DECIZII RELEVANTE TRIM IV 2012 - Curtea de Apel Ploiesti

Curtea de Apel Ploieşti Decizii Relevante Trimestrul IV 2012 Întocmit Grefier Documentarist, Luciu Ana - Maria Cuprins Secţia Penală şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie Instanţa competentă să soluţioneze recursul declarat împotriva unei hotărâri pronunţate de judecătorie prin care s-a soluţionat acţiunea penală cu privire la infracţiunea de vătămare corporală din culpă. Admisibilitatea cererii de liberare provizorie în cazul infracţiunilor pentru care pedeapsa prevăzută de lege este mai mare de 18 ani. Rolul activ al instanţei în cazurile în care partea vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă. Infracţiuni prevăzute de legi speciale. Conducerea unui autovehicul pe drumurile publice de către o persoană având în sânge o îmbibaţie alcoolică peste limita legală. Noţiunea de drum public. Drept penal. Partea generală. Pedepsele. Pedepse accesorii. Aplicarea pedepselor accesorii faţă de inculpatul major. Drept procesual penal. Partea generală. Competenţa teritorială a organului de urmărire penală. Competenţa de judecată a cauzei în situaţia declinării competenţei de efectuare a actelor de urmărire penală. Contestaţie în anulare. Cerere adresată judecătoriei. Recurs. Casare cu reţinere pentru pronunţarea instanţei asupra admisibilităţii în principiu. Inculpat achitat la fond şi prin admiterea recursului declarat de parchet a fost condamnat inculpatul. Individualizarea pedepsei. Înlăturare circumstanţe atenuante. Majorare cuantum pedeapsă. Înlocuirea suspendării executării pedepsei conform art. 81-83 cod penal, cu suspendarea pedepsei sub supraveghere conform art. 86/1 Cod Penal. Drept procesual penal. Interpretarea probelor. Contestaţie la executare. Condiţii. Drept procesual penal. Partea specială. Rejudecarea în caz de extrădare sau predare în baza unui mandat european de arestare. Condiţii. Regimul măsurilor de siguranţă Căile de atac ordinare. Persoanele care pot declara recurs. Obligarea asiguratorului de răspundere civilă la cheltuieli judiciare. Acţiune civilă disjunsă. Dispoziţiile legale aplicabile. Stabilirea cadrului procesual şi soluţionarea cauzei, inclusiv sub aspectul laturii civile, doar în limitele investirii. Revizuire. Cale de atac. Sentinţă pronunţată anterior Legii nr.202/2010. Evaziune fiscală. Drepturi interzise cu titlu de pedeapsă accesorie. Asistenţă juridică obligatorie. Persoană care nu este înscrisă în tabloul de avocaţi aparţinând U.N.B.R. Secţia a I Civilă Decizie de concediere emisă fără respectarea dispoziţiilor art. 69 alin. 3 Codul muncii. Sancţiuni. Dreptul muncii. Sancţiunea disciplinară. Desfacerea contractului individual de muncă. Litigiu de muncă având ca obiect plata unor drepturi salariale restante. Suspendarea de drept a judecării cauzei intervenită ca urmare a deschiderii împotriva societăţii pârâte a procedurii insolvenţei prevăzută de Legea nr.85/2006. Exequator. Situaţie în care cererea poate fi soluţionată fără citarea părţilor. Capacitatea procesuală de exerciţiu. Pârât decedat la data formulării acţiunii. Hotărâre care consfinţeşte învoiala părţilor. Stingerea litigiului prin tranzacţie. Interpretarea dispoziţiilor art. 271-272 C. proc.civ. Dreptul asigurărilor sociale. Criterii avute în vedere la analizarea proporţionalităţii măsurii de revizuire a pensiilor speciale Decizia nr. 29/2011 a Î.C.C.J. privind recursul în interesul legii la aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 119/2010. Situaţii în care se poate dispune în faţa instanţei de apel desfiinţarea sentinţei cu trimitere spre rejudecare. Modificări aduse prin Legea nr. 202/2010. Obligativitatea eliberării unui document de către angajator care să ateste activitatea angajatului, vechimea în muncă, în meserie şi în specialitate întemeiată pe disp. art. 34 pct. 5 Codul Muncii. Despăgubirea chiriaşilor pentru îmbunătăţirile aduse imobilului închiriat. Inadmisibilitatea recursului declarat împotriva unei hotărâri de declinare a competenţei. Decizie de sancţionare disciplinară.Nerespectarea disp. art.252 alin.2 lit.a din Codul muncii republicat (fost art.268 alin.2 lit.a din vechiul Cod al muncii) privind descrierea faptei. Nulitate absolută. Contestaţie în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 317 alin.1 Cod procedură civilă. Concediere colectivă. Evaluarea realizării obiectivelor de performanţă. Aplicarea criteriilor de concediere. Obligaţiile procesuale ale părţilor.Art.129 c.pr.civilă. Contestaţie în anulare . Noţiunea de “greşeală materială” Distincţia dintre excepţia autorităţii de lucru judecat şi prezumţia autorităţii de lucru judecat. Caracterul absolut al prezumţiei puterii de lucru judecat. Limitări ale dreptului de acces la justiţie. Tardivitatea contestării deciziei de modificare a salariului întemeiată pe disp. art. 268 alin. 1 Codul Muncii. Tardivitatea contestării deciziei de modificare a salariului întemeiată pe disp. art. 268 alin. 1 Codul Muncii. Secţia a II – a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal Onorariile de succes plătite avocaţilor în procedura insolvenţei. Calitate procesuală activă pentru declararea căii de atac a recursului în procedura insolvenţei. Creditor salarial ce nu figurează în tabelul definitiv al creanţelor.Incidenţa art. 100 alin. 5 din Legea insolvenţei şi condiţiile în care poate fi votat planul de reorganizare de către creditorii care direct sau indirect, controlează , sunt controlaţi sau se află sub control comun cu debitorul, în sensul legislaţiei pieţii de capital. Interesul procesual. Valorificarea unui drept ce nu a făcut obiectul acţiunii care a investit instanţa. Contencios administrativ. Competenţa materială. Investirea hotărârilor judecătoreşti cu formulă executorie. Dacă orice prevedere a Codului fiscal contravine unei prevederi din alt act normativ, se aplică prevederile Codului fiscal. Procedura insolvenţei. Condiţiile atragerii răspunderii organelor de conducere. Eliberare licenţă de traseu. Necesitatea respectării condiţiilor iniţiale care au stat la baza atribuirii traseului. Suspendarea judecăţii conform dispoziţiilor art.36 din Legea nr.85/2006. Procesul verbal al comisiei pentru analizarea şi repartizarea spaţiilor cu altă destinaţie decât cea de locuinţă, nu reprezintă un act administrativ unilateral cu caracter individual în înţelesul prevederilor art. 2 alin. 1 lit. c din Legea nr. 554/2004, privind contenciosul administrativ. Accesoriile aplicare unei creanţe născută anterior deschiderii procedurii insolvenţei, faţă de debitorul împotriva căruia s-a deschis procedura insolvenţei, nu pot fi datorate de acesta. Decizii Relevante Trimestrul IV 2012 Secţia Penală şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie [1] Instanţa competentă să soluţioneze recursul declarat împotriva unei hotărâri pronunţate de judecătorie prin care s-a soluţionat acţiunea penală cu privire la infracţiunea de vătămare corporală din culpă. Cod procedură penală, art. 27 pct. 3, art. 42 Cod penal, art. 184 Instanţa de recurs competentă să soluţioneze recursul declarat împotriva unei sentinţe pronunţate de judecătorie prin care s-a soluţionat acţiunea penală cu privire la infracţiunea de vătămare corporală din culpă este tribunalul şi nu curtea de apel, faţă de dispoziţiile art.27 pct.3 C.pr.pen. Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, Decizia penală nr. 1435 din 26 octombrie 2012. Prin sentinţa penală nr.84 din 16.05.2012, Judecătoria Sinaia, în baza art.184 alin.1 şi 3 Cod penal, a condamnat pe inculpatul FC la pedeapsa de 1500 lei amendă, pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă în formă calificată. În baza art.14 şi 346 Cod procedură penală raportat la art.1.357 – 1.371 din actualul Cod civil, a admis în parte acţiunea civilă formulată şi precizată de partea civilă şi a obligat inculpatul să plătească părţii civile MŞ suma de 2261 lei despăgubiri civile şi suma de 5.000 lei cu titlu de daune morale. A luat act că Spitalul de Ortopedie şi Traumatologie Azuga, cu sediul în Azuga, strada Victoriei, nr.2, judeţul Prahova, nu s-a constituit parte civilă în cauză. În baza art.191 alin.1 C.pr.pen., a obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat în cuantum de 300 lei şi, în baza art.193 alin.1 C.pr.pen., la plata către partea civilă a sumei de 500 lei. Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sinaia nr.478/P/2011 din data de 07.02.2012, a fost trimis în judecata inculpatul FC pentru comiterea infracţiunii de vătămare corporală din culpă în formă calificată, prev. de art.184 al.1 şi 3 din Codul penal, reţinându-se în fapt că inculpatul la data de 05.03.2011 a schiat la baza pârtiei Sorica, fără a lua toate măsurile ca această activitate să se desfăşoare în condiţii de siguranţă faţă de celelalte persoane care se aflau în zonă, precum şi de a nu-şi controla corespunzător deplasarea pe schiuri, condiţii în care a fost surprins de punerea în mişcare a unui grup de persoane, pierzându-şi echilibrul şi implicit controlul direcţiei de deplasare, situaţie în care a lovit-o pe partea vătămată MŞ, provocându-i leziuni traumatice care au necesitat un număr de 40-45 zile îngrijiri medicale. Inculpatul a fost cercetat în stare de libertate, având o atitudine sinceră. Inculpatului i s-a prezentat materialul de urmărire penală în data de 06.02.2012. Parţii vătămate MŞ i-au fost acordate îngrijiri medicale la Spitalul de Ortopedie şi Traumatologie Azuga, care nu s-a constituit parte civilă în cauză. Fapta inculpatului s-a probat cu declaraţiile părţii vătămate, certificat medico-legal nr.A2/1153/10.03.2011 al INML Mina Minovici, raport de expertiză medico-legală nr.A1/9246/2011 al INML Mina Minovici, declaraţie de recunoaştere învinuit, declaraţii martori, procese-verbale de indicare loc impact + planşe foto. Partea vătămată MŞ a declarat că se constituie şi parte civilă în procesul penal cu echivalentul în lei al sumei de 1000 euro daune materiale, reprezentând costurile tratamentelor necesare recuperării medicale, iar în faţa instanţei şi-a majorat pretenţiile materiale solicitând suma de 5000 lei şi 5000 lei daune morale. Inculpatul s-a prezentat în fata instanţei pentru a da declaraţia de inculpat, dar nu a recunoscut în totalitate comiterea infracţiunii reţinute în sarcina sa prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sinaia. Din actele şi lucrările dosarului, instanţa de fond a constatat că la data de 29.04.2011, numita MŞ a sesizat faptul că la data de 05.03.2011, în timp ce se afla împreună cu familia la baza pârtiei de schi Sorica, a fost accidentată de către inculpatul FC, care se deplasa pe schiuri. În fapt, la data de 05.03.2011, MŞ a mers împreună cu soţul său MI, precum şi cele două fiice, MA în vârstă de 22 de ani şi MBC în vârstă de 10 ani, pe pârtia de schi Sorica. Au închiriat două perechi de schiuri pentru copii familiei, intenţionând să se deplaseze către pârtia de începători Sorica. Cele patru persoane se deplasau pe un singur rând, MŞ fiind ultima. Aceasta precizează că nu a pătruns pe pârtia de schi pentru avansaţi, ocolind-o. În drum către pârtia pentru începători, partea vătămată precizează că în dreapta avea cabina de la baza teleschiului, iar în stânga o persoană cu mai multe sănii expuse pentru închiriat. A observat pe pârtia pentru avansaţi un schior care cobora cu viteză, apoi s-a întors, văzându-şi de drum, fiind atentă pe unde merge. A fost lovită de către inculpatul FC cu partea laterală a schiurilor, determinând căderea sa pe partea dreaptă. În cădere, schiul a lovit-o pe partea interioară a piciorului, fracturându-i maleola. A fost preluată de un echipaj de salvare, fiind transportată la Spitalul de ortopedie Azuga, unde i-a fost aplicată o proteză din gips. Conform certificatului medical nr.A2/1153/10.03.2011, MŞ prezintă o leziune traumatică care s-a putut produce prin lovire cu un corp dur, care poate data din data de 05.03.2011 şi necesită 40- 45 de zile de îngrijiri medicale. MŞ declară că nu şi-a putut desfăşura activităţile de serviciu în perioada 07.03.2011- 31.05.2011 şi că a efectuat radiografii la datele de 05.04.2011 şi 05.05.2011, întrucât avea dureri în zona traumatizată, fiind nevoită să urmeze un tratament medical de recuperare şi că în prezent nu este vindecată complet, urmând a fi supusă unei noi intervenţii chirurgicale. Conform Raportului de expertiză medico-legală al Institutului de Medicină Legală Mina Minovici nr.A1/9246/2011, datat 07.11.2011, partea vătămată MŞ a prezentat leziuni traumatice care s-au putut produce prin torsionarea gleznei drepte şi lovire de corp/plan dur la data de 05.03.2011, posibil în condiţiile amintite mai sus. Aceasta a necesitat 40 - 45 zile de îngrijiri medicale, timp ce include şi tratamentul recuperator recomandat. Sindromul alergic rezidual acuzat de partea vătămată nu are substrat obiectiv. Inculpatul FC a declarat că la data de 05.03.2011, în jurul orei 11.00-11.30, s-a aflat în localitatea Azuga, pe pârtia de schi Sorica. A început coborârea cu schiurile pe pârtia pentru avansaţi, în faţa sa fiind alţi doi schiori. Ajungând la baza pârtiei, acesta declară că a ales să vireze dreapta şi să-şi continue deplasarea pe schiuri până la telegondolă, întrucât este o distanţă de 100 de metri, care se parcurge greu pe jos. Apropiindu-se de cabina de la baza teleschiului, având viteză moderată, a observat cum un grup de persoane se pune în mişcare. Fiind surprins de acest lucru, a încercat să frâneze pentru a evita un impact, s-a dezechilibrat şi a căzut pe partea dreaptă, însă şi-a continuat deplasarea datorită inerţiei. Inculpatul în acest moment a atins-o cu schiurile pe MŞ, iar aceasta a căzut. Inculpatul a precizat că partea vătămată nu purta echipament de schi şi consideră că aceasta se afla într-o zonă utilizată de schiori. Instanţa de fond a mai reţinut că locul producerii impactului indicat de către învinuit diferă de cel indicat de către partea vătămată constituită parte civilă, în timp ce versiunea părţii civile este susţinută de către persoanele din familie care o însoţeau, audiate sub prestare de jurământ în calitate de martori, versiunea inculpatului nu este susţinută de nicio altă probă, acesta declarând că nu poate propune niciun martor pe situaţia de fapt, fiind de fapt o apărare subiectivă prin care încearcă să se scape de răspunderea penală. Prima instanţă a reţinut că fapta inculpatului FC din data de 05.03.2011, de a schia la baza pârtiei „Sorica”, fără a lua toate măsurile ca această activitate să se desfăşoare în condiţii de siguranţă faţă de celelalte persoane care se aflau în zonă, precum şi de a nu-şi controla corespunzător deplasarea pe schiuri, condiţii în care a fost surprins de punerea în mişcare a unui grup de persoane, pierzându-şi echilibrul şi implicit controlul direcţiei de deplasare, situaţie în care a lovit-o pe partea vătămată MŞ, provocându-i leziuni traumatice care au necesitat un număr de 40-45 zile de îngrijiri medicale, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de vătămare corporală din culpă în formă calificată, prev. de art.184 al.1 şi 3 Cod penal. În cursul audierilor, inculpatul FC nu şi-a asumat responsabilitatea vătămării corporale din culpă în formă calificată, considerând că nu este vinovat de ceea ce s-a întâmplat, adoptând astfel o poziţie procesuală în contradicţie cu ansamblul probator al cauzei, poziţie procesuală menţinută în faţa instanţei cu ocazia luării declaraţiei de inculpat la data de 04.04.2013, prin care nu recunoaşte decât parţial săvârşirea faptei reţinute în sarcina sa, totodată regretând că a ajuns în situaţia aceasta. Din cele de mai sus, coroborate cu întregul material probator administrat în cursul procesului penal, instanţa de fond a constatat ca faptele inculpatului FC din data de 05.03.2011 întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de vătămare corporală din culpă în formă calificată, prev. de art.184 al.1 şi 3 din Codul penal, astfel că a pronunţat condamnarea inculpatului. La individualizarea judiciara a pedepsei aplicate, instanţa a avut în vedere prev. art.72 si 52 Cod penal, gravitatea faptei comise, împrejurările concrete ale comiterii faptei, urmările grave produse şi persoana inculpatului. Pentru aceste considerente, instanţa de fond l-a condamnat pe inculpatul FC la pedeapsa amenzii penale în cuantum de 1500 lei, reţinând că inculpatul nu are antecedente penale, a avut o conduită bună înaintea săvârşirii faptei, are loc de muncă, iar resocializarea sa se poate face şi fără a fi privat de libertate. Sub aspectul laturii civile a cauzei, instanţa de fond a constatat că partea vătămata MŞ s-a constituit parte civilă, solicitând obligarea inculpatului la plata sumei de 5.000 lei despăgubiri materiale, cheltuieli efectuate cu ocazia tratamentelor medicale şi la suma de 5.000 lei daune morale. Partea vătămata, constituita parte civila susţine ca mai multe luni s-a aflat în incapacitate de munca, având piciorul fracturat neputându-se deplasa, nici munci, pierzând câştiguri serioase. Mai arată că a efectuat cheltuieli şi pe parcursul tratamentelor medicale, urmând a fii operată. Toate acestea, inclusiv costul deplasărilor la spitale le considera pagube reale şi însemnate. Cu privire la pretenţiile cu titlu de daune morale, partea civilă arată că a încercat suferinţe fizice, pe lângă celelalte suferinţe psihice ce le-a suferit în urma faptei inculpatului. Partea vătămată Spitalul de Ortopedie şi Traumatologie Azuga nu s-a constituit parte civila în această cauză. Partea civilă MŞ în dovedirea pretenţiilor civile a administrat proba cu martorii MI şi MA şi înscrisuri. Instanţa de fond a constatat că partea civilă a făcut dovada pretenţiilor sale doar parţial, astfel că, în baza art.14 si 346 Cod procedura penală, inculpatul a fost obligat la plata sumei de 2261 lei despăgubiri civile şi la plata sumei de 5.000 lei despăgubiri morale. Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs inculpatul FC. În motivarea recursului, inculpatul FC a arătat, în esenţă, că sesizarea primei instanţe nu s-a făcut în mod legal, iar rechizitoriul nu cuprinde toate datele privind analiza elementelor constitutive a infracţiunii. A mai arătat că nu are nicio culpă în săvârşirea faptei, impunându-se achitarea sa, deoarece accidentul s-a produs datorită atitudinii imprudente a părţii vătămate, ceea ce constituie un caz fortuit. Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea a reţinut că, faţă de inculpat, s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art.184 alin.1 şi 3 Cod penal, parte vătămată fiind MŞ. S-a reţinut în actul de sesizare că, la data de 05.03.2011, acesta a schiat la baza pârtiei „Sorica”, fără a lua toate măsurile ca această activitate să se desfăşoare în condiţii de siguranţă faţă de celelalte persoane care se aflau în zonă, şi nu şi-a controlat corespunzător deplasarea pe schiuri, condiţii în care a fost surprins de punerea în mişcare a unui grup de persoane, pierzându-şi echilibrul şi implicit controlul direcţiei de deplasare, situaţie în care a lovit-o pe partea vătămată MŞ, provocându-i leziuni traumatice care au necesitat un număr de 40-45 zile îngrijiri medicale. Potrivit dispoziţiilor art.27 pct.3 C.pr.pen., ca instanţă de recurs, tribunalul judecă recursurile împotriva sentinţelor pronunţate de judecătorii privind infracţiunile pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate … şi în alte cazuri anume prevăzute de lege. De asemenea, potrivit dispoziţiilor art.184 alin.5 C.pen., pentru faptele prevăzute de art.1 şi 3 din acelaşi articol, acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Prin urmare, având în vedere aceste dispoziţii legale, Curtea a apreciat că instanţa de fond a înaintat în mod greşit către Curtea de Apel Ploieşti recursul declarat de inculpat, instanţa competentă să soluţioneze recursul fiind Tribunalul Prahova. Faţă de aceste considerente, în baza art.42 rap. la art.27 pct.3 C.pr.pen., Curtea a declinat în favoarea Tribunalului Prahova competenţa de soluţionare a recursului declarat împotriva sentinţei penale nr.84/16.05.2012 a Judecătoriei Sinaia. (Judecător Lucian Crăciunoiu) [2] Admisibilitatea cererii de liberare provizorie în cazul infracţiunilor pentru care pedeapsa prevăzută de lege este mai mare de 18 ani. Cod procedură penală, art. 1602 alin. 1 teza a II-a Cererea privind liberarea provizorie sub control judiciar este inadmisibilă, dacă inculpatul este trimis în judecată şi condamnat de prima instanţă, printre altele, şi pentru o infracţiune de omor, pedeapsa prevăzută de lege pentru această infracţiune fiind mai mare de 18 ani închisoare, astfel că nu este îndeplinită condiţia cu privire la pedeapsă prevăzută de art.1602 alin.1 teza a II-a C.pr.pen. Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, Încheierea penală din data de 29 noiembrie 2012. Prin cererile formulate, inculpaţii NC şi NM au solicitat liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune, şi respectiv revocarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea sau înlocuirea acestei măsuri cu cea a obligării de a nu părăsi ţara. În motivarea cererii, inculpatul NC a arătat că ştie care sunt obligaţiile care-i revin în eventualitatea admiterii cererilor sale, pe care se obligă să le respecte, iar la instanţa de fond a beneficiat de dispoziţiile art.3201 C.pr.pen. Inculpatul NM a arătat în motivarea cererii sale că soţia sa a născut un copil şi a suferit complicaţii la naştere, dar nu poate depune înscrisuri, iar prezenţa inculpatului este necesară pentru a-i acorda soţiei sale sprijin material şi moral. Este împiedicat însă de măsura ce s-a luat împotriva sa, aceea a obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu, Stoeneşti, soţia sa fiind internată în maternitatea din municipiul Ploieşti. A mai arătat că a avut un comportament procesual corect, nu a încercat să influenţeze martorii şi are un loc de muncă stabil. Analizând cererile formulate de cei doi inculpaţi, Curtea a reţinut următoarele: Cu privire la cererea formulată de inculpatul NM, Curtea a reţinut că aceasta este nefondată, având în vedere că din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă că soţia inculpatului are probleme medicale. Totodată, întrucât naşterea copilului inculpatului s-a produs la data de 25.11.2012, soţia acestuia urmează ca în scurt timp să vină acasă, astfel că inculpatul o poate ajuta. Curtea a apreciat că menţinerea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea se impune şi în continuare, întrucât subzistă în continuare temeiurile avute în vedere la luarea acesteia, inculpatul, chiar dacă beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, fiind condamnat între timp de instanţa de fond, astfel că există pericolul ca acesta să încerce să influenţeze părţile şi martorii care ar putea fi audiaţi şi de instanţa de apel ori să se sustragă de la judecată. În ceea ce priveşte cererile formulate de inculpatul NC, Curtea a reţinut că cea privind liberarea provizorie sub control judiciar este inadmisibilă, inculpatul fiind trimis în judecată şi condamnat de prima instanţă, printre altele, şi pentru o infracţiune de omor, pedeapsa prevăzută de lege pentru această infracţiune fiind mai mare de 18 ani închisoare, astfel că nu este îndeplinită condiţia cu privire la pedeapsă prevăzută de art.1602 alin.1 teza a II-a C.pr.pen. Pentru cererea de liberare provizorie pe cauţiune Curtea a stabilit în sarcina inculpatului plata unei cauţiuni de 100.000 lei, astfel că admisibilitatea acesteia urmează a fi discutată la termenul din 05.12.2012, după prezentarea de către inculpat a dovezii de plată a cauţiunii, potrivit dispoziţiilor art.1608 alin.2 C.pr.pen. Faţă de aceste considerente, în baza art.139 C.pr.pen., Curtea a respins ca nefondată cererea de înlocuire sau de revocare a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea formulată de inculpatul NM, iar în baza art.1602 alin.1 teza a II-a C.pr.pen., a respins ca inadmisibilă cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul NC. S-a stabilit cauţiunea de 100.000 lei în sarcina inculpatului NC şi s-a fixat termen pentru plata acesteia până la data de 05.12.2012, pentru când s-a dispus a fi citat inculpatul la locul de deţinere. (Judecător Lucian Crăciunoiu) [3] Rolul activ al instanţei în cazurile în care partea vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă. Cod proc. penală, art. 17, art. 38515 pct. 2 lit. c În cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, instanţa de judecată este obligată să se pronunţe din oficiu asupra reparării pagubei şi a daunelor morale, chiar dacă persoana vătămată nu este constituită parte civilă. Instanţa cere persoanei vătămate ca, prin reprezentantul său legal, ori, după caz, persoanei care îi încuviinţează actele, să prezinte situaţia cu privire la întinderea pagubei materiale şi a daunelor morale, precum şi date cu privire la faptele prin care acestea au fost pricinuite. Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, Decizia penală nr. 1625 din 5 decembrie 2012. Prin sentinţa penală nr.535/20.03.2012, Judecătoria Ploieşti l-a condamnat pe inculpatul DDF sub aspectul săvârşirii infracţiunii de ucidere din culpă, prev. de art.178 alin.2 C.p. cu aplicarea art.3201 al.7 C.p.p, faptă din 16.05.2009, la 1 (un) an şi 6 (şase) luni închisoare. Cu aplic. art.71 şi 64 lit.a şi b C.p., cu excepţia dreptului de a alege, prev. de art.64 al.1 lit.a C.p. În temeiul art.861 alin.1, 2 C.pen., a dispus suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei de 1 (un) an şi 6 (şase) luni închisoare pe durata unui termen de încercare de 3 ani şi 6 luni, stabilit conform dispoziţiilor art.862 al.1 C.pen. În temeiul art.71 al.5 C.pen., a suspendat executarea pedepsei accesorii aplicată inculpatului, pe durata termenului de încercare de mai sus. În baza art.863 C.p., a dispus ca pe durata termenului de încercare inculpatul DDF să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: să se prezinte la Serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Prahova conform programului de supraveghere; să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea; să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă; să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă. În baza art.359 C.pr.pen., a atras atenţia inculpatului asupra disp. art.864 C.pen. privind revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei, în cazul săvârşirii unei alte infracţiuni în termenul de încercare, al neîndeplinirii obligaţiilor civile din hotărâre până la expirarea acestui termen sau al neîndeplinirii cu rea credinţă a măsurilor de supraveghere prevăzute de lege şi a obligaţiilor stabilite de instanţă. În baza art.14 şi art.346 C.pr.pen., a luat act că partea vătămată I I nu s-a constituit parte civilă în cauză faţă de inculpatul DDF. În baza art.191 C.pr.pen., a obligat inculpatul să plătească statului 1100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare. Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, nr.828/P/2011 din data de 09.11.2011, s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpatului DDF sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art.178 alin.2 C.p. Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploieşti la data de 17.11.2011 sub nr.27059/281/2011. În motivarea actului de sesizare a instanţei s-a reţinut că la data de 16.05.2009, în jurul orelor 1340, inculpatul DDF se deplasa pe raza com. Iordăcheanu, jud. Prahova, pe DJ 102C, având direcţia de mers către localitatea Urlaţi, cu o viteză mult superioară celei legale în zona unei şcoli, zonă aflată sub incidenţa indicatorului de avertizare copii şi a accidentat mortal pe IFV, în vârstă de 9 ani, angajat în traversarea străzii la o distanţă de câţiva metri de trecerea de pietoni. Situaţia de fapt astfel reţinută prin rechizitoriu a avut în vedere următoarele mijloace de probă administrate în cursul urmăririi penale: proces-verbal de cercetare la faţa locului, schiţa locului în care s-a produs accidentul şi planşa foto întocmită cu ocazia cercetării la faţa locului; declaraţiile martorilor; raport de expertiză tehnică auto; buletin de testare cu aparatul etilotest, de examinare clinică şi buletin de analiză toxicologică alcoolemie ale învinuitului; raport medico-legal de autopsie a victimei; proces-verbal de verificare tehnică a autoturismului implicat în accident; declaraţii inculpat în care recunoaşte fapta. Partea vătămată II a arătat că nu se constituie parte civilă în cadrul procesului penal, împotriva inculpatului DDF. Astfel, în declaraţia dată în cursul urmăririi penale, partea vătămată II, tatăl victimei minore IFV, a arătat că a doua zi după producerea accidentului, tatăl inculpatului a mers la domiciliul său ajutându-i material în vederea înmormântării minorului, iar dupa aceea, ocazional; a menţionat că nu formulează niciun fel de pretenţii faţă de conducătorul auto DDF. La termenul de judecată din data de 13.03.2012, inculpatul DDF a declarat personal că recunoaşte în totalitate fapta reţinută în actul de sesizare a instanţei, cunoaşte probele administrate în faza de urmărire penală şi şi le însuşeşte şi a solicitat ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, în temeiul dispoziţiilor art.3201 C.p.p. În acest sens, instanţa a procedat la audierea inculpatului DDF. Instanţa a constatat că probele administrate în faza de urmărire penală stabilesc fapta inculpatului şi cuprind date suficiente cu privire la persoana acestuia, iar inculpatul a declarat că le cunoaşte şi şi le însuşeşte. Drept pentru care instanţa a admis cererea inculpatului DDF, iar cauza a fost judecată conform procedurii prevăzute de art.3201 C.p.p., având în vedere că inculpatul a recunoscut în totalitate fapta de care a fost acuzat înainte de a se intra în cercetarea judecătorească. Din fişa de cazier judiciar a inculpatului rezultă că acesta nu este cunoscut cu antecedente penale. Analizând întregul material probatoriu administrat în cauză, raportat la cererea inculpatului privind judecarea sa în procedura prev. de disp. art.3201 C.p.p., instanţa de fond a reţinut că la data de 16.05.2009, în jurul orei 1340, inculpatul DDF a condus autoturismul marca Fiat Marea, cu numărul de înmatriculare ……., pe DJ 102 C, în comuna Iordăcheanu, sat Iordăcheanu, direcţia de mers spre localitatea Urlaţi. În drumul său, în dreptul Şcolii Generale din această localitate, l-a surprins şi l-a accidentat pe IFV care se angajase în traversarea drumului, din partea dreaptă către stânga sensului de deplasare a inculpatului; ulterior impactului cu acesta, l-a acroşat şi pe TD care se deplasa cu bicicleta pe sensul de mers Urlaţi către localitatea Gornet Cricov. Decesul lui IFV, în vârstă de 9 ani, s-a produs instantaneu, iar victima TD, persoana ce se deplasa pe bicicleta, a suferit leziuni de tipul excoriaţiilor şi echimozelor la nivelul antebraţului stâng, coapsei şi gambei drepte, şi parietal stânga. Potrivit certificatului medico-legal nr.1097/22.05.2009 eliberat numitului TD de Serviciul de Medico Legal Ploieşti, acesta a prezentat leziuni ce pot data din data de 16.05.2009 şi s-au putut produce prin lovire cu şi de corpuri dure, posibil într-un accident de circulaţie şi a necesitat 4-5 zile de îngrijiri medicale. În ceea ce priveşte victima TD, prin rechizitoriu s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de DDF pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art.184 alin.1 şi 3 Cod penal, deoarece fapta nu este prevăzută de legea penală, persoana vătămată TD necesitând un număr mai mic de zile de îngrijiri medicale decât cel prevăzut de Codul penal. În ceea ce priveşte moartea lui IFV, din raportul medico-legal nr.263M/18.05.2009 întocmit de Serviciul Medico-Legal Ploieşti, rezultă că aceasta a fost violentă şi s-a datorat hemoragiei şi contuziei cerebrale consecutiv unui traumatism cranio-cerebral cu fractură craniană asociat unui traumatism vertebro-medular cu secţiune medulară în cadrul unui politraumatism complex. Aceste leziuni s-au putut produce prin lovire cu şi de corpuri şi planuri dure (proiectare), posibil în condiţiile unui accident rutier, între leziuni şi deces existând legătură directă de cauzalitate. Fiind testat, alcoolemia inculpatului a fost stabilită ca fiind 0,00 gr.‰. Audiat fiind, inculpatul a declarat că la data de 16.05.2009, în jurul orelor 1340 a plecat de la domiciliul său, conducând autoturismul marca Fiat Marea, cu nr. de înmatriculare ……………., cu intenţia de a ajunge în localitatea Urlaţi. Din satul Moceşti, com. Iordăcheanu, l-a luat în autoturism pe CI, un cunoscut al său, care a ocupat locul din dreapta faţă al autoturismului. În dreptul trecerii de pietoni din faţa şcolii, inculpatul a trecut pe lângă un autoturism Dacia oprit pe partea dreaptă a sensului său de mers. Ulterior s-a intersectat cu o dubiţă şi, în momentul când se afla în dreptul acesteia, prin spate, dinspre stânga a apărut brusc, în fugă, un copil. A virat stânga, nu a reuşit să-l evite şi l-a lovit cu partea dreaptă faţă a autoturismului. A pierdut controlul direcţiei şi a lovit cu oglinda retrovizoare stângă un biciclist ce se deplasa din sens opus, respectiv pe TD, care a căzut în şanţul ce mărginea drumul. Victima TD a declarat că în timp ce conducea bicicleta pe DJ 102C, prin localitatea Iordăcheanu, mergând spre localitatea Gomet Cricov, a observat un copil care s-a angajat în traversarea străzii, la aproximativ 2-3 m oblic faţă de trecerea de pietoni, spre magazinul din apropiere. Când a ajuns pe cealaltă bandă a drumului, un autoturism de culoare neagră, care se deplasa cu o viteză mai mare decât se circulă în mod normal prin localitate, a acroşat frontal minorul, apoi a intrat pe contrasens şi l-a lovit şi pe el cu partea dreaptă. Acesta a precizat că nu a fost depăşit de niciun autovehicul, în momentele anterioare producerii accidentului. Martorul CIM, persoana aflată pe bancheta din faţă a autoturismului condus de inculpat a susţinut varianta precizată de acesta din urmă. Expertul tehnic desemnat în cauză, SN, a concluzionat că în momentul impactului pietonul avea partea laterală stângă a corpului orientată spre direcţia din care venea autovehiculul, deci victima a apărut din partea dreaptă a sensului în care se deplasa autoturismul; expertul a calculat că viteza cu care circula autoturismul marca Fiat Marea cu nr. de înmatriculare …………, condus de inculpat în momentele premergătoare impactului, a apariţiei stării de pericol, a fost de 48 km/h. Acesta a considerat că numai victima ar fi putut evita accidentul dacă se asigura când a pătruns pe banda de circulaţie a autoturismului. CM, expert recomandat la solicitarea părţii vătămate, tatăl minorului decedat, în temeiul dispoziţiilor art.118 alin.3 Cod de procedură penală, a concluzionat că viteza iniţială de deplasare a autoturismului Fiat Marea, nr…………, condus de inculpat, a fost de 77 km/h, iar în momentul impactului a fost de 57 km/h, accidentul putând fi evitat de acesta la viteza legală de 50 km/h. Minorul putea evita accidentul dacă efectua traversarea drumului prin locul special amenajat. Ambii experţi au avut în vedere la întocmirea rapoartelor de expertiză segmentul de drum pe care s-a efectuat cercetarea la faţa locului şi semnele de circulaţie descrise în procesul verbal de cercetare la faţa locului. Inculpatul, în declaraţia sa, a precizat că a observat în zonă indicatoarele de avertizare şi semnalizare trecere pietoni şi apropiere de zona unei şcoli. Potrivit dispoziţiilor art.123 din Regulamentul de aplicare a OUG nr.195/2002, conducătorul autovehiculului este obligat să circule cu o viteză de 30 km/h în localităţi, în zona de acţiune a indicatorului de avertizare Copii, în intervalul orar 7 – 2200. În actul de sesizare a instanţei s-a reţinut că la producerea accidentului a concurat şi culpa victimei minore care s-a angajat în traversarea străzii printr-un loc nepermis. Prima instanţă a reţinut că din materialul probator administrat în cauză rezultă fără dubiu că inculpatul DDF a fost cel care a condus autoturismul în momentele premergătoare accidentului, situaţia de fapt rezultând din declaraţiile inculpatului coroborate cu celelalte mijloace de probă administrate în faza de urmărire penală, respecitv proces-verbal de cercetare la faţa locului, schiţa locului în care s-a produs accidentul şi planşa foto întocmită cu ocazia cercetării la faţa locului (filele 9-33); declaraţiile martorilor (filele 43-45,47-70); raport de expertiză tehnică auto (filele 86-110,112-117); buletin de testare cu aparatul etilotest, de examinare clinică şi buletin de analiză toxicologică alcoolemie ale învinuitului (filele 39-42); raport medico-legal de autopsie a victimei (filele 37- 38); proces-verbal de verificare tehnică a autoturismului implicat în accident (filele 34-35); declaraţii inculpat în care recunoaşte fapta ce se reţine în sarcina sa (filele 72, 75-76). Instanţa de fond a constatat că inculpatul are culpă în producerea accidentului, având în vedere că a creat starea de pericol ce a condus la producerea accidentului. Accidentul putea fi evitat de acesta la viteza legală de 50 km/h. S-a reţinut şi culpa minorului care putea evita accidentul dacă efectua traversarea drumului prin locul special amenajat pentru aceasta. În drept, prima instanţă a reţinut că fapta inculpatului DDF care la data de 16.05.2009, în jurul orelor 1340 se deplasa pe raza com. lordăcheanu, jud. Prahova, pe DJ 102C, având direcţia de mers către localitatea Urlaţi, cu o viteză mult superioară celei legale în zona unei şcoli, zonă aflată sub incidenţa indicatorului de avertizare copii, accidentând mortal pe IFV în vârstă de 9 ani, angajat în traversarea străzii la o distanţă de câţiva metri de trecerea de pietoni, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art.178 alin.2 Cod penal. La producerea accidentului a concurat şi culpa victimei care s-a angajat în traversarea străzii printr-un loc nepermis. Sub aspectul laturii obiective, elementul material al infracţiunii de ucidere din culpă constă în conducerea necorespunzătoare a unui vehicul, respectiv prin adoptarea unei soluţii imprudente, conducând cu o viteză mult superioară celei legale în zona unei şcoli, aflată sub incidenţa indicatorului de avertizare copii, inculpatul a creat starea de pericol ce a condus la producerea accidentului; accidentul putea fi evitat de acesta la viteza legală de 50 km/h. Având în vedere că inculpatul a săvârşit fapta de ucidere din culpă ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale şi a măsurilor de prevedere pentru efectuarea activităţii de a conduce pe drumurile publice un autovehicul, iar prin fapta săvârşită s-a cauzat moartea unei persoane, instanţa a reţinut forma calificată a infracţiunii, prevăzută de alineatul 2 al art.178 C.p. Urmarea imediată constă în decesul minorului IFV. Legătura de cauzalitate rezultă din săvârşirea faptei de către inculpat, rezultatul produs (decesul victimei) fiind urmarea directă a acţiunii acestuia. Sub aspectul laturii subiective, fapta a fost săvârşită cu forma de vinovăţie a culpei cu prevedere, aşa cum aceasta este definită prin art.19 pct.2 lit.a Cod Penal, ţinând seamă că inculpatul DDF a prevăzut rezultatul faptei sale, respectiv a prevăzut că manevrarea necorespunzătoare a vehiculului, prin adoptarea soluţiei imprudente, conducând cu o viteză mult superioară celei legale în zona unei şcoli, aflată sub incidenţa indicatorului de avertizare copii, dar nu l-a acceptat, socotind fără temei că rezultatul nu se va produce. La individualizarea pedepsei aplicate inculpatului, instanţa a avut în vedere criteriile generale de individualizare prev. de art.72 al.1 C.p. şi a ţinut seama de limitele de pedeapsa fixate in textul de incriminare, de gradul de pericol social concret al infracţiunii, având in vedere circumstanţele reale ale faptei si împrejurările săvârşirii acesteia, modalitatea de comitere a infracţiunii si circumstanţele personale ale inculpatului. De asemenea, instanţa a avut în vedere prevederile art.3201 al.7 C.p.p., referitoare la reducerea limitelor de pedeapsă în cazul aplicării procedurii prevăzute de acest text legal, reţinând şi culpa minorului, care putea evita accidentul dacă efectua traversarea drumului prin locul special amenajat pentru aceasta. În cadrul procesului de individualizare a sancţiunii, instanţa de fond a apreciat că activitatea infracţională trebuie raportată nu numai la pericolul social concret al faptei comise, dar şi la urmările ei (în speţă urmarea imediată fiind starea de pericol creată), la ansamblul condiţiilor în care a fost săvârşită, precum şi la orice element de natură să caracterizeze persoana infractorului care a recunoscut şi regretat săvârşirea faptei reţinute in sarcina sa şi nu este cunoscut cu antecedente penale. Având în vedere elementele arătate mai sus, avute în vedere la individualizarea pedepsei aplicate inculpatului, instanţa a apreciat că aplicarea unei pedepse de 1 an şi 6 luni închisoare este necesară şi suficientă pentru atingerea scopurilor prev. de art.52 Cod penal. În consecinţă, în baza art.178 alin. 2 C.pen. cu aplic. art.3201 al.7 C.p.p., instanţa a condamnat inculpatul DDF la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare, aşa cum s-a arătat mai sus şi a făcut aplicarea art.71 şi 64 lit.a şi b C.p., cu excepţia dreptului de a alege, prev. de art.64 alin.1 lit.a C.p. Cu privire la modalitatea de executare a pedepsei aplicate inculpatului, instanţa de fond a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.861 C.p. pentru aplicarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, respectiv pedeapsa aplicată este de 1 an şi 6 luni închisoare, inculpatul nu a mai fost condamnat anterior şi scopul pedepsei poate fi atins chiar fără executarea acesteia, motiv pentru care, în baza art.861 alin.1, 2 C.pen., a dispus suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei pe durata unui termen de încercare stabilit conform disp. art.862 al.1 C.pen. În temeiul art.71 al.5 C.pen., a suspendat executarea pedepsei accesorii aplicate inculpatului şi, în baza art.863 C.p., a dispus ca pe durata termenului de încercare inculpatul să se supună măsurilor de supraveghere arătate mai sus. În baza art.359 C.pr.pen., a atras atenţia inculpatului asupra disp. art.864 C.pen. privind revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei, în cazul săvârşirii unei alte infracţiuni în termenul de încercare, al neîndeplinirii obligaţiilor civile din hotărâre până la expirarea acestui termen sau al neîndeplinirii cu rea credinţă a măsurilor de supraveghere legale şi a obligaţiilor stabilite de instanţă. În baza art.14 şi art.346 C.pr.pen., instanţa a luat act de faptul că partea vătămată Iosif Ion nu s-a constituit parte civilă în cauză faţă de inculpat. Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs părţile civile II, IAI şi IMA prin reprezentant. În motivarea recursurilor declarate, părţile civile au arătat, în esenţă, că pedeapsa aplicată inculpatului este prea mică faţă de faptele săvârşite. Curtea, examinând hotărârea recurată în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile invocate de recurenţi, dar şi din oficiu sub toate aspectele potrivit dispoziţiilor art.3856 alin.3 C.pr.pen., a constatat că recursurile declarate sunt fondate, însă pentru alte considerente decât cele arătate de recurenţi: Astfel, Curtea a reţinut că situaţia de fapt a fost stabilită în mod corect şi complet de prima instanţă pe baza probelor administrate în cauză, aşa cum a fost prezentată mai sus. De asemenea, pedeapsa aplicată inculpatului a fost stabilită în limitele legale, fiind avute în vedere criteriile de individualizare a pedepsei prevăzute de art.72 Cod penal, dar şi dispoziţiile art.3201 C.pr.pen., faţă de poziţia inculpatului DDF, care a declarat personal că recunoaşte în totalitate fapta reţinută în actul de sesizare a instanţei, cunoaşte probele administrate în faza de urmărire penală, pe care şi le însuşeşte, şi a solicitat ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală. Prin urmare, în latură penală sentinţa atacată este legală şi temeinică, faţă de împrejurările de săvârşire a infracţiunii, culpa victimei care s-a angajat în traversare printr-un loc nepermis şi circumstanţele personale ale inculpatului, descrise mai sus. În ceea ce priveşte latura civilă, Curtea a reţinut că la data de 19.03.2012, după ce instanţa de fond a rămas în pronunţare la data de 13.03.2012, pronunţarea fiind amânată la data de 20.03.2012, partea civilă II a solicitat repunerea cauzei pe rol, arătând că în cauză mai erau şi alte părţi vătămate cărora nu li s-a adus la cunoştinţă că se pot constitui părţi civile, respectiv II, IAI şi IMA, între acestea aflându-se şi un minor. Instanţa de fond nu a mai repus cauza pe rol pentru a pune în discuţie cererile formulate şi nici nu a făcut verificări cu privire la susţinerile părţii civile. Potrivit dispoziţiilor art.17 alin.1 şi 2 C.pr.pen., acţiunea civilă se porneşte şi se exercită şi din oficiu, când cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, instanţa de judecată cerând persoanei vătămate ca, prin reprezentantul său legal, ori, după caz, persoanei care îi încuviinţează actele, să prezinte situaţia cu privire la întinderea pagubei materiale şi a daunelor morale, precum şi date cu privire la faptele prin care acestea au fost pricinuite. Alineatul 3 al aceluiaşi articol stabileşte că instanţa de judecată este obligată să se pronunţe din oficiu asupra reparării pagubei şi a daunelor morale, chiar dacă persoana vătămată nu este constituită parte civilă. În aceste condiţii, Curtea a apreciat că instanţa de fond nu a avut rol activ în soluţionarea laturii civile şi nici nu a respectat dispoziţiile art.17 alin.3 C.pr.pen., în condiţiile în care partea civilă II a adus la cunoştinţa instanţei existenţa şi a altor părţi vătămate, cu atât mai mult cu cât partea civilă nu a beneficiat de serviciile unui avocat pentru a-şi putea face apărările. Faţă de aceste considerente, Curtea, în baza art.38515 pct.2 lit.c Cod procedură penală, a admis recursurile declarate de părţile civile II, IAI şi IMA prin reprezentant, împotriva sentinţei penale nr.535/20.03.2012 a Judecătoriei Ploieşti, pe care o va casa în parte în latură civilă şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă pentru soluţionarea legală a laturii civile a cauzei, cu citarea tuturor părţilor, respectiv a minorei IMA şi a părinţilor acesteia II şi IAI. S-a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei atacate. În baza art.192 alin.3 C.pr.pen., cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia. ( Judecător Lucian Crăciunoiu ) [4] Infracţiuni prevăzute de legi speciale. Conducerea unui autovehicul pe drumurile publice de către o persoană având în sânge o îmbibaţie alcoolică peste limita legală. Noţiunea de drum public. C.proc.pen., art. 365, art. 360, art. 314 Instalarea de către administratorul drumului public a unor mijloace de semnalizare cu bandă reflectorizantă, pentru evidenţierea unor lucrări de reabilitare a carosabilului, precum şi închiderea cel mai probabil temporară, a sectorului de drum respectiv, nu reprezintă măsuri de natură a înlătura caracterul de drum public al drumului atâta vreme cât titularul dreptului de a schimba regimul circulaţiei pe drumului public respectiv a comunicat faptul că la data la care inculpatul s-a deplasat pe acel sector de drum, acesta nu fusese închis circulaţiei publice. Practic, închiderea şi semnalizarea cu bandă de semnalizare reflectorizantă, nu a schimbat regimul drumului respectiv din drum deschis circulaţiei publice, în drum închis circulaţiei publice, ci a reprezentat numai executarea obligaţiilor ce revin administratorului drumului public, aşa cum acestea sunt consfinţite de art. 3 al.5 din Regulamentul de aplicare a O.U.G. 195/2002, deoarece la intrarea pe strada respectivă nu au fost instalate nici indicator cu semnificaţia "Accesul interzis" şi nici panou cu inscripţia "Drum închis circulaţiei publice", pentru a se putea susţine că drumul ar fi fost închis circulaţiei publice. Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, Decizia penală nr. 1324 din 9 octombrie 2012. Prin sentinţa penală nr. 379/14.05.2012, Judecătoria Târgovişte, în baza art.87 alin.1 din O.U.G. nr.195/2002 republicată a condamnat pe inculpatul P.I., domiciliat în comuna C., jud.Dambovita, fără antecedente penale, la pedeapsa de 1 an si 4 luni închisoare. In baza art.71 alin.2 Cod penal a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art.64 lit.a teza a II-a si lit.b din Codul penal. In baza art.81-82 Cod penal s-a suspendat condiţionat executarea pedepsei de 1 an şi 4 luni închisoare pe durata unui termen de încercare de 3 ani si 4 luni. In baza art.71 alin.5 Cod penal s-a suspendat executarea pedepsei accesorii pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii. In baza art.359 C.pr.pen. s-a pus în vedere inculpatului dispoziţiile art.83 Cod penal, referitoare la revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei. In baza art.191 alin.1 C.pr.pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 308 lei cheltuieli judiciare avansate de stat, din care suma de 100 lei reprezentând onorariu apărător din oficiu . Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, pe baza probelor administrate, următoarea situaţie de fapt : La data de 10.12.2010, în jurul orelor 22:10, lucrătorii de politie din cadrul I.P.J. Dâmboviţa – Serviciul Rutier, în timp ce efectuau controlul traficului rutier pe strada Sârbilor din comuna Comişani, jud.Dâmboviţa, au oprit pentru verificări autoutilitara cu numărul de înmatriculare ….condusa de inculpatul P.I. Întrucât inculpatul prezenta halena alcoolica organele de politie l-au supus pe acesta testării cu aparatul alcotest Drager, rezultatul fiind de 1,10 mg/l alcool pur în aerul expirat. Ulterior, inculpatul a fost condus la Spitalul Judeţean de Urgenţă Târgovişte unde i s-au recoltat două probe biologice de sânge, stabilindu-se că acesta avea, la ora 22:50, o alcoolemie de 2,25 g%0 (prima proba), respectiv 2,10 g%0 alcool pur în sânge la ora 22:50 (a doua proba). In cauză a fost efectuată o expertiza medico-legală privind interpretarea retroactiva a alcoolemiei (raport nr.A12/5052/2011 din 22.07.2011 întocmit de I.N.M.L. „Mina Minovici”), prin care s-a stabilit că la momentul opririi în trafic – respectiv 10.12.2010, ora 22:10 – inculpatul ar fi putut avea o alcoolemie teoretica în descreştere de cca 2,35 g%0. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termenul legal, inculpatul P.I. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, prin prisma greşitei sale condamnări pentru infracţiunea dedusă judecăţii, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei şi achitarea sa. A susţinut recurentul-inculpat că în mod greşit s-a dispus condamnarea sa de către instanţa de fond, fără a avea în vedere împrejurarea că drumul pe care a circulat nu era deschis circulaţiei publice. Este adevărat că a condus autoutilitara Mercedes pe strada Sârbilor din comuna Comişani , judeţul Dâmboviţa, motivat de faptul că acolo domicilia şi că avea de transportat un obiect voluminos, precum şi pentru faptul că ştia că drumul respectiv era închis circulaţiei publice. Însă, administratorul drumului a comunicat faptul că pe timpul lucrărilor strada a fost închisă şi semnalizată cu bandă de semnalizare, aşadar chiar şi în situaţia în care primăria nu a solicitat poliţiei să declare drumul închis, totuşi acesta în mod real nu era un drum deschis circulaţiei publice, fapt dovedit prin aceea că poliţia nici nu a aplicat vreo sancţiune contravenţională recurentului. Ca atare, recurentul a solicitat a se constata că faptei pretins comisă îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii, solicitând achitarea sa în temeiul art.10 lit.d Cod pr. penală, sau că fapta nu este prevăzută de legea penală, în temeiul art.10 lit. b Cod pr. penală. Curtea a constatat că recursul este nefondat. În legătură cu prima dintre criticile formulate, privitoare la neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii deduse judecăţii, care, în opinia recurentului, ar fi atrasă de împrejurarea că drumul pe care acesta a circulat cu autovehiculul nu ar fi fost un drum deschis circulaţiei publice, curtea constată că prima instanţă a realizat o analiză detaliată a textelor legale ce reglementează noţiunea de drum public, înlăturând motivat apărările inculpatului. Astfel, în legătură cu regimul juridic al drumului pe care recurentul a efectuat deplasarea la momentul la care a fost surprins de către echipajul de poliţie, în mod judicios prima instanţă a observat că potrivit dispoziţiilor legale, acel sector de drum nu îşi pierduse regimul de drum deschis circulaţiei publice, chiar dacă în zona respectivă se efectuau lucrări de reabilitare a drumului. În acest sens, în mod corect prima instanţă a observat că, potrivit art.6 pct. 14. din OUG 195/2002, care reglementează circulaţia pe drumurile publice, „drum public” este orice cale de comunicaţie terestră, cu excepţia căilor ferate, special amenajată pentru traficul pietonal sau rutier, deschisă circulaţiei publice; drumurile care sunt închise circulaţiei publice sunt semnalizate la intrare cu inscripţii vizibile. Însă, potrivit art.1 alin.3 din OUG 195/2002, autoritatea competentă în domeniul circulaţiei pe drumurile publice privind iniţierea şi avizarea unor reglementări, precum şi aplicarea şi exercitarea controlului privind respectarea normelor din acest domeniu este Ministerul Administraţiei şi Internelor, prin Inspectoratul General al Poliţiei Române. Aşa cum în mod corect a observat şi prima instanţă, în cursul judecăţii I.P.J Dâmboviţa – Serviciul Rutier (în calitate de autoritate competentă în domeniul circulaţiei pe drumurile publice în zona în care a avut loc săvârşirea infracţiunii) a comunicat faptul că, în perioada 05.11.2010-20.12.2010 nu a fost avizată instituirea vreunei restricţii pe strada Sârbilor din comuna Comişani şi nici închiderea circulaţiei publice pe această stradă. Ca atare, curtea constată că prin acest răspuns ce a fost solicitat de către recurentul inculpat, în vederea demonstrării susţinerilor sale privind regimul de circulaţie al drumului respectiv, a fost elucidat în întregime regimul circulaţiei rutiere pe strada pe care inculpatul a fost surprins în trafic, atâta timp cât, autoritatea competentă a comunicat instanţei că, respectiva stradă nu a fost închisă circulaţiei publice şi nici nu a fost supusă vreunei restricţii de circulaţie, în perioada în care a avut loc comiterea faptei. Această concluzie este întărită şi de analiza disp. art.3 alin.5 din Regulamentul de aplicare a Codului rutier (regulament instituit prin HG 1391/04.10.2006, cu modificările şi completările ulterioare, publică în MO 876/2006), dispoziţii potrivit cărora ,, la intrarea pe un drum care nu este deschis circulaţiei publice, proprietarul sau administratorul acestuia este obligat să instaleze, în loc vizibil, indicator cu semnificaţia "Accesul interzis" şi panou cu inscripţia "Drum închis circulaţiei publice". Chiar dacă, potrivit adresei 1111/15.03.2012 eliberată de Primăria comunei Comişani, jud.Dâmboviţa în perioada respectivă strada Sârbilor din această localitate a fost închisă şi semnalizată cu bandă de semnalizare reflectorizantă, totuşi, acest aspect privitor la închiderea şi semnalizarea străzii datorită executării unor lucrări de reabilitare a carosabilului, nu pot avea, prin ele însele, aptitudinea de a reprezenta instituirea unei restricţii de circulaţie pe strada respectivă şi nici închiderea circulaţiei publice pe acea stradă. Practic, închiderea şi semnalizarea cu bandă de semnalizare reflectorizantă, nu a schimbat regimul drumului respectiv din drum deschis circulaţiei publice, în drum închis circulaţiei publice, ci a reprezentat numai executarea obligaţiilor ce revin administratorului drumului public, aşa cum acestea sunt consfinţite de art. 3 al.5 din Regulamentul de aplicare a OUG 195/2002, deoarece la intrarea pe strada respectivă nu au fost instalate nici indicator cu semnificaţia "Accesul interzis" şi nici panou cu inscripţia "Drum închis circulaţiei publice", pentru a se putea susţine că drumul ar fi fost închis circulaţiei publice. Semnificaţia noţiunii de „ închidere a străzii” din adresa eliberată de Primăria comunei C., nu este şi nu poate fi aceea de „ închidere a circulaţiei publice pe această stradă”, deoarece titularul dreptului de a dispune închiderea circulaţiei publice pe un anumit drum nu este primăria, ca organ al administraţiei publice locale, ci este doar Ministerul Administraţiei şi Internelor, prin intermediul – Serviciului Rutier, din cadrul inspectoratului de poliţie judeţean respectiv, aşa cum prevede art. 1 alin. 3 din O.U.G. 195/2002. Cu alte cuvinte, instalarea de către administratorul drumului public a unor mijloace de semnalizare cu bandă reflectorizantă, pentru evidenţierea unor lucrări de reabilitare a carosabilului,precum şi închiderea cel mai probabil temporară, a sectorului de drum respectiv, nu reprezintă măsuri de natură a înlătura caracterul de drum public al sectorului de drum respectiv, atâta vreme cât, aceste mijloace se semnalizare nu sunt cele prevăzute în mod expres de dispoziţiile regulamentului de aplicare a codului rutier, respectiv indicator cu semnificaţia "Accesul interzis" sau panou cu inscripţia "Drum închis circulaţiei publice. Mai mult decât atât, în condiţiile în care autoritatea competentă în stabilirea regimului de circulaţie pe sectorul de drum respectiv era I.P.J Dâmboviţa – Serviciul Rutier, iar primăria localităţii respective avea doar calitatea de administrator al drumului public, aşa cum prevăd dispoziţiile legale în vigoare, este evident că, titularul dreptului de a schimba regimul drumului public respectiv, este I.P.J Dâmboviţa – Serviciul Rutier, care a comunicat faptul că la data respectivă strada pe care recurentul s-a deplasat nu fusese închisă circulaţiei publice. Aşa fiind, curtea constată că nu poate fi primită apărarea recurentului în legătură cu neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii deduse judecăţii atât timp cât, la data săvârşirii faptei, sectorul de drum pe care acesta a circulat cu autovehiculul nu era, potrivit dispoziţiilor legale, un drum închis circulaţiei publice, ci doar un drum ce fusese semnalizat de către administratorul drumului, în legătură cu efectuarea unor lucrări de reabilitare a carosabilului. În raport de aceste argumente, curtea a constatat că, vinovăţia recurentului a fost în mod just reţinută de către prima instanţă, care a procedat la o înlăturare motivată a tuturor aspectelor invocate în apărare, astfel că soluţia de condamnare este legală, critica recurentului privind achitarea sa în temeiul art. 11 pct.2 lit. a rap la art. 10 lit. d cod pr. penală, nefiind fondată. Pentru aceleaşi raţionamente, nu poate fi primită nici cea de-a doua critică a recurentului vizând achitarea sa în temeiul art. 11 pct.2 lit. lit. a rap la art. 10 lit. b cod pr. penală. ( Judecător Cristina Georgescu) [5] Drept penal. Partea generală. Pedepsele. Pedepse accesorii. Aplicarea pedepselor accesorii faţă de inculpatul major. Cod proc. penal, art. 386 alin. 1, lit. e Potrivit deciziei nr. 74/2007 pronunţată de I.C.C.J. pe calea recursului în interesul legii, s-a stabilit că dispoziţiile art. 71 cod penal privitoare la pedepsele accesorii se interpretează în sensul că interzicerea drepturilor prev. de art. 74 lit. a) teza I – lit. c) cod penal nu se va face în mod automat, prin efectul legii ci se va supune aprecierii instanţei, in funcţie de criteriile stabilite în art. 71 al.3 cod penal. În situaţia în care prima instanţă nu a realizat o analiză a acestor criterii prevăzute de art. 71 al.3 cod penal, referitoare la natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana infractorului, omisiunea de a aplica inculpatului pedepsele accesorii nu este justificată prin aprecierea ca inoportună a aplicării lor, ci reprezintă în realitate o greşită aplicare a legii, iar neaplicarea pedepselor accesorii nu-şi găseşte fundament într-o apreciere raţională şi obiectivă. Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, Decizia penală nr. 1644 din 7 decembrie 2012. Prin sentinţa penală nr. 103/15.05.2012 pronunţată de Judecătoria Pucioasa s-au dispus următoarele: 1.