Dezvoltarea Rurală, În Uniunea Europeană

DEZVOLTAREA RURALĂ, ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ ANA BLEAHU Abordarea de mai jos îşi propune prezentarea problematicii dezvoltării rurale în Uniunea Europeană, din perspectiva istoriei recente (Tratatul de la Roma) şi a prezentului (Agenda de la Lisabona). Premisa şi importanţa unui astfel de demers îl constituie certitudinea că dezvoltarea ruralului românesc şi a agriculturii din România vor trebui să fie în concordanţă cu valorile şi perceptele globale privind mediul, agricultura şi rolul tradiţiei. Politicile de dezvoltare rurală din România vor trebui să fie rezultatul internalizării creative a obiectivelor şi a reglementărilor precise, exprimate de Agenda 2000 a Uniunii Europene. În cele ce urmează vom puncta: dificultăţile de definire unitară a spaţiului rural, în Uniunea Europeană, principalele momente în elaborarea politicilor de dezvoltare rurală, precum şi principalele deziderate în vederea dezvoltării sustenabile a mediului rural, pe termen mediu şi lung, în Uniunea Europeană. Clarificări conceptuale Începând cu anul 1973, are loc o perioadă de conştientizare a dimensiunii teritoriale a sărăciei (80% din săracii lumii trăiesc în mediul rural). Actorii internaţionali introduc în discursul public dimensiunea rural – urban, pliindu-şi diversele problematici globale pe acest „calapod”. Tonul noilor abordări a fost dat de unele agenţii ale Naţiunilor Unite care au constatat acutizarea problematicilor în mediul rural şi au atenţionat asupra necesităţii abordării diferite, specifice, integrate şi multisectoriale a acestuia. Demersurile ulterioare la nivel global au fost destul de greoaie şi intermitente. În urma multor cercetări şi studii consecutive şi în cadrul multor dezbateri regionale sau globale, s-a ajuns la elaborarea unui set conceptual închegat în ceea ce priveşte abordarea politicilor de dezvoltare a mediului rural. Concepte prioritare, cum ar fi cel de dezvoltare economică, socială sau umană au fost treptat suprapuse, intersectate sau nuanţate. După creşteri succesive pe diverse dimensiuni a fost elaborat un concept mai „acoperitor” decât toate celelalte, şi anume, cel de dezvoltare durabilă. Dezvoltarea este un fenomen dinamic, extrem de complex şi greu de definit. De-a lungul anilor, accentul s-a deplasat dinspre dezvoltare economică spre dezvoltare socială sau umană, fiecare dintre acestea dovedindu-se a fi incomplet raportat la multitudinea de fenomene pe care le implică dezvoltarea. În anul 1987 a CALITATEA VIEŢII, XVI, nr. 3–4, 2005, p. 289–300 290 ANA BLEAHU 2 fost lansat, în raportul Naţiunilor Unite intitulat „Viitorul nostru comun”1, conceptul de dezvoltare sustenabilă. Dezvoltarea sustenabilă poate fi definită, în sens larg, ca fiind îmbunătăţirea vieţii fiecăruia „acum şi pentru generaţiile care vor veni”. Practic, în acest fel se face legătura între ceea ce înseamnă dezvoltare economică, justiţie socială, valori democratice şi protecţia mediului. Elementul de noutate este omul integrat şi în strânsă relaţie cu mediul înconjurător. Conceptul de dezvoltare sustenabilă promovat de forurile Naţiunilor Unite se referă, în principal, la: 1. dezvoltare economică echitabilă şi echilibrată; 2. un nivel ridicat al angajării, al coeziunii sociale şi al includerii; 3. asumarea responsabilităţii pentru folosirea resurselor naturale şi a protecţiei mediului; 4. politici coerente, deschise şi transparente; 5. cooperare internaţională pentru promovarea dezvoltării sustenabile la nivel global. Conceptul actual de dezvoltare rurală este fundamentat pe cel de dezvoltare durabilă şi are câteva trăsături fundamentale, referindu-se la: – Dezvoltarea rurală sustenabilă, care presupune dezvoltare economică echitabilă şi echilibrată, cu un nivel ridicat al coeziunii sociale şi al includerii şi asumarea responsabilităţii pentru folosirea resurselor naturale şi a protecţiei mediului. – Dezvoltarea rurală extensivă sau integrată, care se referă la dezvoltarea mediului rural prin extinderea mijloacelor de comunicare şi informare şi prin extinderea