Mentalitatea laterală

Florin Grigoraş MENTALITATEA LATERALĂ Synopsis: The article „Lateral Mentality” starts by analyzing paradigms that have contributed to understanding the concept of creativity. Regardless of the type of approach, creativity is defined in relation to the same two factors: originality/innovation and opportunity/adequacy. The author then stresses the importance creativity has in the actor's art. In this area, from the multitude of concepts and techniques to stimulate creativity, the most appropriate is the concept of „lateral thinking” developed by Edward De Bono, involving a twinning between understanding motivation as the main driver to stimulate creativity and a certain attitude inspired by lateral thinking. The central objective should be the enhancement of motivation. The author calls for stronger action to stimulate and maximize creativity. Keywords: „Lateral thinking”, „lateral mentality”, creative attitude, motivation La o încercare de documentare teoretică şi generală asupra Creativităţii, te descoperi brusc într-o situaţie surprinzătoare: materialul de studiu este relativ puţin şi destul de eterogen. Surprinzătoare, pentru că, în cazul unui asemenea termen, având o atât de largă utilizare în viaţa de zi cu zi şi o conotaţie aproape lipsită de ambiguitate pentru omul de rând, te aştepţi ca Psihologia să-i fi construit deja fundamentul teoretic şi aplicaţiile practice. Se pare, însă, că, uneori, ceea ce pentru conştiinţa publică este aproape banal, pentru cea ştiinţifică poate constitui o problemă. Observaţia de mai sus este susţinută chiar din interiorul disciplinei în cauză, mulţi cercetători considerând creativitatea ca fiind „printre cele mai confuze şi mai greşit folosite concepte în cadrul studiului comportamentului uman“. În 1950, în discursul pe care îl susţine cu ocazia numirii sale ca preşedinte al APA (American Psychological Association), J.P. Guilford 1 atrage atenţia asupra lipsei de interes a Psihologiei faţă de subiectul în cauză, prezentând o statistică grăitoare: un procent mai mic de 0,2 % din articolele publicate în „Psychological Abstracts“ 2 până în 1950 au avut ca subiect Creativitatea. Din 1950 şi până acum situaţia s-a modificat considerabil, însă nu dramatic. Există cărţi, studii, articole, cercetători care se ocupă de subiect; statistica, însă, nu s-a modificat prea mult: între anii 1975-1994, procentul este de doar 0,5 %. În plus, preocupările din domeniul creativităţii şi al 1 J.P. Guilford (1897-1987) – psiholog american, cunoscut mai ales pentru studiile sale psihometrice asupra inteligenţei umane şi pentru teoria Structurii Intelectului (180 de abilităţi intelectuale organizate pe trei dimensiuni – Acţiune, Conţinut, Producţie); a lucrat multă vreme pentru armata S.U.A., fiind numit şeful „Psychological Research Unit“ din cadrul U.S. Army Air Forces Training Command Headquarters din Fort Worth, unde supraveghează aşa-numitul „Stanines Project“, care stabileşte opt abilităţi intelectuale specifice necesare pilotării unui avion. 2 Psychological Abstracts – periodic american lunar, conţinând rezumate, informaţii bibliografice şi indexuri ale tuturor articolelor, dărilor de seamă, capitolelor şi cărţilor de psihologie de limbă engleză; a apărut timp de 80 de ani, în 2006 încetându-şi existenţa. euristicii, în genere, sunt orientate mai mult către aspectul „tehnologic“ şi mai puţin către cercetarea teoretică fundamentală; de pildă, în Facultăţile de Psihologie din Occident, funcţia de expert în cercetarea creativităţii este aproape absentă, de obicei neexistând un departament special pentru studiul creativităţii; de asemenea, din 1950 şi până acum, în arealul de limbă engleză nu au apărut decât două reviste de psihologie dedicate studiului creativităţii şi care nu au o largă circulaţie: „Journal of Creative Behavior“ (inaugurată în 1967), care dezbate cel mai frecvent subiecte care ţin de dezvoltarea şi educarea creativităţii şi „Creativity Research Journal“ (lansată în 1998), singura revistă dedicată cercetării propriuzise. Şi pentru ca tabloul să fie descurajant până la capăt pentru noi, trebuie să mai facem o observaţie: imensa majoritate a studiilor, cărţilor şi articolelor care se preocupă de studiul creativităţii, o fac din perspectiva manifestării acesteia în alte zone decât cea artistică (business, management, inventică, ştiinţă, educaţie ş.a.); cercetarea în domeniul creativităţii artistice este lăsată cu obstinaţie în seama celor implicaţi direct în artele respective. În capitolul „Conceptul de Creativitate: Perspective şi Paradigme“, din Introducerea la Manualul de Creativitate 3 al Universităţii Cambridge, Robert J. Sternberg 4 încearcă să explice lipsa de interes teoretic pentru creativitate, invocând şase factori: a) Originea studiilor despre creativitate se află în zona misticismului şi a spiritualităţii, ceea ce poate lăsa impresia unei inabordabilităţi ştiinţifice; b) Succesul abordării pragmatice şi comerciale a subiectului creează falsa opinie că cercetarea în domeniul creativităţii se poate face şi în lipsa unei baze teoretice bine fundamentate; c) Studiile timpurii asupra creativităţii s-au desfăşurat, din punct de vedere teoretic şi metodologic, oarecum în afara tendinţei principale din psihologia teoretică şi empirică, ceea ce a dus la considerarea ei ca fiind un domeniu periferic; d) Problemele şi ezitările în ceea ce priveşte definirea şi criteriile în legătură cu subiectul în cauză au făcut ca el să apară ca derutant sau chiar trivial; e) Înţelegerea creativităţii ca fiind un produs extraordinar al proceselor psihologice ordinare, ceea ce a dus la concluzia că un studiu separat al ei nu este absolut necesar; f) Abordarea unidisciplinară a creativităţii a avut tendinţa să identifice o parte a fenomenului cu întregul, rezultatul fiind o viziune îngustă şi convingerea că fenomenul este mai puţin complex decât e de fapt. Aflate într-o oarecare conexiune cu aceşti factori, dar fără a se identifica total cu ei, Robert J. Sternberg prezintă, în continuare, şapte paradigme sau tipuri de abordări care au contribuit la înţelegerea conceptului de creativitate. Fără a epuiza nici pe departe evantaiul de opinii, aceste şapte unghiuri de vedere sunt, totuşi, cele mai importante şi ne pot ajuta să înţelegem cam cum arată tabloul actual al cercetării asupra Creativităţii. 