CEDO si DOMICILIUL

INVIOLABILITATEA DOMICILIULUI ÎN VIZIUNEA CEDO Capitolul I. Consideraţii introductive Respectul datorat personalităţii umane constituie o parte integratoare esenţială a libertăţii umane, motiv pentru care s-a impus adoptarea unor reglementări atât la nivel internaţional, cât şi la nivel naţional, care să creeze un mecanism jurisdicţional de protecţie a persoanei fizice împotriva imixtiunilor de orice natură. Astfel, în dezbaterile internaţionale s-a acordat o atenţie deosebită promovării, consacrării şi ocrotirii dreptului la viaţă privată. Pe baza acestor considerente, art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului consacră dreptul oricărei persoane la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei sale, text ce îşi are originea în art.12 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului[1]. O formulare similară este dată protecţiei dreptului la viaţă privată de art. 17 al Pactului internaţional privitor la drepturile civile şi politice, precum şi de art. 7 al Cartei Drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Ca temei juridic naţional al acestui drept reţinem Constituţia României, Codul penal precum şi alte legi materiale interne care conţin reglementări relative la dreptul la viaţă privată, pe care însă le vom analiza în capitolele următoare. Secţiunea 1. Domeniul de aplicabilitate al art. 8 Aşa cum am precizat, protecţia dreptului la viaţă privată şi familială este garantată de Convenţia europeană în art. 8. În linii generale, acesta garantează dreptul la intimitate, însă domeniul efectiv de aplicabilitate a acestui articol este extrem de greu de determinat obiectiv, din cauza câmpului vast de situaţii pe care le acoperă, motiv pentru care, cantitativ şi calitativ, art. 8 este al doilea text într-o ierarhie a aplicării prevederilor Convenţiei de către instanţa de la Strasbourg şi de către instanţele naţionale ale statelor membre[2]. Art. 8 este primul dintr-o serie de patru texte ale Convenţiei care protejează drepturi ce semnifică respectul social datorat individului, sistemul de protecţie a individualităţii umane fiind completat prin dispoziţiile art. 9, 10, şi 11[3]. Având în comun aceeaşi structură, articolele ce reglementează aceste drepturi şi libertăţi contureză o caracteristică esenţială a acestora. Astfel, fiecare text conţine un prim alineat ce le garantează, în timp ce într-un al doilea alineat al aceluiaşi text, sunt prevăzute anumite condiţii în care exerciţiul drepturilor şi libertăţilor poate fi supus anumitor restricţii, structură ce permite păstrarea echilibrului între drepturile individului şi interesele generale ale societăţii democratice în întregul său, atunci când acestea pot intra în conflict[4]. După cum s-a constatat, drepturile prevăzute de aceste articole sunt considerate drepturi condiţionale extrajudiciare, pentru că, pe de o parte, ele beneficiază de o protecţie relativă, ca urmare a limitărilor care le afectează, iar pe de altă parte, pentru că, deşi în cele din urmă acestea sunt valorificate în justiţie, ele nu sunt specifice domeniului judiciar, având o aplicabilitate generală, practic în toate domeniile[5]. Aşa cum s-a conturat în doctrina internaţională, dreptul Convenţiei nu este unul static, obiectivele acesteia fiind solidare cu ritmul evoluţiei societăţii[6]. Cu preponderenţă în această materie, reţinem faptul că organele Convenţiei au recurs la o interpretare dinamică şi evolutivă a dispoziţiilor sale, pentru a ţine seama de evoluţia obiceiurilor, mentalităţilor şi necesităţilor sociale. Astfel, principiul de interpretare definit de Curtea europeană în jurisprudenţa sa[7], conform căruia Convenţia este „un instrument viu ce trebuie interpretat în lumina condiţiilor vieţii actuale”, îşi găseşte un domeniu privilegiat în cazul dreptului la respectarea vieţii private şi de familie, la domiciliu şi la corespondenţă. Această interpretare dinamică se desfăşoară pe terenul domeniului deaplicabilitate a acestui articol, însă antrenează de asemenea, o lărgire a conţinutului dreptului garantat, prin extinderea obligaţiilor statelor[8]. Astfel, dreptul la respectarea vieţii private şi de familie vizează, în principal, să apere individul împotriva ingerinţelor arbitrare ale puterilor publice, conturând de asemenea, şi obligaţiile pozitive inerente respectării sale efective. Secţiunea 2. Natura obligaţiilor impuse statelor Aşa cum am precizat, art. 8 impune statelor două tipuri de obligaţii: negative şi pozitive. În această secţiune ne vom mărgini să prezentăm doar câteva aspecte de ordin general despre ceea ce implică aceste obligaţii ale statelor, urmând a le dezvolta în secţiunile următoare. A.Obligaţiile negative ale statelor membre În raport de obligaţiile negative ce le incumbă, statele trebuie să se abţină de la comiterea unor acte de natură a stânjeni exerciţiul drepturilor de către titularii cărora le sunt recunoscute, exceptând ipoteza în care astfel de acte sunt legitime prin raportare la prevederile paragrafului 2. Art. 8 este aplicabil ori de câte ori ingerinţa în drepturile garantate aparţine statului ori, deşi aparţine unei persoane de drept privat, are la bază un act al statului sau este confirmată ulterior de către stat. De asemenea, se impune a preciza, că nu există o ingerinţă în exerciţiul vreunuia dintre drepturile prevăzute în art. 8 atunci când actul prejudiciabil a fost săvârşit cu acordul valabil al persoanei protejate, atunci când a fost produs chiar de către persoana prejudiciată sau atunci când acesta este consecinţa absolut normală a unei situaţii date, de care persoana în cauză era conştientă[9]. Drepturile garantate prin prevederile art. 8 nu sunt drepturi absolute, astfel încât nu orice ingerinţă a statului în exerciţiul acestor drepturi constituie o violare a art. 8, ci doar acelea care nu respectă, cumulativ, cele trei condiţii enunţate în cuprinsul paragrafului 2 al art. 8. Astfel, se conferă un caracter legitim ingerinţei statului dacăaceasta este prevăzută de lege, vizează un scop legitim şi e necesară într-o societate democratică pentru atingerea acelui scop. Prima condiţie impusă de art. 8 parag. 2 al Convenţiei pentru justificarea unei atingeri a drepturilor pe care le garantează primul alineat al acestui text, este ca aceasta să fie prevăzută de lege, respectiv să aibă o bază legală internă. Noţiunea de lege implică o dublă abordare: formală şi materială[10]. Din punct de vedere formal, legea include nu doar accepţiunea clasică a termenului, ci orice act juridic care creează, în mod licit, drepturi şi obligaţii pentru anumite persoane – noţiunea de legalitate se aplică astfel tuturor domeniilor dreptului intern – administrativ, constituţional, scris sau nescris[11]. Din punct de vedere material, este necesar ca acea dispoziţie să fie cunoscută, în condiţii rezonabile, de către cel căruia i se aplică, ceea ce înseamnă că este considerată lege doar acea reglementare care e accesibilă tuturor- există un minim de publicitate în privinţa ei- şi care e previzibilă- e enunţată în termeni suficient de clari pentru ca oricine să îi poată anticipa consecinţele. Îndeplinirea acestor două condiţii, a previzibilităţii şi a accesibilităţii, se apreciază prin raportare la momentul producerii ingerinţei incriminate, fiind irelevantă îndeplinirea ulterioară a condiţiilor[12]. Curtea a dezvoltat, în jurisprudenţa sa, această idee de legalitate precizând că „legea” ar fi împotriva supremaţiei dreptului dacă puterea de apreciere acordată executivului nu ar cunoaşte limite, astfel încât ea trebuie să definească întinderea şi modalităţile de excludere ale unei asemenea puteri cu suficientă claritate, pentru a oferi individului o protecţie adecvată împotriva arbitrariului[13]. A doua condiţie pentru ca ingerinţa să fie legitimă, este aceea ca măsura statului să vizeze unul dintre scopurile enumerate în parag. 2 al art.8, cercetarea scopului imixtiunii puse în discuţie făcându-se în concret, în raport de împrejurările fiecărei cauze. Ultima condiţie ce trebuie îndeplinită pentru a se considera că intruziunea autorităţilor este licită, este aceea de a fi necesară într-o societate democratică. După cum a relevat în hotărârile sale, Curtea apreciază că ingerinţa trebuie să răspundă unei nevoisociale imperioase[14] şi să fie proporţională cu scopul legitim vizat[15]. În acelaşi timp, potrivit Curţii, adjectivul „necesar” nu este sinonim cu „indispensabil”, deoarece statele beneficiază de o anumită marjă în aprecierea luării unei anumite măsuri, însă nu prezintă supleţea unor termeni precum „admisibil, normal, util, rezonabil sau oportun”[16]. Aşadar, se poate sublinia că „necesitatea democratică” este o noţiune complexă, care pare a forma un întreg; aceasta se împarte în realitate în trei subcriterii: necesitatea măsurii luate, legătura şi proporţionalitatea dintre măsură şi scopul legitim invocat şi compatibilitatea dintre măsură şi spiritul unei democraţii[17]. Astfel, necesitatea ingerinţei se situează între caracterul său indispensabil, care nu este impus, şi caracterul său acceptabil, care nu este însă, în mod evident suficient. În orice ipoteză, restricţia în exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 8 trebuie să fie proporţională cu scopul vizat, ceea ce implică păstrarea unui just echilibru între diferitele interese în cauză[18]. După cum s-a remarcat, compatibilitatea cu spiritul democratic implică prezenţa unei anumite toleranţe şi spirit care promovează deschidere înspre nou, înspre dinamic[19]. Am precizat anterior că instanţa europeană recunoaşte statelor o oarecare marjă de apreciere cu privire la necesitatea unei restrângeri a dreptului garantat. Suportul acestei marje îl constituie atât caracterul subsidiar al controlului jurisdicţional internaţional exercitat de organele Convenţiei, în raport cu acela al judecătorului naţional, precum şi posibilitatea pe care o au autorităţile naţionale de a cunoaşte mai bine legile interne şi stările de fapt şi de a lua măsurile cele mai adecvate[20]. În principiu, marja naţională de apreciere variază în funcţie de mai mulţi parametri, precum natura dreptului în cauză sau a activităţilor implicate, scopul legitim al ingerinţei, existenţa sau inexistenţa unui „numitor comun” al sistemelor juridice ale statelor semnatare, în orice caz, aceasta necesitând a fi conformă cu justul echilibru ce trebuie menţinut între interesele concurente ale persoanei şi ale societăţii în ansamblul său[21]. B. Obligaţiile pozitive ale statelor membre Dacă art. 8 are în mod esenţial ca obiect ocrotirea persoanei împotriva ingerinţelor arbitrare a puterilor publice, acesta nu se mărgineşte doar la a solicita statului să se abţină de la asemenea intruziuni: la acest angajament negativ se adaugă obligaţii pozitive, inerente respectării efective a vieţii private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei. Aceste obligaţii sunt menite să asigure respectarea drepturilor consacrate de art. 8 şi în raporturile dintre persoanele private, fiecare stat contractant fiind ţinut să se doteze cu un arsenal juridic adecvat şi suficient, care să aibă ca scop tocmai îndeplinirea acestor angajamente[22]. Aşadar, în virtutea obligaţiilor pozitive ce le incumbă în temeiul art. 8, statele trebuie să legifereze raporturile private şi de familie, astfel încât să asigure respectarea acestora şi să intervină prin mijloacele aflate la dispoziţia lor pentru a garanta respectarea legislaţiei respective, inclusiv prin sancţionarea corespunzătoare a atingerilor nejustificate aduse dreptului la viaţă privată şi familială în raporturile între persoane de drept privat[23]. Având în vedere cele expuse, putem sublinia că atât în ceea ce priveşte obligaţiile pozitive, cât şi cele negative ale statelor, pentru garantarea efectivă a dreptului la viaţă privată şi de familie, autorităţile trebuie să asigure justul echilibru între interesele concurente ale persoanelor implicate şi ale societăţii în ansamblul său. Secţiunea 3. Aspecte generale privind protecţia acordată domiciliului După cum am precizat în faza incipientă a lucrării, art. 8 garantează, în linii generale, dreptul la intimitate, „dreptul de a trăi, atât cât doreşti, la adăpost de priviri indiscrete”[24], cele patru noţiuni la care textul său face trimitere, nefiind însă foarte clar delimitate unele de altele. Domeniul său de aplicabilitate include şi protecţia domeniuluipersonal intern, respectiv dreptul la respectarea inviolabilităţii domiciliului. Sub acest aspect, considerăm că acordarea unei protecţii speciale acestui drept se impune în mod natural, întrucât o bună ocrotire a vieţii private necesită, în primul rând, asigurarea intimităţii locurilor în care aceasta se desfăşoară. Astfel, domiciliul reprezintă spaţiul de libertate în care o persoană îşi desfăşoară cea mai mare parte a vieţii sale private şi familiale, şi a cărui ocrotire este indispensabilă într-o societate democratică. Legiuitorul român, la rândul său, a acordat atenţia cuvenită protecţiei inviolabilităţii domiciliului, consacrând-o drept o valoare socială de importanţă constituţională. Astfel, potrivit art. 27 din Constituţia României, domiciliul este inviolabil şi nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în locuinţa unei persoane fără învoirea acesteia, decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege. În conformitate cu legea fundamentală, legislaţia penală incriminează inviolabilitatea domiciliului prin art. 192 Cod penal, care sancţionează atât fapta de pătrundere fără drept în domiciliul unei persoane, cât şi refuzul de a părăsi domiciliul acesteia[25]. Preocuparea legiuitorului pentru apărarea eficientă a inviolabilităţii domiciliului rezidă şi în reglementarea formelor agravate ale infracţiunii de violare de domiciliu. Reprezentând locul în care persoana şi familia sa îşi desfăşoară viaţa lor familială, intimă şi privată, e uşor de observat că domiciliul persoanei fizice e clar şi solid ocrotit, ceea ce este firesc, având în vedere consacrarea constituţională a acestui drept[26]. Secţiunea 4. Noţiunea de «domiciliu» A. «Domiciliul» în viziunea CEDO Aşa cum am arătat, protecţia intimităţii spaţiilor în care se desfăşoară viaţa privată este absolut indispensabilă, motiv pentru care noţiunea de „domiciliu” nu poate face obiectul unei interpretări prea restrictive. În accepţiunea sa clasică, „domiciliul” vizează locul unde o persoană trăieşte în mod permanent, respectiv locul unde persoana obişnuieşte să locuiască în mod exclusiv[27]. Având însă ca scop acordarea unei protecţii maxime beneficiarilor acestui drept, Curtea atribuie noţiunii de „domiciliu” o conotaţie autonomă în sensul Convenţiei[28], ce nu se suprapune peste accepţiunile pe care ea le are în sistemele de drept intern ale statelor semnatare. În opinia Curţii, „domiciliul” vizează nu doar spaţiul legal ocupat sau dobândit, dar şi orice alt spaţiu de locuit, dacă există legături suficiente şi continue[29]. De asemenea, fosta Comisie a recunoscut posibilitatea invocării dreptului la domiciliu pentru o casă pe care reclamanţii, deşi locuiau în mod statornic în Londra, o aveau în insula anglo-normandă Guernesey din Marea Mânecii, casă pe care proprietarii o părăsiseră de aproape 18 ani pentru a o închiria şi în care autorităţile locale le-au refuzat reinstalarea la împlinirea vârstei de pensionare[30]. Ilustrativă în acest sens este şi cauza Demades contra Turcia, în care reclamantul invoca încălcarea inviolabilităţii unei case de vacanţă pe care nu o mai utilizase de mulţi ani. În motivarea soluţiei, Curtea a considerat că noţiunea de „domiciliu” trebuie să primească o interpretare extensivă şi poate să includă şi reşedinţasecundară sau casa de vacanţă a unei persoane, întrucât persoana în cauză dezvoltă legături emoţionale puternice cu acea casă[31]. Noţiunea de „domiciliu”, înţeleasă în mod nuanţat, cuprinde, de asemenea, o rulotă pe care o persoană nomadă o foloseşte ca locuinţă[32]. În acest sens, o soluţie interesantă a pronunţat instanţa europeană în cauza Connors contra Marea Britanie, unde a decis aplicabilitatea art. 8, deşi reclamantul nu şi-a pierdut dreptul de a folosi rulota, ci doar dreptul de a o parca pe o parcelă de teren[33]. Cu toate că în aceste circumstanţe particulare o caravană a putut fi asimilată domiciliului, nu la fel au stat lucrurile în cazul unui autoturism staţionat pe un drum public[34]. De asemenea, Curtea relevă că ar însemna „forţarea” acestei noţiuni prin extinderea ei până la a include un teren pe care se intenţionează construirea unei case pentru a fi locuită sau, cu atât mai mult acest termen nu poate fi interpretat ca acoperind o regiune natală şi unde există rădăcini familiale, dar unde nu se mai locuieşte[35]. Interpretarea extensivă a noţiunii de „domiciliu”, a determinat judecătorii europeni să lărgească protecţia prevăzută de art. 8 din Convenţie la sediile profesionale ale unei persoane juridice[36]. După cum s-a afirmat în doctrină, beneficiară a drepturilor consacrate de art. 8 este, în principiu, doar o persoană fizică, iar extinderea dreptului la respectarea inviolabilităţii domiciliului şi în ceea ce priveşte persoana juridică constituie o situaţie de excepţie[37]. Aşadar, deşi e titulară a acestui drept, persoana juridică nu beneficiază de protecţie decât în considerarea faptului că în localurile sale, persoane fizice îşi desfăşoară o mare parte a vieţii lor private[38]. În cauza Niemietz contra Germania, reclamantul, avocat, s-a plâns că percheziţia efectuată de autorităţile judiciare la cabinetul său constituie o ingerinţă nejustificată aacestora în