activităţilor din mediul rural spre sectorul non-agricol şi promovarea agriculturii extensive, a cărei coordonată esenţială este transferul informaţional (conceptul de agricultură extensivă aici este diferit de cel tradiţional, care definea opusul agriculturii intensive). – Dezvoltarea rurală multisectorială, care se referă la crearea de reţele şi parteneriate între organizaţii internaţionale, agenţii naţionale sau organizaţii ale societăţii civile, în vederea abordării multisectoriale. Politicile Uniunii Europene, în domeniul dezvoltării rurale În Europa, ruralul a fost studiat foarte multă vreme din punct de vedere etnografic sau geografic. De-a lungul timpului, s-au conturat mai multe paradigme de cercetare2: 1. modelul tradiţionalist, care consideră mediul rural, respectiv satul, ca fiind adevăratul păstrător al spiritualităţii, specificităţii şi originalităţii unei culturi, a unei societăţi, cercetările de acest fel căutând să releve valorile, comportamentele şi simbolurile rurale tradiţionale; 1 2 „Our Common Future”, World Bank. vezi Dicţionarul de sociologie, 1994, coord. Vlăsceanu, Zamfir. 3 DEZVOLTAREA RURALĂ, ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ 291 2. modelul meliorist, care consideră mediul rural ca fiind forma genetică a unei societăţi, dar insuficient evoluată şi care trebuie adusă la nivelul structurilor urbane. Cercetările din acest domeniu măsoară, în general, decalajele dintre urban şi rural, din perspectiva veniturilor, educaţiei, confortului şi a productivităţii; 3. modelul ecologic, care relevă specificitatea, particularităţile şi avantajele modului de viaţa contemporan rural; 4. modelul cronoregresiv, utilizat, în general, în monografiile de aşezări rurale (vezi Durand Drouhin, L. M. Szwergrub, V. Mihăilescu). Definirea ruralului în Europa Noua politică a Uniunii Europene pune un accent deosebit pe dezvoltarea rurală. În Uniunea Europeană (25) peste jumătate din populaţie locuieşte în localităţi rurale, care acoperă peste 90% din teritoriu. Încă din 2001(iunie), la Göteborg, Consiliul European a concluzionat faptul că politica de dezvoltare rurală va accentua mai puţin aspectele legate de susţinerea pe piaţă a agriculturii şi va fi mai mult orientată asupra asigurării bunăstării oamenilor, animalelor şi plantelor, a conservării mediului, a grijii faţă de natură şi asigurării unei alimentaţii sănătoase. Foarte mult timp, în Uniunea Europeană politicile rurale s-au suprapus politicilor agrare şi sectorului agricol. Ruralul european a fost considerat ca fiind un sector, nepunându-se accent pe dimensiunea spaţială a acestuia. Noua abordare a ruralului presupune, implicit, şi o definire spaţială a acestuia. În practica Uniunii Europene a fost adoptat criteriul OECD, bazat pe densitatea populaţiei. În acest fel, încep să devină posibile comparaţiile la nivel internaţional ale condiţiilor şi dinamicii mediului rural din Europa. Datele socioeconomice disponibile sunt la nivelul regiunilor NUTS 33. Acestea includ însă şi aglomerările urbane, astfel că datele nu pot fi agregate pe coordonate rural–urban, fapt care dezavantajează decidenţii de politici în domeniul dezvoltării rurale. Conform OECD, mediul rural cuprinde toate localităţile care au o densitate a populaţiei mai mică de 150 de locuitori pe metru pătrat. La nivel regional (NUTS 3) sunt definite ca fiind: – regiuni predominant rurale cele în care peste 50% dintre locuitori trăiesc în comune (cu mai puţin de 150 locuitori pe km2); – regiuni rurale cele în care 15 până la 50% dintre locuitori trăiesc în comune (cu mai puţin de 150 locuitori pe km2); – regiuni predominant urbane cele în care sub 15% dintre locuitori trăiesc în comune (cu mai puţin de 150 locuitori pe km2). Aplicând această definiţie la populaţia UE-25, aproximativ 57% din populaţie trăieşte în regiuni rurale, care acoperă peste 90% din teritoriu. 3 Reprezintă unităţi teritorial administrative. 