1. Abordarea mistică, cea mai veche, are, bineînţeles, la bază convingerea că sursa creativităţii este o intervenţie divină. Individul creativ este perceput ca un recipient gol pe care fiinţa divină îl umple cu inspiraţie. Rezultatul este că produsul creat e considerat ca venind din altă lume. Acest unghi de vedere nu este, aşa cum s-ar putea crede, apanajul strict al unei lumi antice şi revolute. De la Muza lui Homer şi până la Daemon-ul lui Kipling, convingerea unor creatori în sursa mistică a inspiraţiei lor traversează epocile până în zilele noastre. 2. Abordarea pragmatică – se preocupă mai mult de dezvoltarea creativităţii şi mai puţin 3 Handbook of Creativity, edited by Robert J. Sternberg, Published by Cambridge University Press, 1999. 4 Robert Jeffrey Sternberg (n. 1949) – psiholog american, Decan al Facultăţii de Arte şi Ştiinţe din cadrul Universităţii Tufts din Medford/Somerville, Massachusetts, U.S.A., fost profesor la Yale University, preşedinte al American Psychological Association, Doctor al Stanford University, Doctor Honoris Causa al zece Universităţi din America şi Europa, profesor onorific al Universităţii din Heidelberg, Germania. Domeniile de cercetare în care s-a făcut remarcat sunt cele legate de inteligenţă, creativitate, stilurile de gândire, mecanismele cognitive, leadership, iubire şi ură. Astfel, este creatorul teoriei triarhice a inteligenţei, a teoriei triangulare a iubirii, iar în domeniul creativităţii, al teoriei investiţie ; este, de asemenea, un fervent critic al testelor IQ. de înţelegerea ei; şi, aşa cum, cu ironie, constată Sternberg, aproape deloc de testarea validităţii ideilor teoretice. Promotorul cel mai remarcabil este, în opinia autorului, Edward De Bono 5. Acesta propune utilizarea unui instrument care evaluează aspectele unei idei, catalogându-le drept plusuri, minusuri sau interesante; o altă idee a lui De Bono este utilizarea termenului Po , derivat din ipoteză, supoziţie, posibilitate şi poezie, termen care este menit, însă, mai curând să inducă ideile, decât să le evalueze. Creaţiile cele mai interesante şi, totodată, cele mai de succes ale lui De Bono sunt, însă, următoarele: conceptul de „gândire laterală“ şi o tehnică de gândire numită „cele şase pălării gânditoare“. Despre ele vom vorbi, însă, un pic mai încolo. Un alt autor care se subscrie acestui tip de abordare este Alex F. Osborn 6, care dezvoltă o tehnică de brainstorming care să stimuleze oamenii să rezolve problemele în mod creativ şi să descopere cât mai multe soluţii posibile într-un mediu constructiv şi nu în unul critic şi inhibitor. William J. J. Gordon 7 inventează sinectica, o tehnică de rezolvare a problemelor care implică folosirea analogiilor şi care are, în centrul său, principiul - „Faceţi bizarul să pară familiar şi familiarul să pară bizar“. James L. Adams şi Roger von Oech sunt doi autori diferiţi care pornesc de la aceeaşi premiză: oamenii îşi construiesc un set de credinţe false care se răsfrâng negativ asupra performanţei lor creative (de pildă, convingerea că există întotdeauna un singur răspuns valid şi că ambiguitatea trebuie evitată cu orice preţ); aceste blocaje mentale trebuie identificate şi înlăturate. Von Oech sugerează, într-una din cărţile sale, că, pentru a ne cultiva productivitatea creativă, e necesar să adoptăm diverse roluri – explorator, artist, judecător, războinic etc. 3. Abordări psihodinamice – principala paradigmă a secolului XX. Iniţiatorul acestui tip de abordări a fost Sigmund Freud. Principiul de bază: creativitatea este rezultatul tensiunii dintre realitatea conştientă şi pulsiunile inconştiente; prin urmare, produsele artiştilor sunt modalitatea lor de exprimare a dorinţelor inconştiente într-o formă acceptabilă din punct de vedere social. Aceste impulsuri inconştiente pot avea legătură cu puterea, bogăţia, gloria, onoarea sau dragostea. Teoria psihanalitică post-freudiană aprofundează şi nuanţează ideea. Astfel, Ernst Kris 8 introduce noţiunile de regresie de adaptare şi elaborare. Procesul primar, de regresie adaptivă, implică interferenţa conţinuturilor neprelucrate în sfera conştientă; conţinuturile nemodulate pot apărea în timpul procesului activ de rezolvare a Edward De Bono (n. 1933, Malta) – psiholog şi fiziolog maltez; absolvent, în medicină, al Universităţii din Malta. Deţine diverse grade doctorale în psihologie şi fiziologie, la prestigioase instituţii universitare – Oxford University, Cambridge University, Royal Melbourne Institute of Technology şi University of Dundee. Este profesor la Universităţile din Malta şi Pretoria, la Dublin City University şi la University of Central England. The New University of Advancing Technology din Phoenix, Arizona l-a numit, în 2005, Profesor Da Vinci în Gândire; face parte dintre cei 27 de ambasadori ai Uniunii Europene pentru Anul European al Creativităţii şi Inovaţiei – 2009. În 1969, fondează Cognitive Research Trust. A scris 82 de cărţi, traduse în 41 de limbi. Ideile şi tehnicile lui de dezvoltare a creativităţii au un imens succes, mai ales în domeniul business – ului şi al marilor corporaţii. 