Prolog Zoey

Aurox

-De ce stai acolo şi te uiţi la mine? îl întrebă Preoteasa, fixându-l cu ochi de gheaţă verde.

-Îţi aştept porunca, Preoteasă, spuse automat, întrebându-se cu ce anume ar fi putut s-o supere. Abia se întorseseră în bârlogul ei aflat în vârful magnificei clădiri numite Mayo.

Aurox mersese către balcon şi stătea, pur şi simplu, acolo, în tăcere, privind-o pe Preoteasă.

Ea trase adânc aer în piept.

-Nu mai am nicio poruncă pentru tine în acest moment. Şi trebuie să te holbezi mereu la mine?

Aurox îşi feri privirea, concentrându-şi atenţia asupra luminilor oraşului şi asupra felului în care sclipeau ademenitoare pe cerul nopţii.

-Îţi aştept porunca, Preoteasă, repetă.

-O, pe toţi zeii! Cine ar fi putut şti că făptura asta creată pentru mine este pe cât de frumoasă, pe atât de lipsită de minte?

Aurox simţi schimbarea din atmosferă înainte ca întunericul să se materializeze din fum, din umbră şi din noapte.

Fără minte, frumos şi mortal… Vocea îi răsuna în minte. Enormul taur alb prinse contur în faţa lui. Răsuflarea îi era fetidă, dar dulce. Privirea lui era oribilă şi totodată minunată. Era şi mister, şi magie, şi haos laolaltă.

Aurox căzu în genunchi în faţa creaturii.

-Ridică-te. Ridică-te şi du-te înapoi, acolo… îşi flutură mâna cu un gest dispreţuitor spre umbrele care mărgineau capătul acoperişului.

Nu. Aş prefera să rămână. Îmi place să îmi admir creaţiile. Aurox nu ştia ce să spună. Creatura aceasta îi poruncea minţii, dar Preoteasa îi poruncea trupului.

-Creaţii? Preoteasa accentuă în mod special ultima parte a cuvântului, în timp ce se apropia cu mişcări lascive de taurul enorm. Faci deseori daruri din astea adepţilor tăi?

Taurul izbucni într-un râs teribil, dar Aurox observă că Preoteasa nici măcar nu tresări -în schimb, părea atrasă tot mai aproape de creatură în timp ce aceasta vorbea.

-Ce interesant! Mă iei la întrebări. Eşti geloasă, iubita mea lipsită de inimă? Preoteasa mângâie unul din coarnele taurului.

-Trebuie să fiu? Taurul o împinse cu botul. Şi, acolo unde botul lui o atingea pe Preoteasă, mătasea rochiei ei se învolbura, dezvelind carnea netedă şi goală de dedesubt.

-Spune-mi, care crezi că este scopul darului pe care ţi l-am făcut? Taurul răspunse la întrebarea Preotesei cu o altă întrebare. Preoteasa clipi şi clătină din cap, de parcă nu ar fi ştiut ce să spună. Apoi, privirea ei îl întâlni pe Aurox, care stătea în continuare în genunchi.

-Stăpâne, scopul lui este protecţia, şi sunt gata să fac tot ce îmi ceri drept mulţumire pentru cadou.

-Îţi voi accepta oferta generoasă, dar trebuie să-ţi spun că Aurox nu este o simplă armă de apărare. Aurox are un scop, şi acesta este de a crea haos.

Preoteasa trase aer în piept, speriată. Clipi repede şi privirea i se mută de la taur către el şi apoi din nou la taur.

-Adevărat? întrebă cu voce suavă, plină de respect. Prin această creatură pot să controlez haosul?

Ochii albi ai taurului erau ca două semilune.

-Adevărat. Este, într-adevăr, doar o creatură, dar puterea lui este mare. Are capacitatea să provoace dezastre. El este creatura care întruchipează manifestarea celor mai ascunse vise ale tale, şi mă înşel, oare, dacă spun că acestea au ca rezultat un haos desăvârşit?

-Da, o, da, şopti Preoteasa grăbită. Se sprijini de greabănul taurului, mângâindu-l.

-Şi ce ai de gând să faci cu haosul acum, că îţi stă la dispoziţie? Ai să distrugi oraşele oamenilor şi ai să domneşti ca regină a vampirilor?

Zâmbetul Preotesei era minunat şi îngrozitor deopotrivă.

-Nu regină. Zeiţă.

-Zeiţă? Dar există deja o Zeiţă a Vampirilor. Ştii foarte bine asta. Doar ai fost în serviciul ei.

-Te referi la Nyx? Zeiţa care le permite lingăilor ei să aibă libertatea de a alege şi voinţă proprie? Zeiţa care nu vrea să se amestece din cauza credinţei sale nezdruncinate în mitul liberului-arbitru?

Lui Aurox i se păru că aude un zâmbet în vocea bestiei şi se întrebă cum era posibil aşa ceva.

-Mă refer la Nyx, Zeiţa Vampirilor şi a Nopţii. Ai de gând să te foloseşti de haos pentru a o provoca? -Nu. Am să folosesc haosul pentru a o învinge. Dacă haosul ameninţă însăşi substanţa lumii? Nu va interveni, oare, Nyx, încălcându-şi propriile reguli, pentru a-şi salva copiii? Şi, făcând asta, nu cumva Zeiţa îşi va anula edictul prin care garantează oamenilor liber-arbitru, şi astfel se va trăda pe ea însăşi? Ce se va întâmpla atunci cu domnia ei divină, dacă Nyx schimbă ceea ce este menit a se întâmpla?

-Nu pot să răspund, din moment ce nu s-a mai întâmplat niciodată. Taurul fornăi parcă amuzat. Dar este o întrebare surprinzător de interesantă -şi ştii cât de mult îmi plac surprizele.

-Sper doar că voi putea să te surprind iar şi iar, şi iar, stăpânul meu.

-"Doar" e un cuvânt atât de neînsemnat… Spuse taurul. Aurox continuă să stea în genunchi pe acoperiş mult timp după ce Preoteasa şi taurul plecaseră, lăsându-l în urmă, uitând de el. Stătu acolo unde fusese abandonat, cu privirea aţintită către cer.

Ucenica pe nume Zoey -cea cu tatuaje ciudate, care nu îi acopereau doar faţa, ci şi umerii şi mâinile şi, după cum îi spusese Neferet, şi alte părţi ale trupului -îl făcea să se simtă ciudat. Neferet îi spusese că Zoey era duşmanul ei. Asta însemna automat că era şi duşmanul lui. Ea, duşmanul stăpânei lui, era un pericol -şi din cauza acestui pericol se simţea el ciudat în preajma ei. Aurox observă direcţia în care o luă Zoey în grabă Trebuia să observe tot ce avea legătură cu ea. Zoey era periculoasă.

-Neferet, trebuie să vorbim despre noile cursuri care se ţin în arena Lenobiei, spunea Dragon Lankford.

Ochii verzi şi reci ai lui Neferet se întoarseră către Dragon.

-Înaltul Consiliu a decis ca aceşti novici să rămână, cel puţin pentru moment.

-Înţeleg, dar… -Dar ai prefera să îl ai pe corb în clasa ta? replică imediat Neferet.

-Rephaim nu mai e corb. Marea Preoteasă Roşie interveni repede în apărarea partenerului ei.

-Şi, cu toate astea, le spune creaturilor acelora, corbilor, frate, comentă Aurox.

-Într-adevăr, Aurox, este o observaţie pertinentă, zise Neferet, fără să-i arunce nici măcar o privire. Din moment ce tu eşti darul lui Nyx pentru mine, cred că este important să îţi ascultăm observaţiile.

-Şi care ar fi, până la urmă, ideea? Ei sunt fraţii lui. Nu încearcă să ascundă asta.

Clătinând din cap, Marea Preoteasă Roşie îi întâlni privirea. Aurox văzu tristeţe şi furie în ochii ei, deşi emoţiile nu erau suficient de puternice cât să le simtă şi el -cât să îşi tragă puterea din ele.

-Nu ar fi trebuit să omori corbul. Nu ataca pe nimeni.

-Crezi că ar trebui să aşteptăm ca acele creaturi să îl mai omoare pe unul dintre noi înainte să luăm măsuri împotriva lor? spuse Dragon Lankford.

Furia Maestrului Săbiei era mai tangibilă, şi Aurox absorbi o parte din puterea ei. Simţi cum îi fierbe în sânge -pulsând -hrănindu-l -transformându-l.

-Aurox, nu este nevoie de tine aici. Poţi să pleci să-ţi îndeplineşti datoriile. Începe de aici, de la corpul principal al şcolii, şi deplasează-te prin perimetrul campusului. Patrulează incinta. Asigură-te că niciunul dintre corbi nu se mai întoarce. Stăpâna lui se uită lung la Marea Preoteasă Roşie şi adăugă: Porunca mea este să îi ataci doar pe aceia care chiar reprezintă o ameninţare pentru tine sau pentru şcoală.

-Da, Preoteasă. Se plecă în faţa ei, apoi se retrase şi, în timp ce înainta în noapte, o auzi din nou pe Marea Preoteasă Roşie apărându-şi partenerul. "Şi ea este un duşman, deşi stăpâna mea spune că un alt fel de duşman -genul de duşman care poate fi folosit." Aurox se gândi la reţeaua complicată de adversari ai lui Neferet. Îi explicase că, într-o zi, în curând, toţi aceşti novici şi vampiri aveau fie să se supună voinţei ei, fie să fie distruşi, Stăpâna lui aştepta cu nerăbdare acea zi. Şi Aurox aştepta cu nerăbdare acea zi.

Coborî de pe trotuar, deplasându-se la dreapta, către latura corpului principal al şcolii. Aurox se ţinea departe de felinarele pâlpâitoare. Instinctiv, prefera umbrele mai adânci şi colţurile mai întunecate. Simţurile lui erau mereu alerte, mereu în căutare. Aşa că era straniu ca un simplu şerveţel să îl sperie. Un simplu dreptunghi alb de hârtie. Zbura purtat de vânt, fluturând în faţa lui aproape ca o pasăre. Se opri şi întinse mâna, culegându-l din noapte.

"Ciudat, îşi zise, un şerveţel de hârtie plutitor." Fără să se gândească, îl băgă în buzunarul jeanşilor. Alungându-şi sentimentul ciudat, premonitoriu, îşi continuă drumul.

După ce mai făcu doi paşi, emoţiile ei îl loviră. Tristeţe -durere profundă, apăsătoare. Şi vinovăţie. Era şi vinovăţie printre sentimentele ei.

Aurox ştia că era vorba despre tânăra Mare Preoteasă a novicilor -Zoey Redbird. Îşi spuse că o abordase doar pentru că a înţelept să îşi studieze inamicul. Dar, cu cât se apropia mai mult -şi sentimentele ei îl inundau -, în el se întâmpla ceva neaşteptat. În loc să îi absoarbă emoţiile pentru a se hrăni cu ele, Aurox le absorbea şi simţea.

