DUMITRU CONSTANTIN-DULCAN
CREIERUL ŞI MINTEA
UNIVERSULUI
ARGUMENT
A atribui Universului un creier şi o minte este, desigur, o
metaforă, dar înapoia acesteia se află un mare adevăr, şi anume
acela al unei aparente minţi, al unei raţiuni care străbate, de la
stele până la firul de iarbă, toate legităţile lumii existente.
Om şi galaxii îşi datorează existenţa aceleiaşi legi
fundamentale înscrise în profunzimea cuantică a materiei, în
dansul particulelor subatomice care se interferează, intră în
coliziune şi dau naştere unor noi particule. Din infinita lor
facere şi desfacere, din frământări şi din aparentă rătăcire,
sosesc apoi pentru câteva nanosecunde în lumea noastră,
conturează toate formele ei existente şi dispar în Universul din
care au venit.
Ne întrebăm cine generează aceste particule, cine le impune
eterna lor mişcare şi neodihnă, de unde vin şi unde se duc?
Înclinăm să credem că suntem singurele fiinţe raţionale, dar
vom vedea că întâlnim conduite inteligente la toate nivelurile
de existenţă ale lumii vii. Ceea ce numim conştiinţă nu este
doar proprietatea creierului uman, ci o manifestare inclusiv în
dimensiunea Universului. Şi dacă este aşa, trebuie să lămurim
care este suportul său dincolo de creierul uman şi care sunt
rosturile
Conştiinţei
existente
în
nemărginirea
Universului.
Aparent este exclus ca „eterul”, nimicul ce se vede când nimic
nu vedem, să fie suportul unei raţiuni, al unei gândiri. Este şi
motivul cel mai adesea invocat de către cei care îşi neagă
aderenţa la o religie. Dar, după
cum cu toţii ştim, nici undele care aduc în casele noastre
sunetul şi imaginile şi nici cuvintele auzite şi rostite în
telefonul mobil nu le vedem călătorind prin
„eter” spre noi. Observăm doar efectul lor, care are ca suport
câmpul electromagnetic. Se poate obiecta că
modularea acestui câmp de energie electromagnetică în
frecvenţe purtătoare de informaţie este o creaţie umană.
Este adevărat, dar nu am creat noi acest câmp de energie
electromagnetică, ci este una dintre cele patru forţe
fundamentale care aparţin Universului. Noi doar îl folosim.
Admiţând că există o Conştiinţă extinsă la Univers,
independentă de creierul nostru, se naşte o altă
întrebare de ordin ontologic: conştiinţa este secundară
creierului, aşa cum susţine ştiinţa actuală, sau precede
creierul?
Dacă prioritatea faţă de creier este a conştiinţei, aşa cum ne
sugerează experienţele morţii clinice şi după
cum afirmă chiar unele mari personalităţi din viaţa ştiinţifică,
atunci ecuaţia explicativă a lumii se schimbă
şi va trebui să discutăm în această cheie şi rostul nostru în
Univers.
Însuşi raportul dintre conştiinţă şi liberul arbitru, extins acum
într-o anumită gândire la libertatea de a face orice, se impune
să fie altfel înţeles.
Experienţele morţii clinice, asemenea fizicii cuantice, au
tulburat profund liniştea şi mintea adepţilor viziunii
materialiste despre lume.
Indiferent ce origine îi atribuim Universului aleatorie sau creaţionistă -, ca fiinţe raţionale care trăiesc
într-o
lume
complexă
cu
relaţii
de
interdependenţă, cu sau fără voia noastră ne implicăm în
destinul lumii, revenindu-ne o mare responsabilitate faţă de
noi înşine, faţă de semeni, faţă de mediul ambiant şi cosmic.
Din necunoaştere sau din spirit de frondă, unele persoane s-au
arătat stupefiate de ideea că gândurile noastre
pot
avea
o
influenţă
favorabilă
sau
perturbatoare asupra Universului în funcţie de conţinutul lor
semantic.
Iată ce spune în acest sens Werner Heisenberg, unul dintre cei
mai mari mentori ai fizicii cuantice: cel mai neînsemnat gând
ajunge până în cel mai îndepărtat
„colţ” de Univers.
Carl Sagan, astronom şi ilustru popularizator al ştiinţei, cel
care ne-a amintit că suntem „pulbere de stele”, spunea că şi
cele mai îndepărtate galaxii din Univers ne influenţează,
undele lor ajungând până la noi.
Bruce Rosenblum şi Fred Kuttner, specialişti în domeniul
fizicii cuantice, afirmă şi ei, metaforic vorbind, că aceste unde
ajung din marile îndepărtări cosmice până în „grădina
noastră”.
Două mari personalităţi ale fizicii secolului trecut, James Jean
şi Wolfgang Pauli, deşi în timpi diferiţi, au spus acelaşi lucru:
„Universul începe să semene mai mult cu o mare minte decât
cu o maşină”.
Filosoful francez Jean Guitton spunea, de
asemenea, că universul este „mi mare gând, un gând de
creator”.
Aşadar, Universul-gând comunică cu universul gândurilor
noastre.
Prin titlul acestei cărţi am dorit să exprim o imagine a
Universului văzut ca un mare creier şi o mare minte prin
multitudinea de legităţi şi funcţionalităţi comune acestuia şi
întregii lumi vii.
Suntem cu toţii o singură minte. Om şi Univers sunt o singură
fiinţă. Ni s-a dat o raţiune pentru a uza de ea, evoluând până la
conştientizarea Sursei.
Parafrazând, vom spune, ca şi alţi comentatori, că
toate comorile ştiinţei au fost aduse cu mari sacrificii de
predecesori, uneori aceştia plătind cu viaţa, până la uşa
noastră, iar cheia se află la noi.
Autorul
INTRODUCERE
Motto: „Doar prin orbire… cineva ar putea să nu fie conştient
de provocările cu care ne confruntăm schimbările climatice globale, poluarea aerului şi a apei…
dispariţia
habitatelor
şi
a
speciilor…
deşertificarea, ideologiile criminale, epuizarea resurselor,
sărăcia din ce în ce mai gravă, nesfârşitele războaie, pornite
din raţionamente politice… manifestările de ură
etnică şi religioasă… Soluţia cere o schimbare a atitudinii
noastre etice şi morale, faţă de Pământ, faţă de noi înşine şi
faţă de ceilalţi oameni”.
Larry Dossey, Singura minte, 2014
Cartea are ca scop analizarea stadiului actual al evoluţiei
spirituale şi a căilor necesare schimbării capabile să evite
riscul autodistrugerii. Îşi propune, de asemenea, o discuţie
asupra posibilităţilor de menţinere a sănătăţii fizice şi mentale
de creştere a speranţei de viaţă şi chiar de reîntinerire.
Am început să scriu prima sinteză asupra
cunoaşterii umane în jurul vârstei de 36 de ani. Ca urmare, în
1981 a apărut Inteligenţa materiei. Se spune că valoarea nu
aşteaptă numărul anilor şi cred că pot confirma acest adevăr.
Deşi încă tânăr pentru un asemenea demers, lucrarea nu era o
simplă trecere în revistă a cunoaşterii umane acumulate până
la acea vârstă, ci aducea şi o serie de opinii proprii asupra
multora dintre temele abordate. Acum, la aproape 40 de ani de
la apariţia primei ediţii a acestei cărţi, pot spune cu satisfacţie
că
nimic din ceea ce am scris nu a fost infirmat de
progresul ulterior în cunoaştere. Aş aminti doar una dintre
aceste opinii proprii.
În ciuda teoriilor astrofizice actuale, nu avem certitudinea
asupra a ceea ce a fost la începutul lumii.
Cred că acesta ţine de un mister la care omul nu va accede
niciodată. Nu vom şti nici dacă a fost vreodată un început.
Este exclus ca întreaga ordine din Univers, aşezată
pe o logică implacabilă, la dimensiunile unor energii şi forţe
uriaşe, să fie doar efectul banalei întâmplări. Acolo, la început,
se sugerează a fi o creaţie, o ordine, o Inteligenţă, o Conştiinţă
de dimensiuni cosmice.
În acest început apar Timpul şi Spaţiul, se organizează Vidul,
se petrece miracolul transformării Luminii în substanţă şi al
zămislirii Universului prin Cuvânt
De unde vin toate acestea? De la Dumnezeu, ne spune religia.
De unde vine Dumnezeu? Nu ştim şi nu vom şti niciodată.
Acesta este Adevărul Absolut. Suntem etern condamnaţi să
ştim doar că existăm. Avem doar bănuieli, ipoteze.
Aceeaşi întrebare este valabilă însă şi pentru materie. De unde
vine materia, dacă la începutul lumii nu a existat nimic?
A existat o energie, ni se va spune. Şi energia de unde vine?
Cine a creat legile care au transformat energia în substanţă?
Cine a creat legile care guvernează
Universul? Aş fi curios să văd ce mi-ar răspunde cel mai înalt
for ştiinţific din lume, dacă ar exista aşa ceva.
Parafrazându-l pe Shakespeare, putem spune că dincolo de
„început” nu este decât… tăcerea.
Să rămânem aici o clipă. Se spune că Dumnezeu ne-a creat
pentru ca prin noi să se experimenteze pe sine.
Cum Dumnezeu este atotştiutor, are sens să afle ceea ce deja
ştia?
O altă ipoteză mi se pare a fi mai acceptabilă. Se spune că noi
venim aici, pe Terra, pentru a învăţa lecţia iubirii şi pentru a
acumula informaţie, care, dincolo, ar servi ca sursă pentru noi
creaţii în Univers. În această
ipoteză, omul ar deveni un co-creator de univers şi nu mi se
pare a fi absurdă ideea, ci dimpotrivă. Ca fiinţe raţionale, de ce
nu am putea fi creatoare şi în altă
dimensiune de Univers?
Dacă admitem ipoteza existenţei unui Dumnezeu necreat,
existent dintotdeauna, neliniştea interogativă a minţii noastre
tot nu s-ar stinge. Am înţelege că
Universul este o creaţie divină, că trăim într-un univers
inteligent, spiritual, conştient de sine, că graţie acestei
inteligenţe toate lucrurile obţin o explicaţie priit originea
spirituală a lumii, dar nu am rezolva contradicţia logică
a minţii noastre. Cum să existe ceva necreat când noi ştim,
priit bun-simţ şi din discursul logic al ştiinţei, că
tot ceea ce există are o cauză?
Cum nu vom putea niciodată să rezolvăm această
dilemă, este înţelept şi util să admitem ceea ce este cert, să
rezolvăm ceea ce se poate rezolva, să acceptăm ceea ce nu se
poate rezolva în lumea în care am venit, formulă repetată
frecvent pentru a delimita puterile omeneşti.
Certitudinea de la care plecăm în înţelegerea problematicii
lumii actuale este aceea că Universul există, că lumea în care
trăim există, că dispunem de o conştiinţă, de o raţiune şi de o
inteligenţă, pe care le explicăm ca atribute ale creierului uman.
Ultimele
observaţii
venite
din
domeniul
neuroştiinţelor impun ideea existenţei unui cod etic în
funcţionarea creierului nostru. Un comportament etic
înseamnă sănătate, longevitate, armonie socială, în timp ce
opusul său, exprimat prin agresivitate, violenţă, ostilitate,
conduce la boală, suferinţă şi dizarmonie socială.
Este ştiinţific admis că, apărând în acest Univers, indiferent
dacă prin întâmplare sau prin creaţie, purtăm în structura
noastră efectul tuturor legilor cosmice care au condiţionat
viaţa. Dacă în noi, în funcţionarea creierului nostru,
sălăşluieşte o lege morală, despre care, după cum ştim, vorbea
şi Kant, considerat a fi vârful filosofiei clasice moderne, este
uşor de sesizat că la baza, la fundamentul Universului se află
aceeaşi lege morală, a binelui, a zidirii pe care o vedem
manifestată în uriaşul său edificiu.
Într-o lume în care totul se schimbă într-un ritm fantastic de
rapid, apar concepte noi, contestări la tot ce părea clasic şi
definitiv stabilit, în care pretutindeni suntem asaltaţi de
conflicte şi războaie continue, în care vremea pare să fi
împrumutat modul agitat, cu mari oscilaţii, al
comportamentului uman, îmi propun să
aduc în discuţie acele argumente care ne-ar putea apropia de
adevărul despre noi. Nu întâmplător s-a spus că a cunoaşte
adevărul înseamnă a te elibera de povara ignoranţei.
Cuvintele citate ca motto îi aparţin lui Larry Dossey, distins
medic american, scriitor cu o înaltă conştiinţă
civică, autor a numeroase cărţi în care, uzând de o vastă
cultură ştiinţifică, pledează, ca şi noi, pentru statuarea unei
gândiri spiritualizate ca unică alternativă la criza morală a
lumii actuale.
Şi alţi comentatori, îndeosebi din SUA, sunt profund
îngrijoraţi de direcţia periculoasă spre care se îndreaptă
societatea umană a zilelor noastre.
Este indiscutabil că în centrul tuturor preocupărilor noastre se
află fiinţa umană, care, graţie inteligenţei şi minţii sale, s-a
răspândit pe întreaga planetă.
Problemele lumii actuale nu pot fi privite ca independente de
soarta planetei şi nici de cea a Universului din care venim şi în
care convieţuim.
Ştim acum, în virtutea ultimelor date oferite de ceea ce a fost
numită Noua Ştiinţă, că gândurile, emoţiile, comportamentul
nostru sunt reflectate la nivelul întregii planete.
În lucrările noastre anterioare, am insistat să
ilustrăm unitatea de manifestare a întregii lumi vii, prin
conduite inteligente comune, îndeosebi la speciile animalelor
care ne preced filogenetic.
Ne propunem să aducem aici în discuţie şi un alt domeniu plin
de surprize în ceea ce priveşte modul de exprimare a
existenţei: lumea vegetală.
Este necesară o precizare. Sunt două moduri de a cunoaşte
realitatea. Direct, prin propriile simţuri, reprezentând o cale de
cunoaştere empirică. Este însă o cunoaştere naivă, fără suport
ştiinţific. Fără instrumente ajutătoare, nu vedem nici Pământul
rotund, nici dimensiunile reale ale astrelor. Vedem doar o
iluzie a realităţii.
Mai apropiată de adevăr este cunoaşterea ştiinţifică.
De aici vine şi sintagma de realism ştiinţific. Vom discuta în
alt capitol despre limitele ştiinţei.
O altă precizare. Se vorbeşte despre noţiunile de conştiinţă,
conştienţă şi minte, făcându-se cel mai adesea o confuzie între
ele.
Conştiinţa, în înţelegerea mea, aparţine Cosmosului, propria
conştiinţă fiind doar un segment al celei cosmice.
Conştiinţa este Sursa primordială la nivel de Univers şi sursă a
propriei existenţe. Are o conotaţie axiologică, de valorificare,
de oferire de sens, de motivare a ceva.
Conştienţă are un sens neurofiziologic, reprezentând o stare de
veghe, de trezie a creierului, necesară
manifestării conştiinţei. Când dormim, conştiinţa nu se mai
poate manifesta, la fel ca şi în leziunile grave ale creierului.
Conştiinţa este informaţie, undă non-fizică, non-localizată. În
această calitate ne învăluie corpul, o găsim prevalent localizată
în creier, dar şi la nivelul tuturor structurilor din organism, ca
şi dincolo de organismul nostru, extinsă la Universul din care
vine. Memoria manifestată la cei care au primit un transplant
de cord am putea, eventual, să o explicăm în acest mod, al
ubicuităţii conştiinţei.
Mintea este rezultatul proceselor neurochimice şi
neurofiziologice din creier, al impactului dintre Conştiinţă şi
creier. Este intermediarul dintre Conştiinţă
şi creier, sau altfel spus, este interpretul Conştiinţei la nivel de
creier.
Am optat să ilustrez unitatea lumii în pluralitatea sa de
manifestare prin aducerea în discuţie a câtorva teme, dintre
care citez: Conduite inteligente comune la nivel cosmic şi
biologic; Problematica Conştiinţei în secolul al XXI-lea;
Fiziologia şi filosofia gândirii; Religia în lumea modernă;
Codul etic al creierului şi Noua Spiritualitate; Lecţiile
experienţelor morţii clinice; Creierul uman - marele miracol
al Universului; De la gândire la reîntinerire; Ştiinţa
înfrumuseţează femeia; Timpul altfel văzut; Citindu-l pe
Harari; Viitorul omenirii privit din perspectiva ştiinţifică.
Am dedicat un capitol special, intitulat „Citindu-l pe Harari”,
pentru a face o trecere în revistă a marilor teme
comentate de Harari din perspectiva postmodernistă şi o alta
proprie, fără nicio intenţie de confruntare polemică.
Concluzia esenţială care se desprinde din
comentarea tuturor temelor abordate este aceea că
suntem cu totii rezultatul unei raţiuni care traversează
întreaga existenţă de la astre până la ultimul grăunte de nisip.
Avem cu toţii o singură raţiune: aceea de a fi în acord cu
intenţia primă a creaţiei - indiferent de modul în care ne
interpretăm originea.
Dispunem acum de argumente ştiinţifice prin care înţelegem
că nu suntem singuri într-un univers indiferent şi rece la
patimile şi suferinţele noastre, că nu ne-am născut întâmplător,
ci cu un rost bine precizat.
Fiecare dintre noi îşi ocupă locul său în Univers, în virtutea
unei gândiri înscrise dincolo de noi. Acest rost ne conferă
motivaţia de a fi şi calea de eliberare, de salvare.
Avem nevoie de o nouă conştiinţă, o nouă gândire, o nouă
paradigmă, o nouă spiritualitate.
În fiecare clipă, cu fiecare gând pe care îl avem, cu fiecare
acţiune, pledăm pentru viaţă sau pentru moarte.
Alegerea ne aparţine. Respectul pentru valorile etice, pe care
se sprijină însuşi Universul, nu mai reprezintă o simplă
convenţie socială, ci o condiţie vitală a propriei existenţe,
înscrisă în structura noastră biologică, în ADN-ul nostru.
Niciodată până la aceste studii de Neurofiziologie de la
cumpăna dintre secolul trecut şi cel în care ne aflăm nu am
avut o motivare ştiinţifică a Binelui şi Răului provocate nouă
înşine, semenilor noştri şi mediului cosmic şi ambiant printrun simplu gând.
Am fost aşezaţi în acest punct din Galaxie, alături de luceferi,
cum le spunea genialul nostru poet,
oferindu-ni-se toate instrumentele de care avem nevoie pentru
a prospera şi a înflori, nu pentru a ne ucide.
Trebuie doar să vrem. Trebuie doar să cedăm din orgoliul
nostru, atât de puţin, pentru a câştiga atât de mult.
Fizica actuală ne spune că suntem atât de indisolubil conectaţi
unii cu alţii prin fire şi forţe invizibile, încât nu putem decât
ori să evoluăm împreună, ori să dispărem împreună.
Vreau să cred în înţelepciunea de pe urmă, alegând viaţa.
Cap. 1 - SCURTĂ CONFESIUNE
Fiecare viaţă este o poveste. E important însă dacă
ţi-o scrii tu însuţi, cel puţin într-o anumită măsură, sau dacă
este determinată în cea mai mare parte de circumstanţele vieţii.
Condiţiile existenţei au fost numite „destin” şi până
de curând se credea că destinul este implacabil, că este înscris
rigid în codul nostru genetic.
Fără îndoială că „nimeni nu îşi poate depăşi propria umbră”,
nu poate ignora total circumstanţele lumii în care trăieşte. Cu
mintea de acum, ştiu că prin voinţă şi perseverenţă este
posibil, în mare parte, să devii ceea ce s-a numit „self-made
man”, să te construieşti pe tine însuţi. Istoria marilor creatori şi
a marilor personalităţi este plină de astfel de exemple,
începând din Antichitate şi până în prezent. Afirm cu
recunoştinţă că am avut şansa să beneficiez de astfel de lecturi
graţie unora dintre profesorii mei din perioada gimnaziului,
care mi-au fost şi exemple demne de urmat. Citind viaţa
oamenilor care au rămas în istoria lumii prin mari merite, am
sesizat că majoritatea dintre ei vorbesc despre modelele care iau inspirat. Îndeosebi în adolescenţă,
când
creierul,
prin
transformările
endocrine, devine foarte receptiv la spectacolul vieţii cu
întreaga sa varietate de forme de exprimare, nevoia de modele
se impune. Adolescenţa este vârsta marilor aspiraţii, dar şi a
lipsei de experienţă şi de repere. De aceea este nevoie de
modele, de ghidarea de către părinţi şi de către societate.
Cu toţii greşim când neglijăm acest aspect din viaţa copiilor
noştri. Şi nu sunt puţini tinerii care eşuează ori aleg căi greşite
de formare sau, mai rău, se autodistrug.
Dacă părinţii, din diverse motive, nu sunt nici ei buni
educatori, profesorii lor nu pot avea scuze. Sunt noţiuni care ar
trebui să facă obiectul pregătirii psiho-pedagogice a tuturor
celor care îşi aleg profesia de educatori. Atenţia cea mai mare
ar trebui acordată
copiilor timizi, care pot oferi surprize de comportamente
nedorite când se cred incapabili de performanţele cerute de
şcoală. Aceşti copii, în loc să fie admonestaţi, ar trebui să fie
încurajaţi, susţinuţi moral.
Condiţiile în care m-am dezvoltat eu însumi le-am descris mai
detaliat în cartea în căutarea sensului pierdut, vol. I: întâlnirea
cu destinul. Acesta a fost dedicat momentelor de început ale
căutărilor mele, oferind amănunte de ordin autobiografic pe
care nu le voi relua decât în măsura cerută de contextul
expunerii.
Încerc aici să prezint modul în care am perceput realitatea
lumii dincolo de faţa sa vizibilă impusă de istoria timpului
trecut, să înţeleg esenţa sa perenă
situată înapoia formelor efemere în care se manifestă.
Voi spune de la început că între ceea ce mi-am propus să
cunosc prin efortul de instruire şi ceea ce am obţinut dincolo
de studii şi lecturi este o imensă
diferenţă.
În mod total neaşteptat şi necerut de mine, am avut şansa unor
experienţe inedite, venite instantaneu, şi a unor vise
premonitorii sau anticipative, cum le-am numit eu şi pe care
C.G. Jung le-a definit ca fiind semnificative.
*
**
M-am născut sub zodia Scorpionului, la începutul lunii
noiembrie, după-amiaza. Importanţa zodiilor în viaţa noastră
este discutabilă. Îmi amintesc de duelul dintre profesorul de
psihiatrie Stanislav Grof (SUA) şi celebrul astronom Carl
Sagan.
Profesorul Stanislav Grof susţinea că în momentul naşterii
suntem influenţaţi de conjunctura câmpurilor planetare, mai
exact de interferenţa lor, care îşi lasă
amprenta, cel puţin parţial, asupra destinului nostru.
Carl Sagan nega cu vehemenţă această influenţă, considerând
aceste alegaţii ca pure superstiţii. Argument major: două
persoane născute în acelaşi timp şi în acelaşi loc au destine
diferite.
Şi totuşi, persistenţa acestei credinţe în timp, originea sa în
lumea Orientului Mijlociu, care a avut un important aport în
începuturile civilizaţiei umane, îi conferă o valoare cel puţin
ca sugestie a unor elemente comune, constatate statistic la cei
născuţi sub aceeaşi zodie. Vorbim la modul orientativ şi în
niciun caz ca adevăr absolut.
Memoria mea funcţionează din vremea în care mama încă mă
mai putea ţine în braţe şi se străduia să
mă înveţe trecerea la hrana obişnuită, îmi amintesc şi de
momentul când, mergând de mână alături de ea şi obosind,
ridicam mâinile ca să mă ia în braţe.
Ştiu sigur când am înţeles rolul fiecărei persoane din familie.
Mai aveam încă trei fraţi (doi băieţi şi o soră).
Mama era idolul vieţii mele, inima universului meu
psihologic, celorlalţi le atribuiam un rol secundar.
Eram un copil interiorizat şi foarte atent la comportamentul
tuturor celor pe care îi întâlneam. La vremea aceea îi
clasificam pe oameni în buni, indiferenţi şi răi, în funcţie de
atitudinea agresivă sau de bunăvoinţa faţă de semeni şi, sigur,
faţă de mine. Îi
evitam întotdeauna pe cei agresivi. Spre surpriza mea, câţiva
dintre cei agresivi în copilărie au devenit oameni cu un
comportament foarte decent ca adulţi. Sigur, unii s-au
manifestat ca „bătăuşi ai satului” şi mai târziu.
Spun asta pentru că studiile actuale asupra comportamentului
uman sunt uneori contrazise de realitatea vieţii. Voi aborda mai
târziu cu date ştiinţifice şi acest capitol.
Prima experienţă neobişnuită am avut-o la vârsta de 3-4 ani.
Am sesizat că, dacă îmi doream ceva şi era, bineînţeles, în
limitele posibilităţilor mediului în care trăiam, mi se împlinea.
Dacă în prima copilărie îmi doream doar dulciuri, mai târziu,
în anii de studii, îmi doream diverse cărţi care erau incluse în
programul meu de instruire. Spre exemplu, în anii de studenţie
eram la capitolul literaturii şi culturii universale. Din literatura
universală se publicau deja şi la noi multe cărţi, dar din istoria
religiilor, a culturii umane de pretutindeni, a artei, a filosofiei,
nu erau uşor de găsit.
Am povestit în scrierile mele cum mi s-a oferit cea mai rară
carte, netradusă niciodată la noi, despre societăţile antice de
mistere. Cineva mi-a adus-o, fără să
i-o cer. Era publicată în Franţa, în 1941. Am fost primul cititor
al acestui exemplar, cu filele încă nedespărţite. Aş
putea spune că m-a aşteptat 40 de ani ca să fiu primul său
cititor. Am căutat-o cu ardoare, fără să ştiu că
există, pentru a-mi lămuri ritualurile efectuate în interiorul
societăţilor antice de mistere. Voiam o explicaţie dincolo de
mitologia criticii materialiste.
Privind înapoi, cred că mai tot ceea ce am realizat important în
viaţă a fost mai întâi dorit, anticipat. Acum este la modă să se
spună, mai mult sau mai puţin în glumă: „Ai grijă ce îţi
doreşti, că ţi se poate întâmpla”.
La vremea când aveam aceste experienţe, eram cu toţii
îmbâcsiţi de filosofia materialistă simplistă şi nu vorbea
nimeni de aşa-zisa „proiectare a unei dorinţe în astral” pentru a
ţi se îndeplini. Modul meu de operare era o simplă constatare
că lucrurile se pot întâmpla dacă
le doreşti insistent. Astăzi, în era fizicii moderne, ştim că,
procedând astfel, ne putem crea propria realitate, activând una
dintre posibilităţile latente existente în dimensiunea cuantică.
Avem acum suficiente argumente venite din domeniul fizicii
cuantice şi al psihologiei dezvoltării care ne spun că trăim întrun univers spiritual, dincolo de aparenţa sa fizică. În
consecinţă, după cum spun Joe Dispenza şi alţii, putem obţine
ceea ce vrem dacă ştim cum să comunicăm cu Universul.
Drumul până la această cunoaştere a fost însă foarte lung şi,
cel puţin pentru mine, a însemnat o căutare de-a lungul întregii
mele vieţi.
Ştiinţa actuală ne spune că inclusiv genele noastre sunt
influenţate şi de factorii de mediu ambiant şi cosmic, de stres,
de traumatismele psihice şi fizice, de coloratura emoţiilor
noastre, de bolile pe care le avem şi, ceea ce este foarte
important, de gândurile noastre. Vom detalia mai târziu cu date
concrete din literatura ştiinţifică.
Atent la psihologia umană, încă de la vârsta în care m-am
conştientizat pe mine însumi ca fiinţă gânditoare, frământat de
o mulţime de întrebări, am devenit atent la modul cum se
exprimă oamenii, cum se comportă, de ce gândesc aşa de
diferit, de ce au reacţii şi comportamente uneori imprevizibile
şi violente. În monotonia şi simplismul vieţii de la sat, redusă
în cea mai mare parte la truda muncii fizice, mereu aceeaşi,
repetată obsesiv, cu rare clipe de relaxare în zilele de sfârşit de
săptămână
şi de sărbători, aveam senzaţia că spiritul îmi este încătuşat
într-o închisoare din care era greu de evadat.
Spectacolul naturii în cele patru anotimpuri era, indiscutabil,
un dar pe care îl oferea viaţa la sat şi, personal, l-am perceput
în toată frumuseţea şi sălbătăcia sa. Dar este suficientă
admiraţia pentru natură pentru a evolua spiritual? Fără
îndoială, este utilă, plină de învăţăminte, dar nu suficientă. În
acea perioadă, mi-am decis programul de instruire, pe care lam respectat ferm de atunci şi până astăzi, când scriu aceste
rânduri. Voi supune aici discuţiei ceea ce am înţeles ca ultime
concluzii privite din unghiul propriei experienţe de o viaţă şi al
surselor esenţiale de cunoaştere, chiar dacă acestea nu coincid
întotdeauna cu opiniile la modă. Am acest drept, clamat pe
toate lungimile de undă, în numele democraţiei şi al
drepturilor omului, într-un „stat de drept”, nu-i aşa?
De ce, dintre toţi colegii mei din şcoala primară, din liceu şi
din facultate, am fost unul dintre cei care şi-au pus aceste
întrebări şi au încercat să răspundă scriind, mi-e greu să ştiu.
Probabil că aici se poate vorbi de ceea ce numim destin.
Vreau să cred despre mine că am fost un copil retras, înclinat
mai mult spre şcoală şi lecturi decât spre jocurile
fireşti
la
vârsta
copilăriei
sau
spre
amuzamentele ieftine, care sunt inevitabile în marile
colectivităţi şi, poate, unele fireşti la vârsta primei tinereţi.
Priveam şi atunci viaţa mai mult ca un adult decât aşa cum o
percepeau cei din jurul meu.
Preocupările mele, diferite de cele ale colegilor, li se păreau
acestora stranii şi mult mai târziu, când am început să scriu,
am fost înţeles. Pe cât era posibil, încercam să mă integrez în
lumea vârstei mele, dar în mintea mea eram conştient că am
altceva de realizat.
Erau foarte puţini cei pe care i-am putut numi prieteni Şi cu
care abordam câteva dintre preocupările mele.
În afară de câţiva dintre profesorii mei din şcoala generală,
cred că pentru toţi colegii, inclusiv din spitalele în care am
lucrat, a fost o mare surpriză când am publicat Inteligenţa
materiei, care a avut ecoul binecunoscut. Nimeni nu se aştepta,
pentru că nu făceam zgomot în jurul meu. Mi-am atras multe
invidii, mai ales de la unii colegi de breaslă, dar, privind acum
în urmă, cred că a meritat efortul.
Privind în urmă, afirm, fără lipsă de modestie, că
trăiesc satisfacţia de a fi reuşit să descriu, la nivelul
posibilităţilor mele, desigur, cele două dimensiuni ale
existenţei: universul fizic, corespunzător corpului nostru fizic,
prin Inteligenţa materiei, şi universul spiritual, corespunzător
entităţii noastre spirituale şi eterne, prin Mintea de dincolo.
Chiar şi numai pentru atât şi cred că
merită să-ţi dedici o viată!
În drumul meu spre devenire, spre cunoaştere, îi sunt dator în
primul rând tatălui meu, care, în ciuda situaţiei lui materiale
foarte precare, a ţinut „cu ghearele şi cu dinţii”, cum se spune,
ca noi, băieţii, să fim trimişi la studii superioare. A fost
revanşa pe care şi-a luat-o prin noi pentru frustrarea sa de a nu
fi avut această
şansă din cauza condiţiilor sociale nefavorabile.
Graţie voinţei tatălui meu şi, desigur, şi istoriei, am ştiut din
primii ani de şcoală că nu voi rămâne în sat, ci voi avea alt
drum de urmat. Fraţii mei, cu mulţi ani mai mari decât mine,
erau deja studenţi şi, evident, era o certitudine şi pentru mine
ce cale voi urma.
Am decis atunci să studiez Medicina, pentru a avea înţelegerea
bazelor fundamentale ale vieţii, care nu puteau fi însuşite
temeinic doar prin lecturi de cultură
generală. În gimnaziu şi în liceu am citit atât literatură
autohtonă, cât şi universală, din care la acea vreme se publica
mult şi la noi în ţară.
Un alt sprijin în evoluţia mea l-am avut din partea familiei,
care m-a degrevat de multe dintre treburile casei. Recunoştinţa
mea este adresată îndeosebi soţiei mele, care, dincolo de
serviciul său în învăţământ, şi-a rezervat şi timpul necesar
transcrierii lucrărilor mele.
*
**
Medicina a constituit pentru mine nu doar o profesie, ci şi o
posibilitate de a mă întâlni cu misterele existentei noastre întro lume în care se pare că noi nu am dorit să venim, ci mai
degrabă am fost trimişi sau aduşi.
Îmi propun să răspund doar la câteva din noianul de întrebări
care mi-au hrănit neliniştile spirituale:
• De ce există ceva în loc de nimic şi de unde vine?
• Se poate imagina ce ar fi fost dacă nu era ceea ce este?
• De ce omul a fost singura fiinţă care a evoluat până
la nivelul posibilităţii de a-şi crea o civilizaţie dincolo de
limitele naturii?
• Dacă ştiinţa academică susţine că suntem doar rezultatul
evoluţiei materiei, iar aceasta este lipsită de orice raţiune, de
unde vin raţiunea şi emotivitatea noastră? Mai clar, dacă
atomii din care suntem făcuţi nu au nici raţiune, nici culoare,
nu sunt nici calzi, nici reci, de unde vin însuşirile cu care
suntem dotati?
• Pot gândi atomii? De ce nu gândim toţi la fel aceeaşi
realitate?
• De ce se ucid şi se sinucid oamenii?
• De ce există suferinţa umană şi o flagrantă
inegalitate materială?
• De ce sunt războaie şi astăzi, când ne credem atât de
inteligenţi şi de raţionali?
• În ipoteza creaţiei divine, de ce suntem imperfecţi, când
admitem că Sursa este perfectă?
• Poate evolua ceva care este lipsit de raţiune, când
„a evolua” înseamnă a exista o intenţie, o voinţă de a merge
doar înainte, iar întâmplarea evocată de teoria lui Darwin nu
poate avea doar un singur sens? Mai clar, susţinem că
întâmplarea ne-a adus de la primate la om.
De ce nu funcţionează şi invers „întâmplarea”, de la om la
primate?
• Mai avem astăzi argumente pentru a susţine ideea de
divinitate?
• Poate ieşi omenirea din actuala criză morală? Ce soluţie
există?
• Ce este Adevărul?
• Ce este Noua Spiritualitate?
*
**
• „Ce este Adevărul?”, l-a întrebat Pilat pe Iisus, voind să
sublinieze că nimeni nu ştie.
În termeni comuni, conceptul de Adevăr se raportează la
redarea exactă a realităţii unui fenomen.
Dar ce este Realitatea? Există una singură sau fiecare om are o
alta proprie, implicând subiectivismul uman? în acest sens,
sunt tot atâtea realităţi câţi oameni capabili de raţionament
există.
În acord cu principiile fizicii cuantice, fiecare om îşi creează
propria realitate în funcţie de capacitatea de interpretare, de
instrucţia pe care o are şi, mai ales, în funcţie de interesele
proprii sau de grup. Sub acest ultim aspect, două persoane
aparţinând unor grupuri cu motivare ideologică diferită vor
vedea Realitatea complet diferit. Fiecare îşi afirmă Adevărul
său, chiar dacă nu
este decât unul convenţional, la care este obligat să
adere. Este situaţia partidelor politice, care au o motivare
subiectivă dictată de interesele de grup.
Să recunoaştem că acesta nu este un Adevăr absolut, ci doar
unul confecţionat ad-hoc prin care se doreşte cucerirea puterii
într-o societate. Prin alternanţa la putere, fiecare grup îşi
proclamă adevărul său. Unde este Adevărul? La cei care
înving, ne spune istoria, pentru că ei pot să o scrie. Morţii nu
pot vorbi.
Este cunoscută stratagema lui Procopius din Caesarea de a
scrie o carte de istorie „oficială” despre viaţa lui Justinian
publicată în timpul vieţii acestuia şi o alta, Istoria secretă,
lăsată posterităţii.
Adevărul adevărat ar trebui să aibă o susţinere Ştiinţifică, dar
este ştiinţa infailibilă?
Iată o abordare actuală a conceptului de Adevăr.
Dicţionarele de filosofie definesc Adevărul ca acordul dintre
gând şi realitate sau, mai clar, este acordul dintre ceea ce
vedem şi ceea ce gândim (Didier Julia, Dicţionar de filosofie Larousse, Editura Univers Enciclopedic, 1999).
Ceea ce pare simplu în gândirea comună este însă
departe de înţelegerea actuală.
Iată câte aspecte ridică definirea Adevărului, despre care toată
lumea vorbeşte fără a bănui cât de departe este de realitatea sa.
Mai întâi se vorbeşte despre un adevăr parţial şi unul absolut.
Adevărul absolut îl excludem din discuţie, pentru că
nu ţine de capacitatea de raţionament a minţii umane.
Adevărul absolut este Adevărul ultim, la care omul nu va avea
niciodată acces pentru că, în ciuda tuturor ipotezelor ştiinţifice,
nu vom şti niciodată originea Sursei primordiale a lumii.
Suntem obligaţi să ne limităm la
adevăruri parţiale, dar nici acestea nu sunt simplu de înţeles.
Max Planck, marele mentor al Fizicii cuantice şi creatorul
noţiunii de cuantă, spunea că ştiinţa nu poate dezvălui misterul
ultim al naturii pentru că noi înşine facem parte din natură şi
deci facem parte din mister.
În definirea simplă, adevărul este reflectarea exactă
a realităţii. Dar care realitate? Cea aparentă, sensibilă,
accesibilă simţurilor noastre, postulată de fizica newtoniană,
sau cea descrisă de fizica modernă ca fiind non-fizică şi
invizibilă? Realitatea este doar un văl, este cortina care ne
ascunde fata nevăzută a lucrurilor, spunea A. Peake (2013).
Imaginea macroscopică a realităţii nu corespunde nicicum cu
cea microscopică.
Noi
suntem
programaţi
să
vedem
o
lume
tridimensională, dispusă succesiv în Timp şi Spaţiu, la un
ordin de mărime util finalităţii speciei noastre.
Văzută la microscop, o riglă nu este dreaptă, iar o celulă
din corpul nostru sau o bacterie ne relevă forme nebănuite.
Alte specii văd lumea diferit, în funcţie de trebuinţele lor.
Felinele au olfacţia şi auzul incomparabil mai performante
decât omul, iar asta îmi ridică
întrebarea: unde este sensul evoluţiei? Ca specia cea mai
evoluată, ultima venită pe scara filogenetică, nu ar trebui să
avem toate funcţiile mai performante decât fiinţele care ne
preced? Şi constatăm că nu le avem!
Isaac Newton a descris un univers guvernat de legi naturale,
raţional, predictibil şi determinist. Unitatea şi stabilitatea
universului erau date de forţa gravitaţiei, exercitată în funcţie
de masa obiectelor. Prin lucrarea sa fundamentală Principiile
matematice ale filosofici naturale (1687), Newton declanşează
o revoluţie a luminilor intelectuale în întreaga Europă. Este
considerat omul care a inaugurat „epoca raţiunii”, descriind un
univers
raţional. David Hume l-a considerat a fi „cel mai mare şi
neasemuit geniu care s-a născut vreodată pentru
înfrumuseţarea şi educarea speciei umane”.
Fizica clasică a impus o viziune materialistă despre lume,
conducând discursul ştiinţific până la atom, văzut ca ultima
particulă a materiei. Timp de peste 200 de ani s-a considerat că
această viziune asupra lumii reprezintă un adevăr cu cea mai
solidă fundamentare ştiinţifică. Şi totul a durat până în 1895,
când se constată că dincolo de atom nu este sfârşitul materiei,
ci… un nou început. Începe odiseea unei lumi necunoscute
care bulversează toate conceptele clasice.
Dincolo de atom, materia ca substanţă nu mai există. În
consecinţă, în această „Terra incognita” concepţia materialistă
despre lume rămâne fără fundamentul său ştiinţific.
Fizica cuantică pune în dificultate întreaga cunoaştere, creând,
cum spunea Jean Guitton, o adâncă
falie epistemologică, amintind inclusiv de efemeritatea
realismului fizicii newtoniene, care este umbrită de Teoria
relativităţii a lui Einstein.
La viteze cosmice şi forţe gravitaţionale intense generate de
mase mari ale corpurilor cereşti, principiile fizicii newtoniene
nu mai sunt valabile.
Validitatea lor funcţionează doar pentru lumea terestră. Carl
Sagan subliniază că şi adevărul Teoriei relativităţii rămâne
valid până ce o nouă descoperire o va face nefuncţională.
Karl Popper, apreciat ca fiind cel mai mare filosof al ştiinţei
din secolul al XX-lea, emite conceptul de raţionalism critic. El
este de părere că nu se poate dovedi niciodată că o teorie
ştiinţifică este adevărată, pentru că
într-o altă etapă de dezvoltare a ştiinţei se pot descoperi erori.
Aşa cum s-a spus, mai mult ca amuzament, dar
nu chiar neadevărat, că un om sănătos este unul insuficient
examinat, s-a spus şi despre ştiinţă că este un adevăr care n-a
fost încă infirmat.
Thomas Kuhn, creatorul conceptului de paradigmă, în aceeaşi
notă cu Popper, afirmă că adevărul ştiinţific este valabil doar
pentru un moment al ştiinţei.
Carl Sagan (1996) susţine acelaşi punct de vedere.
Ştiinţa însăşi este conştientă de marja de eroare, pe care şi-o
precizează în lucrările ştiinţifice. Nu poate să existe cunoaştere
perfectă, dar, în acelaşi timp cunoaşterea este într-un continuu
progres. De la uneltele de piatră la telefonul fără fir este o
lungă distanţă parcursă de mintea umană. Dacă acceptăm cu
totii că există limite în demersul cognitiv al minţii noastre, nu
înţeleg de unde vine pretenţia scientistă că ştim tot şi încă ceva
în plus, după cum se exprima Pico della Mirandola.
Un alt impas în susţinerea adevărului ca o reflectare exactă a
realităţii lumii îl constituie aria foarte redusă de acces la
cunoaşterea Universului. Diferiţi autori dau cifre diferite - de
la 1 % la 4 %, iar alţii, mai generoşi, vorbesc de 30 %.
Oricare din aceste proporţii ar fi luate în considerare, este
extrem de mică aria de cuprindere din Univers în câmpul
cunoaşterii. Să luăm în discuţie proporţia de 30 %. Înseamnă
că restul de 70 % din Univers ne este străin şi că întreaga
noastră civilizaţie cultură, ştiinţă, filosofie, dictaturi, religii, războaie, repere ale
existenţei - s-a bazat pe un minim de cunoaştere. Realizăm că
toate orgoliile noastre, egoismul, avariţia, pretenţia de
atotcunoscători, indiferent în ce domeniu s-au manifestat - al
religiei, al ştiinţei, al politicii etc. au avut un suport incomplet
în realitatea fundamentală a lumii. Realizăm, de asemenea, cât
suntem de mici în faţa unui Univers atât de mare?
Ca să nu-i spun infinit. Cu ce măsură îi judecăm pe oameni
dacă Ştim atât de puţin din adevărul despre ei?
Vom discuta momentul actual al cunoaşterii prin prisma celor
mai noi domenii pe care David Wilcock le-a înglobat în
termenul de Noua Ştiinţă.
În Noua Ştiinţă, sau Noul val cognitiv, după cum i-am spus eu,
aş include: principiile fizicii cuantice, lecţiile psihologiei
transpersonale şi ale experienţelor morţii clinice, experienţele
extracorporale ale lui Robert A.
Monroe,
ultimele
cercetări
din
ştiinţele
neurocognitive.
Toate aceste domenii de cunoaştere au intrat, nu fără o anumită
semnificaţie, în atenţia publicului la sfârşitul secolului al XXlea şi începutul celui de al XXI-lea.
Vom discuta mai târziu despre semnificaţia acestor noi date de
cunoaştere.
În concluzie, se poate spune că distingem un Adevăr Absolut,
inaccesibil cunoaşterii umane, privitor la originea primordială
a lumii; un adevăr parţial, incomplet, bazat pe un realism naiv,
impus de bunul-simţ, şi un adevăr ştiinţific, corespunzător
doar unui moment din dezvoltarea ştiinţei.
Constatăm, aşadar, că nu există Adevăr fără erori.
Ce-i de făcut? Avem totuşi nevoie să operăm cu Adevărul ca
instrument de gândire, aşa cum este, trunchiat, fragmentat,
relativ, ştiind că prin evoluţia cunoaşterii ne apropiem tot mai
mult de adevărul ca Adevăr.
Care este marea lecţie pe care o putem extrage din această
discuţie? Răspunsul ni-l oferă Bernard d’Espagnat: să ne
mulţumim cu incompletitudinea cunoaşterii şi să fim smeriţi
atunci când pretindem că
ştim Adevărul şi dăm sentinţe care pot genera tragedii.
Cap. 2 - CONDUITE INTELIGENTE COMUNE LA
NIVEL
COSMIC ŞI BIOLOGIC
În cartea Inteligenţa materiei, spuneam că Universul ne apare
ca un ansamblu coerent cu relaţii de rezonanţă
şi interdependenţă între elementele sale componente.
Existenţa tuturor astrelor este înscrisă în legi pe care ştiinţa lea descris în bună parte. Chiar dacă, din motive partizane,
conceptual atribuim aceste legi hazardului, nu putem nega că
prin conţinutul lor ne sugerează ideea de inteligenţă, de raţiune
extinsă la Univers. Însuşi Newton a subliniat ideea de ordine
în Cosmos când l-a comparat cu un ceasornic perfect reglat.
În clasificarea nivelurilor de inteligenţă pe care le-am descris
ca fiind prezente în Univers, am plecat de la cea cristalizată în
materie sub forma valenţei elementelor chimice componente,
graţie cărora se petrec toate combinaţiile din natură. Jocul
dintre plus şi minus explică misterul atracţiei, al facerii şi
desfacerii de la nivelul fizic al materiei până la cel al lumii vii,
de la stele până la flori, de la iubirea adolescentină până la
reacţiile termonucleare din centrul Soarelui.
Chiar dacă Mendeleev afirma că prin vis a avut reprezentarea
celebrului său Tablou periodic al elementelor, aceasta este mai
mult decât impresionantă; este de-a dreptul emoţionantă
descoperirea unei ordini matematice în Univers. Atât de
precisă, încât s-au putut descrie şi locurile goale ale
elementelor chimice care la acea vreme nu erau încă
descoperite şi care aveau să-şi ocupe ulterior exact locurile
rezervate.
Între legile de organizare ale Universului şi structura vieţii, sub
toate formele sale, există o stranie şi strânsă
relaţie de la cauză la efect. De la fiinţa umană şi până la un
fluture, întâlnim, cu particularizările de rigoare, desigur,
aceleaşi modele structurale şi funcţionale.
Impresia de inteligenţă, de raţiune, de conştientizare, sub
forme extrem de variate, care condiţionează viaţa, este
irepresibilă.
În cele ce urmează îmi propun să ilustrez ideea de inteligenţă,
de raţiune, de modele comune de comportament într-o lume
foarte puţin comentată până
acum din acest unghi de vedere, cea vegetală şi cea a păsărilor,
uzând de câteva lucrări apărute relativ recent.
Inteligenţa lumii vegetale
Peter Wohlleben este un împătimit cercetător al vieţii arborilor.
În cartea sa Viaţa secretă a copacilor, apărută
în ediţia originală în 2015 şi publicată în limba română
în 2017 la Editura Publica, am avut surpriza să
descopăr un univers nebănuit de complex şi de interesant.
Aproape nimic din ceea ce se petrece în universul uman nu
lipseşte din cel al arborilor, demonstrând că, indiferent de
forma de manifestare animală sau vegetală -, există o unitate a vieţii.
Ştiu că sunt voci care vor replica prompt că această
unitate a vieţii este rezultatul evoluţiei lumii vii, de la formele
simple vegetale până la cele mai complexe din lumea animală.
Eu am însă un alt răspuns şi îl voi comenta în finalul acestui
capitol. Până atunci, voi formula o singură frază: unitatea
lumii vii este rezultatul unei singure raţiuni, al unui model
informaţional general şi unic.
Aflăm că, asemenea nouă, oamenilor, şi copacii au aceleaşi
trebuinţe. Au, ca şi noi, o viaţă limitată - este
adevărat, uneori până la multe sute de ani. Este o lege a naturii
în virtutea căreia fiinţele care au nevoie de mult timp până să
ajungă la maturitate au o viaţă lungă, iar cele care ating rapid
maturitatea trăiesc puţin.
Copacii sunt fiinţe sociale, ni se spune. Îşi împart hrana între ei
şi îi ajută pe cei mai firavi.
Copacii respiră absorbind dioxid de carbon Şi eliminând
oxigenul atât de necesar vieţii prin procesul de fotosinteză.
Se hrănesc cu zahăr, pe care îl împart cu ciupercile, care le dau
în schimb azot şi fosfor. Ciupercile înconjoară rădăcinile
copacilor şi astfel îi conectează
într-o vastă reţea întinsă pe arii mari prin care aceştia
comunică între ei, constituind ceea ce frumos numeşte Peter
Wohlleben un adevărat Internet al copacilor.
Prin aceste reţele îşi transmit reciproc informaţii şi se
avertizează în caz de pericole. Trimit mesaje chimice
(feromoni) prin frunze şi semnale electrice prin rădăcini.
Ni se spune, de asemenea, că ar simţi durerea şi că
au memorie, că dau dovadă de generozitate când îşi împart
lumina soarelui cu „vecinii”.
Probabil că exprimarea acestor însuşiri atât de direct poate
friza o tendinţă antropomorfică, o asemănare exagerată cu
fiinţa umană, dar în mod cert şi lumea vegetală acoperă un
registru de capacităţi care aminteşte de cel uman, deşi un
sistem nervos capabil să
genereze aceste posibilităţi nu s-a descris încă. Într-un capitol
dedicat sensibilităţii la plante, publicat în altă
lucrare, am abordat mai pe larg această temă.
Altruismul copacilor
Acelaşi autor vorbeşte despre „spiritul altruist” al copacilor.
Oferă, prin rădăcini, glucoza pe care o produc în frunze
„vecinilor” mai neajutoraţi sau bolnavi. Parcă
noi am învăţat că cei mai slabi şi bolnavi din natură
sunt lăsaţi să moară prin selecţie naturală. Oare copacii fac
excepţie? Ni se spune că fagul, luat desigur ca exemplu, dar
nereducându-se fenomenul exclusiv la nivelul său, poate „lega
prietenii” cu alţi copaci vecini, iar aceştia se pot hrăni
reciproc.
Catherine Lenne (2018) ne spune că un studiu efectuat cu
trasori radioactivi a evidenţiat substanţe hidrocarbonate
produse de un arbore la vecinii săi, transmise probabil prin
reţeaua de ciuperci care le înconjura rădăcinile.
În Focşani, lângă Hotelul Green Park, am avut o plăcută
surpriză să văd că doi copaci vecini, din specii diferite,
respectiv un brad şi un cireş, dacă am reţinut corect, şi-au
împărţit „frăţeşte” spaţiul de expunere a coroanelor la soare.
Şi-au construit coroanele doar pe jumătate şi le-au orientat în
sensuri opuse, în aşa fel încât să beneficieze de soare fiecare în
mod egal. Am fost foarte impresionat de ceea ce am văzut.
Copacii din pădure înfloresc în momente apropiate, dar pentru
a evita endogamia (riscul de a se fecunda cu propriul polen),
aplică o strategie ce pare să fie gândită
de o minte raţională.
Iată un exemplu de strategie aplicată la cireşul sălbatic, la care
structurile masculine şi cele feminine sunt situate pe aceeaşi
floare. Dacă polenul cu care s-a încărcat o albină este al
aceleiaşi flori, pentru a evita propriul polen, duetul (canalul)
spre ovul se închide.
Dacă polenul adus de albină este de la alt cireş, duetul spre
ovul rămâne deschis.
Copacii dispun de o serie de mecanisme de apărare: secretă
substanţe otrăvitoare prin frunze, emit substanţe cu rol de
antibiotice (fitoncide) împotriva virusurilor şi bacteriilor.
Când girafele se hrănesc cu frunza de salcâm, acesta secretă o
substanţă toxică în frunze şi îi avertizează şi pe „vecini” de
pericol. La rândul lor, pe o rază de circa 100 m, toţi salcâmii
recurg la acest mijloc de apărare. Girafa dă şi ea dovadă de
inteligenţă şi va ataca salcâmii situaţi dincolo de acest
perimetru!
Stejarii se apără de insecte secretând în frunze şi scoarţă
taninuri otrăvitoare. Mesteacănul secretă
betulina, cu efect antiviral şi antibacterian.
Pădurile situate mai ales în partea de nord a oraşelor - dacă,
bineînţeles, nu sunt tăiate, ca la noi - au mari avantaje: purifică
aerul, menţin un climat răcoros şi ne apără de intemperii.
*
**
Un aspect interesant: copacii hibernează şi îşi fac rezerve de
hrană din timpul verii, iar iarna stau în repaus.
Un exemplu de inteligenţă încifrată a naturii îl constituie
„grija” pentru înmulţire. Am asistat în copilărie la modul cum
unele flori îşi răspândeau sămânţa. După căderea petalelor,
apăreau nişte sfere cu diametrul de circa 5-6 mm, pline cu
seminţe mici şi negre, rotunde ca nişte biluţe. Când soarele
ardea puternic, sferele pline cu seminţe explodau cu zgomot,
ca şi cum ar fi conţinut un gaz în interior, răspândind seminţele
pe o arie mare.
Alţi copaci înzestrează sămânţa cu o aripioară care este purtată
de vânt la distanţă de sursă. Ajunsă pe sol, se înşurubează,
căutând umiditatea de care are nevoie să se dezvolte. Dacă nu
o găseşte, mecanismul cu care este prevăzută se deşurubează
şi, cu aripioara pe care o
are, se lasă purtată de vânt, căutând un alt loc, mai prielnic
pentru încolţire (!)
*
**
Am comentat aceste conduite la nivelul regnului vegetal
pentru a ilustra ideea că, indiferent de regnul vegetal sau
animal, la nivel de copaci sau de plante, de oameni sau de
animale situate pe trepte filogenetice diferite şi, evident,
premergătoare, viaţa este exprimată
printr-o mulţime de conduite, de manifestări care, în expresia
lor funcţională, reprezintă o inteligenţă, o raţiune înscrisă în
marea Conştiinţă Cosmică.
Aducerea temei în această discuţie este strict necesară pentru a
înţelege că viaţa este una singură la toate nivelurile sale de
manifestare, că viaţa omului este dependentă de existenţa a tot
ceea ce ne înconjoară.
Vedem că viaţa freamătă peste tot - în pământ, la suprafaţa
pământului, în apă sau în aer. Tot ceea ce trăieşte şi coabitează
cu noi pe această planetă sunt fraţii şi surorile noastre cu care
formăm o mare familie şi, în consecinţă, faţă de care trebuie să
manifestăm acelaşi respect ca şi pentru propria familie.
Conduite inteligente în lumea păsărilor
Obişnuiţi să privim inteligenţa ca fiindu-i specifică
doar omului, avem tendinţa să ne considerăm singurele fiinţe
raţionale din Univers.
Am avut de multe ori ocazia să observ păsările cum începeau
să-şi construiască cuibul pentru viitorii pui.
Apropo de observaţia că, exceptând omul, toate celelalte
animale trăiesc doar în prezent, fiind incapabile de anticiparea
viitorului. Dacă asta ar fi realitatea, construirea cuibului nu
este un gest de anticipare a viitoarei generaţii?
Am văzut cum ambele păsări aduceau încontinuu hrană pentru
pui - insecte, mici şopârle etc.
Aflându-mă un timp mai îndelungat într-o ţară din Asia, am
avut ocazia să urmăresc atitudinea unei păsări, de o extremă
prudenţă, de a nu îşi deconspira cuibul, pe care îl avea într-un
tufiş situat lângă vila în care locuiam. Mă privea fix şi, când
avea impresia că nu sunt atent la ea, cobora din ce în ce mai
aproape de locul ascuns al cuibului şi abia în ultima clipă se
furişa acolo.
Jocul de-a v-aţi ascunselea era perfect mimat. Asta însemna
prudenţă, intenţie şi inteligenţă şi nu avea nimic în comun cu
impulsurile instinctive atât de mult evocate pentru a le nega
inteligenţa. Circulă pe Internet o povestioară filmată de un
călugăr de la o mănăstire care hrăneşte zilnic o privighetoare
liberă din natură.
Drept mulţumire, după ce îşi ia tainul, începe să-i cânte,
emiţând nişte triluri de o rară frumuseţe. Se vede cum pasărea
este aşezată pe mâna călugărului, liberă, fără
nicio contenţie, şi cântă.
S. A. Barnett, în cartea sa Instinct şi inteligenţă
(1973), abordează pe larg conduitele inteligente la păsări şi la
alte vietăţi existente dincolo de fiinţa umană şi pe care le-am
comentat pe larg în Inteligenţa materiei.
Reamintesc aici doar faptul subliniat atât de Barnett, cât şi de
către alţi autori că, neaşteptat, şi păsările învaţă să
cânte cu părinţii lor sau de la „vecini”, că unele îşi însuşesc
mai bine, altele mai puţin bine lecţiile şi că de la un crâng la
altul se pot auzi concerte diferite, tot aşa cum şi noi, oamenii,
în funcţie de teritoriul în care ne aflăm, avem graiuri diferite.
O mulţime de alte obiceiuri şi comportamente care traduc o
participare ce pare a fi conştientă, desigur, cu o limitare
specifică la păsări, sunt descrise de Jennifer
Ackerman în cartea sa Geniul păsărilor (Editura Publica,
Bucureşti, 2018).
Oameni şi păsări - aceleaşi conduite
Iată enumerate doar câteva dintre manifestările de socializare
la păsări, contabilizate de Jennifer Ackerman în studiile sale,
uimitor de comune cu cele umane:
• îşi educă puii, îi hrănesc până când pot zbura şi se pot hrăni
singuri;
• puii îşi şantajează părinţii pentru a obţine favoruri;
• se curtează, se iubesc, se sărută;
• unele sunt monogame, rămânând toată viaţa cu un singur
partener;
• se ceartă, se tachinează;
• mint, se răzbună;
• fură de la „vecini”;
• oferă daruri.
Se poate spune că duc o viaţă de… om!
O fetiţă din Seattle punea zilnic alune pe o tăviţă
pentru ciori. La rândul lor, ciorile i-au adus şi pus pe aceeaşi
tăviţă mărgele, nasturi, un cercel, o inimioară, adică obiecte de
uz uman găsite de ele.
Jennifer Ackerman citează după un alt autor, ca o mare
curiozitate, isprava unor vrăbii care au învăţat să
deschidă uşa unui restaurant la care se duceau după
firimituri, atingând cu capul senzorii uşi de la intrare.
În ciuda creierului lor mic, păsările au o memorie foarte bună,
recunoscând după mult timp chipurile unor oameni. Unui
cercetător care a ţinut captive nişte ciori pentru a le studia,
după ce le-a eliberat, ori de câte ori îl întâlneau, îi „făceau
scandal”…
Păsările drongo au fost văzute imitând sunetul de alarmă în
timp ce alte surate se ospătau. Speriate,
acestea fugeau, iar hrana era furată de către cele care le-au
alarmat.
Pentru a ajunge la conţinutul oului de struţ, unele păsări se
folosesc de pietre cu care lovesc ouăle pentru a le sparge.
Un exemplu de iniţiativă gândită îl constituie unele ciori din
Japonia care aruncă nucile pe trecerea de pietoni şi aşteaptă să
le spargă sub roţi autovehiculele care circulă, după care vin şi
le consumă miezul.
Apropo de modul de a traversa strada, am văzut de mai multe
ori câini aşteptând culoarea verde şi m-am gândit că este un
foarte bun exemplu de dat oamenilor.
Ciorile şi ritualul de înmormântare
O scenă impresionantă i-a fost relatată lui Jennifer Ackerman
de un alt cercetător care a urmărit-o dinapoia unei ferestre.
În curtea casei în care se afla, era o cioară care murise. În jurul
acesteia s-au adunat alte douăsprezece ciori, care priveau
tăcute. Apoi una dintre ele a plecat şi a revenit cu o ramură pe
care a lăsat-o să cadă peste corpul congenerei lor neînsufleţite.
Rând pe rând, după
aceea, fiecare cioară a zburat şi a revenit cu câte o ramură cu
care a fost acoperit corpul surorii lor defuncte.
Oare gestul acestor păsări nu se aseamănă cu gestul nostru de a
ne lua adio de la morţii noştri aruncând câte un bulgăr de
pământ peste sicriul coborât în groapă?
Oare aceste păsări sunt cutremurate de misterul morţii ca şi
noi? Este această atitudine numai instinct? Exclus!
Şi, dacă da, atunci este un argument indubitabil că
originea sa tine de o altă dimensiune de univers.
Animalele au personalitate
În fine, şi păsările, ca de altfel şi mamiferele, par să
aibă trăsături de „personalitate” diferite. Unele sunt mai calme,
mai sfioase, altele mai irascibile, mai agitate sau mai curioase.
La câini, pisici şi la primate, aceste trăsături, ca şi nivelul de
inteligenţă diferit, sunt foarte evidente.
Unele animale pot fi uneori răzbunătoare dacă li s-a făcut un
rău. Este interesant că gestul de răzbunare poate avea loc la
distanţă de momentul în care au fost ofensate. Sunt multe
povestiri de acest gen constatate la cai, câini, pisici, elefanţi,
gorile, cimpanzei.
Aidoma omului, şi păsările, ca şi alte animale, cum sunt
mamiferele, sunt sensibile la stres, eliberând cortizol în exces.
Se şi spune că animalele care sunt sacrificate pentru consum în
condiţii stresante au carnea impregnată cu hormoni de stres adrenalină şi cortizol. Bineînţeles că, prin consumarea cărnii,
şi chimia noastră va fi invadată de aceiaşi hormoni, preluaţi de
la aceste animale sacrificate.
Păsările învaţă să cânte
O observaţie aparţinând lui Jennifer Ackerman este de o
deosebită importanţă pentru a argumenta că viaţa este una
singură la toate nivelurile de manifestare.
Fenomenul de neurogeneză, descoperit abia în 1992
la om, este prezent şi la păsări. Pot învăţa peste 60 de cântece
şi, în timp ce şi le însuşesc, are loc formarea de noi neuroni.
Păsările care simt cântătoare au 50 de gene în relaţie cu
această capacitate. Contrar a ceea ce se susţine de către
sceptici, păsările trăiesc plăcerea de a cânta, de vreme ce sunt
eliberaţi în acelaşi timp hormonii generatori de plăcere dopamina şi endorfinele.
În cărţile care descriu viaţa lui Francisc din Assisi, a lui
Serafim de Sarov, a lui Arsenie Boca, dar şi a unor mari iniţiaţi
în tradiţiile spirituale orientale, se vorbeşte despre
comunicarea armonioasă cu animalele, inclusiv cu cele din
junglă. Se povesteşte despre unii mari maeştri din India că
erau urmaţi într-o deplină armonie, când se plimbau, de către
animale din junglă la care, în afara acestor momente, funcţiona
relaţia prădător victimă.
Corul de vrăbii îl urma şi pe Francisc din Assisi, şi pe Arsenie
Boca. Mai mult, când le şi vorbeau, acestea înţelegeau şi se
conformau. Arsenie Boca ar fi îndepărtat de oameni un urs şi
un lup doar vorbindu-le cu blândeţe.
Sunt prea multe surse care confirmă aceste întâmplări ca să nu
fie adevărate. Cum să explicăm atunci fenomene care
contrazic toată ştiinţa noastră? Să
nu mi se spună că era vorba de lupi şi urşi dresaţi…
Spiritele protectoare ale pădurilor
Într-o întâlnire cu Brian Weiss care a avut loc la Roma în
2013, în timpul unei regresii prin hipnoză, o doamnă a vorbit
despre misiunea unor entităţi spirituale non-fizice de a
controla vremea şi de a proteja lumea animală şi cea vegetală,
întrebată cum s-ar putea controla de către oameni vremea, a
răspuns că numai dacă ei se adresează acestor entităţi
spirituale aşa cum o persoană religioasă se adresează
entităţilor sacre. Este uşor de imaginat cum sună acest sfat
într-o lume laicizată, secularizată, atee.
Gândirea animistă
În virtutea acestei gândiri, orice obiect (piatră, munte etc.) sau
fiinţă, inclusiv plantele, posedă un spirit (suflet) individual şi
un altul de grup (colectiv).
Omul epocii ancestrale trăia în comuniune cu natura şi
comunica, prin intermediul şamanilor sau direct, cu aceste
spirite.
De la lumea triburilor, ca prime forme de organizare socială,
cu gândirea sa magică sau animistă, revenim la o sursă actuală,
dar care se înscrie de asemenea într-o dimensiune a spiritului.
Daniel Meurois şi Anne Givaudan au capacitatea de a efectua
experienţe extracorporale, la nivel de spirit, în eter. Cu
informaţiile primite pe această cale au publicat o serie de cărţi,
dintre care Cele nonă trepte. O privire spirituală asupra
genezei fiinţei umane (Editura Şcoala Ardeleană, 2018) a fost
lansată împreună cu Anne Givaudan într-un turneu, plin de
succes, prin România în mai 2018.
Reamintesc pentru cititori că aceste experienţe extracorporale
nu mai sunt un mister, ci sunt considerate ca fiind experienţe
ale Conştiinţei. Acum sunt monitorizate ştiinţific, studiate de
către oamenii de ştiinţă în cadrul Institutului Monroe creat de
Robert A.
Monroe în acest scop.
Fraţii noştri mai mici
Una dintre lucrările scrise de Anne Givaudan împreună cu
Daniel Meurois se numeşte Fraţii noştri necuvântători… Oare
animalele au şi ele suflet? publicată
la Editura For You (2007).
La vremea când scriam cartea Inteligenţa materiei, am sesizat
că şi în lumea vie fără limbaj articulat întâlnim conduite
inteligente, cum sunt construirea cuibului la păsări, culcuşul
din crengi cu frunze pentru
somnul de noapte la unele primate, creşterea puilor etc.
M-am întrebat atunci: cine le învaţă pe aceste animale să-şi
organizeze singure viaţa de vreme ce noi avem nevoie de şcoli
pentru a şti să facem acelaşi lucru?
Conceptele de natură şi instinct nu îmi spuneau nimic.
Servesc doar pentru a ne ascunde ignoranţa. Natura este
formată din noi toţi, dar niciunul nu am instruit o pasăre cum
să-şi construiască cuibul.
Instinctul, după cum l-am definit, este o înlănţuire de operaţii
inteligente cu care se operează în natură, dar cum se formează
nu ştim. Aţi văzut puii animalelor sălbatice (antilope,
căprioare etc.) cum, imediat după ce se nasc, se ridică pe
picioarele încă tremurânde, încă
nesigure, şi se îndreaptă singuri spre ugerul mamei să
se hrănească? Cine îi îndrumă acolo? De unde îi ştiu locul? O
să-mi răspundă cineva la modul foarte ritos că
este înscris în memoria ADN-ului. Adică, vine o genă şi-l duce
cu boticul acolo? Nici de glumă nu e bună! Gena este regina
celulei, funcţionează în interiorul celulei, dar nu în afara sa.
Alte resorturi intervin acolo, iar acelea sunt deasupra noastră, a
tuturor. Este spiritul inteligent şi conştient al speciei,
instrumentul prin care Universul îşi rezolvă treburile la acest
nivel. Oamenii se ajută în bună parte prin propriul efort de
instruire, dar lumea fără grai este ajutată.
Acelaşi lucru ne zic şi cei doi autori prin cartea citată.
Pentru a înţelege ceea ce spun aceştia, trebuie să
mai aduc unele precizări. În capitolul dedicat Experienţei
Morţii Clinice, am motivat că aceasta ne sugerează existenţa în
principal a două dimensiuni de univers - una a Universului
fizic, în care ne aflăm cu toţii la nivel de corp fizic, şi o alta a
Universului spiritual, în care se află Spiritul nostru non-fizic,
non-gravitaţional.
Este dimensiunea Conştiinţei extinse la Univers, moartea
nefiind decât o transcendere a Conştiinţei din corpul fizic în
dimensiunea spirituală.
Venim cu toţii din dimensiunea spirituală şi ne întoarcem în
aceeaşi dimensiune la originile lumii. Acolo este raţiunea de a
fi a lumii, izvorul vieţii şi leagănul eternităţii, teritoriul
sacrului. Acolo este informaţia, ştiinţa, logosul a tot ce există
viu şi neviu. Este începutul şi sfârşitul.
Aceasta este dimensiunea în care Anne Givaudan şi Daniel
Meurois au fost chemaţi să discute cu entităţile care conduc
lumea animală. Acestea sunt expresia unei inteligenţe
intermediare între Univers şi cele două
regnuri - animal şi vegetal. Sunt cele care „veghează
asupra plantelor, animalelor şi mineralelor”, încercând să
păstreze armonia a tot ce ne înconjoară.
Cei doi autori menţionaţi spun că au urmat această
experienţă timp de 6 luni şi că de fiecare dată când se întorc în
corpul fizic scriu o nouă carte, afirmând că este dictată din
lumea în care au călătorit „cuvânt cu cuvânt”.
Toate animalele au suflet
Toate animalele au suflet, spun ei, în ciuda ştiinţei materialiste
care îl tot caută şi nu îl găseşte. Este şi firesc, sufletul animă
viul. Tot ce moare are un suflet.
Ni se vorbeşte despre măreţia şi nobleţea lumii prin care au
călătorit, despre divinitatea care sălăşluieşte în noi toţi,
inclusiv în „fraţii noştri mai mici”, fără de care nu putem
evolua, pentru că viaţa palpită în noi ca o singură Fiinţă.
Spiritul grupului este o Inteligenţă, o Conştiinţă
colectivă, iar limbajul său este cel al Universului.
Acesta este ghidul din umbră al lumii fără grai articulat. Poate
fi de asemenea văzut ca un suflet de grup.
Iată un exemplu de dicteu: „Sufletul de grup este o forţă care
absoarbe individul, îi impune o serie de reacţii şi îl determină
să reacţioneze conform unor scheme funcţionale”.
Simt afirmaţii venite din planul spiritual al Universului care
confirmă întreaga ţesătură ideatică a acestei cărţi: unitatea
conştiinţei şi a inteligenţei din Univers prezentă în toate
structurile sale.
Trebuie să înţelegem că există o multitudine de niveluri la care
conştiinţa poate coborî într-un corp indiferent dacă acesta este uman, animal, vegetal sau mineral.
La oameni, inteligenţa se manifestă prin calităţile intelectuale,
prin posibilitatea de abstractizare. La celelalte animale şi la
plante, se exprimă prin scheme (modele) funcţionale. „Oameni
şi animale ne aflăm pe aceeaşi scară a Universului, ale cărei
trepte nu sunt foarte îndepărtate unele de altele”.
Oamenii şi animalele funcţionează la fel. Avem în noi aceeaşi
Divinitate care experimentează în permanenţă
noi trepte ale Conştiinţei. Această afirmaţie constituie esenţa
dimensiunii spirituale, justificarea vieţii la diferite niveluri de
experienţă a Divinităţii. Bineînţeles, pentru cine poate să
înţeleagă.
Înapoia tuturor lucrurilor care funcţionează în Univers se află
o inteligenţă reală, ascunsă în instincte, în modele
informaţionale.
Dumnezeul animalelor fără grai articulat
Iată o formulare splendidă şi înduioşătoare venită de dincolo
de noi: „Eu sunt sufletul poporului meu,
legătura sa cu Divinitatea, calea spre propria lui devenire!…
Eu sunt tatăl şi mama a mii de suflete care au patru labe şi o
hăinuţă de blană. Eu trăiesc prin ele, iar ele prin mine. Ele îşi
trăiesc viaţa legate de conştiinţa mea… iar eu le ofer întreaga
cunoaştere şi înţelepciune de care au nevoie”.
Nu am găsit încă nicăieri o definiţie mai frumoasă a
Divinităţii. Este, înainte de cuvinte, o undă de Lumină,
asemenea unui cristal pur care ţâşneşte din inimă şi din
conştiinţă. Este momentul de comunicare făcută mai mult
mental decât prin voce.
Reţinem din cele discutate anterior faptul că
organizarea şi coordonarea întregului univers poartă în sine
amprenta unei inteligenţe, a unei raţiuni sau Conştiinţe.
Modul de structurare şi de funcţionare a lumii sugerează
existenţa unui model informaţional general din care se
desprind cele individualizate în funcţie de specie şi de indivizi.
Ordinea din Univers pare să fie expresia unei gândiri, a unui
Creier Global, a unei Conştiinţe Globale sau a unei Mari
Minţi.
Din „Cornul Abundenţei Cosmice” fiecărei specii nu i s-au dat
mai multe „daruri” decât avea nevoie pentru satisfacerea
propriilor trebuinţe şi a propriei finalităţi.
Numai omului i s-a dat mai mult decât la toate celelalte fiinţe
cu care coabitează pe Terra, având sarcina edificării unei
civilizaţii.
Conştiinţa umană nu este decât un ram al Marii Conştiinţe
Cosmice.
Conştiinţa motivează întreaga existenţă a lumii.
Iubirea, altruismul şi compasiunea dau sensul, coeziunea şi
conexiunea a tot ce există.
Într-o ultimă esenţializare, cred că putem distinge la nivelul
Universului trei mari virtuţi prin care toate sunt făcute:
Conştiinţa, Inteligenţa şi Iubirea.
Am trecut în revistă o serie de conduite inteligente prezente
atât în regnul animalelor fără un limbaj articulat, cât şi în
regnul vegetal pentru a arăta faptul că
există o singură raţiune şi o singură Conştiinţă sub al căror
sceptru fiinţează întregul Univers.
Este unul manifestat într-o pluralitate de forme în Univers.
A fost nevoie de o îndelungată evoluţie a cunoaşterii,
îndeosebi a celei spirituale, pentru a înţelege unitatea a tot ceea
ce există.
Ultima schismă
S-ar putea spune că omenirea a trecut printr-o succesiune de
schisme.
În mod ciudat, religia a separat omul de celelalte animale, deşi
acum ştim că ele nu sunt decât „fraţii săi mai mici”.
Ştiinţa materialistă ne-a separat apoi de Dumnezeu, negându-i
existenţa, în ciuda unor argumente pe care le ignoră şi pe care
le-am comentat pe larg în capitolul dedicat religiei.
Următoarea schismă ne bate la uşă: noua creaţie a minţii
umane - omul cibernetic, suprainteligent şi care este posibil săl renege pe creatorul său, omul, ca fiind o formă depăşită de
existenţă. Este foarte posibil să
trateze specia umană la fel cum le-am tratat şi noi pe celelalte
animale, ca simple dobitoace, judecându-le după nivelul
inteligenţei lor.
Deocamdată suntem încă „stăpâni la noi acasă” şi ar trebui să
învăţăm ceva din experienţele dramatice pe care le-am
parcurs şi încă le trăim.
Biologic gândind, viaţa este una singură - de la bacterii şi
plante la celelalte animale, om şi natură, dispunem acum de
ştiinţa necesară pentru a înţelege că
suntem cu toţii interconectaţi, interdependenţi, că nu putem
decât să evoluăm împreună sau să dispărem împreună.
Esenţa
vieţii
înseamnă
ordine,
comunicare,
inteligenţă, conştiinţă, raţiune.
Din cele expuse mai sus, constatăm că, discutând despre cei cu
care coabităm pe Terra, avem impresia că
discutăm despre noi înşine.
Om şi univers - împărtăşim aceleaşi legi. Om şi toate celelalte
fiinţe - împărtăşim aceleaşi trebuinţe, aceeaşi raţiune de a fi.
Ultima schismă ar fi să ne pierdem şi ultima raţiune.
Cap. 3 - O ALTĂ VIZIUNE ŞTIINŢIFICĂ ASUPRA
PLANTELOR
Emanuele Coccia, profesor de Istoria filosofiei la
Universitatea Freiburg im Breisgau din Germania, referindu-se
la cartea lui P. Wohlleben, ne spune că
autorul descrie pădurea ca fiind un mediu perfect de coabitare,
contrazicând ideea darwinistă a concurenţei din natură pentru
supravieţuire.
Ne spune, de asemenea, că botaniştii din trecut s-au limitat în
descrierea plantelor la un cadru morfologic şi la o clasificare
sistematică. Abia în ultimii 50 de ani, studii efectuate în SUA,
Franţa şi Italia au făcut un pas înainte printr-o abordare mai
profundă a vieţii lumii vegetale (Francis Halle în Franţa,
Stefano Mancuso în Italia, Karl Niklas în SUA).
Îndrăgostit de frumuseţea plantelor, Emanuele Coccia ne
spune că Terra arată mai mult ca o grădină
decât ca un parc zoologic. Graţie lor, soarele ajunge în pământ
şi lumina sa este transformată în energia necesară vieţii.
Fiziologia
plantelor
demonstrează
unitatea
structurală şi funcţională a întregii lumi vii Plantele nu au ochi,
dar „văd”, nu au muşchi, dar se mişcă, nu au senzorii noştri tactili,
dar simt atingerea, nu au grai, dar comunică, nu au urechi, dar sunt
deranjate de muzica zgomotoasă, nu au „suflet”, dar simt durerea şi
atitudinea noastră de iubire sau de indiferenţă faţă de ele. Au
„compasiune” şi reacţionează
când o fiinţă moare în prezenţa lor.
Experienţele indianului Jagadish Chandra Bose, ale lui Cleve
Backster (SUA) şi ale regretatei Marioara Godeanu, cercetător de
excepţie în biologie, au demonstrat toate aceste conduite şi însuşiri
ale plantelor descrise mai sus.
M-am convins personal că florile oferite cu drag, din inimă, rămân
mult mai mult timp proaspete în vază, decât cele oferite din obligaţie
sau cu indiferentă.
Regretatul profesor Solomon Marcus mi-a povestit un episod din
viaţa unui prieten, binecunoscut filosof.
Auzind-o pe soţie vorbind tandru cu florile din casă, şi-a exprimat
îndoiala că acestea ar putea să aibă vreo reacţie. Când soţia a plecat
într-un concediu şi l-a rugat pe soţ să ude florile, la întoarcerea
acasă, toate erau în agonie. Nu a fost suficientă doar… apa.
Ca şi noi, plantele se mişcă
Studiile ştiinţifice din ultimii ani au evidenţiat aceleaşi abilităţi atât
la lumea vegetală, cât şi la lumea regnului animal, deşi plantele nu
dispun de un sistem nervos - sau cel puţin nu li s-a descris încă. Am
putea spune că aceleaşi funcţii din lumea animală sunt executate la
plante prin „înlocuitori”.
Să începem cu mişcarea, care la plante este foarte lentă, aproape
imperceptibilă, cu excepţiile pe care le vom menţiona imediat.
Să recunoaştem că vom prinde cu mare greutate o
„banală” muscă, pentru că are o viteză de reacţie mult mai mare
decât noi, deşi în loc de creier are doar un ganglion de circa 2 mg.
Este încă o dovadă pe care am subliniat-o de multe ori în ceea ce am
scris, că nu întotdeauna există o relaţie de proporţionalitate între
masa creierului şi capacitatea
sa funcţională. Insectele gregare (albine, viespi, termite) sunt un
argument elocvent.
Dar iată şi o plantă care, spre deosebire de noi, poate să prindă cu
mare dexteritate o muscă. Este vorba despre planta carnivoră
Dionaea mnscipula, care îşi închide fulgerător cupa frunzei ca două
valve, din a căror capcană musca nu are nicio şansă de scăpare…
Dionaea muscipula în timp ce devorează o insectă
Foto: Malcolm Paterson, CSIRO
(https://www.scienceimage.csiro.au/image/1766/venus
-fly-trap/)
Darwin a aplicat pe cupa plantei, în loc de o insectă, diverse obiecte
de aceeaşi dimensiune şi greutate, din lemn, nisip etc. Ce credeţi că
s-a întâmplat? Planta nu a putut să fie indusă în eroare.
Nu a avut nicio reacţie.
Această capacitate de a răspunde adecvat la stimulii din mediu prin
mişcare este numită senzoriomotricitate.
În anii copilăriei am urmărit modul în care tulpina de fasole îşi caută
un suport vertical pe care să se agate prin cârceii pe care îi trimite
spre el. M-am întrebat cum
îl „vede”. Pentru a mă convinge că nu este doar o întâmplare
orientarea spre un suport, înainte ca planta să-l atingă, i-am schimbat
locul. În următoarele zile şi extensia plantei a fost orientată spre
noua sa poziţie.
O altă plantă care îşi pliază frunzele la atingerea lor, cu o viteză
lentă, de câteva secunde, dar vizibilă, este Mimosa pudica. Simpla
atingere cu degetul este urmată
de plierea frunzelor. Am mai spus că, vizitând Grădina Botanică din
Canton (China), am văzut modul de reacţie al acestei plante. Dacă
atingerea se repeta de câteva ori, planta nu mai reacţiona. Apărea
fenomenul de habituare, de obişnuire. Oricum s-ar explica, acest
mod de răspuns îi este specific sistemului nervos, pe care plantele nu
îl au, cum spunem noi.
Claude Bernard, cel care a introdus metoda experimentală în
fiziologie, în 1858, a „anesteziat” cu eter planta şi a constatat că nu a
mai reacţionat la atingere. Din nou, neavând sistem nervos, nu
înţelegem cum s-a produs această „anestezie”, dacă s-a produs.
Heliotropismul plantelor
Oamenii de ştiinţă numesc diversele reacţii ale plantelor
tropisme.
Împreună cu fiul său, Francis, Darwin a făcut studii pe plantele
dintr-un parc situat în apropierea casei sale.
Este indiscutabil că Darwin era un mare cercetător şi
observator al multor fenomene din natură, limitele teoriei lui
fiind doar ale ştiinţelor din vremea sa.
Între altele, a studiat heliotropismul plantelor, constatând
orientarea lor spre lumina solară. Poate cel mai cunoscut
exemplu este cel întâlnit la floarea-soarelui.
Pentru receptarea luminii, plantele sunt dotate cu fotoreceptori
formaţi din molecule sensibile la lumină şi
specializate pe diferite lungimi de undă - roşu, infraroşu,
albastru, ultraviolet.
Pot distinge, de asemenea, umbra dată de plantele vecine şi se
orientează pe o altă direcţie sau aleg să
crească în înălţime.
Plantele dorm?
Asemenea lumii animale, şi plantele reacţionează la
schimbările de mediu - lumină, întuneric, temperatură, forţă de
gravitaţie - şi la presiunea mecanică exercitată
asupra lor prin atingere, ploaie şi vânt.
Când florile se închid noaptea şi se deschid ziua, fenomenul
este explicat prin hidratarea şi deshidratarea celulelor de la
baza petalelor.
Poate fi interpretat acest fenomen ca un echivalent al
somnului? Din câte ştim, sunt şi flori care se deschid noaptea.
O surprinzătoare lecţie de inteligenţă a naturii Cercetătorii
de la Universitatea Clermont- Ferrand au descris în 2012
mecanismul de orientare pe verticală
a tijei la plante şi a trunchiului la arbori, ca un simţ de
gravitropism, graţie capacităţii de proprioceptivitate.
Surprinzător este că structura care permite această
capacitate necesară echilibrului este aproape identică la plante
cu cea de care dispun oamenii.
În celulele numite statocite se găsesc granule de amidon. La
om, aceste granule sunt din calcar. Când planta se înclină prin
mişcare, statocitele îi semnalizează
poziţia asemenea unei bule cu nivel.
Meditând la această invenţie a naturii, aproape identică la om
şi la plante, îmi este imposibil să cred că
a apărut din pură întâmplare la două regnuri atât de
diferite, decât dacă admit că acea „întâmplare” era
atotştiutoare.
Şi plantele dispun de microbiom
Deşi nu au intestine, aflăm că şi plantele posedă, asemenea
nouă, ceea ce se cheamă microbiom, format din bacterii şi
fungi, cu rol benefic, dispus pe suprafaţa frunzelor, în structura
lor internă şi în sol pe rădăcini.
Şi mai interesant, plantele îl transmit ereditar prin seminţe.
Scopul este acela de a proteja dezvoltarea viitoarei plante.
După cum am descris şi în discuţia despre arbori, ciupercile
din microbiomul din sol au un rol esenţial în simbioza cu
plantele şi copacii. În timp ce plantele şi copacii le furnizează
ciupercilor glucoza fabricată prin fotosinteza din frunze,
acestea, la rândul lor, le oferă
apă, azot şi fosfor. Neutralizează, de asemenea, substanţele
toxice din sol.
De relativ puţin timp aflăm că lumea vegetală… nu mai
„vegetează”. Şi-a „revendicat” dreptul la inteligenţă.
Putem vorbi de inteligenţă la nivelul plantelor?
Ca sisteme vii şi deci deschise spre mediul ambiant în care
sunt obligate să comunice, să se hrănească şi să
se adapteze, şi plantele inter-reacţionează cu acest mediu,
ipostază care corespunde definiţiei inteligenţei.
Inter-legere înseamnă capacitatea de a sesiza relaţia dintre
cauză şi efect, sau dintre elementele unei situaţii, de a se
adapta, de a răspunde adecvat la solicitările de care depinde
existenţa unei fiinţe.
Nicio fiinţă nu poate fi redusă la un comportament strict
instinctiv, mecanic, fără o posibilitate de intervenţie ad-hoc,
prin proprie deliberare. Niciun instinct din lume nu poate
prevedea, nu poate anticipa
toate condiţiile variabile ale unui mediu în care va trăi
viitoarea fiinţă. O schimbare neprevăzută de mediu, neînscrisă
în codul său genetic, ori impune o intervenţie adaptativă
deliberată, ori are drept consecinţă moartea acelei fiinţe.
Chiar şi la nivelul cel mai elementar al materiei particule, atomi, molecule - există un comportament
inteligibil, impus de o informaţie, de unda existentă
înapoia lor, exprimată de legităţile descrise deja la acest nivel.
Nu sunt primul care spune că legea este informaţie, iar
informaţia înseamnă o cunoaştere, fiind emisă de o conştiinţă.
Fiecare particulă este însorită de o undă, adică de informaţia
care îi spune ce să facă, altfel zis, îi impune programul necesar
îndeplinirii propriului rost. Este o forţă cuantică sau o
potenţialitate care acţionează
asupra particulelor şi le imprimă propriul program, continuă să
ne spună David Bohm, unul dintre marii specialişti în fizica
cuantică şi cu un ales spirit civic, cunoscut şi pentru
dialogurile sale cu Einstein şi cu Dalai Lama.
Sunt de părere că, dacă în profunzimea câmpului cuantic
funcţionează o conştiinţă primară, extinsă la Univers (acea
Minte a materiei despre care vorbea Max Planck), înseamnă
că, începând de la nivelul cel mai elementar - electron, proton,
neutron quarc etc. - se dispune de o inteligenţă sau mai exact
de o informaţie care este expresia unei inteligenţe. Potenţialul
cuantic este, în înţelegerea mea, inteligenţa care le permite
particulelor să dea noi forme materiei.
Câtă vreme vom nega aceste ipoteze sau posibile realităţi, nu
vom înţelege nimic din ţesătura Universului.
Nu vom înţelege cum este altfel posibil ca propria noastră
minte să transforme unda invizibilă şi non-fizică
într-o particulă vizibilă şi fizică, perceptibilă. Nu vom înţelege
că fenomenul este posibil pentru că propria conştiinţă intră
într-un dialog cu cea de dincolo de condiţia noastră fizică,
adică cu acea non-fizică a câmpului cuantic, între cele două
niveluri nu există
decât o diferenţă de frecventă.
Inteligenţa unor bacterii nemuritoare
În toate experienţele cuantice ne întâlnim cu conştiinţa, spun
B. Rosenblum şi F. Kuttner (2006). Una dintre concluziile
întâlnirii dintre marii corifei ai fizicii cuantice de la
Copenhaga (1926) era aceea că o proprietate microscopică
observată devine o realitate fizică. Ilya Prigogine afirma de
asemenea că, într-o soluţie fizică, fiecare moleculă „ştie” locul
său în funcţie de celelalte.
Iată un alt exemplu care, deşi are loc în lumea bacteriilor, este
foarte sugestiv pentru inteligenţa din natură, existentă şi la
acest nivel invizibil.
Miroslav Radman, profesor şi cercetător în biologie
moleculară (Franţa), descrie un studiu efectuat în laboratorul
său
asupra
bacteriei
Deinococcus
radiodurans (2006). Dacă este supusă radiaţiei radioactive,
ADN-ul său este fragmentat într-o mulţime de elemente
componente.
Spre surpriza cercetătorilor, s-a constatat că, după
3-4 ore, ADN-ul bacteriei a fost complet reconstituit, fără
nicio eroare, în forma sa iniţială.
Uimiţi de această reconstituire a ADN-ului, cercetătorii s-au
întrebat de unde au venit enzimele necesare acestui proces de
refacere, practic de reînviere. Nu ştim, dar constatăm că „natura” ştie să facă
miracole care includ, fără nicio îndoială, exemple de
inteligenţă care poate nemuri.
Inteligenţa plantelor între antropomorfism şi
antropocentrism
În 2005, Stefano Mancuso şi Frantisek Baluska au creat
catedra de Neurobiologie Vegetală la Universitatea din Bon
(Germania). Termenul de neuro-biologie a pus pe jar
comunitatea oamenilor de ştiinţă care nu sunt de acord cu
tendinţele de antropomorfism prin care fiziologia plantelor
este comparată cu potenţialul creierului uman. Şi pe bună
dreptate dacă au în vedere doar accepţiunea comună, populară
a inteligenţei, care este confundată cu gândirea umană.
Pe de altă parte, adepţii concepţiei antropocentriste, cultivată
iniţial prin religie, nu vor ca omul să fie coborât de pe
piedestalul pe care a fost înălţat, atribuind inteligenţa exclusiv
fiinţei umane.
Eu nu cred că pe om îl poate detrona inteligenţa lumii
premergătoare lui, ci propria ignoranţă şi răutate cu care
tratează această lume - defrişând sălbatic pădurile, poluând şi
otrăvind pământul şi aerul pe care îl respiră, chinuind din
distracţie animalele care nu se pot apăra.
În sens strict etimologic, inteligenţa este un program care ne
spune cum să facem ceva, să ne adaptăm la condiţiile de
existenţă, să găsim soluţiile cele mai bune de a acţiona.
Conştiinţa este însă entitatea care ne motivează, ne spune de ce
trebuie sau nu trebuie să facem ceva.
Conştiinţa are un sens etic, moral, axiologic, dă valoare
lucrurilor. Inteligenţa este un algoritm, o înlănţuire de operaţii
necesare îndeplinirii unei sarcini, ca la calculator, care nu are
morală sau o are pe a aceluia care îl programează. El ştie cum
să facă, dar nu ştie de ce face. Acela este apanajul conştiinţei.
Gândirea umană elaborează concepte, imaginează şi se
exprimă prin simboluri, inclusiv verbale.
Tot ce s-a creat în Univers reprezintă în sine o înlănţuire de
acte inteligente, de la forţele electrice de atracţie la gravitaţie,
la energia electromagnetică, la forţele tari şi slabe din atom, la
astre, a căror existenţă
este coordonată prin legi riguroase.