6 Alex Faickney Osborn (1888-1966) – jurnalist, manager şi scriitor american; este inventatorul tehnicii denumite brainstorming. Împreună cu Dr. Sidney J. Parnes, dezvoltă aşa-numitul OsbornParnes Creative Problem Solving Process. 7 William J. J. Gordon (1919-2003) – inventator şi psiholog american, creatorul tehnicii de rezolvare a problemelor numită sinectică. 8 Ernst Kris (1900-1957) – psihanalist şi istoric al artei; s-a născut la Viena şi a devenit de timpuriu ucenic al lui Freud. În 1938, după invadarea Austriei de către Hitler, fuge în Anglia; în 1940, se mută împreună cu familia la New York şi devine profesor la New School for Social Research, iar din 1943, lector la New York Psychoanalytic Institute şi la College of the City of New York. Preocupările sale vizează teoria psihanalitică, psihologia ego-ului, dezvoltarea personalităţii copilului şi fundamentarea unei noi tehnici psihanalitice. 5 problemelor, dar mai ales în timpul somnului, reveriilor, fanteziilor etc. Elaborarea, procesul secundar, presupune reprelucrarea şi transformarea conţinutului proceselor primare prin gândire controlată conştient, orientată către realitate. Alţi teoreticieni, ca, de pildă, Lawrence Schlesinger Kubie 9, susţin că adevărata sursă a creativităţii este preconştientul, situat între realitatea conştientă şi inconştientul cifrat, fiindcă, oricât de ambigue şi instabile, ideile pot fi supuse interpretării. Spre deosebire de Freud, Kubie consideră că procesele inconştiente influenţează negativ creativitatea prin generarea de idei fixe şi repetitive. Cercetători mai recenţi (Noy, Rothenberg, Suler, Werner & Kaplan ş.a.) recunosc importanţa ambelor procese – primar şi secundar. Tot aici e de remarcat şi faptul că „şcolile“ psihologice de la începutul secolului XX – structuralismul, funcţionalismul şi behaviorismul – nu au fost aproape deloc interesate în studiul creativităţii. 4. Abordări psihometrice – Până în 1950, cercetarea în domeniul creativităţii se făcea prin metoda studiului de caz: analiza vieţii, operei şi mecanismelor de creaţie ale unor mari personalităţi artistice, ştiinţifice, filozofice etc. Dat fiind faptul că acestea erau destul de rare, iar informaţiile, de cele mai multe ori, precare, rezultatele erau pe măsură. Astfel încât, Guilford, în discursul amintit mai sus, propune o nouă abordare: în primul rând, un nou tip de subiect – nu personalităţi extraordinare, ci oameni obişnuiţi, ceea ce era o idee revoluţionară pentru că pornea de la premiza (unanim acceptată de atunci încoace) că, în principiu, creativitatea este o trăsătură psihologică proprie tuturor oamenilor şi nu numai unor privilegiaţi; în al doilea rând – o nouă metodă de cercetare: testele psihometrice. Ca atare, în 1967, grupul de lucru al lui Guilford prezintă câteva teste pentru măsurarea creativităţii: - Titlul intrigii - în care participanţilor li se dă intriga unei poveşti şi li se cere să formuleze un titlu; Răspunsuri rapide – este un test bazat pe asocierea de cuvinte, notat pentru ineditul răspunsurilor; Imaginează concepte – participanţilor li se dau mai multe desene şi li se cere să găsească trăsături sau calităţi comune pentru două sau mai multe figuri; Utilizări neobişnuite – găsirea unor utilizări neobişnuite pentru obiecte foarte obişnuite (de exemplu, cărămizi); Asociaţii deduse – găsirea unui cuvânt între două cuvinte date, şi care să aibă legătură cu acestea; Consecinţe deduse – alcătuirea unei liste de consecinţe ale unor evenimente neobişnuite (de pildă, dispariţia gravitaţiei). Bazându-se pe munca lui Guilford, un alt cercetător, E.P. Torrance 10, creează celebrele Torrance Tests of Creative Thinking. Acestea sunt diverse probe verbale şi figurative, relativ simple, ce reclamă gândire divergentă şi alte aptitudini de rezolvare a problemelor. Cuantificarea se face pe baza a patru factori: fluenţă (numărul total de răspunsuri), flexibilitate (numărul diferitelor categorii de răspunsuri relevante), originalitate (frecvenţa redusă a răspunsurilor din punct de vedere statistic) şi elaborare (gradul de detaliere a răspunsurilor). Exemple: - Elaborarea întrebărilor – subiectul examinat scrie toate întrebările pe care le poate Lawrence Schlesinger Kubie (1896-1973) – neurolog şi psihoterapeut american; a studiat şi practicat hipnoza. Printre altele, propune şi o teorie a „circuitelor deschise reverberante“, ca posibilă bază neurofiziologică a nevrozelor. 10 Ellis Paul Torrance (1915-2003) – psiholog american; absolvent al Mercer University, Master al Universităţii din Minnesota, doctor al Universităţii din Michigan. A fost mai întâi profesor al Universităţii din Minnesota, apoi al Universităţii din Georgia, instituţie care îi conferă titlul de Profesor de Psihologie Educaţională în 1966, iar în 1984 înfiinţează Centrul Torrance pentru Dezvoltarea Creativităţii şi Talentului. 