Nu se transformă. Nu începu să se metamorfozeze în acea creatură cu putere nebănuită.

În schimb, Aurox simţea. Durerea lui Zoey îl atrăgea şi, în timp ce stătea în umbra care o înconjura şi o privea plângând, emoţia ei îl inunda, se aduna şi se înmagazina într-un colţişor, tăcut, ascuns din adâncul spiritului lui. În timp ce Aurox absorbea tristeţea şi vinovăţia lui Zoey, singurătatea şi disperarea ei, ceva se trezi în el drept răspuns.

Era cu totul neaşteptat şi complet inacceptabil, dar Aurox dorea să o consoleze pe Zoey Redbird. Impulsul îi era atât de străin, încât îl şocă şi îl făcu să se deplaseze instinctiv, de parcă subconştientul i-ar fi condus corpul.

Ieşi din întuneric în acelaşi moment în care ea se mişcă, apăsând cu palma pe acel loc din mijlocul pieptului ei. Clipi, încercând să vadă printre lacrimi, şi ochii ei îl descoperiră. Se îndreptă şi păru gata să fugă.

-Nu, nu trebuie să pleci, se auzi el spunând.

-Ce vrei? zise ea şi mai scoase un suspin.

-Nimic. Treceam pe aici. Plângeai. Am auzit.

-Vreau să stau singură, spuse ea, ştergându-şi lacrimile cu dosul mâinii şi trăgându-şi nasul.

Aurox nu conştientiză ceea ce făcea decât în momentul în care se uitară amândoi spre mâna lui şi spre şerveţelul pe care îl scosese din buzunar pentru a i-l oferi.

-Atunci, te las, dar o să ai nevoie de asta, spuse, cu un ton care şi lui i se păru scorţos şi străin. Faţa îţi este udă toată.

Ea se uită lung la şerveţel, înainte de a-l lua, apoi îşi ridică din nou privirea către el.

-Îmi curg mucii când plâng. Aurox simţi cum dă din cap aprobator.

-Da, aşa e. Ea îşi şterse nasul şi obrajii.

-Mulţumesc. Nu am niciodată o batistă la îndemână când am nevoie de una.

-Ştiu, zise el. Apoi simţi că îi arde faţa şi că trupul i se răceşte, căci nu exista niciun motiv pentru care să fi spus aşa ceva. Nu avea niciun motiv să stea de vorbă cu această ucenică, mai ales că erau şi duşmani.

Zoey se uita din nou lung la el, cu o expresie ciudată pe chip.

-Ce ai spus? -Că trebuie să plec. Aurox se întoarse şi se îndepărtă repede, dispărând în noapte. Se aştepta ca emoţiile pe care i le provocase ea să dispară, să se îndepărteze de el, la fel cum se întâmplase cu emoţiile celorlalţi după ce le absorbise, le folosise, le aruncase la o parte. Dar o parte din tristeţea -dar şi din vinovăţia -lui Zoey rămase cu el, şi, cel mai ciudat lucru dintre toate, singurătatea ei îşi găsi adăpost în adâncul ascuns al sufletului lui.

Atenţia fetei reprezentă o surpriză totală. Plecase în rondurile sale de noapte, aşa cum îi ordonase Neferet, pentru a se asigura, în mod special, că niciun corb nu încalcă teritoriul Casei Nopţii, când trecu pe lângă clădirea internatului fetelor. Ea stătea sub unul dintre copacii înalţi şi, în timp ce el se apropie, îi ieşi direct în cale.

-Bună. Zâmbetul ei era mieros. Eu sunt Becca. Nu am făcut cunoştinţă încă, dar te observ de ceva vreme.

-Bună, Becca. În mod straniu, îi permise să îl oprească. Nu era frumoasă sau neobişnuită, aşa cum erau unele dintre celelalte novice, "cum era Zoey", îşi şopti în minte, dar îşi alungă rapid gândul. Novicele acesta, Becca, avea o anumită atitudine, iar limbajul trupului ei, modul în care îşi legăna şoldurile şi îşi dădea pe spate părul lung şi blond, spunea că îl găsea plăcut. Eu sunt Aurox.

Ea izbucni în râs şi îşi linse buzele subţiri şi rozalii.

-Mda, ştiu cine eşti. După cum am spus, te-am urmărit.

-Şi ce anume ai aflat din faptul că m-ai urmărit? întrebă el, repetându-i cuvintele.

Ea se apropie şi îşi dădu din nou părul pe spate.

-Că te descurci în luptă, şi ăsta e un lucru bun în ziua de azi. Şi atunci îl atinse, trecându-şi unghia vopsită în roz peste pieptul lui, şi în acel moment emoţiile ei îl loviră. Putea să îi simtă dorinţa. Era amestecată cu disperare şi cu un pic de răutate. Aurox trase adânc aer în piept, inhalând mirosul îmbătător al poftei trupeşti amestecat cu un pic de cruzime. Un tremur de anticipare îi străbătu tot corpul, în timp ce puterea interioară începu să crească în el.

-O, eşti tare. Becca râse încetişor, trăgându-se mai aproape de el. Muşchii tăi, vreau să zic. Dorinţa ei crescu în timp ce îşi freca sânii de pieptul lui, sprijininduse de el, lingându-i gâtul şi apoi muşcându-l -nu destul de tare cât să dea sângele, dar nici destul de delicat cât să fie doar din joacă. Asta îi făcu plăcere taurului din el, iar creatura se trezi la viaţă.

-Îţi place durerea? Aurox îi puse această întrebare în timp ce îşi trecea cu asprime palmele pe spatele ei. Apoi îşi plecă uşor capul, astfel încât dinţii lui să găsească arcul delicat descris de gâtul ei. Muşcă, cu scopul de a-i da sângele, deşi de nimic nu îi păsa mai puţin decât de gustul ei. Îţi place durerea? repetă întrebarea cu sângele ei în gură, deşi îi putea simţi răspunsul în valul de poftă trupească ce pusese stăpânire pe ea.

-Îmi place tot, gemu Becca. Haide! Lasă-mă să gust puţin. Fii Consortul meufii bărbatul meu.

Aurox nu se gândi să o oprească. Nu se gândi la nimic. Simţea doar atât: pofta trupească intensificată de un spirit meschin, disperat. Aurox se lăsă copleşit. Se aşeză peste ea, îşi închise ochii şi i se dărui spunând cuvinte care veneau din adâncul subconştientului său -care erau atât de instinctive şi de automate, încât gândirea şi înţelegerea nu aveau nimic de-a face cu ele.

-Da, Zo. Muşcă-mă! -Dobitocule! Zoey? Am să-ţi arăt eu ţie, să-ţi iasă Zoey din cap. Becca îl muşcă. Adânc. Simţi durerea ascuţită şi căldura sângelui care curgea şiroaie. Apoi gura ei se lipi de rana proaspătă de pe gâtul lui -dar numai pentru un moment. Simţi schimbarea care puse stăpânire pe ea imediat ce îi gustă sângele. Furia şi pofta ei se evaporară, înlocuite de frică în stare pură.

-O, Zeiţă! Nu, nu e în regulă! Becca încercă să se desprindă de el, dar Aurox o ridică, făcu doi paşi mari şi o lipi cu spatele de un copac. Aşteaptă, nu! Becca insistă, încercând să îşi ascundă tremurul din voce, deşi frica ei trecea peste şi prin el, hrănindu-l, schimbându-l. Opreşte-te! Ai un gust ciudat! Creatura din interiorul lui pulsă şi se mişcă, încercând să se elibereze, pentru a aduce pustiire şi distrugere. Pufni, şi taurul răspunse ca un ecou al sunetului.

-Pe bune, opreşte-te! Nu vreau să fiu cu cineva care nu se gândeşte decât la Zoey! "Zoey…" Numele răsună ca un ecou în interiorul lui, stingând taurul aşa cum stinge apa focul.

-Ce se întâmplă aici? La auzul vocii lui Dragon Lankford, Aurox făcu un pas înapoi, eliberând-o pe Becca. Fata se sprijini de copac şi se uită cu frică în sus, la Aurox.

-Aurox? Becca? Voi doi aveţi o problemă? întrebă Dragon.

-Nu, doar o mică neînţelegere. Am crezut că fata înţelege ce doreşte, spuse Aurox, întorcându-se către Maestrul Săbiei şi ignorând-o pe Becca. A fost o greşeală.

Fata fugi imediat de lângă copac şi se grăbi să îl pună pe Dragon tampon între ea şi Aurox -frica ei fiind înlocuită de încredere şi de furie.

-Ştiu ce nu vreau, şi asta e un alt tip amorezat de Zoey Redbird. Să sperăm că ai un avantaj ca să te bagi în faţă, pentru că e o listă întreagă de tipi care s-au aşezat la coadă înaintea ta.

-Becca, nu ai niciun motiv să fii crudă. Ştii că vampirii cred în libertatea de a alege şi în dorinţa reciprocă. Dacă dorinţa nu este reciprocă, atunci mai bine te retragi cu graţie, spuse Dragon ferm.

- -Acum mai mult de o sută de ani, singurul lucru clar pe care l-am descoperit a fost că nu există nimic normal când vine vorba despre femei, zise Dragon.

-Maestre al Săbiei, pot să vă cer o favoare? -Poţi, spuse el.

-Nu îi spuneţi nimic din ceea ce s-a întâmplat în noaptea asta lui Neferet.

-Eu ţin lucrurile pentru mine, băiete. Ar trebui să îţi aduci aminte să faci şi tu la fel. Maestrul Săbiei îl bătu uşor pe umăr şi plecă, lăsându-l pe Aurox confuz, încurcat şi, ca întotdeauna, singur.

Capitolul 2

Zoey -Un microbuz? Pe bune? Tot ce puteam face era să clatin neîncrezătoare din cap şi să privesc chestia înghesuită şi galbenă, pe laterala căreia scria cu litere negre, proaspăt vopsite, CASA NOPŢII. Adică, e bine că solicitarea pe care i-am făcut-o lui Thanatos a avut efect atât de repede şi ni se permite să ne întoarcem la şcoală, dar cu un microbuz?

-Soro! Ne-au trimis un autobuz pentru retardaţi! spuse Erin chicotind.

-Soro, e chiar naşpa, replică Shaunee.

-Ştiu, soro. Nu-mi vine să cred că Neferet este atât de a dracului încât să ne trimită un microbuz de retardaţi, continuă Erin.

-Nu, nu vreau să spun că Neferet e naşpa. Vreau să spun că e naşpa să zici "retardat", explică Shaunee, dându-şi ochii peste cap exasperată în direcţia surorii ei gemene.

-Cred că Shaunee are dreptate şi că ar trebui să te gândeşti serios să-ţi îmbogăţeşti vocabularul. Foloseşti "naşpa" de mult prea multe ori; devine redundant, zise Damien.