292 ANA BLEAHU 4 Evoluţia istorică a dezvoltării rurale în Europa Dezvoltarea rurală în Europa a fost implicit cuprinsă în Politicile Agricole Comune (PAC) (Common Agricultural Policy). Sintetizând principalele etape ale istoriei dezvoltării PAC, acestea ar putea fi: Perioada 1958 1962–1972 1973–1982 1983–1991 1992–1999 1999– 2001 2003 sept. Caracteristici Conferinţa de la Stresa. Implementarea PAC, având ca pilon unic agricultura. Perioada „politicii prudente a preţurilor”. Anii de criză ai PAC. Reforma PAC (Mac Sharry) – Noua abordare. PAC pe termen lung pentru o agricultură durabilă, Agenda 2000. Prioritatea pilonului doi al PAC – dezvoltare rurală. Noua PAC. La sfârşitul anilor ’50 şi începutul anilor ’60, politicile agricole comune au avut drept scop încurajarea producţiei agricole, prin suportul direct al producţiei şi prin modernizarea agriculturii. Structura agricolă a Europei se caracteriza printr-un număr mare de ferme mici şi o pondere mare a populaţiei ocupate în agricultură. 5 DEZVOLTAREA RURALĂ, ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ 293 Existau, de asemenea, şi multe probleme sociale, cum ar fi: sărăcie în mediul rural şi şomaj în mediul urban. În trasarea arhitecturii PAC a fost prevăzută, aşadar, restructurarea fermelor şi eficientizarea producţiei agricole, prin utilizarea progresului tehnic în agricultură. În 1962 a fost creat un fond special de garantare a preţurilor produselor agricole pe piaţă (Fondul European de Orientare şi Garantare a Agriculturii – EAGGF)4 care este, practic, cel mai mare consumator al bugetului UE. Aşadar, la mijlocul anilor ’60, obiectivele principale ale dezvoltării rurale au fost îmbunătăţirea structurilor de producţie ale agriculturii şi îmbunătăţirea condiţiilor de procesare şi vânzare a produselor agricole. Accentul s-a pus pe investiţii în mijloace de producţie, atât la nivelul fermelor individuale, cât şi la nivelul întreprinderilor de procesare şi desfacere. Principalele deziderate au fost: creşterea productivităţii în agricultură, stabilizarea pieţei, asigurarea de venituri echitabile pentru agricultori, securitate alimentară, preţuri rezonabile pentru consumatori. Principalele mecanisme de realizare a dezideratelor propuse au fost: sistemul preţurilor interne garantate de sprijinire a pieţei, protecţia importului, subvenţii la export. Aceasta a fost perioada boom-ului economic. Producţia agricolă a crescut cu peste 30% în 10 ani şi s-a caracterizat prin: autoaprovizionarea cu principalele produse agricole şi sporirea veniturilor fermierilor. Astfel, în perioada 1962–1972, perioada de implementare a PAC, care are drept pilon central şi unic dezvoltarea agriculturii, CEE (care fusese net importatoare de produse agricole) devine un mare exportator de produse agricole. Perioada 1973–1982 este denumită „perioada politicii prudente a preţurilor”5. Principalele obiective ale acestei perioade au fost transformarea micilor ferme în ferme bine echipate, competitive şi conectarea lor la nevoile pieţei. Fermierii mai în vârstă, cu posibilităţi reduse de adaptare la piaţă, au avut posibilitatea de a se pensiona, abandonând agricultura, iar fermele care se aflau în zonele dezavantajate au fost susţinute cu pensii compensatorii. În această perioadă a crescut importanţa CEE-9 pe piaţa internaţională a produselor agricole, aceasta deţinând o treime din comerţul internaţional. În acelaşi timp creşte şi gradul de autoaprovizionare la o gamă mai largă de produse agricole. Are loc înlocuirea taxelor pe producţie cu sistemul cotelor de producţie (1979). Fermele de subzistenţă au fost modernizate şi reorganizate pe criterii de productivitate, iar numărul acestora a scăzut substanţial6. În anii ’70, conform planului Mansholt, accentul se va muta pe managementul capitalului uman, sub aspectul apariţiei pensionarilor la vârste mai mici sau al recalificării prin cursuri profesionale. În anul 1975 sunt definite zonele defavorizate ale Uniunii care necesită măsuri specifice. Scopul era de a stopa exodul din agricultură şi din mediul rural 4 Adoptat prin Reglementarea UE din 25, din 1962 şi amendat prin Reglementarea UE 728/70. Au loc primele două extinderi ale CEE. 6 În 1979 erau 4,8 mil ferme (10,4 mil. în 1960). Scădere anuală cu 3% a numărului de ferme. 