În baza art. 208 alin 1 – 209 alin 1 lit. a şi g alin 3 lit. h cod pen., cu aplic.art. 75 alin 1 lit.c Cod penal, cu aplicarea art. 3201 Cod proc.pen, a fost condamnat inculpatul M.I. la pedeapsa de 1 an închisoare. În baza art. 81 Cod pen., s-a dispus suspendarea condiţionata a executării pedepsei, iar în baza art. 82 Cod pen., s-a stabilit termen de încercare de 3 ani, din care 1 an pedeapsa aplicată şi 2 ani termenul prevăzut de lege şi i s-au pus în vedere inculpatului consecinţele nerespectării prevederilor art. 83 Cod pen. 2. Prin aceeaşi sentinţă, în baza art. 208 alin 1 – 209 alin 1 lit. a, g si alin 3 lit. h Cod pen., cu aplicarea art. 99 şi următoarele Cod pen., cu aplicarea art. 3201 Cod proc.pen., a fost condamnat inculpatul L.G.E la pedeapsa de 2 ani închisoare. In baza art. 81 Cod pen., s-a dispus suspendarea condiţionata a executării pedepsei, iar în baza art. 82 Cod pen., s-a stabilit termen de încercare de 4 ani, din care 2 ani pedeapsa aplicată şi 2 ani termenul prevăzut de lege şi i s-au pus în vedere inculpatului consecinţele nerespectării prevederilor art. 83 Cod pen. S-au aplicat disp. art 71-64 lit a teza II lit b cod pen., si art 71 alin 5 Cod pen. In baza art. 14, 15 si 346 Cod proc.pen., au fost obligaţi inculpaţii în solidar, inculpatul minor în solidar cu partea responsabil civilmente L. C. la plata sumei de 6548,36 lei către partea civilă Romtelecom S.A.-Ploieşti reprezentând despăgubiri civile. Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, pe baza probelor administrate, următoarele: În noaptea de 6.07.2011 inculpaţii L. G. E. şi M. I. au sustras de la periferia comunei Moroieni, din zona motelului Moroieni aproximativ 400 m cablu telefonic care face parte din reţeaua aeriană aparţinând părţii vătămate Romtelecom SA Ploieşti. In acest scop, inculpaţii s-au urcat pe stâlpul de susţinere a cablurilor aeriene de unde au procedat la tăierea acestuia iar după coborârea cablului la nivelul solului au procedat la secţionarea acestuia. Pentru a transporta bunul însuşit, inculpaţii au folosit autoturismul cu nr. de înmatriculare …… aparţinând martorului S. M., autoturism pe care ulterior l-au abandonat. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs, în termenul legal, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Judecătoria Pucioasa, precum şi inculpatul L.G.E. În recursul promovat de către Ministerul Public se critică sentinţa pentru nelegalitate în raport de două motive, ambele vizându-l pe inculpatul M. I. : un prim motiv vizează aplicarea unei pedepse nelegale, deoarece instanţa a dispus condamnarea inculpatului major M. I. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru infracţiunea prev. şi ped. de art. 208 alin 1 – 209 alin 1 lit a şi g alin 3 lit. h Cod pen., cu art. 75 alin 1 lit c Cod pen., cu aplicarea art. 3201 Cod proc.pen, însă această pedeapsă se situează sub minimul prevăzut de lege care este acela de 2 ani şi 8 luni închisoare, minim rezultat prin aplicarea art. 320/1 C.proc.pen. Cel de al doilea motiv de recurs priveşte neaplicarea pedepselor accesorii faţă de inculpatul major M. I., susţinându-se că instanţa de fond a aplicat inculpatului minor la data săvârşirii faptei L. G. E. pedepsele accesorii prev. de art. 64 lit. a teza a doua şi lit. b Cod penal. Aceste pedepse accesorii nu au fost însă aplicate şi inculpatului major M. I., iar dacă instanţa ar fi avut în vedere decizia în interesul Legii nr. 74/2007 ar fi trebuit să motiveze de ce nu înţelege să aplice inculpatului major pedepsele accesorii, mai ales că aceste pedepse, după cum s-a arătat, au fost aplicate inculpatului minor. Se solicită admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, iar pe fond majorarea pedepsei aplicate inculpatului Măruntu Ionuţ, urmând ca aceasta să se situeze peste limita de 2 ani şi 8 luni închisoare, precum şi aplicarea pedepselor accesorii faţă de acest inculpat, urmând ca totodată acestea să fie suspendate, conform art. 71 alin. 5 Cod penal. Recurentul inculpat L.G.E. a criticat sentinţa primei instanţe pentru netemeinicie în ceea ce priveşte individualizarea pedepsei principale aplicate, susţinând că aceasta este excesivă în raport de pericolul social concret al faptei şi de circumstanţele sale personale, invocând în acest sens starea de minoritate în care s-a aflat la momentul comiterii faptei, acoperirea prejudiciului creat, precum şi conduita sinceră pe care a adoptat-o încă de la începutul procesului penal. S-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi reindividualizarea judiciară a sancţiunii prin reducerea duratei pedepsei principale, conform art. 109 Cod penal, care stabileşte reducerea pedepsei la jumătate în cazul inculpaţilor minori, precum şi prin reţinerea circumstanţelor atenuante facultative judiciare prevăzute de art. 74 şi art. 76 Cod penal. Curtea a constatat că recursul Ministerului Public este fondat, iar recursul declarat de către inculpatul L.G. E. este nefondat. Recursul parchetului este fondat, sentinţa atacată fiind nelegală, deoarece prima instanţă a realizat o greşită aplicare a dispoziţiilor privind reducerea pedepsei prin efectual recunoaşterii vinovăţiei şi al simplificării procedurii judiciare, în ceea ce îl priveşte pe inculpatul major M. I.. Astfel, acest inculpat a fost condamnat prin sentinţa recurată la pedeapsa de 1 an închisoare pentru comiterea infracţiunii de furt calificat, prev. de art 208 alin 1 – 209 alin 1 lit. a şi g alin. 3 lit. h cod pen., cu aplic. art. 75 alin.1 lit. c Cod penal, cu aplicarea art. 3201 Cod proc.pen. Pentru această infracţiune, pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la 4 la 18 ani. Trecând peste faptul că, celălalt inculpat, aflat însă în stare de minoritate, şi anume L.G.E., a fost sancţionat cu o pedeapsă sporită, aceea de 2 ani închisoare, nejustificându-se un tratament sancţionator mai aspru în cazul minorului decât în cazul majorului, Curtea a constatat însă că pedeapsa aplicată inculpatului major M. I. este situată în afara limitelor legale. Astfel, câtă vreme pentru infracţiunea de furt calificat al unor cabluri de telecomunicaţii, legea prevede pedeapsa închisorii de la 4 la 18 ani, rezultă că, prin aplicare reducerii înscrise în art. 320/1 alin. 7 Cod procedură penală (reducerea cu o treime raportată la limitele pedepsei) limita minimă în cazul inculpatului major este de 2 ani şi 8 luni. Aşadar, o pedeapsă de 1 an închisoare aplicată inculpatului major apare ca nelegală, în condiţiile în care, limita minimă a pedepsei era aceea de 2 ani şi 8 luni închisoare. Prin urmare, constatându-se că la primul grad de jurisdicţie s-a făcut o greşită aplicare a legii în cazul inculpatului major M. I., căruia i-a fost aplicată o pedeapsă în afara limitelor legale, Curtea a constatat că recursul Ministerului Public este fondat sub acest aspect, fiind incident cazul de casare prev. de aret. 385/9 alin.1 pct. 17/1 Cod procedură penală, aşa încât calea de atac a fost admisă, casându-se în parte sentinţa recurată şi majorându-se pedeapsa aplicată inculpatului M. I., pentru comiterea infracţiunii prev. de art. 208 alin. 1, 209 alin. 1 lit. a şi g şi alin. 3 lit. h cu aplicarea art. 75 alin. 1 lit. c C.pen. şi cu aplicarea art. 320/1 C.proc.pen. de la 1 an închisoare la 3 ani închisoare, precum şi termenul de încercare a suspendării condiţionate a executării pedepsei dispuse în ceea ce-l priveşte pe acest inculpat, în conformitate cu prevederile art. 82 C.pen. de la 3 ani la 5 ani. Şi cel de al doilea motiv de recurs invocat în calea de atac promovată de către Parchet a fost apreciat ca fondat, deoarece s-a observat că prima instanţă a omis să plice inculpatului major pedepsele accesorii reglementate de dispoziţiile legale, omisiunea nefiind motivată însă de o apreciere justificată în acest sens, câtă vreme în cazul inculpatului minor, devenit între timp major, totuşi aceste pedepse au fost aplicate. Într-adevăr, potrivit deciziei nr. 74/2007 pronunţată de I.C.C.J. pe calea recursului în interesul legii s-a stabilit că dispoziţiile art. 71 Cod penal privitoare la pedepsele accesorii se interpretează în sensul că interzicerea drepturilor prev. de art. 74 lit. a) teza I – lit. c) Cod penal nu se va face în mod automat, prin efectul legii ci se va supune aprecierii instanţei, in funcţie de criteriile stabilite în art. 71 al.3 Cod penal. Or, se constată că prima instanţă nu a realizat o analiză a acestor criterii prevăzute de art. 71 alin. 3 Cod penal, care se referă la natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana infractorului. Prin urmare, cum s-a omis la primul grad de jurisdicţie a se face analiza acestor criterii, curtea constată că omisiunea primei instanţe de a aplica inculpatului pedepsele accesorii nu este justificată prin aprecierea ca inoportună a aplicării lor, ci reprezintă în realitate o greşită aplicare a legii, sens în care se concluzionează că neaplicarea pedepselor accesorii nu-şi găseşte fundament într-o apreciere raţională şi obiectivă, raportat la criteriile prev. de art. 71 al.3 Cod penal, fiind deci incident cazul de casare menţionat mai sus. ( Judecător Cristina Georgescu) [6] Drept procesual penal. Partea generală. Competenţa teritorială a organului de urmărire penală. Competenţa de judecată a cauzei în situaţia declinării competenţei de efectuare a actelor de urmărire penală. Cod penal, art.75 lit. a şi c, art. 321 alin. 1 şi art. 322 alin.1 Conform art. 30 alin. 1 Cod procedură penală „competenţa teritorială este determinată de: locul unde a fost săvârşită infracţiunea, locul unde a fost prins făptuitorul, locul unde locuieşte făptuitorul şi locul unde locuieşte persoana vătămată”. Aceste dispoziţii sunt aplicabile şi în cursul urmăririi penale potrivit art. 45 alin. 1 Cod procedură penală, iar declinarea de competenţă se dispune, conform art. 45 alin. 1/2 Cod procedură penală, prin ordonanţă. Inculpaţii suspectaţi că au săvârşit activităţile infracţionale au cu toţii domiciliul pe raza judeţului Prahova, astfel încât pentru efectuarea urmăririi penale cu celeritate procurorul iniţial sesizat, din cadrul D.I.I.C.O.T. – Serviciul Teritorial Constanţa, a apreciat că se impune ca urmărirea penală să fie efectuată de D.I.I.C.O.T. – Serviciul Teritorial Ploieşti conform art.30 alin.1 lit.c C.proc.penală. Conform art. 30 alin. 2 Cod procedură penală „ judecarea cauzei revine aceleia dintre instanţele competente, potrivit alin. 1 în a cărei rază teritorială s-a efectuat urmărirea penală”. În situaţia în care, organul de urmărire penală în favoarea căruia a fost declinată competenţa de efectuare a urmăririi penale şi care a emis ulterior actul de trimitere în judecată, se află printre cele prevăzute de art. 30 alin.1 C.proc.penală, iar sesizarea acestuia a fost efectuată prin ordonanţa de declinare a competenţei, urmărirea penală fiind în continuare efectuată de către acest organ de urmărire penală, chiar dacă începerea urmăririi penale fusese dispusă, anterior, de către organul de urmărire penală ce şi-a declinat competenţa, rezultă că au fost respectate în întregime disp. art. 30 alin. 1 şi 2 Cod procedură penală, judecata cauzei în primă instanţă efectuându-se de către instanţa în raza teritorială a căreia se află organul ce a efectuat urmărirea penală . Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, Decizia penală nr. 1418 din 24 octombrie 2012. Prin sentinţa penală nr.734/17.04.2012 pronunţată de Judecătoria Ploieşti s-a dispus condamnarea inculpatului A.G. după cum urmează: - pentru săvârşirea infracţiuni prev. de art. 8 din Legea nr. 39/2003 rap. la art.323 C.pen., la pedeapsa de 3 (trei) ani închisoare; - pentru săvârşirea infracţiuni prev. de art.70 alin.1 din OUG nr. 105/2001, la pedeapsa de 1 (un) an închisoare; - pentru săvârşirea infracţiuni prev. de art.71 alin.1 din OUG nr. 105/2001, la pedeapsa de 2 (doi) ani închisoare. S-a făcut aplicarea dispoziţiilor art.71 şi art.64 lit.a şi b C.pen., cu excepţia dreptului de a alege. S-a constatat că inculpatul A.G. a săvârşit cele trei infracţiuni în stare de concurs real, conform art.33 lit.a C.pen. şi în baza art. 34 al. 1 lit. b C.pen., s-au contopit pedepsele aplicate prin prezenta sentinţă, inculpatul A.G. urmând să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 3 (trei) ani închisoare . S-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 71 şi art.64 lit.a şi b Cod penal, cu excepţia dreptului de a alege. În temeiul art.86/1 C.pen., s-a dispus suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei de 3(trei) ani închisoare într-un termen de încercare de 6(şase) ani în conformitate cu dispoziţiile art. 86/2 C.pen, fiindu-i impuse inculpatului obligaţiile stabilite de art. 86/3 C.pen, care au fost enumerate în hotărârea de condamnare şi în baza art.359 C.proc.pen. s-a atras atenţia inculpatului A.G. asupra disp. art.86/4 C.pen. privind revocarea suspendării executării pedepsei. 2.Prin aceeaşi sentinţă inculpatul N.R.F. a fost condamnat după cum urmează: - pentru săvârşirea infracţiuni prev. de art. 8 din Legea 39/2003 rap. la art. 323 C.pen., la pedeapsa de 3 (trei) ani închisoare. S-a făcut aplicarea dispoziţiilor art.71 şi art.64 lit.a şi b C.p., cu excepţia dreptului de a alege. - pentru săvârşirea infracţiuni prev. de art.26 C.p. rap la art.70 alin.1 din OUG 105/2001, la pedeapsa de 1 (un) an închisoare S-a făcut aplicarea dispoziţiilor art.71 şi art.64 lit.a şi b Cod penal, cu excepţia dreptului de a alege. - pentru săvârşirea infracţiuni prevăzute de art. 26 C.pen. rap la art.71 alin.1 din OUG 105/2001, toate cu aplic.art.33 lit.a C.pen. la pedeapsa de 2 (doi) ani închisoare. S-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 71 şi art. 64 lit.a şi b Cod penal, cu excepţia dreptului de a alege. S-a constatat că inculpatul N.R.F. săvârşit cele trei infracţiuni în stare de concurs real, conform art.33 lit.a C.penal În baza art.34 al.1 lit.b C.penal s-au contopit pedepsele aplicate prin prezenta sentinţă, inculpatul N.R.F. urmând să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 3 (trei) ani închisoare. S-a făcut aplicarea dispoziţiilor art.71 şi art.64 lit.a şi b Cod penal, cu excepţia dreptului de a alege. În temeiul art.86/1 C.penal s-a dispus suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei de 3(trei) ani închisoare într-un termen de încercare de 6(şase) ani în conformitate cu dispoziţiile art.86/2 C.penal fiindu-i impuse inculpatului obligaţiile stabilite de art. 86/3 C.penal, care au fost enumerate în hotărârea de condamnare şi în baza art.359 C.proc.pen. s-a atras atenţia inculpatului N.R.F asupra disp. art.86/4 C.pen. privind revocarea suspendării executării pedepsei. În temeiul art.71 al.5 C.penal s-a suspendat executarea pedepsei accesorii aplicată inculpatului. 3. Tot prin aceeaşi sentinţă inculpatul M.G.M.A.R.A a fost condamnat după cum urmează: - pentru săvârşirea infracţiuni prev. de art.8 din Legea 39/2003 rap. la art.323 C.penal, la pedeapsa de 3 (trei) ani închisoare - pentru săvârşirea infracţiuni prev. de art. 25 C.penal rap la art. 70 alin.1 din OUG 105/2001, la pedeapsa de 1 (un) an închisoare - pentru săvârşirea infracţiuni prev. de art. 25 C.penal rap la art.71 alin.1 din OUG 105/2001, toate cu aplic.art.33 lit.a C.p. la pedeapsa de 2(doi) ani închisoare S-a constatat că inculpatul M.G.M.A.R.A a săvârşit cele trei infracţiuni în stare de concurs real, conform art.33 lit.a C.pen. În baza art.34 al.1 lit.b C.penal, s-au contopit pedepsele aplicate prin prezenta sentinţă, inculpatul M.G.M.A.R.A urmând să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 3 (trei) ani închisoare. S-a făcut aplicarea dispoziţiilor art.71 şi art.64 lit.a şi b C.penal, cu excepţia dreptului de a alege. În temeiul art.86/1 C.penal s-a dispus suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei de 3(trei) ani închisoare într-un termen de încercare de 6(şase) ani în conformitate cu dispoziţiile art.86/2 C.penal. care au fost enumerate în hotărârea de condamnare şi în baza art.359 C.p.p. s-a atras atenţia inculpatului M.G.M.A.R.A asupra disp. art.86/4 C.pen. privind revocarea suspendării executării pedepsei. În temeiul art.71 al. 5 C.penal s-a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii aplicată inculpatului. În temeiul art.73 din OUG 105/2001 rap. la art. 118 al.1 lit.d C.penal s-a dispus confiscarea de la inculpaţii N.R.F. şi A.G. a celor două hărţi turistice aflate la fila 150 dosar u.p., reprezentând sume ce au fost date pentru a determina săvârşirea faptelor. În baza art.73 din OUG 105/2001 rap. la art.118 al.1 lit.e Cpenal s-a dispus confiscarea de la inculpatul N.R.F. a sumei de 350 euro şi de la inculpatul A.G. a sumei de 50 euro si 200 lei, reprezentând bunuri ce au servit la săvârşirea faptelor. Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă, pe baza probelor administrate, următoarea situaţie de fapt : În cursul lunii martie 2010, inculpatul M.G.M.A.R.A, cetăţean iordanian cu drept de şedere şi cu domiciliul în România, a constituit o asociere împreună cu inculpaţii N.R.F. şi A.G., în scopul săvârşirii de infracţiuni, cu ajutorul cărora să aducă pe teritoriul României cetăţeni de origine arabă. Acesta a instigat pe ceilalţi doi inculpaţi cetăţeni români în scopul călăuzirii, îndrumării şi trecerii ilegale a frontierei de stat a României, a unor cetăţeni de origine arabă. Inculpatul N.R.F. la data de 24.03.2010 a ajutat pe inculpatul A.G. în activitatea sa de îndrumare şi călăuzire, precum şi de trecere ilegală a frontierei de stat a unor cetăţeni de origine arabă, activitate de ajutor ce a constat în transportarea cu autoturismul până în apropierea punctului de trecere a frontierei Bulgaria-România şi furnizarea unei părţi dintr-o hartă turistică pe care era marcat traseul de urmat în scopul trecerii efective, ilegale, a frontierei de stat dintre Bulgaria şi România, iar inculpatul A.G. a îndrumat şi călăuzit în scopul trecerii ilegale a frontierei de stat a României La data de 25.03.2010 inculpatul A.G. a trecut ilegal frontiera de stat dintre Bulgaria şi România împreună cu cetăţeni de origine arabă, respectiv doi bărbaţi, o femeie şi doi copii. Autoturismul în care se deplasau aceştia, marca Dacia de culoare vişinie cu număr de înmatriculare ……… a fost depistat la 25.03.2010, ora 4,45 în localitatea N.V., judeţ Constanţa, fiind oprit în trafic, constatându-se că la volan se afla inculpatul N.R.F., pe locul din dreapta faţă inculpatul A.G., iar pe bancheta din spate cei 5 cetăţeni de origine libaneză. Conform procesului verbal întocmit de către lucrătorii de poliţie la momentul depistării în trafic, cei doi inculpaţi au declarat că i-au trecut ilegal frontiera de stat din Bulgaria în România, pe cetăţenii libanezi, conform înţelegerii cu coinculpatul M.G.M.A.R.A, cetăţean iordanian. De asemenea, conform aceluiaşi proces verbal întocmit de lucrătorii de poliţie a rezultat că cele 5 persoane, depistate în acest autovehicul, fără a avea asupra lor documente de identitate, au declarat verbal că sunt apatrizi, de origine libaneză, etnie palestiniană. Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs, în termenul legal, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.I.I.C.O.T. – Serviciul Teritorial Ploieşti şi inculpatul M.G.M.A.R.A, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie. În recursul promovat de către Ministerul Public, se susţine că netemeinicia sentinţei se referă la o greşită individualizare a pedepselor aplicate celor trei inculpaţi, mai exact la cuantumul redus al pedepselor aplicate, în raport cu gravitatea faptelor comise, precum şi greşita modalitate de individualizare judiciară a executării pedepselor de către cei trei inculpaţi, în speţă, impunându-se executarea în regim privativ de libertate a acestora, inclusiv aplicarea unui spor de pedeapsă pentru concursul infracţional comis. În ceea ce priveşte recursul promovat de către inculpatul M.G.M.A.R.A, au fost formulate critici în ceea ce priveşte nelegalitatea şi netemeinicia în primul rând sub aspectul necompetenţei teritorială a organului de urmărire penală, mai exact, a D.I.I.C.O.T. – Serviciul Teritorial Prahova, susţinându-se că infracţiunile deduse judecăţii au fost săvârşite pe raza teritorială de competenţă a DIICOT – Serviciul Teritorial Constanţa, fiind sesizat mai întâi organul de poliţie judiciară de pe raza de competenţă a acestui parchet. Recursurile declarate de către inculpat şi de către Ministerul Public sunt nefondate. Instanţa de fond a reţinut în mod corect şi complet situaţia de fapt, sens în care a avut în vedere ansamblul probatoriilor administrate în cursul procesului penal, constând în declaraţiile martorilor audiaţi, conţinutul proceselor-verbale întocmite de către organele de urmărire penală, declaraţiile inculpaţilor, procesele-verbale de redare convorbirilor telefonice legal interceptate, procesele-verbale de confruntare, toate probele confirmând că cei trei inculpaţi au săvârşit faptele pentru care au fost trimişi în judecată, realizând o corectă încadrare juridică a faptelor, precum şi o justă stabilire a pedepselor, atât ca întindere, cât şi ca modalitate de executare. Examinând criticile privitoare la nelegalitatea hotărârii, Curtea a apreciat următoarele: Criticile formulate de către inculpatul apelant M.G.M.A.R.A în privinţa necompetenţei teritoriale a organului ce a efectuat urmărirea penală şi a emis actul de trimitere în judecată, sunt nefondate, atâta timp cât, deşi urmărirea penală a fost începută de către lucrătorii de poliţie din cadrul Inspectoratului judeţean al Poliţiei de Frontieră Constanţa, conform rezoluţiei din 25.03.2010 (filele 13-14 dosar urmărire penală), cu toate acestea sesizarea organului de urmărire penală ce a emis actul de trimitere în judecată a fost efectuată prin ordonanţa de declinare a competenţei din 31.08.2010 emisă de D.I.I.C.O.T. – Serviciul Teritorial Constanţa în dosarul 374/D/P/2010 (filele 2-4, dosar urmărire penală). Din conţinutul acestei ordonanţe rezultă că inculpaţii suspectaţi că au săvârşit activităţile infracţionale au cu toţii domiciliul pe raza judeţului Prahova, astfel încât pentru efectuarea urmăririi penale cu celeritate, procurorul iniţial sesizat, din cadrul D.I.I.C.O.T. – Serviciul Teritorial Constanţa, a apreciat că se impune ca urmărirea penală să fie efectuată de D.I.I.C.O.T. – Serviciul Teritorial Ploieşti conform art.30 alin.1 lit.c c.pr.penală. Astfel, conform art.30 alin. 1 C.proc.penală „competenţa teritorială este determinată de: locul unde a fost săvârşită infracţiunea, locul unde a fost prins făptuitorul, locul unde locuieşte făptuitorul şi locul unde locuieşte persoana vătămată” Este adevărat că potrivit art.30 alin.2 C.proc.penală „ judecarea cauzei revine aceleia dintre instanţele competente, potrivit alin.1 în a cărei rază teritorială s-a efectuat urmărirea penală”. Aceste dispoziţii sunt aplicabile şi în cursul urmăririi penale potrivit art.45 alin.1 C.proc.penală, iar declinarea de competenţă se dispune, conform art.45 alin.1/2 C.proc.penală, prin ordonanţă. Curtea a constatat însă că, urmărirea penală a fost declinată de către D.I.I.C.O.T.– Serviciul Teritorial Constanţa în favoarea D.I.I.C.O.T .– Serviciul Teritorial Prahova potrivit ordonanţei de declinare a urmăririi penale, iar organul de urmărire penală în favoarea căruia s-a dispus declinarea urmăririi penale s-a considerat competent în continuarea urmăririi penale, efectuând la rândul său acte de urmărire penală (filele 151-361 dosar urmărire penală), constând în autorizări şi interceptări de convorbiri telefonice, procese verbale de confruntare, audieri de martori şi audieri de inculpaţi, emiţând actul de sesizare a instanţei de judecată. Declinarea urmăririi penale ce fusese începută la nivelul judeţului Constanţa, a avut la bază împrejurarea că toţi cei trei inculpaţi au domiciliile pe raza judeţului Prahova, fiind aşadar, necesară declinarea, pentru o mai bună înfăptuire a actului de justiţie. Prin urmare, atâta timp cât organul de urmărire penală în favoarea căruia a fost declinată competenţa de efectuare a urmăririi penale se află printre cele prevăzute de art.30 alin.1 C.proc.penală, iar urmărirea penală a fost efectuată de către acest organ de urmărire penală, chiar dacă începerea urmăririi penale fusese dispusă, anterior, de către organul de urmărire penală ce şi-a declinat competenţa, curtea constată că au fost respectate în întregime disp. art.30 alin.1 şi 2 C.pr.penală, iar judecata cauzei s-a făcut de către Tribunalul Prahova, instanţă în raza teritorială a căreia se află organul ce a efectuat urmărire penală şi anume D.I.I.C.O.T. – Serviciul Teritorial Prahova. Organul de urmărire penală în favoarea căruia s-a declinat competenţa a fost în mod corect stabilit în raport de disp. art.30 alin.1 lit.c C.proc.pen., iar declinarea a fost dispusă printr-un act procesual motivat în fapt şi în drept, fondat pe buna administrare a justiţiei. În consecinţă, competenţa teritorială a organului de urmărire penală ce a sesizat instanţa de fond a fost atrasă de declinarea competenţei de efectuare a urmăririi penale, în mod judicios dispusă în raport de dispoziţiile legale ce reglementează competenţa teritorială, critica nefiind sub acest aspect fondată. În al doilea rând, tot în ceea ce priveşte competenţa teritorială, curtea constată că potrivit art.39 alin.2 C.proc.pen., excepţia de necompetenţă teritorială poate fi ridicată numai până la citirea actului de sesizare în faţa primei instanţe de judecată.” În speţă însă, recurentul inculpat nu a invocat această excepţie până citirea actului de sesizare în faţa primei instanţe de judecată, ci doar în calea de atac de faţă, fiind depăşit aşadar termenul peremptoriu prevăzut de dispoziţia legală menţionată mai sus, iar necompetenţa teritorială nu figurează printre motivele de casare care se iau în considerare din oficiu, conform art. 385/9 alin.1 pct.1 Cod procedură penală rap. la art. 385/9 alin.3 Cod procedură penală. ( Judecător Cristina Georgescu ) [7] Contestaţie în anulare. Cerere adresată judecătoriei. Recurs. Casare cu reţinere pentru pronunţarea instanţei asupra admisibilităţii în principiu. Contestaţie în anulare introdusă împotriva sentinţei judecătoriei, nu poate fi soluţionată de această instanţă, ci de instanţa de recurs urmare exercitării căii de atac. Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, Decizia penală nr. 1684 din 17 decembrie 2012. Petenta – contestatoare D.G.F.P. a formulat contestaţie în anulare împotriva sentinţei penale nr. 380 din 10 iulie 2012 a Judecătoriei Buzău, cu motivarea în sensul că, intimatul – condamnat a fost obligat la despăgubiri într-un cuantum mult mai redus decât cel care a format obiectul activităţii infracţionale. Instanţa de fond a respins contestaţia în anulare, prin sentinţa penală sus menţionată, iar contestatoarea a declarat recurs împotriva acestei soluţii. Curtea de Apel Ploieşti, a admis recursul în baza art. 385/15 pct.1 lit.d comb. cu art. 385/9 pct.1 Cod procedură penală şi a casat sentinţa judecătoriei, reţinând cauza spre rejudecare cu fixarea unui termen în acest scop. Casarea cu reţinere s-a impus întrucât, judecătoria nu avea competenţă materială pentru a se pronunţa asupra contestaţiei în anulare conform art. 386 alin.1 lit. a - c şi e combinat cu art. 389 Cod procedură penală, astfel că, reţinând cauza, urmează ca această Curte de Apel să se pronunţe asupra admisibilităţii în principiu a contestaţiei, conform art. 391 alin.1 Cod procedură penală. ( Judecător Traian Logojan ) [8] Inculpat achitat la fond şi prin admiterea recursului declarat de parchet a fost condamnat inculpatul. Inculpatul a fost trimis în judecată pentru infracţiunea de furt calificat, după ce recunoscuse fapta la urmărirea penală, iar în faţa instanţei a revenit asupra recunoaşterii, instanţa de fond a dispus achitare, soluţie casată în recurs. Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, Decizia penală nr. 1613 din 3 decembrie 2012. Inculpatul arestat în altă cauză a fost trimis în judecată pentru comiterea infracţiunii de furt calificat, faptă săvârşită în noaptea de 1/2 septembrie 2011, cu prilejul declaraţiilor date la urmărirea penală acesta recunoscând în tot fapta. Judecătoria Sinaia, prin sentinţa penală nr. 119 din 21.08.2012, a dispus achitarea inculpatului, reţinând în esenţă că, urmărirea penală a fost declanşată împotriva inculpatului urmare unui autodenunţ, iar probele incriminatoare au fost doar cele indirecte, insuficiente pentru reţinerea vinovăţiei inculpatului, a cărui recunoaştere nu se coroborează cu probele directe culese cu ocazia cercetării la faţa locului. Urmare recursului declarat de parchet, s-a dispus casarea sentinţei şi a fost condamnat inculpatul la 3 ani închisoare prin decizia penală nr. 1613 din 3.12.2012 a Curţii de Apel Ploieşti. În considerentele deciziei de casare, instanţa de control judiciar a reţinut că vinovăţia inculpatului rezultă neîndoielnic din ansamblul probatoriului administrat în cauză. Astfel, în declaraţiile inculpatului acesta a relatat în mod detaliat topografia locului faptei şi modul de operare cu prilejul comiterii faptei, ceea ce demonstrează în mod vădit săvârşirea infracţiunii. Aceasta în condiţiile în care inculpatul a valorificat material din cupru pe care l-a vândut martorului M.G.A., deci, inculpatul nu putea fi în posesia bunurilor dacă nu le-ar fi sustras, iar revenirea acestuia asupra recunoaşterii iniţiale nu are o justificare logică. Aşa fiind, în final s-a reţinut că din examinarea probelor administrate în cauză, rezultă fără putinţă de tăgadă că inculpatul a comis infracţiunea dedusă judecăţii, după ce anterior mai fusese condamnat la 5 ani închisoare pentru o infracţiune similară. (Judecător - Traian Logojan ) [9] Individualizarea pedepsei. Înlăturare circumstanţe atenuante. Majorare cuantum pedeapsă. Înlocuirea suspendării executării pedepsei conform art. 81-83 cod penal, cu suspendarea pedepsei sub supraveghere conform art. 86/1 Cod Penal. Recursul părţii vătămate a fost admis şi s-au înlăturat circumstanţele atenuante, s-a majorat cuantumul pedepsei, iar suspendarea condiţionată conform art. 81-83 Cod penal a fost înlocuită cu suspendarea sub supraveghere prevăzută de art. 86 Cod penal. Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, Decizia penală nr. 1375 din 17 octombrie 2012. Inculpatul a fost trimis în judecată pentru comiterea infracţiunii de ucidere din culpă prevăzută de art. 178 alin.2 Cod penal, săvârşită la 22 mai 2010. Judecătoria Buzău i-a aplicat o pedeapsă în cuantum de 1 an închisoare a cărei executare a fost suspendată condiţionat conform art. 81-83 Cod penal. Urmare recursului declarat de partea civilă M.V., tatăl victimei, Curtea de Apel Ploieşti, a admis recursul prin decizia penală nr. 1375 din 17.10.2012, a casat sentinţa instanţei de fond şi înlăturând circumstanţele atenuante prev. de art. 74 lit.a şi 76 lit. d Cod penal a majorat cuantumul pedepsei la 2 ani şi 6 luni închisoare a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere conform art. 86/1 Cod penal, înlăturându-se suspendarea condiţionată a executării pedepsei, dispusă în baza art. 81-83 Cod penal. Instanţa de control, judiciar a reţinut pentru pronunţarea acestei soluţii că în raport de criteriile prevăzute de art. 72 Cod penal, cuantumul pedepsei de 1 an închisoare cu suspendarea executării acesteia conform art. 81-83 Cod penal, este prea redus faţă de împrejurările comiterii faptei chiar dacă la impactul produs cu rezultat letal, a contribuit şi culpa victimei, în condiţiile în care impactul a avut loc pe acostament cu o viteză de 55 km/h., unde a parcurs circa 10 metri şi unde a lovit victima care în final a decedat. Aceasta cu atât mai mult cu cât condiţiile meteo erau nefavorabile ceea ce impunea conducerea autovehiculului de către inculpat cu o atenţie sporită şi cu adaptarea corespunzătoare a vitezei, aspecte ignorate de inculpat şi care au generat pierderea controlului autovehiculului şi producerea impactului. Astfel fiind, instanţa de fond a reţinut greşit în favoarea inculpatului circumstanţe atenuante care trebuie înlăturate şi nici suspendarea condiţionată a executării pedepsei conform art. 81-83 Cod penal, care trebuie înlocuită cu modalitatea prevăzută de art. 86/1 Cod penal, prin suspendare sub supraveghere. (Judecător Traian Logojan) [10] Drept procesual penal. Interpretarea probelor. C.proc.pen., art. 62 – 65, art. 38515 alin. 2 lit. d CEDO, art. 5 Constituţie, art. 23 În vederea aflării adevărului organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească cauza, sub toate aspectele, pe bază de probe. Conform art. 63 alin.1 C.proc.penală, constituie probă orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei. Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, Decizia penală nr. 1613 din 3 decembrie 2012. Prin sentinţa penală nr. 119 din data de 21 august 2012 pronunţată de Judecătoria Sinaia – Secţia penală, în dosarul nr.722/310/2012, în baza art. 11 pct.2 lit. a Cod procedură penală, raportat la art. 10 lit. c Cod procedură penală, a achitat pe inculpatul M.B.I., pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat. În baza art. 192 alin.3 Cod procedură penală, cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia. Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că la data de 13 octombrie 2011 prin rezoluţia Poliţiei oraşului Sinaia a fost începută urmărirea penală „in rem” sub aspectul săvârşirii infracţiunii de furt calificat din noaptea de 01/02 septembrie 2011, când autori necunoscuţi au pătruns prin efracţie în imobilul construcţie situat în or. Sinaia, str. DC nr….., de unde au sustras repartitoare din cupru de la instalaţia de încălzire, precum şi mai multe componente din acelaşi metal de la instalaţia electrică. Organele de cercetare penală au fost încunoştinţate telefonic despre comiterea respectivei fapte, ceea ce a determinat deplasarea acestora pentru efectuarea cercetării la faţa locului, fiind întocmit procesul-verbal din data de 02.09.2011 cu planşele foto aferente. Ulterior, prin înscrisul sub semnătură privată fără număr de înregistrare şi dată certă, intitulat „autodenunţ”, numiţii M.A.R. şi M.B.I., sesizează Poliţia or. Sinaia că în perioada august – decembrie 2011 au săvârşit mai multe infracţiuni de furt pe raza oraşului Sinaia, urmând ca detaliile să le dea în faţa organului de cercetare. Ca urmare a acestui autodenunţ urmărirea penală a fost desfăşurată doar împotriva învinuitului M.B.I. Cu ocazia conducerii în teren a lucrătorilor de poliţie efectuată la data de 15 februarie 2012 se menţionează în procesul-verbal că inculpatul a arătat că a pătruns în imobil prin forţarea unei plăci tip OSB aflată la demisolul clădirii, apoi a pătruns în încăperea centralei termice, unde a demontat capacul şi apoi a trecut în celelalte încăperi, de unde prin tăiere cu un cleşte şi smulgere a sustras firele şi ţevile de la instalaţiile de alimentare cu energie electrică şi cea termică, ce nu erau în funcţiune. Inculpatul a mai arătat că la ieşirea din imobil a forţat uşile tip termopan situate în imediata apropiere a locului pe unde a pătruns. Prin declaraţiile date în cursul urmăririi penale inculpatul a mai arătat faptul că anterior comiterii faptei a studiat locul situării imobilului ducând un topor la ascuţit unuia dintre muncitorii prezenţi, aspect confirmat de martorul C.G., iar apoi a înstrăinat materialele sustrase martorului M.G.A., care se ocupa cu colectarea şi valorificarea fierului vechi, martor care a recunoscut faptul că a fost contactat telefonic de inculpat şi s-a întâlnit cu acesta, de la care a cumpărat sârme din cupru pentru care i-a achitat suma de 80-100 lei. Din cele anterior expuse, a rezultat că săvârşirea faptei de către inculpat a fost apreciată doar raportat la probele indirecte, respectiv la declaraţiile martorului C.G., care i-a ascuţit un topor în incinta şantierului de la locul situării imobilului şi cele ale martorului M.G.A., căruia i-a înstrăinat materiale din cupru. Cu privire la declaraţiile de recunoaştere ale inculpatului, date în cursul urmăririi penale, instanţa a reţinut că acestea nu se coroborează cu probele directe culese cu ocazia cercetării la faţa locului. Astfel, inculpatul arată că a demontat capacul centralei termice aflată la demisolul imobilului, acesta fiind găsit lângă centrală, după cum rezultă din fotografiile efectuate în urma cercetării la faţa locului, de unde ar fi tăiat cu ajutorul unui cleşte metalic pe care îl avea asupra sa mai multe ţevi din cupru, însă de pe capacul centralei termice au fost prelevate două urme papilare, iar alte două urme papilare au fost ridicate de pe carcasa centralei. Aceste urme papilare au fost analizate de Serviciul criminalistic al IPJ Prahova, rezultatul fiind negativ, potrivit adresei nr. 481273/26.09.2011 (f. 58), deşi inculpatul figurează înregistrat în baza de date a sistemului AFIS/Morphotrak, astfel cum rezultă din adresa nr. 720644/15.06.2012. Mai mult, deşi inculpatul a arătat că a tăiat folosind un cleşte metalic mai multe ţevi din cupru de la centrala termică, martorul P.C.I., şeful punctului de lucru al părţii vătămate SC P SRL, care menţionează că în dimineaţa zilei de 02.09.2011, când s-a constatat că s-a pătruns în imobil în timpul nopţii, a efectuat o cercetare a punctului de lucru pentru a vedea ce anume lipseşte, împrejurare în care a constatat că centrala termică avea capacul desfăcut, însă „din interior nu lipseau piese deoarece la pornirea centralei aceasta funcţiona”. Or, în condiţiile în care inculpatul ar fi procedat personal la desfacerea capacului centralei urmele sale papilare ar fi trebuit să apară pe capacul desfăcut şi lăsat pe pardoseala încăperii, iar, în al doilea rând, dacă ar fi tăiat cu ajutorul cleştelui mai multe ţevi din cupru din interiorul centralei, aceasta nu ar fi trebuit să funcţioneze în momentul repornirii sale, aspect ce ar fi fost sesizat de martorul P.C.I. cu ocazia verificărilor efectuate. De asemenea, din planşele foto nr. 25-32 rezultă că la locul săvârşirii faptei au fost descoperite şi prelevate şi urma de încălţăminte create de două perechi diferite de încălţări, fără ca acestea să fie cercetate şi comparate cu urmele de încălţăminte ale inculpatului. Existenţa acestor urme indică, de altfel, prezenţa la faţa locului în noaptea săvârşirii faptei a doi autori diferiţi şi nu doar a unuia singur, respectiv a inculpatului M.B.I., astfel cum a susţinut acesta prin declaraţiile date în cursul urmăririi penale. Împrejurarea că inculpatul M.B.I. a valorificat material din cupru înstrăinându-l martorului M.G.A. nu constituie o probă suficientă care să-l incrimineze de săvârşirea infracţiunii de furt la data de 01/02.09.2011 în dauna părţii vătămate SC P SRL, în condiţiile în care în intervalul liberării condiţionate a inculpatului, respectiv iunie 2011- decembrie 2011, până la arestarea preventivă din data de 09.12.2011, inculpatul a comis mai multe infracţiuni pe raza or. Sinaia, dintre care unele de furt, pentru care a fost condamnat definitiv, astfel cum rezultă din sentinţa penală nr. 17/2012 a Judecătoriei Sinaia. Chiar dacă probele nu au valoare prestabilită, astfel cum dispune art. 63 alin.2 Cod proc.penală, aprecierea fiecărei probe făcându-se în urma examinării tuturor probelor administrate, instanţa apreciază că probele indirecte constând în declaraţiile martorului C.G., care i-a ascuţit inculpatului un topor în incinta şantierului de la locul situării imobilului şi cele ale martorului M.G.A., căruia i-a înstrăinat materiale din cupru, sunt insuficiente pentru a înfrânge prezumţia de nevinovăţie a inculpatului, de care acesta beneficiază, potrivit art.52 şi art. 66 Cod proc.penală, în condiţiile în care probele directe reprezentate de urmele papilare şi cele de încălţăminte nu s-a dovedit că ar fi fost create de inculpat, aspect ce ridică un dubiu rezonabil cu privire la vinovăţia inculpatului, dubiu ce nu-i poate profita decât acestuia. Pentru cele ce preced, în baza art.11 pct. 2 lit. a raportat la art.10 lit. c Cod procedură penală, s-a dispus achitarea inculpatului M.B.I. pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat la data de 01/02.09.2011 în dauna părţii vătămate SC P SRL. Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Parchetul de pe lângă Judecătoria Sinaia, criticând-o ca fiind netemeinică şi nelegală şi a solicitat în esenţă, admiterea recursului, casarea sentinţei şi pe fond, condamnarea inculpatului întrucât, există probe de vinovăţie. Curtea examinând hotărârea recurată, în raport de situaţia de fapt reţinută, de probele administrate, de criticile formulate, precum şi din oficiu sub toate aspectele conform art. 385/6 al.2 şi art. 385/9 C.pr.penală, constată că recursul este întemeiat, aşa cum se va arăta în continuare: Inculpatul M.B.I., arestat în altă cauză, a formulat un autodenunţ, în sensul că a săvârşit o infracţiune pe raza oraşului Sinaia. Cu ocazia audierii în faza urmăririi penale, acesta a descris modul în care a procedat pentru a-şi pregăti săvârşirea infracţiunii, iar ulterior a arătat în amănunt modul cum a comis fapta şi cui a vândut materialele sustrase, aspecte confirmate de martorii C.G. şi M.G.A. Mai mult decât atât, dacă inculpatul nu ar fi comis fapta pentru care a fost dedus judecăţii, nu ar fi cunoscut modul de operare şi nu putea fi în posesia bunurilor sustrase şi vândute martorului M.G.A., faţă de care s-a dispus neînceperea urmăririi penale sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 221 al.1 C.p., deoarece există o cauză care înlătură caracterul penal al faptei şi anume eroarea, potrivit art. 51 C.p., pentru că nu a cunoscut provenienţa ilicită a bunurilor cumpărate de la inculpat. Din acest punct de vedere inculpatul nu a reuşit să justifice posesia bunurilor sustrase şi vândute, la scurt timp după comiterea faptei, aşa cum reiese din declaraţia acestuia. În plus urmează a se observa că nu există nici un motiv pentru care o persoană să rişte înrăutăţirea situaţiei sale prin formularea unui autodenunţ – aşa cum este cazul în speţă – pentru o faptă pe care nu a comis-o şi nici nu solicita administrarea de probe „pro cauza” respectiv, audierea martorului N.V.C. Este adevărat că ulterior, în faza de judecată, inculpatul a revenit asupra declaraţiilor date iniţial, fără a justifica logic această revenire, precizând că urmele papilare găsite pe capacul centralei termice nu aparţin acestuia. Din economia probelor administrate în cauză rezultă fără putinţă de tăgadă că inculpatul a săvârşit infracţiunea pentru care a fost dedus judecăţii - aşa cum de altfel s-a arătat mai sus – motiv pentru care în baza art. 385/15 pct.2 lit.d C.proc.penală, s-a admis recursul declarat de Parchetulde pe lângă Judecătoria Sinaia, împotriva sentinţei penale nr. 119/21.08.2012, pronunţată de Judecătoria Sinaia, pe care casat-o şi în baza art. 208 al.1 – 209 al.1 lit.g şi i cu aplic. art. 37 lit.a c.p., l-a condamnat pe inculpatul M.B.I., la pedeapsa de 3 ani închisoare. (Judecător Ion Stelian) [11] Contestaţie la executare. Condiţii. C.pen., art. 36 alin. 3, art. 88 C.proc.pen., art. 461 CEDO, art. 6 Potrivit art. 461 al.1 lit.d C.proc.pen., contestaţia contra executării hotărârii penale se poate face şi atunci când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei, precum şi orice alt incident ivit în cursul executării. Conform art. 36 al.3 C.pen., dacă infractorul a executat în total sau în parte pedeapsa aplicată prin hotărârea anterioară, ceea ce s-a executat se scade din durata pedepsei aplicate pentru infracţiunile concurente. Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, Decizia penală nr. 1580 din 27 noiembrie 2012. Prin sentinţa penală nr.317 din data de 18 septembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa – Secţia penală, în dosarul nr.4840/120/2012, a fost respinsă cererea având ca obiect contestaţie la executare formulată de către condamnatul P.C. În baza art. 192 alin. 2 Cod procedură penală, a fost obligat condamnatul la plata sumei de 120 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care 100 lei reprezintă onorariul apărătorului desemnat din oficiu, care urmează a fi avansat din fondurile Ministerului Justiţiei în contul Baroului Dâmboviţa. Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin cererea înregistrată sub nr.4840/120/2012, condamnatul P.C., a formulat contestaţie la executare în temeiul art.461 lit.c Cod procedură penală, solicitând ca în baza disp. art.36 alin.3 Cod penal, să i se deducă din pedeapsă perioada de 1 an, executată înainte de săvârşirea infracţiunii de instigare la trafic de stupefiante. Motivându-şi cererea, contestatorul a arătat că a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 6 ani pentru infracţiunea de instigare la trafic de droguri şi deţinere în vederea consumului, a fost arestat la 20.07.2008 pentru furt calificat fiind condamnat la pedeapsa închisorii de 3 ani şi 8 luni prin sentinţa penală nr.554/29.09.2008 şi în timp ce se afla în executarea acestui mandat a săvârşit o altă faptă pentru care a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 6 ani, anulându-i-se mandatul de executare a pedepsei închisorii de 3 ani şi 8 luni. S-au anexat cererii sentinţa penală nr.554/2008 pronunţată de Judecătoria sectorului 3, definitivă la 4.11.2008, sentinţa penală nr.443/2.06.2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală, definitivă prin decizia penală nr.171/19.07.2010. Analizând actele şi lucrările dosarului, tribunalul a reţinut că prin sentinţa penală nr.554/2008, pronunţată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, definitivă la 4.11.2008, prin recurarea deciziei penale nr.656/15.10.2008 a Tribunalului Bucureşti s-a dispus condamnarea inculpatului P.C. la pedeapsa închisorii de 3 ani şi 8 luni pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, s-a revocat beneficiul liberării condiţionate acordate inculpatului prin sentinţa penală nr.2154/2005 şi s-a contopit restul de pedeapsă rămas neexecutat cu pedeapsa de 3 ani şi 8 luni închisoare, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 3 ani şi 8 luni, s-a dedus arestarea preventivă din 20.07.2008 la zi şi a fost menţinută starea de arest a inculpatului. Prin sentinţa penală nr.443 din 2.06.2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia I penală, definitivă prin decizia penală nr.171/19.07.2010, inculpatul P.C. a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 6 ani şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzută de art.64 lit.a teza a-II a şi b Cod penal pe o durată de 3 ani, s-a dispus contopirea pedepsei de 6 ani cu restul neexecutat de 564 zile din pedeapsa de 3 ani şi 8 luni aplicată prin sentinţa penală nr.554/2008 a Judecătoriei sectorului 3, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 6 ani şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzută de art.64 lit.a teza a-II a şi b Cod penal pe o durată de 3 ani, s-a dispus anularea mandatului emis în baza sentinţei penale nr.554/2008 a Judecătoriei sectorului 3 şi emiterea unui nou mandat pentru pedeapsa cea mai grea. Dispoziţiile art.36 alin.3 Cod penal prevăd că „dacă infractorul a executat în tot sau în parte pedeapsa aplicată prin hotărârea anterioară, ceea ce s-a executat se scade din durata pedepsei aplicate pentru infracţiuni concurente, iar dispoziţiile art. 461 lit.c Cod procedură penală, prevăd că, contestaţia contra executării hotărârilor penale se poate face când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea ce se execută sau vreo împiedicare la executare. Raportând aceste dispoziţii legale la actele şi lucrările dosarului, tribunalul a constatat că i-a fost admisă cererea de contopire a pedepsei şi i s-a dedus perioada executată aşa cum rezultă din sentinţa penală nr.443 din 2.06.2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia I penală, soluţie ce se bucură de autoritate de lucru judecat, situaţie în care contestaţia nu poate fi decât respinsă ca nefondată. Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs condamnatul P.C., criticând-o ca fiind netemeinică şi nelegală şi a invocat aceleaşi motive ca la instanţa de fond, respectiv deducerea perioadei executate anterior de 1 ( un ) an închisoare din pedeapsa de 3 (trei ) ani şi 8 ( opt ) luni închisoare. Curtea examinând hotărârea recurată în raport de situaţia de fapt reţinută, de probele administrate, de criticile formulate, precum şi din oficiu sub toate aspectele conform art. 385/6 al.2 şi art. 385/9 C.proc.penală, constată că recursul este nefondat, aşa cum se va arăta în continuare: Situaţia de fapt a fost corect reţinută de prima instanţă şi confirmată de probele administrate în sensul că, prin sentinţa penală nr. 443/2.06.2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia I penală, definitivă prin decizia penală nr.171/19.07.2010, inculpatul P.C. a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 6 ani şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzută de art.64 lit.a teza a-II-a şi b Cod penal pe o durată de 3 ani, s-a dispus contopirea pedepsei de 6 ani cu restul neexecutat de 564 zile din pedeapsa de 3 ani şi 8 luni aplicată prin sentinţa penală nr.554/2008 a Judecătoriei sectorului 3, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 6 ani şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzută de art.64 lit.a teza a-II-a şi b Cod penal pe o durată de 3 ani. În atare situaţie, s-a dispus anularea mandatului emis în baza sentinţei penale nr.554/2008 a Judecătoriei sectorului 3 şi emiterea unui nou mandat pentru pedeapsa cea mai grea. Prezenta contestaţie la executare, repune în discuţie sentinţa penală nr. 443/2.06.2010 a Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală, hotărâre ce se bucură de autoritate de lucru judecat, aspect inadmisibil în opinia Curţii. Aşa fiind, pe cale de consecinţă, în baza art. 385/15 pct.1 lit.b c.pr.penală, recursul declarat de contestatorul – condamnat a fost respins, ca nefondat. (Judecător Ion Stelian) [12] Drept procesual penal. Partea specială. Rejudecarea în caz de extrădare sau predare în baza unui mandat european de arestare. Condiţii. C.proc.pen., art. 404-408, art. 5221 CEDO, art. 5 Constituţia, art. 23 alin. 10 Potrivit art. 522/1 C.pr.penală, în cazul în care se cere extrădarea sau predarea în baza unui mandat european de arestare a unei persoane judecate şi condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanţa care a judecat în primă instanţă, la cererea condamnatului. Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, Decizia penală nr. 1328 din 10 octombrie 2012. Prin sentinţa penală nr.150 din 28 iunie 2012 pronunţată de Judecătoria Răcari – Secţia penală, în dosarul nr.1187/284/2012, prin care a fost respinsă ca inadmisibilă cererea petentului - condamnat B.S., formulată în temeiul art. 5221 Cod de procedură penală, privind rejudecarea cauzei care a format obiectul dosarului nr. 1149/2002 al Judecătoriei Răcari. În temeiul art. 192 alin. 2 Cod de procedură penală, a obligat pe petentul-condamnat B.S., la plata sumei de 20 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Răcari la data de 11.05.2012, sub nr.1187/284/2012 petentul condamnat B.S., a solicitat instanţei Judecătoriei Răcari, rejudecarea cauzei în care acesta a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 3 ani închisoare, pedeapsa pentru care s-a emis mandatul de executare sub nr.232/22.09.2003, arătând că în acea cauza condamnarea s-a pronunţat în lipsa sa, condamnatul fiind stabilit în acea perioadă în Spania, iar pe toata durata procesului cat si la data pronunţării sentinţei nu a fost înştiinţat în nici un fel si nici nu a fost informat de incriminarea sa. La primirea dosarului, din oficiu, s-a dispus de instanţă ataşarea dosarului de fond nr.1149/284/2002 al Judecătoriei Racari în care s-a pronunţat sentinţa penală nr.108/21.03.2003 definitiva prin respingerea recursului prin Decizia penala a Curtii de Apel Ploiesti nr.1007 din 12 septembrie 2003 pronunţată în dosarul nr.6889/2003. S-a dispus de asemenea, întocmirea unui referat de Biroul Executări Penale al Judecătoriei Răcari, referat întocmit si depus la dosar (fila 8). Condamnatul B.S., a fost asistat de avocat din oficiu, G.R., cu delegatie seria DB nr.982/2012. Analizând admisibilitatea în principiu a cererii de rejudecare formulată de condamnatul B.S., prin prisma motivelor invocate, instanţa a reţinut că potrivit art. 32 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, în cazul în care se solicită extrădarea unei persoane în vederea executării unei pedepse pronunţate printr-o hotărâre dată în lipsă împotriva sa, statul român poate refuza extrădarea în acest scop, dacă apreciază că procedura de judecată a nesocotit dreptul la apărare recunoscut oricărei persoane învinuite de săvârşirea unei infracţiuni. Totuşi, extrădarea se acordă dacă statul solicitant dă asigurări apreciate ca suficiente pentru a garanta persoanei a cărei extrădare este cerută dreptul la o nouă procedură de judecată care să îi salvgardeze drepturile la apărare. Hotărârea de extrădare îndreptăţeşte statul solicitant fie să treacă la o nouă judecată în cauză, în prezenţa condamnatului, dacă acesta nu se împotriveşte, fie să îl urmărească pe extrădat, în caz contrar. Rejudecarea în caz de extrădare este reglementată în art. 5221 Cod de procedură penală, potrivit căruia în cazul în care se cere extrădarea unei persoane judecate şi condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanţa care a judecat în primă instanţă, la cererea condamnatului. Din examinarea textului de lege mai sus citat, rezultă că pentru rejudecarea unei persoane extrădate este necesară îndeplinirea condiţiei ca aceasta să fi fost judecată şi condamnată în lipsă. Din modul în care legiuitorul a redactat textul folosind conjuncţia „şi” în propoziţie, rezultă că rejudecarea poate avea loc numai atunci când atât judecata, cât şi condamnarea persoanei extrădate au avut loc în lipsa acesteia. Potrivit art. 5221 Cod de procedură penală cauza „va putea” fi rejudecată, prin aceasta înţelegându-se că nu întotdeauna are loc rejudecarea persoanei extrădate, ci numai atunci când aceasta a fost judecată şi condamnată în lipsă. Acest fapt este raţional având în vedere prevederile art. 32 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, potrivit cărora noua procedură de judecată are ca scop salvgardarea drepturilor la apărare a persoanei care, judecată şi condamnată în lipsă, nu a avut cunoştinţă de procesul pornit împotriva sa şi, prin urmare, nu a fost în măsură să-şi facă apărările. Nici jurisprudenţa CEDO nu instituie o obligaţie a statelor de a relua procedura penală îndreptată contra condamnaţilor, ci consideră contrar art. 6 din Convenţie acele legislaţii interne care nu permit unei persoane condamnate în absenţă - atunci când aceasta nu a fost informată, efectiv despre procesul intentat şi nu a renunţat fără echivoc la dreptul de a se înfăţişa la proces - dreptul de a obţine o nouă examinare a acuzaţiilor aduse ei de către o instanţă (cazul T. v.s. Statul Italian). Mai mult, jurisprudenţa în materia judecăţii în lipsă este în sensul că o persoană poate fi judecată în lipsă dacă Statul a depus eforturi pentru a-l găsi pe reclamant şi a-l cita conform procedurii, înţelegându-se prin eforturi rezonabile o notificare personală, oficială şi într-un termen rezonabil cu privire la desfăşurarea procedurilor. În orice caz de un astfel de drept de rejudecare a cauzei nu va dispune persoana care s-a sustras de la judecarea cauzei. Concluzionând, s-a reţinut că nu se poate rejudeca cauza în orice situaţie, ci în condiţiile stabilite de Legea nr. 302/2004 şi Convenţia Europeană de Extrădare, în caz contrar s-ar putea ajunge la concluzia că orice judecată desfăşurată în absenţă ar reprezenta o încălcare a justiţiei pentru că oricum, la cererea celui extrădat, procesul se va relua în întregime. Pe de altă parte, s-a apreciat că în situaţia în care acuzatul a renunţat la dreptul său de a se prezenta şi de a se apăra în persoană, ar avea puterea exclusivă de a analiza valabilitatea propriului proces şi ar fi într-o poziţie mult mai favorabilă, beneficiind de un nou proces decât acuzaţii care nu renunţă la exercitarea drepturilor lor procesuale. Deşi nu a fost reglementată distinct şi concret faza de admitere în principiu în procedura rejudecării cauzei după extrădare, existenţa acesteia rezultă, însă, din conţinutul art. 405 alin. (1) Cod de procedură penală ce se aplică corespunzător, iar judecătorul este ţinut, totuşi, a face anumite verificări prealabile privind obiectul acestei proceduri, şi anume dacă hotărârea dată în cauză este definitivă, asupra scopului extrădării persoanei condamnate – respectiv, dacă s-a făcut în vederea executării pedepsei sau în baza unui mandat european de arestare preventivă, ceea ce are drept consecinţă verificarea competenţei de judecată şi dispunerea în consecinţă, - asupra modului în care a avut loc judecata iniţială, în sensul dacă judecata a avut loc în lipsa condamnatului sau, dimpotrivă, acesta a fost prezent la judecarea cauzei, respectiv daca condamnatul s-a sustras de la judecata cauzei, având cunoştinţă de proces. Neîndeplinirea oricăreia dintre aceste condiţii atrage sancţiunea procedurală a inadmisibilităţii cererii de rejudecare justificată de exercitarea unui drept procesual în alte condiţii decât cele prevăzute de lege. Din examinarea lucrărilor dosarului nr.1149/284/2002 al Judecătoriei Răcari în care s-a pronunţat sentinţa penală nr.108/21.03.2003 definitiva prin respingerea recursului prin Decizia penala a Curtii de Apel Ploiesti nr.1007 din 12 septembrie 2003 pronunţata în dosarul nr.6889/2003 s-a constatat că petentul - condamnat B.S., este o persoană judecată şi condamnată în lipsă, întrucât acesta s-a sustras de la judecata, în cauza anterior menţionată pentru următoarele considerente: S-a constatat de instanţă că în cursul judecăţii fondului cauzei ce a făcut obiectul dosarului nr.1149/284/2002 al Judecătoriei Răcari în care s-a pronunţat sentinţa penală nr.108/21.03.2003, inculpatul B.S., legal citat, primeşte personal citaţia emisă pentru termenul din data de 22.11.2002, semnând personal dovada de îndeplinire a procedurii de citare, aspect atestat de altfel si de menţiunea făcută de factorul poştal în sensul că: acesta „ B.S.” a primit citaţia, semnând în faţa noastră, (fila 33 din dosarul nr.1149/2002 al Judecătoriei Răcari) fapt ce contrazice susţinerea petentului condamnat ca pe tot parcursul judecăţii cauzei în discuţie acesta s-a aflat in permanenta pe teritoriul Spaniei si ca nu a avut cunoştinţă de aceasta cauza. Mai mult decât atât, s-a constatat de instanţă că în cursul judecăţii apelului promovat de inculpatul B.S., ce a făcut obiectul dosarului nr.3926/2003 al Tribunalului Dâmboviţa, cauza în care s-a pronunţat decizia penală nr.390/17 iunie 2003, acesta a fost reprezentat de avocat ales G.M., conform împuternicirii existentă la dosar (fila 9). Aceeaşi situaţie se regăseşte şi în dosarul de recurs nr.6889/2003 al Curţii de Apel Ploieşti, inculpatul B.S. promovând calea de atac a recursului prin avocat ales G.M. (fila 3). Astfel, s-a constatat de instanţă că petentul - condamnat B.S., a avut cunoştinţă de judecata cauzei ce a făcut obiectul dosarului nr.1149/284/2002 al Judecătoriei Răcari în care s-a pronunţat sentinţa penală nr.108/21.03.2003, până la momentul rămânerii ei definitive, judecata sa în lipsă având loc din culpa sa exclusiva acesta înţelegând să se sustragă de la judecata, fapt confirmat de înscrisurile anterior menţionate, ceea ce echivalează cu o renunţare fără echivoc la dreptul de a se înfăţişa la proces. Cum, dreptul la rejudecarea cauzei nu este recunoscut persoanei care se sustras de la judecarea cauzei, instanţa a respins ca inadmisibilă cererea petentului condamnat B.S., privind rejudecarea cauzei care a format obiectul dosarului nr. 1149/2002 al Judecătoriei Răcari. Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs condamnatul B.S., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând că în perioada soluţionării cauzei pe fond, la cele trei grade de jurisdicţie, nu s-a aflat în ţară, nu a semnat nici o citaţie şi prin urmare nu a avut cunoştinţă de proces. A mai arătat recurentul – petent că în căile de atac avocaţii aleşi au fost angajaţi de părinţii săi şi că aceştia nu l-au încunoştiinţat. În final, recurentul a solicitat în esenţă, admiterea recursului, casarea sentinţei şi pe fond, trimiterea cauzei la prima instanţă pentru rejudecarea cauzei, potrivit art.522/1 Cod procedură penală. Curtea, examinând hotărârea recurată în raport de actele şi lucrările dosarului, susţinerile petentului şi dispoziţiile legale incidente în materie, constată că recursul este nefondat, aşa cum se va arăta în continuare: Este adevărat că prin sentinţa penală nr.108/21.03.2003 a Judecătoriei Răcari rămasă definitivă prin decizia penală nr.1007/12.09.2003 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, B.S. a fost condamnat la 3 ani închisoare cu executare în regim de detenţie pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la furt calificat prev.