Eu, Shaunee, Erin, Stevie Rae şi Rephaim ne-am uitat cu ochi mari de uimire la Damien. Ştiam că ne gândeam cu toţii la cât de minunat era să-l auzim din nou preocupat de problema vocabularului, dar nu voiam să zicem nimic pentru că ne era tuturor frică ca nu cumva să izbucnească în lacrimi şi să se retragă în depresia cruntă care continuase să-l bântuie de la moartea lui Jack.

Afrodita şi Darius folosiră momentul pentru a-şi face apariţia din subsolul depoului, şi, ca de obicei, Afrodita reuşi să pună laolaltă buna-cuviinţă şi dezastrul, invocând unica ei regulă probată şi adevărată: Să-ţi Pese de Aparenţe.

-O, mama mă-sii. Nu mă urc în chestia aia. Microbuzul este pentru retardaţi, zise Afrodita pufnind dispreţuitor şi dându-şi părul pe spate cu un gest smucit.

-Oameni buni, nu e chiar atât de rău. E evident că microbuzul e nou. Uitaţi-vă numai la vopseaua proaspătă cu care e scris "Casa Nopţii", spuse Stevie Rae.

-Ar putea la fel de bine să fie inscripţionat cu mesajul "Adio viaţă socială", replică Afrodita, încruntându-se către Stevie Rae.

-Nu am să te las să îmi strici cheful. Îmi place şcoala, spuse Stevie Rae. Se urcă în autobuz, rânjindu-i Războinicului Fiu al lui Erebus, care, fără urmă de surâs pe buze, îi deschisese uşa.

-Preoteasă. O salută sobru, plecându-şi capul, şi apoi, ignorându-l total pe Războinicul Fiu al lui Erebus, Darius, se uită la mine şi, cu o plecăciune şi mai scurtă din cap, spuse: Zoey, trebuie să vă anunţ, pe tine şi pe Stevie Rae, că va avea loc o adunare a Consiliului Şcolii, în treizeci de minute. Trebuie să participaţi amândouă.

-OK, bine, Stark tocmai anunţă pe toată lumea că ai venit, aşa că vom fi gata de plecare într-o secundă, am spus zâmbindu-i, de parcă chipul lui nu era întunecat de un nor de furtună.

-Hei, oameni buni, încă miroase a nou! strigă Stevie Rae. Îi vedeam buclele blonde, scurte, agitându-se în timp ce căsca gura în interiorul microbuzului. Apoi o zbughi afară, sărind peste trepte, îl luă pe Rephaim de mână şi rânji către el. Vrei să stai în spate cu mine? Te leagănă serios! -Pe bune, spuse Afrodita. Microbuzul ăsta e perfect pentru tine, care eşti o retardată. Şi urăsc faptul că trebuie să-ţi dau vestea asta proastă -o, stai un pic, mint; nu urăsc deloc, de fapt -dar, chiar dacă Marele Consiliu al Vampirilor a pus evident presiune pe Neferet şi a forţat-o să ne dea microbuzul înapoi şi să ne trimită în Casa Nopţii, băiatul-pasăre tot nu este bine-venit aici. Ai uitat, luată de valul a ceea ce puteaţi voi să faceţi în cele una-două secunde care despart apusul de momentul ăsta, că este pasăre?

Am văzut-o pe Stevie Rae strângându-i mâna lui Rephaim ca într-o menghină.

-Ţin să te informez că au trecut mai mult de una-două secunde de la apus şi că nu e treaba ta ce am făcut noi, şi că Rephaim merge la şcoală. Exact ca noi, ceilalţi.

Afrodita îşi ridică neîncrezătoare sprâncenele blonde.

-Nu glumeşti, nu? -Nu, spuse Stevie Rae hotărâtă. Şi ar trebui să înţelegi asta mai bine decât oricine altcineva.

-Eu? Să înţeleg? Despre ce naiba vorbeşti? -Nu eşti novice, nici roşu, nici obişnuit. Nu eşti vampir. Poate că nu eşti nici fiinţă umană.

-Pen' că-i o cotoroanţă, am auzit-o pe Shaunee şoptind.

-Venită direct din iad, completă Erin tot în şoaptă. Afrodita se uită spre gemene cu ochi mijiţi, dar Stevie Rae nu terminase încă.

-Exact ca Rephaim, nici tu nu eşti chiar normală, şi, cu toate astea, Nyx te-a binecuvântat -chiar dacă niciunul dintre noi nu înţelege de ce naiba a făcut asta. Oricum ar fi, mergi la şcoală. Şi eu merg la şcoală. La fel şi Rephaim. Sfârşit.

-Stevie Rae are dreptate, spuse Stark, alăturându-ni-se în parcarea de lângă depozit, cu restul novicilor roşii încolonaţi în urma lui. Lui Neferet nu o să-i placă, dar Nyx l-a iertat şi l-a binecuvântat pe Rephaim.

-În faţa întregii şcoli, adăugă imediat Stevie Rae.

-Ştiu cu toţii asta, îi murmură Rephaim. Îşi mută privirea de la ea către noi, restul oprindu-se asupra mea. Tu ce zici? mă surprinse cu întrebarea. Ar trebui să încerc să merg la Casa Nopţii sau asta ar însemna doar să provoc necazuri fără rost?

Se uitară cu toţii la mine, cu gura căscată. Aruncându-i o privire rapidă Războinicului Fiu al lui Erebus care aştepta în microbuz cu chipul împietrit, am spus:

-Ăăă, nu aţi vrea voi să o luaţi înainte şi să vă urcaţi în microbuz? Trebuie să vorbesc cu… ăăă… Am făcut un gest care îi includea pe Afrodita, pe Stevie Rae şi pe restul prietenilor mei apropiaţi.

-Cercul tău, spuse Stevie Rae, zâmbindu-mi. Vrei să vorbeşti cu cercul tău.

-Şi cu anexele lor, adăugă Damien, dând uşor din cap către Afrodita, Darius şi Kramisha.

Am zâmbit.

-Îmi place! Bun, n-aţi vrea voi să vă urcaţi în microbuz cât vorbesc eu cu cercul meu şi cu anexele lor, vă rog? -Nu sunt sigură că îmi place să fiu numită anexă, spuse Kramisha, mijindu-şi ochii.

-Înseamnă… începu Stevie Rae, dar Kramisha o întrerupse cu o clătinare din cap.

-Ştiu ce înseamnă. Spun doar că nu sunt sigură că îmi place.

-Nu ai vrea să dezvolţi subiectul mai târziu, iar acum să taci şi să o urmăreşti pe Zoey, ca să terminăm odată cu asta? spuse Afrodita, în timp ce Kramisha trase aer în piept şi îi aruncă o privire sumbră. Şi, ca să se consemneze, continuă arătând către noi toţi, cu excepţia lui Darius. Sunteţi o turmă de fraieri. Eu sunt talismanul vostru popular şi perfect.

Gemenele păreau gata să riposteze, aşa că am spus: -Oameni buni, concentraţi-vă! Întrebarea lui Rephaim este importantă. Din fericire, asta îi reduse pe toţi la tăcere şi le-am făcut semn membrilor cercului meu, anexelor acestora şi Afroditei să mă urmeze pe trotuar, departe de urechile novicilor roşii care se urcau în microbuz, în timp ce încercam disperată să mă concentrez asupra întrebării extrem de importante a lui Rephaim.

Mă simţeam de parcă aveam terci în loc de creier. Noaptea trecută fusese îngrozitoare. M-am uitat la Stark, şi obrajii mi-au luat foc. OK, bine, nu chiar toată noaptea fusese îngrozitoare, dar, cu toate astea, întrebări dificile mi se învălmăşeau în cap. Am încercat să îmi limpezesc mintea. Nu mai eram un copil. Eram prima Mare Preoteasă a Novicilor, şi toţi cei care se aflau aici, în jurul meu, mă respectau şi se aşteptau ca eu să ştiu Răspunsurile Corecte (bine, cu excepţia geometriei, a traducerilor din spaniolă şi a problemelor legate de parcarea laterală).

"Te rog, Nyx, ajută-mă să spun ce trebuie." Am rostit o rugăciune rapidă, în tăcere, apoi i-am întâlnit privirea lui Rephaim şi mi-am dat brusc seama că nu de răspunsul meu era nevoie.

-Tu ce vrei? l-am întrebat.

-Ei bine, el vrea… începu Stevie Rae, dar mi-am ridicat mâna, şi cea mai bună prietenă a mea tăcu.

-Nu, am zis. Nu poţi să spui tu ce vrea Rephaim şi nici ce ai vrea tu pentru el. Am nevoie de răspunsul lui Rephaim. Deci, ce spui? Ce vrei? am repetat.

Rephaim mă privi cu îndârjire fix în ochi.

-Vreau să fiu normal, spuse. Afrodita pufni.

-Din păcate, normal plus adolescent egal mers la o tâmpită de şcoală.

-Şcoala nu e tâmpită, zise Damien, apoi se întoarse către Rephaim. Dar are dreptate în privinţa normalului. Mersul la şcoală este ceea ce fac puştii normali, de vârsta noastră.

-Mda, Shaunee.

-Nasol, dar mda, comentă Erin. Deşi este un motiv excelent pentru a-ţi etala ţoalele la modă.

-Că bine zici, soro, replică Shaunee.

-Ce înseamnă asta? o întrebă Rephaim pe Stevie Rae. Ea îi zâmbi.

-În mare, că nu ar trebui să mergi la şcoală cu noi. El îi întoarse zâmbetul, dragostea şi căldura învăluindu-i chipul. Când îşi mută privirea de la Stevie Rae la mine, expresia aceea minunată era în continuare acolo, şi nu am putut să nu îi zâmbesc.

-Dacă a fi normal înseamnă a merge la şcoală, atunci asta mi-aş dori cu adevărat să fac. Dacă nu e prea mare deranjul.

-O să fie probleme, nu te îndoi de asta, spuse Darius.

-Crezi că nu ar trebui să meargă? l-am întrebat.

-Nu am spus asta. Sunt de acord cu tine că este alegerea lui, decizia lui, dar, Rephaim, trebuie să înţelegi că ar fi mai uşor dacă ai alege să rămâi aici -să stai deoparte -, cel puţin până vedem care sunt următoarele mişcări ale lui Neferet şi ale lui Kalona.

Mi s-a părut că l-am văzut pe Rephaim crispându-se la auzul numelui tatălui său, dar el încuviinţă uşor din cap şi spuse:

-Înţeleg, dar m-am săturat să mă ascund singur, în întuneric. Se uită din nou la Stevie Rae şi apoi la noi. Şi poate Stevie Rae are nevoie de mine.

-OK, ştii, toată chestia asta cu "să-l lăsăm pe băiatul-pasăre să decidă" şi "poate Stevie Rae are nevoie de mine" este, în teorie, extrem de fantasticminunată, dar, în realitate, vom intra într-un campus unde nebuna patentată de Mare Preoteasă ne urăşte şi va folosi tot ce îi e la îndemână pentru a ne pune cu botu' pe labe pe toţi -şi pe tine, Z, în mod special. Ca să nu mai vorbim despre Dragon, conducătorul Războinicilor Fii ai lui Erebus, care, evident, nu va fi foarte încântat de faptul că tipul pe care îl aducem înapoi în campus este tocmai cel care a ucis-o pe prietena lui. Neferet îl va folosi pe Rephaim împotriva noastră. Dragon o s-o sprijine. O să ne băgăm într-un mare rahat.