5 294 ANA BLEAHU 6 care ar fi putut afecta chiar existenţa unor comunităţi, precum şi prezervarea mediului natural şi a naturii. Pentru prima dată, din motive de ordin economic, social şi de mediu, este aplicată perspectiva teritorială, în ceea ce priveşte elaborarea politicilor agricole. În toată această perioadă are loc o dublare a cheltuielilor bugetare pentru agricultură. Aşadar, politicile de dezvoltare rurală în toţi aceşti ani au pus accent, în exclusivitate, pe sectorul agricol. Perioada 1983–1991 este o perioadă de criză a PAC. PAC este intens criticată şi se solicită reforma acesteia, atât din interior cât şi la negocierile multilaterale din cadrul Rundei Uruguay. Excedentele de producţie au atins niveluri extrem de ridicate (în special la cereale şi lactate). Are loc o creştere rapidă a costurilor bugetare. Cheltuielile PAC au sporit cu 30%, în 1989–1991, la nivelul de 36 miliarde ECU (peste 60% din bugetul CEE), în contrast cu scăderea veniturilor reale ale fermierilor şi reducerea semnificativă a numărului acestora. Pe lângă introducerea de cote pentru noi produse, are loc şi lansarea programului de scoatere din cultură a terenurilor (20% timp de 5 ani), în schimbul unor prime substanţiale. Sunt garantate preţurile limită şi sunt stabilite nivelurile maximale de producţie. Stimularea consumului intern se face prin subvenţii la consumator. În ciuda diversificării mecanismelor de control la nivelul pieţelor şi al producţiilor, problemele fundamentale ale PAC nu au fost rezolvate. Începând cu anii ’80, dimensiunea teritorială a politicilor rurale câştigă tot mai mult teren. Astfel, în 1988, Comisia Europeană elaborează un nou concept de dezvoltare rurală care se referă la dezvoltarea rurală integrată, care are repercusiuni dincolo de simpla producţie agricolă. În acelaşi an are loc reforma Fondului Structural agricol. În regiuni ca Scoţia (Western Isles), Franţa (Lozère) sau în Belgia (zone considerate ca fiind defavorizate) sunt aplicate primele principii ale dezvoltării rurale integrate, prin încurajarea adaptării producţiei agricole la cerinţele mediului şi diversificarea acesteia. Iniţiativa LEADER experimentează acest nou concept de dezvoltare rurală bazat pe strategii de dezvoltare integrată la nivel local, crearea parteneriatului local. La începutul anilor ’90, componenta de suport pe piaţă a PAC, care şi-a atins propriile limite în stimularea producţiei a intrat într-un proces de reformă majoră. Aceasta a fost acompaniată de trei măsuri structurale finanţate prin Fondurile de Garantare, şi anume: pensionarea înainte de termen, dezvoltarea agriculturii ecologice, împădurirea pământurilor agricole marginale. Comunitatea adoptă o serie de instrumente şi metode care reflectă orientarea spre trei mari obiective: restructurarea agriculturii, dezvoltarea locală-teritorială şi integrarea problemelor de mediu. 1992–1999 este perioada reformei Mac Sharry. În această perioadă, mecanismele de control al disponibilităţilor (reducerea preţurilor garantate şi acordarea de plăţi directe compensatorii) nu au putut preveni creşterea excedentelor, care au necesitat costuri din ce în ce mai mari de stocare. De asemenea, tendinţa de scădere a 7 DEZVOLTAREA RURALĂ, ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ 295 veniturilor reale ale fermierilor nu a fost stopată, iar metodele intensive de producţie au afectat profund mediul. Efectul imediat al acestei crize a fost competitivitate scăzută a CEE pe piaţa agricolă internaţională. A devenit necesară reformarea politicii comune. Reforma a constat, practic, în orientarea în mai mare măsură a politicii agricole spre piaţa liberă, prin introducerea plăţilor compensatorii directe determinate de tipul de cultură, de randamentul mediu regional (nu individual) dintr-o perioadă trecută şi de suprafaţa actuală efectivă. Au fost reduse presiunile asupra bugetului UE. Efectele reformei au fost vizibile şi notabile. S-a reuşit, astfel, stabilizarea veniturilor fermierilor şi echilibrarea cererii şi ofertei pe piaţa comună agricolă. Presiunea pentru