Nu suntem singurele fiinţe inteligente
Să enumerăm doar câteva elemente comune ale lumii vii:
celulele cu ADN şi o compoziţie chimică
apropiată; transmitere de semnale electrice prin care comunică
la nivel intercelular, dar şi la distanţă; neurotransmiţători Acetilcolină, Adrenalină, Nor adrenalină, Serotonină -,
hormoni şi feromoni cu care comunică la distantă de
asemenea.
Plantele
reacţionează
la
lumină,
întuneric,
temperatură, stimuli tactili şi de presiune, au senzori de
echilibru aproape identici cu cei din urechea umană. Se
mobilizează, se orientează în mediu, învaţă, memorează, sunt
receptive la emoţiile noastre.
Frantisek Baluska şi colectivul său de la Universitatea din Bon
au descris la extremitatea rădăcinilor formaţiuni similare
sinapselor din creierul uman. Acolo se secretă hormonul
auxină, derivat din triptofan. Aceleaşi celule de la extremitatea
rădăcinilor emit spontan semnale electrice sub forma
potenţialelor de acţiune (PA).
Un
fenomen
interesant,
mai
mult
pentru
neurofiziologi, decât pentru publicul larg, îl constituie
substratul potenţialelor de acţiune de la nivelul plantelor.
Depolarizarea (excitaţia membranei) nu este mediată
ca la animale de Natriu, care este toxic pentru celula
vegetală, ci de Calciu şi de Clor, iar repolarizarea (inhibiţia
membranei) este mediată de ionul de Kaliu.
Se apreciază de către cercetătorii actuali în domeniul
fiziologiei
plantelor
că
modalitatea
electrochimică de comunicare de la bacterii şi plante este o
formă primară care a fost preluată pe scara evoluţiei biologice
de către sistemul nervos prezent la regnul animal.
Eu nu cred într-o evoluţie care tatonează pas cu pas să
găsească soluţii tot mai bune de a rezolva problemele atât de
diferite ale tuturor speciilor, pentru că ar trebui să
personalizăm această „evoluţie”, s-o dotăm cu o conştiinţă
capabilă să analizeze formele cele mai performante apărute
pur întâmplător, sau mai nou prin mutaţii genetice
întâmplătoare, sau să ia un model reuşit de la o specie şi să-l
împrumute la alta, după cum am exemplificat prin structurile
de control al poziţiei în spaţiu.
Eu cred că toate aceste modele comune ale vieţii pe Pământ
emană dintr-o singură Sursă, un câmp informaţional universal,
care funcţionează ca un „creier invizibil”.
Coerenţa funcţională a întregului Univers, cu relaţiile de
rezonanţă şi de interdependenţă a tot ce există, lasă impresia
organizării şi coordonării de către Creierul invizibil al
Universului. Creierul uman nu este decât un ecou al Creierului
Universal.
Conectarea lumii vii la informaţia acestui creier invizibil
explică unitatea modelelor generale de organizare cu
particularizarea la nivel individual. În acest câmp
informaţional universal s-ar situa Ideile lui Platon şi
arhetipurile inconştientului colectiv şi individual descrise de
Carl Gustav Jung.
Cap. 4 - PROBLEMATICA CONŞTIINŢEI ÎN SECOLUL
AL XXI-LEA
Cred că esenţa a tot ce există în Univers constă în capacitatea
de a raţiona, de a gândi, de a ne conştientiza pe noi înşine şi
lumea înconjurătoare.
Sfântul Augustin spunea că şi animalele gândesc, dar ele nu
ştiu că gândesc. Suntem singurele fiinţe cărora li s-a oferit
darul de a se gândi pe sine dincolo de trebuinţele imediate, aşa
cum se întâmplă la toate fiinţele care ne preced pe scara
filogenetică.
Suntem, de asemenea, singurele fiinţe care, prin capacitatea de
a învăţa şi a ne forma noi programe, dincolo de cele înnăscute,
am avut şansa de a crea o civilizaţie şi o cultură, obţinând cel
mai mare grad de libertate faţă de condiţionarea naturii.
Fiecare fiinţă îşi ajunge sieşi
Nu am nicio îndoială că întreaga lume vie, de la fiinţele
monocelulare până la cele pluricelulare, dispune de rudimente
de gândire. La toate nivelurile monocelular sau pluricelular celula „ştie” să-şi îndeplinească
toate funcţiile impuse de existenţa sa.
Metabolismul, reproducerea, găsirea hranei, evitarea
pericolelor sunt în sine acte de inteligenţă, chiar dacă le
reducem la instincte. Instinctele nu sunt decât tezaurizări de
inteligenţă. La nivel rudimentar nu vom întâlni o inteligenţă
„de lux”, aşa cum deţine fiinţa umană, ci doar acea inteligenţă
de care are nevoie pentru a-şi îndeplini propria finalitate,
exprimată prin autoconservare şi reproducere. Din acest punct
de
vedere, fiecare fiinţă îşi ajunge sieşi, spuneam în Inteligenţa
materiei.
Problematica conştiinţei, în opinia mea, este la fel de dificil de
înţeles pentru că natura sa este aceeaşi cu a Sursei primordiale
a lumii. Oricât ne-am strădui s-o strecurăm prin poarta îngustă
a explicaţiei materialiste, fără să-i admitem originea şi natura
spirituală ca şi a Sursei Universului, nu vom ajunge s-o
înţelegem.
Poate
genera
conştiinţă
o
materie
fără
Conştiinţă?
Quinsey se întreba cum se poate obţine „minte din materie fără
minte”, cum ceva care nu are masă poate genera ceva cu masă.
Afirm cu toată convingerea că un Univers fără
raţiune, fără legităţi în structurarea, funcţionalitatea şi evoluţia
sa nu putea exista. Dacă am fi capabili să
răspundem la întrebarea „De unde vine raţiunea în Univers?”,
am răspunde şi la întrebarea „De unde vine Conştiinţa?”,
pentru că nu poate fi decât o singură
raţiune, o singură inteligenţă care s-a plămădit în stele, galaxii,
sisteme planetare, lucruri, fiinţe, sentimente şi cuvinte.
Aud până la saturaţie spunându-se că materia a evoluat,
ajungând la stadiul în care prin conştiinţa umană s-a putut
gândi pe sine.
Evoluţia poate fi doar un şir de erori?
A evolua, după cea mai elementară logică, presupune a exista
o minte, o intenţie, o voinţă care să
propulseze, să imprime un sens doar ascendent, ca să
fie evoluţie. O materie inertă, inconştientă s-ar mişca la
întâmplare, în ambele sensuri, şi înainte şi înapoi, dacă
admitem, cum spune Jacques Monod (Le hasard et la
nécessité, Editions Seuil, Paris, 1970), că evoluţia este doar
rezultatul hazardului, al întâmplării care a determinat erori în
ADN-ul formelor precedente de viaţă.
Evoluţie prin eroare?! Dar dacă tot reducem evoluţia la erori
genetice, care nu au nicio logică, nicio raţiune, de ce nu ar
opera acestea şi în sens invers, astfel ca un cuplu uman,
mergând din eroare în eroare, să dea naştere la o maimuţă, la o
reptilă… Erori genetice există
fără nicio îndoială, dar mai mult decât forme nefuncţionale,
patologice nu am văzut. Vorbim de mutaţii genetice la bacterii
care îşi cresc rezistenţa la antibiotice, de creşterea virulenţei la
virusuri. Dar şi acolo este o strategie, nu doar o întâmplare.
Când repurtăm succese prin inginerie genetică, ne folosim de
elemente „fabricate” de natură, nu le-am creat noi adunând
atomii din structura lor într-o eprubetă, cum spera Francis
Crick să se obţină în viitor.
Sunt conştient că sunt în contratimp cu opiniile actuale despre
evoluţia biologică, pe care nu o neg sub nicio formă, ci doar
resping ideea de a o explica numai prin întâmplare.
Este întâmplarea genială când creează două sexe diferite,
dar complementare?
Cea mai grea întrebare: prin ce miracol a creat întâmplarea
două fiinţe de sexe diferite, dar nu oricum, ci complementare,
nu numai anatomic, ci şi funcţional, cu o endocrinologie
adecvată conceperii unei alte fiinţe?
Dacă „întâmplarea” a reuşit o astfel de performanţă, înseamnă
că era absolut genială şi, de ce nu, foarte inspirată (!)
După cum spuneam mai sus, elemente de ordinul raţionalului,
al unei inteligenţe sunt prezente pe întreaga scară biologică.
Este interesant că aceste
trebuinţe de hrănire, perpetuare, apărare şi de orientare în
mediu sunt prevăzute şi la fiinţe monocelulare, unde nu s-a
descris încă un sistem nervos. Albinele, furnicile etc. au doar
un ganglion cu rol de sistem nervos şi au abilităţi încă neatinse
de creierul uman. Pentru mine este un mare mister cum
reuşesc albinele şi furnicile să
obţină din acelaşi genotip forme (fenotipuri) diferite.
Altfel spus, cum reuşesc acestea să obţină, în funcţie de
necesităţi, din aceeaşi „sursă genetică”, indivizi cu morfologie
şi fiziologie diferite - regine, doici, lucrătoare, trântori,
„soldaţi”, singurii care sunt dotaţi cu mandibule puternice cu
care apucă inamicii în atac şi apărare?
Abilităţi mai performante la unele specii care ne preced
filogenetic
O altă nedumerire. Cum să explicăm existenţa unor structuri
mult mai performante la specii care ne preced filogenetic:
auzul şi mirosul felinelor, vederea vulturului, imunitatea
animalelor care se hrănesc cu alte animale aflate în
putrefacţie?
Dacă omul este ultimul venit în evoluţie, nu ar trebui să avem
şi noi aceste performanţe? Dacă le-am pierdut, atunci am
involuat?
Am abordat subiectul şi în Inteligenţa materiei.
Înseamnă că evoluţia nu a avut ca obiect totalitatea noilor
organisme, ci doar performanţa acelor structuri de care specia
avea nevoie pentru finalitatea sa. Omului i s-a dat creierul
capabil să creeze o civilizaţie, vulturului i s-au dat gheare
puternice şi vederea de care are nevoie în actul de vânare a
prăzii, iar exemplele pot continua.
Dificila problemă a definirii Conştiinţei
Jean-Pierre Changeux descrie un „spaţiu de lucru global” la
nivelul creierului în care s-ar procesa activitatea conştientă.
Pentru ca un stimul primit de creier să devină conştient,
trebuie să aibă acces în acest spaţiu.
David Chalmers, deşi recunoaşte dificultatea lămuririi naturii
conştiinţei, nu neagă suportul său neurofiziologic.
John Searle (Universitatea Berkeley) face afirmaţia în aceeaşi
notă, susţinând dependenţa conştiinţei de creierul uman.
John Eccles, distins cu Premiul Nobel pentru Medicină, are o
opinie care ne trimite într-un registru complet opus de
înţelegere a conştiinţei. Creierul este doar un receptor al
conştiinţei. O exprimă, dar nu este sursa acesteia.
Ca neurolog, ar trebui să fiu de acord cu viziunea implicării
neurofiziologiei în geneza conştiinţei, dacă o serie de alte
informaţii din domeniul fizicii cuantice, al experienţelor
morţii
clinice,
al
psihologiei
transpersonale, al stărilor modificate ale conştiinţei, ca şi din
alte domenii, ar putea fi înţelese în acelaşi sens.
Reducerea conştiinţei la procesele fizico-chimice din creier nu
poate răspunde la toate întrebările. Orice reacţie chimică este
univocă, univectorială şi liniară. Se derulează într-un singur
sens. Conştiinţa este însă
plurivectorială şi neliniară. În actul gândirii ne putem opri,
ezităm, ne întoarcem, revenim. Cu toate acestea, fiecărui gând
şi fiecărui sentiment îi corespunde o anumită chimie, doar că
eu cred că cea care îşi alege suportul biochimic şi reţeaua
neuronală, menite să o exprime, este Conştiinţa. Şi invers este
valabil. O
substanţă antidepresivă poate restabili eutimia.
Inteligenţa la virusuri şi bacterii Când scriam la Inteligenţa
materiei, în virtutea concepţiilor la care ajunsesem, că înapoia
tuturor fenomenelor biologice se află o cauză care implică o
inteligenţă, am dedus că şi rezistenţa bacteriilor la antibiotice
poate avea aceeaşi explicaţie. Câţiva prieteni microbiologi mau contrazis. Eu am spus să aşteptăm timpul să ne lămurească.
Şi acel timp a venit, chiar dacă
după mulţi ani. Jacqueline Humphries - împreună cu colectivul
său de la Universitatea din San Diego (California) - a studiat
comunicarea la bacterii cu alte specii în scopul formării de
colonii care îşi construiesc un biofilm, o peliculă calcaroasă în
interiorul căreia convieţuiesc. Biofilmul aderă, spre exemplu,
pe instrumentele chirurgicale şi este rezistent la sterilizare şi la
antibiotice. Se discută posibilitatea creării în viitor de
antibiotice inteligente capabile să învingă rezistenţa acestor
bacterii.
Cercetătorii opinează ca viitoarele antibiotice să fie şi ele
„inteligente” şi să emită semnale capabile să le bruieze pe cele
ale bacteriilor înainte ca acestea să-şi construiască biofilmul de
protecţie.
Iată o strategie a virusului HIV, în care din nou se poate vorbi
de existenţa unei inteligenţe chiar şi la acest nivel. Dincolo de
faptul că, la orice vaccin creat pentru a-l combate,
demonstrând o „abilitate” greu de înţeles, are şi capacitatea de
a ataca limfocitele T Helper (LTH).
Acestea sunt cele care sesizează pericolul invadării
organismului de către bacterii, virusuri etc. şi dau alarma
pentru LT de atac. Blocând LTH, virusul HIV îşi creează cale
liberă de acţiune patogenă asupra organismului.
Anticipând ideea de extensie a conştiinţei dincolo de creierul
uman, pe care o vom discuta mai departe,
trebuie să menţionez că nu se poate exclude total participarea
creierului nostru la actul conştiinţei.
Vorbindu-se de extensia conştiinţei la Univers se deduce că
propria conştiinţă ar fi un segment al acesteia. Din impactul
dintre Conştiinţa Cosmică şi creierul uman rezultă, după cum
spuneam, ceea ce numim mintea proprie. Este firesc deci să
acceptăm participarea creierului cu întreaga sa chimie la
procesele cognitive şi afective.
Unde poate fi sediul memoriei?
Conştiinţa este partea noastră invizibilă, unda care vehiculează
toate informaţiile din afara şi din interiorul corpului şi pe care
le exprimă prin mintea noastră. Eu cred că memoria noastră se
află în câmpul conştiinţei, iar neuronii destinaţi memoriei au
doar rolul de a evoca, de a aduce engramele înscrise din
câmpul conştiinţei.
Când spunem că ne pierdem memoria, în realitate pierdem
doar neuronii din hipocamp care intermediază
memoria, îmi sprijin această afirmaţie pe două
argumente. Primul: în experienţa morţii clinice şi în regresiile
prin hipnoză se constată că nu uităm nimic din ceea ce am
memorat de-a lungul vieţii. Conştiinţa care transcende creierul
conţine toate informaţiile acumulate până în acel moment. Al
doilea: celulele nou formate în hipocamp nu pot prelua
informaţia de la neuronii care au murit, ci numai din câmpul
conştiinţei.
Unitatea conştiinţei
Conştiinţa ca un fel de instanţă văzută cumva distinctă de
creier ar putea fi susţinută şi de capacitatea sa de a conferi o
unitate continuă gândirii, în timp ce în funcţionalitatea
creierului intervin arii, zone diferite şi disparate. Percepem o
realitate continuă, asemenea
vizionării unui film, care, ca şi percepţia noastră, este compus
din cadre succesive derulate cu o anumită
viteză.
Vorbind despre conştiinţă, aş distinge două
compartimente:
conştiinţa
propriu-zisă
şi
subconştientul.
Conştiinţa propriu-zisă este, în opinia mea, cea explicită,
operaţională conştient, cea care „ştie că ştie”.
Şi la nivel de subconştient este tot o cunoaştere, o raţiune care
gestionează toate structurile noastre vegetative, un angrenaj de
miliarde de celule cu alte miliarde de reacţii pe secundă care
trebuie să fie perfect sincronizate pentru ca noi să funcţionăm
normal.
Sarcina sa faţă de conştiinţa vigilă este infinit mai mare.
Cunoaşterea de la nivelul subconştientului am numit-o
„conştiinţa care nu ştie că ştie”. Subconştientul este purtătorul
Sinelui sau al Eului esenţial. Tot aici sunt depozitate
arhetipurile şi cartea propriului destin.
Dacă am fi „clarvăzători”, am putea citi în subconştient atât
propria istorie, cât şi cea a Universului.
Cine anticipează gândirea?
Un fenomen straniu şi dificil de explicat este cel observat atât
de către Benjamin Libet (1994), cât şi de Angela Sirigu.
Studiile au evidenţiat că reacţiile creierului (unde cerebrale
adecvate, vasodilataţie în centrii de comandă ai unui gest
motor) apar înainte cu câteva miimi de secundă de a se lua act
conştient de către subiect. Subconştientul precede aici
conştientul.
Ce instanţă ştie înaintea mea ce acţiune urmează să
execut?
S-au observat şi modificări vegetative specifice emoţiilor
anticipând cu fracţiuni de secundă expunerea la acestea.
În descrierea, în alte lucrări, a fenomenului anticipării
inconştiente de către creier a unei acţiuni, m-am întrebat dacă
„gândim” sau suntem „gândiţi”.
Super conştiinţa
Superconştiinţa sau hiperconştiinţa este ipostaza în care
controlul raţional este comutat pe un alt registru de percepţie
decât cel comun.
Existenţa acestui fenomen sugerează prezenţa mai multor
niveluri de realitate, fiecare cu un conţinut informaţional
diferit. Toate aceste niveluri de realitate au o frecvenţă de
manifestare proprie şi au fost numite stări modificate ale
conştiinţei.
În loc de existenta mai multor niveluri de realitate aş
opta pentru o singură realitate structurată pe mai multe straturi
sau dimensiuni.
În întreaga sa istorie, omul a fost confruntat cu aceste stări
modificate ale conştiinţei, de la practicile spirituale orientale,
la şamanism, credinţe magice, experienţe mistice, până la
tehnicile de meditaţie.
Se includ aici hipnoza, visele, mai ales cele cu caracter
premonitoriu, experienţele morţii clinice, regresiile
transpersonale, experienţele extracorporale, unele revelaţii
spirituale sau ştiinţifice.
Există şi circumstanţe în care, pe fondul conştiinţei clare,
percepem brusc evenimente care se petrec într-o dimensiune
paralelă. Sunt momente scurte, ca o străfulgerare a minţii, în
care ni se comunică ceva sau vedem o scenă care se petrece în
prezent sau în viitor.
Este asemenea unui vis trăit cu ochii deschişi, în stare de
veghe.
Se întâmplă uneori ca două persoane să aibă în acelaşi timp un
vis în care este anticipat un eveniment ce ar urma să se
petreacă. Spre exemplu, sunt
anticipate unele accidente de circulaţie. Unele pot fi evitate
tocmai pentru că au fost anticipate, altele, nu, şi se întâmplă ca
o fatalitate. Am citat în cartea Mintea de dincolo. Sinteza şi
semnificaţia experienţelor morţii clinice un asemenea vis pe
care în limba engleză se foloseşte sintagma de „stări alterate”
ale conştiinţei, dar nu în sens patologic, ci doar fiziologic, aşa
cum sunt înţelese în limba română, l-au avut concomitent o
mamă şi o fiică soldat, din fericire, cu evitarea unei posibile
drame.
Când sunt anticipate evenimente în plină stare a conştiinţei, eu
le numesc „ieşiri din timpul prezent cu proiectare conştientă
într-un timp viitor”. Este evident că
nu putem provoca aceste trăiri, ci suntem involuntar implicaţi
în manifestarea lor. Am avut o astfel de experienţă, al cărei
sens l-am înţeles cu mult mai târziu.
Este evident că astfel de anticipări de evenimente au un sens şi
nu sunt întâmplătoare.
Experienţele mistice şi spirituale sunt un alt exemplu. Pe
drumul Damascului, Saul din Tars, devenit Apostolul Pavel,
are o astfel de trăire, catalogată eronat, insinuant şi nu fără un
anume interes ca fiind o criză de epilepsie. Lui Jakob Bohme
(1575-1624), într-o astfel de experienţă şi de moment pe care
l-aş numi astral, i s-a revelat conţinutul unei întregi doctrine
filosofice, în ciuda culturii şi ocupaţiei sale total inadecvate, şi
pentru care Hegel (1770-1831) avea să-l aprecieze ca fiind
„primul filosof german”.
Ioana D’Arc (1412-1431), dintr-o copilă analfabetă
de şaisprezece ani, devine o mare eroină a Franţei, repurtează
numeroase victorii militare împotriva armatelor engleze, îi
salvează viaţa celui care va deveni rege, doar ascultând
„sfaturile” primite în timpul unor
„crize” pe care ştiinţa neurologică actuală le-a apreciat ca fiind
generate de o „epilepsie temporală”.
Am spus în volumul II al cărţii în căutarea sensului pierdut că
eludarea răspunsului la multe întrebări ridicate de aceste
experienţe taxate ca patologice de către ştiinţa actuală, dar cu
urmări absolut concrete, logice şi normale, lasă dubii asupra
întregului raţionament ştiinţific, cel puţin pentru aceste trei
cazuri comentate de noi - Apostolul Pavel, Jakob Bohme şi
Ioana D’Arc.
Repet „a mia oară” că eu privesc lucrurile din unghiul ştiinţei
şi nu o acuz că nu ştie răspunsul corect la multe fenomene din
universul în care trăim, ci pentru că nu recunoaşte că nu ştie
pentru moment şi emite sentinţe eronate.
Am spus că ştiinţa este un demers în continuă
evoluţie şi ce nu ştim azi poate vom şti mâine sau niciodată.
Am şi explicat de ce nu vom şti vreodată
adevărul ultim al existenţei. Depăşeşte biata noastră
minte.
Onest gândind, aceste experienţe, ca şi multe altele, ne spun că
mai avem încă de învăţat şi că nu suntem doar noi singuri în
acest Univers, că, dimpotrivă, suntem încontinuu
supravegheaţi. Prin cine doreşte Universul să vorbească, după
cum constatăm, este total imprevizibil şi străin de raţiunea
noastră. Şi nu pot să
mă abţin şi să nu-mi amintesc de shakespeariana meditaţie
exprimată prin Hamlet: „Horatio, în Cer şi pe Pământ sunt mai
multe lucruri decât mintea ta poate să
cuprindă”.
Depăşind reticenţa faţă de aceste practici venite îndeosebi din
spiritualitatea orientală, astăzi sunt studiate în laboratoarele
moderne şi multe dintre ele sunt deja aplicate în practica
medicală, după cum am şi menţionat/ tocmai pentru beneficiile
lor terapeutice.
S-a constatat că din punctul de vedere al ritmurilor activităţii
electrice a creierului sunt propice acestor experienţe cele din
banda Teta (4 la 7 cicli/sec.).
Ritmul alfa de 8 la 12 cicli/sec. este cel corespunzător stării de
relaxare prin care se obţine o potenţare optimă a energiei şi a
activităţii cerebrale.
Regresia transpersonală, despre care am mai vorbit, reprezintă
de asemenea proiectarea conştiinţei într-o altă dimensiune a
timpului prin care se accede la informaţii cu finalitate
terapeutică.
Am menţionat şansa de a participa la un curs despre regresiile
transpersonale ţinut la Roma, în 2013, de Brian Weiss. Cei
peste o mie de participanţi la acest curs am avut sentimentul că
suntem proiectaţi într-un tunel al timpului, trăind o istorie
încărcată cu noianul de emoţii şi întâmplări ale unei lumi care
şi-a consumat existenţa cu multe veacuri şi milenii în urmă.
Evenimentele evocate nu erau însă rodul unei simple
imaginaţii, ci aveau o conexiune directă cu viaţa şi cu
suferinţele actuale ale persoanelor supuse acestor regresii,
induse în doar câteva secunde de profesor.
Afirm cu întreaga mea responsabilitate, ca martor ocular, că
evenimentele evocate în aceste experienţe sunt o sursă de
cunoaştere, de indubitabilă valoare, atestate şi prin verificarea
cu documente istorice de mari personalităţi ale lumii
ştiinţifice. În acelaşi timp, afirm că nu pot gira toate şedinţele
de regresie transpersonală
efectuate oriunde şi în orice condiţii.
Îmi amintesc de o tânără care nu şi-a văzut mama decât în
fotografii, pentru că murise când ea era foarte mică. În timpul
regresiei s-a văzut dintr-odată aşezată
pe un scăunel în bucătărie, în momentul în care mama sa îi
dădea să mănânce cu linguriţa şi îi vorbea. Brusc, în tăcerea
atentă a sălii, am auzit un strigăt venit din
străfundurile fiinţei ei: „Mama! Uite-o pe mama!”.
Profesorul opreşte regresia. Venită brusc la realitate, din nou
strigă: „Unde-i mama?!”. Este de prisos să spun că
noi toţi eram cu ochii plini de lacrimi.
Fobii şi suferinţe fizice cărora nu li se poate detecta nicio
cauză prin instrumentele de care dispunem astăzi îşi găsesc
răspunsul în întâmplări petrecute în vremuri de mult uitate.
După cum am mai spus, aducerea în memoria actuală
explicită, din memoria ancestrală
implicită, inconştientă, are rolul de catharsis, de expulzare a
vechilor engrame, care sunt sursele suferinţelor din prezent.
Asumându-şi riscul pentru care a plătit un greu tribut, prof.
univ. Ion Mânzat este cel care a pledat printre primii la noi
pentru psihologia transpersonală.
Recent, prof. univ. Anca Munteanu din Timişoara a scris o
adevărată enciclopedie nu numai a psihologiei în viziune
holistică, ci şi o foarte valoroasă antologie de cultură ştiinţifică
(Psihologia transpersonală. Peregrinaj dincolo de văl, Editura
For You, 2018).
Am observat că mai multe surse au evocat numele lui
Srinivasa Ramanujan, care la vârsta de numai 20 de ani a fost
considerat un gigant al matematicii într-un articol din
Scientific American (1948). Tânărul a povestit că îi apărea în
vis o zeiţă care îi dictează formulele matematice cu care a
uimit lumea specialiştilor.
Este, fără îndoială, încă o enigmă adăugată la dosarul mintii
noastre cu autori necunoscuţi.
Din discuţia asupra multiplelor posibilităţi cognitive ale
stărilor modificate ale conştiinţei vreau să cred că
acestea au fost cel puţin un prim izvor, o primă sursă a
religiilor. De ce sunt aşa de multe culte religioase şi cu aşa de
multe diferenţe între ele - pentru mine este explicabil. Orice
informaţie, indiferent de originea sa terestră sau extraterestră, ca să spun aşa, referindu-mă
la sursa lor transcendentă -, este mai întâi memorată şi apoi
redată cu întreaga încărcătură emoţională şi mai ales cu fondul
său psihologic, intelectual şi cultural, diferit de la om la om.
Este limpede că vom avea tot atâtea interpretări câţi oameni
sunt.
În concluzie, posibilităţile minţii noastre sunt imense şi, cel
puţin pentru mine, fascinante.
Cred că putem avea şi un răspuns, pe care în parte l-am mai
comentat, la întrebarea „De ce murim?”.
Pentru nevoia de a experimenta şi alte dimensiuni de univers.
Orice şcoală, ca şi cele de aici, are o durată
proprie. Numai parcurgând numeroasele şcoli ale universului
putem deveni noi înşine creatori de noi universuri.
Inteligenţa lumii fizice
Poate exista o extensie a conştiinţei şi la sistemele fizice,
nevii? Dean Rad in, cercetător la Institutul de Ştiinţe Noetice
(SUA), în lucrarea sa Universul conştient (1997) descrie o
serie de interacţiuni stranii dintre mintea umană şi diverse
sisteme fizice.
În prezenţa lui Wolfgang Pauli, distins cu Premiul Nobel
pentru Fizică cuantică, coautor cu C.G. Jung la Teoria
sincronicităţii, se întâmpla frecvent ca aparatele să nu mai
funcţioneze sau chiar să ia foc.
Acţiunea asupra sistemelor fizice este mai uşor de observat în
prezenţa celor foarte mobile, care au un echilibru extrem de
labil. Un exemplu poate fi cel al pendulului.
S-au făcut multe experimente cu Generatoarele de numere
aleatorii, constatând-se că numerele alese prin concentrare
mentală asupra lor depăşeau probabilitatea statistică.
S-au făcut experienţe în care s-a studiat interacţiunea dintre
voinţa unor copii şi contorul Geiger-Miller. Un lot de copii a
fost motivat prin concentrare să
crească numărul de scintilaţii de pe ecranul aparatului, iar alt
lot a fost motivat invers, să scadă numărul acestora.
Din nou, rezultatele obţinute au demonstrat existenţa unei
interacţiuni, şi într-un sens, şi în altul, dintre mintea umană şi
un dispozitiv fizic, în exemplul de aici fiind vorba despre
influenţarea ritmului activităţii radioactive.
Nu mai puţin stranie este inter-relaţia dintre conştiinţa umană
şi plante - subiect deja binecunoscut prin experienţele
efectuate în multe ţări, ca SUA, India şi România.
Fizica cuantică ne aduce noţiunea de câmp al conştiinţei,
extinsă la câmp cuantic şi, implicit, Univers.
Conform
paradoxului
Einstein-Podolski-Rosen
(EPR), două particule care au funcţionat ca pereche au spinuri
(rotaţie în jurul propriei axe) diferite, de sens contrar. Dacă
sunt separate la distanţe de ordin cosmic şi în mod
experimental modificăm spinul unei singure particule, cealaltă
şi-l schimbă aproape instantaneu, demonstrând existenţa unei
comunicări la acest nivel.
În 1982, Alain Aspect expediază în laborator (la Paris) două
jumătăţi ale unui foton, prin fibre optice, în sensuri diametral
opuse şi la distanţe diferite. Când cei doi fotoni gemeni au ieşit
de sub incidenţa deplasării dirijate, s-au repliat în acelaşi timp,
refăcând unitatea lor ca şi cum „ar fi ştiut” că sunt gemeni.
Experienţele au fost repetate şi în alte laboratoare cu aceleaşi
rezultate, sugerând existenţa unei conştiinţe extinse la întregul
Univers.
Conştiinţa co-creatoare
Capacitatea conştiinţei de a transforma unda invizibilă şi nonmaterială în particulă vizibilă şi materială demonstrează
accesibilitatea sa la nivel cuantic şi capacitatea sa co-creatoare.
Altfel spus, Conştiinţa organizează materia. O proprietate
microscopică observată devine o realitate fizică, se spune în
interpretarea de la Copenhaga.
Nu poate fi observată o particulă fără să i se modifice
funcţionalitatea. Întâlnirea cu Conştiinţa se petrece în toate
experimentele de fizică cuantică, spun fizicienii R. Rosenblum
şi F. Kuttner.
Dialogul dintre conştiinţa noastră şi profunzimile noastre
tăcute, din care nu ne vin decât energia sub formă de particule
şi informaţiile primare care premerg tot ce există, este extrem
de interesant. Venind dintr-un câmp cuantic invizibil şi
inaccesibil, raţiunii noastre îi este greu să-şi imagineze
structura şi funcţionalitatea lumii. Practic, în raport cu lumea
reală, dincolo este doar neantul, nimicul. Pentru mulţi oameni,
unii chiar instruiţi, este greu să admită că ne extragem
sorgintea din nimic. În realitate, acest câmp sau vid cuantic
este, după cum spune Stanislav Grof, un plenum de posibilităţi
latente din care toată lucrurile vin.
Paradoxal, spune acelaşi psihiatru, ne aflăm între existenţă şi
nonexistenţă. Suntem şi nu suntem.
Potenţial suntem, în realitate, nu.
„Nefiinţa conţine toată fiinţa”, spune fizicianul Heinz Pagels.
Mergând pe aceeaşi linie a paradoxului, eu însumi am afirmat
că nimicul este sursa întregii existenţe.
Cei care au avut experienţe mistice ne spun că acel
„ceva” din începuturi poate fi doar sesizat ca trăire,
experimentat, dar limbajul nostru analitic şi raţional nu îl pot
exprima. Ne lipsesc cuvintele şi imaginaţia.
Conştiinţa inimii
Transplantul de cord a relevat un aspect total neaşteptat, vizavi
de suportul real al conştiinţei. S-ar părea că odată cu cordul ar
putea avea loc şi un transfer de personalitate.
Observaţiile au fost comunicate de către medici în reviste de
profil.
Informaţiile relatate în materialul de care dispun sunt atât de
insolite şi de incredibile, încât mă obligă să
citez aici sursele bibliografice care, eventual, pot fi consultate:
Paul Pearsall, The Heart’s Code, N.S.
Broadway Books, 1998; Pearsall, Schwartz, Russek, articol în
The Journal of Near Death Studies, vol. 20,3, 2002.
Pentru ilustrare, voi cita câteva cazuri.
Tânăr de 19 ani, decedat într-un accident de circulaţie. La
vârsta de 12 ani le spune părinţilor că
doreşte să-şi doneze organele pentru transplant. Tatăl său,
psihiatru, a considerat că este rezultatul unor discuţii cu colegii
de la şcoală. După deces, inima sa ajunge la o tânără de
aceeaşi vârstă. În camera fiului, tatăl său a găsit o poezie şi un
cântec care aveau titlul:
„Dana, inima mea este cu tine”. Tânăra la care a ajuns inima
purta acest nume! întâmplător?! Când tatăl i-a arătat fotografia
cu fiul său, purtătoarea inimii lui l-a recunoscut fără să-l fi
văzut vreodată, iar cântecul îl ştia deja pe de rost. De unde ştia
cine va purta inima sa?!
Al doilea caz comentat aici este cel al unui copil de 16 luni,
înecat în baie. Va beneficia de transplant de cord alt copil, de 7
luni, cu tetrada Fallot. Când acesta avea 5 ani, părinţii săi s-au
întâlnit cu cei ai copilului
donator de cord. Într-o noapte, părinţii copilului donator au
fost găzduiţi de părinţii celui receptor. Seara, copilul gazdei a
venit în patul oaspeţilor, i-a îmbrăţişat pe amândoi, iar ei au
început să plângă. „Nu plângeţi, le-a spus acesta. Jerry
(numele copilului donator) mi-a spus că aşa este bine să fac”.
Inima unui copil de 3 ani, căzut de la o fereastră, ajunge la un
altul, în vârstă de 5 ani, cu malformaţie cardiacă congenitală.
Mama copilului donator relatează
că în momentul când l-a întâlnit pe cel care purta inima fiului
său, acesta i-a zâmbit şi i-a spus numele şi vârsta
binefăcătorului său, fără să le fi ştiut până atunci.
Surprinsă, mama donatorului a plâns şi s-a bucurat că
fiul său trăieşte prin acest copil în care bate inima fiului său. Şi
un ultim exemplu. Un student de 17 ani este ucis pe stradă.
Studia muzica cultă. Inima sa ajunge la un muncitor oţelar în
vârstă de 47 de ani. După transplant a început să asculte
muzică cultă şi să fredoneze arii din opere pe care nu le
învăţase niciodată.
Ştim că a fost o lungă dispută în istoria cunoaşterii referitor la
structura anatomică cu care gândim. S-a presupus la un
moment dat că ar putea fi inima, pentru motivul că emoţiile
intense păreau să se proiecteze pe zona sa. Stomacul a fost în
discuţie pentru acelaşi motiv.
O perioadă de glorie, cu încurajarea studiilor în toate
domeniile de cunoaştere, a fost la Alexandria pe vremea când
a domnit Dinastia Ptolemeică, urmaşii generalului căruia i-a
revenit Egiptul după moartea lui Alexandru Macedon.
Fiind permise acolo disecţiile de cadavre umane, lucru rar pe
atunci, Herofil ajunge la concluzia că sediul
gândirii este în creier, nu în inimă. Descoperă de asemenea că
în artere este sânge, nu aer.
Transferul de obiceiuri, afecte şi informaţii de ordin cognitiv
de la donatori la receptori odată cu cordul este dificil de
explicat în termenii cu care operează astăzi ştiinţa creierului.
Descoperirea unui număr important de neuroni la nivelul
cordului, relativ recent, a fost pusă
în relaţie mai mult cu afectele, dar din mărturiile descrise,
rezultă mai mult de atât. O fetiţă care a primit cordul unui
tânăr ucis l-a visat nopţi de-a rândul pe acesta spunându-i
numele ucigaşului său şi rugând-o să-l divulge pentru a fi
pedepsit. S-a dovedit că
informaţia primită era reală.
Este greu de găsit o explicaţie ştiinţifică acestor observaţii.
Aici, neurofiziologia nu ne ajută cu nimic, dacă ne limităm
doar la ceea ce ştim acum despre creier.
În virtutea principiului funcţionării holografice, descris încă
din 1946 de Dennis Gabor şi acceptat şi în fizica cuantică,
fiecare celulă conţine în sine schema structurală a întregului
organism, mai mult chiar, sunt fizicieni care susţin că şi fiecare
atom conţine întreaga istorie a lumii (David Bohm).
Se vorbeşte şi despre memoria celulară, idee care pare să fie
susţinută de experienţele psihologiei transpersonale.
În 1981 am emis ipoteza inteligenţei celulare.
Fiecare celulă din corpul nostru îşi gestionează propria
existenţă, apoi pe cea a organului în care este inclusă şi, de
asemenea, a întregului organism. Aceeaşi idee o găsim la
Bruce Lipton (2005). Institutul Inimii din California atribuie
ipotetic un rol cordului în gestionarea unor afecte, dar este
greu de explicat conţinutul cognitiv mai elaborat, mărturisit de
unele persoane receptoare de transplant cardiac.
În ceea ce priveşte comunicarea dintre donatorii şi receptorii
de cord, menţionată de medici de prestigiu, nu putem decât să
păstrăm tăcerea. Ori acceptăm şi ne schimbăm concepţia
reducţionistă despre om şi Univers, ori o susţinem absurd în
numele concepţiei materialiste.
Sigur că, în faţa unor fenomene care nu pot fi forţate să intre
pe poarta îngustă a ştiinţei oficiale, le putem nega acestora
existenţa, aşa cum se întâmplă cu multe altele, dar atunci nu
mai vorbim de ştiinţă.
Tot ca o abatere de la „ortodoxia” ştiinţei actuale poate fi
încadrată şi observaţia mea că actul conştiinţei nu începe strict
la creier, ci la receptorii din periferia corpului.
Să luăm ca exemplu simţul tactil. În urma contactului unui
stimul extern cu tegumentul, are loc o convertire prin receptori
a stimulului în biocurenţi modulaţi în frecvenţă. Este apoi
trimis prin fibrele nervoase în lobul parietal al creierului, unde
este decodificat în senzaţia respectivă pe care o percepem
conştient. Deci, primum movens al conştiinţei nu este în creier,
ci în receptorii şi analizorii din periferia corpului.
De la lumină la conştiinţă
Relaţia dintre Conştiinţă şi lumină este una directă.
Dacă suntem copii ai Soarelui şi, printr-o lungă odisee a
proceselor evolutive a luminii venite de acolo, suntem cei care
suntem, înseamnă că atât conştiinţa, cât şi noi reprezentăm o
lumină transformată.
Conştiinţa noastră este lumină, o scânteie din marea Conştiinţă
Cosmică, ne spune Fritz-Albert Popp.
Corpul nostru fizic este de asemenea o lumină
condensată - creaţia unei Conştiinţe.
Emitem, absorbim şi acumulăm lumina la nivelul ADN-ului,
pe care Fritz-Albert Popp îl desemnează ca fiind un depozitar
major.
Luminii din organismul nostru i se atribuie calitatea de a fi
coerentă, boala fiind cea care o perturbă.
Se apreciază că celulele noastre comunică prin semnale
luminoase şi înlocuirea lor fiziologică s-ar efectua în acelaşi
registru.
Este interesant că în toate religiile şi tradiţiile spirituale s-a
acordat un rol primordial luminii. În toate templele din Orient
sau bisericile din Europa, în ritualurile lor era inclusă
aprinderea luminii.
Einstein ne-a spus că spaţiul şi timpul sunt creaţii ale luminii
prin propagare.
Bernard M. Haisch (Universitatea Wisconsin Madison, SUA) vede Universul ca fiind un fundal de lumină
pură din care a provenit el însuşi. Şi el confirmă
astfel prioritatea luminii ca sursă a tot ce există.
Câmpul conştiinţei
Institutul Inimii din California a experimentat puterea
conştiinţei prin meditaţia în grupuri mari de persoane.
Prin meditaţia în grup se generează o conştiinţă
coerentă cu efecte de provocare a unor evenimente dorite sau,
dimpotrivă, de evitare a celor nedorite. A fost numită
Conştiinţa Colectivă sau Globală.
Cu cât numărul celor care meditează sau se concentrează
asupra unui eveniment este mai mare, cu atât rezultatele sunt
mai bune.
S-a reuşit pe această cale să se amâne un bombardament
aviatic asupra Irakului.
S-a obţinut în acelaşi mod reducerea într-un an, în lunile iunie
şi iulie, a criminalităţii cu 25 %, în oraşul Washington, D.C.
Randolph Byrd (1988) a publicat efectul pozitiv al concentrării
în grup pe ideea de vindecare asupra a 193
de pacienţi din Spitalul General din San Francisco.
Herbert Benson obţine aceleaşi rezultate pozitive la Harvard,
constând în vindecarea într-un timp de două
ori mai scurt la pacienţii vizaţi faţă de lotul martor.
Efectul Conştiinţei Colective a fost testat şi pentru controlul
vremii. În copilăria mea am văzut venind ploaia imediat după
slujba preoţilor făcută pe câmp în anii de secetă. La fel, după
ce copiii umblau prin sat cu ceea ce numeau „paparudele”. Un
copil era îmbrăcat în plante verzi în timp ce un grup de copii îl
uda şi striga:
„Paparudă rudă/, vino tu şi udă” etc. În incinta Sfântului
Mormânt de la Ierusalim, în acelaşi mod, în preziua Paştelui la
ortodocşi, lumina apare după
ceremonialul executat de preoţi ortodocşi şi după ce un grup
de tineri foarte gălăgioşi bătea din tobe şi invoca lumina să
apară. Se povesteşte că, în anul în care nu au mai fost lăsaţi să
se manifeste aşa, lumina nu a mai apărut! Neînţelese mai sunt,
de multe ori, căile Domnului!
Prin simpla voinţă putem provoca şi stopa ploaia?
Experienţa de a amâna sau chiar de a opri o ploaie am avut-o
personal. Eram într-o excursie cu vaporaşul pe lacul Vidraru,
format de baraj, împreună cu mai mulţi tineri participanţi la un
congres în Curtea de Argeş. Pe lac era ceaţă, nor şi burniţă.
Excursia părea ratată. Într-o dispoziţie de amuzament, i-am
întrebat pe rezidenţii mei dacă ei cred că prin concentrarea
minţii
pot schimba vremea… Spre surpriza mea, toţi au spus
„da”. „Atunci, hai să ne concentrăm”, am zis. Sunt sau nu
crezut, într-un sfert de oră a apărut un soare de toată
frumuseţea.
Altădată eram cu multă lume venită la casa mea de la ţară, în
care mi-am amenajat un mic muzeu. Urma să
facem o excursie pe o vale cu salcâmi înfloriţi, dar deasupra
noastră ne ameninţau nori care deja îşi anunţau intenţia prin
răzleţe picături de ploaie. Situaţia era delicată. Veniseră pentru
această ieşire la câmp oameni din mai multe zone ale ţării.
În timp ce ne întrebam ce să facem, i-am rugat să se
concentreze pe ideea de amânare a ploii până ce se termină
excursia. Exact aşa s-a întâmplat. Ploaia „ne-a aşteptat” să
terminăm excursia şi apoi şi-a reluat programul.
Nu sunt singurul care a avut astfel de experienţe.
Sunt multe relatări în acest sens. Trebuie spus şi că nu
întotdeauna se obţin astfel de efecte. Aleatoriul este valabil şi
aici, dar influenţa minţii noastre asupra Universului este o
realitate.
Dean Radin citează un studiu efectuat de Roger D.
Nelson, psiholog la Universitatea Princeton, asupra vremii
favorabile în timpul ceremoniilor de absolvire ale studenţilor
de-a lungul a 30 de ani.
A constatat că în 1962 a plouat şi la Princeton, mai mult decât
în oraşele din jur, dar ploaia a început imediat după ce s-a
încheiat ceremonia de absolvire, oferindu-le studenţilor şi de
această dată o şansă de vreme bună. Este încă un exemplu de
succes al unei dorinţe exprimate de mai multe minţi
sincronizate.
Puterea fatală a Conştiinţei Colective
Efectele Conştiinţei Colective nu sunt însă numai pozitive, ci
şi negative. Poate că cele mai semnificative, cu consecinţe atât
la nivel de individ, cât şi de societate, îl au, prin stresul
generat, manifestările stradale cu violenţă şi agresivitate.
Refugiul în consumul de droguri, atitudini antisociale şi alte
tulburări de comportament sunt numai câteva din aceste
consecinţe. Ni se spune textual că fanatismul a milioane de
oameni poate destabiliza grav ordinea socială a întregii lumi,
mergând până la conflicte militare nu numai locale, întreaga
omenire poate fi incendiată prin aruncarea într-un război
mondial.
Gustave Le Bon spunea că o civilizaţie degenerează
când un popor îşi pierde idealurile. Toate structurile sociale
decad, se exacerbează egoismul individual, se pierd
coeziunea, unitatea şi forţa acelui popor. Ceea ce constituie o
naţiune devine o aglomerare de indivizi, fără
viitor. Se instalează barbaria şi disoluţia naţiei. Să se întâmple
undeva şi cândva ceea ce spunea Gustave Le Bon? Ar fi
sfârşitul acelui neam.
Reamintesc, legat de context, iluzia de separare, de izolare în
singurătate, având impresia că între oameni nu există nicio
legătură în afara celor familiale şi de rudenie. Consider că
această iluzie a perceperii unei lumi cu indivizi izolaţi unul de
altul este cauza esenţială a tuturor
conflictelor
interumane.
Fizica
clasică,
newtoniană, nu a fost pregătită pentru o altă viziune asupra
lumii.
Abia fizica cuantică a demonstrat teoretic şi experimental că
există o interconexiune în întregul Univers care transcende
timpul, spaţiul şi viteza luminii.
„Conştiinţa precede Fiinţa, şi nu invers… Fără o evoluţie
globală în sfera conştiinţei umane, nimic nu se
va schimba în bine în existenţa noastră (…) o prăbuşire
generală a civilizaţiei ar fi inevitabilă”. (Vaclav Havel,
Cuvântare în Congresul SUA, 21 februarie 1990)
Puterea distructivă a gândirii
În ciuda acestor concluzii ale fizicii modeme, majoritatea
dintre noi continuă să gândească la fel ca în secolul al XIXlea, deşi uzează de toate facilităţile ştiinţei şi tehnologiei
moderne.
Să ştii că răul pe care îl faci semenilor când te porţi violent, îi
agresezi fizic şi verbal, îi calomniezi şi îi batjocoreşti este şi
răul tău, că se întoarce şi împotriva ta şi a urmaşilor tăi, şi
totuşi să continui în această
atitudine păguboasă este ori o dovadă de ignoranţă, ori o
dorinţă de a te sinucide.
O explicaţie foarte simplă a răului pe care îl săvârşim în ciuda
consecinţelor nedorite pentru noi înşine ar fi aceea a percepţiei
naive pe care o avem clipă
de clipă asupra realităţii înconjurătoare. Vedem oameni pe
stradă care ne sunt necunoscuţi şi ca urmare îi tratăm cu
indiferenţă. Ei sunt pentru noi nişte străini faţă de care nu
avem nicio obligaţie. Este rezultatul unei gândiri superficiale
şi egoiste, în zadar au încercat marii mentori spirituali să ne
spună că avem o origine comună, că din acest unghi de vedere
suntem cu totii fraţi, că fiecare dintre noi, ca indivizi, existăm
pentru că
există şi ceilalţi, că toate bunurile de care dispunem sunt şi
rezultatul trudei celorlalţi şi că, negându-i pe ei, ne negăm pe
noi înşine.
Cercetările de ultimă oră ne spun acelaşi lucru cu toată
rigoarea ştiinţei, dar parcă suntem într-un pustiu în care nimeni
nu vede şi nu aude pe nimeni. Evoluţia socială a lumii pare să
fie dirijată de oameni care nu văd şi nu aud, ca să mă exprim
blând, uzând de eufemisme.
În speranţa că cineva totuşi ar putea auzi, repet una dintre
principalele concluzii ale ştiinţelor actuale: gândurile,
cuvintele, sentimentele şi acţiunile noastre sunt emisii de
energie şi informaţii care se propagă în întregul Univers. De
aici decurge şi riscul răspândirii tuturor relelor în lumea largă.
Cu cât mai multe minţi gândesc în acelaşi sens, cu atât efectul
este mai de temut.
Concluziile lui Dean Radin
Dean Radin, cercetător cu o activitate îndelungată în domeniul
Ştiinţelor Noetice, formulează câteva dintre proprietăţile
Conştiinţei Globale (1997):
• Conştiinţa se extinde dincolo de creierul uman având
comportamentul câmpului cuantic.
• Ea influenţează atât sistemele vii, cât şi nevii, având un efect
organizatoric, efect sesizat şi de Carl Gustav Jung şi de mulţi
alţi cercetători. Materia se mişcă odată cu mintea, s-a spus.
• Forţa Câmpului Conştiinţei nu este constantă, ci fluctuantă
de la un moment la altul. S-ar părea că în experienţa mistică
este cea mai puternică.
• Conştiinţa colectivă sau de grup are o acţiune crescută dacă
este sincronizată. Rugăciunea exprimată
în grup a fost experimentată ştiinţific cu efecte pozitive certe.
În concluzie la acest capitol, se poate spune că prin darul
Conştiinţei am devenit oameni, desprinzându-ne de restul
lumii animale care ne precede filogenetic.
Conştiinţa
este,
în
acelaşi
timp,
ziditorul
Universului.
Trăim într-un Univers raţional, străbătut de inteligenţă până la
nivel de cuante. Cum ar fi putut să
se nască un univers raţional dintr-o sursă iraţională?
Conştiinţa este, în consecinţă, axul central al Universului, a
cărui lege fundamentală este aceea a binelui, a construcţiei
unei lumi inteligibile. Cel puţin la nivel uman se poate sesiza
planul său etic, moral.
Respectarea
moralei
divine
înseamnă
funcţionalitate, armonie, eficienţă, evoluţie spirituală.
Nerespectarea acestei conduite duce la dizarmonie, ineficienţă
şi mediocritate pentru mulţi muritori.
Exemplul marilor mentori spirituali şi al celor care şi-au făcut
din normele moralei creştine un mod de viaţă, cum au fost
Arsenie Boca, Sfântul Nectarie de la Eghina, Serafim de
Sarov, Sfântul Luca de la Simferopol şi mulţi alţii, ilustrează
fără dubii eficienta acestei morale.
Sunt curios cum explică ştiinţa atee performanţele obţinute
prin practicarea unei religii de către aceşti oameni. Mulţi au
trăit până în zilele noastre şi lângă noi.
O pot confirma cei care i-au cunoscut.
Oricum am privi lucrurile, performanţele lor constituie un
subiect de adâncă meditaţie şi nu pot fi înţeleşi fără implicarea
Conştiinţei extinse la Univers.
Cap. 5 - FIZIOLOGIA ŞI FILOSOFIA GÂNDIRII
În orice descoperire ştiinţifică importantă este întotdeauna o
poveste interesantă. Când le citeşti, ai impresia că un şir de
întâmplări simt legate de o voinţă
de dincolo de noi pentru ca, la finalul unei asidue trude,
anumiţi oameni să fie destinaţi să ofere lumii încă un pas în
evoluţia cunoaşterii, cu consecinţe uneori fundamentale pentru
existenţa umană.
Matthieu Ricard, fiul unui distins filosof francez, JeanFrançois Revel, era în 1972 un tânăr cu mari perspective
ştiinţifice în domeniul geneticii, agreat de Francois Jacob,
laureat al Premiului Nobel, alături de Jacques Monod. La
vârsta de 26 de ani, face o vizită în Tibet şi, în ciuda şanselor
de a urca în ierarhia universitară, alege să devină călugăr
budist.
În ultimii ani ai secolului XX, Richard J. Davidson, pasionat
de ştiinţele neurocognitive, şi-a creat la Universitatea
Wisconsin - Madison un laborator de Neuroştiinţe Afective.
Întâlnirea celor doi protagonişti va avea ca rezultat una dintre
cele mai surprinzătoare descoperiri: gândurile, cuvintele,
emoţiile, sentimentele şi acţiunile îşi au un sediu de emitere şi
de procesare diferit în creier, în funcţie de semnificaţia lor
etică - pozitivă sau negativă.
Inventarea relativ recentă a tehnicii de investigaţie numită
Rezonanţa Magnetică Nucleară funcţională (mai nou, RMIf,
înlocuindu-se cuvântul „nucleară” cu
„imagistică”) permite să vizualizăm zonele din creier care sunt
activate în timp ce o persoană gândeşte.
În opinia mea, această triere etică a gândirii, în pozitivă şi
negativă, în funcţie de efectele pe care le are asupra propriei
sănătăţi, sugerează existenţa unui „cod etic al creierului”, pe
care l-am descris în 2008 şi care ar putea avea consecinţe
profunde asupra istoriei umane.
Asemenea funcţiilor motorii, senzitive şi vegetative, şi
gândurile şi emoţiile noastre au o proiecţie la nivelul
creierului.
Folosind, în principal, RMIf, Richard J. Davidson face
observaţia că gândurile şi emoţiile care au o semnificaţie
pozitivă activează în majoritatea cazurilor, segmentul
prefrontal al lobului frontal stâng, iar gândurile şi emoţiile cu
semnificaţie negativă activează prevalent segmentul prefrontal
al lobului frontal drept.
Observaţii ulterioare au relevat că această
alternanţă a zonelor prefrontale care se activează în funcţie de
semnificaţia gândirii poate uneori să se inverseze, ceea ce este
firesc în condiţiile în care şi dominanţa emisferelor cerebrale
se poate inversa.
Majoritatea zonelor prefrontale activate în funcţie de ceea ce
gândim rămâne însă aşa cum a fost descrisă de R. Davidson.
Observă, de asemenea, că timpul de percepţie (de
conştientizare) este mult mai lent pentru informaţiile cu
coloratură negativă.
Un exemplu. Spunem unei persoane: „Eşti
frumoasă!”. Va avea loc o activare în zona prefrontală a
lobului frontal stâng. Dacă schimbăm sensul a ceea ce
spunem: „Nu eşti frumoasă!”, se va produce o activare mai
pregnantă în zona prefrontală a lobului frontal drept, dar cu un
timp de conştientizare mult mai mare.
Este ca şi cum creierul ar refuza să recepteze şi să
prelucreze informaţiile cu conotaţie negativă.
O altă observaţie a lui Richard J. Davidson este aceea că
emoţiile, deşi îşi au sediul în creierul limbic, sunt exprimate
prin lobii frontali, după aceleaşi criterii descrise mai sus, adică
în funcţie de semnificaţia lor, pozitivă sau negativă.
Chimia gândurilor noastre
Un al doilea efect al gândurilor şi emoţiilor asupra
organismului este cel de ordin chimic.
Efectele lor biochimice sunt variabile, în funcţie de prezenţa
sau absenţa acestora, cât şi de nivelul lor cantitativ. Să luăm
câteva exemple:
Hidrocortizonul şi adrenalina sunt substanţe cu rol fiziologic
indiscutabil în organism. Excesul lor cantitativ, cum se
întâmplă în timpul stresului, este însă dăunător pentru
organism.
Dopamina (DA) este molecula plăcerii, a bucuriei, dar şi a
reglării tonusului muscular. Absenţa sa este însă incriminată în
boala Parkinson, iar excesul dopaminei este prezent în
tulburarea psihotică. Tocmai pe aceste modificări patologice
de ordin biochimic se bazează şi tratamentul necesar.
Aceleaşi modificări biochimice apar şi în momentul gândirii
sau al comportamentului nostru. Sunt cuvinte care alină,
dezmiardă, înalţă, entuziasmează, vindecă şi calmează, dar
sunt şi cuvinte şi emoţii care îmbolnăvesc sau ucid prin
conţinutul semantic şi chimia lor, mai întâi pe cei care le
rostesc şi apoi pe ceilalţi.
Ne amintim că Daniel Goleman folosea pentru emoţiile cu
efect nociv asupra organismului termenul de emoţii
distructive.
Al treilea aspect al gândurilor noastre este acela de câmp fizic,
care, ca orice câmp fizic, are capacitatea de a se propaga în
spaţiu. Prin acest efect, în funcţie de
semnificaţia etică a ceea ce gândim, noi îi influenţăm în bine
sau în rău pe toţi semenii receptivi şi, în acelaşi timp, întregul
Univers. Am comentat suficient cred acest efect. Agitaţia
actuală de la nivel global, războaiele, terorismul, conflictele
sociale sunt dor câteva exemple.
Iată un sfat util, aflat imediat la dispoziţia noastră, dedus din
relaţia existentă între chimia propriu-zisă din organism şi
mimică.
În momentul în care ne încruntăm fruntea şi faţa, nu doar că
facem riduri, ci şi intrăm într-o stare psihică
specifică stresului, cu eliberare excesivă de hidrocortizon şi
adrenalină, ale căror efecte nedorite le vom analiza mai târziu.
Când zâmbim, eliberăm hormoni favorabili sănătăţii
- oxitocină, serotonină etc.
Într-o zecime de secundă facem trecerea de la rău la bine, de la
boală la sănătate, de la stres la starea propice sănătăţii, doar
schimbând expresia mimică. În loc de încruntare, relaxăm faţa,
adoptând imaginea unui zâmbet abia schiţat. A fost numit şi
„zâmbetul lui Buddha”, după aspectul din statuile care l-au
înfăţişat.
Constatăm astfel că uneori avem nevoie de gesturi foarte mici
pentru a fi sănătoşi. Ideal ar fi să adoptăm continuu acest
zâmbet.
Pelerina albă şi cea întunecată a gândurilor noastre
Am spus adeseori, în conferinţele mele, că atunci când suntem
stresaţi, furioşi, anxioşi, deprimaţi, violenţi, invidioşi, bârfitori,
ironici şi batjocoritori la adresa altora sau când îi calomniem şi
umilim pe semenii noştri, când suntem triviali şi cinici sau
răzbunători, prin efectul de câmp fizic al cuvintelor şi al
acţiunilor noastre, ne înconjurăm de un halo întunecat
asemenea unei pelerine de culoare neagră pe care o purtăm pe
noi. Energia sa nocivă se imprimă în fiecare celulă,
îmbolnăvindu-ne, în virtutea legii atracţiei, care ne spune că
ceea ce gândim şi facem devenim.
Sunt studii care au relevat că în cazul multor persoane care au
suferit un infarct miocardic, cu circa două ore înainte, acestea
au avut un conflict soldat cu o mare supărare.
Alte observaţii atestă că unele persoane care s-au manifestat
sarcastic şi denigrator la adresa unor semeni, indiferent de
poziţia lor socială, au de suferit accidente fără nicio legătură
cu cei pe care i-au calomniat. Din nou, legea atracţiei a
funcţionat.
Sunt oameni care se autostresează şi nu se pot bucura de nimic
- fie soare, fie nori. Sunt supăraţi pe toată lumea, sunt ostili cu
toată lumea, îi vedem adesea întunecaţi la faţă pentru că nu
ştiu să fie senini. Faţa noastră devine însă luminoasă
schimbând, simplu, doar modul de a gândi şi de a ne
comporta.
Afirmaţiile de mai sus pot părea figurative, dar ele au un
corespondent direct în lumina din noi, mai exact în cantitatea
de fotoni cu care ne încărcăm sau pe care îi pierdem prin
gândurile şi emoţiile noastre. Dialogurile veninoase dintre doi
parteneri, indiferent pe ce temă, precum şi gândurile negative,
chiar neexprimate verbal, ne reduc riscant cantitatea de fotoni,
îndeosebi cea depozitată în ADN-ul din celulele noastre. Când
lumina din noi scade, suntem în mare pericol de îmbolnăvire.
În momentul morţii, lumina din noi se micşorează
treptat până când, în final, se stinge. Mulţi oameni care sunt
conştienţi în acele clipe spun „Asta a fost” sau
„Asta e tot”. Unii chiar le spun „Adio” celor din jur.
Ultimele cuvinte ale lui Goethe ar fi fost: „Licht, Mehr Licht”
( Lumină, să fie mai multă lumină! )
Atunci
când
ne
exprimăm
admiraţia
sau
compasiunea faţă de cineva, când facem un gest de
generozitate pentru o persoană aflată în dificultate, când
spunem o vorbă bună unui om pe care îl vedem supărat, când
suntem amabili cu cei care au nevoie de noi chiar dacă nu
avem posibilitatea de a răspunde acelei solicitări din motive
reale, ne înveşmântăm în lumină, îmbrăcând, cum spun eu, o
pelerină albă, simbol al păcii şi al armoniei. Sănătatea noastră
se va hrăni din linţoliul de lumină pe care ni l-am creat doar
printr-o simplă bunăvoinţă.
Când un număr mare de persoane gândesc negativ, se
manifestă ostil cu ură, furie şi violenţă, însumarea tuturor
câmpurilor de energie negativă emise conduce la formarea
deasupra capetelor noastre a unor nori întunecaţi care
contaminează atmosfera tuturor. Am citat deja comentatori
occidentali care afirmă că această
însumare de câmpuri de energie negativă emisă în spaţiu poate
influenţa nefericit alte persoane receptive, determinând
tulburări de comportament cu consum de droguri, acte de
violenţă, iritare la nivel general a populaţiei, conflicte sociale,
crime prin acumulare de ură, mergând până la declanşarea de
războaie.
Sunt atribuite acestor cauze şi perturbări drastice ale vremii,
uragane, inundaţii, catastrofe naturale etc., chiar şi unele
seisme sunt menţionate în acelaşi context, biata noastră planetă
cutremurându-se şi ea de răutatea cu care ne manifestăm unii
fată de alţii.
Este fără îndoială că nu pot fi excluse cauzele naturale în
multe dintre aceste efecte, dar nu este mai puţin adevărat că
Terra acţionează ca o fiinţă vie.
Influenţată de acţiunile noastre negative, îşi caută
restabilirea echilibrului şi prin astfel de răspunsuri.
În categoria cuvintelor şi sentimentelor şi cu semnificaţii
pozitive pentru sănătatea proprie şi a semenilor sunt incluse:
iubirea, iertarea, compasiunea, empatia, altruismul,
optimismul, speranţa, credinţa, buna dispoziţie, blândeţea etc.
Acestea au ca suport biochimic eliberarea de oxitocină care, la
rândul său, va stimula secreţia de dopamină, endorfine şi
serotonină.
Molecula moralei
Paul J. Zak (SUA) este un cercetător cu un destin interesant. Sa ocupat mai întâi de economie, apoi s-a dedicat cercetării din
domeniul neuroştiinţelor, venind cu un studiu amplu despre
oxitocină.
În cartea sa Molecula morală (apărută în original în 2012, iar
în limba română, la Editura Humanitas, în 2014), atribuie
oxitocinei rolul esenţial în unitatea familiei, în coeziunea
dintre oameni şi în conexiunea cu Divinitatea.
Oxitocină, la rândul său, va stimula secreţia de dopamină,
endorfine şi serotonină.
Dumnezeu şi Iisus, spune Paul J. Zak, înseamnă
iubire, iertare, pace, morală, armonie - atribute care îi aparţin
oxitocinei.
Este o listă impresionantă cu virtuţile pe care le are în corpul
nostru oxitocină: rol de neurotransmiţător la nivelul creierului;
funcţia de hormon în declanşarea lactaţiei şi în facilitarea
naşterii; dezvoltă atracţia sexuală într-un cuplu; intervine
împreună cu dopamina şi endorfinele în geneza orgasmului;
oferă suportul chimic în altruism, în fidelitate, în armonie
socială, în iertare, în empatie, în cooperarea dintre oameni;
controlează emoţiile negative procesate la nivelul amigdalei.
I se atribuie, de asemenea, o implicare în atenţia şi ocrotirea
care li se acordă copiilor în prima fază de creştere. Cei care
sunt maltrataţi în acea perioadă pot avea mai târziu atitudini
antisociale prin nedezvoltarea receptorilor de oxitocină.
Se discută în prezent despre necesitatea ca nou-născutul să fie
aşezat câteva clipe, imediat după naştere, în braţele mamei
pentru a se consolida, prin eliberarea de oxitocină, chimia
dintre mamă şi prunc.
Nu numai la fiinţele umane este mediată fidelitatea de către
oxitocină, ci şi la alte specii, în înţelepciunea şi inteligenţa sa
natura utilizând de multe ori aceleaşi instrumente pe o scară
largă a biologiei. Spre exemplu, şoarecii de câmpie, care au
mulţi receptori pentru oxitocină, sunt fideli şi monogami.
Congenerii lor de munte, având puţini receptori pentru
oxitocină, nu sunt monogami şi nici fideli.
Spuneam că oxitocină declanşează secreţia de dopamină, care
este suportul chimic al plăcerii, bucuriei şi satisfacţiei.
Declanşează şi secreţia de serotonină, care are un rol
anxiolitic. Acestei triade biochimice i se arogă rolul de control
etic al comportamentului uman prin moderarea agresivităţii.
Acestei acţiuni antiagresive a oxitocinei i se opune titrul
crescut de testosteron care până la 25-30 de ani are niveluri
maxime.
Există o agresivitate a testosteronului?
Titrului crescut al testosteronului i se incriminează
agresivitatea, violenţa, infidelitatea şi divorţul, mai frecvent la
tineri.
Nu cred că din acest motiv căsătoria bărbaţilor ar putea fi
recomandată peste vârsta de 30 de ani, când testosteronul are
niveluri mai mici. Dovada o oferă multe
cupluri care nu au divorţat, deşi sunt constituite înainte de
această vârstă.
Maturizarea tardivă şi trezirea regretului de a nu fi avut mai
multe experienţe anterioare căsniciei ar putea explica mai
degrabă rata crescută a unor divorţuri la această vârstă.
Un fenomen interesant pentru mine şi care mă
determină să fiu sceptic în acceptarea întâmplării ca factor
decisiv în propulsarea evoluţiei biologice îl constituie creşterea
testosteronului la un nivel maxim la femei în perioada
ovulaţiei. Se ştie că testosteronul declanşează libidoul, la
ambele sexe. În cazul discutat, creşterea libidoului îi este
necesară femeii pentru procreare. Este semnalul naturii că în
momentul ovulaţiei femeia este fertilă, aptă de procreare.
Dacă urmărim animalele de casă, spre exemplu o pisică, în
momentul de rut, constatăm o cumplită
presiune hormonală pusă de natură, care pare să aibă o singură
poruncă: Perpetuare, perpetuare, perpetuare!
Mai simplu spus: înmulţiţi-vă, înmulţiţi-vă, înmulţiţi-vă!
În cartea sa The God Illusion, Richard Dawkins afirmă că cel
mai mare rău de pe lume l-a adus religia-La modul ironic şi
aparent politicos, Paul J. Zak îi cere scuze lui Dawkins că, prin
studiul său, îl contrazice, constatând că persoanele cu nivelul
de oxitocină cel mai ridicat erau şi cele mai fericite şi
aparţineau unor religii.
Ceea ce era de demonstrat!
Ştim acum că în toate ritualurile de inducţie a unor stări
modificate ale conştiinţei nivelul oxitocinei este foarte crescut.
În relaţie mai mult sau mai puţin directă cu oxitocină este
conceptul de rezilienţă, prin care se înţelege capacitatea de a
reveni într-un timp cât mai scurt după emoţia unui stres
(Richard J. Davidson,
2011). Cu cât ne restabilim mai rapid echilibrul afectiv după
un stres, cu atât rezilienţă este mai mare.
*
**
În concluzie la comentariul dedicat oxitocinei, putem spune că
este hormonul care determină starea noastră
de
bine,
sentimentul
de
fericire,
sănătatea,
comportamentul decent, neagresiv şi conciliant, empatia,
iubirea şi compasiunea pentru semeni, ca şi sentimentul de
religiozitate.
Fericirea ca ideal
Oricât ar părea de ciudat - sau dimpotrivă, ar trebui să fie
normal -, sunt ţări care şi-au propus ca obiectiv, nu câte
puşcării să mai construiască şi ce păduri să mai taie, ci
creşterea nivelului de fericire şi a stării de bine. A fi fericit
înseamnă a fi sănătos. A fi sănătos înseamnă să
gândeşti frumos. Suntem ceea ce gândim.
În opinia mai multor comentatori, ar trebui întrunite câteva
condiţii în acest sens:
• armonia cuplului;
• să avem prieteni;
• o societate în care să ai sentimentul siguranţei economice şi
al securităţii propriei vieţi;
• sentimentul de împlinire a unui sens al vieţii.
O primă ţară care şi-a propus oficial fericirea propriilor
cetăţeni a fost regatul Bhutan, situat lângă
Nepal.
Acolo, sănătatea şi învăţământul sunt gratuite.
Vânătoarea şi pescuitul sunt interzise. Pădurile au un regim
strict de protecţie.
Ca indice al stării de mulţumire, de fericire, este citată şi Costa
Rica, cu 8,5, faţă de SUA, cu 7,4.
De ce suntem nefericiţi? a întrebat Neale Donald Walsch, în
convorbirile pe care le-a avut, după propriile sale afirmaţii, cu
Dumnezeu.
Iată răspunsurile: pentru că faceţi următoarele erori de gândire:
• că sunteţi separaţi;
• că aveţi nevoie de competiţie;
• că unii se cred superiori altora;
• că nu aveţi suficiente resurse;
• că trebuie să vă ucideţi pentru a vă rezolva problemele.
„Magia” cuvintelor
Se poate vorbi despre o magie a cuvintelor? în mod cert, da.
Dar nu în sensul care i-a fost acordat îndeosebi în Evul Mediu,
motiv pentru care foarte multe persoane suspectate, de multe
ori pe nedrept şi din motive meschine, după cum am relatat la
capitolul dedicat religiei, au fost arse pe rug, lapidate sau chiar
îngropate de vii.
Am observat un fenomen cu consecinţe nefaste, larg răspândit,
inclusiv în societatea noastră - „gura lumii”, impresia populară
care, chiar dacă este expresia unei naivităţi, fără un suport
raţional, contaminează şi minţile instruite adeseori când decid
soarta unui om. În construirea unei opinii eronate un rol îl are
şi o parte a unei prese grăbite şi dornice să găsească vinovaţi
cu inculpări care satisfac dorinţa de revanşă şi de justiţie
indiferent de suportul real sau doar inventat.
Să admitem totuşi că nu întotdeauna Vox populi este şi vox dei,
şi de aceea nu poate fi un motiv pentru a crea victime cu orice
preţ.
O inchiziţie criminală
Este probabil reminiscenţa nevoii de spectacol a celor din
trecut, la care participa inclusiv regele.
Inchiziţia a avut o vastă experienţă în organizarea unor astfel
de spectacole, ca de altfel şi societatea romană.
În Salem (SUA) au fost ucise 27 de femei, în 1692, de către
capii Bisericii locale, sub acuzaţia de vrăjitorie, când în
realitate unele leşinau de groaza spectacolului la care asistau,
iar altele aveau manifestări psihice determinate de ergotamina
din spicul de secară din care se făcea pâinea. În faţa unei
asemenea tragedii absurde şi de proporţii inadmisibile, până şi
cei din ierarhia superioară a Bisericii s-au sesizat şi au oprit
dezastrul.
Sigur, şi nivelul de cunoaştere al celor din trecutul îndepărtat
poate fi implicat în modul lor de gândire eronat. Dar
cunoaşterea timpului nostru ne oferă acum cu totul alt suport
ştiinţific în deciziile pe care le luăm când este în joc viaţa unui
om. Sau aşa ar trebui să fie!
Este necesară aici o observaţie. Unele persoane leşină când
văd sânge sau asistă la o scenă cu mare impact emoţional. Îmi
amintesc de un moment petrecut pe când urmam cursul de
psihiatrie la Spitalul
„Obregia”, la o şedinţă de hipnoză. Două dintre colege au
intrat într-o stare de nelinişte şi agitaţie, fiind impresionate de
ceea ce vedeau prima oară. M-am gândit atunci că ele ar fi fost
victime sigure ale evenimentelor din Salem. Unele femei au
plătit cu viaţa asistând în sala de judecată la ceea ce li se
întâmpla celor acuzate.
Era suficient pentru juzii de acolo să le considere ca fiind
„posedate de diavol” şi să le condamne la moarte.
Noua Ştiinţă
Suportul esenţial necesar în clipa de faţă pentru înţelegerea
realităţii lumii - natura, sensul şi finalitatea acesteia - ni-l oferă
fizica modernă şi, după cum este şi
firesc, ştiinţele neurocognitive. Am discutat anterior şi aportul
altor domenii de cunoaştere.
Graţie fizicii cuantice, ştim acum că ceea ce numim materie
este doar un câmp de energie infinită, aflată în continuă
mişcare din care, sub imperiul informaţiei, s-a creat şi se
creează la infinit tot ceea ce a fost şi este.
În sens comun, informaţia este un model, un program, un
proiect, ceea ce înseamnă a fi rodul unei minţi, al unei
inteligenţe creatoare.
Din acest câmp de energie eternă ne extragem şi noi sursa,
fiind, în consecinţă, noi înşine un câmp de energie condensată
sub acţiunea informaţiei genetice.
Totul în noi este energie şi informaţie. Ca urmare, şi gândurile
noastre, exprimate prin cuvinte, emoţii, sentimente şi acţiuni,
sunt emisii de câmp energetic ale creierului.
Am discutat deja toate efectele ce decurg din natura gândurilor
noastre. Ceea ce doresc să subliniez acum este modul în care
unele cuvinte ne decid destinul.
Spuneam anterior că noi ne creăm propria realitate, în funcţie
de capacitatea de înţelegere, de instrucţia şi de interesele pe
care le avem, optând pentru una dintre multiplele variante
existente potenţial în universul cuantic. Alegerea pe care o
facem prin gânduri şi comportament reprezintă destinul nostru.
Cuvintele, emoţiile, credinţele, obiceiurile şi acţiunile noastre
sunt materializate în celulele noastre, în carnea noastră, în
destinul nostru.
Motorul,
instrumentul
care
materializează
conţinutul gândurilor noastre este ADN-ul prezent în toate
celulele. De la gând la ADN, calea este directă şi foarte scurtă.
Avem în ADN gene active şi gene inactive.
Kazuo Murakami, Joe Dispenza şi mulţi alţii ne spun că,
prin meditaţie, noi putem activa genele sănătăţii, ale fericirii,
putem vindeca boli şi crea noi disponibilităţi intelectuale,
psihice şi fizice.
Joe Dispenza spune că fiecare idee nouă, emoţie nouă, credinţă
nouă, gând nou activează şi dezactivează
80 % din gene. Genele reglatoare ale altor gene, într-un sens
sau altul, au nevoie de numai 3 secunde, după
cum, pentru a forma o reţea neuronală nouă ca suport a ceea ce
gândim şi experimentăm, o sinapsă nouă
(conexiunea dintre neuroni) se realizează într-un timp de la 4
minute la 4 ore.
Am citat aceşti timpi necesari modificărilor din creier pentru a
înţelege cât de receptiv este creierul şi cât de repede putem
avea prin ceea ce gândim un efect favorabil sau nociv.
Schimbând gândirea, ne schimbăm destinul.
Barbara McClintock (SUA), distinsă cu Premiul Nobel (1983),
a adus informaţii noi în genetică, arătând cum stresul schimbă
(comută) poziţia genelor din cromozomi şi reduce
dimensiunea telomerilor.
Cu fiecare diviziune celulară, telomerii, care sunt proteine
protectoare dispuse la capetele cromozomilor, îşi reduc
dimensiunea. Scurtarea telomerilor înseamnă
scurtarea concomitentă a vieţii.
Un pragmatism american. Miracolul
Dispenza
Joe Dispenza (SUA), care a prezentat câteva conferinţe şi la
Bucureşti, este printre cei despre care se poate spune că şi-au
reconstruit corpul şi viaţa în acord cu ideile pe care le susţin
teoretic. La vârsta de 20 de ani are un accident grav de
circulaţie, soldat cu zdrobirea întregii coloane vertebrale. A
refuzat intervenţia chirurgicală care i s-a propus pentru că nu i
s-a
garantat recuperarea completă. Povesteşte cum, în disperare, a
ales calea autovindecării prin intermediul propriei sale minţi.
Imobilizat complet la pat, şi-a reprezentat imaginea fiecărei
vertebre, pe care a reconstruit-o mental meditând câte două ore
de două ori pe zi. După 9 săptămâni era complet refăcut,
reluânduşi activitatea. Ascultându-l şi citind ceea ce a scris, Joe
Dispenza mi-a lăsat impresia celei mai pertinente aplicaţii a
conceptelor teoretice din fizica cuantică în viaţa practică. Din
nou, pragmatismul american se dovedeşte a fi eficient.
Prima noastră relaţie cu câmpul cuantic se face, după cum ştim
deja, prin conştiinţă, care are capacitatea de a converti energia
cuantică invizibilă în particule vizibile. Reconstruirea corpului
nostru va începe prin conştiinţă, de la cuante la molecule, din
lumea invizibilă spre dimensiunea vizibilă. Acolo, în
profunzimea cuantică, sunt prezente în formă potenţială
toate disponibilităţile de care avem nevoie. Conştiinţa este
singura noastră instanţă care are acces acolo, iar aceasta nu are
la dispoziţie ca instrumente de lucru decât gândurile exprimate
prin cuvinte, idei, emoţii, sentimente, comportament. Sunt însă
instrumente perfect valabile şi suficiente pentru ceea ce avem
noi nevoie.
Mai ştim, de asemenea, că avem un creier prin excelenţă
informaţional, aflat în continuă schimbare sub acţiunea minţii
noastre, ca şi a altor factori interni şi externi.
La gânduri noi - reţele neuronale noi
Schimbarea modului de gândire care ne-a periclitat sănătatea
se bazează pe un mecanism foarte simplu: schimbarea vechilor
reţele neuronale care au constituit
suportul vechilor idei, experienţe, emoţii, imagini, obiceiuri
etc.
Noile idei, experienţe etc. Îşi vor construi ca suport o chimie
proprie şi o altă reţea neuronală.
Devenim în acest mod creatorii noii noastre fiinţe.
Este nevoie, în acelaşi timp, să renunţăm la vechile obiceiuri şi
la modul de gândire din trecut pentru a nu întreţine şi suportul
lor anatomic din creier. De aici vine şi îndemnul de a trăi
numai în prezent, părăsind total trecutul.
Prezentul construieşte viitorul şi destinul, sănătatea pe care neo dorim, performanţele creierului pe care ni le visăm.
Toţi comentatorii din domeniu recomandă să evităm gândurile
axate pe dureri, întâmplări nefericite, frică etc.
pentru a nu reveni la vechiul creier, mai exact, la vechile reţele
neuronale.
I-am sfătuit întotdeauna pe studenţii mei să-şi îmbrace
noţiunile pe care le au de învăţat în căldura emoţiilor, a
afectivităţii. Încălzite la focul emoţiei, întotdeauna elementele
de ordin cognitiv se reţin mult mai bine. Memoria afectivă este
mult mai bună decât cea cognitivă. De aceea amintirile plăcute
nu se pot uita şi nici nu trebuie. Sunt cei mai buni prieteni,
care la vreme de restrişte ne înfrumuseţează singurătatea,
făcând-o mai uşor de suportat.
Această ultimă afirmaţie ar putea contrazice recomandarea de
a renunţa la trecut. Da, dar este vorba de trecutul nefericit, de
experienţele care ne tulbură şi anulează efortul de a ne
schimba. Este nevoie deci să
ştergem din memorie tot ce a fost rău în trecutul nostru, după
cum ne sfătuieşte prof. dr. David R. Hawkins, un mare iniţiat.
Să ne iertăm pe noi înşine şi apoi pe ceilalţi
care au greşit faţă de noi pentru că, aşa cum scrie în marea
carte a lumii, nimeni nu este fără de greşeală.
Noile idei şi experienţe ne aduc o nouă chimie, noi activări de
gene, noi reţele neuronale, un nou creier, un nou destin şi o
nouă fiinţă.
Dacă până nu cu mult timp în urmă genele însemnau
obligatoriu şi un destin inevitabil, acum ştim că, prin mintea
noastră, îl putem controla.
În cursurile sale, Joe Dispenza recomandă ca modalitate de
realizare a acestor deziderate practicarea meditaţiei, acest
instrument prin care iniţiaţii din Orient au obţinut performanţe
neatinse încă de fiziologia clasică occidentală.
Toţi comentatorii domeniului spun că nu există
vârstă la care să nu ne putem schimba. Cu un amendament, aş
spune eu. Cu cât suntem mai tineri, cu atât rezultatele sunt mai
reuşite. Energia vârstei tinere conferă şi aici un mare avantaj.
Personal, am adoptat tehnici de relaxare efectuate la jumătatea
zilei, pentru recuperarea energiei consumate dimineaţa,
începând de la vârsta de 26 de ani şi acest lucru îmi este de
mare utilitate şi astăzi, mai ales când am de efectuat un efort
intelectual important.
Meditaţia ca instrument al schimbării modului de gândire
Din mulţimea experienţelor referitoare la meditaţie, am
preferat pe cea practicată de Joe Dispenza şi pe cea studiată de
Andrew Newberg, profesor şi director al Centrului pentru
Studii Integrate de Spiritualitate şi Neuroştiinţe al Universităţii
Pennsylvania (SUA), Gregg Braden şi David ServanSchreiber.
În rândurile care urmează vom comenta experienţa demnă de
reţinut a lui Joe Dispenza, iar în alt capitol le vom trata pe cele
ale celorlalţi autori.
Meditaţia, care vine din Orient, este răspândită
acum în mai toată lumea occidentală, deşi la început era hulită
şi considerată fără acoperire ştiinţifică. În prezent i se dedică
întâlniri ştiinţifice de prestigiu şi este studiată cu mijloace
moderne.
Şezând într-o poziţie comodă şi nemişcaţi, timp de circa 40 de
minute, cu axarea minţii doar pe universul nostru interior, are
loc o amplificare a potenţialului energetic cu o chimie
corespunzătoare stării de bine, de sănătate şi de echilibru
afectiv, prin eliberarea de oxitocină, dopamină, serotonină.
Se crede că în momentul meditaţiei ne încărcăm cu energia
adusă chiar din câmpul cuantic.
Studiile efectuate asupra meditaţiei au relevat o sincronizare a
ritmurilor celor două emisfere cerebrale cu o dominaţie a
ritmului alfa.
Starea creată de meditaţie este propice, de asemenea,
organizării de noi reţele neuronale în funcţie de noile
deziderate pe care ni le propunem.
Studiile prin electroencefalografie şi imagistică
efectuate de Richard J. Davidson au relevat la persoanele cu o
practică îndelungată în aceste tehnici spirituale orientale, un
ritm EEG foarte înalt, de tip gamma, şi o activare a ariei
prefrontale stângi.
Joe Dispenza este de părere că prin meditaţie aducem unda
(informaţia) din câmpul cuantic şi o transformăm în propria
noastră realitate.
Iată câteva sfaturi în plus pentru succesul meditaţiei.
• Să nu fim agitaţi, supăraţi, deprimaţi.
• Să ne înarmăm numai cu sugestii pozitive a căror
materializare să o vizualizăm cu convingere, fără nicio urmă
de îndoială şi cu bucuria de a le vedea deja împlinite.
• Unii autori recomandă să ne înconjurăm într-o atmosferă de
lumină - utilă atât pentru protecţie, cât şi pentru ajutorul oferit
şi în această împrejurare, dar şi în oricare alta, mai ales când
călătorim sau mergem în aglomeraţie mare.
Fără excepţie, toată lumea recomandă ca în final să
ne exprimăm recunoştinţa, mulţumind pentru dorinţele deja
împlinite.
Această ultimă recomandare merită să-i acordăm mai multă
atenţie, având un sens foarte adânc.
Pentru a înţelege mai bine fenomenul, voi aminti o scurtă
poveste.
Se spune că într-un sat dintr-o altă ţară s-a îmbolnăvit grav un
tânăr cu o instrucţie modestă.
Neexistând acolo niciun medic, nimeni nu ştia cu ce să îl
trateze. S-a întâmplat ca în acea localitate să apară în vizită la
cineva un psiholog.
Aflând de această vizită, rudele bolnavului s-au gândit că,
chiar dacă nu este medic, şi psihologul poate să le dea un sfat.
Şi aşa a ajuns şi la tânărul bolnav acest psiholog.
Iată ce sfat i-a dat: timp de două săptămâni să nu se gândească
la nimic decât la starea sa de om sănătos. Să
se imagineze vesel, mergând, alergând, îndeplinindu-şi
treburile lui zilnice, exact ca şi atunci când era perfect sănătos.
Atât! Era singurul ajutor pe care putea să i-l ofere acestui tânăr
bolnav, dar şi cel mai bun!
Înţelegând bine ce are de făcut, tânărul şi-a pus imaginaţia la
lucru şi, după cele două săptămâni
recomandate, a devenit ceea ce şi-a imaginat: un om sănătos.
Explicaţia este simplă: e un exemplu de imagerie mentală. Dar
ascunde unul dintre mecanismele de funcţionare extrem de
importante ale creierului uman.
La nivel de subconştient, creierul nu face diferenţa între real şi
imaginar şi, în consecinţă, va pune în acţiune energia şi toate
reacţiile chimice specifice realităţii sugerate. Este modul de
funcţionare al imageriei mentale, despre care am discutat cu
mai multe detalii şi exemple în lucrările deja publicate.
Efectele sunt, trebuie spus, dependente de gradul de
sugestibilitate, de puterea de implicare şi de voinţa de a
persevera. În funcţie de structura fiecăruia, răspundem diferit
şi la terapii diferite.
Să ne reamintim: orice gând, emoţie sau sentiment poartă în
sine energia şi informaţia prin care sunt materializate,
transformate în realitatea concretă, în funcţie de finalitatea
pozitivă sau negativă, au de asemenea o frecvenţă înaltă sau
joasă.
Vibraţia cuvintelor
Cuvintele cu înaltă frecvenţă reprezintă un limbaj elevat
folosit îndeosebi de iniţiaţi. Cuvintele de joasă
frecvenţă sunt cele de nuanţă vulgară şi cele care au o
finalitate negativă (injurii, ură, blesteme, invidie etc.).
Purtăm în permanenţă cu noi energia limbajului pe care îl
folosim cotidian - de înaltă sau joasă frecventă.
Modul în care ne dezvoltăm în anii copilăriei, caracterul,
educaţia îşi pun amprenta prin atitudine, comportament şi
limbaj.
Romanele care descriu atmosfera din Franţa şi Anglia
secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea relevă un limbaj
ceremonios, civilizat. Cultura acelui timp a strălucit prin
frumuseţe şi profunzime filosofică, dând naştere operelor
considerate astăzi ca fiind clasice.
Epoca noastră, aşa-zis postmodernistă, se complace într-o
lume a anticulturii şi a vulgarităţii. Vibraţia sa este una foarte
joasă explicând agitaţia de pretutindeni, atitudinea războinică
şi patologia care face ravagii zilnice prin cancer, obezitate,
diabet şi boli vasculare cerebrale şi cardiace. Repet: paradoxul
lumii noastre constă în aceea că, prin civilizaţia tehnologică pe
care am pus accent în defavoarea culturii umaniste, ne-am
schimbat radical condiţiile de existenţă, dar prin bolile
generate de efectele secundare ale aceleiaşi tehnologii
(poluare, stres etc.) nu mai avem timp suficient să beneficiem
de avantajele acesteia.
Ni se aduce drept argument pentru binefacerile epocii actuale
creşterea longevităţii. Dar se omite să se vorbească şi despre
calitatea vieţii actuale şi despre mulţimea celor care mor la
vârste foarte tinere prin boli specifice adulţilor. O vizită într-o
secţie de Terapie intensivă şi de Oncologie ar fi pe deplin
concludentă.
Solicitat doar de context, reamintesc ipostazele în care
beneficiem de vibraţiile înalte, utile sănătăţii: comportamentul
decent, onestitatea în tot ceea ce facem, calmul, generozitatea,
optimismul, iubirea - în sensul acceptării semenilor -,
blândeţea şi bunătatea. Am discutat anterior şi despre una
dintre virtuţile religiei pe care nu o putem ignora decât dacă
reducem existenţa lumii doar la simţurile noastre, incapabile să
vadă
dincolo de substanţa concretă. Este oare necesar să
repet că, pe lângă fizica clasică, limitată la substanţă, este şi o
alta, care descrie un univers situat dincolo de atomi, unde
substanţa ca formă fizică cunoscută
dispare?
Pentru unii oameni este foarte greu să se desprindă
de gândirea valabilă la jumătatea secolului al XIX-lea.
Nevoia de iertare
Fără iertare nu există pace şi linişte sufletească.
Opuse iertării sunt ura şi ruminaţia, care presupun menţinerea
unei stări de stres permanente.
Nu revin asupra accepţiunii moderne a noţiunii de iertare, pe
care am comentat-o anterior. Aş dori să
amintesc însă despre marii iertători din istorie.
Primul a fost, se înţelege, Iisus. „Iartă-i, Doamne, că
nu ştiu ce fac”, a fost ceea ce a avut de spus la adresa celor
care l-au ucis în cele mai cumplite chinuri. Este suficient să
vedem astăzi mostrele de cuie grosolan construite din forjă şi
ciocan, înfipte în mâini şi picioare, pentru a înţelege chinul
răstignirii.
Socrate a refuzat, la îndemnul discipolilor lui, să
evadeze pentru a se salva de la moarte. A rămas senin în faţa
ei, acceptând-o cu demnitate.
Se spune că în timpul unei vizite efectuate în locul în care era
arestat, Socrate îşi consuma timpul încercând să înveţe să
cânte la liră. Vizitatorul său îl întreabă: „La ce folos, Socrate,
să înveţi să cânţi din liră
când ştii că ai să mori?” Şi iată răspunsul lui Socrate:
„Să ştiu să cânt din liră înainte de a muri”.
Nelson Mandela i-a iertat pe toţi cei care l-au ţinut în
închisoare 26 de ani. La moartea acestuia, Obama, pe atunci
preşedinte al SUA, a declarat: „Nelson Mandela a transformat
ura în iubire”. Oare câtă forţă îi trebuie unui om pentru un
asemenea gest?
În cartea sa Izvorul negru. Revelaţii la porţile morţii (Editura
Nemira, 1998), Patrice Van Eersel scrie despre o tânără de 18
ani pe nume Golda. Eliberată de armata americană din lagărul
nazist în care şi-a pierdut
întreaga familie, Golda se întoarce în Germania pentru a îngriji
copiii orfani ai celor care i-au ucis părinţii.
În cartea întoarcere din Lumea de Dincolo (Elizabeth Sherill,
George G. Ritchie, Editura Adevăr Divin, Braşov, 2014) ni se
povesteşte despre psihiatrul american George Ritchie, care, în
timpul celui de al Doilea Război Mondial a participat ca soldat
în armata americană la eliberarea unui lagăr nazist şi a întâlnit
acolo un avocat evreu cu o istorie impresionantă. Arestat în
Polonia cu întreaga familie, formată din cinci membri, asistă
cum toţi sunt ucişi în faţa sa. Are pulsiunea imediată de a se
duce lângă familie să moară odată cu toţi. Dar nu este ucis,
pentru că ştia mai multe limbi străine şi aveau nevoie de el
pentru a-l folosi pe post de translator în lagăr.