exerciţiul dreptului său la domiciliu, protejat de art. 8[39]. Guvernul german contestă în faţa Curţii existenţa unui amestec, susţinând că art. 8 face o distincţie clară între viaţa privată şi domiciliu pe de o parte, şi localurile profesionale pe de altă parte. În motivarea sa, Curtea arată că noţiunea de „home”, ce figurează în textul englez la art. 8, admite a se extinde în unele state contractante, printre care şi Germania, la localurile profesionale. O asemenea interpretare, precizează Curtea, corespunde pe deplin cu versiunea franceză, deoarece termenul „domiciliu” are o conotaţie mai largă decât „home” şi poate include, spre exemplu, biroul unei persoane care exercită o profesiune liberală. De altfel, stabilirea unor distincţii precise ar putea cauza neplăceri: o persoană poate desfăşura „acasă” activităţi legate de o profesie sau de comerţ, iar la birou sau la localul profesional, activităţi de ordin personal. Înainte de hotărârea Niemietz, Curtea pornise deja pe această cale, dar într-un caz particular, întrucât era vorba despre o percheziţie efectuată la domiciliul unei persoane fizice, dar care era în acelaşi timp şi sediul unei societăţi comerciale sub patronatul acesteia[40]. În prelungirea unei interpretări dinamice oferită noţiunii de „domiciliu” şi a drepturilor recunoscute societăţilor, Curtea recunoaşte expres că art. 8 garantează, în anumite circumstanţe, un drept la inviolabilitatea sediului social al unei persoane juridice, a agenţiei sale sau a spaţiilor sale profesionale[41]. S-a susţinut în doctrină, că începând cu această hotărâre, nu se mai pune problema prelungirilor sociale şi profesionale ale indivizilor, întrucât, domiciliul unei persoane juridice face obiectul unei protecţii autonome a art. 8[42], asistând astfel la consacrarea unei „vieţi private comerciale”[43]. Un alt argument în susţinerea acestei poziţii îl constituie acela că art. 8 vorbeşte despre orice persoană care are dreptul la domiciliu, fără a distinge între persoane fizice şi juridice[44]. Totuşi, în ceea ce priveşte acest aspect, trebuie să ţinem seama de soluţia pronunţată de Curte într-o decizie[45] ulterioară cauzei Societăţile Colas Est şi alţii contra Franţa. În motivarea acestei cauze, Curtea aminteşte că noţiunea de „domiciliu” poate face obiect al unei concepţii extensive şi poate fi legată şi de localurile profesionale. Cu toate acestea, o exploatare agricolă specializată în creşterea porcilor şi adăpostind câteva sute de animale ar putea fi, doar cu multă dificultate, numită „domiciliu”, chiar profesional al unei persoane[46]. Astfel, Curtea a decis că art. 8 nu este incident în speţă, ci s-ar fi aplicat doar în raport de localurile administrative, unde îşi desfăşurau viaţa profesională angajaţii săi. Aşadar, având în vedere cele expuse, ne raliem în continuare opiniei potrivit căreia, protecţia inviolabilităţii domiciliului este recunoscută persoanelor juridice doar în considerarea faptului că în localurile sale, persoane fizice îşi desfăşoară o mare parte a vieţii lor private[47]. B. «Domiciliul» în dreptul intern român După cum am precizat, noţiunea de „domiciliu” are în sensul Convenţiei o semnificaţie autonomă, ce nu se suprapune peste sistemele de drept intern ale statelor membre. În legislaţia română, în vederea unei adecvate ocrotiri, dispoziţia incriminatoare a dat noţiunii de „domiciliu” un înţeles mai larg decât cel întâlnit în vorbirea obişnuită, subliniindu-se că ocrotirea domiciliului nu priveşte locuinţa considerată în materialitatea sa, ci faptul că acest imobil este ocupat de o persoană, a cărei liniştită folosinţă se cuvine respectată[48]. În dreptul constituţional, respectiv penal, noţiunea de „domiciliu” are o accepţiune diferită de cea pe care i-o dă dreptul civil. Se ştie că în dreptul civil, domiciliul unei persoane fizice este acolo unde ea îşi are locuinţa sa statornică şi principală. În dreptul constituţional, noţiunea de domiciliu are o accepţiune largă, cuprinzând practic atât domiciliul în sensul dreptului civil, cât şi reşedinţa unei persoane fizice, incluzândorice loc unde trăieşte o persoană şi familia sa: camera în care doarme, camerele unde trăieşte persoana fizică, dependinţele, curtea, grădina, garajul sau orice loc împrejmuit ţinând de ele[49]. Astfel, în practica judiciară s-a decis că există violare de domiciliu şi atunci când o persoană a pătruns fără drept prin escaladare într-o cameră în care locuiau mai multe fete, într-un internat şcolar, chiar dacă imobilul aparţinea unei unităţi publice[50]; la fel, dacă soţul despărţit de soţia sa şi cu domiciliul flotant în altă parte pătrunde fără drept în fosta locuinţă comună[51]. Tot aşa, s-a motivat că inculpatul, pătrunzând în grădina împrejmuită a părţii vătămate, care ţinea de locuinţa acesteia, a comis infracţiunea de violare de domiciliu, ca urmare, nu este fondată susţinerea recurentului că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni, deoarece nu a pătruns în locuinţa părţii vătămate, ci în grădina acesteia[52]. În doctrina penală română, de asemenea, s-a interpretat că noţiunea de „locuinţă” nu se limintează la imobilele (casă, apartament, cameră) construite anume pentru a fi folosite ca domiciliu, în sfera acestei noţiuni intrând orice construcţie în care o persoană înţelege să-şi trăiască viaţa, chiar dacă nu ar putea servi în mod normal acestui scop (de exemplu, cabană, bordei, barcă cu cabină de locuit)[53]. Legea penală nu asociază noţiunii de „domiciliu” ideea de continuitate, permanenţă, astfel că se consideră domiciliu încăperea ocupată pentru scurt timp sau în mod pasager de către o persoană (camera închiriată într-o staţiune, în timpul concediului, odaia dintr-un hotel, chiar dacă şederea este numai de o zi sau de o noapte)[54]. Totuşi, imobilul gol, neocupat sau care nu a fost încă ocupat, deşi s-a încheiat un contract de închiriere în acest sens, nu poate fi susceptibil de violare de domiciliu. Astfel, nu este suficientă simpla destinaţie de locuinţă a unei încăperi, mai este necesar să fie efectiv locuită[55]. Noţiunea de „domiciliu” nu se confundă cu cea de „proprietate”, pentru că în dreptul public o locuinţă este domiciliul persoanei fizice chiar dacă aceasta nu este şi proprietar, dar o ocupă în mod legal (cameră de hotel, cameră de cămin studenţesc). În acest sens, evidenţiem unele soluţii din practica judiciară, când s-a constatat existenţa infracţiunii de violare de domiciliu dacă proprietarul pătrunde în locuinţa chiriaşului fără voia acestuia, înainte ca hotărârea care îl obliga pe chiriaş să-i predea posesia imobilului să fi fost pusă în executare[56] ori dacă chiriaşul avea ordin de repartiţie asupra camerei[57]; tot astfel, dacă proprietarul intră ilegal într-o dependinţă folosită de chiriaş şi o demolează[58]. Aşadar, chiriaşului i se protejează dreptul la inviolabilitatea domiciliului chiar împotriva intruziunilor exercitate de către proprietar, acest drept fundamentându-se mai mult pe respectul personalităţii umane, decât pe dreptul de proprietate[59]. De aceeaşi orientare a fost şi Curtea Constituţională care, fiind sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a articolului ce garantează inviolabilitatea domiciliului, a arătat că aceste dispoziţii nu sunt contrare prevederilor constituţionale ale art. 44 ce garantează dreptul de proprietate privată. Astfel, textul incriminează, indiferent de titular şi de forma de proprietate sau posesie legală, pătrunderea fără drept în domiciliu, fără consimţământul persoanei care le foloseşte, sau refuzul de a le părăsi la cererea acesteia, prin aceasta neîncălcîndu-se principiul constituţional al garantării dreptului de proprietate[60].   Capitolul II. Conţinutul dreptului la inviolabilitatea domiciliului Secţiunea 1. Protejarea caracterului secret al vieţii dinăuntrul domiciliului Cu privire la drepturile relative la un domiciliu pe care le protejează art. 8, menţionăm mai întâi faptul că acesta vizează caracterul secret al vieţii dinăuntrul domiciliului[61]. Locuinţa constituie spaţiul unde libertatea persoanei trebuie să se poată manifesta în toată plenitudinea sa, astfel încât orice act ce scoate la lumină ceea ce se petrece în spatele uşilor sau orice act prin care aspecte aflate în interiorul acesteia ajung la cunoştinţa altor persoane, fără voia titularului lor, atrag incidenţa dispoziţiilor art. 8[62]. Astfel, într-o speţă, Curtea a decis că, deşi scopul percheziţiei era relevarea unor aspecte ale vieţii fiicei reclamantei, pătrunderea forţată în locuinţa reclamantei a înlăturat secretul realităţilor din casă, astfel încât art. 8 este aplicabil[63]. Pe de altă parte, efectuarea unei percheziţii în localurile societăţii reclamante, desfăşurată în prezenţa mai multor reprezentanţi ai presei, care au oferit imagini de la percheziţie imediat după realizarea acesteia, nu a fost calificată drept o ingerinţă în drepturile garantate de art. 8[64]. Constatând legalitatea şi necesitatea percheziţiei, în legătură cu faptul că televiziunea a transmis imagini de la percheziţie la doar două ore de la debutul acesteia, Curtea consideră că nu există nicio probă care să demonstreze că autorităţile judiciare şi-ar fi încălcat obligaţia sa de discreţie. Unicul motiv că presa a divulgat informaţii relative la percheziţie nu constituie, prin sine, o atingere a dreptului la inviolabilitatea domiciliului. Secţiunea 2. Posibilitatea oricărei persoane de a-ş i utiliza domiciliul Pentru a garanta efectivitatea aplicabilităţii sale, art. 8 impune, de asemenea, posibilitatea oricărei persoane de a avea acces la domiciliul său, în vederea locuirii[65]. De remarcat este hotărârea Curţii din cauza Gillow contra Regatul Unit, în care petiţionarilor le-a fost încălcat dreptul de a locui în propria lor casă. Astfel, după o perioadă de 19 ani de locuit în străinătate, soţii Gillow se hotărăsc să revină pentru a locui în casa lor construită în insula britanică Guernesey, lucru care însă le este interzis de autorităţile dinrespectivul stat. Serviciul de fond locativ îi informează că nu mai au calitatea de a locui acolo datorită adoptării unei legi asupra controlului locuinţei şi că au nevoie de un permis de la aceleaşi servicii pentru a-şi ocupa casa, toate cererile în acest sens fiindu-le însă respinse. Analizând starea de fapt, Curtea constată că ingerinţele autorităţilor în exercitarea dreptului la respect pentru domicliu erau prevăzute de lege, urmăreau un ţel legitim şi erau necesare într-o societate democratică, doar că nu s-a ţinut seama de situaţia particulară a petiţionarilor. Astfel, ei şi-au construit casa pentru a locui în ea împreună cu familia, închiriind-o timp de 18 ani unor persoane acceptate de către serviciul de fond locativ, ei au contribuit la fondul imobilar din Guernesey, iar la întoarcerea lor în insulă, ei nu aveau un alt domiciliu în Regatul Unit sau în altă parte. Aşadar, refuzul serviciului de fond locativ de a le acorda proprietarilor permisiunea de a locui în casa lor din insulă a fost calificat de către Curte disproporţionat, art. 8 fiind violat[66]. Tot în acest sens, Curtea a fost sesizată cu numeroase plângeri formulate de către ciprioţii greci împotriva Turciei, plângeri ce îşi au originea în politica şi practica din „Republica Turcă a Ciprului de Nord”, o problemă vastă care vizează un mare număr de persoane. Astfel, imposibilitatea pentru o persoană deplasată, de origine cipriotă greacă, de a avea acces şi de a folosi casa care constituie domiciliul său, situată în partea de nord a Ciprului, în urma operaţiunilor militare ale Turciei, o perioadă mai lungă de timp, constituie o violare continuă a dreptului la respectarea domiciliului şi a dreptului de proprietate[67]. Aşa cum am precizat, art. 8 devine aplicabil ori de câte ori o persoană este împiedicată să aibă acces la locuinţa sa. Acest drept nu se confundă neapărat cu cel de proprietate, pentru că există situaţii în care dreptul de proprietate să fie recunoscut, însă aceasta să nu îl poată utiliza[68]. Astfel, într-o cauză, deşi reclamanta deţinea o hotărâre judecătorească de evacuare a unui terţ ce folosea ilicit casa, ea a fost în imposibilitate dea-şi utiliza domiciliul pentru o lungă perioadă de timp, datorită dificultăţilor sistemului juridic de a surmonta obstacolele în executarea deciziei în evacuare[69]. Curtea a subliniat, de asemenea, că art. 8 este incident şi în situaţia în care o persoană deşi poate pătrunde în domiciliul său, nu îl poate utiliza în mod adecvat, fiind grav perturbată de anumiţi factori exteriori. Astfel, instanţa europeană a decis aplicabilitatea art. 8 în situaţia în care imposibilitatea utilizării normale a locuinţei reclamantei a fost determinată de zgomotul foarte puternic produs de o discotecă în aer liber aflată în apropiere[70]. În motivarea sa, Curtea a arătat că individul are dreptul la respectarea domiciliului său, privit nu doar ca dreptul la un simplu spaţiu fizic, dar şi ca cel la folosirea, în deplină serenitate, a respectivului spaţiu. Atingerile aduse dreptului la respectarea domiciliului vizează nu numai atingerile materiale sau corporale, dar şi cele imateriale sau incorporale. Posibilitatea utilizării liniştite a locuinţei este afectată şi de poluarea sonoră datorată exploatării unui aeroport în vecinătatea domiciliului reclamanţilor[71]. Sub acest aspect, dreptul persoanei la utilizarea locuinţei sale ţine însă mai mult de dreptul la un mediu înconjurător sănătos, nepoluat, în care persoana să se poate bucura de ambianţa domiciliului său, motiv pentru care îl vom analiza îndeobşte în cadrul secţiunii destinate acestei teme. Pe de altă parte, fosta Comisie a apreciat că nu e afectată posibilitatea unei persoane de a utiliza domiciliul, dacă aceasta continuă a primi, împotriva voinţei sale, pliante publicitare din partea unei societăţi care distribuie tichete de abonament pentru transportul în comun. În această ipoteză, reclamantul nu e afectat în dreptul său de a se bucura de liniştita folosinţă a locuinţei, el putând cu uşurinţă ignora aceste informaţii comerciale, protejate de altfel de dispoziţiile art. 10 din Convenţie[72]. Secţiunea 3. Dreptul la un domiciliu Consacrat de către Curte ca un drept ce ţine de „siguranţa şi bunăstarea personală”[73], respectul domiciliului este o formă specială de protecţie a vieţii private şi de familie. Într-adevăr, ca regulă, viaţa privată a persoanei se dezvoltă prin raportare la domiciliul său, spaţiul unde îşi trăieşte sub aspectul cel mai intim existenţa. În aceste circumstanţe, este evident că pentru normala dezvoltare a vieţii private şi familiale, existenţa unei locuinţe este un aspect primordial. În acest sens s-a pronunţat şi Curtea, care în jurisprudenţa sa nu se mai raportează doar la dreptul la inviolabilitatea domiciliului, ci la dreptul la existenţa unui domiciliu[74]. Acest fapt este relevat în hotărârea Velosa Barreto contra Portugalia, în care judecătorii europeni apreciază că în cazul în care o legislaţie naţională interzice unui proprietar să rezilieze contractul de închiriere a casei sale pentru a locui acolo cu familia sa, această ingerinţă este admisibilă. În fapt, această ingerinţă urmăreşte un scop legitim, respectiv protecţia socială a locatarilor, ce în definitiv, tinde să promoveze „bunăstarea economică a ţării”[75]. Recunoaşterea de către Curte a dreptului la o locuinţă este însă cel mai vizibil evidenţiată într-o cauză pronunţată recent împotriva României[76]. În fapt, în seara zilei de 20 septembrie 1993, în satul Hădăreni, s-a declanşat o încăierare între trei bărbaţi de origine rromă şi un român, în cursul căreia fiul celui din urmă care a intervenit a decedat, fiind înjunghiat de unul dintre rromi. Cei trei rromi au fugit şi s-au refugiat în casa unui vecin. O mulţime compactă, printre care se aflau şi membri ai poliţiei locale, inclusiv şeful de post, s-a adunat în exteriorul casei somându-i să iasă. Când fraţii au refuzat, mulţimea a dat foc casei. Reclamanţii au afirmat că ofiţerii de poliţie prezenţi nu au făcut nimic pentru a opri atacurile, ci dimpotrivă, ei au incitat oamenii la distrugerea şi incendierea şi a altor case aparţinând comunităţii rrome din sat. A doua zi, 13 din aceste case au fost distruse, dintre care 7 aparţineau reclamanţilor. O mare parte a bunurilor personale au fost, de asemenea, distruse. Ulterior, Guvernul român a alocat fonduri pentru reconstrucţia caselor distruse. Opt dintre ele au fost reconstruite, dar reclamanţii au oferit poze din care reiese că acestea nu pot fi locuite: au găuri în pereţi, iar acoperişulnu este terminat. Trei case nu au mai fost refăcute. Conform susţinerilor reclamanţilor, după evenimentele din 1993, aceştia au fost constrânşi să locuiască în gunoaie, în case de carton fără ferestre, în frig şi în condiţii de promiscuitate extreme. Curtea a stabilit că nu are competenţa temporală de a se pronunţa cu privire la plângerile legate de distrugerea caselor reclamanţilor, întrucât la data evenimentelor România nu ratificase Convenţia. Totuşi, actele agenţilor statului au avut repercusiuni directe asupra drepturilor reclamanţilor, care, în lipsa unei locuinţe, au fost nevoiţi să locuiască în împrejurări deplorabile. Astfel, ţinând seama de condiţiile de viaţă, în special mediul supraaglomerat şi nesănătos şi efectele acestuia în detrimentul sănătăţii şi stării de bine a reclamanţilor, în conjuncţie cu perioada extinsă pe parcursul căreia reclamanţii au trebuit să trăiască în astfel de condiţii şi atitudinea generală a autorităţilor[77], Curtea a atras responsabilitatea statului bazându-se pe chestiuni ce ţin de dreptul petiţionarilor