-Ei bine, am spus eu, nu ar fi prima dată. -Ăăă, pot să intervin? Damien ridică mâna de parcă ar fi fost în sala de clasă şi ar fi vrut să răspundă la lecţie.

-Da, scumpule, şi nu trebuie să ridici mâna, am zis.

-O, bine, mulţumesc. Am vrut să spun că trebuie să ne aducem aminte că, atunci când Nyx a apărut în Casa Nopţii, l-a iertat şi l-a binecuvântat pe Rephaim, dându-ne, de fapt, permisiunea de a-l include în lumea noastră. Neferet nu i se poate împotrivi -cel puţin, nu pe faţă. Lucru valabil şi-n cazul lui Dragon. Cât despre faptul că nu le place situaţia nici nu merită să mai vorbim.

-Dar s-au împotrivit, replică Stark. Neferet l-a întrebat pe Dragon dacă l-ar accepta pe Rephaim, şi el a spus că nu, aşa că ea l-a dat afară din campus. Lui Stevie Rae nu i-a convenit deloc şi de aceea am plecat cu toţii.

-Mda, însă faptul că Înaltul Consiliu a reuşit să o preseze pe Neferet să ne lase să ne întoarcem la şcoală nu înseamnă că vom fi cu adevărat acceptaţi. Vă pot asigura că nici ei, nici lui Dragon, nici multor altor persoane nu le va conveni situaţia.

Afrodita îşi flutură degetele în direcţia lui Rephaim. Damien interveni înainte să apuc să spun şi eu ceva: -Ei bine, adevărul este că nici Neferet, nici Dragon nu pot să desconsidere dorinţele Zeiţei.

-Să descon… ce? întrebă Shaunee.

-Să considere cum? adăugă Erin.

-Adică să nu le respecte, explică Stevie Rae în locul lui Damien. Şi este interesant punctul tău de vedere, Damien. Nimeni nu poate trece de Zeiţă, nici măcar Marea Preoteasă.

-Îţi imaginezi ce o să spună despre asta scorţoşii din Înaltul Consiliu? Afrodita îşi dădu ochii peste cap. O să facă în pantaloni. Cu toţii.

Mi-am închis ochii şi am simţit dorinţa arzătoare de a o îmbrăţişa pe Afrodita. Ei bine, dorinţa trecu repede, dar oricum.

-Afrodita, am spus. Eşti genială! Cum la fel de genial e şi Damien.

-Evident că sunt, spuse Afrodita plină de ea.

-Ai de gând să îi pârăşti pe Neferet şi pe Dragon în faţa înaltului Consiliu, nu-i aşa? replică Damien.

-Cred că a-i "pârî" nu este cuvântul cel mai potrivit. A, ai laptopul la tine, nu? am întrebat.

Damien bătu uşor cu palma peste geanta care îi atârna pe umăr.

-Desigur. E în sac.

-În geantă, îl corectă Shaunee.

-Ei, ziceam şi noi aşa, adăugă Erin.

-Este un sac, după moda europeană, zise Damien cu hotărâre.

-Dacă are pene… continuă Erin.

-Şi măcăne… completă Shaunee.

-Oricum i-o zice, mă bucur că asta înseamnă că ai computerul cu tine. Am continuat înainte ca Damien să apuce să le dea replica. Ai Skype instalat pe el, nu-i aşa?

-Da.

-Bun. Am nevoie să mi-l împrumuţi pentru şedinţa înaltului Consiliu, dacă nu ai nimic împotrivă.

-Nicio problemă, zise Damien, ridicând întrebător o sprânceană.

-Ce ai de gând? puse Stevie Rae întrebarea în locul lui.

-Ei bine, când am vorbit cu Thanatos să ne ajute să ne întoarcem la şcoală, nu am menţionat faptul că intenţionăm să ne deschidem un soi de filială a Casei Nopţii aici, ci că vom păstra aceeaşi structură ca în prima Casă a Nopţii.

-Va trebui să ne gândim la un nume tare pentru locul nostru, spuse Shaunee. -Ooo! Ai dreptate, soro, zise Erin. -Hei, e vorba despre un depou; prin urmare, ce aţi spune de Casa Nopţii Depo, spuse Shaunee.

M-am uitat la ele. Am clătinat din cap şi am spus cu hotărâre: -În niciun caz Depo. Apoi, am revenit la problema iniţială. Dar o să trebuiască să organizez o adevărată conferinţă prin Skype cu Înaltul Consiliu al Vampirilor ca să obţină permisiunea pentru ceea ce vrem să facem. Şedinţa Consiliului Şcolii pare momentul potrivit pentru aşa ceva, mai ales că sunt sigură că Neferet va fi încântată când o voi ruga să fie martoră la discuţie.

-Z, pare un plan de tot rahatul. Lui Neferet o să-i placă să vorbească cu Înaltul Consiliu şi să găsească o modalitate să distorsioneze tot ceea ce zici, astfel încât să te facă să pari modelul tipic de Adolescentă Nebună, spuse Afrodita.

-Cam ăsta e şi scopul, am zis. Am să fiu Adolescenta Nebună. Am să fiu Marea Preoteasă a Novicilor care oferă înaltului Consiliu toate detaliile despre uimitorul, miraculosul dar pe care Nyx l-a făcut consortului Marii Preotese Roşii, Rephaim, şi despre faptul că el este extrem de fericit că va începe şcoala la Casa Nopţii din Tulsa. Sunt sigură că vor vrea toţi să o felicite pe Neferet fiindcă e o Mare Preoteasă atât de minunată, care se poate descurca cu toate schimbările ce au loc aici.

-Planul e diabolic. Îmi place, zise Afrodita. Îi pui pe Neferet şi pe Dragon în poziţia în care, dacă ar spune "la naiba, nu îl acceptăm pe băiatul-pasăre" sau chiar dacă doar s-ar plânge şi s-ar văicări că sunt obligaţi să facă asta, ar da extrem de prost -mai ales că Nyx şi-a făcut apariţia şi a săvârşit şi nişte miracole.

-Şi tot nu o să fie uşor, spuse Stark. Rephaim îl privi fără ezitare în ochi.

-Oricât ar fi de greu, tot e mai bine decât întunericul, ura, şi moartea. Şi cred că ştii exact ce vreau să spun.

-Ştiu, răspunse Stark, privindu-l, la rândul lui, cu îndârjire.

-Şi eu ştiu, zise Stevie Rae.

-Şi eu, am adăugat.

-Atunci, suntem de acord. Rephaim se întoarce cu noi în Casa Nopţii, zise Darius.

-OK, stai puţin. Asta înseamnă că trebuie să ne urcăm în afurisitul ăsta de microbuz? întrebă Afrodita.

-Da, am răspuns toţi în cor. Râzând şi simţindu-mă mai uşurată decât fusesem în ultima vreme, am urcat în microbuz cu prietenii mei; m-am lovit uşor de umărul lui Stark în timp ce ne aşezam la locurile noastre. Abia dacă se uită la mine. Şi, atunci, mi-am dat seama că, de fapt, nu avusese prea multe să-mi spună (mie sau oricui altcuiva) de când ne treziserăm. Amintindu-mi cât de apropiaţi fuseserăm -cum mă atinsese şi făcuse ca lumea să pară din nou un loc normal -, am început să îmi muşc buzele şi să mă simt extrem de confuză. I-am aruncat o privire pe furiş. Se uita pe fereastră. Părea obosit. Cu adevărat obosit.

-Hei, ce-i cu tine? l-am întrebat în momentul în care microbuzul se legăna pe Cincinnati Street, îndreptându-se către centru.

-Cu mine? Nimic.

-Pe bune, pari foarte obosit. Te simţi bine? -Zoey, m-ai trezit şi m-ai ţinut treaz aproape toată ziua de ieri. Apoi, ai vorbit cu Thanatos pentru a rezolva toată chestia asta cu întorsul la şcoală, şi nu a fost chiar o conversaţie calmă şi liniştită. Abia adormisem, când ai început să ţipi şi mai trezit din nou. A fost grozav că am făcut dragoste. Se opri şi, preţ de o secundă, zâmbi şi păru aproape normal. Apoi deschise din nou gura şi strică totul spunând: După aia, te-ai tot foit şi te-ai răsucit până să te ia somnul. Eu n-am mai reuşit să adorm. Aşa că sunt obosit. Asta e tot.

Am clipit uimită. De două ori. Şi am încercat să nu mă simt de parcă tocmai miar fi dat o palmă. Cu glas şoptit, pentru că nu voiam să afle toţi prietenii mei ce probleme am, i-am spus:

-OK, lăsând la o parte toată chestia aia cu a-trebuit-să-vorbesc-cu-Thanatosca-să-ne-întoarcem-la-şcoală, lucru pe care trebuia să îl fac, din moment ce sunt Marea Preoteasă însărcinată cu chestiile astea, şi faptul că tu te-ai dat la mine, când singurul lucru pe care voiam să-l fac era să mă ghemuiesc lângă tine şi să dorm, mama a murit, Stark. Nyx mi-a arătat-o intrând pe Tărâmul de Dincolo. În acest moment, nu ştiu cum sau de ce s-a întâmplat. Şi mă chinuiesc al naibii să mă port normal. Nici măcar nu am vorbit cu bunica cât de cât.

-Exact, nu ai făcut-o. Ţi-am spus că ar fi trebuit să o suni imediat -sau, cel puţin, să o suni pe mama ta. Şi dacă totul n-a fost decât un vis?

M-am uitat la Stark, nevenindu-mi a crede urechilor, încercând să-mi controlez vocea şi emoţiile.

-Tu eşti singura persoană de pe lumea asta care ar trebui să înţeleagă mai bine decât oricine că pot să-mi dau seama de diferenţa între a vedea cu adevărat Tărâmul de Dincolo şi a-l visa.

-Da, ştiu, dar… -Dar vrei să spui că ar fi trebuit să trec prin toate astea fără să îţi tulbur mult prea preţiosul somn? Bine, cu excepţia partidei de sex! Am închis gura şi am încercat să o fac pe nepăsătoarea când am văzut-o pe Afrodita întorcându-se şi privindu-mă cu un mare semn de întrebare pe chip.

Stark răsuflă adânc.

-Nu, nu am vrut să spun asta. Îmi pare rău, Z. Apoi mă luă de mână. Pe bune. Par un ticălos.

-Mda, asta eşti, am spus.

-Iartă-mă, din nou, zise şi mă împinse uşor cu umărul. Putem să uităm discuţia asta? -Mda, am zis.

-Uite care e treaba: sunt obosit, şi asta mă face să vorbesc prostii. În ceea ceo priveşte pe mama ta, nu ştim ce s-a întâmplat cu adevărat şi cred că asta ne sperie de moarte. Dar, orice ar fi, te iubesc, chiar dacă sunt un ticălos. OK? E mai bine?

