cum o formulează moldoveniştii de astăzi: moldovenii şi românii sunt două naţiuni diferite, limba moldovenească şi limba română sunt două limbi diferite, este o problemă falsă şi se va afla mereu în criză.
Sursele istorice atestă cu lux de amănunte că cu termenul vlah, cu varianta lui voloh şi cu alte ... more Sursele istorice atestă cu lux de amănunte că cu termenul vlah, cu varianta lui voloh şi cu alte derivate din el erau desemnaţi românii, populaţie locală din Transilvania, Moldova şi din Ţara Românească. Denumirea de moldoveni (boierii noştri moldoveni) nu indica la apartenenţa etnică a boierilor, ci la faptul că ei sunt vasalii domnului şi slujesc statul căruia îi aparţin, Ţara Moldovei. Studiind Istoria românilor noi nu studiem istoria unui popor străin, ci istoria noastră, a românilor din Moldova, român fiind şi Bogdan I Întemeietorul, care a înlăturat dominaţia maghiară. Străinii care au vizitat Moldova şi Ţara Românească i-au considerat pe moldoveni şi pe munteni o singură naţiune. Ambele ţări au fost considerate în trecut, dar şi astăzi, ţări româneşti, iar limba vorbită în elelimba română.
Esenţa moldovenismului actual constă în recunoaşterea existenţei unui "popor moldovenesc", deoseb... more Esenţa moldovenismului actual constă în recunoaşterea existenţei unui "popor moldovenesc", deosebit de poporul român şi a unei "limbi moldoveneşti", diferită de limba română, acordarea limbii ruse a statutului de limbă de stat. Moldoveniştii se declară apărători fideli ai statalităţii moldoveneşti, care trebuie să se orienteze spre Uniunea Euro-Asiatică, nu spre Uniunea Europeană. Evident, sub nicio condiţie nu acceptă disciplina Istoria Românilor, permanent solicită înlăturarea ei din planurile de studii şi introducerea disciplinei Istoria Moldovei în scopul de a educa "patrioţi ai Moldovei". Sintezele moldoveniste apărute în ultimile două decenii la Chişinău, Moscova şi Odesa caută să "demonstreze" "originalitatea moldovenilor" chiar de la formarea lor, în secolele XIII-XIV, poate chiar şi mai înainte, în Maramureş (Transilvania), la est de Carpaţi, sau poate în altă parte. Sursele documentare sunt falsificate, se insistă că termenul voloh ar desemna o entitate etnică existentă la est de Carpaţi deosebită de comunitatea etnică desemnată cu termenul valah, care locuia în spaţiul dintre Dunăre şi Carpaţi.
The biography of Professor Afanasie Repida is in many ways similar to the biography of many who m... more The biography of Professor Afanasie Repida is in many ways similar to the biography of many who made up the Soviet intellectuals: primary, secondary, higher education, the hierarchical advancement of the Soviet system. Afanasie Repida had the misfortune to participate in the largest and cruellest world conflagration of the twentieth century, the Second World War, but also the luck to escape with his life. Endowed with true peasant wisdom, he faced the calls of the times in which he lived and worked, showed an example of modesty and humanity towards his colleagues and subordinates, constantly sought to avoid and settle situations of conflict. Professor Afanasie Repida's scientific legacy bears the stamp of the times in which he wrote, the horizons of his creative search being limited by the regime in which he lived and dictated by the party that created that regime. It must be viewed and appreciated with great care and caution, because, it seems, Professor Afanasie Repida's inner feelings were different from those he laid out on paper. Perhaps for this reason, those who knew the teacher well, carry in their hearts with great care the warm memory of the one who was Afanasie V. Repida.
The linguistic and ethno-national problem in the work of Alexei Mateevici This study examines the... more The linguistic and ethno-national problem in the work of Alexei Mateevici This study examines the process of evolution of Alexei Mateevici's concept on the issues of ethnicity and language spoken by the native inhabitants of Bessarabia, a process in which we can distinguish two stages. The year 1913, when A. Mateevici completed his studies at the Theological Academy in Kiev, clearly appears as a distinctive year of these two stages, he marks his professional maturity in the complicated problems he examines. During this period of time, the "Moldovan language" no longer appears as a language distinct from the Romanian language, and the Moldavian-Bessarabians are recognized as a component part of the Romanian nation. The synchronic use of the phrases "Moldovan language" and the Romanian language to designate the language spoken by the inhabitants of Wallachia, Transylvania, Moldavia and Bessarabia, means nothing to A. Mateevici other than the linguistic and ethnic unity of the inhabitants, a unit expressed quite concisely in the speech given at the Teachers' Congress in Bessarabia in May 1917, when he unequivocally mentioned that the Moldovans in Bessarabia are Romanian, and the language they speak is Romanian.