reformă a venit din trei surse: – Prima: de la nivelul comunităţilor rurale şi a decidenţilor locali. În 1996, în noiembrie, Irlanda găzduieşte Conferinţa Europeană de dezvoltare rurală în cadrul căreia se face înţeleasă necesitatea unor politici de dezvoltare rurală mult mai simple şi abordabile; – a doua: din necesitatea de restructurare a PAC şi a Fondului Structural (Agenda 2000), de a creşte competitivitatea agriculturii, de a îngriji problemele de mediu şi a se pregăti pentru extinderea UE; – a treia este legată de contextul internaţional şi de rolul agriculturii în Europa, sub aspectul bunurilor publice şi de mediu. Aşadar, la sfârşitul anilor ’90 se face simţită nevoia unei politici de dezvoltare rurală, care să cuprindă restructurarea agriculturii, să se adreseze problemelor de mediu şi înţelegerii nevoilor extinse ale ruralului. În perioada 1999–2001 are loc prioritizarea pilonului al doilea al PAC – dezvoltare rurală7. În Agenda 2000, politicile de dezvoltare rurală constituie cel de-al doilea obiectiv principal al PAC, alături de reforma politicilor comerciale.8 Este elaborat modelul agricol european, în care dezvoltarea rurală integrată devine prioritară. Sunt aduse în discuţie problematici noi, cum ar fi: siguranţa şi calitatea alimentelor, integrarea problemelor de mediu în politica agricolă, dezvoltarea economiei şi a vitalităţii zonelor rurale, încurajarea practicilor agricole prietenoase faţă de mediu, conştientizarea privind amenajarea teritoriului, încurajarea agricultorilor pentru utilizarea metodelor de producţie mai puţin intensive, pentru a reduce impactul asupra mediului, multifuncţionalitatea agriculturii. Politica de dezvoltare integrată şi durabilă a zonelor rurale este focalizată pe indivizi şi grupuri, alţii decât fermieri. Are loc transparentizarea elaborării şi gestionării programelor. Sunt identificate şi încurajate o serie de servicii pentru agricultori. Are loc diversificarea producţiei de alimente, în paralel cu o reducere a preţurilor garantate, compensate prin preţuri directe la fermieri. Este îmbunătăţit echilibrul cerere/ofertă pe piaţa comună a produselor agricole, iar veniturile obţinute în agricultură se dezvoltă favorabil. 7 8 Consiliul de la Göteborg (2001). vezi obiectivul 1 al Agenda 2000. 296 ANA BLEAHU 8 Ajutoarele pentru dezvoltare rurală devin mai flexibile şi se bazează pe subsidiaritate, descentralizare şi simplificare. Legislaţia devine mai accesibilă. S-a stabilit, de asemenea, şi o bază solidă pentru extinderea UE şi a negocierilor în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului. În anul 2003, noua Politică Agrară Comună îşi continuă schimbarea profilului interior începută încă din 2001. Are loc transferarea fondurilor din Pilonul 1 în Pilonul 2 al PAC. În iunie 2003 a fost adoptată reforma fundamentală a PAC. Prin această reformă se dă producătorilor agricoli libertatea de a produce în funcţie de cerinţele pieţei. Principalele subvenţii vor fi plătite independent de producţie, în condiţii clar definite. Elementele cheie ale reformei PAC sunt: 1. SFP şi plăţi independente de producţie (se are în vedere şi evitarea abandonului de producţie); 2. SFP este strict condiţionat de respectarea condiţiilor de mediu, securitate alimentară, bunăstarea plantelor şi animalelor, păstrarea în bune condiţii a terenurilor agricole; 3. extinderea politicilor de dezvoltare rurală (cu bani UE); 4. reducerea plăţilor directe („modulation”) către marile ferme şi reorientarea fondurilor spre politici de dezvoltare rurală; 5. definitivarea, până în 2013, a unei discipline financiare. Are loc trecerea la centrarea, într-o mai mare măsură, pe calitate în loc de cantitate şi schimbarea completă a modului de subvenţionare a agriculturii, prin orientarea, în mai mare măsură, spre piaţă, prin: subvenţii decuplate9, prin introducerea sistemului de modulare10, a sistemului degresiv (de reducere treptată) a plăţilor garantate fermierilor (2006–2012) şi prin respectarea regulilor încrucişate11 (cross-compliance). Este reafirmată necesitatea susţinerii şi întăririi mediului