9 - concepe, pe baza unei imagini desenate; Optimizarea produsului – posibilităţile de transformare a unui animal de jucărie, astfel încât copiii să se joace mai cu plăcere; Utilizări originale – enumerarea unor modalităţi interesante şi neobişnuite de întrebuinţare a unei cutii de carton; Cercuri – trasarea unor cercuri goale, apoi integrarea lor în diferite desene cărora să li se dea titluri. Un alt tip de măsurare a creativităţii este cel aflat sub semnul perspectivei „personalităţii sociale“. Acest tip de cercetători folosesc în cuantificare indicatori de genul – independenţa în gândire, încrederea în sine, atracţia către complexitate, orientarea estetică şi capacitatea de a-şi asuma riscuri. Însă cea mai îndrăzneaţă dintre atitudini este aceea care tinde să facă din Creativitate o ştiinţă exactă. Astfel, au fost făcute câteva încercări de fundamentare a unui coeficient de creativitate, asemănător cu cel de inteligenţă (IQ); întreprinderile respective au fost, însă, lipsite de succes. Există, totuşi, un cercetător care a mers şi mai departe. Este vorba despre Genrikh Saulovich Altshuller 11, care creează ceea ce se numeşte TRIZ. Această denumire este, de fapt, un acronim pentru ceea ce s-ar traduce din rusă ca fiind Teoria Rezolvării Problemelor Inventatorilor; în engleză – The Theory of Solving Inventor’s Problems (TIPS). TRIZ este, în acelaşi timp, metodologie, set de instrumente, bază teoretică şi model tehnologic pentru generarea de idei inovatoare şi pentru găsirea soluţiilor optime în rezolvarea problemelor. Spre deosebire de brainstorming, TRIZ îşi propune o abordare algoritmică în procesul de inventare a sistemelor noi sau de rafinare a celor vechi. Fără a intra în amănunte, să mai spunem doar că principiul aflat în centrul TRIZ este „A inventa înseamnă a depăşi nişte contradicţii tehnice cu ajutorul anumitor principii“ şi că TRIZ poate fi şi este folosită nu doar în domeniul inventicii, ci în orice alt domeniu care solicită creativitate. Abordarea psihometrică asupra creativităţii este, în ultimul timp, tot mai des criticată, de către tot mai mulţi cercetători. Reproşurile sunt următoarele: nu poate fi evitată în niciun fel subiectivitatea examinatorului, în cazul testelor de tip creion-hârtie; trivialitatea testelor, ceea ce solicită o reformulare a lor, pe baze mai ştiinţifice; incapacitatea scorurilor, indiferent de indicatorii folosiţi, de a surprinde întreaga complexitate a fenomenului creativităţii. 5. Abordări cognitiviste – sunt cele care se preocupă de înţelegerea reprezentărilor şi a proceselor ce stau la baza gândirii creative. Un prim grup compact este constituit de către trei cercetători: Ronald A. Finke, Thomas B. Ward şi Steven M. Smith. Finke şi colaboratorii propun aşa-numitul „model Geneplore“. Conform acestuia, există două mari etape de procesare ale gândirii creative – o etapă generativă şi una exploratoare. În etapa generativă, individul construieşte reprezentări mentale, denumite structuri preinventive, ale căror funcţii duc la apariţia descoperirilor creative; în etapa exploratoare, funcţiile respective generează idei creative. O serie întreagă de procese mentale pot fi implicate în aceste etape de invenţie creativă – selecţie, asociere, sinteză, transformare, transfer analogic şi reducere categorială (reducerea mentală a obiectelor sau elementelor la descrieri categoriale mai simple). Oarecum în opoziţie cu grupul de mai sus, Robert W. Weisberg afirmă că fenomenul creativ implică, în esenţă, procese cognitive simple apte să genereze creaţii remarcabile. Pe baza studiilor de caz şi a cercetărilor de laborator (experimentul lui Duncker 12), Weisberg Genrikh Saulovich Altshuller (1926-1998) – inginer, savant, jurnalist şi scriitor uzbeh, născut la Taşkent. În timpul lui Stalin, a fost deţinut politic; şi-a continuat munca de cercetare chiar şi în lagărul de muncă în care era încarcerat. După eliberare, se stabileşte la Baku, în Azerbaidjan. 12 Experimentul lui Duncker – metodă de cercetare a creativităţii care constă în a cere subiecţilor să ataşeze o lumânare pe un perete, folosind doar obiectele – lumânare, o cutie de piuneze şi una de chibrituri. 11 încearcă să demonstreze că insight 13-ul depinde de activarea proceselor cognitive convenţionale (precum transferul analogic) pe baza cunoştinţelor deja stocate în memoria subiecţilor. Tot o abordare cognitivistă este şi încercarea de simulare computerizată sau de generare a gândirii creative pe computer. Astfel, Langley, Simon, Bradshaw şi Zytkow au dezvoltat o serie de software-uri capabile să redescopere legi ştiinţifice fundamentale (programul BACON). 6. Abordări din perspectiva personalităţii sociale – aceasta pune accentul pe rolul variabilelor de personalitate, motivaţie şi mediu socio-cultural, ca surse ale creativităţii. Cercetătorii care adoptă acest punct de vedere au descoperit anumite trăsături de personalitate caracteristice indivizilor creativi – gândire independentă, încredere în sine, fascinaţia complexităţii, orientarea estetică, asumarea riscurilor etc. Frank X. Barron 14, de pildă, evidenţiază importanţa „sănătăţii psihologice“ în cadrul proceselor creative şi consideră nevoia de ordine şi de definire a lumii ca fiind motivaţiile principale ale creativităţii; de asemenea, pune în lumină rolul anumitor procese mentale, precum difuzia, integrarea şi atenţia de lungă durată în procesele creative. Carl Ransom Rogers 15 susţine că actualizarea de sine este impulsionată de motivaţie şi încurajată de un mediu favorizant, necritic. Abraham Harold Maslow 16 formulează aşa-numita Hierarchy of Human Needs, o structurare în piramidă a nevoilor umane; în ceea ce priveşte creativitatea, susţine că îndrăzneala, curajul, independenţa, spontaneitatea, autoacceptarea, asociate cu alte trăsături, suscită dorinţa individului de exploatare a propriului potenţial. Harrison G. Gough, împreună cu Alfred B. Heilbrun, Jr., formulează The Adjective Checklist (ACL) – o listă de 300 de adjective şi fraze adjectivale folosite de obicei pentru a descrie trăsături de personalitate. Bifând articolele potrivite pentru fiecare individ care ar constitui, dintr-un motiv sau altul, subiectul de studiu, se poate obţine un tablou estimativ al personalităţii respectivului. O serie de cercetători, dintre care cel mai reprezentativ ar fi Teresa M. Amabile 17, susţin, în diverse lucrări, importanţa motivaţiei intrinseci în procesele creative. Alţii (McClelland, Atkinson, Clark, Lowell ş.a.), evidenţiază primatul nevoii de realizare. În timp ce Insight – termen folosit în psihologia creativităţii, echivalent cu grecescul noesis, şi referindu-se, prin urmare, la momentul inspiraţiei, al intuirii soluţiei. 