la respectul vieţii private şi al domiciliului[78]. Aşadar, din cele precizate, rezultă suficient de clar faptul că art. 8 include dreptul la o locuinţă[79]. Subliniem faptul că judecătorii europeni au decis incidenţa art. 8 nu în considerarea distrugerii caselor, deoarece nu aveau competenţa temporală să se pronunţe, ci în considerarea faptului că, din cauza unor omisiuni ale statului, reclamanţii nu au avut un acoperiş decent deasupra capului[80]. Ulterior acestei hotărâri, instanţa europeană a mai fost sesizată cu plângeri formulate de către reclamanţi români, supuşi unor tratamente similare celor expuse în cauza precedentă[81]. În aceste situaţii însă, deşi Curtea recunoaşte natura foarte gravă şi sensibilă a încălcărilor reclamate, ţinând seama şi de existenţa unei hotărâri definitive pe fond în cazul Moldovan şi alţii, nu este convinsă de utilitatea unei alte hotărâri pe fond. Aşadar, arătându-se satisfăcută de natura recunoaşterilor cuprinse în declaraţia unilateralăa Guvernului Român[82] precum şi de ansamblul şi extinderea diferitelor angajamente la care se face referire acolo, împreună cu suma compensaţiei propuse, în baza art. 37 alin. (1) din Convenţie, Curtea consideră că nu se mai justifică să se continue examinarea solicitării. Secţiunea 4. Dreptul de a te bucura de ambianţa domiciliului tău într-un mediu înconjurător sănătos O asigurare operativă a respectului datorat domiciliului presupune, de asemenea, dreptul de a trăi într-un mediu înconjurător care să asigure oricărei persoane posibilitatea de a se bucura de ambianţa locuinţei sale. Convenţia nu garantează in terminis dreptul la mediu, însă mecanismul „protecţiei indirecte” permite organelor de control să protejeze, indirect, dreptul persoanei la mediu sănătos în cazul în care o atingere adusă acestuia încalcă un drept garantat de Convenţie[83]. Astfel, pentru ca art. 8 să devină incident, trebuie ca reclamantul să demonstreze faptul că tulburarea adusă mediului a produs sau ar putea să producă inconveniente grave asupra situaţiei sale[84]. Prima afirmare netă a principiului integrării dreptului la un mediu înconjurător sănătos, în domeniul de aplicabilitate al art. 8, ca o componentă a garantării dreptului la viaţă privată, se regăseşte în hotărîrea Curţii pronunţată în cauza Lopez Ostra contra Spania. Aici, Curtea precizează expres că atingerile grave aduse mediului pot afecta bunăstarea unei persoane şi o pot lipsi de bucuria folosirii domiciliului său, dăunând vieţii sale private şi de familie, fără ca prin aceasta să-i pună în mare pericol sănătatea[85]. În speţă, domiciliul reclamanţilor se afla în imediata apropiere a unei staţii de procesare a deşeurilor (staţie ce fusese construită tocmai pentru a rezolva problema poluării industriale), care degaja gaze toxice. Situaţia continuă – pe parcursul a cinci ani – i-a determinat în final pe reclamanţi să-şi părăsească domiciliul şi să se mute într-un apartament, pe cheltuiala autorităţilor locale. Totuşi, Curtea a stabilit că statul reclamantîn ciuda marjei de apreciere care îi este recunoscută- nu a ştiut să menţină un echilibru just între interesul bunăstării economice a oraşului Lorca (să dispună de o staţie de epurare) şi folosirea efectivă de către petiţionară a dreptului la respect pentru domiciliu şi pentru viaţa sa privată şi de familie[86], prin urmare, art. 8 a fost încălcat. Hotărîrea Curţii în cauza Lopez-Ostra a ataşat pe cale jurisprudenţială problematica protecţiei mediului, tehnicii obligaţiilor pozitive, care prevede punerea în sarcina statelor-părţi ale Convenţiei a obligaţiei de a adopta măsurile necesare destinate să asigure efectivitatea drepturilor protejate, inclusiv contra acţiunilor negative ale terţilor. Aceasta oferă mijlocul de a sancţiona atingerile aduse mediului care îşi găsesc sursa în carenţa puterilor publice şi/ori în fapta particularilor[87]. Sublinem aici faptul că art. 8 beneficiază de aşa-numita „aplicare pe orizontală”[88], astfel statele sunt obligate să ia măsurile necesare pentru garantarea dreptului la un mediu sănătos, măsuri ce trebuie să fie concrete şi efective, nu doar teoretice şi declarative şi aceasta chiar atunci când e vorba de relaţii între persoane private. În speţă, Spania este astfel condamnată pentru omisiunea de a interveni în viaţa societăţii private, a cărei activitate afecta dreptul persoanelor ce locuiau in zonă de a se bucura de respectul datorat domiciliului şi vieţii private[89]. Această construcţie pretoriană a fost consolidată apoi prin hotărârea dată în cauza Guerra şi alţii, în care s-a stabilit că emisiile nocive ale unei uzine chimice au o incidenţă directă asupra dreptului protejat prin art. 8, afectând aşadar liniştita utilizare a domiciliului[90]. Italia încalcă astfel art. 8 pentru că autorităţile naţionale nu au furnizat reclamanţilor informaţii esenţiale cu privire la riscurile majore de poluare, cauzate de construirea unei uzine chimice în apropierea locuinţei acestora. Aşadar, statele au obligaţia pozitivă nu numai de a lua măsuri pentru a face să înceteze ori să se reducă atingerile aduse mediului, dar şi să furnizeze persoanelor în cauză informaţii despre riscurile grave de poluare[91]. Într-o altă hotărîre, Curtea a statuat că obligaţia pozitivă a Statului de a lua toate măsurile rezonabile şi adecvate pentru protejarea drepturilor cetăţenilor presupune, în primul rând, adoptarea unui cadru legislativ şi administrativ în vederea prevenirii eficace a prejudiciilor asupra mediului şi asupra sănătăţii umane[92]. În acest domeniu, merită a fi menţionată o speţă deosebit de interesantă, în care Curtea a stabilit aplicabilitatea art. 8, deşi daunele pentru sănătatea reclamanţilor nu se produseseră încă[93]. În fapt, în zona în care reclamanţii îşi aveau domiciliul, urma să se dezvolte o mină de aur care utiliza în procesul tehnologic cianuri de potasiu, iar mai multe rapoarte independente au stabilit riscuri majore pentru sănătatea locuitorilor ce rezultau din utilizarea acestor tehnici. De aceea, licenţa de exploatare a minei este anulată de instanţă la cererea locuitorilor, ulterior însă, Guvernul autorizând continuarea activităţilor miniere. În motivarea sa, Curtea aminteşte că, într-o cauză privind deciziile statului având incidenţă asupra chestiunilor de mediu, examinarea pe care ea o poate face include două aspecte: unul de apreciere a conţinutului material al deciziilor autorităţilor naţionale, în vederea verificării compatibilităţii cu art. 8, şi unul privind procesul decizional, în scopul de a verifica dacă interesele indivizilor au fost luate în calcul în mod corespunzător. Curtea precizează în cauză că, în materiile complexe de politică de mediu şi economică, procesul decizional trebuie să includă realizarea de anchete şi studii corespunzătoare, apte să prevină şi să evalueze efectele activităţilor ce pot aduce atingere mediului şi drepturilor indivizilor, permiţând astfel un just echilibru între diferitele interese concurente[94]. Este indubitabilă importanţa dreptului de acces al publicului la concluziile acestor studii precum şi la orice informaţie susceptibilă să le permită evaluarea pericolului la care sunt expuşi[95]. De asemenea, indivizii interesaţi trebuie să poată contesta deciziile sau omisiunile în faţa instanţelor, dacă apreciază că interesele sau observaţiile lor nu au fost suficient avute în vedere în procesul decizional. În cauză, au fost realizate studii şi populaţia a fost informată, dar hotărârea judecătorească de suspendare a licenţei de exploatare nu a fost executată de administraţia publică decâtdupă 4 luni de la comunicare, iar ulterior, Guvernul a autorizat continuarea activităţilor, printr-o decizie ce nu a fost publicată. Autorităţile au lipsit astfel de orice efect util garanţiile procedurale de care dispuneau reclamanţii. De asemenea, într-o cauză ceva mai recentă[96], Curtea a stabilit că expunerea reclamantei la deşeuri industriale toxice peste limita admisă în aer, pentru o perioadă lungă de timp şi cu ştiinţa autorităţilor, a afectat calitatea vieţii acesteia într-o măsură suficientă pentru a invoca încălcarea art. 8. Statul nu şi-a îndeplinit astfel obligaţia de a asigura justul echilibru, privilegiind dezvoltarea economică a zonei, în detrimentul bunăstării persoanei[97]. În raport de poluările fonice, reţin atenţia îndeosebi cele produse prin exploatarea aeroporturilor situate în apropierea locuinţelor persoanelor. Astfel, Curtea a admis într-o cauză[98] că zgomotul produs de avioane a redus calitatea vieţii private a reclamanţilor şi liniştea căminului, însă luând în considerare importanţa economică majoră a aeroportului, plus măsurile ce fuseseră luate pentru a diminua lipsa confortului populaţiei afectate de aceste activităţi, a statuat că nu există motive pertinente care să dea naştere unei violări a art. 8 din Conveţie. Îndeobşte în acest domeniu, interesele economice puternice ale statelor, în sensul permiterii dezvoltării industriale şi economice, au condus la o jurisprudenţă care le admite statelor o marjă de apreciere extrem de importantă în materie. În acest sens, precizăm soluţia dată de Curte într-o cauză relativ recentă, unde a stabilit că reglementarea adoptată în vederea protejării riveranilor contra zgomotelor cauzate de zborurile de noapte de pe aeroportul Heathrow este „pe ansamblu rezonabilă”[99]. Aşadar, considerând că este vorba despre o problemă de politică generală, Curtea renunţă la exercitarea unui control strict de proporţionalitate în ceea ce priveştenecesitatea măsurilor de adoptat în materie de protecţie a mediului şi îi recunoaşte statului o marjă largă de apreciere în această materie[100]. Aşa cum am arătat, poluările chimice şi fonice afectează calitatea vieţii persoanelor şi implicit posibilitatea de a se bucura în deplină serenitate de ambianţa domiciliului lor. Cu toate acestea, Curtea nu acordă un „statut special drepturilor omului legate de mediu”[101], însă analiza obligaţiilor statelor în materie, impune concluzia că ele privesc atât dreptul la viaţă privată şi familială, cât şi dreptul la domiciliu, respectarea tuturor presupunând, printre altele, şi asigurarea unui mediu înconjurător sănătos[102].Aşa cum mai procedase şi în alte domenii, Curtea a adaptat interpretarea art. 8 la evoluţia societăţii şi a problemelor sale, pentru a garanta efectiv drepturile recunoscute de acesta. În ceea ce priveşte legislaţia României, dreptul la un mediu sănătos este consacrat şi garantat ca un principiu constituţional[103]. Necesitatea îndeplinirii angajamentelor asumate de ţara noastră în procesul de integrare europeană a determinat adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului 195/2005[104]. Acest act normativ consacră o serie de principii apte să garanteze cel puţin în plan legislativ îndeplinirea obligaţiilor pozitive ale statului, conform exigenţelor Curţii: principiul precauţiei în luarea deciziilor, informarea şi participarea publicului la luarea deciziilor, accesul la justiţie în probleme de mediu etc. Totodată, se recunoaşte oricărei persoane dreptul la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic, statul garantând în acest scop: accesul la informaţia privind mediul, cu respectarea condiţiilor de confidenţialitate prevăzute de legislaţia în vigoare, consultarea în procesul de luare a deciziilor privind dezvoltarea politicii şi legislaţiei de mediu, dreptul de a se adresa, direct sau prin intermediul organizaţiilor pentru protecţia mediului,autorităţilor administrative şi/sau judecătoreşti, după caz, în probleme de mediu[105]. Aşa cum se poate observa, cadru legislativ există. Cu toate acestea, autorităţile române nu au reuşit să asigure în mod corespunzător efectivitatea punerii în practică a acestuia, având în vedere hotărîrea recent pronunţată în cauza Tătar c. României[106], prin care statul român este condamnat pentru prima dată într-un caz legat de protecţia mediului. În fapt, reclamanţii s-au adresat Curţii europene invocând încălcarea art. 2 din Convenţie, susţinând că procedura tehnologică folosită de S.C. Aurul Baia Mare S.A. le pune în pericol viaţa. Societatea Aurul, la care este acţionar şi statul, a obţinut în anul 1998 o autorizaţie de exploatare a aurului în Baia Mare, procesul tehnologic folosit implicând utilizarea cianurii de sodiu. Unul dintre punctele de prelucrare ale societăţii comerciale se afla în apropierea locuinţei reclamanţilor. La data de 30 ianuarie 2000 s-a produs în zonă un accident ecologic, în urma căruia cel puţin într-un anumit interval de timp, au fost prezente în mediu şi mai ales în proximitatea locuinţei reclamanţilor diferite elemente poluante (cianuri, plumb, zinc), ale căror concentraţii depăşeau nivelul admis de normele interne şi internaţionale. Cu toate că la originea acestui accident se afla sociatatea Aurul, activitatea sa industrială nu a fost stopată de autorităţi, continuând să utilizeze aceeaşi tehnologie. Reclamanţii s-au plâns de faptul că autorităţile române nu au reglementat de o manieră eficace folosirea cianurii şi a altor subsanţe toxice de către societate în procesul de extragere a aurului şi, în plus, au reclamat pasivitatea autorităţilor cu privire la această situaţie. Curtea a reţinut că situaţia de fapt expusă de reclamanţi intră în sfera de aplicare a art. 8 din Convenţie. Curtea a menţionat că, spre deosebire de alte situaţii similare, în care reclamanţii îşi întemeiau doleanţele pe deciziile judecătoreşti care admiteau că activităţile în curs erau periculoase pentru mediu şi pentru sănătatea populaţiei[107], pe decizii administrative care declarau aceste activităţi incompatibile cu normele de studiu[108] sau pe rapoarte accesibile publicului care indicau un anumit grad de poluare a unei activităţi[109], în speţă, se confruntă cu o dificultate datorată absenţei oricărei decizii interne sau a oricărui altdocument oficial, care să evidenţieze într-un mod suficient de explicit gradul de pericol pe care îl reprezenta activitatea societăţii Aurul aupra mediului şi asupra sănătăţii umane. În motivarea hotărârii, Curtea a constatat că statul a emis autorizaţia de funcţionare a S.C. Aurul Baia Mare S.A. fără a efectua investigaţii prealabile şi satisfăcătoare pentru a clarifica în ce măsură activitatea acesteia era periculoasă pentru mediu şi pentru sănătatea persoanelor care locuiau în zona în care urma să îşi desfăşoare activitatea. Mai mult, au permis acestei societăţi să funcţioneze şi după accidentul din ianuarie 2000, încălcând principiul precauţiei, care ar fi impus o restricţionare a activităţii atât timp cât existau serioase îndoieli cu privire la siguranţa procesului tehnologic. De asemenea, în ansamblul obligaţiilor pozitive rezultate din art. 8 din Convenţie, Curtea reţine importanţa dreptului publicului de a fi informat, implicând accesul la concluziile studiilor preliminare de impact asupra mediului precum şi la informaţiile de natură a evalua pericolul la care pot fi expuse persoanele[110]. În acest sens, Curtea observă că a avut loc o dezbatere publică, însă participanţii nu au avut acces la concluziile studiului care a reprezentat fundamentul acordării autorizaţiei de funcţionare a societăţii şi nu le-a fost prezentată nici o altă informaţie oficială pe această temă. În plus, participanţii care solicitaseră precizări cu privire la pericolul pe care îl putea reprezenta funcţionarea tehnologiei în cauză nu au obţinut nici un răspuns. Luând în considerare constatările rapoartelor oficiale şi cele ale studiilor de mediu, Curtea a concluzionat că poluarea generată de activitatea uzinei putea cauza o deteriorare a calităţii vieţii riveranilor şi, în special, putea afecta bunăstarea reclamanţilor prin privarea de dreptul de a beneficia de propriul domiciliu, aducând atingere vieţii lor private şi de familie. În consecinţă, România nu şi-a respectat obligaţia de a analiza corespunzător riscurile pe care activitatea companiei miniere le presupunea şi de a lua toate măsurile necesare pentru a asigura dreptul reclamanţilor la respectarea vieţii private şi a domiciliului, în sensul art. 8 din Convenţie. Aşadar, deşi statul român are un cadru legislativ adecvat garantării dreptului persoanei la un mediu înconjurător sănătos pentru a se putea bucura de propriul domiciliu, la aproape 15 ani de la ratificarea Convenţiei, România este condamnată de Curtea de la Strasbourg pentru încălcarea acestui drept, mai exact pentru neîndeplinirea unei serii de obligaţii pozitive. O cauză similară cu cea analizată a pricinuit extrem de recent, pronunţarea unei noi condamnări a României[111], ceea ce ne face să conchidem că autorităţile române nu reuşesc nicidecum să asigure efectivitatea punerii în practică a legislaţiei referitoare la protecţia mediului, pentru a garanta capacitatea persoanelor de a folosi în deplină serenitate locuinţele lor. Capitolul III. Ingerinţe în dreptul la inviolabilitatea domiciliului Secţiunea 1. Percheziţia domiciliară A. Percheziţia domiciliară în viziunea CEDO   Percheziţia domiciliară reprezintă un act procedural ce capătă, în anumite împrejurări o importanţă decisivă în soluţionarea cauzei penale prin obţinerea de probe absolut necesare stabilirii faptelor sau împrejurărilor în care a fost săvârşită infracţiunea precum şi a identificării autorului[112]. Importanţa acestui procedeu se reflectă în faptul că, în interesul general al societăţii, în interesul major al înfăptuirii justiţiei, se permite a se acţiona chiar în condiţiile în care aparent ar însemna o încălcare a inviolabilităţii domiciliului[113]. Astfel, inviolabilitatea domiciliului nu este şi nu