Traducerea ştiinţifică. Repere

Traducerea ştiinţifică. Repere Georgiana Lungu Badea Universitatea Politehnica Timişoara Scopul acestui articol este de a men iona caracteristicile traducerii ştiin ifice prin raportare indirectă şi implicită la atitudinea traducătorului fa ă de textul tradus şi destinatarul prezumtiv al acestuia. Ne propunem să prezentăm în paginile ce urmează importan a contextelor extralingvistice sursă (situa ia de producere a sensului) şi intă (situa ia de traducere sau de receptare a sensului tradus) în restituirea mesajului vehiculat de un text sursă (TS) de specialitate, a etapelor de pretraducere care pregătesc producerea textului corepunzător normelor de redactare ale limbii intă (T ) intă (LT), dar şi conform aşteptărilor beneficiarului traducerii1(client şi destinatar). O corectă gestionare a etapelor de pretraducere şi traducere poate contribui la rezolvarea problemelor de administra ie şi de executare a contractelor. Dacă privim fenomenul traducerii prin prisma rolului pe care îl joacă în comunicare şi în cultură, se poate în elege că doar fragmentarea în obiecte şi sub-obiecte de studiu poate oferi imaginea reală a complexită ii abordărilor. Cu aceasta ne-am apropiat, însă, de obiectivul principal al interven iei noastre, traducerea de specialitate şi caracteristicile ei. Creşterea spectaculoasă a numărului de traduceri este determinată de exigen ele comunicării într-o lume în continuă transformare. Ca orice formă de comunicare, traducerea este o activitate complexă care ine cont de intersubiectivitate şi de intercultural în sensul larg, creând un sistem de echivalen e dinamic şi deschis. De aceea lingvistica trebuie să ofere „une culture qui dépasse la linguistique [car] c’est d’une formation large que nous avons besoin” (A. Culioli, 1995: 160). O asemenea formare bazată pe ştiin ele cognitive, născute din logica matematică şi din cibernetică, dar şi pe neuroştiin e subliniază din nou ideea de interdisciplinaritate (M. Voisin, 1997: 69-78). Adesea, o cultură anume este considerată un teritoriu dificil de descris din cauza singularită ii şi a specificită ii ei, dar şi a numeroaselor straturi; a multiplilor producători şi destinatari. Stabilirea regulilor, a schemelor repetitive, a re etelor de traducere ar duce la denaturarea realită ii. În momentul în care intervine traducerea, una şi aceeaşi limbă (cultură) 1 este venerată ca limbă sursă, extraordinar de subtilă, şi, în acelaşi timp, subapreciată ca limbă intă, acuzată de sărăcie lexicală. Dar limba - în general, nu numai limba de tradus la care ne referim aici în mod special - nu poate fi apreciată în func ie de criterii obiective, ci în func ie de raportul pe care cel ce o evaluează îl are cu traducerea, deci în func ie de pozi ia traducătorului în schema traducerii (Richet, 1993: 199). Traducătorul încearcă să transgreseze capcanele traducerii determinate de cvasiimposibilitatea reconstituirii sensului. Astfel, inten ionalitatea, ca factor al traductibilită ii, se loveşte de limitele inten iei traducătorului, de orizontul lui de aşteptare, dar şi de inten ia textului, de măsura în care rela iile manifeste cu alte texte sunt percepute. Traducătorul consecvent cu sine însuşi îşi va respecta strategia aleasă (interpretativă, liberă, comunicativă, culturală etc.): „dans bien des cas, [le choix du traducteur] dépendra en grande mesure du public auquel il destine sa traduction” (Romney, 1984: 267). Uneori, a refuza echivalen a înseamnă a produce un decalaj, o ruptură. Traducătorii concep traducerea atât ca sumă a problemelor tehnice relative la componentele – sintactică, semantică, prozodică, morfologică, fonică — unui text (Pageaux, 