Interesul politic și geostrategic al Rusiei față de Balcani și expansionismul rus în această dire... more Interesul politic și geostrategic al Rusiei față de Balcani și expansionismul rus în această direcție au produs în secolul al XIX-lea o întreagă literatură, în special literatură etnografică și statistică despre poporul slav din sudul Dunării, dar și despre comunitățile etnice care coexistau cu el. În acest studiu, autorii și-au propus să identifice în cercetările slavilor ruși din secolul al XIX-lea informații și considerații ale rușilor despre românii din sudul Dunării. În cea mai mare parte, primii slaviști ruși erau reprezentanți ai grupurilor etnice slave, originari din zona balcanică, care studiau la universitățile rusești și / sau erau angajați în serviciul împăratului rus. Deoarece acești cercetători cunoșteau limbile slave sudice, dar și scopul investigațiilor, cercetările lor poartă mai mult un caracter statistic și descriptiv, cu puține intervenții analitice. În lucrările analizate în acest studiu, slaviștii au atestat o prezență importantă a românilor în sudul Dunării, românii fiind identificați cu nume diferite-rumuni, volohi, valahi, țințari, cuțovlahi etc., dar toți vorbind aceeași limbă. Deși ponderea demografică atestată a românilor din Balcani nu a fost foarte importantă, aceștia sunt prezenți în toate statisticile elaborate de slaviști ca fiind a 5-a națiune din Balcani, după bulgari, sârbi, greci, evrei, albanezi sau turci. În acest fel, a crescut interesul cercetătorilor ruși pentru o națiune creștin-ortodoxă. Deși prezenți, românii din acea regiune nu contau cu adevărat. Însă, datorită intereselor militare și politice ale Imperiului Rus în Balcani, a fost posibil să se păstreze informații foarte diverse și valoroase despre prezența românilor la sud de Dunăre.
către cei din Moldova. Aşa dar, pe de o parte, Departamentul solilor a păstrat vechea tradiţie cr... more către cei din Moldova. Aşa dar, pe de o parte, Departamentul solilor a păstrat vechea tradiţie cronicărească internă, rusească, care denumea întreaga romanitate orientală cu termenul volohi, pentru desemnarea locuitorilor din Ţara Moldovei şi din Transilvania, pe de altă parte, pentru a se acomoda la realitatea politică existentă din secolul al XIV-lea în spaţiul Carpato-Danubiano-Pontic, a acceptat, fie prin influienţă directă din Moldova, fie prin intermediul Poloniei, numele de munteni şi Muntenia, pentru Ţara Românească şi, cum se va vedea în continuare, într-o măsură mult mai mică, numele de Ţara Moldovei şi moldoveni pentru statul de la est de Carpaţi. Păstrarea eczoetnonimului arhaic de volohi, care se utliza uneori şi pentru Ţara Românească, atestă atât acceptarea şi confirmarea unităţii etnice a locuitorilor din spaţiul nord dunărean, cât şi descendenţa şi continuitatea сu acea comunitate etnică, cunoscută încă din secolul al IX-lea. Cele afirmate mai sus sunt argumentate de o serie de exemple. Dar să vedem ce ne spun sursele istorice ruseşti cunoscute şi examinate după publicaţiile existente. Pentru secolele XV-XVI, referitor la termenii utilizaţi pentru denumirea Ţării Moldovei şi a domnului, documentele sunt destul de grăitoare. Unele surse documentare desemnează Ţara Moldovei şi domnul ei numai cu termenul Волох şi alte