şi ped.de art.26 rap.la art.208 – 209 lit.e Cod penal, faptă comisă în luna februarie 2001. În vederea executării acestei pedepse, la data de 22 septembrie 2003 a fost emis mandatul de executare nr.232/2003. Ulterior, B.S. a formulat contestaţie la executare prin care a solicitat să se constate graţiată pedeapsa de 3 ani închisoare. Prin sentinţa penală nr.22/14 ianuarie 2004 pronunţată de Judecătoria Răcari şi rămasă definitivă prin decizia penală nr.569/04 iunie 2004 a Curţii de Apel Ploieşti, contestaţia la executare a fost respinsă ca neîntemeiată. Prin referatul nr.3363/26.10.2011 întocmit de judecătorul delegat la Biroul Executări Penale din cadrul Judecătoriei Răcari, s-a solicitat instanţei constatarea împlinirii termenului de prescripţie a executării pedepsei de 3 ani închisoare. Prin sentinţa penală nr.34/09.02.2012 pronunţată de Judecătoria Răcari şi rămasă definitivă prin decizia penală nr.162/18.05.2012 a Tribunalului Dâmboviţa a fost respinsă sesizarea formulată de judecătorul delegat la Compartimentul Executări Penale din cadrul Judecătoriei Răcari, ca neîntemeiată. Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, rezultă fără putinţă de tăgadă că petentul a avut cunoştinţă de acest proces, dar s-a sustras de la judecarea cauzei. Astfel, în faza de urmărire penală, în dosarul nr.477/P/2001 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Răcari, ce îl privea pe inculpatul Ş.B., B.S., a fost audiat în calitate de martor (filele 7 şi 13), iar după administrarea probatoriilor, prin Rechizitoriul nr.477/P/2001 din 05.06.2001, Parchetul de pe lângă Judecătoria Răcari, l-a trimis în judecată pe inculpatul Ş.B. pentru infracţiunea de furt calificat, prev.de art.208 – 209 lit.e Cod penal şi a disjuns cauza şi a trimis-o la Poliţia oraşului Titu, pentru a se efectua cercetări faţă de numitul B.S., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de complicitate la furt calificat, prev.de art.26 rap.la art.208 – 209 lit.e Cod penal, la data de 03.01.2002, prin procesul verbal de la acea dată, organul de cercetare penală a dispus începerea urmăririi penale faţă de B.S. pentru infracţiunea prev.de art.26 Cod penal, rap.la art.208 – 209 Cod penal. De această dată, în calitate de inculpat în continuarea cercetărilor, B.S. a dat declaraţia la data de 04.01.2002, iar prin Rechizitoriul nr.487/P/2001 din 29 aprilie 2002 s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatului B.S., pentru infracţiunea de complicitate la furt calificat prev.de art.26 rap.la art.208 – 209 lit.e Cod penal. Rezultă astfel că în faza de urmărire penală, B.S. a fost audiat de trei ori în legătură cu faptele comise şi deci, avea cunoştinţă de faptul că este cercetat de organul de urmărire penală. Împotriva hotărârii instanţei de fond, inculpatul a declarat apel şi apoi recurs, având de fiecare dată la judecarea pe fond a cauzei în căile de atac, avocaţi angajaţi: pe G.M. la apel (delegaţie fila 9 dosar nr.3926/2003), iar la recurs pe d-nul avocat I.Z. (delegaţie fila 5 dosar nr.6889/2003, semnată la rubrica client). De asemenea, la judecarea contestaţiei la executare privind constatarea prescripţiei executării pedepsei, formulată de contestatorul - condamnat B.S., se constată că B.S. a declarat apel şi recurs în nume personal, cererile fiind semnate şi în aceste dosare contestatorul a fost reprezentat de avocaţi aleşi P.N. (în apel, dosar nr.2074/2004, delegaţie aflată la fila 7) şi respectiv, M.V.U. (în recurs, dosar nr.3960/2004, delegaţie aflată la fila 59. La cea de-a doua contestaţie la executare, proces pornit la iniţiativa judecătorului delegat la Compartimentul Executări Penale din cadrul Judecătoriei Răcari se constată că şi de această dată B.S. a fost reprezentat de câte doi avocaţi aleşi – atât la fond cât şi la recurs, împrejurare ce rezultă din practicalele sentinţei penale nr.34/09.01.2012 şi respectiv deciziei penale nr.162/18.05.2012. Rezultă astfel că pe toată această perioadă, începând cu data săvârşirii faptei şi până în prezent, B.S. a exercitat în mod legal toate căile de atac şi a angajat apărători aleşi – aşa cum de altfel s-a arătat mai sus - iar majoritatea citaţiilor au fost primite de rude apropiate, respectiv mamă şi soţie (care în mod sigur l-au anunţat pe inculpat) cu excepţia citaţiei de la termenul din 22.XI.2002, fila 33 din dosarul nr.1149/2002 al Judecătoriei Răcari când a semnat personal. Toate aceste împrejurări conduc la concluzia că B.S. a avut cunoştinţă de acest proces, existând un concern fraudulos între inculpat şi rudele sale în vederea sustragerii de la executarea pedepsei. O eventuală admitere a cererii condamnatului formulată pe temeiul art.522/1 Cod procedură penală, ar răsturna orice construcţie logico-juridică rezultată din actele şi lucrările dosarului care demonstrează fără putinţă de tăgadă că B.S. s-a sustras cercetării şi ulterior executării pedepsei de 3 ani închisoare, având cunoştinţă de acest proces şi de urmărirea penală începută împotriva sa. În raport de cele arătate mai sus, Curtea a respins ca nefondat recursul formulat de condamnatul B.S., în temeiul disp.art.385/15 pct.1 lit.b Cod procedură penală. (Judecător Ion Stelian) [13] Regimul măsurilor de siguranţă. Codul penal, art. 118 alin.1 lit. e În situaţia în care inculpatul este obligat la plata despăgubirilor către partea civilă şi suma obţinută din valorificarea bunurilor sustrase este mai mică decât valoarea despăgubirilor acordate nu se poate dispune măsura confiscării speciale. Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, Decizia civilă nr. 1494 din 7 noiembrie 2012. Prin sentinţa penală nr. 1507 din 24 august 2012 a Judecătoriei Ploieşti a fost condamnat inculpatul L.S.M., aflat în stare de arest preventiv în Penitenciarul Mărgineni la pedeapsa de 3(trei) ani şi 6(sase) luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat în forma continuată, prev. şi ped. de art. 208 alin. 1-209 alin. 1 lit. g) şi lit. i) Cod penal cu aplic art.41 alin. 2 Cod penal şi art. 37 alin.1 lit. a) Cod penal coroborat cu art. 3201 alin.7 Cod proc. penală. În baza disp. art. art. 359 Cod proc. penală rap.art.864 Cod penal s-a revocat suspendarea sub supraveghere a pedepsei rezultante de 2 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr.228/08.02.2012 a Judecătoriei Ploiesti, care a fost alăturată pedepsei aplicată în cauză, urmând ca în final inculpatul să pedeapsa de 5 ani şi 6 luni închisoare. Conform disp. art.71 Cod penal s-a aplicat inculpatului şi pedeapsa accesorie a interzicerii exerciţiului drepturilor prev. de art. 64 lit. a) şi lit. b) Cod penal, cu excepţia dreptului de a alege. Potrivit disp. art.350 alin.1 Cod proc. penală s-a menţinut starea de arest preventiv a inculpatului iar în baza art. 88 Cod penal s-a dedus din pedeapsă reţinerea şi arestarea preventivă de la 08.10.2011 la 08.02.2012 şi de la 13.05.2012, la zi. În latură civilă, în temeiul disp. art.14, art.15 rap. la art.346 Cod proc. penală, coroborat cu art.1381 din Noul cod civil şi urm. s-a dispus obligarea inculpatului la plata sumei de 5.280 lei (contravaloarea bunurilor sustrase şi nerecuperate) către partea vătămată B.E. În baza art.357 alin.2 lit.f) Cod proc. penală coroborat cu art.118 alin.5 Cod penal s-a luat faţă de inculpat măsura confiscării sumei de 220 lei obţinută prin valorificarea unui cazan de ţuică aparţinând părţii vătămate precum şi a sumei de 500 lei obţinută prin valorificarea obiectelor din cupru aparţinând aceleiaşi părţi vătămate. Pentru a hotărî astfel, pe baza actelor şi lucrărilor cauzei prima instanţă a reţinut următoarele: Începând cu luna martie 2012, în vederea obţinerii unor venituri, inculpatul L.S.M. a înţeles să presteze activităţi ocazionale în diferite gospodării, între care şi în cea a parţii vătămate B.E., ocazie cu care a constatat că în anexele gospodăreşti şi în podul imobilului situat în comuna AR, sat A R nr…, aceasta deţine mai multe bunuri din cupru, printre care şi un cazan din ţuica fabricat din acelaşi material feros, luând astfel hotărârea să le sustragă. Astfel, în noaptea de 23.03.2012 inculpatul a pătruns în curtea imobilului situat în comuna A R, sat A R nr…, aparţinând parţii vătămate B.E., unde în cursul lunii martie 2012 a prestat activităţi ocazionale, şi din partea superioara a magaziei a sustras un cazan de ţuică din cupru cu o capacitate de cca.50 l, pe care în aceeaşi noapte l-a transportat cu bicicleta la domiciliul martorului T.E., după ce în prealabil îl deformase pentru a îl putea transporta, pe care ulterior l-a valorificat la centrul de colectare fier vechi PFI M , contra sumei de 220 lei. Atât în cursul urmăririi penale cat şi în faţa instanţei, inculpatul a recunoscut fapta reţinută în sarcina sa, declaraţia coroborându-se cu mijloacele de proba administrate în cauza respectiv cu: declaraţiile părţii vătămate, ale martorilor T.E. şi M.M.A., procesele verbale de predare a bunurilor sustrase, procesul verbal de cercetare la faţa locului. În drept, s-a constatat că fapta inculpatului L.S.M. care în perioada 15.03.2012-09.04.2012, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale a pătruns prin efracţie în mai multe rânduri în anexele gospodăreşti şi magazia parţii vătămate B.E. situată în comuna AR de unde a sustras mai multe bunuri evaluate ulterior la suma de 10.000 lei întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de furt calificat prev. şi ped. de art 208 alin.1-209 alin.1 lit.g) şi i) Cod penal cu aplicarea art.37 alin.1 lit.a) şi art.41 alin.2 Cod penal. La individualizarea pedepsei în conformitate cu prevederile art. 72 Cod penal instanţa de fond a avut în vedere gradul de pericol social concret al faptei săvârşite, limitele de pedeapsa stabilite de lege şi dispoziţiile art.3201 alin.7 Cod proc. penală, starea de recidivă postcondamnatorie, gradul de pericol social concret ridicat al faptelor săvârşite de inculpat, care a premeditat comiterea acesteia câta vreme o perioada de timp a lucrat în gospodăria părţii vătămate, o persoana în vârsta şi vulnerabila căreia iniţial i-a câştigat încrederea, perseverenţa infracţională determinată de faptul că inculpatul la numai o lună de la punerea în libertate ca urmare a suspendării sub supraveghere a pedepsei aplicate pentru o faptă săvârşită anterior a aplicat inculpatului pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare şi ca efect al revocării beneficiului suspendării conform art. 864 Cod penal s-a adăugat pedeapsa de 2 ani închisoare, urmând ca în final să execute 5 ani şi 6 luni închisoare. Cât priveşte latura civilă, s-a constatat că partea vătămată s-a constituit parte civilă în cursul urmăririi penale cu suma de 5.000 lei, majorată la instanţă la suma de 10.000 lei, însă, deoarece nu au fost înaintate înscrisuri doveditoare de achiziţie şi c/v a bunurilor, au fost admise doar în parte pretenţiile parţii vătămate, considerându-se că valoarea bunurilor nu poate fi supraestimată, în atare situaţie ar fi posibilă îmbogăţirea fără justă cauză. Prin urmare, întrucât pentru bunurile din cupru respectiv cabluri din cupru, aparat sudură, colaci sârmă cupru pentru bobinaj sustrase, inculpatul a fost obligat la plata către partea vătămata a sumei de 4.000 lei, precum şi la 1.280 lei, reprezentând valoarea cazanului din cupru. Văzând declaraţia inculpatului coroborată cu cea a martorilor T.E. şi M.M. precum şi înscrisurile înaintate la dosar (fila 27 d.u.p.), în baza disp. art.357 alin.2 Cod proc. penală rap. la art.118 lit.e) Cod penal, s-a dispus confiscarea de la inculpat a sumei de 220 le obţinută prin valorificarea unui cazan de ţuică şi a celei de 500 lei obţinută prin valorificarea obiectelor din cupru, bunuri ce aparţin părţii vătămate. În recursul declarat inculpatul a invocat nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii de condamnare, atât sub aspectul laturii penale cât şi a modului de soluţionare a laturii civile, susţinând că pedeapsa aplicată este prea mare, în raport de circumstanţele reale în care s-a comis fapta şi de conduita procesuală de recunoaştere şi că despăgubirile civile la care a fost obligat sunt prea mari, valoarea cazanului de ţuică fiind supraevaluată. Se solicită admiterea recursului, casarea încheierii, reindividualizarea pedepsei la limita minimă redusă cu o treime şi reducerea despăgubirilor. La examinarea recursului, Curtea, a apreciat că pedeapsa aplicată de 3 ani şi 6 luni închisoare este just individualizată, fiind proporţională cu gradul de pericol social al faptei concretizat prin aceea că inculpatul profitând de încrederea ce i s-a acordat de partea vătămată, a pătruns pe timp de noapte, prin escaladare în gospodăria acesteia şi a sustras mai multe bunuri, aşa încât la cuantificarea pedepsei s-a ţinut seama atât de circumstanţele reale şi de dispoziţiile art. 3201 alin. 7 Cod proc. penală, precum şi de elementele privind persoana inculpatului, critica invocată de inculpat fiind nelegală. Sub aspectul laturii civile instanţa de recurs a reţinut că în cursul urmăririi penale partea vătămată B.E. s-a constituit parte civilă cu suma de 5.000 lei iar în cursul judecăţii (fila 27 dosar fond) şi-a majorat pretenţiile la suma de 10.000 lei, partea civilă evaluând bunul sustras (cazanul de ţuică din cupru, de 50 litri capacitate la suma de 2.500 lei şi prima instanţă cenzurând valoarea acestuia i-a acordat numai 1.280 lei potrivit considerentelor hotărârii, aşa încât susţinerea inculpatului că acest bun a fost supraevaluat nu este întemeiată. Analizând din oficiu hotărârea criticată, Curtea constată că în mod greşit instanţa de fond a dispus confiscarea sumelor de 220 lei şi respectiv 500 lei obţinute de inculpat prin valorificarea cazanului de ţuică şi a celorlalte obiecte din cupru sustrase din patrimoniul părţii vătămate şi deducerea duratei arestării preventive de la 13 mai 2012. Potrivit art. 118 alin. 1 lit. e) Cod penal sunt supuse confiscării speciale bunurile, inclusiv sumele de bani dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală dacă nu sunt restituite părţii vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia. Însă, în speţă, inculpatul a fost obligat la plata despăgubirilor civile în cuantum de 5.280 lei către partea vătămată constituită parte civilă în cauză, astfel că banii obţinuţi prin valorificarea bunurilor sustrase servesc la despăgubirea acesteia, situaţie în care nu se poate lua măsura confiscării speciale cum greşit a procedat prima instanţă, întrucât ar constitui o dublă obligare a inculpatului la plata aceleiaşi sume de bani (către partea civilă şi către stat), astfel că sub acest aspect hotărârea pronunţată este nelegală. Aşadar, măsura confiscării speciale s-a dispus nelegal, şi fiind incident cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 172 Cod proc. penală s-a admis recursul inculpatului, s-a casat hotărârea în parte, înlăturându-se disp. art. 357 alin. 2 lit. f) şi art. 118 alin. 5 Cod penal privind confiscarea sumelor de 500 şi 220 lei. Totodată, s-a mai constatat că instanţa de fond în mod eronat a dispus deducerea perioadei reţinerii şi arestării preventive de la 13 mai 2012 deoarece conform ordonanţei de reţinere nr. 4204/P/2012 inculpatul L.S.M. a fost reţinut la 13 aprilie 2012 şi ca atare, existând şi cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 14 Cod proc. penală, hotărârea instanţei de fond s-a casat şi sub acest aspect, computându-se arestarea preventivă de la 13 aprilie 2012 şi nu 13 mai 2012, la zi, cum a dispus instanţa de fond. (Judecător Elena Zăinescu) [14] Căile de atac ordinare. Persoanele care pot declara recurs. C.proc.pen., art.3852, art. 362 Apelul sau recursul pentru inculpat poate fi exercitat şi de către soţul acestuia sau apărător iar pentru inculpatul minor şi de reprezentantul său legal. Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, Decizia civilă nr. 1524 din 14 noiembrie 2012. Prin sentinţa penală nr. 79 pronunţată de Judecătoria Mizil la data de 16 mai 2012, în baza art. 87 alin. 5 din OUG nr. 195/2002 republicată cu aplic. art. 37 lit. a) Cod penal raportat la art.3201 Cod proc. penală, refuzul de a se supune recoltării de probe biologice în vederea stabilirii alcoolemiei, a fost condamnat inculpatul S.A.E., recidivist la pedeapsa de 1 (un) an şi 6 luni închisoare, s-a revocat beneficul suspendării condiţionate a pedepsei de 3 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr.276/07.04.2009 pronunţată de Judecătoria Sector 6 Bucureşti în dosarul nr.1249/303/2009, şi s-a adăugat la pedeapsa aplicată în cauză urmând ca în final inculpatul să execute 4 (patru) ani şi 6 (şase) luni închisoare, în regim de detenţie. Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că inculpatul S.A.E. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii privind refuzul de a se supune recoltării de probe biologice în vederea stabilirii alcoolemiei, faptă prev. de art. 87 alin. 5 din OUG nr. 195/2002 republicată cu aplic art.37 lit. a) Cod penal. S-a reţinut că inculpatul S.A.E., la data de 24.06.2011, în jurul orelor 00,30 a condus autoturismul Dacia Logan, proprietate personală cu nr. …….pe drumurile publice din comuna Sălciile şi fiind oprit de organele de politie şi supus testului de alcoolemie, etilotestul a indicat o concentraţie de 0,88 mg alcool pur în aerul expirat. În aceste condiţii, fiind condus la Spitalul Mizil pentru a i se recolta probe biologice in vederea stabilirii alcoolemiei, în prezenta personalului sanitar şi a martorului D.A., inculpatul a refuzat recoltarea probelor biologice, aspect consemnat în buletinul de examinare clinică şi în procesul verbal de constatare a faptei, semnat fără nici o obiecţiune de inculpat. Martorii D.A. şi F.L.M. au precizat că au asistat la momentul în care inculpatul S.A.E. aflat sub influenta băuturilor alcoolice a fost oprit pentru control de organele de politie în timp ce conducea autoturismul cu nr…… pe drumurile publice din comuna Sălciile, judeţul Prahova, primul precizând că a asistat atât la momentul în care inculpatul a fost testat cu etilotestul cât şi la refuzul său de a i se recolta probe biologice, aspect consemnat de medicul de garda în înscrisurile ce au fost întocmite. În faţa organelor de urmărire penală inculpatul, prin declaraţia dată la 23.06.2011, a recunoscut că a consumat împreună cu martorul F.L. şi o altă persoană cantitatea de 1 litru bere cu alcool si două sticle cu vin a câte 0,750 ml fiecare, după care a condus autoturismul proprietate personala pe drumurile publice din comuna Sălciile şi a fost oprit pentru control de organele de poliţie. În drept, s-a stabilit că fapta inculpatului care a condus pe drumul public un autoturism sub influenţa băuturilor alcoolice iar după ce fost testat cu etilotestul constatându-se o concentraţie a alcoolului pur in aerul expirat de 0,88 mg/l , a refuzat să-i fie recoltate probe biologice în vederea stabilirii alcoolemiei întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 87 alin. 5 din OUG nr. 195/2002. La stabilirea pedepsei, prima instanţă raportat la criteriile prev. de 72 Cod penal, respectiv gradul de pericol social al faptei săvârşite, limitele de pedeapsă stabilite de legiuitor, urmările produse sau care ar fi putut fi produse în situaţia în care pe drumul public circulau şi alte autoturisme, şi la atitudinea procesuală a inculpatului de recunoaştere a faptei, în tot cursul procesului penal, la starea de recidivă postcondamnatorie prev. de art. 37 lit. a) Cod penal şi faţă de împrejurarea că anterior a mai fost sancţionat administrativ pentru săvârşirea mai multor fapte de furt calificat precum şi port ilegal de arme în locuri şi împrejurări ce prezintă pericol public, s-a aplicat inculpatului pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare, s-a revocat beneficiul suspendării condiţionate pentru pedeapsa de 3 ani închisoare, conform art. 83 Cod penal, urmând acesta să se execute în total 4 ani şi 6 luni închisoare. Împotriva acestei hotărâri pentru inculpatul S.A.E. a declarat numitul S.S, tatăl inculpatului, fără să formuleze în scris motive de recurs. Examinând sentinţa recurată, în raport de prevederile art. 362 C.proc.pen. Curtea a respins recursul declarat de tatăl inculpatului, ca inadmisibil, potrivit art. 38515 pct. 1 lit. a) Cod proc. pen., pentru următoarele considerente: Hotărârea pronunţată de instanţa de fond poate fi supusă controlului jurisdicţional în cadrul căilor de atac exercitate în mod legal, respectiv de către persoanele prevăzute în art. 362 alin. 1 şi 2 C.proc.pen. Potrivit art.362 alin.2 C.proc.pen. pentru inculpat recursul poate fi declarat şi de către soţul acestuia, de apărătorul său iar în situaţia în care inculpatul este minor şi de reprezentantul legal. Cum în speţă, pentru inculpatul major S.A.E., recursul a fost promovat de către tatăl acestuia, numitul S.S. persoană care nu are calitate procesuală să exercite o atare cale de atac, recursul declarat este inadmisibil, fiind respins ca atare. (Judecător Elena Zăinescu) [15] Obligarea asiguratorului de răspundere civilă la cheltuieli judiciare. Acţiune civilă disjunsă. Dispoziţiile legale aplicabile. Conform art.191 alin.1 C.proc.pen. în caz de condamnare, inculpatul este obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, cu excepţia cheltuielilor privind interpreţii desemnaţi de organele judiciare, potrivit legii, precum şi în cazul în care s-a dispus acordarea de asistenţă gratuită, care rămân în sarcina statului iar potrivit alin.3 al aceluiaşi articol, partea responsabilă civilmente, în măsura în care este obligată solidar cu inculpatul la repararea pagubei, este obligată în mod solidar cu acesta şi la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat. Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, Decizia civilă nr. 1313 din 8 octombrie 2012. Prin sentinţa penală nr.139 din data de 10.07.2012 pronunţată de judecătorie a fost condamnat inculpatul S.A.G. pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, (faptă din data de 18.12.2011) la pedeapsa de 1 an si 4 luni închisoare a cărei executare a fost suspendată condiţionat pe o durată de 3 ani şi 4 luni. S-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii unor drepturi prev. de art. 71 si 64 lit. a si b Cod penal cu excepţia dreptului de a alege in alegerile legislative, prev. de art. 64 alin. 1 lit. a Cod penal, care de asemenea a fost suspendată. În baza art. 320 alin. 5 C.proc.pen. s-a disjuns latura civilă a cauzei şi s-a dispus formarea unui alt dosar fixându-se termen la 4.09.2012. În baza art.191 alin.1 C.proc.pen. inculpatul a fost obligat, alături de asiguratorul S.C. Asigurare Reasigurare Astra S.A. Bucureşti, la plata sumei de 400 lei reprezentând cheltuieli judiciare către stat. În actul de sesizare s-a reţinut că în ziua de 18.12.2011, în jurul orelor 13,50 a avut loc un accident de circulaţie în care au fost implicate un autoturism cu numărul de înmatriculare ………… şi un moped cu numărul de înmatriculare ………. Din actele de urmărire penală a rezultat că la data mai sus menţionată inculpatul-posesor al permisului categoria B-se deplasa la volanul autoturismului pe strada Republicii din oraşul P. La intersecţia străzii Republicii cu strada Stadionului, inculpatul a virat stânga brusc, fără a se asigura şi fără a ceda trecerea mopedului condus de partea vătămată care se deplasa din sens invers. Cele două vehicule s-au ciocnit, din impact rezultând atât pagube materiale (avarii ale autoturismului) cât şi accidentarea părţii vătămate căreia i-au fost cauzate în împrejurările de mai sus, leziuni traumatice care au necesitat pentru vindecare 25-30 zile de îngrijiri medicale. Leziunile i-au pus viata în primejdie (ruptură de spină care a necesitat splenectomie). Inculpatului i-au fost recoltate probe sangvine rezultând o îmbibaţie alcoolică de 0,75 g/l alcool pur în sânge şi 0,55 g/l alcool pur în sânge. Inculpatul a recunoscut săvârşirea faptei, arătând că a observat mopedul care se deplasa din sens invers însă a apreciat că are timp să vireze stânga pentru a pătrunde pe strada Stadionului. La termenul din data de 29.05.2012 partea vătămată a depus cerere de constituire parte civilă cu suma de 150.000 euro din care 5000 euro daune materiale şi 145.000 euro daune morale, în echivalentul în lei şi a solicitat introducerea în cauză în calitate de asigurator de răspundere civilă a SC Asigurare-Reasigurare Astra SA . În şedinţa publică din data de 26.06.2012 inculpatul a declarat că recunoaşte săvârşirea faptei şi este de acord ca judecarea cauzei să aibă loc în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, pe care le cunoaşte şi le însuşeşte. Cu privire la latura civilă a susţinut că suma pretinsă de victimă este exagerat de mare. În temeiul art. 320 alin 5 C.proc.pen. instanţa de fond a disjuns latura civile a cauzei, formându-se un alt dosar. Instanţa de fond a constatat prin sentinţa penală pronunţată că fapta inculpatului care la data de 18.12.2011, conducând autoturismul înmatriculat sub nr. ……….., nu a respectat prevederile art. 48 din OUG nr. 195/2002, coroborate cu prevederile art. 49 şi art. 51 din acelaşi act normativ şi a produs din culpa sa, un accident rutier care a avut ca urmare vătămarea corporală a victimei provocându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare 25-30 zile îngrijiri medicale în împrejurările de fapt descrise în actul de inculpare şi pe care acesta le-a recunoscut integral şi necondiţionat, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de vătămare corporală din culpă, faptă prevăzută de art.184 alin.2 şi 4 C.pen. La individualizarea pedepsei, instanţa a avut în vedere potrivit disp. art.72 C.pen., dispoziţiile părţii generale ale Codului penal, limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită, prin prisma articolului 3201 C.proc.pen., căruia instanţa i-a dat relevanţă faţă de poziţia procesuală manifestată de inculpat, persoana acestuia, care nu este cunoscut cu antecedente penale, a avut o atitudine sinceră pe parcursul urmăririi penale şi al judecăţii, gradul de pericol social al faptei, împrejurările în care aceasta a fost comisă, în sensul că inculpatul la data comiterii faptei se afla sub influenţa băuturilor alcoolice şi urmările grave pe care fapta le-a avut asupra victimei. Faţă de aceste considerente, instanţa a considerat că o pedeapsă cu închisoarea într-un cuantum orientat spre minimul special este suficientă pentru reeducarea inculpatului, urmând ca executarea acesteia să fie suspendată condiţionat, cerinţele art.81 Cod penal fiind îndeplinite. Potrivit art. 71 C.pen., s-a aplicat pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a,b C.pen.a cărei executare a fost de asemenea suspendată, în baza art. 71 alin. 5 C.pen. Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a exercitat recurs asigurătorul SC Asigurare Reasigurare Astra SA. Prin concluziile scrise depuse la dosarul cauzei, recurentul-asigurător SC Asigurare Reasigurare Astra SA a susţinut că în mod eronat instanţa de fond l-a obligat alături de inculpat la plata sumei de 400 lei reprezentând cheltuieli judiciare către stat, deşi, potrivit dispoziţiilor legale aplicabile în cauză, societatea de asigurare nu poate fi ţinută răspunzătoare pentru plata acestora şi a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, pe fondul cauzei, obligarea exclusivă a inculpatului la plata cheltuielilor judiciare către stat. Curtea, examinând hotărârea recurată în raport de critica formulată, de probele administrate şi de dispoziţiile legale incidente în cauză dar şi sub toate aspectele, conform art.3856 alin.3 şi art.3859 alin.3 Cod procedură penală, a constatat că este afectată legalitatea şi temeinicia acesteia, pentru considerentele care succed: Din analiza coroborată a materialului probator strâns numai în faza de urmărire penală, rezultă că instanţa de fond, în baza propriului examen, în mod judicios, temeinic şi motivat a stabilit vinovăţia inculpatului pentru comiterea infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată, în raport cu situaţia de fapt reţinută şi pe care acesta a declarat că o recunoaşte, pentru a beneficia de reducerea legală a pedepsei aşa cum prevede art.3201 C.proc.pen. Astfel, stabilind răspunderea penală a inculpatului, instanţa de fond l-a condamnat pe acesta la pedeapsa de 1 an şi 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, faptă prev.de art.184 alin.2 şi 4 Cod penal, dispunând suspendarea condiţionată a executării acesteia. Prin aceeaşi sentinţă, instanţa de fond a disjuns soluţionarea acţiunii civile alăturate celei penale de către partea vătămată care s-a constituit parte civilă în cadrul procesului penal. Totodată, a obligat pe inculpat alături de asigurătorul de răspundere civilă SC Asigurare Reasigurare Astra SA la cheltuieli judiciare către stat, indicând drept fundament juridic pentru instituirea acestei obligaţii dispoziţiile art.191 C.proc.pen. Critica societăţii de asigurare recurente, vizând greşita dezlegare dată de prima instanţă acestui din urmă aspect, este întemeiată şi atrage incidenţa cazului de recurs prev.de art.3859 pct.172 C.proc.pen. Conform art.191 alin.1 C.proc.pen. în caz de condamnare, inculpatul este obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, cu excepţia cheltuielilor privind interpreţii desemnaţi de organele judiciare, potrivit legii, precum şi în cazul în care s-a dispus acordarea de asistenţă gratuită, care rămân în sarcina statului iar potrivit alin.3 al aceluiaşi articol, partea responsabilă civilmente, în măsura în care este obligată solidar cu inculpatul la repararea pagubei, este obligată în mod solidar cu acesta şi la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat. În raport de acest cadru legal, numai obligaţia inculpatului la plata cheltuielilor judiciare este justificată de prima instanţă prin invocarea şi aplicarea prevederilor art.191 C.proc.pen., ca o consecinţă a condamnării dispuse. Instituirea obligaţiei asigurătorului de a plăti alături de inculpat suma stabilită cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, nu a fost fundamentată juridic şi nici motivată în vreun fel de instanţa fondului. La examinarea răspunderii juridice civile a asigurătorului în procesul penal, în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudiciile cauzate prin accidente produse de autovehicule, nu sunt aplicabile dispoziţiile art.1000 alin.1 şi 3 din Codul civil privind răspunderea pentru fapta altuia sau a comitenţilor pentru prejudiciul ocazionat de prepuşii lor, care constituie temeiurile răspunderii civile, în procesul penal, pentru faptele acestora, ceea ce ar face incidente prevederile art.191 alin.3 C.proc.pen. sus-citat. Caracterul limitat, derivat din contract, al obligaţiei asumate de societatea de asigurare exclude asimilarea poziţiei sale, determinată de aplicarea dispoziţiilor art. 54 alin. 4, coroborate cu cele ale art. 57 alin. 1 din Legea nr. 136/1995, cu modificările ulterioare, cu calitatea de parte responsabilă civilmente sau de garant, cat timp nici o prevedere legală nu permite o astfel de interpretare. Natura juridica a obligaţiei pe care si-o asumă societatea de asigurare prin încheierea contractului de asigurare cu asiguratul este total diferită de răspunderea pentru fapta altuia, reglementata prin art. 1000 alin. 1 din Codul civil, precum si de răspunderea comitenţilor, pentru prejudiciul cauzat de prepuşii lor, la care se referă alin. 3 al aceluiaşi articol. Pe de altă parte, nici nu se poate considera ca răspunderea civilă a asigurătorului pentru prejudiciul cauzat de asigurat a fost reglementată prin dispoziţie specială a legii civile, deoarece, aşa cum s-a arătat, prin Legea nr. 136/1995 s-a prevăzut obligativitatea citării societăţii de asigurare în calitate de asigurator de răspundere civilă, fără a se face trimitere la vreo dispoziţie care sa permită să i se atribuie calitatea de parte responsabila civilmente sau de garant. Aşa fiind, din analiza dispoziţiilor legale si a principiilor de drept la care s-a făcut referire rezulta că, în cazul producerii unui accident de circulaţie, având ca urmare cauzarea unui prejudiciu, pentru care s-a încheiat contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă, coexistă răspunderea civilă delictuală, bazată pe art. 998 din Codul civil, a celui care, prin fapta sa, a cauzat efectele păgubitoare, cu răspunderea contractuală a asigurătorului, întemeiată pe contractul de asigurare încheiat în condiţiile reglementate prin Legea nr. 136/1995. Art. 49 din acest act normativ stabileşte că asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund fata de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule (…) şi pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil, în conformitate cu: - legislaţia în vigoare din statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul de vehicul şi cu cel mai mare nivel de despăgubire dintre cel prevăzut în legislaţia respectivă şi cel prevăzut în contractul de asigurare; - legislaţia româneasca în vigoare, în cazul în care persoanele păgubite sunt cetăţeni ai statelor membre ale Uniunii Europene, in timpul unei calatorii ce leagă direct doua teritorii in care este valabil tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene, daca nu exista birou naţional pe teritoriul traversat în care s-a produs accidentul. Acelaşi act normativ prevede în art. 50 că despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum si prin avarierea ori distrugerea de bunuri. Societatea de asigurare recurentă SC Asigurare Reasigurare Astra SA a invocat în concluziile scrise incidenţa dispoziţiilor art.27 pct.6 şi 7 din Ordinul nr.14/2011 de aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, potrivit cu care asigurătorul nu acordă despăgubiri pentru (…) cheltuielile penale la care ar fi obligat proprietarul, utilizatorul sau conducătorul vehiculului asigurat, răspunzător de producerea prejudiciului şi cheltuielile făcute în procesul penal de proprietarul, utilizatorul sau conducătorul vehiculului asigurat, răspunzător de producerea prejudiciului, chiar dacă în cadrul procesului penal s-a soluţionat şi latura civilă. Cum în cadrul acestui proces penal, latura civilă a fost disjunsă, pe de o parte, iar pe de alta, cadrul normativ sus-citat exclude obligarea asigurătorului de răspundere civilă de a plăti, alături de inculpat, cheltuielile judiciare datorate statului ca urmare a soluţionării acţiunii penale, Curtea a admis recursul exercitat de asigurătorul SC Asigurare Reasigurare Astra SA. în conformitate cu art.38515 alin.1, pct.2 lit.d cod pr.pen., a casa în parte sentinţa penală recurată în sensul înlăturării obligaţiei asigurătorului de la plata sumei de 400 lei reprezentând cheltuieli judiciare către stat alături de inculpat. (Judecător Simona Petruţa Buzoianu) [16] Stabilirea cadrului procesual şi soluţionarea cauzei, inclusiv sub aspectul laturii civile, doar în limitele investirii. C.proc.pen., art.317 Chiar dacă părţile vatămate s-au constituit părţi civile cu respectarea normelor procesual penale, soluţionarea cererilor lor sunt limitate la fapta şi persoana arătate în actul de sesizare. Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, Decizia civilă nr. 1656 din 11 decembrie 2012. Prin sentinţa penală nr. 87 din 03 octombrie 2012 pronunţată de J. P. judeţul Buzău, în temeiul disp. art. 184 alin. 1 şi 3 Cod penal rap. la art. 3201 alin. 7 Cod proc. penală, infracţiunea de vătămare corporală din culpă, parte vătămată N.N., a fost condamnat inculpatul B.A. la pedeapsa de 2 luni închisoare iar în temeiul disp. 89 alin. 1 din O.U.G. nr.195/2002 rep., cu aplic. art.3201 Cod proc. penală, infracţiunea de părăsire a locului accidentului fără încuviinţarea organelor de poliţie, la pedeapsa de 1 an şi 4 luni închisoare. Conform disp. art.33 lit. a) Cod penal şi art.34 lit.b) Cod penal au fost contopite cele două pedepse şi s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 1 an şi 4 luni închisoare, cu aplicarea disp. art.81 Cod penal, stabilindu-se un termen de încercare de 3 ani şi 4 luni, potrivit disp. art.82 Cod penal. În baza disp. art.71 Cod penal s-a aplicat inculpatului şi pedeapsa accesorie a interzicerii exerciţiului drepturilor prev. de art.64 alin. 1 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din Codul penal, ce a fost suspendată condiţionat în baza disp. art. 71 alin. 5 Cod penal, pe durata aceluiaşi termen de încercare. În latură civilă, inculpatul a fost obligat la plata sumelor de 6.000 lei despăgubiri civile reprezentând daune morale către partea civilă N.N., 1.162,04 lei părţii civile Spitalul de Urgenţă Bucureşti şi 332,56 lei către partea civilă Spitalul de Urgenţă Buzău, ultimele cu titlu de despăgubiri materiale. Totodată, s-a dispus obligarea şi a părţii civile N.N. la plata sumelor de 1.162,04 lei în favoarea părţii civile Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti, respectiv 332,56 lei către partea civilă Spitalul Judeţean de Urgenţă Buzău, reprezentând despăgubiri civile pentru daune materiale. Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut pe baza actelor şi lucrărilor cauzei, următoarele: Prin Rechizitoriul nr. 759/P/2011 din 21 iunie 2012 al Parchetului de pe lângă J. P. s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatului B.A. pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art.184 alin. 1, 3 Cod penal şi art. 89 alin. 1 din O.U.G. nr. 195/2002 republicată, cu aplic. art. 33 lit. a) Cod penal, reţinându-se în sarcina acestuia că în ziua de 10.09.2011 a produs un accident de circulaţie soldat cu vătămarea corporală din culpă a părţii vătămate N.N., cauzându-i leziuni vindecabile în 50-55 zile de îngrijiri medicale şi ulterior, a părăsit locului accidentului fără încuviinţarea organelor de poliţie. Analizând materialul probator administrat în cauză, respectiv: procesul verbal de sesizare din oficiu, plângerea penală a părţii vătămate, procesul verbal de cercetare la faţa locului cu schiţă accidentului, declaraţiile părţii vătămate, raportul de expertiză medico-legală cu examinarea persoanei nr. A1/11032/09.12.2011, declaraţiile părţii vătămate, declaraţiile inculpatului, declaraţiile martorului P. A., documente medicale eliberate de Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti şi Spitalul Judeţean de Urgenţă Buzău, prima instanţă a reţinut, în fapt, următoarele: La data de 10.09.2011, organele de poliţie ale oraşului P. au fost sesizate cu privire la producerea unui accident de circulaţie soldat cu vătămarea corporală a unei persoane. Urmare acestei sesizări, organele de poliţie s-au deplasat la locul producerii accidentului pe DN 2C, oraş P. str. Nicolae Bălcescu, la km 26+400, în dreptul imobilului cu nr. 151 fiind identificată partea vătămată N.N. iar pe marginea părţii carosabile a fost identificată o pată de culoare brun-roşcată. Cu referire la conducătorul vehiculului implicat în accidentul de circulaţie s-a mai constatat că a părăsit locul producerii accidentului fără încuviinţarea organelor de politie, nefiind identificate urme de frânare sau derapare. În urma cercetărilor efectuate a rezultat că cel care a produs accidentul este inculpatul B.A. care, în jurul orei 10,00, a condus atelajul hipo cu nr. de înmatriculare BZ 66 pe DN 2C, strada Nicolae Bălcescu din oraşul Pogoanele, unde, în dreptul imobilului nr. 151 a acroşat şi accidentat pe partea vătămată N.N. care a pătruns pe partea carosabilă în încercarea de a traversa strada prin loc nepermis şi fără a se asigura, aspect ce a rezultat şi din declaraţia martorului P.A.. Ulterior producerii accidentului rutier, inculpatul B.A. a părăsit locului accidentului, fără încuviinţarea organelor de politie. Accidentul rutier a avut loc pe drumul naţional DN 2C, unde, potrivit art. 71 alin. 1 din O.U.G. nr. 195/2002, este interzis accesul şi deplasarea vehiculelor cu tracţiune animală. Partea vătămată N. N. a fost transportată la Spitalul Judeţean Buzău, iar ulterior a fost transferată la Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti. S-a reţinut că potrivit raportului de expertiza medico-legală nr. A1/11032/2011 din 09.12.2011 eliberat de Institutul Naţional de Medicina Legala ”Mina Minovici”, partea vătămată a necesitat pentru vindecare un nr. de 50-55 zile de îngrijiri medicale, fără a-i fi pusă în primejdie viaţa. În drept, s-a stabilit că faptele inculpatului B. A. de a produce un accident de circulaţie soldat cu vătămarea corporală din culpă a părţii vătămate N. N., cauzându-i leziuni vindecabile în 50-55 zile de îngrijiri medicale şi de a părăsi locului accidentului fără încuviinţarea organelor de poliţie, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de vătămare corporală din culpă prev. de art.184 alin. 1, 3 Cod penal, respectiv de părăsire a locului accidentului fără încuviinţarea organelor de poliţie, prev. de art. 89 alin. 1 din O.U.G. nr. 195/2002 republicată, cu aplicarea disp. art. 33 lit. a) Cod penal. La termenul de judecată din data de 03.10.2012, până la începerea cercetării judecătoreşti, în conformitate cu prevederile art. 3201 Cod proc. penală, inculpatul a declarat personal că recunoaşte faptele săvârşite, aşa cum au fost reţinute prin actul de sesizare şi a solicitat instanţei ca judecata să se facă pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală, probe pe care le cunoaşte şi le însuşeşte, nesolicitând administrarea altor probe. Reţinând o atare împrejurare de fapt precum şi că din probele administrate, rezultă că faptele inculpatului sunt probate şi sunt suficiente date cu privire la persoana acestuia pentru a permite stabilirea unei pedepse, instanţa de fond a făcut aplicarea alin. 3 al art. 3201 Cod proc. penală şi a păşit la judecată. Prin urmare, reţinând vinovăţia inculpatului, sub forma culpei şi a intenţiei directe, prima instanţă a dispus condamnarea acestuia în baza situaţiei de fapt şi a textului incriminator, la stabilirea şi dozarea pedepselor avându-se în vedere atât criteriile prev. de art. 72 Cod penal, respectiv: împrejurările săvârşirii faptelor, gradul de pericol social concret al acestora, limitele de pedeapsă prevăzute de lege şi persoana inculpatului, precum şi culpa concurentă a părţii vătămate la producerea accidentului rutier, întrucât, în încercarea de a traversa strada, a pătruns pe partea carosabilă prin loc nepermis şi fără a se asigura, cât şi prevederile art. 3201 alin. 7 Cod proc. penală, potrivit cărora inculpatul beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzută de lege. În contextul elementelor de fapt şi de drept reţinute instanţa de fond a apreciat că pedepsele cu închisoarea situate la nivelul minimului special redus sunt îndestulătoare şi de natură să asigure scopul coercitiv şi educativ la care face referire art. 52 Cod penal. Potrivit disp. art. 33 lit. a) Cod penal instanţa de fond a constatat că cele două infracţiuni sunt concurente şi în baza disp. art. 34 alin. 1 lit. b) Cod penal a contopit pedepsele aplicate, dispunând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea. În baza prevederilor art. 71 alin. 2 Cod penal s-a aplicat inculpatului şi pedeapsa accesorie a interzicerii exerciţiului drepturilor prev. de art. 64 alin.1 lit. a) teza II şi lit. b) Cod penal, respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice şi dreptul de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat. Cum inculpatul nu a mai săvârşit fapte penale şi a recunoscut săvârşirea infracţiunilor, prima instanţă a apreciat că scopul pedepsei poate fi atins şi fără executare şi drept urmare, în temeiul disp. art. 81 Cod penal, a suspendat condiţionat executarea pedepsei rezultante pe perioada unui termen de încercare,calculat conform prevederilor art. 82 Cod penal. Totodată, în baza disp. art. 71 alin. 5 Cod penal s-a dispus suspendarea executării pedepselor accesorii pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei. În conformitate cu art. 359 C.proc.pen. s-a atras atenţia inculpatului asupra consecinţelor nerespectării disp. art. 83 Cod penal şi art.84 din acelaşi cod. În ceea ce priveşte latura civilă, s-a reţinut că partea vătămată N.N. s-a constituit parte civilă cu suma de 15.000 lei, reprezentând despăgubiri civile pentru daune materiale şi morale, fără a preciza întinderea cuantumului fiecăreia. De asemenea, deşi instanţa i-a pus în vedere la termenul din 26.09.2012 să depună înscrisuri în dovedirea daunelor materiale, partea vătămată nu a depus înscrisuri şi nici nu a propus alte probe în acest sens. În aceste condiţii, pe de o parte, instanţa de fond a apreciat că partea civilă N. N. a suferit în mod cert un prejudiciu moral, reţinut prin prisma suferinţelor cauzate de acţiunea inculpatului şi a considerat că se impune acordarea de daune morale, cuantumul acestora fiind stabilit în raport de gravitatea leziunilor suferite şi de îngrijirile medicale ce i s-au acordat. Pe de altă parte, la stabilirea cuantumului acestor despăgubiri, prima instanţă a reţinut şi culpa concurentă a părţii civile la producerea accidentului rutier, în proporţie egală, constând în aceea că, în încercarea de a traversa strada, partea vătămată a pătruns pe partea carosabilă, prin loc nepermis şi fără a se asigura. Drept urmare, în baza disp. art. 14, art. 346 C.proc.pen. raportat la art. 998 şi urm. Cod civil 1864, prima instanţă a dispus obligarea inculpatului la plata sumei de 6.000 lei reprezentând despăgubiri civile pentru daune morale către partea civilă Nicolae Nicolae. De asemenea, reţinând că Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti s-a constituit parte civilă cu suma de 2.324,80 lei iar Spitalul Judeţean de Urgenţă Buzău, cu suma de 665,12 lei, reprezentând costul îngrijirilor medicale acordate părţii vătămate, precum şi culpa comună a părţilor în producerea prejudiciilor cauzate celor două instituţii medicale, instanţa de fond, în baza disp. art. 14, art. 346 C.proc.pen. rap. la art. 313 din Legea nr. 95/2006 a dispus obligarea inculpatului şi a părţii vătămate N.N. la plata sumei de câte 1.162,04 lei despăgubiri civile către Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti şi la câte 332,56 lei, cu acelaşi titlu, către Spitalul Judeţean de Urgenţă Buzău. Împotriva sentinţei penale nr. 87 din 03 octombrie 2012 pronunţată de Judecătoria Pogoanele a declarat recurs, în termen legal, partea civilă N.N., care a criticat soluţia instanţei de fond de nelegalitate şi netemeinicie în latură civilă, pentru motivele arătate în scris conform art. 38510 alin. 1 şi 2 C.proc.pen., filele 25 – 27 dosar recurs. Sub un prim aspect, s-a susţinut că daunele morale acordate sunt în cuantum necorespunzător suferinţei fizice şi psihice încercate şi că în mod greşit prima instanţă nu a acordat daune materiale, în condiţiile în care astfel de cheltuieli au existat şi au legătura cu fapta comisă de inculpat. De asemenea, sentinţa a fost criticată şi în ceea ce priveşte greşita obligare a sa la despăgubiri civile către unităţile spitaliceşti prin reţinerea greşită a culpei concurente la producerea prejudiciului. Pentru motivele invocate s-a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei şi admiterea acţiunii civile, astfel cum a fost formulată, precum şi înlăturarea obligaţiei de despăgubire stabilită de prima instanţă în favoarea celor două unităţi spitaliceşti. Curtea, examinând sentinţa în raport de criticile invocate, pe baza materialului probator administrat în cauză şi din oficiu, potrivit disp. art. 3859 alin. 3 C.proc.pen., a constatat că aceasta este afectată parţial de nelegalitate şi netemeinicie, iar recursul declarat de partea civilă este fondat, în limitele şi pentru considerentele ce urmează: Prin sentinţa penală nr. 87 din 03 octombrie 2012 pronunţată de Judecătoria Pogoanele, judeţul Buzău s-a dispus condamnarea inculpatului B.A. la pedeapsa rezultantă de 1 an şi 4 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 184 alin. 1 şi 3 Cod penal şi respectiv, art. 89 alin. 1 din O.U.G. nr. 195/2002 republicată, ambele cu aplicarea dispoziţiilor art. 3201 alin. 7 Cod proc. penală, a cărei executare a fost suspendată condiţionat conform art. 81 Cod penal, pe durata termenului de încercare de 3 ani şi 4 luni, stabilit potrivit art. 82 Cod penal. În fapt, s-a reţinut că la data de 10 septembrie 2011, inculpatul B. A. a produs un accident de circulaţie soldat cu vătămarea corporală din culpă a părţii vătămate N.N. căreia i-a cauzat leziuni traumatice pentru a căror vindecare au fost necesare 50-55 zile de îngrijiri medicale, după care părăsit locul accidentului, fără încuviinţarea organelor de poliţie. S-a motivat că în urma cercetărilor efectuate a rezultat că inculpatul ce conducea atelajul hipo cu nr. de înmatriculare BZ 66 pe DN 2 C, strada Nicolae Bălcescu din oraşul P. şi în dreptul imobilului nr. 151 a acroşat şi accidentat pe partea vătămată N.N., care a pătruns pe partea carosabilă în încercarea de a traversa strada, prin loc nepermis şi fără să se asigure. Cauza a fost soluţionată în procedura simplificată reglementată de art. 3201 Cod proc. penală, introdus prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, având în vedere poziţia procesuală a inculpatului, care, înainte de începerea cercetării judecătoreşti, a recunoscut săvârşirea faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei, însuşindu-şi în totalitate probele administrate în faza de urmărire penală şi faţă de îndeplinirea cerinţelor impuse de dispoziţiile cuprinse în art. 3201 alin. 4 C.proc.pen., astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 121/2011. Prin urmare, având în vedere că probele şi mijloacele de probă administrate în faza de urmărire penală se coroborează întrutotul cu declaraţiile de recunoaştere ale inculpatului, s-a constatat că în mod temeinic şi legal, instanţa de fond a dispus condamnarea acestuia pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă prev. de art. 184 alin. 1 şi 3 Cod penal şi art. 89 alin.1 din O.U.G. nr. 195/2002 republicată, situaţia de fapt, circumstanţele producerii accidentului şi vinovăţia inculpatului nefiind contestate de vreuna din părţi, astfel că din această perspectivă soluţia judecătoriei a fost apreciată ca fiind legală şi temeinică. Şi pedepsele stabilite în sarcina inculpatului au fost apreciate ca fiind corespunzătoare criteriilor cuprinse în art. 72 Cod penal şi de natură să asigure scopul preventiv-educativ şi sancţionator impus de art. 52 Cod penal, astfel că şi sub acest aspect, sentinţa a fost calificată ca justă. În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, Curtea a constatat că hotărârea primei instanţe este parţial legală şi temeinică. S-a reţinut,astfel, că potrivit încheierii de şedinţă din data de 26 septembrie 2012 reiese că partea vătămată N. N. s-a constituit parte civilă în procesul penal cu suma de 15.000 lei cu titlu de despăgubiri pentru daune materiale şi morale, fără a preciza întinderea fiecăreia şi deşi din dispozitivul aceleiaşi încheieri, rezultă că instanţa a pus în vedere acesteia să precizeze cuantumul daunelor materiale şi a celor morale solicitate şi să depună dovezi în susţinerea temeiniciei cererii, partea vătămată nu s-a conformat acestor dispoziţii şi nici nu s-a mai prezentat în instanţă. Având în vedere că în conformitate cu art. 1169 Cod Civil anterior, în vigoare la data comiterii faptelor „cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească” iar partea vătămată N. N. nu s-a conformat acestor dispoziţii legale, s-a conchis că în mod temeinic şi legal prima instanţă nu a admis cererea acesteia privind obligarea inculpatului la despăgubiri materiale. Dat fiind însă că din raportul de expertiză medico-legală nr. A1/11032/2011 din 09 decembrie 2011 eliberat de INML Mina Minovici Bucureşti a rezultat că în urma accidentului produs de inculpat partea vătămată a avut nevoie de 50-55 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare, s-a reţinut că în mod corect s-a stabilit că victima a suferit un prejudiciu personal nepatrimonial cauzat de suferinţele fizice şi psihice inerente în astfel de situaţii precum şi ca urmare a spitalizării acesteia în perioada 10-20 septembrie 2011 şi supunerea la tratamente ortopedice, astfel că în mod temeinic şi legal prima instanţă a stabilit că sunt îndeplinite cerinţele răspunderii civile delictuale prev. de art.14 alin.3 lit.b) Cod proc. penală comb. cu art.998 Cod civil şi, ca atare, obligarea inculpatului la daune morale este întrutotul justificată. În ceea ce priveşte cuantumul, şi în opinia Curţii, în raport de cererea de constituire de parte civilă pentru suma de 15.000 lei şi culpa concurentă a victimei, apreciată corect ca fiind egală cu cea a inculpatului, întrucât a traversat drumul naţional prin loc nepermis şi fără să se asigure, obligarea inculpatului la plata sumei de 6.000 lei cu titlu de despăgubiri civile reprezentând daune morale, este legală şi temeinică şi nu se impune majorarea acestora, critica invocată fiind nefondată. Hotărârea instanţei de fond a fost apreciată ca fiind însă afectată parţial de nelegalitate şi netemeinicie, din perspectiva obligării părţii civile la jumătate din cuantumul despăgubirilor civile solicitate de Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti şi Spitalul Judeţean de Urgenţă Buzău, întrucât în conformitate cu dispoziţiile cuprinse în art. 317 C.proc.pen. „judecata se mărgineşte la fapta şi la persoana arătate în actul de sesizare a instanţei”, şi numai în caz de extindere a procesului penal, şi la fapta şi persoana la care se referă extinderea. S-a arătat că prin rechizitoriul nr.759/P/2011 din 21 iunie 2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Pogoanele s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului B.A. şi pentru comiterea infracţiunii prev. de art. 184 alin. 1 şi 3 Cod penal, constatându-se, totodată, că între fapta săvârşită de acesta şi prejudiciul cauzat unităţilor spitaliceşti există legătură directă de cauzalitate iar prin chiar actul de sesizare a instanţei s-a stabilit că atât inculpatul cât şi partea vătămată sunt în mod egal responsabili de producerea prejudiciilor. Cu toate acestea s-a concluzionat că în mod greşit s-a dispus obligarea inculpatului şi a părţii civile la câte ½ din cuantumul despăgubirilor solicitate de cele două spitale, corect fiind ca judecata să se limiteze la soluţionarea laturii penale şi civile numai cu privire la inculpatul B.A., pentru diferenţă, părţile civile având dreptul de a se adresa instanţei pe cale separată, în condiţiile prevăzute de art.313 din Legea nr. 95/2006 în situaţia în care sumele nu sunt restituite benevol de către partea vătămată N.N. În raport de cele ce preced, Curtea, în temeiul disp. art. 38515 pct. 2 lit. d) C.proc.pen. a admis recursul declarat de partea civilă, a casat în parte, în latură civilă sentinţa şi în rejudecare, a înlăturat dispoziţiile primei instanţe privind obligarea părţii vătămate N. N. de la plata sumelor de 1162,04 lei către partea civilă Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti şi de 332,56 lei către partea civilă Spitalul Judeţean de Urgenţă Buzău, despăgubiri civile reprezentând cheltuieli de spitalizare, menţinând, în rest, dispoziţiile acesteia. (Judecător Ioana Nonea) [17] Revizuire. Cale de atac. Sentinţă pronunţată anterior Legii nr.202/2010. C.proc.pen., art. 407, art.281 modificat de Legea nr. 202/2010 Calea de atac formulată împotriva unei sentinţe pronunţată de către judecătorie prin care se soluţionează o cerere de revizuire în prezent este numai recursul, chiar dacă anterior Legii nr.202/2010 sentinţa iniţială prin care s-a dispus asupra fondului se putea formula atât apelul cât şi recurs. Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, Decizia civilă nr. 1397 din 19 octombrie 2012. Prin sentinţa penală nr. 697/28.06.2012 a Judecătoriei Buzău a fost respinsă ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuentul C.G.E., împotriva sentinţei penale nr. 926/23.05.1996 pronunţată de Judecătoria Buzău în dosarul nr. 9043/200/1995. Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că revizuentul în motivarea cererii sale a arătat că, la termenele de judecata din 14.12.1995 si 11.01.1996, membrii completului de judecată, respectiv cei doi judecători, au încălcat dispoziţiile procedurale ce procedurale ce reglementează desfăşurarea legală a procesului penal, situaţie în care la data de 24.06.2010 a formulat o plângere penală împotriva acestora, pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prev. de art. 246 Cod penal, abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi prev. de art. 247 Cod penal şi neglijenţă în serviciu prev. de art. 249 Cod penal. A mai învederat revizuentul că la soluţionarea cererii de revizuire nu trebuiesc ignorate dispoziţiile art. 414/5 alin. 4 Cod proc. penală, introdus prin pct. 58 al art. VIII (18) din Legea nr. 202/2010, dispoziţii care prevăd caracterul obligatoriu al Deciziei LX (60) din 24 septembrie 2007 pronunţată în interesul legii, în materie, de către înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constituită în Secţiile Unite. Prin sentinţa penală nr. 926/23.05.1996, Judecătoria Buzău a dispus condamnarea inculpatului C.G.E. pentru infracţiunea prev. de art. 239 alin. 2 Cod penal la o pedeapsă 1 an şi 6 luni închisoare cu aplic. art. 71-64 Cod penal, s-a dedus reţinerea din data de 08.04.1995 şi arestul preventiv din perioada 10.04.1995-14.04.1995, în baza art. 1605 Cod proc. penală s-a dispus restituirea către inculpat a cauţiunii în sumă de 100.000 lei, fiind obligat inculpatul la despăgubiri către partea vătămată constituită parte civilă şi către Spitalul Judeţean Buzău, precum şi la cheltuieli judiciare către stat. Această sentinţă penală a fost atacată cu apel şi recurs de către revizuentul C.G.E., în motivele invocate neregăsindu-se însă şi cel privind audierea martorului R.D., lipsa sa la termenul din data de 11.01.1996 şi nici cel privind neaudierea martorilor propuşi de inculpat. Instanţele de control judiciar au respins căile de atac formulate de inculpat, sentinţa Judecătoriei Buzău rămânând astfel definitivă prin decizia penală nr. 300/31.03.1998 a Curţii de Apel Ploieşti. Examinând cererea formulată de către revizuent, instanţa de fond a apreciat ca sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege cu privire la hotărârile ce pot fi atacate prev. de art. 393 alin.1 Cod proc. penală, titularii cererii (art.396 Cod proc. penală), termenul de introducere (art. 398 Cod proc. penală), este întemeiată pe unul din motivele prevăzute în mod limitativ de disp. 394 alin. 1 Cod proc. penală însă din probele strânse în cursul cercetării efectuate de procuror nu rezultă date suficiente pentru admiterea în principiu a cererii formulate. În acest sens, s-a observat că revizuentul şi-a întemeiat cererea pe disp. art.394 alin.1 lit.d) Cod proc. penală, respectiv cazul când un membru al completului de judecata a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere, acesta fiind motiv de revizuire doar atunci când a condus la pronunţarea unei hotărâri nelegale sau netemeinice. La data de 24.06.2010 revizuentul a formulat o plângere penală împotriva membrilor completului de judecată, care au pronunţat sentinţa penală nr. 926/23.05.1996 pronunţată de Judecătoria Buzău în dosarul nr. 9043/1995 pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prev. de art. 246 Cod penal, abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi prev. de art. 247 Cod penal şi neglijenţă în serviciu prev. de art. 249 Cod penal. Rezoluţia nr. 499/P/2010 din 04.01.2011, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiesti, în temeiul disp. art. 228 alin. 4 Cod proc. penală raportat la art. 10 alin.1 lit. g) din acelaşi cod şi art.122 alin.1 lit.d) Cod penal, a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de membrii completului de judecată, constatând că a intervenit prescripţia răspunderii penale pentru faptele reclamate de către revizuent. Potrivit disp. art. 395 alin.1 Cod proc. penală, situaţiile care constituie cazurile de revizuire prevăzute în art. 394 lit. b), c) şi d) se dovedesc prin hotărâre judecătorească sau prin ordonanţa procurorului, dacă prin acestea s-a dispus asupra fondului cauzei iar conform disp. art. 395 alin.2 Cod proc. penală, când organele arătate în art. 395 alin.1 Cod proc. penală, nu au putut examina fondul cauzei, situaţiile menţionate se constată prin procedura de revizuire şi prin alte dovezi decât o hotărâre judecătoreasca sau ordonanţa procurorului. Având în vedere că din interpretarea disp. art. 404 si 405 Cod proc. penală, rezultă că după etapa admiterii in principiu, urmează etapa rejudecării cauzei a cărei revizuire se cere, temeinicia motivului de revizuire invocat de către revizuent se stabileşte de către instanţă în etapa admisibilităţii în principiu, ca urmare a verificării probelor strânse în cursul cercetării efectuate de procuror, a actelor dosarului şi a probelor propuse de către revizuent. Din verificarea actelor dosarului nr. 9043/1995 în care a fost pronunţată sentinţa penală a cărei revizuire se solicită în cauză, instanţa de revizuire a reţinut că la termenul de judecată din data de 14.12.1995, instanţa de fond a dispus citarea martorului din acte R.D. şi a admis cererea de audiere a doi martori pentru termenul următor, însă la termenul din data de 11.01.1996 a fost audiat R.D. fără ca revizuentul (care avea calitatea de inculpat) sa fie prezent. În conformitate cu dispoziţiile art. 291 alin.3 Cod proc. penală, când partea este prezentă la un termen de judecată, aceasta primeşte termen în cunoştinţă şi nu mai este citată pentru termenele ulterioare, chiar dacă ar lipsi la unul dintre aceste termene, excepţiile de la această regulă sunt expres prevăzute de lege (militarii, persoanele private libertate). Aşadar, prin audierea martorului din acte R.D. de către instanţa de judecată la termenul din data de 11.01.1996 în condiţiile în care inculpatul avea termen în cunoştinţă, nu s-a procedat la încălcarea dispoziţiilor care reglementează desfăşurarea procesului penal şi nu i-a încălcat acestuia dreptul la apărare. De asemenea, neaudierea martorilor propuşi de către revizuent la niciunul din cele 5 termene ulterioare acordate cauzei de către instanţa de fond, nu conduce la concluzia că acestuia i-a fost încălcat dreptul la apărare, în condiţiile în care revizuentul care trebuia să-i prezinte personal în faţa instanţei, nu şi-a îndeplinit obligaţia procesuală de a-i prezenta personal sau de a depune lista cu numele şi adresa acestora, pentru a fi citaţi în vederea audierii. Nu în ultimul rând, instanţa de revizuire a constatat că revizuentul nu a invocat aceste aspecte în căile de atac promovate. Pe cale de consecinţă, s-a apreciat că aspectele invocate de revizuent nu sunt de natură să formeze concluzia instanţei cu privire la temeinicia motivului invocat de acesta în susţinerea cererii de revizuire, respectiv faptul că un membru al completului de judecata a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere, care să fi condus la pronunţarea unei hotărâri nelegale sau netemeinice faţă de revizuent. Împotriva acestei soluţii a declarat recurs revizuentul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie. Printre motivele invocate, unul dintre acestea s-a referit la încadrarea căii de atac revizuentul C.G.E. precizând că împotriva soluţiei pronunţate de către Judecătoria Buzău, calea de atac este apelul şi nu recursul deoarece, conform art.407 Cod proc. penală, sentinţele instanţei de revizuire sunt supuse aceloraşi căi de atac, ca şi hotărârile la care se referă revizuirea motiv pentru care, calea de atac este apelul ce ar trebui soluţionat de către Tribunalul Buzău. Examinând recursul formulat, prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, a criticilor invocate, cât şi sub toate aspectele conform disp. art. 3856 alin.3 Cod proc. penală, Curtea a apreciat că această cale de atac este nefondată. Referitor la motivul de recurs ce a vizat calea de atac ce trebuie declarată împotriva sentinţei nr. 597/28.06.2012 a Judecătoriei Buzău, Curtea a considerat că aceasta este recursul şi nu apelul, aşa cum menţionează revizuentul. Într-adevăr art.407 Cod proc. penală prevede că: „Sentinţele instanţei de revizuire, date potrivit art. 403 alin. 3 şi art. 406 alin. 1, sunt supuse aceloraşi căi de atac ca şi hotărârile la care se referă revizuirea, iar deciziile date în apel sunt supuse recursului”. Prin Legea nr. 202/2010 a fost modificat art. 281, punctul 3 în sensul că, instanţele având gradul de curte de apel, ca instanţă de recurs, judecă recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate de judecătorii în primă instanţă, cu excepţia celor date în competenţa tribunalului, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege. În raport de aceste prevederi, se constată că în prezent, infracţiunile de ultraj cum este cea pentru care revizuentul a fost condamnat prin sentinţa a cărei revizuire se solicită, sunt soluţionate în primă instanţă de către judecătorie, iar singura cale de atac prevăzută este recursul ce este soluţionat de către curtea de apel. Conform acestor noi dispoziţii este soluţionată şi calea de atac formulată de revizuent împotriva sentinţei nr. 527/28.06.2012 întrucât, în momentul de faţă, revizuirea unei sentinţe prin care o persoană este condamnată pentru infracţiunea de ultraj, nu poate să urmeze decât aceeaşi cale de atac ca şi sentinţa iniţială, respectiv recursul. Aşadar, calificarea ca şi recurs a căii de atac, formulată de către C.G.E. corespunde prevederilor art. 407 Cod proc. penală, dar ţine cont şi de modificările ce au vizat competenţa instanţelor, ca urmare a aplicării Legii nr. 202/2010. (Judecător Florentin Teişanu) [18] Evaziune fiscală. Drepturi interzise cu titlu de pedeapsă accesorie. Codul penal, art.64 lit. c Lipsa înscrierii expresă a drepturilor ce sunt interzise cu titlu de pedeapsă accesorie atunci când este indicat întregul text de lege care le prevede nu poate atrage nelegalitatea respectivei hotărâri. Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, Decizia civilă nr. 1627 din 5 decembrie 2012. Prin sentinţa penală nr. 172 din 02.07.2012, pronunţată de Judecătoria Vălenii de Munte, în temeiul art.6 din Legea nr.241/2005 cu aplic.art.3201 alin.7 Cod proc. penală a fost condamnat inculpatul P.O.C. la o pedeapsă de 8 luni închisoare. În temeiul art.71 alin.1 şi 2 Cod penal au fost interzise inculpatului drepturile prev. de art.64 alin.1 lit.a) teza a II-a, lit.b) şi lit.c) Cod penal. Conform disp. art.81 Cod penal s-a dispus suspendarea executării pedepsei pe o durată de 2 ani şi 8 luni, care constituie termen de încercare potrivit art.82 Cod penal, iar în baza art.71 alin.5 Cod penal, s-a dispus şi suspendarea executării pedepselor accesorii. Potrivit disp. art.359 Cod proc. penală s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art.83 Cod penal privind revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei. În baza disp. art.3201 alin.5 Cod proc. penală s-a disjuns latura civilă a cauzei. Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că în perioada 25.03.2008-25.06.2009 inculpatul P.O.C. -în calitate de asociat şi administrator al S.C. N.C. S.RL. a reţinut dar nu a virat la bugetul consolidat de stat impozitele şi contribuţiile rezultând din salariilor angajaţilor societăţii, producând un prejudiciu în sumă de 13.155 lei. Din probele administrate în cauză a menţionat instanţa de fond a reţinut existenţa vinovăţiei inculpatului P.O.C. în ceea ce priveşte săvârşirea infracţiunii de reţinere şi nevărsare, cu intenţie, în cel mult 30 de zile de la scadenţă a sumelor reprezentând impozite sau contribuţii cu reţinere la sursă prevăzută şi pedepsită de art.6 din Legea nr.241/2005. La individualizarea pedepsei prima instanţă a avut în vedere dispoziţiile art.72 Cod penal şi ale art.3201 Cod proc. penală. Având în vedere că inculpatul nu este cunoscut cu antecedente penale şi apreciind că scopul pedepsei poate fi atins şi fără executarea efectivă a acesteia, în temeiul art.81 Cod penal instanţa de fond a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe o durată compusă din cuantumul acesteia, la care s-a adăugat un interval de timp de 2 ani, constituit termen de încercare potrivit art.82 Cod penal. Conform art.71 alin.5 Cod penal, pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei s-a suspendat şi executarea pedepselor accesorii. În temeiul art.359 Cod proc. penală a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art.83 Cod penal privind revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei. Potrivit disp. art.3201 al.5 Cod proc. penală s-a disjuns latura civilă a cauzei în vederea continuării judecăţii laturii civile. Împotriva acestei soluţii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Judecătoria Vălenii de Munte criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie. Printre motivele invocate unul dintre acestea a fost acela că instanţa de fond în dispozitivul hotărârii recurate nu a precizat care drepturi prev. de art. 64 alin.1 lit. c) Cod penal au fost interzise inculpatului. Examinând recursul formulat, prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, a criticilor formulate, cât şi sub toate aspectele conform disp. art. 385/6 alin.3 Cod procedură penală, Curtea apreciază că această cale de atac este nefondată, aşa cum se va arăta în continuare. Probele administrate în cauză, respectiv: certificatul de înregistrare, actul constitutiv, cât şi fişele sintetice ale conturilor 412, 432, 422, toate ale SC N.C. SRL, încheierea nr. 885/15.04.2006 prin care aceasta a fost înregistrat la Registrul Comerţului, declaraţiile inculpatului şi declaraţiile martorilor, dar şi din extrasele de cont, balanţa parţială şi diverse ştate de plată, au condus Curtea la concluzia că instanţa de fond a reţinut corect situaţia de fapt, aşa cum aceasta s-a derulat în realitate. Pe scurt s-a constatat că inculpatul, în calitate de administrator unic al societăţii menţionate anterior, a reţinut dar nu a vărsat la bugetul statului cu intenţie în termenul prevăzut de lege, impozitelor şi celorlalte contribuţii cu reţinere la sursă. În drept, această faptă, în mod justificat s-a apreciat că întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 6 din Legea nr. 241/2005. Referitor la faptul că judecătorul fondului nu a specificat care anume drepturi îi sunt interzise inculpatului, în baza art. 64 lit. c) Cod penal, Curtea a apreciat că acestea sunt expres şi limitativ prevăzute de textul de lege. Art. 64 lit. c) Cod penal, prevede că drepturile ce sunt interzise sunt: dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, ori de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii. Observând că inculpatul a săvârşit infracţiunea în calitate de administrator unic al unei societăţi comerciale, este lesne de înţeles că toate aceste drepturi prevăzute de textul de lege mai sus menţionat i-au fost interzise. În consecinţă, Curtea a considerat că lipsa exemplificării exprese a drepturilor ce i-au fost interzise inculpatului în temeiul art.64 lit.a) Cod penal, având în vedere cele de mai sus, nu poate fi considerată motiv pentru casarea sentinţei instanţei de fond, situaţie în care sub acest aspect recursul a fost respins ca nefondat. (Judecător Florentin Teişanu) [19] Asistenţă juridică obligatorie. Persoană care nu este înscrisă în tabloul de avocaţi aparţinând U.N.B.R. Cod proc. penală art. 171-173 Legea nr.51/1995 art.1 alin.2 Asistenţa juridică a unei persoane trimisă în judecată pentru săvârşirea unei infracţiunii pentru care legea prevede o pedeapsă mai mare de 5 ani închisoare de către o altă persoană care deşi depune la dosar delegaţie de avocat dar care nu este înscrisă pe tabloul nici unui barou aparţinând U.N.B.R. nu echivalează cu asistenţă juridică obligatorie impusă de art.171 Cod proc. penală. Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, Decizia civilă nr. 1531 din 15 noiembrie 2012.        Prin sentinţa penală nr. 113 din data de 18 aprilie 2012, Judecătoria Găeşti l-a condamnat pe inculpatul parte vătămată F.N., în baza art.208 alin.1-209 alin.1 lit.a), g) şi i) Cod penal cu aplic. art.37 lit.b) Cod penal şi art.74 şi art.76 Cod penal la pedeapsa de 1 an închisoare, iar în baza art.71 Cod penal s-au interzis inculpatului exerciţiul drepturilor civile prev. de art.64 alin.1 lit.a) teza a-II-a şi lit.b) Cod penal. În baza art.334 Cod proc. penală s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei privind pe inculpatul S.M.G., din infracţiunea prev. de art.208 alin.1-209 alin.1 lit.a), g) şi i) Cod penal în infracţiunea prev. de art.210 Cod penal rap. la art.208 alin.1-209 alin.1 lit.a), g) şi i) Cod penal şi în consecinţă: În temeiul disp. art.11 pct.2 lit.b) comb. cu art.10 lit.h) Cod proc. penală şi art.131 alin.2 din acelaşi cod a fost încetat procesul penal privindu-l pe acest inculpat, ca urmare a retragerii plângerii prealabile. Conform disp. art.118 alin.1 lit.b) şi art.118 alin.3 Cod penal s-a confiscat de la inculpaţi suma de 1500 lei reprezentând echivalentul în bani al atelajului folosit la săvârşirea faptei. Potrivit disp. art.11 pct.2 lit.b) comb. cu art.10 lit.h) Cod proc. penală şi art.131 alin.2 din acelaşi cod a fost încetat procesul penal pornit împotriva inculpaţilor: F.N. pentru art.217 Cod penal la plângerea părţii vătămate V.G.; V.G. pentru art.180 alin.2 Cod penal la plângerea părţii vătămate F.N. şi, respectiv P.I., la plângerea părţii vătămate F.N. Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că în seara zilei de 23.09.2010 inculpaţii F.N. şi S.M.G. s-au hotărât să sustragă mai multe bunuri din gospodăria părţii vătămate V.G., profitând şi de faptul că anterior inculpatul S.M.G. cunoştea topografia imobilului deoarece lucra şi locuia temporar aici fiind ziler şi plătit de partea vătămată V.G. În aceste circumstanţe, cei doi au luat mai multe ţevi metalice, foi de tablă ondulată pe care le-au dus în livada imobilului lăsându-le acolo până în momentul în care s-au reîntors cu un atelaj hipo. După ce au încărcat aceste bunuri în respectivul atelaj, inculpaţii s-au hotărât să cerceteze şi interiorul imobilului pentru a mai sustrage şi alte bunuri. Folosindu-se de cheia ce asigura uşa de acces în imobil, inculpatul S.M.G. cunoscând locul unde aceasta fusese lăsată de proprietar, a intrat şi a sustras mai multe bunuri. Inculpatul F.N. din interiorul autoturismului Renault Megan aparţinând părţii vătămate V.G. care se afla parcat în curtea imobilului a sustras radiocasetofonul auto şi un încărcător al unui telefon mobil. Pentru a pătrunde în interiorul autoturismului inculpatul F.N. a tăiat copertina din material tip prelată. Toate aceste bunuri au fost transportate cu atelajul hipo la domiciliul inculpatului F.N. unde inculpaţii au rămas până a doua zi. Pe data de 25.09.2010 partea vătămată V.G. împreună cu inculpatul P.I., au mers la domiciliul lui F.N. pentru a-şi recupera bunurile. Acesta din urmă a recunoscut că a participat la sustragerea de bunuri şi a predat televizorul color, precizând însă că a doua zi urmează să îi predea şi restul bunurilor sustrase. Deoarece inculpatul F.N. nu i-a restituit bunurile pe data de 26.09.2010 în jurul orelor 17,00 partea vătămată V.G. şi inculpatul P.I. însoţiţi de mai mulţi martori s-au deplasat la domiciliul lui F.N. Aici acesta din urmă i-a invitat pe V.G. şi P.I. să intre în curtea locuinţei sale, deschizând în acest sens porţile de acces şi, totodată, ajutând la încărcarea ţevilor şi a tablei ondulate. La plecare partea vătămată V.G. împreună cu altă persoană i-au solicitat lui F.N. restituirea şi a celorlalte bunuri sustrase, bunuri care potrivit susţinerilor acestuia din urmă, se aflau la domiciliul inculpatului S.M.G. Pentru acest motiv F.N. s-a urcat în autoturismul său personal în scop de a se deplasa să recupereze bunurile, însă imediat a fost lovit cu palmele şi cu pumnii de către partea vătămată V.G. şi inculpatul P.I., suferind astfel leziuni ce au necesitat pentru vindecare 12-14 zile îngrijiri medicale, conform certificatului medico – legal nr.1064/27.09.2010. În consecinţă, s-a apreciat că faptele inculpatului S.M.G. întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art.210 Cod penal raportat la art.208 alin.1- 209 alin.1 lit.a), g) şi i) Cod penal, ale inculpatului F.N. elementele constitutive ale infracţiunilor prev. de art.208 -209 alin.1 lit.a), g) şi i) şi art.217 alin.1 Cod penal iar ale părţii vătămate, devenită inculpat V.G. şi inculpatului P.I. de a-l lovi pe inculpatul parte vătămată F.N. producându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare 12-14 zile îngrijiri medicale întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de lovire prevăzută şi pedepsită de art.180 alin.2 Cod penal. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs Parchetul de pe lângă Judecătoria Găeşti şi inculpatul parte vătămată F.N., criticând-o pe motive de nelegalitate şi netemeinicie. Inculpatul parte vătămată F.N. prin apărătorul ales a criticat soluţia instanţei de fond, solicitând în principal trimiterea cauzei spre rejudecare, deoarece la instanţa de fond acesta nu a beneficiat de asistenţă juridică obligatorie. În acest sens s-a arătat că inculpatul a fost trimis în judecată şi condamnat, printre altele, pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art.208 alin. 1-209 alin.1 lit.a), g) şi i) Cod penal, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani. Potrivit dispoziţiilor art. 171 alin.3 Cod proc. penală, în cursul judecăţii, asistenţa juridică a inculpatului este obligatorie când legea prevede pentru infracţiunea săvârşita pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani. Din economia disp. art. 171 - art. 173 şi în special, a art.172 alin. 8, rezultă că apărătorul ce trebuie să acorde asistenţa juridică inculpatului (şi care poate fi ales sau desemnat din oficiu) trebuie să fie un avocat care să facă parte din baroul de avocaţi (întrucât în cazul neasigurării asistenţei juridice, obligaţie ce-i revine apărătorului, organele judiciare pot sesiza conducerea baroului de avocaţi spre a lua măsuri). Actele depuse cu ocazia soluţionării acestei căi de atac, arată apărătorul recurentului inculpat denotă faptul că numitul OA nu este înscris în nici un tablou al vreunui barou din care face parte, barou component al Uniunii Naţionale a Barourilor din România (U.N.B.R.). La acest motiv de recurs a achiesat şi procurorul de şedinţă, care după susţinerea motivelor iniţiale le-a completat şi cu acest motiv. Examinând recursurile formulate prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, a criticilor invocate dar şi sub toate aspectele conform art. 3856 alin.3 Cod proc. penală, Curtea a considerat că ambele căi de atac sunt fondate. Astfel cum a arătat inculpatul parte vătămată F.N., el a fost trimis în judecată printre altele pentru infracţiunea prev. de art. 208 alin.1 -209 alin.1 lit.a), g) şi i) Cod penal, care este pedepsită cu închisoarea de la 3 la 15 ani. Conform art. 171 alin.3 Cod proc. penală, asistenţa juridică este obligatorie în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare, situaţie în care se constată că se află şi inculpatul parte vătămată recurent F.N. La instanţa de fond conform împuternicirii avocaţiale existente la fila 16, acest inculpat a fost asistat de către „avocatul” O.A. Din adresele depuse la dosar în faţa instanţei de recurs, aflate la filele 23 şi 24, rezultă că numitul O.A. nu figurează pe tabloul avocaţilor din Barourile Dâmboviţa şi/sau Bucureşti. Referitor la acestea, Curtea reţine că asistenţa juridică în cadrul proceselor penale aşa cum prevede art.1 alin.2 din Legea nr.51/1995, republicată privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat este acordată „numai de avocaţii înscrişi în tabloul baroului din care fac parte, barou component al Uniunii Naţionale a Barourilor din România”. Deoarece din înscrisurile mai sus menţionate rezultă că numitul O.A. nu face parte din nici un barou component al U.N.B.R., Curtea a considerat că acestuia nu i s-a acordat o asistenţă juridică în conformitate cu prevederile art. 171 Cod proc. penală. Consecinţa acestei situaţii de fapt este prevăzută de art. 197 alin. 2 Cod proc. penală şi nu poate conduce decât la nulitatea absolută a sentinţei recurate în ceea ce-l priveşte pe inculpatul parte vătămată recurent F.N. În plus, faţă de acestea, apreciind că situaţia de fapt dedusă judecăţii este în strânsă legătură cu activitatea recurentului F.N., Curtea a considerat că se impune casarea întregii sentinţe recurate şi rejudecarea cauzei în integralitate, urmând a se avea în vedere şi celelalte motive invocate de către procuror şi acest recurent. (Judecător Florentin Teişanu) Decizii Relevante Trimestrul IV 2012 Secţia I Civilă [20] Decizie de concediere emisă fără respectarea dispoziţiilor art. 69 alin. 3 Codul muncii. Sancţiuni. Codul muncii, art. 69 alin. 3, art. 78 În litigiul pendinte judecăţii, recurenta nu a respectat condiţiile prevăzute de art. 69 alin.3 Codul muncii, context în care s-a apreciat că prima instanţă a procedat în mod corect la aplicarea sancţiunii reglementată de art. 78 Codul muncii, dispunând anularea deciziei de concediere contestată în cauză. Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă, Decizia civilă nr. 3492 din 22 octombrie 2012. Curtea de Apel Ploieşti a fost investită în dosarul nr. 6598/105/2011 cu soluţionarea recursului declarat de intimata SNTFM CFRM SA, în contradictoriu cu contestatoarea R.C., împotriva sentinţei civile nr. 1169/13.02.2012 pronunţată de Tribunalul Prahova, prin care s-a admis contestaţia formulată de R.C. şi s-a anulat decizia nr. C12.1/3168 din data de 05.07.2011 emisă de intimată, fiind repuse părţile în situaţia anterioară actului de concediere. Prin aceeaşi sentinţă, s-a dispus reintegrarea contestatoarei în funcţia deţinută anterior, fiind obligată intimata să plătească, contestatoarei o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatoarea până la data reintegrării efective. Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, potrivit actelor dosarului, contestatoarea Roşu Cristina a devenit salariata intimatei Societatea Naţională de Transport Feroviar de Marfă „CFR Marfă” SA la data de 01.05.1999, în temeiul contractului individual de muncă nr. M.7.a.1/754/596/01.05.1999, prestând activitate în meseria de magaziner tranzit la locul de muncă Staţia Ploieşti Triaj. Urmare a Programului de restructurare şi reorganizare a CFR Marfă SA, aprobat prin Hotărârea AGA nr. 8/06.05.2011 (programul de concediere colectivă), prin decizia nr.CI2.1/3168 din data de 05.07.2011 s-a dispus concedierea contestatoarei în temeiul dispoziţiilor art. 65 alin. 1 din Codul Muncii, începând cu data de 08.07.2011. În conformitate cu art. 5 din decizia contestată, a constatat tribunalul, intimata a menţionat ca şi criterii ce au stat la baza concedierii faptul că au fost desfiinţate o parte din posturile de natura celui deţinut de contestator, precum şi că salariata ar fi obţinut rezultate slabe la verificarea profesională periodică. În acord cu dispoziţiile art. 69 alin. 3 din Codul Muncii, a reamintit tribunalul, criteriile pentru departajarea salariaţilor în situaţia concedierii colective prevăzute de contractele colective de muncă se aplică după evaluarea obiectivelor de performanţă. Tribunalul a constatat că intimata nu a făcut nicio dovadă din care să rezulte că ar fi întreprins vreun fel de măsuri pentru evaluarea propriilor salariaţi sub aspectul competenţei profesionale, respectiv al obiectivelor de performanţă, limitându-se să aplice în mod unilateral criteriile de natură socială prevăzute în Notificarea nr. 9582/09.05.2011. În acest context, tribunalul a apreciat că neluarea în considerare a dispoziţiilor art. 69 alin. 3 din Codul Muncii constituie un motiv temeinic pentru anularea deciziei contestate, cu atât mai mult cu cât societatea intimată nu a desfiinţat toate posturile de magaziner tranzit din cadrul Staţiei Ploieşti Triaj, ci doar o parte dintre acestea, după reorganizare, statul de funcţii prevăzând un număr de 13 posturi de magaziner tranzit (faţă de 15 posturi iniţial). Împotriva sentinţei a declarat recurs, în termenul legal reglementat de art. 215 din Legea nr.62/2011, intimata SNTFM CFR Marfă SA, criticând-o ca nelegală din perspectiva cazurilor de modificare reglementate de pct.8 şi 9 ale art. 304 Cod pr.civilă. În dezvoltarea motivelor de recurs s-a învederat că în mod greşit prima instanţă a stabilit că în cauză nu au fost respectate disp. art. 69 alin. 3 C.proc.civ. A precizat recurenta că salariaţilor săi nu li se puteau aplica criteriile suplimentare reglementate de art. 69 al.3 Codul muncii, deoarece obiectivele de performanţă nu erau stabilite şi aduse la cunoştinţa angajaţilor la momentul concedierii, motiv pentru care au fost aplicate criteriile stabilite în CCM pe anii 2011-2012. A susţinut recurenta că a dovedit prin actele depuse că reorganizarea societăţii a fost reală, efectivă şi serioasă, decizia fiind astfel legală, conform prevederilor art.69 şi 76 Codul muncii şi respectiv celor reglementate de art. 60 din CCM pe anii 2011-2012. S-a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei, în sensul respingerii contestaţiei. Intimata RC, reprezentată în instanţă de avocatul ales, a solicitat prin concluziile orale formulate, respingerea recursului ca nefondat, urmând a se lua act că nu solicită cheltuieli de judecată. La data de 22 octombrie 2012, Curtea de Apel Ploieşti a pronunţat decizia nr. 3492, prin care a respins ca nefondat recursul declarat de intimata SNTFM CFRM SA. Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut că în cauză nu pot fi validate criticile recurentei, având în vedere că, în raport de data emiterii deciziei de concediere – 5.07.2011 – dispoziţiile art. 69 al.3 Codul muncii, care impuneau pentru departajarea salariaţilor, ca aplicarea criteriilor reglementate de alin. 2 lit. d al aceluiaşi articol, să se realizeze după evaluarea analizării criteriilor de performanţă, erau în vigoare, fiind introduse prin Legea nr.40/2011, publicată în M.O. nr. 225 din 31.03.2011, act normativ intrat în vigoare la data de 30.04.2011. Curtea a reamintit că textul de lege menţionat a modificat criteriile pentru stabilirea ordinii de prioritate la concedieri, în sensul trecerii pe primul plan a celui privind competenţa profesională/realizările de la locul de muncă. Conform noii dispoziţii legale, numai după aplicarea acestui criteriu, intimata putea proceda la selecţia salariaţilor care urmau a fi concediaţi prin utilizarea criteriilor de natură socială, prevăzute de contractul colectiv de muncă şi de lege. În pricina pendinte judecăţii, a arătat Curtea, recurenta nu a ţinut cont de dispoziţiile art. 69 alin. 3 Codul muncii, aspect ce a fost corect constatat de către judecătorul fondului. Curtea a reamintit că, potrivit disp. art. 78 Codul muncii, concedierea dispusă cu încălcarea oricăreia dintre condiţiile de fond sau de formă prevăzute de lege este sancţionată cu nulitatea absolută. În acest sens, Curtea Constituţională a stabilit prin decizia nr.150/2010 că ambele condiţii, de fond ori de formă constituie motive de ordine publică, de natură să atragă nulitatea absolută a deciziei de concediere. Raţiunea considerării ambelor categorii ca fiind de ordine publică, a statuat instanţa de contencios constituţional, o constituie faptul că în raportul de muncă ce se naşte, statul, prin politica sa, trebuie să ocrotească partea aflată în situaţia de inferioritate economică. Cum în speţă recurenta nu a respectat condiţiile prevăzute de art. 69 al.3 Codul muncii, în mod corect, a stabilit Curtea, prima instanţă a procedat la aplicarea sancţiunii reglementată de art.78 Codul muncii, dispunând anularea deciziei de concediere contestată în prezenta cauză. În acest context, constatând nerespectarea textului de lege menţionat, devine lipsită de relevanţă susţinerea recurentei privind îndeplinirea celorlalte condiţii de fond şi de formă, dispoziţia legiuitorului stabilind expres, prin art.78 Codul muncii, menţionat în precedent, că cerinţa pentru valabilitatea deciziei de concediere este ca toate condiţiile legale să fie respectate, nicidecum o parte dintre acestea. În considerarea acestor argumente, constatând că nu există motive de reformare a sentinţei, Curtea a procedat, în temeiul art. 312 al.1 C.proc.civ., la respingerea recursului ca nefondat. (Judecător Andra Corina Botez) [21] Dreptul muncii. Sancţiunea disciplinară. Desfacerea contractului individual de muncă. Codul muncii (art. 263 Vechiul cod), art. 247 alin. 1 Art.247 alin.1 Codul muncii (art.263 vechiul cod), angajatorul dispune de prerogativă disciplinară, având dreptul de a aplica, potrivit legii, sancţiuni disciplinare salariaţilor ori de câte ori constată că aceştia au săvârşit o abatere disciplinară. Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă, Decizia civilă nr. 3632 din 31 octombrie 2012 Prin Decizia civilă nr. 3632/31 oct.2012 , Curtea de Apel Ploiesti a admis recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 1795 din 14 martie 2012, Tribunalul Prahova. Pentru a pronunţa aceasta decizie, Curtea, a reţinut că în ce priveşte împrejurările în care au fost comise faptele disciplinare reţinute în sarcina salariatului, în urma inventarului din 03.08.2010 s-a constatat lipsa unui număr de 328 de produse marca Adidas, iar în aceste condiţii, întrucât nu exista nicio probă directă din care se rezulte care sunt persoanele vinovate de sustragerea acestor produse, societatea a reţinut în sarcina salariaţilor cu atribuţii de gestiune faptele de a nu-şi fi îndeplinit atribuţiile stabilite prin fişa postului şi prin Regulamentul Intern. Cu toate acestea, numărul foarte mare de produse lipsa (328) exclude posibilitatea sustragerii acestora de către vizitatori/clienţi (exceptând cazul în care aceştia ar fi avut complicitatea intimatului-contestator şi a celorlalţi salariaţi cu atribuţii de gestiune şi face foarte probabilă teza sustragerii produselor de către chiar salariaţii intimatei. Prin urmare, deşi nu există dovezi directe din care să rezulte faptul că intimatul-contestator s-ar fi făcut responsabil de sustragerea produselor respective şi deşi acesta nu a fost sancţionat pentru o astfel de faptă, instanţa de judecată (în virtutea principiului aflării adevărului) avea obligaţia de a analiza şi de a ţine cont de toate detaliile şi împrejurările concrete ale speţei. În ce priveşte prejudiciul suferit de angajator, aşa cum lesne, se poate observa, este semnificativ, ridicându-se la suma de 19.151,78 lei. Prin urmare, din perspectiva consecinţelor produse, se impunea aplicarea celei mai severe dintre sancţiuni. Totodată, având în vedere numărul foarte mare de produse constatate lipsă, apare ca evident faptul că, intimatul-contestator ar fi putut descoperi şi raporta situaţia cu un minim de diligenţe (poate fi destul de dificil uneori, pentru un gestionar, să constate lipsa a 1-2 produse, însă lipsa unui nr. de 328 este la fel de dificil de greu de ignorat). Prin urmare, intimatul-contestator nu doar că nu şi-a îndeplinit atribuţiile de verificare şi control al stocului de marfă, dar mai mult, din împrejurările speţei, rezultă că acesta ar fi cunoscut şi ascuns faţă de angajator existenţa acestor lipsuri. De asemenea, din cuprinsul procesului-verbal de cercetare disciplinară, deşi situaţia şi vinovăţia intimatului-contestator erau evidente, însă acesta a ales să nu colaboreze cu membrii comisiei de cercetare disciplinară, refuzând să ofere orice fel de informaţii de natură a conduce la descoperirea adevărului. Faţa de toate aceste împrejurări, se apreciază că sancţiunea aplicată fostului salariat este una corectă, fiind proporţională cu vinovăţia şl gravitatea abaterilor reţinute în sarcina acestuia. Faptul că intimatul-contestator nu mai fusese sancţionat anterior, nu reprezintă o împrejurare care, prin ea însăşi, justifice înlocuirea sancţiunii aplicate. (Judecător Violeta Dumitru) [22] Litigiu de muncă având ca obiect plata unor drepturi salariale restante. Suspendarea de drept a judecării cauzei intervenită ca urmare a deschiderii împotriva societăţii pârâte a procedurii insolvenţei prevăzută de Legea nr.85/2006. Legea nr.85/2006, art.36 Articolul 36 din Legea nr.85/2006 se referă atât la acţiunile judiciare începute înainte de deschiderea procedurii, cât şi la cele începute după deschiderea procedurii, precum şi la toate creanţele care s-ar putea pretinde contra debitorului aflat în procedura insolvenţei, inclusiv creanţele de natură salarială, iar suspendarea instituită de acest text de lege operează prin efectul legii, efectul suspensiv producându-se de la pronunţarea hotărârii de deschidere a procedurii, instanţa de judecată trebuind doar să o constate, textul conţinând o normă imperativă, ce are drept scop concentrarea tuturor litigiilor având obiect averea debitorului în competenţa exclusivă a judecătorului sindic. Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă, Decizia civilă nr. 3528 din 23 octombrie 2012 Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, reclamantul ... a chemat în judecată pe pârâta ... solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei să-i plătească suma de 3500 lei reprezentând contravaloare drepturi salariale restante şi suma ce reprezintă contravaloarea zilelor de concediu de odihnă neefectuate până la data încetării contractului său de muncă, actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii efective a acesteia. În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că a lucrat ca lăcătuş, iar încetarea contractului său de muncă s-a făcut în urma deciziei nr.947/25.05.2011, în baza prevederilor art.79 Codul muncii şi până la acest moment, nu i s-a pus la dispoziţie suma cuvenită reprezentând drepturi salariale restante, neîncasate şi suma ce reprezintă contravaloarea zilelor de concediu de odihnă neefectuate până la data încetării contractului său de muncă. A menţionat reclamantul că a înaintat pârâtei mai multe notificări, care i-a comunicat ulterior că se află în procedura de insolvenţă, pe rolul Tribunalului Bucureşti aflându-se dosarul nr.31627/3/2011, cu termen de judecată la data de 03.02.2011. S-a mai învederat de către reclamant că a înaintat prezenta cerere în vederea obţinerii unui titlu în baza căruia, potrivit dispoziţiilor Legii nr.85/2006, se va înscrie în tabelul de creanţă în dosarul de insolvenţă al pârâtei, comunicând notificarea lichidatorului numit, ce a fost indicat şi în dosarul aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, în vederea încunoştinţării acestor instituţii cu privire la demersurile efectuate de reclamant în vederea obţinerii drepturilor băneşti ce i se cuvin ca fost angajat al pârâtei. Reclamantul şi-a întemeiat în drept acţiunea pe disp.art.269 Codul muncii. Prin cererea înregistrată la data de 20.04.2012, pârâta a solicitat suspendarea cauzei având în vedere prevederile imperative ale Legii nr.85/2006, care stipulează că de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale, precizându-se de către pârâtă că prin încheierea din 20.05.2011, dată în dosarul nr.31267/3/2011 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a VII-a Comercială, s-a deschis procedura generală împotriva pârâtei, în temeiul art.32 alin.1 din Legea nr.85/2006. Prin încheierea de şedinţă din data de 15.06.2012, Tribunalul Prahova a dispus suspendarea judecării cauzei în baza disp.art.36 din Legea nr.85/2006. Ulterior, prin încheierea din Camera de Consiliu din 03.08.2012, s-a admis sesizarea din oficiu dispunându-se îndreptarea erorii materiale strecurată în practicaua încheierii de şedinţă din data de 18.06.2012, în sensul că se va trece data încheierii ca fiind 18.06.2012, în loc de 15.06.2012. Împotriva încheierilor de şedinţă din data de 15.06.2012 şi din data de 18.06.2012 reclamantul a declarat recurs, criticându-le ca nelegale. Prima critică din recurs a vizat procedura de citare arătându-se că citaţia înaintată către administratorul judiciar, cu sediul indicat, nu este primită, ci este prin afişare, iar disp. art 921 Cod pr.civilă stipulează că citarea persoanei juridice nu se realizează dacă aceasta este prin afişare.De asemenea, pârâta nu a fost citată la niciunul din sediile indicate în cererea introductivă. S-a conchis că pricina s-a judecat cu lipsă de procedură cu pârâta şi societatea de insolvenţă. S-a mai susţinut că instanţa de fond nu a cercetat în baza unor dovezi concrete din partea pârâtei, care este stadiul procedurii insolvenţei, aceasta dispunând suspendarea cauzei chiar dacă are la dosar o cerere semnată şi ştampilată de reprezentantul legal al pârâtei, existând dovada că nu sunt îndeplinite disp.art 47 din Legea nr.85/2006, dreptul de administrare nefiind ridicat şi nu a verificat data la care reclamantul a depus acţiunea, respectiv data de 09.01.2012 şi stadiul procedurii insolvenţei pârâtei la această dată, pentru a se stabili dacă obiectul cauzei prezente se poate judeca. A arătat recurentul că la data de 11.05.2012, în dosarul nr. 31627/3/2011 al Tribunalului Bucureşti, instanţa s-a pronunţat în sensul că a admis cererea formulată de administratorul judiciar PMI IPURL dispunând ridicarea dreptului de administrare al debitoarei SC Compania de Transport Feroviar Bucureşti, iar cum dreptul de administrare al pârâtei este ridicat ulterior introducerii cererii recurentului, care a avut loc la 09.01.2012, pârâta poate sta în judecată şi poate fi obligată la plata sumei ce i se cuvine recurentului. A precizat recurentul că potrivit art. 47 alin.1 din Legea nr.85/2006, deschiderea procedurii ridică debitorului dreptul de administrare - constând în dreptul de a-şi conduce activitatea, de a-şi administra bunurile din avere şi de a dispune de acestea dacă acesta nu şi-a declarat, în condiţiile art. 28 alin.1 lit. h sau, după caz, art. 33 alin.6, intenţia de reorganizare.Astfel, de la data deschiderii procedurii, dreptul de administrare se ridică debitorului de regulă, ceea ce înseamnă că reprezentarea debitorului trece asupra practicianului în insolvenţă desemnat de judecătorul sindic. Totodată, conform art.3 pct.30 din Legea nr.85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, mandatul administratorilor statutari încetează de la data ridicării dreptului de administrare sau de la data desemnării administratorului special. Mandatul administratorului special se limitează la reprezentarea intereselor acţionarilor/asociaţilor de la data ridicării dreptului de administrare. Încetarea mandatului impune obligaţia predării gestiunii. În continuare arată recurentul că în perioada cuprinsă între momentul formulării cererii introductive şi momentul deschiderii procedurii de insolvenţă administratorii statutari ai societăţii comerciale debitoare îşi exercită dreptul de administrare a societăţii în mod complet prin conducerea executivă a societăţii. În acest moment activitatea debitorului este încă circumscrisă celei normale şi exercitarea dreptului de administrare poate privi toate operaţiunile unei astfel de activităţi. În schimb, activitatea societăţii odată cu deschiderea procedurii insolvenţei este limitată strict la scopul procedurii, adică al stingerii creanţelor şi al maximizării averii debitorului sau conform unui plan în cadrul reorganizării şi este coordonată de administratorul judiciar numit de instanţă sau ulterior de creditori. A menţionat recurentul că atributele dreptului de administrare suferă modificări de la o etapă la alta a procedurii, iar după deschiderea procedurii de insolvenţă şi ridicarea dreptului de administrare, încetează dreptul societăţii debitoare de a-şi conduce activitatea, de a-şi administra bunurile şi de a dispune de ele, administrarea societăţii trecând de la administratorii statutari la administratorul judiciar, aşa încât reprezentarea societăţii revine administratorului judiciar, fiind astfel persoana care are dreptul să semneze actele emise de către societatea debitoare. Ridicarea în parte a dreptului de administrare, susţine recurentul, implică o hotărâre de deschidere detaliată în privinţa atribuţiilor administratorului judiciar pe de o parte, şi ale administratorului special/statutar, pe de altă parte. A arătat recurentul că dacă la momentul deschiderii procedurii generale nu s-a ridicat dreptul de administrare şi există contracte în derulare (art. 86 alin.1), activitatea curentă continuată în raport cu acestea va fi administrată pentru o scurtă perioadă de timp de către administratorul statutar pentru că, oricum, la acel moment nu are cine să exercite în fapt dreptul respectiv, deoarece administratorul special nu este încă desemnat, iar administratorul judiciar, deşi a fost desemnat cel puţin provizoriu, nu a preluat dreptul de administrare, întrucât nu s-a ridicat acest drept debitorului, în raport cu declararea intenţiei de reorganizare. În conformitate cu art. 20 alin.2 teza a II-a şi a III-a din lege, atribuţiile manageriale aparţin administratorului judiciar ori lichidatorului său, în mod excepţional, debitorului, dacă acestuia nu i s-a ridicat dreptul de a-şi administra averea, iar deciziile manageriale pot fi controlate sub aspectul oportunităţii de către creditori, prin organele acestora. A subliniat recurentul că a dovedit că instanţa de fond în mod superficial a dispus suspendarea cauzei în baza disp.art 36 din Legea nr. 85 /2006, neverificând dacă este aplicabil art .52 din legea insolvenţei, cauză ce se putea judeca dacă ar fi intervenit între părţi o situaţie de compensare sume. În opinia recurentului, instanţa de fond a ignorat cererea sa de a se solicita pârâtei să pună la dispoziţia recurentului şi a instanţei nota de lichidare, care nu i-a fost dată de pârâtă la încheierea deciziei de încetare a contractului de muncă, existând posibilitatea ca şi el, recurentul, să datoreze o sumă de bani pârâtei, fiind aplicabil art. 52 din lege, însă instanţa de fond a omis verificarea unei astfel de situaţii. Prin concluziile scrise depuse la dosar, recurentul a precizat temeiul de drept al motivelor de recurs, respectiv art.304 pct.4, 5 Cod pr.civilă, ca motive de casare, solicitând, în baza acestora, casarea cu rejudecare, iar în subsidiar, art.304 pct.6, 9 Cod pr.civilă. Deşi legal citată cu această menţiune, prin administrator judiciar, intimata nu a depus la dosar întâmpinare cu privire la recursul declarat în cauză. Prin decizia nr. 3528 din 23 octombrie 2012, Curtea de Apel Ploieşti a respins recursul ca nefondat. Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că potrivit art.304 pct.4 Cod pr.civilă coroborat cu art.312 alin.3, se poate cere casarea unei hotărâri când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, iar conform art.304 pct.6. Cod pr.civilă, coroborat cu art.312 alin.3, se poate cere modificarea hotărârii dacă instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut. Deşi prin concluziile scrise depuse la dosar recurentul a invocat ca temei de drept al recursului şi prevederile art.304 pct.4 şi ale art.304 pct.6 Cod pr.civilă, s-a constatat că prin motivarea dată recursului nu a dezvoltat sub nicio formă aceste motive de nelegalitate, care, în mod evident, raportat la soluţia instanţei de fond, nu sunt incidente în cauză. În conformitate cu disp.art.105 alin.2 Cod pr.civilă, actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităţilor prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie. De asemenea, art.304 pct.5 Cod pr.civilă statuează drept motiv de casare a unei hotărâri, situaţia în care prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin.2 Cod pr.civilă. Pentru a se invoca nulitatea potrivit art.105 alin.2 Cod pr.civilă instanţa de recurs a reţinut că nu este suficient interesul, ci trebuie ca partea care o invocă să fi suferit o vătămare, iar această vătămare să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului. Ca atare, nulitatea nu poate opera dacă încălcarea formei procedurale nu a adus o vătămare părţii. S-a conchis că recurentul poate invoca, prin urmare, în recurs, drept motiv de casare întemeiat pe art.304 pct.5 Cod pr.civilă, numai încălcarea formelor de procedură în ceea ce-l priveşte, iar nu în privinţa părţii adverse, astfel cum se întâmplă în cauza de faţă, neputându-se reţine existenţa unei vătămări a recurentului prin nerespectarea de către tribunal a prevederilor legale referitoare la citarea intimatei-pârâte. S-a mai precizat, de principiu, că este neîntemeiată susţinerea recurentului potrivit căreia procedura de citare a pârâtei nu ar fi putut fi îndeplinită prin afişare, câtă vreme potrivit art. 921 Cod pr.civilă, comunicarea citaţiei şi a altor acte de procedură nu se poate realiza prin afişare în cazul persoanelor juridice, precum şi al asociaţiilor sau societăţilor care, potrivit legii, pot sta în judecată, cu excepţia cazurilor în care se refuză primirea sau dacă se constată lipsa oricărei persoane la sediul acestora, această din urmă situaţie de excepţie regăsindu-se şi în prezenta cauză. Neîntemeiate au fost apreciate şi criticile prin care s-a susţinut că în mod nelegal a fost dispusă de către tribunal suspendarea judecării cauzei în conformitate cu disp.art.36 din Legea nr.85/2006. Astfel, s-a constatat că prin cererea înregistrată la prima instanţă la data de 20.04.2012, intimata-pârâtă a solicitat suspendarea cauzei având în vedere prevederile imperative ale Legii nr.85/2006, la care s-a făcut trimitere, învederându-se de către pârâtă că prin încheierea din 20.05.2011 dată în dosarul nr.31267/3/2011 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a VII-a Comercială, s-a deschis procedura generală împotriva pârâtei, în temeiul art.32 alin.1 din Legea nr.85/2006, ataşându-se un extras de pe portalul Tribunalului Bucureşti cu privire la dosarul nr.31627/3/2011 având ca obiect procedura insolvenţei. Din cuprinsul înscrisurilor depuse la dosar atât la fond, de către intimată, cât şi în recurs, de către recurent, s-a arătat că rezultă că societatea intimată se află în derularea procedurii generale de insolvenţă, fiind deschisă, în temeiul art.32 alin.1 din Legea nr.85/2006, procedura generală de insolvenţă împotriva societăţii intimate, conform încheierii din data de 20.05.2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr.31627/3/2011 având ca obiect procedura insolvenţei şi numit şi administrator judiciar ... Potrivit art.36 din Legea nr.85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, privind procedura insolvenţei, de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale. Textul art.36 din Legea nr.85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, vizează toate acţiunile pentru realizarea creanţelor contra debitorului sau bunurilor sale, suspendarea referindu-se atât la acţiuni judiciare propriu-zise, cât şi la executări silite asupra bunurilor din averea debitorului, urmărindu-se prin suspendare păstrarea caracterului colectiv şi egalitar al procedurilor reglementate de lege, evitându-se astfel ca asupra averii debitorului să se exercite acţiuni individuale de urmărire sau executare silită a creanţelor creditorilor şi eliminându-se incertitudinea asupra masei pasive. Articolul de lege sus-menţionat se referă atât la acţiunile judiciare începute înainte de deschiderea procedurii, cât şi la cele începute după deschiderea procedurii, precum şi la toate creanţele care s-ar putea pretinde contra debitorului aflat în procedura insolvenţei, inclusiv creanţele de natură salarială, iar suspendarea instituită de acest text de lege operează prin efectul legii, efectul suspensiv producându-se de la pronunţarea hotărârii de deschidere a procedurii, instanţa de judecată trebuind doar să o constate, textul conţinând o normă imperativă, ce are drept scop concentrarea tuturor litigiilor având obiect averea debitorului în competenţa exclusivă a judecătorului sindic. Suspendarea judecăţii, de drept, are drept efect oprirea instantanee a cursului judecăţii, iar acest efect se constată în fiecare dosar judiciar în parte, de către instanţă sau organul de executare, la sesizarea sau la cererea persoanei interesate ori din oficiu. Efectul suspendării, de oprire de îndată a cursului judecăţii, împiedică instanţa să mai poată lua o altă măsură decât constatarea intervenirii suspendării de drept. Raportat la considerentele mai sus arătate, s-a concluzionat că soluţia tribunalului, dată prin încheierea din 18.06.2012, este corectă fiind lipsită de relevanţă împrejurarea că numai la data de 11.05.2012 - oricum, anterior pronunţării încheierii de suspendare din data de 18.06.2012- admiţându-se cererea formulată de administratorul judiciar indicat a fost ridicat dreptul de administrare al debitoarei ...,procedura generală de insolvenţă împotriva societăţii intimate fiind deschisă, după cum s-a reţinut mai sus, încă din data de 20.05.2011. A mai arătat Curtea că nici prevederile art.52 din Legea nr.85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, invocate de recurent, ce statuează că deschiderea procedurii de insolvenţă nu afectează dreptul unui creditor de a invoca compensarea creanţei sale cu cea a debitorului asupra sa, atunci când condiţiile prevăzute de lege în materie de compensare legală sunt îndeplinite la data deschiderii procedurii, nu pot constitui un argument pentru admiterea recursului acestuia, câtă vreme este evident că prevederile legale respective nu au legătură cu speţa dedusă judecăţii, nepunându-se problema în prezenta cauză a compensării vreunor creanţe reciproce între părţi, neinvocându-se de către societatea intimată, singura ce ar fi avut vreun interes în acest sens, aspecte de fond, vizând existenţa vreunei creanţe a acesteia împotriva recurentului, pentru care să fi solicitat constatarea intervenirii compensării în condiţiile statuate de Codul civil în această materie. Pentru considerentele ce preced, Curtea a privit recursul ca nefondat, astfel încât, în baza art.312 alin.1 Cod pr.civilă l-a respins, în cauză nefiind incidente niciunele din motivele de casare sau modificare a sentinţei indicate de recurent în motivarea recursului, încheierile atacate fiind legale. (Judecător Vera Popescu Andrea ) [23] Exequator. Situaţie în care cererea poate fi soluţionată fără citarea părţilor. Procedura recunoaşterii hotărârii străine este reglementată în prezent, în România, prin Legea 105/1992, iar din interpretarea dispoziţiilor art.172 rezultă că procedura de soluţionare a cererii are un caracter contencios ceea ce presupune în mod obligatoriu citarea părţilor. În acest sens dispoziţiile legale mai sus menţionate stipulează că cererea de recunoaştere a hotărârii străine se soluţionează pe cale principală prin hotărâre, iar pe cale incidentă prin încheiere interlocutorie, în ambele cazuri după citarea părţilor, în alineatul 2 stipulându-se că cererea poate fi soluţionată fără citarea părţilor dacă din hotărârea străină rezultă că pârâtul a fost de acord cu admiterea acţiunii. Dispoziţiile procedurale referitoare la citarea părţilor au un caracter imperativ, iar nesocotirea lor conduce la nulitatea hotărârii pronunţată de instanţă. Doar în măsura în care părţile cunosc data şi locul judecăţii ele puse într-o situaţie de egalitate, în sensul că îşi pot pregăti apărarea, pentru ca apoi să prezinte în contradictoriu şi într-o şedinţă publică toate împrejurările de fapt şi de drept de care depinde soluţionarea cauzei. Din interpretarea dispoziţiilor art. 172 din legea 105/1992 rezultă că regula o constituie citarea părţilor cu ocazia soluţionării cererii de exequator, iar situaţia de excepţie constând în necitarea părţilor intervine numai în ipoteza în care din hotărârea străină rezultă că pârâtul a fost de acord cu admiterea acţiunii. Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă, Decizia civilă nr. 3300 din 10 octombrie 2012 Prin decizia nr. 3300 din 10 octombrie 2012 Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul formulat de pârâtul U.I. împotriva sentinţei civile nr. 922 din 3 mai 2012, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, în contradictoriu cu intimata reclamantă U.N., a casat sentinţa sus menţionată şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Dâmboviţa. Pentru a dispune astfel instanţa a reţinut că nemulţumirea invocată de recurent prin calea de atac se referă la împrejurarea că soluţionarea cauzei în faţa instanţei de fond s-a realizat fără citarea sa, situaţie în care i-a fost încălcat dreptul la apărare. Prin cererea adresată instanţei de fond reclamanta a solicitat recunoaşterea hotărârii de divorţ pronunţată între părţi în Spania, demersul său fiind întemeiat pe dispoziţiile Legii 105/1992. Procedura recunoaşterii hotărârii străine este reglementată în prezent, în România, prin Legea 105/1992, iar din interpretarea dispoziţiilor art.172 rezultă că procedura de soluţionare a cererii are un caracter contencios ceea ce presupune în mod obligatoriu citarea părţilor. În acest sens dispoziţiile legale mai sus menţionate stipulează că cererea de recunoaştere a hotărârii străine se soluţionează pe cale principală prin hotărâre, iar pe cale incidentă prin încheiere interlocutorie, în ambele cazuri după citarea părţilor, în alineatul 2 stipulându-se că cererea poate fi soluţionată fără citarea părţilor dacă din hotărârea străină rezultă că pârâtul a fost de acord cu admiterea acţiunii. Aceste dispoziţii din legea specială se completează cu prevederile art.85 Cod pr. civilă care nu permit judecătorului să hotărască asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţilor. Întreg procesul de recunoaştere a hotărârii străine, procedura după care aceasta se desfăşoară, cât şi regimul hotărârii străine, sunt cârmuite de principiile fundamentale care guvernează procesul civil în România, principii care le predetermină şi pe care se pot întemeia soluţiile concrete. Printre aceste principii figurează principiul egalităţii părţilor în faţa justiţiei, al respectării dreptului la apărare, al publicităţii şi oralităţii dezbaterilor, al contradictorialităţii, principii a căror respectare se asigură prin citarea, în faţa instanţei, conform art. 172 din Legea 105/1992 şi art. 85 cod pr. civilă a părţilor din proces. Dispoziţiile procedurale referitoare la citarea părţilor au un caracter imperativ, iar nesocotirea lor conduce la nulitatea hotărârii pronunţată de instanţă. Doar în măsura în care părţile cunosc data şi locul judecăţii ele puse într-o situaţie de egalitate, în sensul că îşi pot pregăti apărarea, pentru ca apoi să prezinte în contradictoriu şi într-o şedinţă publică toate împrejurările de fapt şi de drept de care depinde soluţionarea cauzei. Din interpretarea dispoziţiilor art. 172 din legea 105/1992 rezultă că regula o constituie citarea părţilor cu ocazia soluţionării cererii de exequator, iar situaţia de excepţie constând în necitarea părţilor intervine numai în ipoteza în care din hotărârea străină rezultă că pârâtul a fost de acord cu admiterea acţiunii. În speţă din cuprinsul sentinţei civile nr. 15/2012 pronunţată de Judecătoria de Primă instanţă Vila Real ( a cărei recunoaştere se solicită pe calea prezentei acţiuni) rezultă că părţile au fost citate pentru desfăşurarea acestui proces, însă pârâtul a lipsit şi nu rezultă de nicăieri că acesta şi-ar fi exprimat în vreun mod acordul cu privire la admiterea acţiunii de divorţ promovată de soţia sa. În atare situaţie, în raport de dispoziţiile art.172 din Legea 105/1992, din moment ce nu rezultă că pârâtul a fost de acord cu divorţul, soluţionarea pricinii de faţă la instanţa de fond trebuia să se realizeze cu citarea părţilor. În condiţiile în care Tribunalul Dâmboviţa nu a dat eficienţă prevederilor mai sus menţionate s-a produs o vătămare pârâtului care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului întocmit în aceste condiţii, fiind incidente dispoziţiile art. 105 Cod pr. civilă. O atare neregularitate a dus la pronunţarea unei hotărâri nelegale de către prima instanţă, situaţie în care în baza art. 304 pct.5 C.proc.civ., coroborat cu art. 312 al.5 C.proc.civ., Curtea a dispus casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare pentru a se proceda la soluţionarea pricinii cu citarea părţilor. (Veronica Grozescu) [24] Capacitatea procesuală de exerciţiu. Pârât decedat la data formulării acţiunii. Cod procedură civilă, art. 41-43 Una din condiţiile exercitării acţiunii civile în justiţie este reprezentată de existenţa capacităţii procesuale de exerciţiu. Capacitatea procesuală de exerciţiu constă în aptitudinea unei persoane de a-şi valorifica singură drepturile procedurale şi de a-şi îndeplini singură obligaţiile procedurale, deci de a sta în judecată. Această capacitate procesuală încetează definitiv prin moartea persoanei. În cazul în care, la momentul promovării acţiunii în justiţie, pârâtul era decedat, acesta nu mai avea calitate procesuală de exerciţiu. Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă, Decizia civilă nr. 3597 din 30 octombrie 2012 Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova cu nr. 5635/ 105/24.06.2011 reclamanta SC OP SA, a chemat în judecată pe pârâtul MD solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să se dispună obligarea pârâtului la restituirea sumei de 8024 lei, actualizată în raport de rata inflaţiei la data plăţii efective a acestei sume, reprezentând prime de Paşti şi Crăciun. În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că, iniţial, prin sentinţa civilă nr. 1007/2008 a Tribunalului Prahova a fost obligată să achite pârâtului drepturi salariale cu titlul de prime de Paşti şi Crăciun, sumă pe care a achitat-o pârâtei integral cu ocazia executării silite însă ulterior, în baza deciziei civile nr. 1213/2008 a Curţii de Apel Ploieşti a fost modificată în parte sentinţa de mai sus, în sensul reducerii sumei acordate, decizie în temeiul căreia pârâtul a procedat din nou la executarea silită a reclamantei, motiv pentru care se impune, restituirea de către pârât a sumei încasate în plus. La data de 22.11.2011 numiţii MS, MI şi MF au formulat o întâmpinare în calitate de moştenitori legali ai pârâtului decedat MD, solicitând respingerea acţiunii în condiţiile în care autorul nu a încasat nicio sumă de bani în plus ci doar drepturile salariale ce i se cuveneau, inclusiv CASS, CAS, impozit etc., neachitate în realitate de către reclamantă, invocând şi excepţiile inadmisibilităţii acţiunii, prescripţiei dreptului la acţiune, a prematurităţii, excepţii la care ulterior au renunţat să le mai susţină. În şedinţa publică din data de 22.11.2011 instanţa având în vedere că pârâtul a decedat a dispus introducerea în cauză în calitate de pârâţi a moştenitorilor acestuia, Prin sentinţa civilă nr. 729 din 31 ianuarie 2012, Tribunalul Prahova a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC OP SA, în contradictoriu cu pârâtul MD – decedat, continuată împotriva pârâţilor MS, MI şi MF, în calitate de moştenitori legali ai defunctului MD şi a obligat în solidar pe pârâţi să restituie reclamantei diferenţa dintre sumele de bani încasate de defunct în baza sentinţei civile nr. 1007/2008 a Tribunalului Prahova şi sumele de bani la care ar fi avut dreptul conform deciziei nr. 1213/2008 a Curţii de Apel Ploieşti, diferenţă care se va actualiza în raport de coeficientul de inflaţie de la data încasării şi până la plata efectivă şi al cărei cuantum urmează să fie calculat cu ocazia executării silite. Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat recurs pârâţii MS, MI şi MF, moştenitori ai defunctului MD, criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct.8 şi 9 Cod procedură civilă. Recurenţii au considerat că instanţa de fond a apreciat greşit actele de la dosar şi a schimbat înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestora. Curtea, din oficiu, a invocat excepţia lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu a lui MD, care era decedat la data de 9 ianuarie 2009, raportat la data introducerii acţiunii. Examinând actele şi lucrările dosarului, în raport de excepţia invocată, precum şi de dispoziţiile legale incidente în cauză, Curtea a reţinut următoarele: Reclamanta intimată a formulat cerere de chemare în judecată împotriva numitului MD la data de 24.06.2011. Potrivit certificatului de deces seria DS nr.800382, MD a decedat la data de 9.01.2009. Una din condiţiile exercitării acţiunii civile în justiţie este reprezentată de existenţa capacităţii procesuale de exerciţiu. Capacitatea procesuală de exerciţiu constă în aptitudinea unei persoane de a-şi valorifica singură drepturile procedurale şi de a-şi îndeplini singură obligaţiile procedurale, deci de a sta în judecată. Această capacitate procesuală încetează definitiv prin moartea persoanei. Ori, în cauza de faţă, la momentul promovării acţiunii în justiţie, pârâtul era decedat, prin urmare, nu mai avea calitate procesuală de exerciţiu. Faţă de această situaţie, curtea, văzând disp. art.41 – 43 C.pr.civ., a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu a pârâtului MD şi, în baza disp. art.304 pct.9 şi 312 alin.1 C.pr.civ., a admis recursul, modificând în tot sentinţa în sensul că a respins acţiunea ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de exerciţiu. [25] Hotărâre care consfinţeşte învoiala părţilor. Stingerea litigiului prin tranzacţie. Interpretarea dispoziţiilor art. 271-272 C. proc.civ. Cod procedură civilă, art. 271-272 Potrivit art. 271 C.proc.civ., alin. (1) părţile se pot înfăţişa oricând în cursul judecăţii, chiar fără a fi fost citate, pentru a cere să se dea hotărâre care să consfinţească învoiala lor. Potrivit alin.