-OK. Mda. Mai bine, am răspuns. Lăsându-l să mă ţină în continuare de mână, m-am uitat pe fereastră în timp ce făceam la stânga pe Fifteenth Street, trecând pe lângă Grădina lui Gumpy, unde aerul mirosea mereu a conifere, după care am continuat pe Cherry Street. Când am ajuns pe Utica, trecând de Twenty-first, eram deja total absorbită de grijile pentru mama şi pentru bunica -şi mă întrebam dacă nu cumva Stark avusese dreptate să pună la îndoială ceea ce credeam despre viziunea mea. Vreau să spun că nu primisem nicio veste de la bunica. Şi dacă totul nu fusese decât un coşmar… -Mereu este atât de frumos. Vocea lui Damien se auzi de pe locul din faţă, pe care îl alesese instinctiv ca fiind al lui. Când priveşti locul de aici, este greu de crezut că acolo s-au putut întâmpla lucruri atât de oribile, de dureroase.

Am simţit un oftat în vocea lui, l-am mai strâns o dată de mână pe Stark înainte de a-i da drumul şi apoi m-am ridicat să merg să stau lângă Damien.

-Hei, i-am spus, luându-l de braţ. Trebuie să-ţi aduci aminte că acolo se întâmplă şi lucruri frumoase, înălţătoare. Să nu uiţi niciodată că în acel loc l-ai întâlnit pe Jack şi te-ai îndrăgostit de el.

Damien mă privi şi mi se păru dintr-odată trist, dar tare, tare înţelept.

-Tu cum te descurci fără Heath? -Mi-e dor de el, am răspuns cinstit. Apoi, ceva mă făcu să adaug: Dar nu vreau să fiu ca Dragon, să mă las sfâşiată de tristeţe.

-Nici eu, zise încet Damien. Deşi, câteodată, e greu să nu te laşi.

-Nu a trecut atât de mult timp. Strângând din buze, de parcă s-ar fi străduit să nu plângă, îşi lăsă capul într-o parte.

-Ai să treci peste asta, am spus. Şi eu am să fac la fel. O să trecem. Împreună, i-am zis hotărâtă.

Apoi am trecut de poarta de fier cu semiluna incrustată în mijloc, şi microbuzul dădu ocol clădirii până la intrarea laterală a şcolii.

-Şedinţa Consiliului Şcolii începe la şapte jumătate, spuse Războinicul Fiu al lui Erebus când microbuzul se opri. Cursurile încep la ora opt fix, aşa cum trebuie.

-Mulţumesc, i-am spus, de parcă s-ar fi dovedit prietenos e u noi (sau, cel puţin, respectuos). Apoi am aruncat o privire la ecranul telefonului: 7.20 PM. Încă zece minute până la şedinţă şi patruzeci până la începerea cursurilor. M-am ridicat şi m-am uitat în spate, către grupul de puşti evident emoţionaţi.

-OK, am spus. Mergeţi în vechile voastre camere şi aşteptaţi acolo să vedem ce facem în continuare. Eu, Stevie Rae şi Stark mergem la Şedinţa Consiliului şi, după cum se spune pe insula Skye, o să rezolvăm problema orarului vostru permanent şi a lui Rephaim.

-Cum rămâne cu mine? Io nu vin la şedinţă? întrebă Kramisha. De obicei, e plicticos, da' pun pariu că azi o să fie mai bine decât de obicei.

-Ai dreptate, am spus. Ar fi cazul să înceapă să te includă şi pe tine automat, odată cu Stevie Rae şi cu mine.

-Şi eu unde merg? întrebă Rephaim din spatele microbuzului. Am căzut pe gânduri, încercând să-mi dau seama unde naiba ar trebui să meargă, când Damien se apropie de mine.

-Poţi veni cu mine -cel puţin azi. Dacă Zoey şi Stevie Rae sunt de acord. I-am zâmbit lui Damien. Nu cred că mai fusesem vreodată atât de mândră de el. Toţi aveau să îşi facă griji în ceea ce îl privea şi aveau să se poarte cu mănuşi, de frică să nu îl apuce vreo criză de isterie, aşa că, dacă urma să îl ia sub aripa lui pe Rephaim, nimeni, sub nicio formă, nu avea să pună întrebări -ar fi fost prea speriaţi să nu cumva să îl supere pe Damien.

-Mulţumesc, am spus.

-E o idee cu adevărat bună, zise şi Stevie Rae.

-În regulă. Încearcă să te comporţi normal, l-am sfătuit. Şi ne vedem aici, cu toţii, după şcoală.

-Prima mea oră e de Vrăji şi Ritualuri, am auzit-o pe Afrodita şoptindu-i lui Darius. Şi predă un vampir nou-venit, o tipă care pare să aibă vreo doisprezece ani. Ar trebui să ne distrăm.

-Nu uita, zise Stevie Rae, aruncându-i o privire severă Afroditei, care o ignoră cu totul, fii drăguţă.

Am coborât pe rând din microbuz. Vedeam cât de greu îi era lui Stevie Rae să îl lase pe Rephaim să plece cu Damien. Nu ştiam cu adevărat în ce belele s-ar fi putut băga, dar înţelegeam că şansele să fie acceptat şi tratat ca un puşti normal, aşa cum tânjea să fie, tindeau spre zero.

Când am rămas singură cu Stevie Rae, Stark şi Kramisha, le-am spus: -Sunteţi gata să intrăm în bârlogul ursului? -Mă gândesc că seamănă mai mult cu un cuib de viespi afurisite, răspunse Kramisha. Dar eu sunt gata.

-Şi eu. Să-i dăm bătaie, să terminăm odată cu asta! -S-a făcut, am zis.

-S-a făcut, au repetat şi ei. Şi am păşit către un viitor care îmi dădea deja dureri de stomac şi mă făcea să mă simt de parcă m-ar fi putut apuca în orice moment un episod de sindrom al colonului iritabil.

"Ah, la naiba."

Rephaim

Toată lumea se uita la el cu suspiciune. Lui Rephaim nu îi displăcea acest lucru, dar le înţelegea reacţia. Fusese duşmanul lor. Îl omorâse pe unul de-al lor. Fusese un monstru.

Adevărul era că putea fi în continuare un monstru. La a treia oră de curs, în timp ce profesoara, care se prezentase drept Penthasilea, citea şi apoi dezbătea o carte scrisă de un vampir din vechime, pe nume Ray Bradbury, intitulată Fahrenheit 451, şi vorbea despre importanţa libertăţii de gândire şi de expresie, Rephaim încercă să îşi ordoneze noile lui trăsături umane, astfel încât să pară atent şi interesat, dar mintea continua să o ia razna. Voia să o asculte pe profesoară şi să nu îşi mai bată capul decât cu ceea ce ea numea "descifrarea simbolismului", dar transformarea din băiat în corb îl obseda.

Fusese pe cât de dureros şi de teribil, pe atât de palpitant. Şi nu îşi aducea aminte aproape nimic din ceea ce i se întâmplase după aceea. Imaginea şi senzaţiile erau singurele care îi rămăseseră din acea zi şi din transformarea lui în corb.

Stevie Rae urcase cu el din tunelurile adânci, săpate în pământ, către copacul care se afla cel mai aproape de depou -cel care, nu cu mult timp în urmă, le fusese cale de scăpare din faţa soarelui arzător.

-Acum du-te înapoi înăuntru. Se crapă de ziuă, îi spusese, mângâind-o uşor pe obraz.

-Nu vreau să te părăsesc, răspunsese ea, aruncându-se în braţele lui şi strângându-l cu putere.

Îşi permisese să îi răspundă la îmbrăţişare doar preţ de un moment, după care se desprinsese uşor din braţele ei şi o condusese cu hotărâre înapoi, către intrarea întunecată şi zăbrelită din subsol.

-Du-te jos. Eşti epuizată. Trebuie să dormi.

-Am să mă uit până când, ăăă, ştii tu. Te transformi în pasăre. Rostise ultimele cuvinte în şoaptă, de parcă faptul că nu le spunea cu glas tare ar fi schimbat ceea ce urma să se întâmple. Era probabil stupid, dar îl făcuse să zâmbească.

-Nu contează dacă o spui sau nu. Se va întâmpla. Ea oftase.

-Ştiu. Dar tot nu vreau să te părăsesc. Stevie Rae păşise în faţă, în lumina dimineţii, şi îl luase de mână. Vreau să ştii că sunt aici pentru tine.

-Nu cred că o pasăre ştie foarte multe despre lumea oamenilor, spusese, pentru că nu îi venise nimic altceva în minte.

-Nu vei fi ca orice altă pasăre. O să te transformi într-un corb. Şi nici eu nu sunt om. Sunt vampir. Unul roşu. În plus, dacă nu stau aici, cum ai să ştii la ce să te întorci?

Simţise în vocea ei un oftat care îi făcuse inima să se strângă. Rephaim îi sărutase mâna.

-Am să ştiu. Îţi jur. Mereu voi găsi drumul înapoi spre tine. Tocmai se pregătea să o împingă uşor dincolo de intrarea în subsol, când o durere teribilă îi săgetase corpul.

Privind retrospectiv, îşi dădu seama că ar fi trebuit să se aştepte la asta. Cum ar fi putut să nu fie dureroasă transformarea din băiat în corb? Dar lumea lui fusese cucerită de Stevie Rae şi de bucuria simplă, dar completă de a o lua în braţe, de a o săruta, de a o ţine aproape de el… Nu îşi rezervase timp să se gândească la bestie. Cel puţin, data viitoare avea să fie pregătit. Durerea îl sfâşiase. Auzise ţipătul lui Stevie Rae ca un ecou al propriului ţipăt. Ultimul lui gând uman fusese îngrijorarea pentru ea. Ultimul lucru pe care îl văzuse ca om fusese ea plângând şi dând din cap înainte şi înapoi. Se întinsese spre el în timp ce animalul înlocuise complet omul. Îşi amintea că îşi deschisese aripile de parcă s-ar fi întins după o lungă perioadă petrecută într-o celulă minusculă. Sau într-o colivie. Şi zburase.

Îşi aminti de zbor. La apus, se trezise îngheţat şi dezbrăcat, sub acelaşi copac de lângă depou. Abia îşi trăsese pe el hainele care fuseseră aşezate atent pe un scăunel, când Stevie Rae îşi făcu apariţia din depou.

Fără să ezite, se aruncase în braţele lui.

-Eşti bine? Sigur? Eşti bine? continuase ea să repete în timp ce îl studia şi îi pipăia braţele, de parcă l-ar fi controlat să nu aibă vreun os rupt.

-Sunt bine, o asigurase el. Atunci îşi dăduse seama că ea plângea. Îi luase faţa în mâini şi spusese: Ce e? De ce plângi?

-Te-a durut atât de rău! Ai ţipat de parcă te-ar fi omorât.