14 Frank X. Barron (1922-2002) – psiholog american; absolvent al La Salle College, Master al University of Minnesota, Doctor al University of California, Berkeley, Doctor Honoris Causa al La Salle College, membru fondator al Institute of Personality Assessment and Research. În ultima parte a vieţii, a fost profesor emerit de psihologie la University of California, Santa Cruz. 15 Carl Ransom Rogers (1902-1987) – unul dintre cei mai importanţi psihologi americani şi unul dintre fondatorii curentului umanistic în psihologie; absolvent, Master şi Doctor al Universităţii Columbia. Profesor, pe rând, al University of Rochester, Ohio State University, University of Chicago şi al University of Wisconsin. 13 Abraham Harold Maslow (1908-1970) – psiholog american, considerat ca fiind, de fapt, părintele psihologiei umaniste; studiază, iniţial, dreptul la City College of New York, apoi la Cornell University. Absolvă, însă, psihologia la University of Wisconsin. Face cercetare la Universitatea din Wisconsin, apoi la Columbia University şi la Brooklyn College. 17 Teresa M. Amabile – profesor de Business Administration la Harvard Business School; are pregătire universitară de chimist, dar obţine Doctoratul în Psihologie la Stanford University. Desfăşoară, de 30 de ani, un program de cercetare în domeniul creativităţii, lucrului în echipă şi inovaţiei organizaţionale; are, de asemenea, numeroase granturi de cercetare în cadrul mai multor universităţi şi institute de specialitate. 16 D.K. Simonton 18 accentuează influenţa mediului şi îşi susţine punctul de vedere cu numeroase studii experimentale. 7. Perspective interacţioniste – Multe din lucrările recente pun în evidenţă faptul că tot mai mulţi cercetători tind să unifice diversele puncte de vedere, considerând creativitatea ca fiind un rezultat al convergenţei mai multor tipuri de factori. Apar astfel teorii hibrid, mai complexe şi mai puţin reducţioniste, vizând un punct de vedere mai holistic. H.E. Gruber 19 şi colaboratorii săi propun un model evolutiv-sistemic de înţelegere a creativităţii. Scopurile, cunoaşterea şi afectul unui individ se modifică în timp, amplificând deviaţiile şi ducând la produse creative. Schimbările în sistemul cognitiv au fost exemplificate prin studiul de caz asupra lui Charles Darwin. Scopurile se referă la un set de obiective interrelaţionate care evoluează şi ele în timp şi ghidează comportamentul individului. În fine, afectul are în vedere influenţa dispoziţiei pozitive sau, dimpotrivă, a frustrării asupra proiectului. Mihaly Csikszentmihalyi 20 are un alt fel de abordare sistemică: interacţiunea dintre individ, domeniu şi câmp. Un individ îşi extrage informaţiile dintr-un domeniu şi le transformă conform orizontului său cognitiv, trăsăturilor de personalitate şi motivaţiei. Câmpul, care constă din oamenii care controlează şi influenţează domeniul (de exemplu, criticii de artă şi proprietarii de galerii), evaluează şi selectează noile idei. Apoi, domeniul, un sistem bine definit cultural, prezervă produsele creative şi le transmite altor indivizi sau generaţiilor viitoare. H. Gardner 21 încearcă să demonstreze, prin studii de caz, că evoluţia proceselor creative poate fi împiedicată de anomalii ale sistemului (de pildă, tensiunea dintre criticii adversari dintr-un câmp) sau de asincronia dintre individ, domeniu şi câmp (de pildă, un individ neobişnuit de talentat într-un domeniu). Dacă, aşa cum se poate concluziona din cele de mai sus, în privinţa unghiului de vedere asupra creativităţii avem de-a face cu o eterogenitate evidentă, în ceea ce priveşte definirea acesteia, lucrurile stau exact invers. Pentru că, indiferent de tipul de abordare, creativitatea este definită, cu unele mici diferenţe nesemnificative, în raport cu aceeaşi doi factori: 1) Originalitate (noutate, inovaţie) şi 2) Oportunitate (adecvare). Cu alte cuvinte, un „produs“ este creativ dacă este original, nou, inedit, diferit de ceea ce s-a făcut deja şi dacă este adecvat, corect, util pentru atingerea unui scop. Două precizări necesare: prima – în legătură cu originalitatea; ea nu se raportează neapărat la cultură, în ansamblul ei; de pildă, Dean Keith Simonton (n. 1948) – psiholog american; absolvent la Occidental College, Master şi Doctor în Psihologie Socială al Harvard University, profesor la Occidental College, la Harvard University, la University of Arkansas şi la University of California, Davis. Este laureat al numeroase premii şi invitat să susţină cursuri la un număr impresionant de instituţii universitare din toată lumea. 19 Howard E. Gruber (1922-2005) – psiholog elveţian; Doctor al Cornell University, a lucrat cu Jean Piaget, în Geneva. Profesor la Columbia University Teachers College, metoda sa de cercetare se află sub semnul unei perspective existenţialiste. 