2000: 68), cât şi ca îmbinare a unor elemente de natură variată. În acest scop, se cercetează realitatea traducerii cu toate datele, între care factorii extralingvistici, ca şi evident cei lingvistici, au rolul lor. Deşi depăşită, devenită loc comun în teorie, distinc ia dintre formă şi sens este o continuă încercare în practica traducerii şi un subiect inepuizabil pentru traductologi. În opinia unor specialişti, sensul poate fi transmis, transferat prin traducere2 mai uşor decât forma. Ideal ar fi să se regăsească amândouă în traducere, deoarece sunt indisociabile: „l’indissociabilité du sens et de la forme n’est pas un postulat, mais une fonction de la nature du texte” (Dancette, 1998: 60). Orice traducere este posibilă în anumite limite şi condi ii. Reamintim că, aşa cum consideră R. Jakobson, handicapul lingvistic poate fi depăşit în diferite feluri, deoarece limbile se deosebesc mai pu in prin ceea ce pot spune (toate pot spune totul, cu mai multe sau mai pu ine cuvinte) şi mai mult prin ceea ce şi cum trebuie să spună. Diferen ele care există între structurile lingvistice ale limbilor în rela ie de traducere sunt provocate de realită ile variate şi diverse, dar nu se confundă cu neconcordan ele lingvistice rezultate din modul diferit al sistemelor lingvistice în discu ie de a decupa, repera şi exprima aceaşi realitate.3 Exactitatea unei traduceri depinde de mai mul i factori. Ea este influen ată de existen a unei rela ii adecvate între inten ia comunicativă şi textul intă, adică de identificarea unei 2 finalită i, a unui skopos. Nu trebuie însă ignorată sau minimalizată raportarea la condi iile de producere a sensului (inten ii, finalită i), dar şi la condi iile de receptare a sensului sau la situa ia traducerii (efecte şi reac ii dependente şi de bagajul cognitiv al receptorului, de orizontul de aşteptare, complementele cognitive etc.). Pentru că forma şi con inutul sunt indisociabile, în func ie de finalitatea amintită anterior, pot prevala consecutiv. Cu toate acestea, traducerea nu se limitează la a naturaliza, a adapta cu orice pre ; ea îşi propune să satisfacă condi iile producerii sensului, să păstreze obiectivul ini ial al enun ării şi con inutul informativ de origine (calitativ şi cantitativ) şi să armonizeze – dacă este posibil – contextele extralingvistice, socio-culturale ale destinatarilor sursă şi intă. Aşadar, deoarece nu se poate vorbi despre o echivalen ă perfectă a limbilor (A. Culioli, 1990), modalitatea de traducere depinde de interac iunea dintre aceşti factori subordona i procesului de traducere şi obiectivului acesteia. Se observă, aşadar, necesitatea unei evaluări din mai multe perspective. Textul tradus este apreciat la nivel textual, în plan microstructural, vizându-se atât forma expresiei, cu marca socio-istorică aferentă, cât şi con inutul, cu referin ele intra- şi intertextuale ce îi revin; dar şi la nivel peritextual, unde prejudecă ile sau mentalitatea socio-culturală joacă un rol esen ial. Textul se înscrie într-o situa ie-inten ie. Nici un element din text nu poate fi separat de ansamblul căruia îi apar ine, fără a-i distruge organizarea formală şi semantică. Codul unei bune traduceri este în esen ă comun diferitelor tipuri de traduceri, dar variază în nuan e de la un traducător la altul, de la un beneficiar la altul. Traducerea unică este iluzorie, întrucât fidelitatea fa ă de sens se realizează în func ie de o mul ime de factori, între care se creează o simbioză, marcată şi ea de personalitatea traducătorului, mai ales în traducerea literară. Prin urmare, critica traducerii are în vedere subiectivitatea traducătorului (traduceri posibile, plurale după lecturi plurale), strategiile