poate fi absolută, ea neputând opri cursul justiţiei. Percheziţiile nu sunt, în sine, contrare art. 8 din Convenţie: există, fără îndoială, o ingerinţă a statului, dar dacă sunt reunite condiţiile cerute, Curtea nu va putea constata o încălcare[114]. Astfel, aşa cum am arătat în faza incipientă a lucrării, în măsura în care există o ingerinţă a vreunei autorităţi publice în exercitarea drepturilor reclamantului, Curtea verifică în ce măsură această ingerinţă este acoperită de clauza justificativă prevăzută în al doilea paragraf al art. 8, analizând, pe rând, dacă ingerinţa statului îndeplineşte cele trei condiţii cumulative-să fie prevăzută de lege, să vizeze un scop legitim şi să fie necesară într-o societate democratică. Într-o primă fază, menţionăm că există situaţii în care instanţa europeană a constatat că ingerinţa statului în dreptul la inviolabilitatea domiciliului nu era prevăzută de legea internă. Astfel, întrucât pătrunderea în curte, fără mandat de percheziţie sau dearestare, era posibilă potrivit legislaţiei interne, doar în caz de infracţiune flagrantă, pentru a pune capăt unei infracţiuni sau dacă se afla în urmărirea unui suspect, iar poliţiştii nu s-au aflat în niciuna dintre aceste situaţii, Curtea a stabilit încălcarea art. 8[115]. În acest sens, menţionăm o altă hotărâre în care instanţa europeană a arătat că posibilitatea percheziţiei dispusă de către poliţie era prevăzută de legea internă, cu condiţia ca poliţia să depună mandatul de percheziţie la parchet pentru a fi validat, însă cum acest lucru nu s-a petrecut în speţă, Curtea constată că percheziţia nu a fost prevăzută de legea internă[116]. Admiţând că efectuarea unei percheziţii reprezintă o ingerinţă care, de cele mai multe ori, vizează un scop legitim, anume prevenirea infracţionalităţii[117], instanţa europeană verifică mai intâi dacă legislaţia relevantă şi practica prevăd garanţii suficiente şi adecvate împotriva abuzurilor, iar apoi analizează circumstanţele concrete ale cauzei pentru a determina dacă ingerinţa a fost proporţională cu scopul urmărit[118]. În raport de respectarea condiţiei necesităţii într-o societate democratică a percheziţiilor, Curtea are în vedere anumite elemente, dintre care cel esenţial este controlul judiciar anterior sau posterior al legalităţii măsurii[119]. În mod evident, lipsa unui mandat de percheziţie, care să confere autorităţilor legitimitatea de a intra în domiciliul persoanei, atrage automat nerespectarea art. 8 din Convenţie[120]. Astfel, după cum a precizat Curtea, prin intervenţia unei instanţe de judecată, măsura nu poate fi socotită, decât cu greutate, ca fiind arbitrară[121]. Per a contrario, s-a constatat încălcarea dispoziţiilor art. 8, atunci când percheziţiile s-au efectuat în baza unei legi privind infracţiunile economice, care nu impunea nicio procedură de autorizare sau control judiciar al operaţiunii. Îndeobşte Curtea a statuat că în lipsa unui control judiciar, nuexistă nicio garanţie contra unui eventual abuz şi nicio posibilitate de a determina, în lipsa posibilităţii de arbitrariu, oportunitatea, numărul, durata şi amploarea unei astfel de operaţiuni[122]. Această problemă apare în cadrul protecţiei garantate sediilor profesionale a persoanelor juridice. După cum s-a remarcat şi în doctrină, deşi administraţia fiscală este autorizată să intervină în mod inopinat la domiciliul/sediul unui contribuabil plătitor de TVA, în absenţa oricărui mandat judiciar, nu este certă conformitatea acestui fapt cu cerinţele prevăzute de art. 8[123]. În acest sens a hotărât Curtea şi în cauzele cu privire la vizitele la domiciliu făcute de agenţii vamali, în cadrul unor anchete asupra unor eventuale infracţiuni la legile asupra relaţiilor financiare cu străinătatea[124]. Aici, Curtea nu consideră necesar să tranşeze problema dacă percheziţiile efectuate aveau sau nu o bază legală, întrucât, constată că ingerinţele sunt incompatibile cu art. 8 în alte privinţe. Astfel, admiţând că amestecurile în cauză vizează bunăstarea economică a ţării, Curtea analizează în ce măsură acestea au fost necesare într-o societate democratică. Instanţa europeană recunoaşte serioasele dificultăţi pe care le întâmpină statele în domeniul luptei împotriva evaziunii capitalurilor şi a fugii de impozit, ce necesită recurgerea la anumite măsuri precum percheziţiile, pentru a stabili proba delictelor de schimb şi a urmări pe autori pentru aceasta, însă, mai trebuie, de asemenea, ca legislaţia şi practica lor în materie să ofere garanţii adecvate şi suficiente contra abuzurilor. Aşadar, întrucât în perioada faptelor, administraţia vămilor dispunea de puteri prea largi – ea având o anume competenţă pentru a aprecia singură oportunitatea, numărul, durata şi amploarea operaţiunilor de control şi, mai ales, absenţa unui mandat judiciar, a determinat Curtea să constate violarea art. 8 din Convenţie. Totuşi, există şi situaţii în care Curtea a considerat că lipsa controlului judiciar poate fi acoperită de alte garanţii oferite de legislaţiile interne contra unor percheziţii dispuse sau efectuate în mod arbitrar[125]. În speţă, situaţia este una specială întrucât viza documente cu caracter fiscal, iar subiectul anchetei fiscale nu era reclamantul, ci persoane cărora acesta le acorda consultanţă juridică. Aici, Curtea constată că, şi în lipsacontrolului judecătoresc, legea internă prevedea suficiente garanţii contra arbitrariului: nu permitea ridicarea documentelor care erau protejate de secretul profesional, în cadrul privilegiului avocat-client, iar acest caracter era stabilit de un organ independent de administraţia fiscală. De asemenea, pentru a determina proporţionalitatea unei percheziţii şi, implicit, necesitatea sa într-o societate democratică, Curtea de la Strasbourg ia în considerare mai multe criterii: gravitatea faptei în raport de care se realizează ancheta penală; circumstanţele în care s-a decis realizarea percheziţiei, în special existenţa la acel moment a altor probe cu privire la existenţa infracţiunii; conţinutul şi scopul ordinului de percheziţie, luând în calcul natura localului percheziţionat precum şi măsurile care s-au luat pentru a reduce impactul măsurii la un nivel rezonabil, ţinând cont de posibilele repercusiuni asupra persoanelor afectate de percheziţie[126]. Astfel, Curtea Europeană a reţinut că pătrunderea din eroare, în baza unui mandat de percheziţie, în locuinţa unor persoane care nu aveau nicio legătură cu infracţiunea pentru care s-a desfăşurat urmărirea penală, aspect ce ar fi putut fi verificat cu minime diligenţe din partea organelor de poliţie, constituie o încălcare a art. 8, nefiind satisfăcută cerinţa de proporţionalitate a măsurii cu scopul urmărit[127]. În jurisprudenţa sa, Curtea a precizat că o percheziţie contravine prevederilor art. 8 în măsura în care mandatele de percheziţie sunt redactate în termeni foarte largi: „în scopul căutării şi ridicării tuturor obiectelor sau documentelor utile instrucţiei”[128]. Aşadar, instanţa europeană relevă că mandatul de percheziţie nu cuprindea nici lista infracţiunilor pentru care se declanşase urmărirea, nici o listă a documentelor care să fie căutate şi ridicate, astfel încât ea nu limita deloc puterea anchetatorilor cu privire la efectuarea percheziţiei. De asemenea, s-a constatat că reclamantul a fost absent de la desfăşurarea percheziţiilor şi că anchetatorii nu au redactat nici măcar o listă a actelor ridicate pentru a se putea verifica a posteriori depăşirea limitelor mandatului lor. Potrivit instanţeieuropene, un mandat de percheziţie trebuie să fie însoţit de anumite limite, pentru că ingerinţa pe care acesta o autorizează în dreptul la respectarea domiciliului nu poate fi nelimitată şi, prin urmare, disproporţionată. Aşadar, mandatul de percheziţie trebuie să conţină dispoziţii minimale care să permită un control asupra respectării câmpului de investigaţii determinat de către agenţii care îl execută. Totuşi, Curtea precizează că în anumite ipoteze speciale, precum cazul drogurilor, o prea mare transparenţă a actului de percheziţie poate conduce la inutilitatea acestuia, de aceea, garanţiile procedurale în astfel de ipoteze trebuie să existe mai degrabă ulterior percheziţiei[129]. În acest context, precizăm de asemenea faptul că organele ce efectuează percheziţia trebuie să execute întocmai mandatul emis de către instanţa de judecată, deoarece o interpretare mult prea largă a acestuia poate atrage încălcarea art. 8[130]. După cum am precizat, printre criteriile avute în vedere de Curte în stabilirea proporţionalităţii ingerinţei cu scopul urmărit se află şi gravitatea faptei în raport de care se realizează ancheta penală. Acest aspect a fost relevat într-o hotărâre în care s-a constatat lipsa de necesitate într-o societate democratică a unei percheziţii dispuse pentru anchetarea unei infracţiuni de conducere cu exces de viteză, adică o simplă încălcare a Codului rutier, argumentul decisiv al Curţii fiind gravitatea redusă a faptei[131]. În urma analizării acestor cauze, observăm că, în majoritatea lor, deşi legislaţia internă a statelor membre reglementează în mod accesibil şi previzibil instituţia percheziţiei, iar măsura urmăreşte în cazul concret un scop legitim, cu toate acestea, Curtea constată că nu există proporţionalitate între ingerinţa şi scopul urmărit. B. Percheziţiile efectuate la cabinetele de avocatură După cum am arătat, în vederea acordării unei protecţii maxime beneficiarilor dreptului la inviolabilitatea domiciliului, Curtea a extins aplicabilitatea art.8 şi la sediile profesionale ale unei persoane juridice, acestea fiind protejate în egală măsură împotrivapercheziţiilor. În acest domeniu, ridică anumite discuţii percheziţiile dispuse la sediul unui avocat, cu scopul de a identifica elementele vreunei infracţiuni comise de unul dintre clienţii lui. Considerat o „veritabilă contraforţă în serviciul libertăţilor individuale”[132], avocatul trebuie să dispună de o independenţă totală faţă de puteri şi să fie la adăpost de ameninţări, întrucât exercitarea liberă a drepturilor apărării este o garanţie fundamentală a libertăţilor individuale. Astfel, protecţia eficace a cabinetului acestuia prezintă o importanţă capitală. Ingerinţele efectuate în biroul unui avocat pot avea repercusiuni asupra protejării secretului profesional şi încrederii care trebuie să existe între clienţi şi apărătorii lor, ceea ce implicit, dăunează bunei administrări a justiţiei şi deci, drepturilor garantate de art. 6 din Convenţia europeană[133]. Astfel, Curtea de la Strasbourg a opinat că percheziţia efectuată la sediul unui avocat, în urma căreia au fost ridicate înscrisuri şi hard disk-ul calculatorului, ce conţineau date privind viaţa privată a clienţilor, nu poate fi considerată ca fiind prevăzută de lege în absenţa unor reglementări care să specifice, cu un anumit grad de precizie, condiţiile în care documentele confidenţiale pot fi obiect al căutării şi ridicării în procedura percheziţiei[134]. O asemenea carenţă este de natură să lipsească pe reclamant de minimul grad de protecţie la care este îndreptăţit potrivit principiului statului de drept într-o societate democratică. De asemenea, tot în această materie, Curtea a constatat încălcarea art. 8 în condiţiile în care avocatul nu era suspectat sau acuzat de săvârşirea unei infracţiuni, iar documentele ridicate aveau legătură cu infracţiunile de care erau acuzaţi clienţii săi în dosarul în care fusese dispusă percheziţia[135]. Termenii excesivi de largi ai mandatului de percheziţie au dat organelor de poliţie puteri nelimitate pentru a determina ce document era relevant pentru urmărirea penală şi au permis acestora să ridice acte în legătură cu activitatea economică a două companii private, agenda personală a reclamantului, hard disk-ul calculatorului, procuri date de clienţi pentru a fi reprezentaţi în cadrul unorprocese civile. Prin urmare, instanţa europeană a apreciat că atingerea adusă secretului profesional prin efectuarea percheziţiei a fost disproporţionată faţă de scopul urmărit, neputând fi considerată ca necesară într-o societate democratică. Punând în vedere că o asemenea percheziţie poate avea consecinţe serioase în privinţa dreptului fundamental la un proces echitabil garantat clientului avocatului, Curtea a statuat că judecătorul trebuie să dea motive detaliate la autorizarea acestei măsuri precum şi să prevadă măsuri speciale în vederea ocrotirii materialelor protejate de secretul profesional. Prin urmare, trebuie să fie respectate măsuri de precauţie la un nivel „chiar şi mai înalt” înainte ca percheziţia să fie autorizată[136]. O asemenea condiţie este considerată îndeplinită de către Curte atâta vreme cât legea internă nu permite ridicarea documentelor ce erau protejate de secretul profesional, nelăsând la aprecierea suverană şi discreţionară a organelor de anchetă documentele şi bunurile ce pot fi ridicate, aceasta chiar în lipsa unui control judecătoresc[137]. Considerat „azil sacru” în timpul fostului regim[138], aşa cum am arătat, cabinetul avocatului nu mai este inviolabil în prezent. Percheziţia, licită în sine, nu poate totuşi impieta asupra secretului profesional şi sentimentului de siguranţă din relaţia avocat-client, astfel încât, acceptarea acestei măsuri trebuie să fie limitată la situaţii absolute excepţionale şi însoţită de garanţii procedurale absolute[139]. După cum s-a precizat în doctrină[140], o asemenea situaţie ar viza doar ipoteza constatării existenţei de indicii plauzibile privind participarea avocatului la comiterea unei infracţiuni de favorizare, când abuzând de privilegiul confidenţialităţii, un client ascunde probe în cabinetul apărătorului său. Într-un asemenea caz, percheziţia se poate justifica pentru urmărirea şi sancţionarea faptei avocatului, iar nu pentru infracţiunile de care sunt acuzaţi clienţii săi. Pe de altă parte, s-a precizat[141] că s-ar impune, la efectuarea percheziţiei, prezenţa observatorului independent, în cauză, conducătorul Ordinului avocaţilor, însă rolul său efectiv, cu elemente care rezultă sau nu din păstrarea secretului profesional, generează controverse. În orice caz, posibilitatea percheziţionării libere a sediilor cabinetelor avocaţiale nu se poate admite, în caz contrar, întreg edificiul dreptului la apărare ar fi nimicit, fapt inacceptabil într-o societate democratică[142].     C. Situaţia percheziţiilor în legislaţia română   Acordând o valoare constituţională dreptului la inviolabilitatea domiciliului, legiuitorul român stabileşte limitativ şi situaţiile în care, prin lege, se poate deroga de la acest principiu, în sensul în care nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul sau reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia[143]. Considerate necesare, legale şi excepţionale, din punct de vedere juridic, aceste situaţii exprimă realitatea că inviolabilitatea domiciliului nu este şi nu poate fi absolută[144]. Printre aceste situaţii se află şi percheziţia domiciliară, a cărei implicaţii juridice, morale şi sociale a determinat legiuitorul român să îi rezerve două alineate distincte în Constituţie, urmând a o detalia în Codul de procedură penală, prin reglementarea cazurilor, condiţiilor şi procedurilor în temeiul cărora aceasta poate fi efectuată. Fiind o măsură care restrânge drepturi fundamentale ale omului, prin dispoziţii constituţionale şi prin legi organice sau ordinare s-au adoptat reglementări speciale privind cazurile şi condiţiile în care se poate dispune percheziţia. În vechea reglementare, în centrul acestei proceduri se afla procurorul, ca organ de urmărire penală. Astfel, vechile dispoziţii procedurale solicitau doar autorizaţia de percheziţie domiciliară emisă de procuror, fără a fi necesară o rezoluţie motivată prin care procurorul să justifice acordarea autorizaţiei de percheziţie sau să respingă, motivat, această cerere a organului de poliţie. Se remarcă de asemenea că art. 100 C.pr.pen. nu vorbea de existenţa unor indicii temeinice de săvârşire a unei infracţiuni, ci de necesitatea descoperirii şi strângerii probelor, de multe ori percheziţia domiciliară având un caracter abuziv ori şicanator, constituind uneori singurul mijloc de probă administrat în cauză[145]. În virtutea acestor prevederi legale lacunare, care nu supuneau percheziţia domiciliară unui control judiciar,contravenind astfel exigenţelor impuse de Convenţie, România a fost condamnată de instanţa europeană pentru încălcarea art.8[146]. În fapt, reclamanta deţinea un lanţ de brutării în Cluj-Napoca, al căror sediu social se afla în imobilul unde aceasta domicilia împreună cu ceilalţi reclamanţi (soţul şi copilul)[147]. La data la care a început o anchetă împotriva reclamantei pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, un procuror împreună cu 3 ofiţeri s-au deplasat la domiciliul reclamanţilor, sub pretextul verificării unor acte şi, fără a deţine un mandat, în lipsa martorilor asistenţi, au efectuat o percheziţie domiciliară. Reclamanţilor, care ulterior au fost arestaţi provizoriu, li s-a respins cererea de revocare a măsurii arestării preventive, fără ca instanţa să examineze împrejurările lipsei unui mandat şi a martorilor asistenţi cu ocazia efectuării percheziţiei. Analizând situaţia de fapt, instanţa europeană a arătat că într-un domeniu ca lupta împotriva traficului de influenţă, autorităţile pot aprecia că este necesar să se recurgă la efectuarea de percheziţii pentru descoperirea de probe privind săvârşirea infracţiunii, în vederea urmăririi penale a autorilor, dar că este, totodată, necesar ca legislaţia şi practica