20 Mihaly Csikszentmihaly (n. 1934) – psiholog maghiar, născut la Fiume în Italia, actualmente, Croaţia; emigrează, la 22 de ani, în S.U.A. Este absolvent şi Doctor al University of Chicago. Cunoscut mai ales pentru conceptul de flow (curgere); potrivit acestuia, omul este cel mai fericit atunci când atinge starea de flow – o stare de concentrare şi de absorbire totală în activitatea pe care o desfăşoară la un moment dat. 21 Howard Gardner (n. 1943) – psiholog american, absolvent, Doctor şi profesor al Universităţii Harvard. Este cunoscut îndeosebi pentru Teoria Inteligenţei Multiple. Conform acesteia, fiinţa umană este dotată cu mai multe tipuri de inteligenţă; prin urmare, testele de inteligenţă nu-şi au rostul, pentru că fiecare individ are un profil cognitiv unic şi distinct. În 1999, Gardner enunţă o listă de 7 tipuri de inteligenţă: lingvistică, logic-matematică, muzicală, spaţială, a trupului în mişcare, interpersonală şi intrapersonală. Din 1967, împreună cu Nelson Goodman, fondează un proiect de cercetare, numit Proiectul Zero, care este dedicat studiului sistematic al gândirii artistice şi creativităţii în artă. 18 în aprecierea creativităţii unui copil, „propunerea“ lui nu trebuie să fie inedită în raport cu întreaga istorie, ci în raport cu el însuşi; cu alte cuvinte, e suficient dacă „produsul“ este diferit de tot ce a văzut, auzit sau făcut el înainte. A doua – factorul oportunităţii pune lucrurile în matcă; pentru că raportează creativitatea la un obiectiv, la o utilitate; prin urmare, originalitatea în sine, excentricitatea, bizarul nu sunt în mod automat creativitate. Există, de asemenea, o relativă unanimitate în ceea ce priveşte etapele procesului creativ; ele sunt în număr de patru: a) Identificarea problemei sau a sarcinii (te angajezi sau eşti prins într-o problemă sau de către un stimul); b) Pregătirea (aduni informaţii); c) Generarea răspunsurilor; d) Verificarea şi valorificarea (testezi răspunsurile şi, dacă ţi se potrivesc, le comunici sau le execuţi; dacă nu ţi se potrivesc, te întorci la o etapă anterioară). Vom insista puţin, chiar dacă foarte pe scurt, asupra concepţiilor a doi dintre cercetătorii enumeraţi mai sus; este vorba despre Teresa Amabile şi Edward De Bono. Teresa Amabile propune ceea ce se numeşte un model „componenţial“ al creativităţii. Conform acestuia, creativitatea se naşte la confluenţa a trei componente, sau, altfel spus, sunt necesare trei componente unei persoane pentru a crea: 1) Cunoştinţe şi deprinderi în domeniul în care are de gând să creeze (pictură, sculptură, fizică nucleară, fotbal sau repararea unei motociclete); 2) Capacitatea de a gândi şi de a lucra în mod creativ (cunoscând trucuri ca acela de a „transforma familiarul în ciudat“ şi având anumite însuşiri, cum ar fi, de pildă, tenacitatea); 3) Motivaţia de a se implica în activitate. În viziunea Teresei Amabile, creativitatea este o trăsătură comună a vieţii oamenilor obişnuiţi, nu ceva care apare numai la persoanele neobişnuit de talentate. Factorul crucial în creativitate este Motivaţia; talentul, personalitatea şi deprinderile ne arată ce poate să facă un individ, pe când motivaţia ne arată ce va face. Amabile face distincţia între „motivaţia intrinsecă“ şi „motivaţia extrinsecă“. Prima înseamnă a te apuca de lucru de dragul sarcinii şi nu pentru un motiv exterior ei, în timp ce a doua este considerată inamicul creativităţii. Astfel, vorbind despre situaţia copilului în cadrul sistemului educaţional, Amabile evidenţiază ceea ce ea numeşte „sindromul performanţei“ – tendinţa unor copii de a se lăsa „devoraţi“ de dorinţa de a obţine note bune şi de a-şi impresiona profesorul sau părintele; în felul acesta, învăţarea devine mijlocitor pentru rezultate, ceea ce omoară curiozitatea, nobleţea aspiraţiei şi, în consecinţă, creativitatea. Prin urmare, mediul social al copilului (acasă şi la şcoală) are un impact semnificativ asupra motivaţiei lor; concentrarea factorului educativ asupra motivaţiei ar putea fi mult mai utilă pentru dezvoltarea spiritului creativ decât concentrarea asupra talentului, aşa cum se procedează, de regulă. De altfel, orice vine dinafară ca să „motiveze“ creativitatea, recompensă sau coerciţie, nu face decât să o altereze. Iată şi o listă cuprinzând câteva dintre „stilurile de gândire“ observate de către Teresa Amabile, în timpul muncii de cercetare, la adulţii şi copiii creativi: - Spargerea tiparelor – renunţarea la vechile modele de a gândi un lucru; - Înţelegerea complexităţilor – conştientizarea faptului că majoritatea lucrurilor nu sunt simple; - Deschiderea faţă de noi opţiuni pe o perioadă cât mai lungă de timp; - Suspendarea judecăţii – generarea cât mai multor idei, fără a le evalua pe loc (cheia brainstorming-ului); ideea este să se evite înăbuşirea unei idei potenţial bune, care, la prima vedere, poate să pară ciudată; - Gândirea deschisă – încercarea de a găsi cât mai multe relaţii între diverse idei; - Memoria precisă – capacitatea de a-ţi aminti cât mai multe lucruri; - Spargerea „scenariilor“ – renunţarea la obiceiurile tocite de vreme; - Percepţia inedită – încercarea de a vedea lucrurile altfel de cum sunt văzute în mod normal; - Folosirea trucurilor – sau a indiciilor care te pot ajuta să te gândeşti la idei noi; de pildă: „Faceţi bizarul să pară familiar şi familiarul - bizar“, „Jucaţi-vă cu ideile“, „Cercetaţi paradoxurile“. Edward De Bono nu se ocupă aproape de loc de înţelegerea şi teoretizarea fenomenului. Domnia-sa se ocupă cu inventarea unor tehnici de stimulare şi dezvoltare a creativităţii. Cele