derivate ale acestuia. Spre exemplu, în instrucţiunile întocmite pentru solul rus I.I.Zveneţ în aprilie 1480, care pleca în Moldova, domnul Moldovei este numit "воевода волошски", iar ţara "Волохов" 8. Câţiva ani mai târziu, în iunie 1484 marele cneaz Ivan al III-lea se adresa solului moscovit V.I.Nozdrovatov care se afla în Crimeea, poruncindu-i să obţină permisiunea de la han pentru trecerea liberă prin Crimeea a solilor din Moldova şi Ungaria împreună cu doi meşteri italieni. Moldova este numită cu termenul "Волохи", "Волосех", iar domnul "воевода волошской" 9. Cu acelaşi termen, "Волох", era desemnată Moldova şi de solul rus M.S.Eropkin trimis în Lituania în mai 1496 10 , în porunca dată solului rus în Crimeia în aprilie 1498 11 , în instrucţiunile date solului rus în Polonia S.M.Omelianov din decembrie 1537 12 etc. În alte documente întâlnim ambii termeni, Volohia şi Moldova. Spre exemplu, în august 1500 la Moscova a sosit solul domnului Moldovei, diacul Constantin, care declara că Ştefan "господар земли Молдавское" i-a poruncit să vorbească despre necesitatea unirii forţelor creştine împotriva otomanilor. Diecii de la curtea lui Ivan al III-lea notează însă despre solia venită de la Ştefan, care era "воеводы волоского" 13. Cu alte cuvinte, ei nu au acceptat termenul de Moldova şi l-au desemnat pe domnul Moldovei cu vechiul termen cunoscut de ei. Erau cazuri când se utilizau ambele denumiri în unul şi acelaşi document. Aşa, în instrucţiunile din februarie 1529, date lui F.G.Afanasiev, sol moscovit trimis în Lituania, se indica că la ţar au sosit solii lui Petru voievod "государь земли Молдавскои". În acelaşi text domnul Moldovei este numit şi "воеводы волошского" 14. Exact aceiaşi situaţie o întâlnim în instrucţiunile din octombrie 1529 date solului rus în Polonia, B.Ia.Golohvastov 15 şi în alte documente. Mai rar, în documentele scrise în limba latină la curtea ţarilor ruşi, se uniliza numai termenul Moldova. Spre exemplu, în depeşa ţarului Ivan al IV-lea din mai 1574 adresată lui Ioan vodă cel
Că obiceiul istoricului, carile adevărată istorie a scrie pofteşte, iaste, ca de va scrie lucruri... more Că obiceiul istoricului, carile adevărată istorie a scrie pofteşte, iaste, ca de va scrie lucrurile vremilor sale, altă mărturie fără ştiinţa inimii sale să nu aducă, căci nici are; de vreme ce el iaste întâi scriitori, ce rămâne ca după ce-şi va scoate scrisorile la iveală, alţii de adeverinţa lui cercând, la ştiinţa inimii întărit să fie precum de-l vor alătura cu alţi scriitori a aceloraşi vremi şi a aceloraşi lucruri să nu să ruşineadză nici de mincinos să-l poată dovedi." D. Cantemir "Cercetarea istoriei şi istoria ca obiect de învăţământ nu pot fi compatibile în niciun fel cu valorile fundamentale şi cu statutele Consiliului Europei, dacă acestea încurajează manipularea istoriei, mai ales prin: falsificarea sau crearea de dovezi istorice, statistici contrafăcute, imagini falsificate etc., insistenţa asupra unui eveniment pentru a justifica sau ascunde un altul; distorsionarea trecutului în scopuri de propagandă; o viziune excesiv de naţionalistă asupra trecutului care poate crea deosebirea între «noi» şi «ei»; folosirea excesivă a unor documente istorice; negarea unor fapte istorice; omiterea unor fapte istorice."