în domeniu să ofere garanţii adecvate şi suficiente contra abuzurilor[148] . În speţă, la epoca faptelor, procurorii dispuneau de puteri foarte largi, având competenţa de a aprecia singuri cu privire la oportunitatea, numărul, durata şi amploarea percheziţiei. De asemenea, procurorul putea efectua percheziţia domiciliară fără a avea mandat judiciar, iar singurul document care se întocmea era procesul-verbal. După cum a motivat Curtea, în cazul în care dreptul intern permite efectuarea percheziţiei domiciliare de către organul de urmărire penală, în absenţa unui mandat judiciar, aprecierea caracterului necesar al ingerinţei necesită o atenţie deosebită, protecţia persoanei contra acţiunilor arbitrare ale puterii publice impunând un cadru legal şi o limitare dintre cele mai stricte ale acestor puteri. Or, în speţă, efectuarea percheziţiei, în lipsa unui control judiciar, a fost lăsată la discreţia procurorului, care nu îndeplinea exigenţa unei persoane independente în raport de puterea executivă. În plus, instanţa europeană a apreciat că, dacă în absenţa unuimandat judiciar prealabil, percheziţia în cauză s-a efectuat fără un control judiciar a priori, reclamanta nu a beneficiat de nicio cale legală efectivă pentru a obţine controlul a posteriori al legalităţii sau temeiniciei percheziţiei, de către un judecător. În consecinţă, în condiţiile în care percheziţia a fost efectuată de către un procuror, în absenţa vreunui mandat şi a martorilor asistenţi precum şi în absenţa unui control din partea autorităţilor judiciare, Curtea a constatat că reclamanţii nu s-au bucurat de un minim de garanţii de protecţie contra arbitrariului, condamnând astfel România pentru încălcarea art. 8 din Convenţie. Ulterior cauzei Varga, Curtea a pronunţat o hotărâre, într-o cauză similară[149], în care condamnă din nou statul român pentru absenţa, în legislaţia internă, a unor garanţii suficiente care să asigure minimul de protecţie împotriva caracterului arbitrar al percheziţiilor. De remarcat în această speţă este faptul că Guvernul român contestă existenţa unei ingerinţe ca urmare a consimţământului reclamantului dat faţă de percheziţie. Într-adevăr, potrivit dispoziţiilor procesual-penale aplicabile la momentul faptelor, organele de cercetare penală puteau efectua o percheziţie domiciliară în cazul în care persoana în cauză consimţea în scris la desfăşurarea acesteia. Curtea analizând însă circumstanţele de fapt (reclamantul a fost supus unor tratamente pe care Curtea le-a considerat contrare art. 3 din Convenţie; fratele reclamantului a fost supus unor agresiuni violente în prezenţa acestuia din urmă, fără să fie acuzat de vreo infracţiune) constată că acestea au avut o influenţă asupra stării de spirit şi, prin urmare, asupra consimţământului reclamantului pentru desfăşurarea unei percheziţii la domiciliul său, care nu a fost neapărat dat în mod liber. În plus, Curtea a analizat conformitatea cu dreptul intern a percheziţiei din punctul de vedere al desfăşurării sale. Astfel, reclamantul pretinde că percheziţia s-a desfăşurat după ora 20.00, fără să fi fost cazul unei infracţiuni flagrante. Deşi au sesizat parchetul cu o plângere penală pentru constatarea nelegalităţii percheziţiei, ca urmare a momentului desfăşurării sale, autorităţile naţionale nu au efectuat demersurile necesare pentru clarificarea acestui aspect. Deşi s-a constatat că „cercetarea a continuat în timpul nopţii”, parchetul a concluzionat că nu existau dovezi în acest sens. Or, Curtea observă că, în temeiul legislaţiei interne, un proces-verbal trebuia redactat la fiecare percheziţie, ceea ce ar fi putut permite autorităţilor să verificeacuzaţiile reclamantului. Aşadar, având în vedere consideraţiile precedente precum şi faptul că pe lângă absenţa mandatului judiciar prealabil, reclamantul nu a beneficiat de nicio cale de atac efectivă pentru a solicita controlul a posteriori, al legalităţii şi temeiniciei percheziţiei în cauză[150], de către o instanţă, s-a constatat încălcarea art.8. Pe fondul criticilor aduse acestor dispoziţii laxe şi lacunare şi din grija legiuitorului român de aliniere la practica europeană în domeniu şi de ocrotire a inviolabilităţii domiciliului, reglementările legale interne privind percheziţia au suferit unele modificări. Într-o primă etapă, prin Legea nr. 281/2003[151], ce modifică şi completează art. 98 din C.pr.pen., s-a avut în vedere armonizarea legislaţiei interne cu cea europeană, respectiv cu exigenţele art. 8. Apoi, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2003[152], dispoziţiile procesual-penale au fost din nou schimbate pentru a se pune de acord cu modificările aduse Constituţiei după revizuirea acesteia[153]. În primul rând, au fost înlăturate dispoziţiile din Cod care permiteau procurorului să autorizeze percheziţia domiciliară, atribuindu-se plenitudine de competenţă judecătorului, care o va dispune prin încheiere motivată, în cursul urmăririi penale, la cererea procurorului, sau în cursul judecăţii, din oficiu. Cererea de percheziţie se judecă în camera de consiliu, fără citarea părţilor, cu participarea obligatorie a procurorului. Această nouă dispoziţie asigură caracterul secret al percheziţiei, indispensabil acestui procedeu, în caz contrar, putându-se compromite, în mod iremediabil, interesele urmăririi penale[154]. Având în vedere că încuviinţarea percheziţiei este dispusă de un judecător independent şi imparţial, fiind astfel asigurat controlul judiciar a priori, legiuitorul nu a reglementat nicio cale de atac împotriva încheierii judecătorului, controlul de legalitate fiind încorporat. Astfel, prin Decizia nr. 428/2004[155], Curtea Constituţională a statuat că nu e neconstituţională reglementarea care nu prevede o cale de atac împotriva încheierii de admitere sau de respingere a cererii de efectuare a percheziţiei, deoarece în art. 129din Constituţie se lasă legiuitorului dreptul de a reglementa căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti. Potrivit noii reglementări, art. 100 alin. (6) prevede că percheziţia domiciliară nu poate fi dispusă înainte de începerea urmăririi penale. Astfel, pentru o reală protecţie a domiciliului, legiuitorul a apreciat că nu se impune reglementarea posibilităţii dispunerii percheziţiei în faza actelor premergătoare, când organele de urmărire penală, sesizate în vreunul dintre modurile prevăzute de art. 221 C.pr.pen., efectuează anumite acte sau desfăşoară anumite activităţi pentru a aprecia dacă se impune începerea urmăririi penale. Pe de altă parte, bazându-se pe unele cazuri din practica judiciară când organele de urmărire penală, deşi aveau indicii despre existenţa unor obiecte sau înscrisuri la domiciliul unei persoane, deoarece au efectuat tardiv percheziţiile, acestea s-au soldat cu rezultate negative, în doctrină s-a apreciat că era cazul să se menţină vechea dispoziţie, argumentându-se că punerea sub urmărire penală este o activitate ce are consecinţe mult mai grave asupra libertăţilor şi drepturilor persoanei decât o activitate procedurală cum este percheziţia[156]. În jurisprudenţă s-a arătat că ridicarea de obiecte conţinând droguri, descoperite de către lucrătorii de poliţie într-o locuinţă, în urma unei sesizări pentru tulburarea liniştii publice, înainte de începerea urmăririi penale, este legală, potrivit prevederilor art.213 C.pr.pen., şi nu constituie percheziţie domiciliară în sensul art.100 C.pr.pen.[157]. Întrucât ingerinţa în dreptul la respectarea domiciliului nu poate fi nelimitată, altminteri măsura ar fi disproporţionată faţă de scopul urmărit, autorizaţia trebuie să cuprindă dispoziţii minimale concrete cu privire la obiectivele ce trebuie urmărite cu ocazia efectuării percheziţiei (de exemplu, indicarea obiectelor ce trebuie căutate, a spaţiilor sau bunurilor care trebuie percheziţionate), care să permită un control asupra respectării rezoluţiei judecătorului[158]. Tot în vederea satisfacerii cerinţei proporţionalităţii ingerinţei cu scopul urmărit, pentru a fi astfel în acord cu Convenţia Europeană, legiuitorul a prevăzut anumite garanţii aplicabile pe parcursul desfăşurării percheziţiei. Astfel, potrivit art. 104 C.pr.pen., organul judiciar care urmează a efectua percheziţia este obligat ca, în prealabil, să se legitimeze şi să prezinte autorizaţia dată de judecător. După cum s-a arătat în jurisprudenţă, nu se poate reţine comportamentul abuziv al organelor de urmărire penală aflate în posesia autorizaţiei de percheziţie, care au procedat la spargerea uşii de acces a locuinţei unde urma să fie efectuată percheziţia, în condiţiile în care, deşi şi-au declinat calitatea oficială, inculpata a refuzat să le permită accesul în imobil[159]. De asemenea, menţionăm că la efectuarea percheziţiei trebuie să participe persoana al cărei domiciliu este percheziţionat, iar în lipsa acesteia, e necesară prezenţa unui reprezentant, a unui membru de familie sau a unui vecin, având capacitate de exerciţiu. Tot astfel, se impune prezenţa a doi martori asistenţi. Despre efectuarea percheziţiei şi ridicarea de obiecte şi înscrisuri se întocmeşte proces-verbal. În ceea ce priveşte percheziţionarea domiciliului sau cabinetului avocaţial legea internă stabileşte că aceasta nu poate fi efectuată decât de procuror, în baza unui mandat emis în condiţiile legii, iar în vederea asigurării secretului profesional, actele şi lucrările cu caracter profesional aflate asupra avocatului sau în cabinetul său sunt inviolabile[160]. Aşa cum se poate observa, în urma modificărilor aduse dispoziţiilor ce reglementează percheziţia domiciliară, s-au înlăturat anumite lacune ce existau în legislaţia internă, astfel încât, în reglementarea actuală, această procedură pare, cel puţin la nivel teoretic, să fie conformă cu exigenţele Convenţiei. Nu acelaşi lucru se poate afirma însă, în privinţa reglementărilor ce stabilesc situaţia persoanelor juridice[161]. Prin modificările aduse prin Legea nr. 281/2003 se precizează că toate dispoziţiile cuprinse în secţiunea privind percheziţia se aplică în mod corespunzător şi atunci când actele procedurale se efectuează la o unitate dintre cele la care se referă art.145 din Codul penal sau la o altă persoană juridică, fiind astfel clarificate problemele privind percheziţia care se efectuează într-o unitate cu capital mixtsau cu capital integral privat. Aşadar, prin analogie, şi în astfel de cazuri autorizaţia se eliberează de judecător în condiţiile art. 100 alin.(4), iar organelor judiciare le revine obligaţia să se legitimeze şi, după caz, să înfăţişeze reprezentantului unităţii publice sau persoanei juridice autorizaţia dată[162]. Dificultăţile apar însă, raportat la unele reglementări interne ce permit luarea anumitor măsuri împotriva unei persoane juridice. În acest sens, menţionăm că potrivit art. 17 din Legea nr. 30/1991 privind organizarea şi funcţionarea controlului financiar şi a Gărzii Financiare[163], în realizarea atribuţiilor de serviciu, organelor Gărzii Financiare le-a fost acordat dreptul de a efectua percheziţii în localurile publice sau particulare-case, curţi, dependinţe şi grădini- dacă există indicii că în aceste localuri sunt ascunse mărfuri sau instalaţii cu care se fabrică produse, fără îndeplinirea obligaţiilor fiscale, sau dacă se comit alte fraude fiscale[164]. Aceste atribuţii acordate organelor Gărzii Financiare le conferă puteri prea mari, fiind susceptibile de a crea abuzuri[165]. Potrivit Curţii, lupta împotriva evaziunii fiscale, a fugii de impozit, justifică luarea de către autorităţi a anumitor măsuri precum percheziţia, însă legislaţiile interne trebuie să prevadă garanţii adecvate şi suficiente împotriva abuzurilor, care se concretizează în asigurarea unui control judiciar al operaţiunii. Garda Financiară este un organ extrajudiciar, ce nu e abilitat să solicite şi să obţină autorizarea efectuării de percheziţii domiciliare, astfel încât prevederile legale actuale sunt insuficiente şi de natură a crea confuzii, deoarece nu se stabileşte procedura prin care un asemenea organ să realizeze actul respectiv[166]. Astfel, ţinând seama de hotărârile date de Curte în cauzele pe care le-am analizat în secţiunea anterioară[167], putem afirma că atribuţiile acordateorganelor Gărzii Financiare contravin dispoziţiilor Convenţiei. Practici de asemenea incompatibile cu Convenţia sunt controalele poliţiei economice sau ale altor organe de control fiscal, care în pofida refuzului persoanei controlate, intră frecvent în sediile unor persoane juridice şi ridică diverse lucruri, în aplicarea art. 99 C.pr.pen.[168].     Secţiunea 2. Ingerinţe evident abuzive ale autorităţilor naţionale   Curtea condamnă statele membre pentru încălcarea art. 8 ori de câte ori constată că acestea au permis privarea nejustificată a unei persoane de domiciliul său. Există însă anumite circumstanţe în care nici nu s-ar mai pune problema unei justificări a ingerinţei în drepul la inviolabilitatea domiciliului, deoarece acestea constituie în mod evident abuzuri ale autorităţilor statale. Astfel de situaţii le constituie practicile extreme, destinate combaterii terorismului, ale forţelor de securitate. O asemenea situaţie a fost cea din cauza Akdivar contra Turciei, în care Curtea a decis că arderea şi distrugerea deliberată a caselor reclamanţilor de către militari au constituit o gravă încălcare a obligaţiei statului de a proteja domiciliul persoanei, asumată în condiţiile art. 8. Deşi autorităţile turce îşi justificaseră acţiunea prin represaliile împotriva unui atac terorist al Partidului Muncitorilor din Kurdistan-organizaţie considerată teroristă- atac soldat cu victime din rândul militarilor, Curtea a reţinut că nu au existat suficiente motive pentru a justifica o asemenea ingerinţă[169]. În acelaşi sens a decis instanţa europeană ulterior, sesizată fiind cu numeroase plângeri, determinate de efectele politicii statului turc în regiunea kurdă. Astfel, constatând că, de foarte multe ori, forţele de securitate au distrus intenţionat şi fără nicio justificare casele şi bunurile populaţiei de origine kurdă, Curtea a estimat de fiecare dată şi o violare a art.8, pe lângă o încălcare a dreptului de proprietate al reclamanţilor[170]. Tot o ingerinţă abuzivă în respectul consacrat inviolabilităţii domiciliului o constituie acţiunile întreprinse de autorităţile autoproclamatei Republici turce a Ciprului de Nord în raport de persoanele care s-au refugiat în sudul insulei. Curtea a fost sesizatăcu numeroase astfel de plângeri, determinate de situaţia ce domnea în nordul Ciprului, din momentul în care Turcia a efectuat în zonă operaţiuni militare, care au condus la divizarea permanentă a teritoriului cipriot. Deşi Turcia îşi declină responsabilitatea, susţinând că Republica Turcă a Ciprului de Nord este un stat constituţional şi democratic, independent din punct de vedere politic faţă de Turcia, Curtea arată că un stat poate să îşi vadă angajată responsabilitatea atunci când, în urma unei acţiuni militare, indiferent dacă e ilicită sau nu, ea exercită în practică controlul asupra unei zone situate în afara graniţelor sale[171]. Aşadar, instanţa europeană a atras responsabilitatea Turciei pentru refuzul autorităţilor de a autoriza ciprioţii greci dislocaţi să se întoarcă în căminele lor din nordul insulei, condamnând-o pentru violarea art. 8[172].   