rural şi reorientarea sprijinului spre practici agricole extensive12. Este adoptat „pachetul adaptat cerinţelor noilor state membre”, în ceea ce priveşte dezvoltarea rurală. Este important de amintit că în 2003 (conform Agendei 2000) a avut loc decuplarea suportului pentru producţie13. Noile probleme cu care se confruntă sunt: problemele legate de siguranţa alimentelor, problemele mediului, negocierile comerciale multilaterale OMC, acordul asupra formulei de extindere a UE (2002). Legea dezvoltării rurale 1257/99 (RDR) are un meniu de 22 de măsuri (care pot fi extinse la 26, dacă luăm în considerare şi reforma PAC, după care ar trebui 9 Cea mai mare parte a subvenţiilor va fi plătită independent de volumul producţiei. Mecanism prin care se reduc plăţile directe („modulare”) pentru fermele mai mari, iar sumele se transferă pentru finanţarea măsurilor din noua politică de dezvoltare rurală. 11 Mecanism în baza căruia plata agricolă unică este condiţionată de protecţia mediului, siguranţa alimentelor, sănătatea animalelor şi plantelor şi standardele de bunăstare a animalelor, ca şi de cerinţa de a menţine toate terenurile agricole în bune condiţii agricole şi de mediu. 12 Agricultura extensivă. 13 Single Farm Payment (SFP). 10 9 DEZVOLTAREA RURALĂ, ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ 297 elaborate programele de dezvoltare rurală, în funcţie de necesităţile specifice ale fiecărei regiuni, având drept obiective: restructurarea agriculturii, îngrijirea mediului şi diversificarea activităţilor ne-agricole. În completarea acestor obiective majore, programele de dezvoltare rurală, iniţiativa LEADER, la a treia generaţie acum (LEADER+), testează şi inovează ideea de dezvoltare rurală locală integrată. Au fost adăugate apoi două capitole noi la legea dezvoltării rurale, care, practic, explică producătorilor noile standarde în domeniul calităţii şi siguranţa bunurilor alimentare, dar şi în domeniul bunăstării animalelor. Prin reformarea PAC, care va fi introdusă începând cu 2005, se va asigura un venit minim de suport pentru producători, aceştia fiind liberi să producă în concordanţă cu cererea pieţei. Pentru a primi acest suport, producătorii vor trebui să respecte un standard obligatoriu de calitate, respectiv 18 măsuri în domeniul mediului, bunurilor publice şi al bunăstării animalelor şi sănătăţii plantelor şi, de asemenea, să păstreze pământul în bune condiţii, indiferent dacă îl folosesc sau nu. Dincolo de aceste cerinţe de bază, cel de-al doilea obiectiv major al PAC face referire directă la politicile de suport pentru agricultură şi zona rurală. Putem identifica trei domenii importante: – restructurarea agriculturii; – managementul mediului şi al pământurilor; – extinderea dezvoltării rurale prin diversificare. În 2004 şi 2005 vor fi introduse noi elemente de reformă până în 2013, când va fi definitivat un mecanism de disciplină financiară. Acest tip de plată (Single Farm Payments) va fi implementat în 2005, cel mai târziu în 2007, dacă unele state membre consideră că au nevoie de o perioadă mai lungă de tranziţie. Structura cheltuielilor FEOGA destinate dezvoltării rurale, pe principalele categorii de măsuri, în perioada 2000–2006: Măsuri de dezvoltare rurală Milioane euro Pondere (%) Investiţii în ferme 4 682,0 9,5 Tineri fermieri 1 824,0 3,7 Formare profesională 344,0 0,7 Retragere anticipată a persoanelor vârstnice 1 423,0 2,9 Zonele cele mai puţin favorizate şi cele cu restricţii de mediu 6 128,0 12,5 Agri-mediu 13 480,0 27,5 Investiţii în domeniul prelucrării – marketingului 3 760,0 7,7 Împădurirea terenurilor agricole şi alte măsuri în domeniul forestier 4 807,0 9,8 Adaptarea şi dezvoltarea structurilor rurale 12 649,0 25,8 Total măsuri de dezvoltare rurală 49 097,0 100,0 Sursa: Dezvoltarea Rurală în Uniunea Europeană, 200314. 14 Rural Development in the European Union, Fact Sheets 2003, European Commission, Agriculture and Rural Development, Luxemburg, 2003. 