-Nu, minţise el. Nu a fost atât de rău. A fost doar surprinzător.

-Serios? Zâmbise -ce mult îi plăcea să zâmbească -şi o strânsese în braţe, sărutându-i buclele blonde şi liniştind-o.

-Serios.

-Rephaim? Rephaim fu readus în prezent de sunetul numelui lui, pronunţat de profesoară.

-Da? răspunse tot pe un ton întrebător. Nu îi zâmbi, dar nici nu îl certă. Spuse doar: -Am întrebat ce crezi că înseamnă citatul de la pagina şapte. Cel în care Montag spune despre chipul lui Clarisse că ne o lumină ca "un cristal de lapte curat" şi "lumina straniu de calmă, de rară şi de blândă a unei lumânări". Ce crezi că vrea să spună Bradbury despre Clarisse cu aceste descrieri?

Rephaim era şocat. Un profesor îi punea lui o întrebare. De parcă ar fi fost doar un alt novice visător -normal -acelaşi -acceptat. Emoţionat şi brusc vulnerabil, deschise gura şi bâigui primul lucru care îi veni în minte:

-Cred că vrea să spună că fata este unică. Recunoaşte cât de specială este şi o preţuieşte.

Sprâncenele profesoarei Penthasilea se ridicară şi, pentru o clipă îngrozitoare, Rephaim se gândi că o să-l ia la mişto.

-Este un răspuns interesant, Rephaim. Dacă ai fi mai atent la carte şi mai puţin la alte lucruri, răspunsurile tale ar avansa, probabil, de la interesante la incredibile, remarcă ea cu voce seacă, obiectivă.

-M-mulţumesc, se bâlbâi Rephaim, înroşindu-se la faţă. Penthasilea încuviinţă uşor din cap înainte de a se întoarce către un elev care stătea mai spre partea din faţă a clasei şi de a întreba:

-Ce poţi spune despre întrebarea ei finală din această scenă: "Eşti fericit?" Ce semnificaţie are? -Bună treabă, şopti Damien din banca lui, aflată lângă a lui Rephaim. Rephaim nu putea scoate o vorbă. Doar dădu din cap şi încercă să înţeleagă brusca stare de euforie pe care o simţea.

-Ştii ce se întâmplă cu ea? Cu fata asta specială? Şoapta veni dinspre novicele care stătea direct în faţa lui Rephaim. Era un băiat scund, musculos, cu un profil hotărât. Rephaim îi vedea cu uşurinţă dispreţul de pe chip în timp ce îl privea peste umăr.

Rephaim clătină din cap. Nu, nu ştia.

-Este omorâtă din cauza lui. Rephaim se simţi de parcă tocmai primise un pumn în stomac.

-Drew, ai ceva de spus despre Clarisse? întrebă profesoara, ridicând din nou din sprâncene.

Drew se aplecă nonşalant în faţă şi îşi ridică un umăr.

-Nu, doamnă. Eu doar prezentam băiatului-pasăre o imagine a viitorului. Se opri şi se uită lung peste umăr înainte de a completa: A viitorului aşa cum e el prezentat în carte, adică.

-Rephaim. Profesoara îi rosti numele pe un ton ceva mai dur. Rephaim era surprins să simtă puterea acestuia direct pe piele.

-În clasa mea, toţi novicii sunt egali. Toţi sunt strigaţi după numele lor. Al lui este Rephaim.

-Doamnă P., el nu este novice, replică Drew. Mâna profesoarei lovi catedra, şi întreaga cameră vibră de zgomot şi de energie.

-Este aici. Cât timp se află aici, în sala mea de clasă, va fi tratat ca oricare alt novice.

-Da, doamnă, spuse Drew, plecându-şi capul cu respect.

-Bun. Acum, că am lămurit problema asta, să discutăm despre proiectul de creaţie pe care îl veţi pregăti pentru mine. Vreau să aduceţi la viaţă, la alegere, unul dintre numeroasele elemente simbolice pe care le foloseşte Bradbury în această carte minunată… Rephaim rămase nemişcat, în timp ce atenţia clasei fu distrasă de la confruntarea dintre el şi Drew înapoi la carte. Continua să audă în minte fraza: "Este omorâtă din cauza lui". Era clar ce insinuase Drew. Nu vorbise despre un personaj din carte. Se referise la Stevie Rae -la faptul că avea să fie omorâtă din cauza lui.

Niciodată. Nu, câtă vreme respira, nu avea să lase pe nimeni şi nimic să îi facă rău lui Stevie Rae.

Când sună clopoţelul, Drew se uită cu ură nestăpânită în ochii lui Rephaim. Rephaim se strădui din răsputeri să nu se năpustească asupra lui. "Duşman!" strigă vechea lui natură. "Distruge-l!" Dar Rephaim scrâşni din dinţi şi îi susţinu privirea lui Drew fără să clipească, în timp ce novicele trecu pe lângă el îmbrâncindu-l.

Şi nu doar ochii lui Drew îl fixau cu ură. Toţi îl priveau cu expresii care variau de la ostile, la îngrozite sau înspăimântate.

-Hei, zise Damien, ieşind din clasă împreună cu el. Nu-l lăsa pe Drew să te supere. Îi plăcea de Stevie Rae, la un moment dat. E, pur şi simplu, gelos.

Rephaim încuviinţă din cap şi aşteptă până când ajunseră afară, departe de urechile celorlalţi elevi. Apoi spuse încetişor:

-Nu este vorba doar despre Drew. Sunt toţi. Mă urăsc. Damien îi făcu semn să îl urmeze pe cărare, apoi se opri şi spuse: -Ştiai că nu o să fie uşor.

-E adevărat. Doar că… Rephaim se opri şi clătină din cap. Nu. Este, pur şi simplu, adevărul. Am ştiut că va fi dificil să mă accepte şi ceilalţi.

Întâlni privirea lui Damien. Acesta părea tras la faţă. Durerea îl îmbătrânise. Ochii îi erau roşii şi umflaţi. Îşi pierduse iubirea vieţii, şi, cu toate astea, se arăta bun faţă de Rephaim.

-Mulţumesc, Damien, adăugă el. Damien schiţă un zâmbet.

-Pentru că ţi-am spus că nu va fi uşor? -Nu, pentru că eşti bun cu mine.

-Stevie Rae este prietena mea. Bunătatea de care dau dovadă i se datorează.

-Atunci eşti un prieten remarcabil, replică Rephaim.

-Dacă eşti, într-adevăr, băiatul care crede Stevie Rae că eşti, ai să vezi că, atunci când eşti de partea Zeiţei, îţi faci o mulţime de prieteni remarcabili.

-Sunt de partea Zeiţei, zise Rephaim.

-Rephaim, dacă nu aş crede asta, nu te-aş ajuta, oricât de mult aş ţine la Stevie Rae, spuse Damien.

Rephaim dădu aprobator din cap.

-Corect. Unul dintre novicii roşii, un băiat neobişnuit de mic, se grăbi către ei, aruncându-i o privire scurtă lui Rephaim, apoi adăugă repede:

-Bună, Rephaim.

-Bună, Ani, răspunse Damien. Rephaim dădu uşor din cap, neobişnuit cu asemenea politeţuri.

-Am auzit că ai scrimă ora asta. Şi eu! -Da, răspunse Damien. Eu şi Rephaim tocmai… Se opri, şi Rephaim surprinse pe chipul lui o serie de emoţii succesive, ultima dintre ele trădându-i stânjeneala. Oftă din rărunchi înainte de a adăuga: Ăăă, Rephaim, Dragon Lankford este profesorul de scrimă.

Atunci Rephaim înţelese.

-Asta nu e, ăăă, prea bine, spuse Ani.

-Poate că e în continuare la şedinţa Consiliului Şcolii, zise Damien plin de speranţă.

-Cred că e mai indicat să rămân aici, indiferent dacă Dragon e absent sau nu. Dacă vin cu tine, asta va duce… Vocea lui Rephaim se stinse, pentru că nu îi veneau în minte decât cuvinte precum haos, probleme şi dezastru.

-Neplăceri. Damien termină propoziţia în locul lui. Probabil va provoca neplăceri. Poate ar fi mai bine să sari peste ora de scrimă azi.

-Pare un plan înţelept, spuse Ani.

-Am să vă aştept. Rephaim făcu semn către zona împădurită din jurul lor. Nu se aflau departe de unul dintre zidurile şcolii, dincolo de care se ridica un stejar impresionant, sub care se zărea o bancă din fier forjat. Am să stau acolo.

-Bine. Am să trec să te iau după curs. Ora următoare avem spaniolă. Profesoara Garmy este de treabă. O să-ţi placă de ea, spuse Damien, în timp ce o porni către clădire împreună cu Ani.

Rephaim încuviinţă din cap, le făcu amândurora cu mâna şi se forţă să zâmbească, pentru că Damien continua să îl privească îngrijorat peste umăr. Când cei doi novici ieşiră, în cele din urmă, din raza lui vizuală, Rephaim merse către bancă şi se lăsă greu pe ea.

Se bucura că putea să petreacă ceva timp singur, nepăzit -putea să se relaxeze şi să nu se mai streseze că se uită cineva la el. Se simţea atât de nelalocul lui! La ce se putuse gândi când spusese că voia să fie normal, să meargă la şcoală ca toată lumea? El nu era ca toată lumea.

"Dar ea mă iubeşte. Pe mine. Aşa cum sunt", îşi aminti Rephaim, şi gândul îl făcu să se simtă un pic mai bine -un pic mai împăcat cu sine.

Apoi, pentru că era singur, spuse cu glas tare: -Sunt Rephaim, şi Stevie Rae mă iubeşte aşa cum sunt.

-Rephaim! Nu! Vocea şoptită, semiumană, se auzi dintre ramurile stejarului. Cu un sentiment teribil de groază, Rephaim se uită în sus şi văzu corbii, trei dintre fraţii săi, agăţaţi de o ramură şi uitându-se în jos la el, şocaţi şi neîncrezători.

OK, ştiu că sunt adolescentă, dar nu am habar cum funcţionează Skype-ul. Sinceră să fiu, nu ştiu aproape nimic despre tehnologie, în general. Să formez un cerc magic -da. Să intru în comuniune cu oricare dintre cele cinci elementeevident. Să îmi dau seama cum să îmi sincronizez iphone-ul cu un computer nouăăă, probabil că nu. Doar gândul la Tweeter îmi dădea dureri de cap şi mă făcea să-mi fie cu adevărat dor de Jack.

-Uite, nu e chiar aşa de greu. Trebuie doar să faci clic pe asta. Kramisha se întinse peste umărul meu şi înşfăcă mouse-ul magic. Şi apoi asta, şi gata. Suntem cu toţii pe Skype, şi merge şi camera acum.

Am ridicat privirea către Stevie Rae, şi ceilalţi, inclusiv Dragon, Lenobia şi Erik, se uitară lung la mine.

Cel puţin, Stevie Rae îmi zâmbi larg şi mimă repede: "Simplu ca bună ziua".