Când G. Ritchie l-a întâlnit în lagăr, avocatul părea să fie
împăcat cu sine în ciuda calvarului suferit în infernul de acolo.
În discuţia pe care au avut-o într-o zi, acesta îi spune că,
intrând în lagăr şi având libertatea de mişcare mai mare decât
ceilalţi nefericiţi, prima sa tendinţă a fost aceea de a se
răzbuna pe cei care i-au ucis familia. Dar un gând l-a oprit: cu
ce este el mai bun decât ei dacă procedează la fel? Şi i-a iertat.
De atunci a devenit un alt om, renunţând să răspundă la ură cu
ură
şi la rău cu rău. Călugărul Arsenie Papacioc de la Mănăstirea
din Techirghiol a fost mulţi ani deţinut în închisorile
comuniste, dar a avut puterea să ierte pentru că, spunea el, cel
care răspunde cu iubire la ură este de 10 ori mai bun decât
călăii săi.
Oscar Wilde afirma că nimic nu îi supără mai mult pe duşmani
decât faptul că îi ierţi. Te dovedeşti superior lor. Răzbunarea
este arma celor mici, care nu sunt cu nimic mai buni decât cei
pe care se răzbună.
Chimia şi câmpul nostru biologic Toate hainele, obiectele
noastre, casa noastră, mai ales patul în care dormim poartă
amprenta energiei noastre care este direct corelată cu chimia
corpului nostru.
Simţim imediat când intrăm într-o incintă (casă etc.) dacă
acolo s-au certat cu puţin timp înainte oamenii ori dacă s-au
comis crime. Am întâlnit persoane care au recunoscut calitatea
energiei autorului unor tablouri şi am putut confirma
cunoscându-l pe cel care le-a pictat.
Atacul energetic al cuvintelor
Cuvintele, expresiile cu conţinut negativ conţin, se înţelege,
energii de câmp negativ.
Calomnia,
insulta,
stigmatizările,
blestemele,
batjocura constituie atacuri energetice la adresa persoanelor
vizate. Sigur că, după cum spuneam, avem o receptivitate
diferită şi ca urmare vom reacţiona diferit când suntem
confruntaţi cu aceste situaţii, dar în mod cert, sănătatea tuturor
este afectată.
La Domul Invalizilor din Paris, unde Napoleon îşi doarme
somnul de veci, se pot citi şi aceste cuvinte care îi aparţin şi pe
care le redau din memorie şi în traducere liberă: „Nu sunt atât
de mândru de victoriile militare pe care le-am obţinut, cât sunt
de legile justiţiei pe care le-am elaborat”, îmi amintesc, între
altele, că el a recomandat ca inculpaţilor să nu li se lezeze
sănătatea, ci legea să pedepsească doar infracţiunea. Marele
jurist Cesare Beccaria, în studiul său a învederat, cu mai bine
de un secol şi jumătate înainte, acelaşi lucru. Or, ce înseamnă
decizia de a dezincrimina calomnia în anii de graţie pe care îi
trăim? Pur şi simplu un atac la sănătatea omului, pe care îl
interzic toate legile precedente. Nu înseamnă că societatea
actuală admite
legi care vin în contradicţie cu sănătatea noastră
biologică şi psihică? într-un stat de drept, atât de trâmbiţat
astăzi, nu trebuie respectat şi dreptul la sănătate? Nu pentru
acest motiv s-a prevăzut prin lege prezumţia de nevinovăţie,
care presupune a nu se aduce acuze publice până ce justiţia nu
a dat un verdict?
Acuzele nedovedite nu înseamnă calomnie, defăimare?
Cine îi dă dreptul unui om, care, indiferent de funcţia pe care o
ocupă, este doar o fiinţă imperfectă, ca şi noi toţi, să-şi aroge
autoritatea de Dumnezeu şi să decidă asupra vieţii şi sănătăţii
altui om? Cine mai reface onoarea terfelită a celor defăimaţi
pe nedrept?
Cine mai redă viaţa celor care se sinucid sau mor prin
accidentele vasculare generate de stres, după ce s-a dovedit că
nu au avut nicio vină? Şi iarăşi mă întreb: de ce vrem să
vedem sânge cu orice preţ, de ce suntem aşa de răzbunători, de
cruzi cu semenii noştri?
Cuvinte care ucid.
În categoria cuvintelor care ucid sunt incluse, pe lângă
calomnie şi defăimare, şi iatrogeniile şi obsesia îmbătrânirii.
Iatrogeniile sunt boli sau suferinţe psihice induse prin limbajul
medical. Este o mare imprudenţă să spui unui pacient
suspectat de o boală gravă: „în 6 luni mori!”, celor cu o
posibilă suferinţă oncologică, sau: „în 6
luni vei ajunge în cărucior”, celor care sunt suspectaţi de
scleroză în plăci. Mai întâi, ceea ce se spune este neadevărat.
Nimeni nu este Dumnezeu să poată da o astfel de sentinţă.
Orice boală poate avea o evoluţie imprevizibilă, inclusiv o
remisiune spontană.
În al doilea rând, astfel de sentinţe au ca efect blocarea
sistemului imunitar prin stresul generat şi îl
privează pe bolnav de resursele lui naturale de apărare în faţa
bolii.
De ce ideea de îmbătrânire ne poate chiar îmbătrâni? Pentru
că, devenită o obsesie, ne însuşim şi energia specifică
îmbătrânirii, mai propriu spus, pierdem energia specifică
vârstei tinere. De aceea psihologii ne sfătuiesc să evităm
aniversările şi să ne sărbătorim doar zilele onomastice.
Am dat exemple în cărţile publicate de persoane care au
înregistrat succese remarcabile în acest sens.
Se spune despre Napoleon că ar fi scos din vocabularul său
expresia „nu pot”. Posibil, dar nu pentru că s-ar fi temut de
energia acesteia, ci pentru a lăsa supuşilor impresia că este
atotputernic, că poate face orice vrea.
Recomandarea unor psihologi de a evita şi noi această
sintagmă este motivată tocmai de blocarea energiei subsidiare.
Iată câteva sfaturi care ni se dau de către psihologi, după
opinia mea, foarte pertinente:
• Să nu insultăm pe nimeni. Dacă o facem, este şi în paguba
noastră.
• Nu te desconsidera pe tine însuţi. Ceea ce crezi despre tine,
acel ceva devii.
• Iubeşte-te mai întâi pe tine însuţi şi apoi pe ceilalţi.
Cine nu se poate iubi pe sine nu-i poate iubi nici pe alţii.
• Nu-ţi atribui epitete negative: „sunt idiot”, „sunt incapabil”.
• Nu-ţi vorbi de rău copiii şi părinţii. Aici cred că
greşim cu toţii. Credem că îi mobilizăm criticându-i aspru. În
realitate, trimitem energii negative şi îi descurajăm.
Se spune că blestemele părinţilor adresate copiilor le fac foarte
mult rău. Este acelaşi mecanism ca mai sus.
Aşadar, cuvintele, emoţiile, sentimentele, acţiunile, filmele etc.
cu conţinut negativ pot fi nocive pentru sănătatea noastră
pentru că:
• au o frecvenţă joasă;
• atrag după sine energiile de acelaşi fel, adică pe cele joase;
• devin un atac energetic şi pentru sine, şi pentru cei cărora le
sunt adresate, perturbând energia de câmp a tuturor;
• câmpul de energie înseamnă unde, iar acestea se împrăştie ca
un nor în jurul nostru. Este comparat cu un nor de viespi iritate
care ne înconjoară şi ne înţeapă.
Cap. 6 - RELIGIA ÎN LUMEA MODERNĂ
Cineva a spus că nu mai găseşte argumente în ştiinţele actuale
pentru a-l apăra pe Dumnezeu. Regret.
Eu găsesc.
Pe de altă parte, suntem în plină campanie de secularizare, de
dezdumnezeire şi nu ştiu dacă este mai puţin agresivă decât
era în timpul comunismului. Cel puţin atunci nu era
obligatoriu a se ascunde instrumentele unui cult pentru a nu
deranja alte culte, în numele a ceea ce astăzi se cheamă
„corectitudinea politică”. Comuniştii o numeau „politică de
partid” şi Doamne-fereşte să fi ieşit din rândurile partidului!
Se ştie ce anateme se aruncau în capul dizidenţilor.
Să lămurim mai întâi noţiunea de secularizare, destul de vag
explicată în unele dicţionare.
Secularizarea înseamnă - pompos - laicizarea instituţiilor dintro societate dominată de religie.
Instituţiile, ca şi o parte din oameni, îşi impun propria
autonomie, independenţa faţă de religie.
Este fără îndoială că, odată cu emanciparea de sub
mentalitatea şi tradiţiile comunităţilor rurale, prin cererea tot
mai mare a forţei de muncă de către industrie, aflată îndeosebi
în oraşe, viaţa religioasă şi-a diminuat vizibil rolul.
Dezvoltarea civilizaţiei şi a ştiinţei cu accentul pus pe ateism a
contribuit mult la îndepărtarea unor oameni de Biserică.
Teritoriul profanului a crescut semnificativ şi este şi acum în
plină ofensivă, îngustând tot mai mult pe cel al sacrului,
îndeosebi în Occident.
Cu toate astea, într-o anumită parte a lumii, bisericile nu sunt
goale. Pentru mulţi oameni credinţa
rămâne încă o nevoie fundamentală, mai ales pentru cei care
sunt dezamăgiţi de haosul fără precedent din societatea
modernă.
S-ar putea crede că cei care au încă nevoie de Biserică plătesc
un mare tribut naivităţii. Dar sunt tineri şi vârstnici şi mulţi
intelectuali care nu pot fi suspectaţi de naivitate.
I-aş împărţi în două categorii pe cei care cultivă încă
religia: cei care cred fără să aibă nevoie de explicaţii, şi cei
care prin ştiinţă ştiu că există Dumnezeu. Există şi mulţi
intelectuali care nu sunt adepţii unei religii instituţionalizate,
dar care cred într-o raţiune cosmică. I-aş spune „religie
cosmică”, fără ritualuri.
Sunt atei care au un comportament decent în orice
circumstanţă, respectând normele etice de convieţuire socială.
Am spus despre aceştia că îi respect mai mult decât pe cei
care, ieşind din biserică, îşi reiau comportamentul suburban.
Am scris, de asemenea, că
lui Dumnezeu cred că îi sunt mult mai plăcuţi ateii civilizaţi
decât fariseii.
În ultimă instanţă, religia autentică nu ne cere decât să avem
un comportament decent. Avem acum multe argumente
ştiinţifice în acest sens.
Argumente în favoarea religiei
Se spune de către contestatarii religiei că întreaga doctrină este
o invenţie a unor inşi interesaţi să
exploateze o masă de oameni ignoranţi.
Sunt binecunoscute cuvintele lui Marx despre religie, pentru
că erau citate în ţările din estul Europei până la idiosincrazie:
„Religia este suspinul creaturii copleşite de nefericire, sufletul
unei lumi lipsite de inimă, tot aşa cum este spiritul unei lumi
lipsite de suflet. Religia este opiumul popoarelor”.
Sunt de acord că nu întreaga doctrină a religiilor este primită
ca revelaţie. Sunt şi „făcături” umane. Spre exemplu, este
exclus ca ideea geocentrismului să fie o revelaţie. Nu ştia
Dumnezeu unde a aşezat Soarele şi Pământul? Absurd. În
realitate, era o simplă observaţie a aparentei mişcări a Soarelui
în jurul Pământului, care era perceput ca fiind static, nemişcat.
Şi în antichitatea greacă Aristotel şi Ptolemeu vedeau la fel
Pământul, ca rezultat al unei gândiri naive. Până la Copernic
nu aveau alte informaţii. Nu neştiinţa era de condamnat, ci
cruzimea cu care au fost ucişi Hypatia şi Giordano Bruno, cu
care a fost condamnat Galileo Galilei, acuzaţi de erezie la
adresa Bisericii.
Nici nu poate fi însă exclusă o bună parte din doctrina religiei.
Să luăm ca exemplu religia creştină.
Ideea că suntem doar o lumină condensată în materia din care
totul este făcut e relativ recentă, aparţinând ştiinţelor timpului
nostru. Dar iată că această informaţie ne-a venit cu cel puţin
2.000 de ani înainte, prin revelaţia transmisă de religie, când
Creatorul a ordonat Luminii: „Fiat Lux!” (Să fie Lumină!). Şi
s-a făcut Lumina, care, fiind prima sursă, înseamnă că toate sau făcut din aceea Lumină, inclusiv fiinţa umană. Au trebuit să
treacă peste 2.000 de ani de evoluţie a cunoaşterii până când
ştiinţa actuală să poată confirma ceea ce părea a fi o simplă
afirmaţie fără suport real. Mai mult, s-a reuşit experimental să
se transforme lumina în materie - substanţă - şi invers, materia
a fost convertită
în lumină - confirmând strălucit „zisa biblică” (sic!).
În 2007, profesorul danez Lene Hau a reuşit acest experiment,
publicat în numărul din 8 februarie 2007 al Harvard Gazette.
În 2010, la Universitatea din Bon, se repetă aceeaşi experienţă.
O rază laser este adusă aproape de zero
absolut (-273,15 °C) transformând-o în condensul numit BoseEinstein. Prin procedeul invers, condensul Bose-Einstein este
încălzit până se ajunge la forma luminii iniţiale.
Este interesant că această intuiţie sau chiar informaţie despre
Lumina primordială au avut-o şi alte tradiţii spirituale din
antichitatea elenă şi din Orient şi din alte zone ale lumii. Nu
este de mirare că în toate templele lumina face parte din ritual.
Lumina vie
Pentru mine, cea mai impresionantă Lumină a fost cea pe care
am văzut-o apărând la Sfântul Mormânt din Ierusalim în anul
2000, în preziua Paştelui, la ora 14.15.
Prin orificiul cu un diametru apreciabil de 15-20 cm, din
peretele lateral, dispus spre nord, a izbucnit un fascicol masiv
de Lumină de culoare alb pur. A aprins lumânarea unui copil
de 10-11 ani şi s-a proiectat în aer ca un corp material care nu
se deformează la impactul cu zidul de aer. În primele minute
nu era incandescentă.
Lumea şi-o aplica pe faţă, crezând în proprietăţile ei
tămăduitoare.
La început am văzut doar plutind în aer nişte scintilaţii
multicolore, asemănătoare cu cele care apar la aprinderea unui
tub de neon. În secunda următoare a apărut Lumina din
interiorul Sfântului Mormânt, odată
cu nişte coloane groase de lumină care cădeau pe Mormânt,
venind de sus, din turla Bisericii.
Bernard Haisch (de la Universitatea din Wisconsin, SUA)
susţine că Universul este un fundal de lumină care umple totul
şi din care s-a generat Universul. Lumina, spune el, a fost
înaintea Universului, dar Lumina aceea era alta decât cea pe
care o vedem acum.
Împărtăşesc total această opinie, fiind convins că
Lumina primordială, din care s-a făcut lumea, era una vie,
diferită de cea fizică, accesibilă nouă. Şi cea pe care am văzuto la Ierusalim în preajma Paştelui din anul 2000 şi cea pe care
am văzut-o când eram în convalescenţă, încă internat în spital,
în anul 2003, după o boală gravă, erau de o culoare alb-auriu.
Este interesantă şi forma luminii care mi-a apărut în spital. Era
în jurul orei 10, în luna martie, într-o duminică, cu un cer plin
de nori care ascundeau Soarele. În salonul în care eram
internat era uşor întunecat. Dinspre fereastra situată în partea
de est a camerei au început deodată să vină în interior nori de
lumină în rotocoale care înaintau foarte încet, timp de minute
bune, până ce au umplut tot spaţiul. Apoi, la fel de lent s-au
retras în ordinea inversă de cum au venit.
Mi-au trecut atunci multe idei prin minte vizavi de rostul
acestei întâmplări. Întrebând o persoană care se mai afla atunci
în salon dacă vede acea lumină, mi-a spus că nu.
Eram deci singurul său destinatar. Ce a voit să-mi spună?
Multe se pot gândi.
Argumentul Luminii generatoare de Univers
menţionat de toate tradiţiile spirituale, ca şi de fizică şi de
astrofizică, este esenţial pentru a înţelege că religia nu a apărut
ulterior, când societatea umană s-a structurat în mai multe
straturi sociale cu scopul unora de a domina şi a profita de
alţii, cum zice Marx.
Faptul că această Lumină primă, de la începuturile lumii deci,
este confirmată de cele mai moderne ştiinţe mă autorizează să
afirm ceea ce am mai spus deja, că
religia a ţinut loc de lege şi ştiinţă în vremuri fără lege şi
ştiinţă.
Şi fiindcă discutăm aici de apropierea dintre religie şi ştiinţă,
trebuie să mai observăm că în toate dietele
recomandate de nutriţionişti pentru menţinerea sănătăţii este
inclus şi postul, cu durată variabilă.
Religia a recomandat postul pentru respectarea unor tradiţii,
iar ştiinţa, pentru beneficiul sănătăţii. Ambele, în final, servesc
aceluiaşi scop.
În continuare voi comenta ce alte elemente din conţinutul
doctrinar al religiei au astăzi un suport ştiinţific indubitabil,
demonstrat experimental şi în practica vieţii.
Vindecările prin religie
Cel care spunea că nu a găsit argumente în zilele noastre
pentru a susţine actualitatea religiei este foarte probabil că nu
le-a căutat.
Într-o epocă a dezvoltării tehnologice în care aproape zilnic
apare ceva nou, la care se face o reclamă
insistentă, ocupând toate ecranele TV, şi într-o economie de
consum excesiv, este fără îndoială că Biserica nu se mai află în
prima linie de interes public. Cu toate acestea, Biserica îşi are
încă utilitatea sa şi în ziua de astăzi.
Sunt vindecări certe obţinute numai apelând la ajutorul
religiei. Nu le voi discuta pe cele care îi sunt atribuite lui Iisus
pentru că sunt prea îndepărtate în timp. Dar acestea nici nu pot
fi negate, de vreme ce sunt astfel de vindecări petrecute sub
ochii noştri. Voi reaminti cazul aviatorului Stavros Kalkandis
(analizat pe larg în volumul în căutarea sensului pierdut, vol.
II: Creierul şi noua spiritualitate), care este imposibil de
explicat ştiinţific, şi fac această afirmaţie deoarece se înscrie în
domeniul meu de specialitate - el fiind tetraplegic, adică
paralizat complet la toate membrele prin răni de război.
Stavros avea 18 ani când a participat ca aviator în cel de-al
Doilea Război Mondial. Se vindecă după o primă rană soldată
cu o hemoragie la nivelul măduvei cervicale. Din nou participă
la lupte aviatice aeriene şi din nou este rănit, mult mai grav, în
aceeaşi zonă, având drept consecinţă paralizia completă, mai
întâi a membrelor inferioare şi apoi a celor superioare.
De la Sanatoriul Militar din Atena, unde a fost internat, este
trimis în 1947 la Howard Rusk, medicul personal al fostului
preşedinte al SUA, Franklin Delano Roosevelt. Este internat
de două ori, i se aduc medici de specialitate să-l trateze, dar
totul este fără niciun rezultat.
Timp de 24 de ani, complet paralizat, fără
posibilitatea de a-şi mişca mâinile şi picioarele, rămâne în
sanatoriul militar sub îngrijirea soldaţilor. La cererea sa,
aceştia îl transportă cu targa la racla Sfântului Nectar ie de la
Mănăstirea „Sfânta Treime” din Eghina.
Ajuns a doua oară la mormântul Sfântului Nectarie, Stavros se
roagă resemnat: „Sfinte, de data asta n-am venit să-ţi cer
nimic. Am venit să-ţi dau, să-ţi dau viaţa mea, să-ţi dau toată
fiinţa mea. Tu ştii mai bine ce trebuie să-mi dai. Dacă nu poţi
să-mi dai nimic, ajută-
mă cel puţin să devin un bun ostaş duhovnicesc al
Mântuitorului Christos. Învredniceşte-mă ca oriunde m-aş afla,
fie în cărucior, fie pe picioarele mele, să devin pricină a
slăvirii Sfântului tău nume”.
După câteva zile de la această vizită are sentimentul că se va
întâmpla miracolul vindecării aşteptate.
Chemaţi, medicii săi curanţi se declară sceptici: „Vă
ţineţi de glume? Ştiţi bine că nu există nicio şansă de
vindecare pentru boala dvs.”.. Sigur pe ajutorul divin, Stavros
face însă dovada „reînvierii” în mijlocul personalului şi al
bolnavilor din sanatoriu, adunaţi în
Paraclisul construit din iniţiativa sa. Despre momentul când a
început să meargă am scris în cartea citată mai sus că: „Trăiau
cu toţii incredibila clipă a minunilor săvârşite de Iisus în
vremurile biblice de la începutul creştinismului. După 24 de
ani, sechestrat în închisoarea paraliziei totale, lanţurile îi sunt
zdrobite”.
Cazul de vindecare miraculoasă a aviatorului Stavros
Kalkandis a avut un mare ecou în presa vremii, Eghina
devenind loc de pelerinaj.
Eu însumi am vizitat de două ori Eghina, unde am văzut o
mulţime de scrisori de mulţumire pentru vindecarea de boli
grele (reprezentări în metal, plastic etc.), de organe vindecate
şi după moartea Sfântului Nectarie în 1920.
În cărţile despre Sfântul Nectarie, publicate şi la noi, în limba
română, se pot citi multe mărturii ale celor vindecaţi îndeosebi
de cancer.
Revenind la cazul lui Stavros Kalkandis, după
vindecare, în 1974, îi face o vizită în SUA binefăcătorului său,
prof. dr. H. Rusk. În acel timp a avut loc un Congres
Internaţional de Chirurgie. Profund impresionat de istoria lui
Stavros Kalkandis, prof. Rusk îl aduce în faţa participanţilor la
acest congres spre a lua act de un asemenea… miracol.
Aş fi foarte curios să ştiu cum ar fi explicat confratele meu
neurolog Sam Harris (SUA), care este un neînduplecat ateu,
acest caz, imposibil de explicat prin medicina actuală.
Până în 1996, când a plecat să-i prezinte recunoştinţa sa
Sfântului Nectarie în regatul luminii eterne, eroul nostru a
îndeplinit acţiuni de misionariat.
Analizând acest caz din punct de vedere neurologic, este
imposibil de găsit o explicaţie ştiinţifică. Măduva din zona
cervicală are un diametru foarte mic şi, odată
distrusă total, ca în acest caz, nu are nicio şansă de vindecare,
mai ales după un timp atât de îndelungat.
Fibrele nervoase care comandă mişcarea şi
sensibilitatea celor patru membre vin din creier şi trec prin
acest spaţiu îngust al măduvei cervicale. Odată
distruse la acel nivel, paralizia e completă. Medicina nici
astăzi nu este capabilă să vindece astfel de cazuri, cu atât mai
puţin era la acea vreme. De aceea se şi spune că lui Dumnezeu
nimic nu îi este imposibil. Omului, după cum vedem, da!
Există şi multe mărturii ale unor oameni care l-au întâlnit pe
Sfântul Nectarie pentru câteva clipe şi după
moartea sa. În cartea lui Nicuşor Morlova, Sfântul Nectarie
Taumaturgul (Editura Bunavestire, 2002), sunt multe relatări
în acest sens.
Le simt, de asemenea, atribuite astfel de vindecări şi capacităţi
de clarvedere multor altor slujitori ai Bisericii
- cum au fost Arsenie Boca, la noi, şi Sfântul Serafim de
Sarov, la ruşi. Mai nou au apărut cărţi despre viaţa Sfântului
Luca, fost profesor de chirurgie, plecat dintre semeni în 1962
şi ale cărui moaşte sunt acum în Crimeea, la Simferopol. Pe
seama lui sunt puse vindecări de boli grave, intervenţii
chirurgicale, alături de alţi confraţi, într-o manieră neobişnuită.
Confruntarea dintre religie şi medicină
Sigur că la nivel popular sunt multe legende confecţionate din
care este greu de distins adevărul. Mă
întreb însă de ce nu se fac verificări prin comisii medicale
instituite în acest scop, aşa cum se procedează
la Lourdes de către Biserica Catolică. Sunt cazuri de acest gen
urmărite de-a lungul mai multor ani.
Întreb în numele ştiinţei medicale: de ce trebuie să
rămână două lumi separate şi indiferente una faţă de
cealaltă - una a medicinei academice, distante, şi alta a unor
mase de oameni, mulţi poate inocenţi, însă alţii instruiţi, dar
disperaţi că n-au găsit în medicina clasică
ajutorul de care au avut nevoie şi acum recurg la orice altă
soluţie în speranţa de a avea o şansă? Sigur că la acest nivel
fără pretenţii se poate naşte şi multă
mitologie, dar să ne gândim că, indiferent de nivelul de
instrucţie al unei persoane, nimeni nu este atât de sărac la
minte, încât să spună că s-a vindecat când este bolnav.
Trebuie să observăm că vindecări „miraculoase” prin apel la
religie nu s-au făcut doar aici, „pe Pământ”, ci şi în „Cer”, ca
să mă exprim aşa. Studiul experienţelor din moartea clinică a
relevat vindecări spontane, certificate de înşişi medicii curanţi,
prin declaraţii în care au descris cu documente medicale,
elaborate prin internare în spitale, bolile în cauză şi constatarea
remisiunii acestora prin revenirea din moartea clinică.
Profesorul Eben Alexander, cercetător la Universitatea
Harvard, descrie odiseea sa cu remisiunea din moartea clinică
după o comă de 7 zile produsă prin encefalită cu E. coli.
Creierul său a plutit realmente într-o masă de puroi, iar
vindecarea sa instantanee la ieşirea din comă este un
„miracol”. Şansa de a supravieţui după această boală şi mai
ales fără sechele este constatată la un caz dintr-un milion.
Anita Moorjani, după o suferinţă de 4 ani cu cancer limfatic,
se vindecă după ieşirea din moartea clinică.
Organismul său era total compromis, cu insuficienţă
funcţională la nivelul tuturor organelor interne, şi nimeni nu ia dat nicio şansă de vindecare. Mărturia scrisă a medicului său
curant confirmă miracolul acestei vindecări.
Profesorii Raymond Moody, Pim van Lommel, Kenneth Ring
descriu o mulţime de întâmplări de acest gen. Cel mai greu de
înţeles mi se par a fi cazurile studiate de Kenneth Ring, ale
nevăzătorilor care au afirmat că în timpul morţii clinice au
„văzut” ce s-a întâmplat în jurul lor, afirmaţii confirmate
ulterior prin martori. Vom mai discuta despre acest fenomen,
greu de explicat, al vederii fără vedere.
Este fără îndoială că vindecările prin religie simt mult mai rare
decât cele care se fac prin medicina ştiinţifică. Nu întrunesc
criteriul probabilităţii statistice pentru a fi confirmate ştiinţific.
Dar raritatea nu înseamnă şi absenţa acestora, am mai spus.
Pentru mine, dacă un singur om poate trece printr-un zid
nevătămat, eu trebuie să caut o explicaţie ştiinţifică, nu să neg
fenomenul pentru că nu are o relevanţă
statistică. Eticheta de „singularitate” pusă acolo unde nu avem
o explicaţie nu mă satisface. Este ceva care există
şi am obligaţia să-l înţeleg.
Sunt vindecările prin religie o dovadă de existenţă şi a altei
raţiuni, dincolo de cea umană? Fără îndoială.
Sunt un argument ce nu poate fi negat doar pentru că
nu se explică încă prin ştiinţa de care dispunem.
Rugăciunea
Pentru mulţi sceptici, rugăciunea reprezintă vorbe aruncate în
vânt. Dar iată că avem acum deja o mulţime de studii
ştiinţifice care demonstrează contrariul. Reiau mai jos exemple
deja citate pentru a fi înţeles în context.
În SUA se uzează de practica rugăciunii pentru cei cu boli
grave. Şi Eben Alexander, şi Anita Moorjani spun în cărţile
referitoare la evenimentele pe care le-au traversat că au
beneficiat de rugăciunile celor care s-au rugat pentru ei.
Eben Alexander povesteşte că în timp ce se afla în comă
„simţea” fluxuri de energie binefăcătoare venind din partea
unui grup de persoane care se rugau pentru el. A ştiut atunci că
va avea şanse de vindecare.
La Harvard, Herbert Benson selectează două grupuri de
pacienţi cu acelaşi diagnostic, unul pentru studiu şi altul pe
post de martor. Unui alt grup de persoane din afara spitalului i
se cere să se concentreze la o anumită
oră pe ideea de vindecare a pacienţilor aflaţi în studiu, fără ca
aceştia să ştie unii de ceilalţi şi fără să se cunoască, timp de 10
zile. Rezultatele au fost semnificativ favorabile, cei din grupul
de studiu vindecându-se într-un timp mai scurt şi cu o
medicaţie mai redusă faţă de grupul martor.
R. Gardner (1983) publică în The British Medical Journal
rezultatele favorabile obţinute prin aceeaşi metodă în 3.500 de
cazuri.
Este interesant de sesizat aici că efectul pozitiv se obţine
indiferent dacă se folosesc cuvinte din registrul canonic sau
din cel laic.
Concluzia ce se desprinde de aici este aceea că
rugăciunea nu e doar o credinţă naivă, ci un canal de
transmitere a gândurilor noastre spre o instanţă
capabilă să ne răspundă favorabil. Indiferent de limbajul
folosit - laic sau religios -, importantă este fervoarea,
intensitatea emoţiei implicate în acel moment. Am avut ocazia
să pot verifica ambele ipostaze şi să constat funcţionalitatea
lor.
Am scris deja în cărţile mele, bazându-mă pe studii proprii şi
pe literatura din domeniu, că gândul este o forţă, una dintre
cele mai puternice din Universul care s-a construit din gândul
creator şi din Lumina vie, aceea care a făcut timpul şi spaţiul,
după cum spune Einstein.
Gândurile noastre sunt emisii de câmpuri energetice, formegând, însoţite de informaţia care le materializează. În capitolul
precedent, am menţionat că, în virtutea interconectării
universale, gândurile noastre călătoresc ca unde până în cel
mai îndepărtat „colţ” de Univers, cum se exprima Werner
Heisenberg.
Unde se trimit aceste gânduri? La acele forţe de Univers
capabile să rezolve solicitările noastre. Cum se numesc ele?
Aşa cum le-au numit religiile. Doresc unii alte nume? Sunt
liberi. Nu cuvintele contează, ci credinţa care le conferă
puterea.
Faptul că religiile au ştiut de această posibilitate a contactului
cu Universul cu mii de ani înaintea ştiinţei este un argument în
plus pentru ele. Sunt, dacă vrem, primele surse de cunoaştere,
şi de aceea nu pot fi eludate sub acest aspect, chiar dacă,
inevitabil, au avut şi multe erori. Este datoria noastră să
alegem grâul de neghină.
Un alt motiv de a pleda în favoarea religiei, cel puţin a celei
creştine, este enunţarea legii morale pe care se sprijină
Universul.
În capitolul dedicat ştiinţelor neurocognitive, am descris codul
etic al creierului. Dacă noi suntem creaţia Universului care, la
nivel uman, vorbeşte prin creierul nostru şi acesta respectă un
cod etic în funcţionalitatea sa, atunci, prin extensia şi
raportarea efectului la cauză, atribuim şi acestuia aceleaşi
legităţi.
Vom lua ca reper aici învăţătura lui Iisus, cel care pentru mine
este modelul psihologic ideal al comportamentului uman.
Dacă l-am fi ascultat în loc săl răstignim, am fi avut 2.000 de ani avans în civilizaţie şi o cu
totul altă lume decât aceasta, aflată în pragul sinuciderii.
Modelul psihologic ilustrat de Iisus prin viaţa sa şi prin
învăţăturile sale este fără niciun dubiu, benefic pentru
sănătatea, pacea şi înţelegerea rosturilor lumii.
Ceea ce ne-a lăsat Iisus ca sfaturi şi învăţături rezonează
realmente cu datele celor mai noi ştiinţe ale timpului nostru.
Au trebuit să treacă 2.000 de ani până
să le putem explica ştiinţific. Oare cât timp ne va mai trebui să
şi respectăm ceea ce ne-a dat?
Să aducem în discuţie câteva exemple. În opinia mea, Iisus nea lăsat două imperative supreme: iubirea şi iertarea.
Contrar viziunii materialiste, cuvintele nu sunt doar simple
simboluri verbale create pentru a ne putea exprima.
Repet, spunând că, odată cu cuvântul, creierul nostru emite şi
un câmp de energie şi informaţie menit să-i dea viaţă, finalitate
şi substanţă. Purtăm în permanenţă cu noi energia şi informaţia
gândurilor, emoţiilor şi acţiunilor noastre. În funcţie de
semnificaţia lor favorabilă sănătăţii sau nocivă, ADN-ul nostru
va construi ceea ce am gândit şi făcut. Aceasta este biologia pe
care nu o putem eluda. Prin efectul fizic, câmpul gândurilor
noastre se va propaga sub forma undelor care îi influenţează în
bine sau rău, după semnificaţia acestora, pe semenii noştri şi,
de asemenea, propagate în câmpul informaţional global al
Universului, vom avea aceleaşi efecte.
Iubirea
În sensul christic, înseamnă pace, înţelegere, sănătate,
fericire,
vitalitate,
succes
în
orice
întreprindem.
Iubirea rezolvă toate conflictele dintre oameni, aduce
vindecarea sufletului şi a trupului, conferă sens existenţei
apropiindu-ne de finalitatea sa.
Iubirea este forţa de coeziune a lumii.
Prin îndemnul „Iubeşte-ţi aproapele!”, Iisus anticipa, acum
2.000 de ani, conceptele fizicii cuantice şi cele ale
neurofiziologiei emoţiilor.
Iertarea
Este condiţia bunei convieţuiri între semeni.
Nu poţi fi în conflict continuu cu oamenii. Conflictul înseamnă
stres şi stresul este sursa tuturor bolilor, a neliniştii şi a
nefericirii.
Conflictul nestins înseamnă ură, iar ura este în directă opoziţie
cu iubirea. Mai clar spus, prin chimia sa, ura purtată o lungă
vreme în suflet înseamnă cancer.
Nu este singura cauză a acestei boli cumplite, dar este una
dintre ele.
Singurul antidot al urii este iertarea şi iubirea
necondiţionată
Ştim că nu este uşor să iertăm, deşi Iisus ne-a dat această mare
lecţie de conduită morală. Trebuie să
ţinem seama însă că fiecare cuvânt, fiecare emoţie îşi are
chimia sa, iar chimia nu iartă nici ea şi dezastrele sale în
organism ne costă foarte scump. Aşa că haideţi să o luăm
înaintea chimiei urii, iertând!
Am meditat mult la sensul sintagmei lui Iisus:
„Ajută-ţi aproapele!”. Dacă fiecare l-ar ajuta pe cel de lângă el
şi s-ar continua gestul, fără oprire, la un moment dat cercul sar închide la cel de la care a plecat şi în acest fel am fi cu toţii
beneficiari.
Un sens mai puţin cunoscut al iertării este acela de a constitui
condiţia vindecării. David R. Hawkins (SUA),
profesor de psihiatrie, condiţiona vindecarea de gestul de
iertare, mai întâi a noastră, pentru propriile greşeli, şi apoi a
celorlalţi care ne-au oferit motive.
Din punct de vedere biochimic, a nu ierta înseamnă
a rămâne sub tensiunea stresului, care afectează mai întâi
imunitatea, cu scăderea capacităţii de apărare şi creşterea
eliberării de citokine proinflamatorii.
Câtă vreme ne aflăm sub stare de stres,
mecanismele noastre de apărare în faţa factorilor care ne
agresează organismul vor fi afectate. De aici am dedus formula
care a circulat în media: „Dacă vrei să-ţi vindeci o boală,
împacă-te mai întâi cu vecinii cu care te-ai certat”.
I se atribuie lui Iisus sintagma: „Credinţa ta te-a vindecat”.
Credinţa implică atât încrederea într-o forţă
transcendentă, cât şi încrederea în noi înşine, în propriile forţe
de vindecare, cu care toţi ne naştem. Este o relaţie directă între
starea noastră psihică şi sistemul nostru imunitar. Optimismul
îl mobilizează, depresia îl demobilizează şi blochează pur şi
simplu procesul de vindecare. De aceea, în orice boală,
eventuala depresie trebuie obligatoriu tratată concomitent cu
suferinţa somatică.
În orice acţiune pe care ne-o propunem este nevoie de
încredere în noi înşine, de optimism. Câmpul de energie
aferent îndoielii şi fricii de a nu reuşi merge înaintea noastră şi
ne blochează curajul şi şansele în ceea ce întreprindem. Chiar
şi câinii ne simt când ne este frică. O citesc pe faţa noastră şi
este posibil ca şi chimia anxietăţii noastre să aibă impact
asupra simţului lor olfactiv, cu mult mai dezvoltat decât al
nostru.
Optimismul, conştiinţa că se poate ne furnizează
energia de care avem nevoie în acele momente şi, de ce
nu, puterea gândului nostru, după cum am discutat mai sus,
conectează acele forţe necesare vindecării sau împlinirii unor
dorinţe ce se înscriu în limitele bunului-simţ.
Este nevoie, de asemenea, să facem o distincţie între credinţă
şi efectul placebo.
Credinţa vizează vindecarea completă a unei suferinţe, în timp
ce placebo poate avea o eficienţă de circa 35 %.
Placebo are ca suport sugestia. Credinţa antrenează
mecanisme mult mai profunde ale biologiei noastre.
Altruismul, generozitatea au fost atitudinile care i-au atras pe
mulţi nefericiţi ai sorţii, cel puţin la începuturile
creştinismului. Ce s-a întâmplat mai târziu, când unii au luat
tot şi n-a mai rămas altora nimic, este o altă
poveste, care va genera încontinuu conflicte sociale.
Blândeţea, subliniată prin simbolul mielului, a marcat toată
viaţa lui Iisus, cu excepţia episodului din templu, când a fost
înfuriat de lăcomia zarafilor. Este o dovadă că nimicnicia
omului poate dispera chiar şi Cerul…
Religia este, în esenţa sa, dincolo de formele instituţionale, o
componentă fundamentală a sufletului omenesc şi s-a născut
odată cu Homo Sapiens, omul ca fiinţă gânditoare. Chiar şi
omul de Neanderthal îşi îngropa morţii. Şi ei practicau
anumite ritualuri, cu circa 50.000 de ani în urmă, dovedind că
aveau capacitatea mentală de a-şi pune şi întrebări existenţiale.
Şamanismul are o istorie de circa 6.000 de ani.
Ritualurile şamanilor erau menite să-i pună în contact direct cu
spiritele pe care le invocau.
Reiau exemplul oferit în altă lucrare. Antropologul A.
Stelter (1975) povesteşte că a asistat într-o comunitate de
băştinaşi la tratamentul unui copil muşcat de un
şarpe veninos. Zona sacră era sub un copac impunător situat în
mijlocul colibelor. Odată cu copilul, care era intens marcat, cu
edeme mari, a fost adus acolo şi şarpele. Şamanul şi-a început
incantaţiile şi ritualul.
Uimit, antropologul a văzut cum treptat copilul se dezumflă,
iar şarpele a început să se umfle până a crăpat.
O incursiune în literatura şi tradiţiile spirituale din vechime ne
arată preocupări pentru religie care nu au nimic cu alegaţiile
cu caracter evident politic.
Stanislav Grof citează o seamă de poeţi şi filosofi care de-a
lungul timpului şi-au pus aceleaşi întrebări existenţiale ca şi
noi, mai ales referitoare la originea Universului.
„A fost ceva perfect şi fără formă înainte ca Universul să se
nască.
În lipsă de alt nume Eu îi spun Tao Curge prin toate lucrurile
înăuntru şi în afară”.
(Lao Tzu, Tao Te Ching)
O expresie aidoma gândirii moderne o întâlnim în secolul al
XIII-lea la poetul persan Rumi („Dumnezeu nu este decât
nimicul care intră în manifestare”) şi la cabalistul Ariei („Cum
a făcut Dumnezeu să apară forma din nimic? Nefiinţa e fiinţă,
iar fiinţa e nefiinţă”), unde referirile sunt la „nimicul” din
începuturi.
Oricât de simple ar fi versurile şi oricât de nepotrivită ar putea
să pară asocierea numelui Veronicăi Micle cu cele de mai sus,
ea a spus un mare adevăr, scris pe crucea de la mormântul din
incinta Mănăstirii Văratec - unde a murit în 1889, la scurt timp
după cel care a nemurit-o cu adevărat, Mihai Eminescu:
„Nimicul te aduce,
Nimicul te reia,
Nimic din tine-n urmă
Nu va rămânea”.
Şirul poeţilor care şi-au mânuit lira în versuri dedicate
misterului existenţei este imens. Poate că unul dintre cei mai
cunoscuţi a fost William Blake, prin versurile căruia suntem
îndemnaţi „să vedem lumea într-un fir de nisip şi cerul într-o
floare”.
Einstein despre religie
S-a vorbit insistent, mai mult la modul interogativ, despre
„religiozitatea” lui Einstein. Am avut curiozitatea să adun
câteva din rostirile sale despre acest subiect:
• „înapoia tuturor legilor cosmice rămâne ceva subtil,
intangibil şi inexplicabil. Venerarea acestei forţe pe care nu o
putem înţelege este religia mea! Din această
perspectivă sunt un om religios”.
• „Există o cauză fundamentală a întregii existente”.
Întrebat dacă crede că lisus a existat, răspunde:
„Incontestabil. Nimeni nu poate citi Evanghelia fără să
simtă prezenţa reală a lui lisus. Personalitatea lui vibrează în
fiecare cuvânt. Niciun alt mit nu are atâta viaţă ca el… Sunt
evreu, dar sunt subjugat de figura luminoasă a
nazarineanului”.
Şi o meditaţie cu mult miez: „Ceea ce mă interesează
pe mine cu adevărat este dacă Dumnezeu a avut de ales în
facerea lumii”. Sună ca şi cum ar fi fost obligat să ne creeze pe
noi.
La întrebarea: „De ce a creat Dumnezeu omul?”, s-au încercat
mai multe răspunsuri. Pentru a se reflecta pe sine în noi;
pentru a-şi admira opera prin noi; pentru a vedea de ce putem
fi în stare, iar ceea ce a văzut probabil că l-a făcut să regrete…
Am auzit pe cineva spunând că Dumnezeu a greşit o singură
dată: atunci când a creat omul. Este singura fiinţă care îşi
distruge habitatul, natura şi probabil şi Pământul cu totul.
Ca mulţi alţi intelectuali care s-au distins printr-o operă de
mare valoare, nu puţini dintre ei onoraţi cu Premiul Nobel, şi
Einstein şi-a exprimat adeziunea pentru o religie cosmică,
pentru esenţa sa manifestată
printr-o raţiune supremă - cauză a armoniei, a originii şi a
funcţionalităţii lumii.
Vizavi de întrebarea „ce a fost la începutul lumii?”, prin 1989
mi-a venit în minte o metaforă. Să admitem că
înaintea momentului creaţiei era o mare de energie netulburată
de nimic, ca apa unui ocean fără valuri.
Pentru a declanşa un act de creaţie era nevoie de două
forţe contrarii şi complementare (plus şi minus).
Şi acestea s-au produs printr-un simplu gest de Creator:
proiectarea indexului în oceanul de energie primară, până
atunci nemişcată. În acea clipă se naşte o undă cu două laturi
opuse - ascendentă şi descendentă.
Cu acest gest s-ar fi generat Creaţia. Lumea putea începe!
În pictura lui Michelangelo de pe plafonul Capelei Sixtine,
Creatorul întinde degetul arătător spre Adam, părând să spună
„Iată! Tu eşti creaţia mea!”
Am văzut ulterior că metafora oceanului primar a fost gândită
de mai mulţi comentatori.
Este des discutată teoria lui Gottfried Wilhelm von Leibniz
(secolul al XVII-lea). Lumea este alcătuită din unităţi
elementare numite monade şi fiecare conţine tiparul întregului.
Este pentru mine o uimitoare asemănare cu principiile fizicii
cuantice, pe care tinde să
o anticipeze cu aproape 200 de ani Leibniz.
Ştiu că voi revolta pe mulţi fizicieni atei spunând că
fizica cuantică, spre deosebire de cea clasică, newtoniană (deşi
Newton nu era ateu), ne poate oferi argumente pentru
înţelegerea religiei ca esenţă. În universul cuantic este acum
întregul mister al existenţei, originea tuturor lucrurilor. Explică
mai întâi natura acelui nimic invocat la începutul Universului.
Este nimic în sensul viziunii noastre despre „ceva”. Nu este o
formă
fizică, o substanţă, ci este doar o energie în care stă
înfăşurată toată informaţia lumii. Exact aşa este şi natura
câmpului cuantic, o energie non-fizică, non-gravitaţională,
dispusă sub formă de cuante aflate într-o continuă mişcare,
continuă combinaţie, continuă
ciocnire din care răsar alte entităţi, vin spre noi şi ne dau
formele întregii lumi.
Max Planck numea această informaţie Mintea materiei ( Mind
of matter). Universul există pentru că
particulele care formează atomul, aflat la baza a tot ce există,
sunt întreţinute într-o continuă mişcare de
„Mintea materiei”. Şcoala de la Princeton a numit-o Conştiinţa
Cosmică. Pe vremea când am folosit pentru prima oară
sintagma de Inteligenţă a materiei (prin 1977), nu aveam nicio
informaţie referitoare la ce scriau alţii, în Occident, despre
acest subiect. Ştim bine cum funcţiona Cortina de Fier pe
atunci.
Cum să explicăm capacitatea de precunoaştere pe care o aveau
Arsenie Boca şi Serafim de Sarov, ca să mă
limitez doar la aceste două personaje? Cum să explicăm visul
premonitoriu?
Cei care l-au cunoscut bine pe Arsenie Boca ne spun că ştia
dinainte numele celor care veneau la el, le spunea ce gândesc,
ce situaţie au acasă, ce boli îi aşteaptă etc. Unul dintre cei care
l-au cunoscut bine a fost Gheorghe Vâlcea din Comarnic. Mi-a
povestit multe
întâmplări neobişnuite de acest gen. Este mult discutată
participarea lui Arsenie Boca la înmormântarea mamei sale în
timp ce se afla în închisoare, adică fără ca el să
părăsească incinta acesteia. Întâmplarea a şi iscat o mare
vânzoleală în închisoare, pentru că, nefiind găsit în celula sa
câteva ore, s-a crezut că a evadat. Când a fost găsit lângă
gardul închisorii, gardienii spun că era culcat şi cumva într-o
stare de somnolenţă. În realitate se afla în meditaţie, o stare
modificată a conştiinţei în care participarea la ceremonia de
înmormântare a mamei sale s-a efectuat doar cu corpul
spiritual, nu şi cu cel fizic. Fenomenul se cheamă bilocaţie sau
teleportare şi l-au avut mai mulţi confraţi călugări. I se atribuie
şi lui Padre Pio şi de asemenea era bine cunoscut la vechii
tibetani.
Asupra fenomenului de clarvedere la Arsenie Boca sunt foarte
multe mărturii. Ne-ar putea explica ştiinţa noastră materialistă
prin ce miracol ştia deja părintele care dintre tinerii ce i-au
cerut binecuvântarea, plecând la război, nu se vor mai
întoarce, murind pe front?
Şi dacă această capacitate nu este o banală ghicire, care este
exclusă la demnitatea părintelui Arsenie Boca, nu ar trebui să
înţelegem că viaţa noastră este mai întâi înscrisă într-o altă
ordine, non-materială, la care unii dintre muritori au acces?
Dacă există o cunoaştere de dincolo de creierul nostru, nu
înseamnă că tot ceea ce ştim graţie ştiinţei este departe de a
reflecta întreaga realitate? Nu este un argument că trăim
simultan în două lumi - una fizică şi o alta non-fizică,
spirituală, din care venim şi în care ne întoarcem, deţinătoare a
întregii informaţii despre noi?
Reamintesc o întâmplare povestită de Raymond Moody, prin
care putem să înţelegem multe despre lumea de dincolo.
În 1971, o doamnă din SUA are o urgenţă
abdominală pentru care este internată în spital. Intrând în
moarte clinică, întâlneşte un ghid care îi spune că se va
vindeca şi se va întoarce pentru a-şi continua misiunea. Este
atenţionată că peste un timp va cunoaşte o persoană care va fi
interesată de ceea ce i se întâmplă
acum. Pentru a o recunoaşte, i se arată imaginea acesteia şi i se
comunică numele.
În 1975, după 4 ani de la episodul morţii clinice, cunoaşte o
doamnă care i se recomandă cu numele de Moody.
Sensibilizată deja de acest nume, îi cere să
discute cu soţul său, Raymond Moody.
Deducem din această întâmplare că în lumea de
„dincolo” suntem deja cunoscuţi, cu nume, chip, misiune,
trecut, prezent şi viitor. Când Raymond Moody nici nu
publicase cartea sa Viaţă după viaţă, acolo, sus, cineva ştia
deja că se va scrie. Probabil că această
explicaţie a fenomenului de precunoaştere li se va părea celor
sceptici o simplă fantezie. Îi invit pe toţi să ofere o altă
explicaţie, dacă pot.
Visul premonitoriu sau anticipativ
Visul premonitoriu, anticipativ, precognitiv, pe care C.G. Jung
îl numeşte semnificativ, se înscrie în ordinea aceluiaşi mister
care pune în dificultate ştiinţa materialistă.
Este corect, din punct de vedere ştiinţific, să
afirmăm că mintea noastră nu poate reflecta decât o realitate
însuşită prin învăţare sau prin experienţă
directă de viată. Atunci, de unde ne vin informaţiile prin care
ni se anunţă evenimente neconsumate, netrăite încă, din viitor?
Jung ne spune că visul este un mesager. De unde ne vine acest
mesager? Visele premonitorii sau profeţiile
prin vis sunt menţionate în scrierile biblice şi traversează
lumea antică până la cea modernă.
Personal, am avut vise premonitorii în toate situaţiile
dramatice de viaţă. Şi aveau o logică, dovedind că aveau o
sursă, categoric, raţională.
În toate evenimentele nefericite pe care le-am avut, eram lăsat
să-mi consum otrava până la ultima picătură
şi numai în noaptea precedentă zilei în care totul se termina
eram anunţat de rezultat printr-un vis simbolic al cărui sens îl
înţelegeam simultan în termeni reali. M-am gândit intens la
acest aspect. Dacă aş fi avut visul în care mi se anunţa un final
fericit de la începutul dramei, evident, nu m-aş mai fi
consumat psihic, dar nu, scopul visului nu era să trec nepăsător
pe lângă eveniment, ci dimpotrivă, să-i simt amarul cu fiecare
celulă, fie ca o pedeapsă pe care trebuia s-o ispăşesc, fie ca o
lecţie pe care trebuia s-o învăţ. Anunţarea finalului fericit cred
că
era menit să-mi spună că deasupra capului nostru există o altă
raţiune căreia nimic nu-i scapă.
Lumea misterelor
Sfântul Augustin spunea că misterul este ceea ce nu ştim încă.
După Einstein, viaţa poate fi privită fie ca banală, fie ca mister.
El prefera misterul, care ordonează, armonizează şi dă
frumuseţea lumii. „Venerarea acestei forţe care ne depăşeşte
înţelegerea este religia mea”, spunea Einstein. „Privind din
acest unghi, eu sunt profund religios”.
Acest ceva de dincolo de lucruri, ascuns, invizibil, care exprimă
o inteligenţă, o logică, o raţiune, o structură coerentă şi
funcţională - eu îl numesc Conştiinţă Cosmică sau Inteligenţa
organizatoare şi coordonatoare de univers. Religiile îi spun
Dumnezeu. Nu
are importanţă numele. Important este că acest „ceva”
atotputernic şi atoateştiutor există.
Revenind la formula Sfântului Augustin, trebuie spus că iniţial,
când oamenii nu cunoşteau cauzele naturale ale lucrurilor, totul
era un mister atribuit teritoriului Sacru. Prin evoluţia
cunoaşterii, oamenii încep să descifreze cauzele naturale ale
unor fenomene şi teritoriul Sacrului se îngustează, în timp ce
teritoriul Profanului se extinde tot mai mult. Indiscutabil, ştiinţa
a devoalat multe mistere şi acest merit nu poate fi subestimat.
Dar chiar şi după mai bine de 500 de ani, socotind 1543 ca anul
naşterii ştiinţei actuale, când Copernic îşi publică opera, au
rămas încă multe mistere nedescifrate. Oricât am dori să le dăm
o faţă ştiinţifică, sursa lor ne scapă.
Experienţele mistice
În experienţa mistică, conştiinţa nu este alterată. Nu există
amnezia postcritică, prezentă în epilepsie.
Având conştiinţa păstrată, subiectul trăieşte concomitent în
planul realităţii sensibile şi în cel în care se petrec scene cu
caracter religios.
Conţinutul religios captează întreaga atenţie a subiectului, care
îşi fixează privirea asupra a ceea ce vede, atras ca de un
magnet.
În toate cazurile pe care le-am comentat în cartea În căutarea
sensului pierdut, vol. II, aş pleda pentru prezenţa unor
experienţe spirituale care au fost urmate de acţiuni bine
coordonate şi extrem de utile. Jakob Bohme scrie o operă
filosofică valoroasă dictată din alt plan; Apostolul Pavel pune
bazele creştinismului; Ioana d’Arc, în ciuda vârstei total
neadecvate misiunii pe care şi-a asumat-o, a dat un rege Franţei.
Fără excepţie, toţi
par a fi ghidaţi de o supraconştiinţă în scopul îndeplinirii unei
misiuni.
Constantele fizice care condiţionează viaţa
Robin Collins (2003), preşedintele Comisiei care a descifrat
codul genetic, a fost impresionat de „reglarea fină a acestor
constante” pe care le-a apreciat ca fiind o dovadă a raţiunii
transcendente.
Vom exemplifica prin forţa tare de la nivelul nucleului atomic:
dacă magnitudinea (mărimea) forţei tari ar fi fost sub 0,007,
hidrogenul nu s-ar fi format. În absenţa sa nu ar fi existat nici
apa şi deci nici viaţa.
Sunt menţionate circa 30 de constante fizice care condiţionează
viaţa şi care au condus la sugestia că
Universul a evoluat de o asemenea manieră, încât să
permită apariţia vieţii.
Concepţia materialistă despre lume obţine un suport mai
concret la jumătatea secolului al XIX-lea, când ştiinţele
principale cu suport materialist, respectiv fizica clasică şi
chimia, i-au oferit argumente. Un singur lucru era neclar: de
unde vin omul şi viaţa în general. În acele vremuri ştiinţa căuta
un substitut de Dumnezeu şi încă
nu găsea. Din această dificultate o scoate Darwin în 1859,
publicând cartea Originea speciilor. Hazardul şi selecţia
naturală aflăm că sunt noii zei care au creat omul. Adepţii
actuali ai lui Darwin, neodarwiniştii, au adăugat doar
intervenţia în mecanismul evoluţiei a mutaţiilor genetice
aleatorii. Mai pe înţeles, ne-am născut cu toţii din întâmplare,
ca şi Universul. Ce a fost înaintea „întâmplării” nu ne spune
nimeni.
Trebuie să admitem totuşi că „întâmplarea” a fost foarte
inteligentă când a creat două sexe diferite, dar complementare,
pentru a da startul la înmulţirea lumii.
Imaginea lumii aşa cum o avem astăzi este rezultatul gândirii
materialiste, care îşi atinge apogeul în secolul al XX-lea, numit
şi „secolul tehnologiei”. Morala propagată de religie, atât cât a
mai rămas din ea, nu mai face parte din obsesiile societăţii
actuale. Filosoful francez Jean-François Revel ne spune că
actuala criză a lumii modeme este în primul rând de ordin
moral şi o vede ca un eşec al filosofiei occidentale care a golit
de sens existenţa.
Sunt biologi, unii chiar confraţi de profesie, care, captivaţi până
la fanatism de darwinism, încearcă să
explice originea comportamentului moral prin interesul celui
mai puternic de a concede viaţa adversarului învins într-o
confruntare, nu din mărinimie sau din bunătate, ci pentru a-l
folosi ca sclav.
Cu o asemenea morală nu este de mirare că încă
provocăm războaie de dominaţie, de impunere a orgoliului de
stăpâni, că probabil avem încă un comportament ca pe vremea
când eram în caverne - violenţi, conduşi de instincte, şi nu de
raţiune.
Este de neînţeles acum, când avem argumente care pledează
pentru o societate armonioasă, pentru un comportament
generos, plin de înţelegere pentru semeni, de compasiune
pentru suferinţa umană - argumente care vin nu numai din aria
religiei, ci şi a ultimelor ştiinţe -, să gândim atât de anacronic,
cel puţin cu 150
de ani în urmă!
Dacă facem o scurtă incursiune în istoria cunoaşterii umane,
primul lucru care ne frapează este incapacitatea de a accede la
adevărul despre sine. Omul este o fiinţă imperfectă. I-a trebuit
să parcurgă mii de ani ca să se apropie abia astăzi de un adevăr
doar parţial despre sine, şi nu total, dar suficient pentru a-i
conferi posibilitatea de a-şi construi o soartă în acord cu
psihologia şi biologia sa.
A doua lecţie pe care o putem extrage din istoria trecutului este
aceea că instrumentul prin care ne putem transforma este
cunoaşterea. Două căi de cunoaştere s-au impus în timp: religia
şi ştiinţa. Niciuna nu poate fi ignorată, fiecare având posibilităţi
diferite.
Aristotel şi Ptolemeu credeau că Pământul este static, iar
planetele se rotesc în jurul său. Încă se credea că întotdeauna
corpurile grele cad spre Pământ pentru că îşi au originea acolo
şi tind să ajungă de unde au plecat. Fumul şi vaporii se urcau
spre cer pentru că
„doreau”, de asemenea, să se întoarcă de unde au venit.
Johannes Kepler a avut mari merite ca astronom, descriind
legile mişcărilor planetare, dar, cu toate acestea, credea în mod
naiv că planetele se mişcă fiind
„împinse de îngeri”.
Isaac Newton şi-a luminat secolul, cum se spune, impunând
ideea unui univers raţional şi predictibil, guvernat de legi
naturale. Concepţia sa despre univers a fost valabilă însă numai
pentru dimensiunea sa macrofizică vizibilă. Interconexiunea
existentă la nivel cuantic, operarea principiului incertitudinii
aveau să
devină cunoscute abia peste 200 de ani, prin fizica modernă.
În opinia mea, cea mai mare descoperire a fizicii cuantice în
contrast cu ştiinţa fizicii newtoniene a fost constatarea
experimentală a interconexiunii tuturor lucrurilor din Univers.
Ideea din fizica newtoniană că
suntem separaţi, strict individualizaţi, fără nicio legătură
între noi, contrastează fundamental cu realitatea descrisă de
fizica modernă. Sunt convins că însuşirea acestei idei a avut
multe consecinţe nedorite de-a lungul istoriei.
Este interesant însă că, înainte de Newton cu aproape 1.700 de
ani, Iisus cunoştea această conexiune cel puţin la nivel uman
atunci când le-a spus adepţilor săi: „Voi toţi sunteţi fraţi, fii ai
aceluiaşi Tată”. Prin evocarea acestui adevăr, Iisus a redat
demnitatea sclavilor din timpul său, care erau consideraţi de
stăpânii lor aidoma animalelor domestice, dispunând de viaţa
lor aşa cum doreau. Iisus este cel care îi ridică pe sclavi la
demnitatea de oameni şi vreau să cred că a fost unul dintre
motivele esenţiale pentru care mulţimile l-au urmat şi religia
creştină a câştigat prioritatea între alte religii concurente la acea
vreme.
Am convingerea că acesta este momentul
Adevărului, când religia îşi găseşte o explicaţie prin ştiinţele de
ultimă achiziţie - fizica cuantică, ştiinţele neurocognitive,
experienţele morţii clinice şi experienţele extracorporale.
De ce abia acum dispunem de această cunoaştere?
Aş răspunde pentru că acum, mai mult decât oricând, este
nevoie de o schimbare fundamentală, de o altă
cunoaştere, de o altă gândire, o altă spiritualitate.
Observaţii critice la adresa religiei
Se spune că primele îndoieli în cuvântul Bibliei ar fi fost
exprimate în momentul când, în secolul al XIV-lea, în Europa a
izbucnit ciuma bubonică, din cauza căreia a murit un sfert din
populaţia Europei.
Întrebarea care s-a pus a fost: de ce odată cu familii întregi au
murit şi copiii, care sunt suflete nevinovate?
De ce a admis Dumnezeu aceste tragedii produse în masă?
Sunt multe întrebările pe care le pun ateii, dar şi credincioşii
dezamăgiţi de realitate.
•Dacă Dumnezeu este atotputernic, de ce nu l-a creat şi pe om
perfect, aşa cum sunt alte creaţii, ca de pildă legile care
guvernează sistemele planetare şi galaxiile?
Când Noe l-a întrebat pe Dumnezeu de ce oamenii nu au fost
făcuţi perfecţi, ca îngerii, i s-a răspuns: „Noe, eu nu v-am făcut
îngeri pentru ca voi să faceţi efortul de a deveni îngeri”.
•De ce sunt lăsaţi oamenii să săvârşească răul când Dumnezeu
i-ar putea opri? Pentru că ni s-a dat liberul arbitru, se spune,
necesar pentru a opta între bine şi rău, dându-ne astfel
posibilitatea de a evolua prin liberă
alegere.
Aici am motive să intervin. Eu cred că sunt două
modalităţi de a supraveghea şi a gestiona omenirea.
Marea majoritate funcţionează asemenea unui ceas deşteptător
care sună la ora dorită de noi.
După ce fixăm ora de trezire şi întoarcem arcul seara, până
dimineaţa nu ne mai ocupăm de el; va suna singur. Pentru
oamenii care au însă misiuni foarte importante pentru mersul
societăţii, cum ar fi transmiterea unor idei, rolul lor în
schimbarea unei istorii, crearea unor invenţii, scrierea unor
opere menite să transforme destine - liberul arbitru este mult
mai limitat, pentru că ce trebuie să facă ei şi nu este dus la
îndeplinire nu va mai fi făcut niciodată de nimeni.
Fiecare operă poartă amprenta, semnătura, stilul unui autor
destinat anume.
Când, în virtutea liberului lor arbitru, cei cu misiuni importante
se abat de la ceea ce au de făcut, sunt obligaţi, uneori prin
mijloace foarte dure, să-şi ducă la bun sfârşit misiunea. Fiecare
dintre noi vine aici cu un rost, cu o misiune, mai importantă sau
mai puţin
importantă. Când ne este prea greu, ne trimit ghizi ca să
ne ajute.
• Chiar şi unii slujitori ai Bisericii sunt nedumeriţi de anumite
versete din Vechiul Testament.
Iată câteva extrase din Vechiul Testament citate de Carl Sagan
în Lumea şi demonii ei. Ştiinţa ca lumină în întuneric (Editura
Herald, Bucureşti, 2015, p. 339):
• În Cartea lui Iosua Na vi scrie că este celebrată
exterminarea în masă în diferite oraşe din Canaan a bărbaţilor,
femeilor, copiilor şi chiar a animalelor domestice: „Iosua (…) a
omorât toată suflarea, cum poruncise Domnul Dumnezeu lui
Israel” (Cartea lui Iosua Navi, 10:40).
Despre ucideri în masă ni se vorbeşte şi în cartea lui Saul şi a
Esterei. În Exod este interzisă uciderea. În Levitic ni se cere să
iubim aproapele ca pe noi înşine, iar în Evanghelii se cere să ne
iubim „duşmanii”. Dorind să
fie imparţial, C. Sagan nu iartă pe nimeni, spunând că
despre ucideri în masă, acte de incest şi sclavie se găsesc
menţionări aproape în toate religiile. Este fără
îndoială că buna credinţă a unui credincios este pusă la grea
încercare când citeşte aceste orori săvârşite în numele religiei.
De ce persistă Răul în lume?
Tema Răului este frecvent evocată ca un
contraargument la adresa religiei, care propovăduieşte Binele.
Tot ceea ce există în natură are o parte luminoasă şi o alta
întunecată. Orice atitudine, gând, sentiment, acţiune se înscrie
într-un registru pozitiv sau negativ.
Întâlnim Răul ca gândire şi acţiune opusă Binelui la nivel
colectiv, individual şi în natură.
Orice gând, sentiment, acţiune cu conţinut negativ poate genera
distrugere dezordine, drame, crime, războaie, haos.
Consecinţele lor sunt de ordin biochimic, la nivelul
organismului propriu, şi de ordin fizic, la nivel de Univers.
Gânditorii antici ai medicinei tradiţionale chineze au sesizat
antiteza dintre aspectele pozitive şi cele negative specifice
tuturor fenomenelor din natură, pe care le-au numit Yin şi Yang.
Existenţa lor este necesară pentru unitatea funcţională la nivel
de echilibru. Simbolul lor grafic exprimă excepţional unitatea
acestui echilibru -
un cerc cu două jumătăţi, alb şi negru, fiecare tinzând spre
cealaltă şi, în acelaşi timp, fiecare conţinând în interiorul său o
mică parte din cealaltă.
Exemplele sunt numeroase: alternanţa zi/ noapte; cald/rece;
dreapta/stânga; sus/jos.
Deducem de aici că Binele nu poate exista fără
contrariul său, că ce este pozitiv are nevoie de negativ pentru
acţiune şi echilibru. Se înscrie, cu alte cuvinte, în
logica naturii, a Universului. Nu este nimic de obiectat până
aici. Dar când negrul înlocuieşte complet albul, când întunericul
învinge lumina, când frigul anihilează
căldura, cum ar fi, spre exemplu, în „iarna atomică”, unde
lumina şi căldura Soarelui ar fi complet şi pentru lungă vreme
blocate în drumul lor spre Pământ, atunci negativul nu ne mai
este util!
Ca în toate lucrurile de pe Pământ, semnificaţia, intensitatea şi
durata unui fenomen este ceea ce contează, ceea ce conferă o
finalitate utilă sau nocivă.
În cartea sa Jocul cosmic, Stanislav Grof aminteşte ca
manifestări ale Răului din lume: masacrele din războaie,
torturile şi crimele Inchiziţiei, lagărele de concentrare naziste,
cele două războaie mondiale care au ucis, se spune, mai mult
decât în întreaga istorie precedentă a acestora.
O vizită la muzeele din Occident în care sunt expuse
instrumentele de tortură ale Inchiziţiei lasă cea mai oribilă
impresie despre ce a putut inventa omul împotriva omului - în numele lui Dumnezeu.
Carl Sagan, în cartea citată mai sus, relatează
modul în care se desfăşurau procesele Inchiziţiei împotriva unor
oameni nevinovaţi acuzaţi de vrăjitorie sau erezie, în oraşul
german Wurzburg, în anul 1631.
Mărturia îi aparţine lui Friedrich von Spee, călugăr iezuit care,
înainte de a fi arestat pentru aceste dezvăluiri, a murit răpus de
ciumă. Aş spune, mai degrabă, că s-a lăsat contaminat de
ciumă, ştiind ce-l aşteaptă.
Cei care judecă cred în superstiţii, în calomnii şi în bârfe. La
simple zvonuri sau la denunţul unor inşi cumpăraţi, josnici şi
depravaţi - care, bineînţeles, au şi ei câteva firmituri ca răsplată
a nimicniciei lor -, aduc în faţa justiţiei persoane nevinovate sau
pentru acte
minore. Orice fantezie a unui nebun sau calomnie din răutate
sau răzbunare constituie dovezi suficiente.
Când nu sunt dovezi, se merge pe prezumţia de vinovăţie, şi nu
de nevinovăţie. Dacă cineva dorea să
distrugă o persoană, avea toate mijloacele să o facă. Şi dacă cei
acuzaţi mărturisesc sau nu, sentinţa este aceeaşi: moartea.
Motivele erau total ridicole. Dacă o femeie acuzată
de vrăjitorie avea o viaţă normală, era totuşi vinovată, pentru că
sub o viaţă virtuoasă vrea să-şi ascundă
păcatele; dacă era speriată, însemna că se ştia vinovată; dacă nu
era speriată, însemna că simula curajul.
Oricine putea fi acuzat. Au condamnat mame cu copii abia
născuţi, fiind şi ei ucişi; o adolescentă, pentru că ştia mai multe
limbi străine; o copilă de 8 ani, o soră
mai mică a acesteia; o fată foarte frumoasă, pentru vina de „a fi
frumoasă”; o fetiţă nou-născută; o fată oarbă etc.
În Anglia, o femeie cu fiica sa de 9 ani au fost spânzurate
pentru vina că „au dezlănţuit o furtună
scoţându-şi şosetele din picioare”!!!
Un motiv şi mai grav de ardere pe rug decât vrăjitoria era erezia
- abaterea de la dreapta credinţă în accepţiunea Bisericii
timpului.
Dacă un judecător nu marşa pe acuzele inventate, devenea el
însuşi victimă.
Slavă Domnului că astăzi, după 400 de ani de evoluţie a
civilizaţiei, nu mai este aşa…!
*
**
Îndepărtându-ne
de
ororile
acelor
vremuri
întunecate şi absurde, revenim la realităţile zilelor noastre.
Una dintre nedumeririle legate de religie este şi aceea a morţii
unor copii inocenţi prin molime, foamete, războaie, crime,
accidente etc.
Geneza unei fiinţe umane presupune un travaliu de o
extraordinară complexitate şi ingeniozitate. Dacă
există un sens în toate, primit înainte de a veni pe lume, ce sens
are moartea survenită imediat după naştere sau chiar în timpul
acesteia? Parafrazându-l pe Pascal, care spunea că inima îşi are
raţiunea sa despre care raţiunea noastră nu ştie nimic, şi în
exemplul ultim citat aici, se poate spune că raţiunea noastră nu
prea ştie nimic despre raţiunea de dincolo de noi. Una dintre
întrebările la care nimeni nu mi-a putut răspunde este aceea a
menţinerii unei vieţi prin sacrificiul altei vieţi. Omul este
omnivor şi se hrăneşte inclusiv cu animalele pe care le sacrifică.
Sunt animale care trăiesc exclusiv pe seama altor animale, deşi,
de vreme ce există specii exclusiv ierbivore, era posibil ca acest
mod de hrănire să fi fost unic.
Când vedem un pui de gazelă devorat cu violenţă de lei, tigri
etc., ne întrebăm impresionaţi: de ce în natură
nu există milă?!
Alfred Kastler vorbea despre un conflict al finalităţilor,
considerând că viaţa tuturor fiinţelor are o finalitate. Dar şi
viaţa fiinţei care se hrăneşte prin sacrificarea altei fiinţe are o
finalitate. Se naşte în acest fel un conflict de finalităţi, iar A.
Kastler se întreabă:
„Unde este în toate acestea Dumnezeul dragostei despre care
vorbeşte Iisus?”
Când eram în Canada, am pus aceeaşi întrebare unui pastor care
părea să fie foarte doct în profesia sa.
Mi-a răspuns că nu ştie nici el. Probabil, a continuat dumnealui,
undeva a intervenit ceva.
Chiar şi în cazul vegetarienilor, viaţa se hrăneşte cu alte vieţi.
Este extrem de important aici de remarcat un aspect. Oamenii
din comunităţile tribale, înainte de a consuma o plantă sau
carnea unui animal, le cereau iertare şi permisiunea de a le
consuma. Când citeam La mentalité primitive a lui Levy-Bruhl,
credeam că gestul acestor oameni exprima o mentalitate
primitivă, tributară gândirii magice, animiste. Acum înţeleg cu
totul altfel lumea. Totul este interconectat şi, cum s-a spus, şi
ruperea unei flori poate deranja o stea.
RELIGIA ŞI SPIRITUALITATEA
Am fost întrebat adeseori de ce vorbesc atât de mult despre
spiritualitate şi de ce nu îmi este suficientă
religia ca soluţie unică de ieşire a lumii din impasul în care se
află.
Mai întâi, nu exclud rolul religiei în viaţa omenirii şi l-am
subliniat prin ceea ce am scris.
Religia este o cale de cunoaştere, asemenea ştiinţei, şi nu poate
fi exclusă din această ecuaţie.
Religia nu este doar o cale spre Divinitate, ci şi o trăire în acest
spirit şi foarte mulţi oameni au nevoie organică de acest
sentiment, oricât de mare ar fi corul celor care, din diverse
motive, neagă această funcţie a religiei. Dacă funcţionează,
înseamnă că există, cu sau fără vrerea cuiva…
Şi de ce atunci şi nevoia de spiritualitate? În primul rând,
pentru că nu are limitările rigide, atât la nivel de concept, cât şi
ca apartenenţă de grup, pe care le au toate religiile.
Spiritualitatea nu exclude ideea de Divinitate pentru că tinde
spre acelaşi ţel, dar admite orice altă cale de a ajunge acolo. Am
citit cărţi scrise de către oameni ce ţin de Biserica ortodoxă
dintr-o ţară cu multe insule care
anatemizau spiritualitatea orientală, atribuind-o forţelor opuse
Divinităţii. Prin aceasta se neagă întreaga gândire şi cultură
orientală, în care sunt valori de spirit inestimabile şi cu o
vechime mult mai mare decât cea a filosofiei occidentale.
Vedele, Upanişadele sunt un exemplu. Să luăm ca ilustrare
Imnul cosmogonic din Vede, referitor la începutul Universului,
atât de genial versificat de Eminescu. Constatăm că nu este
nicio diferenţă faţă de ipotezele astrofizicii actuale. Aidoma
religiei creştine, gândirea orientală a intuit inclusiv rolul luminii
în geneza Universului.
Când toate aceste date au astăzi un suport ştiinţific real, cum
pot fi negate, „afurisite”, ca să folosesc un termen adecvat?
Sigur că, în orice practică în care sunt implicaţi oameni, pot fi
erori şi derapaje, dar acestea ţin de firava condiţie umană şi nu
pot fi reproşate domeniului respectiv.
Ideile valoroase ale unor oameni mari se transformă
în pulbere când ajung pe mâna unor oameni mici.
În opinia mea, filosofia lumii are doi versanţi - unul oriental şi
altul occidental. Vreme îndelungată ştiinţa occidentală a pus sub
semnul superstiţiilor multe dintre informaţiile venite din Orient.
Acum sunt studiate în laboratoare şi introduse în practica
medicală şi în psihologia dezvoltării!
Spiritualitatea nu exclude religia, ci doar limitările ei
conceptuale, refuzul de a accepta multe dintre descoperirile
ştiinţei care sunt adevăruri de necontestat.
În istoria ştiinţei de la Renaştere şi până acum, nu se poate
spune că nu s-a făcut niciun progres în cunoaştere.
Spiritualitatea este deschisă oricărei achiziţii ştiinţifice care se
dovedeşte a fi utilă omului.
Religia este exclusivistă în ceea ce priveşte apartenenţa la un
grup spiritual sau religios.
Religia i-a declarat eretici pe toţi cei care nu fac parte din
aceeaşi confesiune sau care au îndrăznit să nu fie de acord cu
toate condiţiile impuse adepţilor săi.
Condamnarea la arderea pe rug, adesea doar pentru erezii
inventate de către denunţătorii plătiţi, a fost total contrară
moralei creştine.
Cruzimea de tip inchiziţional s-a perpetuat şi în regimul de
teroare instituit de Stalin, milioane de victime plătind cu viaţa.
„Anatemizarea” prin sloganul abaterii de linia unei gândiri
dirijate, impuse cu forţa, o vedem din nefericire prezentă şi
astăzi la „case” cu alte pretenţii! Este adevărat, interdicţiile sunt
abia la început şi nu s-a ajuns încă la soluţia lui Pol Pot, dar
după
modul în care ni se impune absurdul, este posibil orice.
Noua Spiritualitate, despre care vom vorbi mai târziu, nu are
nimic comun cu stigmatizarea oamenilor pentru aşa-zisele
erezii.
În cartea sa Jocul cosmic (Editura Antet, 1998), Stanislav Grof
comentează câteva criterii care diferenţiază conceptual Religia
de Spiritualitate.
• Spiritualitatea nu este o doctrină dogmatică.
• Spiritualitatea nu are nevoie de intermediar între om şi
Divinitate.
• Religia implică o instituţie oficială cu reguli precise de
activitate.
• Spiritualitatea nu impune interdicţii, ci lasă o deplină libertate,
fiind o alegere personală.
Concluziile rezultate din experimentele psihologiei
transpersonale nu sunt acceptate de către religie şi, din
nefericire, nici de către ştiinţa materialistă, deşi au efecte
terapeutice benefice în medicina modernă.
Obsesiile, fobiile, atacurile de panică, unele afectări somatice
îşi pot găsi vindecarea prin regresie transpersonală. Am asistat
la Cursul de Psihologie Transpersonală al profesorului Brian
Weiss, organizat la Roma în 2013, şi am putut să apreciez
valoarea terapeutică indiscutabilă a acestei metode.
Prin psihologia transpersonală sunt explorate engramele din
subconştient ale afecţiunilor care au relaţie de tip cauză - efect
cu bolile actuale ale persoanei supuse regresiei.
Experienţele psihologiei transpersonale ne vorbesc despre
dimensiunea noastră spirituală, de conexiunea noastră cu o
inteligenţă care transcende timpul şi ne relevă informaţii dintrun alt statut biologic şi temporal al fiinţei noastre.
Putem spune, în consecinţă, că Spiritualitatea ne aduce mai
aproape de adevărul despre noi, uzând de toate achiziţiile
ştiinţelor moderne. Este deci o cale strict necesară, despre care
vom detalia mai târziu, spre adevărata cunoaştere şi ieşirea din
criza morală a lumii actuale.
*
**
Este evident că nu putem să răspundem la toate întrebările care
se referă la marea enigmă a originii şi sensului existentei
noastre.
Şi totuşi, chiar dacă ne-am limita doar la argumentele
comentate în acest capitol, nu putem eluda realitatea lor.
Confruntaţi cu exemple a căror explicaţie nu poate fi redusă la
hazard, la condiţia noastră fizică, suntem obligaţi să admitem şi
alternativa originii transcendente a lumii. Demersul logic al
evoluţiei pledează pentru „verbul primordial”, emis de o
gândire, o inteligenţă, o Conştiinţă preexistentă. Pledează
pentru
un logos în care au fost înscrise modelul informaţional şi sensul
devenirii a tot ce există.
Deşi suntem în plină eră a ştiinţei geneticii, după
cum observa François Jacob, distins cu Premiul Nobel, plecând
de la informaţia înscrisă în ADN, avem explicaţia genezei unei
celule, dar nu şi a întregului organism, care se formează iniţial
prin segmente separate şi într-o ordine programată, urmând ca
ulterior să se realizeze conexiunea dintre ele.
Spre exemplu, inima apare în primele 3 săptămâni de gestaţie,
iar creierul, după 3 luni. La apariţia creierului sunt trimise
fibrele nervoase care conectează
viscerele (inimă, diafragmă, stomac etc.). Cum „ştiu”
aceşti nervi să ajungă de Ia creier la organele destinate,
traversând un drum foarte sinuos, printre alte formaţiuni
anatomice? Este un mister care nu poate fi atribuit informaţiei
din ADN, acesta funcţionând doar în interiorul celulei, şi nu în
afara sa.
O explicaţie posibilă. Suntem construiţi după un model
morfogenetic existent în câmpul conştiinţei.
Informaţia precede materia, şi nu invers. Conştiinţa este
organizatorul materiei, după cum au susţinut mulţi cercetători ai
creierului, de la C.G. Jung la John Eccles, laureat
al Premiului
Nobel
pentru
studii
în
Neurofiziologie.
În această idee trebuie să admitem că însăşi evoluţia biologică
până la om a fost înscrisă mai întâi la nivel de informaţie, de
model morfogenetic al lumii vii, existent în câmpul conştiinţei,
şi nu la cel al ADN-ului sau al structurilor anatomice, cum se
susţine clasic.
*
**
Din când în când, în marea sa îngăduinţă, Creatorul se mai
îndură şi de noi, cei plini de „păcate”, şi fie ne
răspunde la câte o rugă, fie ne dă spontan câte un semn că
există. Şi asta este cea mai mare certitudine pe care o putem
avea.
Dumnezeu există!
Cap. 7 - SCURT DISCURS DESPRE SIMŢUL MORAL ÎN
CONCEPŢIA DARWINISTĂ ACTUALĂ
Reiau parţial acest subiect din al doilea volum al cărţii în
căutarea sensului pierdut datorită discuţiei aprinse în jurul
acestei teme astăzi.
La nivelul întregii lumi se caută soluţii de ieşire din marasmul
moral actual. În acest context, biologii şi sociologii se întreabă
dacă simţul moral are un fundament religios, unul cultural sau a
apărut de-a lungul evoluţiei omului, înscriindu-se în genele
sale.
Mulţi comentatori actuali, convinşi neodarwinişti, susţin că
morala nu trebuie să fie pusă în relaţie cu religia, pentru că,
spun ei, religia nu are niciun fundament ştiinţific. Compasiunea,
empatia - elemente componente ale simţului moral - trebuie
excluse din dicţionar şi din comportamentul uman pentru că nu
au un suport ştiinţific. În concepţia biologiei evoluţioniste,
omul a apărut dintr-o întâmplare şi prin selecţie naturală. Este
deci un simplu accident al naturii, un animal ca toate celelalte
pe care le vânăm fără reticenţe morale, cum facem de altfel şi
cu omul, care devine victimă a crimelor şi războaielor.
Întrucât în capitolul dedicat Religiei am discutat argumentele
care pledează, în opinia mea, pentru existenta unei raţiuni
cosmice care a făcut obiectul marilor religii, nu voi mai reveni
aici şi voi comenta doar argumentele „moralei” fără morală.
Este fără îndoială că numeroasele conflicte dintre religii, actele
de terorism puse pe seama fanatismului religios, campania
insistentă de secularizare în lumea
actuală nu pun în lumină favorabilă religiile, cel puţin ca
organizare instituţională.
Neurobiologi ca Jean Decety, consecvenţi adepţi ai
darwinismului, susţin că de-a lungul evoluţiei biologice s-au
format gene care controlează emoţiile negative, dar nu din
motive altruiste, ci doar d in cele care ţin de supravieţuire. Era
necesar să se prevadă atitudinea agresivă a adversarilor şi să se
ia măsuri în consecinţă.
Neurologul James Blair (SUA) este de aceeaşi părere, că cel
care cruţa viaţa unui adversar învins nu o făcea din motive
morale, umanitare, ci pentru ca acesta să-i rămână îndatorat şi
să se folosească de serviciile lui. Aşa crede că s-au format
genele de suport ale aparenţei morale care, în realitate, nu
reprezintă decât un simplu interes.
Simţul echităţii este interpretat tot într-o notă
biologizantă darwinistă, dar ceva mai concesivă. Nici acesta nu
are o motivare morală - se putea altfel? ci doar nevoia de
cooperare, de ajutor reciproc.
Cooperarea o vedem aplicată şi de către alte specii: lupi şi lei,
care vânează în grup, la insecte ca albinele şi furnicile, chiar şi
la specii diferite care sunt avertizate prin strigăte de alarmă
când apare un pericol. Simbioza dintre diferite specii de plante
are acelaşi caracter.
Dacă urmărim colaborarea dintre lupi sau dintre lei, constatăm
aplicarea unei strategii foarte inteligente.
Unul dintre membrii grupului sare la gâtul victimei, spre
exemplu al unei antilope. Faptul că nu se mai desprinde din
acea zonă ne spune că el pare să „ştie” că aceea este cea mai
vulnerabilă, blocând respiraţia şi circulaţia sângelui spre creier.
Ceilalţi membri ai grupului se luptă
în acelaşi timp să doboare, prin greutatea lor, prada.
Şi, în fine, să fie o dovadă de altruism la lupii care au crescut
copii mici abandonaţi sau pierduţi în
păduri?! Un copil care era ceva mai mare şi ştia să
vorbească povesteşte că, pentru a-l determina să
mănânce carnea oferită, o lupoaică a împins-o, pur şi simplu,
spre el.
Din fericire, sunt şi alte opinii contrare celor expuse.
Joshua Greene crede că ne naştem cu simţul echităţii şi cu
aversiunea de a face rău. Cel puţin unii copii ar avea înţelegere
pentru suferinţa altor copii, fiind puternic impresionaţi. Este
adevărat, sunt multe cazuri de copii ceva mai mari care şi-au
scos fraţii mai mici din casa incendiată când adulţii erau plecaţi.
Dar gesturi de acest gen întâlnim şi la multe animale - delfini
sau câini, unii chiar maidanezi.
Am vorbit despre cooperarea chiar şi dintre diferite specii de
bacterii care comunică între ele şi îşi construiesc împreună o
cuticulă calcaroasă de protecţie.
Este evident însă că există şi opinii rezonabile.
Raymond Boudon vorbeşte despre o selecţie raţională în
evoluţie, în virtutea căreia nu se poate reduce fiinţa umană
exclusiv la condiţia sa biologică, ignorând dimensiunea
spirituală, care ne defineşte ca oameni.
În cartea în căutarea sensului pierdut (voi. II, Editura Eikon,
2008), spuneam că este inadmisibil să reducem morala la un
simplu interes egoist când omenirea a dat o infinitate de dovezi
de altruism, de compasiune, de înţelegere pentru suferinţa
umană, înseamnă să
ignorăm cultura, educaţia, bunul- simţ şi dreapta credinţă a
milioane de oameni de pretutindeni. Oare nu vede nimeni
rezultatul acestei „ morale” fără Dumnezeu care generează
doar războaie, crime, terorism, violenţă şi o patologie pentru
care nu ne mai ajung spitalele?
Cine are interes să menţină această violentă
continuă în societatea umană? Probabil, cei care fac
războaie şi profită din plin de pe urma acestei gândiri
păguboase.
Mă întreb dacă cei care susţin aceste opinii sunt chiar convinşi
de ceea ce spun sau sunt doar bine finanţaţi. Sunt oare
conştienţi că prin teoriile lor oferă o justificare socio-biologică
războaielor, care sunt mereu provocate şi întreţinute?
Epigenetica ne spune că nu suntem doar gene imuabile, ci şi
rezultatul condiţiilor de mediu pe care, în parte, le putem
controla.
Ştiinţele neurocognitive ne spun acum că suntem ceea ce
gândim şi simţim. Gândurile noastre sunt celulele noastre. De
unde atunci opinia că suntem tributari unei existenţe primare
după o evoluţie de multe mii de ani? Ne întoarcem la o epocă
de primitivism?
Experienţele morţii clinice, susţinute cu argumente ştiinţifice,
studiate cu mijloacele actuale de investigaţie, demonstrează că
nu suntem simple fiinţe fizice apărute din întâmplare, ci creaţia
unei entităţi spirituale care s-a întrupat pentru a experimenta
condiţia fizică.
O mostră de gândire păguboasă şi absolut
periculoasă, cu implicaţii foarte adânci în existenţă, atât la nivel
individual, cât şi al întregii societăţi umane, o constituie ideea
de excludere a conceptului de compasiune.
Compasiunea, ni se spune, este o conduită impusă
de religie, iar într-o lume secularizată, religia este abandonată
pentru că nu ar avea un suport ştiinţific.
Este total fals! Compasiunea este un concept cu nuanţe
multiple, semnificând o atitudine de respect, de simpatie, de
ajutor uman faţă de un semen aflat în suferinţă. Omul nu poate
trăi singur, ca un sălbatic rece, amoral şi cu un suflet de piatră.
Roata sorţii se
învârteşte încontinuu. Cel care astăzi exultă şi se simte fericit
mâine poate avea nevoie de ajutorul altui semen.
Egoismul nu este doar necuviinţa omului fără
educaţie, ci şi o sursă de conflicte, de injustiţii şi de suferinţe
provocate altora.
Pe de altă parte, compasiunea se înscrie în registrul
comportamentului etic, moral, iar în virtutea ultimelor date ale
ştiinţelor neurocognitive şi ale psihologiei pozitiviste, cultivarea
acestor valori, aşa după cum am discutat deja, nu mai poate fi
privită ca o simplă
convenţie socială, ci este o condiţie a propriei sănătăţi,
imprimată în ADN-ul propriu.
Comportamentul arogant, sfidător, agresiv se însoţeşte de o
biochimie specifică stresului generator, mai devreme sau mai
târziu, de urmări patologice, de ruinare a propriei sănătăţi.
Gândurile şi emoţiile noastre bune sau rele devin sănătatea sau
bolile noastre.
Fizica modernă este de asemenea în deplină
consonanţă cu concluziile ştiinţelor neurocognitive.
Energia gândurilor noastre se propagă, după cum am mai spus,
în spaţiu, distorsionând sau, dimpotrivă, facilitând, în funcţie de
semnificaţia lor, funcţionalitatea lumii, atât la nivel social, cât şi
la nivel cosmic.
Avem, aşadar, o mulţime de argumente ştiinţifice care pledează
pentru o lume a justiţiei, a bunului-simţ şi a comandamentelor
morale susţinute inclusiv de tradiţiile spirituale.
În concluzie, în faţa atâtor dovezi ale originii noastre spirituale,
ale implicării Conştiinţei extinse la Univers, a exclude
dimensiunea spirituală din existenţa omenirii nu poate decât săi aducă mari prejudicii. De aceea am susţinut că este nevoie de
o nouă gândire, de o Nouă
Spiritualitate ca soluţie a depăşirii unui moment greu din istoria
noastră.
POATE EXISTA O MORALĂ FĂRĂ RELIGIE?
Într-un dialog pe care Dalai Lama l-a avut cu mai mulţi
interlocutori occidentali din domeniul ştiinţei şi al culturii, s-a
adus în discuţie şi posibilitatea construirii unei morale fără
religie, având în vedere gândirea lumii moderne şi
postmoderne.
Majoritatea lumii moderne trăieşte astăzi sub însemnul
liberalismului, al economiei liberale care pune accentul pe
proprietatea privată, pe individ şi pe libertatea sa nestingherită.
A declara că este bine şi corect doar ceea ce îi este util
individului, ignorând total interesele de convieţuire ale
comunităţii umane, când ştim că, ştiinţific vorbind, nu s-a
născut încă un om perfect, mi se pare a gândi nerealist. Mai
mult, susţinătorii acestei morale, deşi sunt conştienţi că
imperfecţiunea umană poate merge până la suprimarea vieţii şi
a libertăţii altor oameni, declară că îşi asumă
acest risc numai pentru a salva un principiu care în istorie, cu
toate succesele în plan economic, nu a fost capabil să prevină
cele două mari războaie mondiale, nu a putut preîntâmpina
terorismul, crimele şi fanatismul care, iată, sunt expresia
limitelor gândirii omeneşti.
Acest principiu al economiei liberale nu a reuşit să
rezolve nici marile discrepanţe economice dintre ţări şi nici cele
de la nivel social, dintre bogaţi şi săraci.
Milioane de oameni suferă de foame şi se culcă flămânzi.
Concret, majoritatea comentatorilor problemelor lumii actuale
sunt în total acord că, deşi aflată în plină
economie liberală, omenirea merge pe un drum greşit,
implicând riscul autodistrugerii. Criza lumii actuale este una
morală, spirituală.
Morala presupune compasiune, înţelegere pentru omul aflat în
suferinţă - atribute care sunt cultivate de religie, căreia îi este
negat un fundament real.
Preceptele religioase au fost înlocuite cu mult aclamatele
„drepturi ale omului”.
Cum sunt respectate drepturile omului deducem din motivarea
tuturor războaielor la care suntem cu totii martori.