mai de succes sunt tehnica celor „şase pălării gânditoare“ şi cea dezvoltată pe baza conceptului de „gândire laterală“. „Cele şase pălării gânditoare“ este un sistem de gândire conceput atât pentru grupuri de lucru, cât şi pentru utilizarea individuală. Tehnica are la bază conceptul de „gândire paralelă“, ca alternativă la „gândirea adversarială“. Cea din urmă apare, în mod normal, ori de câte ori ne propunem să rezolvăm o problemă, este gândirea polemică, gândirea „avocatului“, cea care caută să susţină un punct de vedere în mod concentrat, unilateral. De Bono consideră că, de fapt, există mai multe direcţii de gândire care devin „adversare“ în procesul de căutare a soluţiei, ceea ce produce confuzie, situaţii dilematice sau, pur şi simplu, o sărăcire a viziunii, pentru că unele direcţii sunt neglijate, date la o parte de cea mai puternică. Propunerea autorului este divizarea atenţiei, consecutiv, pe direcţii specifice de gândire. Astfel, el imaginează, metaforic, şase pălării, simbolizând fiecare câte o direcţie specifică de gândire, pe care pot să mi le pun alternativ pe cap, funcţie de necesităţi. În momentul în care port o anumită pălărie, voi folosi doar tipul de gândire corespunzător ei. Fiecare pălărie este, la rândul ei, simbolizată de o anume culoare care sugerează zona, natura, „coloratura“ tipului respectiv de gândire. Ca atare, sistemul pălării-culori-tipuri de gândire arată în felul următor: 1. Pălăria albă – Neutralitate – care sunt faptele; informaţiile pure. 2. Pălăria roşie – Simţire – sentimente, gândire intuitivă. 3. Pălăria neagră – Gândirea negativă – critică, prudenţă; logica folosită pentru identificarea blocajelor, barierelor, a greşelilor. 4. Pălăria galbenă – Gândirea pozitivă – energie; logica folosită pentru a identifica beneficiile, câştigurile, pentru a căuta armonia. 5. Pălăria verde – Gândirea creativă – investigare, provocare; a vedea până unde poate duce un gând. 6. Pălăria albastră – Controlul procesului – poziţie neutră, integratoare şi sintetică; gândirea despre gândire. În cazul grupurilor, se desemnează un conducător, care va purta permanent pălăria albastră şi care va hotărî care pălării sunt necesare, în ce ordine se vor folosi, când se fac schimbările şi când e momentul să se facă bilanţuri parţiale. Rezultatele par să fie spectaculoase, de vreme ce tehnica a fost adoptată de către foarte multe companii multinaţionale şi concerne internaţionale. Conceptul de „gândire laterală“ este definit în opoziţie cu cel de „gândire verticală“. Acesta din urmă este tipul de gândire pe care îl folosim, în mod obişnuit, pentru rezolvarea problemelor, cel care se desfăşoară în mod logic, pas cu pas. Celălalt tip este menit a sparge tiparele, a naşte şi stimula creativitatea. „Gândirea verticală“ este selectivă, înaintează doar dacă există o direcţie, este analitică şi secvenţială, are nevoie ca fiecare pas să fie cel „corect“ şi caută, cu obstinaţie, un singur răspuns, unicul pe care îl poate concepe ca fiind cel „adevărat“. „Gândirea laterală“, dimpotrivă, este generativă, adică înaintează nu pe o direcţie dată, ci pentru a genera direcţie, pur şi simplu; este provocatoare, poate face salturi, nu admite negaţii şi nu este interesată de corectitudinea paşilor, acceptă atât ambiguitatea răspunsurilor, cât şi posibilitatea de a exista mai multe răspunsuri corecte. Există patru tipuri de „instrumente de gândire laterală“ definite de Edward De Bono în cartea sa „Lateral Thinking: The Power of Provocation“, publicată în 1970, la Penguin Books: - Instrumente menite să genereze idei – concepute să spargă tiparele obişnuite de gândire; - Instrumente de focusare – concepute pentru a lărgi aria de căutare a noilor idei; - Instrumente de cultivare – concepute pentru a creşte valoarea ideilor; - Instrumente de tratare – concepute pentru analiza constrângerilor realităţii, a resurselor şi suportului. Considerăm oportun, în acest punct, să facem o precizare care unor specialişti ar putea părea banală, însă, pentru gândirea comună, ar putea să pară paradoxală. Există o relaţie complexă, dialectică între creaţie, creativitate şi valoare. Nu orice creaţie este pasibilă de creativitate (cel puţin, nu în sensul în care aceasta din urmă este înţeleasă de către ştiinţa psihologiei); în acelaşi timp, însă, o creaţie care nu manifestă şi creativitate nu este, în mod automat, lipsită de valoare. Pe de altă parte, nu orice se află sub semnul creativităţii, se află şi sub semnul valorii. În aceste condiţii, apare şi o altă dilemă: în ce măsură tipul specific de artist care poate fi îndeobşte numit „interpret“ poate sau nu să manifeste creativitate?! Noi credem că poate, însă cu precizarea că, în cazul interpreţilor, creativitatea are forme particulare de funcţionare. Este şi cazul actorului! În ceea ce-l priveşte pe studentul la Arta Actorului, lucrurile se particularizează şi mai mult. Să precizăm! Modul în care este privită creativitatea de către cercetătorii în domeniu, indiferent de „curentul“ din care fac parte, este unul în care factorul originalitate primează. Cel al oportunităţii joacă mai mult un rol de control, de verificare. În cazul subiectului despre care vorbim, lucrurile stau exact invers. Direcţia în care este solicitată atenţia şi puterea de concentrare a studentului este una aflată sub semnul oportunităţii, în primul rând; lui i se cere să „rezoneze“ just cu situaţia, cu relaţia, cu scopul. În mod paradoxal, abia când acest obiectiv (care e unul coercitiv, convergent) este îndeplinit cu desăvârşire, apare originalul; procesul