Secţiunea 3. Privarea nejustificată a unei persoane de domiciliul său : neîndeplinirea unor obligaţii pozitive   Convenţia solicită statelor membre o atitudine generală de respect la adresa persoanelor aflate sub jurisdicţia lor, inerentă respectării efective a drepturilor consacrate de art. 8. Această atitudine se face vizibilă din existenţa unor norme legale care să protejeze dreptul la viaţă privată şi familială al persoanelor, din modul în care aceste norme legale sunt puse în aplicare de către organele judiciare şi din modul în care autorităţile administrative se manifestă faţă de persoanele aflate sub jurisdicţia lor[173]. O astfel de poziţie a autorităţilor, ce s-a concretizat însă într-o violare gravă, cu caracter continuu, a art. 8 din Convenţie, este elocvent expusă de către Curte în hotărârea dată în cauza Moldovan şi alţii, pe care am analizat-o într-o secţiune anterioară. Aici, instanţa europeană a arătat că, deşi în incendierea domiciliilor reclamanţilor au fost implicaţi agenţi ai statului, Parchetul nu a început urmărirea penală a acestora, ceea ce a împiedicat instanţele interne să le stabilească vinovăţia şi să-i sancţioneze; instanţele interne au refuzat de-a lungul mai multor ani să acorde reclamanţilor daune materiale pentru distrugerea caselor şi bunurilor; abia după 10 ani de la evenimente au fost acordate astfelde indemnizaţii, dar doar pentru casele distruse, nu şi pentru pierderea bunurilor; în hotărârea privind condamnarea sătenilor, tribunalul a făcut remarci discriminatorii privind originea rromă a reclamanţilor; cererile depuse de reclamanţi pentru acordarea de daune morale au fost respinse în primă instanţă; trei case nu au fost reconstruite, iar cele reconstruite de către autorităţi sunt imposibil de locuit; cei mai mulţi reclamanţi nu s-au întors în satul lor şi trăiesc împrăştiaţi[174]. Obligaţia pozitivă de a asigura respectarea reală a dreptului la inviolabilitatea domiciliului se impune inclusiv în relaţiile interpersonale, astfel încât, autorităţile trebuie să depună toate diligenţele necesare pentru a face să înceteze atingerile aduse, de către terţi, acestui drept[175]. Îndeobşte, acestea au obligaţia de a aplica sancţiuni, chiar de natură penală, pentru fapte private ce contravin drepturilor altuia asupra unui domiciliu[176]. Un exemplu relevant sub acest aspect, îl constituie cel din afacerea Surugiu. În fapt, reclamantul a fost administrator al unei societăţi comerciale care a dobândit, prin licitaţie publică, mai multe construcţii care au aparţinut unei cooperative agricole de producţie. Într-una dintre ele, reclamantul şi-a stabilit domiciliul împreună cu familia sa. După apariţia Legii nr. 18/1991, care crea un drept de atribuire a terenurilor pentru persoanele care deţin clădirile aflate pe ele, reclamantul a obţinut o hotărâre judecătorească prin care comisia administrativă de aplicare a legii era obligată să îl pună în posesie pe reclamant. Aceasta a refuzat să emită titlul de proprietate pe numele societăţii reclamantului şi a emis un titlu de proprietate asupra terenurilor aferente construcţiilor, inclusiv asupra terenului pe care se află casa reclamantului şi curtea aferentă, în favoarea unei alte persoane. Aceasta din urmă a intrat de mai multe ori în curtea reclamantului pentru a-l insulta şi şicana, însă toate plângerile penale succesiv formulate de reclamant pentru violări repetate ale domiciliului, au fost soluţionate cu neînceperea urmăririi penale. Astfel, Curtea a constatat că, în ciuda declaraţiilor mai multor martori, care au confirmat, în cursul cercetării penale efectuate la plângerea reclamantului, că terţi înarmaţi cu bastoane, au bătut la uşa casei reclamantului, ameninţându-l că o vor distruge, autorităţile nu au luat nicio măsură pentru a asigura reclamantului folosinţa domiciliului său. Chiar presupunând că, iniţial, inacţiunea autorităţilor s-ar putea explica prin faptul că unuia dintre terţi i s-a emis un titlu de proprietate asupra terenului pe care se situează casa reclamantului, Curtea precizează că faptele cauzei demonstrează clar că, şi după data la care acest titlu de proprietate a fost anulat printr-o hotărâre definitivă, autorităţile nu au acţionat cu suficientă rapiditate pentru a-l pune pe reclamant în posesia terenului său şi pentru a face să înceteze ingerinţele repetate ale terţilor în exercitarea dreptului său garantat de art. 8. În concluzie, Curtea estimează că autorităţile naţionale nu au depus eforturile la care în mod normal cineva putea să se aştepte, pentru a face să înceteze atingerile aduse de terţi, timp de mai mulţi ani, dreptului reclamantului la respectarea domiciliului său – omisiunea statului fiind analizată drept o violare a obligaţiei pozitive de a sancţiona faptele ce aduc atingere drepturilor prevăzute de art.8[177]. În îndeplinirea obligaţiei de a evita privarea nejustificată a unei persoane de domiciliul său, autorităţile publice trebuie să reacţioneze în timp util, într-o manieră corectă şi cu cea mai mare coerenţă[178]. Pe de altă parte, Curtea atribuie statelor membre o marjă de apreciere extinsă în stabilirea existenţei unei probleme de interes public, ce justifică anumite măsuri, şi în alegerea practicilor lor economice şi sociale. Astfel, statul nu şi-a depăşit acestă marjă de apreciere atunci când a reziliat contractul de închiriere al reclamantei, pentru neutilizarea nejustificată pentru mai mult de 6 luni a acestuia, având în vedere că regiunea respectivă era confruntată cu un război civil[179]. În virtutea obligaţiilor lor pozitive, Convenţia impune, de asemenea, autorităţilor, obligaţia de a investiga în mod efectiv cazurile privitoare la violarea domiciliului. Elocventă în acest sens este soluţia dată într-o cauză în care reclamantului, lider de sindicat implicat într-o serie de acţiuni ce au generat confruntări cu forţele de poliţie, i-a fost făcută o percheziţie domiciliară, pe timp de noapte, de către mai mulţi indivizi fără uniformă şi fără mandat, dar care s-au prezentat drept poliţişti. Considerând că a fost victima unei percheziţii ilegale, reclamantul a formulat o plângere în baza căreia au fost începute cercetări, finalizate însă cu o soluţie de neîncepere a urmăririi penale. Analizândsituaţia de fapt, Curtea consideră că procurorul ar fi trebuit să desfăşoare o anchetă temeinică şi eficace pentru a stabili faptele, iar apoi pentru a identifica persoanele răspunzătoare. În acest sens, instanţa europeană consideră că procurorul ar fi putut măcar să audieze în calitate de martori pe membrii familiei reclamantului, aceştia formulându-şi declaraţiile, ce par credibile de altfel, abia în faţa Curţii. În concluzie, lipsa desfăşurării unei asemenea anchete, atât de către procurorul în faţa căruia reclamantul a depus iniţial plângerea, cât şi de către agenţii de poliţie la cererea ulterioară a guvernului turc, constituie o încălcare a obligaţiei impusă de art. 8 în sarcina statului[180].   Secţiunea 4. Alte situaţii   În procesul de garantare efectivă a dreptului la inviolabilitatea domiciliului, instanţa europeană s-a confruntat cu diferite situaţii, intruziunile autorităţilor în dreptul ocrotit de art. 8 luând diverse dimensiuni. În cele ce urmează vom examina unele cauze relevante, punând în valoare mecanismele de aplicare a art. 8. Astfel, în cauza Noack şi alţii contra Germania[181], Curtea s-a confruntat cu problema asigurării unui just echilibru între interesele comunităţii şi respectarea dreptului la viaţă privată şi la domiciliu. Aici, reclamanţii s-au plâns că decizia autorităţilor germane de a extinde exploatarea lignitului pe terenurile comunei în care locuiesc, le încalcă drepturile garantate de art. 8, deoarece îi obligă să-şi mute gospodăriile pe un alt teritoriu pus la dispoziţia lor. Reclamanţii aparţin unei minorităţi slave, sorabii, care reprezintă o treime din populaţia comunei. Curtea a reţinut în motivarea sa, că transferul locuitorilor unei comune afectează în mod direct viaţa lor privată şi dreptul la respectarea domiciliului, astfel încât dispoziţiile legale şi decizia autorităţilor prin care s-au aprobat planurile de extindere a exploatării lignitului şi s-a decis mutarea în masă a locuitorilor, reprezintă o ingerinţă în drepturile reclamanţilor garantate prin art. 8. Cât priveşte finalitatea ingerinţei litigioase, Curtea a considerat că ea urmăreşte un scop legitim,anume, bunăstarea economică a ţării, în special prin aprovizionarea cu energie pe termen lung şi cu un preţ de cost cât mai mic al întregului land din care făcea parte comuna reclamanţilor precum şi crearea de noi locuri de muncă. Având în vedere marja de apreciere întinsă de care beneficiază statele în amenajarea funciară, trebuie stabilit dacă motivele ce au stat la baza ingerinţei sunt pertinente şi proporţionale cu scopul său, ţinând seama şi de faptul că reclamanţii fac parte dintr-o minoritate etnică care impune o anumită protecţie. Totuşi, instanţa europeană a reţinut că întregul proces decizional în materie a durat mai mulţi ani şi s-a concretizat, după o amplă dezbatere în Parlamentul landului; au fost organizate ample dezbateri publice de informare, mai ales privitoare la modalităţile practice de aplicare a proiectului, iar argumentele reclamanţilor au fost analizate atât de către comisia parlamentară însărcinată cu acest subiect, cât şi de către instanţele ordinare şi instanţa constituţională a landului. Un element important luat în considerare de Curte a constat în evidenţierea măsurilor concrete privind mutarea reclamanţilor într-o localitate situată la circa 20 de km de comuna lor şi pentru care cei mai mulţi dintre ei au optat, precum şi măsurile luate pentru a se asigura dezvoltarea şi menţinerea identităţii lor naţionale. Ţinând cont de toate aceste elemente, Curtea a conchis că ingerinţa litigioasă, fără îndoială dureroasă pentru cei care o suportă, este proporţională, astfel încât poate fi justificată de scopul vizat de către stat. O analiză la fel de atentă a scopului urmărit de autorităţi, prin ingerinţa alegată de reclamantă în dreptul ei la viaţa privată şi a domiciliului, a întreprins Curtea în cauza Chapman contra Marea Britanie. În speţă[182], reclamanta s-a plâns de refuzul autorităţilor naţionale de a-i acorda permisiunea pentru a-şi instala caravana în care locuieşte împreună cu familia sa, pe un teren proprietatea ei, dar aflat într-o zonă de protecţie a mediului declarată nelocuibilă. Sunt din nou în prezenţă două interese contradictorii: cele generale-ce vizează un scop legitim, anume protejarea drepturilor şi libertăţilor altuia, prin protecţia acordată mediului- şi respectiv, cele ale reclamantei care doreşte să îşi menţină locuinţa în acea zonă. Aşa cum am arătat în speţa precedentă, Curtea atribuie statelor membre o largă marjă de apreciere în materie de amenajare urbanistică. În cauză, raţiunile de protecţie a mediului au fost apreciate ca motive suficient de serioase pentru a nu autoriza plasarea unei locuinţe pe centura verde a oraşului. În plus, instanţa europeanăa înţeles să aibă anumite reticenţe faţă de comportamentul acestor persoane care, nesocotind în mod evident dispoziţii legale imperative, îşi stabilesc domiciliul pe un teren ce constituie o zonă specială de protecţie a mediului, în măsura în care aveau libertatea de a-şi instala caravanele în anumite locuri special amenajate în acest sens. Aşasar, chiar şi prin considerarea specificului vieţii comunităţii din care face parte reclamanta, anume cea ţigănească, obişnuită să trăiască în caravane, Curtea nu a putut face abstracţie de interesul general preponderent, astfel încât a conchis că ingerinţa în dreptul la domiciliu al reclamantei e proporţională cu acest scop, iar art 8 nu este încălcat. În sens contrar a hotărât Curtea într-o cauză în care autorităţile locale au dispus evacuarea unor familii de origine rromă de pe terenul pe care primiseră permisiunea de a se instala[183]. Chiar prin luarea în considerare a marjei de apreciere a statelor în asemenea ipoteze, Curtea a arătat că autorităţile, nemotivând măsura de evacuare, nu au permis totodată reclamanţilor să-şi apere interesele lor în faţa unui tribunal independent. Astfel, lipsa unui control jurisdicţional a determinat instanţa europeană să constate că autorităţile nu au oferit suficiente garanţii contra unei aplicări arbitrare a legii care permitea evacuarea, astfel încât măsura nu era necesară într-o societate democratică. Absenţa garanţiilor contra arbitrariului, prin nesupunerea deciziei de evacuare unui control jurisdicţional, a fost de asemenea relevată într-o altă hotărâre, unde Curtea subliniază că oricărei persoane care riscă să îşi piardă domiciliul, ceea ce reprezintă forma cea mai gravă de ingerinţă cu privire la acest drept, trebuie să i se permită să îşi prezinte cauza în faţa unui tribunal care să statueze cu privire la proporţionalitatea respectivei măsuri. În fapt, autorităţile locale au dispus evacuarea reclamantului din locuinţa socială pe care o folosea, prin determinarea fostei sale soţii – cotitulară a contractului de locaţiune – să semneze un act prin care îşi dădea acordul la desfacerea contractului, deşi la momentul semnării documentului nu a avut reprezentarea efectelor acestei acţiuni. Curtea a precizat că desfacerea contractului constituie o ingerinţă în dreptul reclamantului la respectarea domiciliului, care însă urmăreşte un scop legitim: protecţia dreptului de proprietate al autorităţilor statului asupra imobilului respectiv precum şi respectarea regimului juridic în materie de locuinţe sociale. În schimb, instanţa europeană nu s-a arătat satisfăcută de felul în care autorităţile au acţionat. Astfel, ocolindsistemul legal, potrivit căruia ar fi trebuit să solicite unei instanţe pronunţarea unei hotărâri în sensul evacuării, şi în faţa căreia reclamantul ar fi putut să îşi prezinte situaţia sa personală, acestea s-au mărginit la a-i solicita soţiei reclamantului să îşi dea acordul cu privire la desfacerea contractului potrivit sistemului de common law, ceea ce a avut drept efect încetarea imediată a dreptului reclamantului de a mai folosi locuinţa. Această procedură sumară de care s-a prevalat statul, lipsindu-l pe reclamant de posibilitatea de a compărea în faţa unui tribunal independent, care să stabilescă proporţionalitatea măsurii cu scopul legitim urmărit, a determinat privarea reclamantului de dreptul domiciliului său şi, implicit, violarea art. 8[184].   Concluzii Domiciliul, spaţiul de libertate în care o persoană îşi petrece sub aspectul cel mai intim existenţa, reclamă o protecţie indispensabilă într-o societate democratică. Respectul social datorat individului sub acest aspect este garantat într-o manieră operativă de Convenţia europeană a drepturilor omului, care caută să păstreze justul echilibru între drepturile persoanei şi interesele generale ale societăţii democratice în ansamblul său, atunci când acestea pot intra în conflict. Aşadar, prevederile Convenţiei protejează caracterul secret al vieţii dinăuntrul domiciliului precum şi posibilitatea oricărei persoane de a-şi utiliza în deplină serenitate locuinţa şi de a se bucura de ambianţa sa, într-un mediu înconjurător sănătos. De altfel, în vederea unei normale dezvoltări a vieţii private şi familiale, pe cale jurisprudenţială, Curtea a înglobat sub incidenţa art. 8 şi dreptul la existenţa unui domiciliu. Cu toate că protecţia acordată locuinţei de către reglementările Convenţiei este de mare anvergură, inviolabilitatea domiciliului nu este şi nu poate fi absolută. Astfel, în interesul general al societăţii şi al înfăptuirii justiţiei, sunt permise anumite ingerinţe în dreptul la inviolabilitatea domiciliului. Preocuparea legiuitorului român pentru apărarea eficientă a acestui drept rezidă în consacrarea sa constituţională precum şi în reglementarea formelor agravate ale infacţiunii de violare de domiciliu. Aşadar, cadru legislativ există. Luând însă în considerare numeroasele condamnări pronunţate împotriva României, ajungem la regretabila concluzie că autorităţile interne nu reuşesc nicidecum să asigure efectivitatea punerii în practică a normelor ce garantează inviolabilitatea domiciliului. La o analiză mai profundă, constatăm însă, că deşi acest drept este reglementat, normele care îl consacră sunt elaborate într-o manieră extrem de laxă şi lacunară. În vederea alinierii la practica europeană în domeniu şi a evitării unor viitoare condamnări, s-a impus astfel, survenirea anumitor modificări. Cu toate că această adaptare a normelor de drept aplicabile a mai reglat situaţia, există în continuare mult prea multe ipoteze în care legislaţia română este cel mult tangentă cu principiile stabilite de către Curte. Cu toate acestea, având în vedere faptul că prevederile Convenţiei se aplică cu prioritate faţă de orice altă dispoziţie legală, revine instanţelor interne obligaţia de a asigura eficacitatea punerii în valoare a drepturilor garantate de art. 8.                             Bibliografie:     Cărţi. Tratate. Monografii. Antoniu, G., Vlăşceanu, A., Barbu, A., Codul de procedură penală. Texte. Jurisprudenţă. Hotărâri CEDO, Ediţia a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008 Antoniu, G., Bulai C, Practică judiciară penală, Vol. III. Partea specială, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1992 Berger, V., Jurisprudenţa CEDO, Ediţia a 6-a, în limba română, Ed. Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2008 Bîrsan, C, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, Vol. I Drepturi şi libertăţi, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005 Chiriţă, R., Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentarii şi explicaţii. Ediţia 2, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2008 Chiriţă, R., Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Culegere de hotărâri 2002, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2007 Chiriţă, R., Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Culegere de hotărâri 2003, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2007 Chiriţă, R., Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Culegere de hotărâri 2004, Ed. C.H.Beck, Bucureşti 2007 Chiriţă, R., Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Culegere de hotărâri 2005, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2007 Chiriţă, R., Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Culegere de hotărâri 2006, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2007 Chiriţă, R., Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Culegere de hotărâri 19502001, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2008 Dongoroz, V., Fodor, I., Kahane, S., Iliescu, N., Oancea, I., Bulai, C., Stănoiu, R., Roşca, V., Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea specială, Vol. III, Ediţia a 2-a, Ed. Academiei Române, Edit. All Beck, Bucureşti, 2003 Gomien, D., Introducere în Convenţia europeană a drepturilor omului, Ed. All Beck, Bucureşti, 1996 Hărăştanu, A., Soroceanu, C., Vasiliu, A., Culegere de practică judiciară penală 1994-1998. Curtea de Apel Braşov, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999 Iancu, G., Drepturi, libertăţi şi îndatoriri fundamentale în România, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003 Micu, D., Garantarea drepturilor omului în practica Curţii europene a drepturilor omului şi în Constituţia României, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998 Muraru, I., Tănăsescu, E-S., Drept constituţional şi instituţii politice, Ediţia 3, Vol.I, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2008 Olteanu, I., Drept european al drepturilor omului, Vol. I. Drept material european al drepturilor omului, Ed. Fundaţiei România de mâine, Bucureşti, 2004 Predescu, O., Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi implicaţiile ei asupra dreptului penal român, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998 Renucci, J.