Unii ideologi, mai pătimaşi, susţin chiar dreptul la sărăcie, la
mizerie socială al celei mai mari părţi a populaţiei sub pretextul
că a te îngriji de soarta lor înseamnă să le încâlci dreptul la
libertate!
Mă întreb: până unde pot merge cinismul şi nebunia minţii? în
această viziune, şchioapă şi mioapă, societatea trebuie să-şi
asume erorile indivizilor, inclusiv crimele, acesta fiind preţul
plătit în numele libertăţii individuale. În acest context, mă
întreb: cei ucişi nu au şi ei dreptul la viaţă?
Să fie mai rău omul decât animalele, care ucid pentru hrană atât
cât au nevoie să-şi astâmpere foamea?
Câinii şi alte animale în postura de eroi
Larry Dossey citează o mulţime de acte de „eroism”
făcute de câini pentru stăpânii lor. Este plină literatura de astfel
de exemple, eu însumi cunoscând multe din experienţa
personală.
Am văzut filmată o scenă cu un câine care se afla cu stăpânul
său pe un câmp când acesta a făcut un infarct miocardic,
pierzându-şi cunoştinţa, întrucât în jur nu se aflau oameni,
câinele a alergat câţiva kilometri până a găsit un om la care a
început să latre şi să-i arate cu capul direcţia în care era căzut
stăpânul său. În cele din
urmă, acesta a înţeles ce vrea câinele, l-a urmat spre omul căzut
şi l-a salvat, chemând ajutoare medicale.
Sunt cunoscute cazuri de oameni salvaţi de către delfini, care iau înconjurat pentru a-i apăra de rechinii care îi atacau.
Despre câinii care au murit pe mormântul
stăpânului, refuzând orice hrană oferită de oamenii cu
compasiune chiar şi pentru un biet animal, există o mulţime de
mărturii.
Şi pisicile au intrat în cartea acestor „recorduri”. O
pisică ataşată de copilul din leagăn îl păzea mai tot timpul. Întro noapte, mama copilului a fost trezită de pisică. Copilului îi era
rău.
La Spitalul de Urgenţă din Iaşi a fost filmat, nu cu mult timp în
urmă, un caniş care a aşteptat ore întregi la poarta spitalului să
vină stăpânul, care fusese internat de urgenţă. În cele din urmă,
personalul spitalului, înduioşat de bietul căţel care nu-şi lua
privirea de la uşa de intrare, i-a deschis şi l-a lăsat să-şi vadă
stăpânul. Când a ajuns în salon, a sărit direct în patul acestuia,
unde au urmat clipe de o impresionantă
tandreţe.
În faţa atâtor exemple, se mai poate spune că nu există o morală
chiar şi a naturii, nu numai la nivel uman?
Ce nu vom şti niciodată
Aşadar, de compasiune nu trebuie să facem uz, pentru că are o
motivare religioasă, iar ştiinţa a demonstrat că Dumnezeu nu
există. Dar care ştiinţă ne oferă onoarea de a ne informa despre
ceea ce nici ea nu ştie? Dacă ni se spune că avem acces la doar
4 % din Univers, pe ce ne sprijinim această certitudine? Este
cineva atât de genial, încât să poată să ne spună ce era
când nimic nu era? Mă refer la începutul Universului.
Sau dacă era totuşi ceva, de unde a venit acel ceva? Nu mai
revin la comentariile pe care le-am făcut în capitolul despre
religie. Voi readuce în discuţie doar opinia unor personalităţi ale
ştiinţei şi filosofiei avizate, deja citate.
Karl Popper afirma: „Ştiinţa este un adevăr încă
neinfirmat” (1985).
Fizica lui Newton a dominat peste două secole ştiinţa, până
când a venit Einstein cu Teoria relativităţii.
Şi ea va domni poate până va veni o altă teorie, era de părere
Karl Popper.
Bernard d’Espagnat afirmă: „Pretenţia ştiinţei de a fi strict
obiectivă este doar o dorinţă”.
Rosenblum şi Kuttner (2006), citaţi anterior, ne spun că, deşi
fizica cuantică are cel mai mare grad de precizie, nici aceasta
nu este infailibilă.
În virtutea principiului incertitudinii elaborat de W.
Heisenberg, nicio cercetare nu poate fi strict obiectivă.
Simpla implicare a conştiinţei noastre într-o experienţă îi
influenţează subiectiv rezultatul.
La un colocviu organizat de revista Sciences et Avenir (2015) au
fost întrebate mai multe personalităţi din ştiinţă şi cultură
despre existenţa lui Dumnezeu.
Răspunsurile au fost prezentate în articolul „Dieu et la Science”
(Dumnezeu şi ştiinţa).
Etienne Klein, profesor de filosofie a ştiinţei: „Nici religiile şi
nici ştiinţa nu îmi pot răspunde la toate întrebările, dar mizez pe
acelea care îmi oferă dovezi credibile”.
Am discutat despre rugăciune şi am văzut
confirmările experimentale ale acesteia efectuate la Institutul
Inimii din California, cele efectuate de Herbert Benson
(Harvard) şi de către alţii.
Dacă Universul este orb şi indiferent la doleanţele noastre, cine
răspunde acestora?
De unde au ştiut religiile cu mii de ani înaintea ştiinţei că la
originea Universului a fost Lumina? Cum explicăm vindecările
exclusiv prin religie, cum s-a întâmplat în exemplele citate de
noi, dacă religia nu are niciun fundament real?
Da! Există şi oameni amorali care ucid şi fac mult rău
semenilor lor, dar majoritatea oamenilor nu sunt aşa. Oricâte
rele i-am găsi noi religiei, nu putem să
negăm şi rolul său pozitiv în istoria lumii. Sunt convins că
religia i-a întors pe mulţi din drumul către crimă, către rău. Este
incontestabil rolul său în cultură, în istoria învăţământului,
mănăstirile servind multă vreme ca şcoli. Însăşi Biserica
ortodoxă a creat bolniţe mănăstireşti în care erau îngrijiţi
bolnavii, inclusiv cei psihic.
Bisericii noastre ortodoxe i s-au recunoscut de către istorici,
chiar şi de către cei de astăzi, merite în formarea şi menţinerea
identităţii noastre naţionale şi în formarea statului român. Nu
este întâmplător că domnitorii noştri construiau pe vremuri
biserici.
Cine nu a vizitat mănăstirile lăsate Moldovei de Ştefan cel
Mare, astăzi fiind catalogate de UNESCO
monumente istorice? Cine nu a admirat bijuteria de biserică de
la Curtea de Argeş, ctitorie a lui Neagoe Basarab, ca şi multe
altele?
Cum va arăta o morală fără religie? Exact ca şi cea pe care o
trăim cu toţii acum: războaie, terorism, crime, sărăcie pentru
unii şi lux şi profit pentru alţii.
Şi după ce criterii de comportament şi gândire trebuie să se
ghideze omul care nu are decât interese şi este lipsit de suflet?
Sufletul este al religiei, or, negând-o, nu va avea nici suflet. Am
spus mereu că sursele
principale de cunoaştere sunt doar religia şi ştiinţa. Mă
refer la o religie fără folclor şi legende, una care prin
cunoaşterea actuală să reflecte o realitate spirituală, cum se
exprimă David R. Hawkins. Aceeaşi condiţie i se cere şi
ştiinţei. Nu aceea a orgoliilor savante care „ştiu tot şi încă ceva
pe deasupra”.
Ştiinţa nu are însă morală, doar vindecă şi, din nefericire, şi
ucide. Şi apoi, care ştiinţă, cea nihilistă, rămasă la gândirea
secolului al XIX-lea, pentru care ultima raţiune este doar
substanţa, sau o ştiinţă
spiritualizată, capabilă să înţeleagă esenţa spiritului, subsumată
conceptului de Conştiinţă Cosmică, descrisă
de religie înaintea ştiinţei, chiar dacă cu altă denumire şi cu
naivităţile
inevitabile timpului?
De ce, în definitiv, ne confruntăm cu atâtea oscilări, cu atâtea
căutări de răspunsuri, fie de la religie, fie de la ştiinţă, sau de la
ideologii care s-au dovedit mai peste tot a fi falimentare?
Continue căutări
Lumea se află într-o continuă căutare, nu doar din cauza unor
nelinişti existenţiale, ci, în primul rând, din raţiuni pragmatice.
Ne împotmolim în ideologii la modă
care au durata efemeridelor, ne implicăm în conflicte sociale,
politice, în confruntări militare, în experienţe care eşuează, şi
pretutindeni „nu-i pace sub măslini”, ca să parafrazez un film la
modă în vremuri de demult.
Cu toţii spunem că ne luptăm pentru adevăr, ne considerăm
fiecare ca fiind unicul purtător al adevărului în funcţie de
poziţia pe care o ocupăm pe eşichierul politic sau de mărimea
statului pe care îl reprezentăm.
Dar care adevăr? Hai să apelăm şi la o autoritate cu posibilitate
de cunoaştere în alte dimensiuni. Profesorul
David R. Hawkins (SUA) a fost un medic psihiatru care şi-a
descoperit virtuţi iniţiatice încă din adolescentă, a scris de
asemenea o operă vastă, apreciată pe multe meridiane.
David R. Hawkins ne spune că incapacitatea noastră
de a distinge adevărul de iluzie, de impresia subiectivă
sau inoculată prin manipulare de către cei cu interese contrare
realităţii, este cauza majoră a neliniştilor şi conflictelor lumii.
Iluzia realităţii
După cum am mai spus, mintea umană, aşa cum este construită,
în stare naturală, nu este capabilă să
distingă ceea ce este real de ceea ce este doar aparenţă.
Cu cât un avion zboară mai sus, cu atât îl vedem mai mic.
Lumea pe care o vedem este rezultatul proiecţiei noastre
mentale. Fiecare specie vede altfel decât noi realitatea. Marii
iniţiaţi ai tradiţiilor spirituale hinduse au creat termenul de
maya pentru iluzia realităţii.
Din contradicţia între percepţia subiectivă care ne hrăneşte
egoul şi adevăr se nasc frecvent conflicte.
Spuneam în capitolele precedente că experienţa directă
empirică reprezintă un realism naiv, dar nu şi adevărul impus
printr-o cunoaştere mediată ştiinţific. David R.
Hawkins spune că majoritatea oamenilor, circa 85 %, gândesc
la modul naiv, neputând să diferenţieze realitatea de aparenţă şi
adevărul de neadevăr. De aici ar deriva toate suferinţele şi
neîmplinirile lumii.
Marii învăţaţi ai lumii au ajuns la concluzia că
nivelul scăzut al conştiinţei şi ignoranţa, la care se adaugă
orgoliul, îl ţin pe om să fie mereu în eroare.
Realizând aceste limite umane, David R. Hawkins a stabilit o
scală interesantă pentru nivelurile de dezvoltare a conştiinţei
(1995). El stabileşte limita de
200 sub care oamenii nu pot face diferenţa între Bine şi Rău,
între Realitate şi Aparenţă, între Adevărat şi Fals.
Găseşte că 85% din populaţia lumii se situează sub nivelul 200
al conştiinţei, ceea ce ar însemna un procent foarte mic, de 15
%, al celor care percep lumea cu ochii realităţii. Apreciază că
echilibrul lumii îl menţin cei 15 %
prin energia lor pozitivă, care contrabalansează influenţa
negativă a celor 85%.
Textual, Hawkins afirmă că nivelurile diferite ale conştiinţei
umane constituie cauza tuturor conflictelor.
Sunt interesante consecinţele care decurg din aceste diferenţe de
standard al conştiinţei relatate de David R.
Hawkins.
Peste nivelul 200 al conştiinţei sunt atrase energiile pozitive,
exprimate prin iubire, iertare, adevăr etc. Sub nivelul 200 al
conştiinţei sunt atrase energiile negative, manifestate prin ură,
invidie, agresivitate, vulgaritate, calomniere, ironie etc.
Toate deciziile noastre, comportamentul, gândirea, percepţia,
religia, cultura, capacitatea de înţelegere ar fi influenţate, după
Hawkins, de câmpul de energie corespunzător nivelului
conştiinţei.
Oamenii se asociază în grupuri cu acelaşi nivel al conştiinţei de o parte, cei cu preocupări spirituale, de alta, cei cu
manifestări violente, cu atitudini antisociale.
Cei care comit crime şi genocid aparţin celui mai jos nivel al
conştiinţei. Aidoma sunt şi cei care comit acte de terorism, cei
care comandă războaie sub diverse pretexte
- ca eliberarea de sub dictatura care este înlocuită cu cea a
cuceritorilor.
Progresul omenirii este datorat celor care se situează
peste nivelul 200 al conştiinţei.
Mi se pare interesant de ce crede Hawkins că sunt unii oameni
anti-religioşi: pentru că în orgoliul lor nu
suportă instinctiv o putere mai mare deasupra lor. De aceea
mulţi aparţin ştiinţei şi cred că au argumente suficiente să-l
nege pe Dumnezeu. Este o expresie a scientismului din ştiinţă:
totul se ştie!
Cei care declanşează războaie sau asupresc în diferite forme
moderne, mai mascate, mai coafate, sunt împotriva religiei şi
mai ales a moralei cu fundament religios pentru că se situează,
prin ceea ce fac sau au în intenţie, în totală contradicţie cu
morala religiei.
Modelele sociale
David R. Hawkins face şi o analiză a modelelor sociale
vehiculate în lume după cel de al Doilea Război Mondial.
În virtutea libertăţii de exprimare au apărut atitudini extremiste
la adresa adversarilor. Anarhismul doreşte o societate fără legi
şi restricţii, individului acordându-i-se o libertate totală.
Secularismul relativist urmăreşte „eliberarea” lumii de
hegemonia moralei şi a responsabilităţii.
Sofiştii cer eliberarea de sub „persecuţia” raţiunii, voind o
lume postmodernistă în care să domnească
ateismul, haosul şi anarhia.
Pledoarie pentru umanism
Visul enciclopediştilor de a crea o societate a culturii şi
civilizaţiei, a raţiunii şi umanismului s-a năruit mai întâi sub
tăişul ghilotinei, apoi al războaielor ce au urmat şi i se pune
capăt în epoca postmodernismului, în care toate valorile
clasice care au făcut mândria gândirii umane cad în
desuetudine şi în zgura vulgarităţii.
Nu întâmplător Paul J. Zak opta pentru
reintroducerea în şcoală a ştiinţelor umaniste - istorie, artă,
literatură, filosofie, limbi clasice.
Se simte o acută nevoie, dacă nu de o îndumnezeire, cel puţin
de o umanizare în care sufletul să se regăsească pe sine printro autentică împlinire.
Concluziile întâlnirilor dintre oamenii de ştiinţă şi
personalităţile care susţin unele tradiţii spirituale orientale
coincid întocmai cu cele impuse de datele noilor ştiinţe.
Celulele organismului nostru au nevoie pentru o funcţionare
optimă de chimia a ceea ce numim, în genere, fericire. Este
starea în care creierul şi inima funcţionează consonant,
coerent, benefic pentru propria sănătate.
Stării de fericire i se opune suferinţa, generată de stres şi de
modul de gândire negativ.
Cooperare în loc de competiţie
Unul dintre principiile dominante ale economiei actuale este
acela al competiţiei, care hrăneşte egoul celor victorioşi, dar
provoacă suferinţa celor care pierd.
Din acest motiv, tot mai multe voci pledează pentru o atitudine
de cooperare în care cu toţii să fim învingători.
Ne amintim că experienţele din fizica modernă au impus
conceptul de interconectare, de interdependenţă la nivelul
profund al întregului Univers. Depindem vital unii de alţii şi
nimeni nu poate nici să existe şi nici să
devină ceea ce este decât prin aportul întregii comunităţi
umane.
Este deci înscrisă în natura noastră nevoia de importanţă vitală
a cooperării, a respectului pentru tot ceea ce ne înconjoară.
Compasiunea
Compasiunea, ca instrument de consolare în faţa suferinţei
semenilor, este o atitudine specific umană. Ne
înnobilează când facem uz de ea şi ne dezumanizează
când n-o avem. Pentru a compătimi şi atenua suferinţa nu
trebuie să fii neapărat religios, ci doar să fii om. Am amintit de
animalele care au intervenit în salvarea congenerilor. Nu cred
că ne putem permite să fim mai nepăsători decât ele.
Sentimentul compasiunii ar trebui educat încă din primii ani de
şcoală, îndeosebi faţă de colegii cu dizabilităţi, mai ales fizice.
Se ştie cât de mult suferă
aceşti copii pentru starea lor şi cât de răi pot fi alţi copii cu ei.
Mulţi dintre cei care devin obiectul distracţiei colegilor ajung
la suicid. Revine în sarcina pedagogilor să cultive, printre
primele noţiuni, respectul şi generozitatea faţă de toţi semenii
ca o condiţie a convieţuirii normale.
Studiile ştiinţifice, îndeosebi din ultimii ani, au demonstrat
importanţa fundamentală pentru sănătatea individuală şi
armonia socială a modului de gândire şi de comportament, pe
care l-am subsumat conceptului de Noua Spiritualitate şi pe
care îl vom trata mai departe.
Într-un interviu acordat de Corine Pelluchon lui Alexis Brocas,
publicat în Le Nouveau Magazine Littéraire (nr. 6, noiembrie
2018), sunt aduse în discuţie două şcoli de gândire, exprimate
prin două tendinţe contrarii în lumea modernă.
Una este şcoala de gândire umanistă, cu rădăcini încă din
Renaştere. Aceasta pledează pentru o transformare a fiinţei
umane printr-o conduită morală, prin cultivarea empatiei, a
compasiunii pentru semeni, prin militarea pentru protecţia
mediului ambiant, cu întregul său conţinut, inclusiv plantele şi
animalele.
Avem un destin comun. Mediul lor este şi al nostru.
Dacă îl distrugem, dispărând el, vom dispărea şi noi.
Gândirea umanistă este, după cum ne spun ştiinţele de ultimă
oră, înscrisă în genomul nostru şi, după cum am subliniat
încontinuu în scrierile mele, reprezintă
unica soluţie de a supravieţui într-o lume aflată în pragul
autodistrugerii.
Aşa cum pledăm şi noi, gândirea umanistă vizează o Nouă
Spiritualitate, cu respectarea vieţii la toate nivelurile sale de
existenţă.
A doua şcoală de gândire este cea transumanistă, care optează
pentru o transformare a lumii prin tehnologie şi
nanotehnologie, în care fiinţa umană va face trecerea de la
omul hibrid la omul exclusiv robot, capabil să se
autoreproducă, fără conştiinţă, fără suflet, fără caracter elemente inutile la acest nivel.
Singurul instrument de acţiune al roboţilor va fi
superinteligenţa bazată pe algoritmi mecanici.
Lumea Transumanistă se vrea a fi una total liberă, fără legi,
fără state, singurul zeu fiind cel corporatist.
Fiind confecţionaţi din „fierătănii”, este evident că
nu vor avea moarte, ci, cel mult, ar putea rugini.
S-ar putea crede că nu sunt conştient de aportul roboţilor în
viaţa omului. Nu, mi-e teamă de ce vor fi puşi să facă dincolo
de a ne ajuta. Am spus mereu: inteligenţa nu înseamnă
înţelepciune.
Înţelepciunea aparţine conştiinţei, iar conştiinţa îi aparţine
doar lui Dumnezeu.
Corine Pelluchon are un discurs filosofic original şi a scris
multe cărţi în care apără dreptul animalelor de a fi tratate cu
altă înţelegere decât până acum.
La o întrebare a lui Alexis Brocas, dacă poate exista un
capitalism moral, ecologic şi responsabil, oferă un răspuns
surprinzător, complet diferit de al nostru, cei din Est, care am
aşteptat cu nerăbdare să vină şi aici.
Capitalismul, spune ea, nu doreşte decât profitul, ca normă
absolută. Profitul doar al unora. Economia nu este în serviciul
fericirii şi al justiţiei, ci al unor grupuri transnaţionale pe care
nu le interesează nici protejarea mediului, nici sănătatea
oamenilor. Sistemul nu este compatibil cu justiţia socială şi cu
ecologia.
„Reafirm politica a cărei misiune este aceea de a organiza
diferitele sfere de activitate care vizează
fericirea şi justiţia..”., susţine Corine Pelluchon.
Cursul istoriei nu poate fi oprit, dar mi-e teamă ca între cele
două alternative, lumea umanistă şi cea transumanistă, omul să
nu dispară jucându-se de-a Ucenicul vrăjitor.
Cap. 8 - CODUL ETIC AL CREIERULUI ŞI NOUA
SPIRITUALITATE
Din expunerea deja efectuată în capitolul precedent rezultă că,
în funcţionarea sa, creierul respectă ceea ce am numit un cod
etic al creierului, descris de mine în anul 2008.
Premisa de la care am plecat în această formulare a fost
observaţia surprinzătoare a lui David Richardson, de la
Universitatea Wisconsin - Madison (1999), că la nivelul
creierului are loc o selecţie pe criterii etice a gândurilor,
emoţiilor şi sentimentelor. Gândurile cu o semnificaţie
pozitivă activează prevalent cortexul prefrontal stâng, iar cele
cu semnificaţie negativă
activează prevalent cortexul prefrontal drept. În acelaşi timp,
gândurile noastre au un multiplu ecou, pozitiv sau nociv, în
funcţie de semnificaţia lor etică, de ordin fizic şi biochimic
asupra propriului organism şi asupra celorlalţi semeni.
Prin efectul de câmp fizic, emis de creier, ceea ce gândim se
propagă în spaţiu, influenţând atât mediul ambiant, cât şi cel
cosmic.
Afirmaţia că prin gândurile noastre noi influenţăm în bine sau
rău atât mediul ambiant, cât şi pe cel cosmic întâmpină
dificultăţi în a fi înţeleasă pentru că face trimitere la noţiuni de
fizică cuantică, şi anume la principiul interconexiunii tuturor
lucrurilor din Univers şi la cel al funcţionării holografice.
Orice acţiune exercitată într-un punct se reflectă asupra
întregului pentru că, repet, toate lucrurile existente sunt
interconectate prin energia de fond a Câmpului Universal,
despre care am scris încă din 1981 în cartea
Inteligenţa materiei. Î n noi sunt reflectate toate legităţile
Universului. Cu sau fără voia noastră, ne implicăm în
funcţionalitatea lumii vii şi nevii. Am spus adeseori că
fiecare dintre noi este efectul a ceea ce ne precede şi cauza a
ceea ce ne succede. De aici rezultă şi marea responsabilitate de
a fi, de a trăi în lume. Nu pot doar să
pretind, dacă eu nu ofer nimic lumii. Să conştientizăm că noi
oferim doar o mică parte din mulţimea de bunuri de care
beneficiem. Să realizăm că atunci când agresăm, când
insultăm şi defăimăm pe cineva, acela poate fi tocmai cel care
ne-a copt pâinea pe care o mâncăm în ziua respectivă sau cel
care ne-a confecţionat hainele pe care le purtăm - şi putem
extinde astfel la tot ceea ce avem.
Se ridică întrebarea: ce instanţă de la nivelul creierului este
capabilă să facă această selecţie între semnificaţia benefică şi
cea nocivă a gândurilor şi trăirilor noastre? Nu poate fi decât
un singur răspuns: propria conştiinţă. Este singura care poate
funcţiona după criterii etice, morale.
Noile progrese în cunoaştere, înmănuncheate, înscrise în ceea
ce a fost numită Noua Ştiinţă, din care fac parte Fizica
modernă, Ştiinţele Neurocognitive, Experienţele Morţii
Clinice, Psihologia transpersonală
ş.a., pledează pentru existenţa unei Conştiinţe extinse la
Univers.
Mai departe, logica discursului ne conduce la cauza primă a
tuturor lucrurilor. Avem astfel impresia că
omului i s-a dat, prin creier, o inteligenţă superioară
pentru a putea evolua, înălţându-şi conştiinţa până la stadiul în
care devine capabilă să îşi conştientizeze Sursa reală,
Spirituală.
Suntem cu totii un rezultat al evoluţiei care s-a petrecut în
Cosmos şi este firesc să admitem că orice
efect poartă în sine însemnele cauzei care l-a determinat.
Purtăm deci în noi legităţile Universului în care au apărut.
Aceleaşi legi ne guvernează. Ce este sus este şi jos, s-a spus
încă de demult. Dacă în creier se face o selecţie pe criterii de
ordin etic, înseamnă că
Universul îşi exprimă prin Conştiinţa noastră, ram al Marii
Conştiinţe Cosmice, propriile sale legi. Deducem, în
consecinţă, că legea creierului nostru este şi legea cauzei care
ne-a creat, adică a Universului. Prin urmare, legea
fundamentală a Universului este o lege morală, a binelui, a
negentropiei.
Plecând de la premisa că Sursa propriei conştiinţe se află în
dimensiunea spirituală a Conştiinţei primare, ajungem la
înţelegerea naturii noastre spirituale.
Deoarece am scris deja despre consecinţele multiple pozitive
şi negative pe care le are modul nostru de a gândi şi de a ne
comporta, pentru a nu mă repeta, voi supune discuţiei
implicaţiile de ordin ştiinţific şi social ale existenţei unui cod
etic în funcţionarea creierului uman.
Analizând tabloul lumii actuale, constatăm că există
o mare discrepanţă între realitatea pe care o trăim şi modul de
funcţionare al creierului nostru.
Comportamentul nostru ar trebui să fie expresia culturii
autentice, a nivelului de informare ştiinţifică, a capacităţii de
înţelegere şi de interpretare a realităţii, bazat, în ultimă
instanţă, pe oferta ştiinţifică a momentului istoric trăit.
Momentul ştiinţific actual, prin cele deja discutate, cred că este
pregătit, dar avem nevoie şi de voinţa de a ne informa, de a şti
cine suntem şi cum ar trebui să ne comportăm.
Din discuţiile asupra modului de funcţionare al creierului
deducem existenta a două linii de răspuns,
ambele cu ecou profund asupra sănătăţii noastre, asupra
semenilor şi asupra mediului, după cum am mai spus. Una este
a Binelui, iar alta, opusă, este a negativităţii, a „umbrei”, cum
a numit-o Carl Gustav Jung.
Această dihotomie în Bine şi Rău în funcţionarea creierului mi
se pare a fi unul dintre marile mistere ale neurofiziologiei
noastre. Prin minte, creierul este construit de asemenea
manieră, încât să distingă Binele şi Răul din cuvinte, din
emoţii, din sentimente, din comportament, să le dirijeze spre
arii diferite din structura sa şi să răspundă printr-un ecou
biochimic, endocrin, imunologic, genetic etc., util sau nedorit,
care este greu de înţeles dacă nu apelăm la sursa primă a
Universului, la mintea atotcunoscătoare.
Raţiunea, Iubirea şi Binele par să fi motivat creaţia şi este
indubitabil că trebuie să motiveze şi societatea umană dacă
vrem să aibă un viitor.
Sesizăm că este o frapantă asemănare între modul de
funcţionare al creierului şi codurile de norme morale de
conduită, indiferent de sorgintea lor - socială sau religioasă.
Nu este curios să constatăm că, în funcţie de ceea ce gândim şi
trăim, creierul nostru se ordonează, se modelează biochimic şi
anatomic, într-un timp foarte scurt, de ordinul minutelor,
orelor şi zilelor, în noi conexiuni, noi sinapse, noi reţele
neuronale, ca suport al noilor informaţii?
Schimbând gândirea, schimbăm creierul, fenomen care nu se
întâmplă cu niciun alt organ din corpul nostru.
Vrem, nu vrem, trebuie să fim de acord că nu există
decât Raţiunea - sau, pentru agnostici, Hazardul - care a
creat Cerul şi Pământul şi raţiunea care ni s-a dat pentru a
experimenta viaţa la cele două extreme.
Avem ambele posibilităţi de opţiune - pentru Spirit sau pentru
lut. Pentru fericirea trăită în transfigurarea in aetemum a fiinţei
sau pentru efemeritatea fiinţei.
Este obligatoriu să înţelegem că, dacă până la aceste noi date
aduse de ultimele achiziţii în cunoaştere a respecta un cod de
norme de comportament civic, solicitat de nevoia păstrării
unor relaţii armonioase între semeni, părea a fi doar o
convenţie socială, acum, în virtutea a ceea ce ştim, devine o
condiţie vitală înscrisă
în însăşi biologia noastră.
Este în interesul sănătăţii, al împlinirii pe toate planurile
existenţei să respectăm acest cod etic al creierului. Să ne
reamintim de marele filosof Immanuel Kant, care vorbea de
cerul înstelat de deasupra sa şi legea morală din sine. Este
fără niciun dubiu că
omenirea a făcut progrese imense în edificarea unei civilizaţii,
în crearea de facilităţi care i-au schimbat complet viaţa,
oferindu-i prin nivelul atins în dezvoltarea actualei tehnologii
posibilităţi nevisate nu cu mult timp în urmă.
Longevitatea,
confortul
casnic,
transportul,
comunicarea,
circulaţia
informaţiei,
posibilităţile
medicinei actuale sunt indubitabil cuceriri ale mintii umane.
Nimeni nu le poate nega.
Cu toate aceste succese, în planul trăirii psihologice, al
atitudinii faţă de semeni, al relaţiilor interumane şi al culturii,
ne aflăm în plin regres. Iar regresul se vede în faptul că cea
mai răspândită boală a lumii de azi este depresia. Toţi
comentatorii sunt de acord că omenirea merge pe un drum
eronat, că ne aflăm într-o mare criză
morală, o criză de gândire care implică riscul propriei
anihilări.
Ştiinţa materialistă şi-a epuizat resursele de rezolvare a marilor
probleme ale lumii. Şi nici filosofia politică actuală nu are
soluţii mai bune pentru a aduce pacea şi liniştea necesare lumii
care trăieşte într-o continuă agitaţie şi în nesiguranţă.
De aici vine şi nevoia stringentă de schimbare a vechilor
repere pe care s-a sprijinit lumea.
În ciuda progresului indubitabil al ştiinţei şi al tehnologiei,
omenirea nu a găsit modelul social eficient, capabil să
satisfacă nevoile materiale şi spirituale ale tuturor, nu a găsit
acele căi prin care tuturor fiinţelor umane să li se respecte
dreptul la demnitate pe care l-au obţinut prin însuşi faptul că sau născut.
Se spune că 93 % din timp omenirea l-a petrecut numai cu
războaie.
Ce înseamnă războiul? O crimă oficializată. Om pe om se
ucide la ordin. De ce se ucid oamenii? Din nimicnicie. Nu
există altă explicaţie şi nu poate exista nicio scuză. Este ultima
degradare la care se poate coborî un om, indiferent de treapta
socială pe care o ocupă, de la omul simplu până la şefi de state
care declară război altor state. Orice motiv s-ar invoca pentru
susţinerea unui război, în secolul al XXI-lea, considerat a fi al
ştiinţei şi al raţiunii, reprezintă o josnicie, excluzând,
bineînţeles, războiul de apărare, care este legitim.
Opulenţa afişată indecent şi sfidător de cei parveniţi, într-o
lume cu o populaţie în majoritate pauperă, este dovada unui
stupid orgoliu şi a lipsei de civism.
În
ciuda
succeselor
din
plan
tehnologic,
dimensiunea culturală şi spirituală este în plină cădere.
Având în vedere conflictele lumii actuale, cu riscul de a scrie
finalul istoriei umane şi poate chiar al planetei, date fiind
mijloacele de ripostă militară, am
convingerea că este nevoie de o nouă gândire, de o nouă
paradigmă, de o revizuire a tuturor reperelor pe care s-au bazat
până acum economia, cultura şi toate modelele sociale,
inclusiv cel actual. Niciunul dintre modelele sociale
experimentate de omenire până în prezent nu a reuşit să evite
marile drame prin care a trecut omenirea.
Noua Ştiinţă ne obligă să revizuim, după cum m-am exprimat
de multe ori, conceptele de materie, energie, viaţă, moarte,
destin, univers, sens al existenţei, relaţii intermediare, modele
sociale; redefinirea conceptului de om, de spiritualitate, de
religie, de justiţie umană şi divină.
Este nevoie de o revoluţie în cunoaştere pentru a afla adevărul
despre noi, atât cât se poate şti (!).
Să ne exprimăm clar şi fără dubii: societatea actuală
este contrară, în antagonism ireconciliabil cu adevărata
psihologie umană şi cu biologia noastră. Aşa cum rezultă
din discuţia despre codul etic al creierului, ura care ne dezbină,
ostilitatea, agresivitatea, calomnierea, terfelirea demnităţii
umane cu o motivare politică absurdă, recurgerea uneori
aberantă la justiţie pentru a anihila concurenţa, indiferent în ce
domeniu, sărăcia unei majorităţi şi etalarea sfidătoare a luxului
altora sunt suficiente argumente pentru aserţiunea de mai sus.
Singura soluţie care ne poate oferi o continuitate în istorie este
o renaştere spirituală, o edificare a unei conştiinţe
spiritualizate.
O numesc o Nouă Spiritualitate pentru că are ca scop o nouă
cunoaştere, oferită de cele mai recente progrese şi achiziţii în
cunoaştere.
Prin conceptul de Nouă Spiritualitate înţeleg cultivarea acelor
valori etice necesare să ne protejeze propria sănătate şi să
asigure armonia şi convieţuirea
într-o lume a diversităţii economice, sociale, politice,
biologice şi psihologice, dar mai ales religioase.
Noua Spiritualitate este era unei noi energii în care ştim că nu
suntem singuri într-un Univers rece şi indiferent, că suntem cu
toţii interconectaţi, că este singura cale de salvare şi de
împlinire a noastră deplină.
Ştim acum din fizica modernă că noi cu mintea noastră, prin
convertirea undei invizibile în substanţă, facem lumea să fie,
devenind astfel co-creatori de univers. Suntem oare conştienţi
de măreţia şansei ce ni s-a dat?
În confruntarea dintre trecut şi viitor, avem astfel un excelent
instrument de a ieşi spre lumină.
Lumea
gândirii
materialiste
se
zbate
să
supravieţuiască, inconştientă de agonia sa, în timp ce o alta,
cea a Noii Spiritualităţi, se înfiripă lent, încă
acoperită de zgomotul strident al trecutului care nu vrea să
plece. Victoria va fi însă a Noii Spiritualităţi, pentru că se
bazează pe cele mai noi ştiinţe, de unde şi denumirea sa,
pentru că are cel mai mare atu în mâinile Atotţiitorului. Dar
când se va întâmpla este foarte greu de spus, dacă avem în
vedere conflictele din întreaga lume.
Poate că, pentru cei neavizaţi sau pentru cei care ţin cu
încrâncenare de o gândire valabilă în urmă cu peste 150 de ani,
apelurile la o Nouă Spiritualitate par clamări utopice. Trebuie
spus însă că există o întreagă mişcare a multor oameni de
ştiinţă care organizează anual conferinţe
internaţionale
dedicate
Conştiinţei
şi
Spiritualităţii. Stanislav Grof a prezidat o astfel de conferinţă
la Praga în septembrie 2017, iar următoarea a avut loc la Sankt
Petersburg în 2018.
În perioada 7-9 septembrie 2014, la Tucson, Arizona (SUA), a
fost organizată, de către Universităţile Columbia
şi Arizona, o întâlnire ştiinţifică la care au participat
universitari din domeniile biologiei, neuroştiinţelor, fizicii
moderne, sociologiei etc.
Participanţii la această Conferinţă au lansat un
„Manifest pentru o ştiinţă post-materialistă”, în care se critică
excluderea Conştiinţei şi a Spiritualităţii din înţelegerea
realităţii.
La rândul nostru, am iniţiat Colecţia Noua Spiritualitate,
publicată de Editura Şcoala Ardeleană, pentru a răspunde la
problemele cu care se confruntă
astăzi omenirea.
Criza lumii actuale este în primul rând o criză de ordin
spiritual, de ignorare a sensului pentru care existăm, se spune
în acest manifest.
Noua Spiritualitate, bazată pe Noua Ştiinţă, ne apropie prima
oară în istorie de Adevărul despre noi şi Univers.
Repet: fără cunoaşterea Adevărului despre noi nu este posibilă
edificarea unei societăţi corecte şi eficiente în acord cu statutul
nostru biologic şi psihologic.
Cap. 9 – LECŢIILE EXPERIENŢELOR MORŢII
CLINICE
S-ar putea spune că, printre evenimentele ştiinţifice care au
avut un efect seismic asupra ştiinţei clasice, aduse în atenţia
publică în perioada de trecere dintre secolul trecut şi cel
prezent, sunt şi experienţele morţii clinice, alături de
conceptele fizicii cuantice.
Intrarea lor pe poarta ştiinţei, fiind susţinute teoretic şi
experimental, a clătinat profund ştiinţa clădită pe fundamentul
viziunii materialiste despre lume. Ideile noi, ca şi noile
descoperiri, au fost întotdeauna întâmpinate cu o mare inerţie.
Vechiul se luptă să se menţină, iar noul, să se afirme.
Experienţele morţii clinice sunt aduse în atenţia lumii
ştiinţifice în 1975 de către medicul
Deşi am dedicat o carte acestui subiect (Mintea de dincolo.
Sinteza şi semnificaţia experienţelor morţii clinice, Editura
Şcoala Ardeleană, 2015), am dorit să reiau tema pentru a
sublinia rolul fundamental al conştiinţei atât în explicarea
fenomenelor morţii clinice, cât şi în geneza universului şi
pentru a aduce noi date în domeniu.
Observaţii şi scrieri pe această temă au fost, până la cartea lui
Raymond Moody, sporadice şi relatate doar ca nişte întâmplări
stranii. În lumea antică i s-a acordat mai multă atenţie, fapt
uşor de înţeles, dacă avem în vedere că pe atunci credinţa în
supravieţuirea sufletului după moarte era larg răspândită. Au
ajuns până la noi Cartea tibetană a morţilor (Bardo Thodol),
folosită în ritualurile de înmormântare, şi Cartea morţilor la
egipteni, în care erau sfaturi pentru călătoria ultimă în lumea
umbrelor, cum se spune.
Într-o lume cu o concepţie materialistă dominantă, este uşor de
înţeles cum a fost primită cartea lui Raymond Moody: un
succes fulminant la public şi contestări dure cu incriminări de
invenţii şi fantezii atât din partea unor confraţi medici, cât şi
din cea a altor categorii profesionale.
În ciuda acestor contestări, cartea lui Moody este prima care
tratează această temă dintr-o perspectivă
ştiinţifică. În definitiv, se propunea un subiect de discuţie, cu
argumente pro şi contra, asupra uneia dintre cele mai frecvente
întrebări care au obsedat fiinţa umană din toate timpurile,
aceea a supravieţuirii sufletului după moarte. Dovadă sunt şi
cercetările în care s-au implicat medici, psihologi şi specialişti
din alte domenii.
În ilustrarea celor spuse voi cita doar câţiva dintre oamenii de
ştiinţă care s-au implicat în aceste cercetări: Kenneth Ring,
profesor de psihologie (SUA); Michael B.
Sabom, cardiolog (SUA); Melvin
Morse, pediatru (SUA); Ian Stevenson, psihiatru (SUA); Pim
van Lommel, cardiolog olandez; Marc-Alain Descamps,
profesor de psihologie francez; Peter Fenwick, profesor
neuropsihiatru la King’s College Hospital din Londra etc.
În medicină se vorbeşte despre o moarte biologică şi o moarte
clinică.
Moartea biologică este aceea în care resuscitarea întoarcerea la viaţă - nu mai este posibilă.
Moartea clinică este aceea în care persoana îşi revine la viaţă
spontan sau prin intervenţie medicală.
Este necesară încă o lămurire de termeni. „Dincolo”
nu este situat nici „sus”, nici „jos”. Se apreciază
îndeosebi de către cei care au capacitatea de a se
decorporaliza şi a călători în spaţiu doar în spirit că ceea ce
numim „dincolo” este o altă dimensiune de univers, nonfizică, non-gravitaţională, una spirituală, paralelă
cu cea a universului fizic şi sursă a întregii lumi fizice.
Acoperă, în opinia mea, toate proprietăţile câmpului cuantic.
Pe parcursul acestui capitol, vom folosi adesea, pentru ceea ce
numim „dincolo”, şi denumirile intrate în uzul tradiţional de
„Cer”, „spaţiu celest”, „spaţiu spiritual” sau, şi mai simplu,
„lumea de sus”, care pare să fie, după cum vedem, impropriu
spus. „Sus” este aici, ca şi „dincolo”.
Nu există un acord unanim pentru denumirea corpului în
forma nefizică, după extracorporalizare. De aceea vom folosi
mai mulţi termeni: „corp subtil”, „corp de energie”, „corp
eteric” etc.
Raymond Moody a lăsat în literatura domeniului denumirea de
Experienţă din Apropierea Morţii (Near Death Experience NDE). Sintagma Experienţa Morţii Clinice (EMC) mi se pare
mai adecvată pentru limba română.
Lecţia EMC
De ce sunt importante studiile în domeniul EMC?
În primul rând, pentru curiozitatea de a şti dacă
există o continuare sub altă formă a vieţii într-o altă
dimensiune a Universului, confirmând sau negând ceea ce
religiile au avut ca obiectiv doctrinar dintotdeauna.
În al doilea rând, moartea clinică însemnând doar o experienţă
a conştiinţei care funcţionează în afara creierului prin
transcenderea din planul fizic al fiinţei într-o altă dimensiune
de Univers, pune în dificultate întreaga ştiinţă academică,
sfidând legile biologiei cunoscute. Or, este foarte important de
ştiut în ce lume
trăim şi ce lecţie avem de învăţat pentru existenţa de aici. Este
un aspect esenţial asupra căruia doresc să
insist prin reluarea în discuţie a acestui subiect.
S-au propus mai multe scale de evaluare ştiinţifică a
experienţelor morţii clinice.
La modul general, mărturiile celor care au traversat aceste
experienţe includ elemente de ordin universal, cultural şi
individual, însemnând că acestea nu sunt dependente de
cultură, apartenenţă la o religie sau etnie etc. Aceste experienţe
sunt întâlnite şi la copii, probabil începând de la vârsta la care
se pot conştientiza pe sine pentru a realiza ceea ce li se
întâmplă.
Circumstanţele morţii clinice sunt foarte importante pentru a
înţelege starea de sănătate sau patologică a creierului. În
majoritatea cazurilor studiate, EMC s-a produs în timpul
stopului cardio-respirator prin infarct miocardic, infecţii grave
ale creierului sau accidente vasculare cerebrale, intervenţii pe
creier pentru tumori sau anevrisme cerebrale, come prin
traumatisme cerebrale, dar, şi trebuie subliniat, şi în stări
extatice, în timpul unor experienţe spirituale survenite spontan.
Această diferenţiere între starea de sănătate a creierului şi cea
patologică are importanţă în aprecierea dependenţei sau
independenţei conţinutului experienţei faţă de creier.
Tabloul elementelor din EMC
Pe un lot de 334 de subiecţi care au avut stop cardio-respirator,
Pim van Lommel (2001) a constatat că
18 % au avut experienţa morţii clinice, din care 7 % au avut
tabloul complet al acestei experienţe, iar 11 %, doar în
proporţii variabile.
Ca şi în celelalte studii ale acestor experienţe, tabloul complet
apare într-un procent relativ redus.
Dacă subiectul suferea de o afecţiune însoţită de durere, în
momentul când începea experienţa morţii clinice, aceasta
înceta.
Se instalează apoi un sentiment de pace, urmat de apariţia
bruscă a întunericului. Mulţi chiar întreabă de ce nu mai este
lumină. Urmează ieşirea din corpul fizic şi proiectarea uneori
până în plafonul camerei. Nu toţi realizează că au murit. De
aici începe propriu-zis experienţa morţii clinice.
Îşi văd acum aparţinătorii - care pot fi în afara incintei, a
salonului în care este internat subiectul sau chiar în camera
respectivă - că plâng şi se agită, încearcă să-i consoleze şi să-i
mângâie, dar mâna lor trece prin corpul fizic întocmai cum
trece prin aer.
Se miră că nu sunt văzuţi.
Când corpul eteric este proiectat în afara celui fizic, vederea
traversează orice obstacol - apă, oţel, ziduri - şi acesta este
motivul pentru care îşi văd rudele lor aflate în afara incintei în
care se află.
„Vederea” nevăzătorilor
Cel mai straniu fenomen este acela că nevăzătorii din naştere,
în timpul EMC, văd.
La ieşirea din această experienţă, pot relata cu exactitate ce au
văzut, confirmat prin martori, atât în interiorul incintei în care
se aflau, cât şi în afara sa, dincolo de ziduri.
Este o vedere în spirit, prin conştiinţa care se detaşează de
creier, afirmă Kenneth Ring, având o experienţă pe 21 de
persoane pe care le-a studiat în aceleaşi condiţii.
Ştiinţa clasică este în mare dificultate în explicarea acestui
fenomen. Cum poate vedea cineva care nu mai dispune de un
aparat vizual cu integritate anatomică?
Este unul dintre cele mai elocvente argumente că
EMC se petrece într-o altă dimensiune, una spirituală, şi nu
mai este experienţa propriului creier.
Întâlnirea cu cei plecaţi dincolo
Mulţi subiecţi îşi văd rudele (părinţi, fraţi, bunici) plecate deja
dincolo venind să-i întâmpine încă înainte de a-şi pierde
cunoştinţa.
Iată un episod impresionant citat de Norman Vincent Peale în
cartea sa Forţa gândirii pozitive (traducere de Marius
Chitoşcă, Editura Curtea Veche, 1993), în care se redă
povestirea unei doamne, Natalie Kalrnus, care a asistat la
moartea prematură a surorii sale mai mici. Deşi în acest pasaj
este vorba despre o moarte definitivă şi nu o moarte clinică,
am adus-o în discuţie pentru a constata că în ambele tipuri de
moarte are loc în dimensiunea de dincolo o întâlnire cu
părinţii, rudele sau prietenii decedaţi. Ruth, verişoara celei ce
deceda, murise cu o săptămână înainte fără ca ei să i se spună.
Abia în momentul morţii a înţeles ce s-a întâmplat. În
literatură sunt descrise multe cazuri de acest gen care se petrec
şi în timpul morţii clinice. Este un argument care pledează
pentru realitatea lumii de dincolo, contestată cu obstinaţie de
comentatori cu o viziune strict materialistă.
„M-a chemat. Era pe moarte. M-am aşezat pe patul său şi i-am
luat mâna într-a mea. Era fierbinte. Apoi s-a ridicat în şezut.
«Natalie, a spus ea. Sunt foarte mulţi aici. E Fred… şi Ruth…
Ce face ea aici? Ah, ştiu!»
Am simţit trecând prin mine un şoc electric. Ruth era verişoara
noastră. Murise cu o săptămână înainte, dar nu i-a spus nimeni
de moartea ei subită.
«Sunt aşa de mulţi!» Dintr-odată şi-a deschis braţele fericită,
ca atunci când mă întâmpina.
«Mă duc sus», a spus ea.
Braţele i-au căzut în jurul gâtului meu şi s-a relaxat în
îmbrăţişarea mea… […] în timp ce îi aşezam capul înapoi pe
pernă, pe chipul ei era un zâmbet cald, împăcat. […] Am luat o
floare albă din vază şi i-am pus-o în păr. Cu faţa ei mică,
îngrijită, părul numai bucle, floarea albă şi zâmbetul blând, ea
arăta odată pentru totdeauna ca o şcolăriţă”.
S-ar putea crede că întâmpinarea în clipa morţii a rudelor
săvârşite din viaţă este doar o halucinaţie.
Trebuie precizat însă că uneori are loc o scenă de dat mâna cu
cei ce îl întâmpină şi gestul este făcut succesiv, ca şi cum sunt
aşezaţi unul lângă altul şi nu toţi într-un singur loc.
Dar iată un caz de EMC în care o fetită este întâmpinată de
bunicul încă în viaţă. O singură
explicaţie este posibilă. Efigia energetică a bunicului a fost cea
care a întâmpinat-o. Este de fapt şi cea cu care călătorim în
timp ce visăm. Ni se spune că în vis
„bântuim” prin multe universuri.
Umbra celor nevăzuţi
Raymond Moody povesteşte un caz de EMC în care subiectul,
aşezat pe pământ, se vedea pe sine în poziţie ortostatică, vedea
oamenii agitaţi în jurul corpului fizic trecând prin „umbra” sa
şi se întreba de ce nu îl văd.
George Ritchie, medic psihiatru, pe când era soldat în cel de al
Doilea Război Mondial, s-a îmbolnăvit de pneumonie, în
timpul căreia a avut o moarte clinică.
Fără să realizeze că nu mai este viu, pleacă din salonul în care
era internat şi pe hol un sergent sanitar a „trecut prin el”. Are
aceeaşi mirare: de ce nu este văzut?
Dannion Brinkley (SUA) a avut mai multe experienţe de
moarte clinică după ce a fost electrocutat în timpul unei furtuni
cu descărcări electrice vorbind la telefonul cu fir.
Mi-a mărturisit că, imediat după electrocutare, şi-a privit
corpul carbonizat şi aşezat pe patul din salonul unde a fost
internat de urgenţă. „Eram la capul meu, în picioare, îmi
priveam corpul carbonizat şi mă bucuram că nu mai simt
durerea” (discuţie pe care am avut-o în timpul unei întâlniri în
Las Vegas, în 2016).
Tunelul dintre lumi
În următorul timp apare imaginea de tunel în faţa sa şi se simte
obligat să-l traverseze. Într-unul din cazurile noastre, pacienta
mi-a descris tunelul pe care l-a traversat ca fiind un tub rotund
şi lung, cu capătul dinspre ea mai îngust şi mai larg la capătul
opus. Ea l-a traversat singură, dar în cele mai multe mărturii,
subiecţii sunt însoţiţi de ghizi necunoscuţi sau de o rudă
plecată înaintea lor dincolo.
William Buhlman asimilează acest tunel cu cel din fizica
cuantică sau cu „gaura de vierme” prin care s-ar face trecerea
între două dimensiuni de univers.
Întâlnirea cu Fiinţa de Lumină
La capătul tunelului este zărită o lumină. Toţi cei care ajung
acolo vorbesc despre „Fiinţa de Lumină” care degajă o iubire
copleşitoare, incomparabilă cu nimic asemănător de pe
Pământ.
Scara lui Iacob
Alte persoane au văzut în faţa lor o scară în spirală
pe care trebuiau să urce sau, alteori, un portal.
Copiii aflaţi la vârsta la care erau capabili să-şi relateze
experienţa de moarte clinică trăită au relatat că, în loc de tunel,
le-a apărut o punte care trebuia traversată spre lumea de
dincolo.
Este interesant că ideea de scară pe care spiritele celor care
pleacă dincolo trebuie să „urce la cer” o întâlnim şi în religia
ortodoxă. Poate fi văzută pictată pe zidul exterior al Mănăstirii
Suceviţa. Se numeşte Scara lui Iacob sau Scara Virtuţilor,
fiecare treaptă a scării reprezentând o virtute. Se crede că cei
care parcurg toate treptele ajung în Rai, iar cei care cad de pe o
treaptă ajung în Iad. Pictura de la Suceviţa este foarte
sugestivă în acest sens.
Comunicarea cu „Fiinţa de Lumină” se face ori telepatic, fără
cuvinte, ori în limba proprie a persoanei respective.
„Judecata de Apoi”
Ajunse în faţa Fiinţei de Lumină, persoanele care traversează
EMC sunt îndemnate să-şi vadă filmul panoramic al vieţii în
care apar scene cu tot ce au făcut bine sau rău. Văd toate
persoanele cărora le-au provocat necazuri şi simt toată durerea
acestora, aşa cum a fost la vremea în care le-au provocat
neplăceri.
Vedem, de asemenea, ce rosturi a avut viaţa noastră
pe Pământ, ce am îndeplinit şi ce mai avem de făcut.
Stanislav Grof (2006) asimilează vederea acestui film cu o
„evaluare morală”, echivalentul „Judecăţii de Apoi”.
Această „judecată” însă nu ţi-o fac alţii, ci tu însuti.
„Era, mărturisea un subiect care a avut o astfel de experienţă,
ca şi cum aş fi avut în minte în acelaşi timp şi gândurile mele,
şi pe ale celorlalţi”.
Filmul panoramic al vieţii nu arată doar trecutul, ci, în câteva
cazuri, şi viitorul.
Iată un caz povestit de Pim van Lommel: „Am întâlnit nişte
ochi frumoşi care mă priveau cu o imensă
iubire. Mi s-a arătat atunci o mare parte şi din viaţa mea
viitoare, cu grija pentru un copil mic, boala terminală a soţiei
mele, împrejurările prin care voi avea neplăceri din vina mea
la slujbă şi altele…”
Anticiparea viitorului
Al doilea caz pe care îl reproduc din memorie este studiat de
R. Moody. Un tânăr dintr-o familie modestă, engleză. În 1941,
la vârsta de 10 ani, are o moarte clinică după complicaţia unei
apendicite. Se vede la vârsta de 28 de ani cu familie, soţie şi
doi copii. Într-o cameră avea un aparat prins în perete, pe care
nu îl cunoştea şi nu ştia ce reprezintă.
Copil fără prea multă educaţie, nu ia seama la ce a văzut şi cu
timpul a uitat totul. S-a mutat ulterior în SUA. Pe când avea 28
de ani, într-o zi, fiind cu familia în jurul său, brusc are
reprezentarea din copilărie: aceeaşi casă în care locuia acum şi
două fetiţe, de 3 şi 4 ani. O
singură nepotrivire. În imaginea pe care a avut-o la vârsta de
10 ani avea o fată şi un băiat. Pe perete era un aparat de
încălzit, acelaşi pe care l-a văzut atunci, dar care nu era încă
inventat. De aceea nu ştia ce este. Oare chiar totul este
programat?
După cum menţionam mai sus, toţi cei ce au moarte clinică
rămân ferm convinşi că viaţa are un sens şi toţi venim aici cu o
misiune.
Mulţi comentatori se întreabă dacă celor ce au avut o EMC li
s-au arătat şi evenimente ce nu s-au petrecut încă, dar se vor
petrece în viitor, în relaţie directă cu viaţa lor, ca şi în cazul
descris mai sus.
Iată cazul unei doamne, medic psihiatru, care are o EMC după
un stop cardiac. Întâlnind „Fiinţa de Lumină”, i se spune că va
fi trimisă înapoi pe Pământ, dar va trebui să suporte moartea
fiului său, care îi va declanşa o depresie severă cu dorinţa de a
se sinucide.
Este sfătuită insistent să nu se sinucidă, să aştepte până când
va veni timpul să plece de pe Pământ. Şi, ca s-o convingă, i se
arată viitorul mormânt, cu toate datele scrise, dar care în
realitate nu există, decât în dimensiunea de Dincolo.
Literatura din domeniu relatează multe cazuri de EMC în care
sunt anticipate evenimente ce vor urma să
fie trăite de către respectivele persoane.
Iată o mărturie elocventă a unui medic psihiatru canadian,
Richard M. Bucke, citat de Pierre Weil (1989):
„Am văzut că toţi oamenii sunt nemuritori, că ordinea cosmică
există într-o asemenea manieră încât, neîndoielnic, toate
lucrurile acţionează împreună pentru binele fiecăruia şi al
tuturor, că principiul fundamental al lumii… este ceea ce noi
numim iubire şi că, în final, fericirea fiecăruia şi a tuturor este
absolut certă”.
Lecţia de iubire
Deducem de aici că lecţia de iubire este calea pe care
Inteligenţa Cosmică ne-a oferit-o prin Sine şi prin Iisus pentru
a realiza binele fiecăruia şi al tuturor.
Dincolo de tunel, toţi subiecţii ajunşi acolo descriu un tărâm
mirific, cu peisaje paradisiace şi o lumină
continuă, nesupusă ciclurilor diurne şi nocturne de pe Pământ.
Starea psihică a celor ajunşi prin EMC dincolo este descrisă ca
fiind excelentă, cu sentimentele de fericire, de beatitudine şi de
pace. Rar sunt persoane care vor să
se mai întoarcă de acolo. Mai mult cei care au lăsat acasă copii
mici sau părinţi bolnavi şi care au nevoie de ajutorul lor.
Tuturor celor care se întorc de dincolo li se spune de către
cineva cunoscut - rude, părinţi sau chiar Fiinţa de Lumină - că
nu au voie să depăşească o barieră formată
dintr-o apă, un râu etc. Cei care trec această barieră nu se mai
pot întoarce.
Celor ce trebuie să se întoarcă la viaţa terestră li se spune de
către rude decedate sau chiar de către o entitate divină că mai
au „ceva de făcut”, că nu este timpul să rămână încă acolo.
Uneori, ordinul de întoarcere este dat de Iisus, care spune:
„Mergi înapoi şi spune ce ţi s-a întâmplat”.
Acest ultim ordin, de a fi trimişi înapoi cu îndemnul de a
spune ce au văzut şi trăit, mi se pare plin de semnificaţie.
Înseamnă că planul „de sus” doreşte să
informeze despre existenţa sa planul „de jos”. Şi nu cred că
este întâmplător ales acest moment în care tensiunea psihică a
oamenilor de pretutindeni atinge cote maxime: proteste,
terorism, războaie şi conflicte sociale. Alături de experienţele
morţii clinice sunt supuse atenţiei noastre o serie de alte noi
elemente de cunoaştere pe care le abordăm şi noi în această
expunere.
Momentul dificil pe care îl parcurge omenirea impune o altă
gândire şi o altă paradigmă cerută de noua cunoaştere.
Vindecarea din „cer”
Readuc în discuţie câteva cazuri citate în Mintea de dincolo.
Sinteza şi semnificaţia experienţelor morţii clinice
deoarece mi se par ilustrative pentru tema pe care o comentăm.
Sunt alte două elemente care fac parte din experienţa morţii
clinice: vindecarea spontană de boli grave, unele fără o soluţie
terapeutică prin mijloacele de care dispunem, şi mutaţia care
are loc în gândirea acestor subiecţi.
Profesorul neurochirurg, cercetător la Universitatea Harvard,
Eben Alexander este recuperat total dintr-o comă profundă
determinată de o meningoencefalită
purulentă cu E. Coli. Vindecările în aceste cazuri sunt extrem
de rare şi cu o mare probabilitate de sechele indelebile. Acest
om, care a recunoscut că în materie de religie nu era un
practicant şi avea o atitudine neutră, a mărturisit că, în timpul
celor şapte zile de comă
profundă, a traversat şi o experienţă de moarte clinică în care a
văzut grupuri de persoane aşezate în genunchi rugându-se
pentru sănătatea sa. În acel timp simţea efluvii de energie
benefică venind spre el şi care i-au dat încrederea că se va
vindeca. A mai spus şi că în acelaşi timp a avut acces la o
cunoaştere pe care nu a obţinut-o prin şcolile pe care le-a
urmat. După ieşirea din comă s-a întrebat derutat cum va
împăca ceea ce a învăţat la Harvard cu ceea ce a cunoscut în
dimensiunea de dincolo.
Anita Moorjani a fost internată în spital în fază
terminală cu un cancer limfatic. Medicii nu i-au dat nicio şansă
de supravieţuire mai mult de câteva ore.
Intrând în moarte clinică, are o serie de experienţe inedite.
În starea de decorporalizare, conştiinţa sa se învesteşte cu
capacitatea de ubicuitate, nu mai este limitată de spaţiu şi
timp, aidoma cum se întâmplă şi în câmpul cuantic. În
consecinţă, îl aude pe medicul
curant discutând cu soţul său pe coridor şi anunţându-l de
finalul său inevitabil.
Asigurată din planul „de sus”, Anita îi spune bineînţeles, fără să fie auzită - din starea extracorporală
în care se afla: „Sunt bine… Nu-l asculta pe medic!”.
Convingerea sa, contrară medicilor săi, îi este inspirată de tatăl
său, plecat cu 10 ani în urmă în lumea de dincolo. Îl vede apoi
pe fratele său, care se grăbea să
ajungă s-o mai prindă în viaţă, venind tocmai din India la
Hong Kong, unde era internată.
Este util şi tulburător să constatăm că, cel puţin în primele
clipe, cei pe care îi credem morţi continuă să fie lângă noi în
starea de spirit, să ne vadă şi să ne audă.
Ajungând în lumea de dincolo, îl vede pe tatăl său şi,
surprinsă, exclamă: „Tată, tu aici?” Acesta îi răspunde că a
fost (cu sufletul, desigur) alături de familia sa în toţi anii care
au urmat morţii sale, că a susţinut-o şi a protejat-o pe mama,
că a participat şi la nunta sa şi că a fost lângă ea şi în perioada
anilor de boală (Anita Moorjani, Am murit şi m-am descoperit
pe mine însămi…, Editura Adevăr Divin, 2012).
Dacă, în numele convingerilor materialiste, cei sceptici neagă
cu îndărătnicie realitatea experienţelor din moartea clinică, ei
ar trebui să explice vindecarea spontană a unor boli grave
survenită în starea din timpul suspendării conştiinţei. Mai
mult, acolo sunt şi anunţaţi că sunt vindecaţi de suferinţa pe
care o au. Ei capătă această convingere fermă în ciuda
scepticismului medicilor curanţi. În toate cazurile comentate
de noi s-a întâmplat aidoma.
Anita Moorjani le spune medicilor că s-a vindecat, aşa cum s-a
şi întâmplat în următoarele zile, spre stupefacţia acestora.
Aviatorul Kalkandis nu este crezut de către medicii săi că se va
ridica din patul unde a zăcut 24 de ani cu paralizia tuturor
membrelor, până ce nu au văzut
„minunea”.
Medicul cardiolog Gilbert, din Franţa, are o moarte clinică
provocată de un infarct miocardic. Este internat de urgenţă în
spital, i se face coronarografie, se constată
afectarea gravă a arterelor coronare şi se decide intervenţia
chirurgicală. Dar, ca prin miracol, Gilbert se vede transportat
într-o dimensiune în care o entitate, pe care el o crede a fi
lisus, îi spune că este vindecat şi că
va trebui să se întoarcă acasă. După o încercare nereuşită de a
refuza, se trezeşte în patul de spital. Fiind ferm convins că a
fost vindecat de lisus, solicită să fie externat imediat. Colegul
său îl avertizează că trebuie operat de urgenţă, altfel inima sa
nu mai rezistă, fiind grav afectată. Gilbert insistă că este
vindecat şi trebuie să i se permită externarea. Aflat în această
dilemă, îi cere medicului său să repete coronarografia pentru a
se convinge. Şi, miracol! Reexaminarea coronarelor arată
un cord normalizat instantaneu, contrar tuturor legilor fizice şi
preceptelor medicinei actuale.
Ce este Infernul?
Atât comentatorii EMC, cât şi mulţi cititori întreabă
de ce se vorbeşte aşa de puţin despre Infern sau Iad.
Ca şi pe Pământ, şi dincolo sunt mai multe niveluri ale
conştiinţei. Fiecare dintre aceste niveluri reprezintă
un strat în care mergem în lumea de dincolo, în funcţie de
efortul individual de spiritualizare. Iadul este doar nivelul cel
mai de jos al ignoranţei. Cu cât avem o conştiinţă mai
evoluată, cu atât mergem mai sus în straturile de Lumină.
S-ar părea că nu este o doar o afirmaţie menită să
încurajeze efortul de spiritualizare, ci chiar o realitate.
Contrar unor opinii, venite mai mult din anumite tradiţii, mulţi
comentatori spun că nimeni nu este definitiv condamnat să
rămână în straturile inferioare, ci, după un anumit timp de
evoluţie, îi este permis accesul spre lumile superioare.
Raiul nu este decât calea desăvârşirii spirituale.
Iadul este starea celor care îl neagă pe Dumnezeu până
ce îi înţeleg existenţa.
Iată şi cel mai profund Adevăr venit de la Dumnezeu: „Am
fost înţeles greşit”.
Transformarea spirituală
Un alt argument care vine în sprijinul realităţii experienţelor
morţii clinice, alături de vindecările unor boli grave, îl
constituie transformarea spirituală pe care o obţin aceste
persoane.
Probabil că şi Gilbert, ca şi mulţi medici, era, anterior de ceea
ce i s-a întâmplat, neutru în privinţa religiei. Să vedem acum
ce spune după această
experienţă total neaşteptată: „De atunci am spus tuturor
povestea mea. Bucuria de a fi vorbit cu Iisus este cu mult mai
mare decât reţinerea de a nu vorbi”.
Să ilustrăm şi prin alte câteva exemple, citate după
Moody.
O femeie a declarat că, după ieşirea din EMC, avea pulsiunea
să-i îmbrăţişeze pe toţi oamenii întâlniţi pe stradă şi să le
declare că îi iubeşte, înţelegând acum că
toţi oamenii îi sunt ca şi fraţii, având aceeaşi Sursă.
Un bărbat, om de afaceri, era vecin cu un profesor universitar,
pe care îl vedea dimineaţa plecând de acasă
îmbrăcat elegant, la costum şi cravată, cu o geantă
diplomat în mână. Treptat s-a născut o ură pentru
profesor, gândindu-se că el trudeşte şi pentru acesta, pe care îl
vede ca pe un parazit plătit din munca lui.
Se întâmplă ca şi omul nostru de afaceri să aibă o moarte
clinică. Acolo „sus” are revelaţia sensului şi utilităţii tuturor
oamenilor şi înţelege că vecinul său, profesorul, nu este un
parazit, ci un om cu un rost bine determinat în viaţa societăţii.
Din momentul revenirii la viaţă, începe să citească, spre
amuzamentul soţiei, care nu îl văzuse până atunci cu o carte în
mână, şi să aibă
un sentiment de reală apreciere pentru vecinul său.
Fizica cuantică din „cer”
Este foarte greu să-i convingi pe sceptici că dincolo se discută
şi despre fizica cuantică. Să recurgem la exemplul citat de
Patrice Van Eersel (Izvorul negru.
Revelaţii la porţile morţii, Editura Nemira, Bucureşti, 1998).
Tom Sawyer (SUA) este mecanic auto, cu liceul neterminat.
Lucrând într-o zi sub o camionetă, cricul cedează şi pieptul îi
este zdrobit de greutatea maşinii.
Are o moarte clinică şi ajunge în faţa Fiinţei de Lumină, care îl
întâmpină cu o iubire infinită şi îl întreabă dacă a auzit de
fizica cuantică, de Planck, Bohr, Einstein. „Nu, nu am auzit”, a
fost răspunsul lui Tom. I s-a spus după aceea că va trebui să se
întoarcă acasă şi că va avea misiunea de a se ocupa tocmai de
fizica cuantică. După mai multe peripeţii în care, din cauza
lipsei sale de instruire, nu mai reţinuse corect nici termenul de
fizică cuantică, îşi termină liceul şi se înscrie la facultatea de
fizică. Povesteşte ulterior că în timpul studiilor a avut mereu
impresia că ceea ce învăţa îi era deja, într-un fel, cunoscut.
Din istoria lui Tom Sawyer ar fi de reţinut două
aspecte. Ceea ce credem că este „cerul”, un spaţiu gol plin cu
„eter”, este în realitate un univers spiritual, paralel cu cel fizic,
iar ceea ce este aici este mai întâi acolo. Se şi spune că venim
de acolo cu toate informaţiile necesare pentru a ne putea
îndeplini misiunea de aici.
Un al doilea aspect pe care vreau să-l relev este acela că,
pentru toţi cei care primesc prin experienţa morţii clinice o
misiune, aceasta devine „poruncă”, lege pe care nu o pot eluda
sub nicio formă.
Experienţe ale morţii împărtăşite
Larry Dossey (2014) aduce noi informaţii în manifestarea
experienţelor morţii clinice şi în trăirea spontană a acestor
experienţe similare cu cele din EMC, dar apărute în plină stare
de sănătate deci, evident, fără pierderea cunoştinţei.
Nancy Clark (SUA) este cercetătoare de laborator în domeniul
cancerului. A avut o primă EMC prin anii ‘60, iar a doua s-a
petrecut în condiţii foarte ciudate.
Este rugată să ţină un discurs funebru la moartea unui prieten.
În timp ce vorbea, efigia străvezie a defunctului o ţinea de
mână şi-i spunea că este bine şi că nu regretă că a murit. În
acest timp, toţi cei din jurul său i-au spus că era învăluită într-o
lumină albă
strălucitoare.
Le-a mărturisit celor din anturaj că se afla concomitent în două
planuri paralele - cel al realităţii concrete şi cel în care îl vedea
pe defunct vorbind.
Ar putea să surprindă această percepţie a două
planuri paralele, dar sunt şi alte situaţii de acest gen
întâlnite. În extazul mistic, persoanele trăiesc în acelaşi timp şi
în planul divin, şi în cel real.
Incitată de aceste evenimente, Nancy Clark a adunat 102
cazuri de intrare spontană, în plină stare de sănătate, în
experienţa trăită de cei care au EMC. În momentele respective
se aflau în circumstanţele vieţii cotidiene. Lucrau, priveau la
TV, vorbeau la telefon, se odihneau etc.
Este interesant că toate persoanele chestionate au avut aceeaşi
transformare spirituală ca şi cei cu EMC.
Raymond Moody aduce câteva istorii noi de EMC. De astă
dată a numit-o Experienţa morţii împărtăşite.
O profesoară medic asista la decesul mamei sale, iar în clipa
expierii a văzut-o pe aceasta plutind în lumină.
Alături de mama sa le-a văzut în acea lumină şi pe prietenele
decedate ale acesteia venite s-o întâmpine.
Şi o altă poveste impresionantă petrecută chiar la moartea
mamei lui Raymond Moody. În jurul patului muribundei erau
6 persoane - el, soţia şi surorile cu soţii lor. Înaintea ultimei
clipe, mama sa şi-a scos masca cu oxigen, le-a spus că îi
iubeşte pe toţi şi a plecat. Toţi cei din jurul mamei se ţineau de
mână. În cameră a apărut o lumină blândă şi în interiorul
acesteia l-au văzut pe tatăl lor, care plecase de mult dincolo şi
venise acum să
o întâmpine pe mama lor.
Impresionat, Moody povesteşte că atunci a înţeles mesajul
primit: de a scrie un nou capitol - cel al morţii împărtăşite.
Studiul ştiinţific al experienţei morţii clinice.
Argumente pro şi contra
Mai mulţi comentatori sunt de părere că, fiind un domeniu
nou, ne lipsesc cuvintele necesare pentru a reda tabloul
complet al experienţelor morţii clinice şi mai
ales pentru a reda sentimentele trăite. Personal, găsesc mari
similitudini între dimensiunea de dincolo de lumea fizică şi
câmpul cuantic. Sunt la fel de dificil de exprimat în logica
termenilor de aici.
La modul foarte realist vorbind, eu cred că ştiinţa noastră,
bazată doar pe ideea materialităţii lumii, nu este pregătită să
explice o realitate care are un fundament spiritual. Nu avem
nici cuvintele şi nici ştiinţa necesare. Cel care a pus
întotdeauna piciorul doar pe un sol solid rămâne derutat şi fără
suport când trebuie să se orienteze într-un univers al lumilor
invizibile, inaccesibile disponibilităţilor sale sensibile.
La fel ca şi fizica cuantică, şi universul experienţelor morţii
clinice este greu de intuit, pentru că nu sunt noţiuni cu care să
operăm în mod obişnuit. Avem nevoie de o altă logică, şi
anume una care se suprapune, în opinia mea, până la
identificare cu cea a fizicii cuantice.
Voi încerca să disting elementele comune.
Câmpul sau vidul cuantic are elemente identice cu ceea ce se
defineşte prin „dincolo”.
Continuitatea Spaţiu - Timp este exprimată printr-un continuu
prezent în care sunt înscrise simultan cele trei momente ale
timpului: trecut, prezent, viitor.
Aceasta
este
explicaţia
visului
anticipativ
(premonitoriu) şi a profeţiei. Prezentul conţine în sine şi
trecutul şi viitorul - aşa încât, prin contact cu prezentul, s-ar
putea cunoaşte şi viitorul. Ar putea fi o explicaţie pentru darul
profetic al unor personaje descrise în Biblie.
Ubicuitatea este capacitatea de a fi în acelaşi timp în mai
multe locuri. Ne amintim de Anita Moorjani care, în timp ce se
afla în moarte clinică, l-a văzut pe fratele său aflat încă în
India grăbit să ia avionul spre Hong Kong, unde era ea
internată.
În faţa fenomenului straniu în care legile biologiei actuale par
să fie depăşite s-au încercat mai multe explicaţii.
S-a pus întrebarea dacă experienţa morţii clinice nu s-ar datora
unor momente în care creierul este încă
funcţional şi conştiinţa nu este complet abolită, la începutul
suspendării şi la reluarea sa. În psihiatrie se vorbeşte despre o
conştiinţă crepusculară, cu un câmp de acţiune îngustat, dar nu
total abolită.
Monitorizarea acestor subiecţi a evidenţiat însă că
experienţa se petrece în faza în care activitatea creierului este
absentă, şi nu la începutul sau sfârşitul acesteia (Greyson,
2003; van Lommel, 2004 ş.a.).
Încetarea activităţii creierului în EMC a fost testată
prin electroencefalografia (EEG) care înregistrează
activitatea sa electrică şi prin reflexele de la nivelul trunchiului
cerebral.
La EEG a apărut o linie izoelectrică, de zero, semnificând o
abolire a activităţii electrice cerebrale şi, ca urmare, şi o
abolire a conştiinţei (H. Ciute şi col., 1990; T.J. Lossaso,
1992).
Încetarea activităţii creierului se face treptat şi în sens
descendent - de la emisferele cerebrale spre trunchiul cerebral.
Prin urmare, este posibil ca activitatea emisferelor cerebrale să
fie încetată şi EEG să
confirme prin linia izoelectrică a traseului, dar nu este
suficient, pentru că în trunchiul cerebral, unde simt centrii
nervoşi cardio-respiratori, funcţionalitatea poate fi încă
prezentă. Numai abolirea şi a reflexelor de trunchi cerebral
confirmă încetarea completă şi a activităţii la acest nivel. În
consecinţă, s-a efectuat şi controlul reflexelor de trunchi
cerebral, care s-au dovedit a fi absente.
Experienţa morţii clinice, o experienţă a conştiinţei
Conchidem deci că, prin testele descrise, activitatea creierului
este abolită în timpul experienţei din moartea clinică şi, ca
urmare, această experienţă nu mai poate fi a creierului, ci doar
a conştiinţei care, în mod neaşteptat, aflăm că funcţionează şi
în afara creierului contrazicând toate legile biologiei clasice.
S-a mers mai departe şi s-a incriminat în această
experienţă a morţii clinice eliberarea de endorfine, dopamină,
serotonină etc.
Contraargumentul imediat este acela că un creier nefuncţional
nu mai poate elibera nici endorfine, nici alţi neuromediatori.
Rolul endorfinelor în organism este acela de a combate
durerea. Ele constituie „morfina internă” pe care o eliberează
organismul când trebuie să se apere de durere. De ce le-am
atribui atunci o funcţie pe care nu o au, şi anume aceea de a
determina halucinaţii cu vederea prin ziduri şi cu informaţii
despre structura unei lumi invizibile, aşa cum a mărturisit
medicul chirurg, instruit la Harvard, Eben Alexander?
O altă întrebare simplă vizavi de rolul endorfinelor: de ce nu ar
produce endorfinele aceste fenomene şi în afara morţii clinice?
Trebuie neapărat să murim pentru a afla ce rost avem pe lumea
asta?
Un alt comportament este oferit de cazurile de moarte clinică
produse prin leziuni grave ale creierului cu comă profundă,
situaţie în care din nou creierul nu mai poate susţine funcţia
conştiinţei.
Dacă conştiinţa la nivelul creierului este absentă
prin leziunile grave suferite, cum explicăm manifestarea
conştientă în planul de dincolo?
Pe bună dreptate se întreabă Pim van Lommel, în articolul
publicat împreună cu alţi colegi olandezi în revista de mare
prestigiu medical The Lancet (2001), ca şi în alte articole: cum
poate funcţiona conştiinţa fără
creier? La fel ne întrebăm şi noi: cum poate un om aflat în
comă profundă, deci cu funcţia conştiinţei absentă, ca în cazul
profesorului neurochirurg Eben Alexander, să
aibă acces, după mărturisirea sa, la o altă cunoaştere a ordinii
universale decât cea însuşită la şcoala de la Harvard?
Reamintesc ce a spus textual: cum ar putea să
împace ceea ce a văzut şi cunoscut acolo cu ceea ce a învăţat
la Harvard? (Eben Alexander, Dovada lumii de dincolo,
Editura Trebuie să ştiu, Bucureşti, 2013) Este limpede să
concluzionăm că experienţa morţii clinice aparţine exclusiv
conştiinţei, care este funcţională în afara creierului, având
acces la o altă
dimensiune a Universului, în ciuda a ceea ce ştim astăzi.
Neurofiziologia actuală ne spune că un creier fără
oxigen prin oprirea circulaţiei sanguine mai mult de 3-4
minute nu poate supravieţui. S-ar părea însă că în moartea
clinică timpul are alte dimensiuni. Voi exemplifica prin istoria
povestită de Stephane Allix în cartea sa Moartea, celălalt
tărâm al vieţii (Editura Philobia, 2011). Pamela Reynolds este
operată pentru un anevrism cu localizare în sistemul arterial de
la baza creierului. O astfel de intervenţie pe arterele care fac
parte din formaţiunea numită „poligonul lui Willis” este
însoţită de o mare hemoragie. Pentru a o evita, s-a practicat
anestezia prin hipotermie cu suspendarea circulaţiei sângelui
pe durata unei ore. Odată cu suspendarea circulaţiei se
suspendă şi activitatea inimii şi a creierului. Riscul de sechele
sau alt accident este foarte crescut.
Intervenţia chirurgicală a fost însă fără niciun incident, iar
pacienta şi-a reluat funcţionalitatea inimii şi a creierului la
parametrii normali. Curiozitatea acestui caz este nu numai în
această operaţie, ci şi în faptul că, deşi creierul său a fost
exclus funcţional timp de o oră, în toată această perioadă ea a
văzut tot ce i s-a întâmplat.
Din nou este vorba despre o conştiinţă fără creier, ca un
computer decuplat de la sursa de energie, cum s-a exprimat
van Lommel. Este de reţinut că această
intervenţie chirurgicală este relatată reporterului S. Allix cu
respectarea detaliilor de specialitate de către profesorul Bruce
Greyson.
Ca şi în cazul nevăzătorilor din naştere, şi această
pacientă a putut reda ceea ce a văzut în timpul intervenţiei,
deşi creierul său era exclus funcţional.
O opinie complet opusă celor care afirmă că
experienţa morţii clinice este a conştiinţei care a transcens
condiţia fizică într-o altă dimensiune îi aparţine lui Sam
Harris. Deşi afirmă că nu înţelege cum poate fi generată
conştiinţa de creierul uman, nu admite manifestarea sa în afara
acestuia. Emite ipoteza că
experienţa din EMC se petrece probabil înainte de suspendarea
conştiinţei sau la începutul reluării acesteia la revenirea din
EMC.
Ipoteza lui Sam Harris nu este validă, deoarece conţinutul
acestei experienţe este complet diferit de cel al realităţii în care
se află persoana respectivă. Pe de altă
parte, studiile efectuate cu mijloace moderne, inclusiv cele pe
care le-a invocat Sam Harris, au indicat că, în momentul în
care se petrece EMC, creierul celor care au avut stop cârd iorespirator sau grave traumatisme cranio-cerebrale nu mai era
funcţional (H. Ciute ş.a.,
1990; T.J. Lossaso, 1992; S. Parnia şi col., 2001; B.
Greyson, 2003; S. Grof, 2006).
După cum s-a exprimat cardiologul olandez Pim van Lommel,
creierul celor care au putut fi studiaţi în timpul morţii clinice
arată ca un computer scos din priză.
Şi totuşi, ar fi fost interesant să aflăm cum ar fi explicat Sam
Harris „vederea” celor 21 de subiecţi nevăzători din naştere
studiaţi de profesorul Kenneth Ring (SUA).
Vederea prin spirit
Revin la aceeaşi întrebare: cum văd aceşti oameni fără
vedere?! Spuneam că profesorul Kenneth Ring aduce mărturia
a 21 de cazuri pe care le-a avut în studiu. „Puteam să văd…
Eram acolo sus la plafon… i-am auzit pe medici vorbind şi am
văzut acest corp, nefiind sigur că este al meu”. Este mărturia
unui nevăzător care a trăit o moarte clinică, citată de Ian
Wilson (1998).
În comentariul meu reluat şi în alte lucrări pe care le-am
publicat,
făceam
observaţia
că
vederea
panoramică în unghi de 360° nu apare doar în experienţele
morţii clinice. Este descrisă şi în extazul mistic şi în tehnicile
folosite de marii maeştri din Orient.
Efortul de a explica ştiinţific ceea ce nu poate fi explicat este
lăudabil, dar fără succes. S-a încercat să se reducă întreaga
experienţă a morţii clinice la o simplă
halucinaţie cu delir determinată de posibila ischemie a
creierului aflat în suferinţă.
Halucinaţia este o imagine falsă însoţită de interpretări
delirante în unele boli psihotice. Nu are nicio relaţie cu
realitatea. Gândirea din experienţa morţii clinice are o logică,
un sens pentru bolnav, o coerenţă şi o semnificaţie pentru viaţa
persoanei implicate, mereu
cu trimiteri la religie, filosofie, spiritualitate şi chiar la ştiinţă.
Halucinaţia poate apărea episodic, odată cu criza, şi în
epilepsia temporală, care a fost de asemenea incriminată în
experienţa morţii clinice. Dar gândirea în epilepsia temporală
este perturbată, incoerentă, polimorfă şi ilogică. Gândirea în
EMC am spus că este logică, coerentă, cu idei referitoare la
trecutul şi viitorul persoanei respective şi care au un ecou logic
şi în viaţa sa ulterioară.
Eticheta de „epilepsie” nu se poate pune printr-o singură criză,
ci prin repetări ale acesteia cu simptome specifice şi cu
modificări EEG de asemenea specifice.
S-a mai spus, total eronat, că viaţa este un intermezzo între
două crize de epilepsie, manifestate la naştere şi la moarte. O
astfel de afirmaţie nu poate fi făcută de cineva care are un
minimum de noţiuni despre epilepsie.
Substanţele anestezice au fost de asemenea incriminate în
aceste experienţe din moartea clinică, pentru motivul că pot
uneori genera la cei la care sunt folosite şi halucinaţii. Am
precizat: halucinaţiile sunt excluse din moartea clinică şi apoi
nici toate cazurile de EMC n-au fost precedate de anestezie.
S-au incriminat încă două substanţe ca fiind responsabile de
efectele din EMC: ketamina şi dimetiltriptamina (DMT).
Circumstanţele în care se petrec cele mai multe dintre EMC nu
implică anestezia cu ketamină, deci este exclusă acţiunea
acesteia.
Dimetiltriptamina se găseşte, într-adevăr, în creierul nostru.
Studiile experimentale cu această substanţă au evidenţiat
apariţia unor imagini cu lumini, dar ele nu au conţinutul celor
relatate în EMC. Pe de altă parte, după
cum s-a demonstrat prin cercetările efectuate, creierul
este exclus funcţional în majoritatea cazurilor şi, ca urmare,
nici DMT nu mai poate fi incriminată în determinarea
efectelor din timpul acestor stări.
Melvin Morse (1992), pediatru, a studiat aceste aspecte şi a
oferit un răspuns clar la întrebare. Acolo unde s-au folosit
supradoze de narcotice, halucinaţiile sunt total diferite de
conţinutul experienţelor din moartea clinică, aşa cum de altfel
am sesizat şi noi.
Melvin Morse, care a studiat aceste experienţe din moartea
clinică şi la copii, a făcut o remarcă deosebit de interesantă şi
asupra căreia ar trebui să medităm mai mult. Copiii pot avea şi
ei această experienţă, cu o durată mai scurtă însă şi fără a li se
prezenta filmul retrospectiv al vieţii.
Şi asta pentru că nu au avut timpul necesar să-şi construiască o
biografie, în timp ce adulţii au parcurs o etapă de viaţă
suficientă pentru o retrospectivă. Dacă
este aici o logică venită din alt plan, mai putem discuta de o…
halucinaţie? Poate că da, dar nu la cei care au avut aceste
experienţe.
S-a mai vorbit despre o particularitate a acestor experienţe la
copii. Tunelul „dintre cele două lumi”, cum i se mai spune
uneori, este înlocuit cu o punte sau un pod, peste care trebuie
să treacă. Noţiunea de barieră în faţa căreia sunt opriţi toţi cei
care trebuie să se întoarcă
este simbolizată într-o mulţime de forme: o apă, un râu, un alt
obstacol. Cineva din acea dimensiune are întotdeauna grijă să-i
prevină.
Revenim la transformarea spirituală pe care o au toţi cei care
au traversat o astfel de experienţă. Este una profundă şi
imperativă. Niciodată nu s-a întâmplat să fie neglijată în timp.
Lommel spune că a intervievat multe persoane la distanţă de
mai mulţi ani de la momentul în care au avut experienţele de
moarte clinică şi a constatat
că aveau aceeaşi motivare spirituală şi peste 8 ani. Să ne
gândim câte cursuri de dezvoltare personală facem şi noi aici,
câte cărţi pe această temă nu citim şi câţi perseverăm în ceea
ce am învăţat… Şi apoi, dacă această
transformare este doar întâmplătoare, ţinând de motivaţii
terestre, cum spun unii sceptici, de ce nu apare şi după o
lipotimie, după o altă criză de pierdere a cunoştinţei? Trebuie
neapărat să murim, fie şi tranzitoriu, pentru a evolua spiritual?
Uneori, s-ar părea că da!
Există şi halucinaţii autoscopice în care persoanele se văd în
dublu exemplar. Se întâmplă chiar să asiste cum dublura lor
circulă printre alţi oameni în timp ce exemplarul original este
aşezat undeva. S-a precizat ca diagnostic în aceste cazuri
migrena, tumori cerebrale, epilepsii temporale.
Excitarea prin electrozi a unor zone din creier a condus de
asemenea la dedublare prin ieşire din corp. Şi în cazul
consumului de droguri s-a întâmplat uneori, dar experienţele
morţii clinice nu se limitează doar la ieşirea din propriul corp.
Susan Blackmore (1993) a avut o astfel de experienţă după ce
a consumat canabis.
Kenneth Ring relatează despre o persoană de gen feminin care,
în timp ce se afla pe un câmp cu flori, a fost atât de emoţionată
de frumuseţile naturii, încât brusc s-a simţit transportată într-o
altă dimensiune. Are o experienţă completă aidoma celei din
moartea clinică.
În cazul relatat nu se mai poate vorbi de o suferinţă a
creierului cu ischemie şi halucinaţii. Experienţa pe care a trăito este aceeaşi.
Cele două realităţi ale existentei
Oricât ne-am încrâncena în căutarea unor explicaţii
materialiste, trebuie să înţelegem că sunt prea multe
argumentele, fie şi numai cele invocate aici, care pledează
pentru existenţa a două realităţi paralele interdependente şi
conectate. Una este realitatea fizică
în care trăim temporar şi cealaltă este realitatea primordială,
invizibilă şi eternă. La această ultimă
realitate nu putem avea acces, atâta vreme cât trăim aici, decât
prin stările modificate ale conştiinţei. Toţi comentatorii ne
spun că această realitate invizibilă este la fel de reală ca şi cea
de aici, dar nu avem instrumentele necesare ca să o percepem
în condiţia noastră fizică.
Nu putem ignora la nesfârşit existenţa şi a altei realităţi şi
perceperea ei reală în circumstanţe deosebite ale conştiinţei.
Raymond Moody ne relatează cazul a două surori internate în
acelaşi timp în spital. Una dintre ele are o moartea clinică şi îşi
întâlneşte sora, care decedase fără ca ei să i se comunice. Am
relatat mai înainte un alt caz impresionant al unei tinere care
îşi întâlneşte verişoara plecată în lumea de dincolo fără ca ea
să fi ştiut de moartea ei.
Călătoriile extracorporale
Un argument, aş spune, fără replică îl aduc călătoriile
extracorporale (out of the body) voluntare.
Robert A. Monroe a creat în SUA un Institut în care, în
colaborare cu mai mulţi oameni de ştiinţă, a elaborat o tehnică
de control a ritmurilor cerebrale prin care se pot realiza
călătorii extracorporale. Prin folosirea unor stimuli cu
frecvenţă diferită pentru fiecare emisferă
cerebrală s-a obţinut o scădere a frecvenţei ritmurilor
cerebrale, propice atât extracorporalizării şi călătoriilor
„astrale”, cât şi studiilor ştiinţifice.
Monroe defineşte aceste experienţe extracorporale: o stare în
care te afli în afara corpului fizic şi ai controlul conştient al
propriilor acţiuni.
În acea stare, subiectul se poate deplasa oriunde şi la mii de
kilometri distanţă la simpla intenţie, la simplul gând.
Deplasarea poate fi lentă sau aproape instantanee.
Ca şi în experienţa morţii clinice, călătoria în spirit (conştiinţă)
străbate orice mediu fizic - apă, ziduri, plăci de oţel, beton,
pământ.
Ca urmare a observaţiilor sale, Robert A. Monroe ajunge la
câteva concluzii: toţi oamenii pot avea ieşiri din corp în timpul
somnului, conştiinţa umană este de natură non-fizică şi, ca
urmare, poate străbate orice mediu fizic (Călătorii în afara
corpului şi Călătorii îndepărtate, Editura For You, 2007,
respectiv 2011).
Redăm şi observaţiile ştiinţifice ale lui Stuart W.
Twemlow, medic psihiatru, şeful Serviciului de Cercetare al
Spitalului V.A. Topeka.
Prin stimularea cu frecvente diferite în emisfera cerebrală
dreaptă de cea stângă, se intră într-o stare profundă, cu ritm
respirator foarte lent, alternând cu pauze respiratorii scurte şi
cicluri de respiraţii superficiale mai rapide.
Electroencefalograma a relevat un ritm teta de 4-6
Hz/sec., dominant, alternând cu un ritm alfa 8 Hz /sec., cu
incidenţă mai redusă.
Dintr-un lot de 339 de voluntari, 37 % au raportat întâlnirea cu
Fiinţa de Lumină şi în EMC, 30 % au fost întâmpinaţi de ghizi
spirituali.
În cartea sa Aventuri dincolo de limitele corpului fizic (Editura
Infinit, 2011), William Buhlman, observator de mare fineţe şi
foarte avizat în ştiinţele actuale, afirmă că
în ambele ipostaze - călătoriile extracorporale şi experienţele
morţii clinice - se petrec aproape aceleaşi
experienţe, conchizând că cea care experimentează este
propria noastră conştiinţă.
Deoarece în experienţele extracorporale, întreprinse voluntar,
conştiinţa este clară, aş numi-o experienţă
lucidă.
Experimentele întreprinse la Institutul său de Robert A.
Monroe, deşi nu sunt identice cu cele din moartea clinică, au
totuşi şi câteva elemente comune cu acestea, care conduc la
aceleaşi concluzii.
Este interesant să oferim câteva date din istoria lui Monroe
pentru a înţelege mai bine amplitudinea fenomenului
descoperit de el.
Prin anii ‘50 are primele ieşiri din corp spontane, începeau
prin frisoane şi cefalee.
Prima experienţă s-a petrecut noaptea. S-a trezit brusc din
somn cu contracturi musculare, după care s-a văzut proiectat
în plafonul dormitorului. Privind spre pat, îşi vede soţia
dormind şi, lângă ea, încă o persoană.
Intră mai întâi în panică, dar imediat realizează că este propriul
corp, rămas în pat.
Evident, se anxietează, îşi închipuie că trebuie să
aibă ceva la creier, merge la mai mulţi medici, este examinat şi
ei ridică din umeri, spunând că nu-i găsesc nicio boală. În cele
din urmă cineva mai informat îi spune să stea liniştit, pentru că
în vechiul Egipt, în China, India şi Tibet, fenomenul era bine
cunoscut. Se linişteşte şi începe să experimenteze posibilităţile
noii sale capacităţi.