Moştenirea celui care a fost Dimitrie Cantemir, savant şi domn al Ţării Moldovei, dăinuie permane... more Moştenirea celui care a fost Dimitrie Cantemir, savant şi domn al Ţării Moldovei, dăinuie permanent în conştiinţa urmaşilor, dar câţi dintre ei au putut aprecia cu adevărat, la justa valoare, opera lui de identitate românească, creştin-ortodoxă şi politică? Dacă aruncăm o scurtă privire asupra istoriografiei din fosta URSS, inclusiv din RSS Moldovenească, şi, parţial, din actuala Republica Moldova, observăm idei preconcepute, prejudecăţi şi aprecieri unilaterale care solicitau şi mai solicită acceptarea ideii că adresarea lui Dimitrie Cantemir la Rusia atestă orientarea sa filorusă, că el ar fi urmărit scopul de a alipi Ţara Moldovei la Rusia, alipire care ar fi fost o necesitate şi o legitate istorică. Istoriografia sovietică a avut obiectivul primordial de a cultiva opinia legăturilor seculare de prietenie dintre poporul rus şi "moldovenesc", concept ca atare salutabil, căci propagarea ideii de prietenie între popoarele lumii este un demers nobil, numai că, în cazul de faţă, ea era utilizată pentru a justifica prezenţa teritoriului dintre Nistru şi Prut în "familia popoarelor frăţeşti ale URSS", antrenând în aceasta opera cărturărească a marilor personalităţi ale neamului românesc şi prezentând denaturat activitatea lor politică. De aceea, în conceptul istoriografiei sovietice, Dimitrie Cantemir trebuia, după cum se afirmă într-o sinteză a istoriei RSS Moldoveneşti, să nutrească "o adâncă simpatie faţă de Rusia" 1 , el trebuia, după cum afirma E. Russev, autorul studiului introductiv la ediţia din anul 1974 a operei lui Ioan Neculce O samă de cuvinte. Letopiseţul Ţării Moldovei, să fie ferm convins că "nesuferitul jug otoman putea fi scuturat numai cu ajutorul oştilor ruseşti aliate" 2. Editorii volumului al XI-lea, partea 1, din prestigioasa colecţie de documente Письма и бумаги императора Петра Великого, publicat la Moscova în anul 1962, considerau actul din 13 aprilie 1711 un tratat moldo-rus. Referindu-se la statutul politico-juridic al Moldovei prin prisma actului nominalizat, ei afirmau că ţara a intrat în supuşenie rusă, Moldova se alipea la Rusia, dar cu păstrarea independenţei depline în afacerile interne. Totodată, se credea că prin acest tratat, Moldova îşi menţinea statutul de stat suveran 3. Mohov însuşeşte perfect tot aceast calambur terminologic şi, fără a face referinţele de rigoare, scrie că prin tratatul din 1711 "intrarea Moldovei în supuşenie rusă se îmbina cu menţinerea statutului de stat independent, suveran", ţara se desprindea de Turcia înapoiată şi "se alipea la Rusia"ţară aflată pe calea progresului 4. Un simplu joc de cuvinte ale autorilor nominalizaţi, or, istoria extinderii teritoriale a Rusiei ţariste nu cunoaşte un asemenea caz când teritoriile "alipite" şi-ar fi păstrat independenţa şi suveranitatea. Cu atât mai mult că Diploma din 13 aprilie nu prevedea "alipirea" Moldovei la Rusia, interpretarea dată fiind forţată artificial. Opinia lui P. Sovetov, exprimată într-un studiu publicat în anul 1975 şi care va fi examinată detaliat mai jos, a rămas, intenţionat sau nu, neobservată de către istorici. Istoriografia rusă de la sfârşitul secolului al XX-lea şi începutul secolului al XXI-lea, de asemenea, a făcut unele aprecieri ale politicii externe ale lui Dimitrie Cantemir. De exemplu E. Anisimov mai credea în anul 1989 că Dimitrie Cantemir "a promis susţinerea trupelor ruse şi alipirea Moldovei la Rusia" 5. V. Vozgrin, într-un studiu consacrat istoriei tătarilor din Crimeea, îl consideră pe Dimitrie Cantemir urmaş al unui neam tătăresc din Crimeea, care îşi avea originile încă de la Tamerlan şi, în acţiunea antiotomană a domnului Moldovei împreună cu Rusia, nu înţelege mai mult nimic decât o intrigă, o aventură, o "politică absolut personală", al cărei scop era "de a desprinde Moldova de la Turcia şi de a transforma puterea administrativă asupra moldovenilor în ereditară, monarhică". Opoziţia boierească care dorea trecerea sub tutela Poloniei, continuă autorul, urma să fie înfrântă cu