de traducere folosite (literală, liberă, comunicativă, interpretativă şi de adaptare), istoricitatea şi efectele distan ei temporale şi culturale dintre textul de origine şi textul tradus (care duc la traduceri plurale ce pot cunoaşte sau nu variante intermediare), traducerile interne (datorate constrângerilor lingvistice şi extralingvistice, dar şi evolu iei limbii sursă), func ionalitatea tipului de text tradus (care impune aplicarea specifică a strategiilor de traducere: traducere poetică sau recreare, traducere tehnică, traducere de vulgarizare etc.), mediul cultural şi lingvistic sursă şi intă. Orice întrebare legată de calitatea unui text tradus implică existen a unor proceduri de evaluare4 şi respectarea inten iilor autorului în scopul echivalării reac iilor receptorului textuluisursă şi a reac iilor receptorului textului- intă. Dacă în cazul traducerii literare, critica poate fi 3 doar par ială, fiindcă autorul este liber să-şi aleagă strategia de scriitură, în timp ce traducătorul se supune, consecutiv sau simultan, constrângerilor originalului sau celor ale editorului ori destinatarului, în cazul traducerii ştiin ifice, se poate vorbi despre o unitate de apreciere comună traducătorilor, revizorilor traducerii şi evaluatorilor. Studiile de lingvistică contrastivă, care s-au ocupat, multă vreme, de aspectele lexico-gramaticale, trebuie să îşi asume limitele, deşi marcarea grani ei dintre libertatea traducătorului şi norma lingvistică se sustrage preciziei.5 Analiza contrastivă permite o abordare interesantă; compara ia dispune de criterii valabile pentru identificarea greşelilor, a sensurilor contrare şi a celor false, a compensa iilor, diluărilor şi adăugirilor etc. Ea evoluează astfel spre o teorie a comunicării şi a textului: o analiză empirică, bazată pe observarea directă şi clasificarea faptelor. Cele nouă criterii propuse de Jeanne Dancette (1998: 109) pentru stabilirea dificultă ii unui text şi dimensiunile contextuale (socială, culturală, fizică, temporală, psihologică) ale textului pot constitui un mini-ghid al pregătirii tematice şi terminologice care precede orice tip de traducere, nu numai traducerea de specialitate. Aşadar, un text este dificil dacă îi impune traducătorului-cititor să facă apel la: a) cunoştin e extralingvistice şi cunoştin e legate de fenomene particulare de cultură; 2) dacă este caracterizat de o exprimare implicită, cu formulări vagi şi bogată în sub-în elesuri; de o ideologie auctorială implicită care se pretinde a fi percepută de cititor şi de traducător; de structuri sintactice complexe; de dificultă i morfologice, expresii de jargon; şi de un un decalaj temporal important între data producerii textului (situa ia sursă) şi traducerea acestuia (situa ia intă);dar şi de slaba fiabilitate a textului (pasaje şterse, greşeli de tipar / imprimare, folosirea greşită a unor termeni etc.) Prin urmare, în func ie de natura textelor sursă, de inten iile acestora şi ale autorilor lor, se identifică etapele de cercetare necesare relevării specificului transferului după cum urmează (Lungu Badea, 2004): 1. identificarea strategiei de traducere, în func ie de finalitatea (skopos-ul) traducerii şi de destinatarul presupus al acesteia. În acest scop, traducătorul precede etapele clasice ale procesului de traducere (deverbalizare, în elegere, reverbalizare), de o lectură integrală, urmată de o lectură de verificare, de fapt o analiză a dificultă ilor şi problemelor de traducere. Analiza va fi completă după realizarea inventarului de termeni care vor consitui aşa numitul „dic ionar al traducerii” ce va fi supus validării şi ameliorării specialiştilor în domeniu (Gouadec, 1989: 90). „Dic