Îşi vizitează în timpul nopţii un prieten la care nu fusese
niciodată în casă. Pentru a-l convinge de această
vizită, îi descrie interiorul locuinţei, acesta rămânând uimit.
Într-o altă experienţă lasă acasă o lumânare aprinsă. După ce
pleacă „în eter”, evocă imaginea lumânării aprinse şi o stinge.
Dar la întoarcere lumânarea încă ardea. Deduce atunci că
acasă sunt lăsate corpurile fizice, al său şi al lumânării, dar în
călătorii sunt doar corpurile subtile, de natură non-fizică.
Abia acum cred că înţelegem de ce în aceste călătorii
voluntare se întâlnesc unele elemente comune. În dimensiunea
în care se petrec fenomenele nu există o lume fizică, ci doar în
forma lor eterică de energie subtilă
sau cuantică. Întotdeauna am fost convins că energia viului nu
este o energie fizică de tip electromagnetic, ci una de ordin
subtil. Ceea ce măsurăm prin EEG, EKG
etc. este energia câmpului electromagnetic, emisă de corpul
nostru ca dublură, ca epifenomen al energiei viului pe care
niciun aparat nu o poate produce. La fel, lumina fizică pe care
o vedem este diferită de Lumina vie din care suntem creaţi.
Este Lumina care apare la Sfântul Mormânt de la Ierusalim şi
pe care am văzut-o cum în primele minute după apariţie se
transformă în lumină fizică, schimbându-şi culoarea şi
devenind incandescentă. Această idee am dezvoltat-o mai mult
în capitolul „Fizica viului” din Inteligenţa materiei (Editura
Eikon, 2009).
Renaşterea spirituală
Transformarea spirituală a celor care au traversat experienţa
morţii clinice nu este o transformare biologică, ci în conştiinţă,
care în planul de dincolo au învăţat lecţia justiţiei divine ca
model de urmat şi pentru justiţia umană, atât de mult
comentată pretutindeni.
Lecţiile care ni se dau de dincolo, unde există
autoritatea morală etalon, ne spun că este nevoie de o nouă
gândire, o nouă paradigmă în acord cu Noua Ştiinţă. Este
nevoie de o renaştere spirituală în care toate reperele acestei
lumi trebuie revizuite.
Am afirmat adesea că aducerea în discuţia lumii actuale a
fenomenului EMC nu este întâmplătoare. De aceeaşi părere
este şi Kenneth Ring. Din dimensiunea de dincolo, ne spune
el, ne sunt trimişi mesageri care, prin transformarea lor
spirituală, pregătesc noua eră a celui pe care Teilhard de
Chardin l-a numit „Homo Noeticus”.
Acesta va dispune de o altă conştiinţă, una înaltă,
spiritualizată. Va fi un om al cooperării, şi nu al concurenţei,
nu al agresivităţii şi violenţei. Va fi un om cil valorificării
tuturor valenţelor refulate, neutilizate.
Dacă ştiinţa se vrea a fi ştiinţă, are obligaţia să
integreze toate datele noi care vin şi din experienţa umană,
recunoscând că niciodată o experienţă ştiinţifică
nu o poate reda până la nivel de ultim detaliu pe cea umană.
O întrebare simplă pentru ştiinţa de astăzi: cum funcţionează
conştiinţa şi memoria fără suportul creierului? De unde vin
toate aceste informaţii şi indiscutabile elemente de cunoaştere,
cel puţin pentru acelea care s-au putut confirma documentar
sau prin practica vieţii?
Medicul Larry Dossey, în cartea sa Singura minte, susţine că
EMC demonstrează ferm că există minte, gândire, conştiinţă şi
în afara creierului, ideea că
întreaga experienţă se petrece numai în mintea persoanei care
traversează EMC este contrazisă de multe argumente:
întâlnirea în acea stare a părinţilor care nu au fost cunoscuţi
anterior de EMC; vederea celor care sunt nevăzători din
naştere; vindecarea instantanee a unor boli grave aflate în
stadiul terminal; excluderea funcţională a creierului etc.
Scepticismul ştiinţei materialiste şi experienţa morţii
clinice
Andrew Greely (SUA), care prefaţează ediţia franceză
a cărţii lui Raymond Moody citată mai sus, scrie că
experienţa morţii clinice nu poate fi privită ca o dovadă a
existenţei vieţii de după moarte, ci doar… ca „o experienţă
dulce şi reconfortantă” care are loc în timpul morţii. Cu alte
cuvinte, ar fi „dulce şi reconfortant” să
mori! Prin această concesie, ştiinţa materialistă este salvată.
Dar numai dacă rămânem la o sintagmă fără un suport real.
Mai întâi, studiile efectuate până acum au relevat că
EMC se petrece la nivelul conştiinţei, şi nu al creierului, pe
care investigaţiile l-au demonstrat că este exclus funcţional,
evident, atât cât testele actuale pot să ne informeze.
Este imposibil să înţelegem cum un creier fără
conştiinţă poate să gestioneze un conţinut cognitiv şi afectiv
care are o coerenţă logică, este în directă relaţie cu viaţa
subiectului, căruia îi sunt aduse chiar informaţii noi referitoare
la viitorul său, la trecutul său şi la prognosticul bolii care i-a
determinat actuala EMC.
Întreaga experienţă ţine, indubitabil, de resortul conştiinţei, dar
cum poate funcţiona o conştiinţă fără
suportul creierului, care este invalidat, nu poate fi înţeles decât
dacă funcţionalitatea sa are loc într-o altă
dimensiune, detaşată de creier.
Toţi subiecţii care au traversat o moarte clinică au beneficiat
de o transformare spirituală majoră şi de durată, indiferent de
nivelul de cultură, de profesie, dacă
aparţineau sau nu unei religii. Mai mult, cei cu convingeri atee
s-au schimbat. Au devenit mai buni, mai toleranţi şi iubitori cu
semenii, generoşi, calmi şi iertători.
Seninătatea în fata tuturor evenimentelor vieţii şi eliberarea de
frica de moarte par să fie de asemenea printre beneficiile
câştigate prin EMC.
Se ştie că în mai mult de 3-4 minute fără oxigen creierul
moare. Cum să explicăm revenirea la viaţă a celor care au stat
ore întregi la morgă sau a acelor cazuri semnalate după un
timp mult mai mare decât cel standard de câteva minute?
Şi, în fine, prin ce miracol creierul ne informează, numai în
această circumstanţă, despre vindecarea instantanee a bolii şi
despre întoarcerea… acasă? Ce ştie şi ce poate şti creierul
nostru dacă numai în acea situaţie ne spune şi ne vindecă de
boli pentru care medicina actuală nu are posibilităţi?
Concluzii
• Experienţa morţii clinice este prima şi marea iniţiere prin
care putem avea acces direct la Regatul Lumii Divine.
• Suntem cu totii făcuţi din Lumina vie primară
graţie verbului Divin: „Fiat lux!”
• Fiecare dintre noi este un instrument în orchestra care trebuie
să interpreteze marea simfonie a vieţii.
Partitura a fost scrisă pentru fiecare dintre noi de o altă
mână, încă dinainte de a ne naşte. Revenim aici până
când vom învăţa corect propria partitură.
• Moartea, ca şi naşterea, nu este decât o trecere a Conştiinţei
dintr-o formă în alta. Am putea spune că
ambele stări nu sunt decât determinări ale Conştiinţei care,
după cum susţine Max Planck, generează diferitele forme
existente ale materiei.
• În universul imaterial, non-fizic, timpul nu există, ne spune
Platon. Este exact aceeaşi mărturie a celor care au traversat o
EMC.
• Moartea nu este decât trecerea din suportul fizic în forma sa
spirituală. S-ar putea spune chiar mai mult.
Moartea este trecerea conştiinţei de la Şcoala dură a
Pământului în Regatul Spiritului, unde are loc întâlnirea cu
Lumina, despre care vorbeşte inclusiv Mircea Eliade în
scrierile sale.
Acestea sunt lecţiile Experienţei Morţii Clinice.
Cap. 10 - CREIERUL UMAN - MARELE MIRACOL AL
UNIVERSULUI
Creierul uman este una dintre structurile în care
„natura” a făcut cea mai mare investiţie de ştiinţă şi
inteligenţă, realizând o adevărată capodoperă.
Pentru ca un conglomerat de materie compusă din atomii
prezenţi în jurul nostru să aibă o asemenea funcţionalitate, un
spirit, o raţiune, emoţii şi sentimente, a fost nevoie de o
structurare extrem de complexă şi de sofisticată.
În ignoranţa noastră, punem acest miracol pe seama
întâmplării, eludând alcătuirea într-o logică infailibilă a
elementelor, infinitatea de soluţii imaginate pentru ca prin
această unică formă, conştiinţa să se poată reflecta pe sine.
Creaţia infinită a realizat o entitate finită
capabilă să ne vorbească, să ne spună: „Iată! Eu sunt!”
În cele ce urmează îmi propun să merg pe firul logic şi
provocator al construirii şi funcţionării acestui „altar”
al fiinţei umane.
Mă voi referi mai întâi la consistenţa creierului.
Fiind o structură prin excelenţă informaţională, destinată
receptării şi tratării informaţiilor cerute de fiziologia
organismului şi de activitatea mentală, pentru a avea softul
necesar s-a impus actualul hard.
Consistenta creierului este foarte vulnerabilă la şocuri. Poate fi
strivit doar cu un deget. Pentru a-l proteja, natura l-a închis
într-o cutie osoasă, rezistentă
la şocuri, evident, în anumite limite. În plus, creierul este
înconjurat de o masă de lichid, dispusă atât la suprafaţa sa, cât
şi în interiorul său, compus, în principal, din apă şi sare.
O altă dovadă a inteligenţei naturii: venim pe lume dotaţi doar
cu acele funcţii active de care avem imediată
nevoie când ne naştem. Un exemplu: reflexul de supt pentru a
ne hrăni. Am văzut că toţi puii mamiferelor au această
capacitate, dar, spre deosebire de puiul de om, pe care mama îl
conduce cu guriţa la sân, acestea ştiu să-l găsească singure. De
unde?! De unde vine instinctul păsărilor care îşi hrănesc toată
ziua puii flămânzi aducându-le insecte, fie în acelaşi timp, fie
cu rândul cei doi părinţi?
Plânsul prin care comunică cu mama exprimându-şi nevoile,
funcţiile de digestie, de eliminare, de respiraţie, deglutiţia,
motricitatea încă necoordonată - sunt toate atribute cu care
venim pe lume.
Reflexul de agăţare se înscrie în logica perfectă a prinderii de
corpul mamei cu o forţă pe care numai frica de a nu o pierde o
poate da.
Pe măsură ce copilul creşte, sunt activate toate celelalte funcţii
care definesc fiinţa umană, fie sub acţiunea semnalelor
declanşatoare din mediu, fie prin învăţare şi educare, în care
mama are un rol determinant.
Împărtăşim cu rudele noastre care ne preced filogenetic
aproape toate structurile anatomice, deşi, desigur, cu
diferenţele specifice fiecărei specii. Avem aproape o biologie
comună, dar ne numim fiinţe umane doar graţie creierului,
care este diferit.
Creierul uman este anume construit pentru a fi ceea ce suntem.
Ca să putem evolua, învăţa, raţiona, crea o cultură
şi o civilizaţie, să iubim, să suferim, să comunicăm, să
creăm una dintre cele mai tumultoase istorii, a fost nevoie de
un creier capabil de aceste performanţe.
Condiţiile naşterii unui copil Dispunem astăzi de multe surse
referitoare la pregătirea unui cuplu pentru aducerea pe lume a
unui copil sănătos.
Prima condiţie este aceea de a fi acceptat de ambii părinţi, atât
înainte, cât şi după naştere.
Pregătirea pentru conceperea unui copil trebuie să
înceapă cu cel puţin 6-8 luni înainte.
Doi cercetători, Verny şi Kelly (1981), au constatat că
influenţa părinţilor asupra viitorului lor copil începe cu mult
timp înainte de concepere, cu cel puţin 6-8 luni.
Nu este vorba despre influenţa directă asupra fătului, care încă
nu a fost conceput, ci de purificarea organismului în acest
interval de timp de o serie de noxe.
Renunţarea la fumat, la alcool, evitarea stresului, adaptarea
unei
diete
adecvate,
îndepărtarea
substanţelor toxice din locuinţă şi evitarea expunerii la acestea
sunt măsuri de siguranţă pentru viitorul sarcinii.
Aceleaşi condiţii trebuie respectate şi în timpul sarcinii.
Stresul sau conflictele dintre părinţi îi sunt foarte dăunătoare
fătului. Într-un film în care aceştia se ceartă, se vede ecografic
cum copilul se contractă şi se agită în uterul mamei. Am scris
în alte lucrări şi nu voi mai argumenta acum de ce este greşit
să credem că în uterul mamei se află un copil cu creier
incapabil să
perceapă lumea dincolo de universul său. Spiritul celui care se
întrupează este cel al unui adult, cu capacitatea de înţelegere a
unui adult. Cartea Cele nouă trepte. O
privire spirituală asupra genezei fiinţei umane scrisă de Anne
Givaudan şi Daniel Meurois, publicată în traducere la Editura
Şcoala Ardeleană (2018), ne oferă
toate detaliile în acest sens.
În aceeaşi ordine de idei se înscrie şi relaţia pe care o dezvoltă
mama cu pruncul său abia născut.
Primul contact al nou-născutului cu mama trebuie să se facă
imediat după naştere, când se realizează
impactul chimic mediat de oxitocină prin atingerea celor două
corpuri. Abia după aceea ar trebui să urmeze celelalte manevre
de toaletare a copilului.
De la ostilitatea mamei la potenţialul infracţional al
viitorului adult
Repet, chiar dacă suntem înclinaţi să credem în incapacitatea
copilului de a percepe în primii doi ani atitudinea adulţilor dar îndeosebi a mamei - faţă de el, realitatea este complet alta.
Atât puiul de om, cât şi cel al mamiferelor se ataşează de
prima fiinţă pe care o văd sau o aud imediat după ce se nasc şi
o urmează apoi până ce devin independenţi. Are loc
fenomenul de imprinting, descris de marele etolog Konrad
Lorenz, deja discutat.
În parcul său de studiu al comportamentului animalelor, aşezat
pe malul Dunării, în Austria, Lorenz a ilustrat fenomenul de
imprinting prezentând ura film cu bobocii de raţă care îl urmau
peste tot.
În relaţie cu imprintingul este de semnalat, ca o consecinţă
concretă, cazul copiilor crescuţi de animale în prima copilărie,
aşa-zişii copii-lupi. O serie de funcţii esenţiale au fost profund
alterate: limbajul, mersul, modul de hrănire şi intelectul.
Aceşti copii, găsiţi în jurul vârstei de 6-7 ani, mâncau direct cu
gura, fără ajutorul mâinilor, aşa cum au văzut că procedează
animalele lângă care au crescut.
Nu au mai putut folosi limbajul articulat, ci emiteau doar
sunete nearticulate. Au învăţat greu sau deloc mersul biped, iar
intelectual erau complet nedezvoltati.
Deducem din aceste exemple că omul este totalmente o fiinţă
socială, iar dacă este izolat de societate înainte de a fi învăţat
să fie om, rămâne un biet animal, şi nici acela complet pentru
că nu are suportul genetic al animalelor pe care le imită.
Atenţia pe care o are mama începând din primele clipe ale
naşterii faţă de nou-născut este extrem de importantă, din mai
multe motive.
S-a constatat, atât la om, cât şi la animale, că dacă
mama se poartă distant, rece, fără căldură afectivă, sunt mari
premise ca viitorii adulţi să dezvolte un potenţial infracţional.
Copilul va înţelege că a venit într-o lume ostilă, duşmănoasă şi
neprietenoasă. Va avea mai târziu aceeaşi atitudine. Acelaşi
lucru s-a observat şi la puii de şoareci sau la marmote.
Puii de marmote, spre exemplu, au fost luaţi de la mama lor
imediat după naştere şi daţi la mame străine, care nu i-au tratat
cu aceeaşi afecţiune. Au avut o dezvoltare dificilă şi, ulterior,
un comportament de izolare de grup.
Există ceea ce geneticienii au numit gene lungi şi gene scurte
ale MAO (monoaminoxidaza). Gena scurtă
este patogenă, gestionând violenţa. Gena lungă este metilată şi,
ca urmare, nu este purtătoare de caractere patologice. Prin
metilare, şi gena scurtă poate să nu îşi mai exprime caracterul
patogen.
În 1998, Michael Meaney a luat un lot de şoareci purtători de
genă a violenţei şi i-a dat spre creştere unei mame ocrotitoare.
Spre surpriza sa, gena violenţei nu s-a mai exprimat. I s-a opus
oxitocina eliberată prin ocrotirea oferită de mama adoptivă. La
un al doilea lot de şoareci purtători de gena violenţei, când au
fost crescuţi de o mamă ostilă, gena patogenă s-a exprimat.
Acelaşi fenomen a fost demonstrat şi la oameni. Au fost
studiaţi membrii unei familii care erau toţi purtători de genă a
violenţei. Unii dintre copiii acelei familii au fost crescuţi întrun mediu protector din punct de vedere psihologic. Rezultatul
a fost unul foarte promiţător pentru consecinţele pragmatice:
gena patogenă a violenţei nu s-a mai exprimat la aceşti copii.
Concluzia cercetătorilor este una foarte optimistă: cultura
învinge destinul transmis prin genă.
Şi o concluzie de ordin sociologic: experienţa de viaţă pozitivă
blochează gena violenţei prin metilarea ADN-ului, iar
experienţa de viaţă negativă activează gena violenţei.
Cu aceste observaţii suntem în plină epigenetică.
Mediul ambiant modifică expresia genelor care condiţionează
temperamentul
şi
comportamentul.
Rezultatul acestor constatări nu a fost uşor de acceptat de
geneticieni la momentul când a fost sesizat deşi, după
cum putem realiza uşor, este de o mare importanţă prin
impactul social pe care îl are.
O întrebare cu consecinţe mai degrabă teoretice: până unde
factorii de mediu pot modifica expresia genelor noastre?
Am întâlnit opinii care susţineau că dezvoltarea intelectului
este în mare parte dependentă de condiţiile de hrană şi de
educaţie din prima parte a copilăriei. Eu nu sunt de acord total
cu acest punct de vedere pentru bunul motiv că, dacă ar fi aşa,
noi nu l-am mai fi avut pe Ion Creangă, pe Mihai Eminescu,
iar omenirea nu l-ar mai fi avut pe Newton, care era fiu de
fermier, nici pe Faraday, care era fiu de fierar şi legător de
cărţi, pe care, este adevărat, le citea. Lucra la început doar ca
asistent la Davy, dar ştiinţa electricităţii îi datorează imens.
Este motivul pentru care eu cred în gena care poartă
geniul şi în circumstanţele sociale care permit sau nu
manifestarea sa. Şi, evident, în destin.
Îmi amintesc aici de versurile lui Baudelaire, tradus de Al.
Philippide, care exprimă atât de sugestiv destinul:
„Atâtea flori dau în zadar/ Parfumul lor subtil şi rar/ în taină
şi-n singurătate”.
Nu este adevărat că oamenii de geniu nu îşi conştientizează
propriul lor potenţial. Ce înţelegem când Eminescu se
defineşte astfel pe sine: „…eu sunt copilul nefericitei secte/
Cuprins de-adânca sete a formelor perfecte”?
Şi, fiindcă sunt aici, vreau să spun că este foarte important să
ştii că ai o scânteie de talent în fiinţa ta. A şti, a-ţi atrage
cumva atenţia un pedagog, un părinte, înseamnă să ţi-o cultivi,
să faci efortul de a-i spori lumina. Ce n-aş fi dat în anii de
liceu, când eram mereu ascultat la compunerile care ni se
cereau la limba română, fără să ştiu de ce! Foarte târziu am
dedus că
profesoara zărea în mine o frântură de talent, dar nu mi-a spus
niciodată. Abia mai târziu am început să-mi „fac mâna la
scris”, comunicând cu mulţi tineri de vârsta mea în acest scop.
Fără lipsă de modestie, la nivelul convingerilor mele foarte
intime şi nemărturisite, simţeam că am alte preocupări şi alte
gânduri decât majoritatea colegilor mei de generaţie. Restul a
fost, probabil, destin.
Cea mai mare parte a minţii se clădeşte în primii 6-7 ani
Primii 6-7 ani sunt decisivi pentru 90 % din conţinutul ideativ
cu care vom opera toată viaţa. Bruce Lipton spunea că chiar
95% din noţiunile cu care
operăm sunt formate în această primă perioadă a copilăriei.
Credinţe/ obiceiuri/ gusturi alimentare, preferinţe
vestimentare, receptarea comportamentului celor din afara
familiei comparativ cu al celor din familia în care creştem sunt repere care ne rămân toată viaţa în minte şi ne formează
stilul afectiv şi modul de gândire.
Simt două mari pericole care planează asupra acestei vârste:
imaturitatea discernământului cu dificultatea de a face
distincţia între bine şi rău, motiv pentru care copilul îşi va
însuşi toate experienţele trăite; în al doilea rând, creierul se
modelează anatomic, biochimic şi funcţional după conţinutul
experienţelor trăite. De aici rezultă în proporţie importantă
modelul de comportament psihologic, cognitiv, afectiv şi
social.
Dacă însă mediul social şi familial în care ne dezvoltăm şi-ar
pune amprenta totală asupra noastră, ar trebui să fim toţi la fel,
ceea ce ar însemna o monotonie deranjantă. Farmecul lumii îl
dă diversitatea. Nu sunt identici nici toţi fraţii şi nici chiar
gemenii univitelini. Ne diferenţiază ereditatea, care ne poate
aduce gene de la predecesori care au trăit probabil şi cu secole
în urmă.
Ereditatea este tiparul pe care îl umplem cu experienţele de
viaţă, imprimându-ne temperamentul şi liniile generale ale
caracterului. Dar nu înseamnă că
vom rămâne şi la 50 de ani cu comportamentul copilului de 6
ani.
Purtăm în noi şi cu noi în permanenţă amprenta şi amintirea
celui care am fost în copilărie, dar, având un creier în continuă
transformare, în funcţie de sensibilitatea nativă, experienţele şi
evenimentele trăite ulterior ne cizelează şi ne imprimă noi
valenţe personalităţii.
Şinele nostru profund şi autentic, acel sentiment intim de a fi
în fiecare clipă acelaşi, neschimbat, îl avem de la părinţii şi
părinţii părinţilor noştri. Acolo suntem unici ca destin şi
simţire. Mereu vom schimba hainele pe care le purtăm, dar eul
interior va fi etern acelaşi în toate peregrinările noastre
pământene şi siderale.
Neurogeneza şi neuroplasticitatea - fundamentul evoluţiei
noastre
Deşi am acordat atenţia necesară acestei proprietăţi
miraculoase a creierului nostru în alte lucrări, reiau subiectul
pentru a revela noile sale posibilităţi de care putem uza.
Neurogeneza presupune formarea de noi celule nervoase,
numite mai simplu neuroni.
Prin neuroplasticitate înţelegem formarea de noi conexiuni
(sinapse), de noi ramuri, dendrite, prelungiri de axoni - ca
răspuns la procesele de învăţare, la diverse leziuni şi de
preluare de noi funcţii în cazul unor neuroni invalidaţi sau
absenţi.
Cercetările referitoare la suportul anatomic al activităţii
conceptuale şi informaţionale a creierului sunt astăzi de o mare
importanţă pragmatică, nu doar teoretică.
Reamintim acum că, exceptând neuronii din
trunchiul cerebral care controlează respiraţia şi circulaţia,
ceilalţi, din creier, se pot reînnoi din celule de origine
embrionară, precursoare, nediferenţiate, numite celule stem
sau suşă.
Zonele în care are loc procesul de neurogeneză se numesc nişe
germinative. La om sunt descrise două zone
- una situată sub ventricular şi cealaltă în hipocamp. În zona
subventriculară se generează neuronii care sunt
integraţi în structura cerebrală numită striat, implicată
în funcţiile de recompensă şi motivaţie.
Hipocampului i se atribuie gestionarea culorii emoţionale a
gândirii şi memoria de lungă durată.
Profesorul P.-M. Lledo (2017) ne spune că la acest nivel sunt
reînnoiţi circa 700 de neuroni pe zi şi că la vârsta de 50 de ani,
cu excepţia menţionată, nu am mai avea niciun neuron dintre
cei cu care ne-am născut. Am avea deci un creier aproape
complet nou.
Revin la discuţia anterioară. Deşi suportul anatomic al
cunoaşterii pare a fi altul, noi rămânem aceiaşi. Unde este
atunci memoria eternului nostru eu? Probabil că
dincolo de neuroni…
Timpul de transformare a celulelor stemîn neuroni se apreciază
a fi de una până la trei luni. Din totalul acestor celule, 50 %
mor. Şi aici iar ne întâlnim cu înţelepciunea naturii. Jumătate
din neuronii nou formaţi devin glutamatergici, iar cealaltă
jumătate devin GABA-ergici - corespunzând fiecare celor
două procese fundamentale ale funcţionării creierului:
excitabilitatea şi inhibiţia. Cine numără neuronii, cine îi
împarte după
nevoile funcţionale ale creierului poate că ne spune
„întâmplarea” de care se face atâta caz în explicarea evoluţiei
biologice de către ştiinţa oficială.
Toţi cercetătorii atrag atenţia că, dacă noii neuroni nu sunt
stimulaţi prin învăţare, mor.
Concluzie pragmatică aici: creierul este ca şi muşchii. Dacă nu
este folosit, se atrofiază. Putem avea şansa unei minţi bune
prin naştere, dar dacă nu o întreţinem prin activare continuă, o
pierdem. Vom discuta mai departe condiţiile conservării unei
minţi sănătoase.
La idei noi, sinapse noi
Fiecare gând nou exprimat prin cuvinte, idei, concepte, emoţii,
sentimente etc. are nevoie de o reţea proprie de neuroni pentru a fi exprimat, memorat şi reprodus.
Formarea unei reţele neuronale noi presupune realizarea de
conexiuni (sinapse) noi, de neuroni noi.
Se apreciază că avem 100 de miliarde de neuroni în creierul
nostru. Un neuron se conectează cu circa 10.000 de alţi
neuroni.
Numărul de combinaţii (conexiuni) posibile din creierul uman
se apreciază a fi de 10 la puterea un milion, comparativ cu
numărul de stele din galaxie, care ar totaliza doar 10 la puterea
80. Abia acum înţelegem de ce folosim cuvântul „miracol”
când vorbim despre creier.
Sinapsa este o structură relativ complexă prin care influxul
nervos se transmite de la un neuron la altul. Cu toate acestea, o
sinapsă se formează într-un interval de timp de la 4 minute la 4
ore. Dar pentru a se consolida sinapsa are nevoie de 24 de ore.
Pentru a înţelege ce dinamică are loc în creierul nostru este
suficient să menţionăm că în două ore se formează două
milioane de conexiuni: dispar unele vechi, nefolosite, se
întăresc altele prin activare şi se formează alte sinapse noi.
Neuronul are două prelungiri care pleacă din structura celulară
propriu-zisă. Prelungirile de la un pol al celulei se numesc
dendrite şi sunt mai scurte, iar de la polul opus pleacă axonul,
cu o lungime mult mai mare.
Dendritele se conectează cu circa 10.000 de alţi neuroni.
Învăţarea implică, după cum am subliniat, formarea de noi
conexiuni, de noi neuroni şi de noi
prelungiri. Altfel spus, sunt utilizate ambele procese de bază
ale creierului - neurogeneza şi neuroplasticitatea.
Repetarea noţiunilor întăreşte sinapsele, fiecare lăsând o
„urmă” chimică şi creând astfel o „şosea”, o
„autostradă”, cum o numeşte G. Lepusez, neurobiolog la
Institutul Pasteur (2017).
Repetarea
informaţiei
consolidează
reţeaua
neuronală de suport anatomic, întăreşte memoria şi creşte
viteza de circulaţie prin reţea în momentul evocării acesteia.
Când informaţia ajunge în nucleul celulei nervoase, din
dendrite, semnalul electric este analizat şi transmis apoi prin
axon la sinapsele care îl conectează cu alţi 10.000 de neuroni.
Este interesant de discutat ce fenomene au loc în creierul
nostru într-o tăcere absolută din care noi nu ştim decât că
gândim. Din acest unghi de vedere, creierul este cel mai
„tăcut” organ.
Semnalul electric din axon este trimis la sinapsă, unde este
convertit în forma chimică prin eliberarea de vezicule pline cu
neurotransmiţători. Rolul lor este de a transmite influxul
nervos la următorii neuroni, ajungând mai întâi în receptorii de
pe versantul post sinaptic, unde, în funcţie de natura
neurotransmiţătorului, este transformat din nou în potenţial
electric, fie excitator, cu suport glutamatergic, fie inhibitor, cu
suport GABA-ergic.
Spuneam mai sus că fiecare informaţie nouă creează
sau uzează de noi şi vechi sinapse şi reţele neuronale cu o
viteză incredibil de mare. Practic, se poate spune că
fiecare efort de învăţare îşi creează un creier nou.
Acest mecanism de acţiune are o importanţă
pragmatică determinantă pentru sănătatea creierului nostru şi
pentru evoluţia noastră spirituală.
În creierul unui copil până la 2 ani are loc o adevărată explozie
sinaptică. Zestrea lui neuronală la această vârstă este dublă
fată de cea cu care va opera creierul copilului ajuns adult.
Sunt două perioade de mari „revoluţii” în creierul nostru: în
primii 2 ani şi la adolescenţă.
Dacă în primii 2 ani copilul nu ştie decât să plângă
şi este strict dependent de mamă, adolescentul ştie să
riposteze şi îşi revendică independenţa faţă de părinţi.
Este momentul unor transformări deloc uşoare şi de aceea
adolescentul trebuie înţeles şi tratat cu mult tact.
Revenim la copilul din primii 2 ani de viaţă, în ciuda
sentimentului părinţilor că el nu înţelege, copilul are propriul
său model de comportament - de cele mai multe ori, egoist. El
vrea să fie tratat cu atenţie, ca un mic prinţ care crede că totul i
se cuvine, mizând pe incapacitatea sa de acţiune.
Dincolo de hrană, creierul acestui copil are nevoie organică de
satisfacerea a două trebuinţe: de afectivitate şi de un mediu
ambiant cu multiple surse de informaţii noi. Afectivitatea îi
cultivă atitudinea socială de mai târziu. Mediul cu abundenţă
de noi surse de informaţii îi antrenează şi dezvoltă creierul
pentru o capacitate de sinaptogeneză cât mai performantă mai
târziu.
Constatăm că sinapsa - conexiunea dintre neuroni este elementul esenţial al învăţării. Trebuie spus că
numărul astronomic de conexiuni dintre neuronii noştri ne
diferenţiază de rudele noastre fără grai articulat. Ne conferă
atributul specific uman. De aceea, când aud că
suntem rezultatul unei mutaţii absolut întâmplătoare a unei
singure gene care s-a produs în creierul unei primate
predecesoare, o iau ca pe o glumă, dar nu dintre cele bune.
După ce am discutat bazele neurofiziologice şi neurobiologice
ale funcţionării creierului care se schimbă, se modelează
încontinuu sub acţiunea învăţării, a ceea ce gândim, simţim şi
facem, vom aminti câteva
dintre
condiţiile
care
sunt
favorabile
transformărilor pozitive care au loc în creierul nostru.
Sunt enunţaţi ca factori favorabili ai proceselor care permit
dezvoltarea şi întreţinerea creierului:
• iubirea (acceptarea semenilor);
• învăţarea continuă;
• noutatea informaţiilor;
• calmul;
• cultivarea frumosului;
• emoţiile pozitive moderate, şi nu excesive;
• activitatea fizică;
• întreţinerea microbiomului;
• iertarea;
• generozitatea;
• meditaţia;
• optimismul;
• socializarea.
Câteva detalii utile
Am menţionat importanţa unui mediu ambiant cât mai variat şi
cât mai bogat în informaţii, îndeosebi în prima copilărie,
pentru formarea a cât mai multor reţele neuronale şi sinapse.
Efectele asupra creierului sunt acum uşor de evidenţiat prin
tehnicile de imagistică apte să vizualizeze densitatea noilor
neuroni şi a reţelelor neuronale prin creşterea în volum
(grosime) a ariilor corticale implicate.
Şoarecii în a căror cuşcă s-au introdus diverse dispozitive noi,
care le-au trezit interesul şi i-au atras prin folosirea lor, au
beneficiat de aceste efecte
evidenţiate imagistic spre deosebire de starea staţionară
la şoarecii în a căror cuşcă nu s-a întâmplat nimic deosebit.
Profesorul Pierre-Marie Lledo a vorbit despre o creştere a
densităţii neuronale de 4 ori mai mare la şoarecii care au
beneficiat de un mediu variat faţă de lotul martor, care nu a
fost implicat în experienţe noi.
Putem concluziona de aici că monotonia din viaţa noastră nu
ne bucură nici sufletul şi nici nu ne favorizează mintea.
Plăcerea cu care învăţăm sau facem altceva util nouă şi
celorlalţi se însoţeşte de eliberarea de dopamină, având ca
efect favorizarea sinaptogenezei. Nu spunem noi că monotonia
ne oboseşte şi ne deprimă în timp ce o viaţă plină de elemente
noi ne menţine interesul pentru viaţă? Nu întâmplător se
recomandă pentru cei aflaţi la pensie excursii în locuri noi,
participarea la spectacole care bine dispun, lecturi şi filme
plăcute.
Fred H. Gage, cel care a efectuat experimentul cu şoriceii
cărora li s-a creat un mediu atractiv în habitatul lor, ca urmare
a concluziilor extrase, recomandă
schimbări periodice în viaţa noastră pentru menţinerea
sănătăţii. Spre exemplu, să ne schimbăm mobila din casă, iar
dacă nu avem posibilităţi materiale, să
schimbăm cel puţin aranjarea ei.
Efectele microbiomului asupra creierului
În relaţie cu microbiomul, sunt două cauze esenţiale care afectează
creierul: inflamaţia şi radicalii liberi (RL).
Ambele sunt dependente de starea de funcţionalitate a
microbiomului.
Cea mai eficientă cale de redresare a microbiomului o constituie o
alimentaţie adecvată, constând, după
neurologul american David Perlmutter (2015), în
prebiotice, probiotice şi alimente fermentate şi în alimente cu
conţinut redus de carbohidraţi, fără gluten, fără grăsimi saturate sau
procesate.
Funcţiile microbiomului sunt multiple:
• facilitează digestia;
• apără organismul de flora patogenă, de virusuri şi paraziţi;
• are rol în detoxifierea organismului;
• deţine o structură imunitară proprie şi intervine în răspunsul
imunologic al organismului;
• generează enzime, vitamine şi neurotransmiţători pentru creier;
peste 80 % din cantitatea de serotonină
este produsă de microbiom;
• contribuie la diminuarea efectelor stresului;
• intervine în controlul inflamaţiei;
• intervine în asigurarea unui somn odihnitor.
Aproape nu există suferinţă psihică şi neurologică în care
microbiomul să nu poată fi afectat, direct sau indirect, de la
tulburarea de atenţie la oboseala cronică, autism, depresie, anxietate,
insomnie, psihoze, boala Alzheimer, boala Parkinson etc.
Vom vorbi în alt capitol despre dezavantajul dietei moderne pentru
microbiom, aceasta fiind săracă în fibre vegetale.
Fibrele vegetale au rol de combustibil pentru bacteriile
microbiomului. În absenţa lor vor fi mai puţine tipuri de bacterii şi
de reziduuri benefice necesare metabolizării şi fermentării
alimentelor.
Un risc crescut pentru boala Alzheimer îl au ţările cu standard de
viaţă ridicat, cum sunt Marea Britanie, Australia, SUA, Danemarca,
Germania, faţă de Sudan, Etiopia, India, Angola etc.
Cred că unul dintre motivele acestei discrepanţe în incidenţa bolii
Alzheimer îl constituie alimentaţia de tip
modern, bogată în carbohidraţi şi săracă în fibre vegetale, specifică
ţărilor cu standard de viaţă ridicat.
Un comentariu alarmant referitor la relaţia microbiom - obezitate hiperglicemie şi patologia creierului îi aparţine neurologului citat
mai sus, David Perlmutter (SUA).
Grăsimea aduce multe prejudicii sănătăţii noastre.
Se depune în jurul viscerelor (ficat, inimă, rinichi, pancreas,
intestine), provocând disfuncţionalităţi la aceste niveluri. Un alt loc
frecvent de depozitare a grăsimii este abdomenul. Uneori grăsimea
poate fi depusă doar în jurul viscerelor, deci în interiorul
organismului, şi faptul că nu apare abdominal nu este un criteriu de
inexistentă a acesteia.
Un alt impediment adus organismului constă în capacitatea ţesutului
adipos de a elibera molecule proinflamatorii numite citokine. Ştim
acum ce înseamnă
pentru organism inflamaţia.
Kilogramele în plus = creier cu volum redus
Este citat un studiu (2005) efectuat de echipe de la Universităţile
Berkeley, Davis şi Michigan. S-a măsurat raportul dintre talie şi
şolduri şi s-a comparat cu modificările structurale survenite la creier,
cu vârsta.
Concluzia dură: cu cât abdomenul era mai proeminent, cu atât
hipocampul devenea mai mic. Hipocampul fiind considerat centrul
memoriei, avem şi explicaţia tulburărilor de memorie pe măsură ce
trec anii.
Deci, o asociere nefericită: obezitate, inflamaţie, boli vasculare,
demenţă. Kilogramele în plus înseamnă un volum al creierului mai
redus.
Proteina C reactivă (CRP) cu valoare crescută este văzută ca un risc
pentru boala Alzheimer de trei ori mai mare.
Se spune că chiar şi dezechilibrele glicemiei ca o tendinţă
prediabetică pot constitui un risc pentru tulburările cognitive de mai
târziu. Dezechilibrul glicemiei este apreciat a avea cauze şi la nivel
de microbiom.
O încercare reuşită de tratare a diabetului zaharat tip 2 este relatată la
un congres de la Universitatea Harvard (2014) de către M.
Nieuwdorp (Universitatea din Amsterdam). În 250 de cazuri, a
efectuat transplant de microbiom de la aparţinători sănătoşi.
Concluziile dr. D. Perlmutter conduc la ideea că în multe dintre
bolile menţionate, mai ales în depresie, atacuri
de
panică,
boli
autoimune
sau
neurodegenerative, investigarea inclusiv a stării de funcţionalitate a
microbiomului şi corectarea la acest nivel pot oferi noi soluţii
terapeutice utile.
Rolul activităţii fizice
Activitatea fizică este unul dintre capitolele care nu lipseşte din nicio
indicaţie care are ca obiectiv sănătatea creierului, dar şi a corpului,
în general. În prevenirea bolilor cardiace, a cancerului, a deteriorării
creierului, recomandarea mişcării sub orice formă este absolut utilă,
mai ales într-o lume în care activitatea de birou ne obligă la
sedentarism.
În cartea sa Regulile creierului (Lifestyle Publishing, 2017), John
Mediiia ne avertizează că strămoşii mai îndepărtaţi mergeau pe jos
10-20 km pe zi, în timp ce astăzi sedentarismul în care ne
complăcem ne lipseşte de avantajul activităţii fizice.
Nu se mai pune în discuţie astăzi un asemenea efort, dar majoritatea
autorilor sunt de acord că 20-30
de minute de mers pe jos în ritm uşor mai alert, de 2-3
ori pe săptămână, ar fi benefic şi suficient.
Se menţionează de către alţi autori că gimnastica aerobică efectuată
de două ori pe săptămână ar putea reduce riscul bolii Alzheimer cu
peste 60 %. Depresia şi anxietatea ar beneficia de activitatea fizică
până la substituirea completă a medicaţiei.
Mulţi copii de vârstă şcolară se scutesc, fără motive, de orele de
educaţie fizică, săvârşind o mare greşeală.
Unii se scutesc din comoditate, dar pierderea lor este indiscutabilă.
De la creşterea performanţelor la învăţătură până la construirea unui
corp frumos şi sănătos, sunt numai avantaje pentru cei care fac sport.
Sedentarismul este una dintre cauzele obezităţii, afectând sănătatea
creierului şi a celorlalte viscere.
Exerciţiul fizic îmbunătăţeşte memoria şi atenţia, crescând fluxul de
sânge în hipocamp - structura care procesează memoria de lungă
durată.
Contracţia musculară eliberează miokinele, care favorizează
generarea factorului cu rol trofic pentru creier (BDNF). Sistemul
imunitar este stimulat în aceleaşi condiţii.
O schemă simplă este foarte sugestivă pentru efectele discutate.
Alte efecte ale activităţii fizice
• creşte volumul de sânge la creier, îmbunătăţind aportul de glucoză
şi oxigen - hrana sa minut de minut;
• activează nişele celulelor stern;
• reduce riscul de cancer;
• tonifică activitatea cardiacă;
• reduce riscul de diabet zaharat şi de accidente vasculare;
• menţine volumul muscular şi densitatea osoasă, care sunt condiţii
ale longevităţii;
• dacă vrem să fim inteligenţi, să ne mişcăm - sună
un sfat bun.
Profesorul Pierre-Marie Lledo conchide că activitatea fizică este o
adevărată „cură de întinerire a neuronilor”.
Vom mai avea ocazia să ascultăm şi alte opinii pertinente în acest
sens.
Nevoia de socializare
Socializarea este o cale de a întrerupe rutina, monotonia care
grăbeşte involuţia creierului, dar nu este singura sa virtute.
Socializarea cu cei cu care comunicăm pe aceeaşi lungime de
undă are ca urmare un schimb reciproc de energie bună,
benefică şi de chimie, prin eliberarea de oxitocină, care ne
aduce pace, linişte, bucurie.
Elizabeth Gould (2012) a injectat oxitocină la şoareci şi a
obţinut o proliferare de neuroni în hipocamp.
Oxitocină mediază de asemenea empatia şi
compasiunea, crescând spiritul de solidaritate, de colaborare şi
de întrajutorare la nivelul grupului în care ne aflăm.
Socializarea este remediul cel mai bun al depresiei de izolare
la vârstele înaintate - cauză certă a grăbirii involuţiei.
Iată un sfat util şi nostim al profesorului Pierre-Marie Lledo:
„Ieşiţi, discutaţi, iubiţii”
O experienţă promiţătoare pentru reîntinerirea creierului
Lida Katsimpardi (SUA) a făcut o mare descoperire.
A transferat sânge de la un şoarece tânăr la unul în vârstă.
A obţinut o revascularizare a creierului, o creştere a
neurogenezei la nivelul bulbului olfactiv cu ameliorarea
mirosului.
S-a izolat din sângele transferat un factor GDF-11
care ar putea fi la originea acestor efecte.
Sunt viabili neuronii noi în grefele pentru regenerarea
creierului?
Medicina regenerativă îşi propune să transfere neuroni noi în
repararea leziunilor produse de traumatisme, de accidentele
vasculare cerebrale sau pentru înlocuirea neuronilor distruşi
din bolile neurodegenerative.
Încercările făcute până acum au eşuat. Neuronii transferaţi în
alt loc din creier decât cel de origine au murit pentru că, spun
cercetătorii din Poitiers, „nu vorbesc aceeaşi limbă
moleculară” şi nu sunt programaţi pentru a funcţiona acolo.
Cu neuronii pregătiţi genetic se speră să aibă succes în viitor.
Condiţiile
nefavorabile
proceselor
de
neurogeneză şi neuroplasticitate
• absenta stimulării creierului;
• rutina;
• stresul;
• depresia şi anxietatea;
• uzul de benzodiazepine;
• tratamentul de lungă durată cu antibioticele care afectează
microbiomul;
• hrana hipercalorică;
• gândirea, emoţiile şi acţiunile negative.
Majoritatea acestor condiţii negative asupra sănătăţii au fost
deja comentate la alte capitole, iar altele vor fi discutate în cele
ce urmează.
De ce dormim
Pentru consolidarea proceselor de învăţare şi memorare din
timpul zilei, ne spun cercetătorii în domeniul somnului.
În acelaşi timp, s-a constatat că privarea de somn afectează
memoria, atenţia, capacitatea de gândire. Dacă
timpul de privare de somn se prelungeşte, apar halucinaţiile şi
delirul.
Hipocampul are rolul de control al memoriei de lungă durată.
Reţelele neuronale care sunt create în timpul stării de veghe în
procesul de învăţare şi memorare când dormim sunt reactivate.
Înregistrările efectuate în timpul somnului arată uneori o
activitate a creierului identică celei din timpul zilei.
Un studiu efectuat pe studenţi a relevat că aceştia reţineau de
două ori mai multe informaţii însuşite dacă
dormeau imediat după ce învăţau decât dacă rămâneau treji.
Observaţia pledează deci pentru rolul somnului în procesul de
învăţare şi memorare. Este în acelaşi timp o sugestie utilă
pentru practica învăţării.
Daniel Choquet (2017) aduce în discuţie ideea că
hipocampul nu este destinaţia ultimă a memoriei, ci doar o
staţie tranzitorie din care în circa 15 zile informaţiile sunt
transferate în alte zone ale creierului spre menţinere.
John Medina face o referire la nevoia de siestă, de un somn
scurt după masa de prânz.
În clinica profesorului Hiromi Shinya, după ora prânzului
întregul personal avea la dispoziţie 30 de minute pentru siestă.
John Medina afirmă că 26 de minute de somn în acest moment
cresc randamentul angajaţilor cu 36% .
Să ne amintim că Al vin Toffler, în incitanta sa carte Şocul
viitorului (Editura Politică, 1973), era de părere că, întrucât nu
avem toţi oamenii acelaşi bioritm şi deci nici capacitatea de
randament maxim în acelaşi timp, ar trebui ca, în interesul
eficienţei optime şi al sănătăţii, să
se admită ca ora de începere a programului de muncă să
fie fixată în funcţie de cronotipul diferit al fiecăruia dintre noi.
Durata normală a somnului în 24 de ore este de 7-8
ore. Copiii mici au nevoie de mult somn pentru că au creierul
în plină organizare. Iniţial, au un număr dublu de neuroni faţă
de adult. Au, de asemenea, o imensă
capacitate de sinaptogeneză.
Sunt totuşi diferenţe mari în ceea ce priveşte numărul orelor de
somn. Sunt persoane care nu dorm decât 5-6 ore pe noapte şi
au o capacitate de activitate neschimbată. Se spune despre
Napoleon că avea capacitatea de a adormi la simpla dorinţă şi
nu dormea mai mult de 4-5 ore pe noapte.
Cu vârsta, ritmul somn - veghe începe să se inverseze şi de
aceea avem nevoie de tehnici de relaxare pentru a învinge
somnolenţa diurnă.
Circulă în prezent o mulţime de materiale cu tehnici de
combatere a insomniei cu reuşite mai mult promise decât
realizate. Răspunsul individual la aceste metode este extrem de
variabil. Ceea ce ştim sigur este că
niciunul dintre cei care prestau o activitate fizică nu s-a
plâns vreodată de insomnie. Se spunea chiar anecdotic că, pe
vremuri, psihiatrul le recomanda celor care acuzau insomnia
să-şi sape grădina cu propria mână. Se şi discuta pe vremea
studenţiei că acidul lactic rezultat din metabolismul anaerob
implicat în efortul muscular ar fi cel mai bun somnifer. În
orice caz, aflăm acum că
benzodiazepinele de care se face uz în insomnie blochează
capacitatea de sinaptogeneză şi deci determină tulburări
mnezice. În consecinţă, sunt de evitat mijloacele farmacochimice împotriva insomniei.
Pierderea sau anularea somnului REM, cu rol major în
recuperarea după stres şi oboseală, obligă la revenirea la
somnul natural.
Este bine de reamintit
• Creierul uman nu este programat să execute mai multe
lucruri în acelaşi timp. Atenţia nu funcţionează
eficient decât atunci când este orientată asupra unui singur
lucru, ne spune John Medina (2017).
Se atrage atenţia asupra pericolului de a vorbi la telefon în
timp ce conducem un autovehicul. S-a calculat că la viteza de
112 km/oră se parcurg 15,5 m. Când vorbim la telefon în timp
ce şofăm, se pierd 50 % din detaliile drumului! S-a constatat
că 80 % din accidentele de circulaţie se produc în doar 3
secunde de neatenţie.
• Ca părinţi, dar în primul rând ca pedagogi care lucrează cu
copiii de la vârsta de 6 ani, este obligatoriu să ştim:
• 3-5 % din copii au tulburări de atenţie şi necesită
intervenţie psihologică şi medicală;
• 3-5 % din copii au dificultăţi de învăţare a numerelor, de
înţelegere a semnificaţiei lor şi a logicii lor;
• 5-7 % sunt apraxici; ei nu pot executa gesturi simple de
îmbrăcat, de încheiere a nasturilor etc.;
• 8 % din copiii care învaţă greu au deficit cognitiv manifestat
la scris şi citit.
Aş risca o întrebare: de ce copiilor de 9-10 ani li se dau
probleme de matematică cu o logică atât de sofisticată, încât
nici părinţii lor nu pot să le rezolve? Ce facem cu cei care sunt
dotaţi pentru alte domenii? Ştiţi ce se întâmplă? îi complexăm
şi le creăm frica de şcoală, trăind cu impresia că nu sunt la
nivelul celor care au disponibilităţi logico- matematice native.
Îmi amintesc ce dramă a fost pentru unii dintre colegii mei de
clasă când s-a învăţat tabla înmulţirii.
Câţiva am reuşit să o învăţăm toată în câteva ore, dar pentru
mulţi alţi colegi s-a dovedit a fi o grea piatră de ridicat pentru
puterea lor. Şi sancţiunile pe atunci erau foarte dure. Noi
înşine, cei care învăţam uşor, credeam, în ignoranţa noastră, că
cei care nu ştiu nu vor să
înveţe. Din nefericire, tot aşa credeau şi învăţătorii noştri când
îi pedepseau aspru. Nimeni nu ne spusese nici nouă, elevilor,
şi nici învăţătorilor că 10 % din copii nu aveau la vârsta aceea
creierul suficient de dezvoltat ca să reţină cifrele sau să poată
citi corect. Atitudinea faţă de aceşti copii trebuie să fie foarte
judicioasă pentru că altfel li se creează complexe de
inferioritate la vârsta când au o mare nevoie de încredere în ei
înşişi.
Dincolo de cunoaşterea ritmului diferit de maturare a
creierului la copii, este obligatoriu să ştim un alt element de
psihologie a inteligenţei. Mi s-a părut clasificarea lui Edward
Lee Thorndike (SUA) cea mai utilă: inteligenţa abstractă,
socială şi pragmatică. Când m-am întâlnit mai târziu cu
colegii mei care aveau dificultăţi la învăţarea tablei înmulţirii,
mi-au stârnit întreaga admiraţie. Îşi rezolvaseră problemele de
ordin
practic (familia, casa, maşina) cu mult înaintea mea. Şi atunci
am înţeles câtă dreptate a avut Thorndike! Ei aveau o
inteligenţă de tip pragmatic, eu doar una de tip abstract. Şi iar
mă simt obligat să repet: nimeni nu este nici superior, nici
inferior. Fiecare suntem pe locul hotărât de destin. Numai aşa
poate funcţiona normal o societate.
Şi încă ceva. În fiecare dimineaţă o privesc pe nepoţica mea
cum merge la şcoală cocoşată sub povara ghiozdanului şi mă
întreb: chiar trebuie să deformăm sub greutatea ghiozdanului o
coloană vertebrală care este vulnerabilă la această vârstă?
Neuroeducaţia
Neuroeducaţia este un termen nou, care înseamnă
utilizarea ultimelor date din domeniul neuroştiinţelor în
sprijinul învăţării şi al educaţiei.
Memorăm mai bine ceea ce ne place, ne suscită
interesul. Cu cât conştientizăm mai atent importanţa a ceva, cu
atât îl reţinem mai bine în minte. Personal am şi astăzi în
memorie noţiuni din studenţie pe care mi le-am propus să nu le
uit, având nevoie de ele toată viaţa în profesie. Cele mai multe
informaţii se cer în intervenţia de urgenţă, unde nu ai timp de
ezitări.
Sunt crezut sau nu, dar vorbeam cu propriul creier, spunându-i
clar şi ferm: „Să nu uiţi asta!”. Şi constat că, de cele mai multe
ori, m-a ascultat!
Reţinem mai bine acele noţiuni la care conectăm o emoţie sau
acele evenimente care conţin prin sine o mare încărcătură
emoţională.
Le recomandam studenţilor mei să-şi facă scheme proprii când
învaţă şi să uzeze de culori cât mai vii pentru a-i atrage.
Emoţiile au un câmp mare de energie, capabil să
materializeze gândul. I-am întrebat pe mulţi actori cum
pot să memoreze rolurile. „Construind un discurs logic”, mi-a
răspuns marele şi sensibilul actor Dorel Vişan.
O lecţie, un discurs, o conferinţă publică trebuie să
aibă o înlănţuire logică a ideilor şi să nu depăşească
posibilitatea de reţinere a creierului. Când vrem să
comunicăm mult, nu se reţine nimic.
Rezumarea sintetică de la sfârşitul expunerii, repetarea cu voce
fermă şi, de ce nu, cu forţă emoţională
a ideii esenţiale ori a mesajului ce trebuie reţinut întregesc „opera”. Latinii spuneau că „sfârşitul încoronează
opera”, când se termină în notă optimistă, şi „la sfârşit se
ascunde veninul”, când încheierea este sceptică.
Fiecare informaţie lasă o urmă chimică, o engramă
în reţeaua de neuroni. Pentru a o consolida - în sensul de a nu
fi uitată - este nevoie de repetare. Intervalul dintre repetări nu
trebuie să fie mai mare de 10-15
minute.
Am relatat în materialul de mai sus că sinapsele care nu sunt
întărite prin repetare se slăbesc şi dispar.
Aceasta este uitarea.
Noţiunile profesionale trebuie repetate ori de câte ori este
nevoie. Profesorul de Neurologie Al. Şofletea povestea într-o
confesiune pe tema învăţării că în fiecare an repeta noţiunile
de anatomie a sistemului nervos. Era un om de aleasă cultură
şi un eminent profesor la Clinica de Neurologie de la
Timişoara. Prin anii 70, cartea sa Neurologie clinică era una
dintre cele mai logice şi didactice scrieri, apreciată de noi
pentru iniţierea în profesie.
*
**
Emmanuel Monnier reia sintetic o parte din cele expuse cu
scopul de a face câteva recomandări utile pedagogilor:
• Nevoia de expunere logică a materiei.
• Corectarea în clasă a eventualelor erori în înţelegerea a ceea
ce s-a predat.
• Evitarea
suprasolicitării
elevilor.
Intervine
fenomenul de saturare, de oboseală, iar copiii nu mai pot fi
atenţi.
• Dincolo de recreaţia necesară la sfârşitul orelor, este
recomandat atunci când apare oboseala să se comute
expunerea pe un alt registru, eventual distractiv, sau de alt
interes pentru elevi. Este metoda „odihnei active”. Mutarea
atenţiei copiilor pe altă zonă din creier decât cea care a fost
solicitată de lecţie îi permite acesteia să se relaxeze.
• Nevoia de înţelegere. Unii elevi şi studenţi au tendinţa de a-şi
însuşi mecanic noţiunile. Este cel mai păgubos mod de
învăţare. Solicită doar memoria, dar nu are avantajul şi
calitatea înţelegerii logice. Este inutil de insistat.
Sigur că nu se pot recomanda şabloane de învăţare.
Fiecare îşi poate găsi propriul său stil de a învăţa dincolo de
aceste sugestii.
Ideea esenţială care trebuie reţinută este aceea că, pentru
sănătatea creierului nostru, avem nevoie să
învăţăm toată viaţa.
Învăţarea şi activitatea fizică sunt cele două condiţii
imperative ale sănătăţii şi longevităţii, alături de o hrană
echilibrată.
ABILITĂŢI GENIALE ALE CREIERULUI UMAN
Doi
cercetători
în
domeniul
Ştiinţelor
Neurocognitive, Berit Brogaard şi Kristian Marlow, au
publicat relativ recent o carte despre abilităţi excepţionale ale
creierului uman, intitulată Mintea supraumană (tradusă la
Editura Humanitas, 2018, apărută în original în 2015).
Berit Brogaard are el însuşi o abilitate ciudată: îşi concepe şi
îşi scrie temele pentru a doua zi la laptop în timp ce… doarme!
Tot ceea ce scrie este corect şi coerent.
Sunt citate cazuri de copii şi chiar de adulţi care pot citi cărţi
nedeschise, copii savanţi cu supermemorii şi capacităţi de
calcul mental neobişnuite.
Somnambulismul este un alt mister al posibilităţilor creierului.
Sunt persoane care escaladează obstacole şi merg pe o cornişă
foarte îngustă aflându-se într-o stare crepusculară,
semiconştientă. Dacă sunt trezite de cineva în acel moment,
cad de la acea înălţime.
Larry Dossey (SUA) aduce în discuţie cazuri cu performanţe
neobişnuite. Copil fără vedere, cu mare deficit fizic. A mers
abia la vârsta de 15 ani. Într-o noapte s-a trezit şi a cântat la
pian Concertul nr. 1
pentru pian de P.I. Ceaikovski, fără să fi învăţat vreodată
pianul şi fără partitură. Îl auzise doar cântat de altă
persoană.
Un alt copil savant ştia pe de rost 7.600 de cărţi citite.
Reamintesc modul straniu în care un tânăr indian Srinivasa
Ramanujan (secolul al XX-lea), primea în vis formule
matematice de la cineva care se recomanda a fi o zeiţă
hindusă. A fost considerat un gigant al matematicii.
Un tânăr nevăzător din naştere a ajuns să conducă
vehicule pe străzi aglomerate, fără nicio abatere de la regulile
de circulaţie. Obstacolele erau evitate prin
fenomenul de ecolocaţie, graţie căruia sunetele emise erau
reflectate înapoi la sursă.
Sunt printre noi persoane care pot să călătorească
extracorporal în spaţiu, numai prin spirit (conştiinţă),
străbătând în această stare orice obstacole - ziduri, plăci
metalice, ape etc.
Călătoriile extracorporale („out of the body”) au făcut obiectul
a numeroase cărţi (Robert A. Monroe, Anne Givaudan, Daniel
Meurois, William Buhlman). La noi în ţară are acest privilegiu
Maria Şandor din Cluj-Napoca.
Cei doi autori citaţi, Brogaard şi Marlow, sunt de părere că
aceste capacităţi excepţionale fie le avem din naştere, fie le
dobândim ulterior. Când sunt moştenite, se crede că sunt
dependente de emisfera cerebrală
dreaptă, dar sunt rar manifestate pentru că ar fi inhibate de
emisfera cerebrală stângă dominantă. Când aceste însuşiri apar
secundar unor traumatisme cerebrale sau accidente vasculare,
spre exemplu, s-ar putea explica prin eliberarea emisferei
cerebrale drepte de sub dominanţa celei stângi.
Sunt astăzi, în toată lumea, preocupări de stimulare a activităţii
creierului printr-o largă diversitate de mijloace, începând de la
cele care şi-au dovedit virtuţile încă de pe vremea Orientului
antic, până la cele elaborate în lumea modernă.
În sinteză, sunt două modalităţi distincte de a acţiona asupra
creierului:
1. Stimularea prin mijloace tehnice care modifică
frecventa ritmurilor cerebrale.
2. Metode contemplative în care sunt implicate voinţa şi
psihologia umană.
În cele ce urmează vom discuta doar despre tehnicile
contemplative, numite şi neuroştiinţe contemplative sau
practici contemplative.
Realist vorbind, meditaţia se înscrie perfect în practica
imageriei mentale, care se bazează pe ideea că
subconştientul nostru nu face diferenţa între realitate şi
imaginaţie şi îşi însuşeşte orice sugestie sau idee dorim să o
materializăm, răspunzând aproape prin aceleaşi reacţii
biologice pe care le are în condiţiile realităţii.
Subiectul meditaţiei poate avea un conţinut strict spiritual, ca
lărgirea câmpului conştiinţei, amplificarea memoriei şi
atenţiei, dezvoltarea unor deprinderi sportive, vindecarea unor
suferinţe, inclusiv în cazul bolii canceroase.
Ştiu reticenţele specialiştilor faţă de ultima afirmaţie şi sunt de
acord că sunt puţini cei care ating performanţa vindecării de
bolile grave doar prin propria minte, deşi Kazuo Murakami, un
mare genetician japonez, spunea că boala începe din minte şi
se vindecă
tot prin minte.
Voi reaminti totuşi, în sprijinul ideii enunţate, experienţa
publicată de Bernie S. Siegel, oncolog american, citată de noi
în volumul în căutarea sensului pierdut. Învăţând un lot de
bolnavi aflaţi în diferite stadii ale bolii canceroase cum să-şi
imagineze vindecarea, a reuşit ca 40 % dintre bolnavi să-şi
învingă această grea suferinţă. Profilul psihologic al celor care
au reuşit a scos în evidenţă tonusul psihic ridicat, optimismul,
încrederea în rezultate, calmul şi voinţa. Credinţa într-o forţă
capabilă să intervină a fost de asemenea invocată.
Cea mai elocventă experienţă, de peste 30 de ani, în materie
de
meditaţie
îi
aparţine
profesorului
neuroradiolog Andrew Newberg. El a studiat bazele
neurofiziologice ale meditaţiei în cadrul Universităţii
Pennsylvania (SUA).
Împreună cu Mark Robert Waldman, Andrew
Newberg a publicat cartea Cum ne schimbă Dumnezeu
creierul (Editura Curtea Veche, 2008), în care sunt aduse, în
baza studiilor efectuate, cele mai ample şi sistematizate
observaţii.
Contemplarea spirituală, spune Andrew Newberg, schimbă
creierul mult mai profund decât cuvintele fără o semnificaţie
deosebită. Aceasta consolidează un circuit neuronal ca suport
pentru fenomenul conştiinţei şi al empatiei, anihilând în
acelaşi timp emoţiile şi sentimentele distructive implicate în
toate conflictele lumii actuale.
Reamintim că resortul neurofiziologic al meditaţiei îl
constituie neuroplasticitatea, deci capacitatea creierului de a se
modela anatomic, biochimic şi funcţional în funcţie de
semantica gândurilor noastre.
Trebuie să avem încontinuu în minte că suntem aşa cum
gândim, simţim şi ne comportăm - sănătoşi sau bolnavi,
spiritualizaţi sau terni.
Studiile efectelor meditaţiei asupra creierului prin tehnica
imagistică au relevat o serie de modificări morfologice şi
funcţionale care constau în:
• Creşterea în grosime a cortexului prefrontal şi cingular
anterior, explicabilă prin formarea de noi neuroni.
• Scăderea în volum a amigdalei şi deci o reducere a procesării
emoţiilor negative.
• Îngroşarea cortexului prefrontal stâng ca urmare a cultivării
unor gânduri pozitive.
• Influenţarea pozitivă a talamusului şi lobului parietal.
În plan funcţional, meditaţia întăreşte memoria, atenţia, aduce
în spirit sentimente de calm, pace, empatie
şi
compasiune.
Previne
de
asemenea
deteriorarea creierului, oferind protecţia contra bolilor
neurodegenerative, ca Alzheimer şi Parkinson.
Prin chimia corespunzătoare gândirii pozitive pe care o aduce
meditaţia (oxitocină, serotonină, dopamină) este favorizată
eliberarea de către creier a factorului neurotrofic (BDNF), care
stimulează formarea de noi neuroni, sinapse şi axoni.
Creşterea capacităţii de apărare a sistemului imunitar este tot
un efect al meditaţiei.
Consolidarea prin meditaţie a cortexului cingular anterior
influenţează în mod benefic conştiinţa socială, empatia
(compasiunea) şi intuiţia. Facem aici observaţia că, deşi ca
definiţie empatia şi compasiunea sunt uşor diferite, majoritatea
autorilor preferă pentru ambii termeni unul singur, ales după
inspiraţia momentului.
Andrew Newberg defineşte compasiunea ca fiind capacitatea
de a rezona cu suferinţa altei persoane, dar şi de a răspunde la
durerile acesteia. Din alt studiu experimental a reieşit că, la
indivizii care apăsau pe butonul roşu care însemna
electrocutarea mortală a unor subiecţi conectaţi fictiv la o reţea
electrică, scanarea creierului a evidenţiat în unele cazuri
leziuni în aceeaşi zonă cingulară anterioară care gestionează
compasiunea. Să înţelegem că cei care nu au compasiune faţă
de suferinţa semenilor lor pot avea un creier bolnav?
În altă ordine de idei, de vreme ce compasiunea are o
reprezentare anatomică în creier, înseamnă că este un atribut
biologic, şi atunci de ce este reproşată religiei?
Zona cingulară anterioară ni se spune că este foarte vulnerabilă
la procesul de îmbătrânire. Aceeaşi zonă
cerebrală fiind în relaţie şi cu memoria, învăţarea şi emoţiile,
este uşor de înţeles de ce cu vârsta devenim mai uşor iritabili
şi de ce uităm mai mult. Devine însă la fel de inteligibil de ce
meditaţia poate încetini fenomenul de senescenţă.
După cum ştim, stresul accelerează fenomenul de senescenţă,
dar, prin efectele meditaţiei la nivel prefrontal, cingular
anterior şi amigdalian, acţiunea sa este neutralizată. În acelaşi
timp, anxietatea, depresia, iritabilitatea îşi găsesc un remediu
prin meditaţie şi indirect aceasta va avea o influenţă utilă în
întârzierea senescenţei.
Studiile lui Eric Kandel, citate de A. Newberg, au relevat o
stimulare intensă a corpului striat în timpul meditaţiei cu
eliberare abundentă de dopamină, explicând sentimentele de
relaxare şi bună dispoziţie.
Evolutiv se disting în structura creierului uman două
compartimente - creierul vechi, reptilian, şi creierul nou, între
care se dă o continuă luptă între nou şi vechi, între raţiune şi
instincte.
Marea mobilitate a creierului
Spuneam că, dintre toate organele corpului uman, creierul are
cea mai mare mobilitate. Neuronii sunt întro continuă
prefacere, naştere. Sinapse vechi dispar, iar altele se nasc întrun interval de timp foarte scurt, de ordinul minutelor.
Cu toţii suntem de acord că există o inteligenţă în natură. Am
mai comentat această idee. Diferenţa de opinie constă în
răspunsul la întrebarea dacă inteligenţa este un efect al
evoluţiei sau o cauză a acesteia. Unghiul de vedere metafizic
consideră inteligenţa ca fiind cauza evoluţiei şi în acest sens se
vorbeşte despre o evoluţie creatoare (Bruce H. Lipton, David
R. Hawkins). Adepţii viziunii materialiste apreciază
inteligenţa ca fiind doar un efect al evoluţiei materiei. Şi atunci
se naşte întrebarea mereu adusă în discuţie: cum poate genera
o materie neinteligentă o inteligenţă?
O observaţie inedită o face George Ojemann (citat de John
Medina, 2017) prin metoda de cartografiere a stimulării
electrice. Neuronii nu ar avea poziţii fixe în creier, ci şi le-ar
schimba în funcţie de modificările de mediu. George Ojemann
a constatat că nu sunt două
creiere care să funcţioneze la fel. Diversele funcţii îşi vor crea
în consecinţă şi ele neuronii de suport şi vor adopta o
topografie diferită. Se dă ca exemplu faptul că două
limbi străine învăţate nu ocupă acelaşi spaţiu cortical.
Afirmă chiar că nici doi gemeni identici cu aceeaşi experienţă
nu au localizări identice în creier.
John Medina, în cartea sa Regulile creierului (Lifestyle
Publishing, 2017), mai face o observaţie demnă
de remarcat. Ne spune că ceea ce ne diferenţiază de celelalte
animale este gândirea simbolică. Omul priveşte realul şi îi
poate conferi şi o valoare simbolică. Este o extensie a gândirii
într-o dimensiune metaforică. Dacă, spre exemplu, îi spunem
cuiva supărat că „i s-au înecat corăbiile”, este evident că nu ne
referim la corăbii, care nici nu mai există, ci la orice alt motiv
de indispoziţie.
O posibilă explicaţie a dinamicii creierului
Cred că cea mai plauzibilă explicaţie a dinamicii creierului
uman este necesitatea de adaptare continuă şi rapidă la
schimbările de mediu, îndeosebi ambiant.
Fiecare experienţă nouă, lectură nouă, trăire nouă
obligă creierul să se remodeleze anatomic şi funcţional.
Această proprietate de remodelare continuă a creierului în
funcţie de informaţii, experienţe, gânduri, sentimente, leziuni
constituie fundamentul adaptării continue prin crearea de noi
programe care ne permit evoluţia mai întâi în dimensiunea
noastră neuropsihică
şi fizică, apoi în aceea a unei civilizaţii umane, a simţului civic
şi social.
Contagiunea emoţională negativă
Este denumirea care s-a dat influenţei nefaste asupra creierului
uman exercitate de gândirea, emoţiile şi comportamentul
violent.
Din nefericire, ştirile negative au un impact mult mai mare
asupra noastră decât cele pozitive. Se crede că
avem mult mai multe conexiuni şi reţele de suport neuronal
pentru informaţiile cu conţinut negativ decât pentru cele cu
caracter pozitiv.
Explicaţia ar fi una de ordin darwinist. La începuturile
umanizării, când s-au format programele de răspuns la factorii
de mediu, se spune că după fiecare copac pe om îl aştepta un
animal să-l devoreze. Deci apărarea de riscuri a primat şi
creierul şi-a însuşit lecţia de imediată necesitate.
Acum nu mai sunt nici copaci prea mulţi, nici animale
devoratoare aşa de multe, sunt doar ganguri întunecate…
În goana după audienţă, după câştig, cei mai mulţi dintre
creatorii de programe speculează această
slăbiciune umană.
Jurnalele de ştiri ţin cu dinţii să ne implice mental în toate
accidentele de pe mapamond, în toate crimele şi măsurile de
austeritate - reale sau imaginare.
Filmele cu violenţă sunt în top. Multe filme actuale pentru
copii îi învaţă alfabetul agresivităţii… şi, după
cum vedem, ei o aplică cu succes şi în şcoli.
Rezultatul: incitarea la violenţă, la limbaj strident şi trăirea
stresului de nesiguranţă socială şi personală.
Reiau afirmaţia filosofului francez Jean-François Revel. Un
adolescent american poate viziona într-un an 40.000 de crime
şi 200.000 de violuri. Am pus întrebarea: cum se cheamă ţara
care foloseşte în
educaţie violenţa? Trebuie să spunem însă că acum
adolescenţii de pretutindeni încep să fie „răsfăţaţi” în acest
mod. Nu este uşor să faci educaţie în aceste condiţii.
Nu numai prin chimia de stres care generează acest peisaj
cotidian se contabilizează efectele în bolile de stres psihice şi
fizice şi îmbătrânire prematură, ci şi în contagiunea emoţională
care afectează o mare masă de oameni. Cu toţii recunoaştem
agresivitatea stradală, violenţa din trafic, nervozitatea
generală, ura şi ostilitatea,
intoleranţa
şi
dezbinarea
atât
de
încrâncenată, încât pare să continue la nesfârşit. Cum poate să
meargă înainte ţara în care este un război al tuturor contra
tuturor şi fiecare parte trage în sens contrar?
Ce este de făcut?
În faţa acestui dramatic peisaj, o armată de oameni de bună
intenţie - psihologi, medici, profesori, educatori etc. - susţin
cursuri de dezvoltare personală, scriu cărţi în care oferă sfaturi
şi metode menite să scoată lumea din acest moment nefericit şi
plin de mari riscuri din care - în loc să ieşim - pare că ne
scufundăm tot mai mult.
Sunt pline cărţile cu sfaturi şi exemple de exerciţii, se fac peste
tot cursuri, dar cele mai multe sunt repede abandonate.
Eu însumi am recomandat unele exerciţii, dar multe persoane
mi-au spus că nu au reuşit să le urmeze. Sunt convins că au
dreptate pentru că, în ultimă instanţă, exerciţiile reproduc
experienţa subiectivă a unei persoane, care nu se suprapune
întotdeauna pe subiectivismul altor persoane.
Voi încerca în cele ce urmează să fiu cât mai sintetic şi mai
puţin complicat în expunere.
Toate exerciţiile au ca obiect de acţiune creierul, care la rândul
său ne gestionează întreaga fiziologie şi întreaga sănătate.
Scopul propus
Schimbarea modului de gândire şi de comportament care, prin
intenţia şi coloratura afectivă, ne îmbolnăveşte, ne otrăveşte viaţa,
ne-o scurtează şi, în loc de pace şi fericire, de care avem nevoie, ne
menţine în frică, depresie, iritare, în conflict cu noi înşine şi cu
ceilalţi semeni. Într-un cuvânt, ne face nefericiţi.
Fericirea este idealul vieţii, iar mai puţin decât fericirea este
sentimentul de mulţumire.
Într-o anecdotă se spune că: „Dumnezeu a dorit să
vadă ce fac supuşii săi de pe Pământ.
Însoţit de Sfântul Petru, au ajuns şi la noi. Sfântul Petru organizează
o mare adunare.
- Ei, întreabă cu voce tare Dumnezeu, sunteţi voi fericiţi?
Tăcere…
Dumnezeu întreabă din nou. În cele din urmă, cineva se ridică timid
şi răspunde cu o voce joasă:
- Ei… mulţumiţi, Doamne, mulţumiţi!”
În sinteză, sunt trei mijloace de acţiune prin care se încearcă, în
virtutea a ceea ce ştim astăzi, să obţinem o schimbare fericită în
viaţa noastră:
1. Meditaţia;
2. Activitatea fizică;
3. Dieta alimentară.
Le vom aborda pe rând. Asupra noţiunilor care au fost tratate în alte
capitole, pentru că acolo se cereau a fi
indicate, nu vom reveni cu amănunte deja expuse, ci doar vor fi
menţionate succint.
MEDITAŢIA
1. Etapa relaxării corpului
Este prima condiţie a intrării în starea propice meditaţiei. Orice
tensiune psihică sau musculară este un obstacol.
Poziţia corpului este cea care ne conferă relaxarea cea mai bună.
Andrew Newberg recomandă, pentru a intra în stare de relaxare, să
imităm de câteva ori gestul de căscat, căruia el îi atribuie un rol
deosebit în relaxarea şi descărcarea de anxietate. Vom reveni asupra
acestui subiect. O altă cale de relaxare recomandată este contractura
musculară progresivă pe grupe de muşchi, în ritm alternativ:
contracţie musculară câteva secunde, urmată de relaxare.
2. Etapa interiorizării
Realmente ne retragem în noi înşine, rupând, pe cât putem, legătura
cu lumea exterioară.
Aici, mai toată lumea recomandă axarea atenţiei pe respiraţie.
Personal, prefer să rămân în tăcere până când ritmul respirator se
reglează singur, cu un expir mai lung şi, cel puţin în cazul meu, are
un efect de încărcare energetică şi de relaxare profundă.
3. Etapa meditaţiei propriu-zise
Rămânem cu tema propusă în minte şi ne
identificăm cu ea, trăindu-i propria realitate.
Durata este variabilă, de la cel puţin 15 minute la 20-30-40 de
minute, o dată sau de două ori pe zi.
Bernie S. Siegel, în experimentul citat, ne spune că
a recomandat pacienţilor săi bolnavi cu cancer să
mediteze dimineaţa, plus o oră seara, timp de 6 luni, după care a
evaluat rezultatele.
Este de reţinut că, dată fiind mobilitatea reţelelor neuronale, dacă
acestea nu sunt întreţinute prin utilizare, sinapsele slăbesc şi dispar
odată cu conţinutul ideativ. Intervine rapid mecanismul uitării.
Este de menţionat că noi putem să corectăm natura fizică şi chimică
a organismului prin meditaţie, forţând modificarea expresiei unor
gene, dar dacă nu o întreţinem prin exerciţii de meditaţie efectuate
continuu, efectele se sting foarte repede. Din acest motiv foarte
puţini oameni au voinţa să se reclădească din cauza dificultăţii de a
învinge comoditatea, acea dolce far niente. A învinge boala şi
bătrâneţea, dincolo de dictatul natural al genelor, nu este de resortul
voinţei oricui. Fără
o voinţă asiduă, nimic nu se obţine. Toţi oamenii de seamă au fost
mai întâi exemple de voinţă.
Mintea este viitor, corpul este trecut
În discuţia despre câmpul cuantic am subliniat ideea că acesta este
sursa, originea tuturor lucrurilor, inclusiv a Conştiinţei sau a
Inteligenţei Universale.
Este foarte important să realizăm conştient că prin meditaţie ne
conectăm la acest câmp infinit de energie în care sălăşluieşte
Conştiinţa, Inteligenţa primordială care dă formă şi conţinut tuturor
lucrurilor şi legilor din Univers. Suntem din nou atenţionaţi că
pentru a reuşi este necesar să ne controlăm gândurile şi emoţiile,
care vor deveni noi neuroni, gene activate, glande endocrine, sistem
imunitar. Iată aici o frumoasă formulă: „Să ne reprogramăm prin
deprogramare”, spune Joe Dispenza.
Am putea spune că suntem în prezenţa unei legi descoperite foarte
recent, şi anume aceea a existenţei unui dialog între creier şi
gândurile noastre, tot aşa
după cum am descoperit la fel de recent şi dialogul dintre creier şi
periferie.
Concret, graţie tehnicii de scanare imagistică, vedem că orice gând
rostit sau nerostit activează o arie din creier. Dacă acelaşi gând este
repetat suficient în zona de proiecţie din creier, au loc modificări
anatomice şi funcţionale, menţionate deja.
Este un experiment citat frecvent.
Unui pianist i se cere să cânte după partitură timp de 5 zile. După
acest termen, se văd modificările anatomice care apar în aria de
proiecţie a mâinilor la nivelul creierului.
În timpul următor, pianistul imita doar gestul de cântat la pian, dar la
întâmplare. Fără să aibă în minte o partitură. În creier nu mai apare
nicio modificare. Se reia gestul de a cânta la pian, fără să se atingă
clapele, dar având de astă dată în minte o partitură. Creierul a
receptat mesajul şi reacţionează prin modificările pe care le are şi în
timpul prestaţiei reale la pian.
Acelaşi fenomen are loc şi în folosirea obişnuită a membrelor, spre
exemplu. Fiecare segment din corpul nostru are o proiecţie proprie
în creier. S-a constatat ceva, neaşteptat, abia acum, când avem
instrumente cu care putem vizualiza ce se întâmplă în creier în
momentul unui gest motor, la fel ca şi în timp ce gândim. Mişcarea sau doar intenţia de a o executa activează aria de proiecţie corticală respectivă. Când accidental se
pierde un membru (braţ, picior), aria de proiecţie din creier ori se
atrofiază, ori migrează spre o altă arie vecină, dublându-i suprafaţa
şi activitatea.
Dacă se procedează la o grefare cu înlocuire a acelui segment
corporal - spre exemplu, a unei mâini -, aşa cum am mai comentat în
alte lucrări, aria corticală care a migrat va reveni la locul său.
Nu este acesta un exemplu de extraordinară
inteligenţă şi înţelepciune a organismului?
Acelaşi fenomen are loc şi cu permutări de funcţii ale unor lobi
cerebrali întregi, nu numai de arii limitate.
Am explicat pe larg în vol. II din cartea În căutarea sensului pierdut.
La cei care sunt nevăzători din naştere, lobul occipital care gestiona
percepţia vizuală
împrumută funcţia sa lobului parietal, dublându-i capacitatea de
control a simţului tactil. Natura a găsit o cale de a-i ajuta pe cei
nevăzători: folosirea alfabetului Braille. La fel se întâmplă cu cei cu
surditate din naştere
- lobul temporal care gestiona simţul auditiv îşi transferă
funcţia lobului occipital, amplificându-i capacitatea de vedere.
Exemplu: folosirea limbajului semnelor, care sunt efectuate cu o
viteză uimitoare, pe care noi, ceilalţi, nu am putea să îl înţelegem. Şi
pentru a activa astfel, creierul nu a aşteptat „întâmplarea”, ci a
acţionat prin propriile atribute biologice existente in situ.
Aş mai face aici o observaţie nesesizată la modul comun.
Eul conştient (eu, cel care gândesc) este identic cu creierul meu?
Dacă da, de ce pot să-i comand ca şi cum am fi două entităţi
separate? Ii spun creierului să-mi răspundă la o întrebare şi se
execută. Îi spun creierului să tacă şi tace…
Eu cred că suntem doi: eu şi creierul meu. Eu sunt conştiinţa,
creierul este executantul…
Este încă un argument că nu creierul generează
conştiinţa, ci invers, creierul este creaţia conştiinţei, de care se
foloseşte pentru a acumula cunoaştere în condiţiile existenţei terestre
şi a se reproduce în alte corpuri fizice.
Spuneam că pentru a emite un gând creierul consumă foarte multă
energie. Consumul de energie este
însă diferit cantitativ în funcţie de conţinutul său. Cea mai mare
cantitate de energie pe care o pierdem prin gândire se produce când
urâm pe cineva, când ne înfuriem, când ruminăm, mocnind în noi
necazuri, când invidiem, bârfim, ironizăm, denigrăm şi calomniem.
Nu înţeleg de unde vine acest gust bizar al democraţiei pentru
calomnie. Cei care o promovează nu au citit şi ei cel puţin o carte de
ştiinţă să vadă că sunt în totală
contradicţie cu psihologia şi biologia umană, că prin chimia pe care
o implică îi îmbolnăveşte şi pe ei, şi pe victimele lor, mergând până
la cancer, accidente vasculare cerebrale şi cardiace?
În ignoranţa şi răutatea lor, vor da sigur vina pe medici că nu i-au
înviat pe cei pe care ei i-au ucis…
Dacă încă nu au aflat, trebuie să ştie că sunt şi cuvinte care ucid, iar
în democraţie se face într-o veselie uz şi abuz de ele.
În bavardajul cotidian (vorbăria necontenită, banală, fără rost) se
pierde iarăşi multă energie. Ciudat, practicanţii tehnicilor spirituale
hinduse ştiau asta cu mult înaintea oamenilor de ştiinţă, de vreme ce
recomandau atât de mult tăcerea.
*
**
Iată recomandările lui Andrew Newberg:
1. ZÂMBIŢI!
Am comentat şi eu această ipostază psihică şi mimică.
Simplul zâmbet, doar schiţat, care i-a fost mai întâi atribuit lui
Buddha („zâmbetul lui Buddha”), ne transferă din postura de
încruntare a feţei, dublată
chimic de excesul hormonilor de stres - adrenalină şi cortizol, cu
efectele nedorite -, în postura unei feţe relaxate, senine, luminate de
un zâmbet abordat voit sau
natural şi însoţit de hormoni benefici pentru sănătate serotonină, dopamină, endorfine.
Zâmbetul ne schimbă nouă starea de spirit şi a celor pe care îi
întâmpinăm în calea noastră.
2. RÂDEŢI!
Kazuo Murakami a elaborat prin râs o metodă
terapeutică cu care a obţinut efecte promiţătoare în tratamentul
diabetului zaharat tip II.
Andrew Newberg menţionează ca efecte ale râsului eliberarea de
tensiune psihică, creşterea rezilienţei, reducerea activităţii amigdalei
care gestionează emoţiile negative, întărirea sistemului imunitar,
activarea genelor care acţionează împotriva cancerului, a diabetului
zaharat şi a bolii SIDA.
Ni se dă, de asemenea, sfatul de a asculta muzică, de a contempla o
operă de artă sau de a recurge la o lectură care ne provoacă o stare
de fericire, de bine atunci când avem o boală grea.
3. SUSŢINEŢI O ACTIVITATE INTELECTUALĂ
PERMANENTĂ!
Activitatea intelectuală permanentă menţine reţelele neuronale
permeabile şi funcţionale.
Este foarte important ca în viaţă să evităm monotonia, care uzează şi
îmbătrâneşte. Am exemplificat prin citarea experimentului efectuat
de către Fred H.
Gage, care a constatat o creştere în dimensiune semnificativă a
hipocampului la un grup de şoareci menţinuţi într-un mediu atractiv,
spre deosebire de congenerii lor lăsaţi într-un ambient monoton şi la
care nu a apărut nicio modificare hipocampică.
4. RELAXAŢI-VĂ!
Când
energia
rezultată
din
metabolizarea
alimentelor ingerate este epuizată în activitatea pe care o prestăm
zilnic, dacă nu reuşim s-o recuperăm prin
repaus, putem deveni vulnerabili la îmbolnăvire. Este motivul pentru
care, dincolo de hrană şi repaus, s-au căutat şi alte metode pentru
recuperarea rapidă a acestei energii.
Relaxarea este o cale fiziologică de refacere a energiei epuizate, uşor
de aplicat ori de câte ori avem nevoie.
Aşezaţi comod pe pat sau în fotoliu, cu ochii închişi, ne inducem
relaxarea controlând mental toate grupurile musculare. Diverşi
autori recomandă şi adoptarea unui ritm respirator impus. În
experienţa mea, am constatat că are loc o modificare involuntară a
acestui ritm, dar fiziologică, adică aceea de care are nevoie propriul
organism. Am observat că expiraţia profundă este faza cea mai
reconfortantă. După 20-30 de minute suntem complet refrişaţi şi
binedispuşi. Ne vom mai întâlni cu această observaţie la psihiatrul
David Servan-Schreiber.
5. CĂSCAŢI!
Iată o recomandare bizară, de al cărei caracter insolit este conştient
şi Andrew Newberg, dar pe care o găseşte a fi foarte relaxantă.
Gestul nu este frumos, dar este sănătos, spune acesta. Nu se grăbesc
să-l recomande autorii cărţilor despre manierele elegante…
Cu toate astea, este uşor de sesizat că, în momentul când nu am
dormit suficient, începem să căscăm. Este semn că avem nevoie de
odihnă.
Foarte entuziasmat de virtuţile căscatului, Andrew Newberg îi
dedică o adevărată enciclopedie.
Ne spune că îmbunătăţeşte capacitatea cognitivă, memoria, atenţia;
scade ecoul stresului şi măreşte rezilienţa; relaxează; augmentează
empatia şi conştiinţa socială. Inclusiv ar impulsiona intimitatea şi
plăcerea senzuală, dacă nu cumva acest căscat ar putea fi
interpretat, în virtutea înţelegerii comune, ca semn de plictiseală şi sar lăsa păgubaşi…
Nu ştim din ce motiv căscatul este şi contagios.
Imediat ce începe cineva să caşte într-un grup de persoane, altcineva
răspunde prin imitaţie involuntară.
Probabil este răspunsul neuronilor în oglindă.
Suntem sfătuiţi să căscăm, la început impus, apoi devenind habitual,
când ne trezim, când ne culcăm pentru a dormi, când suntem sub
stres în faţa unui examen mai greu.
Cert este că multe animale cască. Înseamnă că are un rost.
6. MEDITAŢI!
20-30 de minute de meditaţie zilnic au devenit un ritual recomandat
în psihologia dezvoltării personale.
Am discutat deja utilitatea acestei metode.
7. SUSŢINEŢI O ACTIVITATE FIZICĂ!
Am discutat despre importanţa activităţii fizice în alte capitole.
8. SOCIALIZAŢI!
Este absolut necesar. Nu pentru a-i bârfi şi critica pe alţii, ci pentru a
alunga singurătatea şi a face schimb de energie cu cei cu care
comunicăm pe aceeaşi lungime de undă. Mai simplu spus: să ne
întâlnim cu cei cu care gândim la fel.
Trebuie să menţionăm, în acelaşi timp, că, în virtutea faptului că
suntem fiinţe cu structuri individualizate şi, ca urmare, cu un răspuns
diferit la solicitările vieţii, şi eficacitatea meditaţiei va fi diferită.
Se apreciază că 80 % dintre noi avem un răspuns pozitiv, iar 20 %
nu obţinem rezultatele scontate.
În concluzie la acest capitol, avem argumente experimentale şi
teoretice care susţin ideea că prin creierul uman dispunem de cel mai
complex şi
performant organ, graţie căruia putem evolua spiritual, ne construim
un destin şi ne împlinim un rost pe o planetă plutitoare printre nori şi
stele.
Cap. 11 - RELAŢIA DINTRE CREIER ŞI INIMĂ ÎNTR-O
DISPUTĂ ŞI O ABORDARE MODERNĂ
Ce este Institutul Inimii din California? Este un centru de studii care
s-a creat în 1992 şi care are ca obiect utilizarea potenţialului real al
Inimii.
Dacă inima, prin structura sa, posedă, dincolo de rolul de pompă a
sângelui atribuit clasic, şi o inteligenţă
capabilă să restabilească un echilibru emoţional şi să
optimizeze funcţionalitatea noastră biologică, era de dorit să fie
exploatat acest vast potenţial în favoarea sănătăţii noastre. Este ceea
ce au şi realizat cercetătorii acestui centru din California.
În mod surprinzător, în 1991, soţii Beatrice şi John Lacey au reuşit
să descrie circa 50.000 de neuroni la nivelul cordului. I s-a şi spus
„micul creier” din inimă. S-a descris, de asemenea, comunicarea
acestor neuroni cu cortexul prefrontal, despre care am mai vorbit
deja, deci cu segmentul integrării raţionale din creier şi cu talamusul
şi amigdala. Inima devine astfel un intermediar între conştiinţă şi
emoţie, răspunzând la emoţiile intense.
Sunt câteva noţiuni care se includ în ceea ce a fost numită
inteligenţa inimii - intuiţia, coerenţa inimă-creier şi rezilienţa
generată de perioada de contracţie a cordului.
Inteligenţa inimii sau amintirile inimii
Deşi inima a fost numită la modul figurativ un „mic creier”, o
observaţie venită din domeniul transplantării acesteia rămâne total
inexplicabilă, contrarie întregii ştiinţe de până acum.
Am citat la capitolul dedicat Religiei mai multe exemple de
„memorie” a inimii manifestată după ce a fost transplantată la o altă
persoană.
Poate cel mai ciudat caz este acela al fetiţei de 8 ani care a primit
inima altei fetiţe, de 10 ani. După primirea transplantului a început
să aibă coşmaruri în care i se spunea numele ucigaşului, locul şi
modul în care a fost ucisă donatoarea. I se spunea şi să divulge
organelor de resort cine este criminalul. Surpriza a fost că visul s-a
dovedit a exprima exact cum s-au petrecut acele fapte.
Alte exemple de manifestare a unei memorii a inimii transplantate
au constat în reproducerea unor gesturi, preferinţe alimentare şi
muzicale, transmiterea mentală
a numelui donatorului etc.
Cum rămâne atunci cu ideea că memoria este localizată doar în
creier, ca şi conştiinţa, care îi transmite date necunoscute
receptorului de cord? Ceea ce ştim este numai atât cât trebuie să
ştim? Pentru mine este necesar să înţeleg dacă inima se implică în
memoria emoţiilor foarte intense, cel puţin din două motive. Mai
întâi, dacă este adevărat, atunci e important ce le spunem
studenţilor.
Rămânem
la
afirmaţii
convenţionale? în al doilea rând, constat că ne pregătim asiduu să
construim filosofia epocii transumaniste, postmoderniste, din care
emoţiile sunt excluse. Vom gândi numai în algoritmi care nu au
morală, nu au emoţii, nu au suflet. În cazul acesta, ce vom face?
Vom arunca la coşul de gunoi şi inima, pentru că se trudeşte cu
emoţiile noastre? Vor putea trăi oamenii fără inimă?