298 ANA BLEAHU 10 Principalele instrumente de promovare a dezvoltării rurale în Uniunea Europeană La ora actuală la nivelul Uniunii Europene sunt promovate trei instrumente pentru dezvoltarea durabilă a mediului rural: LEADER, TRDI şi SAPARD. LEADER + (pentru EU-15). Scopul programului este de a susţine şi încuraja actorii economici din mediul rural, în vederea dezvoltării pe termen lung. Factorii locali de decizie sunt invitaţi să elaboreze şi să implementeze strategii originale de dezvoltare, punând accent pe: ● specificitatea şi unicitatea spaţiului natural, dar şi a tradiţiei; ● îmbunătăţirea mediului economic, în vederea creării a noi locuri de muncă; ● îmbunătăţirea abilităţilor de autoorganizare a comunităţilor rurale, în vederea promovării coeziunii sociale. În acest sens, se creează grupuri locale de acţiune (LAGs), care vor elabora planurile locale de dezvoltare şi care vor fi responsabile pentru implementarea acestora. TRDI (Temporary Rural Development Instrument) (pentru cele 10 ţări noi membre ale UE) este un instrument susţinut de EAGGF şi cuprinde principalele măsuri de uniformizare a politicilor din cele 10 ţări noi membre ale UE şi restul spaţiului European, cuprinzând: o serie de măsuri pentru protecţia mediului, pensionarea timpurie, împădurire şi acordarea de plăţi compensatorii pentru zonele defavorizate. SAPARD (pentru România şi Bulgaria) sau Programul Special de Preaderare îşi propune să acorde asistenţă în dezvoltarea rurală şi a agriculturii, având un buget anual de 520 milioane Euro pentru perioada 2000–06. Principalele obiective ale programului de pre-aderare sunt: 1. suportul agriculturii şi al dezvoltării rurale, în perioada de pre-aderare; 2. rezolvarea problemelor pe termen lung, în vederea ajustării sectorului agricol şi a ruralului în întregime; 3. implementarea acquis communautaire în domeniul politicilor agricole. % agriculturii în PIB. % populaţiei rural în total populaţie. Media suprafeţei agricole ce revine unei persoane (ha). Media suprafeţei agricole ce revine unei persoane ocupate în agricultură (ha). o persoană ocupată în agricultură produce produse agricole pentru …persoane. România 19 47% 0,65 4,48 6,85 European Union 2,9 15% 0,24 9,78 41,45 Principiile de bază ale politicilor dezvoltării rurale promovate în Europa15 sunt următoarele: 15 Conferinţa europenă axată pe problematica dezvoltării rurale în Europa „Planting seeds for rural futures – building a policy that can deliver our ambitions”, Salzburg, 2003. 11 DEZVOLTAREA RURALĂ, ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ 299 – viaţa la ţară prezintă un interes deosebit, nu doar pentru mediul rural, ci pentru societate în ansamblu; – este necesară prezervarea diversităţii rurale europene, în vederea păstrării patrimoniului cultural şi natural; – încurajarea agriculturii multifuncţionale; – diversificarea agriculturii, inovarea şi acordarea de noi valenţe produselor, în funcţie de cererea consumatorilor; – politicile de dezvoltare rurală vor trebui aplicate în toate statele UE extinse; – vor avea în vedere nevoile diferite ale ruralului şi vor fi un factor de coeziune; – vor funcţiona pe principiul subsidiarităţii; – vor fi implementate în parteneriat între organizaţii private şi societatea civilă; – aplicarea experienţelor acumulate prin programul LEADER în ceea ce priveşte instituirea parteneriatelor. Scopul trebuie să fie întotdeauna explorarea şi exploatarea noului; – definirea clară a responsabilităţii, în cadrul parteneriatelor (fapt care va face posibilă transparenţa, monitorizarea şi evaluarea acestora); – crearea de reţele pentru schimbul şi promovarea practicilor pozitive; – simplificarea politicilor de dezvoltare rurală. Acestea trebuie să se bazeze pe un singur program, o singură sursă de finanţare şi un singur organ de control. Discuţii şi concluzii Concluzionând, dezvoltarea rurală are, în Europa, o istorie proaspătă. Uniunea Europeană şi-a definit, relativ recent, intenţia de a aplica programe specifice de dezvoltare în zonele rurale. Ruralul european a fost abordat, zeci de ani, doar din perspectiva politicilor agrare. Designul ruralului a fost conturat de politici care aveau drept scop asigurarea securităţii alimentare