ionarul traducerii” con ine termeni de specialitate, domeniul lor de aplicare şi accep ia curentă în textul sursă (TS), aspecte tipologice (descriere, analiză, introducere de noti e) orice informa ie 4 care ar putea fi inserată în T (textul intă). Tipul de traducere de efectuat (produsul finit) este stabilit în func ie de destina ia, finalitatea sau Skopos-ul traducerii: traducere analitică, traducere rezumat, traducere înregistrată, traducere integrală.6 Pentru a ob ine un astfel de produs finit, traducătorul optează pentru una dintre strategiile următoare: a. adaptare (publicitară, teatrală, popularizare de articole ştiin ifice, de opere literare, pentru copii etc.); b. traducerea literală sau traducere cuvânt cu cuvânt (axată pe specificul limbii şi culturii sursă, oarecum exotică); c. traducere interpretativă sau comunicativă, centrată pe cititorul textului intă, care presupune anumite naturalizări, în detrimentul originalului şi al limbii sursă; d. traducere semantică (fidelă sensului); e. traducere erudită sau culturală, f. traducere idiomatică (formă şi con inut). 2. competenţa lingvistică şi cea traductivă. Competen ă lingvistică este capacitatea generală a unui vorbitor de a se exprima într-o limbă (uni- sau monolingv), în două (bilingv) sau în mai multe limbi (plurilingv) (Ducrot, Schaeffer, 1996: 192-194, Moeschler, Reboule, 1999: 25-28). Competen a de comunicare şi performan a, elemente componente ale competen ei lingvistice, definesc capacitatea unui vorbitor de a în elege limba sursă şi calitatea de a se exprima în limba intă. Traducătorul îşi cultivă şi competen a metodologică pe care Vienne (1998) o defineşte drept capacitatea traducătorului de a se documenta asupra unui subiect dat şi de a asimila terminologia specifică domeniului, bazată şi pe tehnica de utilizare a instrumentelor de traducere: dic ionare de diferite tipuri, bănci de date, reportofoane etc. Aceste capacită i şi competen e sunt, în cazul traducătorului, subordonate competen ei de traducere care constă în a transfera mesajul şi sensul unui text redactat într-o limbă sursă A într-o limbă intă B, respectând normele de redactare specifice codului limbii intă. Este definită astfel capacitatea traducătorului de a în elege modul în care se articulează sensul într-un TS, de a-l restitui fără a-l deforma în L , evitând interferen ele (Delisle, 1993, Vienne, 1998). Pentru a mobiliza informa iile indispensabile în elegerii unui text, cercetarea documentară apelează la surse scrise, grafice, audio-vizuale, informatice sau umane. Ca urmare, aprecierea competen ei de traducere şi de limbă ine cont de următoarele date: 5 : a. procesul cognitiv dintre ale cărui elemente amintim: sesizarea sensului, bagajul cognitiv, complementele cognitive, deverbalizarea, interpretarea, unită ile de traducere sau unită ile de sens; b. procedeele de traducere sau de transfer lingvistic: adaptarea (sinonimă cu echivalen a culturală, cf. J. Delisle, 1993), calcul, compensarea, coresponden a, echivalen a, explicitarea, explicarea, implicitarea, modula ia, transpozi ia (inclusiv nominalizarea), transcodarea etc. c. tehnicile de redactare: articularea logică, concizia, constrângerile materiale7, conven iile de scriitură, depersonalizarea mesajului (unde în TS apare o exprimare personalizată, de tipul noi facem… , în T apare o formă impersonală se face…), cuvântul potrivit, parafraza, perifraza, topica şi redistribuirea complementelor, reconstruirea etc. (Lungu Badea, 2004) 3. evaluarea rezultatului procesului de traducere se face în func ie de a. strategia de traducere aleasă (v. supra). Astfel, pentru 1.a., factorii evalua i sunt în elegerea şi lizibilitatea, dar şi