-F., Tratat de drept european al drepturilor omului, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009 Selejan, G.-B., Protecţia europeană a drepturilor omului, Ediţia a 3-a, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2008 Stancu, E., Tratat de criminalistică, Ediţia a 4-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007 23. Sudre, F., Drept european şi internaţional al drepturilor omului, Ed. Polirom, Bucureşti, 2006 Tanislav, E., Protecţia penală a intimităţii, Ed. Semne, Bucureşti, 2002 Udroiu, M., Predescu, O., Protecţia Europeană a Drepturilor Omului şi procesul penal român, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2008 Voicu, M., Protecţia Europeană a Drepturilor Omului. Teorie şi jurisprudenţă, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001 Volonciu, N., Tratat de drept procesual penal, Ed. Paideea, Bucureşti, 1996 Articole şi reviste de specialitate: Brisc, I. V., Reflectarea în unele acte normative a dreptului constituţional privind inviolabilitatea domiciliului, în Revista Dreptul, nr. 1/1992 Burgorgue-Larsen, L., La protection du domicile des personnes morales, La France et la Cour europeenne des droits de l’homme, La jurisprudence en 2002, Bruylant, 2003 Coca, G., Violarea de domiciliu şi a secretului corespondenţei. Unele restrângeri speciale, în Revista de drept penal, nr. 4/2007 Cosma, D., Interpretarea Convenţiei europene a drepturilor omului, în Revista Română de drepturile omului, nr. 16/1998 Duţu, M., Recunoaşterea şi garantarea dreptului fundamental la mediu în România, în Revista Dreptul, nr. 6/2004 Gate, P., Le secret professionnel de l’avocat, Gaz. Pal., 1987 Gergely, D., Moldovan şi alţii vs. România sau „Cazul Hădăreni de la incident la administrarea justiţiei, de la instanţele naţionale la CEDO”, Noua Revistă a Drepturilor Omului, Ed. All Beck, nr.2/2005 8.   Herghelegiu, L., Percheziţia domiciliară. Controverse, în Revista de drept penal, nr. 2/2004 Jakhian, E., Lambert, P., Les perquisitions dans les cabinets d’avocats, Journ. Trib., 1994 Mateuţ, G., Codul de procedură penală, partea generală într-o perspectivă europeană, în Revista de drept penal, nr. 1/2004 Mihaela, A., Prezentare sintetică a cauzelor împotriva României, soluţionate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în perioada 01.04.200816.06.2008, Rev. Justiţia în actualitate, anul II, nr. 3 Nataf, Ph., Droit de perquisition et droit d’enquete du fisc, Les Echos, 04.12.1997 Radu, R.-H., Cristea, B., Consideraţii referitoare la dreptul la mediu în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în Revista Dreptul, nr. 7/2009 Remillieux, P., Perquisition d’un cabinet d’avocat: respect du secret professionnel ou efficacite de la justice, A J penal, 2006 Revista Curierul Judiciar nr. 10/2004, hot. Surugiu c. Romînia; nr. 1/2005, Dreptul la respectarea vieţii private şi familiale, hot. Taşkin şi alţii c. Turcia; hot. Van Rossem c. Belgia; Decizia nr. 428/2004, publicată în M.Of. nr. 1187 din 13 decembrie 2004; nr. 10/2005, Decizia nr. 423/2005, publicată în M. Of. Nr. 872 din 28 septembrie 2005; nr. 11/2005, hot. Petri Sallinen şi alţii c. Finlanda; nr. 2/2006, Dreptul la respectarea vieţii private şi familiale. Protecţia proprietăţii. Forţa obligatorie şi executarea hotărîrilor. Hot. Xenides Arestis c. Turcia; nr. 9/2006, hot. Keegan c. Marea Britanie; nr. 7/2008, Dreptul la respectarea vieţii private şi familiale, hot. Mc Cann c. Marea Britanie. Revista Pandectele romîne, nr. 4/2009, Jurisprudenţă CEDO, hot. Tătar şi Tătar c. Romînia Văduva, N., Percheziţia. Unele observaţii, în Revista de drept penal, nr. 1/2005 18. Velu, J., Ergec, R., La Convention europeenne des droits de l’homme, Bruylant, 1990 19. Walter j. Ganshof van der Meerch, Protecting Human Rights: The European Dimension     Surse electronice www.echr.coe.int www.raduchirita.ro www.scj.ro www.dejure.md     Hotărâri şi decizii ale Curţii: Ahmet Ozkan şi alţii c. Turcia, hot. din 6 aprilie 2004 Akdivar c. Turcia, hot. din 16 septembrie 1996 Aleksanyan c. Rusia, hot. din 22 decembrie 2008 Andre şi alţii c. Franţa, hot. din 24 iulie 2008 Ashworth şi alţii c. Marea Britanie, hot. din 20 ianuarie 2004 Banco de Finanzas e Inversiones S.L. c. Spania, dec. din 27 aprilie 1999 Băcilă c. România, hot. 30 martie 2010 Blecic c. Croaţia, hot. din 29 iulie 2004 Borysiewicz c. Polonia, hot. din 1 iulie 2008 Buck c. Germania, hot. din 28 aprilie 2005 Buckley c. Marea Britanie, hot. din 25 septembrie 1996 Budayeva c. Rusia, hot. din 20 martie 2008 Camemzid c. Elveţia, hot. din 16 decembrie 1997 Chapman c. Marea Britanie, hot. din 18 ianuarie 2001 Chappel c. Marea Britanie, hot. din 30 martie 1989 Cipru c. Turcia, hot. din 10 mai 2001 Connors c. Marea Britanie, hot. din 27 mai 2004 Cremieux c. Franţa, hot. din 25 februarie 1993 Cvijetic c. Croaţia, hot. din 27 februarie 2004 Damian Burueană şi Damian c. România, hot. din 26 mai 2009 Demades c. Turcia, hot. din 31 iulie 2003 Elci ş.a. c. Turcia, hot. din 13 noiembrie 2003 Ernst şi alţii c. Belgia, hot. din 15 iulie 2003 Fadeyeva c. Rusia, hot. din 9 iunie 2005 Funke c. Franţa, hot. din 25 februarie 1993 Gergely c. România, hot. din 26 aprilie 2007 Giacomelli c. Italia, hot. din 2 noiembrie 2006 Gillow c. Marea Britanie, hot. din 24 noiembrie 1986 Guerra şi alţii c. Italia, hot. din 19 februarie 1998 Guţu c. Moldova, hot. din 7 iunie 2007 H.M. c. Turcia, hot. din 8 august 2006 Handyside c. Marea Britanie, hot. din 7 decembrie 1976 Hatton şi alţii c. Marea Britanie, hot. din 8 iulie 2003 Ilya Stefano c. Bulgaria, hot. din 22 mai 2008 Imakayeva c. Rusia, hot. din 9 noiembrie 2006 Kalanyos şi alţii c. România, hot. din 26 aprilie 2007 Kyrtatos c. Grecia, hot. din 22 mai 2003 Keegan c. Marea Britanie, hot. din 18 iulie 2006 Kent Pharmaceuticals Limited şi alţii c. Marea Britanie, dec. din 11 octombrie 2005 Keslassy c. Franţa, dec. din 8 ianuarie 2002 L.M. c. Italia, hot. din 8 februarie 2005 Larkos c. Cipru, hot. din 18 februarie 1999 Ledyayeva, Dobrokhotova, Zolotareva şi Romashina c. Rusia, hot. din 26 octombrie 2006 Leveau şi Fillon c. Franţa, dec. din 6 septembrie 2005 Lopez Ostra c. Spania, hot. din 9 decembrie 1994 Louizidou c. Turcia, hot. din 18 decembrie 1996 Malone şi alţii c. Marea Britanie, hot. din 17 decembrie 1982 Mancevschi c. Moldova, hot. din 7 octombrie 2008 Mark Cronin c. Marea Britanie, dec. din 6 ianuarie 2004 Mc Cann c. Marea Britanie, hot. din 13 mai 2008 Miailhe c. Franţa (nr. 1), hot. din 25 februarie 1993 Moldovan şi alţii c. România nr. (2), hot. din 12 iulie 2005 Moreno Gomez c. Spania, hot. din 16 noiembrie 2004 Murray c. Marea Britanie, hot. din 28 octombrie 1994 Niemietz c. Germania, hot. din 16 decembrie 1992 Noack şi alţii c. Germania, dec. din 25 mai 2000 Novoseletskiy c. Ucraina, hot. din 22 februarie 2005 Oneryildiz c. Turcia, hot. din 30 noiembrie 2004 Orhan c. Turcia, hot. din 18 iunie 2002 Petri Sallinen şi alţii c. Finlanda, hot. din 27 septembrie 2005 Powell şi Rayner c. Marea Britanie, hot. din 21 februarie 1990 Prokopovich c. Federaţia Rusă, hot. din 18 noiembrie 2003 Roemen şi Schmit c. Luxemburg, hot. din 25 februarie 2003 Selcuk şi Asker c. Turcia, hot. din 24 aprilie 1998 Silver şi alţii c. Marea Britanie, hot. din 25 martie 1983 Smirnov c. Rusia, hot. din 7 iunie 2007 Societăţile Colas Est şi alţii c. Franţa, hot. din 16 aprilie 2002 Sunday Times c. Marea Britanie, hot. din 26 aprilie 1979 Surugiu c. România, hot. din 20 aprilie 2004 Tamosius c. Marea Britanie, dec. din 19 septembrie 2002 Taner Kilic c. Turcia, hot. din 24 octombrie 2006 Taşkin şi alţii c. Turcia, hot. din 10 noiembrie 2004 Tătar şi Tătar c. România, hot. din 27 ianuarie 2009 Tyrer c. Marea Britanie, hot. din 25 aprilie 1978 Van Rossem c. Belgia, hot. din 9 decembrie 2004 Varga c. România, hot. din 1 aprilie 2008 Velosa Barreto c. Portugalia, hot. din 21 noiembrie 1995 Wieser and Bicos Beteiligungen GMBH c. Austria, hot. din 16 mai 2006 Xenides Arestis c. Turcia, hot. din 22 decembrie 2005       Decizii pronunţate de fosta Comisie: Ijspeerd c. Olanda, dec. din 20 februarie 1995 X c. Belgia, dec. din 30 mai 1974 Wiggins c. Regatul Unit, dec. din 8 februarie 1978   [1] „Nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viaţa sa personală, în familia sa, în domiciliul său ori în corespondenţa sa, nici la atingeri aduse onoarei sau reputaţiei sale. Orice persoană are dreptul la protecţia legii împotriva unor astfel de imixtiuni sau atingeri”. [2]Radu Chiriţă, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentarii şi explicaţii. Ediţia 2., Ed. C.H. Beck, Bucureşti,’2008, pag.416. [3] Corneliu Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, Vol. I. Drepturi şi libertăţi, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, pag. 593. [4] Donna Gomien, Introducere în Convenţia europeană a drepturilor omului, Ed. All Beck, Bucureşti, 1996, pag. 59-60. [5] Ionel Olteanu, Drept european al drepturilor omului. Vol. I. Drept material european al drepturilor omului, Ed. Fundaţiei România de maine, Bucureşti, 2004, pag. 151. [6] Walter J. Ganshof van der Meersch, Protecting Human Rights: The European Dimension, pag. 202, apud. Doru Cosma, Interpretarea Convenţiei europene a drepturilor omului, Revista Română de drepturile omului, nr. 16/1998, pag. 9. [7] CEDO, hot. Tyrer c. Marea Britanie, 25 aprilie 1978. [8]Frederic Sudre, Drept european şi internaţional al drepturilor omului, Ed. Polirom, Bucureşti, 2006, pag. 313. [9] R. Chiriţă, Convenţia…,op.cit., pag. 453-456. [10]R. Chiriţă, Convenţia…, op.cit., pag. 457. [11]CEDO, hot. Sunday Times c. Marea Britanie, 26 aprilie 1979, în R. Chiriţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Culegere de hotărâri 1950-2001, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2008, pag. 216. [12]C. Bîrsan, op.cit., pag. 673. [13]CEDO, hot. Malone şi alţii c. Marea Britanie, 17 decembrie 1982. [14] CEDO, hot. Sunday Times c. Marea Britanie, precit. [15] CEDO, hot. Silver şi alţii c. Marea Britanie, 25 martie 1983. [16] CEDO, hot. Handyside c. Marea Britanie, 7 decembrie 1976, în R. Chiriţă, Culegere de hotărâri… 1950-2001, op.cit., pag. 216. [17]Jean-Francois Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, pag. 822. [18] CEDO, hot. Handyside c. Marea Britanie, precit. [19] Micu Doina, Garantarea drepturilor omului în practica Curţii europene a drepturilor omului şi în Constituţia României, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998, pag 167. [20] D. Cosma, op.cit., pag. 11. [21] F. Sudre, op.cit., pag. 313. [22] C. Bîrsan, op.cit., pag. 596. [23] R. Chiriţă, Convenţia…, op.cit., pag. 474. [24] Marin Voicu, Protecţia Europeană a Drepturilor Omului. Teorie şi jurisprudenţă, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pag. 162. [25] A se vedea Decizia penală nr. 261/R din 16 octombrie 1996 în Hărăstăşanu Angela, Constantin Soroceanu, Alexandru Vasiliu, Culegere de practică judiciară penală 1994-1998, Curtea de Apel Braşov, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, pag. 109. [26] Gheorghe Iancu, Drepturi, libertăţi şi îndatoriri fundamentale în România, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, pag. 155. [27] Jacques Velu, Rusen Ergec, La Convention europeenne des droits de l’homme, Bruylant, 1990,pag. apud. C. Bîrsan, op.cit., pag.658. [28] J.-F. Renucci, op.cit., pag. 281; C. Bîrsan, op.cit., pag. 658. [29] CEDO, hot. Prokopovich c. Federaţia Rusă, 18 noiembrie 2003. În fapt, reclamanta a locuit cu soţul său într-un apartament închiriat de către acesta de la stat, iar a doua zi după decesul soţului, contractul de locaţiune încetând, reclamanta a fost evacuată de autorităţi pe motiv că adresa de domiciliu din actele de identitate a rămas în altă parte, unde reclamanta a locuit înainte de a se muta cu soţul său. În motivarea sa, Curtea a arătat că există suficiente probe pentru a afirma că, dată fiind perioada în care a locuit în acel apartament, reclamanta l-a considerat ca fiind domiciliul său. [30] Comisia, dec. Wiggins c. Regatul Unit, 8 februarie 1978, în C. Bîrsan, op.cit., pag. 659. [31]CEDO, hot. Demades c. Turcia, 31 iulie 2003, Radu Chiriţă,Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Culegere de hotărâri 2003, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2007, pag. 157. [32]CEDO, hot. Buckley c. Marea Britanie, 25 septembrie 1996; hot. Chapman c. Marea Britanie, 18 ianuarie 2001. [33]CEDO, hot. Connors c. Marea Britanie, 27 mai 2004, Radu Chiriţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Culegere de hotărâri 2004, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2007, pag.180. [34]Comisia, X. c. Belgia, 30 mai 1974. [35]CEDO, hot. Loizidou c. Turcia, 18 decembrie 1996, în Vincent Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Ediţia a 6-a în limba română, Ed. I.R.D.O. (Institutul Român pentru Drepturile Omului), Bucureşti, 2008, pag. 687. [36]CEDO, hot. Chappell c. Marea Britanie, 30 martie 1989; hot. Niemietz c. Germania, 16 decembrie 1992; dec. Keslassy c. Franţa, 8 ianuarie 2002. [37]R. Chiriţă, Convenţia…, op.cit., pag. 418. [38]Idem., pag.446. [39]CEDO, hot. Niemietz c. Germania,precit,,înM. Voicu, op.cit., pag.217-219. [40]CEDO, hot. Chappell c. Marea Britanie, precitln acest sens, a se vedea şi CEDO, dec. Keslassy c. Franţa precit. [41]CEDO, hot. Societăţile Colas Est şi alţii c. Franţa, 16 aprilie 2002, Radu Chiriţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Culegere de hotărâri 2002, Ed. C.H.Beck Bucureşti, 2002, pag.149. [42]J.-F. Renucci, op.cit., pag. 283. [43]Laurence Burgorgue-Larsen, La protection du domicile des personnes morales, La France et la Cour europeenne des droits de l’homme, La jurisprudence en 2002, Bruylant 2003, pag. 180, apud. V. Berger, op.cit., pag. 283. [44]C. Bîrsan, op.cit., pag. 662. [45] CEDO, dec. Leveau şi Fillon c. Franţa, 6 septembrie 2005, în Radu Chiriţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Culegere de hotărâri 2005, Ed. C.H.Beck, Bucureşti , 2007, pag.243. [46] Curtea a reţinut faptul că inspectorii veterinari au intrat exclusiv în clădirile care adăposteau animalele, clădiri ce sunt separate de cele în care locuiesc reclamanţii. De asemenea, clădirile administrative nu au fost obiect al inspecţiei. [47] R. Chiriţă, Convenţia…, op.cit., pag. 446. [48]Vintilă Dongoroz, Iosif Fodor, Siegfried Kahane, Nicoleta Iliescu, Ion Oancea, Constantin Bulai, Rodica Stănoiu, Victor Roşca, Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea specială, Vol.III, Ediţia a II-a, Ed. Academiei Române, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, pag.290. [49] Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ediţia 13, Vol. I, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2008, pag. 170. [50] Tribunalul judeţean Brăila, decizia penală 244 din 1981, RRD, nr. 1, 1983, pag. 59, în George Antoniu, Constantin Bulai, Practică judiciară română, vol. III, Ed. Academiei Române, Bucureşti 1992, pag. 84. [51] Tribunalul judeţean Mureş, decizia penală 698 din 1971, RRD, nr. 2, 1972, pag. 178 în G. Antoniu, op.cit., pag.84. [52] Curtea de Apel Piteşti, decizia penală 341/r/1995, Revista de drept penal, nr.3/1996, pag. 133. [53] V. Dongoroz, op.cit., pag. 292. [54] Ibidem. [55] Eliodor Tanislav, Protecţia penală a intimităţii, Ed. Semne, Bucureşti, 2002, pag. 33. [56] Tribunalul judeţean Harghita, decizia penală 378 din 1973, RRD, nr. 2, 1974, pag.170, în G. Antoniu, op. cit. pag. 84. [57] Tribunalul municipiului Bucureşti, s. I, p.d. 67 din 1972, RRD, nr. 5, 1972, pag. 166, în G. Antoniu, op.cit., pag 84. [58] Tribunalul judeţean Mureş, decizia penală 485 din 1972, RRD, nr. 9, 1973, pag. 150. [59] I. Muraru, op.cit., pag. 170. [60] Decizia nr. 423/2005, public. în M.Of. nr. 872 din 28 septembrie 2005, în Curierul Judiciar, nr. 10/2005. [61] R. Chiriţă, Convenţia…, op.citpag. 446. [62] Ibidem.’ [63] CEDO, hot. L.M. c. Italia, 8 februarie 2005 în R. Chiriţă, Culegere de hotărâri…2005 pag. 238. [64] CEDO, dec. Banco de Finanzas e Inversiones S.L. c. Spania, 27 aprilie 1999 (secţia IV) in R. Chirita, Culegere de hotarari…1950-2001, pag.206. [65] J-F. Renucci, op.cit., pag. 281. [66] CEDO, hot. Gillow c. Marea Britanie, 24 noiembrie 1986 în V. Berger, op.cit., pag. 483. [67] CEDO, hot. Xenides-Arestis c. Turcia, 22 decembrie 2005, în Dreptul la respectarea vieţii private şi familiale. Protecţia proprietăţii. Forţa obligatorie şi executarea hotărârilor, Curierul Judiciar, nr. 2/2006, pag. 25-26; A se vedea şi CEDO, hot. Demades c. Turcia precit. [68] R. Chiriţă, Convenţia…, op.cit., pag. 446. [69] CEDO, hot. Cvijetic c. Croaţia, 27 februarie 2004, R. Chiriţă, Culegere de hotărâri…2004, op.cit., pag.178. [70] CEDO, hot. Moreno Gomez c. Spania, 16 noiembrie 2004, în Dreptul la respectarea vieţii private şi familiale, Curierul Judiciar, nr. 1/2005, pag. 82. [71] CEDO, hot. Powell şi Rayner c. Marea Britanie, 21 februarie 1990; hot. Hatton şi alţii c. Marea Britanie, 8 iulie 2003. [72] Comisia, dec. Ijspeerd c. Olanda, 20 februarie 1995. [73] CEDO, hot. Gillow c. Marea Britanie, precit. [74] R. Chiriţă, Convenţia…, op.cit., pag. 447; F. Sudre, op.cit, pag. 317. [75] CEDO, hot. Velosa Barreto c. Portugalia, 21 noiembrie 1995, în J-F. Renucci, op.cit., pag. 282. În acest sens, a se vedea şi hot. Larkos c. Cipru, 18 februarie 1999, în R. Chiriţă, Culegere de hotărâri…1950-2001, op.cit., pag. 260. [76] CEDO, hot. Moldovan şi alţii c. România (nr.2), 12 iulie 2005. [77] Dezideriu Gergely, Moldovan şi alţii vs. România sau „Cazul Hădăreni de la incident la administrarea justiţiei, de la instanţele naţionale la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Noua Revistă de Drepturile Omului, Ed. All Beck, nr. 2/2005, pag. 172. [78] R. Chiriţă, Convenţia…, op.citpag. 