(2), dacă părţile se înfăţişează în ziua fixată pentru judecată, cererea pentru darea hotărârii va putea fi primită, chiar de un singur judecător, urmând ca hotărârea să fie dată de instanţă în şedinţă, iar potrivit alin. (3), dacă ele se înfăţişează într-o altă zi, instanţa va da hotărârea în camera de consiliu. Art.272 din acelaşi cod prevede că învoiala va fi înfăţişată în scris şi va alcătui dispozitivul hotărârii. Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă, Decizia civilă nr. 1421 din 16 octombrie 2012 Prin decizia civilă nr.1421 pronunţată la data de 16 octombrie 2012, Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul declarat de pârâţii PJ-P şi MR-A împotriva deciziei civile nr. 19 din 18 ianuarie 2012 pronunţată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimatul-reclamant M D-B şi în consecinţă a modificat în tot decizia şi pe fond a menţinut sentinţa. A obligat pe intimatul-reclamant la 3210 lei cheltuieli de judecată - apel şi recurs. În esenţă, instanţa de recurs a reţinut următoarele: Judecătoria Câmpina, prin sentinţa civilă nr.914/22.03.2011, a admis în parte acţiunea completată şi precizată şi tot în parte cererea reconvenţională completată şi precizată formulată de pârâtă şi a dispus evacuarea pârâţilor din imobilul proprietatea reclamantului. De asemenea, a obligat reclamantul să plătească pârâtei P (fostă M) J-P suma de 14.385,5 lei reprezentând ½ din contravaloarea îmbunătăţirilor realizate de reclamant şi pârâtă la imobilul, astfel cum au fost identificate şi evaluate prin expertiza RM, refăcută pentru termenul din 22.02.2011, precum şi suma de 41,098 lei reprezentând contravaloarea lucrărilor de tencuire şi zugrăvire exterioară a peretelui unei camere a imobilului realizate de pârâtă, identificate şi evaluate conform aceleiaşi expertize. A stabilit un drept de retenţie în favoarea pârâţilor asupra imobilul în litigiu până la plata integrală a sumelor de 14.385,5 lei şi respectiv de 41,098 lei datorate de reclamant. Totodată, a respins ca neîntemeiat capătul de cerere din acţiunea completată şi precizată privind obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosinţă pentru imobil şi a luat act de declaraţia pârâtei în sensul că a renunţat la judecata capătului de cerere din reconvenţionala completată şi precizată privind obligarea reclamantului la plata a ½ din contravaloarea imobilului. Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că părţile s-au căsătorit la data de 29 iunie 2002, din căsătoria lor rezultând minorul RA născut la …….şi s-au despărţit în fapt în luna ianuarie 2008. Ulterior prin sentinţa civilă nr.3542/17.11.2008 a Judecătoriei Câmpina, definitivă şi irevocabilă prin neapelare a fost desfăcută căsătoria părţilor iar minorul a fost încredinţat spre creştere şi educare mamei, care şi-a reluat numele avut anterior căsătoriei acela de P. Prin sentinţa civilă nr.1501/16.04.2009 a Judecătoriei Câmpina, definitivă şi irevocabilă prin nerecurare s-a luat act de învoiala părţilor conform tranzacţiei depusă la dosar prin care acestea şi-au partajat bunurile mobile achiziţionate în timpul căsătoriei. Instanţa a mai reţinut că anterior încheierii căsătoriei reclamantul a dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.442/2001 la BNP MM, imobilul situat în comuna F de P, sat M, judeţ Prahova, compus din terenul în suprafaţă de 75,44 mp, indiviz din întregul teren situat la această adresă, împreună cu locuinţa şi anexa gospodărească situate pe acest teren, locuinţă compusă din dormitor, bucătărie, hol, wc., cămară şi terasă, iar anexa gospodărească compusă din 3 magazii şi wc. Cu privire la contractul mai sus menţionat, pârâta din prezenta cauză prin acţiunea ce a făcut obiectul dosarului 323/204/2009 a solicitat constatarea nulităţii acestuia, invocând faptul că deşi imobilul mai sus amintit a fost dobândit în perioada de concubinaj a părţilor, anterioară căsătoriei, preţul fiind achitat parţial din venituri comune şi parţial din sume împrumutate de la colegii de serviciu, având astfel calitatea de codobânditoare a acestuia, la perfectarea actului notarial s-a prezentat doar concubinul său de la acel moment, MDB semnând ca unic cumpărător, acţiune ce a fost respinsă prin sentinţa civilă nr.798/1.03.2010 a Judecătoriei Câmpina, definitivă şi irevocabilă prin nerecurare. Faţă de cele expuse mai sus constatând că pârâta P(fostă M) JP nu posedă un titlu legal pentru imobilul mai sus menţionat, în care locuieşte alături de pârâtul MRA, minor rezultat din căsătoria părţilor, instanţa a constatat că acţiunea completată şi precizată este întemeiată în parte, ceea ce în conformitate cu disp.art.480 şi urm.cod civil a dispus evacuarea pârâţilor din imobilul proprietatea reclamantului situat în comuna FP, sat M, str. NT nr…., judeţ Prahova. Având în vedere că reclamantul nu a făcut dovada că după despărţirea în fapt a părţilor, intervenită în luna ianuarie 2008, a încercat să intre în posesia acestui imobil şi că a fost împiedicat de către pârâtă în acest demers, instanţa a respins ca neîntemeiat capătul de cerere din acţiunea completată şi precizată privind obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosinţă pentru imobil. Instanţa a mai reţinut că în timpul căsătoriei părţilor acestea au efectuat la imobilul mai sus menţionat o serie de îmbunătăţiri identificate şi evaluate la suma de 28.771 lei prin expertiza RM, refăcută pentru termenul din 22.02.2011. Astfel instanţa de fond a constatat că cererea reconvenţională, astfel cum a fost completată şi precizată este întemeiată în parte şi a fost admisă ca atare în conformitate cu principiul restituirii îmbogăţirii fără justă cauză şi a obligat reclamantul să plătească pârâtei P(fosta M) J-P suma de 14.385,5 lei reprezentând ½ din contravaloarea îmbunătăţirilor realizate de reclamant şi pârâtă la imobilul situat în comuna FP, sat M, str. NT nr….., judeţ Prahova astfel cum au fost identificate şi evaluate prin expertiza RM, refăcută pentru termenul din 22.02.2011. Instanţa a mai reţinut că după despărţirea în fapt a părţilor, intervenită în ianuarie 2008, pârâta a continuat să locuiască în imobilul situat comuna FP, sat M, str. N T nr….., judeţ Prahova, împreună cu minorul rezultat din căsătoria părţilor iar reclamantul nu a mai locuit efectiv în acest imobil, împrejurare recunoscută atât de pârâtă la interogatoriul luat de reclamant cât şi de reclamant în mod implicit prin întrebarea 22 din interogatoriul luat pârâtei. Instanţa a mai reţinut că după despărţirea în fapt pârâta a efectuat o serie de lucrări la imobil, respectiv lucrări de tencuire şi zugrăvire exterioară a peretelui unei camere, efectuarea acestor lucrări fiind dovedită de pârâtă prin declaraţiile martorelor CM şi NS audiate la solicitarea sa, celelalte lucrări solicitate de către pârâtă prin cererea reconvenţională ca fiind efectuate după despărţirea în fapt, nefiind dovedite în cauză de aceasta prin probele administrate. Aceste lucrări de tencuire şi zugrăvire exterioară a peretelui unei camere au fost identificate prin expertiza RM, refăcută pentru termenul din 22.02.2011 şi evaluate la suma de 41,098 lei raportat la aceeaşi expertiză reţinându-se că suprafaţa peretelui la care s-au făcut aceste lucrări este de 2,5 mp. Sub acest aspect instanţa a reţinut că în situaţia în care se restituie un imobil în natură, posesorul atât de bună cât şi de rea-credinţă are dreptul să ceară de la proprietar cheltuielile necesare, care au trebuit să se facă pentru conservarea lucrului, întrucât şi proprietarul le-ar fi făcut pentru conservarea acestuia şi totodată posesorul atât de bună cât şi de rea-credinţă are dreptul la restituirea parţială adică în măsura sporului de valoare realizat de lucru la momentul restituirii, întrucât cheltuielile utile sau ameliorările sunt acelea care nu sunt necesare dar sunt de folos căci sporesc valoarea lucrului. Pe cale de consecinţă, în baza principiului restituirii îmbogăţirii fără justă cauză a obligat reclamantul sa plătească pârâtei P(fosta M) J-P suma de 41,098 lei reprezentând contravaloarea lucrărilor de tencuire şi zugrăvire exterioară a peretelui unei camere a imobilului situat comuna FP, sat M, str. NT nr….., judeţ Prahova realizate de pârâtă, identificate şi evaluate conform expertizei mai sus amintite. Prima instanţă a mai reţinut că atât în literatura cât şi în practica judiciară s-a statuat că dreptul de retenţie reprezintă un drept real de garanţie imperfect ce oferă deţinătorului posibilitatea de a refuza restituirea bunului până în momentul în care creditorul titular al acestui bun îi va achita sumele cheltuite cu conservarea, întreţinerea ori îmbunătăţirea lui, dreptul de retenţie conform art.1444 Cod civil fiind un mijloc de garantare a obligaţiei şi excepţie de neexecutare a hotărârii de evacuare până la plată, în literatura juridică statuându-se că posesorul se bucură de dreptul de retenţie pentru restituirea cheltuielilor necesare şi utile. Astfel, instanţa a stabili un drept de retenţie în favoarea pârâţilor asupra imobilul până la plata integrala a sumelor de 14.385,5 lei şi respectiv de 41,098 lei, mai sus menţionate, datorate de reclamant. În cauză, instanţa a luat act de declaraţia pârâtei în sensul ca renunţă la judecata capătului de cerere din reconvenţionala completată şi precizată privind obligarea reclamantului la plata a ½ din contravaloarea imobilului anterior menţionat. Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat apel reclamantul MDB, susţinând că este nelegală şi netemeinică. Arată apelantul că în mod greşit instanţa de fond a admis în parte acţiunea completată şi precizată, dispunând numai evacuarea intimaţilor-pârâţilor din imobil, fără a ţine cont de capătul de cerere din acţiunea completată şi precizată, privind obligarea intimate-pârâtei PJ-P la plata contravalorii lipsei de folosinţă pentru imobil, susţinând în esenţă că a făcut numeroase demersuri, necesare şi suficiente pentru a intra în posesia imobilului, demersuri pe care nu au fost avute în vederea de instanţa de fond la pronunţarea hotărârii, ţinând cont de soluţia privind respingerea capătului de cerere privitor la obligarea pârâtei la plata lipsei de folosinţă pentru imobilul ce formează obiectul litigiului. Un al doilea motiv de apel a constat în faptul că instanţa de fond în mod eronat a admis în parte cererea reconvenţională completată şi precizată, obligându-l la plata sumei de 14.385,50 lei reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor efectuate la imobil, precum şi suma de 41,098 lei – reprezentând contravaloarea lucrărilor de tencuire şi zugrăvire a unui perete, fără a se avea în vedere că părţile au lichidat problemele patrimoniale prin tranzacţia încheiată în dosarul nr.4693/204/2208. În ceea ce priveşte pretinsele îmbunătăţiri efectuate de intimata-pârâtă la imobilul ce face obiectul litigiului, după divorţul intervenit între părţi şi după partajarea bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei, apelantul-reclamant a susţinut că instanţa de fond trebuia să constate că acestea au fost executate de către intimata-pârâtă, cu rea credinţă, cu scopul de a-şi crea un avantaj asupra ei. Acesta mai menţionează că lucrările nu au caracterul unor lucrări necesare şi utile privind conservarea imobilului, ci sunt, nişte lucrări practic inutile care afectează normala folosinţă şi utilizare a imobilului. Un alt motiv de apel, s-a referit la greşita admitere a acţiunii de către instanţa de fond a cererii intimatei-pârâte de a stabili un drept de retenţie în favoarea intimaţilor-pârâţi asupra imobilului, proprietatea acestuia situat în comuna FP, sat M, str. NT, nr., judeţul Prahova, până la plata integrală a sumelor de 14.385,50 lei şi respectiv 41,098 lei, reprezentând pretinsa contribuţie a pârâtei la îmbunătăţirile aduse imobilului. Aşa cum a arătat mai sus, apelantul-reclamant mai subliniază încă o dată faptul că dacă aceste îmbunătăţiri ar fi fost făcute în timpul căsătoriei, cu certitudine, intimata-pârâtă ar fi solicitat pretinsele cheltuieli în cadrul procesului ce a avut ca obiect partajarea de bunuri comune. În subsidiar, apelantul-reclamant a considerat întemeiate pretenţiile pârâtei, conform cărora în timpul căsătoriei la imobilul ce face obiectul litigiului, au fost executate o serie de lucrări de îmbunătăţiri, dar numai acele lucrări care au fost recunoscute de acesta la interogatoriu. Tribunalul Prahova, prin decizia civilă nr.19 din 18.01.2012, a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a respins ca neîntemeiată cererea reconvenţională formulată şi precizată de intimata-pârâtă, menţinând în rest dispoziţiile sentinţei apelate, ca fiind legale şi temeinice. Pentru a decide astfel, tribunalul a reţinut, în esenţă următoarele: Temeiul juridic al cererii reclamantului-pârât este reprezentat de dispoziţiile art. 998 - 999 Cod civil, instanţa având obligaţia să verifice dacă în cauză sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale pentru a o obliga pe PJP la plata de despăgubiri către MDB pentru prejudiciul produs prin lipsa de folosinţă a bunului pe care acesta îl deţine în proprietate. În mod cert, aşa cum a reţinut şi judecătorul fondului, imobilul dobândit de reclamant prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 442/2001 la BNP MM, s-a aflat în deţinerea exclusivă a intimatei-pârâte după despărţirea în fapt a părţilor survenita în luna ianuarie 2008. Tribunalul a considerat că pârâta-reclamantă a locuit în imobil în baza acordului, cel puţin tacit, al reclamantului-pârât, care nu şi-a manifestat opoziţia şi nici nu a încercat să intre/reintre în posesia bunului - proprietatea sa exclusivă. Tocmai de aceea, instanţa de control judiciar nu a putut aprecia că folosirea bunului imobil de către intimată ar avea un caracter ilicit, aceasta respectând toate normele dreptului obiectiv, atât timp cât a avut acordul proprietarului, consimţământul victimei constituind o cauză de înlăturare a caracterului ilicit al faptei prejudiciabile. Instanţa de apel a mai constatat că reclamantul nu şi-a dovedit în niciun fel susţinerile potrivit cărora a făcut numeroase demersuri, deplasându-se la fostul domiciliu comun al parţilor şi cerându-i intimatei să părăsească imobilul, dar şi să-şi ridice bunurile ce i-au fost atribuite cu prilejul partajului. De altfel, prin întâmpinarea depusă de MDB în dosarul nr. 4391/204/2011 al Judecătoriei Câmpina, având ca obiect obligarea sa, pe calea ordonanţei preşedinţiale, la reconectarea locului de consum al imobilului, acesta a susţinut că timp de 3 ani şi jumătate nu a deranjat-o cu nimic pe pârâta, având la dispoziţie toată casa, cu bunurile şi utilităţile din dotare. Pe cale de consecinţă, tribunalul a considerat corectă soluţia adoptată de prima instanţă în sensul respingerii capătului de cerere privind lipsa de folosinţă pretinsă de apelantul-reclamant. În ceea ce priveşte motivul de apel referitor la admiterea cererii reconvenţionale formulate de intimata-pârâtă, instanţa de control judiciar a constatat că prin sentinţa civilă nr. 1501/16.04.2009 pronunţata de Judecătoria Ploieşti, irevocabilă prin nerecurare, s-a luat act şi a fost consfinţită învoiala părţilor conform tranzacţiei intervenite între foştii soţi la data de 16.04.2009. Din cuprinsul acestei tranzacţii ce a fost reluata în dispozitivul hotărârii de expedient s-a constatat că părţile au declarat ca nu mai au alte bunuri de partajat, nici alte pretenţii unul împotriva celuilalt, înţelegând ca prin tranzacţia încheiata să stingă litigiu ce face obiectul dosarului nr. 4693/2008. În condiţiile în care în raporturile dintre părţile litigante nu a intervenit o altă hotărâre judecătorească, prin care să fi fost anulată, rezolvită sau revocată tranzacţia pe care părţile au încheiat-o în dosarul nr.4693/204/2008 al Judecătoriei Câmpina, având ca obiect partaj de bunuri comune, s-a apreciat îndreptăţită susţinerea apelantului potrivit căreia intimata-pârâtă nu mai putea să pretindă în cadrul prezentului proces contravaloarea îmbunătăţirilor pretins efectuate la imobilul din comuna FP, sat M, str.NT nr., judeţul Prahova. S-a impus precizarea că pârâta-reclamantă a pretins pe calea cererii reconvenţionale să fie despăgubită pentru lucrările de tencuire şi zugrăvire exterioară a peretelui unei camere, efectuate după despărţirea în fapt a parţilor, ce au fost reţinute de judecătorul fondului în mod eronat, întrucât reprezintă simple lucrări de conservare derivate din uzura normală a bunului, ce cad în sarcina persoanei care îl foloseşte. Faţă de considerentele expuse, în baza art.296 cu aplicarea art.129 alin.6 şi art. 271-274 c.pr.civilă coroborate cu art. 998-999 şi art. 1704 şi următoarele Cod civil, tribunalul a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a respins ca neîntemeiată cererea reconvenţională formulată şi precizată de intimata pârâta reclamantă. Tribunalul a mai reţinut că, faţă de soluţia de respingere a pretenţiei principale, a fost respinsă ca neîntemeiată şi cererea accesorie privind dreptul de retenţie asupra imobilului, atât timp cât acesta este un drept real de garanţie imperfect ce nu poate fi instituit în lipsa debitului principal susceptibil de a fi garantat în această modalitate. Împotriva deciziei au declarat recurs în termen legal pârâţii invocând motive de nelegalitate şi netemeinicie, susţinând în esenţă că în mod greşit instanţa de apel, schimbând în parte hotărârea atacată, a respins cererea reconvenţională formulată de pârâţi, dând o interpretare greşită tranzacţiei încheiată de părţi în procesul de partaj. Au arătat în continuare recurenţii că tranzacţia respectivă se referă la stingerea litigiului ce a făcut obiectul dosarului nr.4693/204/2008 şi care a avut în vedere doar bunurile mobile menţionate în petitul acţiunii. În plus, au susţinu recurenţii, îmbunătăţirile efectuate de părţi la imobilul proprietatea reclamantului au fost în parte recunoscute la interogatoriul luat acestuia în faţa instanţei de fond, iar prin concluziile pe fond reclamantul a solicitat admiterea în parte a cererii reconvenţionale şi nu respingerea acesteia. Sub aspectul respingerii acordării c/val lucrărilor de tencuire şi zugrăvire a imobilului dar şi a respingerii dreptului de retenţie, recurenţii au susţinut că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre greşită, fiind vorba despre cheltuieli necesare întreţinerii imobilului, iar dreptul de retenţie se naşte ca o garanţie a achitării obligaţiilor. S-a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate şi pe fond menţinerea sentinţei. În termen legal intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat. Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate în recurs, Curtea a constatat că recursul este fondat pentru considerentele de mai jos: În speţă, prin cererea reconvenţională formulată în cadrul acţiunii în evacuare promovată de reclamant, pârâta a solicitat obligarea reclamantului la plata c/val îmbunătăţirilor realizate la imobilul proprietatea acestuia, precum şi la stabilirea unui drept de retenţie asupra imobilului până la plata integrală a sumelor datorate. Instanţa fondului, analizând probatoriul administrat şi incidenţa dispoziţiilor legale aplicabile în speţă, a reţinut caracterul întemeiat al cererii reconvenţionale şi a admis-o în parte în raport cu probele cauze. Au fost avute în vedere atât înscrisurile depuse la dosar, cât şi probatoriul testimonial, recunoaşterile parţiale la interogatoriul luat reclamantului precum şi constatările expertizei de specialitate. Cenzurând hotărârea pronunţată de prima instanţă tribunalul, analizând cererea reconvenţională formulată de pârâtă din perspectiva disp. art.271-273 C.proc.civ., a apreciat că intimata-pârâtă nu mai putea pretinde în cadrul prezentului proces c/val îmbunătăţirilor efectuate la imobilul proprietatea reclamantei, atâta timp cât drepturile părţilor rezultând din comunitatea de bunuri dobândite în timpul căsătoriei fuseseră tranşate în mod irevocabil prin încheierea tranzacţiei. Raţionamentul instanţei de apel este corect cu privire la interpretarea dispoziţiilor art.271-273 C.proc.civ. însă raportarea în speţa dedusă judecăţii este discutabilă în condiţiile în care nu se analizează, în concret, natura pretenţiilor deduse judecăţii prin cererea reconvenţională cu care a fost învestită de pârâtă instanţa fondului. În fapt, aşa cum rezultă din hotărârea de expedient prin care s-a confirmat tranzacţia în cadrul dosarului nr. 4693/204/2008 al Judecătoriei Câmpina (fila 50 dosar fond) lichidarea patrimoniului comun al soţilor MDB şi MJP a vizat bunurile mobile achiziţionate de soţi în timpul căsătoriei, în timp ce, pe calea cererii reconvenţionale formulate în cadrul acţiunii în evacuare promovate de reclamant, pârâta a urmărit valorificarea unui drept de creanţă rezultând din executarea îmbunătăţirilor respective la imobilul proprietatea reclamantului. Aşadar, nu poate fi primită argumentarea instanţei de apel în sensul că prin modalitatea încheierii tranzacţiei în cadrul procesului de partaj foştii soţi au înţeles să stingă toate pretenţiile legate de patrimoniul comun. De altfel reclamantul-intimat, în faţa instanţei de fond la interogatoriul luat la cererea pârâtei (filele 78-81 dosar fond) recunoaşte parţial efectuarea îmbunătăţirilor pretinse de pârâtă, aspecte confirmate şi de martorii audiaţi în cauză. În plus, şi prin „notele scrise” depuse la judecarea în fond a cauzei, ca şi cu ocazia cuvântului în dezbateri (fila 164 dosar fond) reclamantul solicită admiterea în parte a cererii reconvenţionale sub aspectul îmbunătăţirilor aduse imobilului în litigiu. Chiar şi în motivarea apelului (fila 19 dosar apel) reclamantul a solicitat schimbarea în parte a sentinţei atacate iar pe fondul cauzei admiterea în parte a cererii reconvenţionale, cu obligarea sa la plata către pârâta-intimată numai a contravalorii îmbunătăţirilor aduse imobilului care au fost recunoscute la interogatoriu. În acest context, Curtea a reţinut că în mod greşit instanţa de control cenzurând hotărârea atacată a respins ca neîntemeiată cererea reconvenţională formulată de pârâtă, motiv pentru care admiţând recursul a modificat decizia şi pe fond a menţinut ca legală şi temeinică sentinţa pronunţată de Judecătoria Câmpina. (Judecător Constanţa Ştefan) [26] Dreptul asigurărilor sociale. Criterii avute în vedere la analizarea proporţionalităţii măsurii de revizuire a pensiilor speciale Decizia nr. 29/2011 a Î.C.C.J. privind recursul în interesul legii la aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 119/2010. Cod procedură civilă, art. 41-43 ICCJ a hotărât prin decizia 29/2011, că la analizarea proporţionalităţii măsurii luate şi limitei până la care această măsură nu încalcă prevederile protocolului, pot fi avute în vedere criterii precum indemnizaţia socială pentru pensionari ori pensia medie lunară. Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă, Decizia civilă nr. 4012 din 28 noiembrie 2012 Prin Decizia civilă nr. 4012/28 noiembrie 2012, Curtea de Apel Ploieşti a respins recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 1746 din 6 septembrie 2012, Tribunalul Dâmboviţa. Pentru a pronunţa aceasta decizie, Curtea, a reţinut că prin Decizia nr. 29/2011 a Î.C.C.J. privind recursul în interesul legii la aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 119/2010 s-a stabilit că instanţele judecătoreşti nu sunt în drept să facă aprecieri asupra unor critici de neconstituţionalitate, sub aspectul respectării principiului neretroactivităţii legii şi că nu sunt îndeplinite premisele stabilite prin jurisprudenţa Curţii Europene în problematica retroactivităţii legii. ICCJ a hotărât prin decizia 29/2011, că la analizarea proporţionalităţii măsurii luate şi limitei până la care această măsură nu încalcă prevederile protocolului, pot fi avute în vedere criterii precum indemnizaţia socială pentru pensionari ori pensia medie lunară. Ori, pensia revizuită a reclamantului în cuantum de 2543 lei depăşeşte cu mult nivelul pensiilor din ţară, depăşind chiar şi venitul persoanelor aflate în activitate, în situaţia în care salariu mediu brut pe economie pentru luna decembrie 2011 este de 2209 lei şi nu se poate primi susţinerea acestuia în sensul că prin revizuirea pensiei a fost lipsit de mijloace de subzistenţă. (Judecător Violeta Dumitru) [27] Situaţii în care se poate dispune în faţa instanţei de apel desfiinţarea sentinţei cu trimitere spre rejudecare. Modificări aduse prin Legea nr. 202/2010. În varianta iniţială, art. 297 alin. (1) prevedea că "în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va desfiinţa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe" Modificarea intervenită prin Legea nr. 202/2010 consacră regula reţinerii spre rejudecare, trimiterea spre rejudecare constituind excepţia, şi putând fi dispusă doar în două situaţii: 1. când judecata în primă instanţă s-a făcut fără cercetarea fondului, iar trimiterea spre rejudecare se solicită expres, fie de către apelant, în cererea de apel, fie de către intimat, prin întâmpinare; 2. când judecata în primă instanţă s-a făcut în lipsa părţii nelegal citate, iar trimiterea spre rejudecare se solicită expres de către partea care se pretinde astfel vătămată, adică doar de către apelant, prin cererea de apel.     Cum în speţă tribunalul a procedat la anularea sentinţei pronunţată de prima instanţă cu trimiterea cauzei spre rejudecare, soluţia instanţei de apel încalcă dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. care prevăd o asemenea posibilitate doar în ipotezele enumerate anterior, ce nu se regăsesc în cauză, iar în consecinţă, încalcă şi principiul efectului devolutiv al acestei căi de atac, în virtutea căruia, în faţa judecătorului superior se devoluează întreaga cauză, cu întreg complexul de chestiuni de fapt şi de drept ce-i aparţin, în scopul soluţionării cu celeritate a cauzelor. Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă, Decizia civilă nr. 3862 din 14 noiembrie 2012 Prin decizia nr. 3862 din 14 noiembrie 2012 Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul formulat de pârâtul I.I. împotriva deciziei civile nr.117 din 7 iunie 2012, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, în contradictoriu cu intimata reclamantă P.C.M., a casat decizia sus menţionată şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Dâmboviţa. S-a susţinut de către recurent prin una din criticile formulate că în mod eronat instanţa de apel a considerat că hotărârea judecătoriei nu este motivată corespunzător potrivit art.261 alin.1 pct. 5 C.proc.civ. Analizând conţinutul deciziei atacate Curtea a reţinut că Tribunalul Dâmboviţa a anulat sentinţa primei instanţe şi a trimis cauza spre rejudecare potrivit art. 297 alin.1 C.proc.civ. considerând că hotărârea nu este motivată corespunzător şi în atare situaţie nu se poate exercita controlul judiciar. Este de observat că acţiunea ce face obiectul prezentului dosar a fost promovată la data de 7 aprilie 2011, iar decizia instanţei de apel atacată în faza recursului este pronunţată la data de 7.06.2012. Cert este că anterior acestor date, respective la 26 noiembrie 2010 a intrat în vigoare Legea nr. 202/2010, care prin art. I pct. 27 a modificat textul art. 297 alin. (1) C. proc. civ. şi care este incidentă în cauză.     Astfel, în varianta iniţială, art. 297 alin. (1) prevedea că "în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va desfiinţa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe". În varianta modificată prin Legea nr. 202/2010, art. 297 alin. (1) prevede că "în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, în cazul în care prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare, o singură dată, primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, dacă părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare. De asemenea, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare, o singură dată, primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, în cazul în care judecata în primă instanţă s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, iar partea a solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel." Modificarea intervenită prin Legea nr. 202/2010 consacră regula reţinerii spre rejudecare, trimiterea spre rejudecare constituind excepţia, şi putând fi dispusă doar în două situaţii: 1. când judecata în primă instanţă s-a făcut fără cercetarea fondului, iar trimiterea spre rejudecare se solicită expres, fie de către apelant, în cererea de apel, fie de către intimat, prin întâmpinare; 2. când judecata în primă instanţă s-a făcut în lipsa părţii nelegal citate, iar trimiterea spre rejudecare se solicită expres de către partea care se pretinde astfel vătămată, adică doar de către apelant, prin cererea de apel. Din cuprinsul actelor şi lucrărilor dosarului rezultă că judecarea cauzei la instanţa de fond s-a realizat cu citarea legală a părţilor, iar în faza apelului nici reclamanta prin motivele de apel formulate şi nici intimatul prin întâmpinare nu au solicitat expres trimiterea cauzei spre rejudecare pe considerentul că soluţionarea cauzei la judecătorie s-a făcut fără cercetarea fondului.     Cum în speţă tribunalul a procedat la anularea sentinţei pronunţată de prima instanţă cu trimiterea cauzei spre rejudecare, soluţia instanţei de apel încalcă dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc.civ. care prevăd o asemenea posibilitate doar în ipotezele enumerate anterior, ce nu se regăsesc în cauză, iar în consecinţă, încalcă şi principiul efectului devolutiv al acestei căi de atac, în virtutea căruia, în faţa judecătorului superior se devoluează întreaga cauză, cu întreg complexul de chestiuni de fapt şi de drept ce-i aparţin, în scopul soluţionării cu celeritate a cauzelor. În atare context, Curtea a apreciat că în mod greşit tribunalul a făcut aplicarea art. 297 alin.1 C.proc.civ. şi a trimis cauza spre rejudecare, motiv pentru care, în baza art. 312 alin.3 C.proc.civ., a admis recursul, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare. Având în vedere motivul pentru care s-a admis recursul, Curtea nu mai poate proceda la examinarea celorlalte motive invocate de pârât vizând dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu, urmând ca apărările sale sub acest aspect să fie analizate de instanţa de apel cu ocazia rejudecării. ( Judecător Veronica Grozescu) [28] Obligativitatea eliberării unui document de către angajator care să ateste activitatea angajatului, vechimea în muncă, în meserie şi în specialitate întemeiată pe disp. art. 34 pct. 5 Codul Muncii. Codul muncii, art. 34 pct. 5 Potrivit dispoziţiilor art. 34 pct. 5 din Codul muncii, fiecare angajator are obligaţia de a înfiinţa un registru general de evidenţă a salariaţilor, iar la solicitarea salariatului, angajatorul este obligat să elibereze un document care să ateste activitatea desfăşurată de acesta, vechimea în muncă, în meserie şi în specialitate. Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă, Decizia civilă nr. 3971 din 2 noiembrie 2012 Prin sentinţa civilă nr. 1158 din 28 mai 2012, Tribunalul Dâmboviţa a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul ZV, în contradictoriu cu pârâtele SC CCH SA şi SC Uz SA., a obligat pe pârâta S.C. U S.A. să elibereze reclamantului adeverinţă cu perioadele lucrate, veniturile realizate şi condiţiile de muncă şi climă în Egipt, de la 22.05.1989 la 20.07.1990 şi octombrie 1990-aprilie 1991, precum şi în China de la martie 1993 la iulie 1993, a respins capetele de cerere faţă de aceeaşi pârâtă privind sporul de noapte, daunele morale şi materiale, a respins capătul de cerere privind acordarea grupei I de muncă, a daunelor morale şi materiale faţă de pârâta CH S.A., reţinând că, de fapt, pârâtele au eliberat aceste adeverinţe, dar nu au arătat, în concret, indemnizaţia primită pe această perioadă şi condiţiile de muncă (grupă), indiferent că a lucrat câteva luni sau un an, cu nerespectarea celorlalte condiţii prev. de O.U.G. nr. 4/2005. Prin decizia nr. 3971 din 2 noiembrie 2012, Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondate recursurile formulate de reclamantul ZV şi pârâta SC Uz SA în contradictoriu cu pârâta SC CCH SA, reţinând că adeverinţele aliberate de către cei doi angajatori atestă faptul că reclamantul a lucrat în China şi Egipt, dar nu cuprind toate elementele prev. de art. 34 pct. 5 din Codul muncii, respectiv durata activităţii, salariul, vechimea în muncă, în meserie şi în specialitate, preluate şi de O.U.G. nr. 4/2005. În ceea ce priveşte restul pretenţiilor reclamantului, s-a reţinut că dovada perioadei lucrate şi a veniturilor suplimentare realizate, se face cu documente eliberate de angajator, or, la dosar nu au fost depuse probe în dovedirea lor. În atare context, în raport de argumentele expuse anterior, Curtea a apreciat că, în speţă, nu sunt incidente dispoziţiile art. 309, 3041 C. pr. civilă, motiv pentru care, în baza art. 312 C.pr.civilă, a respins ca nefondate recursurile declarate. ( Judecător Cristina Pigui) [29] Despăgubirea chiriaşilor pentru îmbunătăţirile aduse imobilului închiriat. Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, art. 48 OUG nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţe, art. 43 alin.1 Chiriaşii imobilelor restituite persoanelor (sau moştenitorilor acestora) de la care au fost preluate în timpul regimului comunist au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinaţia de locuinţă prin îmbunătăţirile necesare şi utile. Lucrările de modificare a terasei şi de realizare de noi spaţii de locuit nu pot fi calificate drept lucrări voluptuarii, ci amenajări care au sporit valoarea imobilului, cu caracterul de cheltuieli necesare şi utile întrucât au făcut posibilă folosinţa normală şi civilizată a acestui spaţiu. Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă, Decizia civilă nr. 3830 din 13 noiembrie 2012 Prin cererea înregistrată la Judecătoria Câmpina, reclamanţii B.E. , C.R. şi C.G.I. au chemat în judecată civilă pe pârâţii R.V., R E. , D. C. , D.S., B. E. si V. E. , pentru ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună evacuarea pârâţilor din imobilul proprietatea reclamanţilor, rezilierea contractelor de închiriere încheiate la data de 01.06.2004 şi obligarea pârâţilor la plata chiriei restante şi la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că au închiriat familiilor pârâţilor câte un apartament din imobilul proprietatea lor, care le-a fost retrocedat prin dispoziţia de restituire a imobilului situat în localitatea X . Reclamanţii au arătat că la data de 01.06.2004 au încheiat cu pârâtul R.V. un contract de închiriere, pentru apartamentul compus din două camere, bucătărie pentru o perioadă de 5 ani, expirând la data de 01.06.2009 şi preţul chiriei a fost stabilit la 15 lei lunar, neachitată din luna august. În drept, reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea pe disp. art. 480 din Codul civil şi art. 1420 şi următoarele din Codul civil. Pârâta D. S. a formulat întâmpinare-cerere reconvenţională, prin care a arătat că soţul său a încheiat contractul de închiriere şi nu a plătit toată suma de bani datorată, întrucât procuratorul reclamanţilor nu voia să-i elibereze chitanţă liberatorie soţului său, pentru suma achitată. De asemenea, pârâta a declarat că este de acord să plătească chiria datorată, în cuantum de 20 lei lunar, doar pe ultimii 3 ani, deoarece fiind un drept de creanţă este supus prescripţiei. Cu privire la rezilierea contractului de închiriere, pârâta a arătat că instanţa ar putea doar să constate rezilierea contractului şi a fost de acord să părăsească imobilul, doar după ce va fi despăgubită cu valoarea îmbunătăţirilor efectuate la apartament şi acordarea unui drept de retenţie, până la plata despăgubirilor datorate. Prin cererea reconvenţională pârâta a precizat lucrările de îmbunătăţiri efectuate. Pârâţii R.V. şi R. E. au formulat întâmpinare-cerere reconvenţională, prin care au arătat că sunt de acord să plătească chiria restantă pe ultimii 3 ani, iar prin cerere reconvenţională au arătat lucrările de îmbunătăţiri efectuate la apartamentul în litigiu şi au solicitat acordarea unui drept de retenţie. Au specificat că sunt de acord să părăsească imobilul , dar după ce vor fi despăgubiţi pentru îmbunătăţirile efectuate. A fost efectuată o expertiză construcţii, de către expert RM, care a identificat şi evaluat lucrările de îmbunătăţiri pretins efectuate de pârâţi (f.136). După administrarea probelor încuviinţate parţilor, prin sentinţa civilă nr……, Judecătoria Câmpina, printre altele a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii C.R. şi C. G. I. şi în consecinţă s-a dispus rezilierea contractelor de închiriere nr. 3250 şi 3248 încheiate cu pârâţii şi evacuarea pârâţilor R.E. şi R. Vşi D. S. , din imobilul proprietatea reclamanţilor, a obligat pârâţii D.S. R. V. şi R.E. să plătească reclamanţilor chiria restantă . Au fost admise în parte cererile reconvenţionale şi au fost obligaţi reclamanţii să plătească pârâtei D. S. şi pârâtei V. E. , în cota de 1/2, suma de 7.679 lei, reprezentând contravaloarea lucrărilor de îmbunătăţiri, a obligat reclamanţii să plătească pârâţilor R. V. şi R. E. suma de 2.672 lei, reprezentând contravaloarea lucrărilor de îmbunătăţiri efectuate la apartament, instituind în favoarea pârâţilor mai sus menţionaţi un drept de retenţie asupra imobilului situat în oraşul Breaza, Str. Vi, nr. , jud. Prahova, până la achitarea de către reclamanţi a sumelor datorate pârâţilor. Pentru a pronunţa aceasta hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prin dispoziţia nr. 211 din 7.04.2003, emisă de Primarul oraşului X , s-a dispus restituirea către reclamanţi a imobilului situat în oraşul X , str. V.. nr. …, compus din clădire şi teren în suprafaţă de 597 mp, iar prin procesul-verbal nr. 8809 din 06.06.2003 s-a efectuat punerea în posesie a reclamanţilor asupra imobilului restituit. În baza contractelor de închiere încheiate între părţi, judecătoria a constatat neînedeplinirea obligaţiei de achitare a chiriei pentru anumite perioade. A mai reţinut instanţa de fond că în contractele de închiriere încheiate cu pârâţii s-a menţionat clauza potrivit căreia proprietarul poate solicita rezilierea contractului de închiriere şi evacuarea chiriaşului dacă acesta nu respectă obligaţia privind plata chiriei. Având în vedere că după expirarea termenului închirierii pârâţii au rămas în folosinţa imobilului, fără ca aceştia să fie împiedicaţi de proprietarii imobilului, conform art. 1437 şi 1452 din Codul civil, a apreciat că locaţiunea se consideră reînnoită prin tacita relocaţiune deoarece nu a fost exclusă printr-o clauză contractuală expresă, iar în contracte s-a menţionat că pârâţii au dreptul la reînnoirea contractului. Faţă de dispoziţiile OUG nr. 40/1999 şi ale disp. art. 480 din Codul civil, care permit proprietarului unui bun de a exercita toate prerogativele dreptului de proprietate, instanţa de fond a admis în parte acţiunea şi a dispus evacuarea pârâţilor din imobilul proprietatea reclamanţilor, situat în oraşul X, Str. V nr. … şi în baza art. 1453 din Codul civil să dispună rezilierea contractelor de închiriere încheiate cu pârâţii. Potrivit art. 2 alin. 1 lit. b din Legea nr. 10/2001 republicată la data de 04.04.2005, prin imobil preluat în mod abuziv se înţelege imobilele preluate prin confiscarea averii, ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti de condamnare pentru infracţiune de natură politică, săvârşită ca manifestare a opoziţiei faţă de sistemul totalitar comunist. Se mai arată în motivarea sentinţei că prin procesul verbal nr. 8809 din 06.06.2003 s-a procedat la punerea în posesie asupra imobilului restituit şi au fost predate, conform art. 13 din Legea nr. 10/2001, contractele de închiriere. Potrivit art. 48 din Legea nr. 10//2001, chiriaşii au dreptul la despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilului cu destinaţia de locuinţă prin îmbunătăţirile necesare şi utile, iar obligaţia despăgubirii revine persoanei îndreptăţite, indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlul valabil sau fără titlu, iar disp. art. 48 alin.5 din Legea nr.10/2001 prevăd că, prin îmbunătăţiri în sensul prezentei legi, se înţeleg cheltuielile necesare şi utile. În practica judiciară, susţine prima instanţă, s-a apreciat că sunt cheltuieli voluptorii acele sume de bani sau muncă, investite de către posesorul unui bun, pentru a-şi satisface plăcerea lui personală şi care nu măresc valoare bunului, iar proprietarul nu este obligat să restituie aceste cheltuieli. Spre deosebire de aceste cheltuieli prevăzute de art. 539 din Codul civil, cheltuielile utile reprezintă sume de bani sau muncă investite de posesorul unui lucru în vederea ameliorării stării materiale a acestuia şi care sporesc valoarea lucrului, iar proprietarul este obligat să le restituie în măsura în care au creat un spor de valoare lucrului. Martorul O. M. a arătat că pârâta a modificat la parterul locuinţei nişte pereţi şi a acoperit terasa cu tablă, a închis-o cu lemn şi sticlă şi a făcut o scară la intrarea în locuinţă, din beton(f.71). Audiat la cererea pârâtei, martorul I. I. a arătat că în anul 1994 pârâta a făcut o renovare a casei şi a ajutat-o, respectiv a făcut două laterale din gard, din ţeavă cornier şi plasă, 2 porţi, a consolidat zidul de la terasă cu piatră, ciment, nisip, a turnat şapă de beton şi mozaic şi a închis această terasă cu geamuri şi a acoperit-o cu tablă, a pus lambriu pe interior şi rigips pe tavan şi a compartimentat-o în 4 părţi, a montat uşi din lemn, iar în dormitor a pus duşumea; la bucătărie a pus lambriu pe un perete, gresie pe jos, la baie a pus chiuvetă cu picior, a schimbat wc-ul, instalaţie de duş, instalaţie de apă, electrică, a montat apometre în baie, a schimbat instalaţia de gaze şi a pus boiler electric la baie, gresie şi faianţă în baie, a pus în curte beton, pe 8-10 mp, a îmbrăcat peretele de la bucătărie şi cu rigips în baie, iar unde a montat duşul a făcut un perete din cărămidă (f.70). Audiat la cererea pârâtei, martorul B. C. a declarat că pârâta a consolidat terasa, a turnat placă de beton şi a pus mozaic, a acoperit terasa cu tablă, a compartimentat-o şi a făcut o scară exterioară din beton. Martorul a precizat că la această terasă a făcut instalaţie electrică gaze, iar pe interior a montat lambriu la tavan şi pe laterale la bucătărie a montat gresie şi lambriu, în dormitor a montat duşumea, la baie a montat chiuvetă, pe hol a pus lambriu şi a schimbat uşa de la intrare, gardul de la stradă şi o poartă metalică şi dale în curte, iar pârâta nu a avut autorizaţie sau acordul proprietarului. Prin raportul de expertiză construcţii, efectuat de expert R. M. , au fost evaluate lucrările de îmbunătăţiri solicitate de pârâtă, astfel cum acestea au fost arătate de martorii audiaţi, respectiv duşumea în dormitor, instalaţie electrică şi de gaze refăcută, lambriu, închis pereţii la terasă, înlocuit uşa de la intrare, montat dale de beton în curte, gardul de la stradă, gresie şi faianţă în baie, instalaţia de duş, chiuvetă în baie, schimbat wc-ul, boiler electric. Având în vedere declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, instanţa de fond a admis în parte cererea reconvenţională şi a obligat reclamanţii să plătească pârâtei D. S. şi pârâtei V. E. , în cote de 1/2 suma de 7.679 lei reprezentând contravaloarea lucrărilor de îmbunătăţiri efectuate la imobil, reţinându-se că prin raportul de expertiză construcţii au fost reţinute corecţii pentru uzura în timp şi a stării tehnice de fapt, pentru fiecare categorie de lucrări reţinute. A mai reţinut instanţa de fond că obligaţia locatarului de a întrebuinţa lucrul ca un bun proprietar conform art. 1429 alin.1 din Codul civil, implică obligaţia acestuia de a întreţine lucrul în tot timpul locaţiunii, în stare de întrebuinţare şi de aici decurge obligaţia de a efectua reparaţiile locative. În ceea ce priveşte lucrările de modificare a terasei şi compartimentare a acesteia în 4 spaţii, ce au fost efectuate de pârâtă, instanţa de fond a apreciat că acestea nu erau necesare pentru ameliorarea stării materiale a spaţiului închiriat, iar reclamanţii nu pot fi obligaţi la restituirea contravalorii acestora, faţă de prevederile art. 43 alin.1 din OUG nr. 40/1999, privind sporul de valoare adus locuinţei, prin îmbunătăţiri necesare şi utile, cu aprobările prevăzute de lege. Martorul B. I., audiat la cererea pârâtului, a arătat că a efectuat lucrări de îmbunătăţire în apartamentul pârâtului, respectiv a înlocuit două uşi şi a montat duşumea în două camere, a făcut gardul din plasă de sârmă, precum şi instalaţia de apă şi gaze . Prin raportul de expertiză construcţii au fost identificate şi evaluate lucrările de îmbunătăţiri solicitate de pârâtul R. V. la suma de 2.672 lei. De asemenea, instanţa de fond a admis în parte cererea reconvenţională formulată de pârâţii R. V. şi R. E. şi a obligat reclamanţii să plătească pârâţilor suma de 2.672 lei, reprezentând contravaloarea lucrărilor de îmbunătăţiri efectuate de pârâţi : înlocuirea a două uşi, montat duşumea în două camere, gardul din plasă de sârmă, şi instalaţia de apă şi gaze . A arătat prima instanţă că dispoziţiile art. 43 alin. 1 din OUG nr. 40/1999 prevăd dreptul chiriaşului pentru sporul de valoare adus locuinţei prin îmbunătăţirile necesare şi utile, cu aprobările prevăzute de lege, confirmate pe bază de acte justificative şi care pot fi cerute de la fostul proprietar, căruia i s-a restituit locuinţa. Întrucât există o legătură obiectivă de conexitate între bunul imobil deţinut de pârâţi şi sumele ce trebuie să fie restituite de reclamanţi pentru lucrările de îmbunătăţiri, instanţa de fond a institut în favoarea pârâţilor un drept de retenţie până la achitarea de către reclamanţi a sumelor datorate. Faţă de caracterul dreptului de retenţie, de a constitui un mijloc specific de garantare a obligaţiilor, ce constă în dreptul creditorilor pârâţi de a refuza să restituie un bun al reclamanţilor până ce aceştia nu le plătesc tot ceea ce datorează în legătură cu acel imobil, instanţa de fond a reţinut că acest drept de retenţie nu conferă creditorilor pârâţi dreptul de a se folosi de bunul imobil, din care s-a dispus evacuarea acestora, tocmai pe acest aspect, că nu au dreptul să se folosească de imobil în calitate de creditori retentori, dar pot opune acest drept de retenţie chiar reclamanţilor, în calitatea lor de proprietari ai acestui imobil. Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel pârâta D.S. , criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând admiterea apelului şi schimbarea sentinţei atacate, iar pe fond, admiterea cererii reconvenţionale, în sensul de a se plati apelantei-parate D.S. si intimatei-parate V. E. suma de 23.8891ei în cota de 3/4, respectiv 1/2 din valoarea îmbunătăţirilor aduse imobilului proprietatea reclamanţilor. În motivarea cererii apelanta-pârâtă a arătat că un prim motiv de apel vizează faptul că instanţa de fond a admis doar în parte cererea sa reconvenţionala, în sensul că s-a dispus ca reclamanţii să plătească pârâtei D.S. şi pârâtei V. E. doar suma de 7.679 lei în loc de 23.8891ei cât s-a stabilit prin expertiza ing. RM, că reprezintă îmbunătăţirile aduse la imobilul proprietatea reclamanţilor de către ea şi defunctul său soţ D. C. . De asemenea, a mai arătat că, în ceea ce priveşte suma de 16.210 lei ce reprezintă îmbunătăţirile aduse terasei imobilului, instanţa a considerat în mod greşit că aceste cheltuieli nu erau necesare pentru ameliorarea stării materiale a spaţiului închiriat de ei şi ca atare reclamanţii nu pot fi obligaţi la restituirea lor, fata de prevederile art.43 alin. 1 din O.U.G 40/1999 privind sporul de valoare adus locuinţei prin îmbunătăţirile necesare şi utile cu aprobările prevăzute de lege (a se vedea sentinţa apelata fila 5 alin.4.). Potrivit reglementarilor mai noi, au în vedere art. 48 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 actualizată „chiriaşii au dreptul la despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinaţie de locuinţa prin îmbunătăţiri necesare şi utile” fără să se mai prevadă obligaţia ca aceste îmbunătăţiri să se fi făcut cu aprobările prevăzute de lege. În practica judiciară şi doctrina juridică cheltuielile necesare sunt considerate a fi sume de bani sau munca investite de posesorul unui bun pentru conservarea bunului şi trebuie ca fără ele conservarea bunului să nu fi fost cu putinţa. Arată apelanta că cheltuielile utile reprezintă sume de bani sau muncă investite de către posesorul unui bun care deşi nu erau necesare, au avut ca efect sporul de valoare sau creşterea gradului de utilitate a bunului. Proprietarul este obligat să restituie atât posesorului de buna-credinţă, cât si de rea-credinţa, cheltuielile utile dacă au creat un spor de valoare a lucrului, evaluat în momentul restituirii acestuia de către posesor (a se vedea dec. ICCJ nr. 3895/11 iulie 2000). Cheltuielile voluptorii constituie sume de bani sau muncă investite de către posesorul unul lucru pentru plăcerea lui personală şi care nu măresc valoarea bunului. Proprietarul nu poate fi obligat să restituie aceste cheltuieli indiferent dacă posesorul care le-a efectuat a fost de buna-credinţă sau de rea-credinţă. În opinia lor, îmbunătăţirile aduse imobilului prin consolidarea, închiderea şi compartimentarea terasei, reprezintă parte cheltuieli necesare, parte utile. Aceste îmbunătăţiri ale terasei existente prin consolidare, închidere şi compartimentare profită proprietarilor actuali ai bunului, iar nerestituirea de către aceştia a cheltuielilor ocazionate de aceste îmbunătăţiri înseamnă o îmbogăţire fără justă cauză, creându-se prejudicii posesorilor bunului în momentul restituirii spaţiului închiriat. S-a precizat în motivele de apel că din soluţia instanţei s-ar înţelege că aceste cheltuieli ar fi cheltuieli voluptorii, sancţionate cu nerestituirea lor celor care le-au efectuat, edificate pentru plăcerea lor. Dar ca să fie caracterizate drept cheltuieli voluptorii, trebuie să nu mărească valoarea bunului, ori din expertiza ing. RM se poate observa că au fost evaluate la suma de 16.2101ei. De asemenea, a mai precizat petenta că aceste îmbunătăţiri s-au efectuat anterior restituirii imobilului reclamanţilor, astfel încât nu se poate spune faptul că aceştia nu au avut acordul proprietarilor la realizarea lor, iar cheltuielile efectuate trebuiau admise în totalitate. Pe baza probatoriilor administrate în cauză Tribunalul Prahova, a admis apelul declarate de apelanta D.S. împotriva sentinţei civile, s-a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că s-a admis cererea reconvenţională şi au fost obligaţi reclamanţii să plătească pârâţilor D.S. şi V. E. 23.889 lei, reprezentând contravaloarea lucrărilor de îmbunătăţiri, în cotă de 3/4 şi respectiv 1/4, în loc de 7.679 lei. Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut următoarele: In ceea ce priveşte suma de 16.210 lei, ce reprezintă îmbunătăţirile aduse terasei imobilului, instanţa a considerat în mod greşit că aceste cheltuieli nu erau necesare pentru ameliorarea stării materiale a spaţiului închiriat de ei şi ca atare reclamanţii nu pot fi obligaţi la restituirea lor, faţă de prevederile art.43 alin. 1 din O.U.G 40/1999 privind sporul de valoare adus locuinţei prin îmbunătăţirile necesare şi utile cu aprobările prevăzute de lege. Potrivit reglementărilor mai noi, au în vedere art. 48 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 actualizata „chiriaşii au dreptul la despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinaţie de locuinţa prin îmbunătăţiri necesare şi utile” fără să se mai prevadă obligaţia ca aceste îmbunătăţiri să se fi făcut cu aprobările prevăzute de lege. Mai arată instanţa de apel că în practica judiciară şi doctrina juridică cheltuielile necesare sunt considerate a fi sume de bani sau muncă investite de posesorul unui bun pentru conservarea bunului şi trebuie ca fără ele conservarea bunului să nu fi fost cu putinţă. Cheltuielile utile reprezintă sume de bani sau munca investite de către posesorul unui bun care deşi nu erau necesare, au avut ca efect sporul de valoare sau creşterea gradului de utilitate a bunului. Proprietarul este obligat să restituie atât posesorului de buna-credinţă, cât şi de rea-credinţa, cheltuielile utile dacă au creat un spor de valoare a lucrului, evaluat în momentul restituirii acestuia de către posesor (a se vedea dec. ICCJ nr. 3895/11 iulie 2000). Cheltuielile voluptuarii constituie sume de bani sau muncă investite de către posesorul unui lucru pentru plăcerea lui personală şi care nu măresc valoarea bunului. Proprietarul nu poate fi obligat să restituie aceste cheltuieli indiferent dacă posesorul care le-a efectuat a fost de buna-credinţă sau de rea-credinţă. În opinia lor, îmbunătăţirile aduse imobilului prin consolidarea, închiderea şi compartimentarea terasei, reprezintă parte cheltuieli necesare, parte utile. Cheltuielile voluptuarii constituie sume de bani sau muncă, investite de către posesorul unui lucru pentru a-şi satisface plăcerea lui personală şi care nu măresc valoarea lucrului. Proprietarul nu poate fi obligat să restituie aceste cheltuieli indiferent dacă posesorul care le-a efectuat a fost de buna-credinţă sau de rea-credinţă. Cheltuielile utile reprezintă suma de bani sau muncă, investite de către posesorul unui lucru în scopul ameliorării stării materiale a acestuia şi care deşi nu sunt necesare, sporesc valoarea lucrului. Proprietarul este obligat să restituie atât posesorului de buna-credinţă cât şi celui de rea-credinţă cheltuielile acestea, dacă au creat un spor de valoare a lucrului, evaluat în momentul restituirii acestuia de către posesor. A rezultat că nu se justifică calificarea ca lucrări voluptuarii, a amenajărilor făcute de apelantă şi soţul său, în prezent decedat, care au sporit valoarea imobilului, mărindu-i valoarea, lucrările efectuate de apelanta-pârâtă, au caracterul de cheltuieli necesare şi utile, deoarece fac posibilă folosinţa normală şi civilizată a locuinţei, iar nu de cheltuieli voluptuarii. Împotriva deciziei pronunţată de Tribunalul Prahova au declarat recurs reclamanţii, criticând-o ca nelegală şi netemeinică, invocând în acest sens disp. art.304 pct.9 C.proc.civ. Susţin recurenţii că hotărârea instanţei de apel este netemeinică şi nelegală deoarece în mod greşit a admis apelul pârâţilor, în ceea ce priveşte toate motivele de apel. Astfel, în opinia recurenţilor, cheltuielile făcute de către chiriaş cu amenajarea terasei nu pot fi considerate cheltuieli necesare şi utile deoarece nu au fost făcute pentru conservarea bunului ci pentru plăcerea reclamanţilor fiind deci cheltuieli voluptorii. Arată că instanţa de apel a dat o interpretare greşită cheltuielilor efectuate de pârâţi cu amenajarea terasei prin edificarea de 4 încăperi ca fiind cheltuieli necesare şi utile. Acestea nu erau nici necesare, nici utile imobilului. Aceste cheltuieli se încadrează fără putinţă de tăgadă, cheltuielilor voluptorii, deoarece acestea au fost făcute exclusiv pentru confortul chiriaşilor din acel spaţiu locativ. Această edificare, a lipsit construcţia de o terasă generoasă, în suprafaţă de 40 mp. Consideră recurenţii că instanţa de fond în mod corect a admis în parte cererea reconvenţională a pârâtelor D.S. şi V. E. , obligându-i să le plătească acestora suma de 7679 lei, reprezentând îmbunătăţiri aduse imobilului proprietatea recurenţilor. In mod greşit instanţa de apel a admis apelul şi i-a obligat la plata sumei de 23.889 lei reprezentând contravaloarea lucrărilor de îmbunătăţiri. Învederează recurenţii că imobilul proprietatea lor, este un imobil situat în X, staţiune balneoclimaterică, imobil compus din parter şi 2 etaje. Imobilul are multe încăperi, a putut fi folosit distinct de mai multe familii. Imobilul este monument arhitectural. Familia D. , nu a respectat contractul de închiriere. Obligaţia locatarului de a întrebuinţa lucrul ca un bun proprietar, conform art. 1429 alin 1 Cod civil, este aceea de a întreţine lucrul în tot timpul locaţiunii în stare de întrebuinţare şi de aici decurge şi obligaţia de a efectua reparaţiile locative. Lucrările de modificare a terasei şi de edificare a unor încăperi pe aceasta (este vorba de patru spaţii ce au fost efectuate de familia D. ), nu au fost făcute cu permisiunea proprietarilor construcţiei, au fost efectuate exclusiv pentru confortul familiei chiriaşilor ca să dispună de mai multe camere. Această construcţie este ilegală, cu atât mai mult că este făcută fără autorizaţie şi strică arhitectura imobilului. În opinia recurenţilor cheltuielile necesare sunt acelea făcute pentru conservarea bunului; trebuie ca fără ele conservarea bunului să nu fi fost cu putinţă. Cheltuielile utile sunt acelea care, deşi nu erau necesare au avut ca efect sporul de valoare sau creşterea gradului de utilitate a bunului. Cheltuielile voluptorii (de plăcere sau de înfrumuseţare) sunt acelea pe care posesorul le-a făcut pentru plăcerea sa personală; ele nu se restituie dar posesorul este în drept sa ridice acele lucruri fără însă a deteriora bunul respectiv. Mai mult decât atât, prin fişa spaţiului de închiriat, anexă la contractul de închiriere din 11 iulie 2004 intervenit între recurenţi şi D. C. , autorul pârâtelor apelante, se specifică în mod clar că spaţiul închiriat este compus din 2 camere, bucătărie, baie şi terasă. Nu se precizează nicăieri că la acel moment, terasa era deja compartimentată în patru încăperi. În mod cert, chiria ar fi fost mai mare. In altă ordine de idei, se susţine că recurenţii, proprietarii nu au cum să utilizeze cele patru încăperi, deoarece după cum au relatat imobilul este foarte mare şi din contra, prin modificarea terasei li s-au adus prejudicii, deoarece staţiunea X este renumită pentru aerul curat, astfel nemaiavând posibilitatea de a sta afară pe terasă, la aer. Se mai arată în motivarea recursului că potrivit art. 49 din Legea nr. 10/2001 şi art. 49 pct. 3 din Normele Metodologice, chiriaşii au dreptul la despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinaţia de locuinţă, dar aceste îmbunătăţiri urmează a fi analizate prin prisma dispoziţiilor din contractul de închiriere. Astfel, între părţi s-a stabilit că locatorul va efectua reparaţiile cu acordul proprietarului, or în speţă, nu s-a dovedit acest acord, respectiv existenţa vreunei autorizaţii de construcţie, (punctual 7 din contractul de închiriere din 11 iunie 2004) Curtea a constatat că recursul este nefondat potrivit considerentelor ce urmează: Prin cererea reconvenţională formulată în faţa instanţei de fond pârâta D. S. a solicitat să fie obligaţi reclamanţii a o despăgubi (pe ea si soţul acesteia, ulterior decedat) pentru îmbunătăţirile aduse apartamentului închiriat, proprietatea reclamanţilor, constând în (printre altele) acoperirea terasei cu tablă, refacerea zidului pe cca 10 m.p., edificarea unei scări la terasă din beton şi mozaic, precum şi compartimentarea acesteia în 4 încăperi, living, hol, debara şi o terasă mică acoperită de cca 8-10 m.p. Prin raportul de expertiză întocmit în faţa instanţei de fond de către expert R. M. s-au identificat şi evaluat lucrările de modificare a terasei şi de realizare de noi spaţii, arătându-se că terasa a fost reamenajată, în sensul că s-au realizat 4 încăperi la care au fost executate lucrări de căptuşire pereţilor cu lemn aparent, de placare a tavanului cu lemn aparent, s-a realizat o pardoseală din dale, instalaţii electrice, acoperiş şarpantă din lemn, învelitoare din tablă Zn, toate evaluate la suma de 16.210 lei . Conform actelor şi lucrărilor dosarului ( mai ales a declaraţiilor martorilor) îmbunătăţirile efectuate la imobilul închiriat au fost realizate în anul 1994, anterior emiterii dispoziţiei privind restituirea în natură a imobilului către recurenţii-reclamanţi nr. 211 din data de 7 aprilie 2003. Dispoziţiile legale incidente în cauză sunt art. 48 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi art. 43 din OUG nr. 40/1999, în vigoare la promovării cererii reconvenţionale şi abrogat ulterior prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil. Potrivit art. 48 din Legea nr. 10/2001 chiriaşii au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinaţia de locuinţă prin îmbunătăţirile necesare şi utile.  Indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu, obligaţia despăgubirii prevăzută la alin. (1) revine persoanei îndreptăţite. Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabileşte pe bază de expertiză, iar prin îmbunătăţiri, în sensul acestei legi, se înţelege cheltuielile necesare şi utile. Cuantumul despăgubirilor se stabileşte la valoarea actualizată a cheltuielilor, scăzându-se gradul de uzură al îmbunătăţirilor, în raport cu durata de viaţă normală a acestora, care se suportă de chiriaşi. Curtea a reţinut că instanţa de apel a realizat o corectă interpretare a dispoziţiilor legale în materie, apreciind că lucrările de modificare a terasei şi de realizare de noi spaţii de locuit nu pot fi calificate drept lucrări voluptuarii, ci amenajări care au sporit valoarea imobilului, cu caracterul de cheltuieli necesare şi utile întrucât au făcut posibilă folosinţa normală şi civilizată a acestui spaţiu. Nu au fost primite nici susţinerile recurenţilor în sensul că nu se pot acorda despăgubiri pentru lucrările efectuate întrucât acestea nu ar fi fost înscrise în fişa imobilului sau nu ar fi fost realizate conform unor autorizaţii de construire întrucât Legea nr. 10/2001 nu face astfel de distincţii . (Judecător Simona Lazăr) [30] Inadmisibilitatea recursului declarat împotriva unei hotărâri de declinare a competenţei. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 Cod procedură civilă, art. 158 alin. 3 Prin eliminarea de către legiuitorul român, prin intermediul Legii nr. 202/2010, a căii de atac a recursului împotriva hotărârii de declinare a competenţei, nu se poate discuta despre o atingere adusă garanţiilor procesuale afirmate de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a Libertăţilor fundamentale. Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă, Decizia civilă nr. 4030 din 3 decembrie 2012 Curtea de Apel Ploieşti a fost învestită în dosarul nr. 7282/120/2012 cu soluţionarea recursului declarat de reclamanta R.L., în contradictoriu cu pârâtul M.Gh., împotriva sentinţei civile nr. 1989/15 octombrie 2012 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, prin care s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Moreni. Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a stabilit că în speţă, în raport de disp. art. 581 alin. 2 Cod pr. civilă, potrivit cărora ,,cererea de ordonanţă preşedinţială se introduce la instanţa competentă să se pronunţe asupra fondului cauzei”, competenţa materială de soluţionare a prezentului litigiu revine Judecătoriei Moreni, conform art. 1 pct. 1 C.proc.civ., ca instanţă de drept comun, în a cărei rază teritorială se află situat imobilul. Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta RL, criticând-o ca nelegală. În dezvoltarea motivelor de recurs s-a apreciat că declinarea competenţei în favoarea Judecătoriei Moreni este ,,absurdă”, întrucât nu există un litigiu pe fond la acea instanţă, aspect ce ar fi putut fi contestat şi de către tribunal, dacă judecătorul care a pronunţat soluţia nu ar fi ,,venit total nepregătit”. A apreciat recurenta că în cauză se impune admiterea recursului său, întrucât vor mai fi şi alte litigii având ca obiect ordonanţă preşedinţială, impunându-se totodată, în accepţiunea sa, şi restituirea taxei de timbru achitată la instanţa de fond. Recursul nu a fost motivat în drept. Intimatul MG nu s-a prezentat în instanţă şi nu a depus întâmpinare. La termenul de judecată din data de 3 decembrie 2012, Curtea din oficiu, a invocat, în temeiul art. 137 C.proc.civ. raportat la art. 158 alin. 3 C.proc.civ. excepţia de inadmisibilitate a recursului. La aceeaşi dată Curtea a pronunţat decizia civilă nr. 4030 prin care a respins ca inadmisibil recursul declarat de reclamanta R.L.. Pentru a dispune astfel, Curtea a reamintit, ca prim aspect, că potrivit disp. art. 158 alin. 3 Cod pr. civilă, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010, (text de lege aplicabil în speţă în raport de data introducerii cererii de ordonanţă preşedinţială – 28.09.2012) hotărârea prin care instanţa se declară necompetentă, nu este supusă niciunei căi de atac. Totodată, Curtea a menţionat că, prin eliminarea de către legiuitorul român prin intermediul Legii nr. 202/2010, a căii de atac a recursului împotriva hotărârii de declinare a competenţei, nu se poate discuta despre o atingere adusă garanţiilor procesuale afirmate de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În acest sens, Curtea Constituţională a statuat prin decizia nr. 826/21.06.2011, prin care a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 158 alin. 3 C.proc.civ., că ,,dreptul la un proces echitabil şi dreptul la folosirea căilor de atac sunt asigurate prin art. 159 alin. 4 C.proc.civ., care instituie în sarcina instanţei investită prin hotărârea de declinare, obligaţia de a verifica şi de a stabili, din oficiu, competenţa sa, din punct de vedere general, material şi teritorial, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă, temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate”. În considerarea acestor argumente, Curtea a procedat, în temeiul art. 137 C.proc.civilă raportat la art. 158 alin. 3 Cod pr. civilă, la respingerea ca inadmisibil a recursului declarat de reclamanta RL. (Judecător – Andra-Corina Botez) [31] Decizie de sancţionare disciplinară.Nerespectarea disp. art.252 alin.2 lit.a din Codul muncii republicat (fost art.268 alin.2 lit.a din vechiul Cod al muncii) privind descrierea faptei. Nulitate absolută. Codul muncii republicat (fost art.268 alin.2 lit.a din vechiul Cod al muncii), art.252 alin.2 lit.a Descrierea faptei care constituie abatere disciplinară trebuie făcută în mod concret şi precis, pentru a permite instanţei să verifice temeinicia sancţiunii aplicate prin raportare la o faptă sau mai multe fapte concrete şi la obligaţiile stabilite prin contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă şi regulamentul intern, cerinţă ce nu este respectată prin simpla menţionare în cuprinsul deciziei a nerealizării sarcinilor de serviciu în conformitate cu atribuţiile şi responsabilităţile care revin angajatului conform fişei postului. Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă, Decizia civilă nr. 4068 din 4 decembrie 2012 Prin contestaţia înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, contestatorul a formulat, în contradictoriu cu intimata ....contestaţie împotriva deciziei de sancţionare disciplinară nr. 1864/13.08.2010 emisă de intimată, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună anularea deciziei, cu cheltuieli de judecată. În motivarea contestaţiei, contestatorul a arătat că prin decizia sus-menţionată, a fost sancţionat cu reducerea salariului de bază cu 10% pe o durată de 3 luni, în baza art. 264 alin.1. lit.d. din Codul muncii, reţinându-se că se face vinovat de încălcarea prevederilor fişei postului specifică funcţiei de şef birou pe care o ocupă în societate - pct. 1, pct.7 şi pct.17 din fişa postului de şef de birou, a prevederilor pct.M art.2 lit.a din contractul individual de muncă, a dispoziţiilor art.6, art.7, art.12 pct.4, art.17, art.20 alin.2 lit.d, art.20 alin.3 lit.i, bb din Regulamentul de ordine interioară şi a prevederilor art.43 din Codul muncii. A mai susţinut contestatorul că măsura de sancţionare disciplinară a acestuia este nelegală, solicitând constatarea nulităţii absolute a deciziei pentru nerespectarea prevederilor art. 268 lit.a din Codul muncii în ceea ce priveşte descrierea faptei care constituie abatere disciplinară şi a prevederilor art.268 lit.c din Codul muncii referitoare la motivele pentru care au fost înlăturare apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare. A mai precizat contestatorul că din cuprinsul deciziei contestate rezultă în mod evident absenţa oricăror situaţii de fapt care să-i fie imputabile în îndeplinirea sarcinilor de serviciu şi a căror săvârşire să fi condus la încălcarea prevederilor legale invocate de angajator în cuprinsul deciziei. A menţionat contestatorul că în cursul cercetării disciplinare, fiind întrebat în legătură cu anumite aspecte legate de activitatea acestuia, care au declanşat această procedură, şi-a motivat/justificat acţiunile şi inacţiunile în faţa comisiei, dar apărările acestuia nu au fost reţinute, iar motivele pentru care acestea au fost respinse nu au fost prezentate în cuprinsul deciziei de sancţionare. Contestatorul a precizat că prin lipsa informaţiilor la care a făcut referire mai sus a fost lipsit de dreptul de a formula o apărare corect motivată, considerent pentru care s-a solicitat constatarea nulităţii deciziei de sancţionare, întrucât a fost întocmită cu încălcarea prevederilor disp.art.268 lit.a şi c din Codul muncii. Referitor la faptele ce i s-au imputat în cursul cercetării disciplinare şi în legătură cu care a dat nota explicativă, contestatorul a arătat că acestea nu au gravitatea necesară pentru a atrage aplicarea sancţiunii prev. de disp.art.264 alin.1 lit. d din Codul muncii, descrierea faptelor fiind deficitară, ceea ce a dus la o apărare imposibil de efectuat. Intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestaţiei ca neîntemeiată, arătând că decizia contestată este în deplină concordanţă cu disp. art. 268 din Codul muncii, cuprinzând, printre altele, descrierea faptei ce constituie abatere disciplinară, iar privitor la disp.art.268 alin.2 lit.c, a căror încălcare a fost invocată de către contestator, s-a arătat că în decizie s-a menţionat faptul că a fost avută în vedere declaraţia salariatului în sensul recunoaşterii faptei. La data de 01.04.2011, contestatorul şi-a completat şi precizat cererea. Prin cererea completatoare, a arătat că solicită obligarea intimatei şi la plata unei despăgubiri în cuantum de 2400 lei, reprezentând suma netă reţinută, ca urmare a aplicării sancţiunii disciplinare, constând în reducerea salariului de bază cu 10 % pe o perioadă de 3 luni. A susţinut contestatorul că referirea de ordin general din cuprinsul deciziei contestate nu este suficientă pentru identificarea abaterii disciplinare reţinută în sarcina contestatorului, neexistând nicio descriere a abaterii pretins săvârşite, iar referitor la cel de-al doilea element neprevăzut în decizia de sancţionare, contestatorul a arătat că din cuprinsul notei explicative pe care a dat-o rezultă că nu a existat o recunoaştere totală a salariatului cu privire la faptele imputate, iar pe de altă parte, referitor la anumite fapte, au fost formulate o serie de obiecţiuni. A mai precizat contestatorul că prin convocarea la cercetarea disciplinară nu i s-au adus la cunoştinţă faptele ce îi sunt imputate, iar din niciun act întocmit de către intimată nu rezultă cu claritate care este fapta reţinută în sarcina contestatorului, decizia de sancţionare făcând referire la o singură abatere disciplinară, fără a se preciza care anume este aceasta. De asemenea, cu privire la abaterea disciplinară reţinută prin decizia de sancţionare, despre care nu se ştie care este în materialitatea ei, nu rezultă nici data săvârşirii faptei, ce are importanţă din punct de vedere al prescripţiei dreptului de a aplica sancţiunea. La termenul din 03.10.2011, instanţa a invocat excepţia tardivităţii emiterii deciziei contestate, iar prin sentinţa civilă nr.2151/03.10.2011, Tribunalul Prahova a admis excepţia invocată din oficiu, a admis acţiunea precizată şi completată şi a anulat decizia nr.1864/13.08.2010 emisă de intimată, ce a fost obligată să restituie reclamantului sumele reţinute în temeiul deciziei nr.1864/13.08.2010 emisă de intimată, fiind respinsă cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată ca nedovedită. Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că având în vedere data înregistrării referatului prin care s-a constatat existenţa unei abateri disciplinare în persoana contestatorului, precum şi data emiterii deciziei contestate, rezultă că a fost depăşit termenul de 30 de zile pentru aplicarea sancţiunii disciplinare prev. de art.268 alin.1 din Codul muncii, considerente pentru care a fost admisă excepţia invocată din oficiu şi s-a admis contestaţia precizată şi completată în sensul celor sus arătate. Împotriva sentinţei primei instanţe intimata a declarat recurs, criticând-o ca nelegală, susţinând că în mod eronat s-a considerat că decizia de sancţionare a fost tardiv emisă. Prin decizia civilă nr. 981/13.03.2012, Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul şi a casat sentinţa, trimiţând cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond. Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut că data luării la cunoştinţă de către angajator despre săvârşirea abaterii disciplinare nu poate fi decât data înregistrării referatului de informare prin care şeful Departamentului Date, Servicii şi Suport Sisteme în cadrul Diviziei Operare şi Întreţinere a adus la cunoştinţă Diviziei Resurse Umane conduita contestatorului-intimat, referat înregistrat sub nr. 1434 în data de 16.07.2010, în baza căruia s-a emis decizia nr. 1711 la data de 19.07.2010 de numire a Comisiei de cercetare disciplinară. S-a concluzionat că în raport de data de 16.07.2010, reprezentând data înregistrării referatului de informare, termenul imperativ de 30 de zile prev. de art.268 alin.1 din Codul muncii a fost respectat, considerente pentru care recursul a fost admis în sensul celor sus-arătate. Rejudecându-se cauza după casare, pe baza probelor administrate în cauză, prin sentinţa civilă nr.3937/01.06.2012 a Tribunalului Prahova a fost admisă contestaţia şi s-a constatat nulitatea deciziei de sancţionare disciplinară emisă de intimată, prin care contestatorul a fost sancţionat disciplinar cu reducerea salariului de bază cu 10% pe o durată de 3 luni. Prin aceeaşi sentinţă a fost obligată intimata la plata în favoarea contestatorului a sumelor reţinute acestuia în baza deciziei contestate, respectiv a drepturilor salariale actualizate şi indexate, cu rata inflaţiei, constând în 10% din salariul de bază al acestuia, redus pe o perioadă de 3 luni, de la data emiterii deciziei de sancţionare. Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că prin decizia nr. 1864/13.08.2010, contestatorul a fost sancţionat disciplinar cu reducerea salariului de bază cu 10% pe o durată de 3 luni, în baza art. 264 alin. 1 lit. d din Codul muncii, reţinându-se că acesta se face vinovat de încălcarea prevederilor fişei postului specifice funcţiei de şef Birou - pct. 1, pct.7, pct. 17, precum şi a prevederilor contractului individual de muncă - pct. M, art. 2 lit. a privind drepturi şi obligaţii generale ale părţilor, dispoziţiile Regulamentului de ordine interioară - art. 6, art. 7, art. 12 pct. 4, art. 17, art. 20 alin. 2 lit.d, art. 20 alin.3 lit. i, bb) şi prevederile art. 43 din Codul muncii. S-a mai reţinut că potrivit art. 252 alin. 2 lit. a din Codul muncii, „sub sancţiunea nulităţii absolute, în decizie se cuprind în mod obligatoriu, descrierea faptei care constituie abatere disciplinară (…)”. Tribunalul a constatat că în cuprinsul deciziei de sancţionare se menţionează că fapta săvârşită şi reţinută în sarcina contestatorului constă în nerealizarea sarcinilor de serviciu în conformitate cu atribuţiile şi responsabilităţile care revin angajatului conform fişei postului. Instanţa de fond a arătat că potrivit dispoziţiilor sus-menţionate, descrierea faptei care constituie abatere disciplinară trebuia făcută în mod concret şi precis, pentru a permite instanţei să verifice temeinicia sancţiunii aplicate prin raportare la o faptă sau mai multe fapte concrete şi la obligaţiile stabilite prin contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă şi regulamentul intern. Însă, a reţinut tribunalul, în decizia contestată angajatorul s-a limitat la o descriere extrem de sumară, generică, a faptelor imputate ca abatere disciplinară, fără a arăta despre ce situaţii este vorba în concret, în ce constă atitudinea necorespunzătoare a contestatorului, data la care faptele au fost săvârşite sau alte elemente de identificare. S-a mai constatat că abaterile disciplinare nu au fost individualizate în timp şi, în plus, prin faptul că nu a fost specificată data săvârşirii acestora, instanţa nu a fost în măsură să verifice respectarea dispoziţiilor prevăzute la art. 252 alin.1 Codul muncii, referitoare la prescripţia aplicării sancţiunii disciplinare. Tribunalul nu a reţinut susţinerile intimatei în sensul că descrierea faptelor ar fi fost realizată în cadrul raportului final al cercetării disciplinare nr. 1863/13.08.2010, în care sunt detaliate toate informaţiile referitoare la cercetarea disciplinară a contestatorului, întrucât condiţia descrierii faptei/faptelor în mod concret şi detaliat este prevăzută de lege imperativ şi trebuie să rezulte din decizia de sancţionare şi nu din alte înscrisuri. S-a constatat că de altfel, în cadrul notei explicative la care face referire intimata, contestatorul a declarat că recunoaşte anumite fapte reţinute în sarcina sa prin decizia de sancţionare disciplinară şi, întrucât acestea nu au fost individualizate exact în cuprinsul deciziei de sancţionare, tribunalul a apreciat că disp. art. 252 alin.2 lit. a din Codul muncii nu au fost respectate, iar nota explicativă nr. 1773/27.07.2010 dată de contestator nu echivalează cu o recunoaştere integrală a faptelor care i-au fost imputate. Împotriva sentinţei tribunalului a declarat recurs intimata, criticând-o ca nelegală şi netemeinică. S-a arătat că instanţa de fond a constatat nulitatea deciziei reţinând în mod eronat faptul ca societatea s-a limitat la o descriere „extrem de sumară, generică, a faptelor imputate ca abatere disciplinară, fără a arăta despre ce situaţii este vorba în concret, în ce constă atitudinea necorespunzatoare a contestatorului, dată la care faptele au fost săvârşite sau alte elemente de identificare.” A precizat recurenta că potrivit deciziei de sancţionare, fapta săvârşită de intimat constă în: „nerealizarea sarcinilor de serviciu în conformitate cu atribuţiile şi responsabilităţile care revin angajatului conform fişei postului”, însă decizia de sancţionare este documentul care statuează concluziile cercetării disciplinare şi care, astfel cum este denumită, nu face altceva decât să aplice sancţiunea. S-a învederat că procedura cercetării disciplinare a respectat întocmai prevederile legale aplicabile şi că actele întocmite în cursul acesteia conţin toate elementele impuse imperativ în legislaţia muncii, iar în raportul final al comisiei de disciplină, fapta care a atras sancţiunea este detaliată, aceasta constând în nerespectarea atribuţiilor din fişa postului prevăzute la „Atribuţiile şi responsabilităţile postului, punctele 1, 7 şi 17; nerespectarea atribuţiilor din contractul individual de muncă - pct. M, art. 2 lit a şi nerespectarea prevederilor art. 43 din Codul muncii; Cu privire la temeinicia deciziei de sancţionare, pe fondul cauzei, s-a solicitat să fie avute în vedere toate argumentele invocate în întâmpinarea şi completarea la întâmpinare, precum şi probatoriul administrat, la care s-a făcut trimitere. Intimatul a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, susţinând că recurenta nu a precizat motivele de nelegalitate ale hotărârii recurate, în sensul că nici nu a indicat textele de lege cărora se circumscriu motivele de recurs, dar nici nu a precizat care sunt criticile aduse hotărârii şi argumentele ce susţin aceste critici . Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată către intimat. Prin decizia nr.4068/04.12.2012 Curtea de Apel Ploieşti a respins excepţia nulităţii recursului invocată de intimat ca neîntemeiată şi a respins ca nefondat recursul, fiind respinsă ca neîntemeiată cererea intimatului de obligare a recurentei la plata cheltuielilor de judecată în recurs. Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut că excepţia nulităţii recursului invocată de intimat este neîntemeiată arătându-se că la termenul din 04.12.2012, recurenta-intimată, prin apărător, a indicat în mod expres temeiul de drept al motivelor de recurs invocate, respectiv disp.art.304 pct.9 C.proc.civ., ce vizează cazurile în care hotărârea pronunţată este lipsită de temei legale ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, precum şi disp.art.3041 C.proc.civ., ce statuează că recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art.304, instanţa putând să examineze cauza sub toate aspectele, în speţă fiind vorba de o hotărâre care, potrivit prevederilor legale, respectiv disp.art. 274 din Codul muncii republicat este definitivă, atacându-se, prin urmare, numai cu recurs, iar nu şi cu apel. De vreme ce au fost indicate motivele sus-menţionate şi având în vedere disp.art.3021 alin.1 lit.c Cod pr.civilă, precum şi conţinutul cererii de recurs, excepţia nulităţii recursului invocată de intimat a fost apreciată ca neîntemeiată fiind respinsă. Pe fondul cauzei, s-a reţinut că în raport de disp.art.252 alin.2 lit.a din Codul muncii republicat ( fost art.268 alin.2 lit.a din vechiul Cod al muncii, în forma în vigoare la data emiterii deciziei de sancţionare disciplinară contestată în cauză), sub sancţiunea nulităţii absolute, în decizia de sancţionare disciplinară se cuprinde, în mod obligatoriu, descrierea faptei care constituie abatere disciplinară. Prin decizia contestată, intimatul-contestator a fost sancţionat disciplinar cu reducerea salariului de bază cu 10% pe o durată de 3 luni, în baza art. 264 alin. 1 lit. d din Codul muncii, reţinându-se că acesta se face vinovat de încălcarea prevederilor fişei postului specifice funcţiei de şef Birou - pct. 1, pct.7, pct. 17, precum şi a prevederilor contractului individual de muncă - pct. M, art. 2 lit. a privind drepturi şi obligaţii generale ale părţilor, dispoziţiile Regulamentului de ordine interioară - art. 6, art. 7, art. 12 pct. 4, art. 17, art. 20 alin. 2 lit.d, art. 20 alin.3 lit. i, bb şi prevederile art. 43 din Codul muncii. În cuprinsul deciziei de sancţionare disciplinară sus-menţionată, se arată că „fapta săvârşită de salariatul … constă în nerealizarea sarcinilor de serviciu în conformitate cu atribuţiile şi responsabilităţile care revin angajatului conform Fişei postului.” S-a conchis că este evident că formularea mult prea generală din cuprinsul deciziei de sancţionare contestată în cauză, mai sus arătată, nu poate conduce la concluzia respectării de către societatea recurentă a disp.art. art.252 alin.2 lit.a din Codul muncii republicat reţinându-se în mod corect de către prima instanţă că descrierea faptei care constituie abatere disciplinară trebuia făcută în mod concret şi precis, pentru a permite instanţei să verifice temeinicia sancţiunii aplicate prin raportare la o faptă sau mai multe fapte concrete şi la obligaţiile stabilite prin contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă şi regulamentul intern.O atare cerinţă imperativă impusă de textul de lege, a reţinut Curtea, nu a fost respectată, câtă vreme în decizia contestată - ce face referire, după cum s-a arătat mai sus, la „fapta săvârşită” de intimat - nu s-a arătat în ce constă propriu-zis fapta sau faptele comise, făcându-se doar menţiunea sumară, generică, a nerealizării sarcinilor de serviciu în conformitate cu atribuţiile şi responsabilităţile care revin angajatului conform fişei postului, fără a se arăta despre ce situaţii este vorba în concret, în ce constă încălcarea sarcinilor de serviciu de către intimatul-contestator, data la care faptele au fost săvârşite sau alte elemente de identificare. S-a mai arătat că referitor la data comiterii faptelor ce constituie abatere disciplinară, aceasta trebuia, în mod necesar, să rezulte din decizia de sancţionare - ceea ce nu se poate reţine în cauza de faţă - în condiţiile în care în raport de această dată se verifică de către instanţă şi respectarea dispoziţiilor prevăzute la art. 252 alin. 1 Codul muncii republicat ( fost art. 268 alin. 1 din vechiul Cod al muncii), ce statuează că angajatorul dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei, acesta fiind termene de prescripţie a răspunderii disciplinare. Ca atare, în raport de acest text de lege, aplicarea sancţiunii disciplinare nu poate fi realizată într-un termen mai mare decât cel limită, de şase luni de la data săvârşirii faptei, iar în cazul de faţă, nu puteau fi avute în vedere, prin urmare, fapte comise anterior datei de 13.02.2010- raportat la data emiterii deciziei de sancţionare disciplinară. Apărarea recurentei potrivit căreia nu se poate reţine încălcarea disp.art. art.252 alin.2 lit.a din Codul muncii republicat pe motiv că fapta care a atras sancţiunea este detaliată în cuprinsul raportului final al cercetării disciplinare nr. 1863/13.08.2010 nu a fost primită de vreme ce s-a constatat că practic, nici în cuprinsul acestui raport nu sunt individualizate în concret faptele comise - fiind vorba, în mod evident, de mai multe fapte ce au fost imputate intimatului-contestator - ci doar se menţionează, ca şi în cuprinsul deciziei de sancţionare, că intimatul-contestator nu şi-a respectat atribuţiile din fişa postului prevăzute la „Atribuţiile şi responsabilităţile postului, punctele 1, 7 şi 17; nerespectarea atribuţiilor din contractul individual de muncă - pct. M, art. 2 lit. a şi nerespectarea prevederilor art. 43 din Codul muncii, ceea ce nu reprezintă, astfel cum s-a arătat mai sus, o descriere a faptei ce constituie abatere disciplinară. În plus, nici nu s-a făcut dovada că raportul respectiv ar fi fost comunicat intimatului odată cu decizia de sancţionare aplicată. Cum prin sentinţa atacată s-a constatat nulitatea deciziei de sancţionare disciplinară pe motivul nerespectării de către societatea recurentă a disp.art.252 alin.2 lit.a din Codul muncii republicat, soluţie care este corectă având în vedere considerentele mai sus arătate, s-a reţinut că aspectele din recurs invocate de către recurenta-intimată, privitoare la temeinicia deciziei de sancţionare, nu se mai impun a fi analizate, de vreme ce, ca efect al constatării nulităţii absolute a deciziei contestate, pentru nerespectarea disp.art.252 alin.2 lit. a din Codul muncii republicat, nu s-a mai justificat analizarea pe fond a contestaţiei, respectiv a motivelor de netemeinicie ce fuseseră invocate de către contestator. Pentru considerentele ce preced, Curtea a privit recursul ca nefondat, astfel încât în baza art.312 alin.1 Cod pr.civilă l-a respins, în cauză nefiind incidente niciunele din motivele de modificare a sentinţei invocate de recurentă în motivarea recursului, sentinţa atacată fiind legală şi temeinică. ( Judecător Vera Popescu Andrea) [32] Contestaţie în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 317 alin.1 Cod procedură civilă. Cod procedură civilă, art. 317 alin.1 Potrivit art. 317 alin. 1 C.pr.civilă, hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare în situaţia în care procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii, numai dacă acest motiv nu a putut fi invocat pe calea apelului sau recursului Fiind vorba de o garanţie procesuală care vizează dreptul la apărare, urmează ca de încălcarea ei, deci de necitarea la termenul legal, să se poată plânge numai partea care nu a fost citată şi care, nefiind prezentă în instanţă din acest motiv, nu a avut posibilitatea de a se apăra sau de a-şi prezenta concluziile. Orice neregularitate procedurală privitoare la citarea părţii pentru ziua când s-a judecat cauza în fond, poate constitui temei pentru exercitarea contestaţiei în anulare, însă, aşa cum s-a subliniat în literatura de specialitate şi practica judiciară, pentru analiza incidenţei art. 317 alin. 1 C.pr.civilă, este necesar să se ţină seama de dispoziţiile art. 89 alin. 2 C.pr.civilă, text potrivit căruia înfăţişarea părţii în instanţă acoperă orice vicii de procedură. În condiţiile în care recurentul R.G. a semnat citaţia prin care i se aducea la cunoştinţă termenul fixat pentru judecata recursului şi a fost prezent în instanţă, fiind asistat de apărător, cu ocazia judecăţii pricinii , conform art. 89 alin. 2 C.pr.civilă, înfăţişarea sa în instanţă a acoperit orice vicii de procedură. Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă, Decizia civilă nr. 4092 din 5 decembrie 2012 Prin decizia nr. 4092 din 5 decembrie 2012 Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondată, contestaţia în anulare a deciziei civile nr. 655 pronunţată la 28 septembrie 2011 de Curtea de Apel Ploieşti, formulată de contestatorul R.G. în contradictoriu cu intimaţii P.G.şi P.F. reţinând că potrivit art. 317 alin. 1 C.pr.civilă, hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare în situaţia în care procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii, numai dacă acest motiv nu a putut fi invocat pe calea apelului sau recursului. Această dispoziţie constituie pentru partea care nu a fost legal citată o garanţie a dreptului de apărare ce i-a fost încălcat în cursul procesului, finalitatea vizată de legiuitor fiind reluarea judecăţii în caz de admitere a contestaţiei. Fiind vorba de o garanţie procesuală care vizează dreptul la apărare, urmează ca de încălcarea ei, deci de necitarea la termenul legal, să se poată plânge numai partea care nu a fost citată şi care, nefiind prezentă în instanţă din acest motiv, nu a avut posibilitatea de a se apăra sau de a-şi prezenta concluziile. În prezenta cauză s-a invocat de către contestator împrejurarea că citarea sa în faza recursului s-a realizat pe numele R. G., deşi el se numeşte R.G.I. şi, în atare situaţie, sunt incidente dispoziţiile art. 317 alin. 1 C.pr.civilă. Analizând conţinutul dovezii de îndeplinire a procedurii de citare pentru termenul din 28 septembrie 2011(singurul termen stabilit în faza procesuală a recursului) când s-a judecat recursul şi s-a pronunţat hotărârea atacată pe calea contestaţiei de faţă, se constată că, deşi numele recurentului a fost menţionat în cuprinsul acesteia R, în loc de R cum era corect, comunicarea citaţiei a fost făcută exact la adresa de domiciliu a acestuia, respectiv în F, str. P, nr…., judeţul Dâmboviţa, citaţia a fost semnată personal de acesta, iar recurentul a fost prezent în instanţă la judecata recursului. Orice neregularitate procedurală privitoare la citarea părţii pentru ziua când s-a judecat cauza în fond, poate constitui temei pentru exercitarea contestaţiei în anulare, însă, aşa cum s-a subliniat în literatura de specialitate şi practica judiciară, pentru analiza incidenţei art. 317 alin. 1 C.proc.civ., este necesar să se ţină seama de dispoziţiile art. 89 alin. 2 C.proc.civ., text potrivit căruia înfăţişarea părţii în instanţă acoperă orice vicii de procedură. În condiţiile în care recurentul R.G. a semnat citaţia prin care i se aducea la cunoştinţă termenul fixat pentru judecata recursului şi a fost prezent în instanţă, fiind asistat de apărător, cu ocazia judecăţii pricinii conform art. 89 alin. 2 C.pr.civilă, înfăţişarea sa în instanţă a acoperit orice vicii de procedură. În atare context, în raport de argumentele expuse anterior, Curtea a apreciat că, în speţă, nu sunt incidente dispoziţiile art. 317 alin. 1 C.pr.civilă, motiv pentru care, în baza art. 320 C.pr.civilă, a respins ca nefondată contestaţia formulată. (Judecător Veronica Grozescu) [33] Concediere colectivă. Evaluarea realizării obiectivelor de performanţă. Aplicarea criteriilor de concediere. Codul muncii, 17 alin. 2 lit. d indice 1, art. 69 alin. 2 lit. d, alin.21, art. 74, art. 76 lit. c, art. 258 şi art. 262 alin. 1 CCM în vigoare al CFR Marfă, art. 60 (6) Prevederile Legii nr. 40/2011 privind evaluarea realizării obiectivelor de performanţă se aplică numai pentru perioadele lucrate de un salariat după intrarea în vigoare a acestor dispoziţii legale, după înscrierea criteriilor de evaluare în contractele individuale de muncă şi în Regulamentul intern. Concedierea efectuată de angajator fără departajarea salariaţilor după evaluarea obiectivelor de performanţă, conform dispoziţiilor 17 alin. 2 lit. d indice 1, art. 258 şi art. 262 alin. 1 din Codul Muncii modificat, nu este în aceste condiţii afectată de nulitate. Textul art. 74 alin. 1 lit. c din Codul muncii presupune nu doar o simplă enumerare a criteriilor de stabilire a ordinii de priorităţi astfel cum acestea sunt prevăzute de contractul colectiv de muncă sau de lege, ci şi justificarea motivului pentru care, potrivit acestor criterii, salariatul în cauză a fost ales să fie concediat în condiţiile art. 68 C.muncii. Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă, Decizia civilă nr. 4064 din 4 decembrie 2012 Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova contestatoarea P. G., a solicitat în contradictoriu cu intimata S N de T F Marfă CFR Marfă SA, ca instanţa, prin hotărârea ce o va pronunţa să constate nelegalitatea şi netemeinicia măsurii concedierii sale prin decizia din data de 07.06.2011, să constate nulitatea deciziei, să oblige intimata la reintegrarea sa efectivă pe funcţia şi postul ocupate la momentul concedierii, să oblige intimata la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care aş fi beneficiat de la data concedierii până la momentul reintegrării efective, să oblige intimata la plata sumei de 10.000 RON, cu titlul de daune morale, pentru prejudiciul moral creat ca urmare a măsurii nelegale de încetare a raporturilor de muncă. În motivarea cererii contestatoarea a arătat că decizia de concediere este nelegală şi netemeinică pentru că nu cuprinde motivele pentru care s-a considerat necesară măsura concedierii sale, nu se arată cu precizie şi claritate care sunt cauzele reale şi serioase care ar fi trebuit să fundamenteze decizia concedierii, iar referirile generice la situaţia economică a pârâtei, fără individualizarea parametrilor economico-financiari avuţi în vedere de către angajator, nu pot constitui motivarea în fapt a deciziei. În privinţa nelegalităţii, a subliniat faptul că la aplicarea criteriilor de concediere nu s-a ţinut cont de prevederile art.69 alin.3 din Codul muncii republicat, în sensul ca angajatorul avea obligaţia sa procedeze mai întâi la evaluarea obiectivelor de performanta profesionala a salariaţilor şi în funcţie de acestea sa aplice criteriile prevăzute de art.60(6) din CCM şi apoi sa facă concedieri . Conform art.5 din decizia de concediere, a fost concediată pe motiv că au fost desfiinţate o parte dintre posturile de natura celui ocupat de ea şi criteriul prevăzut la art. 4 alin. II lit. k din prezenta decizie . A arătat că acest criteriu stabilit de angajator, vine în contradicţie cu dispoziţiile imperative ale art.59 lit. a din Codul muncii republicat, care interzice concedierea salariaţilor pe criterii de situaţie sau responsabilitate familială. Pe de altă parte, art.76(l) lit. c din Codul muncii republicat, prevede imperativ decizia de concediere se comunica salariatului în scris şi trebuie să conţină criteriile de stabilire a ordinii de priorităţi, conform art.69 alin.2 lit.d), numai în cazul concedierilor colective. Conform prevederilor art.69 alin.3 din Codul muncii republicat "Criteriile prevăzute la alin.(2) lit.d se aplică pentru departajarea salariaţilor după evaluarea obiectivelor de performanta". Intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestaţiei ca neîntemeiată şi menţinerea deciziei de concediere nr. X/ 07.06.2011 ca temeinică şi legală. A mai arătat că decizia de concediere a contestatoarei P. G. a fost emisă având în vedere dispoziţiile art. 58, art. 65, art. 68 din Legea nr. 53/2003 - Codul Muncii Republicat şi prevederile Programului de Restructurare şi Reorganizare a CFR Marfă SA aprobate prin Hotărârea A.G.A din data de 06.05.2011. Astfel, începând cu data de 08.07.2011, contestatoarei P. G., având funcţia de LMAET, în cadrul Post Revizie Ploieşti Triaj, i-a încetat contractul individual de muncă, din iniţiativa angajatorului pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, ca urmare a concedierii colective, conform art. 65 alin (1) din Legea nr. 53/2003 - Codul Muncii Republicat. A menţionat că motivele de fapt ale concedierii colective au fost determinate de situaţia economico-financiară a societăţii care impune măsuri de echilibrare a cheltuielilor în raport cu nivelul prestaţiilor şi al veniturilor, măsuri concretizate în Programul de Restructurare şi Reorganizare a CFR Marfă SA a căror aplicare are drept consecinţă desfiinţarea unor posturi printre care şi pe cel al contestatoarei. A mai arătat intimata că societatea a respectat întocmai prevederile legale prevăzute de Codul Muncii şi şi-a îndeplinit obligaţiile în ceea ce priveşte informarea, consultarea şi notificarea măsurilor de restructurare, reorganizare şi concediere colectivă, atât organizaţiilor sindicale cât şi a Inspectoratelor Teritoriale de Muncă şi a Agenţiilor Teritoriale de Ocupare a Forţelor de Muncă A precizat că urmare a Programului de Restructurare şi Reorganizare a CFR Marfă SA, una dintre măsuri a fost şi reorganizarea reviziilor, astfel că datorită scăderii volumului activităţii de transport marfă, diminuarea numărului de vagoane încărcate/descărcate şi a parcului activ de vagoane a condus implicit la scăderea activităţii Post Revizie Ploieşti Triaj, în acest context s-a impus reorganizarea unităţilor corespunzător activităţii desfăşurate. Acest lucru a avut ca efect desfiinţarea unor posturi între care şi posturi de LMAET de natura celui ocupat de contestatoare. În dovedirea faptului că reorganizarea şi restructurarea este reală, efectivă şi serioasă, a prezentat alăturat întâmpinării statul de funcţii al înainte de reorganizare care prevedea un nr. de 32 posturi - LMAET şi statul de funcţii al Postului de Revizie după reorganizare ( actul nr. CI. 2/191/30.05.2011) care prevede un nr. de 11 posturi - LMAET. De asemenea, la luarea măsurii de concediere au fost respectate dispoziţiile Codului Muncii Republicat cu privire la stabilirea ordinii de prioritate respectiv art. 69 al.2, lit. d şi art. 76 lit. c, coroborat cu art. 60 (6) din CCM în vigoare al CFR Marfă, care de altfel sunt precizate şi în cuprinsul Deciziei de concediere. S-a precizat că potrivit art. 5 din Decizia de concediere nr. CI2.1/ 2769 /07.06.2011 criteriul care a stat la baza concedierii contestatoarei, este faptul că au fost desfiinţate o parte dintre posturile de natura celui ocupat de contestatoare . Totodată, a arătat că potrivit Programului de Restructurare şi Reorganizare, SNTFM CFR Marfă SA nu dispune de posturi vacante în unitate, corespunzătoare pregătirii profesionale a contestatoarei şi pe cale de consecinţă nu a putut prezenta o listă de opţiuni. S-a mai arătat că salariaţilor concediaţi li se acordă suma de 670 lunar pe o perioadă de 6 luni, având în vedere prevederile CCM, precum şi ale art. l din HG 1193/2010. În ceea ce priveşte temeinicia deciziei de concediere contestată, intimata a solicitat a se reţine şi a se constata că aceasta respectă în totalitate prevederile art. 65 C. Muncii, cauza concedierii salariatului fiind desfiinţarea locului de muncă al acestuia din motive ce nu ţin de persoana salariatului, desfiinţare care este efectivă, reală şi serioasă. A menţionat că reorganizarea unităţii în condiţiile prevăzute de lege, în scopul eficientizării activităţii constituie un temei al efectuării unor concedieri pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului. A mai arătat că desfiinţarea postului este efectivă, acesta a fost suprimat din structura funcţional-organizatorică a societăţii, este evidenţiată în statul de funcţii şi organigramă şi este definitiv desfiinţat (statele de funcţii înainte şi după reorganizare), are o cauză reală şi prezintă un caracter obiectiv, este serioasă şi nu disimulează realitatea are la bază studii temeinice pentru îmbunătăţirea activităţii (Programul de Restructurare şi Reorganizare). A precizat că cele trei condiţii, respectiv desfiinţarea efectivă, cauza reală şi serioasă, sunt îndeplinite în mod cumulativ, drept pentru care a considerat că măsura dispusă în privinţa contestatorului (decizia de concediere) este temeinică şi legală. Tribunalul Prahova a admis în parte contestaţia, a anulat decizia nr. X/07.06.2011 emisă de intimată, a repus părţile în situaţia anterioară actului de concediere, a dispus reintegrarea contestatoarei în postul deţinut anterior, a obligat intimata să plătească contestatoarei o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatoarea până la data reintegrării efective, a respins cererea de acordare a daunelor morale ca neîntemeiată şi a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată. Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut, în esenţă, că în speţă contestatoarea P. G, , salariata intimatei Societatea Naţională de Transport Feroviar de Marfă „CFR Marfă” SA în meseria de lăcătuş montator agregate energetice transport (LMAET), urmare a Programului de restructurare şi reorganizare a CFR Marfă SA, aprobat prin Hotărârea AGA nr. 8/06.05.2011 (programul de concediere colectivă), prin Decizia nr. X din data de 07.06.2011 a fost concediată în temeiul dispoziţiilor art. 65 alin. 1 din Codul Muncii, începând cu data de 08.07.2011. A reţinut tribunalul că în conformitate cu art. 5 din decizia contestată, intimata a menţionat ca şi criterii ce au stat la baza concedierii faptul că au fost desfiinţate o parte din posturile de natura celui deţinut de contestator, precum şi criteriul prevăzut de art. 4 alin. II lit. k din decizia contestată, fără a detalia, în concret, în se măsură acest criteriu ar fi aplicabil în privinţa contestatoarei. Tribunalul a constatat că în acord cu dispoziţiile art. 69 alin. 3 din Codul Muncii, criteriile pentru departajarea salariaţilor în situaţia concedierii colective prevăzute de contractele colective de muncă se aplică după evaluarea obiectivelor de performanţă. A reţinut tribunalul că intimata nu a făcut nicio dovadă din care să rezulte că ar fi întreprins vreun fel de măsuri pentru evaluarea propriilor salariaţi, sub aspectul competenţei profesionale, respectiv obiectivele de performanţă, limitându-se să aplice în mod unilateral criteriile prevăzute în Notificarea nr. 9582/09.05.2011, respectiv criterii de natură socială. Prin urmare, tribunalul a apreciat că în această situaţie neluarea în considerare a dispoziţiilor art. 69 alin. 3 din Codul Muncii constituie un motiv temeinic pentru anularea deciziei contestate, cu atât mai mult cu cât societatea intimată nu a desfiinţat toate posturile de lăcătuş LMAET din cadrul Postului de Revizie Y, ci doar o parte dintre acestea, după reorganizare statul de funcţii prevăzând un număr de 11 posturi de lăcătuş LMAET. În consecinţă, tribunalul a dispus anularea Deciziei de concediere nr. X din data de 07.06.2011 emise de intimată pe numele contestatorului, iar în temeiul art. 80 din Codul Muncii, a mai dispus repunerea contestatoarei în situaţia anterioară, în sensul reintegrării acestuia pe postul deţinut anterior concedierii. De asemenea, intimata a fost obligată să plătească contestatoarei o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate şi actualizate, şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatoarea, de la data concedierii şi până la data reintegrării efective. Împotriva sentinţei tribunalului a declarat recurs intimata S. N. T. F. CFR Marfă SA, cu motivarea că procesul de restructurare şi reorganizare este un proces complex ce a necesitat timp pentru elaborare, societatea respectând întocmai prevederile legale. S-a precizat că reprezentanţii administraţiei s-au întâlnit cu reprezentanţii salariaţilor încă din noiembrie 2010 în scopul aplicării programului de restructurare şi reorganizare al societăţii. S-a menţionează că programul de restructurare şi reorganizare al SNTFM CFR Marfa SA a fost înaintat Inspectoratului Teritorial de Muncă al Municipiului Bucureşti şi Agenţiei Municipale pentru Ocuparea Forţei de Muncă Bucureşti încă din data de 08.04.2011, anterior intrării în vigoare a Legii 53/2003 republicată şi modificată. S-a subliniat că SNTFM „CFR Marfă" SA, a notificat Proiectul de Concediere Colectivă către Inspectoratul Teritorial de Muncă al Municipiului Bucureşti înregistrat sub nr. 18796/08.04.2011 şi Agenţia Teritorială Pentru Ocuparea Forţei de Muncă Bucureşti, înregistrat sub nr. 7780/08.04.2011. A arătat recurenta că legiuitorul a introdus şi reglementat în art. 69 alin.(3) în mod expres, drept criteriu principal ce trebuie avut de către angajator la stabilirea ordinii de prioritate la concediere, realizarea obiectivelor de performanţă de către salariaţi, urmând ca celelalte criterii, de natura socială sa fie avute în vedere în subsidiar după departajarea salariaţilor. însă aceste prevederi trebuie corelate cu dispoziţiile art. 17 alin.(3) lit.e din Legea 53/2003 care prevede obligativitatea informării în scris a salariatului cu privire la criteriile de evaluare a activităţii profesionale aplicabile. Deci criteriul menţionat putea fi avut în vedere numai în situaţia în care aceste obiective de performanţă erau stabilite şi reglementate, în prealabil, în conţinutul contractului individual de muncă, în reglementările interne, în fisa postului sau intr-o anexa a contractului individual de munca şi aduse la cunoştinţa angajatului. Având în vedere termenul scurt de la data intrării în vigoare a noului cod al muncii (01.05.2011) şi data comunicării deciziei de concediere (08.06.2011) respectiv a datei concedierii (08.07.2011), recurenta a apreciat că dacă s-ar fi stabilit criterii suplimentare de evaluare a realizării obiectivelor de performanţă, ar fi fost considerate subiective şi formulate „pro causa" şi totodată nerelevante. În continuare s-a susţinut că procesul de reorganizare şi restructurare al societăţii era deja declanşat şi în curs de desfăşurare, se ştia deja că urmează a fi operată o concediere colectivă, se ştia numărul de salariaţi şi funcţiile care erau vizate. În opinia recurentei, stabilirea unor criterii suplimentare de departajare în vederea evaluării realizării obiectivelor de performanţă, conform noului cod, ar fi fost considerate subiective sau chiar abuzive acestea putând fiind considerate ca fiind stabilite „pro causa" tocmai pentru a putea fi concediaţi, fapt ce ar fi putut declanşa chiar mişcări sindicale (greve, proteste etc.) . Mai mult, a precizat recurenta, aceste criterii trebuiau stabilite şi reglementate, în prealabil, în conţinutul contractului individual de muncă, în reglementările interne, în fişa postului sau într-o anexă a contractului individual de muncă şi aduse la cunoştinţa angajatului. Deci perioada vizată pentru evaluare este cea ulterioară stabilirii şi luării la cunoştinţă a criteriilor, ori de la data intrării în vigoare a noului Cod al Muncii şi până la data comunicării deciziei de concediere (08.06.2011) respectiv a concedierii (08.07.2011), a trecut o perioadă foarte scurtă de timp care nu este relevantă în vederea evaluării realizării obiectivelor de performanţă. Menţionează că din coroborarea dispoziţiilor art. 17 alin. (3) cu cele ale art. 69 alin.(3) din Legea 53/2003 rezultă că salariaţilor societăţii nu li s-a aplicat acest criteriu deoarece obiectivele de performanţă nu erau stabilite şi aduse la cunoştinţa angajaţilor la momentul respectiv, drept pentru care au fost aplicate criteriile stabilite în CCM al SNTFM "CFR Marfă" SA pe anii 2011-2012. Arată că la luarea măsurii de concediere au fost respectate dispoziţiile Codului muncii republicat cu privire la stabilitatea ordinii de prioritate, respectiv art.69 alin.2 lit.d şi art.76 lit.c, coroborat cu art. 60 ( 6) din CCM în vigoare al CFR Marfă, care sunt precizate şi în cuprinsul deciziei de concediere. Arată că la aplicarea efectivă a reducerii de personal după anularea posturilor vacante de natura celor desfiinţate, măsurile au afectat toţi salariaţii în condiţii de competenţă egale, în ordinea stabilită de art.60(60) din CCM pe anii 2011-2012al SNTFM CFR Marfă SA. Precizează că potrivit art.5 din Decizia de concediere nr. X/07.06.2011 criteriul care a stat la baza concedierii d-nei P. G. este faptul ca au fost desfiinţate o parte dintre posturile de natura celui ocupat de contestatoare şi criteriul prevăzut la art. 4 alin II lit. k din CCM. Totodată, urmare aplicării Programului de Restructurare şi Reorganizare, SNTFM CFR Marfă SA nu dispune de posturi vacante în unitate, corespunzătoare pregătirii profesionale a reclamantei şi pe cale de consecinţă nu a putut prezenta o listă de opţiuni. Precizează că desfiinţarea postului este efectivă, acesta a fost suprimat din structura funcţional-organizatorică a societăţii, este evidenţiată în statul de funcţii şi organigramă şi este definitiv desfiinţat (statele de funcţii înainte şi după reorganizare), are o cauză reală şi prezintă un caracter obiectiv, este serioasă şi nu disimulează realitatea are la bâză studii temeinice pentru îmbunătăţirea activităţii (Programul de Restructurare şi Reorganizare). Curtea de Apel Ploiesti a respins recursul ca nefondat, reţinând următoarele : Dispoziţiile art. 69 alin. 2 indice 1 din Codul Muncii introduse prin Legea nr. 40/2011 (art. 69 alin. 3 Codul Muncii, republicat), intrate în vigoare la 30.04.2011 trebuiau aplicate şi interpretate prin coroborare cu celelalte modificări şi completări ale Codului Muncii introduse prin Legea nr. 40/2011 respectiv, cu modificările şi completările art. 17 alin. 2 , art. 40 lit. f şi art. 258 din Codul Muncii toate referindu-se la introducerea criteriilor de evaluare a activităţii profesionale a salariatului aplicabile la nivelul angajatorului şi efectele evaluării asupra contractului individual de muncă. Rezultă din dispoziţiile legale menţionate mai sus că prin Legea nr. 40/2011, intrată în vigoare la data de 30.04.2011 s-au prevăzut criterii de evaluare a activităţii profesionale a fiecărui salariat aplicabile la nivelul angajatorului, precum şi obiective de performanţă individuale, că stabilirea acestor criterii şi obiective sunt o prerogativă a angajatorului care are însă obligaţia să înscrie aceste criterii şi obiective în contractul individual de muncă şi în Regulamentul intern, iar în ipoteza în care, în viitor în unitate vor avea loc concedieri colective, la stabilirea ordinii de prioritate se vor avea în vedere în primul rând modul de îndeplinire a obiectivelor de performanţă individuale stabilite pe baza criteriilor de evaluare, şi numai după aceea la nivelul angajatorului se vor aplica celelalte criterii de departajare stabilite la nivelul fiecărui angajator prin contracte colective de muncă: Prin urmare, raportat la modificările aduse Codului Muncii prin Legea nr. 40/2011, intrată în vigoare la data de 30.04.2011 intimata SNTFM CFR Marfă SA avea obligaţia să încheie cu contestatoarea un act adiţional la contractul individual de muncă în care să se înscrie „criteriile de evaluare a salariatului aplicabile la nivelul angajatorului” prevăzute în art. 17 alin. 2 lit. d indice 1 din Codul Muncii într-un termen de 20 de zile de la apariţia modificării, această înscriere decurgând din obligaţia angajatorului de a-l informa pe angajat în legătură cu clauzele esenţiale ale contractului individual de muncă. Din actele dosarului nu reiese că pârâta a încheiat act adiţional la contractul individual de muncă pentru îndeplinirea obligaţiei de informare prevăzută în art. 17 alin. 4 Codul Muncii, modificat şi că deci, asemenea criterii de evaluare a activităţii profesionale nu au fost stabilite până la data emiterii deciziei de concediere a acesteia – 07.06.2011. În conformitate cu art. 162 din Codul Muncii întocmirea Regulamentului intern la nivelul fiecărui angajator se realizează în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentului cod. În consecinţă, raportat la această dispoziţie legală pârâta avea obligaţia să completeze Regulamentul intern modificarea introdusă în art. 258 lit. i din Codul Muncii prin Legea nr. 40/2011 în 60 de zile de la intrarea în vigoare a acestei legi, adică până la 30 iunie 2011. În fapt, s-a constatat că pârâta nu a completat Regulamentul intern cu modificările aduse prin Legea nr. 40/2011 până la concedierea intimatei -contestatoare . Cu privire la evaluarea profesională a fiecărui salariat în funcţie de criteriile stabilite la nivelul fiecărui angajator Curtea a reţinut că această activitate de evaluare reprezintă un proces complex care implică: stabilirea criteriilor de evaluare; informarea salariatului cu privire la aceste criterii; rezultatele activităţii profesionale raportate la criteriile de evaluare după trecerea unui perioade determinate de timp şi în final, evaluarea performanţelor profesionale. Avându-se în vedere considerentele reţinute mai sus instanţa de fond în mod greşit a apreciat că departajarea salariaţilor în vederea concedierii numai pe baza criteriilor stabilite la nivelul unităţii prin art. 60, alin. 6 din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul CFR Marfă SA fără ca, în prealabil, intimata să fi stabilit criteriile de evaluare profesională (art. 17 alin. 2 lit. d , indice 1 din Codul Muncii – art. 17 lit. e din Codul Muncii, republicat) şi să fi procedat la evaluarea realizării obiectivelor de performanţă conduce, în prezenta cauză la nulitatea absolută a deciziei de concediere a contestatorului, şi pentru următoarele considerente : Modificarea adusă Codului Muncii prin Legea nr. 40/2011 intrată în vigoare la data de 30.04.2011 a fost concomitentă cu întocmirea şi punerea în practică a Programului de Restructurare şi Reorganizare aprobat prin Hotărârea Adunării Generale a Acţionarilor din data de 6.05.2011; obligaţia încheierii în baza art. 17 alin. 2 lit. d indice 1 din Codul Muncii a unui act adiţional la contractul de muncă al reclamantului a devenit obligatoriu la data de 26.05.2011, deci, după aprobarea Programului de Restructurare şi Reorganizare, iar obligaţia modificării Regulamentului intern conform art. 258 şi art. 262 alin. 1 din Codul Muncii a devenit obligatorie la 30.06.2011, iar decizia de concediere a contestatoareii a fost emisă la 07.06.2011 . Pentru ca un salariat să fi fost evaluat în raport cu criteriile de performanţă prev. în art. 17 alin. 2 lit. d indice 1 Codul Muncii era nevoie ca aceste criterii să fie stabilite anterior astfel încât să treacă o perioadă rezonabilă, după care să se procedeze la evaluarea profesională. Această raţiune rezidă din faptul că salariatul avea dreptul să cunoască din timp aceste criterii de evaluare a căror nerespectare pot conduce în final , în caz de concedieri colective la pierderea locului de muncă (art. 69 alin. 2 indice 1 Codul Muncii). Raportat la situaţia din prezenta speţă contestatoarea nu ar fi trebuit să fie evaluată după criterii stabilite după data de 26.05.2011 în condiţiile în care Programul de Restructurare şi Reorganizare a CFR Marfă SA a fost aprobat de Adunarea Generală a Acţionarilor la data de 6.05.2011, iar decizia prin care a fost concediat a fost emisă la 7.06.2011, cu un preaviz de 20 de zile lucrătoare. Unitatea intimată nu este în culpă faţă de cele reţinute mai sus pentru nestabilirea şi neaplicarea criteriilor de evaluare a activităţii profesionale, deoarece potrivit art. 258 lit. 1 raportat la art. 262 din Codul Muncii avea obligaţia să prevadă în Regulamentul intern aceste criterii la 30 iunie 2011, deci după emiterea deciziei de concediere. Este evident că, prevederile Legii nr. 40/2011 privind evaluarea realizării obiectivelor de performanţă se aplică numai pentru perioadele lucrate de un salariat după intrarea în vigoare a acestor dispoziţii legale, după înscrierea criteriilor de evaluare în contractele individuale de muncă şi în Regulamentul intern. Prin urmare, în contextul modificărilor legislative reţinute mai sus, în mod greşit şi nelegal a reţinut instanţa de fond că s-a procedat nelegal la concedierea reclamantului, fără ca în prealabil, să fie evaluat profesional potrivit noilor dispoziţii ale Codului muncii introduse prin Legea nr. 40/2011, deoarece o asemenea măsură ar fi fost excesivă atât pentru angajator, cât şi pentru salariat, care ar fi fost evaluat în funcţie de criterii pe care nu le-ar fi cunoscut anterior. Curtea a reţinut însă, că angajatorul nu a respectat dispozitiile art. 74 Codul muncii indicarea criteriilor de stabilire a ordinii de prioritaţi, precum şi a modului de aplicare a acestora. Astfel, la art. 4 din decizia de concediere au fost enumerate criteriile avute în vedere, potrivit legii sau contractelor colective de muncă, pentru stabilirea ordinii de prioritate la concediere, precizându-se că în ceea ce o priveşte pe contestatoarea- intimată criteriul care a stat la baza concedierii acesteia a fost cel prevăzut la art. 4 alin. II lit. k din decizie – „ măsura să afecteze numai în ultimul rând pe femeile care au în îngrijire copii, bărbaţi, văduvi sau divorţaţi care au în îngrijire copii, pe întreţinătorii unici de familie, precum şi pe salariaţii barbaţi sau femei, care au cel mult 3 ani până la pensionare la cererea lor. Textul de lege presupune nu doar o simplă enumerare a criteriilor de stabilire a ordinii de priorităţi astfel cum acestea sunt prevăzute de contractul colectiv de muncă sau de lege, ci şi justificarea motivului pentru care, potrivit acestor criterii, salariatul în cauză a fost ales printre cei concediaţi în condiţiile art. 68 C.muncii. În speţă, din proba cu înscrisuri administrată în cauză reiese că prin concedierea al cărui obiect l-a format şi contestatoarea- intimată la Postul Revizia Vagoane din 32 de posturi de lăcătuş montator agregate au mai rămas 11 la data de 08.07.2011, conform statului de funcţii de la fila 29 dosar de fond. Din interpretarea per a contrario criteriului menţionat în decizia de concediere, a rezultat faptul că intimata contestatoare a fost concediată întrucât nu are în îngrijire copii, nu este unic întreţinător de familie şi nici nu are cel mult 3 ani până la pensionare. Din tabelul depus în recurs ( fila 28 dosar recurs) cu numele persoanelor menţinute pe acelaşi post cu cel anterior ocupat de intimata-contestatoare Curtea a constatat că din cele 11 persoane nominalizate doar 6 aveau copii în întreţinere şi erau singurii întreţinători de familie, pentru ceilalţi nefiind învederate şi probate motivele pentru care au fost menţinuţi în funcţie. În consecinţă, Curtea a reţinut că recurenta – intimată nu a făcut dovada aplicării corecte a criteriilor prioritare la concediere în ceea ce o priveşte pe intimata-contestatoare în condiţiile în care, raportat la o parte din persoanele menţinute în postul deţinut de aceasta anterior, nu se cunosc motivele pentru care aceasta a fost preferată la concediere şi a menţinut sentinţa pronunţată de instanţa de fond, înlocuind însă considerentele pentru care decizia de concediere era afectată de nulitate. (Judecător Simona Lazăr) [34] Obligaţiile procesuale ale părţilor.Art.129 c.pr.civilă. C.proc.civ., art.129 „Părţile au îndatorirea ca, în condiţiile legii, să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului”. Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă, Decizia civilă nr. 4177 din 12 decembrie 2012 Prin decizia civilă nr. 4177/12 decembrie 2012 Curtea de Apel Ploieşti a respins recursul formulat de pârât împotriva deciziei civile nr. 503 din 25 septembrie 2012, a Tribunalului Prahova. Pentru a dispune astfel, Curtea a reţinut că susţinerea recurentului că nu a primit o citaţie, nu a fost prezent la judecată şi prin urmare, nu a avut cunoştinţă de faptul că instanţa a recalificat recursul în apel, dacă ar fi avut cunoştinţă de acest fapt, ar fi putut asigura noi dovezi este nefondată. Astfel, potrivit disp.art.129 c.pr.civilă , atât timp cât recurentul a fost legal citat ,era în interesul său să se prezinte la fiecare termen şi depună toate diligenţele şi să solicite toate probatoriile pentru a se apăra. Nu se poate reţine afirmaţia recurentului în sensul că nu a primit nici o comunicare şi nu a avut cunoştinţă de termenul în care instanţa de judecată a făcut recalificarea căii de atac, atât timp cât la fila 8 dosar apel apare dovada de comunicare semnată şi ştampilată de către funcţionarul însărcinat cu primirea corespondenţei. Faţă de aceste considerente Curtea va reţine că nu este afectată legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate, astfel că în temeiul disp.art. 312 c.pr.civilă va respinge ca nefondat recursul formulat şi în temeiul disp.art.274 c.pr.civilă, va obliga partea aflată în culpă procesuală, respectiv pe recurent la plata cheltuielilor de judecată către intimatul reclamant reprezentând onorariu de avocat. (Judecător Violeta Dumitru) [35] Contestaţie în anulare. Noţiunea de “greşeală materială” Cod procedură civilă, art. 318 Prin „greşeala materială” ca temei al contestaţiei în anulare, în sensul art. 318 Cod pr. civilă, se înţelege eroare materială evidentă în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului (cum ar fi respingerea unui recurs ca tardiv, deşi la dosar se găsesc dovezi din care rezultă că a fost depus în termen) pentru verificarea cărora nu este necesară o reexaminare a fondului. Legiuitorul nu a urmărit să deschidă părţilor calea recursului la recurs. Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă, Decizia civilă nr. 4029 din 3 decembrie 2012 Curtea de Apel Ploieşti, prin decizia civilă nr. 4029/3.12.2012, a respins ca neîntemeiată contestaţia în anularea deciziei civile nr. 2989/19.09.2012 a Curţii de Apel Ploieşti formulată de contestatoarea SC „X” SA în contradictoriu cu intimatul M.D.. Prin „greşeala materială” ca temei al contestaţiei în anulare, în sensul art. 318 Cod pr. civilă, se înţelege eroare materială evidentă în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului (cum ar fi respingerea unui recurs ca tardiv, deşi la dosar se găsesc dovezi din care rezultă că a fost depus în termen) pentru verificarea cărora nu este necesară o reexaminare a fondului. Legiuitorul nu a urmărit să deschidă părţilor calea recursului la recurs. Deci, greşelile instanţei de recurs care deschid calea contestaţiei în anulare, sunt greşeli de fapt şi nu greşeli de judecată, de apreciere a probelor şi de interpretare a dispoziţiilor legale. Pe această cale nu este admisibil să se examineze justeţea soluţiei pronunţate. În acest context, motivul invocat vizând interpretarea greşită a clauzelor contractuale nu constituie temei de exercitare a contestaţie în anulare, admisibilă numai pentru motivele limitativ prevăzute în textul de lege enunţat şi nu pentru că, eventual, judecata nu ar fi fost bine făcută. (Judecător Cristina-Paula Brotac) [36] Distincţia dintre excepţia autorităţii de lucru judecat şi prezumţia autorităţii de lucru judecat. Caracterul absolut al prezumţiei puterii de lucru judecat. Limitări ale dreptului de acces la justiţie. C.civ., art. 1201 rap. la art.166 C.pr.civ. C.civ., art.1200 pct.4 rap.la art.1202 alin.2 Prezumţia puterii de lucru judecat are caracter absolut, în sensul că împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces deja terminat, având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi fiind purtat între aceleaşi părţi, ci şi contrazicerea între două hotărâri judecătoreşti, adică infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească irevocabilă printr-o altă hotărâre judecătorească posterioară dată în alt proces. Principiul autorităţii de lucru judecat interzice readucerea în faţa instanţelor a chestiunii litigioase deja rezolvate şi nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil prevăzut de art.6 din CEDO, deoarece dreptul de acces la justiţie nu este unul absolut, el poate cunoaşte limitări, decurgând din aplicarea altor principii. Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă, Decizia civilă nr. 4085 din 5 decembrie 2012 Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, reclamanta B.V. a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâta SC OMV Petrom SA, să se constate că prevederile art. 52 alin. 1 din CCM Petrom/2007, sunt nule de drept. A arătat reclamanta că angajatorul , atunci când a negociat CCM pe anul 2007, trebuia să ţină seama de prevederile C.C.M.U.N.pe anii 2007-2010 care conţinea dispoziţii prin care erau protejaţi, neputând fi concediaţi, acei salariaţi care aveau cel mult 3 ani până la pensionarea la cererea lor. Prin sentinţa civilă nr. 4528/17 septembrie 2012, Tribunalul Prahova a respins contestaţia ca neîntemeiată. Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta. În cadrul motivului de recurs întemeiat pe disp.art.304 pct.7 C.pr.civ., recurenta a invocat existenţa unor motive străine de pricina dedusă judecăţii, constând în aceea că instanţa şi-a argumentat soluţia pe distincţia dintre excepţia autorităţii de lucru judecat şi prezumţia autorităţii de lucru judecat. Sub acest aspect, prima instanţă a reţinut că reclamanta urmăreşte să repună în discuţie aceleaşi aspecte ce au format obiectul dosarului nr.224/105/2011 al Tribunalului Prahova în cadrul căruia a solicitat plata despăgubirilor băneşti de 40.000 lei, invocând nesocotirea dispoziţiilor din CCM care o protejau, deoarece avea mai puţin de 3 ani până la îndeplinirea condiţiilor privind pensionarea anticipată. Acţiunea a fost respinsă prin sent.civ.nr.1097/26.05.2011 a Tribunalului Prahova, irevocabilă prin respingerea recursului, fiind respinsă contestaţia ca tardiv formulată. Corect a constatat instanţa de fond că, raportat la acţiunea soluţionată irevocabil, nu există tripla identitate (părţi, obiect şi cauză), cerută de art.1201 C.civ. şi art.166 C.pr.civ. , situaţie în care a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de pârâtă. Însă, instanţa a constatat că, în prezenta cauză, se ridică probleme litigioase care au legătură cu primul litigiu, care au fost dezlegate anterior, scopul real al reclamantei fiind tot obligarea pârâtei la plata despăgubirilor ce puteau fi solicitate la momentul concedierii. Curtea constată că un argument în acest sens este chiar precizată făcută de reclamantă în cuprinsul acţiunii, atunci când arată că urmare a încălcării prevederilor art.52 alin.1 din CCM Petrom pe anul 2007 a suferit o vătămare, apreciată la suma de 40.000 lei. În aceste condiţii, s-a reţinut că principiul puterii de lucru judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces deja terminat, având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi fiind purtat între aceleaşi părţi, ci şi contrazicerea între două hotărâri judecătoreşti, adică infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească irevocabilă printr-o altă hotărâre judecătorească posterioară dată în alt proces. În plus, Curtea reţine că principiul autorităţii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi ordine socială, fiind interzisă readucerea în faţa instanţelor a chestiunii litigioase deja rezolvate şi nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil prevăzut de art.6 din CEDO, deoarece dreptul de acces la justiţie nu este unul absolut, el poate cunoaşte limitări, decurgând din aplicarea altor principii. Prin urmare, în baza art.312 C.pr.civ., Curtea a respins recursul declarat de reclamantă, ca nefondat. (Judecător Mirela Grigore) [37] Tardivitatea contestării deciziei de modificare a salariului întemeiată pe disp. art. 268 alin. 1 Codul Muncii. Codul Muncii, art. 268 alin. 1 Potrivit dispoziţiilor art. 268 alin. 1 lit. a din Codul muncii, cererile in vederea soluţionării unui conflict de munca pot fi formulate: a) in termen de 30 de zile calendaristice de la data in care a fost comunicata decizia unilaterala a angajatorului referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului individual de muncă. Elementul salarizării reprezintă un element esenţial al contractului individual de muncă, iar modificarea lui prin decizie trebuie contestată în termenul prev. de art. 268 alin. 1 lit. a din Codul muncii. Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă, Decizia civilă nr. 4217 din 17 decembrie 2012 Prin sentinţa civilă nr. 1220 din 19 septembrie 2012, Tribunalul Buzău a admis excepţia invocată de pârâtul Serviciul de Ambulanţă Judeţean Buzău, a respins ca tardiv introdusă acţiunea formulată de reclamantă, reţinând că, de fapt, reclamanta, care a fost salariata pârâtei, a contestat Dispoziţia nr. 99/27.01.2011, din conţinutul căreia a rezultat majorarea salarială cu 15% la nivelul lunii octombrie 2010, precum şi împotriva Dispoziţiei nr. 80/05.07.2010, prin care s-a diminuat salariul cu 25%. Prin decizia nr. 4217 din 17 decembrie 2012, Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondat recursul formulată de contestatoarea IMF în contradictoriu cu intimata SAJB. reţinând că, potrivit dispoziţiilor art. 268 alin. 1 lit. a din Codul muncii, cererile in vederea soluţionării unui conflict de munca pot fi formulate in termen de 30 de zile calendaristice de la data in care a fost comunicata decizia unilaterala a angajatorului referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului individual de muncă, iar elementul salarizării reprezintă un element esenţial al contractului individual de muncă, înscriindu-se în conţinutul acestui articol. Într-adevăr, conform art. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului accesul liber la justiţie este conceput ca dreptul oricărei persoane de a se putea adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi intereselor sale legitime, garantându-se că exercitarea acestui drept nu poate fi îngrădită prin nici o lege. Ca o garanţie a respectării dreptului omului, C.E.D.O. prevede în art. 6 pct. 1 dreptul oricărei persoane la un proces echitabil, o componentă a acestui drept fiind dreptul de acces la instanţă. Dreptul de acces la instanţă, însă, nu este un drept abstract, acesta putând suferi limitări din partea puterii de stat, cum ar fi termenele legale de prescripţie sau de decădere, cu scopul salvgardării altor interese, precum şi drepturile şi libertăţile altora, principiul securităţii raporturilor juridice. În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, această instanţă stabilind constant că pot fi aduse restricţii exerciţiului dreptului de acces, întrucât acest drept prin însăşi natura sa cere o reglementare din partea statului, reglementare ce poate varia în timp şi spaţiu în funcţie de resursele comunităţii şi de nevoile indivizilor, dar şi de necesitatea asigurării unui raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele alese (hotărârea Golder contra Marii Britanii din 1975). În acelaşi sens, s-a constatat că disp. art. 268 alin. 1 lit. a din Codul muncii îndeplineşte toate criteriile, fiind prevăzut de legea internă (chiar având în vedere accepţiunea formală a sintagmei), este şi accesibilă, fiind cuprinsă într-un act normativ publicat (Cauza Kokkinakis c. Greciei, hot. C.E.D.O. din 25 mai 1993), după cum este şi previzibilă, întrucât este o normă enunţată cu suficientă precizie care permite oricărui individ să îşi regleze conduita şi chiar să prevadă, într-un grad rezonabil, consecinţele juridice ce ar putea rezulta dintr-un act determinat (Cauza Goodwin c. Regatului Unit al Marii Britanii, hot. din 27 martie 1996). Scopul legitim al instituirii acestei norme de către legiuitorul naţional este, în mod neîndoielnic, limitarea în timp a incertitudinii raporturilor juridice, astfel ca, după epuizarea termenelor pentru contestarea acestora, orice persoană de bună credinţă să se poată prevala de raportul juridic, intrat în circuitul juridic, care trebuie să aibă un grad acceptabil de securitate. Totodată, se constată şi existenţa unui just raport de proporţionalitate între măsura dispusă şi scopul urmărit, întrucât partea care are deschisă calea în contestaţia deciziei are un interval de timp rezonabil pentru a recurge la formularea ei (o lună), iar preocuparea legiuitorului pentru asigurarea securităţii raporturilor juridice îi profită în egală măsură ca tuturor destinatarilor legii procesuale civile (Decizia ICCJ nr. 2864/2010, Şedinţa publică din 7 mai 2010). În atare context, în raport de argumentele expuse anterior, Curtea a apreciat că, în speţă, nu sunt incidente dispoziţiile art. 309, 3041 C.pr.civilă, motiv pentru care, în baza art. 312 C.pr.civilă, a respins ca nefondat recursul formulat. (Judecător Cristina Pigui) [38] Invocarea de către parte a necompetenţei materiale în recurs. Codul Muncii, art. 268 alin. 1 ART.1591 alin..2 C.p.civ. : Necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică poate fi invocată de părţi ori de către judecător la prima zi de înfăţişare în faţa primei instanţe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului. Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă, Decizia civilă nr. 3959 din 22 noiembrie 2012 Prin decizia nr. 3959 /22 noiembrie 2012 s-a respins excepţia nulităţii recursului invocată de intimat. Respinge recursul declarat de reclamanta I.A.N.- cu domiciliul ales la.. împotriva deciziei civile nr. 399 din 7 iunie 2012 pronunţată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu pârâtul I.M. domiciliat în .... În fapt prin prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploieşti sub nr. 8668/281/2010 reclamanta I.A.N., a chemat în judecată pe pârâtul I.M., solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună anularea contractului de tranzacţie încheiat la data de 08.06.2007 şi partajarea imobilului situat în Ploieşti, str. .....nr. 44, jud. Prahova format din teren şi construcţie în cote egale. În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că a fost căsătorită cu pârâtul, căsătoria fiind desfăcută prin hotărâre judecătorească, iar în timpul acestei căsătorii, a dobândit cu pârâtul imobilul teren şi construcţie situat în Ploieşti, str......., precum şi imobilul teren şi construcţie situat în Ploieşti, str. ......jud. Prahova. Reclamanta a mai susţinut că imobilul din str. .....a aparţinut bunicii sale şi aceasta a înţeles să îl predea ei, încheind în acest sens un contract de vânzare-cumpărare. S-a mai arătat de reclamantă că, iniţial, a pornit o acţiune de partaj prin care a solicitat numai partajarea imobilului din Ploieşti, str...., iar la acel moment, pârâtul a făcut propunerea în sensul de a încheia o tranzacţie prin care să i se atribuie construcţia din str. ....şi care el deţinea o cotă mai mare, precizând că nu are nici o pretenţie la imobilul din str. .....şi că va semna oricând că nu are pretenţii asupra acelui imobil, context în care s-a încheiat tranzacţia care a fost validată prin sentinţa civilă nr. 5651/08.06.2007. A mai susţinut reclamanta că ulterior, a dorit intabularea pe numele său a dreptului de proprietate al imobilului din str. Crivăţ, dar fiind dobândit în timpul căsătoriei i s-a solicitat o declaraţie autentificată din partea fostului soţ, dar acesta a refuzat, spunând că bunul trebuie să se împartă, motiv pentru care a formulat acţiune de partaj a imobilului din str. ....formându-se dosarul nr. 18110/281/2007 şi cum până în prezent, s-a hotărât că acest bun a fost bun comun şi dobândit în cote egale, apreciază că se impune anularea contractului de tranzacţie întrucât consimţământul său a fost viciat şi totodată cauza dobândeşte în acest context un caracter ilicit ceea ce impune nulitatea ei. De asemenea, în opinia reclamantei, se impune anularea şi pentru împrejurarea esenţială că împărţeala s-a făcut pe alte cote decât cele stabilite de instanţa de judecată, că terenul pe care este amplasată construcţia din str. ......nu a făcut obiectul tranzacţiei şi că prin folosirea unor manevre dolosive pârâtul a determinat-o să încheie această tranzacţie, fiind evident că niciodată nu ar fi încheiat un astfel de act dacă ştia că pârâtul nu-şi va respecta cuvântul dat. Reclamanta, a depus la data de 02.12.2010 o precizare la acţiune, prin care a arătat că în conformitate cu dispoziţiile art. 246 c.pr.civ. înţelege să renunţe la judecată cu privire la capătul de cerere având ca obiect partajul imobilului situat în Ploieşti, str......, jud. Prahova compus din teren şi construcţie, solicitând doar anularea contractului de tranzacţie încheiat de aceasta cu pârâtul la data de 08.06.2007 în dosarul nr. 1140/281/2007 şi pe cale de consecinţă, anularea hotărârii de expedient pronunţată în baza acestuia – sentinţa civilă nr. 5651/08.06.2007. Prin Încheierea din data de 10.02.2011, după punerea în discuţia părţilor, instanţa a respins excepţia „inadmisibilităţii” întrucât există autoritate de lucru judecat, ca neîntemeiată, în cauză nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1201 c.civ. referitoare la tripla identitate între cele două acţiuni. Prin sentinţa civilă nr. 5591 din 19 mai 2011, Judecătoria Ploieşti a respins ca neîntemeiată acţiunea promovată de reclamanta I.A.N., reţinând următoarele: Potrivit art. 953 c.civ. (invocat de reclamantă) „consimţământul nu este valabil, când este dat prin eroare, smuls prin violenta, sau surprins prin dol”. Prin prezenta acţiune, reclamanta a solicitat anularea contractului de tranzacţie încheiat de aceasta cu pârâtul la data de 08.06.2007 în dosarul nr. 1140/281/2007 al Judecătoriei Ploieşti, în baza căruia a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 5651/08.06.2007. Susţinerile reclamantei, în sensul că pârâtul a fost de totală rea-credinţă şi a indus-o în eroare la momentul încheierii tranzacţiei care a fost cuprinsă în hotărârea de expedient, nu pot fi luate în considerare, fiind infirmate, de faptul că reclamanta a promovat, în deplină cunoştinţă de cauză, acţiunea de partaj ce a format obiectul dosarului nr. 1140/281/2007 la data de 14.01.2007 şi prin care a solicitat doar partajul imobilului din Ploieşti, str......, fiind interesată de obţinerea sultei în vederea achiziţionării unei alte case (răspunsul la întrebarea nr. 13 din interogatoriul luat la propunerea pârâtului – fila 59 dosar). Ca atare, reclamanta nu putea fi, aşa după cum susţine, indusă în eroare cu bună ştiinţă de pârât, la încheierea tranzacţiei din 8 iunie 2007 şi că în acest mod i-a fost viciat consimţământul prin dol la încheierea acestui act juridic, de vreme ce chiar reclamanta a formulat acţiunea de partaj şi nu a solicitat şi partajarea imobilului din str. C nr. …. .De asemenea, motivul invocat de reclamantă pentru anularea tranzacţiei din data de 08.06.2007 încheiată în dosarul nr. 1140/281/2007, referitor la faptul că terenul pe care se afla amplasată construcţia din Ploieşti, str. Decebal nr. 44 nu a făcut obiectul tranzacţiei, este lămurit prin menţiunile Certificatului de atestare fiscală depus la dosar de către pârât, în conformitate cu care din terenul intravilan în suprafaţă totală de 117,30 mp este ocupat 116,40 lei astfel încât valoarea acestuia se regăseşte în valoarea construcţiei. Împotriva sentinţei sus-menţionate a declarat apel reclamanta I.A.N., iar Tribunalul Prahova, prin decizia civilă nr.399 din 7 iunie 2012, a admis excepţia de netimbrare a cererii de apel, invocată de intimatul-pârât şi a anulat apelul declarat de apelanta-reclamantă I.A.N. împotriva sentinţei civile nr. 5591/19.05.2011, pronunţată de Judecătoria Ploieşti, în contradictoriu cu intimatul-pârât I.M., ca fiind netimbrat, reţinând următoarele: Potrivit art. 20 alin. 1-3 cu aplicarea art. 11 alin. 1 din Legea nr. 146/1997 taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, iar daca aceste taxe nu au fost plătite in mod legal în momentul înregistrării acţiunii sau cererii, se va pune în vedere petentului sa achite suma datorata pana la primul termen de judecată, neîndeplinirea obligaţiei de plata sancţionându-se cu anularea acţiunii ori a cererii. În cauză, instanţa de control judiciar a pus in vedere apelantei-reclamante obligaţia de a achita o taxa judiciara de timbru in suma de 2065,50 lei si un timbru judiciar de 5 lei, stabilite potrivit art. 11 alin. 2 din Legea nr. 146/1997, respectiv art. 3 din OG nr. 32/1995 modificata, potrivit menţiunilor realizate în cuprinsul citaţiei ce i-a fost adresată pentru primul termen de judecată, apelanta-reclamantă achitând o taxă de timbru în cuantum de 4 lei, şi timbru judiciar, în valoare de 0,15 lei. La termenul de judecată din data de 18.01.2012, instanţa a pus în vedere apelantei-reclamante să preţuiască obiectul litigiului raportat la toate bunurile tranzacţionate, la momentul încheierii actului juridic atacat, să depună notă de timbraj şi să facă dovada achitării taxei judiciare de timbru aferentă, sub sancţiunea aplicării disp. art. 155 ind. 1 Cod proc. civilă. La termenul de judecată din data de 14.03.2012, pentru care apelanta-reclamantă a depus la dosar numai timbre judiciare, în valoare de 5 lei, instanţa a menţinut măsura dispusă prin încheierea din data de 18.01.2012, în sensul ca apelanta-reclamantă să depună notă de timbraj şi taxa judiciară de timbru aferentă apelului promovat, iar la termenul de judecată din data de 11.04.2012, instanţa a fixat taxă de timbru în cuantum de 5096,89 lei, şi timbru judiciar, în valoare de 5 lei, acordând un nou termen de judecată pentru a da posibilitatea apelantei-reclamante de a face dovada achitării diferenţei taxei de timbru aferentă apelului, în cuantum de 5092,89 lei. Împotriva modalităţii de stabilire a taxei judiciare de timbru aferentă apelului, la data de 17.04.2012 apelanta-reclamantă a formulat cerere de reexaminare, apreciind că sentinţa atacată este criticată numai în ceea ce priveşte necompetenţa materială a Judecătoriei Ploieşti de a soluţiona pe fond cauza, taxa de timbru fiind achitată, cererea care a fost respinsă prin încheierea de şedinţă din data de 07.05.2012. Cum apelanta-reclamantă nu s-a conformat obligaţiei de a achita suma indicată până la termenul de judecata stabilit, din data de 07.06.2012, in baza art. 137 alin. 1 Cod procedura civila cu aplicarea art. 21 alin. 3 din Legea nr. 146/1997 coroborate cu art. 3 din OG nr.32/1995, instanţa de apel a admis excepţia de netimbrare, invocată de intimatul-pârât, prin apărător, si, pe cale de consecinţa, a anulat apelul, ca netimbrat. A făcut instanţa de apel precizarea că dreptul de acces liber la justiţie, consacrat prin dispoziţiile art. 21 alin. 1 din Constituţia României şi garantat prin prevederile art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, ca o componentă a dreptului la un proces echitabil, trebuie exercitat potrivit procedurii şi în condiţiile instituite de lege, inclusiv prin plata taxelor aferente demersului judiciar promovat. În concret, art. 6 par.1 din Convenţie nu garantează accesul gratuit la justiţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului reţinând, în jurisprudenţa sa, că numai în cazul stabilirii unei taxe de timbru exorbitante, fără nici o legătură cu şansele de câştig a cauzei si înainte de orice analiza a fondului acesteia, combinată cu lipsa posibilităţilor financiare ale reclamantului, constituie, în fapt, o descurajare şi o limitare lipsita de proporţionalitate a accesului liber la justiţie (Hotărârea dată în cauza Weismann contra României). Împotriva deciziei sus-menţionate a declarat recurs reclamanta I.A.N., pentru următoarele motive: Arată recurentul că recursul se referă la dispoziţiile art. 304 alin 1 pct. 9 Cod pr. civ, teza ce vizează faptul că instanţa interpretează si aplica greşit legea. În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că obiectul cauzei dedus judecaţii 1-a reprezentat acţiunea in nulitatea contractului de tranzacţie adresată judecătoriei ca instanţa de fond, solicitând anularea tranzacţiei intervenita intre noi, ţinând cont de dispoziţiile prevăzute de art. 1 alin 1 Cod pr. civ coroborat cu dispoziţiile art. 2 alin 1 lit. b din Codul de procedura civila. Pornind de la premisa ca valoarea actului juridic a cărei sancţionare cu nulitatea o solicită, este sub pragul de 500.000 lei, a apreciat ca revine judecătoriei competenta de soluţionare a cauzei in prima instanţa, în acest sens a si timbrat iniţial cererea la valoarea prevăzuta in tranzacţie. Prima instanţa de judecata, respectiv Judecătoria Ploieşti, a apreciat ca valoarea litigiului este mai mare de 500.000 lei si a fost obligată sa achite taxa de timbru la aceasta valoare. S-a conformat dispoziţiei instanţei si a timbrat la valoarea solicitata, dar in aceasta situaţie judecătoria trebuia sa constate ca nu mai are competent materiala de a judeca aceasta pricina. Judecînd cauza in fond, deşi nu avea aceasta competenta, a susţinut ca a pronunţat o hotărâre nelegala. In apelul formulat a precizat ca nu înţelege sa critice decât chestiunea legata evident de competenta materiala ce revenea instanţei potrivit dispoziţiilor de procedura. Cu toate acestea instanţa de apel a susţinut ca taxa de timbru ce trebuie achitata este cea determinata de valoarea litigiului. A mai susţinut ca atâta timp cit obiectul apelului se limitează efectiv la critica privind chestiunile de procedura referitoare la competenţă, obiectul acestuia este al unei cereri fără valoare si taxa de timbru este cea achitată. Apreciază ca în cauză nu au incidenţă textele de lege invocate de instanţa de apel, întrucât nu a susţinut ca i s-a încălcat accesul la justiţie. Dimpotrivă a susţinut ca din moment ce instanţa de judecata, peste voinţa ei a apreciat ca valoarea litigiului era alta decât aceea precizata, atunci avea obligaţia sa-si verifice competenta si sa constate ca aceasta competenta de judecată in prima instanţa aparţine tribunalului si nu judecătoriei. Susţine că prin soluţia pronunţată, Judecătoria Ploieşti a încălcat tocmai dispoziţiile art. 2 alin 1 lit. b din codul de procedura civila, neavând nici o relevanta în cauza dispoziţiile art. 137 alin 1 C.proc.civ. In cauza de fata niciodată pârâtul nu a invocat vreo excepţie de procedura sau de fond. Problema competentei este reglementata exclusiv de norma de procedura, iar sarcina primordiala de a-şi verifica competenta revine instanţei de judecată si nu părţii. Aceasta cu atât mai mult cu cît reclamanta ca parte a fixat cadrul procesului si faţă de valoarea iniţiala s-a adresat corect judecătoriei ca instanţa de fond. In condiţiile in care instanţa de apel a refuzat să dea curs cererii sale, apreciază ca se află in situaţia unei denegări de dreptate, iar după teza instanţei de apel în ceea ce priveşte taxa de timbru se află in fata dublei taxări,ceea ce nu este permis de dreptul fiscal. Ca atare instanţa de judecata avea obligaţia sa verifice cererea de apel si nu sa respingă apelul pentru netimbrarea la valoare. Solicită admiterea recursului casarea deciziei si retrimiterea cauzei la instant de apel pentru soluţionarea cererii de apel privind competenţa materiala de judecată in prima instanţă a litigiului. Intimatul a formulat întâmpinare arătând că solicitarea sa, este aceea ca recurenta să timbreze recursul la valoare raportat la obiectul acţiunii ce a formulat-o, respectiv Tranzacţie, act juridic care se timbrează in cazul solicitării anularii lui la valoare, solicitare pe care înţelege să o formuleze în baza dispoz. art.11 alin. (l) teza 2-a din Legea nr.146/1997 privind taxele de timbru. În subsidiar solicită respingerea recursului reclamantei ca nefondat pentru că este de necontestat faptul că prin decizia civilă nr.399/07.06. 2012 Tribunalul Prahova a admis excepţia de netimbrare invocată motiv pentru care a instanţa a anulat, ca netimbrat, apelul declarat de reclamanta IAN împotriva sentinţei civile nr. 5591/19.05.2011. Este de precizat si faptul ca dreptul de acces liber la justiţie consacrat prin dispoz. art. 21 alin.l din Constituţia României si garantat prin prev. art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeana pentru Apărarea Drepturilor Omului, ca o componenta a dreptului la un proces echitabil, el trebuie exercitat potrivit procedurii şi în condiţiile instituite de lege, inclusiv privind taxele aferente demersului judiciar promovat. Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate, a actelor şi lucrărilor dosarului, a dispoziţiilor legale incidente, Curtea va reţine că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare: La termenul de judecată din 22.11.2012 intimatul a invocat excepţia nulităţii recursului întrucât motivele sale nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct.1-9 C.proc.civ. În temeiul art. 137 C.proc.civ. ,Curtea va respinge excepţia nulităţii întrucât recurenta a invocat chiar în cuprinsul motivelor de recurs temeiul de drept pe care îşi întemeiază motivele de recurs. Critica ce vizează faptul că judecătoria trebuia să constate ca nu mai are competenta materiala de a judeca aceasta pricina, judecind cauza in fond, deşi nu avea aceasta competenta, urmează a fi respinsă ca nefondată întrucât potrivit art. 1591 alin.2 Cod pr.civilă necompetenţa materială de ordine publică poate fi invocată de părţi ori de către judecător la prima zi de înfăţişare în faţa primei instanţei, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului. Atâta timp cât recurenta nu a invocat această excepţie a necompetenţei materiale la prima zi de înfăţişare la instanţa de fond, aceasta nu mai este în drept să o invoce în căile de atac, mai ales că instanţa nu este obligată să invoce necompetenţa materială având în vedere şi textul legal sus-menţionat în care se arată „necompetenţa materială de ordine materială poate fi invocată de părţi ori de către judecător…”. Aşa cum s-a mai arătat recurenta nu mai este în drept să invoce necompetenţa materială în căile de atac, având în vedere dispoziţiile legale sus-menţionate. Susţinerea recurentei că prin soluţia pronunţata, Judecătoria Ploieşti a încălcat tocmai dispoziţiile art. 2 alin 1 lit. b din Codul de procedura civilă, neavând nici o relevanta in cauza dispoziţiile art. 137 alin 1 C.proc.civ., este nefondată din moment ce excepţia necompetenţei materială nu a fost invocată în condiţiile art. 1591 alin.2 C.proc.civ. Curtea apreciază că în cauza de faţă nu ne aflăm in situaţia unei denegări de dreptate, întrucât părţile au avut posibilitatea şi dreptul de a se adresa instanţei de judecată, de a uza de căile de atac, au avut facultatea de a lua cunoştinţă de observaţiile şi actele depuse de cealaltă parte, de a le discuta, situaţie în care nu contravine dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 paragraful 1 din CEDO. În mod corect instanţa de apel a apreciat că recurenta trebuia să timbreze la valoarea bunurilor prevăzute în tranzacţie, motiv pentru care Curtea în baza dispoziţiilor art. 312 alin.1 C. proc.civ. va respinge recursul ca nefondat. (Judecător Staicu Elena) Decizii Relevante Trimestrul IV 2012 Secţia a II – a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal [39] Onorariile de succes plătite avocaţilor în procedura insolvenţei. Onorariul de succes nu trebuie considerat în sarcina părţii care a pierdut procesul( în speţă, a debitoarei aflată în procedura insolvenţei ) deoarece asemenea cheltuială nu este imputabilă părţii căzute în pretenţii, constituind o recompensă suplimentară a muncii efectiv prestate de avocat, cu vădit caracter voluntar şi voluptoriu a părţii promitente. Jurisprudenţa CEDO evocă aceeaşi concluzie, în sensul că partea care a câştigat procesul nu va putea obţine rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea necesitatea şi caracterul lor rezonabil. Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal, Decizia nr. 5492 din 28 noiembrie 2012. Prin decizia nr. 5492/28.11.2012 Curtea de Apel Ploieşti a respins recursul declarat de creditoarea SC I C L IFN SA împotriva sentinţei nr.1433 din 13 septembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Prahova - Secţia a II a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în contradictoriu cu debitoarea SC M C SRL prin lichidator judiciar P I SPRL, ca nefondat. S-a reţinut de către Curte că instanţa de fond a reţinut corect în considerentele sentinţei atacate care este motivaţia pentru care a respins contestaţia formulată de recurenta-creditoare. Se susţine de către recurentă că suma solicitată în cuantum de 1240 lei reprezintă „cheltuieli de executare, constând în onorarii de succes” şi este datorată de societatea debitoare, conform dispoziţiei contractuale şi facturii ataşate; precum şi faptul că această creanţă este datorată de partea care a căzut în pretenţii potrivit art. 274 C.proc.civ. Or, potrivit art. 98 din contract „ utilizatorul va fi eliberat de orice obligaţie doar odată cu achitarea către finanţator a tuturor sumelor restante, a cheltuielilor de reposesie, a taxelor judiciare, arbitrale şi către autorităţi, cheltuielilor şi onorariilor avansate către executorul judecătoresc, avocaţi, experţi, experţi tehnici, contribuabili, evaluatori (….)’’. Deşi recurenta invocă această clauză contractuală în justificarea cererii sale este de remarcat faptul că aceasta face referire la ’’ onorarii avansate către avocaţi ’’ şi nicidecum la onorariile de succes plătite avocaţilor. Prin urmare, recurenta nu se poate prevala de dispoziţiile art. 969 Cod civil, invocate în motivele de recurs, întrucât părţile nu au stipulat de comun acord în contractul menţionat o clauză care să-i permită recurentei solicitarea de executare a obligaţiei , adică solicitarea de obligare a societăţii debitoare la plata onorariului de succes. Curtea, remarcă pe lângă faptul că nu există o dispoziţie contractuală care să instituie în sarcina debitoarei obligaţia de plată a onorariului de succes solicitat de recurentă şi împrejurarea evidenţiată constant de jurisprudenţă în sensul că acest onorariu de succes nu trebuie considerat în sarcina părţii care a pierdut procesul( în speţă, a debitoarei aflată în procedura insolvenţei ) deoarece asemenea cheltuială nu este imputabilă părţii căzute în pretenţii, constituind o recompensă suplimentară a muncii efectiv prestate de avocat, cu vădit caracter voluntar şi voluptoriu a părţii promitente. Jurisprudenţa CEDO evocă aceeaşi concluzie, în sensul că partea care a câştigat procesul nu va putea obţine rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea necesitatea şi caracterul lor rezonabil. În acest context, în speţă, şi dacă s-ar face aplicarea dispoziţiilor care reglementează cheltuielile de judecată (art. 274 C.proc.civ. ) invocate de recurentă în motivele de recurs, Curtea observă că onorariul de succes achitat de către aceasta avocatului său depăşeşte prin cuantumul la care a fost convenit, respectiv 1240 lei, limitele unei necesităţi procesuale reparabile,motiv pentru care se poate face aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. 3 C.proc.civ care permit instanţei să-l oblige pe cel care a căzut în pretenţii să suporte numai o parte din suma ce reprezintă onorariu de avocat plătit de partea adversă. Or, în speţă, onorariului de succes solicitat de recurentă ,dacă i s-ar recunoaşte natura de cheltuială de judecată, aceasta nu se justifică în nici un fel raportat la dificultatea cauzei şi volumul de muncă prestat de avocat. În consecinţă, în mod corect, prima instanţă a apreciat că nu poate fi trecută în tabelul de creanţe al debitoarei o cheltuială reprezentând onorariu de succes avocat, neexistând nici un temei legal sau convenţional pentru aceasta. Faţă de aceste considerente, Curtea, în baza art. 312 C.proc.civ., a respins recursul, ca nefondat, şi a menţinut sentinţa atacată ca fiind legală şi temeinică (Judecător Mariana Tănăsescu) [40] Calitate procesuală activă pentru declararea căii de atac a recursului în procedura insolvenţei. Creditor salarial ce nu figurează în tabelul definitiv al creanţelor.Incidenţa art. 100 alin. 5 din Legea insolvenţei şi condiţiile în care poate fi votat planul de reorganizare de către creditorii care direct sau indirect, controlează , sunt controlaţi sau se află sub control comun cu debitorul, în sensul legislaţiei pieţii de capital. Prin art. 73 din Legea nr. 85/2006 legiuitorul a conferit creditorului sau oricărei alte persoane interesate, prejudiciate în vreun fel, prin înscrierea sau neînscrierea în tabelul creanţelor, posibilitatea contestării acestuia în termen de 5 zile de la publicarea în Buletinul procedurilor de insolvenţă. În condiţiile în care nu a valorificat această posibilitate legală, recurenta pierde calitatea de creditor îndreptăţit în procedura insolvenţei, în sensul dispoziţiilor legale mai sus citate. De asemenea, în calea de atac a recursului au calitate procesuală şi pot sta în judecată în faţa instanţei aceleaşi părţi ca la judecata în fond. Or, în speţă, recurenta nu figurează în tabelul definitiv al creditorilor debitoarei, împrejurare în raport de care nu are calitate de creditor în cauză, astfel încât nu justifică nici calitatea procesuală activă pentru promovarea căii de atac a recursului. În conformitate cu dispoziţiile art. 100 alin. 5 din Legea insolvenţei, creditorii care direct sau indirect, controlează sau sunt controlaţi sau se află sub control comun cu debitorul, în sensul legislaţiei pieţii de capital, pot participa la şedinţe, dar pot vota cu privire la plan doar în cazul în care acesta le acordă mai puţin decât ar primi în cazul falimentului. Potrivit dispoziţiilor art. 2 pct. 16 lit. b din Legea pieţei de capital nr. 297/2004, controlul este definit ca fiind relaţia dintre societatea mamă şi o filială sau o relaţie similară între orice persoană fizică sau juridică şi o societate comercială; se consideră legătură strânsă şi situaţia în care două sau mai multe persoane fizice sau juridice sunt legate permanent de una şi aceeaşi persoană printr-o relaţie de control. Astfel, aşa cum rezultă din definiţia controlului în sensul Legii nr. 297/2004, creditorii recurenţi în calitate de asociaţi ai societăţii comerciale controlează debitoarea (deţinând 100% din părţile sociale) şi pot vota în favoarea planului numai dacă prin plan ar primi mai puţin decât în cazul falimentului. Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal, Decizia nr. 5416 din 21 noiembrie 2012. Prin decizia nr. 5416/21.11.2012 Curtea de Apel Ploiesti a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a recurentei P E şi a respins recursul acesteia, ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă. Totodată a respins ca nefondate recursurile formulate de debitoarea SC A I SRL şi creditorii M L ,Z F, S G, V M R ,P R împotriva sentinţei nr. 1272 din 06 iulie 2012 pronunţată de Tribunalul Prahova – Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal, în contradictoriu cu intimatul – lichidator C.I.I. N C pentru debitoarea A I SRL. Referitor la recursul declarat de recurenta P E, Curtea a procedat la admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a acesteia, invocată de lichidatorul judiciar, având în vedere următoarele: Potrivit art.3 pct. 8 din Legea nr. 85/2006, creditorul îndreptăţit să participe la procedura insolvenţei este acel creditor care a formulat şi i-a fost admisă, total sau în parte, o cerere de înregistrare a creanţei sale pe tabelul definitiv al creanţelor contra debitorului şi care are dreptul de a participa şi de a vota în adunarea creditorilor, inclusiv asupra unui plan de reorganizare judiciară, de a fi desemnat în calitate de membru al comitetului creditorilor, de a participa la distribuţiile de fonduri rezultate din reorganizarea judiciară a debitorului sau din lichidarea averii debitorului, de a fi informat ori notificat cu privire la desfăşurarea procedurii şi de a participa la orice altă procedură reglementată de prezenta lege. Au calitate de creditori îndreptăţiţi să participe la procedura insolvenţei, fără a depune personal declaraţiile de creanţă, salariaţii debitorului. În speţă, se invocă de către recurentă, prin motivele de recurs formulate, faptul că are calitatea de creditor salarial, iar administratorul judiciar nu a procedat la înscrierea acesteia în tabelul preliminar şi definitiv, deşi avea această obligaţie. Raportat la aceste susţineri, Curtea observă că legiuitorul, prin art. 73 din Legea nr. 85/2006 a conferit creditorului sau oricărei alte persoane interesate, prejudiciate în vreun fel, prin înscrierea sau neînscrierea în tabelul creanţelor, posibilitatea contestării acestuia în termen de 5 zile de la publicarea în Buletinul procedurilor de insolvenţă. În condiţiile în care nu a valorificat această posibilitate legală, recurenta pierde calitatea de creditor îndreptăţit în procedura insolvenţei, în sensul dispoziţiilor legale mai sus citate. Aceasta,chiar şi în situaţia în care, în calitatea sa de pretins creditor salarial „trebuia” să fie „înregistrată din oficiu” ( aşa cum susţine aceasta) în tabelul creanţelor. De asemenea, în calea de atac a recursului au calitate procesuală şi pot sta în judecată în faţa instanţei aceleaşi părţi ca la judecata în fond. Or, în speţă, recurenta nu figurează în tabelul definitiv al creditorilor debitoarei, împrejurare în raport de care Curtea, a constatat că nu are calitate de creditor în cauză, astfel încât nu justifică nici calitatea procesuală activă pentru promovarea căii de atac a recursului. Faptul că recurenta a formulat contestaţie la tabelul definitiv al creanţelor nu-i conferă acesteia calitate procesuală activă pentru promovarea unei căi de atac motivată pe acelaşi considerent, respectiv a omisiunii administratorului judiciar de a trece creanţa sa în tabelul creditorilor. Mai mult, în situaţia în care această creanţă constând în drepturi salariale, a luat naştere în timpul procedurii aşa cum susţine administratorul judiciar, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 64 alin. 6 din Legea nr. 85/2006. Potrivit acestor dispoziţii legale creanţele născute după data deschiderii procedurii vor fi plătite conform documentelor din care rezultă, nefiind necesară înscrierea la masa credală. Indiferent de situaţie, Curtea a reţinut însă că în condiţiile în care recurenta nu figurează în tabelul definitiv de creanţe, nu justifică calitate de creditor în cauză, motiv pentru care în baza art. 312 Cod procedură civilă a respins recursul declarat de aceasta, ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă. În ceea ce priveşte recursurile declarat de recurenta debitoare SC A I SRL şi recurenţii creditori M L, Z F, S G, V M R, P R, Curtea le-a analizat împreună, întrucât cuprind aceleaşi motive de recurs, apreciate ca nefondate pentru cele ce se vor arăta în continuare: Astfel, aşa cum rezultă din procesul verbal al adunării creditorilor din data de 21.06.2012, la această adunare au participat reprezentaţi ai creditorilor din următoarele categorii: -creanţe garantate Banca I-R SPA Italia Treviso – Sucursala Bucureşti Agenţia Braşov, creditor majoritar care a votat împotriva adoptării planului. -creanţe bugetare – S P F L şi P Or. Predeal ,care au votat în favoarea adoptării planului de reorganizare; -creanţe chirografare – creditorii M L, Z F, S G, V M R, P R care au învederat că aprobă planul de reorganizare şi îşi exprimă acest punct de vedere chiar şi în situaţia incidenţei art. 100 al.5 din Legea nr. 85/2006, întrucât „ prin plan primesc mai puţin decât prin faliment, imobilele rămânând în patrimoniul debitoarei, după realizarea planului şi nu în patrimoniul lor”. În conformitate cu dispoziţiile art. 100 alin. 5 din Legea insolvenţei, creditorii care direct sau indirect, controlează sau sunt controlaţi sau se află sub control comun cu debitorul, în sensul legislaţiei pieţii de capital, pot participa la şedinţe, dar pot vota cu privire la plan doar în cazul în care acesta le acordă mai puţin decât ar primi în cazul falimentului. În conformitate cu dispoziţiile art. 2 pct. 16 lit. b din Legea pieţei de capital nr. 297/2004, controlul este definit ca fiind relaţia dintre societatea mamă şi o filială sau o relaţie similară între orice persoană fizică sau juridică şi o societate comercială; se consideră legătură strânsă şi situaţia în care două sau mai multe persoane fizice sau juridice sunt legate permanent de una şi aceeaşi persoană printr-o relaţie de control. Astfel, aşa cum rezultă din definiţia controlului în sensul Legii nr. 297/2004, creditorii recurenţi în calitate de asociaţi ai societăţii comerciale controlează debitoarea (deţinând 100% din părţile sociale) şi pot vota în favoarea planului dacă prin plan ar primi mai puţin decât în cazul falimentului. Or, astfel cum rezultă din prognozele debitoarei cuprinse în plan, plata creanţei subordonate în cuantum de 4.218.738 lei s-ar putea realiza în cadrul planului de reorganizare, pe când în cazul falimentului, creanţa subordonată ar rămâne neplătită în integralitatea ei. Această situaţie a fost reţinută, în mod corect şi de către judecătorul sindic şi se poate desprinde cu uşurinţă din analiza planului de reorganizare, unde debitoarea a precizat valoarea activelor imobilizate (terenuri în valoare de 6.011.723 lei şi clădiri în valoare de 2.065.900 lei). Ţinând cont că datoria către creditorul garantat este de peste 20 mil.lei, iar valoarea acestor active a fost estimată la peste 8 mil lei este evident faptul că, în ipoteza falimentului recurenţii creditori, cu o creanţă subordonată nu vor fi în măsură să-şi valorifice dreptul, adică să primească cuantumul creanţei. Rapoartele de evaluare a bunurilor depuse în faţa instanţei de recurs şi susţinerile recurenţilor prin care se învederează că valoarea activelor societăţii este mai mare decât cea cuprinsă în plan nu pot fi avute în vedere de Curte, întrucât aceasta ar presupune o modificare a planului care nu este permisă de legiuitor în această fază procesuală. Chiar şi în situaţia în care Curtea ar accepta valoarea activelor mai mare, indicată de recurenţi, trebuie observat că aceasta trebuia calculată la data propunerii şi punerii în discuţie a planului de reorganizare. Este de observat faptul că estimările făcute de debitoare prin planul de reorganizare propus pentru a fi analizat şi votat de creditori nu au la bază un raport de evaluare, întocmit de un evaluator autorizat care să permită o evaluare corectă şi precisă a tuturor activelor. Aceasta cu atât mai mult cu cât în cauză, nu au fost respectate nici dispoziţiile art. 95 alin. 5 lit. d din Legea nr. 85/2006, în sensul că nu a fost precizată valoarea estimativă ce ar putea fi primită prin distribuire în caz de faliment, valoare care se calculează, de asemenea, la data propunerii planului de reorganizare. În acest context probator şi legal, în mod corect judecătorul sindic a apreciat că valoarea tuturor bunurilor debitoarei este de aproximativ 8 mil.lei, singura valoare certă care se desprindea din analiza planului de reorganizare. În ce priveşte faptul că „valoarea creanţelor poate fi acoperită şi din atragerea răspunderii autorităţii fiscale, urmare stabilirii corespunzătoare a prejudiciului cauzat debitoarei”, susţinerea este nefondată şi va fi cenzurată ca atare de Curte, în condiţiile în care pretinsa creanţă este incertă (făcând obiectul unui litigiu) şi nu reprezintă un mijloc financiar disponibil în sensul dispoziţiilor art. 95 din Legea nr. 85/2006. Nefondată este şi susţinerea potrivit căreia instanţa de fond a încălcat prevederile art. 101 din Legea nr. 85/2006 potrivit cărora planul de reorganizare trebuie votat de toate categoriile de creditori, cu referire la omisiunea administratorului judiciar de a convoca creditorul salariat, respectiv recurenta P E. Or, aşa cum s-a reţinut de către Curte în considerentele de mai sus, recurenta P E nu are calitatea de creditor îndreptăţit să participe la procedura insolvenţei şi implicit la votarea planului, aceasta nefiind cuprinsă în tabelul definitiv al creanţelor, situaţie faţă de care la momentul convocării adunării creditorilor nu subzista în sarcina administratorului judiciar obligaţia de convocare a acesteia. De asemenea, faptul că recurenta P E a formulat contestaţie la tabelul definitiv al creanţelor este lipsit de relevanţă juridică în cauză, întrucât legiuitorul, prin dispoziţiile ce reglementează reorganizarea judiciară nu condiţionează în vreun fel confirmarea sau infirmarea planului de reorganizare de soluţionarea unor astfel de contestaţii. În speţă, judecătorul sindic constatând faţă de dispoziţiile art. 101 pct. B din Legea nr. 85/2006, că planul de reorganizare propus de debitoare nu poate fi confirmat, precum şi faptul că termenul pentru propunerea altui plan (chiar şi a celui propus de debitoare, dar neaprobat de adunarea generală) a expirat în mod corect, faţă de dispoziţiile art. 102 alin. 3 din lege a admis cererea de infirmare a planului formulată de administratorul judiciar şi a dispus începerea de îndată a procedurii falimentului în condiţiile art. 107 din lege. Desigur la momentul dezbaterilor,recurenţii au pus concluzii prin care au solicitat respingerea cererii de infirmare a planului ,cu toate consecinţele ce rezultă din această infirmare,motiv pentru care, raportat şi la dispoziţiile art. 102 alin. 3 din lege, sunt la fel de neîntemeiate şi susţinerile recurenţilor în sensul că judecătorul sindic a dispus intrarea în procedura generală a falimentului a societăţii debitoare fără a pune în discuţia părţilor această stare. Faţă de aceste considerente, Curtea în baza art. 312 Cod procedură civilă a respins recursurile declarate de recurenta debitoare SC A I SRL Ploieşti şi recurenţii creditori M L, Z F, S G, V M R, P R, ca nefondate şi a menţinut sentinţa atacată ca fiind legală şi temeinică. (Judecător Mariana Tănăsescu) [41] Interesul procesual. Valorificarea unui drept ce nu a făcut obiectul acţiunii care a investit instanţa. Interesul procesual este o cerinţă a oricărui demers iniţiat în justiţie ce trebuie a se verifica pe întreaga durată a derulării procesului civil, el trebuie să fie personal, actual şi legitim, iar nu mediat, eventual nelegitim sau pur teoretic, condiţii care nu se verifică în ce priveşte apelul declarat de pârâtul Ş L G. Art.132 c.pr.civ. Modificarea actiunii. Obiectul unei noi cereri este limitat la obiectul cererii principale şi nu se pot valorifica alte drepturi decât cele solicitate de către reclamantă prin cererea introductivă. Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal, Decizia nr. 82 din 3 octombrie 2012. Prin decizia nr. 82/3.10.2012 pronunţata de Curtea de Apel Ploieşti s-a respins apelul formulat de reclamanta R împotriva sentinţei nr. 1285 din data de 02.04.2012, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa – Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal, în contradictoriu cu intimata pârâtă IES. În ce priveşte apelul declarat de pârâtul Ş L G, Curtea a apreciat că excepţia lipsei de interes invocată de recurenta reclamantă S.C. R S.A, este întemeiată, motiv pentru care a admis şi a respins apelul ca lipsit de interes. Aşa cum rezultă din considerentele sentintei atacate, faţă de cadrul procesual stabilit de către părţi, tribunalul a apreciat că nu se impune introducerea în cauză în calitate de reclamant şi pârât a apelantului Ş L G pentru SC I E S SRL. În aceste condiţii, faţă de disp. art. 41 c.pr.civ., prima instanţă a admis excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a societăţii mai sus menţionate şi a respins atât cererea de chemare în judecată formulată împotriva acesteia, cât şi cererea reconvenţională . Or, câtă vreme instanţa de fond a respins cererea formulată de reclamanta pârâtă, respectiv apelanta S.C. R S.A de introducere în cauză a pârâtului Ş L G, demersul acestuia de a apela hotărârea este inutil, întrucât lipseşte folosul practic pentru o astfel de conduită procesuală. Prin apelul formulat, Ş L G a solicitat să se respingă tocmai această cerere de introducere în cauză, respectiv „de a se judeca cu mine în calitate de fost administrator al societăţii”. Interesul apelantului pârât nu se justifică nici în ce priveşte cererea reconvenţională respinsă de prima instanţă, întrucât aceasta a fost formulată de societatea SC I E S SRL şi nicidecum de pârâtul apelant, iar aceasta a fost respinsă în mod corect şi de altfel de necontestat de nici una dintre părţi, pentru lipsa capacităţii de folosinţă. A critica o hotărâre care nu stabileşte în sarcina părţii apelante vreo obligaţie aptă de a fi dusă la îndeplinire în vreuna din formele de executare prescrise de lege este lipsit de eficientă, întrucât o astfel de hotărâre nu este în vreun fel vătămătoare pentru partea apelantă şi nu poate fi de natură a-i genera o nemulţumire procesuală valabilă, susceptibilă de a justifica interesul procesual pentru etapa căii de atac. Interesul procesual este o cerinţă a oricărui demers iniţiat în justiţie ce trebuie a se verifica pe întreaga durată a derulării procesului civil, el trebuind să fie personal, actual şi legitim, iar nu mediat, eventual nelegitim sau pur teoretic, condiţii care nu se verifică în ce priveşte apelul declarat de pârâtul Ş L G. Prin apelul formulat reclamanta S.C. R S.A a solicitat anularea în parte a sentinţei atacate în ce priveşte soluţia de respingere a cererii de introducere în cauză a pârâtului, în calitate de asociat unic al SC I E S SRL, pentru angajarea răspunderii acestuia în temeiul art. 237/1 alin. 3 şi 4 din Legea nr. 31/1990 modificată. Susţinerile apelantei în sensul că cererea sa de introducere în cauză a reprezentat modalitatea procesuală normală de angajare a răspunderii succesorului în obligaţii al persoanei juridice care şi-a pierdut personalitatea juridică, pentru obligaţiile al căror titular a devenit sunt nefondate şi vor fi cenzurate ca atare de Curte. Astfel, obiectul cererii de chemare în judecată, aşa cum a fost precizat la termenul de judecată din data de 14.01.2011, îl formează pretenţiile reclamantei apelante împotriva pârâţilor SC I E S SRL şi Ş L G, în sensul obligării solidare a acestora la plata unor sume de bani datorate în baza contractului de vânzare cumpărare din data de 15.04.2010. De asemenea, s-a solicitat obligarea societăţii pârâte la restituirea filei CEC transmisă de aceasta pentru garantarea tranşei a IV –a din preţul vânzării, iar în cazul în care până la data judecării cererii pârâta prezintă la plată fila CEC, obligarea în solidar a pârâtelor la restituirea diferenţei încasate între suma înscrisă pe această sumă CEC şi valoarea abonaţilor I net din Anexa 3 din actul adiţional nr. 1/11.05.2010, precum şi la plata penalităţilor de întârziere de 1% pe zi de întârziere calculate asupra diferenţei menţionate. În drept s-au invocat disp. art. 948, 953,959, 969, 970 c.civ. Prin concluziile scrise depuse la dosar, reclamanta apelantă, a solicitat introducerea în cauză a numitului Ş L G pentru SC I E S SRL, în calitate de asociat unic şi administrator, care prin activitatea s-a diminuat activul societăţii şi a fraudat creditorii, cerere formulată în temeiul art. 237/1 alin. 3 şi 4 din Legea 31/1990 republicată. Or, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond cererea apelantei reclamante întemeiată pe dispoziţiile textului de lege mai sus citat presupune o modificare a acţiunii iniţiale care nu se poate face decât în conformitate cu art. 132 c.pr.civ. De altfel, raportat la faza procesuală a procesului, aceasta modificare nici nu mai era posibilă. Obiectul unei noi cereri este limitat la obiectul cererii principale şi nu se pot valorifica alte drepturi decât cele solicitate de către reclamantă prin cererea introductivă. Cum, dispoziţiile art. 237/1 din Legea nr. 31/1990 reglementează ipoteza răspunderii nelimitate a asociatului pentru obligaţiile neachitate ale societăţii dizolvate, respectiv lichidate ,de natură să modifice obiectul acţiunii iniţiale, în mod corect, prima instanţă a respins cererea de introducere în cauză a numitului Ş L G. Dovadă în sensul că această cerere presupune un nou cadru procesual şi o nouă abordare a problematici juridice deduse judecăţii este şi faptul că numitul Ş L G are deja calitatea de pârât în cauză, dar raportat la pretenţiile iniţiale ale reclamantei, adică la obiectul cererii introductive. De asemenea, în cauză, nu poate fi vorba de o transmisiune a calităţii procesuale pasive către pârâtul Ş L G în calitate de succesor în obligaţii aşa cum pretinde apelanta,pe lângă considerentele mai sus expuse şi pentru faptul că în cazul persoanelor juridice transmisiunea legală a calităţii procesuale are loc numai pe calea reorganizării persoanei juridice, parte în proces, prin comasare sau divizare. Faţă de aceste considerente, Curtea în baza art. 296 c.pr.civ. a respins apelul formulat de reclamanta S.C. R S.A, ca nefondat şi a menţinut sentinţa atacată ca fiind legală şi temeinică. (Judecător Mariana Tănăsescu) [42] Contencios administrativ. Competenţa materială. Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, art. 2 alin.1 lit.f, art. 10 alin.1 Somaţia de plată, ca şi titlul executoriu, sunt acte de executare şi nu acte administrative, contestarea sau suspendarea lor putându-se cere în faţa instanţei de executare şi nu în faţa instanţei de contencios administrativ. Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal, Sentinţa nr. 459 din 12 decembrie 2012. Prin cererea înregistrată sub nr. 953/42/2012 la data de 27 noiembrie 2012, reclamanta Regia Autonomă de Transport Public Ploieşti, în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Public Finanţe Local Ploieşti, a solicitat suspendarea executării somaţiei de plată nr. 33309/12.11.2012, emisă în baza deciziei de impunere nr. 094800/01.10.2012 stabilită prin raportul de inspecţie fiscală nr. 094 799 din 01.10.2012, emisă de Serviciul Public Finanţe Locale al Municipiului Ploieşti, prin care s-au dispus obligaţii fiscale suplimentare în cuantum total de 11.046.707 lei, până la pronunţarea instanţei de fond asupra contestaţiei formulată împotriva actului administrativ fiscal. În temeiul dispoziţiilor art. 115 şi urm. Cod procedură civilă, pârâtul Serviciul Public Finanţe Locale Ploieşti, a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Ploieşti, întrucât somaţia şi titlul executoriu nr.33309/12.11.2012 sunt acte de executare şi nu acte administrative fiscale, în sensul dispoziţiilor art. 41 din O.G. nr. 92/2003, Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare. Analizând excepţia invocată, faţă de dispoziţiile art.137 C. pr. civ, Curtea a reţinut următoarele: Contenciosul administrativ este definit prin art. 2 alin. l lit. f din Legea nr. 554/2004, modificată, ca fiind activitatea de soluţionare, de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acţiunii judiciare. Competenţa materială a instanţei de contencios administrativ şi fiscal este reglementată de dispoziţiile art. 10 alin.1 din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluţionează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel". Potrivit dispoziţiilor art. 2 lit. c din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publica, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice (…). Conform dispoziţiilor art.14 din Legea nr.544/2004 a contenciosului administrativ, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond. În speţă, instanţa a fost investită cu o acţiune în contencios administrativ prin care reclamantul solicită suspendarea somaţiei de plată nr. 33309/12.11.2012, emisă în baza deciziei de impunere nr. 094800/01.10.2012 stabilită prin raportul de inspecţie fiscală nr. 094 799 din 01.10.2012, emisă de Serviciul Public Finanţe Locale al Municipiului Ploieşti, prin care s-au dispus obligaţii fiscale suplimentare în cuantum total de 11.046.707 lei, până la pronunţarea instanţei de fond asupra contestaţiei formulată împotriva actului administrativ fiscal. Or, somaţia de plată, ca şi titlul executoriu, sunt acte de executare şi nu acte administrative, contestarea sau suspendarea lor putându-se cere în faţa instanţei de executare şi nu în faţa instanţei de contencios administrativ. Pentru aceste considerente şi în temeiul art. 158 C.pr. civ., Curtea a admis excepţia necompetenţeimateriale invocată de pârâtă şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Ploieşti. (Judecător Florentina Dinu) [43] Investirea hotărârilor judecătoreşti cu formulă executorie. Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal, Decizia nr. 4938 din 5 noiembrie 2012. Prin decizia nr. 4938 din 5 noiembrie 2012 Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondat recursul formulat de reclamantul GD, împotriva încheierii din 25.09.2012 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice cu sediul în Bucureşti, str.Apolodor nr.17, sector 5, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dâmboviţa - Administraţia Finanţelor Publice Târgovişte cu sediul in Târgovişte, Calea Domnească nr.166, judeţul Dâmboviţa şi Administraţia Fondului pentru Mediu cu sediul în Bucureşti, Splaiul Independenţei nr.294, Corp A, sector 6. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa sub nr. 5202/120/2009 din 21.09.2012, petentul G.D. a solicitat investirea cu formula executorie a sentinţei nr. 269/01.03.2010 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa în dosarul nr. 5202/120/2009. Prin încheierea de şedinţă din 25.09.2012 Tribunalul Dâmboviţa a respins cererea de investire cu formula executorie a sentinţei nr. 269/01.03.2010 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa în dosarul nr. 5202/120/2009. Pentru a pronunţa această încheierea prima instanţă a reţinut prin cererea nr. 3066/120/2010 din 01.07.2010, petentul a mai solicitat învestirea aceleiaşi hotărâri, motiv pentru care, în baza art. 374 (2) Cod procedură civilă şi a prevederilor art. 3733 (1) Cod procedură civilă, tribunalul, a respins cererea apreciind că este neîntemeiată. Împotriva acestei încheieri a formulat recurs petentul G.D. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie. În motivarea recursului s-a arătat că prin cererea adresata instanţei, a solicitat investirea cu formulă executorie a sentinţei nr. 269/01.03.2010 pronunţata de Tribunalul Dâmboviţa în dosarul nr. 5202/120/2009, întrucât anterior apariţiei Ordinului nr. 85/62/2012 din 19 ianuarie 2012 al Ministerului de Finanţe, pentru restituirea sumelor stabilite prin hotărâri judecătoreşti, instituţiile financiare solicitau hotărârea a fi legalizată şi investită cu formulă executorie. S-a procedat la restituirea sumelor reprezentând taxa pe poluare şi a cheltuielilor de judecată, refuzându-se sistematic achitarea dobânzii stabilite de instanţa de judecată, iar în vederea executării în totalitate a dispoziţiilor instanţei stabilite prin hotărârea judecătorească soluţionată "definitiv şi irevocabil", s-a adresat cu o noua cererea pentru eliberarea unui nou titlu executoriu, însă instanţa a respins solicitarea recurentului, motivându-se că la data de 01.07.2010 s-a eliberat un astfel de titlu, motivează recurentul. Mai arată recurentul că, soluţia instanţei este deopotrivă nelegală şi netemeinică, întrucât eliberarea unui nou titlu executoriu nu este condiţionată de emiterea anterioara a sa, iar în situaţia în care titlul ar fi fost epuizat prin executare, odată cu opunerea sa debitorului, acesta ar avea la îndemână suficiente acţiuni pentru a împiedica o dublă executare. Pentru toate aceste motive s-a solicit admiterea recursului cu casarea hotărârii recurate. Curtea, examinând încheierea recurată prin prisma criticilor formulate, a actelor şi lucrărilor dosarului, a normelor legale incidente în cauză, constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Cum bine a motivat prima instanţă, sentinţa nr. 269 din 1.03.2010 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa a fost deja investită cu formulă executorie, iar potrivit art. 3733 Cod pr. civilă, hotărârile judecătoreşti nu se investesc de mai multe ori. Astfel, hotărârea judecătorească odată investită, creditorul obligaţiei de executat este ţinut să se folosească de acel titlu investit. Împrejurarea că debitorul refuză este o altă problemă juridică, care nu ţine de investire. Aşa fiind, Curtea văzând şi disp.art. 312(1) Cod pr. civilă, a respins recursul ca nefondat. (Judecător Rodica Duboşaru) [44] Dacă orice prevedere a Codului fiscal contravine unei prevederi din alt act normativ, se aplică prevederile Codului fiscal. Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal cu modificările şi completările ulterioare aduse prin OUG nr.102/1999, art. 1 alin 2, art. 38 alin. 6 Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, art. 81 alin. 1 lit. b Potrivit art. 1 alin. 2 Cod fiscal dispoziţiile codului prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative, iar în caz de conflict în materie fiscală se aplică dispoziţiile Codului fiscal. În materie fiscală dispoziţiile Codului fiscal prevalează asupra dispoziţiilor din Legea nr.448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap. Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal, Sentinţa nr. 5485 din 27 noiembrie 2012. Prin cererea înregistrată la Tribunalul Dâmboviţa sub nr. 2176/120/2011, reclamanta P SCM T, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F.D., a solicitat ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună anularea Deciziei nr. 466/1.10.2010 emisă de ANAF, şi obligarea pârâtei la restituirea sumei de 96.138 lei cu titlu de impozit pe profit şi a sumei de 61.167 lei încasată cu titlu de majorări de întârziere aferente impozitului pe profit stabilit suplimentar. În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că societatea este înfiinţată şi organizată ca organizaţie meşteşugărească cu personal handicapat din anul 1952, fiind societate protejată conform autorizaţiei de funcţionare nr. 246/3.03.2008 emisă de Ministerul Muncii prin Autoritatea Naţională pentru Persoane cu Handicap, beneficiind de drepturile prevăzute de Legea nr.448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, respectiv scutirea de la plata impozitului pe salariile personalului şi scutirea de la plata impozitului pe profit, cu condiţia ca 75% din impozitul pe profit să fie reinvestit pentru restructurare sau pentru achiziţionarea de echipamente tehnologice, maşini, utilaje,instalaţii de lucru şi/sau amenajarea locurilor de muncă protejate. A susţinut reclamanta că în urma controlului fiscal efectuat de ANAF, s-a stabilit prin Decizia de impunere nr. 1157/27.08.2010 că societatea avea de plată suma de 96.138 lei cu titlu de impozit pe profit pe perioada 1.01.2007- 30.06.2010 şi suma de 61.167 lei cu titlu de majorări de întârziere pentru perioada 25.04.2008 – 27.08.2010. La data de 23.05.2011 pârâta a depus la dosar întâmpinare prin care s-a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată şi menţinerea actelor administrativ fiscale contestate ca legale şi temeinice, motivat de faptul că scutirea la plata impozitului pe profit a unităţilor destinate persoanelor cu handicap potrivit OUG nr.102/1999 prevede scutirea la plata impozitului pe profit până la data de 31.12.2006. La data de 24.05.2011 instanţa a admis proba cu înscrisuri şi o expertiză contabilă care să verifice legalitatea sumelor stabilite ca obligaţie de plată prin decizia nr. 466/1.10.2010 şi a deciziei de impunere nr. 1157/27.08.2010. După administrarea probatoriilor, prin sentinţa nr. 1321 din 3 aprilie 2012 Tribunalul Dâmboviţa a admis în parte contestaţia reclamantei, a modificat în parte Decizia de impune nr. 1157 27.08.2010 şi Decizia nr. 466/1.10.2010 emise de DGFP Dâmboviţa şi a constatat că reclamanta datorează bugetului de stat, pentru perioada 2007 – 2010, suma de 23.559 lei impozit pe profit şi suma de 28.707 lei majorări de întârziere. Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că organele de inspecţie fiscală au calculat impozit pe profit şi majorări de întârziere având în vedere faptul că începând cu data de 31.12.2006, unităţile protejate, constituite conform Legii nr.448/2006 nu mai beneficiază de scutire la plata impozitului de profit, sens în care au fost invocate prevederile art. 38 alin. 6 din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal cu modificările şi completările ulterioare aduse prin OUG nr.102/1999 privind protecţia specială şi încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.519/2002 potrivit cărora, sunt scutite de la plata impozitului de profit unităţile protejate dacă minimum 75% din sumele obţinute prin scutire se reinvestesc în vederea achiziţiei de echipament tehnologic, maşini, utilaje, instalaţii sau amenajarea locurilor de muncă protejate. S-a mai reţinut că în anul 2007 unitatea reclamantă nu a fost autorizată ca unitate protejată în baza Legii nr.448/2006, dar începând cu trimestrul I al anului 2008, a fost autorizată ca unitate protejată, beneficiind de condiţiile legii susmenţionate. Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 81 alin. 1 din Legea nr.448/2006, unităţile protejate pot fi înfiinţate de orice persoană fizică sau juridică de drept public sau privat care angajează persoane cu handicap, iar potrivit alin. 2, lit.b, unităţile protejate pot fi fără personalitate juridică, cu gestiune proprie, sub formă de secţii, ateliere sau alt structuri din cadrul operatorilor economici, precum şi cele organizate de persoana cu handicap autorizată, în condiţiile legii, să desfăşoare activităţi economice independente. Potrivit art. 82 lit. b din aceiaşi lege, unităţile protejate beneficiază de mai multe drepturi printre care şi scutirea de plata impozitului de profit dacă cel puţin 75% din fondul obţinut prin scutire este reinvestit pentru restructurare sau pentru achiziţionarea de echipamente tehnologice, maşini, utilaje, instalaţii de lucru sau amenajarea locurilor de muncă protejate. Expertul contabil a examinat în cadrul raportului de expertiză şi îndeplinirea acestei condiţii, constatând că pentru perioada examinată, societatea reclamantă a reinvestit procentul de 75%din fondul obţinut prin scutirea de plata impozitului de profit, apreciind că documentele verificate în acest sens, evidenţiază îndeplinirea acestei condiţii. De altfel, potrivit art. 38 alin. 6 din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, unităţile protejate destinate persoanelor cu handicap, definite prin OUG nr.102/1999, sunt scutite de la plata impozitului de profit dacă minimum de 75% din sumele obţinute prin scutire se reinvestesc în vederea achiziţiei de echipament tehnologic, maşini, utilaje, instalaţii sau amenajarea locurilor de muncă protejate. Potrivit art. 1 alin. 4 din aceiaşi lege „dacă orice prevedere a codului fiscal contravine unei prevederi a unui tratat la care România este parte, se aplică prevederile acelui tratat”. În prezenta cauză, drepturile persoanelor cu handicap au fost stabilite prin Carta Socială Europeană adoptată la Strasbourg la data de 3.05.1996 şi ratificată de România prin Legea nr.74/1999, care potrivit dispoziţiilor părţii II art. 15 pct. 2 „părţile se angajează în special, să favorizeze accesul la angajare al persoanelor cu handicap, prin orice măsură susceptibilă să încurajeze patronii, să angajeze şi să menţină în activitate persoane handicapate în mediul obişnuit de muncă şi să adapteze condiţiile de muncă la nevoile acestor persoane sau, atunci când din cauza handicapului acest lucru nu este posibil, prin organizarea sau crearea de locuri de muncă protejate, în funcţie de gradul de invaliditate”. Dispoziţiile legale susmenţionate vin să contrazică susţinerile pârâtei din întâmpinare potrivit cărora scutirea la plata impozitului pe profit a unităţilor destinate persoanelor cu handicap potrivit OUG nr.102/1999 prevede scutirea la plata impozitului pe profit până la data de 31.12.2006, apreciindu-se că de la data de 1.01.2007 reclamanta ca unitate protejată, nu mai beneficiază de scutire la plata impozitului de profit. În raport de toate aceste considerente şi de concluziile raportului de expertiză contabilă, tribunalul a reţinut că pentru societatea reclamantă pârâta a calculat în mod nelegal impozitul pe profit şi majorările de întârziere aferente perioadei 2007-2010, aceasta fiind obligată la plată pentru perioada susmenţionată la suma de 23.559 lei reprezentând impozit pe profit şi la suma de 28.707 lei cu titlu de majorări de întârziere, motiv pentru care s-a admis contestaţia reclamantei şi s-a modificat în parte decizia de impunere nr. 1157/27.08.2010 şi Decizia nr. 466/1.10.2010 emise de DGFP Dâmboviţa. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală Dâmboviţa, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie,susţinând că scutirea la plata impozitului pe profit a unităţilor destinate persoanelor cu handicap potrivit OUG 102/1999 completată prin Legea nr.519/2000 prevede scutirea la plata impozitului pe profit până la data de 31.12.2006. Mai mult potrivit art. 1 alin 2 Cod fiscal se prevede ca dispoziţiile prezentului cod prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative, în caz de conflict în materie fiscală aplicându-se dispoziţiile Codului fiscal. Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate şi a temeiurilor prevăzute de art.304 Cod pr.civilă, precum şi sub toate aspectele potrivit art.3041 Cod pr.civilă, Curtea a reţinut că recursul este fondat, potrivit considerentelor ce urmează: Societatea reclamantă este înfiinţată şi organizată ca organizaţie meşteşugărească cu personal handicapat din anul 1952, fiind societate protejată conform autorizaţiei de funcţionare nr. 246/3.03.2008 emisă de Ministerul Muncii prin Autoritatea Naţională pentru Persoane cu Handicap. În urma controlului fiscal efectuat de ANAF Dâmboviţa, s-a stabilit prin Decizia de impunere nr. 1157/27.08.2010 că societatea avea de plată suma de 96.138 lei cu titlu de impozit pe profit pe perioada 1.01.2007- 30.06.2010 şi suma de 61.167 lei cu titlu de majorări de întârziere pentru perioada 25.04.2008 – 27.08.2010. Susţinerile reclamantei, reţinute şi de instanţa de fond, constând în aceea că beneficiază de drepturile prevăzute de Legea nr.448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, respectiv scutirea de la plata impozitului pe salariile personalului şi scutirea de la plata impozitului pe profit, cu condiţia ca 75% din impozitul pe profit să fie reinvestit pentru restructurare sau pentru achiziţionarea de echipamente tehnologice, maşini, utilaje, instalaţii de lucru şi/sau amenajarea locurilor de muncă protejate, contravin dispoziţiilor din Codul fiscal . Prin raportul de expertiză contabilă judiciară întocmit de expertul contabil C G M s-a reţinut că prin stabilirea ca obligaţii de plată în sarcina reclamantei a sumelor menţionate mai sus, au fost încălcate prevederile art. 81 alin. 1 lit. b din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap. Dispoziţiile din legea menţionată contravin dispoziţiilor din Codul fiscal potrivit cărora de la data de 1.01.2007 societatea reclamantă, ca unitate protejată, nu mai beneficiază de scutire la plata impozitului pe profit. OUG 102/1999 completată prin Legea nr.519/2000 prevede scutirea la plata impozitului pe profit a unităţilor destinate persoanelor cu handicap până la data de 31.12.2006. Mai mult, potrivit art. 1 alin 2 Cod fiscal dispoziţiile codului prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative, iar în caz de conflict în materie fiscală se aplică dispoziţiile Codului fiscal. Prin urmare, susţinerea recurentei constând în aceea că de la data de 01.01.2007 societatea reclamantă ca unitate protejată nu mai beneficiază de scutire la plata impozitului pe profit este întemeiată pe dispoziţiile legale incidente în cauză. Legislaţia comunitară invocată de judecătorul fondului are în vedere alte aspecte care sunt destinate să favorizeze accesul la angajare al persoanelor cu handicap, nu scutirea de impozit. Reţinând că în materie fiscală dispoziţiile Codului fiscal prevalează asupra dispoziţiilor din Legea nr.448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, Curtea, în temeiul art.312 alin.(1) din Codul de procedură civilă, a admis recursul, a modificat în parte sentinţa şi a respins în tot acţiunea ca neîntemeiată. [45] Procedura insolvenţei. Condiţiile atragerii răspunderii organelor de conducere. Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, art. 138 Invocarea prevederilor art. 138 nu atrage automat răspunderea administratorilor, deoarece legiuitorul nu a înţeles să instituie o prezumţie legală de vinovăţie şi de răspundere în sarcina acestora, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar numai după administrarea unor dovezi pertinente, concludente şi utile în acest sens. Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal, Sentinţa nr. 4871 din 31 octombrie 2012. Prin cererea înregistrată la Tribunalul Dâmboviţa – Secţia II-a Civilă de Contencios Administrativ şi Fiscal, sub nr. 2125/120/2011/a1, Cabinetul individual de Insolvenţă DDC, în calitate de lichidator al debitoarei S.C. AC& P S.R.L., a solicitat atragerea răspunderii patrimoniale a numiţilor MM şi VDF, în sensul de a se dispune ca pasivul rămas neacoperit al debitoarei – în cuantum de 801.635 lei - să fie suportat de pârâţii menţionaţi, în calitate de administratori ai debitoarei S.C. AC& P S.R.L. Prin sentinţa nr. 445 din data de 14.05.2012, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa – Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal, s-a respins cererea formulată de reclamantul lichidator judiciar împotriva pârâţilor MM şi VDF, prin care s-a solicitat atragerea răspunderii patrimoniale a acestora. Împotriva sentinţei a declarat recurs Cabinet individual de insolventă DDC în calitate de lichidator al debitorului S.C. AC& P S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie. Analizând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate, a probelor administrate, a actelor normative ce au incidenţă în cauză, precum şi sub toate aspectele conform art. 3041 C.pr. civ., Curtea a reţinut următoarele: Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.9 C.pr. civ. are în vedere faptul că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii. În ambele cazuri este avută în vedere, ca regulă, încălcarea legii de drept material. În doctrină s-a arătat că hotărârea este lipsită de temei legal, atunci când din modul în care este redactată hotărârea nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, ceea ce înseamnă că lipsa de temei legal nu trebuie confundată cu încălcarea legii sau cu nemotivarea, precum şi că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicare greşită a legii, atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, fie le-a aplicat greşit. În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, instanţa de fond aplicând în mod corect dispoziţiile legale. Astfel, cererea de atragere a răspunderii patrimoniale a foştilor administratori ai societăţii debitoare a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 138 alin. 1 lit.d şi e din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei. Potrivit art. 138 alin. 1 lit. d şi e din Legea 85/2006, în cazul în care în raportul întocmit în conformitate cu dispoziţiile art. 59 alin.1 sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă apariţia stării de insolvenţă a debitorului, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, să fie suportată de membrii organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului, prin faptul că au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea, precum şi prin faptul că au deturnat sau a ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia. Răspunderea membrilor organelor de conducere are natura juridică a răspunderii civile delictuale, fiind guvernată de principiile consacrate, respectiv art. 998 si 999 C. civ. Pentru a se angaja răspunderea membrilor organelor de conducere în temeiul acestor dispoziţii legale, trebuie îndeplinite cumulativ condiţiile răspunderii delictuale, respectiv existenţa faptei ilicite, prejudiciul, raportul de cauzalitate si vinovăţia. Răspunderea reglementată de art.138 din Legea 85/2006 este una personală, care intervine numai atunci când prin săvârşirea faptelor enumerate s-a ajuns la starea de încetare a plăţilor de către societate. Invocarea prevederilor art.138 nu atrage automat răspunderea administratorilor, deoarece legiuitorul nu a înţeles să instituie o prezumţie legală de vinovăţie şi de răspundere în sarcina acestora, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar numai după administrarea unor dovezi pertinente, concludente şi utile în acest sens. Or, în cauza de faţă lichidatorul judiciar a formulat acţiunea în temeiul unor prezumţii rezultate din nedepunerea actelor contabile ale debitoarei, fără a se administra probatorii privind situaţia societăţii şi mai ales probe din care să rezulte faptele săvârşite de administratori şi vinovăţia acestora la cauzarea stării de insolvenţă. Prima condiţie a răspunderii civile delictuale se referă la săvârşirea uneia dintre faptele enumerate limitativ de lege. Nici o faptă gravă care nu se încadrează între cele prevăzute de art. 138 nu poate angaja răspunderea persoanelor prevăzute de acest text de lege. Pe de altă parte, între fapta ilicită şi prejudiciu trebuie să existe o relaţie de la cauză la efect. Conform art. 138 alin.1 răspunderea va fi angajată numai dacă persoana împotriva căreia se exercită acţiunea a „cauzat starea de insolvenţă a debitorului”. Săvârşirea unei fapte ilicite dintre cele prevăzute limitativ de lege şi existenţa unui prejudiciu sunt două condiţii necesare, dar nu suficiente pentru a putea fi antrenată răspunderea unei persoane în temeiul art. 138. Pentru succesul acţiunii este necesar să se probeze că prin săvârşirea faptei de către subiect a fost cauzat un prejudiciu debitorului şi, indirect creditorilor. Deci, trebuie să se reţină că insolvenţa a fost determinată în tot sau în parte de fapta ilicită a persoanei împotriva căreia este exercitată acţiunea în răspundere. (Noua lege a insolvenţei Legea 85/2006, Cărpenaru, Nemeş, Hotca, Editura Hamangiu 2006). În aceste condiţii, Curtea a constatat că nu s-a demonstrat legătura de cauzalitate dintre inadvertenţa în ţinerea contabilităţii şi starea de insolvenţă a societăţii debitoare. Pe de altă parte, pentru refuzul administratorilor de a pune la dispoziţia judecătorului-sindic, administratorului judiciar sau lichidatorului documentele şi informaţiile prevăzute la art. 28 alin.1 lit. a-f , legiuitorul a prevăzut o altă sancţiune în conţinutul articolului 147 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei. Pentru aceste considerente şi în temeiul art. 3041 şi 312 C.pr. civ., Curtea a respins recursul ca nefondat, în cauză nefiind incident motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ. (Judecător Floretina Dinu) [46] Eliberare licenţă de traseu. Necesitatea respectării condiţiilor iniţiale care au stat la baza atribuirii traseului. Somaţia de plată, ca şi titlul executoriu, sunt acte de executare şi nu acte administrative, contestarea sau suspendarea lor putându-se cere în faţa instanţei de executare şi nu în faţa instanţei de contencios administrativ. Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal, Sentinţa nr. 4596 din 15 octombrie 2012. Prin decizia nr.4596 din 15.10.2012, Curtea de Apel Ploieşti a respins, ca nefondat, recursul formulat de reclamanta SC T SRL, împotriva sentinţei nr. 1823 din data de 19 iunie 2012, pronunţată de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu pârâtele AUTORITATEA RUTIERĂ ROMÂNĂ şi AUTORITATEA RUTIERĂ ROMÂNĂ - AGENŢIA BUZĂU. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău sub nr. 1145/114/2012 la data de 09.03.2012, reclamanta SC T SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Rutieră Română Bucureşti şi Autoritatea Rutieră Română - Agenţia Buzău, pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea Autorităţii Rutiere Române să îi elibereze licenţele de traseu pentru traseele judeţene Buzău – Movila Banului (cod traseu 011) şi Varlaam-Nehoiu (cod traseu 123) şi la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a preluat din divizarea SC TM SDRL, mobilizări necorporale constând în trasee de transport judeţene. În data de 31 octombrie 2011, Consiliul Judeţean Buzău a emis hotărârea de consiliu nr. 203 prin care s-a aprobat acordarea societăţii reclamante a licenţelor de traseu ce au făcut obiectul operaţiunii de divizare. Potrivit art.2 din Hotărâre, societatea va respecta condiţiile iniţiale care au stat la baza atribuirii traseelor judeţene aşa cum a rezultat în urma şedinţelor de atribuire electronică din datele de 30.05.2008 şi respectiv 14.08.2008. Urmare a hotărârii Consiliului Judeţean Buzău agenţia teritorială a Autorităţii Rutiere Române urma să elibereze pentru traseele cuprinse în hotărâre licenţe de transport public local de persoane prin curse regulate, licenţe însoţite de caietele de sarcini. Reclamanta a mai arătat că, în luna noiembrie a formulat cerere pentru atribuirea traseelor, respectiv pentru eliberarea licenţelor în termenul legal, parcul auto fiind acelaşi cu cel ce a stat la baza atribuirii traseelor judeţene aşa cum a rezultat în urma şedinţelor de atribuire electronică din datele de 30.05.2008 şi respectiv 14.08.2008, însă Autoritatea Rutieră Română a refuzat eliberarea licenţelor. În data de 18.11.2011, a formulat plângere prealabilă prin care a solicitat eliberarea licenţelor de traseu, iar în data de 02.12.2011 Autoritatea Rutieră a comunicat cu adresa nr. 6706 că nu pot fi liberate licenţe de traseu întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile iniţiale care au stat la baza atribuirii acestora. Cele două trasee au fost câştigate de către societatea divizată SC TM SRL cu autobuzele cu nr. de înmatriculare …….. respectiv ……., autobuzele fiind preluate prin leasing de societatea reclamantă, astfel că nu numai că a respectat condiţiile iniţiale care au stat la baza atribuirii traseelor judeţene aşa cum a rezultat în urma şedinţelor de atribuire electronică din datele de 30.05.2008 şi respectiv 14.08.2008 ci a folosit chiar aceleaşi maşini preluate prin leasing. Potrivit dispoziţiilor art. 115 Cod procedură civilă, pârâta Autoritatea Rutieră Română Bucureşti a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, având în vedere lipsa procedurii prealabile prevăzută de dispoziţiile art. 7 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu cele ale art. 109 alin. 2 din Codul de procedură civilă, dispoziţii conform cărora cel care se consideră vătămat în dreptul său, are obligaţia ca, înainte de a ataca acel act în justiţie, pentru realizarea dreptului său, să formuleze plângere prealabilă. Numai după ce emitentul actului atacat răspunde petentului sau numai după ce, în termenul legal, emitentul actului atacat nu soluţionează plângerea, persoana vătămată se poate adresa cu acţiune la instanţa de contencios administrativ. Pe fond, pârâtele au solicitat respingerea acţiunii ca nefondată în ceea ce priveşte traseul judeţean 011 Buzău Sud – Movila Banului, traseu pentru care se solicită în prezenta cauză eliberarea licenţei de traseu, reclamanta a nominalizat pentru acest traseu autovehiculele cu nr. de înmatriculare ……. şi ……. şi nicidecum autovehiculele indicate de către reclamantă prin acţiune, respectiv ……… şi ………….. În urma analizării solicitării formulate de către SC T SRL nr. 6541/18.11.2011, Agenţia ARR Buzău prin adresa nr. 6706/02.12.2011 a comunicat reclamantei faptul că autovehiculele nominalizate pe traseul judeţean 011 Buzău Sud-Movila Banului……. şi ………, au un punctaj inferior, respectiv de 47.5 puncte faţă de punctajul de 51 puncte întrunit de către SC T M SRL la atribuirea acestui traseu, astfel că nu pot fi îndeplinite condiţiile iniţiale care au stat la baza atribuirii acestui traseu în conformitate cu prevederile art. 1 alin. 2 din Hotărârea nr. 203/31.10.201 a Consiliului Judeţean Buzău. În ceea ce priveşte eliberarea licenţei pentru traseul judeţean 123 Varlaam-Nehoiu, pârâtele au arătat că SC T M SRL a renunţat la licenţa de traseu aferentă acestuia, aşa cum reiese din cererea înregistrată la Autoritatea Rutieră Română - ARR Agenţia Buzău sub nr. 6748/02.12.2012 şi la Consiliul Judeţean Buzău sub nr. 12723/02.12.2011. La termenul de judecată din 10.05.2012 reclamanta a arătat că i-a fost eliberată licenţa pentru traseul Varlaam – Nehoiu şi a solicitat obligarea la eliberarea licenţei pentru traseul Buzău – Movila Banului (cod traseu 11). După administrarea probei cu înscrisuri, prin sentinţa nr. 1823 din data de 19 iunie 2012, Tribunalul Buzău a respins excepţia inadmisibilităţii cererii formulată de pârâtele Autoritatea Rutieră Română Bucureşti şi Autoritatea Rutieră Română - Agenţia Buzău şi a respins cererea formulată de reclamanta SC T SRL. Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamanta SC T SRL, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând admiterea căii de atac, modificarea în tot a hotărârii recurate, în sensul admiterii acţiunii şi, pe cale de consecinţă, eliberarea licenţelor de traseu pentru traseul judeţean Buzău - Movila Banului. În motivarea recursului, reclamanta a arătat că a preluat din divizarea S.C.TM S.R.L mobilizări necorporale constând in trasee de transport judeţene. În data de 31 octombrie 2011, Consiliul Judeţean Buzău a emis hotărârea de consiliu nr.203 prin care se aproba acordarea reclamantei a licenţelor de traseu ce au făcut obiectul operaţiunii de divizare. Potrivit art.2 din Hotărâre, reclamanta a respectat condiţiile iniţiale care au stat la baza atribuirii traseelor judeţene aşa cum a rezultat in urma şedinţelor de atribuire electronica din datele de 30.05.2008 si respectiv 14.08.2008. Ca urmare a hotărârii Consiliului Judeţean Buzău, agenţia teritoriala a Autorităţii Rutiere Romane urma să elibereze pentru traseele cuprinse in hotărâre licenţe de transport public local de persoane prin curse regulate, licenţe însoţite de caietele de sarcini, astfel că agenţiile teritoriale îndeplinesc formalităţile administrative de eliberare a licenţelor insoţite de caietele de sarcini, doar in baza hotărârii consiliului judeţean. Recurenta a mai susţinut că, în luna noiembrie a făcut cerere pentru atribuirea traseelor respectiv pentru eliberarea licenţelor in termenul legal, parcul auto fiind acelaşi cu cel ce a stat la baza atribuirii traseelor judeţene, aşa cum a rezultat in urma şedinţelor de atribuire electronica din datele de 30.05.2008 si respectiv 14.08.2008. Autoritatea Rutiera Romana a refuzat eliberarea licenţelor. În data de 18.11.2011, a formulat plângere prealabila prin care a solicitat eliberarea licenţelor de traseu, la 02.12.2011 Autoritatea Rutiera i-a comunicat cu adresa cu nr. 6706 că pentru traseul Buzău - Movila Banului nu pot fi eliberate licenţe de traseu întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile iniţiale care au stat la baza atribuirii acestora. Cele doua trasee au fost câştigate de către societatea divizata S.C. TM S.R.L. cu autobuzele cu numerele de înmatriculare …., respectiv ……, autobuzele fiind preluate prin leasing de reclamantă, astfel cum rezulta din contractele de leasing. Prin urmare, reclamanta nu numai că a respectat condiţiile iniţiale care au stat la baza atribuirii traseelor judeţene, aşa cum a rezultat in urma şedinţei de atribuire electronică din data de 14.08.2008, ci a folosit chiar aceleaşi maşini preluate prin leasing. De asemenea, recurenta a arătat că instanţa de fond a respins acţiunea motivat de faptul că "a nominalizat pe traseul judeţean Buzău - Movila Banului autovehiculele cu număr de înmatriculare ……. si ……. si ncidecum autovehiculele indicate de reclamanta prin acţiune respective ….. si …..-, însă aprecierea instanţei de fond este nereală, întrucât reclamanta a nominalizat pe traseul Buzău - Movila Banului autovehiculele cu numerele de înmatriculare ….. şi ……., iar nu autovehiculele cu numerele de înmatriculare ….. si …., cum in mod eronat s-a reţinut, la fila 56 - 57 a dosarului de fond, aflându-se adresa cu numărul 6494/17.11.2011 emisa chiar de către pârâta intimată Autoritatea Rutiera Romana către Direcţia de Licenţe si Autorizări şi unde se precizează, in tabelul al doilea la poziţia 6, că pentru traseul judeţean Buzău - Movila Banului sunt nominalizate autovehiculele cu nr. …. si …... Curtea analizând actele şi lucrările dosarului, motivele de recurs şi dispoziţiile legale în materie, art. 304 şi 3041 Cod pr.civilă, a respins recursul ca nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Prin solicitarea licenţei de traseu nr.6541/18.11.2011 către ARR, recurenta-reclamantă a nominalizat pentru traseul 011 Buzău Sud – Movila Banului autoturismele …… şi ….., iar acestea au un punctaj inferior faţă de punctajul de 51 puncte întrunit de SC TM SRL la atribuirea acestui traseu, nefiind îndeplinite condiţiile iniţiale care au stat la baza atribuirii acestui traseu, conform cu dispoziţiile art.1 alin.2 din Hotărârea nr.203/31.10.2011 a Consiliului Judeţean Buzău. Astfel, la atribuirea publică a traseului judeţean 011 Buzău-Movila Banului din 14.08.2008 au fost nominalizate autovehiculele ….. şi ….. pentru care s-a obţinut un punctaj superior, faţă de solicitările reclamantei. (Judecător Rodica Duboşaru) [47] Suspendarea judecăţii conform dispoziţiilor art.36 din Legea nr.85/2006. Codul de procedură civilă Legea nr.85/2006, art. 36 Suspendarea judecăţii instituită de dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 85/2006 are drept efect oprirea instantanee a cursului judecăţii, efect care împiedică instanţa să mai poată lua o altă măsură decât constatarea intervenirii suspendării de drept şi, în mod evident, cu referire la prezenta cauză, o împiedică să invoce şi să soluţioneze excepţii, de procedură sau de fond. Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal, Sentinţa nr. 88 din 11 octombrie 2012. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr.1173/105/2012 reclamanta SC H SPA, persoana juridică italiană, a chemat în judecată pârâţii: S.C. VH S.A şi GV, pentru ca în contradictoriu cu aceştia, prin hotărârea ce se va pronunţa, pârâţii să fie obligaţi în solidar la restituirea sumei de 2.625.000 Euro, la plata dobânzilor legale aferente, calculate de la data încasării acestei sume (30.01.2009) şi până la data achitării integrale a debitului, precum şi la plata cheltuielilor de judecată aferente prezentului litigiu. În fapt, s-a arătat că la data de 19.12.2008, între societatea Vigroup Holding S.A. şi societatea comercială Levante S.R.L. s-a încheiat o convenţie intitulată Acord preliminar (Anexa nr. 2), prin care părţile s-au obligat să constituie o societate comercială în vederea obţinerii unei linii de credit pentru achiziţionarea unei proprietăţi imobiliare în valoare de 33,5 milioane Euro. Prin aceeaşi convenţie, părţile au stabilit ca societatea L S.R.L. să vireze temporar suma de 3.000.000 Euro reprezentând cota sa de contribuţie la patrimoniul viitoarei societăţi, către societatea V H S.A., urmând ca după îndeplinirea tuturor demersurilor necesare cumpărării terenului, suma să fie restituită societăţii L S.R.L. si ulterior virată societăţii nou înfiinţată. S-a arătat de asemenea de către reclamantă că, deşi în baza Acordului preliminar, societatea L S.R.L. a achitat cota sa de contribuţie stabilită în sumă de 3.000.000 Euro, societatea V.H. nu şi-a îndeplinit nici una, din obligaţiile asumate, împrejurare în care Acordul a încetat, iar societatea nouă nu s-a mai înfiinţat, linia de credit nu a mai fost obţinută şi nu s-a mai achiziţionat proprietatea imobiliară. Ca efect al încetării Acordului preliminar, prin înscrisul intitulat Acord integrativ preliminar (Anexa nr. 3 parata V H S.A. şi-a asumat obligaţia ca până în luna septembrie 2009 să restituie societăţii L S.R.L. suma de 3.000,000 Euro pe care o deţinea fără drept, iar pârâtul G V s-a obligat să garanteze personal restituirea acestei sume. Separat de obligaţia pe care pârâţii şi-au asumat-o în mod expres, s-a arătat că aceştia sunt obligaţi la restituire cu atât mai mult cu cât s-au îmbogăţit fără just titlu, iar în plus potrivit Art. 1635 alin. 2 C.civ. ceea ce a fost prestat în temeiul unei cauze viitoare, care nu s-a înfăptuit, este supus restituirii, întrucât în privinţa executării obligaţiei de restituire, pârâţii sunt prezumaţi a fi în culpă şi sunt de drept în întârziere, conform prevederilor Art. 1,523 C.civ., consideră că în afara debitului principal, S.C. H SPA este îndreptăţită şi la recuperarea sumelor reprezentând daune-interese pentru neexecutare, conform prevederilor Art. 1.535 C.civilă., care cuprind dobânzile legale, în cuantumul prevăzut de O.G. nr. 9/2000, de la data încasării acestei sume şi până la data restituirii integrale a debitului. În ce priveşte cuantumul debitului principal a cărui restituire o solicită, s-a arătat că H SPA a dobândit de la societatea L S.R.L. doar parte din creanţa datorată de pârâţi, respectiv doar suma de 2.625.000 Euro, prin intermediul unui contract de cesiune notificat în mod corespunzător şi pârâţilor.În repetate rânduri, atât societatea L S.R.L. cât şi societatea reclamantă au solicitat rezolvarea diferendului pe cale amiabilă, făcând diverse propuneri de soluţionare, fără a primi însă, o reacţie pozitivă din partea paraţilor. La termenul din data de 11.04.2012 a fost depusă de către pârâta V H SA cerere de suspendare, în temeiul art. 36 din Legea insolvenţei. Tot la acest termen de judecată, prin încheierea de şedinţă din data de 11.04.2012 s-a pus în vedere reclamantei să timbreze cu suma de 118.122,63 taxă de timbru şi 5 lei timbru judiciar, sub sancţiunea anulării cererii. A fost prorogată discuţia cu privire la soluţionarea cererii de suspendare în baza disp. art. 36 din Legii nr. 85/2006, până după ce se va îndeplini problema timbrajului. Prin sentinţa nr. 212 din data de 28 mai 2012, Tribunalul Prahova a admis excepţia netimbrării cererii, anulând cererea introductivă ca netimbrată, motivat în esenţă de faptul că, deşi i s-a pus expres în vdere, totuşi reclamanta nu şi a îndeplinit obligaţia de a timbra acţiunea . Împotriva sentinţei precizate a declarat apel reclamanta, solicitând desfiinţarea acesteia şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de fond, în vederea suspendării judecăţii cauzei, conform dispoziţiilor art.36 din Legea nr.85/2006. În motivarea apelului, după prezentarea situaţiei de fapt, s-a arătat că sentinţa apelată este nelegală, întrucât prima instanţă a anulat greşit cererea de chemare în judecată, apreciind că nu mai era investită să dispună măsuri procesuale şi că excepţia de netimbrare trebuia discutată cu prioritate faţă de incidentul procedural al suspendării de drept. S-a mai arătat că instanţa de fond nu mai trebuia să se pronunţe cu privire la excepţia netimbrării, ci să constate doar că a intervenit suspendarea de drept, potrivit art.36 din Legea nr.85/2006, care nu face nicio distincţie între acţiunile pentru care taxa de timbru s-a plătit sau nu, astfel că efectul suspendării se producea ope legis, de la momentul deschiderii procedurii insolvenţei, fără să fie necesară pronunţarea unei hotărâri în acest sens, precum şi că suspendarea precizată avea ca efect oprirea instantanee a cursului judecăţii, efect ce trebuia doar constatat de către prima instanţă – sens în care s-a pronunţat, de altfel, şi ICCJ – Secţia Comercială prin decizia nr.1119/2008. În dovedirea apelului, apelanta a depus la dosar jurisprudenţă, respectiv decizia nr.1119/2008 precizată. Examinând sentinţa apelată, prin prisma criticilor de apel invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Curtea constată următoarele : Prin sentinţa recurată, prima instanţă a anulat cererea introductivă, ca netimbrată, motivat de faptul că reclamanta, deşi i s-a pus în vedere, nu a achitat taxa de timbru în sumă de 118.122,63 lei şi timbru judiciar de 5 lei. Curtea mai reţine că la termenul de judecată din data de 11.04.2012 reclamanta a solicitat suspendarea judecăţii, potrivit dispoziţiilor art.36 din Legea nr.85/2006, ca urmare a deschiderii procedurii insolvenţei pârâtei SC VH SA, însă instanţa de fond a apreciat că se impune mai întâi soluţionarea aspectului privind timbrarea acţiunii. Curtea reţine că, potrivit dispoziţiilor art.36 din Legea nr.85/2006, „de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale”. Acest text conţine o normă imperativă, de ordine publică, ce are drept scop concentrarea tuturor litigiilor având ca obiect averea debitorului în competenţa exclusivă a judecătorului – sindic. El vizează toate acţiunile judiciare sau extrajudiciare fără a face distincţie în funcţie de data înregistrării acţiunii, respectiv dacă acţiunile au fost înregistrate înainte sau după deschiderea procedurii insolvenţei. Suspendarea acţiunilor operează prin efectul legii, ex lege, fără să fie necesară pronunţarea unei hotărâri în acest sens, efectul suspensiv producându-se de la pronunţarea hotărârii de deschidere a procedurii şi nu de la data înregistrării cererii introductive. Curtea constată că suspendarea judecăţii acţiunilor, de drept, cum este cazul celei prevăzute de art. 36 din Legea nr. 85/2006, are drept efect oprirea instantanee a cursului judecăţii, efect care se constată în fiecare dosar judiciar în parte, de către instanţa sau organul de executare, la sesizarea sau la cererea persoanei interesate ori din oficiu. Efectul suspendării, de oprire de îndată a cursului judecăţii, împiedică instanţa să mai poată lua o altă măsură decât constatarea intervenirii suspendării de drept şi, în mod evident, cu referire la prezenta cauză, o împiedică să invoce şi să soluţioneze excepţii, de procedură sau de fond. Ca urmare, în mod greşit prima instanţă nu a luat act de suspendarea judecăţii, generată ex lege de deschiderea procedurii insolvenţei pârâtei SC V H SA, suspendare ce o împiedica să se pronunţe cu privire la orice alt aspect, deci inclusiv asupra timbrajului. Curtea apreciază totodată că sunt întemeiate susţinerile apelantului, conform cărora dispoziţiile art.36 din Legea nr.85/2006 nu condiţionează sau disting incidenţa suspendării judecăţii în funcţie de regularitatea sesizării instanţei a acţiunilor cu privire la care se produce efectul suspensiv sau stadiul procesual al acestora. De altfel, în sensul celor precizate anterior s-a pronunţat şi ICCJ – Secţia Comercială prin decizia nr.1119/2008. Pentru, toate aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor legale deja precizate şi celor prevăzute de 297 al.2 din c. proc. civ., având în vedere solicitarea apelantei şi împrejurarea că prima instanţă nu a intrat în cercetarea fondului cauzei, Curtea a admis apelul şi a anulat sentinţa primei instanţe, trimiţând cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de fond, în vederea aplicării prevederilor art. 36 din Legea nr. 85/2006. (Judecător Ionel Stănescu) [48] Procesul verbal al comisiei pentru analizarea şi repartizarea spaţiilor cu altă destinaţie decât cea de locuinţă, nu reprezintă un act administrativ unilateral cu caracter individual în înţelesul prevederilor art. 2 alin. 1 lit. c din Legea nr. 554/2004, privind contenciosul administrativ. Legea nr. 554/2004, privind contenciosul administrativ, art. 2 alin. 1 lit. c Act administrativ în sensul dispoziţiilor art., 2 alin. 1 lit. c din Legea nr. 554/2004, este un act unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice. Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal, Sentinţa nr. 5011 din 7 noiembrie 2012. Prin sentinţa nr. 1185 din data de 15 iunie 2012 pronunţată de Tribunalul Prahova - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a respins ca neîntemeiată excepţia de nelegalitate invocată de reclamanta SC M SRL, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Ploieşti prin Consiliul Local Ploieşti, Comisia pentru Analizarea şi Repartizarea Spaţiilor cu altă Destinaţie decât aceea de Locuinţă. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că prin încheierea de şedinţă din data de 21.12.2011, pronunţată în dosarul nr. 150/105/2011, Tribunalul Prahova a înaintat, spre competentă soluţionare, excepţia de nelegalitate invocată de pârâtă, împotriva procesului verbal din data de 16.03.2009 al Comisiei pentru analizarea si repartizarea spaţiilor cu altă destinaţie decât cea de locuinţă, comisie din cadrul Consiliului Local al Mun. Ploieşti, prin care s-a hotărât neprelungirea contractului de închiriere încheiat cu SC M SRL, având în vedere prevederile Legii nr. 215/2001, în conformitate cu care imobilul va fi valorificat prin licitaţie publică. Se reţine că în cauză instanţa de fond a constatat că scopul legii nu a fost eludat sau încălcat prin procesul verbal atacat, având în vedere în primul rând prevederile legale mai sus citate cât şi faptul că, în lipsa acestora, reclamanta nu a făcut dovada unui abuz de drept, astfel cum a învederat, prin încheierea, de exemplu, de către autoritatea publică a unui contract de închiriere cu o altă persoană în condiţii mult mai dezavantajoase decât cele în care l-ar fi încheiat cu aceasta, dovedind astfel caracterul neoportun al refuzului de a prelungi contractul de închiriere care se derulase anterior pentru spaţiul din care s-a solicitat evacuarea sa. Oricum, se arată prin hotărâre, prevederile art. 3 din Contractul de închiriere invocate de reclamantă referitoare la prelungirea acestuia, reglementează o posibilitate a părţilor, în situaţia existenţei unui acord de voinţă în acest sens, iar nicidecum o obligaţie a autorităţii, în situaţia notificării de către chiriaş a intenţiei de prelungire. Reţinând şi faptul că instanţa de contencios administrativ este ţinută de limitele investirii, inclusiv în cazul în care a fost sesizată cu soluţionarea unei excepţii de nelegalitate, potrivit art. 129 C.p.c., în urma cercetării legalităţii procesului verbal, tribunalul, în baza art. 4 din Legea nr. 554/2004, a respins excepţia ca neîntemeiată. Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta SC M. SRL, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi pct. 9 Cod procedură civilă, care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie În primul rând, consideră că instanţa de fond a acordat ceea ce nu s-a cerut, fiind astfel incident motivul de recurs reglementat de dispoziţiile ar. 304 pct. 6 din Codul de procedură civilă, deoarece recurenta a invocat excepţia de nelegalitate a hotărârii de Consiliu Local prin care s-a dispus neprelungirea contractului lor de închiriere, hotărâre care nu i-a fost comunicată pentru a-i putea cunoaşte conţinutul. Cu toate că a insistat asupra acestui aspect şi a învederat faptul că procesul - verbal este doar un act premergător hotărârii de consiliu local, instanţa a verificat legalitatea procesului - verbal din data de 16.03.2009, a Comisiei pentru analizarea şi repartizarea spaţiilor cu altă destinaţie decât locuinţă şi a respins excepţia de nelegalitate pe care a invocat-o, instanţa verificând legalitatea altui act decât cel pe care l-a supus controlului judiciar ceea ce conduce la concluzia că instanţa a acordat ceea ce nu s-a cerut. În al doilea rând, consideră că instanţa de fond a încălcat o serie de dispoziţii legale, ceea ce atrage incidenţa motivului de recurs reglementat de dispoziţiile art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă. Astfel, instanţa de fond a reţinut că prin procesul - verbal din data de 16.03.2009, s-a stabilit neprelungirea contractului de închiriere a cărui beneficiară era şi că această soluţie nu s-a materializat într-o hotărâre a consiliului local, împrejurare, ce este contrară dispoziţiilor legale şi, mai mult, nu îi poate fi imputată. Învederează recurenta că procesul - verbal nu este un act administrativ ci un act premergător astfel încât instanţa de contencios administrativ nu poate analiza legalitatea acestuia. Or, în speţă, o hotărâre de consiliu local nu a fost adoptată nici până în prezent, după cum recunoaşte autoritatea administrativă şi a reţinut şi instanţa de judecată, deşi o astfel de hotărâre era obligatorie, în considerarea art. 36, 45 şi 115 din Legea nr.215/2001 şi deşi încetarea contractului de închiriere trebuia să se dispună tot printr-o hotărâre de consiliu local, astfel că hotărârea instanţei de fond este nelegală. Arată recurenta că instanţa de fond a reţinut că procesul - verbal din data de 16.03.2009 este legal, soluţia pronunţată de prima instanţă fiind nelegală şi sub acest aspect, deoarece contractul de închiriere a fost încheiat la data de 21 martie 2006 când, pentru a se încheia contracte de închiriere nu era necesară procedura licitaţiei, iar în prezent recurenta nu solicită încheierea unui nou contract de închiriere, pentru a se face aplicarea dispoziţiilor în vigoare la această dată, aşa cum arată instanţa de judecată, actul adiţional la care face referire dispoziţiile art. 3 din contractul de închiriere, în sensul că termenul poate fi prelungit printr-un act adiţional dacă locatarul notifică locatorul în acest sens, fiind în discordanţă cu dispoziţiile art.969 din Codul civil ca, pentru încheierea unui act adiţional de prelungire a termenului de închiriere a construcţiei pe care recurenta a ridicat-o, să se procedeze la organizarea unei licitaţii publice. În concluzie, consideră că trebuia analizată legalitatea hotărârii consiliului local prin care s-a dispus încetarea contractului de închiriere, iar nu procesul - verbal al comisiei de specialitate şi constatarea încălcării dispoziţiilor legale arătate anterior şi în cazul în care această hotărâre nu există, solicită să se constate faptul că procesul - verbal din data de 16.03.2009 este doar un act premergător, care nu poate produce efecte fără un act administrativ şi că în concluzie nu există niciun act care să emane de la autoritatea administrativă prin care raportul juridic contractual să înceteze. S-a solicitat admiterea recursului şi modificarea hotărârii în sensul motivelor de recurs. Recursul este nefondat. Critica recurentei că instanţa de fond a acordat ceea ce nu s-a cerut, fiind incident motivul de recurs reglementat de dispoziţiile art. 304 pct. 6 din Codul de procedură civilă, deoarece a invocat excepţia de nelegalitate a hotărârii de consiliul local, prin care s-a dispus neprelungirea contractului de închiriere, hotărâre care nu i-a fost comunicată pentru a-i cunoaşte conţinutul, este nefondată. Prin încheierea de şedinţă din 21 decembrie 2011, pronunţată în dosarul nr. 150/105/2011, prin care Tribunalul Prahova a înaintat spre competentă soluţionare excepţia de nelegalitate invocată de pârâtă, se reţine că pârâta, respectiv recurenta din prezenta cauză, a solicitat soluţionarea excepţiei de nelegalitate împotriva procesului verbal din data de 16.03.2009, al Comisiei pentru analizarea şi repartizarea spaţiilor cu altă destinaţie decât cea de locuinţă, iar prin întâmpinarea depusă la Judecătoria Ploieşti cu nr. 1684/281/2010, recurenta invocă excepţia de nelegalitate a Hotărârii Consiliului Local Ploieşti din data de 16.03.2009, prin care s-a respins cererea formulată de recurentă prin care a solicitat prelungirea contractului de închiriere, instanţa de fond analizând excepţia de nelegalitate invocată şi a respins-o ca neîntemeiată şi atunci motivul de recurs invocat de recurentă că instanţa de fond a acordat ceea ce nu s-a cerut, nu este fondat, nefiind incidente în cauză dispoziţiile art. 304 pct. 6 Cod procedură civilă. Recurenta susţine că ea a invocat excepţia de nelegalitate a hotărârii consiliului local şi că instanţa a verificat legalitatea procesului verbal din 16.03.2009 al Comisiei pentru analizarea şi repartizarea spaţiilor cu altă destinaţie decât cea de locuinţă şi în această situaţie instanţa de fond a verificat legalitatea altui act decât cel pe care la supus controlului judiciar. Susţinerea recurentei nu este fondată deoarece aşa cum s-a arătat prin încheierea de şedinţă din 21 decembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Prahova, s-a reţinut că recurenta a invocat excepţia de nelegalitate împotriva procesului verbal din 16.03.2009, pentru ca prin întâmpinarea depusă la dosarul nr.1684/281/2010, al Judecătoriei Ploieşti, să invoce excepţia de nelegalitate a Hotărârii Consiliului Local Ploieşti din 16.03.2009, astfel că instanţa s-a pronunţat pe excepţia de nelegalitate invocată de recurentă şi nu asupra unui alt act decât cel supus controlului judiciar, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 6 Cod procedură civilă, în sensul că instanţa a acordat ceea ce nu s-a cerut. Critica recurentei că instanţa de fond a analizat excepţia de nelegalitate a Hotărârii Consiliului Local din 16.03.2009, prin care s-a respins neprelungirea contractului de închiriere, hotărâre care nu există, este nefondată. Într-adevăr aşa cum recunoaşte şi intimatul Municipiul Ploieşti prin Consiliul Local Ploieşti şi cum reţine şi instanţa de fond, nu există o hotărâre a consiliului local din 16.03.2009, prin care s-a respins cererea de prelungire a contractului de închiriere pentru spaţiul cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă, situat în Ploieşti, Şoseaua Vestului – Complex Lămâiţa, capătul traseului nr. 35, o astfel de hotărâre nefiind adoptată de consiliul local. În condiţiile în care nu a fost adoptată o Hotărâre a Consiliului Local, excepţia de nelegalitate, invocată de recurentă se impunea a fi respinsă ca inadmisibilă de către prima instanţă, însă potrivit dispoziţiilor art.296 Cod procedură civilă coroborat cu dispoziţiile art. 316 din acelaşi cod, nu i se poate crea recurentei în propria cale de atac o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată. Critica recurentei cu privire la procesul verbal din 16.03.2009, prin care s-a stabilit neprelungirea contractului de închiriere a cărui beneficiară este recurenta, nu este fondată. Procesul verbal din 16.03.2009, ce a făcut obiectul excepţiei de nelegalitate invocată de recurentă, nu reprezintă un act administrativ unilateral cu caracter individual în înţelesul prevederilor art. 2 alin. 1 lit. c din Legea nr. 554/2004, privind contenciosul administrativ, deoarece nu reprezintă un act administrativ unilateral cu caracter individual emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice. Acest proces verbal este un act premergător unui act administrativ şi nu un act administrativ unilateral cu caracter individual, astfel că şi cu privire la excepţia de nelegalitate, invocată de recurentă, în ceea ce priveşte procesul verbal se impunea a fi respinsă ca inadmisibilă, însă potrivit dispoziţiilor art.296 Cod procedură civilă coroborat cu dispoziţiile art. 316 din acelaşi cod, nu i se poate crea recurentei în propria cale de atac o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată. Acestea au fost considerentele pentru care recursul declarat de creditoare a fost respins ca nefondat. (Judecător Elena Chirica) [49] Accesoriile aplicare unei creanţe născută anterior deschiderii procedurii insolvenţei, faţă de debitorul împotriva căruia s-a deschis procedura insolvenţei, nu pot fi datorate de acesta. Dispoziţiile art. 41 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, privind procedura insolvenţei, prevăd că, nicio dobândă, majorare sau penalitate de orice fel, ori cheltuială, numită generic accesorii, nu va putea fi adăugată creanţelor născute anterior deschiderii procedurii. Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal, Sentinţa nr. 4525 din 10 octombrie 2012. Prin sentinţa nr.1191 din data de 25.06.2012 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa – Secţia a II Civilă, de Contencios Administrativ, s-a admis contestaţia la tabelul definitiv formulată de debitoarea SC S SRL, prin administrator special S.S., în contradictoriu cu creditoarea R.B. SA, s-a dispus rectificarea tabelului definitiv de creanţe în sensul înscrierii creditorului R. B. SA cu suma de 199.600,33 lei în loc de 338.732,18 lei. Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că, creditoarea R.B. SA a fost menţionată în tabelul preliminar al creanţelor cu suma de 390.605,33 lei, conform declaraţiei de creanţă formulată de aceasta şi la data de 23.02.2011 garantul ipotecar D.C.I. a făcut o plată de 183.610 lei, însă creditoarea R B SA pretinde că după această plată, suma de înscriere la masa credală ar fi de 338.732 lei. Astfel, pentru suma împrumutată iniţial creditorul R B SA a procedat la recuperarea creanţei sale uzând de dispoziţiile codului de procedură civilă şi a recuperat o parte din creanţă de la garantul ipotecar D C I şi a mers în paralel şi cu procedura insolvenţei. Se reţine că pe calea executării silite creditoarea a recuperat suma de 181.722,30 lei de la garantul ipotecar D C I şi suma de 9.162,7 lei din diverse vânzări în contul debitoarei, conform expertizei contabile întocmită de expert contabil B. M., din expertiza contabilă efectuată în cauză rezultând că această creditoare este îndreptăţită să se înscrie la masa credală cu suma de 199.600,33 lei. Creditoarea R.B. SA s-a apărat arătând că având calitatea de creditor garantat are dreptul să-şi calculeze accesorii la creanţă conform dispoziţiilor art.41 alin.2 şi 3 din legea insolvenţei, însă faţă de debitorul contra căruia s-a deschis procedura nu se mai calculează dobânzi conform dispoziţiilor art.41 alin.1 din Legea nr.85/2006, dar nu şi faţă de creditorii solidari cu acesta. În consecinţă, se reţine prin sentinţă, creditorul îşi va calcula, în continuare, dobânzile, majorările, penalităţile de întârziere şi cheltuielile faţă de aceşti codebitori şi că dobânzile creanţelor garantate pot fi cerute numai asupra sumelor provenind din vânzarea bunurilor cu care s-a garantat creanţa, dobânzile nu vor putea fi imputate asupra masei chirografare, pentru a nu fi prejudiciaţi creditorii negarantaţi. Prin prisma acestor considerente, în baza disp. art.75 din Legea nr.85/2006, judecătorul-sindic a admis contestaţia la tabelul definitiv al creanţelor şi a dispus rectificarea tabelului definitiv de creanţe în sensul înscrierii creditorului R. B. SA cu suma de 199.600,33 lei în loc de 338.732,18 lei. Împotriva sentinţei a declarat recurs creditoarea SC R B SA criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând motivul de recurs prev. de disp. art. 304 pct. 9 c.pr.civ., potrivit cărora hotărârea este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii. Arată recurenta că, instanţa de fond a reţinut corect în motivarea sentinţei recurate faptul că interdicţia de a calcula şi adăuga accesorii la creanţele născute anterior datei deschiderii procedurii nu operează împotriva unui terţ garant ipotecar, judecătorul sindic apreciind că faţă de debitorul contra căruia s-a deschis procedura nu se mai calculează dobânzi conform dispoziţiilor art.41 alin 1 din Legea 85/2006, dar nu şi faţă de debitorii solidari cu acesta, reţinând că dobânzile creanţelor garantate pot fi cerute numai asupra sumelor provenind din vânzarea bunurilor cu care s-a garantat creanţa . Deşi instanţa subliniază dreptul creditoarei de a calcula în continuare accesorii faţă de terţul garant ipotecar D C I şi de a le acoperi din sumele provenind din vânzarea bunului ipotecat, aplică incorect în hotărârea pronunţată dispoziţiile legale şi dispune rectificarea tabelului definitiv de creanţe în sensul înscrierii creditoarei R B SA cu suma de 199.600,33 lei, determinată de expert prin raportare la suma din declaraţia de creanţă a recurentei, fără a lua în calcul tocmai dreptul creditoarei de a calcula accesorii faţă de garant. Mai arată recurenta că, în mod eronat instanţa de fond nu a aplicat în totalitate norma de drept prevăzută de art.41 din Legea 85/2006, în sensul că, suma obţinută din vânzarea imobilului garantului ipotecar trebuia imputată creanţei pe care acesta o datora recurentei la momentul vânzării bunului adus în garanţie, întrucât faţă de garant aceasta putea să calculeze accesorii, astfel cum corect a reţinut judecătorul sindic, în acest sens fiind şi prevederile art.71 alin.2 din Legea nr. 85/2006 care permit creditorului comun al garantului şi debitorului insolvent de a solicita să se plătească de debitoarea principală până la achitarea integrală a creanţei, cota cuvenita garantului. In accepţiunea recurentei, sintagma „pana la achitarea integrală a creanţei" uzitată de legiuitor în cuprinsul art.71 (2) din Legea nr. 85/2006, reprezintă creanţa plus accesoriile acestea, pentru că respectivul alineat al art.71, reglementează plăţile făcute de garanţi/codebitori faţă de care creditorii pot aplica accesorii la creanţa principală. S-a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinţei şi respingerea contestaţiei. Recursul este nefondat. La data deschiderii procedurii faţă de debitoarea SC S SRL, recurenta a depus declaraţie de creanţă prin care a solicitat înscrierea în tabelul preliminar cu suma de 390.605,33 lei, în categoria creditorilor garanţi, sumă cu care a şi fost înscrisă în tabelul preliminar, ulterior pe calea executării silite, recurenta a procedat la executarea imobilului garantului ipotecar D C I, fiind valorificat imobilul proprietatea acestuia şi s-a recuperat suma de 181.722,30 lei, sumă care a fost achitată recurentei creditoare, de asemenea s-a mai recuperat şi suma de 9.162,70 lei, din diverse vânzări în contul debitoarei, astfel că după scăderea acestor sume recurenta creditoare era îndreptăţită să fie înscrisă la masa credală cu suma de 199.600,33 lei. Accesoriile pe care recurenta le-a calculat, susţinând că, creanţa sa este în cuantum de 338.732,18 lei, nu pot fi datorate de debitorul contra căruia s-a deschis procedura, în speţă intimata debitoare SC S SRL, deoarece dispoziţiile art. 41 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, prevăd că, nici o dobândă, majorare sau penalitate de orice fel, ori cheltuială, numită generic accesorii, nu va putea fi adăugată creanţelor născute anterior deschiderii procedurii, astfel încât în mod corect şi legal judecătorul sindic a respins contestaţia recurentei, considerând că aceasta trebuie înscrisă în tabelul creanţelor cu suma de 199.600,33 lei, rămasă după scăderea sumei de 181.722,30 lei, rezultată din vânzarea silită a imobilului garantului ipotecar şi a sumei de 9.162,70 lei, rezultată din diverse vânzări în contul debitoarei, dobânzile creanţelor garantate pot fi cerute numai asupra sumelor provenind din vânzarea bunurilor cu care s-a garantat creanţa. Acestea au fost considerentele pentru care recursul declarat de creditoare a fost respins ca nefondat. (Judecător Elena Chirica) PAGE 122