factori behaviorişti; pentru 1.b. şi 1.d, sunt lua i în considerare factorii textuali, precum conformitate TS cu stereotipia de organizare şi formulare a T ; pentru 1.c., se iau în calcul factori variabili şi factori behaviorişti, dependen i de cererea „clientului”, a celui care comandă traducerea pentru un anumit beneficiar care nu se confundă întotdeauna cu destinatarul traducerii; pentru 1.e., evaluarea se raportează la diverşi factori textuali (v. cei men iona i la 1.b., dar şi al ii, precum conformitatea unui TS cu alt TS, recunoscut ca bază standardizată de compara ie. b. tipurile de echivalen e şi coresponden e stabilite. Pentru evaluare se exploatează latura lingvistică a procesului de traducere şi în acest scop sunt urmărite: 1. aspectele ce in de lingvistica generală: accep ia cuvântului, a termenului, aria semantică, aspectul, coloca ia, conota ia, contextul, deicticele, denota ia, enun ul, omografele, omofonele, omonimele, conectorii, neologismele, referentul, sensul figurat, sensul propriu; 2. aspectele de lingvistică diferen ială: fran uzisme, decupare, demers, diluare, false comparative, lacune lingvistice, op iune, servilism, structură ordinală, structură rezultativă, stilistica comparată, traductem, respectiv unitate de traducere; 6 3. aspectele care in de analiza discursului şi criteriile textualită ii: aluzie, coeren ă, coeziune, destinatar, mesaj, negativitatea discursului, nivel de limbă, registru de discurs, tip de text, culturem, acceptabilitate etc. c. aprecierea calitativă a traducerii, bazată pe fidelitatea fa ă de sens şi /sau formă, entropie, coeziune, coeren ă, inten ionalitate. Unele greşeli de traducere au efectul bulgărelui de zăpadă. Astfel, interferen a atrage falsele asocia ii şi fran uzismele; supratraducerea duce la adaosuri şi parafraze; subtraducerea determină omisiuni ş.a.m.d. Prejudiciile aduse calită ii traducerii pot fi grupate în două serii de greşeli: 1. greşeli de traducere, datorate unei în elegeri insuficiente a TS sau necunoaşterii LS (adaos, fran uzisme, asocia ii false, sens fals, contrasens, nonsens, interferen e, omisiune, sub- şi supratraducere etc.); 2. greşeli de limbă care afectează redactarea T , prin urmare traducerea, şi, implicit, receptarea acestuia de către destinatar (ambiguitate şi echivoc involuntare, barbarisme, greşeli de limbă, improprietă i lexicale, pleonasm, repeti ii supărătoare, J. Delisle, 1993, H. Chuquet, 1989, J. Dancette. 1998). Respectarea constrângerilor materiale, terminologice, editoriale etc. este apreciată la nivel global, dar şi la nivelul fiecărei sec iuni. Calitatea traducerii este dată de echivalarea con inutului TS şi al T , de pertinen a tehnică (logica şi principiile de formare şi interpretare a conceptelor şi termenilor nou-crea i, specifici domeniului), de redactarea T în conformitate cu normele lingvistice specifice limbii intă (ortografie, prezentare generală, lizibilitate, gramatică etc.), de păstrarea logicii terminologice a TS, de respectarea terminologiei impuse de client. Analizarea detaliată a condi iilor de restituire a semnifica iei contextuale actualizate în textul tradus permite aducerea în discu ie a pragului de cunoştin e suficient pentru atingerea nivelului de în elegere care să permită traducerea fidelă. De rela ia care se stabileşte între cunoştin ele lingvistice, cunoştin ele extralingvistice, în elegerea textului şi competen a de traducere depind rezultatele ob inute. Am putea sintetiza observa iile de mai sus astfel: pentru efectuarea unei traduceri traducătorul trebuie să respecte principii generale şi principii specifice de traducere (Gouadec, 1989). Oricare ar fi epoca de traducere, limbile în rela ie