Problema relaţiilor dintre Ţara Moldovei şi Rusia se află demult în atenţia istoricilor. Această ... more Problema relaţiilor dintre Ţara Moldovei şi Rusia se află demult în atenţia istoricilor. Această atenţie a fost deosebită în timpul când Basarabia s-a aflat într-un singur stat cu Rusia propriu-zisă, aici fiind formată Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, care cuprindea cea mai mare parte a Basarabiei. În faţa istoricilor sovietici stătea sarcina de a demonstra legăturile multiseculare ale popoarelor din URSS cu Rusia şi dorinţa lor, de asemenea multiseculară, de a fi pentru vecie într-un stat cu Imperiul Rus. O primă problemă care apare în cercetarea subiectului dat este problema textului actului din 1656, numit de majoritatea absolută a istoricilor "tratat" moldo-rus din anul 1656. Acualmente, istoricii cunosc trei texte ale acestui document. În primul rând, este vorba de o traducere în limba rusă efectuată de diecii de la Departamentul solilor din Moscova de pe o scrisoare în limba greacă 1. Documentul dat, pus în circuitul ştiinţific încă în secolul al XIX-lea, nu conţine nici data traducerii, nici data emiterii actului tradus. Istoriografia rusă, sovietică şi rusă contemporană, în persoana lui L. Semionova, consideră că traducerea dată este făcută de pe o scrisoare în limba greacă pe care mitropolitul Ghedeon şi logofătul Grigore Neanul ar fi scris-o pe când se aflau încă în Moldova, la 16 martie 1656, şi pe care ar fi prezentat-o la Departamentul solilor odată cu sosirea lor la Moscova 2. Drept temei pentru datarea presupusei scrisori în limba greacă a servit data indicată în articolul I al părţii introductive-16 martie 1656. Este însă de reţinut faptul că traducătorii de la Departamentul solilor nu au indicat data documentului tradus de ei, aceştia, pur şi simplu, au notat că au efectuat traducerea de pe scrisoarea în limba greacă trimisă la Departament de solii moldoveni. Şi atât. Însă data amintită mai sus, 16 martie 1656, din textul traducerii ruseşti nu poate servi drept temei pentru datarea originalului în limba greacă, fiindcă în articolul I al părţii introductive se menţionează destul de clar: "Ne-a poruncit prea luminatul domn Gheorghe Ştefan, voievod a toată Ţara Moldovei, prea sfinţitul mitropolit Ghedeon şi logofătul al doilea Grigore să spunem din gură (subl.-I.E.) înaintea drept credinciosului domn, ţar Alexei Mihailovici… în anul 1656, luna martie 16 zile" 3. Fraza dată atestă că este vorba nu despre data pretinsei scrisori în limba greacă, ci despre data când mitropolitul Ghedeon şi Grigore Neanul au primit de la domnul Moldovei porunca să "spună din gură", adică să anunţe verbal, în faţa ţarului condiţiile în care domnul şi boierii ar accepta intrarea Ţării Moldovei "sub mâna înaltă" a ţarului rus. Traducerea dată se încheie cu fraza: "Scrisoarea adevărată (originalul) cu semnătura patriarhului şi cu semnăturile solilor s-a pus în lada pecetluită şi peceţile" 4. Aşadar, diecii de la Departamentul au tradus o scrisoare pe care era semnătura unui patriarh, al cărui nume nu este indicat, şi a celor doi soli moldoveni evident-mitropolitul Ghedeon şi logofătul Grigore Neanul. Cine era acest patriarh care a semnat documentul dat? L. Semionova, în notele explicative la compartimentul de documente "Moldova şi Valahia în contextul conflictului ruso-polon din anii 50 ai secolului al XVII-lea", publicat într-un prestigios volum de documente în anul 2007 la Moscova, susţine că "scrisoarea mitropolitului Ghedeon şi logofătului Grigore Neanul a fost semnată de patriarhul Ierusalimului, care se afla în acel timp în Moldova" 5. L. Semionova face referinţă la un studiu al Verei Cenţova, publicat în 2001, studiu care nu ne-a fost accesibil. Dar în acelaşi volum, publicat în 2007, se află un alt studiu al Verei Cenţova, studiu în care scrie clar că "patriarhul Ierusalimului Paisie s-a adresat ţarului Alexei Mihailovici cu chemarea de
Examinarea subiectului dat se află într-o strânsă legătură cu alte probleme importante ce ţin de ... more Examinarea subiectului dat se află într-o strânsă legătură cu alte probleme importante ce ţin de evoluţia relaţiilor internaţionale la mijlocul secolului al XVII-lea, cum ar fi relaţiile lui Gheorghe Ştefan cu Republica Nobiliară Polonă, cu Hanatul Crimeii, precum şi relaţiile lui Bogdan Hmelniţki cu Rusia. De aceea, pentru a înţelege mai bine natura şi adevăratul sens al relaţiilor moldo-ruse din anul 1654, este necesară şi o prezentare mai largă a unor aspecte ce ţin de aceste subiecte.