Intuiţia
Toată lumea vorbeşte despre intuiţie. Unii o confundă cu instinctul,
ceea ce este o mare eroare.
Instinctul este un algoritm, o înşiruire de acţiuni inteligente,
imprimate nativ în subconştient, cu scopul de a ne putea satisface
trebuinţele vieţii. Reproducerea este un instinct care, cel puţin la om
implică şi sfera intenţională, conştientă. Confecţionarea cuibului la
păsări are o pregnantă participare instinctivă. Şi acolo este o
implicare a unei înţelepciuni din altă dimensiune, să-i spunem a
naturii, ca să ne salvăm ignoranţa. Iar argumentul că este o
experienţă a speciei mi se pare absurd. Învăţarea prin experienţă
presupune o conştientizare, iar noi negăm existenţa unei conştiinţe
dincolo de noi. La modul real, şi alte animale învaţă din experienţă,
ca şi omul, dar nu la nivelul nostru.
Intuiţia este o informaţie care ne vine instantaneu în minte fără să fie
însuşită pe o cale raţională. Am putea spune că este o „voce” venită
de dincolo de noi. Eu o consider ca venind din aceeaşi sursă ca şi
visele premonitorii şi descrierile de invenţii prin vis. Mie mi se pare
că cel mai miraculos vis este cel pe care l-a avut Mendeleev referitor
la ordinea elementelor chimice din Univers în funcţie de greutatea
lor atomică.
Acum sunt bine codificate pentru mine cele două
modalităţi de cunoaştere - raţională şi intuitivă, dar nu aveam
această distincţie în copilărie şi adolescenţă. Cu toate astea, le-am
sesizat efectele încă de pe atunci. În situaţiile echivoce, când luam o
decizie în funcţie de circumstanţele raţionale, adesea greşeam. Când
îmi întrebam inima, rareori se întâmpla să mă înşel.
Foloseam acest criteriu îndeosebi în cunoaşterea oamenilor. Doar de
puţine ori am apreciat greşit pe cineva. Timpul ulterior îmi
demonstra că n-am ales bine.
Îndeosebi în materie de subalterni.
Se spune că raţiunea îi aparţine creierului, care analizează
circumstanţele pe care le-a experimentat şi informaţiile memorate.
Despre intuiţie se spune în limbajul comun că este o raţiune divină,
pentru că în inimă şi-ar avea sediul ceea ce aparţine divinului.
Tocmai din acest motiv inima nu ar greşi în transmiterea
răspunsurilor ei.
Coerenta inimă-creier
Coerenţa inimă-creier se obţine printr-o tehnică de meditaţie. Spre
deosebire de alţi autori pe care i-am citat în această carte, regretatul
psihiatru David Servan-Schreiber, Joe Dispenza, Gregg Braden şi
Andrew Newberg mi se pare că aduc informaţii mult mai extinse cu
implicaţii practice concrete, dincolo de cele clasice care se cunosc
despre cord.
Conform noilor date ale Institutului de Matematică a Inimii din
California sau, mai simplu spus, Institutul Inimii din California
(IHM), inima ar avea un rang mai înalt decât creierul pentru că,
gestionând emoţiile pe care le-ar trimite ulterior creierului, siguranţa
psihică a persoanei ar fi dată de inimă.
Sunt conştient că tot ce scriu acum este contrar conceptelor
medicinei clasice despre cord, dar discuţia poate fi doar o ipoteză
sau poate să aibă un substrat real confirmat ulterior.
Din experienţa proprie pot afirma că, în situaţiile de mare stres,
emoţia pe care am simţit-o ca o durere bruscă de o intensitate
extremă am receptat-o, cred, în acelaşi timp şi cu creierul, şi cu
inima, dar a fost proiectată în epigastru; mai mult, simpla amintire a
acelui moment (iminenţa unui accident de circulaţie, din fericire
evitat, cu un vehicul în care se aflau membri ai
familiei mele) era suficientă pentru a-mi trezi aceeaşi durere o vreme
apreciabilă.
După actualele canoane „neortodoxe”, inima i-ar trimite informaţii
creierului pentru a-i spune cum trebuie să acţioneze. Emoţia
bucuriei, spre exemplu, ar veni din inimă şi se înregistrează în creier
prin mesajul chimic generat de neuropeptide.
Cercetătorii de la IHM au precizat că pentru a folosi la maximum
potenţialul nostru actual este nevoie ca inima şi creierul să lucreze
coerent, sincronizat, stare pe care au numit-o coerenţa dintre inimă
şi creier. Când cele două organe sunt în disonanţă, ipostaza în care se
află a fost numită stare de haos.
Starea de coerentă inimă-creier s-ar obţine printr-o comunicare de la
inimă spre creier pe o frecvenţă joasă
de 0,1 Hz/sec.
Se înţelege că starea de haos este nefavorabilă
sănătăţii şi expune la toate bolile lumii moderne, în timp ce starea de
coerenţă este o condiţie a sănătăţii noastre.
Pentru a ilustra ce înseamnă coerenta dintre inimă
şi
creier,
vom
exemplifica
prin
două
opinii
complementare, aparţinând regretatului psihiatru american David
Servan-Schreiber şi lui Gregg Braden.
David Servan-Schreiber şi-a descris propria experienţă în timp ce i
s-a efectuat o electrocardiografie (EKG).
A sesizat mai întâi că ritmul cardiac varia în funcţie de starea în care
se afla. Intervalele dintre două pulsaţii ale cordului erau inegale.
Când acest interval era mai mic, inima bătea mai repede, iar când
intervalul era mai lung, inima bătea mai lent. Pulsul varia astfel,
exemplificat ipotetic: 70, 63, 55, 76 etc.
Era variaţia ritmului cardiac (VRC) înregistrată în stare spontană,
normală.
Când i s-a cerut însă ca la o nouă înregistrare să
efectueze un calcul aritmetic cu voce tare, traseul EKG a devenit
haotic, corespunzător unei stări de stres, de anxietate. Pulsul s-a
ridicat la peste 70/ minut.
Şi-a imaginat apoi o experienţă plăcută, spre exemplu o plimbare
într-un parc cu trandafiri înfloriţi.
Imediat traseul EKG a devenit în consonantă cu cel al creierului.
IHM a descris acest prim aspect cu termenul de haos, pentru
înregistrarea sub stres, între cord şi creier apărând o disonanţă, iar
cea de a doua ipostază, de trăire a unei experienţe plăcute, chiar dacă
doar mentalizată, a fost numită coerenţa inimă-creier.
Imaginea de haos şi coerenţă în relaţia creier-cord (Toate drepturile
asupra acestei imagini sunt rezervate © Guérir. Le stress, l’anxiété et
la dépression sans médicaments ni psychanalyse de David ServanSchreiber, publicată cu acordul Editions Robert Laffont, S.A., Paris,
2003)
Este foarte important pentru fiziologia şi sănătatea noastră că
aspectul de coerenţă a apărut chiar şi în trăirea imaginativă, nu
neapărat în trăirea în realitate.
Este interesant de observat că această variabilitate a ritmului cardiac,
dependentă de starea noastră de bine
sau de stres, este în sine un răspuns adaptativ la situaţiile de viaţă şi
este cu atât mai prompt cu cât suntem mai tineri. Se apreciază că
această capacitate a inimii scade cu 3 % pe an (K. Umetani et al.,
1999).
Variabilitatea ritmului cardiac este modificată şi de stres, de bolile
cronice ca diabetul zaharat, hipertensiunea, insuficienţa cardiacă etc.
Studiile publicate în prestigioasa revistă The Lancet ne spun că,
atunci când inima nu mai răspunde la emoţie prin VRC, finalul este
aproape (La Rovere et al., 1998).
Atât lipsa de antrenament, cât şi vârsta scad capacitatea de răspuns a
cordului la solicitările de mediu fizic şi emoţional.
Emoţiile negative, furia, depresia, ruminaţiile, chiar şi grijile
mărunte scad variabilitatea ritmului cardiac, apărând starea de haos,
vulnerabilizarea organismului prin pierderea de energie vitală (R.
McCraty, M. Atkinson et al., 1995).
Emoţiile pozitive, de gratitudine, bucurie, simpatie, dragoste, au un
efect favorabil asupra acestei coerente.
Avem nevoie în viaţă şi de momente fericite de coerenţă, de extaz,
de încântare, ne-a spus cel care a fost un atent cercetător al spiritului
uman şi un mare medic, David Servan-Schreiber.
Un studiu pe copii ai căror părinţi au divorţat a arătat coerenţa lor
cardiacă foarte scăzută (L.F. Katz, J.M. Gottman,1997).
Modalităţile de obţinere a coerentei inimă-creier Recomandările
cercetătorilor de la IHM pentru realizarea acestei coerenţe sunt
aceleaşi în esenţa lor, dar cu mici diferenţe, în funcţie de
comentatori.
Având în vedere că orice informaţie în plus poate fi utilă, vom
prezenta două din tehnicile comentate.
În descrierea psihiatrului David Servan-Schreiber (2003), în prima
etapă se concentrează atenţia asupra sinelui, făcând abstracţie de
exterior. Este un act de introspecţie în care dorim să auzim şi să
simţim muzica noastră interioară.
Trecem apoi la o respiraţie lentă şi profundă care stimulează
sistemul nervos parasimpatic, având un efect de liniştire şi de calm.
În mod complet independent, şi David Servan-Schreiber, şi eu
personal am remarcat că axarea atenţiei pe o expiraţie prelungită
până la capătul său, urmată de o scurtă pauză, este nu doar relaxantă,
ci se simte şi un evident aport de energie plăcută şi odihnitoare.
Şi încă o observaţie. Ritmul respiraţiei este cel impus involuntar de
nevoia de oxigen a organismului, care este diferită şi specifică
fiecărei persoane. Ritmul impus conştient, descris în diverse cărţi,
este, pentru mine cel puţin, obositor, nefiziologic şi fără efectul
scontat.
Ne concentrăm apoi pe aria cordului, imaginându-ne că respirăm
fizic prin această zonă. Proiectăm mental, în această arie, un
sentiment de gratitudine, de pace - emoţii pozitive care, după cum
am văzut, antrenează foarte rapid starea de coerenţă.
David Servan-Schreiber a utilizat această metodă
pentru tratarea stărilor de panică, în anxietate, la cei cu teama de a
vorbi în public, la cei surmenaţi de un serviciu stresant.
Metoda recomandată de IHM este acum folosită în spitale şi
universităţi americane, în numeroase întreprinderi cu mulţi
funcţionari, în Hong Kong, Shanghai etc.
După un antrenament în crearea coerenţei cardiace timp de 30 de
zile, în şedinţe de 30 de minute pe zi, 5
zile pe săptămână, s-a observat o creştere semnificativă
a DHEA (Dihidroepiandrosteron), considerat „hormonul tinereţii”
(E. Baulieu, G. Thomas et al., 2000).
Un alt studiu a vizat sistemul imunitar prin determinarea
imunoglobulinei A (Ig A).
Ig A este prezentă pe mucoase - nas, gât, intestine, bronhii, vagin -,
având rol de apărare contra virusurilor, bacteriilor şi micozelor.
În experiment s-a cerut subiectului să se concentreze pe o experienţă
care îl înfurie. Rezultatul a fost o creare a incoerenţei (stare de haos)
cu scăderea Ig A timp de 6 ore.
Invers, gândul la o scenă plăcută a determinat o stare de coerentă
cardiacă însoţită de o secreţie semnificativă de Ig A. (G. Rein,
McCraty et al., 1995).
La orice conflict, chiar minor - pe stradă, în familie etc. -, am sesizat
şi noi o vulnerabilitate mai mare la răceli intercurente timp de câteva
ore.
*
**
Gregg Braden (2017), în cartea Suntem creaţi cu intenţie (Editura
For You, 2018), aduce alte elemente utile în aplicarea metodei de
obţinere a coerenţei inimăcreier.
Se începe cu pasul 1: prin aplicarea a două degete sau a mâinii
întregi pe aria inimii. El spune că deja prin acest gest s-a coborât
conştiinţa la nivelul inimii.
Al doilea pas îl constituie încetinirea ritmului respirator - 5 secunde
inspir, 5 secunde expir.
În al treilea pas se alege unul dintre sentimentele de:
• recunoştinţă;
• compasiune;
• apreciere;
• iubire.
Am văzut că gândurile şi emoţiile pozitive realizează
în foarte scurt timp coerenţa inimă-creier.
Ca şi în studiile citate mai sus, şi Gregg Braden insistă inclusiv
asupra efectului de întinerire pe care îl poate crea coerenţa inimăcreier.
Explicaţia este uşor de înţeles. Inima gestionează
emoţiile pozitive pe care le procesează şi creierul.
Gândirea pozitivă înseamnă o chimie care îşi exercită
efectele până la nivel de ADN (telomeri şi telomerază), inclusiv la
mitocondriile din celule.
În timpul coerenţei dintre inimă şi creier toate sistemele structurale
şi funcţionale sunt conectate şi beneficiază de efectele cu rol de
optimizare a acestora, inclusiv efectele de autovindecare.
Armonizarea funcţională inimă-creier activează şi amplifică
memoria, percepţia, atenţia, funcţia cognitivă
etc. O menţiune aparte se face la activarea enzimelor care acţionează
asupra ADN-ului şi influenţează
favorabil longevitatea şi chiar reîntinerirea (E. Baulieu et al., 2000).
Joe Dispenza amintea de activarea a peste 1.500 de astfel de enzime
în timpul unei şedinţe de meditaţie.
Un efect despre care se vorbeşte prea puţin, din motive, aş putea să
spun, mai mult ideologice, este acela al conectării corpului şi minţii
nu numai la nivel de organism, ci şi cu câmpul informaţional
universal, despre care am vorbit încă din prima ediţie a În inteligenţa
materiei (1981). Creierul îşi conectează
propriile ritmuri în consonanţă cu cele ale Universului.
Se stabileşte astfel o conexiune nu numai de ordin energetic, ci şi
informaţional, de comunicare.
Se ştie deja din studiile efectuate în laboratoarele modeme că marii
maeştri tibetani, dar nu numai, şi cei iniţiaţi în cultul tradiţiilor
spirituale din India, ating ritmuri cerebrale foarte înalte, inaccesibile
neiniţiaţilor, de tip Gamma (80-90 c/s) sau Hipergamma (90-100
c/s). Aceste ritmuri nu se pot distinge cu ochiul liber pe o
electroencefalogramă (EEG), ci doar cu dispozitive speciale de citit.
Eu cred că aceasta este o frecvenţă foarte apropiată
de cea a Conştiinţei Cosmice. Doar aşa ne putem explica
performanţele lor neobişnuite, care transcend condiţia fizică a
posibilităţilor noastre.
În relaţie cu realizarea coerentei inimă-creier se află
şi eliberarea de emoţiile negative sau traumele afective care, nefiind
eliminate, pot acţiona de-a lungul multor ani sau chiar toată viaţa.
Explicaţia este foarte simplă: fiecare emoţie negativă, pentru că
acestea intră în discuţie ca ecou patologic, are o semnătură chimică,
o amprentă numită neuropeptidă, care acţionează asupra structurilor
somatice ale corpului ca adevărate mesaje chimice.
Neuropeptidele emoţiilor negative se fixează pe receptorii organelor
din corp. Dacă nu sunt eliberate, pot rămâne cantonate acolo mulţi
ani sau chiar toată viaţa.
Se înţelege că, acolo unde se fixează, produc disfuncţionalităţi care
pot merge până la atrofie, ca în cazul hipocampului, sau la o boală
oncogenă. Din acest motiv, eliberarea emoţiilor negative prin
psihoterapie sau prin meditaţia menită să genereze o coerenţă
cardiacă
este o condiţie a păstrării propriei sănătăţi.
Bruce H. Lipton, în stilul foarte cunoscut al său, aduce un aer
proaspăt în descrierea relaţiei dintre inimă
şi creier. Sentimentul de iubire evocat, ne spune el, este înălţător,
vindecător, fericeşte şi iartă. Iubirea ne situează în rezonantă cu
Cosmosul.
Toţi cei care au avut o experienţă a morţii clinice afirmă că au trăit în
„Cerul de Lumină” o iubire copleşitoare, necunoscută pe Pământ.
Reamintim că prin tehnica coerenţei inimă- creier este menţionată
obţinerea mior beneficii, cum sunt: creşterea coeficientului de
inteligenţă (IQ); amplificarea memoriei; reducerea activităţii
sistemului nervos vegetativ simpatic - consumator de energie - şi
creşterea activităţii parasimpatice - care amplifică energia
organismului; reducerea hormonilor de stres; creşterea eliberării de
DHEA.
Sincronizarea sau coerenţa unor grupuri mari de persoane au realizat
o Conştiinţă Globală, despre ale cărei efecte am mai amintit:
vindecări, anulări de conflicte
sociale,
controlul
unor
evenimente
meteorologice etc.
Rezilienţa prin inimă
La capitolul dedicat Ştiinţelor Neurocognitive am discutat despre
rezilienţă ca aptitudinea de revenire rapidă după o experienţă
stresantă. Cu cât ne redresăm mai repede psihic, fizic şi emoţional,
cu atât rezilienţa este mai mare.
În alţi termeni, capacitatea de a ne adapta continuu la inerentele
schimbări din viaţă defineşte mai simplu rezilienţa. Şi mai apropiat
de realitatea sa, rezilienţa este timpul necesar procesului de
vindecare emoţională după
un stres.
Gregg Braden, în cartea citată mai sus, afirmă că
există şi o nouă formă de rezilienţă, numită rezilienţă
extinsă. Spune chiar că se vorbeşte puţin despre această
formă, dar o apreciază ca fiind „perfect logică”.
Găsind că este „logic” ceea ce spune Gregg Braden, o vom supune şi
noi discuţiei.
Rezilienţa extinsă, după cum şi denumirea o spune, este extinsă de la
nivelul afectelor, în sensul capacităţii de reechilibrare emoţională, în
diversele circumstanţe ale vieţii, la capacitatea inimii de a se adapta
rapid şi continuu la diversele solicitări ale existenţei. Cel puţin aşa
rezultă din exemplificarea prin graficul EKG
prezentat şi din afirmaţia sa: „Există un aspect al ritmului inimii care
este esenţial pentru producerea rezilienţei” ( rezilienţei extinse n.n.).
Traseul electric al contracţiilor cardiace se exprimă
printr-o succesiune de complexe, numite QRS, fiecărei inflexiuni de
undă atribuindu-i-se o literă.
Aspectul rezilienţei extinse.
Fragment EKG cu evidenţierea timpului diferit, măsurat în
milisecunde, între complexele QRS, marcate pe grafic prin R1 R2,
R3 R4
Distanţele dintre două vârfuri R ale traseului EKG
însemnând distanţa dintre două pulsaţii (bătăi) ale inimii, deşi par a
fi egale, nu sunt.
Această diferenţă, uneori infimă, pe care o măsurăm în milisecunde
se numeşte rezilienţă. Cu cât această
variabilitate a cordului este mai mare, cu atât rezilienţa
este mai mare şi, ca urmare, suntem mai adaptaţi la stres şi la alte
schimbări din viaţa noastră.
Ce exprimă la modul concret această variabilitate a ritmului cardiac?
Exprimă capacitatea inimii de a expedia cât mai repede sângele
încărcat cu oxigen şi glucoză acolo unde organismul are nevoie. Este
şi aceasta o consecinţă a coerenţei inimă-creier. Ambele organe
trebuie să-şi sincronizeze cât mai repede răspunsul.
Un exemplu. Când ne ridicăm brusc din poziţia şezândă în
ortostatism, uneori ameţim uşor, iar alte persoane pot avea o
lipotimie. Se întâmplă uneori la tineri adolescenţi şi mai înalţi.
Cauza: inima nu a răspuns prompt nevoilor de sânge la creier şi la
structurile somatice care fac poziţia verticală posibilă.
Între momentul de trimitere a unui volum de sânge la creier şi cel de
a ajunge acolo se naşte un interval mai mare. În acel „gol” de sânge
putem ameţi sau leşina.
Tinerii se sperie, dar nu au motive. Inima lor nu este încă suficient
de puternică pentru a efectua efortul de a pompa sângele pe
verticală, dar, pe măsură ce corpul se întremează fizic, fenomenul
dispare. Se face uneori confuzia cu căderea dintr-o anumită formă de
epilepsie, dar pot fi uşor diferenţiate.
Cu cât armonia (coerenţa) dintre inimă şi creier este mai stabilă şi
mai amplă, cu atât rezilienţa, deci adaptarea la viaţă, este mai mare.
Gregg Braden citează în cartea sa o tehnică de Transformare a
stresului prin rezilienţă, elaborată de IHM din California, în 3 etape.
1. În prima etapă ne identificăm starea sau sentimentul pe care vrem
să-l schimbăm, într-un cuvânt, putem dori să schimbăm tot ceea ce
ne tulbură.
2. În timpul următor înlocuim emoţia, sentimentul sau atitudinea cu
contrariul lor pozitiv. Exemplu: în loc de furie adoptăm calmul,
tristeţea o înlocuim cu o atitudine optimistă ş.a.m.d.
3. Inspirăm apoi lent, traversând mental, în acelaşi timp, noua
atitudine pe care ne-am propus-o prin zona inimii.
Repetăm în etapele următoare acest exerciţiu numit
„Respiraţia Atitudinii” până când simţim că chiar ne-am creat o
nouă atitudine.
În capitolele dedicate anterior creierului aminteam că repetiţia
necesară pentru adoptarea unei alte gândiri sau formarea unor noi
însuşiri este necesară mai întâi pentru a crea o nouă reţea neuronală
de suport cerebral, iar în al doilea rând, este necesar să nu mai
revenim la vechile obiceiuri, emoţii şi sentimente, adică să trăim
numai în prezent, pentru a nu reactiva conexiunile neuronale formate
în trecut.
Inclusiv autovindecarea este posibilă concentrându-ne pe formele
corespunzătoare stării de sănătate.
Cap. 12 - DE LA GÂNDIRE LA REÎNTINERIRE. DE CE
MOARTEA ÎNTR-UN UNIVERS CUANTIC? ARTA DE A
FI
Omul nu s-a împăcat niciodată cu ideea morţii, voind să fie
nemuritor asemenea zeilor.
Dacă energia primară din câmpul cuantic, din care toate sunt
făcute, este inepuizabilă, de ce există
moartea?
De ce moartea într-un univers cuantic?
Şi dacă totuşi există moartea, de ce durata vieţii este atât de
diferită pentru fiecare specie, de la efemeridele care trăiesc
câteva zile până la copacii care trăiesc mai multe sute de ani?
Ştim acum că durata vieţii este dată de ritmul biologic diferit
înscris în ADN. Se apreciază că, dacă am trăi în acord cu
legile biologiei specifice fiinţei umane, ar trebui să atingem
vârsta de 120-130 de ani.
Ne aflăm acum într-un moment în care, graţie evoluţiei
societăţii umane cu ameliorarea condiţiilor de existenţă,
speranţa de viaţă a crescut de la circa 25 de ani în lumea epocii
tribale la o medie de 80 de ani în prezent. Dacă cineva la acea
vreme ar fi făcut predicţia creşterii cândva de trei ori a vârstei
omului, nimeni nu ar fi crezut.
Există, aşadar, premisa ştiinţifică şi istorică de prelungire a
vieţii umane în prezent.
A fi este o ştiinţă, fără îndoială, şi o artă. Menţinerea cât mai
mult timp a unei vieţi active este unul dintre obiectivele
ştiinţei actuale.
Un alt obiectiv - care poate părea utopie - este acela al
reîntineririi. După cum vom discuta în acest material, pare
ideal, dar nu imposibil.
Biblia ne spune că personaje ca Adam şi Noe au atins vârste
matusalemice de 800-900 de ani. Nu ştim însă dacă anii de
atunci erau egali cu cei de astăzi.
Avem şi câteva precedente istorice de longevitate neobişnuită.
Chinezul Li ar fi trăit 256 de ani, vârstă stabilită
luând ca repere domniile împăraţilor cu care a fost
contemporan. Alte surse ne spun că ar fi fost militar, ceea ce ar
însemna că există o documentare mai certă a momentului
naşterii sale.
Shirali Muslimov (Azerbaidjan) avea 168 de ani când a murit
în 1973.
În România este menţionat cazul lui Maftei Pop (1804-1952),
dintr-o comună de lângă Cluj, consemnat în studiul Anei
Aslan. Se spune că era un singuratic ciudat care trăia în
condiţii rudimentare, dormind afară
sau în grajd, folosind în loc de pernă un trunchi de copac.
Muncea cu ziua pe la oameni pentru o oală de ciorbă, oală pe
care, realmente, o păstra în permanenţă
la brâu.
Teoriile actuale ale senescenţei
Senescenţa (bătrâneţea) este vârsta la care survine declinul
tuturor funcţiilor organismului, chiar dacă nu toate în egală
măsură. S-ar datora contractării de boli cronice şi degenerative
prin scăderea, odată cu înaintarea în vârstă, a capacităţii de
apărare a sistemului imunitar.
Se apreciază că, din volumul timusului de care depinde
imunitatea, în jurul vârstei de 60 de ani ar mai rămâne doar 5
%.
Din motive de existentă a unei încărcături afective negative a
termenului de „bătrâneţe”, îl vom folosi mai mult pe cel de
senescenţa (ci. lat. senescere = a îmbătrâni).
Sunt multe ipotezele şi teoriile prin care se încearcă
explicarea procesului de senescenţă, dar vom pune mai mult
accentul pe acelea care au o consecinţă pragmatică
pentru noi, indicându-ne şi soluţiile pe care le avem la
dispoziţie pentru a ne menţine o durată de viaţă activă
cât mai lungă şi chiar pentru a reuşi, în anumite limite, să
încetinim „ceasul” ADN-ului.
Într-o lume în care informaţia ştiinţifică circulă în câteva
minute de la un capăt la altul al Pământului, este firesc să se
ajungă la opinii similare asupra subiectelor dezbătute astăzi de
către oamenii de ştiinţă, după cum pot fi şi opinii diferite, în
funcţie de experienţa personală.
Fără
excepţie,
opinia
generală
în
privinţa
senescenţei este aceea că se datorează degradării oxidative a
proteinelor celulare.
Rolul nefast al radicalilor liberi
Radicalii liberi (RL) sunt molecule de oxigen care au pierdut un
electron de pe orbita exterioară a unui atom.
Devin astfel instabili şi vor capta electronul absent de la alte
molecule de proteine, lipide, ADN pe care le transformă în alţi RL
modificându-le la modul patologic funcţionalitatea. Pot determina
astfel, pe lângă
fenomenul de îmbătrânire, şi bolile cronice cunoscute.
Iau naştere în mod normal în mitocondriile celulelor, cu rol de
apărare contra bacteriilor patogene şi a virusurilor.
Când sunt produşi în exces şi depăşesc posibilităţile antioxidante
ale organismului, dezvoltă efectele nocive menţionate.
Altă sursă a RL o constituie poluarea cu mulţimea de substanţe
toxice care depăşesc posibilităţile de apărare ale organismului.
Miroslav Radman (2011) este profesor de mare prestigiu şi
cercetător în biologie moleculară la Facultatea de Medicină a
Universităţii „Rene-Descartes”
din Franţa.
La întrebarea cu ce poate fi prevenită această
degradare oxidativă a celulelor, Miroslav Radman oferă
un răspuns care angajează mai mult viitorul decât prezentul.
Obiectul cercetărilor sale îl constituie identificarea moleculelor
care protejează speciile longevive. Aceasta este soluţia reală a
fenomenului de senescenţă: să-i înţelegem natura reală şi profundă
pentru a ajunge să-l putem controla.
Pe bună dreptate, ne spune Miroslav Radman, faptul că
longevitatea a crescut, de la circa 24 de ani în epoca primară a
omenirii, la media actuală de 75-80 ani este o premisă reală că
putem avea şanse de a mări speranţa de viaţă.
În fiecare zi, spune el, ne prelungim viaţa cu 6 ore.
Între factorii care au permis astăzi dublarea duratei vieţii faţă de
secolul al XIX-lea, aminteşte reducerea semnificativă a mortalităţii
infantile datorată progreselor în alimentaţie, în dezvoltarea
medicinei, în cunoaşterea regulilor de igienă. Ne spune că 10 %
din copii mureau înainte de a ajunge la vârsta de 10 ani. Vaccinarea
copiilor a avut un rol în reducerea mortalităţii infantile.
Este interesantă opinia profesorului Miroslav Radman care spune
că nu ADN-ul este stăpânul
destinului nostru, nu mutaţiile din ADN, care sunt rare, ne
determină senescenţă, ci degradarea oxidativă a proteinelor care,
evident, afectează fiziologia celulelor.
Enumeră toate proteinele care susţin viaţa şi care sunt degradate
prin procesele oxidative: sirtuinele, telomeraza, Klotho - un
hormon de care depinde viaţa, deficitul său însemnând o viaţă
scurtă mitocondriile, proteinele care repară ADN-ul şi sistemele de
eliminare a deşeurilor.
O observaţie interesantă: viaţa unei specii este direct proporţională
cu vârsta de reproducere.
Aricii de mare trăiesc 200 de ani. Broasca ţestoasă, poate trăi până
la 160 de ani.
Măslinul poate ajunge la 5.000 de ani, ceea ce înseamnă că am
putea vedea măslinii din Grădina Ghetsimani care au fost martori
la ultimele clipe de libertate ale lui Iisus.
Calul este zburdalnic şi rapid. Şi trăieşte în jur de 30 de ani.
Măgarul este lent, „meditativ” şi trăieşte 80 de ani. Am putea oare
învăţa ceva din asta?!
Pot exista fiinţe nemuritoare?
La discuţia despre plante am citat studiul efectuat de Miroslav
Radman asupra bacteriei Deinococcus radiodurans. Scopul pentru
care a fost citat acolo era acela de a sublinia inteligenţa bacteriei de
a-şi reconstitui ADN-ul fragmentat prin radiaţiile radioactive.
Acum îi vom acorda atenţie aceleiaşi bacterii pentru capacitatea sa
de a preveni, de a evita oxidarea proteinelor.
Evitarea oxidării proteinelor înseamnă nemurire.
Omul nu poate evita această oxidare a proteinelor şi moare.
Miroslav Radman şi colectivul său studiază nişte crustacee numite
rotifere şi tardigrade care dispun de sisteme de protecţie
antioxidantă şi nu mai mor.
Studiul pe bacteria Deinococcus radiodurans şi pe crustaceul de
rotifer a condus la descoperirea moleculelor prezente în ambele
cazuri şi care le protejează de procesele de oxidare, conferindule…
nemurirea.
Profesorul Miroslav Radman afirmă că a identificat cu colectivul
său care sunt aceste molecule, găsite până
acum la 15 specii şi care speră să poată fi utile în viitor şi omului…
Sunt utile alte câteva amănunte din viaţa acestor bacterii:
Rotiferele au fost primele microorganisme pe care le-a văzut la
microscopul pe care l-a inventat şlefuitorul de lentile Antonie van
Leeuwenhoek (1632-1723).
Aceste bacterii se găsesc pretutindeni - în aer, pe plante, pe
muşchii din pădure, în nisipul din deşert.
Leeuwenhoek le-a găsit în praful de pe streaşină casei.
Sunt foarte interesante explicaţiile oferite de Miroslav Radman, şi
anume că aceste bacterii se găsesc în stare deshidratată în toate
locurile menţionate mai sus, dar, în stare de desicaţie, adică de
deshidratare, rămân aşa la infinit fără să se descompună sub
acţiunea temperaturii mediului ambiant. Am redat acest amănunt
pentru că, în mod straniu, dacă ajung în apă, îşi reiau viaţa, după ce
în starea deshidratată erau ca şi moarte, fără metabolism, fără să se
dividă. Sunt deci ca şi fără
viaţă, dar reînvie când se rehidratează în mediul apos.
Ni se aminteşte că seminţe găsite în mormintele din vremea
piramidelor, deci cu o vechime de câteva mii de ani, puse în
condiţii propice, au germinat. Am redat aceste amănunte asupra
studiilor dintr- un laborator al
zilelor noastre pentru orientarea asupra unor fiinţe care par a fi
nemuritoare şi ne-ar putea oferi, pe lângă
sugestiile pentru propria viaţă, şi înţelegerea unor secrete din
misterele naturii.
Teoria telomerilor. Telomerii tinereţii
În ciuda aparentei stabilităţi temporale a imaginii corpului nostru,
toate celulele şi atomii din structura noastră se reînnoiesc continuu,
fiecare tip de celule având un ciclu de viată diferit.
Leonard Hayflick, în 1961, a constatat că celulele noastre se
reînnoiesc prin diviziune de circa 50 de ori, limită după care apare
fenomenul de bătrâneţe sau senescenţă.
În popor, cel puţin la noi, se spune că „aţa vieţii” se scurtează cu
fiecare zi trăită. Am fost foarte surprins de această intuiţie populară
pentru că, la modul real, cu fiecare diviziune celulară „aţa” care se
scurtează este o structură care îmbracă asemenea unei mănuşi
capetele cromozomilor din genom, numită telomer.
Rolul său este acela de a proteja cromozomii şi de a menţine
stabilitatea ADN-ului în structura lor.
S-a conturat astăzi o adevărată ştiinţă a telomerilor.
Elizabeth Blackburn (SUA), împreună cu colectivul său, a studiat
pe Tetrahymena, un microorganism monocelular, structura
telomerilor în procesul de senescenţă. În anul 2009 a primit
Premiul Nobel pentru descoperirea telomerazei - enzima care
produce şi reface telomerii.
Telomerii situaţi la capetele cromozomilor
Descoperirea telomerilor şi a enzimei care îi generează şi-i
controlează este de o excepţională
importanţă pentru tema adusă în discuţie, şi anume aceea a
proceselor de senescenţă şi de „reîntinerire”.
Spuneam că telomerii îmbracă asemenea unor mănuşi capetele
cromozomilor. Cu fiecare diviziune a celulelor ei se scurtează şi, în
momentul în care ajung la o anumită limită, opresc diviziunea
celulară, iar acestea intră în senescenţă. În funcţie de oprirea
procesului de diviziune celulară este şi durata vieţii. Unele celule
îşi încetează diviziunea mai târziu şi viaţa este mai lungă, alte
celule îşi opresc diviziunea mai devreme şi viaţa este mai scurtă.
Elizabeth Blackburn a descoperit că limita de 50 de diviziuni
celulare într-o viată, descrisă de Hayflick, nu este fixă, ci poate fi şi
mai mare sau mai mică.
Cercetătoarea spune că persoanele care au atins vârsta de 75 de ani
au şansa să atingă 80-90 de ani, telomerii din celulele lor
nemaiscurtându-se după
această vârstă. Mi se pare a fi o observaţie complet nouă
şi interesantă pentru ştiinţă, ca şi pentru viaţa noastră.
Odată ce am stabilit că telomerii lungi înseamnă
viaţă lungă, iar telomerii scurţi induc o viaţă scurtă, să
analizăm care sunt condiţiile favorabile şi care sunt cele
nefavorabile pentru telomeri şi enzima care îi controlează telomeraza.
Să mai semnalăm încă un fenomen foarte important.
Colectivul cercetătorilor menţionaţi mai sus a descoperit metoda de
determinare a lungimii telomerilor, necesară
pentru a avea un criteriu de urmărire a efectului asupra lor,
exercitat atât în condiţii de laborator, cât şi la nivelul organismului.
Condiţiile favorabile au efect de menţinere şi de refacere a
lungimii telomerilor; cu alte cuvinte, prin refacerea lungimii vor
relua şi diviziunea celulară, deci vor crea premisele de prelungire a
vieţii şi chiar de reîntinerire.
Să luăm un exemplu concret: depresia. Are un efect negativ asupra
organismului şi asupra telomerilor, reducându-le lungimea, ca şi
asupra telomerazei, care devine insuficientă în celulă.
La tratamentul antidepresiv, odată cu remisia depresiei, telomerii şi
telomeraza se refac. Şi Elizabeth Blackburn, şi Daniel G. Amen,
despre care vom discuta tot în acest capitol, au observat acelaşi
fenomen: reversibilitatea procesului de senescenţă. Creierul pe
cale de atrofie în anumite condiţii de boală sau vârstă, prin
tratament, dietă şi exerciţii fizice, se reface în limitele unei vieţi
normale, funcţionale.
Suntem deci în prezenţa unui fenomen de
reîntinerire.
Să lămurim înţelesul dat aici termenului de reîntinerire. Nu este
posibil sub nicio formă, poate doar în basme, să readucem viaţa de
la 70 de ani, spre exemplu, la 20 de ani. Ar fi o utopie. Vorbim de
un creier
care prin vârstă şi condiţii de viaţă nefavorabile începe să dea
semne de uzură cu pierdere de memorie, fatigabilitate, ameţeli,
disconfort psihic etc. La examinarea prin imagistica cerebrală apar
de asemenea modificări organice, în aceste condiţii, terapia despre
care vom discuta poate să oprească evoluţia acestor fenomene atât
în plan subiectiv, cât şi obiectiv. Mai clar vorbind, uzura prin boală
sau prin efectul vârstei se exprimă, dincolo de fenomenele clinice
descrise mai sus, şi prin atrofie corticală. Atât Elizabeth Blackburn,
cât şi Daniel G. Amen, dar şi alţii, în baza investigaţiilor efectuate,
vorbesc despre un proces de redresare a leziunilor corticale,
fenomen pe care îl putem asimila cu o reală revitalizare sau
reîntinerire, sub acţiunea tratamentului pe care îl vom discuta.
Dacă telomeraza este capabilă să refacă telomerii scurtaţi
concomitent cu sănătatea organismului, nu ar fi posibil să venim cu
procedee sau remedii care să
augmenteze cantitatea de telomerază şi să devenim nemuritori? Sau şi grăbit mulţi să intre pe piaţă cu produse care promit astfel de
efecte. În replică, Elizabeth Blackburn le spune că o astfel de
magie nu este încă
posibilă. Peste o anumită limită a vieţii, nici telomerii şi nici
telomeraza nu mai sunt funcţionale. În plus, o telomerază în exces
poate determina o hiperdiviziune celulară haotică, generând
procesele oncogene, mai concret, boala canceroasă.
În sinteză, cercetările ştiinţifice actuale referitoare la favorizarea
longevităţii, a menţinerii unei vieţi active şi a revitalizării asimilate
cu o sugestie de reîntinerire au ca obiectiv - sănătatea creierului şi
protejarea telomerilor.
Sănătatea creierului înseamnă sănătatea minţii şi a corpului.
Lungimea telomerilor înseamnă viaţă lungă şi un corp sănătos.
Toate remediile recomandate sunt absolut valabile în ambele
situaţii.
„Marea veste”, ştirea de importanţă excepţională cu consecinţe
practice, este aceea că atât creierul, cât şi telomerii se pot reface.
Dacă vreodată prin intervenţie pe genom vom obţine un efect
major de reîntinerire, cum s-a obţinut deja pe un şoarece
transgenic în laborator, acesta se va axa pe telomeri şi telomerază,
care condiţionează reîntinerirea celulelor, ni se spune de către
Elizabeth Blackburn.
Prima condiţie de care depinde sănătatea creierului şi a telomerilor
este cea de ordin psihic.
Ceea ee este bun sau rău pentru creier şi psihic este la fel şi pentru
telomeri şi invers, adică şi pentru longevitate.
De reţinut că toţi factorii care acţionează favorabil asupra
creierului şi telomerilor depind în cea mai mare parte de voinţa şi
dorinţa noastră.
FACTORUL PSIHOLOGIC
Gândirea pozitivă înseamnă viaţă lungă şi
tinereţe
În cea mai mare parte, acest factor a fost discutat la capitolul
despre Codul etic al creierului şi Noua Spiritualitate. Aici
vom aduce câteva elemente de orientare şi de detaliu.
Spuneam că gândul este cea mai puternică forţă din Univers
deoarece prin câmpul de energie care îl însoţeşte este capabil
să organizeze materia, atât la nivelul lumii vii, cât şi al celei
fizice nevii.
Ca funcţie cognitivă distingem două compartimente
- unul aparţine conştiinţei, iar celălalt, subconştientului.
Subconştientul este anticamera conştiinţei în care gândurile,
ideile, sugestiile, emoţiile sunt recepţionate şi materializate.
Dacă la nivelul conştient al minţii noastre se realizează o
cenzură de ordin etic a gândirii, în subconştient nu se petrece
această cenzură şi, indiferent de semnificaţia gândurilor
noastre, acestea sunt materializate ca atare. Este motivul
pentru care trebuie să controlăm conştient tot ceea ce gândim,
înainte ca prin persistenţa sau repetarea în mintea noastră
gândurile să fie preluate de subconştient.
Între cele două segmente ale sferei noastre psihice este o
continuă reciprocitate, un continuu du-te-vino dintr-o parte în
alta a unui flux de gânduri, imagini etc.
În capitolele anterioare am discutat despre efectele nocive ale
gândurilor cu conţinut negativ. Reamintim efectele de blocare
a neurogenezei la nivelul creierului exercitate de stres,
depresie, anxietate, invidie, ură, violenţă, furie etc. Acelaşi
efect nociv îl are şi asupra telomerilor prin scurtarea lor şi
reducerea cantitativă a telomerazei, având ca efect, în ultimă
instanţă, reducerea duratei de viaţă.
Elissa Epel semnalează efectul de scurtare a telomerilor pe
care îl au şi traumele psihice din timpul copilăriei, mai ales în
prima parte a acesteia. Este interesant că experimentele pe
şoareci şi marmote au relevat aceleaşi efecte nedorite ale lipsei
de afecţiune manifestate de mamele lor în prima perioadă de
creştere.
În alte cărţi am comentat rolul favorabil sau negativ al
imaginii de sine şi relaţia cu bariera psihologică.
Ideea de „bătrâneţe” poate deveni o obsesie mai ales pentru cei
care nu sunt pregătiţi psihologic pentru
momentul pensionării. Ruperea bruscă a unei persoane de
colectivul de activitate poate avea un efect deprimant, care
atrage după sine deteriorarea morală, psihică şi intelectuală.
Trăirea psihică a imaginii specifice bătrâneţii se imprimă în
gesturi, mimică, mers, poziţia flectată a corpului. Din
nefericire, în aceste situaţii persoana pare mai în vârstă decât
este în realitate.
Implicarea socială în acţiuni voluntare după vârsta de
pensionare nu este un beneficiu doar al persoanei respective, ci
şi al societăţii. În multe ţări civilizate această grijă faţă de
vârstnic nu este ignorată.
Studiile statistice efectuate constată că nonagenarii sunt
persoanele care şi-au păstrat umorul şi au o atitudine optimistă
faţă de viaţă.
Elissa Epel a studiat în cadrul doctoratului la Universitatea din
San Francisco efectul de îmbătrânire prematură a mamelor
care au copii cu suferinţe cronice, constatând o reducere a
telomerilor cu 10 ani mai mult decât vârsta pe care o aveau.
Grija şi stresul continuu au, după cum se vede, un efect
nefavorabil asupra acestor mame. Îngrijirea îndelungată a unui
adult imobilizat la pat poate avea acelaşi efect asupra
telomerilor.
Munca grea, epuizantă, insecuritatea locului de muncă,
atmosfera tensionată de la serviciu, violenţele de stradă,
întreţinerea prin mass-media a unei anxietăţi sociale continue au aceleaşi efecte nedorite asupra creierului nostru, asupra
telomerilor noştri, asupra vieţii noastre.
M-am întrebat adeseori dacă această stresare continuă prin
media este programată de vreun for cinic, care vrea să
extermine prin boală un întreg popor, sau
este un moft, o dorinţă de a ieşi în relief a unor formatori de
programe?
Este interesant că între factorii stresanţi sunt incluse şi
anxietatea de cartier rău-famat, de hoţi, atmosfera conflictuală
din familie sau cu vecinii, dar şi lipsa de socializare.
Am discutat deja că se disting acum două categorii de stres cel de scurtă durată, care nu afectează
telomerii, ci, dimpotrivă, este util pentru antrenarea adaptării
organismului la diverse solicitări, şi stresul cronic. Această
ultimă formă a stresului este cea care afectează la modul
patologic organismul.
Telomerii şi stresul
Se discută şi despre stresul ca ameninţare, cu efect de scurtare
a telomerilor, şi stresul ca provocare, fără
scurtarea telomerilor.
Stresul ca provocare este considerat a fi benefic dacă se
interpretează ca o pregătire a organismului pentru a învinge un
obstacol prin reacţiile pe care le implică. Eliberarea de cortizol
creşte cantitatea de energie a organismului, activând rata
metabolică, stimulând o respiraţie mai profundă, care aduce
oxigen mai mult în creier, creşterea volumului sanguin. În
acest mod, organismul este pregătit pentru luptă. Telomerii nu
sunt afectaţi, iar în plan psihologic, dacă în loc să
interpretăm starea pe care o avem ca pe o frică, o teamă
care ne dezarmează, ne blochează în fata unui obstacol, spre
exemplu, a unui examen, a unui concurs, o vom vedea ca un
impuls, o forţă menită să învingem, o vom transforma într-un
stimul, un imbold, o încurajare.
Reuşim în acest mod să transformăm o stare ce părea negativă
într-una benefică, utilă. Procedeul descris ar putea apărea ca o
simplă teorie, dar literatura
abundă în astfel de exemple în care ameninţarea este
transformată în provocare (M. Sarkar et al., 2005; A.L.
Jefferson et al., 2010).
Persoanele cărora le place să vorbească mult, dar sunt obligate
la singurătate, au telomeri scurţi. Chiar şi papagalii vorbitori,
dacă sunt singuri în colivie, au telomeri scurţi.
Stresul cronic are ca urmare apariţia bolilor cronice, care
vulnerabilizează
organismul.
Determină
şi
scurtarea telomerilor, care deprimă la rândul lor sistemul
imunitar.
Relaţia devine reciprocă şi diminuarea capacităţii de apărare a
sistemului imunitar are ca urmare scăderea telomerilor.
De aceea descrierea şi a altor cauze de ordin psihic cu efect de
scurtare a telomerilor şi de reducere a nivelului de telomerază
este absolut necesară pentru acţiunea de prevenire a acestui
fenomen.
Nu există o egalitate între oameni, nici din punct de vedere
psihologic, temperamental. Sunt persoane cu deschidere mai
mare spre semeni, spre socializare şi beneficiază de o sănătate
mai bună a telomerilor şi o protecţie mai mare a creierului.
Alte persoane sunt mai introvertite, timide, retrase, mai
sensibile la stres şi la invectivele celorlalţi şi, ca urmare,
telomerii din celulele lor sunt mai vulnerabili.
Suntem, fără îndoială, dependenţi de natura cu care ne-am
născut, dar prin efort şi instruire există
posibilitatea de a ne schimba.
Ostilitatea, pesimismul, cinismul, răutatea ca modele mentale
de comportament sunt nocive pentru creier şi pentru telomerii
din celule, având ca rezultat o vulnerabilitate la o mulţime de
suferinţe, pe lângă
durata de viaţă mai scurtă şi blocarea formării de noi neuroni.
Ştiinţa psihologiei actuale ne spune că nimeni nu este nici prea
tânăr şi nici prea în vârstă ca să nu se mai poată schimba, să-şi
modereze şi să-şi redreseze comportamentul şi atitudinea faţă
de viaţă. Ne stau la dispoziţie o mulţime de cursuri de
dezvoltare personală
în care se predau o largă varietate de metode în acest sens.
Din cele 65.000 de gânduri care se spune că ne trec prin minte,
90% ar fi repetări ale celor anterioare.
Subconştientul nostru le preia şi le macină continuu, rătăcind
pe drumuri care nu sunt obligatoriu ale noastre. Este încă o
dovadă că emitem şi receptăm gânduri care ne conectează în
starea mentală a altor creiere. Cu sau fără voie, ne implicăm şi
suntem implicaţi în destinul lumii. Este o artă şi o ştiinţă să ne
fixăm un loc util şi nouă, şi celorlalţi.
În ciuda unei filosofii postmoderniste nebuloase care neagă
orice sens existenţei şi îndeamnă doar la consum până la
epuizarea prematură a fiinţei, o întreagă
psihologie pozitivistă ne îndeamnă să avem un scop în viaţă.
Studiile au relevat că persoanele care au un scop bine definit în
viaţă trăiesc fericirea de a şti că au un loc important între
oameni, că au ceva de făcut.
Prin practica meditaţiei, T.I. Iacobs (2011) a constatat că, după
3 luni de utilizare a acestei metode, telomeraza a crescut
semnificativ în raport de martori.
Daniel G. Amen şi alţi autori vorbesc despre importanţa pe
care o are pentru sănătatea corpului şi a creierului
conştiinciozitatea, citând mai multe studii cu acest subiect.
Persoanele
care
dovedesc
seriozitate
şi
conştiinciozitate în activitatea profesională, ca şi în viaţă, ar
trăi mai mult cu 34% decât persoanele mai puţin tenace.
Elevii mai conştiincioşi la şcoală dispuneau de o protecţie mai
bună a telomerilor (G.W. Edmonds ş.a., 2015).
Iată un studiu foarte interesant şi demn de reţinut de către toate
persoanele ajunse în pragul pensiei. Un grup de pensionari
care s-au oferit să supravegheze voluntar copii din familii
paupere din şcolile publice, după doi ani de activitate,
examinaţi prin imagistica cerebrală, s-a constatat la nivel de
cortex prefrontal şi hipocamp o netă creştere în volum, ca şi o
stare de mulţumire (T.L. Gruenewald et al., 2015).
O observaţie utilă tuturor: cei care se trezesc dimineaţa
bucuroşi au mai multă telomerază şi o cantitate de cortizol
redusă în comparaţie cu cei care se trezesc dimineaţa
indispuşi.
Numeroasele sfaturi ca dimineaţa să mulţumim pentru o nouă
zi în care ne trezim vedem că nu sunt inutile.
Depresia şi anxietatea acţionează ca o otravă asupra neuronilor
şi asupra telomerilor. Cu cât intensitatea suferinţei este mai
mare, cu atât efectele patologice sunt mai accentuate.
Partea bună, pusă în evidenţă de studii, este aceea că
tratamentul depresiei are efect de redresare şi la nivel de creier
şi de telomeri.
Studiile au evidenţiat că efectele depresiei sunt localizate la
nivel de hipocamp şi sunt exprimate prin scurtarea telomerilor
din celule şi prin blocarea neurogenezei. Atrofia hipocampului
este asociată, după
cum ştim, cu boala Alzheimer, în care, între alte
simptome, are loc şi o afectare profundă a memoriei de lungă
durată.
Aceste efecte nu apar însă în depresii cu durata scurtă sub 10
luni, după cum arată un studiu olandez, ci în cele cu o durată
mai mare (J.E. Verhoeven et al., 2014).
Sedentarismul se însoţeşte, pe lângă alte efecte nedorite, şi cu
acela de scurtare a telomerilor. Un studiu pe gemeni a
constatat că cei care făceau mişcare, deşi cu aceeaşi ereditate,
aveau telomeri mai bine protejaţi decât apăreau la geamănul
sedentar (L.F. Cherkas et al., 2008).
Imunosenescenţa este procesul de îmbătrânire a celulelor
imunitare, proces care are loc concomitent cu înaintarea în
vârstă.
După cum s-a mai menţionat, senescenţa celulelor determină
eliberarea de citokine proinflamatorii, accentuând procesul de
inflamaţie în organism. Când se acumulează un număr mare de
celule imunosenescente, vaccinul antigripal nu mai este
eficient.
Se face însă observaţia foarte importantă că
mişcarea - prin mers, gimnastică etc. - poate să întârzie
fenomenul de imunosenescenţă (R.J. Simpson et al., 2012).
Constatăm că exerciţiile fizice sunt extrem de importante
pentru imunitate, pentru telomerii din celule şi pentru păstrarea
sănătăţii creierului. Efectul mişcării se materializează prin
autoliza (autofagia) celulelor deteriorate (senescente) care
generează şi întreţin inflamaţia.
Un alt beneficiu al exerciţiilor fizice îl constituie efectul
asupra mitocondriilor, care ştim că îşi
diminuează numărul şi calitatea funcţională odată cu vârsta,
generând în acelaşi timp tot mai mulţi radicali liberi (D.A.
Hood et al., 2015).
Iată un exemplu comod de urmat: mersul alert sau alergat uşor
timp de 30-45 de minute de 3 ori pe săptămână - constituie un
beneficiu imens pentru sănătatea noastră.
Creierul şi telomerii au nevoie de somn
Am comentat importanţa somnului la capitolul dedicat
creierului.
Un somn bun înseamnă telomeri lungi. Un somn scurt
înseamnă telomeri scurţi şi creier în suferinţă.
Se apreciază că un adult are nevoie de minimum 7
ore de somn. Dar la 15 % dintre oameni le este suficient un
somn de 5-6 ore.
O lectură plăcută, liniştitoare, o meditaţie axată pe relaxare se pot solda cu un somn liniştit.
Fricile, ruminaţiile dinainte de culcare pot deveni o sursă de
coşmar, de somn agitat, neodihnitor.
Sunt
înregistrări
speciale
pentru
inducerea
somnului cu muzică sedativă sau cu diferite sunete din natură,
cum ar fi zgomotul monoton al ploii, cântecul păsărilor etc.
Alţi factori implicaţi în senescenţă
Complexitatea
structurală
şi
funcţională
a
organismului uman reclamă, fără îndoială, participarea multor
factori în procesele de afectare patologică a sa.
Vom discuta în cele ce urmează o parte din aceşti factori
apelând la opiniile mai multor autori care, după
cum vom vedea, se completează adesea la modul cel mai util.
Inflamaţia - este culoarul pe care se inserează cea mai mare
parte a bolilor cronice.
Inflamaţia apare ca răspuns de apărare a
organismului la atacul unor factori patogeni prin mobilizarea
sistemului imunitar.
Coralie Hancok (2018) descrie două modalităţi de răspuns ale
organismului:
a) Una acută şi intensă, care se finalizează cu remiterea stării
de sănătate.
b) O alta de mare amploare, cu evoluţie cronică
persistentă, continuă şi care generează terenul vulnerabil
propice tuturor bolilor cronice.
Răspunsul imunitar de tip cronic, persistent este condiţionat,
am văzut deja, de involuţia timusului care se produce
concomitent cu avansarea în vârstă.
Când survin şi alţi factori favorizanţi - ca alcoolul, fumatul,
poluarea, stresul, o dietă hipercalorică - se întrunesc condiţii
de agravare în plus a incidenţei bolilor cronice.
Răspunsul ficatului la inflamaţie îl constituie creşterea
Proteinei C Reactive care ar implica un risc de trei ori mai
mare de infarct decât la cei cu Proteina C
Reactivă normală.
Timusul involuat va trimite în circulaţie mai puţine limfocite T
(L.T.) instruite, diminuând capacitatea de apărare a
organismului. Diminuează de asemenea proliferarea
limfocitară policlonală, ceea ce înseamnă că
nu mai poate răspunde unei populaţii cu o mare varietate de
antigene.
Scurtarea telomerilor creşte numărul celulelor
imunosenescente care emit citokine proinflamatorii.
Efectele citokinelor proinflamatorii sunt multiple. Se activează
microglia din sistemul nervos şi va genera un proces
neuroinflamator cu distrugeri de neuroni.
Afectarea
creierului
cu
blocarea
neurotransmiţătorilor poate conduce la depresie. Este interesant că
depresia care apare în aceste condiţii de afectare a creierului
prin inflamaţie poate fi tratată cu aspirină, după cum ne spune
Coralie Hancok.
Suzanne Somers enumeră o serie de alte cauze care creează
disfuncţionalităţile, mai ales ale vârstei, documentându-se,
după
propria
mărturie,
prin
interviuri luate unor somităţi.
Metilarea ADN-ului este o temă cu care neam mai întâlnit la
discuţia despre gena violenţei.
Metilarea conferă ADN-ului o funcţionalitate normală, dar
prin înaintarea în vârstă devine deficitară.
Ca urmare, ADN-ul poate suferi leziuni care determină
boli
ale
ficatului,
cancer,
creşterea
nivelului
homocisteinei în sânge etc.
Hipercisteinemia poate genera la rândul său accidente
vasculare cerebrale.
În corectarea metilării ADN-ului se recurge la donori de
grupări
metilice
de
gen
acid
alfalipoic,
Sadenilmetionina.
Glicarea sau glicozilarea - constă în procesul de legare a
glucozei de proteine şi lipide anulându-le funcţionalitatea.
Riscul major îl constituie glicarea LDL (colesterolul de joasă
densitate), pentru că se depune în pereţii vaselor de sânge.
În prevenirea fenomenului de glicare se înscriu restricţiile la
alimente cu indice glicemic crescut. Ca terapie a glicării se
recomandă vitaminele Bl, B6, carnosina şi cromul.
Deficitul circulaţiei sanghine prin îngustarea lumenului
vaselor de sânge are o recomandare terapeutică inedită, citată
de Suzanne Somers: extractul
de roşii. Se precizează că este diferit de sucul de roşii, iar
administrarea sa ar aduce o creştere a volumului de sânge
semnificativă în următoarele 90 de minute, cu durata de circa
12 ore.
Sunt de asemenea recomandate cu acelaşi efect vasodilatator şi
extractele de rodie, de portocale şi uleiul de peşte.
Calcifierea excesivă în valvele cardiace şi în artere, care poate
apărea cu înaintarea în vârstă, prezintă riscul de accidente
vasculare. Remediul acestor depuneri este indicat de mai mulţi
autori: vitaminele D, K1 şi K2.
Stresul oxidativ este acuzat, după cum observăm, de către toţi
comentatorii domeniului pe care îl discutăm, fiind în relaţie
directă cu funcţia mitocondrială.
Centrala energetică pe care o moştenim de la mamă
este mitocondria, sursa energiei noastre vitale, cea care ne
asigură vigoarea fizică şi activitatea mentală.
În 2009, prof. J. Chang, de la Universitatea Wisconsin Madison, a descris împreună cu colectivul său de cercetare 52
de gene care sunt corelate cu activitatea mitocondriilor.
Fiecare genă, ni se spune, îşi are rolul său în „partitura
tinereţii”. Imaginea noastră ne arată mai tineri sau mai în
vârstă, în funcţie de expresia acestor gene.
Sunt descrise de către prof. J. Chang atât condiţiile care
favorizează, cât şi cele care defavorizează aceste gene, pe care
le putem numi „genele tinereţii”.
Favorizează expresia acestor gene:
• Dieta hipocalorică. Ar creşte durata vieţii cu 30-40% .
Constatăm că această dietă şi anumite forme de post, pe care le
vom comenta, sunt indicaţii întâlnite la toţi autorii consultată.
• Activitatea fizică - de asemenea o indicaţie permanentă.
• Gândirea
pozitivă
(optimismul,
blândeţea,
generozitatea).
• Substanţele antioxidante.
Defavorizează expresia acestor gene:
• Dieta hipercalorică.
• Absenta activităţii fizice.
• Radicalii liberi.
• Aditivii alimentari.
• Depresia, anxietatea, frica.
• Fumatul şi alcoolul.
• Gândirea
negativă (ura, agresivitatea, furia,
aviditatea, ruminaţiile).
Prin studii proprii de laborator, Lester Packer a ajuns la
concluzia că există 5 tipuri de substanţe antioxidante care
constituie o reţea prin care sunt controlate toate aspectele
implicate de gene, inclusiv protecţia mitocondriei: acidul
alfalipoic, coenzima Q10, vitaminele C şi E, glutationul.
În jurul acestor produse, numite suplimente alimentare, sunt
mai multe discuţii şi nu toate în concordanţă. Una dintre vocile
cele mai competente în materie de nutriţie din ţara noastră,
prof.
Gheorghe Mencinicopschi, recomandă prudenţă în
administrarea acestor suplimente.
REÎNTINERIREA ESTE POSIBILĂ
Reîntinerirea - visul de aur al omenirii, găsirea elixirului
tinereţii, atât de mult visat de către alchimiştii Evului Mediu,
începe să devină o realitate în zilele noastre.
Ne propunem să trecem în revistă câteva dintre aceste
experienţe şi succesele înregistrate până în prezent.
Experienţe promiţătoare
Daniel G. Amen este un medic neuropsihiatru din SUA care a
creat şi condus mai multe clinici al căror obiectiv îl constituie
studiul sănătăţii şi terapia creierului.
Cărţile sale, cu titluri foarte sugestive, Foloseşte- ţi mintea ca
să întinereşti (Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2014) şi
Puterea creierului (în colaborare cu Tana Amen, Editura
Litera, Bucureşti, 2018), reprezintă
chintesenţa succesului pe care l-a repurtat în activitatea sa.
Experienţa obţinută de Daniel G. Amen în
activitatea profesională, confirmată prin imagistica cerebrală,
rezultatele studiilor din alte clinici şi laboratoare constituie
premisele unei ere noi, aducătoare de speranţe în menţinerea
sănătăţii organismului şi a creierului în mod special.
Asemenea întregului organism, şi creierul suferă
procesul de uzură odată cu înaintarea în vârstă.
Distingem doi factori esenţiali de care depinde procesul de
îmbătrânire sau de senescenţă, cum l-a numit Leonard
Hayflick: ereditatea şi atenţia pe care o acordăm îngrijirii
sănătăţii.
Din fericire, experienţa acumulată până acum este
încurajatoare, demonstrând că posibilitatea de a ne gestiona
sănătatea are o pondere mult mai mare decât fenomenul
ereditar. În consecinţă, stă în posibilităţile noastre să reducem
şi chiar să accelerăm acest proces dacă nu ignorăm condiţiile
necesare protejării propriei sănătăţi.
Atât Daniel G. Amen, cât şi mulţi alţi comentatori, ca John
Medina, Elizabeth Blackburn, Elissa Epel şi Joseph Mercola,
supun analizei aceşti factori implicaţi în
sănătatea organismului şi îndeosebi a creierului, care face
obiectul acestei discuţii.
Hrana longevităţii
Se susţine de către mulţi medici că actuala dietă
recomandată poate fi numită „hrana longevităţii”.
Prima condiţie este aceea ca toate alimentele să fie nepoluate
chimic, prin cultivare în condiţii ecologice.
Este obligatoriu să conţină toţi nutrienţii necesari şi să aibă un
conţinut caloric redus.
Pentru efectul antioxidant şi antiinflamator se recomandă ca
fructele şi legumele să fie combinate întro varietate cât mai
largă de culori.
Lista alimentelor permise este lungă şi aproape unanim
recomandată: linte, spanac, broccoli, alune crude, cereale
integrale, fulgi de ovăz, nuci, seminţe, brânză Tofu.
O Directivă OMS (2008) menţionează restricţionarea cărnii
roşii procesată sub diverse forme, având un risc cancerigen
mai crescut. Cel puţin în tratamentul alternativ al bolii
canceroase este contraindicată.
Şi alte alimente sunt restricţionate din dieta longevităţii:
margarina, biscuiţii, chipsurile, cartofii prăjiţi, prăjiturile.
Daniel G. Amen este adeptul ierburilor aromatice în proporţie
de o linguriţă adăugată la mâncare.
Turmericul este indicat pentru prevenirea plăcilor
ateromatoase - preludiu al accidentelor vasculare şi al bolii
Alzheimer.
Salvia ar avea proprietăţi curative în ameliorarea memoriei.
Scorţişoara are un gust plăcut, servind ca un bun antioxidant şi
un uşor afrodiziac.
Busuiocul - numit şi „iarba Bazileului” - este indicat pentru
mirosul foarte plăcut.
Cimbrul este bine cunoscut în bucătăria noastră.
Oregano ar fi reputat printre cele mai bune protectoare pentru
creier. Se face o comparaţie a activităţii AO a oreganoului: ar
fi de 30 de ori mai activ decât afinele, de 46 ori mai activ decât
merele, de 56 de ori mai activ decât căpşunile.
Usturoiul conţine substanţe cu efect antioncogen şi antiviral.
Activează de asemenea circulaţia sanghină.
Ghimbirul este larg recomandat în prezent pentru sănătatea
creierului.
Rozmarinului i se face reclamă pentru virtuţi în ameliorarea
memoriei şi a funcţiei cognitive.
Sunt opinii contradictorii pentru uzul de cafea.
Opiniile sunt unanime în limitarea la două- trei cafele pe zi.
Sarea face parte din grupul celor trei prafuri albe
restricţionate, alături de zahăr şi făină albă.
Toată lumea recomandă consumul de apă de cel puţin 8 pahare
pe zi, din care unu-două pahare să se bea înainte de micul
dejun cu circa 20 de minute.
În privinţa micului dejun sunt două opinii opuse: cei mai mulţi
comentatori consideră că ar trebui să fie cât mai consistent,
alţii îl recomandă să fie luat la ore cât mai târzii, după cum
vom discuta în acest capitol.
François Mariotti (2017) este mai drastic în privinţa
consumului de carne. El consideră că există un risc de cancer
de colon dacă se consumă carne mai mult de 50
g/ zi, iar cea roşie de porc şi vită ar trebui total evitată
când această boală este prezentă. Este de părere că
peştele şi ouăle pot înlocui carnea roşie. Limitează la un pahar
pe zi sucul de fructe, nectarul şi apa minerală. Îi citează pe
autorii americani care au relevat rolul nefast
al fructozei în dezvoltarea diabetului zaharat şi face observaţia
că fructele au o cantitate mică de fructoză, dar în siropuri se
află în exces.
Indicele glicemic (IG) reprezintă cantitatea de glucoză pe care
o conţine un aliment. Glicemia crescută
este nocivă pentru creier şi de aceea trebuie ţinut seama de
acest aspect în alegerea alimentelor.
Spre exemplu, fructul de ananas şi pepenele roşu au IG
crescut.
Pâinea neagră este preferată celei albe pentru aportul de fibre
necesar, dar IG dat de conţinutul bogat în amidon o recomandă
să fie consumată în limite reduse, de una-două felii.
Prăjiturile, brioşele, biscuiţii, băuturile acidulate din comerţ,
ketchupul, sosurile pentru salate, care conţin sorbitol, maltoză,
galactoză, au un IG crescut dat de carbohidraţii din conţinutul
lor.
Atât de mult dorita îngheţată oferită ca desert în mai toate
restaurantele conţine mult zahăr, favorizând obezitatea.
EXPERIENŢA LUI HIROMI SHINYA
Un punct de vedere interesant, confirmat printr-o viaţă
întreagă în cele două clinici pe care le-a condus alternativ, în
Japonia şi în SUA, îl are Hiromi Shinya. El consideră că
reziduurile alimentare neeliminate din colon constituie cauza
îmbătrânirii premature.
Carnea şi lactatele, în opinia sa, sunt mai greu digerate, nu
sunt metabolizate în totalitate şi, ca urmare, ceea ce nu se
digeră generează o mare cantitate de reziduuri. Prin acumulare
în intestine, fermentează, devin toxice şi au ca efect local
inflamarea mucoasei intestinale, care favorizează toate
suferinţele cronice
discutate, inclusiv cancere, iar prin absorbţie în sânge vor
genera efectele specifice oricărei intoxicaţii.
Hiromi Shinya s-a specializat în chirurgia tubului digestiv.
Fiind obligat să deschidă abdomenul pentru a exciza polipii
care sângerau şi implicau riscul malignizării, împreună cu alţi
conaţionali, a inventat colonoscopul mobil, capabil să scaneze
întregul colon şi să îndepărteze aceste excrescenţe anatomice
nedorite prin cauterizare sau excizie, evitându-se astfel
intervenţia chirurgicală, care este mult mai laborioasă.
Văzând pe viu ce se întâmplă în intestinele noastre de-a lungul
unei întregi cariere profesionale, opiniile lui Hiromi Shinya
devin cu atât mai credibile şi mai importante.
Soluţia propusă este aceea de a produce foamea prin minidejun ( mini-post sau micul post).
Foamea provocată în acest mod declanşează
procesul de autofagie, ca mijloc de detoxifiere, de neutralizare
a reziduurilor. Organitele celulare degradate (mitocondrii etc.)
sunt descompuse în elementele lor componente prin
intervenţia lizozomilor care conţin hidrolaze acide şi apoi sunt
resintetizate în alte substanţe utile organismului. Hiromi
Shinya numeşte aceste enzime care intervin în descompunere
şi resinteză, apreciate ca fiind în număr de circa 60, enzime ale
întineririi.
Sunt astfel recuperate din „deşeuri” noi celule în perioada de
foame.
Postul înlătură deşeurile şi întinereşte, spune Hiromi Shinya.
Mini-postul descris de acesta se poate repeta de mai multe ori
pe lună.
Ca beneficii, autorul ne spune că tranzitul intestinal se
reglează şi de asemenea glicemia, acidul uric şi alţi parametri
sanghini se normalizează.
Este interesant că şi alţi autori, după cum am văzut, s-au
orientat asupra dejunului ca mijloc de reglare a echilibrului
metabolic şi energetic din organism.
Joseph Mercola (2015) vorbeşte despre ajunările intermitente.
Recomandă ori să se sară peste dejun, ori să fie amânat după
ora 10.00 dimineaţa.
Dacă ultima oră a cinei o acceptăm ca fiind 18.00, până la ora
10.00 a doua zi se scurg 16 ore. Acest interval de timp fără
aport de hrană se consideră a fi util pentru scăderea
ponderală.
Hiromi Shinya spune că organismul nostru nu are suficiente
enzime pentru a digera complet carnea, îndeosebi roşie, şi
lactatele şi de aceea avem nevoie de aport extern prin fructe şi
legume proaspete. Recomandă
să se evite fructele cu pete negre - semn al începutului de
oxidare, de degradare - sau legumele ofilite, care sunt deja
devitalizate, fără nutrienţii necesari. Hrana fără
enzime este o hrană moartă, ni se spune.
Cu mici excepţii, toate recomandările oferite de diverşi autori
consultaţi sunt aceleaşi.
Voi aminti doar ceea ce mi se pare că aduce informaţii noi sau
utile care merită a fi repetate.
În dieta sa, Hiromi Shinya recomandă ca 85 % din alimente să
fie de origine vegetală, iar 15 % să fie de origine animală.
În ordinea logicii enunţată la îmbinarea alimentelor, fiecare
masă trebuie să conţină şi legume proaspete.
O menţiune subliniază pericolul animalelor îngrăşate cu
hormoni estrogeni, care sunt prezenţi şi în carne şi în lapte.
Copiii care sunt hrăniţi cu acest lapte praf şi mai ales băieţii
aflaţi la prepubertate este uşor de înţeles ce riscuri au.
Se atrage atenţia inclusiv asupra prăjiturilor, fursecurilor,
iaurtului şi cafelei care includ acest lapte.
Circa 70 % din celulele sistemului imunitar se află
în ceea ce au fost numite „plăcile lui Payer” din intestinul
subţire. Într-o suferinţă la acest nivel, prin consum excesiv de
carne, lactate, grăsimi şi zahăr rafinat, va fi afectat şi sistemul
imunitar - având drept consecinţe răcelile frecvente, gripa etc.
Hiromi Shinya este adeptul adausului de suplimente
alimentare - vitamine, minerale, polen, propolis, drojdia de
bere.
Întâlnim aceleaşi recomandări ca activitatea fizică, respiraţia
abdominală profundă de 4-5 ori pe oră.
Reţinem, în plus, gândirea pozitivă, meditaţia, recunoştinţa
faţă de Divinitate. Ne mai spune să fim blânzi şi buni cu
semenii.
„Râzi, cântă, dansează, iubeşte viaţa şi semenii”, ne îndeamnă
Hiromi Shinya.
Avem astfel două îndemnuri venite din două zone îndepărtate
ale Terrei: unul japonez şi altul francez.
Într-o lucrare mai nouă ( Factorul microbian.
Imunitatea înnăscută şi revoluţia din domeniul sănătăţii,
Lifestyle Publishing, Bucureşti, 2016), Hiromi Shinya aduce
câteva elemente mai detaliate.
Având experienţa celor două ţări în care a lucrat alternativ Japonia, ţara sa natală, şi Statele Unite ale Americii - şi fiind
specializat în chirurgia bolilor digestive, Hirorni Shinya face o
serie de consideraţii asupra a două mari tipuri de alimentaţie cea japoneză
până la sfârşitul celui de al Doilea Război Mondial, bazată
prevalent pe „fructele de mare”, şi cea de tip modern
consumată în SUA, dar şi în Europa de Vest şi de Est.
Prima observaţie: aspectul curat al mucoasei colonului la
japonezi şi aspectul murdar şi bolnav al
colonului la cei care consumă alimentaţia clasică. Starea de
sănătate a japonezilor era infinit mai puţin afectată
decât a celor din SUA.
Dar această situaţie s-a schimbat dramatic, spune Hirorni
Shinya, după încheierea războiului, când s-a trecut de la orez
ca hrană principală la pâinea de grâu, la carne de vită şi
lactate.
Consumând carne, spune Hirorni Shinya, japonezii au crescut
mai mult în înălţime, dar şi-au pierdut sănătatea pe care o
aveau trăind după stilul lor tradiţional. Modificările genetice
ale alimentelor nu sunt uşor recunoscute de genele lor native.
Chimizarea cu pesticide şi alte îngrăşăminte, hormoni şi
antibioticele din hrana nenaturală a vitelor, grăsimile
procesate, îndulcitorii artificiali, coloranţii atrăgători etc. sunt
cauzele întregii patologii a lumii actuale - cancer, diabet
zaharat, obezitate, boli cardiovasculare, boala Alzheimer etc.
Aceste boli, care erau rare în Japonia tradiţională, acum fac
ravagii şi acolo.
Reamintim că alimentaţia modernă, fiind săracă în fructe şi
legume proaspete, nu aduce suficiente enzime pentru a digera
carnea care stagnează în colon şi generează substanţe toxice.
Pe de altă parte, aminoacizii din carne sunt folosiţi la noi
sinteze de proteine, proces din care se adună şi foarte multe
deşeuri de celule moarte, pe care Hiromi Shinya le numeşte
„gunoi”.
Pentru eliminarea acestui „gunoi”, Hiromi Shinya recomandă
simularea foamei prin „micul post”. Se determină astfel
autofagia deşeurilor cu sinteza de noi proteine. Iată în ce
constă acesta:
1. Punctul de plecare îl constituie seara zilei precedente. Cina
să nu fie luată mai târziu de ora 18.00.
După cină nu se mai consumă nimic, decât apă cu pH în jur de
8.5. Ne spune că el foloseşte apa Kangen şi îmi închipui că nu
din considerente patriotice face asta, ci din motive ştiinţifice.
Ne sfătuieşte ca apa să nu fie rece, pentru că ne atacă
imunitatea.
2. La trezire, în ziua propusă a micului post, se vor bea douătrei căni de apă. După 20 de minute se consumă doar un fruct.
Până la ora prânzului nu se mai consumă nimic. Dacă ni se
face foame în acest interval, mai bem apă, dar încetăm să mai
consumăm apă cu cel puţin o oră înainte de ora prânzului.
3. Se realizează 16-17 ore de post între cele două
momente de hrănire. Sunt orele în care organismul este obligat
să- şi sintetizeze din „deşeuri” celule noi.
Ne atrage atenţia că micul post nu înseamnă o înfometare
exagerată. Nu trebuie aplicat zilnic, ci doar din când în când.
Dacă în acest timp ne este foame, înseamnă că
organismul recurge la propriile resurse → autofagia deşeurilor
→ detoxifiere → sănătate. De aceea recomandă să acceptăm
acest moment de foame util, fără să mâncăm ceva.
Hiromi Shinya recomandă ca masticarea alimentelor să se facă
de 30-50 de ori pentru fiecare bol alimentar.
Am citit într-un articol despre un deţinut într- un lagăr nazist
care a povestit că şi-a salvat viaţa mestecând de 100 de ori apa
în gură înainte de a o înghiţi. Sfătuind un alt deţinut să facă
acelaşi lucru, şi acesta şi-a salvat viaţa. Ambii erau obligaţi să
muncească într-o fabrică de armament construită în subteran.
Această recomandare am întâlnit-o şi în Medicina Tradiţională
Chineză, dar nu cu toate explicaţiile
interesante ale lui Hiromi Shinya, motiv pentru care mi se pare
a fi utilă tuturor cititorilor.
• Glandele salivare conţin hormoni utili revitalizării şi
întârzierii senescenţei.
• Saliva conţine enzime care încep digestia alimentelor deja de
la segmentul nostru oral şi pentru acest motiv o reţinere
îndelungată la acest nivel înseamnă şi o digestie mai bună.
• Generează un echilibru mental bun şi activează
circulaţia cerebrală.
• În Medicina Tradiţională Chineză i se disting două
calităţi esenţiale unui aliment: aroma sa, care hrăneşte spiritul,
şi partea fizică, necesară corpului. Menţinerea un timp
suficient a bolului alimentar în gură permite absorbţia acestei
arome, pe care o numeşte „partea eterată”, mai ales dacă o şi
conştientizăm.
Sfaturile lui Joseph Mercola
Un suflu nou în acţiunile de ordin fizic pe care trebuie să le
întreprindem în scopul păstrării sănătăţii fizice şi intelectuale
aduce dr. Joan Vernikos, expert NASA, citată de dr. Joseph
Mercola (2016).
Experienţa dr. Joan Vernikos este realizată relativ de puţină
vreme prin observarea cosmonauţilor americani.
S-a constatat că în condiţiile de şedere îndelungată
pe scaun şi de microgravitaţie pot apărea dureri lombare şi
articulare.
S-a găsit ca remediu recomandarea de a se recurge la ridicarea
de pe scaun la un interval de 15 minute şi să se adopte o
poziţie de şedere pe scaun în ax vertical cu gravitaţia.
Poziţia şederii pe scaun ar genera forţe electrice mici, graţie
cărora s-ar menţine calciul în oase, iar
gravitaţia ar facilita circulaţia energiei şi a sângelui în cap.
Se spune, de asemenea, că activitatea în ortostatism (poziţia în
picioare) ar fi foarte benefică pentru sănătate.
O activitate în această poziţie de 3 ore pe zi ar aduce un plus
de 2 ani de viaţă.
SINTEZA
Asemenea oricărui vehicul în mişcare, şi organismul uman
funcţionează prin consum de energie.
Sunt două tipuri de „combustibili” de care face uz organismul
uman: glucoza şi lipidele (grăsimile). Glucoza (zahărul) este
prima opţiune de consum a organismului, fiind cel mai uşor de
metabolizat.
A doua opţiune pentru consum este grăsimea, care are o
capacitate dublă de eliberare de energie faţă de glucoză şi se
face apel la ea în condiţii de mare consum de energie, cum se
întâmplă în rezistenţa la ger.
Acesta este motivul pentru care în ţările apropiate de polul
frigului este preferată grăsimea, iar în cele cu climă caldă este
acceptată glucoza.
Este interesant cum o funcţie metabolică a căpătat o exprimare
metafizică în religie, ca de altfel şi recomandarea postului,
care astăzi face obiectul ştiinţei.
Carnea de porc este admisă în religia ţărilor nordice, dar nu şi
în a celor cu clima caldă.
Formularea mea din cartea Inteligenţa materiei, care suna:
„religia a ţinut loc de lege şi ştiinţă în vremea fără
lege şi ştiinţă”, mi se pare a avea o explicaţie plauzibilă.
Revenim la consumul de glucoză.
Am discutat despre toate alimentele care conţin glucoza,
vorbind de indicele lor glicetnic (capacitatea de a elibera
glucoza în organism).
Au indice glicemic mare: cerealele integrale (pâinea integrală),
orezul, pastele făinoase, prăjiturile, zahărul, cartofii, ananasul,
pepenele roşu, biscuiţii, băuturile răcoritoare, ketchupul,
sosurile pentru salate.
Glucoza din alimente care nu se consumă este depozitată sub
forma de glicogen în ficat şi în celule, în momentul saturaţiei
cu glicogen, celulele nu mai pot primi în plus - fenomen numit
rezistenţă la insulina.
Continuând să aducem glucoză prin alimente, pancreasul
eliberează insulină pentru a o metaboliza, celulele o refuză şi,
ca urmare, glucoza va fi convertită în lipide (grăsime care se
depune în jurul organelor interne şi în abdomen sub forma de
panicul adipos).
Se atrage atenţia că aceste depuneri de grăsime periviscerale
pot uneori să nu se însoţească de creştere supraponderală sau
de panicul adipos, dar efectul lor negativ este acelaşi.
Grăsimea este preludiul tuturor bolilor cronice
S-au descris peste 100 de gene care ar gestiona obezitatea,
ceea ce ne-ar putea spune că nu întotdeauna este vina celor
supraponderali. Este de asemenea incriminată o genă prezentă
în creier şi care ar determina o foame exagerată.
Când cei supraponderali sunt întrebaţi, ei spun că
nu mănâncă mult, dar s-a constatat că atunci când au atins
senzaţia de saţietate, este deja prea mult. De aici vine şi
îndemnul, care are mai multe explicaţii, de a ne ridica de la
masă înainte de a atinge această senzaţie de saţietate.
Cercetătorii de la Cambridge spun că obezitatea ne răpeşte 10
ani din viaţă.
Prin emiterea de citokine proinflamatorii de către ţesutul gras,
obezitatea creează, cum deja s-a spus,
premisele pentru dezvoltarea tuturor bolilor cronice care ne
scurtează viaţa, inclusiv boala canceroasă.
Cercetătorii de la Cambridge au elaborat şi o metodă
necesară determinării indicelui de masă corporală (IMC)
extrem de simplă şi de practică, pe care o redăm tocmai pentru
că fiecare dintre noi o putem folosi acasă ori de câte ori avem
nevoie.
Se ia o sfoară care să fie egală cu distanţa de la vârful
degetelor de la picioare până la nivelul vertexului (punctul cel
mai înalt al capului).
Se apropie apoi cele două capete ale sforii şi cu ea redusă
astfel la jumătate se cuprinde abdomenul în dreptul
ombilicului. Dacă cele două capete ale sforii se ating,
înseamnă că avem o masă corporală normală şi nu avem
grăsime viscerală periculoasă. Dacă cele două
capete ale sforii nu se ating, înseamnă că avem o obezitate
periculoasă, chiar dacă nu aparentă, şi este necesar să
recurgem la o dietă adecvată.
La ora actuală sunt o mulţime de centre de studiu al
longevităţii care au o mare audienţă la public. Deoarece fac
subiectul unor studii amănunţite şi de specialitate, vom reda
aici doar cu titlu de informare generală tehnica de apreciere a
stării de sănătate în aceste centre.
Sunt doi parametri esenţiali care se determină: 1. Vârsta
cronologică, egală cu numărul anilor de viată.
2. Vârsta biologică, egală cu numărul anilor de uzură a
organismului, exprimaţi prin alţi doi parametri: a) Testul stării
fizice
• Cantitatea ţesutului adipos
• Volumul muşchilor.
b) Teste cognitive care vizează determinarea indicilor de uzură
a capacităţii intelectuale.
Ce este de făcut pentru a respecta condiţiile
favorabile sănătăţii şi longevităţii?
În general, opiniile mai multor autori asupra acestui subiect
rezonează.
Prima atitudine logică constă în reducerea aportului de glucoză
prin alimentele ingerate şi obligarea organismului să consume
grăsimi nesaturate.
Joseph Mercola (2015) propune şi aplică în practica sa
medicală renunţarea la micul dejun pentru perioade scurte pe
care le numeşte ajunări intermitente. El spune că micul dejun
constând din pâine prăjită, brioşe, chifle, gogoşi, sendvişuri
are un aport de glucoză crescut provenind din cereale.
În locul acestor alimente cu conţinut crescut de glucoză se
propune consumul de grăsimi nesaturate constând în măsline,
unt, ouă, legume verzi, ulei de cocos.
Hiromi Shinya propune micul post dimineaţa, aplicat de
asemenea intermitent, o dată, de două ori pe săptămână, până
la realizarea scopului propus.
Menţionez că, în experienţa mea, micul dejun propus de
Shinya mi s-a părut a fi uşor de suportat.
Indiferent de soluţia acceptată - fie ajunarea intermitentă
(Mercola), fie micul post (Shinya) -, ambii autori pledează
pentru respectarea unui interval de 14-16 ore între cină, în
jurul orei 18.00, şi micul dejun de a doua zi, în jurul orei 10.00
dimineaţa. Acest interval este menit să oblige organismul să
consume lipide în loc de glucoză.
Joseph Mercola combate cu argumente ideea în vogă
că micul dejun trebuie să constituie o masă principală şi face
un comentariu interesant referitor la modul de hrănire al
strămoşilor îndepărtaţi.
În acele vremuri, hrana nu era uşor de obţinut şi atunci,
involuntar, aveau perioade de îndestulare cu hrană şi perioade
de foame, când se consuma rezerva de lipide. Această
alternanţă, spune el, avea un efect de echilibrare asupra
organismului.
Joseph Mercola mai face o observaţie interesantă: nu trebuie
să te înfometezi pentru a pierde din greutate, ci să consumi
alimente sărace în zaharuri şi cu conţinut crescut de grăsimi
nesaturate.
A doua cale obligatorie de menţinere a sănătăţii o constituie
efectuarea de activitate fizică, în orice modalitate deja
descrisă, concomitent cu dieta recomandată. Logica activităţii
fizice este simplă: efortul muscular solicită nu numai anularea
efectelor sedentarismului, ci şi consumul de energie prin
arderea grăsimilor.
Decalogul sănătăţii şi longevităţii
1. Consumaţi numai alimente cu conţinut scăzut de glucoză
(zahăr) şi de grăsimi saturate. Restricţii la: paste făinoase,
pâine, orez, îngheţată, carne (îndeosebi roşie), grăsimi saturate
şi procesate.
Legumele şi fructele proaspete îndeplinesc, de obicei, aceste
condiţii.
2. Beţi apă suficientă: 6-8 pahare pe zi.
3. Desfăşuraţi o activitate fizică: fie mersul pe jos circa 5 km
de trei ori pe săptămână, fie gimnastică sau excursii în aer
liber etc.
4. Gândiţi pozitiv, evitând: furia, ura, frica, tristeţea,
calomnierea altor persoane, care au efect de stres asupra
organismului.
Antrenaţi-vă continuu creierul: lecturi, dezlegare de cuvinte
încrucişate, depunerea unui efort intelectual etc.
5. Păstraţi-vă igiena colonului. Sfaturile oferite H.
Shinya, unul dintre marii specialişti în chirurgia tubului
digestiv, par a fi foarte utile.
6. Socializaţi cu acele persoane cu care vă agreaţi şi
comunicaţi pe aceeaşi lungime de undă. Singurătatea deprimă.
7. Masajul
corpului,
cu
includerea
coloanei
vertebrale, săptămânal, este o necesitate.
8. Evitaţi factorii toxici: fumat, alcool, pesticide, toxice de uz
casnic.
9. Refaceţi-vă schema corporală în fiecare dimineaţă
la trezire, prin: tapotajul şi mişcarea tuturor segmentelor.
10. Exprimaţi-vă recunoştinţa în fiecare dimineaţă
pentru o nouă zi.
Addenda: dejunul intermitent recomandat de J.
Mercola sau micul-post descris de Hiromi Shinya pot fi soluţii
uşor
accesibile
pentru
persoanele
supraponderale.
*
**
Am încercat în acest capitol să fac o sinteză a literaturii care se
referă la riscurile pe care le putem întâmpina în societatea
modernă.
Paradoxul este acela că, în timp ce bunurile de consum s-au
diversificat enorm, trebuie să învăţăm şi lecţia că nu tot ceea
ce ni se oferă este şi util pentru sănătate. „Non multa, sed
multum”, spuneau latinii.
Nu mulţimea lucrurilor contează, ci calitatea lor.
Un alt paradox al zilelor noastre este acela că în ciuda
eforturilor care se fac pentru a ne îmbunătăţi viaţa, din cauza
stresului sub toate formele discutate, a efectelor poluării
chimice şi electromagnetice, a epuizării
prin suprasolicitare, viaţa ne este scurtată prin bolile pe care
acestea le provoacă.
M-am străduit, prin cele ce am scris, să găsesc o cale de a ne
strecura printre aceste paradoxuri, împlinindu-ne rosturile
pentru care am venit aici, pe mica noastră „planetă albastră”.
Cap 13 – ŞTIINŢA ÎNFRUMUSEŢEAZĂ FEMEIA
Refacerea frumuseţii feminine - şi, mai mult, reîntinerirea
corpului feminin - este o certitudine, scrie Roxy Dillon,
psiholog, neurofiziolog şi specialist în ceea ce aş numi
farmaco-chimia cosmetică, în cartea sa Secretul întineririi.
Cum să îţi menţii energia, frumuseţea şi starea de bine prin
metode naturale (traducere de Ana Daniela Micu, Lifestyle
Publishing, 2017).
Având în vedere că în această carte am tratat pe larg ceea ce sar putea numi „arta şi ştiinţa de a fi”, vizând diversele aspecte
implicate, am gândit că ar fi necesară
şi o abordare a unei teme care se referă la frumuseţea feminină
şi la căile de menţinere şi, de ce nu, şi de refacere a tinereţii
celei care a fost întotdeauna în centrul istoriei umane.
Mobilul preocupărilor acestei autoare îl constituie găsirea şi
utilizarea tuturor căilor de refacere a frumuseţii feminine prin
mijloace naturale.
Două cauze esenţiale umbresc în timp frumuseţea femeii:
încetinirea funcţionării celulelor şi scăderea secreţiei
hormonilor sexuali feminini.
Scade în acelaşi ritm şi hormonul de creştere care protejează
muşchii şi oasele.
Vârsta este doar un număr, îşi consolează Roxy Dillon
cititoarele şi, de ce nu, şi viitoarele paciente.
Procesul îmbătrânirii nu este inevitabil, spune autoarea. Dar
ritmul său de curgere poate fi chiar reversibil uneori şi încetinit
de cele mai multe ori.
Roxy Dillon, în ciuda pregătirii sale în farmaco-chimie sau
poate tocmai de aceea, este adepta folosirii ca tratament a
remediilor puse la dispoziţie de natură.
Frumuseţea femeii îşi începe declinul după vârsta de 30 de ani,
iar scopul terapiei este acela de a readuce corpul la starea de la
acei ani prin ceea ce Roxy Dillon numeşte acţiunea de bioîntinerire.
Bună cunoscătoare a fenomenului de îmbătrânire, autoarea
îl
analizează
secvenţă
cu
secvenţă,
recomandând pentru fiecare dintre acestea, bineînţeles, cele
cunoscute la data când şi-a publicat cartea (2016).
În general, se admite că în fenomenul de îmbătrânire intervin
procese de oxidare a celulelor cu generarea de deşeuri
organice acide, concomitent cu scăderea capacităţii de apărare
a sistemului imunitar şi cu scăderea activităţii mitocondriale.
Este evident că sunt vizate consecinţele celor două
procese principale în afectarea frumuseţii feminine reducerea funcţionalităţii celulelor prin procesele de oxidare şi
scăderea secreţiei îndeosebi a hormonilor sexuali.
Se vorbeşte în prezent şi despre rolul sirtuinelor, care sunt
proteine implicate în procesul de îmbătrânire, reglând ritmul şi
durata vieţii. Au şi fost numite „gene ale longevităţii”.
Dintre cele 7 sirtuine descrise până acum, un rol aparte îi este
atribuit celei care a fost numită SIRTI.
Ca remediu al reducerii funcţiei celulare, Roxy Dillon
recomandă coaja de lămâie şi afinele. Conţin bioflavonoide
care au capacitatea de a activa metabolismul la acest nivel, ca
şi un efect favorabil asupra peretelui vascular.
Pentru reactivarea secreţiei hormonilor estrogeni este
recomandat uleiul esenţial de mărar, util şi în prevenirea
cancerului şi a bolilor cardiace.
Sirtuina SIRTI este prezentă în usturoi şi în ginseng.
Se spune că acestea au intrat şi în hrana chinezului Li ChingYuen, care ar fi trăit 256 de ani (1677-1933).