de traducere, tipul de text tradus8, tehnicile fundamentale de traducere sunt grosso modo aceleaşi, deoarece procesul de traducere se regulează conform unor principii generale 7 de restituire, la care se adaugă „variabilele variabile”(Larose, 1998) impuse de parametrii enun a i anterior. Traductibilitatea, în sensul denotativ al oricărui con inut lingvistic, pretinde traducătorului să opteze pentru termenii potrivi i. Dificultatea de a surprinde echivalentul la nivelul sensului conotativ, care se sustrage perceperii şi transcodajului exact dintr-o limbă în alta, reprezintă doar unul dintre obstacolele pe care traducătorul le are de depăşit. Chiar dacă, probabil, are de înfruntat mai pu ine provocări culturale, traducătorul textelor de specialitate are alte aspecte de controlat şi asimilat, precum technolectele vehiculate de textele de tradus şi traduse. Pentru aceasta se vede obligat să exploateze la maximum contextul extralingvistic, circumstan ele sociale de producere a TS şi de receptare a T . Prioritatea acestor contexte este afirmată de organizarea interioară a societă ii, cu tensiunile şi subdivizările grupurilor care o formează. Aşadar, a traduce prin raportare la limbaj, considerat în contextul său social, înseamnă a traduce încercând a găsi coresponden ele sociale în limbajul intratraducerii (Ganne, Minon, 1992: 55-62). Contextul interpersonal, componentă a contextului extralingvistic ce caracterizează interac iunile dintre indivizi, dintre emi ător şi receptor, dintre autor şi cititor, dintre autor, traducător şi cititorul traducerii, este esen ial pentru în elegerea enun urilor şi mesajelor vehiculate; el include şi elemente psihologice, inten ii, credin e, ra ionamente etc., Ducrot, Todorov, 1972: 79-91). Traducerea de specialitate este o subdiviziune a traducerii, care pretinde traducătorului competen e specifice textelor abordate, o competen ă metodologică, dar şi tematică şi terminologică în domeniul jargoanelor profesionale, aşa cum traducătorului literar îi sunt specifice idiolectele autorilor şi sociolectele personajelor. Pentru traducerea textelor tehnice şi ştiin ifice traducătorul trebuie să îşi însuşească informa ii şi cunoştin e de specialitate. Textul de specialitate trimite la o realitate obiectivă şi are ca scop principal transmiterea unei informa ii care dă naştere, în general, unei singure interpretări, spre deosebire de textele literare, prin natura şi inten ia autorilor, plurivoce şi/sau echivoce. Accesibilitatea redusă a limbajului textelor ştiin ifice este dată de gradul de terminologizare: traducătorul nu este la fel de familiarizat cu limbajul de specialitate al TS ca specialistul în domeniu. De aici şi necesitatea documentării terminologice (referitoare la forma şi echivalentele termenilor de specialitate), dar şi tematice (referitoare la con inut, întrucât traducerea corectă fără în elegerea TS este o întâmplare fericită, dar foarte rară). Textul de specialitate este mai pu in centrat pe autor, este obiectiv şi nu acordă aten ie valorizării estetice. Con inutul său este pur referen ial şi respectă normele de redactare curente în limba intă (sintaxă, elemente de rela ie etc.). Fără a diminua importan a analizei lingvistice şi a competen ei lingvistice, atragem aten ia asupra dezvoltării competen elor de specialitate: 8 traductivă, metodologică, terminologică, tematică. Traducerea se va efectua prin raportare la situa iile de comunicare imediată în care se realizează actul de vorbire. În anumite situa ii, traducătorul profesionist este obligat să ia legătura cu autorul textului şi cu specialiştii în domeniu pentru a ob ine date care să îl edifice asupra sensului. Odată în eles, acesta