Cele două războaie ale Turciei, cu Republica Polonă (1672-1676) şi cu Rusia (1676-1681), au dus l... more Cele două războaie ale Turciei, cu Republica Polonă (1672-1676) şi cu Rusia (1676-1681), au dus la lărgirea considerabilă a posesiunilor otomane între râurile Nipru şi Nistru din contul Republicii Polone. Dar încercările Porţii de a se întări în noile regiuni cu ajutorul hatmanilor cazaci suferă eşec şi, la 1681, sultanul hotărăşte să încredinţeze teritoriile cucerite, pentru a fi administrate, domnului Moldovei Gheorghe Duca. E necesar de la bun început a stabili ce teritoriu avea Gheorghe Duca pentru administrare. Într-un articol consacrat acestei probleme N. Iorga opina că domnul Moldovei a căpătat teritoriul Ucrainei dintre Nistru şi Bug 1. În realitate, teritoriul obţinut de Gheorghe Duca era mult mai vast. E vorba de acel teritoriu care, con form păcii polono-turce din octombrie 1672, a fost cedat Imperiului Otoman, cuprins între râurile Nistru şi Nipru, hotarul de sud trecând aproximativ pe linia Iagorlâc-Targoviţa-Krâlov, iar hotarul de nord-de la Nipru spre localităţile Berdicev-Buciaci şi apoi continuând spre sud până la râul Nistru. Însă nu tot teritoriul cedat Porţii a primit acelaşi statut în cadrul Imperiului Otoman. Conform păcii polono-turce din octombrie 1672, "Podolia cu toate hotarele sale vechi aparţine Maiestăţii Noastre (sultanului-I.E.), iar provincia Ucraina cu vechile sale hotare va fi cedată caza cilor" 2. Deci, e vorba de faptul că sub administraţia otomană trecea doar voievodatul Podolia cu centrul la Cameniţa, pe când voievodatul Braţlav şi partea de sud a voie vodatului Kiev (fără Kiev şi împrejurimi, ocupate de ruşi) au fost încredinţate pentru administrare cazacilor. În martie 1676, cu titlul de "kneazi Malorossiiscoi Ucraini i ghetmanom", pentru administrarea acestor teritorii a fost numit Iurie Hmelniţki. Noul tratat turco-polon din octombrie 1676 confirmă prevederile tratatului an terior.
Un volum publicat în 2006 la Moscova 1 reuneşte o serie de studii scrise de L.E. Semionova privin... more Un volum publicat în 2006 la Moscova 1 reuneşte o serie de studii scrise de L.E. Semionova privind istoria politică externă a Moldovei şi Ţării Româneşti, care cuprind un segment cronologic foarte vast: de la sfârşitul secolului al XIV-lea până la începutul secolului al XIX-lea. Volumul se deschide cu o prefaţă în care autoarea îşi informează cititorul că în studiile prezentate sunt generalizate realizările istoriografiei ruse şi străine, sunt valorificate şi puse în circuitul ştiinţific surse istorice inedite din arhivele ruseşti, sunt examinate izvoarele publicate în diferite colecţii de documente, inclusiv străine. Direcţia principală în studierea problemei date, continuă autoarea, a fost relevarea dialecticii raporturilor de reciprocitate dintre factorii interni şi externi care au influenţat evoluţia politicii externe a Principatelor Dunărene. Referindu-se la subiectele puse în discuţie, autoarea atenţionează în primul rând asupra problemei statutului Moldovei şi Valahiei în sistemul Imperiului Otoman, problemă căreia, în aprecierea autoarei, îi este dedicat studiul-cheie din volumul publicat 2. L. Semionova menţionează că subiectul dat nu este cercetat suficient în istoriografie şi dă o replică "studiilor de peste hotare", care, în opinia ei, au tendinţa de a "idealiza rolul otomanilor în istoria popoarelor balcanice supuse de ei". Această idealizare ar reieşi din faptul că în istoriografia română şi turcă prevalează ideea conform căreia actele sultanale, aşa-numitele "capitulaţii", din secolele XIV-XV, care, chipurile, conţineau condiţiile recunoaşterii de către