Cum toată lumea este curioasă să afle secretul acestei
longevităţi, el a răspuns că a avut tot timpul „inima liniştită”.
Sirtuinele se găsesc de asemenea într-o serie de alimente cum
sunt: strugurii negri, merişorul, rodia, ceaiul verde, cacaua,
ceapa, tomatele şi căpşunile.
Sunt 3 alimente de bază din care putem lua sirtuinele („genele
longevităţii”):
• usturoiul;
• ceaiul verde;
• strugurii negri.
Strugurii negri conţin resveratrol, care este unul dintre cei mai
puternici antioxidanţi.
Ceaiului verde i se atribuie foarte multe virtuţi:
• activator de sirtuine;
• lungeşte telomerii din celulele cordului;
• previne alterarea colagenului;
• reduce lipidele din adipocite;
• stimulează activitatea cerebrală.
Usturoiul este antibacterian, întăreşte sistemul imunitar şi,
după cum s-a spus, prin activarea SIRTI, favorizează
longevitatea.
Ridurile din jurul ochilor sunt cauzate de afectarea
colagenului, iar cele din jurul gurii sunt puse pe seama
pierderii de elastină. Ambele elemente componente ale pielii
feţei sunt deteriorate de radicali liberi.
Remediile utile indicate de Roxy Dillon în aceste impedimente
sunt o serie de substanţe antioxidante constituite din
vitaminele C şi E.
Ca sursă de vitamina C este indicat coacăzul.
Vitamina E are efect asupra sferei sexuale atât la femei, cât şi
la bărbaţi. La femei îşi exercită efectele atât asupra funcţiilor
celulare, cât şi asupra hormonilor estrogeni. La bărbaţi are o
influenţă asupra vitalităţii spermatozoizilor şi de aceea se
recomandă şi de către mulţi alţi autori în pregătirea pentru
conceperea unui copil.
Vitamina E are însă o poveste. În stare naturală forma sa eficientă -, conţine 4 tocoferoli şi 4 tocotrienoli.
Vitamina E obţinută pe cale sintetică conţine doar tocoferoli.
Ambele componente care îi conferă eficienţă se găsesc în
germenii de grâu. De aici derivă şi indicaţia sursei eficiente.
Alte surse de vitamina E sunt rodiile, spanacul, căpşunile,
broccoli, prunele uscate, ceaiul verde, goji.
Fibroblastele şi elastina din structura pielii sunt stimulate de
către uleiul esenţial obţinut din sămânţa de mărar. Uleiul de
imortele şi cel de hibiscus redau de asemenea aspectul tineresc
al tegumentului feţei.
Pungile de sub ochi beneficiază de acelaşi ulei esenţial din
seminţele de mărar, combinat cu ulei de cocos sau de palmier
roşu.
Rozmarinul este apreciat de mulţi autori, în primul rând pentru
efectele de stimulare asupra sistemului nervos - memorie,
atenţie, capacitate de învăţare. Se pare că şi Shakespeare
cunoştea efectele asupra memoriei de vreme ce o pune pe
Ofelia să-i ofere rozmarin lui Hamlet pentru „aducerea
aminte”.
Acidul rozmarinic pe care îl conţine este anxiolitic şi calmant
prin accentuarea efectului inhibitor al GABA (acid gammaaminobutiric).
Prin activarea SIRTI, rozmarinul exercită şi un efect de
antiîmbătrânire.
În cosmetică, uleiul de rozmarin, diluat, aplicat pe piele
stimulează fibroblastele şi redresează cutele făcute de pielea
lăsată.
Pasta de tomate, bogată în licopen, combinată cu uleiul de
măsline şi de asemenea cu tărâţe de orz, în aplicaţie cutanată,
are un efect apreciabil.
Intrând în componenţa celulelor, proteazomii au rolul de a
înlătura celulele uzate. Sunt un fel de măturători ai celulelor
moarte, care trebuie eliminate din corp pentru a nu altera
populaţia sănătoasă a acestora.
Ca şi alte elemente structurale ale corpului, cu vârsta şi ele îşi
reduc capacitatea de funcţionare. Se înţelege că
pentru păstrarea sănătăţii este nevoie şi de reactivarea
proteazomilor, care antrenează în acelaşi timp şi stimularea
mitocondriilor responsabile cu asigurarea energiei
organismului.
Ne întâlnim din nou cu rolul antioxidant al resveratrolului şi al
quercitinei. Un sfat bun dat de toţi nutriţioniştii: să avem în
fiecare zi la masă cel puţin unul dintre aceste elemente:
broccoli, varză, ulei de măsline sau extras din frunza de
măsline, inclusiv măsline.
Roxy Dillon sfătuieşte să se aplice uleiul de măsline şi direct
pe faţă şi pe păr. Protejează de stresul oxidativ şi conferă
frumuseţe tenului şi părului.
Pentru pungile de sub ochi, pe care le vedem frecvent apărând
odată cu înaintarea în vârstă, Roxy Dillon recomandă şi alte
soluţii de tratament. La 500 ml ulei de măsline se adaugă 100
g coajă de stejar pulbere. Se
fierbe la foc mic 30 de minute, se strecoară şi se păstrează ]ntrun recipient de sticlă. Se aplică în comprese pe faţă şi pe gât.
Progerina
Este o proteină prezentă în toate celulele, implicată
în procesul de îmbătrânire.
Boala numită progerie se manifestă prin îmbătrânire precoce,
la vârstă foarte tânără, şi se moare în adolescenţă sau în jur de
20 de ani.
Expunerea prelungită la soare, prin radiaţia ultravioletă
(RUV), activează metaloproteazele care afectează colagenul.
Ca remediu de prevenire a acestor efecte sunt indicaţi
resveratrolul şi acidul ferulic.
Acidul ferulic este conţinut în tărâţele de grâu, de orz, de ovăz
şi în căpşuni.
Uleiul de tărâţe de orez conţine, în plus de acid ferulic, şi
tocotrienoli, care intră în componenţa vitaminei E şi au
capacitatea de a îndepărta depunerile ateromatoase.
La capitolul dedicat telomerilor spuneam că
grăsimile saturate sunt asociate cu telomerii scurţi, iar cele
nesaturate, cu telomerii lungi, care condiţionează
longevitatea.
În context, uleiul de peşte, de primula, din tărâţele de orez şi
de avocado favorizează telomerii lungi.
Frumuseţea feţei tinere este dată şi de grăsimea profundă a
obrazului, care îi imprimă conturul şi creează un aspect plăcut.
Pentru refacerea acestui strat de grăsime profundă se
recomandă în aplicare externă
uleiul de squalen, untul de cacao şi lanolină.
O recomandare insolită pentru toţi insomniacii - un pahar de
suc de vişine băut seara, la culcare.
Conţine hormonul somnului - melatonina.
Consumul de banane, portocale, ananas, pastă de tomate, fulgi
de ovăz, ulei de cedru ar putea avea un efect favorabil şi
asupra somnului.
Se constată adeseori că neoplasmul de sân apare la femeile cu
hiperestrogenism. Mulţi autori susţin că orice tip de cancer
apare ca urmare a incapacităţii organismului de a neutraliza
excesul de RL.
Ginsengul este numit şi „planta om”, după
asemănarea cu corpul omenesc. Este considerat a fi cel mai
puternic remediu anticancer şi antisenescentă, mai ales soiul
crescut în condiţii naturale. Este renumit în acest sens
ginsengul cules din munţii Coreei.
Se spune că reface în numai câteva zile fenomenele de
involuţie ale aparatului genital feminin.
Ashwagandha
Remediul Ashwagandha, venit din India, este acum
comercializat şi la noi. Cognomenul de „parfum de armăsar” îi
deconspiră imediat efectul afrodiziac şi la femei, şi la bărbaţi având o proprietate ambivalenţă de a creşte secreţia de
estrogeni la femei şi de testosteron la bărbaţi.
Se spune că are şi virtutea de a înnegri părul albit, de a
combate insomnia, de a stimula activitatea creierului şi de a
preveni cancerul ovarian.
Rodia
Este reputată pentru conţinutul de estradiol natural, care poate
preveni toate tipurile de cancer, având şi o mare capacitate
antioxidantă, de blocare aRL.
Este indicată, de asemenea, în prevenirea bolilor de inimă şi a
formării de plăci ateromatoase.
Vitamina D
În ultima vreme se insistă asupra importanţei vitaminei D
pentru sănătatea organismului.
Are un rol în geneza hormonilor sexuali şi în prevenirea bolii
canceroase.
Din cauza riscului oncogen al radiaţiilor solare în timpul
intensităţii maxime, pentru a crea condiţii propice formării de
vitamina D la nivelul pielii, se recomandă ca expunerea să se
facă toamna şi iarna, când acest risc este redus.
Vitaminei D i se atribuie capacitatea de prevenire a bolilor
cardiace, a diabetului zaharat, a sclerozei în plăci, a cancerului.
Tonifică, de asemenea, sistemul imunitar.
Pentru anularea efectelor nocive ale radiaţiei solare intense
este recomandat squalenul. Protejează, se spune, ochii de
cataracta provocată de lumina naturală
şi artificială.
Se reaminteşte că îl găsim în scorţişoară, care este un apreciat
AO, în rozmarin, ghimbir, ulei de măsline şi de amarant.
Mierea de albine
Este apreciată şi ca protector de RUV, şi ca bun reparator al
arsurilor solare.
Aloe vera
I se mai spune şi „îngerul păzitor al pielii”. Poate fi aplicată
deci şi ca protecţie de RUV pe piele, în administrare internă,
neutralizează RL, creşte nivelul de colagen şi elastină.
Terapia cu Celule Stem
Deoarece mi se par a fi foarte interesante observaţiile pe care
le face Roxy Dillon (în 2016) referitor la celulele stem(CS),
doresc să insist ceva mai mult asupra lor.
Celulele Stern sunt celule cap de serie, iniţiale din care provin
toate celelalte din corpul nostru.
Se cunosc două tipuri de CS - embrionare şi adulte.
CS embrionare sunt polivalente, nediferenţiate şi pot deveni
orice tip de celule, dar pot dezvolta şi cancer, pentru că nu
stăpânim încă suficient dirijarea lor spre o finalitate sau alta.
Alt impediment îl reprezintă recoltarea lor de la fetuşi umani punând probleme de ordin medico-legal.
CS adulte se găsesc la nivelul întregului corp. Ele pot fi
activate cu mijloace naturale, fără pericol, prin plante
medicinale, alimente şi suplimente. Se poate controla şi durata
lor de viaţă.
Trebuie spus că toate tipurile de celule adulte - din piele,
muşchi, creier etc. - când îmbătrânesc sunt înlocuite de CS,
care devin noi celule în locul celor care au murit. Ştim bine
acum că toate celulele corpului nostru au o durată de viaţă
mult mai scurtă decât cea a corpului ca ansamblu. Se spune că
într-un an toate celulele corpului şi toţi atomii din structura
noastră
sunt noi. Misterul stă în identitatea noastră, care pare să
fie aproape aceeaşi, deşi în fiecare clipă este alta.
O cale de a evita evoluţia CS spre transformarea în celule
oncogene este aceea de a le stimula prin mijloace naturale.
Ashwagandha ( Withania somnifera) are această
proprietate de a stimula CS şi de a inhiba evoluţia celulelor
canceroase. Blochează procesul de metastazare şi toate
formele de cancer. Este contraindicată la persoanele care fac
uz în acelaşi timp de opiacee.
Este subliniată din nou forma naturală a vitaminei C, spre
exemplu aceea din sucul de lămâie - utilă în stimularea
fibroblastelor.
În repararea leziunilor cutanate intervin CS
mezenhimale care, prin transformarea în fibroblaste, generează
elementele necesare vindecării.
Cu înaintarea în vârstă, CS mezenhimale scad cantitativ,
oferind o explicaţie pentru timpul mai îndelungat de vindecare
a unei leziuni cutanate faţă de vârstele tinere.
Acest timp de vindecare mai îndelungat poate fi însă
scurtat prin stimularea CS mezenhimale cu Aloe, vitamina C,
uleiul de migdale şi de avocado.
Efectele benefice ale acestor remedii naturale sunt citate şi în
estomparea ridurilor şi a cearcănelor, acţionând prin stimularea
fibroblastelor.
Cu rol de stimulare a CS sunt invocate mai multe remedii.
Vitamina C
Este reputată pentru mai multe acţiuni terapeutice.
• Stimulează fibroblastele, a căror funcţie nu o mai repetăm.
• Distruge celulele canceroase, dar, după cum a semnalat
Albert Szent-György, privind utilizarea vitaminei C, efectul
optim nu îl are forma sa sintetică, ci aceea naturală din sucul
de lămâie, acţionând sinergie cu bioflavonoidele conţinute de
aceeaşi sursă.
Pentru a evita eventualul efect iritant pe piele al sucului de
lămâie, se preferă şi alte surse de vitamina C.
Resveratrolul
Este considerat în prezent unul dintre cei mai activi AO.
Am discutat mai sus că un rol de menţinere a tinereţii corpului
îl au proteinele numite sirtuine, cea mai cunoscută fiind SIRTI,
scrisă cu majuscule.
În procesul de îmbătrânire, un rol determinat îl are şi proteina
numită progerina, care acţionează prin
inactivarea sirtuinelor care, după cum am spus, reacţionează în
sens contrar, menţinând starea specifică
tinereţii prin stimularea CS din piele. Aici intervine
Resveratrolul care protejează CS generatoare de sirtuine.
Resveratrolul activează îndeosebi principala genă a
longevităţii - sirtuina SIRTI.
Sursa principală de Resveratrol o constituie extractul din
seminţe de struguri negri. Afinele sunt şi ele frecvent
recomandate în acest sens.
Tătăneasa (Symphytum)
Stimulează CS epidermale când este aplicată extern.
Dubiile în efectele patologice pe care le-ar putea avea cu
administrarea internă impun prudenţa de a se folosi doar
extern, în recomandarea autoarei, în aceeaşi formă
de aplicare are un efect apreciabil în vindecarea rănilor.
Implicarea telomerilor în fenomenul frumuseţii feminine
La capitolul destinat telomerilor am definit pe larg rolul lor în
organism. Aici ne vom referi doar strict la subiectul supus
discuţiei.
Substanţele naturale folosite în aplicaţii externe, deci pe piele,
pentru activarea CS au efect protector şi asupra telomerilor.
Efectul de alungire a telomerilor ştim că înseamnă ani de viată
în plus. Am amintit deja de relaţia între CS, telomeri, hormoni
estrogeni şi antioxidanţi.
Hormonii estrogeni au efect important în protecţia telomerilor
şi asta ar putea fi o explicaţie posibilă de ce femeile trăiesc
mai mult decât bărbaţii.
Antioxidanţii, am văzut, au rol favorabil asupra lungimii
telomerilor. Este o listă lungă a substanţelor cu virtuţi
protectoare pentru telomeri: uleiul de peşte, uleiul de palmier
roşu, vitamina D, administrată sub formă de
D3, în doză de 800 U.I./ zi, proteina din zer, rozmarinul,
cacaua, afinele, acidul folie, ceaiul verde, fructele de pădure,
uleiul de măsline, uleiul de avocado etc.
Au efect nociv, de scurtare a telomerilor şi deci a vieţii: carnea
procesată, şunca, zahărul rafinat etc.
Planta Astragalus, folosită în medicina chineză de peste 2.000
de ani, este reputată ca având un efect marcant asupra lungimii
telomerilor. Este folosită de asemenea în refacerea sistemului
imunitar deprimat de medicaţia citotoxică din cancer.
În ecuaţia relaţiei dintre CS - estrogeni - telomeri a rămas de
amintit rolul hormonilor estrogeni.
Hormonii estrogeni au rolul de a stimula CS, de a repara
leziunile cutanate şi de a prelungi telomerii.
În experienţa autoarei, pentru refacerea secreţiei de estrogeni
au eficienţă uleiurile esenţiale din seminţe de mărar şi de
fenicul, plantele lemnul-dulce şi schinduful.
Mierea este de asemenea recomandată pentru efectul de
redresare a secreţiei de hormoni estrogeni, de activare a
factorilor de creştere din piele şi de stimulare a CS de la acest
nivel.
Pentru dozele şi modul de preparare a diverse soluţii de uz
terapeutic, trimitem cititorul la sursa consultată şi citată de noi.
Protejarea sistemului osos
Îmbătrânirea înseamnă şi prejudiciul suferit de sistemul osos.
Zilnic oasele se rarefiază şi se reformează, se destructurează şi
se restructurează. La vârsta tânără se restructurează mai mult
decât ceea ce se pierde. Mai târziu, fenomenul se inversează.
Are loc producerea a ceea ce numim osteoporoză. Oasele se
subţiază,
densitatea lor se diminuează şi constituie cauza fracturilor
frecvente.
Este uşor de memorat formularea autoarei: când apar ridurile,
este semn că îmbătrâneşti; când apar bufeurile, înseamnă că
hormonii estrogeni şi-au redus activitatea; când apar durerile
de spate, înseamnă că
oasele au probleme.
În optimismul său, Roxy Dillon ne asigură că
remediile naturale recomandate pot îndrepta aceste deficienţe
provocate de numărul anilor.
La apariţia osteoporozei odată cu menopauza trebuie recurs la
remedii capabile să stimuleze hormonii estrogeni: schinduful,
lemnul-dulce, uleiul de primula.
Acestea au capacitatea de a reface masa osoasă.
Diosgenina din schinduf şi lemnul-dulce reface masa osoasă,
ca şi estrogenii, dar nu are riscul cancerigen al acestora.
Diosgenina stimulează construcţia de ţesut osos, inclusiv la
nivelul mandibulei şi al dinţilor.
Este de reţinut că şi unele medicamente pot reduce masa
osoasă, deci dincolo de motivarea prin vârstă. Cu acest efect
de afectare a structurii osoase sunt citate anticonvulsivantele,
benzodiazepinele şi medicaţia steroidă.
Remediile necesare refacerii structurii oaselor Se includ
aici calciul, magneziu!, borul, vitamina D, vitamina K,
vitamina C, Omega 3, manganul, cuprul, zincul, sulful, iodul şi
siliciul.
Sunt utile, de asemenea, ceaiul verde, orzul, cicoarea şi
cacaua.
Maca
Are multiple efecte inclusiv în refacerea ţesutului osos. Sunt
citate efecte asupra memoriei şi a energiei fizice şi psihice.
Este antidepresiv şi antioxidant.
Stimulează foliculii ovarieni, creşterea părului, previne
cancerul hepatic.
Bond
Creşte concentraţia de estradiol la persoanele care au ieşit din
menopauză. Stimulează eliberarea hormonului paratiroidian
implicat în reglarea ciclului menstrual.
Stimulează
celulele
osteoblaste
care
generează ţesut osos. Previne căderea dinţilor prin fixarea
solidă în gingii şi în structurile osoase.
O indicaţie la îndemâna tuturor: prunele uscate. Au conţinut
bogat în bor. O porţie de 10 prune uscate pe zi modifică în
bine densitatea osoasă.
Merele
În stare naturală conţin florizina - utilă pentru ţesutul osos - şi
polifenoli. Se pot administra şi sub formă de suc sau oţet.
Prunele uscate consumate împreună cu bananele, ceapa şi
cafeaua de cicoare stimulează flora intestinală
(microbiană), care creşte capacitatea de apărare a
organismului, reduc depresia şi cresc energia vitală.
Ceapa, îndeosebi cea roşie, conţine quercitină, care are multe
aplicaţii - antiriduri, echimoze, articulaţii rigide, creşterea
părului. Previne, de asemenea, metastazele din cancer.
Quercitină mai poate fi luată din ceaiul negru, vinul roşu,
fructele de pădure, cacaua, ardei iute, capere.
Şi o lecţie utilă pentru mulţi consumatori se referă
la zahărul rafinat. Zahărul în general cunoscut este o sucroză,
format din două molecule - o glucoză şi o fructoză. Indiferent
că este alb sau brun, structura este aceeaşi.
Zahărul alb îmbătrâneşte în ritm accelerat pielea şi oasele,
pentru că nu conţine niciun mineral care, prin alcalinitatea sa,
să echilibreze aciditatea dată de zahăr şi
proteine. Chiar şi fără a avea diabet zaharat, zahărul din
alimente poate fi nociv pentru oase dacă se află în cantitate
mare.
Este bine de ştiut că scorţişoara, schinduful şi ovăzul au
capacitatea de a menţine în limite normale zahărul din sânge.
Există şi un zahăr aflat în alimente şi care este folositor pentru
organism. Acesta este trehaloza. Se găseşte în miere şi în
ciuperci, făcându-le utile în păstrarea unui ten frumos şi
sănătos.
Nocivitatea sedentarismului pentru sistemul osos
Inactivitatea conduce la subţierea oaselor, dar şi a muşchilor.
Am mai scris aici despre consecinţele sedentarismului şi
despre lecţia învăţată din experienţa cosmonauţilor. Absenţa
gravitaţiei afectează oasele.
Exerciţiul fizic sub diferite forme - alergat, mers pe jos, haltere
- este absolut necesar sănătăţii la modul general şi nu doar
pentru o singură structură sau funcţie din organism.
În plus de procedeele discutate deja în alte capitole, se
recomandă şi tehnica tapotajului. Cu degetele făcute pumn se
bate uşor pe toate zonele fetei de câteva ori zilnic. Se
realizează în acest mod o uşoară stimulare a tuturor ţesuturilor
feţei. Procedeul tapotării şi al masării uşoare se poate extinde
la întregul corp, efectuându-se mai ales dimineaţa, la trezire.
Mica gimnastică de dimineaţă are funcţia de a-ţi lua în primire
corpul, refăcându-i schema structurală, şi de a-ţi trezi toţi
centrii motori după somnul de noapte.
Acesta era unul dintre sfaturile date de Edgar Cayce,
considerat a fi fost cel mai mare oracol al Americii.
Roxy Dillon redă în cartea sa şi modul de dozare a remediilor
naturale şi voi face o excepţie indicându-le, pentru că mi se
par a fi mult prea importante.
Din lista recomandată, ni se spune că este de dorit să alegem
cel puţin două remedii pe zi, unul singur având un efect poate
incomplet.
• Schinduf şi fenicul - două linguri de pudră/zi; de amestecă cu
apă sau cu suc de mere să se bea o dată
sau împărţit în două-trei reprize.
• Bor - 3-9 mg/ zi;
• Maca - 4 linguriţe/zi; se poate bea cu suc sau cu iaurt;
• Prune uscate - 10 pe zi;
• Banane - una/zi.
• Se recomandă, de asemenea, o ceapă pe zi, sub formă de
pudră sau în forma sa naturală;
• Sucul de mere - pentru conţinutul în florizină, 250
ml;
• Vitamina D3 - 400-1000 UI/zi;
• Magneziu - 200-400 mg/zi;
• Laptele de capră sau iaurtul sunt bune surse de calciu.
Bătrâneţea
o
inversare
a
raportului
muşchi/grăsime
Cu înaintarea în vârstă, masa musculară scade şi cea de
grăsime creşte, având nu doar dezavantajul schimbării
nedorite
a
aspectului
fizic,
ci
şi
vulnerabilitatea la boli inflamatorii cronice.
În stilul său optimist, autoarea ne spune că putem, prin
mijloace naturale, să corectăm aceste transformări nedorite.
Cu timpul, grăsimea începe să ia locul muşchilor.
Fenomenul a fost numit sarcopenie (I.H. Rosenberg, 1988).
Ştim că ţesutul muscular este şi un organ rezervor pentru
glucoză. În absenţa sa, incidenţa diabetului zaharat tip II
creşte.
Hormonul de creştere reface şi muşchii
Din nou ne întâlnim cu acelaşi avertisment lucid: hormonul de
creştere reface masa musculară pierdută, dar numai în formă
naturală.
După încetarea creşterii în înălţime, când se închid cartilajele
de creştere, hormonul somatotrop gestionează
masa musculară, pe cea osoasă şi sănătatea pielii.
Muşchii sunt influenţaţi de hormonul somatotrop prin acţiunea
asupra sarcomerilor, care sunt unităţi bazale ale acestora.
Este bine de ştiut de către amatori că hormonul somatotrop
poate fi stimulat de către glutamină, care poate avea însă în
acelaşi timp şi risc oncogen.
Stimularea fără risc a hormonului de creştere este dată de
proteina din zer şi ginkgo biloba.
Ginkgo stabileşte un echilibru armonios între grăsime şi
muşchi. Atrofiile musculare la vârstnici sunt efectul scăderii
secreţiei de hormon somatotrop. Un studiu asupra
tratamentului cu Ginkgo a găsit o creştere semnificativă a
masei musculare.
Proteina din zer s-a dovedit a fi de asemenea un stimulent al
hormonului de creştere cu refacerea masei musculare inclusiv
la oamenii foarte vârstnici.
Ni se reaminteşte efectul favorabil al zerului şi asupra
telomerilor.
Acidul ursolic
Este un alt stimulent foarte puternic al creşterii masei
musculare şi inhibitor al atrofiei musculare.
Acidul ursolic este prezent în coaja de măr, în afine, în prunele
uscate, în oregano, în salvie, în cimbru şi în rozmarin.
Pentru reducerea grăsimii corporale s-a dovedit a fi util acidul
clorogenic din boabele verzi de cafea, din prunele uscate şi din
zmeură.
Idealul terapeutic al unui remediu natural este acela de a
reduce grăsimea şi a o transforma în muşchi capacitatea care li se atribuie fructelor descrise mai sus şi altor
fructe în general. La modul doar enunţiativ, fără
să redea argumente ştiinţifice doveditoare, Roxy Dillon, în
baza experienţei proprii, relatează despre efectul semnificativ
a
două
produse,
acetil-L-carnitină,
prescurtat ALCAR, şi DMAE (dimetilaminoetanol),
administrate împreună, în boala Alzheimer, în oboseala
cronică şi în atrofia musculară. O aduc în discuţie pentru
afirmarea efectului terapeutic îndeosebi în boala Alzheimer,
atât de răspândită astăzi.
Neplăcerile celulitei
Este aspectul de „coajă de portocală” generat de celulele pline
de grăsime, arătând ca nişte globule. În jurul lor se formează
gropiţe vizibile. Cauza este atribuită estrogenilor.
Masajul cu o mănuşă aspră exfoliantă înainte de duş lasă
pielea proaspătă şi stimulează producerea de colagen.
Crema cu extract de castane, în experienţa autoarei, ar reduce
satisfăcător acumulările de grăsime.
Din alte recomandări în tratamentul celulitei face parte uleiul
de mărar.
Cafeaua rece conţine AMPc, care stimulează
hormonul de creştere. Rolul de stimulare a AMPc este atribuit
compuşilor numiţi metilxantine, care sunt prezente şi în ceaiul
verde şi negru şi în cacao. Este motivul pentru care, în loc de
cafea, se poate folosi oricare dintre produsele descrise.
Rolul aquaporinelor în procesul de slăbire
Aquaporinele sunt proteine cu rol de pori care traversează
membrana celulelor. Prin aceşti pori se elimină excesul de apă
şi grăsimi din celule.
Asemenea altor componente, şi aquaporinele îşi diminuează
funcţionalitatea cu vârsta.
Servind ca un fel de robinet celular pentru eliminarea
excesului de grăsimi, s-a constatat că fenolii din coaja de mere
„deschid” la nevoie acest „robinet”.
Oţetul de mere, care conţine aceşti fenoli, este de multă vreme
folosit în medicina populară pentru scăderea în greutate.
Polifenolii pe care îi conţine oţetul diminuează depozitul de
grăsime şi stimulează masa musculară.
Oţetul de mere este indicat atât în administrare internă, cât şi
externă, în forma diluată cu apă.
Se repetă recomandările pentru menţinerea unui corp suplu cu
remedii naturale: uleiul de măsline, prin care se evită
depunerile de grăsime; uleiul de primula, aplicat în acelaşi
scop pe faţă; oţetul de mere, aplicat sub formă de masaj pe
zonele în care se depune grăsimea.
În administrarea internă, oţetul de mere poate fi luat câte două
linguriţe diluat cu apă, înainte de masă sau în timpul mesei.
Remedierea căderii părului
Există o diferenţă între căderea părului la femei, în mod difuz,
şi la bărbaţi, localizat în zone de calviţie.
Cele două mecanisme implicate în fenomenul de îmbătrânire reducerea funcţiilor celulare şi cea a secreţiei hormonilor sunt invocate şi în căderea părului. Spre deosebire de bărbaţi,
femeile sunt mai favorizate în recuperarea acestei pierderi.
Se creează un dezechilibru între hormonii estrogeni, a căror
secreţie scade, şi hormonul masculin dihidrotestosteron, care
va domina funcţional, crescând în loc să scadă odată cu vârsta
la ambele sexe şi determinând acelaşi efect al pierderii
podoabei capilare.
Se atrage atenţia că ceea ce stimulează foliculii părului de pe
cap are inconvenientul de a determina apariţia părului şi pe
faţă, ceea ce evident că nu se doreşte. Folosirea externă, de
pildă a cafelei, are acest neajuns de a stimula apariţia părului
în zona pe care este aplicată.
Cofeina stimulează foliculii părului, având uşoară
acţiune antitestosteronică, dar trebuie aplicată strict local,
numai pe pielea capului.
Băutul cafelei, ni se spune, nu are nicio legătură cu creşterea
părului.
Lista produselor recomandate de autoare este generoasă:
cofeina, rozmarinul şi eucaliptul, untura, oţetul de mere, ceapa,
mierea, uleiul din germeni de grâu, crema cu uree, lanolina şi
lemnul-dulce.
Lăsăm privilegiul autoarei să destăinuie modalitatea de
aplicare, având la dispoziţie cartea amintită, publicată de
Lifestyle Publishing din Bucureşti.
Mi se pare însă interesant să explic - ceea ce este, cred, mai
degrabă rolul meu - un fenomen ştiinţific care are legătură cu
îngrijirea tenului.
S-a discutat mai sus despre aquaporine, la a căror descoperire
românii au contribuit graţie lucrărilor profesorului Gheorghe
Benga de la Cluj.
Aquaporinele sunt pori transmembranari (mici canale) prin
care celulele îşi reglează transportul de apă
şi grăsime. Polifenolii din mere stimulează acest transport.
Alte aquaporine sunt specializate în transportul de uree şi
glicerol. Ambele substanţe au un rol şi în metabolismul
bulbului de păr, şi în cel al tenului. Reducerea cantitativă şi
funcţională a acestor aquaporine odată cu vârsta are consecinţe
şi pentru căderea părului, şi pentru uscarea tenului. De aici
vine şi indicaţia utilizării cremelor cu uree şi glicerină pentru
stimularea creşterii părului şi îngrijirea pielii care se usucă şi
se ridează.
Din multitudinea de probleme patologice care sunt proprii
sexului feminin vom relua rezumativ doar câteva.
1. Acneea
Este neplăcerea cu care se întâlnesc frecvent adolescenţii,
generată de intrarea excesivă în activitate a hormonilor
androgeni.
Remedii:
• O linguriţă de pulbere de turmeric dizolvată în apă
sau în ceai de mentă, de 3 ori pe zi.
• Se poate aplica local şi ulei de mentă.
• Aloe vera gel aplicată pe faţă.
2. Cearcănele
• Ulei din seminţe de mărar, 30 de picături în 100
ml ulei de cocos în aplicaţie locală, în jurul ochilor.
• Uleiul de migdale este o alternativă.
• Ulei de lemn-dulce, 4 linguriţe de pudră
amestecate cu 200 ml ulei de avocado - în aplicaţie locală.
3. Petele de pe faţă
• Două linguriţe de vitamina C se dizolvă în 100 ml glicerină.
Se aplică pe toate zonele cu pete - faţă, mâini etc. pentru circa
5 minute după care se clăteşte şi se usucă prin tamponare.
• Loţiune cu ceapă: o jumătate de ceapă pusă în 250
ml apă, se amestecă şi se strecoară. După 5 minute de aplicare,
se spală. Mirosul de ceapă se îndepărtează cu oţet de mere, ni
se spune.
• Pasta de tomate aplicată timp de 5 minute este o altă soluţie.
• Alte surse indică sucul de lămâie aplicat pe tegumente în
acelaşi scop.
4. Celulita
• Oţetul de mere în aplicaţie locală.
• Masajul cu o mănuşă.
• Cafea aplicată local.
• Tinctură de castane aplicată local.
5. Părul alb
Culoarea părului este dată de melanocitele din firul de păr,
care cu timpul scad cantitativ.
• Sucul de ceapă stimulează aceste melanocite.
• Uleiul de eucalipt, uleiul de palmier, uleiul de avocado şi
untura au acelaşi efect de redare a culorii părului dacă sunt
aplicate în strat subţire pe scalp, cu cel puţin 30 de minute
înainte de spălare.
6. Căderea părului
• Ulei de rozmarin, câteva picături, apoi câteva picături de ulei
de eucalipt, aplicate pe pielea capului.
După 3 luni de tratament aplicat seara, se dau asigurări de
reapariţie a părului.
7. Pungile de sub ochi
• Aplicarea de ulei de nucă de cocos sau de jojoba.
• Afinele şi alte fructe de pădure au rolul de a activa gena
SIRTI care, la rândul său, stimulează producerea de colagen şi
elastină.
8. Ridurile de pe frunte şi din jurul gurii
• Uleiul de jojoba, aplicat în strat subţire, ni se spune că este
foarte eficient.
*
**
Miroslav Radman, profesor de biologie celulară la Facultatea
de Medicină a Universităţii „ Rene-Descartes”
din Paris, îşi exprimă îndoiala în mulţimea de substanţe care
sunt comercializate cu promisiunea că pot să
întoarcă ceasul biologic.
Fiecare dintre noi are de ales între propria experienţă, propria
gândire şi oferta timpului într-o societate de consum.
Experienţa este cel mai bun învăţător.
Cap. 14 - TIMPUL ALTFEL VĂZUT
Într-una dintre celebrele sale ziceri, Emil Cioran spunea:
„Misiunea mea este să îmi omor timpul, a lui să mă omoare pe mine. Ne înţelegem bine, ca între asasini”.
Ce este Timpul?
Dicţionarele ne spun că este o dimensiune a Universului
exprimată prin intervalul dintre două
evenimente care se desfăşoară succesiv.
Timpul este o curgere dinspre cauză spre efect, după
cum apreciază clasicii latini. Mai târziu, în viziunea fizicii
clasice newtoniene, Timpul este văzut ca fiind absolut, liniar şi
univectorial.
Astrofizica ne spune că Timpul a început odată cu Big-Bangul.
Până atunci nu au existat nici Timp (T), nici Spaţiu (S).
După cum ne spune Eminescu versificând Imnul cosmogonic
din Vede, înainte de începuturile lumii:
„N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,/
Căci era un întuneric ca o mare fără-o rază”.
În „Rugăciunea unui Dac” redă aceeaşi imagine a Momentului
zero al Universului:
„Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici sâmburul luminii de viată dătător,
Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeauna, Căci unul erau
toate şi totul era una..”.
În poemul „Luceafărul”, ca şi în alte creaţii,
Mihai Eminescu oferă un sens inedit noţiunilor de T
şi S, anticipând cu peste 30 de ani concepte ale fizicii
moderne, într-o formă artistică, desigur, dar cu o intuiţie
uimitoare pentru vremea sa şi cu o originalitate care şi astăzi
ne tulbură, demnă de geniul său.
„Porni luceafărul. Creşteau în cer a lui aripe, Şi căi de mii de
ani treceau în tot atâtea clipe.
[…]
Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaşte,
Şi vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naşte.
[…]
Ei doar au stele cu noroc Şi prigoniri de soarte, Noi nu avem
nici timp, nici loc
Şi nu cunoaştem moarte”.
Începuturile T şi S rămân încă un mister pentru ştiinţe. Dacă T
nu era înainte de Big-Bang, de unde a apărut S, dacă până
atunci nu exista? Nu ne putem imagina nici ce era dacă nu ar fi
ceea ce este.
Arthur Eddington vorbeşte despre Săgeata T care curge
dinspre trecut spre viitor, linear şi ireversibil.
„Fugit irreparabile tempus” spunea Vergiliu în a sa Georgica
III.
Stephen Hawking a descris trei săgeţi ale T.
I. Săgeata termodinamică
T curge odată cu entropia oricărui sistem.
II. Săgeata psihologică
Este sensul în care ni se pare că se scurge T din trecut spre
viitor.
III. Săgeata cosmologică a Timpului
De la momentul Big-Bang, în care începe extensia
Universului, T curge ireversibil odată cu ordonarea sa în
formule cunoscute.
Odată ajuns la limita extensiei, când se vorbeşte de o posibilă
contractare a Universului, T ar parcurge drumul invers, spre
momentul zero. În acest caz, T nu ar mai fi ireversibil, ci
reversibil.
Un pahar de apă spart s-ar recompune la loc din cioburile
proprii.
T cosmologic ar contraveni T termodinamic, pentru că acesta
ar curge de la ordine spre dezordine (entropie).
Dacă T ar curge invers, oamenii aflaţi la sfârşitul vieţii ar
relua-o invers. Ar muri înainte de a se naşte şi ar reîntineri.
În virtutea principiului funcţionării şi structurării holografice a
Universului, David Bohm spunea că în fiecare atom este
înscrisă istoria lumii. Dacă am da T
înapoi, l-am putea vedea pe Napoleon trecând curajos de unul
singur podul de la Arcole să-i înfrunte pe austrieci.
Plecând de la Teoria lui Einstein, este acum de domeniul
informaţiei comune că T se reduce într-un vehicul care ar
merge cu viteza luminii. Un cosmonaut care s-ar întoarce din
adâncul Universului, el încă tânăr, nu i-ar mai găsi pe nimeni,
dintre cei lăsaţi pe Pământ, în viaţă.
Solomon Marcus vorbea despre o mulţime de forme ale T:
• T real;
• T solar (astronomic);
• T atomic;
• T cuantic;
• T relativist;
• T biologic;
• T medical;
• T subiectiv;
• T geologic;
• T social;
• T semiotic;
• T circular;
• T spiralat etc.
Este interesant de ştiut că împărţirea timpului în cele 60 de
secunde ale minutului şi în cele 60 de minute ale orei este o
invenţie mesopotamiană.
Timpul newtonian
Este un T liniar, curge uniform pe o axă dinspre trecut spre
viitor.
Deşi vorbim de un T liniar, suntem înconjuraţi de elemente
neliniare, cum sunt conştiinţa şi visul.
T din vis nu este egal ca durată cu T trăit conştient.
În stare de veghe trăim cu T clasic, solar, în stare de vis, T şi S
sunt complet sfidate. În fracţiuni de secundă
putem trăi ore.
În experienţa morţii clinice T nu este egal cu cel real.
În minute, ore se pot derula secole.
Marea surpriză şi întrebare este aceea că, deşi această
experienţă a morţii clinice poate dura cu mult mai mult decât
timpul în care creierul poate fi resuscitat fără sechele,
respectiv circa 3 minute, în momentul ieşirii din această
experienţă, nu se constată niciun impediment adus acestuia.
Să explicăm altfel. Creierul nu îşi mai poate reveni la starea de
funcţionare normală dacă sunt depăşite 3
minute fără oxigen.
În EMC, când creierul este debranşat de la circulaţia sanghină,
s-a văzut că acest T nu mai contează. Am comentat la capitolul
respectiv cazul în care pentru a se opera un anevrism situat la
baza creierului a trebuit să
se recurgă la scoaterea din circulaţia sanghină a creierului şi a
cordului circa o oră. În tot acest timp, pacienta a trăit o
experienţă de tip EMC, asistând la tot ce s-a întâmplat în jurul
său. A fost deci o păstrare a conştiinţei într-un moment în care
creierul era nefuncţional timp de circa o oră.
Alte exemple de durată a EMC dincolo de 3 minute: Dannion
Brinkley (28 de minute); George G. Ritchie (9
minute).
T din universul spiritual este total altul decât cel terestru. Anii
noştri, dincolo, sunt clipe.
T de vindecare în universul spiritual al unor boli grave - ca
infarctul miocardic, encefalitele grave, dezastrele fizice
generate de cancer - durează de la câteva clipe la câteva zile. A
se vedea cazul Anitei Moorjani, cu cancer limfatic vechi de 4
ani. Vindecarea a durat o săptămână. Encefalita purulentă a
medicului Eben Alexander a durat 7 zile.
T medical de vindecare a acestor boli durează însă
incomparabil mai mult.
Prima abordare obiectivă în care T este independent de orice
influenţă exterioară i-a aparţinut lui Aristotel.
T văzut subiectiv, dependent de conştiinţă, îi este atribuit
Sfântului Augustin (sec. IV d. Hr.). Este citată
spre ilustrare cartea sa Confesiuni. În concepţia sa, T
este definit ca T al aşteptării, care este în atenţia prezentului şi
devine apoi subiectul amintirilor (T
trecut).
După Kant, T şi S sunt percepute subiectiv şi au un caracter
aprioric. Nu sunt deci inerente lumii reale, ci sunt forme
conceptuale subiective.
La Newton, T are caracter absolut, după cum s-a mai spus.
T circular şi illo tempore (Constantin Noica, Mircea Eliade)
sunt forme arhetipale aduse într-o repetiţie ritualică din
timpurile primare, de început.
T profan este cel comun, obişnuit.
Este necesar să menţionăm că vechile tradiţii din satele
româneşti aveau o dublă finalitate. Pe de o parte, era nevoia
pioasă de a cinsti străbunii, amintind de vechile lor legături
venite de peste timp, de a nu uita de datoria morală de a
rămâne uniţi, iar pe de altă parte, era momentul de socializare
şi de descătuşare de obida acumulată în robia muncii de la
câmp.
Există şi T biologic al organismului:
• ritmul cardiac;
• ritmul respirator;
• ritmul circadian, lunar, anual;
• ritmul ovarian (lunar);
• ritmurile cerebrale;
• ritmul endocrin;
• ceasul biologic din ADN.
Cea mai minuţioasă descriere a ritmurilor biologice în
consonanţă cu cele cosmice o găsim în doxologia medicinei
tradiţionale (antice) chineze.
Fiecare organ şi fiecare funcţie din corpul omenesc îşi are
ritmul propriu de activitate, pe ore, cu maximum şi minimum.
Este interesant că cercetările de fiziologie în scopul corelării
ritmurilor biologice cu cele cosmice au confirmat descrierea
din medicina tradiţională chineză.
Există un T de formare a sinapselor dintre neuroni de la 4 minute la 4 ore.
În câteva luni avem un nou ADN, dar tiparul genetic rămâne
acelaşi.
Şi totuşi, mă întreb, care tipar genetic, al cărei clipe, de vreme
ce cu fiecare clipă suntem deja alţii?
Tegumentul se schimbă într-o lună. Ficatul este altul după 6
săptămâni.
Într-un an, nici un atom din cei de anul trecut nu mai este în
corpul nostru.
Totul se schimbă în noi, dar numai noi părem să
rămânem aceiaşi, de vreme ce ne legitimăm ani de zile cu
aceeaşi fotografie din cartea de identitate.
Suntem aidoma unui copac, cu frunza mereu schimbată în
fiecare primăvară, până când şi trunchiul său falnic se
prăbuşeşte.
Un timp despre care se vorbeşte rar este cel perceput diferit la
vârsta copilăriei şi la cea de adult.
T din copilărie este foarte dilatat, pentru că la vârsta primei
confruntări cu viaţa totul este nou, mintea observă şi
contabilizează în memorie. Această memorare a evenimentelor
trăite creează impresia de zile lungi, care se scurg lent. Îmi
amintesc foarte bine de această
impresie din copilărie.
Copilul atent află mereu lucruri noi.
La vârsta maturităţii, puţine evenimente ne mai surprind. Pe
cele banale nici nu le mai observăm, pentru că nu li se mai dă
nicio atenţie de către creierul care le înregistrează mai mult
mecanic şi sunt prea puţin conştientizate.
În acest fel, ziua ni se pare a fi foarte scurtă şi ne întrebăm
când a trecut.
După ce că de la o anumită vârstă mai rămân puţine zile de
trăit, ni se par şi acelea prea scurte.
Acesta este T psihologic, cu o apreciere foarte subiectivă, în
funcţie de numărul anilor şi de intensitatea trăirii
evenimentelor.
Tocmai pentru influenţa nefavorabilă asupra psihicului, sunt
opinii care sfătuiesc să nu ne serbăm
decât zilele onomastice, şi nu aniversările, după 40 de ani.
Reiau din cartea Inteligenţa materiei alte modalităţi ale T - cel
fiziologic şi formele subiective ale T trăite în stări de extaz.
Pierre Lecomte du Noüy a studiat T de cicatrizare a unei plăgi
(rană) la diferite vârste.
Timpul de cicatrizare a plăgii l-a numit T fiziologic.
La vârsta de 10 ani, acest T este de 5 ori mai mic decât la
vârsta de 60 de ani. Altfel spus: un copil de 10 ani trăieşte în
60 de minute cât un adult de 60 de ani în 5
ore.
Trăirea între 16 şi 20 de ani nu este egală, spre exemplu, cu
cea dintre 50 şi 54 de ani.
Concluzii aici: părinţii şi profesorii trăiesc în lumi temporale
diferite de cele ale copiilor.
Ceasul fiecăruia dintre noi bate diferit în funcţie de vârstă şi
destin.
EXTAZUL
Este o stare modificată a conştiinţei în care T este perceput în
mod distorsionat.
Descrierea făcută de Alan Watts, farmacolog, redată
cu mai multe detalii în Inteligenţa materiei decât aici, mi se
pare a fi cel mai bine fundamentată ştiinţific.
Alan Watts a provocat farmaco-chimic o stare extatică sub
observaţia a două Clinici de Neurologie din California.
În TI se observa o încetinire a scurgerii timpului sau, mai
exact, cel care experimentează rămâne axat doar pe momentul
prezent, având impresia că nu mai există alt timp.
În T2 se pierde simţul polarităţii spaţiului: sus/jos;
dreapta/stânga; Est/Vest; Nord/Sud; afară/înăuntru.
Totul este perceput într-o altă logică.
În T3 se percepe o continuitate S/T. Vederea este panoramică,
în unghi de 360 de grade.
Deplasarea în orice loc şi la orice distanţă se face aproape
instantaneu la simpla exprimare a dorinţei.
În T4 se experimentează simţul relativităţii. Toate formele apar
ca variaţii ale aceleiaşi energii, aşa cum şi sunt, de altfel.
Un alt aspect, nedescris de Alan Watts, este cel al
simultaneităţii dispunerii lucrurilor, şi nu în succesiune, cum
ne apar în dimensiunea noastră.
Descrierea de mai sus mie îmi spune că subiectul supus
voluntar acestui studiu a experimentat, a trecut prin conştiinţa
modificată în dimensiunea universului spiritual, descris în
EMC şi la nivelul câmpului cuantic.
Am suficiente argumente pentru a susţine această
afirmaţie, analizate deja în cartea Mintea de dincolo.
Sinteza şi semnificaţia experienţelor morţii clinice.
TIMPUL PARALEL
Într-o după-amiază de primăvară a anului 1974, în timp ce
eram într-o conversaţie cu cineva, am avut brusc imaginea
unei scene la care vor participa mai multe personaje, în
dimineaţa zilei următoare. A fost o ieşire din T prezent, o
trăire în două momente de timp diferite şi paralele - aici şi
acolo.
Sentimentul de realitate era obsesiv şi irepresibil trăit până a
doua zi, când totul s-a întâmplat aidoma.
Îmi este imposibil să explic ce se petrece în creier în acest
timp, am înţeles doar semnificaţia cu efecte pentru viitor.
EXTAZUL MISTIC
Este, de asemenea, o trăire în două realităţi paralele.
Conştiinţa este păstrată şi înregistrează lucid realitatea de aici
şi pe cea de dincolo, unde au loc alte evenimente sau li se
transmit mesaje cu conţinut religios.
Asistarea părintelui Arsenie Boca la înmormântarea mamei
sale în timp ce se afla închis, confirmată prin informaţiile
cerute de autorităţi de la faţa locului, cum se spune, este un
exemplu de trăire în două realităţi paralele.
Toate profeţiile marilor sfinţi sunt exemple de anticipare a
unui timp ce nu s-a produs încă, dar deja prezent în altă
dimensiune.
Visele premonitorii sau anticipative sunt alte exemple de trăire
în doi timpi paraleli. Am scris deja despre visele de acest gen
pe care le-am avut în foarte multe situaţii de limită în existenta
mea.
De vreme ce aceste vise mi-au fost date doar în momente
dramatice din viaţă, şi nu la întâmplare, deduc că există o
dimensiune din care suntem supravegheaţi, cineva ştie foarte
bine ce ni se întâmplă, urmăreşte cursul evenimentelor sau
chiar le determină cu un anumit scop şi la momentul oportun
ne spune prin vis ce se va întâmpla în final.
Dacă este aşa, cum se poate implica altcineva în visele
noastre? Dacă există, şi asta este dovada, şi o altă
realitate, o altă dimensiune în care se ştie totul despre noi, de
ce continuăm să o negăm în ciuda unei evidente clare?
Timpul oniric
În cartea Mintea de dincolo. Sinteza şi semnificaţia
experienţelor morţii clinice am reluat, după scriitorul englez
Anthony Peake, un exemplu de vis petrecut în
1870, la aproape un secol după Revoluţia franceză din 1789.
Vreau să subliniez, prin acest vis, diferenţa dintre timpul real
în care se petrec evenimentele şi timpul din vis, incomparabil
de scurt.
Un om este judecat în timpul acelei revoluţii, este condamnat
la moarte prin ghilotină, este condus la eşafod prin mulţimea
agitată, apoi este urcat pe eşafod şi legat de către călău, care
lasă ghilotina să cadă, despărţindu-i capul de corp. După tot
acest calvar, vine şi momentul culminant al visului.
Condamnatul simte cum fierul rece al ghilotinei îi cade pe gât
exact în clipa în care bara rece de fier a patului i-a căzut pe
ceafă… şi s-a trezit îngrozit de acest coşmar.
Timpul anticipativ (premonitoriu)
Este cea mai stranie formă de T. Este un T venit din altă
dimensiune, fie sub formă de vis, fie în stare de veghe, de
luciditate când, brusc, ai o reprezentare mentală a unui
eveniment viitor, pe care îl vezi până în cele mai mici detalii şi
la o dată şi oră riguros exacte.
Am trăit ambele forme ale T anticipativ,
întotdeauna, pentru cel căruia i se transmit anticipat aceste
evenimente, au o semnificaţie, au o funcţie revelatorie.
Astfel de anticipări ale unui timp ce nu s-a petrecut încă, după
cum am scris în alte lucrări, ne pun într-o contradicţie totală cu
concepţiile noastre materialiste.
Dacă viitorul este deja prescris în faţa noastră, cine suntem în
realitate? Ce valoare mai au secolele de gândire materialistă şi
toate pretenţiile noastre de a stăpâni Pământul?
TimeWaver
TimeWaver sau TimeWaver Frequency este un concept nou,
creat de Marcus Schmieke, un om de aleasă cultură şi un
cercetător de excepţie.
Tradus complet, conceptul se referă la Timpul în care s-a
inaugurat o nouă formă de medicină, şi anume aceea a
utilizării frecvenţei undelor care sunt specifice tuturor
formelor existente în natură, inclusiv, deci, tuturor structurilor
şi funcţiilor corpului uman.
Principiul, cu o fundamentare cuantică, este foarte simplu:
sănătatea corpului înseamnă funcţionarea în toţi parametrii de
frecvenţă normală şi sincronizaţi, boala înseamnă pierderea
frecvenţei fiziologice, o disritmie deci, la nivelul unor funcţii
şi structuri ale organismului uman.
Remediul
terapeutic
presupune
resetarea
frecvenţelor modificate patologic cu ajutorul unor dispozitive
tehnologice existente deja sau create prin cercetări în
laboratoarele proprii din Berlin.
În perioada 18-20 ianuarie a avut loc la Berlin o întâlnire
internaţională pe această temă (TimeWaver World, 2019).
Abordarea holistică a fiinţei umane, integrată în contextul său
firesc - cosmologic, biologic şi psihologic -, deschide mari
perspective pentru medicina viitorului.
Concluzie
Trăim cu toţii paradoxul unui timp de care depinde întreaga
noastră viaţă fără să ştim, în final, ce este acest T!
T real este singurul T trăit acum, în prezent Trecutul este
amintire. Viitorul este speranţă, aşteptare.
Viaţa este un intermezzo între trecut şi viitor până
când ceasul de aici ni se opreşte odată cu Timpul. Emil Cioran
pare să fi avut dreptate…
Cap. 15 - CITINDU-L PE HARARI
Motto: „Şi în acea zi, oamenii vor fi plictisiţi de viaţă
şi vor înceta să mai considere Universul demn de mirare
respectuoasă şi de venerare… Nu vor mai iubi această
lume… această structură glorioasă. Cât despre suflet şi
credinţa că este nemuritor… vor râde şi se vor convinge pe ei
înşişi că sunt false”.
Yuval Noah Harari ne-a oferit, relativ recent, două
volume la care doresc să fac un comentariu, intitulate Sapiens.
Scurtă istorie a omenirii (2011) şi Homo deus.
Scurtă istorie a viitorului (2015), ambele traduse la Editura
Polirom, în 2017 şi, respectiv, în 2018.
Harari scrie o operă exhaustivă, originală, doctă, într-un stil
aparent simplu, larg accesibil, dar nuanţat şi antrenant. Opera
sa este mai degrabă o istorie-eseu, cu opinii şi interpretări
proprii, surprinzătoare şi cel mai adesea paradoxale, care în
mod cert face „valuri”, fiind deja tradusă în peste 40 de limbi.
Harari nu s-a mulţumit să scrie doar o istorie a lumii ca o
simplă
înşiruire de date, ci a dorit şi a reuşit să sublinieze lecţiile pe
care le-am avea de reţinut din tumultoasa noastră existentă
trecută şi prezentă.
Dotat cu o vie acurateţe intelectuală, autorul surprinde ineditul
şi esenţa ideilor tratate, dar în acelaşi timp pune la îndoială
existenţa unor teritorii sacre, consfinţite prin vechi tradiţii,
înlocuindu-le cu noii zei ai unei lumi aflate în derută, grăbită
spre niciunde, însetată de nou, de consumism şi de
senzaţionalul incitant al unei clipe. O lume care are fobia
statuilor veşnice, demolându-le cu frenezie pentru a ridica
altele cu durata efemeridelor.
S-ar putea spune că Harari a scris o nouă „Biblie”, una a
omului cibernetic, omul confecţionat tehnic, postmodernist,
devenit el însuşi pentru sine un Dumnezeu cu puteri creatoare
şi distrugătoare.
Provocat de multitudinea de idei în vogă astăzi, abordată într-o
manieră personală de Harari, voi supune discuţiei câteva dintre
acestea.
Religia şi ştiinţa
Harari afirmă că religia şi ştiinţa sunt incompatibile.
Da, este adevărat, dar numai pentru timpul în care ştiinţa nu
era suficient de evoluată ca să poată explica fundamentele
religiei.
Harari spune că religia a apărut în timpul Revoluţiei Agricole,
apreciat la circa 12.000 de ani. Totuşi, religiile considerate a fi
clasice - mozaică, creştină şi islamică se constituie mult mai târziu, după cum ştim.
Termenul de religie vine de la cuvintele religo, religare însemnând a lega. Religia este un liant social, stabileşte o
legătură între oamenii adepţi ai unei credinţe. Are astfel un
efect opus individualismului cultivat în lumea modernă şi care
îi separă pe oameni, înstrăinându-i. Exprimă în acelaşi timp o
relaţie, o legătură cu o forţă unică supranaturală căreia i se
atribuie puterea de a-l scoate pe om din dificultăţile vieţii.
Ideea de ajutor divin este atât de înrădăcinată în mintea umană,
încât, înaintea aproape oricărei iniţiative, se spune „Doamne,
ajută!”.
Circulă şi o butadă în acest sens. Toţi călătorii care s-au urcat
într-un avion erau atei. Parcurgând o zonă cu furtună, avionul
este puternic zguduit. La coborârea din avion, toţi călătorii
erau credincioşi…
Harari ne spune că vârsta omului Sapiens, dotat cu raţiune, se
apreciază a fi de circa 70.000 de ani. Deci, ca
fiinţă raţională, nu putea să nu se întrebe cărei forţe din natură
îi datorează existenţa. Având în vedere psihologia umană, sunt
convins că omul se naşte cu sentimentul existenţei unei entităţi
supranaturale. Nevoia de o forţă
Absolută, atotputernică nu o poate oferi omului decât religia.
Motivarea religiei ca fiind opiu pentru nefericiţii supuşi
exploatării, cum scria Marx, nu poate explica apariţia
religiilor. A discuta în aceşti termeni înseamnă a ignora, după
opinia mea, conştient sau nu, două
circumstanţe. Prima se referă la existenţa unor experienţe
spirituale care, cu toate că nu le au decât un număr redus de
persoane, sunt reale. A doua circumstanţă o constituie evoluţia
ştiinţei până la stadiul în care să poată să susţină teoretic şi
experimental realitatea unei surse transcendente a lumii.
Este plină literatura de mărturii ale experienţelor spirituale,
studiate şi atestate de numeroşi oameni de ştiinţă, cum sunt
Stanislav Grof, Larry Dossey, Pim van Lommel, Dean Radin,
Kenneth Ring, Raymond Moody, Herbert Benson, Michael
Sabom etc. Am citat doar câteva nume de persoane care au
titluri universitare.
Dacă nu aş fi avut eu însumi astfel de experienţe care
transcend condiţia fizică a realităţii senzitive, unele dintre
acestea deja publicate în cărţile mele, probabil că
mă limitam la mărturiile găsite în literatură. Este indiscutabil
că certitudinea nu o poate oferi decât experienţa trăită direct de
tine însuţi şi în acest sens înţeleg bine îndoiala celor care nu au
avut şansa să le experimenteze.
Afirm în acelaşi timp, cu toată onestitatea, că a experimenta nu
înseamnă a motiva întreaga filosofie ţesută în jurul
fenomenului religios. Înseamnă doar a sesiza existenţa a
„ceva” ca esenţă inteligentă dincolo de
condiţia noastră fizică. Şi dincolo de noi ce poate fi altceva
decât Spiritul, o entitate de altă natură decât noi?
Istoria evoluţiei ştiinţei este una la fel de sinuoasă
pe cât este şi cea a evoluţiei societăţii umane în ansamblul său.
Ştim că Aristotel (384-322 î. Hr.) - nume de referinţă
în filosofia antică - era convins că Pământul este plat şi imobil,
iar Soarele se roteşte în jurul său.
Deşi filosofia lui Platon se apropie mult mai mult de cea a
religiei, este luat ca model Aristotel, şi nu Platon.
Este posibil să avem astfel o explicaţie a concepţiei
geocentrice susţinută de Biserica creştină. Au trebuit să
treacă peste două secole până ce slujitorii Bisericii catolice să
admită concepţia heliocentrică a lui Copernic.
Dacă pentru acest adevăr nu ar fi plătit cu viaţa Hypatia şi
Giordano Bruno, iar Galileo Galilei nu ar fi fost condamnat, se
putea găsi o scuză pentru Biserică.
Atât se putea şti în acel moment. Crimele ei sunt justificate
însă prin referirea la Sfânta Scriptură, de parcă Dumnezeu,
care „a făcut Cerul şi Pământul”, nu ştia cum funcţionează tot
ceea ce a creat. Nicăieri nu găsim o astfel de revelaţie. Şi
atunci, de ce încrâncenarea care a costat vieţi?
Kepler, care a stabilit legea mişcărilor planetare, era încă
convins că acestea sunt „împinse de îngeri” pe orbitele lor.
Adevărata revoluţie în ştiinţă o declanşează Isaac Newton
(1642-1727) prin opera sa monumentală
Principiile matematice ale filosofici naturale, publicată în anul
1687. Axe loc atunci un adevărat reviriment intelectual,
stârnind un amplu interes pentru ştiinţă în întreaga Europă.
Newton aşază ştiinţa în termeni proprii, adecvaţi.
Legile divine, prin exprimarea în formule matematice, devin
legi ale naturii.
Universul este descris acum ca un ceasornic riguros exact,
previzibil şi determinist. Aşa cum deja s-a spus şi am şi
menţionat în acest material, Newton a „luminat”
dintr-odată lumea, creând un fundal solid pentru dezvoltarea
ştiinţelor ulterioare.
Prin explicarea ştiinţifică a fenomenelor din natură, religia
pierde mult din aria sa de extensie şi concepţia materialistă
despre lume devine o alternativă cu un mare potenţial de
credibilitate la cea creaţionistă.
Sunt convins că progresul în cunoaşterea ştiinţifică
şi reacţia de ripostă a oamenilor de ştiinţă la atitudinea ostilă a
Bisericii faţă de ştiinţă au motivat formarea unei viziuni
materialiste despre lume.
În virtutea acesteia, suportul ultim structural al tuturor
lucrurilor îl constituie substanţa accesibilă
sensibilităţii noastre. Dincolo de atomi nu este decât nimicul, o
Terra incognita. Atomul părea să fie ultima ratio când,
începând din 1895, odată cu descoperirea radiaţiei X de către
Rontgen, apoi a radioactivităţii (1896) de către Becquerel şi
soţii Curie, se aduc dovezi concrete că dincolo de atomi mai
există şi o altă lume.
La jumătatea ultimei luni din anul 1900, Max Planck creează
termenul de cuantă, anunţând începutul unei noi ştiinţe - fizica
cuantică.
Principiile noii fizici, formulate în primul sfert al secolului al
XX-lea prin cercetările unor fizicieni onoraţi cu Premiul
Nobel, pun în mare dificultate concepţia materialistă despre
lume, creând un abis epistemologic în cunoaştere. Prin
implicarea activă a conştiinţei în acţiunea de convertire a undei
non-fizice, non-gravitaţionale şi invizibile din câmpul cuantic
în
particulă fizică, gravitaţională şi accesibilă percepţiei noastre,
se face un salt fundamental spre o altă
dimensiune de Univers, inclusiv spirituală, după cum rezultă şi
din Manifestul pentru o ştiinţă postmaterialistă
elaborat la întâlnirea oamenilor din diverse domenii ale ştiinţei
de la Canyon Ranch din Tucson, Arizona, în zilele de 7-9
februarie 2014.
Eminentul filosof Jean Guitton, referindu-se la fizica cuantică
(1991), vorbea de relevarea unui „univers care intră în conflict
violent cu raţiunea comună”. Principiul certitudinii din fizica
clasică îşi pierde validitatea, acolo funcţionând cel al
incertitudinii formulat de Werner Heisenberg.
În opinia mea, fizica cuantică poate fi văzută ca o ştiinţă cu
potenţial explicativ pentru dimensiunea spirituală a
universului, pentru esenţa religiilor, a nucleului lor
fundamental, cel puţin în viziunea Noii Ştiinţe, în care se
includ fizica modernă, experienţa morţii clinice, experienţele
extracorporale atestate ştiinţific de către Institutul „Monroe”
(SUA), psihologia transpersonală, al cărei mentor principal
este Stanislav Grof, profesor universitar (SUA).
Din nefericire, noţiunile fizicii cuantice nu sunt uşor de înţeles
şi din acest motiv foarte puţini comentatori o aduc în discuţie
ca argument în favoarea dimensiunii spirituale a Universului.
Aceste două circumstanţe invocate mai sus alături de
argumentele comentate în capitolul dedicat religiei în lumea
modernă constituie suficiente dovezi că la ora actuală între
religie şi ştiinţă nu sunt contradicţii.
O lume fără Dumnezeu
Harari pledează pentru o lume fără Dumnezeu, fără
vechiul umanism, formată din fiinţe fără suflet, fără
conştiinţă, fără emoţii - constituită doar din algoritmi, nonconştienţi, care acţionează mecanic, întocmai ca o maşină.
După cum spuneam, Harari consideră că religia, ca şi alte
sisteme de gândire ideologice, politice, tradiţii spirituale etc.,
este doar un mit, o creaţie umană menită
să servească interesele de grup.
Este o viziune a unei mode postmoderniste apărută
în Occident. De la ateismul pasiv, constituit paralel cu
laicizarea societăţii umane, generată de succesul ştiinţei
materialiste şi al tehnologiei, s-a trecut la un ateism activ, chiar
furibund. Catedralele monumentale sunt acum închiriate
pentru mărunte utilităţi comerciale din lipsă de susţinători.
Istoria se repetă. La instalarea comunismului în Rusia,
clădirile bisericeşti au devenit depozite de cereale, grajduri de
vite, localuri de petrecere etc. Unele biserici din Rusia erau
reale frumuseţi arhitectonice şi, pentru a le rezerva o soartă
mai bună, au fost transformate în muzee.
Ar trebui să fiu în total de acord cu această viziune asupra
religiei pentru că, nu-i aşa, nu este frumos să fii retrograd,
anacronic, depăşit de evenimente, ci este corect politic să fii
modern, să respiri aerul timpului tău.
Se spune că tinerii sunt cei care dau tonul la modă sau o
adoptă cu uşurinţă. Eu nu cred însă că adaptarea la o modă este
o simplă chestiune de mimare, ci şi de raţionament. Şi iată ce
întrebări îmi pune mie raţiunea vizavi de existenţa unei alte
raţiuni la nivel de Univers.
De unde vine ordinea din Univers? Care este sursa Big Bangului, lumina cu care astrofizica ne spune că a început
Universul? Cum a fost posibil să se ordoneze în forme atât de
inteligente - mai întâi nevii, apoi întreaga diversitate de forme
a lumii vii?
De unde vine structurarea inteligentă, funcţională a lumii, dacă
înainte nu a existat nicio inteligenţă? Cum poate o materie
moartă, inconştientă să genereze o conştiinţă autoreflexivă în
Univers? Care este sursa experienţelor spirituale? Ce sunt
experienţele morţii clinice? Cum să explicăm vindecarea
instantanee de boli incurabile, grave, cu un trecut îndelung,
nerezolvate de medicina ştiinţifică?
Poate cineva explica vederea din timpul morţii clinice a celor
nevăzători din naştere? După cum vedem, experienţele morţii
clinice şi concluziile fizicii cuantice pun în dificultate ştiinţa
materialistă.
Andrew Greely (SUA), în prefaţa la ediţia franceză a cărţii lui
Raymond Moody Lumina vieţii de dincolo (La Lumière de
l’au-delà), afirmă că întreaga experienţă a morţii clinice
relatată de către cei care au traversat-o are loc numai în
creierul lor şi nicidecum într-o altă
dimensiune, chipurile spirituală.
Ştiu că este o afirmaţie în acord cu concepţia materialistă
actuală despre lume, dar se ignoră nişte adevăruri extrem de
evidente.
Mai întâi, investigaţiile de ultimă oră au relevat că în timpul
morţii clinice creierul este exclus funcţional. Este ca un aparat
electric deconectat de la priză, după cum spune Pim van
Lommel. În al doilea rând, cum putem explica vindecarea
acelor cazuri citate şi de noi tetraplegia veche de 24 de ani a aviatorului grec Stavros
Kalkandis, cancerul limfatic al Anitei Moorjani sau
meningoencefalita acută cu E. coli a medicului neurochirurg
de la Universitatea Harvard, Eben Alexander, fără sechele şi în
timp de o săptămână? Este exclus să punem pe seama unui
creier nefuncţional aceste vindecări fără explicaţie.
Când voi avea un răspuns doct, convingător la toate aceste
întrebări din partea ştiinţei, voi deveni un fervent apărător al
ei.
Când nu pot explica, savanţii expediază la capitolul
„singularităţi” apariţia Big Bang-ului, a ARN şi ADN, adică
au apărut o singură dată, la începutul lumii… Şi?
Puteau să apară de mii de ori, întrebarea este: de unde a venit
primul impuls? Ştiinţa oficială foloseşte încontinuu sintagma
„materia evoluează”, a evoluat de la forme simple la formele
complexe pe care le vedem astăzi. Cum poate evolua o materie
fără minte, fără viaţă? A evolua înseamnă a avea o conştiinţă,
o raţiune care e capabilă
să ştie ce face. Evoluţia biologică prin simpla întâmplare şi
selecţie, cum spunea Darwin, nu poate explica enorm de mulţi
paşi ai acesteia, cum ar fi de ce să meargă
numai înainte şi nu şi înapoi, că doar asta face o întâmplare.
Are un efect haotic. Dacă suntem rezultatul unei întâmplări, de
ce, din întâmplare, un cuplu uman nu ar putea reveni la
primatele din care se spune că ne tragem obârşia? Şi primatele
sunt forme viabile ca şi omul, de vreme ce trăiesc alături de
om, chiar dacă în pădure.
Pentru mine, plusul şi minusul din chimie, forţele de atracţie
de la nivel uman care, categoric, sunt selective, şi nu oarbe,
întâmplătoare, îşi au o logică
fermă - sunt un mare mister - şi veţi fi de acord cu mine că nu
sunt un mit, o creaţie a minţii noastre, ci transcend voinţa
umană, determinând funcţionalitatea şi frumuseţea lumii.
UNICITATEA SAU DUALITATEA CONŞTIINŢEI
Ştiinţa actuală atribuie conştiinţa exclusiv creierului uman,
considerând că este generată de procesele electro-chimice de
la acest nivel.
Ca şi cum s-ar îndoi - şi pe bună dreptate Harari afirmă onest
că atât se ştie în momentul scrierii notelor sale, în 2011.
Sunt multe argumente pentru care personal nu pot fi de acord
cu reducerea conştiinţei la chimia din creierul nostru. Fie şi
numai pentru că există
manifestări de tipul conştiinţei şi la alte niveluri ale lumii vii şi
chiar nevii.
Fără excepţie, toţi comentatorii afirmă că nu avem încă o
teorie satisfăcătoare a conştiinţei. Nu ştim, cum spune şi
Harari, în ce mod sunt create senzaţiile subiective de bucurie,
de iubire, de plăcere, de durere etc., prin simple reacţii
biochimice şi biocurenţi.
Nu ştim cum din atomii fără conştiinţă se naşte o conştiinţă.
Transplantul de cord a relevat în mod foarte ciudat idei, vicii,
obiceiuri sau chiar talente care îi aparţineau donatorului şi care
au fost transferate odată cu organul respectiv la persoana
receptoare.
Se face adesea confuzia între minte şi conştiinţă.
Mintea este expresia impactului dintre conştiinţă şi creier.
Procesele biochimice şi bioelectrice din creier sunt într-adevăr
cele care explică funcţionalitatea mintii.
Mie mi se pare a fi un mare mister capacitatea cortexului
nostru de a codifica în senzaţii biocurenţii modelaţi în
frecvenţă şi transmişi de la receptorii existenţi în tegument şi
mucoase. Structura acestor receptori este relativ simplă, redusă
la nişte filete nervoase şi, cu toate acestea, ele sunt capabile să
traducă (codifice) în biocurenţi senzaţiile de cald, rece, durere,
presiune, tact, plăcere. De la aceşti receptori la creier nu
circulă niciuna din aceste senzaţii prin nervii noştri, ci doar
nişte biocurenţi traduşi de cortex în ceea ce simţim. Şi, atenţie!
Cortexul cerebral nu simte
durerea, doar o traduce pentru mintea noastră. Să
decodifici nişte biocurenţi modulaţi în frecventă în toate
nuanţele senzaţiilor trăite este un adevărat miracol al
creierului. Mi se pare de asemenea o mare victorie a minţii
umane modul în care a reuşit să codifice şi să
decodifice sunetul şi imaginea transmise sub formă de unde
ale câmpului electromagnetic.
Wolfgang Pauli, laureat al Premiului Nobel pentru cercetări în
Fizica cuantică, îşi exprima mirarea cum o moleculă de
glucoză aplicată pe limbă, în sânge, este doar glucoză, dar
când este trimisă la creier, devine conştiinţă.
Fluxul de experienţe subiective, spune Harari, constituie
conştiinţa. Nici robotul şi nici computerul nu au conştiinţă.
Maşinile autonome, care deja pot circula pe drumurile publice,
au senzori, dar nu au dorinţe şi conştiinţă.
Computerele sunt doar o sumă de algoritmi fără
minte şi se întreabă dacă vor avea vreodată. Eu cred că, oricât
de performante vor fi în viitor, pot imita mecanismele minţii
umane, dar nu vor avea niciodată
suflet.
Harari spune că ştiinţa actuală a căutat prin toate cotloanele
corpului omenesc şi nu a găsit sufletul.
Concluzia sa: înseamnă că nu există. La acest răspuns, eu pun
următoarea întrebare: când un om moare, în primele 3 minute
toate celulele sunt încă vii. Primele care mor după 3 minute
sunt celulele nervoase. Ce element a dispărut în momentul
morţii? De ce nu mai funcţionează corpul în cele 3 minute în
care toate celulele sunt încă vii? Ce a dispărut din corp?
În experienţa morţii clinice, explorările funcţionale ale
creierului evidenţiază că, în momentul în care conştiinţa este
prezentă, creierul nu mai este funcţional.
Pim van Lommel, cardiolog olandez, într-un articol publicat în
prestigioasa revistă de medicină The Lancet (2001), subliniază,
în baza acestor studii, că în timpul morţii clinice creierul nu
mai este funcţional, ceea ce înseamnă că nu creierul este cel
care experimentează, ci conştiinţa. Stanislav Grof (2006),
Raymond Moody (1975), Bruce Greyson (1980) şi mulţi alţii
exprimă
aceleaşi concluzii.
Cum poate să fie cineva conştient când creierul este mort?, se
întreabă Lommel, referindu-se la experienţa din timpul morţii
clinice. Trebuie să renunţăm la concepţia tradiţională că sediul
conştiinţei este în creier, continuă el. Conştiinţa are conexiuni
universale, fiind văzută ca un ram al marii Conştiinţe
Cosmice. Numai astfel putem înţelege diferenţa între minte,
care este dependentă de funcţionarea creierului, şi conştiinţă,
care se poate manifesta şi independent de creierul uman.
Fiind aici, aş vrea să răspund şi la întrebarea lui Harari
referitoare la diferenţa dintre conştiinţă şi inteligenţă.
Conştiinţa implică o raţiune, o cunoaştere (cum scientia), în
timp ce inteligenţa poate fi şi artificială, ca o succesiune de
algoritmi, de operaţiuni non-conştiente.
Conştiinţa are o origine primordială, în timp ce inteligenţa
artificială este o creaţie umană. Din acest motiv cred că se pot
crea roboţi superinteligenţi, dar nu şi conştienţi.
Inteligenţa nu implică obligatoriu şi criterii etice în
funcţionalitatea sa, dar conştiinţa le poate implica desigur, nu obligatoriu, de vreme ce există oameni care comit
răul fiind conştienţi de ceea ce fac.
Precaritatea partidelor politice
Apropo de gândirea fără conştiinţă. Harari apreciază
că toate partidele politice mint pentru a fi urmate de mase.
Altfel liderii lor nu se pot afirma. Ne amintim că
încă Francois Rabelais, la vremea sa, spunea că ştiinţa fără
conştiinţă este o ruină.
Karl Popper opina că ar trebui să înlocuim acest oribil sistem
al partidelor (politice). El era dezamăgit de sloganurile lor
politicianiste prin care proferau fără jenă
că adversarii sunt întotdeauna răi, iar ei sunt întotdeauna buni
şi, ca urmare, trebuie să fie votaţi.
Karl Popper afirma, vizavi de aceste sloganuri, că
omul este acelaşi în toate timpurile şi în toate geografiile, şi
dacă este aşa, de unde vine pretenţia unora că sunt mai buni
decât alţii? Menţionează de asemenea şi surprinzător, în acord cu cele mai recente descoperiri din
neurofiziologie - că o asemenea atitudine de ostilitate naşte
ura şi ura nu clădeşte, ci duce la ruină.
Reiau succint câteva din opiniile vizavi de acest subiect
abordate în alte lucrări proprii, exprimate de mari personalităţi
în domeniul ştiinţelor politice şi economice.
John
Kenneth
Galbraith,
fost
profesor
la
Universitatea Harvard şi consilier al preşedintelui J.F.
Kennedy, în cartea sa Societatea perfectă (1997) menţionează
că principiul dominant al unei societăţi eficiente trebuie să fie
raţiunea pragmatică, şi nu cea doctrinară. Nu doctrinele
politice trebuie să subordoneze o societate raţională şi
sănătoasă. Adică ar trebui să fie invers decât se întâmplă
astăzi în lumea noastră.
O societate nu poate fi funcţională atâta vreme cât există o
clasă pauperă, redusă la condiţia minimă de
existenţă şi care va fi o continuă sursă de violenţă, revoltă,
vicii şi crime.
John Locke, Karl Popper şi alţi comentatori afirmă
că o societate care admite sărăcia ca pe o stare firească
este imorală şi antiumană.
Premisele viitorului
Harari ne spune că, oricât am fi de conştienţi, de raţionali şi de
prevăzători, nu putem să spunem cu certitudine ce soartă va
avea omenirea în viitor.
Eu aş aduce altfel discuţia: va mai avea omenirea un viitor
dacă avem în vedere această criză morală, criză de sens care se
face simţită la nivelul întregii lumi?
Pretutindeni, lumea se agită, protestează şi se revoltă,
pretutindeni este nemulţumită şi se consumă în conflicte
inclusiv armate. Focarele de război locale care au pus lumea în
băjenie, rătăcind înfometată şi fără
adăpost în căutarea unui loc unde să poată trăi mai liniştită, se
pot oricând transforma într-un incendiu mondial.
S-a spus de multă vreme că, din cauză că lumea se înrăieşte şi
acumulează prea multe contrarietăţi care generează
dezechilibre majore, are loc periodic o purificare prin mijloace
de proporţii catastrofale. Prima acţiune de purificare a fost prin
apă, aşa-zisul Potop al lui Noe. Următoarea purificare este
prezisă să se întâmple prin foc.
Apa şi focul - cele două soluţii de purificare a lumii cu care
deja ne confruntăm încă din zilele noastre.
Lăsând mitologia la o parte, astăzi, chiar la ora la care scriu,
lumea se confruntă la nivel catastrofal cu apa şi focul, care au
distrus totul în calea lor, şi nu la întâmplare, ci metodic,
afectând pe rând toate zonele geografice şi aproape toate ţările.
Distrugerile iau
proporţii apocaliptice, iar noi continuăm nonşalant să ne urâm,
să ne ucidem, să ne insultăm şi să ne denigrăm, să tăiem
pădurile, care sunt un obstacol în calea apelor şi un factor
esenţial de păstrare a echilibrului climatic al planetei.
Impresia tuturor celor care se referă la tabloul lumii actuale
este aceea că lumea nu se află pe un drum bun, ci, dimpotrivă,
dacă se continuă în acelaşi mod, va merge spre autodizolvare.
O analiză simplă ne arată că trăim într-o lume care se
îndepărtează de toate standardele unei existenţe normale,
mergând împotriva biologiei şi psihologiei umane, împotriva
raţiunii, a moralei şi a naturii.
Viaţa nu are niciun sens, spune Harari. Sensul vieţii era de
ordin divin, spun eu, dar Dumnezeu a fost izgonit din lumea
postmodernistă. Înlăturându-l pe Dumnezeu, omul devine
propriul său stăpân, propriul său idol. Fiind în adoraţia sinelui,
oferindu-şi toate bunurile puse la dispoziţie de o societate
axată doar pe consum şi pe obţinerea de senzaţii îmbătătoare,
omul de astăzi ar trebui să fie foarte fericit, foarte mulţumit de
sine.
Înconjurat de atâtea oferte, de ce este totuşi nemulţumit,
nefericit, agitat, revoltat? Ce îi lipseşte?
Ar fi de aşteptat ca măcar în ţările cu economie dezvoltată
numărul celor care se sinucid, refuzând lumea în care trăiesc,
să fie mai mic decât în ţările slab dezvoltate, după cum însuşi
Harari ne spune. După
cifrele pe care le notează, în ţările în curs de dezvoltare, o
persoană din 100.000 se sinucide într-un an. În ţările cu nivel
de trai ridicat se sinucid 25 de persoane din 100.000 într-un an.
Harari încearcă să explice acest fenomen prin aceea că
fericirea este determinată mai mult de biochimia din creier
decât de oferta socială. Este adevărat că şi un
drog care modifică biochimia din creier poate induce o stare
de fericire sau de alt ordin, dar ca psihiatru pot să
spun că şi invers este adevărat, o anumită stare psihică
va induce o biochimie proprie. În cele mai multe cazuri de
suicid, a fost mai
Întâi starea psihică de nemulţumire, de anxietate sau de
depresie care s-a însoţit de tulburarea biochimică. Sunt,
desigur, şi cazuri în care drogurile induc, odată cu modificarea
biochimică, şi acea tulburare psihică propice suicidului.
Dacă sentimentul de fericire poate fi indus numai prin
mijloace de modificare a biochimiei, independent de condiţiile
sociale, economice şi personale, atunci de ce s-ar strădui
lumea să schimbe aceste condiţii şi n-ar recurge la
determinarea artificială a biochimiei celor nefericiţi sau a celor
care caută să trăiască într-o continuă fericire?
Dar se poate trăi oare numai cu procurarea de plăceri? Şoriceii
lui Miller au murit în cele din urmă de foame, pentru că, având
la dispoziţia lor pedala aducătoare de plăcere, prin electrozi
introduşi în creier, au acţionat-o încontinuu.
Nu cred că trebuie să aşteptăm acea societate care doar prin
asigurarea mijloacelor chimice necesare procurării fericirii va
rezolva toate problemele conflictuale ale omenirii, instalând o
pace eternă şi o viaţă fără sfârşit.
Dacă vrem să fim sinceri şi să vedem realitatea zilelor noastre
aşa cum este, atunci realizăm că, în pofida consumului extins
de droguri „aducătoare de fericire”, lumea continuă să fie,
după cum şi Harari recunoaşte, într-o mare dezordine şi în
haos. Aşadar, realitatea pe care o trăim contrazice ideea
rezolvării
tuturor conflictelor lumii prin biochimie, inginerie genetică
sau hibridizare.
În fine, omul este o fiinţă mult mai complexă, care are nevoie
de mult mai multe valori decât cea a plăcerii, cum sunt sensul
existenţei, împlinirea pe multiple alte planuri, inclusiv cel
spiritual.
Harari afirmă că viaţa nu are sens pentru că acesta este dat de
dimensiunea transcendentală, iar într-o lume laicizată
divinitatea este exclusă. Afirmaţia trebuie nuanţată. În afară de
ipoteze nu există nicio demonstraţie ştiinţifică suficientă
pentru a explica totul, de la originea universului la înţelegerea
rostului pentru care există. Nu ştim şi nici nu vom şti vreodată.
Fiind un adevăr absolut, nu-i va fi niciodată accesibil mintii
noastre.
Filosoful Jean-François Revel atribuie actuala criză
morală eşecului filosofiei occidentale, care neagă sensul
existenţei umane. Această negare a sensului vieţii este extinsă
şi la Univers, Jacques Monod afirmând că
universul este indiferent la speranţele omului, ca şi la crimele
sale (Le hasard et la nécessité, 1970).
Fizica cuantică, Experienţa Morţii Clinice, Psihologia
transpersonală, ultimele studii de Neurofiziologie, o serie de
reuniuni ştiinţifice internaţionale impun ideea unei origini
spirituale a omului şi Universului.
„Istoria omului şi a Universului pare să fie scrisă de o singură
mână” - spune profesorul universitar Stanislav Grof.
Într-un capitol anterior am discutat despre existenţa unui cod
etic al creierului, pe care l-am descris în 2008.
Nu am intenţia de a repeta ceea ce deja am scris, dar, obligat
de context, voi reda doar esenţa a ceea ce am numit cod etic al
creierului.
Gândurile, exprimate prin idei, sentimente, emoţii şi acţiuni,
au un efect favorabil sau nociv asupra propriului organism şi a
lumii exterioare în funcţie de conţinutul lor semantic. Mai
mult, Richard J. Davidson, de la Universitatea Wisconsin Madison, a demonstrat prin studii efectuate în perioada 19992011 că, în funcţie de conţinutul cu semnificaţie pozitivă sau
negativă pentru organism, sunt procesate în arii diferite din
creier.
Studiul prin RMNf a relevat că gândirea pozitivă
acţionează prevalent o arie prefrontală stângă, în timp ce
gândirea negativă activează o arie prefrontală dreaptă.
În formularea concluziilor la acest studiu vine un argument de
excepţională importanţă, relevat prin fizica cuantică.
Unul dintre marii mentori ai fizicii cuantice, Werner
Heisenberg, citat deja, afirmă că cel mai neînsemnat gând emis
de noi se propagă până în cel mai îndepărtat
„colţ” de univers.
Ştim acum că toate gândurile noastre sunt emisii de câmpuri
fizice de energie care, ca orice câmp fizic, se propagă în
spaţiu. Acesta este sensul afirmaţiei lui Heisenberg. Studiile
efectuate îndeosebi în SUA au demonstrat, de asemenea,
efectul la distanţă, pozitiv sau negativ, asupra omului, asupra
vremii sau a diverse evenimente, în funcţie de semnificaţia
acestora.
Concluzia care se impune din aceste observaţii este aceea că
există un cod etic al creierului, similar tuturor codurilor de
comportament, indiferent de sorgintea lor.
Gândurile, emoţiile, sentimentele şi comportamentul nostru au
efecte favorabile sau nocive, în funcţie de caracterul lor,
asupra organismului propriu, asupra semenilor noştri şi asupra
mediului ambiant şi cosmic.
Lumea ne apare acum ca o unitate coerentă în care fiecare
parte este conectată la celelalte. Tot ce i se întâmplă unui om,
se întâmplă şi Universului. Aceasta este, în opinia mea, esenţa
funcţionării întregului univers.
O mulţime de comentatori afirmă că gândurile şi acţiunile
noastre negative se înalţă în spaţiu ca nişte câmpuri
de
energie
întunecate,
având
efecte
dezastruoase asupra persoanelor receptive (agresivitate,
violenţă, consum de droguri şi chiar războaie), asupra naturii
înconjurătoare. Perturbările grave ale echilibrului climatic nu
sunt străine, se spune, de aceste efecte nefericite.
Este uşor de înţeles acum că revărsările de ură, de violenţă, de
ostilitate la care se asistă zi de zi şi în toată
lumea sunt responsabile de consecinţele nefaste pe care le
trăim cu toţii.
Nicio soluţie de modificare artificială a biochimiei creierului
nu poate aduce pacea şi liniştea în lume, dacă
nu înţelegem că schimbarea modului de gândire şi
comportament, de la omul simplu de pe stradă până la
politicieni, este vital necesară.
Dacă până acum normele de comportament etic erau văzute ca
o convenţie necesară stabilităţii sociale, noile progrese în
cunoaştere ni le relevă ca fiind impuse de însăşi existenţa
noastră, de biologia şi fiziologia noastră şi de nevoia de
armonie într-o lume a diversităţii etnice, economice,
psihologice şi îndeosebi religioase.
Repet: este acum nevoie de o nouă paradigmă, o Nouă
Spiritualitate, în con textul unei Noi Conştiinţe.
ANIMALELE AU EMOŢII ŞI SUFLET?
Este interesantă observaţia lui Harari referitoare la animale, cu
care coabităm planeta.
Studiile de antropologie ne spun că în perioada comunităţilor
tribale se manifestau deja forme primare de religie prin
credinţele animiste.
Toate lucrurile erau văzute ca fiind însufleţite de spirite
invizibile cu puteri supranaturale pe care aveau mare grijă să
nu le supere. Le cereau iertare când le foloseau ca hrană sau le
implorau să le vină în ajutor în caz de nevoie.
Mai târziu, în epoca Revoluţiei Agricole, religia a negat
existenţa sufletului şi a minţii la animalele necuvântătoare,
acestea fiind privite ca simple dobitoace.
Negându-li-se existenţa unei conştiinţe, a emoţiilor şi a
suferinţei la durere, animalele au devenit uşor obiectul
distracţiei în spectacole publice şi au fost ucise pentru hrană
sau vânate din plăcere.
Aceste opinii despre animale s-au perpetuat o îndelungată
vreme, dar iată că o serie de noi surse aduc un unghi de vedere
complet nou pe care l-aş numi profund umanizant şi lucid.
Astăzi, oamenii de ştiinţă recunosc trăirea de către animale a
unor emoţii, dar ei spun că acestea, ca şi comportamentul, nu
sunt decât algoritmi care nu au nevoie de o conştiinţă ca să fie
funcţionali. Dar testele făcute pe animale de laborator
sugerează existenţa unor structuri nervoase care pot fi suportul
unor emoţii şi atitudini conştiente, chiar dacă sunt limitate ca
amplitudine la nivelul propriu lor.
În 7 iulie 2012, specialişti în neurobiologie şi în ştiinţele
neurocognitive, reuniţi la Universitatea Cambridge, au semnat
„Declaraţia Cambridge privind Conştiinţa”, afirmând că
„Dovezi convergente arată că
animalele din afara speciei umane au substraturile
neuroanatomice, neurochimice şi neurofiziologice ale
stărilor de conştiinţă, precum şi capacitatea de a manifesta
comportamente gândite, în consecinţă, cercetările ştiinţifice
indică din ce în ce mai convingător că oamenii nu sunt singurii
care posedă substraturile neurologice care generează
conştiinţa. Animalele din afara speciei umane, inclusiv
mamiferele şi păsările, şi multe alte creaturi, inclusiv
caracatiţele, posedă de asemenea
aceste
substraturi
neurologice”
(The
Cambridge Declaration on Consciousness - 7 iulie 2012).
În 2015, Noua Zeelandă a fost prima ţară care a admis prin
lege că şi animalele sunt fiinţe conştiente.
Dintr-un egoism greu de înţeles, deşi li se recunosc rudimente
de conştiinţă, li se reproşează totuşi animalelor că nu au
conştiinţa de sine, adică nu sunt conştiente de propriul eu.
Sfântul Augustin spunea că, deşi câinele pare să
gândească, el nu ştie că gândeşte. Mă întreb oare în ce limbă lo fi întrebat pe câine Sfântul Augustin…
Să analizăm cum este cu conştiinţa de sine! înţepaţi uşor cu un
ac orice vietate găsiţi. Imediat va reacţiona prin retracţia
corpului sau va încerca să muşte sau să
înţepe dacă sunt albine ori viespi. Toate vieţuitoarele se
hrănesc, se apără sau evită pericolele, se reproduc şi se
îngrijesc de „casa” (cuibul) pentru pui, pe care unele specii şi-l
construiesc extrem de minuţios. Unele păsări, cum sunt
masculii păsării- grădinar violaceu, construiesc un adevărat
„palat” pentru a-şi atrage femela în vederea reproducerii.
Ni se spune că celelalte animale sunt inconştiente, că trăiesc
într-un continuu prezent, nu în trecut, nu în viitor. Dar,
Doamne, tot ce fac în prezent nu devine trecutul de care se
folosesc - cuibul, spre exemplu - la viitoarea generaţie?
Berzele şi alte păsări călătoare nu revin de la distanţă de multe
mii de kilometri la acelaşi
cuib, construit pe acelaşi stâlp sau în acelaşi copac?
Când revin la vechiul cuib, sunt inconştiente, nu îl gândesc
deja?