-Care este, mai exact, scopul… începu Dragon, dar intrarea lui Neferet în Sala de Consiliu îl întrerupse.

Şi, slavă Domnului, exact în acel moment vocea poruncitoare a conducătorului înaltului Consiliu al Vampirilor se auzi clar şi puternic prin intermediul computerului lui Damien.

-Mă bucur că ne întâlnim, Zoey Redbird, spuse Duantia. Îmi face plăcere să vorbim din nou.

Cu pumnul pus pe inimă, m-am înclinat plină de respect.

-Şi eu mă bucur să ne întâlnim, Duantia. Mulţumesc că ţi-ai făcut timp pentru acest apel.

-Mă bucur să ne întâlnim, Duantia, zise Neferet, venind lângă mine şi înclinându-se oficial. Am văzut-o că se uită rapid şi întrebător la Dragon înainte de a zâmbi mieros şi de a continua: Trebuie să-mi cer scuze. Nu am ştiut nimic despre această convorbire. Mă aşteptam la o simplă şedinţă a Consiliului Şcolii. Apoi mă fulgeră cu ochii ei de smarald. Tu eşti responsabilă de asta, Zoey? -Mda, evident. Ţi-aş fi spus mai devreme, dar ai ajuns abia acum, am zis, zâmbind şi părând extrem de veselă. Înainte ca Neferet să îmi răspundă, mi-am concentrat atenţia asupra Duantiei. Am vrut să mă asigur că Înaltul Consiliu a auzit toate detaliile despre apariţia uimitoare a lui Nyx de ieri, de la şcoală, şi, am făcut o pauză, dând uşor din cap în direcţia lui Neferet, pentru a arăta că o includ şi pe ea, ştiam că şi Neferet este nerăbdătoare să discute cu tine.

-De fapt, ştim foarte puţine, acesta fiind unul dintre motivele pentru care abia aşteptam această discuţie. Duantia îşi plimbă privirea de la mine la Neferet. Am încercat să te contactez în timpul zilei, după ce i-am dat instrucţiuni lui Dragon să le permită novicilor roşii şi grupului lui Zoey să meargă la cursuri începând de azi, dar nu am putut da de tine, Mare Preoteasă.

Am simţit-o pe Neferet zburlindu-se, dar nu zise decât: -M-am retras în rugăciune.

-Cu atât mai bine că purtăm această discuţie acum, replică Duantia.

-Nyx a înfăptuit un miracol. I-am făcut semn lui Stevie Rae să vină în raza de acţiune a camerei. Ea este Stevie Rae, prima Mare Preoteasă Roşie.

Stevie Rae îşi puse pumnul pe piept şi se înclină adânc.

-Este o adevărată plăcere să vă cunosc, doamnă.

-Mă bucur să te văd, Stevie Rae. Am auzit multe despre tine şi despre novicii roşii. Şi, desigur, l-am cunoscut deja pe războinicul Roşu, Stark. Nyx este, întradevăr, generoasă cu miracolele.

-Ăăă, mulţumesc, dar, ei bine, faptul că suntem roşii şi toate chestiile astea nu au nimic miraculos. Stevie Rae se uită lung la mine şi adăugă: Adică, cel puţin nu este miracolul despre care vorbeşte Zoey. Tuşi, apoi spuse: Miracolul lui Nyx are legătură cu consortul meu, Rephaim.

Duantia făcu ochii mari.

-Acesta nu este numele uneia dintre creaturile numite corbi? -Da. Vocea lui Dragon era la fel de dură ca expresia de pe chipul lui. Este numele creaturii care mi-a omorât-o pe Anastasia.

-Nu înţeleg, spuse Duantia. Cum poate fi numită creatura aceea abominabilă consort?

Rapid, înainte ca Neferet să poată spune ceva îngrozitor cu vocea ei cristalină, am început să îngaim:

-Rephaim a fost corb, şi Dragon are dreptate, înainte de transformare, a omorât-o pe Anastasia. M-am uitat la Dragon, dar era cu adevărat greu să îl priveşti în ochi. Rephaim i-a cerut iertare lui Nyx pentru asta.

-Şi pentru toate lucrurile rele pe care le-a făcut când era fiul lui Kalona, adăugă Stevie Rae.

-Iertarea totală este… Neferet dădu să spună ceva, dar am întrerupt-o.

-Iertarea totală este un dar care ne poate fi dat de Zeiţa noastră, lucru pe care l-a făcut azi-noapte, am completat. Apoi, m-am uitat către Stevie Rae. Spune-i conducătoarei înaltului Consiliu ce ai făcut.

Stevie Rae încuviinţă din cap, înghiţi cu greu şi apoi spuse: -Cu câteva săptămâni în urmă, l-am găsit pe Rephaim aproape mort. Fusese doborât din înaltul cerului. Nu l-am predat. Îşi ridică privirea de pe ecranul computerului şi de la Duantia către Dragon şi spuse pe un ton rugător: Nu am vrut să rănesc pe nimeni şi nici să fac ceva rău.

-Monstruozitatea asta mi-a omorât tovarăşa, zise Dragon, în aceeaşi noapte în care a fost doborât din cer şi în care ar fi trebuit să moară.

-Profesore Lankford, te rog să o laşi pe Marea Preoteasă Roşie să îşi continue mărturisirea, replică Duantia.

L-am văzut pe Dragon scrâşnind din dinţi şi ridicând uşor buza într-o tentativă de rânjet, dar cuvintele lui Stevie Rae îmi atraseră atenţia.

-Dragon are dreptate. Rephaim ar fi murit în noaptea aceea dacă nu îl salvam eu. Nu am spus nimănui despre el. Ei bine, cu excepţia mamei, dar asta s-a întâmplat mai târziu. Oricum, am avut grijă de el. I-am salvat viaţa. Şi apoi mi-a salvat şi el viaţa -de două ori. O dată în faţa taurului alb al întunericului.

-A înfruntat întunericul pentru tine? Duantia părea şocată.

-Da.

-De fapt, a întors spatele întunericului pentru ea. Am preluat povestirea de unde o lăsase Stevie Rae. Şi noaptea trecută i-a cerut iertare lui Nyx şi a jurat să îi urmeze calea.

-Apoi Zeiţa l-a transformat în băiat! spuse Stevie Rae cu atât de mult entuziasm, încât, până la urmă, buzele Duantiei schiţară un zâmbet.

-Doar de la apus la răsărit, adăugă Neferet, cu o voce glacială, care avu efectul unui duş rece. În timpul zilei, este condamnat să fie corb -un animalfără nicio amintire despre umanitatea sa.

-Asta este consecinţa lucrurilor rele pe care le-a făcut în trecut, explică Stevie Rae.

-Şi acum, în timpul în care este băiat, Rephaim vrea să vină la şcoală ca orice alt novice, am zis.

-Remarcabil, spuse Duantia.

-Locul creaturii nu este în şcoala aceasta, izbucni Dragon.

-Nu creatura vine la şcoală, am spus. Ci băiatul. Acelaşi băiat pe care Nyx l-a iertat. Acelaşi băiat pe care Stevie Rae l-a ales drept consort. Acelaşi băiat care a încercat să intre în serviciul tău.

-Dragon, l-ai respins? întrebă Duantia.

-Da, răspunse scurt Dragon.

-Şi de aceea i-am exmatriculat pe toţi, replică Neferet pe un ton calm, rezonabil, de adult. Maestrul Săbiei nu îi poate tolera prezenţa, şi pe bună dreptate. Când grupul lui Zoey a hotărât să nu ne mai fie fidel nouă, ci lui Stevie Rae şi corbului, nu am avut altă soluţie decât să îi las pe toţi să plece.

-Nu mai e corb. Stevie Rae părea extrem de supărată.

-Şi, cu toate acestea, continuă să fie fiinţa care mi-a omorât tovarăşa. Vocea lui Dragon era mustrătoare.

-Staţi aşa! Porunca Duantiei răsună din computer. Chiar şi de la mii de kilometri depărtare şi printr-un program ca Skype, forţa care se simţea din vocea ei era o prezenţă tangibilă în încăpere. Neferet, permite-mi să mă asigur că am înţeles bine ceea ce s-a întâmplat astă-noapte. Zeiţa noastră, Nyx, a apărut în Casa Nopţii şi l-a iertat pe corb, Rephaim, apoi i-a dăruit aspectul unui băiat pe timpul nopţii şi, ca pedeapsă, l-a blestemat să aibă întruchiparea unui animal, a unui corb, în timpul zilei? -Da, spuse Neferet. Duantia clătină încet din cap.

-Neferet, o parte din mine -ce a mai rămas din acea persoană care eram în tinereţe, ţine cont de asta -îţi înţelege reacţia în faţa unor evenimente atât de neobişnuite, deşi ai greşit. Mai simplu spus, nu poţi să exmatriculezi un grup de novici care nu au făcut nimic altceva în afară de faptul că au fost alături de prietenii lor. Mai ales acest grup de novici, sublinie Duantia. Acest grup a fost în special binecuvântat de zeiţă şi nu poate fi alungat.

-Şi asta ne aduce la al doilea lucru despre care voiam să vă vorbesc, am spus. Din cauza diferenţelor dintre novicii roşii şi cei obişnuiţi, este, de fapt, mai bine că au fost exmatriculaţi. M-am încruntat. Staţi aşa, nu m-am exprimat cum trebuie.

-Ceea ce vrea să spună este că nu ne putem odihni cum trebuie dacă nu stăm la subsol, explică Stevie Rae în locul meu. Şi pe aici nu prea avem unde ne refugia.

-Aşa că, în timpul zilei, ar dori să stea în tunelurile de sub depoul din Tulsa, iar noaptea, în timpul săptămânii, să fie aduşi aici, cu autobuzele, pentru cursuri. Nu sunt foarte mulţi novici roşii în grupul lui Stevie Rae, şi, cu excepţia mea, niciunul dintre novicii albaştri nu a părăsit şcoala. Mă gândesc că eu, Marea Preoteasă Roşie, şi cei doi Războinici Transformaţi ar trebui să ne descurcăm destul de bine acolo. Am arborat un zâmbet până la urechi şi m-am uitat spre Neferet. Şi ştiu că Neferet este o Mare Preoteasă atât de minunată, încât va fi în stare să se descurce cu toate schimbările care vor avea loc aici.

Urmă o tăcere lungă, în timpul căreia şi eu, şi Neferet ne-am privit fix una pe alta. În cele din urmă, Duantia spuse: -Neferet, tu ce zici? Am surprins o notă de trufie în expresia ei, înainte să se întoarcă spre cameră.

-După ce ţi-am auzit vorbele pline de înţelepciune, Duantia, înţeleg că am luat decizia prea în pripă azi-noapte. Cum şi eu un beneficiat cu puţină vreme în urmă de iertarea lui Nyx, nu pot decât să încerc să copiez bunăvoinţa Zeiţei. Este evident că are planuri speciale pentru Zoey şi grupul ei. Poate că un loc de odihnă separat de al nostru ar fi cea mai bună idee. Desigur, trebuie să se supună în continuare regulilor Casei Nopţii şi să o recunoască drept Marea lor Preoteasă de drept.