448. [79] În sens contrar, a se vedea J-F. Renucci, op. cit., pag. 282. Autorul îşi susţine opinia pe baza hotărârii Chapman c. Regatul Unit, precit. Totuşi, în raport cu această hotărâre, precizăm că reclamanta, nerespectând o interdicţie legală, şi-a stabilit ilegal domicliul, în măsura în care existau locuri special amenajate în care avea permis să îşi instaleze caravana. [80] R. Chiriţă, Convenţia…, op.cit., pag. 448. [81] CEDO, hot. Kalanyos şi alţii c. România, 26 aprilie 2007; CEDO, hot. Gergely c. România, 26 aprilie 2007. [82] Guvernul acceptă în declaraţia sa că evenimentele desfăşurate constituie , printre altele, încălcări ale art. 8, şi se angajează să dea instrucţiunile corespunzătoare şi să adopte toate măsurile necesare spre a se asigura că drepturile individuale grantate de aceste articole vor fi respectate pe viitor. [83] F. Sudre, op.cit, pag. 327. [84] CEDO, hot. Borysiewicz c. Polonia, 1 iulie 2008. [85] CEDO, hot. Lopez Ostra c. Spania, 9 decembrie 1994. [86] V. Berger, op.cit., pag. 494-495. [87] Mircea Duţu, Recunoaşterea şi garantarea dreptului fundamental la mediu în România, în Rev. Dreptul,   nr. 6/2004, pag. 104. [88] R. Chiriţă, Convenţia…op.cit., pag. 417. [89] Menţionăm că pasivitatea autorităţilor publice a fost sancţionată, cu toate că acestea nu fuseseră total inactive-tribunalele dispuseseră o serie de măsuri tinzând la închiderea provizorie a staţiei de epurare. [90] CEDO, hot. Guerra şi alţii c. Italia, 19 februarie 1998. [91] În acest sens a se vedea şi CEDO, hot. Oneryildiz c. Turcia, 30 noiembrie 2004. [92] CEDO, hot. Budayeva c. Rusia, 20 martie 2008. [93] CEDO, Taşkin şi alţii c. Turcia, 10 noiembrie 2004, Dreptul la respectarea vieţii private şi familiale, în Rev. Curierul Judiciar, nr. 1/2005, pag. 81-82. [94] În acest sens, menţionăm CEDO hot. Giacomelli c. Italia, 2 noiembrie 2006, în R. Chiriţă, Culegere de hotărâri….2006, op.cit., pag. 333. Aici, Curtea a constatat o violare a art. 8 rezultată din faptul că statul a permis desfăşurarea unei uzine ce constituia o sursă serioasă de poluare vreme de mai mulţi ani, fără ca anterior deschiderii fabricii să se fi realizat un studiu de impact asupra mediului si asupra persoanelor ce locuiesc în preajmă, aşa cum prevedea legea internă. [95] A se vedea şi hot. Guerra şi alţii c. Italia, precit. [96] CEDO, hot. Fadeyeva c. Rusia, 9 iunie 2005, în R. Chiriţă, Culegere de hotărâri…2005, op.cit., pag. 215. În acelaşi sens a se vedea şi CEDO, hot. Ledyayeva, Dobrokhotova, Zolotareva şi Romashina c. Rusia, 26 octombrie 2006. [97] Bianca Selejan Guţan, Protecţia europeană a drepturilor omului, Ediţia 3, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, pag. 159. [98] CEDO, hot. Powell şi Rayner c. Marea Britanie precit. [99] CEDO, hot. Hatton şi alţii c.Marea Britanie, precit. Aici Curtea a constatat că statul nu şi-a depăşit marja de apreciere deoarece a limitat nivelul zgomotului la un nivel mai mic decât cel indicat în studiile comandate şi a luat măsuri pentru a-l diminua. De asemenea, reclamanţii au putut să formuleze obiecţii la adresa studiilor realizate în cauză, reglementarea fiind adoptată pe baza mai multor anchete ce au luat în calcul şi observaţiile reclamanţilor. În acelaşi sens, a se vedea şi CEDO, hot. Ashworth şi alţii c. Marea Britanie, 20 ianuarie 2004. [100] F. Sudre, op.cit., pag. 328. [101] CEDO, hot. Hatton şi alţii c. Marea Britanie, precit. [102] Faptul că o deteriorare generală a mediului nu este suficientă pentru aplicabilitatea art. 8 , întrucât nici acest articol, nicio altă dispoziţie din Convenţie nu garantează o protecţie generală a mediului, a fost subliniat de Curte în cauza Kyrtatos c. Grecia, din 22 mai 2003. Aici instanţa europeană a amintit că pentru a determina dacă o poluare a mediului constituie încălcarea unuia dintre drepturile garantate de art. 8, elementul esenţial este acela de a exista vreun factor nociv produs asupra vieţii private a unei persoane şi nu simpla degradare generală a acestuia. [103] Art. 35 din Constituţia României prevede: „Statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic.(…) Persoanele fizice şi juridice au îndatorirea de a proteja şi ameliora mediul înconjurător”. [104] Publicată în M.Of. al României, partea I, nr. 1196 din 30 decembrie 2005, aprobată cu modificări prin Legea nr. 265/2006, publicată în M.Of. al României , partea I, nr. 586 din 6 iuliu 2006. La data intrării în vigoare a acestei O.U.G. se abrogă Legea nr. 137/2005 privind protecţia mediului. [105] Răzvan-Horaţiu Radu, Bogdan Cristea, Consideraţii referitoare la dreptul la mediu în jurisprudenţa CEDO, în Rev. Dreptul nr. 7/2009, pag. 222. [106] CEDO, hot. Tătar şi Tătar c. României, 27 ianuarie 2009, Jurispudenţă CEDO, în Rev. Pandectele române, nr. 4/2009, pag.215-242. [107] CEDO, hot. Taşkin şi alţii c. Turcia, precit. [108] CEDO, hot. Giacomelli c. Italia, precit. [109] CEDO, hot. Fadeyeva c. Rusia, precit. [110] În acest sens, potrivit Legii nr. 137/1995 a protecţiei mediului, în redactarea în vigoare în perioada desfăşurării evenimentelor, autorităţile naţionale ar fi avut obligaţia ca în cadrul unei dezbateri publice să informeze persoanele interesate asupra impactului pe care activitatea industrială îl putea avea asupra mediului. La nivel internaţional, Curtea a reţinut că în mai 2000, România a ratificat Convenţia de la Aarhus, adoptată la 25 iunie 1998, şi care priveşte problema participării publicului la procesul decizional şi accesul la justiţie în materie de mediu înconjurător. [111] CEDO, hot. Băcilă c. România, 30 martie 2010 Petiţionara a reclamat în faţa Curţii faptul că poluarea generată de activitatea companiei Sometra-producătoare de metale neferoase- are efecte negative severe asupra vieţii sale private şi a domiciliului, dar şi că autorităţile nu au luat nicio soluţie pentru rezolvarea problemei. [112]Nicolae Volonciu, Tratat de drept procesual penal, Ed. Paideea, Bucureşti, 1996, pag. 173. [113] Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, Ediţia a IV-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 455. [114] În acest sens, CEDO, hot. Murray c. Marea Britanie, 28 octombrie 1994. În fapt, reclamanţii sau plâns împotriva pătrunderii fără drept şi a percheziţionăm domiciliului familial de către organele militare. Curtea concluzionează însă că măsura reclamată era prevăzută de lege, era necesară într-o societate democrată, iar mijloacele legale prin care percheziţia s-a efectuat nu erau disproporţionate faţă de scopul urmărit. Aici, Curtea subliniază necesitatea pentru stat de a lua măsuri eficiente pentru prevenirea agresiunilor teroriste, necesitate ce ţine seama de responsabilitatea care revine guvernului ales într-o societate democratică de a asigura protecţia cetăţenilor şi a instituţiilor statului de drept împotriva ameninţărilor organizaţiilor teroriste. A se vedea Ovidiu Predescu, CEDO şi implicaţiile ei asupra dreptului penal român, Ed.Lumina Lex, Bucureţti, 1998, pag. 96. [115] CEDO, hot. Guţu c. Moldova, 7 iunie 2007. [116] CEDO, hot. L.M. c. Italia, precit. [117] De regulă, acesta este scopul cel mai des invocat de către autorităţi, însă spre exemplu, în cauza Societăţile Colas Est şi altele c. Franţa, precit., Curtea a decis că percheziţia realizată la sediul acestor societăţi suspectate de încălcarea regulilor privind concurenţa este justificată de scopul protejării intereselor economice naţionale şi bunăstării economice. [118] CEDO, hot. Camemzind c. Elveţia, 16 decembrie 1997. [119] R. Chiriţă, Convenţia…, op. cit., pag. 514. [120] CEDO, hot. Imakayeva c. Rusia, 9 noiembrie 2006, R.Chiriţă, Culegere de hotărâri…2006, op. cit., pag. 364. În speţă, Curtea nu acceptă ca justificare a percheziţiei trimiterea la normele legii de suprimare a terorismului, întrucât acestea nu pot nicidecum înlocui un mandat individual de percheziţie. În acest sens, a se vedea şi CEDO, hot. Elci ş.a. c. Turcia, 13 noiembrie 2003. [121] CEDO, dec. Keslassy c. Franţa, 8 ianuarie 2002, R. Chiriţă, Culegere de hotărâri…2002, op.cit, pag. 148. [122] CEDO, hot. Societăţile Colas Est şi altele c. Franţa, precit. [123] Philippe Nataf, Droit de perquisition et droit d’enquete du fisc, Les Echos 4 decembrie 1997, pag. 53, apud. J.F.Renucci, op.cit, pag. 283 [124] CEDO, cazul Funke c. Franţa;cazul Cremieux c. Franţa; cazul Miailhe c. Franţa (nr.1), hotărârile din 25 februarie 1993, în V. Berger, op.cit., pag. 487-491. [125] CEDO, dec. Tamosius c. Marea Britanie, 19 septembrie 2002, R. Chiriţă, Culegere de hotărâri…2002, op.cit., pag. 150. [126] CEDO, dec. Kent Pharmaceuticals Limited şi alţii c. Marea Britanie, 11 octombrie 2005, R. Chiriţă, Culegere de hotărâri…2005, op.cit., pag. 244. [127] CEDO, hot. Keegan c. Marea Britanie, 18 iulie 2006 în Rev. Curierul Judiciar, nr. 9/2006, pag. 33. În speţă, poliţia omisese să verifice legătura dintre adresa în cauză şi infracţiunea care făcea obiectul anchetei. [128] CEDO, hot. Van Rossem c. Belgia, 9 decembrie 2004,în Rev. Curierul Judiciar, nr. 1/2005. În acest sens a se vedea şi CEDO, hot. Ernst şi alţii c. Belgia, 15 iulie 2003; CEDO, hot. Roemen şi Schmit c. Luxemburg, 25 februarie 2003; hot. Niemietz c. Germaniaprecit.; hot. Aleksanyan c. Rusiei, 22 decembrie 2008. [129] CEDO, dec. Mark Cronin c. Marea Britanie, 6 ianuarie 2004, în R. Chiriţă, Culegere de hotărâri…2004, op.cit., pag. 178. [130] CEDO, hot. Taner Kilic c. Turcia, 24 octombrie 2006 în R. Chiriţă, Culegere de hotărâri…2006, op.cit., pag. 363. În speţă, considerând că starea de fapt este una de urgenţă, ministerul public a extins percheziţia şi la alte imobile decât cele pentru care exista o autorizaţie judiciară. [131] CEDO, hot. Buck c. Germania, 28 aprilie 2005, în R. Chiriţă, Culegere de hotărâri…2005, op. cit., pag. 239. [132] Frază pronunţată de către Gardianul Sigiliilor, în discursul său către Ordinul avocaţilor de la Versailles în 1987, citat în P. Gate, Le secret professionnel de l’avocat, Gaz. Pal., 1987 Doctr. Pag. 199, apud. J.-F. Renucci, op.cit, pag. 289. [133] CEDO, hot. Niemietz c. Germania, 16 decembrie 2002, precit. [134] CEDO, hot. Petri Sallinen şi alţii c. Finlanda, 27 septembrie 2005, în Curierul Judiciar, nr.11/2005, pag.48. A se vedea şi CEDO, hot. Iliya Stefano c. Bulgaria, 22 mai 2008. [135] CEDO, hot. Smirnov c. Rusia, 7 iunie 2007. În acelaşi sens a se vedea şi CEDO, hot. Wieser and Bicos Beteiligungen GMBH c. Austria, 16 mai 2006. [136] CEDO, hot. Mancevschi c. Moldova, 7 octombrie 2008. [137] CEDO, dec. Tamosius c. Marea Britanie, 19 septembrie 2002, precit. [138] Pascal Remillieux, Perquisition d’un cabinet d’avocat: respect du secret professionnel ou efficacite de la justice, AJ penal 2006, pag. 304, apud. J.-F. Renucci, op.cit., pag.290. [139] CEDO, hot. Andre şi alţii c. Franţa, 24 iulie 2008. [140] R. Chiriţă, Convenţia europeană…,op.cit., pag. 516. [141] Edouard Jakhian şi Pierre Lambert, Les perquisitions dans les cabinets d’avocats, Journ. Trib. 1994, pag. 65, apud. J.-F. Renucci, op.cit., pag. 291. [142] R. Chiriţă, Convenţia europeană…, op.cit., pag 516. [143] Aceste situaţii derogatorii sunt prevăzute în art. 27 alin (2) din Constituţie. [144] I. Muraru, op. cit., pag. 171. [145] Liviu Herghelegiu, Percheziţia domiciliară.Controverse, Revista de drept penal, nr. 2/2004, pag. [146] CEDO, hot. Varga c. România, 1 aprilie 2008, în Mihaela Ancuţa, Prezentare sintetică a cauzelor împotriva României, soluţionate de CEDO în perioada 01.04.2008-16.06.2008, Rev. Justiţia în actualitate, anul II, nr. 3, pag.68. [147] Aşa cum a apreciat şi în alte cauze, Curtea a stabilit şi aici că, atunci când o percheziţie se efectuează la domiciliul unei persoane fizice unde se află, totodată, şi sediul social al unei societăţi, situaţia intră sub incidenţa art. 8. A se vedea CEDO, hot. Chappel c. Marea Britanie,precit. [148] A se vedea mutatis mutandis CEDO, hot. Miailhe c. Franţa, precit. CEDO, hot. Damian Burueană şi Damian c. România, 26 mai 2009. [150] A se vedea CEDO, hot. Varga c. România, precit. [151] Publicată în M.Of. al României, partea I, nr. 468 din 1 iulie 2003. [152] Publicată în M.Of. al României, partea I, nr. 478 din 26 octombrie 2003. [153] Votată prin Referendumul din octombrie 2003. Modificările au intrat în vigoare la data promulgării Legii nr. 429/2003. [154] Gheorghiţă Mateuţ, Codul de procedură penală, partea generală într-o perspectivă europeană., în Revista de drept penal, nr.1/2004, pag.81. [155] Publicată în M.Of. nr. 1187 din 13 decembrie 2004, Curierul Judiciar nr.1/2005, pag. 58. [156] Nicolae Văduva, Percheziţia. Unele observaţii, în Revista de drept penal, nr.1/2005, pag. 93. [157] I.C.C.J., secţia penală, decizia nr.5748 din 4 noiembrie 2004, în George Antoniu, Adina Vlăşceanu, Alina Barbu, Codul de procedură penală.Texte.Jurisprudenţă.Hotărâri CEDO, ediţia a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008. [158] Mihail Udroiu, Ovidiu Predescu, Protecţia europeană a drepturilor omului şi procesul penal român, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2008, pag. 389. [159] I.C.C.J., secţia penală, Decizia nr. 2031/2003, disponibilă pe site-ul www.scj.ro. [160] Art. 33 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocet, republicată în 2001, M.Of. partea I, nr. 113/06.03.2001. De asemenea, potrivit art. 215 din Statutul profesiei de avocat, pentru asigurarea secretului profesional, avocatul are obligaţia să se opună la percheziţionarea domiciliului, a sediului professional principal, secundar şi al biroului de lucru, cu privire la actele sau lucrările cu caracter profesional aflate în aceste locuri. [161] Aşa cum am arătat, Curtea asigură respectarea inviolabilităţii domiciliului şi în ceea ce priveşte sediile profesionale ale unei personae juridice, atunci când sediul social al persoanei juridice este identic cu locuinţa proprietarului său (CEDO, dec. Keslassy c. Franţa precit.), precum şi atunci când sediul persoanei juridice nu este folosit şi ca locuinţă de către conducătorul acesteia (CEDO, hot. Societăţile Colas Est şi alţii c. Franţa precit.). [162] Art. 111 din Codul de procedură penală, modificat prin Legea nr. 281/2003. [163] Publicată în M.Of. nr. 64/27 martie 1991. [164] În acest cadru juridic, o situaţie distinctă o constituie activităţile desfăşurate în conformitate cu art. 13 din Legea nr.51/1991 şi art. 9-13 din Legea nr. 14/1992 de către organele cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale. În acest sens a se vedea George Coca, Violarea de domiciliu şi a secretului corespondenţei.Unele restrângeri speciale, în Rev. de drept penal nr.4/2007. [165]În acest domeniu, un exemplu pozitiv de respectare a inviolabilităţii domiciliului îl constituie Legea concurenţei nr.21/1996. Potrivit acestei legi, percheziţiile împotriva unor agenţi economici şi la domiciliul personalului de conducere al acestora, se pot efectua numai în cadrul unei anchete cerute de preşedintele Consiliului Concurenţei şi cu autorizarea judiciară dată prin ordonanţă preşedinţială de către preşedintele tribunalului judeţean sau, după caz, al municipiului Bucureşti. Cererea de autorizare trebuie să cuprindă toate informaţiile de natură a justifica percheziţia, iar judecătorul sesizat este ţinut să verifice dacă aceasta este întemeiată. Astfel, considerăm că acestea constituie garanţii adecvate contra unui eventual abuz. [166] Ioan-Vasile Brisc, Reflectarea în unele acte normative a dreptului constituţional privind inviolabilitatea domiciliului, în Rev. Dreptul nr.1/1997, pag. 41. [167]A se vedea CEDO, hot. Societăţile Colas Est şi altele c. Franţa; Funke c.Franţa; Cremieux c. Franţa precit. [168] R.Chiriţă, Convenţia…op.cit., pag. 516. [169] CEDO, hot. Akdivar c. Turcia, 16 septembrie 1996. A se vedea şi CEDO, hot. Selcuk şi Asker c. Turcia, 24 aprilie 1998. [170] CEDO, hot. Orhan c. Turcia, 18 iunie 2002, R. Chiriţă, Culegere de hotărâri…2002, op.cit., pag. 17; CEDO, hot. Ahmet Ozkan şi alţii c. Turcia, 6 aprilie 2004. [171] CEDO, hot. Loizidou c. Turcia, precit. [172] CEDO, hot. Cipru c. Turcia, 10 mai 2001. În acelaşi sens, CEDO, hot. Demades c. Turcia,precit.; CEDO, hot. Xenides Arestis c. Turcia, precit. [173]R. Chiriţă, Convenţia…, op.cit., pag.518. [174] CEDO, hot.Moldovan şi alţii c. România (nr.2), precit. [175] CEDO, hot. Cvijetic c. Croaţia, precit. [176] R.Chiriţă, Convenţia…,op.cit, pag. 517. [177] CEDO, hot. Surugiu c. România, 20 aprilie 2004, în Curierul Judiciar nr. 10/2004. [178] CEDO, hot. Novoseletskiy c. Ucraina, 22 februarie 2005, R. Chiriţă, Culegere de hotărâri…2005, op.cit, pag. 329 În speţă, reclamantul a fost privat de apartamentul său şi obligat să trăiască la terţi timp de 5 ani, Curtea estimând că autorităţile au analizat acţiunea lui extrem de lent. Potrivit instanţei europene, statul ar fi putut să acţioneze într-o manieră mai adecvată, atribuind o altă locuinţă reclamantului. [179] CEDO, hot. Blecic c. Croaţia, 29 iulie 2004, R.Chiriţă, Culegere de hotărâri…2004, op.cit., pag. [180] CEDO, hot. H.M. c. Turcia, 8 august 2006, R. Chiriţă, Culegere de hotărâri…2006, op.cit., pag.362. [181] CEDO, dec. Noack şi alţii c. Germania, 25 mai 2000, R. Chiriţă, Convenţia…op.cit., pag.207. CEDO, hot. Chapman c. Marea Britanie, precit. CEDO, hot. Connors c. Marea Britanie, precit. [184] CEDO, hot. McCann c. Marea Britanie, 13 mai 2008, Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, în Rev. Curierul Judiciar nr. 7/2008.