Altă observaţie. Se susţine că întregul lor comportament n-ar fi
decât expresia unui simplu impuls. Să admitem că este aşa,
deşi nu este. Acel impuls sau instinct nu serveşte prin sine unei
nevoi raţionale - de hrănire, de apărare etc.? Nu reprezintă, în
consecinţă, un act inteligent? Eu am numit instinctele ca fiind
tezaurizări de inteligenţă. Biologii le-au numit reflexe
necondiţionate, înnăscute. Ştiu teoria. Le-a creat evoluţia, „a
văzut că e bine” şi le-a păstrat… Dacă sunt acte inteligente,
înseamnă că şi evoluţia este un demers inteligent şi nu se prea
potriveşte cu ce ne-a spus Darwin. Dar să trecem peste şi să
vedem ce este un impuls. Vecinul meu de la Sinaia, dl
Petrovici, este un om foarte harnic şi foarte priceput în
confecţionarea a tot ce are nevoie în gospodărie. Mi-a povestit
că într-o seară, la întoarcerea de la serviciu, şi-a uitat borseta
cu toate actele pe capota maşinii. Târziu în noapte, câinele său
a început să latre şi să zgârie cu ghearele uşa de la intrarea în
casă. Mergând să vadă ce s-a întâmplat, constată că
inteligentul animal se afla pe pragul uşii cu borseta sa în gură.
A văzut-o pe maşină, a înţeles că nu este locul acesteia acolo şi
a adus-o stăpânului. A fost un simplu impuls, nu-i aşa?
Am înţeles că unii oameni de ştiinţă l-au desfiinţat pe
Dumnezeu din orgoliul de a nu admite existenţa unei entităţi
superioare lor. Dar pe bietele animale necuvântătoare ce motiv
au să le invidieze, negându-le statutul real? Oare nici astăzi,
nici cel puţin cât în epoca animistă, nu înţelegem că nimeni nu
este nici superior, nici inferior, ci îşi ocupă doar locul său în
ierarhia lumii,
că fiecare îşi ajunge sieşi ca nivel de inteligenţă în raport de
propria finalitate?
Am văzut o gorilă mamă primipară care îşi dezmierda puiul
abia născut cu o tandreţe care depăşea orice aşteptare. Acolo
nu mai era doar instinct, era o adorare conştientă!
Am văzut o antilopă gnu cum susţinea cu capul puiul abia
născut să se ridice în picioare, sprijinindu-l exact în partea în
care, firav, se clătina gata să cadă.
Dacă era doar un impuls, de ce nu a făcut gestul la întâmplare,
fără logica solicitată de situaţie?
Un copil în jurul vârstei de 9 ani se pierde într-o pădure. La
căderea nopţii se culcă lângă un copac. Era toamnă târziu şi
peste frunzişul uscat se aşterne bruma.
Copilului îi era frig şi nu era îmbrăcat corespunzător.
Adoarme totuşi. Se trezeşte apoi cu un cerb care s-a culcat dea lungul lângă copil, încălzindu-1. Aşa l-a găsit tatăl în zorii
zilei următoare.
Cerbul a făcut gestul, aşa, dintr-un simplu impuls!
Sau, mai ştii, poate i-o fi fost şi lui frig şi a voit, invers, să se
încălzească el stând lângă copil!
Scenă filmată la noi, relativ recent. Un om cade cu bicicleta şi
îşi pierde cunoştinţa. Un câine maidanez, apărut întâmplător,
se aşază lângă rănit până ce este găsit şi se face apel la salvare.
În mod ciudat, câinele rămâne pe loc, liniştit, şi îi lasă pe
salvatori să intervină.
Impresionat de gestul câinelui, un martor îl adoptă.
Într-un sat din Moldova, un câine aflat întâmplător pe malul
unui râu sare în apă şi salvează de la înec un copil. L-a
salvat… dintr-un simplu impuls, nu este aşa?
Exemplele de comportament inteligent la animale sunt multe,
o parte dintre ele fiind citate în capitolele anterioare.
Impulsurile nu sunt implicate decât în reproducere, dar şi
atunci sunt semiconştiente. Se pot deci controla prin voinţă,
cel puţin la Homo sapiens, cum îi place lui Harari să ne spună.
Chiar şi la celelalte animale, să
observăm că masculul învins în lupta pentru femelele dintr-o
turmă, oricât l-ar potopi impulsul de reproducere, renunţă la
intenţie şi fuge, salvându-şi viaţa!
Sunt total de acord că animalele au şi impulsuri instinctive, că
nu toate au un comportament de tip uman, ci unele,
dimpotrivă, îşi ucid propriul stăpân sau fac ravagii, cum se
întâmplă uneori într-o stână unde lupii nu se mulţumesc doar
să ucidă atât cât este necesar pentru a se hrăni, ci lasă în urmă
o mulţime de victime.
Ca şi oamenii, şi celelalte animale au caractere diferite şi o
inteligenţă diferită. Asemenea oamenilor, unele pot comite
răul, altele săvârşesc binele.
Oricât de mare ar fi autoritatea ştiinţifică a celor pe care îi
citează Harari, nu pot fi de acord cu explicaţia dată de
următorul exemplu: „Un câine care sare în sus de bucurie când
stăpânul vine acasă nu o face din recunoştinţă pentru cel care îl
hrăneşte, ci dintr-un simplu extaz inexplicabil” (Nicola
Clayton and col., 2003).
Există, după cum vedem, în Occident, la ora actuală, două
atitudini contrare fată de lumea animalelor cu care coabităm pe
Terra: una distantă, rece şi lipsită de înţelegerea necesară şi
alta empatică, de înţelegere umană, respect şi înţelepciune.
Nu este vorba de a antropomorfiza lumea lor, exagerând, ci de
a realiza că trăim într-un Univers inteligent, în care fiecare
fiinţă - de la firul de iarbă şi copac, de la animalele care ne
preced evolutiv până la
om - îşi are rostul său bine determinat. Conştient sau
neconştient, întreaga natură este traversată de o raţiune pe care
avem datoria de a o cunoaşte şi respecta. Totul este
interconectat, interdependent şi propria noastră
existenţă este înscrisă în această fiziologie cosmică. Om şi
animal, avem un destin comun. Cel care ucide din răutate sau
pentru distracţie mai devreme sau mai târziu se ucide pe sine
însuşi.
Există deja acum o mişcare globală care consideră
cauza lumii animale ca fiind una a umanităţii însăşi.
Este o nouă istorie pe cale să o scriem, spune Corine
Pelluchon într-un interviu publicat în Le Nouveau Magazine
Littéraire (nr. 6,2018).
CUM VEDE HARARI LIBERTATEA
Ca orice bun istoric, Harari aminteşte mai întâi de Codul lui
Hammurabi.
După Codul lui Hammurabi, oamenii nu sunt egali: unii sunt
superiori, iar alţii sunt „de rând”. Şi pedepsele erau diferite în
funcţie de clasa la care aparţineau. Poate că de aici ni se trage
şi distincţia din vremea noastră
între „ai noştri şi ai lor”.
După trei milenii şi jumătate însă, în Declaraţia de
Independenţă a SUA se precizează că toţi oamenii sunt creaţi
egali şi sunt înzestraţi de Creator cu anumite drepturi
inalienabile. Între acestea sunt şi dreptul la libertate şi căutarea
fericirii.
Harari ne spune însă, într-o logică nu chiar neîntemeiată dacă
o abordăm dintr-un anumit punct de vedere, că libertatea, ca şi
egalitatea, nu există decât în imaginaţia oamenilor. Privită din
unghiul libertăţii totale, cum o revendică unii, înseamnă haos,
dacă se încalcă la modul grosolan dreptul la libertate şi la viaţă
al altora. Ştim că o astfel de libertate fără limite poate
însemna şi manifestarea violentă şi suprimarea vieţii altor
persoane, dar „ne-o asumăm”, spun susţinătorii de ocazie ai
acestor idei absurde. Mă întreb: tot aşa ar gândi dacă ei sau
cineva din familiile lor ar fi victime?!
„Libertate, câte crime s-au comis în numele tău!” este o crudă constatare de pe vremea Revoluţiei franceze din
1789, dar este valabilă în toată istoria omenirii.
Nimeni nu poate fi liber în toate privinţele, scrie Antony Flew,
în Dicţionar de Filosofie şi Logică (1984). În mod foarte
temerar, Harari afirmă că este un nonsens să
spui că în societatea democratică oamenii sunt liberi, iar în cea
comunistă nu sunt liberi. Doar cu multe nuanţări s-ar putea
discuta şi aşa, pentru că era categoric interzisă abaterea de la
sloganurile partidului unic. În economia liberală nu există doar
un singur partid politic, dar obligaţia de a fi corect politic
(politically correct) este impusă indiferent de coloratura
partidelor aflate la putere. Ca şi în comunism.
Mark Twain se amuza spunând: „în ţara noastră
(SUA - n.n.) avem cele trei lucruri nespus de preţioase:
libertatea cuvântului, libertatea conştiinţei şi prudenţa de a nu
ne folosi de niciuna dintre ele”.
Homo sapiens nu are drepturi naturale, zice Harari, aşa cum
nici păianjenii, hienele şi cimpanzeii nu au drepturi naturale.
Drepturile omului, continuă el, sunt un mit existent doar în
imaginaţie pentru a păstra o ordine socială.
A nu avea drepturi naturale înseamnă să punem existenţa unei
fiinţe la voia hazardului, în virtutea căruia nimic nu are sens,
nici viaţa, nici moartea.
Apropo, dacă nu are sens, de ce ne naştem, de ce murim? Dacă
totul este doar întâmplare, de ce moartea este obligatorie, fiind
înscrisă în ADN-ul nostru ca lege, şi nu ca întâmplare?
De ce curba vieţii unui om se înscrie obligatoriu după un tipar
absolut: naştere, maturitate sexuală şi cerebrală cu posibilitatea
de a se reproduce, urmată de declinul lent spre extincţie? Nu
este un sens bine precizat aici? Constatăm că funcţia de
reproducere este exprimată doar odată cu maturitatea psihică
pentru ca mama (părinţii) să aibă capacitatea de a creşte copiii.
Procesul de lactaţie se manifestă exact când copilul este total
neajutorat şi trebuie hrănit de mamă, inclusiv să-i transmită
elementele de apărare imunitară. Este doar o întâmplare sau
este ecoul unei necesităţi?
Aud mereu lozinca asta, cu care ne pisează
încontinuu ştiinţa, că aşa s-au adaptat fiinţele care nasc urmaşi.
Dar păsările au altă modalitate de reproducere le aduc puilor apă şi hrană în cioc până ce pot zbura.
Totul are o raţiune, iar adaptarea este doar un cuvânt care ne
acoperă ignoranţa. Priviţi cum se schimbă
morfologia unor păsări care se „îmbracă” pentru „nuntă”
şi apoi revin la forma obişnuită. Tot voinţa lor intră în joc?
Chiar suntem naivi sau doar facem pe naivii, ca şi politicienii
când vor să-şi apere interesele de orgoliu sau de alt ordin?
Ei bine, dacă există un sens al tuturor lucrurilor care sunt
funcţionale dincolo de voinţa noastră, înseamnă că toţi venim
pe lume cu un rost şi, în consecinţă, avem dreptul natural de a
fi prin însuşi faptul că ne-am născut, inclusiv dreptul la
demnitate, despre care democraţia noastră se face că nu a
auzit.
Cuvântul egalitate este confuz înţeles, atribuindu-i-se mai
mult un sens politic decât real. Egalitatea ca opţiune socială şi
politică trebuie să aibă o singură
semnificaţie - aceea ca societatea să le ofere tuturor membrilor
şanse egale fără nicio discriminare de sex, culoare, religie,
stare materială etc. În faţa şanselor
egale, fiecare va evolua însă după capacitatea de sustentaţie a
aripilor sale, ca să mă exprim aşa. Aici intervine inegalitatea.
Biologia ne diferenţiază. Nu toţi putem fi un Shakespeare, un
Balzac, un Hugo sau un Einstein, oricâtă bunăvoinţă am avea,
deşi efortul propriu de a ne înălţa, în mod categoric, nu este de
ignorat.
Intervin
aici
însuşirile
psihologice
şi
intelectuale, care la rândul lor operează o selecţie.
Participarea la o olimpiadă le oferă tuturor şanse egale.
Suntem deci în faţa şanselor cu toţii egali, dar rezultatele ne
diferenţiază. Nu toţi oamenii pot fi, mai ales astăzi, nişte da
Vinci sau enciclopedişti. Fiecare om îşi are dotarea sa
specifică, o predispoziţie, o înclinaţie pentru ceva care îi
conferă o valoare şi o utilitate socială.
Tocmai această dotare naturală diferită face frumuseţea vieţii
şi ne conferă fiecăruia dintre noi o şansă în existenţă.
Constituie în acelaşi timp o premisă fericită
pentru nevoile diferite ale unei societăţi umane. Din acest
motiv am spus că este nevoie de teste psihologice de orientare
capabile să releve vocaţia diferită a tinerilor aflaţi la vârsta
opţiunii pentru o profesie. Nu numai individul, care nu
întotdeauna se cunoaşte suficient pe sine, ar trebui să fie
interesat de posibilităţile sale, ci şi societatea, căreia nu ar
trebui să-i fie indiferent pe ce forţe umane ar trebui să mizeze
în evoluţia sa. Ştim bine că adesea aceste opţiuni se fac după
modelele în vogă la vremea respectivă, şi nu după posibilităţile
native.
Eu cred că, aşa cum, prin Tabelul său, Mendeleev a descoperit
că există o ordine a atomilor în natură, fiecare avându-şi locul
său bine precizat, după anumite criterii, tot astfel, fiecare
dintre noi am fost trimişi aici, pe Terra, cu un rost bine
determinat, în funcţie de nevoile naturii şi ale societăţii umane.
Tocmai de aceea, mă repet, avem toţi oamenii dreptul natural
la demnitate şi la egalitate
de şanse. Nu există superior şi inferior, mare şi mic. Toţi am
venit aici pentru a experimenta larga diversitate de ipostaze ale
existenţei în forma fizică şi într-o realitate sensibilă. Suntem
doar efectul - şi nu cauza - lucrurilor şi din acest motiv nu
putem şti de ce alături de noi s-a creat şi o diversitate imensă
de alte forme de viaţă.
Putem doar să intuim că şi acestea, de vreme ce s-au născut, au
dreptul de a fi. Sarcina noastră, ca fiinţe care, prin inteligenţă
şi putere, am fost înălţate deasupra tuturor vieţuitoarelor, este
aceea de a respecta ordinea din natură de care depinde şi
propria existenţă.
Civilizaţia trebuie să ne înveţe cum să ne împrietenim cu
natura, respectând-o, şi nu distrugând-o. Dacă tot vorbim de
începuturile umanităţii ca vânători şi culegători, înseamnă că
datorăm naturii recunoştinţă
pentru tot ceea ce ne-a dat, mai ales la vremea când agricultura
nu fusese inventată.
GLOBALIZAREA ARE UN VIITOR?
Harari crede că viitorul omenirii este cel al globalizării, ca o
alternativă opusă naţionalismului actual. Dacă avem în vedere
un naţionalism exaltant şi separatist în atitudinea faţă de alte
naţionalităţi, este fără îndoială că istoria nu îl mai agreează. O
ignorare a tuturor valorilor naţionale, de istorie, cultură,
tradiţii, care sunt inofensive şi deschise spre toate celelalte
valori ale lumii de pretutindeni, nu mi se pare a fi de dorit.
Când natura - sau Dumnezeu - ne-a înzestrat atât de diferit cu
haruri creatoare, tocmai pentru o diversitate culturală fecundă,
cine vrea să ne reducă la o plictisitoare monotonie aculturală?
Şi de ce un om fără identitate, fără istorie, fără
cultură, doar cu stomac şi creier reptilian, redus la stadiul de
robot consumator, dotat doar cu instincte?
Oricât de mult entuziasm i-ar anima pe susţinătorii acestei
idei, având în vedere complexitatea şi diversitatea psihicului
uman, niciodată nu se vor putea uniformiza în acelaşi demers
miliardele de locuitori ai Terrei, aşa cum nu au reuşit nici
religiile să-i facă pe toţi sfinţi şi nici comunismul să-i
cucerească pe toţi pământenii.
Un argument neurofiziologic de necontestat îl aduce
neurochirurgul american George Ojemann, care a reuşit să
cartografieze prin stimulare electrică creierul uman.
Prin această metodă, Ojemann a constatat că
fiecăruia dintre noi îi este specifică o dezvoltare diferită a
creierului în timp şi o structurare de asemenea diferită.
Nu avem acelaşi ritm al dezvoltării intelectuale, fapt ce ar
trebui să fie luat în considerare în procesul pedagogic.
Se apreciază că circa 10 % din copii nu pot citi înainte de
vârsta de 6 ani. (John Medina, 2014). Ca topografie, învăţarea
mai multor limbi străine are alte zone de localizare în creier.
Fenomenul este valabil şi pentru adulţi, care, din acest motiv,
au ritmuri de funcţionare optimă diferite şi o capacitate de
înţelegere şi de reţinere diferită. Nu este deci posibil să-i
aducem pe toţi oamenii la un numitor comun.
Umanitatea ar avea nevoie mai mult de o autoritate politică
decât de apartenenţa la o naţionalitate, spune Harari. La cât de
compromisă este astăzi politica în ochii lumii, cine mai crede
în ea? Şi apoi Harari însuşi ne spune că politica este un mit, ca
şi religia, credinţele, tradiţiile, legile umane, create de
imaginaţia noastră cu scopul de a oferi un conţinut şi, dacă
este posibil, şi o oarecare stabilitate societăţii umane.
Scopul principal al globalizării ar fi acela de a rezolva
problemele de interes comun ale lumii - cum ar fi
încălzirea globală, respectarea drepturilor omului, pacea etc.
Experienţa socială la care asistăm nu oferă niciun motiv de
încurajare. Modul în care se comportă unii dintre politicieni cu
cei pe care vor cu orice preţ să-i păstorească arată mai degrabă
a globalizare prin incultură, trivialitate decât ca un demers
onest şi sincer, încurajator pentru o reală globalizare a lumii.
Nu toţi vor să adere la măsurile globale de reducere a poluării,
de control al înarmării nucleare etc. Acordurile comerciale
pentru unele ţări mici sunt mai mult poveri decât avantaje.
Da, accesul la tehnica de vârf este o necesitate şi globalizarea
oferă o astfel posibilitate, dar, să fim sinceri, nu din dorinţa de
emancipare a cuiva, ci pentru purul interes comercial. Este un
simplu business.
Imperiul global făurit sub ochii noştri nu este guvernat de
niciun stat sau grup etnic determinat, zice Harari. Oare? Este
chiar aşa…? Chiar nu mai suntem în stare să vedem realitatea?
În urma celor discutate, sunt de părere că, atâta vreme cât
omul va mai dăinui cu statutul biologic şi psihologic
individualizat, diferit, şi nu standardizat, nu va renunţa
niciodată la propriul sine pentru a se supune abulic unui
interes global, indiferent de la ce autoritate ar emana. Aş spune
că transparenţa prin care orice gest uman devine public i-a
vindecat pe oameni de idealism.
Experienţa trăită în comunism şi în celelalte sisteme politice sa dovedit a fi dezamăgitoare.
Aducerea la un numitor comun a tuturor oamenilor nu este
posibilă decât atunci când toţi se vor naşte perfecţi - ceea ce nu
se va întâmpla niciodată, sau doar prin forţă, adică prin
dictatură, iar în veacul actual nu va fi posibil. Modul cum au
fost demolate unele dictaturi
din Orientul Mijlociu este o lecţie dură, prin rezultatele pe care
le vedem cu totii, sau nu chiar toţi!
Da, când omul biologic va fi înlocuit cu roboţi.
Atunci subiectul rămâne fără obiect.
DATAISMUL
Universul şi orice fenomen pot fi exprimate printr-un flux de
date specifice. Mulţimea acestor date poate fi procesată sub
forma de algoritmi în omniprezentul computer. Entităţilor vii
le corespund algoritmi biochimici care pot fi redaţi în
algoritmi electronici.
Dataismul, spune Harari, se transformă într-o religie care
stabileşte ce este bine şi ce este rău în orice fenomen supus
procesării.
Reduşi la algoritmi electronici, oamenii devin „simple unelte
pentru crearea Internetului-Tuturor-Lucrurilor…
care ar putea cuprinde întreaga galaxie şi chiar întregul
univers”, ne spune autorul.
Computerul va controla totul, fiind asemănat cu Dumnezeul
atotputernic şi atotştiutor.
Entuziasmul celor care văd în perspectivă evoluţia inteligenţei
artificiale este de neoprit. Homo sapiens este un algoritm deja
depăşit. Emoţiile şi inteligenţa nu sunt decât nişte algoritmi,
adică o succesiune de operaţii mecanice, pe care, eventual, lear putea reproduce şi un computer.
Între un om şi o găină, ni se spune că nu este decât diferenţa de
complexitate şi de superioritate a algoritmilor umani.
Este interesant cum se întoarce istoria. Şi în vremea lui
Descartes se credea că omul este aidoma unei maşini cu
resorturi mecanice. „Nu este nicio diferenţă între maşina
făcută de om şi cea făcută de natură”, spunea Descartes, fiind
într-o eroare scuzabilă pentru timpul
său. Astăzi, o astfel de eroare nu poate fi însă scuzabilă, decât
admiţând că în era postumanistă vom vorbi de roboţi la care
umanismul, care l-a definit pe om, va fi exclus. Eu nu cred că
viaţa poate fi redusă la o înşiruire de algoritmi structuraţi
mecanic, fără nicio implicare psihică sau conştientă.
Dacă la nivel de subconştient se poate vorbi de procesări, în
majoritatea lor inconştiente, dar în esenţa lor având o origine şi
o finalitate raţională, la nivelul conştiinţei sunt excluse.
Liberul arbitru ar fi total anulat.
În definitiv, prezenţa conştiinţei şi religia i-au întors pe mulţi
congeneri din drumul spre crimă. Ce se va întâmpla cu
omenirea în clipa în care se vor inventa roboţi suprainteligenţi,
capabili să se reproducă, dar lipsiţi de conştiinţă şi morală?
Harari este de părere că dataismul poate îndeplini idealurile
omului din viitor - nemurirea, fericirea şi obţinerea puterilor
divine. Aceasta vrea să ne spună prin Homo deus, titlul unuia
dintre cele două volume comentate. Acesta este paradoxul care
ni se propune.
Dumnezeu este doar un mit creat de om, ni se spune, dar
puterea atribuită acestui „mit” o vrem şi pentru noi.
Cu alte cuvinte, dacă tot nu există Dumnezeu, să-i luăm noi
locul. Dar când acest ideal va fi împlinit, adică
niciodată, spun eu, omul va fi redus de la statutul de fiinţă
umană la un simplu cip, la un simplu număr.
Aceasta este perspectiva Internetului-Tuturor-Lucrurilor.
Prudent, Harari ne spune că mai degrabă vrea să
avertizeze asupra riscului posibil în viitor decât să facă o
profeţie.
De o singură certitudine ne asigură: „în haosul lumii actuale,
orice se poate întâmpla”. Cu asta sunt total de
acord. Din acest motiv avem şi aceste discuţii: să
atragem atenţia asupra pericolului la care ne expunem.
Conştiinţa, după ce şi-a revendicat locul primordial în Univers,
se vede detronată de inteligenţa operaţională, şi nu de cea
decizională, spun eu.
Harari
îşi
încheie
opera
întrebându-se
şi
întrebându-ne retoric: care este mai valoroasă, inteligenţa sau
conştiinţa?
„SĂ DĂM SENS UNEI LUMI FĂRĂ SENS”
Harari spune că umanismul a constituit o nouă
revoluţie, apărută cu câteva secole în urmă.
Istoric vorbind, umanismul este o doctrină care subliniază
virtuţile morale ale fiinţei umane. În sens mai larg, a fi uman, a
fi bun, generos, iertător, demn. Dacă
modelul din Renaştere era simbolizat prin Dumnezeu, în
lumea modernă, afirmă Harari, obiectul adorării nu mai este
Dumnezeu, ci omul. Nu se precizează însă care om cel care urăşte, ucide, violează, denigrează, face războaie sau
omul ideal, pe care îl aşteptăm încă să apară.
Darwinist convins, Harari afirmă că porunca primă
a umanismului este aceea de „a da sens unei lumi fără
sens”.
Am comentat în altă secţiune a acestui material opinia mea
despre sensul existenţei noastre şi, în consecinţă, nu voi mai
reveni aici.
Ce este rău şi ce este bine
Iată un punct de vedere al lui Harari cu care sunt parţial de
acord.
Criteriul în funcţie de care face această diferenţiere, spune el,
nu este cel divin, binecunoscut de altfel, ci cel uman.
Dacă ceva ne place şi nu producem niciun rău nimănui şi nici
nouă, atunci suntem în limitele binelui şi nimeni nu are dreptul
să se opună. Sunt total de acord.
Dacă cineva ucide un om, nu porunca „să nu ucizi”
este criteriul răului pentru Harari, ci suferinţa provocată
victimei. Acelaşi criteriu de apreciere îl are în vedere şi pentru
interdicţia morală „să nu furi” şi putem continua cu toate
restricţiile înscrise în codurile de sorginte socială sau
religioasă.
Acest criteriu al plăcerii nu este însă fericit folosit în multe alte
situaţii. În opinia lui Harari, dacă unui om îi face plăcere să
consume produse modificate genetic sau alimente cu aditivi,
înseamnă că pentru el este bine. Nu, în acest caz, criteriul
plăcerii nu poate funcţiona ca expresie a binelui, decât dacă
este informat corect de comerciant asupra riscului pe care şi-l
asumă. În definitiv, oricum ar fi privite lucrurile, moartea unui
om este şi o pierdere pentru societate, nu numai pentru individ,
şi de aceea el trebuie să ştie la ce se expune.
HOMO DEUS
Homo deus este titlul celui de-al doilea volum al istoriei
omenirii scris de Yuval Noah Harari, cu subtitlul
„Scurtă istorie a viitorului”.
Ţintele pentru viitor ale omenirii, spune Harari, sunt
nemurirea, fericirea şi îndumnezeirea.
Niciuna dintre aceste opţiuni nu sunt de ordin comun,
exceptând fericirea, pe care cu toţii ne-o dorim.
A dori să devenim nemuritori şi îndumnezeiţi frizează
supranaturalul, fiind un atribut al zeilor. Şi totuşi, sunt opţiuni
discutate la Institutul Nemuririi din SUA de către oameni
onoraţi cu numeroase diplome şi titluri academice obţinute de
la universităţi de mare prestigiu din lumea occidentală.
Subiectul este pe larg prezentat în cartea Clubul nemuritorilor.
Orizonturi în expansiune, scrisă de Mircea Opriţă, inclusă în
Colecţia noastră, Noua Spiritualitate, şi publicată, cu o
introducere semnată de noi, la Editura Şcoala Ardeleană din
Cluj-Napoca, în anul 2016.
În această intervenţie, voi discuta opinia foarte interesantă a
lui Harari despre viitorul omenirii.
Deşi la Institutul Nemuririi din SUA este angajată în studiul
acestei teme o armată de cercetători, formată din criobiologi,
nanotehnologi, gerontologi, medici, psihologi, filosofi,
informaticieni etc., Harari îi citează pe doi mari visători ai
nemuririi - Ray Kurzweil şi Aubrey de Grey.
Ei îşi propun ca până în anul 2100 oamenii să
devină nemuritori. Oricât ni s-ar părea de bizară această
idee, anumite premise pot fi invocate.
Omul din epoca primitivă trăia în jur de 24-25 de ani. Dacă
cineva cu o fantezie bogată ar fi spus că va veni vremea când
omul va trăi de 3-4 ori mai mult, aşa cum se întâmplă în
vremea noastră, ar fi fost crezut?
Era exclus. Şi totuşi, una este să ameliorăm legile naturii, cum
s-a întâmplat cu longevitatea, care a beneficiat de condiţiile de
hrană mult îmbunătăţite şi de evoluţia ştiinţei medicale, şi este
cu totul altceva să se înfrângă legile naturii înscrise în celulele
noastre. Avem însă voie să visăm…
În cartea Clubul nemuritorilor, citată mai sus, sunt menţionate
o serie de cercetări de laborator care au permis experimental
prelungirea vieţii, în limite modeste, desigur, prin mijloace
biologice. Acum se propun în acest scop soluţii de ordin
tehnologic.
În prima fază se începe printr-o restructurare somatică,
înlocuindu-se segmentele naturale defecte cu altele artificiale.
Din 10 în 10 ani, întocmai ca la maşini,
va avea loc o revizie generală pentru a se înlocui structurile
uzate.
Într-o fază ulterioară se vor fabrica roboţi superinteligenţi,
capabili să se autoreproducă. Având independenţă şi
inteligenţă superioară, li se atribuie acestora capacităţi de
creaţie şi distrugere ieşite din comun. Vor fi, altfel spus,
asemănaţi cu zeii, de unde şi termenul de îndumnezeire.
Cum se vor comporta aceştia cu oamenii? Părerile sunt
împărţite. Unii spun că vor fi inofensivi, blânzi precum mieii!
Alţii spun că îşi vor impune supremaţia asupra omului, pe care
îl vor trata aşa cum am tratat şi noi animalele, considerate a fi
dobitoace inferioare nouă.
Momentul acestei confruntări este deocamdată doar
imaginaţie. Nimeni nu ştie cum va fi atunci, dar posibilitatea
ca specia umană să fie exterminată de roboţi capabili să-şi
impună dominaţia nu este deloc încântătoare.
Sunt însă multe alte utilităţi care ar putea să fie îndeplinite de
roboţi, ca efectuarea unor munci grele sau în
locuri
periculoase
tuneluri,
incinte
cu
radioactivitatea crescută etc.
În medicină este aşteptată o gamă largă de utilităţi în care mai
ales nanotehnologia ar putea să aibă un aport deosebit.
Dacă robotul sau Homo ciberneticus, cum îl numeşte Harari,
va fi dotat cu o voinţă proprie, el poate fi paşnic, dar, la fel de
bine, şi agresiv. Cu acelaşi cuţit se poate şi felia pâinea, dar şi
ucide.
Când s-a creat prin inginerie genetică oaia Dolly, unii au
jubilat în speranţa că de acum se poate crea şi un Einstein. Şi
Harari speră în această reuşită prin intervenţie genetică direct
pe embrion.
Eu am fost reticent, temându-mă că în acelaşi mod se va putea
crea şi un Hitler. Fie din distracţie, fie intenţionat, fie doar din
motiv de gusturi diferite.
În goana după putere, oamenii pot deveni neoameni, voind să
fie supraoameni. Harari vrea o îndumnezeire a omului, dar fără
Dumnezeu, crezând că este posibil.
Iluzie!
Există în acest substantiv verbalizat o afirmaţie şi o negaţie.
Afirmă calitatea de Dumnezeu, dar îi neagă
existenţa pentru că omenirea nu ar fi rezultatul unei cauze
divine, ci al unui program cibernetic.
A atinge nemurirea şi fericirea eternă prin voinţa umană este
un obiectiv contranatural, însemnând o contracarare a legilor
naturii.
Murim spre a ne naşte în forme superioare, desăvârşite, dar nu
aici, în dimensiunea terestră, ci în transcendenţa spirituală. A-l
eterniza pe om aici, pe Terra, înseamnă a te opune proiectului
divin de evoluţie spirituală în dimensiunea non-materială şi a-l
transfera într-o dimensiune strict tehnologică, în această
competiţie dintre om şi Dumnezeu, oare cine va învinge?
Va fi o victorie a ateismului sau a Spiritului?
Dacă vom reuşi, având deja premise, să ameliorăm fiinţa
umană prin mijloace electronice sau tehnici de regenerare,
înlocuind, spre exemplu, membrele pierdute accidental, ochii,
alte organe distruse prin boli, va fi minunat, va fi o victorie a
mintii umane. Dar să reţinem: noi nu le inventăm, ci imităm
doar natura, care a investit în structura şi fiziologia noastră o
altă
inteligenţă, mult mai fiabilă. Noi doar facem efortul să
citim lecţiile naturii pentru a le imita, nu creăm natura ale cărei
taine sunt infinite.
Ray Kurzweil vorbeşte despre nanoroboţi cu rol de curăţare
periodică a vaselor noastre de sânge, asemenea
coşarilor care înlătură funinginea depusă pe coşurile caselor.
El afirmă că secolul al XXI-lea va fi al inteligenţei artificiale,
în care creierul uman va fi total înlocuit. Va fi epoca numită a
singularităţii sau a transumanismului.
Prin propriile eforturi, în mod paradoxal, omul se anulează pe
sine însuşi, spune Dean Radin. În noua istorie, victoria
roboţilor îl va exclude, probabil, pe cel care i-a creat - omul.
Sigur, este o viziune apocaliptică şi, după cum spune şi Harari,
nu este obligatoriu să se întâmple.
Sunt însă multe alte beneficii ale progreselor în tehnologie şi
în nanotehnologie. Am amintit de eliminarea trombilor din
vasele sangvine, la fel se speră
şi în înlăturarea ateroamelor, care se depun odată cu înaintarea
în vârstă, generând suferinţe vasculare.
Intervenţia asupra genomului încă din faza embrionară
se speră să prevină bolile cronice care ne scurtează
viaţa, optimizând sistemul imunitar.
Intervenţia asupra ovulului fertilizat pentru a corecta defectele
genetice este salutară. Dar dacă va exista şi posibilitatea de a
crea în scopuri militare bacterii şi virusuri ucigaşe, unde vom
ajunge?
Ştiinţa nu are morală. Este la discreţia celui care o finanţează.
Pe vremuri, profesorul Victor Săhleanu vorbea despre
necesitatea existenţei unui cod etic internaţional al oamenilor
de ştiinţă.
Sigur că nu este uşor de realizat şi poate nici nu ar fi posibil,
dacă avem în vedere cum este susţinută acum cercetarea
ştiinţifică.
Istoria este plină de erori, spune Harari, şi este posibil ca
oamenii să încerce să obţină nemurirea, chiar dacă sunt
conştienţi că pot fi ucişi.
Este admirabil cum Harari revine mereu şi îşi avertizează
cititorii. Înţelept şi reticent, el spune că nu este obligatoriu ca
lucrurile să se întâmple aşa. „A căuta nu înseamnă şi a obţine”,
continuă el.
Când Harari îşi scria cărţile pe care le comentăm, afirma că nu
putea să prevadă cum va arăta Europa în anul 2050. Atunci, de
ce mai studiem istoria, dacă nu îi putem anticipa evoluţia?
Superb răspunsul său: „Istoria studiază trecutul nu ca să-l
repete, ci ca să se elibereze de el”. Şi, într-o efuziune
optimistă, adaugă: „Dacă
acţionăm cu înţelepciune, putem să schimbăm această
lume şi să creăm una mai bună”.
Aceasta este şi pledoaria noastră şi motivarea acestui
comentariu.
În loc de concluzii
VIITORUL OMENIRII PRIVIT DIN PERSPECTIVA
ŞTIINŢIFICĂ
Motto:
„Discreditaţi tot ceea ce merge bine în ţară!
Subminaţi-le reputaţia, supuneţi-i dispreţului!
Implicaţi conducătorii în acţiuni ilegale!
Întărâtaţi-i pe tineri contra bătrânilor!
Răspândiţi discordia între cetăţeni!
Ridiculizaţi tradiţiile!”
Vladimir Volkoff, Tratat de dezinformare, Editura Antet,
Bucureşti, 2000, despre Arta războiului de Sun Tzu (sec. VI î.
Hr.).
În textul care urmează ne vom axa pe întrebarea: Omenirea,
încotro?
Cred că cea mai bună sinteză asupra perspectivei pe care o are
omenirea în viitor este formulată de Corine Pelluchon,
licenţiată în Filosofie, în dialogul cu Alexis Brocas, citat deja
anterior şi din care nu voi reaminti decât unele elemente
necesare în acest context.
Sunt aduse în discuţie două şcoli de gândire cu două tendinţe
contrarii: una umanistă, constructivă, şi o alta transumanistă,
cu o finalitate îndoielnică.
Gândirea umanistă vizează o transformare a omului prin
cultivarea valorilor umane, visate încă din timpul Renaşterii.
Manifestarea respectului şi a compasiunii faţă de semeni,
schimbarea atitudinii agresive faţă de mediu şi faţă de întreaga
lume vie, de care suntem vital
dependenţi, constituie singura cale de ieşire din impasul unei
lumi pline de contradicţii şi de violenţă.
Ştiinţele de ultimă achiziţie pledează pentru existenţa unor
resorturi comune la toate nivelurile vieţii, inclusiv la plante şi
animale.
Gândirea
transumanistă
pledează
pentru
o
transformare a fiinţei umane prin tehnologie şi
nanotehnologie. Din faza omului hibrid, se doreşte trecerea la
omul-robot, capabil să se reproducă pe sine.
Lumea postmodernistă şi transumanistă vrea să fie fără
frontiere, fără legi, fără guverne, fără nicio restricţie de ordin
etic. Se vrea, de asemenea, să fie închinată
unui singur zeu - cel corporatist.
În lumea tehnoumanistă, cum o numeşte Harari, conştiinţa va
deveni inutilă. Singurul ghid al comportamentului va fi
superinteligenţa bazată pe algoritmi mecanici, la fel de
inteligenţi ca şi „clanţa unei uşi”, după cum s-a exprimat un
comentator.
Din cât se poate prevedea, în era roboţilor omul va fi exclus
pentru că, apărând roboţii ca „rasă” superioară, ne vor trata
cum am făcut şi noi cu celelalte animale şi îşi vor revendica
toate drepturile, cum, din nefericire, s-a mai întâmplat în
istorie.
Omul privit din perspectiva noilor ştiinţe
În opinia mea, sfârşitul secolului al XX-lea ne-a adus câteva
mari progrese în cunoaştere. Dacă nu vom avea înţelepciunea
să beneficiem de ele, nu vom avea nici şanse de a ne continua
istoria pe această planetă.
Acestea sunt:
• lecţiile fizicii cuantice;
• descoperirile
din
domeniul
ştiinţelor
neurocognitive;
• concluziile experienţelor morţii clinice efectuate cu mijloace
ştiinţifice moderne;
• descoperirea telomerilor şi a telomerazelor.
Fiecare dintre aceste ştiinţe ne relevă aspecte inedite şi de o
importanţă fundamentală pentru viaţa noastră.
Sunt, în acelaşi timp, o excepţională pledoarie pentru o gândire
şi transformare umanistă.
Lecţiile fizicii cuantice
Numeroasele experienţe efectuate în domeniul fizicii cuantice
au relevat că nu suntem separaţi, ci interconectaţi şi
interdependenţi la nivelul profund al materiei.
Într-o lume interconectată nu este loc de întâmplare şi de
separare. Cu sau fără voia noastră, suntem dependenţi de tot
ceea ce ne înconjoară. Noi suntem efectul celor ce ne preced şi
cauza celor ce ne succed. Să
nu uităm asta când duhul rău ne îndeamnă să ne revoltăm
contra propriilor părinţi!
Universul este o imensă hologramă, în virtutea căreia orice
acţiune exercitată într-un punct se răsfrânge asupra întregului.
Binele sau răul provocat unei fiinţe se reflectă asupra tuturor.
Formulate astfel, aceste legităţi pot rămâne simple afirmaţii
abstracte. Să le analizăm altfel. Exceptând ceea ce face fiecare
dintre noi pentru ceilalţi, toate bunurile de care uzăm
reprezintă munca altor semeni. Am mai spus că, în ignoranţa şi
răutatea noastră, omul pe care îl agresăm pe stradă poate fi cel
care ne-a copt pâinea pe care am consumat-o la micul dejun.
Aspectul pe care l-am relatat mai sus se referă doar la datoria
noastră morală fată de ceilalţi semeni, dar nu
poate fi redusă existenţa noastră doar la atât. Prin forţa
câmpului nostru biologic, emis de organism şi în care se
include şi energia gândurilor şi emoţiilor noastre, noi
influenţăm întregul existent şi suntem în acelaşi timp
influenţaţi de toate câmpurile emise în univers. L-am citat
frecvent în acest context pe Werner Heisenberg, unul dintre
marii mentori ai fizicii cuantice care a afirmat că cel mai
neînsemnat gând al nostru se transmite până în cel mai
îndepărtat „colţ” de Univers.
Aşadar, chiar şi atunci când credem că suntem singuri, în
realitate nu suntem singuri. Suntem mereu conectaţi cu
Universul care ne aude şi pe care îl auzim.
V-aţi întrebat vreodată de unde ne vin gândurile negândite de
noi…?
Mintea din materie
L-am citat adesea pe Max Planck, cel care a creat termenul de
cuantă, preluat în fizica cuantică.
Reiterez că la o întâlnire ştiinţifică de la Florenţa (1944) a spus
că mişcarea continuă a particulelor din universul atomilor,
situat la fundamentul întregii lumi, este întreţinută de o Mare
minte, Mintea materiei (The Mind of matter).
Există, în consecinţă, o raţiune, un sens al tuturor lucrurilor,
chiar dacă nu le putem înţelege în totalitate.
De la macrounivers la microunivers, de la astre până la firul de
iarbă şi bobul de nisip, întâlnim aceleaşi legităţi.
De „sus” şi până „jos”, un singur fir străbate şi Lumina Mintii
Cosmice conectează totul.
„Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii Deopotrivăi stăpâneşte raza ta şi geniul morţii!”
Deşi poetul se referea în aceste versuri la raza Lunii, am dorit
să extind metaforic raza Lunii la cea a Luminii Cosmice,
înscrisă în acelaşi destin.
Universul spiritual atestat de experienţele
morţii clinice
Experienţele morţii clinice ne spun că nu suntem doar un corp
fizic efemer, ci şi entităţi spirituale venite din altă dimensiune
a Universului.
Moartea nu este decât o transcendere a Conştiinţei din
universul fizic în cel spiritual. Din efemeritatea fizică
transcendem în eternitatea non-fizică.
Lecţia neuro ştiinţelor
În jurul anului 2000, Richard J. Davidson, de la Universitatea
Wisconsin - Madison (SUA), a făcut, în opinia mea, o
descoperire epocală. Creierul uman pare să respecte în
funcţionalitatea sa un cod etic, făcând diferenţa între gândirea
exprimată prin cuvinte, idei, emoţii, sentimente şi gândirea cu
semnificaţie negativă, în funcţie de semantica termenilor.
Mai mult, prelucrează în arii diferite din creier, în funcţie de
conţinutul etic, tot ceea ce gândim.
Aşa după cum am descris la capitolul respectiv, gândirea cu
semnificaţie negativă, prin chimia sa, specifică stresului, va
avea un ecou nociv asupra propriului corp, ca şi asupra
mediului ambiant şi cosmic, iar gândirea cu semnificaţie
pozitivă va avea un efect favorabil la toate nivelurile
menţionate.
Am spus că acest mod de funcţionare a creierului nostru
sugerează respectarea unui cod etic. Aparent, este un simplu
act neurofiziologic, în realitate, are
implicaţii profunde în înţelegerea întregii existenţe umane.
Înseamnă că ceea ce gândim, simţim şi facem nu este lipsit de
consecinţele care au marcat întreaga istorie a omului.
Dacă, până la această descoperire, recomandarea mior norme
de comportament civic în relaţiile interumane părea a fi doar o
convenţie socială, necesară
menţinem unei armonii şi a unei ordini într-o comunitate
umană, acum, cultivarea şi respectarea acestor valori etice constatăm că sunt înscrise în structura noastră biologică,
psihologică, în ADN-ul nostru, ca o condiţie vitală a păstrării
propriei sănătăţi şi a convieţuirii în pace într-o lume a
diversităţii economice, sociale, psihologice, etnice, politice şi,
mai ales, religioase.
Mai pe înţelesul tuturor, vom spune că ura pe care o nutrim
faţă de alţii, ostilitatea, agresivitatea şi violenţa sunt
manifestări cu efecte distructive mai întâi asupra noastră înşine
şi apoi asupra tuturor celor cu care convieţuim pe această
planetă.
Ura este cancerul fiinţei
Ura este iarna lumii, spunea Victor Hugo.
Ura este opusă iubirii şi stimei pentru semeni.
În timp ce iubirea este nu doar un sentiment, ci şi un câmp de
energie emis de creier care unifică, împacă
şi fericeşte, ura dezbină, răneşte şi, prin forţa şi chimia sa,
poate determina o întreagă patologie, de la cancer până la
boala Alzheimer. Universul are oroare de dezechilibre şi, ca
urmare, legea prin care se reechilibrează este ineluctabilă.
Lanţul ucigaş al urii pentru ură
Există un demers foarte periculos al urii, care dezbină,
înrăieşte şi ucide.
Ura se naşte, de obicei, la cei care sunt oprimaţi, discriminaţi
şi respinşi din varii motive - etnice, politice, religioase etc.
Mai întâi, cei oprimaţi se luptă să obţină
dreptul la libera exprimare a opţiunilor lor. În momentul în
care îl obţin însă, nu se opresc acolo, ci intervine spiritul de
răzbunare şi devin agresivi şi exageraţi în pretenţii, sau
agasanţi prin insistenţă, transformânduse, din oprimaţi, în
opresori. Se naşte un nou conflict care va persista până ce se
va obţine o moderare decentă
a furiei nou-veniţilor pe scena socială. Dar până atunci
conflictul dintre preopinenţi va genera victime, războaie şi
suferinţă.
Voi lua un exemplu cunoscut de toată lumea.
Creştinismul a fost primit la începuturile sale cu ură
şi cu reacţii foarte dure ale autorităţilor din Imperiul Roman.
Să ne imaginăm numai acele cuie confecţionate la modul
artizanal din ciocan care erau înfipte în articulaţiile celor
răstigniţi pentru credinţa lor şi ce dureri cumplite trebuie să fi
suportat aceştia. Când creştinismul a fost apoi admis ca religie
oficială, reprezentanţii Bisericii au fost la fel de inumani şi de
cruzi cu cei pe care îi considerau eretici sau erau doar
denunţaţi de către oameni rataţi, fără caracter, numai pentru că
îi urau sau le reveneau şi lor câteva firimituri din tainul averii
confiscate de Inchiziţie.
Metodele Inchiziţiei erau barbare şi este suficient să
vezi instrumente de tortură în muzeele din Occident ca să te
cutremuri. Introducerea picioarelor în cizme cu plumb topit,
culcarea pe scânduri cu vârfurile cuielor ieşite în afară erau
menite să smulgă orice mărturii doreau inchizitorii.
Excesele de o parte nasc excese de cealaltă parte.
Formarea unei atitudini de respingere a religiei nu cred că era
străină de cruzimea Inchiziţiei şi de reacţia acesteia faţă de
ştiinţă.
De ce un război provoacă un alt război ca ripostă?
Răspunsul dat de ştiinţă la această întrebare ar trebui să fie
memorat de către toţi care sunt doritori de răzbunare.
Gândul nu este doar un simbol abstract al unui cuvânt sau al
unei acţiuni, ci este un câmp de energie care poartă în sine
sensul pe care i-l imprimăm. Ura are cea mai mare încărcătură
de energie negativă. Odată
exprimată, ea nu se pierde, ci rămâne în spaţiu şi nu se
epuizează decât prin determinarea altei minţi să o consume
prin altă răzbunare. Ex ossibus ultor, spunea Vergiliu în
Eneida. Din oase se ridică răzbunătorul.
De ce ne răzbunăm? Pentru că suntem pătimaşi, dominaţi de
creierul reptilian, de emoţii, de instincte, pentru că simţim că
„fierbe sângele în noi” să ne descărcăm de ură când vedem
victima suferind.
Da, sunt şi oameni care îşi hrănesc sufletul cu umilinţa şi
suferinţa pe care le provoacă altora. Din nefericire, democraţia
este o poartă larg deschisă pentru astfel de manifestări. Trebuie
spus însă că nimic nu este etern pe pământ şi pentru toate
există o plată. Nu contează când. Universul nu uită. Aceasta
este lecţia istoriei.
Longevitatea şi telomerii
O altă descoperire epocală a timpului nostru este cea a
telomerazei - enzima care produce şi regenerează
telomerii. Am precizat deja la capitolul respectiv că
telomerii
sunt
segmente
situate
la
capetele
cromozomilor, ca nişte mănuşi, având rolul de a proteja
cromozomii şi de a menţine stabilitatea structurală a ADN-ului
în procesul de diviziune celulară.
Marea surpriză constă în aceea că telomerii şi telomeraza, de
care depinde longevitatea, sunt vulnerabile la stres şi,
dimpotrivă, sunt protejate de gândirea şi emoţiile pozitive.
Cu alte cuvinte, încă o constatare extraordinară
venită recent din laboratoarele oamenilor de ştiinţă,
consonantă cu descoperirea din aria neuroştiinţelor: gândurile
negre (depresia şi frica) şi rele (furia, ostilitatea, ruminaţia,
invidia, denigrarea, agresivitatea etc.) ne scurtează viaţa, iar
cele pozitive (calmul, iubirea, compasiunea,
generozitatea,
blândeţea
etc.)
ne
prelungesc viaţa.
Sub denumirea de „stres societal”, cum îl numesc Elizabeth
Blackburn şi Elissa Epel în cartea citată, sunt analizate cu
multă luciditate condiţiile din societatea modernă generatoare
de stres. Discrepanţa dintre cei avuţi şi cei pauperi generează,
în opinia lor, conflicte sociale, violenţă şi suferinţă.
Reducerea acestui decalaj trebuie să constituie
„combustibilul care să alimenteze viaţa”.
Copiii-lupi
Experienţele triste ale copiilor pierduţi sau abandonaţi în
pădure şi crescuţi de lupi, de unde şi denumirea de „copii-
lupi”, au demonstrat că, deşi dispunem de zestrea genetică
necesară devenirii umane, absenţa mediului social, care
condiţionează această
devenire la începutul dezvoltării unui copil, îl blochează
la un stadiu animalic primar, specific animalelor pe care le
imită.
Devenim deci fiinţe umane dacă ne dezvoltăm întrun mediu
uman şi rămânem la stadiul de animale fără
aceste atribute dacă ne dezvoltăm în afara societăţii proprie
omului.
Avem în creierul nostru toate programele evoluţiei spre fiinţa
umană, dar declanşarea lor aşteaptă stimulii necesari din
mediul familial care trebuie să intervină
numai într-un interval de timp bine precizat de etologul
Konrad Lorenz.
Deducem astfel rolul fundamental al societăţii umane în
existenţa noastră.
Toţi oamenii funcţionează pe două registre: unul cognitiv,
raţional - dependent de neocortexul apărut ulterior în evoluţia
biologică - şi un altul afectiv, emoţional - dependent de
creierul limbic, sediu inclusiv al instinctelor, venit de la lumea
care ne precede filogenetic.
Ne definim ca fiinţe umane prin raţiune, conştiinţă, extensia
inteligenţei care ne-a permis crearea unei civilizaţii.
Deducem, de asemenea, că suntem cu toţii datori, şi biologic,
şi psihologic, şi moral, societăţii în care am crescut şi pe care
nu întotdeauna o respectăm în măsura obligaţiilor pe care le
avem.
Nimeni nu se poate construi pe sine singur, fără să
beneficieze de ceea ce societatea îi pune la dispoziţie informaţia, instrucţia care îi modelează şi înnobilează
creierul. Nu mai reamintesc de celelalte bunuri de care
dispunem şi care sunt rezultatul gândirii şi activităţii altor
semeni.
Această realitate ar trebui să fie primul obiectiv al educaţiei
civice pe care să o dăm copiilor noştri. Ei trebuie să ştie că
nimic din ceea ce li se oferă nu s-a
făcut fără trudă şi adeseori cu sacrificiul vieţii altora şi că au
datoria ca la rândul lor, prin profesia aleasă, în funcţie de
capacitatea şi pasiunile lor, să-şi valorifice priceperea şi efortul
în ceea ce creează pentru semenii lor. Nimic nu înaltă mai mult
decât demnitatea de a fi util lumii în care te-ai născut. Asta
trebuie să-i înveţe istoria, nu câte iubite sau câte aventuri de
alcov au avut nu ştiu care rege sau regină.
Societatea nu trebuie să încurajeze parazitismul celor care vor
doar să profite de truda altora. Încă
Platon, cu 2.300 de ani înaintea noastră, spunea că o societate
nu poate fi eficientă dacă unii muncesc, iar alţii doar se
distrează pe seama muncii lor.
Inegalitatea umană şi nevoia de o societate
echitabilă
De-a lungul istoriei s-au perindat multe modele sociale. Toate
sunt în acelaşi timp şi experienţe umane din care trebuie să
învăţăm ceva. Să eliminăm răul şi să
păstrăm ceea ce este benefic tuturor oamenilor.
Îmi este greu să înţeleg marile sacrificii umane care s-au
săvârşit în timpul Inchiziţiei, al Revoluţiei franceze din 1789,
în timpul regimurilor comuniste şi al dictaturii naziste, altfel
decât prin răutatea şi cruzimea umană.
Cred în caracterul istoric al tuturor modelelor sociale şi al
tuturor imperiilor, pentru că toate au un început şi un sfârşit,
dar mi-e greu să cred în voinţa istoriei de a sacrifica mii şi
milioane de oameni, când toate aceste sacrificii au fost
zadarnice, nu au folosit nimănui.
Şi totuşi, vreau să cred că raţiunea va învinge în cele din urmă
răutatea din noi şi vom reuşi să creăm o
societate armonioasă, echitabilă, care să ofere şanse egale în
faţa vieţii tuturor membrilor săi.
Nu poate exista egalitate atâta vreme cât nu suntem egali de la
natură, dar într-o lume echitabilă, toţi oamenii, prin faptul că sau născut, au dreptul natural de a li se respecta demnitatea, de
a evolua social şi spiritual în funcţie de posibilităţile native ale
fiecăruia.
Trebuie să fim de mici educaţi în ideea că nimeni nu este nici
superior, nici inferior. Ocupăm doar poziţii diferite în societate
pentru că este nevoie de noi toţi.
Îndeplinim cu toţii un singur rol - acela de a fi utili acolo unde
suntem şi, în consecinţă, trebuie să arătăm acelaşi respect
tuturor semenilor noştri.
Dacă găsim puterea de a renunţa la orgolii, putem construi o
lume nouă, în acord cu legile propriei biologii şi propriei
psihologii, relevate de cele mai recente progrese în
cunoaşterea ştiinţifică.
Există în noi posibilitatea de a construi un destin convenabil
pentru toţi, respectând valorile fundamentale ale omului.
De ce să continuăm să ne urâm, când fizica modernă ne spune
că suntem cu toţii dependenţi unii de alţii, deci avem nevoie
unii de alţii pentru a exista?
De ce să ne concurăm, în loc să cooperăm, când constatăm că
marile opere sunt rezultatul conlucrării uneori chiar a mai
multor generaţii? Să privim aspectul unei păduri în care au loc
şi parte de soare atât copacii înalţi, cât şi alţii mai mici, când
fiecare trăieşte în armonie prin simbioză cu alte fiinţe,
ajutându-se reciproc.
Priviţi acel film cu un grup de tineri cu dizabilităţi fizice de
grade diferite care s-au înscris într-o cursă de alergare de
viteză. Când majoritatea tinerilor din grup s-au apropiat de
linia de sosire, au privit înapoia lor şi au
văzut un singur om rămas la mare distanţă de ei, şchiopătând
din greu să-şi termine şi el cursa. Şi atunci a urmat unul dintre
cele mai impresionante şi zguduitoare momente pentru orice
suflet sensibil. În loc să continue cursa şi să-şi atribuie laurii
de învingători, s-au întors cu toţii la colegul lor, au mers în
ritm cu el şi au atins cu toţii, în acelaşi timp, linia de sosire.
Victoria a fost a tuturor, inclusiv a celui mai nefericit dintre ei.
Încă o dată: priviţi şi luaţi aminte! Acolo a fost Dumnezeu,
care a voit să îi facă pe toţi fericiţi. Nu cred că există o
definiţie mai elocventă a ideii de Dumnezeu.
De ce să ne ucidem unii pe alţii, când ştim că nu suntem
rezultatul întâmplării, ci al miei raţiuni transcendente, care nea trimis aici cu scopul de a evolua, şi nu de a fi ucişi de
nimicnicia celor involuaţi?
Avem cu toţii loc pe planeta noastră albastră dacă, în loc să o
exploatăm, s-o agresăm, o vom trata civilizat, aşa cum noi
înşine dorim să fim trataţi de către cei lângă care trăim.
Avem nevoie de un model social care să nu fie în contradicţie,
aşa cum a fost în întreaga istorie a omenirii şi continuă să fie,
cu biologia noastră, cu psihologia noastră, cu pământul care ne
este leagăn şi cu universul care ne-a creat, dacă vrem să mai
avem un viitor.
Am speranţa că, aşa cum omenirea a creat căile de
autodistrugere, va găsi şi înţelepciunea de a se salva.
BIBLIOGRAFIE
ACKERMAN, Jennifer, Geniul păsărilor, Editura Publica,
Bucureşti, 2018.
ALEXANDER, Eben, Dovada lumii de dincolo,
Lifestyle Publishing, Bucureşti, 2013.
AMEN, Daniel G. şi Tana Amen, Puterea creierului, Editura
Litera, Bucureşti, 2018.
AMEN, Daniel G., Foloseşte-ţi mintea ca să
întinereşti. Secretele regenerării fizice, emoţionale şi mentale,
Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2014.
BACKSTER, Cleve, „Evidence of a Primary Perception in
Plant Life”, în rev. The Journal of Kyoto Pain Control Institute
and Acupuncture Society of America, 1972, p.
13.
BARNETT,S.
A.,
„Instinct”
şi
„inteligenţă”.
Comportamentul animalelor şi al omului, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1973.
BECCARIA, Cesare, Dei delitti e delle pene. Despre
infracţiuni şi pedepse, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007.
BESNIER, J.M., Conceptele umanităţii. O istorie a ideilor
ştiinţifice, politice, sociale, religioase, filozofice, artistice,
Editura Lider, Bucureşti, 1997.
BIBERI, Ion, Viaţa şi moartea în evoluţia Universului, Editura
Enciclopedică Română, Bucureşti, 1971.
BLACKBURN, Elizabeth, EPEL, Elissa, Miracolul
telomerilor. Noua ştiinţă a păstrării tinereţii, Lifestyle
Publishing, Bucureşti, 2017.
BOUTEAU, François, „La neurobiologie végétale, une idée
foile?”, Rev. Pour la Science, 101,2018, pp. 36-41.
BRADEN, Gregg, Suntem creaţi cu intenţie. De la evoluţie din
întâmplare la transformare prin intenţie, Editura For You,
Bucureşti, 2018.
BRIEM, O.E., Les sociétés secretes de mystères, Payot, Paris,
1941.
BROCAS, Alexis, interviu cu Corine Pelluchon în Nouveau
Magazine Littéraire, nr. 6, iunie 2018, pp. 36-41, sub titlul „Le
sousi de soi et du monde”.
BROGAARD, Berit, MARLOW, Kristian, Mintea
supraumană sau Despre genialitate ca însuşire firească a
creierului nostru, Editura Humanitas, Bucureşti, 2018.
BUHLMAN, William, Aventuri dincolo de limitele corpului
fizic, Editura Infinit, Piteşti, 2011.
CHANGEUX, Jean-Pierre, „Faut-il changer notre regard sur la
moral?”, în Science et Vie, nr. 1.077, iunie 2007.
CHANGEUX, Jean-Pierre, „L’individualité naît de la
souplesse neuronale”, în La Recherche, nr. 410, iulie-august
2007.
CLAYTON, Nicola and col., Nature Reviews Neuroscience;
nr. 4:8 (2003), pp. 685-691.
COCCIA, Emanuele, „La vie des arbres est devenue une
question politique”, în Pour la Science, nr. 101, noiembriedecembrie 2018, pp. 10-12.
CONSTANTIN-DULCAN, Dumitru, „Conştiinţă şi
cunoaştere. Date actuale şi limite”, în vol. Oglinda Conştiinţei,
coordonat de George G. Constandache, Editura Politehnica
Press, 2003.
CONSTANTIN-DULCAN,
Dumitru,
Inteligenţa
materiei, ed. a III-a, revizuită şi adăugită, Editura Eikon, ClujNapoca, 2009.
CONSTANTIN-DULCAN,
Dumitru,
În căutarea
sensului pierdut, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2008.
CONSTANTIN-DULCAN, Dumitru, Mintea de dincolo.
Sinteza şi semnificaţia experienţelor morţii clinice, ediţia a Ila, revăzută şi adăugită, Editura Şcoala Ardeleană, ClujNapoca, 2015.
DALAI LAMA, BENSON, Herbert, THURMAN, Robert
A.F. Ştiinţa minţii. Un dialog între Est şi Vest, Cartea Daath
Publishing House, Bucureşti, 2006.
DELECROIX, Nathalie şi DELECROIX, Jean-Marie, Puterea
creierului şi uimitoarele sale capacităţi, Editura Niculescu,
Bucureşti, 2016.
DILLON, ROXY, Secretul întineririi. Cum să îţi menţii
energia, frumuseţea şi starea de bine prin metode naturale,
Lifestyle Publishing, Bucureşti, 2017.
DISPENZA, JOE, Antrenează-ţi creierul! Strategii şi tehnici
de transformare mentală, Editura Curtea Veche, Bucureşti,
2012.
DOSSEY, Larry, Singura minte. Cum face parte mintea
noastră individuală dintr-o conştiinţă mai amplă şi de ce
contează acest lucru, Editura Adevăr Divin, Braşov, 2016.
DRĂGĂNESCU, Mihai, Profunzimile lumii materiale, Editura
Politică, Bucureşti, 1979.
DURVILLE, Henri, Mystères initiatiques, Librairie du
Magnetisme, Paris, 1925.
ECCLES, J.C., The Neurophysiological Basis of Mind, Oxford
University Press, 1953.
EINSTEIN, Albert, Comment je vois le monde,
Flammarion, Paris, 1939.
ELIADE, Mircea, Aspecte ale mitului, Editura Univers,
Bucureşti, 1978.
FEYNMAN, Richard P., Vă ţineţi de glume, domnule
Feynman! Aventurile unui personaj ciudat, Editura Humanitas,
Bucureşti, 2013.
FLAWS, Bob, Secrete imperiale ale sănătăţii şi longevităţii,
Editura Antet, Bucureşti, 1995.
FOURASTIE, Jean, Comment mon cerveau s’informe, Editura
Robert Laffont, Paris, 1974.
FRANKL, Viktor E., Omul în căutarea sensului vieţii, Meteor
Press, Bucureşti, 2009.
GALBRAITH, John Kenneth, Societatea perfectă,
Editura Eurosong and Book, 1997.
GIVAUDAN, Anne, MEUROIS, Daniel, Fraţii noştri
necuvântători. Oare animalele au şi ele suflet?, Editura For
You, Bucureşti, 2007.
GODEANU,
Marioara
şi
col.,
Interferenţe
bioenergetice, Simpozionul „Ştiinţa modernă şi energia”, Cluj,
martie 1980.
GOLEMAN, Daniel, Emoţiile distructive. Dialog ştiinţific cu
Dalai Lama consemnat de Daniel Goleman, Editura Curtea
Veche, Bucureşti, 2005.
GROF, Stanislav, Călătoria Ultimă. Dincolo de frontierele
morţii, Editura Elena Francisc, Bucureşti, 2007.
GROF, Stanislav, Jocul cosmic. Naştere, sex şi moarte:
legătura cosmică, Editura Antet, Bucureşti, 1998.
GUITTON, Jean, BOGDANOV, Igor, BOGDANOV,
Grichka, Dieu et la Science, Edition Grasset, 1991.
HARARI, Yuval Noah, 21 de lecţii pentru secolul XXI,
Polirom, Iaşi, 2018.
HARARI, Yuval Noah, Homo deus. Scurtă istorie a viitorului,
Polirom, Iaşi, 2018.
HARARI, Yuval Noah, Sapiens. Scurtă istorie a omenirii,
Polirom, Iaşi, 2017.
HARRIS, Sam, Trezirea. Ghid pentru o spiritualitate fără
religie, Editura Herald, Bucureşti, 2014.
HAWKINS, David R., Şinele: realitate şi subiectivitate, Cartea
Daath Publishing House, Bucureşti, 2006.
HAYASHI, T. et al., Biomedical Research, decembrie, 2008,
28(6), pp. 281-5.
HENNENLOTTER, A. et al., „A common neural basis for
receptive and expressive communication of pleasant facial
affect”, Neuroimage, iunie 2005, 2612, pp. 81-91.
HOOD, D.A. et al., „Exercise and the Regulation of
Mitochondrial Turnover”, în Progress in Molecular Biology
and Translational Science, 135, 2015.
JACOB,
François,
Logica
viului,
Editura
Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972.
JAFFE, Dennis T., La guérison est en soi, Editura Robert
Laffont, Paris, 1981.
JEFFERSON, A.L. et al., Circulation, nr. 122, 7, 2010.
JULIA, Didier, Dictionnaire de la philosophie, Libr.
Larousse, Paris, 1984.
JUNG, C.G., La guérison psychologique, Librairie de
l’Université Georg et Cie S.A. Geneve, 1970.
JUNG, C.G., Psychologie de l’inconscient, Librairie de
l’Université Georg et Cie S.A. Geneve, 1963.
KATZ, L.F., GOTTMAN, J.M. (1997), J. Clinic Child
Psychol., vol. 26, pp. 157-171.
KHARRAZIAN, Datis, Why isn’t My Brain Working? A
Revolutionary Understanding of Brain Decline and Effective
Strategies to Recover Your Brain’s Health, Elephant Press,
Carlsbad, California, 2013.
KING, Sharon, Vindecă-ţi naşterea. Vindecă-ţi viaţa.
Instrumente pentru a-ţi transforma experienţa naşterii şi
pentru a crea un nou început, Editura For You, Bucureşti,
2018.
KOESTLER, Arthur, Les racines du hasard,
Calmann-Levy, Paris, 1972.
LASSAGNE, F., „D’où vient notre sens moral?”, în Science et
Vie, 1.077, 50, 2007.
LE BON, Gustave, Psihologia mulţimilor, Editura Antet,
Bucureşti, 2002.
LENNE Catherine, „Une communication pleine de sens”, în
Pour la Science, nr. 101, 2018, pp. 30-35.
LEVY-BRUHL, Lucien, La mentalité primitive,
Editura Felix Alean, Paris, 1922.
LLEDO, Pierre-Marie, „Neurones neufs â l’âge adulte”, în La
Recherche, nr. 410, iulie-august 2007.
McCRATY, R., ATKINSON, M . et al., „The effects of
emotions on short term power spectrum analysis and heart rate
variability”, The American Journal of Cardiology, vol. 76 (14),
1995, pp. 1089-1093.
MEDINA, John, Regulile creierului. 12 principii pentru a
supravieţui şi a fi eficient la serviciu, acasă şi la şcoală,
Lifestyle Publishing, Bucureşti, 2017.
MERCOLA, Joseph, Vindecarea fără efort, Lifestyle
Publishing, Bucureşti, 2017.
MEUROIS, Daniel, GIVAUDAN, Anne, Cele nouă
trepte. O privire spirituală asupra genezei fiinţei umane,
Editura Şcoala Ardeleană, 2018.
MONNIER, F., „Les mots de notre corps”, în Science et Vie,
232, 6, 2005.
MONROE, Robert A., Călătorii în afara corpului,
Editura For You, Bucureşti, 2008.
MONROE, Robert A., Călătorii îndepărtate, Editura For You,
Bucureşti, 2011.
MOODY, Raymond A., Lumina vieţii de dincolo,
Editura Z” 1995.
MOODY, Raymond A., Viaţă după viaţă. Investigarea unui
fenomen: supravieţuirea dincolo de moartea corpului fizic,
Editura Adevăr Divin, Braşov, 2012.
MOORJANI, Anita, Am murit şi m-am descoperit pe mine
însămi. Călătoria mea de la cancer la vindecarea profundă,
trecând printr-o experienţă în apropierea morţii, Editura
Adevăr Divin, Braşov, 2012.
MORLOVA, Nicuşor, Sfântul Nectarie Taumaturgul, Editura
Bunavestire, 2002.
MUNTEANU, Anca, Psihologia transpersonală.
Peregrinaj dincolo de văl, Editura For You, Bucureşti, 2018.
MURAKAMI, Kazuo, Codul divin al vieţii, Editura Daksha,
Bucureşti, 2012.
NEWBERG, Andrew, WALDMAN, Mark Robert, Cum
ne schimbă Dumnezeu creierul. Descoperirile inovatoare ale
unui prestigios neurolog, Editura Curtea Veche, Bucureşti,
2009.
NICOLESCU, Basarab, La Science, le sens et l’évolution.
Essai sur Jakob Boehme, Editions le Felin, 1988.
NOZICK, Robert, Anarhie, stat şi utopie, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1997.
PAPA FRANCISC, Despre lume şi despre Europa. O
perspectivă filosofică, Editura Şcoala Ardeleană, 2018.
PEAKE, Anthony, Există viaţă după moarte?, Editura Litera,
Bucureşti, 2009.
PEAKE, Anthony, Forţa infinită a câmpului mental, Lifestyle
Publishing, Bucureşti, 2014.
PEALE, Norman Vincent, Forţa gândirii pozitive,
Editura Curtea Veche, Bucureşti, 1993.
PEARSALL, Paul, The Heart’s Code, Broadway Books, 1998.
PERLMUTTER, David, LOBERG, Kristin, Alimentaţia
pentru un creier sănătos, Editura Litera, Bucureşti, 2016.
POPPER, Karl R., Lecţia acestui secol, Editura Nemira, 1998.
PREDESCU, Ovidiu, Drepturile omului şi ordinea mondială.
Cum să trăim, într-o lume a schimbărilor excepţionale,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2019.
RADIN, Dean, Universul conştient. Adevărul ştiinţific despre
fenomene paranormale, Editura Daksha, Bucureşti, 2011.
RADMAN, Miroslav, CARTON, Daniel, Dincolo de limitele
noastre biologice. Secretele longevităţii, Editura For You,
Bucureşti, 2012.
RAQUIN, Bernard, Comment sortir de son corps,
Presses Pocket, 1992.
REIN, G., McCraty R. et al., 1995, „Effects of positive and
negative emotions on salivary Ig A”, Journal for the
Advancement of Medicine, vol. 8 (2), pp. 87-105.
RE VEL, Jean-François, RICARD, Matthieu,
Călugărul şi filozoful. O confruntare inedită între Orient şi
Occident, Editura Irecson, Bucureşti, 2005.
RICARD, Matthieu, Arta Meditaţiei. De ce să
meditezi? La ce anume? în ce fel?, Editura Şcoala Ardeleană,
Cluj-Napoca, 2018.
RING, Kenneth, Life at Death. A scientific Investigation of the
Near-Death Experience, Coward-McCann and Geoghegan,
NY, 1980.
RING, Kenneth, Sur la Frontiere de la vie, Editura Robert
Laffont, Paris, 1991.
RITCHIE,
George
G.,
SHERRILL,
Elizabeth,
întoarcere din Lumea de Dincolo, Editura Adevăr Divin,
Braşov, 2014.
ROSENBLUM, Bruce, KUTTNER, Fred, Enigma
cuantică. Fizica întâlneşte conştiinţa, Editura Prestige,
Bucureşti, 2011.
RUSSELL, Peter, De la ştiinţă la Dumnezeu. Călătoria unui
fizician în misterul conştiinţei, Editura Elena Francisc,
Bucureşti, 2009.
SABOM, Michael B., Souvenirs de la mort, Editura Robert
Laffont, Paris, 1983.
SACKS, Oliver, The River of Consciousness, Picador, 2017.
SAGAN, Cari, Lumea şi demonii ei. Ştiinţa ca lumină
în întuneric, Editura Herald, Bucureşti, 2015.
SARTORI, Giovanni, Homo videns. Imbecilizarea prin
televiziune şi
post-gândirea, Editura Humanitas,
Bucureşti, 2008.
SCHWARTZ, Jeffrey M., BEGLEY, Sharon, The Mind and The
Brain. Neuroplasticity and the Power of Mental Force, Regan
Books, NY, 2002.
SCHWARTZ,
Michal,
LONDON,
Anat,
Neuroimunitatea. Cum să ne menţinem creierul tânăr şi
sănătos cu această ştiinţă revoluţionară, Lifestyle Publishing,
Bucureşti, 2017.
SERVAN-SCHREIBER, David, Guérir. Le stress, l’anxiété et la
dépression sans médicaments ni psychanalyse, Editions Robert
Laffont, S.A., Paris, 2003.
SHINYA, Hiromi, Factorul microbian. Imunitatea înnăscută
şi revoluţia din domeniul sănătăţii, Lifestyle Publishing,
Bucureşti, 2016.
SIEGEL, Bernie S., Iubire, medicină şi miracole,
Editura Adevăr Divin, Braşov, 2017.
SIMPSON, R.J. et al., „Exercise and the Aging Immune
System”, Ageing Research Reviews, 11(3), 2012.
SOMERS, Suzanne, Revelaţii despre îmbătrânire.
Dezvăluiri medicale surprinzătoare ce redefinesc vârsta,
Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2015.
TALBOT, Michael, Universul holografic, Cartea Daath
Publishing House, Bucureşti, 2006.
TIETZE, Harald W., întinerirea. Cum să inversezi procesul de
îmbătrânire, Editura Mix, Cristian (Braşov), 2005.
TOFFLER, Alvin, Şocul viitorului, Editura Politică, Bucureşti,
1973.
TOLLE, Eckhart, Un pământ nou. Trezirea conştiinţei umane,
Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2012.
UMETANI, K., et al., articol în Journal of the American
College of Cardiology, vol. 31(3), 1999, pp.
593-601.
VAN EERSEL, Patrice, Izvorul negru. Revelaţii la porţile
morţii, Editura Nemira, Bucureşti, 1998.
VERHOEVEN, J.E. et al., Molecular Psychiatry, 19, nr. 8,
2014.
WEIL, Pierre (Question de), Anthologie de l’Extase, Editura
Albin Michel, Paris, 1989.
WILDING, Christine, Schimbă-ţi viaţa cu ajutorul inteligenţei
emoţionale. Cum să te bucuri de o viaţă
echilibrată, Editura Litera, Bucureşti, 2018.
ZAK, PAUL J., Molecula moralei. Sursa iubirii şi a
prosperităţii, Editura Humanitas, Bucureşti, 2014.
DESPRE AUTOR
DUMITRU CONSTANTIN-DULCAN
(n. 6 noiembrie 1938, Mârghia, Argeş) a fost Şeful Catedrei de
Neurologie la Spitalul Militar Central (1992-2005)
şi
Şeful
Catedrei
de
Neurologie
şi
Neuropsihosomatică de la Universitatea „Titu Maiorescu”
Bucureşti (2005-2016). Absolvent al Colegiului „I.C.
Brătianu”, Piteşti (1956), şi al Facultăţii de Medicină
Generală din Bucureşti (1962). Specializare în Neurologie
(1971) şi Psihiatrie (1983). Competenţe în Explorări
neurofiziologice EEG, EMG, PE, Terapia durerii. Doctor în
ştiinţe medicale (1976). Membru al Societăţii Române de
Neurologie, al Organizaţiei Internaţionale de Cercetare a
Creierului (IBRO), al Societăţii Române de Psihiatrie, al
Societăţii Medicilor Scriitori şi Publicişti din România şi din
străinătate şi a numeroase
societăţi
ştiinţifice
naţionale
şi
internaţionale. Doctor Honoris Causa al Universităţii din
Piteşti. A fost nominalizat între cei 100 de români pentru
istoria lumii (ştiinţă şi cultură).
A elaborat ca autor unic sau coautor o serie de lucrări de
specialitate, precum: Electroencefalografie ghid, Ed. Militară, 1986; Atlas de electroencefalografie, Ed.
Ştiinţifică, 1997; Actualităţi în epilepsie, Ed. Tehnică,
1998; Electroencefalografie (ed. a II-a, revizuită şi adăugită),
Ed. Andrei Şaguna, 1998; Urgenţele neurologice în medicina
generală, Ed. Tehnică, 2001; Urgenţele neurologice în
condiţiile războiului modem, Ed. Militară, 2003;
Electroencefalografie, Ed.
Universitară „Carol Davila”, 2006; Electromiografie, Ed.
Universitară „Carol Davila”, 2006; Electroencefalografie
clasică şi modernă la adult şi copil, Ed. Medicală, 2008;
Neurologie clinică, Ed. Univ. „Titu Maiorescu”, 2008;
Neurologie clinică şi lucrări practice, Ed. Univ. „Titu
Maiorescu”, 2012; Neuropsikosomatica. Note de curs, Ed.
Eikon, 2014 etc.
Este mai ales cunoscut pentru lucrările cu conţinut eseistic şi
filosofic: Inteligenţa materiei, Ed.
Militară, 1981 (ed. a II-a, revizuită şi adăugită, Ed. Teora,
1992, ediţia a III-a, revizuită şi adăugită, Ed. Eikon, 2009);
Somnul raţiunii,
Ed. Sinopsis, 2001 (ediţia a II-a şi a III-a, revizuite şi adăugite,
Ed. Eikon, 2014); Notes sur la métaphysique de Maurice
Carême, 2003; Gândirea omului modern.
Culmi şi limite, Ed. Amaltea, 2006; în căutarea sensului
pierdut (voi. I şi II), Ed. Eikon, 2008; Către noi înşine
(voi. I-II), Ed. Eikon, 2010, 2013; Mintea de dincolo.
Sinteza şi semnificaţia experienţelor morţii clinice, Ed.
Eikon, 2013 (ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Ed.
Şcoala Ardeleană, 2015).
Este coordonatorul colecţiei Noua Spiritualitate din cadrul
Editurii Şcoala Ardeleană din Cluj-Napoca.
În 2015, Editura Şcoala Ardeleană a publicat volumul omagial
Dumitru Constantin-Dulcan - Un promotor al Noii
Spiritualităţi, coordonat de Vasile George Dâncu.
Este posesorul a patru brevete de invenţii de uz medical:
Metodă şi aparat pentru determinarea zonelor ce cuprind
puncte utilizate în acupunctură pentru marcarea lor optică,
OSIM, 1975; Metodă şi aparat destinat pentru analgezia prin
acupunctură, OSIM, 1975; Metodă şi instalaţie pentru
bioalfapunctură, OSIM, 1975; Metodă şi aparat electronic
pentru captarea, selectarea şi aplicarea semnalelor bioelectrice,
OSIM, 1977.
A participat la studii clinice internaţionale ca investigator
principal: Betarm - 02 - RO „Schering - AG”
- Tratamentul cu Betaferon în Scleroza multiplă, 2000-2007;
SPIRID - „Merck”, Germania - Testarea unui nou medicament
în dischineziile induse de L-Dopa la parkinsonieni,
2002-2003;
SPIRD-O
„Merck”,
Germania - Testarea unui nou medicament în dischineziile
induse de L-Dopa la parkinsonieni, 2003-2006;
GlaxoSmithKline - 2004, studiu randomizat, dublu-orb,
controlat Placebo, privind eficacitatea şi siguranţa unui nou
medicament în scleroza multiplă; Programul AVONEX Grecia, 2007; Programul Copaxone - Israel, 2007.
Autor a peste 300 de studii comunicate la congrese şi
simpozioane naţionale şi internaţionale (peste 100 de
participări), incluse în volume colective ori publicate în reviste
de specialitate.
Se înscrie în palmaresul său participarea la circa 200 de
emisiuni Radio şi TV.
Este prezent în lucrări lexicografice de prestigiu: Dinu, Ion M.,
Figuri de dascăli argeşeni, Ed. Paralela 45,2001, p. 107;
Mihailide, M., Medici scriitori şi publicişti români, Dicţionar
bibliografic, Ed.
Viaţa Medicală Românească, 2003, p. 86; Stoica, M., Onofrei,
M., Dicţionar bibliografic. Scriitori, publicişti, folclorişti ai
Argeşului (de la Neagoe Basarab până azi), Ed. Argeş Press,
2010, p. 65.
Premii şi decoraţii: 1992 - Premiul Academiei Române „Vasile
Conta”, pentru lucrarea Inteligenţa materiei; 2000 - Ordinul
Naţional „Steaua României” în gradul de Comandor;
2001 - Premiul literar „George Florin Cozma” pentru eseul
„Somnul raţiunii”; 2003 - Premiul Belgiei pentru critica
literară la opera lui Maurice Carême cu lucrarea
intitulată „La métaphasique dans l’œuvre de Maurice
Carême”; 2004 - Premiul „Ştefan Odobleja” al revistei
Observatorul Militar; 2004 - Ordinul „Meritul Sanitar” în
gradul de Ofiţer; 2006 - Diploma Salonului de Carte
Universitară a Editurii Universitare „Carol Davila”
pentru
monografiile
Electroencefalografia
şi
Electromiografia - Potenţiale evocate; 2008 - Premiul de
excelenţă pentru lucrarea în căutarea sensului pierdut
acordat de Societatea Business Press; 2011 - Premiul
„Constantin Noica” pentru lucrarea Inteligenţa materiei, ediţia
a III-a, acordat de Academia Oamenilor de Ştiinţă; 2013 Premiul „Cartea care dăinuie” pentru lucrarea Inteligenţa
materiei, în cadrul Festivalului de Carte Transilvania, ClujNapoca; 2014 - Medalia de Excelenţă
Goldability pentru promovarea ştiinţei spiritualităţii; Premiul
de Excelenţă în Medicina Militară pe anul 2015.
CUPRINS
ARGUMENT
………………………………………………………… 2
INTRODUCERE
……………………………………………………. 6
Cap. 1 - SCURTĂ CONFESIUNE
……………………………. 14
Cap. 2 - CONDUITE INTELIGENTE COMUNE LA NIVEL
COSMIC ŞI BIOLOGIC
…………………………………………. 28
Cap. 3 - O ALTĂ VIZIUNE ŞTIINŢIFICĂ ASUPRA
PLANTELOR
………………………………………………………. 46
Cap. 4 - PROBLEMATICA CONŞTIINŢEI ÎN SECOLUL AL
XXI-LEA
……………………………………………………………. 57
Conştiinţa inimii …………………………………………… 73
De la lumină la conştiinţă ………………………………. 76
Câmpul conştiinţei ………………………………………… 77
Prin simpla voinţă putem provoca şi stopa ploaia? 78
Puterea fatală a Conştiinţei Colective ……………….. 79
Puterea distructivă a gândirii ………………………….. 81
Concluziile lui Dean Radin ……………………………… 82
Cap. 5 - FIZIOLOGIA ŞI FILOSOFIA GÂNDIRII ………….
84
Chimia gândurilor noastre ……………………………… 86
Pelerina albă şi cea întunecată a gândurilor noastre
…………………………………………………………………
…….. 87
Molecula moralei ……………………………………………
90
Există o agresivitate a testosteronului? …………….. 91
Fericirea ca ideal ……………………………………………
93
„Magia” cuvintelor ………………………………………….
94
O inchiziţie criminală …………………………………….. 94
Noua Ştiinţă ………………………………………………….
95
La gânduri noi - reţele neuronale noi ……………….. 98
Meditaţia ca instrument al schimbării modului de
gândire
……………………………………………………………. 100
Vibraţia cuvintelor ………………………………………. 103
Nevoia de iertare …………………………………………. 105
Chimia şi câmpul nostru biologic …………………… 107
Atacul energetic al cuvintelor ………………………… 107
Cuvinte care acid. ……………………………………….. 108
Cap. 6 - RELIGIA ÎN LUMEA MODERNĂ ………………..
111
Argumente în favoarea religiei ……………………….. 112
Lumina vie ………………………………………………….
114
Vindecările prin religie …………………………………. 116
Confruntarea dintre religie şi medicină …………… 119
Rugăciunea …………………………………………………
121
Iubirea ……………………………………………………….
124
Iertarea ………………………………………………………
125
Singurul antidot al urii este iertarea şi iubirea
necondiţionată
…………………………………………………. 125
Einstein despre religie ………………………………….. 129
Visul premonitoriu sau anticipativ …………………. 133
Lumea misterelor ………………………………………… 134
Experienţele mistice …………………………………….. 135
Constantele fizice care condiţionează viaţa ………. 136
Observaţii critice la adresa religiei ………………….. 139
De ce persistă Răul în lume? …………………………. 141
RELIGIA ŞI SPIRITUALITATEA ………………………. 146
Cap. 7 - SCURT DISCURS DESPRE SIMŢUL MORAL ÎN
CONCEPŢIA DARWINISTĂ ACTUALĂ
……………………. 152
POATE EXISTA O MORALĂ FĂRĂ RELIGIE? ……. 157
Câinii şi alte animale în postura de eroi ………….. 158
Ce nu vom şti niciodată ……………………………….. 159
Continue căutări …………………………………………. 162
Iluzia realităţii ……………………………………………..
163
Modelele sociale …………………………………………..
165
Pledoarie pentru umanism ……………………………. 165
Cooperare în loc de competiţie ………………………. 166
Compasiunea ………………………………………………
166
Cap. 8 - CODUL ETIC AL CREIERULUI ŞI NOUA
SPIRITUALITATE
………………………………………………. 170
Cap. 9 – LECŢIILE EXPERIENŢELOR MORŢII CLINICE
…………………………………………………………………
…… 179
Lecţia EMC …………………………………………………
181
Tabloul elementelor din EMC ………………………… 182
„Vederea” nevăzătorilor ………………………………… 183
Întâlnirea cu cei plecaţi dincolo ……………………… 184
Umbra celor nevăzuţi …………………………………… 185
Tunelul dintre lumi ……………………………………… 186
Întâlnirea cu Fiinţa de Lumină ………………………. 186
Scara lui Iacob ……………………………………………. 187
„Judecata de Apoi” ………………………………………. 187
Anticiparea viitorului …………………………………… 188
Lecţia de iubire ……………………………………………
189
Vindecarea din „cer” …………………………………….. 190
Ce este Infernul? …………………………………………. 193
Transformarea spirituală ……………………………… 194
Fizica cuantică din „cer” ……………………………….. 195
Experienţe ale morţii împărtăşite …………………… 196
Studiul ştiinţific al experienţei morţii clinice.
Argumente pro şi contra ……………………………………..
197
Experienţa morţii clinice, o experienţă a conştiinţei
…………………………………………………………………
…… 200
Vederea prin spirit ………………………………………. 203
Cele două realităţi ale existentei …………………….. 206
Călătoriile extracorporale ……………………………… 207
Renaşterea spirituală …………………………………… 210
Scepticismul ştiinţei materialiste şi experienţa morţii
clinice
…………………………………………………………….. 211
Concluzii …………………………………………………….
213
Cap. 10 - CREIERUL UMAN - MARELE MIRACOL AL
UNIVERSULUI
………………………………………………….. 215
Condiţiile naşterii unui copil …………………………. 217
De la ostilitatea mamei la potenţialul infracţional al
viitorului adult
…………………………………………………. 218
Cea mai mare parte a minţii se clădeşte în primii 6-7
ani
………………………………………………………………….
221
Neurogeneza şi neuroplasticitatea - fundamentul
evoluţiei noastre
……………………………………………….. 223
La idei noi, sinapse noi ………………………………… 224
Câteva detalii utile ………………………………………. 228
Efectele microbiomului asupra creierului ………… 229
Kilogramele în plus = creier cu volum redus …….. 231
Rolul activităţii fizice ……………………………………. 232
Alte efecte ale activităţii fizice ………………………… 233
Nevoia de socializare ……………………………………. 234
O experienţă promiţătoare pentru reîntinerirea
creierului………………………………………………………
…. 235
Sunt viabili neuronii noi în grefele pentru
regenerarea creierului? ……………………………………….
235
Condiţiile nefavorabile proceselor de neurogeneză şi
neuroplasticitate ……………………………………………….
235
De ce dormim………………………………………………
236
Este bine de reamintit ………………………………….. 238
Neuroeducaţia ……………………………………………. 240
ABILITĂŢI GENIALE ALE CREIERULUI UMAN …. 242
Marea mobilitate a creierului ………………………… 248
O posibilă explicaţie a dinamicii creierului ………. 249
Contagiunea emoţională negativă …………………… 250
Ce este de făcut? …………………………………………. 251
Scopul propus …………………………………………….. 252
MEDITAŢIA …………………………………………………
253
Mintea este viitor, corpul este trecut ………………. 254
Cap. 11 - RELAŢIA DINTRE CREIER ŞI INIMĂ ÎNTR-O
DISPUTĂ ŞI O ABORDARE MODERNĂ ………………….
262
Inteligenţa inimii sau amintirile inimii ……………. 262
Intuiţia ……………………………………………………….
263
Coerenta inimă-creier ………………………………….. 265
Modalităţile de obţinere a coerentei inimă-creier . 269
Rezilienţa prin inimă ……………………………………. 274
Aspectul rezilienţei extinse. …………………………… 275
Cap. 12 - DE LA GÂNDIRE LA REÎNTINERIRE. DE CE
MOARTEA ÎNTR-UN UNIVERS CUANTIC? ARTA DE A
FI
…………………………………………………………………
…… 278
De ce moartea într-un univers cuantic? ………….. 278
Teoriile actuale ale senescenţei ……………………… 279
Rolul nefast al radicalilor liberi ……………………… 280
Pot exista fiinţe nemuritoare? ……………………….. 282
Teoria telomerilor. Telomerii tinereţii ………………. 284
FACTORUL PSIHOLOGIC ………………………………
288
Telomerii şi stresul ………………………………………. 291
Creierul şi telomerii au nevoie de somn …………… 296
Alţi factori implicaţi în senescenţă …………………. 296
REÎNTINERIREA ESTE POSIBILĂ …………………… 300
Experienţe promiţătoare ……………………………….. 301
Hrana longevităţii ……………………………………….. 302
EXPERIENŢA LUI HIROMI SHINYA ………………… 304
Sfaturile lui Joseph Mercola ………………………….. 310
SINTEZA …………………………………………………….
311
Grăsimea este preludiul tuturor bolilor cronice … 312
Decalogul sănătăţii şi longevităţii …………………… 315
Cap 13 – ŞTIINŢA ÎNFRUMUSEŢEAZĂ FEMEIA ………
318
Progerina ……………………………………………………
323
Ashwagandha …………………………………………….. 324
Implicarea telomerilor în fenomenul frumuseţii
feminine
………………………………………………………….. 328
Protejarea sistemului osos ……………………………. 329
Remediile necesare refacerii structurii oaselor …. 330
Nocivitatea sedentarismului pentru sistemul osos
…………………………………………………………………
…… 332
Bătrâneţea
o
inversare
a
raportului
muşchi/grăsime ………………………………………………..
333
Rolul aquaporinelor în procesul de slăbire ………. 336
Remedierea căderii părului …………………………… 336
Cap. 14 - TIMPUL ALTFEL VĂZUT ………………………..
341
Cap. 15 - CITINDU-L PE HARARI …………………………
354
Premisele viitorului ……………………………………… 367
ANIMALELE AU EMOŢII ŞI SUFLET? ……………… 372
CUM VEDE HARARI LIBERTATEA …………………. 378
GLOBALIZAREA ARE UN VIITOR? …………………. 382
DATAISMUL ………………………………………………..
385
„SĂ DĂM SENS UNEI LUMI FĂRĂ SENS” ………… 387
Ce este rău şi ce este bine …………………………….. 387
HOMO DEUS ………………………………………………
388
În loc de concluzii
……………………………………………… 394
VIITORUL OMENIRII PRIVIT DIN PERSPECTIVA
ŞTIINŢIFICĂ
…………………………………………………….. 394
Omul privit din perspectiva noilor ştiinţe ………… 395
Lecţiile fizicii cuantice …………………………….. 396
Mintea din materie ………………………………… 397
Universul spiritual atestat de experienţele morţii
clinice
…………………………………………………………….. 398
Lecţia neuro ştiinţelor …………………………….. 398
Ura este cancerul fiinţei ………………………….. 399
Lanţul ucigaş al urii pentru ură ……………….. 399
Longevitatea şi telomerii …………………………. 401
Copiii-lupi ……………………………………………. 402
Inegalitatea umană şi nevoia de o societate
echitabilă
………………………………………………………… 404
BIBLIOGRAFIE
…………………………………………………. 407
DESPRE AUTOR
……………………………………………….. 417