este reexprimat în limba clientului. Această colaborare, impusă de natura particulară a traducerii de specialitate, nu face parte din procesul de traducere propriu-zis (Delisle, 1980: 42), ci din etapa de pretraducere (Gouadec, 1989: 59-69). Gouadec consideră că traducător specializat este o profesie distinctă (1989: XIII), deoarece acest traducător lucrează pe texte care vehiculează o informa ie ce este destinată specialiştilor dintr-un domeniu. Bogate în con inut no ional şi cu aplicare imediată, textele de specialitate con in numeroşi termeni noi care apar in vocabularelor tehnice, dar şi termeni din via a politică şi economică, termeni ce vor constitui obiectul unei cercetări documentare şi, dacă este necesar, terminologice. Folosirea dic ionarelor nu este, din păcate, o solu ie, de aceea traducătorul apelează la specialişti pentru a avea garan ia demersului traductiv. Termenii tehnici apar in masei vocabularului, desemnează cu precizie o no iune sau un obiect şi nu sunt înlocui i decât dacă dezvoltarea tehnică şi ştiin ifică o impune. Efortul traducătorului de specialitate este uriaş şi constă atât în actualizarea termenilor pu in cunoscu i, pasivi sau necunoscu i lui, dar activi pentru specialişti, cât şi în păstrarea ritmului de înnoire a limbajului de specialitate, aflat în continuă schimbare, deoarece reflectă schimbarea societă ii şi modificare realită ilor. Organizarea etapelor de pretraducere şi de traducere după complexitatea traducerii, colaborarea dintre traducător şi beneficiarul traducerii (client şi/sau destinatar), cooperarea dintre traducător şi specialiştii în domeniul TS, accesul la băncile de date şi respectarea tuturor acestor stadii de realizare a traducerii asigură o traducere de o claritate indiscutabilă din toate punctele de vedere: calitativ, cantitativ şi informa ional. Bibliografie 1. Baylon, Christian, Sociolinguistique. Société, langue et discours, Paris, Nathan, 1991. 2. Chuquet, Hélène, Pratique de la traduction, Poitiers, Ophrys, 1989. 3. Culioli, Antoine, Pour une linguistique de l’énonciation. Opérations et représentations, Tome 1, Paris, Ophrys, 1990. 4. Dancette, Jeanne, Parcours de traduction. Etudes expérimentales du processus de traduction, Presses Universitaires de Lille, 1998. 9 5. Delisle, Jean, L’analyse du discours comme méthode de traduction, Ottawa, Editions de l’Université de l’Ottawa, 1980. 6. Delisle, Jean, Traduction raisonnée, Presses Universitaires de l’Ottawa, 1993. 7. Ducrot, O., Todorov, T., Dictionnaire encyclopédique des sciences du langage, Seuil, 1972. 8. Ducrot, Oswald, Schaeffer, Jean-Marie, Noul dicţionar al ştiinţelor limbajului, Bucureşti, Editura Babel, 1996. 9. Dussart, André, Mario Wandruszka ou la stylistique comparée dans une perspective européenne în M. Ballard (ed.), Traduire l’Europe, 1998, p. 323-343. 10. Ganne, Valerie, Minon, Marc, La traduction littérale en Euorpe in « Livres-Hebdo » , n°12, 1992, pp. 55-62. 11. Gouadec, Daniel, Le traducteur, la traduction et l’entreprise, Afnor, 1989. 12. Larose, Robert, Méthodologie de l'évaluation des traductions, în Meta, XLIII, 2, 1998, www.erudit.org/revue/meta/1998/v43/n2/003410ar.html. 13. Lungu Badea, Georgiana, Teoria culturemelor, teoria traducerii, Timişoara, Editura Universită ii de Vest, 2004. 14. Moeschler, Jacques, Reboule, Anne, Dicţionar enciclopedic de pragmatică, Cluj, Editura Echinox, 1999. 15. Pageux, Daniel-Henri, Literatură generală şi comparată, Editura Polirom, 2000. 16. Richet, Bertrand, Quelques réflexions sur la traduction des références culturelles – Les citations littéraires dans Astérix, în M. Ballard (ed.) Traduction à l’université, 1993, p. 199222. 