sau promovarea Uniunii Europene ca pe o putere exportatoare de produse agricole în lume, şi nu dezvoltarea în sine. Începând cu 1998 (Agenda de la Lisabona), spaţiul rural este definit ca una dintre valorile fundamentale şi definitorii pentru Europa, care trebuie prezervată, îngrijită şi promovată. Miezul forte al politicilor de dezvoltare rurală în cadrul Uniunii Europene îl reprezintă dezideratele promovate de Sistemul Naţiunilor Unite, fiind, practic, adecvarea perceptelor de dezvoltare durabilă, integrată şi multisectoarială la realităţile Europei. Am putea concluziona că există, practic, două direcţii esenţiale care determină şi influenţează procesul de dezvoltare rurală din Uniunea Europeană: raportul sector agricol versus sector ne-agricol şi grija pentru mediu. Se observă o mutare de accent dinspre politicile care pornesc din centru spre politicile care apar la nivel local. În noile abordări, dezvoltarea rurală presupune, înainte de toate, informaţie. Se pune un accent deosebit pe diseminarea de cunoştinţe, informaţii şi know-how, 300 ANA BLEAHU 12 transferul şi managementul informaţiei şi al cunoaşterii. Concepte cum ar fi, dezvoltare rurală extensivă („rural extension development”) sau extensia agriculturii („agricultural extension”) implică dezvoltarea infrastructurii de comunicare, informare şi inovare. Ruralul trebuie gândit din perspectiva viitorului, nu ca pe o rezolvare a problemelor din trecut: „zona rurală nu trebuie să fie privită doar ca o problemă, ci şi ca o oportunitate. Politica de dezvoltare rurală trebuie să includă agricultura într-un context socioeconomic şi ecologic mai larg”. Are loc înlocuirea subvenţiilor prin crearea de surse noi, competitive. Din această perspectivă, preocuparea pentru diversificarea activităţilor din mediul rural este în continuă creştere. BIBLIOGRAFIE 1. Barnier, Michel, Rural Development in an enlarged Europe, European Conference on Rural Development, Salzburg, 2003. 2. Bibere, Octav, Uniunea Europeană între Real şi Virtual, All Politic, 1999. 3. Bideleux, Robert, Taylor, Richard, European Integration and Disintegration East and West, Routledge, London and New York, 1996. 4. Dinan, Desmond, Encyclopedia of the European Union, Macmillan Press LTD, London, 2000. 5. Fischler, Franz, Europe’s Rural Areas. An Invaluable Asset for us all, European Conference on Rural Development, Salzburg, 2003. 6. Fischler, Franz, Europe’s Rural Areas. An Invaluable Asset for us all, European Conference on Rural Development, Sofia, Bulgaria, 2004. 7. Horwath, Richart, Agricultural Policy by the Year 2000 and its Effects in The Eurosceptical Reader, edited by Martin Holmes, Macmillan Press LTD, London, 2000. 8. Kideckel, David, A., The solitude of Colectivism, Romanian Villagers to the Revolution and Beyond, Cornell University Press, 1993. 9. Kovach, Imre, LEADER, a New Social Order, and the Central – and East-European Countries, Sociologia Ruralis, Volume 40, Number 2, 2000. 10. Lele, Ulma, The design of Rural Development, Lessons from Africa, International Bank for Reconstruction and Development, 1975. 11. Pelkmans, Jacques, European Integration, Methods and Economic Analisys, Pearson Education, Prentice Hall, Financial Times, 2001. 12. Roney, Alex; Budd Stanley, The Europen Union, A Guide Through the European Community and European Union, Institute of Directors, Kogan Page, London, UK, 1998. 13. Rural Poverty Report 2001, The Challenge of Ending Rural Poverty, Oxford University Press. 14. Toderoiu, Filon, Ştefănescu, Carmen, Văleanu, Raluca, Subsidiaritatea, Politica Agricolă Comună şi extinderea UE, în „Societatea Română de Economie”, Institutul Român pentru Libera Intreprindere, anul XII, 4, 2003. 15. Warleigh, Alex, Understanding European Union Institutions, Routledge, Taylor&Francis Group, London and New York, 2002. 16. Winter, Michel, Rural Politics. Policies for Agriculture, Forestry of the Environment, Routledge, London, 1996. 17. Zaman, Gheorghe, Reforma instituţională a Uniunii Europene extinse, INCE, Institutul de Economie Naţională, Studii şi cercetări economice, 2003.