Moldova şi Ţara Românească a suzeranităţii otomane şi fixau drepturile lor autonome, au existat în realitate, opinie pe care autoarea nu o împărtăşeşte 3. În legătură cu aceste afirmaţii ale lui L. Semionova, evident, apare întrebarea cum să-i apreciem pe acei istorici din fosta URSS şi fosta Iugoslavie care, în baza surselor originale, demonstrează existenţa reală a "capitulaţiilor" care reglementau raporturile unor state balcanice cu Poarta? Pentru a ne convinge că lucrurile stau anume aşa, cred că este suficient să facem referinţă la studiul lui M. Frejdenberg publicat în anul 1984 şi consacrat istoriei relaţiilor Republicii Raguza (Dubrovnic) cu Imperiul Otoman. Descoperirea şi publicarea în anul 1970 de către istoricul iugoslav B. Nedelikovin a originalului "capitulaţiei" (tratatului) otomano-raguzan din 23 octombrie 1458 l-a determinat pe M. Frejdenberg să afirme că "de aceea, probabil, este justă ideea care îşi croieşte drum în ultimii ani, conform căreia statutul Dubrovnicului trebuie considerat apropiat de libertatea reală" 4. Înseamnă oare aceasta că reputatul istoric "idealizează rolul otomanilor în istoria popoarelor balcanice"? Cred că nu este absolut niciun motiv de a-l învinui de asemenea păcat, M. Frejdenberg, aşa cum trebuie să procedeze un istoric, apreciază obiectiv situaţia, pornind de la sursele istorice. Faptul că originalele unor asemenea acte din secolele XIV-XVI pentru Moldova şi Ţara Românească nu au fost până în prezent descoperite nu înseamnă că ele nu au existat. Tot în prefaţă autoarea formulează concluzia (!) că, în baza examinării textelor "capitulaţiilor", "a tuturor (aici şi în continuare, sublinierile ne aparţin-I.E.) datelor care se află la dispoziţia cercetătorilor" şi a noilor surse descoperite în arhivele ruseşti 5 , pentru prima dată în istoriografie ajunge la concluzia că ele sunt "documente de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, legate de ideologia mişcării de eliberare în principate din acel timp". Totuşi, ceva mai jos, la pagina 24, L. Semionova aduce argumente care demonstrează contrariul. Ea afirmă că, încă în anul 1908, istoricul român Constantin Giurescu, supunând unei serioase analize izvoristice textele "capitulaţiilor", a ajuns la concluzia că ele "sunt plastografii de la sfârşitul secolului al XVIII-lea" 6. La pagina 28, autoarea ne spune că şi Ştefan Ştefănescu
Problema constituirii teritoriale a Ţării Moldovei s-a aflat permanent în atenţia istoricilor, da... more Problema constituirii teritoriale a Ţării Moldovei s-a aflat permanent în atenţia istoricilor, dar până în prezent, mai multe aspecte ale acesteia nu şi-au găsit o explicaţie acceptabilă. Printre ele se numără şi aspectul privitor la intrarea, e drept-pentru o scurtă perioadă de timp, a regiunii Pocuţia şi a oraşului Colomeea (Коломыя) în componenţa Ţării Moldovei, ultimul fiind menţionat pentru prima dată în cunoscuta sursă istorică rusească Cronica lui Ipatie la anul 1240. Totuşi, este de remarcat faptul că localitatea dată nu a fost inclusă de cercetătorii ruşi şi sovietici printre oraşele mari ale Rusiei Haliciene 1. Atenţia noastră se va axa însă asupra examinării unei alte surse istorice, şi anume Lista tuturor oraşelor ruseşti, îndepărtate şi apropiate (А се имена всем градом рускым далным и ближним), pe care o aflăm în mai multe cronici ruseşti. Cea mai timpurie redacţie a acesteia, conform aprecierilor specialiştilor, este cea inclusă în Cronica de la Novgorod, aşa-numita Новгородская первая летопись младшего извода, alcătuită prin anii '30 ai secolului al XV-lea 2. Istoricul sovietic M.N. Tihomirov a întreprins o examinare minuţioasă a Listei, care se află înserată pe filele mai multor cronici ruseşti şi, în consecinţă, într-un studiu publicat în anul 1952, propunea atenţiei specialiştilor o Listă îmbunătăţită, mai exactă a acestei importante surse istorice, care începe cu enumerarea oraşelor apreciate drept "bulgare şi volohe": "