17. Romney, Claude, Problèmes culturels de la traduction d’Alice in Wonderland en français, Meta, vol. 29, n. 3, septembre 1984, p. 267-280 18. Vienne, Jean, Vous avez dit compétence traductionnelle ? în Meta, XLIII, 2, 1998, www.erudit.org/revue/meta/1998/v43/n2/003410ar.html. 10 Note 1 Cu sensul de client, termenul defineşte persoana care solicită traducerea unui text în func ie de anumi i parametri: competen ele destinatarului cunoscător sau nu al unui limbaj de specialitate, de finalitatea textului tradus, de timpul alocat asimilării informa iilor vehiculate în acest tip de text (Gouadec, 1987). Dar defineşte şi publicul vizat, persoana care beneficiază de traducere, de informa ia vehiculată în textul intă (Gile, 1995: 149) 2 Ne referim la reformulare sau rescriere bazată pe parafrază sau pe perifrază, prin gesturi, simboluri etc. 3 Varietatea formelor de relief, climatice, de civiliza ie şi cultură materială, socială sau ideologică sporesc distan a culturală dintre LS şi L şi explică inegalită ile dintre idiomuri, demonstrând totodată universaliile limbajului. Baylon (1991:11) arată că problemele de traducere apar în momentul în care traducătorul trebuie să restituie o specificitate a LS, marcă a identită ii şi unicită ii acesteia, într-o altă limbă, L , cu alte caracteristici identitare. 4 Evaluarea traducerii se realizează diferit în func ie de publicul cititor, de critica de presă, de critica universitară şi de expertul editurii în probleme de traducere, în cazul publicării unui traducător necunoscut sau pu in cunoscut. Aceşti „beneficiari” ai traducerii nu au aceleaşi criterii de evaluare, de aici şi dificultatea armonizării defini iilor echivalen ei în traducere şi a adecvării textului la situa ia comunicării. Larose (1998) identifică patru elemente ale infrastructurii metodologiei de evaluare în traducere: 1) obiectul evaluării (transfer de sens, istoricitate, echivalen e de efect, claritate, lizibilitate etc.); 2) evaluatorul (critic, editor, cititor, traducător –revizor etc.); 3) parametri de evaluare; 4) metoda de evaluarea (holistă, analitică, comparativă). 5 Dar orice abordare unilaterală are limite, la fel şi cea contrastivă: „ Une telle comparaison risque donc de présenter comme typiques d’une langue des usages personnels, des hapas, voire des erreurs. Il faut bien se garder d’assimiler les limites du traducteur à celle de la langue” (André Dussart, 1998: 326). 6 D. Gouadec, caracterizează astfel aceste tipuri de traducere: „ la traduction signalétique ou la naturalisation (…) renseigne sur le contenu, les mots-clés, les déscripteurs ; la traduction analytique ou la naturalisation de la table des matières d’un document, la nature et le mode de présentation de l’information relevée par la traduction signalétique, la traduction sélective , par le tri des données ”(1989: 22-25) şi aşa mai departe. 7 De exemplu: o traducere integrală ar presupune o publica ie de 300 de pagini, costurile de editare ar putea fi considerate prea mari, editorul impune o traducere-rezumat sau o adaptare, deoarece consideră că astfel răspunde mai bine aşteptărilor publicului. T va avea 150 de pagini. Declararea strategiei de traducere şi respectarea ei fac parte din codul deontologic al traducătorilor. 8 Clasificarea se poate face în func ie de domenii (texte administrative, juridice, comerciale, ştiin ifice etc.), genuri (rapoarte, prefe e, manuale, romane, nuvele etc.), de finalitate (argumentative, informative, descriptive, narative etc.), sau combinând mai multe criterii, de exemplu în func ie de finalitatea textului (cf. skopostheorie) şi de func ionalitatea acestora în traducere. (Reiss, Vermeer, 1984, Adam, 1992, 1999, Reiss, 2002). 11