are această caracteristică, pentru că numai în asemenea condiţii omenescul care fiinţează în individ se poate manifesta credibil, coerent, în unicitatea lui. Şi exact această unicitate îi asigură originalitatea. Prin urmare, în cazul despre care discutăm, originalitatea este o consecinţă a oportunităţii. E o particularitate care nu apare în niciun alt caz de creativitate. Dacă ar fi ca, din suita de concepţii şi tehnici de stimulare a creativităţii, să încercăm un împrumut în beneficiul procesului de învăţare a Artei Actorului, atunci cele mai potrivite mi se par a fi concepţia doamnei Teresa Amabile şi conceptul de „gândire laterală“ dezvoltat de Edward De Bono. Mai exact, ar fi vorba despre o îngemănare între înţelegerea motivaţiei ca vector principal de stimulare a creativităţii şi o anumită atitudine inspirată de gândirea laterală. Prin urmare, obiectivul central ar fi nealterarea motivaţiei. Pornim de la premiza că cei care aspiră la această Facultate o fac din pasiune şi convingere interioară; deci, motivaţia intrinsecă există deja. Tot ceea ce are de făcut sistemul, „mediul“ este să întreţină această motivaţie şi, eventual, să o sporească. Şi, dacă e să o credem pe doamna Amabile, acest lucru nu e deloc uşor de realizat; motivaţia intrinsecă poate fi viciată foarte uşor. Notarea rezultatelor (indiferent de quantumul notei), sancţionarea neîmplinirilor ca fiind greşeli, instalarea unui regim de competiţie între studenţi, conştiinţa existenţei unui moment crucial, numit examen, în care se face o evaluare a activităţii, tolerarea opiniei că un exerciţiu „nu iese“ – iată tot atâtea modalităţi de a afecta plăcerea individului de a lucra şi, în consecinţă, de a-i altera motivaţia intrinsecă. Soluţia ar putea fi un anume tip de atitudine, pe care am putea-o numi „mentalitate laterală“, care ar trebui adoptată de către „sistem“ şi insuflată studentului. În ce anume ar consta ea? Iată! Desfiinţarea sistemului de notare şi înlocuirea cu o modalitate de evaluare bazată pe alte criterii, care să nu cuantifice matematic calitatea rezultatului, ci să valorizeze progresul personal al individului. Inocularea mentalităţii că nu există o „bornă“ fixă la care trebuie să ajungi, ci doar un „drum“ care poate fi parcurs de către fiecare în felul său. Important este, totuşi, să-l parcurgi şi să înţelegi că nu concurezi cu nimeni, decât cu tine însuţi. Pe drumul acesta nu există paşi greşiţi, ci doar popasuri şi volute inutile sau ineficiente. Nu „repetăm“, ci probăm (v. Lev Dodin) de fiecare dată măsura în care am înţeles şi putem practica punerea în situaţie, asumarea, procesualitatea etc. Şi aşa mai departe! De altfel, unele dintre aceste principii sunt deja prezente în şcoală. Problema este că, neaplicate sistematic şi amestecate cu altele, „nocive“, ele îşi pierd din eficienţă. În aceste condiţii, ar fi necesară, poate, o consfinţire metodologică, o armonizare a lor într-un sistem coerent cu valoare de regulă. Nu ştiu dacă cele de mai sus au vreo valoare reală sau sunt o pură speculaţie teoretică. Cert este, însă, că efectul creativo-inhibator al actualului sistem educaţional a fost semnalat în repetate rânduri, de către specialişti şi cercetători de notorietate. Şi nu vorbim aici doar de sistemul din România, ci şi de aiurea. Un exemplu! Thomas Kuhn 22 formulează celebra 22 Thomas Samuel Kuhn (1922-1996) – istoric şi filozof al ştiinţei american; a absolvit Harvard-ul şi tot paradigmă epistemologică a revoluţiilor ştiinţifice: într-o disciplină matură, există perioade lungi de timp în care fundamentul ştiinţific rămâne neschimbat; cercetătorii se focalizează pe completarea detaliilor. Apoi, cineva sesizează o fisură care nu poate fi rezolvată; devine necesară o revoluţie. Teoria de bază trebuie schimbată; după schimbare, apare din nou consensul şi aplecarea asupra detaliilor. În 1959, Kuhn ţine o conferinţă în faţa unor specialişti în creativitate, în care afirmă că şcoala tradiţională nu pregăteşte elevii pentru a face „ştiinţă normală (adică stabil – revoluţie – stabil). „ El, manualul, rămâne o iniţiere dogmatică într-o tradiţie prestabilită, pe care elevul nu este pregătit să o evalueze “ (Thomas Kuhn; 1959). Prin urmare, şcoala nu oferă niciun antrenament în înalta creativitate. Probabil că ar trebui reformulate priorităţile; şi, în cazul în care Creativitatea este una dintre ele, atunci cu siguranţă trebuie făcut ceva mai mult pentru stimularea şi amplificarea ei. Bibliografie: 1. Amabile, Teresa M., Creativitatea ca mod de viaţă – ghid pentru părinţi şi profesori; Editura Ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti, 1997 2. De Bono, Edward, „Lateral Thinking: Creativity Step by Step“; published by Harper & Row, 1970 3. De Bono, Edward, „Six Thinking Hats“; published by Penguin, 2000 4. „Handbook of Creativity“, edited by Robert J. Sternberg PhD; published by Cambridge University Press, 1999 Florin Grigoraș este Lector Univ. Dr. al Catedrei de Arta Actorului, în cadrul Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale“, București. Este unul dintre actorii fondatori ai proiectului Teatrul Unu, regizor, actor de teatru, film (Corul pompierilor, Occident – regia Cristian Mungiu; Ana, mon amour – regia Călin Netzer ș.a.) și televiziune. aici îşi obţine Master-ul şi Doctoratul. A fost profesor la Harvard University, la University of California, Berkeley, la Princeton University şi la Massachusetts Institute of Technology. Lucrarea şi, totodată, contribuţia cea mai importantă la filozofia ştiinţei este The Structure of Scientific Revolutions.