Conform cercetărilor recente ale lui C. Rezachevici, domnia lui Alexandru Bun în Moldova a începu... more Conform cercetărilor recente ale lui C. Rezachevici, domnia lui Alexandru Bun în Moldova a început în intervalul de timp cuprins între 28 noiembrie 1399 şi 29 iunie 1400 1. Alexandru a ocupat scaunul ţării cu sprijinul domnului Ţării Româneşti Mircea cel Bătrân, fără niciun sprijin polon, mai mult chiar, împotriva voinţei regelui Wladislaw Jagiello 2 , ceea ce a determinat înlăturarea suzeranităţii polone şi revenirea la statutul de stat independent. Referindu-se la raporturile moldo-polone din anul 1400, C. Rezachevici pune în circuitul ştiinţific un fragment dintr-o cronică anonimă a Moldovei, descoperită de domnia sa la Cracovia, în care se afirmă că "regele Wladislaw a zălogit în 1400 lui Alexandru, principe al Moldovei, Pocuţia, Sniatinul şi Colomeea pentru 1000 de ruble, cum dovedeşte originalul acestei tranzacţii, care se află în arhiva Republicii" 3. Din această informaţie a cronicii anonime, C. Rezachevici constată că "actul (la care face referinţă cronica-I.E.) nu mai este astăzi cunoscut", dar specifică numitul autor, "fără îndoială, el a existat, dovedind că la începutul domniei lui Alexandru vistieria dispunea de această sumă relativ însemnată" 4. Evident, pentru eventualitatea unei asemenea tranzacţii, trebuie să bănuim raporturi destul de amicale între Alexandru şi regele Wladislaw Jagiello. Dar asemenea raporturi între rege şi domn în a doua jumătate a anului 1400, când ştim cu siguranţă că Alexandu era domn, nu au existat. Dimpotrivă, starea tensionată dintre Moldova şi Polonia este subliniată în actul de credinţă din 9 decembrie 1400 5 , dat regelui Poloniei Wladislaw de către Ivaşcu, fiul lui Petru Muşat, refugiat în Polonia. Ivaşcu îşi exprima satisfacţia că regele şi marele cneaz al Lituaniei l-au luat "ca slujitor" 6 şi promite că, îndată ce va ajunge domn în Moldova, îi va sluji cu credinţă pe ambii, împreună cu toată Ţara Moldovei (în originalul latin-Ţara Valahiei, I.E.) şi în veci nu-şi va căuta alţi domnitori 7. Ivaşcu se mai obliga să lase Poloniei "această ţară a Şepinţului şi aceste oraşe, ce sunt în ea, după vechea graniţă" 8. Clauza este remarcabilă prin faptul că atestă existenţa, şi la sfârşitul anului 1400, a problemei în jurul Ţării Şepinţului, sursa este, probabil, cedarea făcută Moldovei, la o dată neprecizată, de către unul dintre regii Ungariei 9. Prin acelaşi act, Ivaşcu se obliga să renunţe la suma de bani impumutată regelui de către tatăl său Petru Muşat. Aşadar, în lumina celor două surse citate, se evidenţiază un paradox inexplicabil: pe de o parte, regele Poloniei încă nu restituise Moldovei suma de bani pentru care pusese gaj anterior mai multe teritorii, printre care Pocuţia şi Ţara Şepeniţului, pe de altă parte, Alexandru cel Bun mai împrumută regelui 1000 de ruble, pentru care Wladislaw Jagiello i-a pus gaj Pocuţia, cu oraşele Sneatin şi Colomeea. În acest context, cred că este vorba de o confuzie, mai bine zis de o eroare cronologică în cronica anonimă utilizată de C. Rezachevici. Suma de 1000 de ruble şi teritoriile amintite în cronica anonimă-Pocuţia, Sneatinul şi Colomeeaapar totuşi, într-un document semnat de regele Poloniei Wladislaw la 12 aprilie 1411. În actul respectiv, regele recunoaşte că a mai rămas dator "o mie ruble
Uploads
Books by Ion Eremia
Papers by Ion Eremia