-Ăăă, nu e necesar, am spus, ignorând privirea ucigătoare a lui Neferet şi concentrându-mă asupra Duantiei. Perioada pe care am petrecut-o pe Skye cu regina Sgiach a însemnat mult pentru mine. Ne-am apropiat. Sgiach chiar a spus că ar dori să îmi fie mentor, că ar vrea să deschidă insula către lumea modernă. Acum nu pot fi pe Skye cu ea, dar aş vrea să îi urmez în continuare sfaturile. Am tras adânc aer în piept şi am încheiat rapid: Deci vreau să declar oficial depoul din Tulsa în afara jurisdicţiei Casei Nopţii, aşa cum a declarat şi Sgiach Insula Skye. M-am uitat drept în ochii lui Neferet. Şi, exact la fel ca Sgiach, nu mă voi amesteca în treburile tale dacă nu te amesteci nici tu într-ale mele.

-Îndrăzneşti să te declari regină? Neferet părea uluită.

-Ei bine, eu nu. Dar au făcut-o Sgiach şi Paznicul ei. În plus, Stark a fost acceptat drept Paznic. În Tărâmul de Dincolo a primit sabia şi tot restul. El este Războinicul meu, aşa că, în consecinţă, asta cam înseamnă că am fost declarată regină. Una mică totuşi, am adăugat.

-Nu mi se pare corect, spuse Neferet.

-Sunt de acord cu Neferet, sări Dragon. M-am uitat la el, încercând să-i transmit din privire: "Pe bune? Zici pe bune că eşti de acord cu Neferet, după toate lucrurile pe care le ştii despre ea?" Dar Dragon se uită dincolo de mine, de parcă nici nu m-ar fi văzut.

-Trebuie să consult Înaltul Consiliu în privinţa acestei probleme, Zoey Redbird. Nu suntem în favoarea ideii de regiune a vampirilor. Vampirii sunt preotese, războinici şi profesori şi urmează diferite drumuri în viaţă, care au legătură cu toate aceste chemări. Aceasta este tradiţia noastră de foarte multă vreme.

-Dar Sgiach este regină, am insistat. Şi a fost regină secole în şir. Cred că înseamnă suficient de mult cât să poată fi şi asta considerată o tradiţie.

-Nu o tradiţie a vampirilor! Tonul ridicat al Duantiei îmi făcu perişorii de pe mână să se zbârlească. Conducătoarea înaltului Consiliu trase adânc aer în piept, în încercarea de a se linişti, înainte de a continua pe un ton mai calm: Sgiach abia dacă este considerată vampir. A trăit separat de noi vreme de multe secole. Am încheiat un armistiţiu implicit şi deloc convenabil cu ea. Noi nu putem pătrunde pe insula ei. Ea nu are voie să o părăsească. Duantia făcu o pauză şi îşi ridică o sprânceană. S-a schimbat cumva asta, Zoey? Are de gând Sgiach să plece de pe Skye?

-Nu, am răspuns. Dar mi-a spus că intenţionează să ia în considerare posibilitatea de a mai găzdui elevi.

-Ar fi extraordinar să le permită străinilor să vină şi să plece de pe Skye. Modul în care Duantia spuse asta mă făcu să mă gândesc că pentru ea cuvântul "extraordinar" nu era sinonim cu "un lucru bun".

-Cred că deschiderea către străini este ceva ce trebuie să facem cu toţii în aceste vremuri schimbătoare, spuse Neferet.

Toată lumea să uită mirată la ea. Chiar şi Duantia rămase fără replică.

-Pentru că eu chiar cred cu tărie în asta, am hotărât să deschid porţile Casei Nopţii, oferind unele dintre posturile de slujitori oamenilor din zonă. Consider că ar fi un lucru înţelept şi responsabil, mai ales în acest climat economic dificil. Sper că şi Sgiach îmi va urma exemplul.

- Computerul scoase sunetul acela ciudat care se aude la încheierea unei convorbiri Skype şi ecranul se înnegri.

-Ei bine, a fost chiar interesant, spuse Lenobia. Abia după ce am auzit-o vorbind, mi-am dat seama că nu scosese niciun cuvânt pe parcursul întregii conferinţe pe Skype. Asta mă puse pe gânduri. Fusese evident de partea mea în confruntările anterioare cu Neferet, dar la fel fusese şi Dragon.

-Da, interesant este un cuvânt potrivit, spuse Neferet.

-Felicitări, Mare Preoteasă! i-am zis lui Stevie Rae.

-Da, felicitări, spuse Erik.

-Oricum erai Marea noastră Preoteasă, dar e bine că au oficializat totul, adăugă Kramisha.

-Nu îl vreau la cursul meu, spuse dintr-odată Dragon, întrerupându-ne brutal sesiunea de felicitări.

Abia dacă deschisesem gura să apăr dreptul lui Rephaim de a merge la cursul de scrimă şi la orice curs dorea, chiar dacă mi se părea încă destul de ciudat să îl apăr pe Rephaim, când răspunsul lui Stevie Rae mă surprinse şi mă reduse la tăcere:

-Cred că ai dreptate. Ştiu că este greu pentru tine, Dragon. Ce ar fi dacă i-aş ruga pe Darius şi pe Stark să predea nişte ore suplimentare cu săbii şi chestii de genul ăsta? Rephaim ar putea merge la cursurile lor.

-De fapt, este o idee chiar bună, spuse Lenobia. Cum fiecare novice trebuie să urmeze un soi de cursuri de autoapărare, neaşteptata venire a novicilor roşii la orele noastre va duce la aglomerarea claselor.

- -Duantia a hotărât că Rephaim şi noi, ceilalţi, putem rămâne, am spus ridicându-mă şi păşind între Stevie Rae şi Neferet. Cred că trebuie să ne gândim la o modalitate de a face asta fără să provocăm prea mult stres şi necazuri. M-am uitat la Dragon, încercând să-l găsesc în ochii lui plini de ură pe Maestrul Săbiei înţelept şi bun la suflet pe care îl cunoşteam. Am avut parte de suficiente probleme cât să ne ajungă multă vreme de acum încolo, nu credeţi? -Voi fi în casa de pe câmp cu novicii normali, spuse Dragon, apoi îşi croi drum prin cameră.

-Stevie Rae, le poţi spune lui Stark şi lui Darius că îşi pot ţine cursurile în grajduri, zise Lenobia.

-Mă bucur să aud că eşti într-o dispoziţie atât de binevoitoare, profesoară Lenobia, comentă Neferet. Primii oameni pe care am să-i angajez vor fi slujitori la grajd, să îţi dea o mână de ajutor cu toate… Făcu o pauză şi aruncă o privire tăioasă ca un pumnal către Stevie Rae, către Kramisha şi către mine. Gunoaiele de la grajduri.

-Bălegar. Replica Lenobiei nu întârzie. Nu am gunoaie în grajduri, am bălegar. Şi nu am nevoie de ajutor pentru asta.

-O, dar vei accepta ajutorul, pentru că aşa trebuie şi pentru că Înaltul Consiliu tocmai l-a aprobat. Nu-i aşa?

-Voi face ceea ce cred eu că este bine.

-Atunci vei face aşa cum vreau eu. Neferet îşi întoarse ostentativ spatele către Lenobia. Zoey şi Stevie Rae, novicii roşii ar trebui să reia orarul pe care îl urmau înainte de a muri, spuse ea sec. Şi voi două ar trebui să mergeţi cu ei. Fie că sunteţi anormal de Schimbate -îşi flutură degetele înspre Stevie Rae -, fie că sunteţi doar nişte novici anormali -îşi îndreptă atenţia spre mine şi spre Kramisha -nu are importanţă. Trebuie să fiţi la ore. Sunteţi cu toţii mult prea tineri pentru a fi cu adevărat interesanţi fără o educaţie bună. Ora a doua trebuie să fi început deja. Mergeţi la clasă. Şedinţa Consiliului s-a terminat.

Fără să spună nici măcar un "fiţi binecuvântaţi", ieşi cu paşi grăbiţi din clasă. -Am să încep să împart spaţiul din arenă pentru cursurile Războinicilor, zise Lenobia. Dacă îi chemaţi pe cei doi Războinici, să le spuneţi că vor fi profesori sau, cel puţin, temporar profesori.

-Nu ar trebui să fie greu să îi găsim, am spus. Stark şi Darius sunt, probabil, în casa de pe câmp, jucându-se cu săbiile.

-Vin cu tine, zise Stevie Rae.

-Cred că am să merg totuşi la cea de-a doua oră, spuse Kramisha, oftând din greu.

În timp ce părăseam încăperea, Stevie Rae mă apucă de braţ şi mă făcu să merg mai încet, astfel încât să rămânem singure.

-Hei, ştii că numirea mea ca Mare Preoteasă la depou nu înseamnă că vreau să fiu şefa ta sau ceva de genul ăsta.

Am clipit surprinsă.

-Da, sigur că ştiu asta. Şi, oricum, eşti o Mare Preoteasă grozavă, ceea ce înseamnă că nu ai să-ţi dai aere de şefă.

Nu râse, aşa cum mă aşteptasem să o facă. În schimb, îşi aranjă o buclă, semn evident că era stresată.

-OK, e frumos că spui asta, dar sunt Mare Preoteasă de, mă rog, două secunde. Trebuie să mă asigur că ai să mă ajuţi.

Mi-am trecut braţul pe sub al ei şi i-am dat un ghiont cu umărul.

-Pielea ta este atât de moale. Rephaim îşi trecu degetele de-a lungul liniei curbe pe care o descria spatele gol al lui Stevie Rae, minunându-se în faţa bucuriei pe care i-o aducea faptul că putea să o ţină în braţe şi să-şi lipească trupul -trupul lui, în totalitate uman -de trupul ei.

-Îmi place că mă crezi specială, spuse Stevie Rae, zâmbindu-i timid.

-Eşti specială, replică el. Apoi, oftând, începu să se desfacă uşor din îmbrăţişarea ei. Se apropie răsăritul. Trebuie să îmi iau zborul.

Stevie Rae se ridică în capul oaselor şi trase pătura roasă care îi acoperea patul din surprinzător de drăguţa cameră-tunel, pentru a-şi acoperi sânii goi. Clipi şi se uită la el cu ochii ei albaştri. Părul cârlionţat îi încadra chipul, făcând-o să arate ca o tânără fecioară inocentă. Rephaim îşi trase pe el jeanşii, gândindu-se că ea era cel mai frumos lucru pe care îl văzuse vreodată. Cuvintele ei îi sfâşiară inima.

-Nu vreau să pleci, Rephaim.

-Ştii că nici eu nu vreau, dar nu am încotro.

-N-nu poţi să rămâi aici? Cu mine? îl întrebă cu jumătate de gură. El oftă şi se aşeză pe marginea patului pe care îl împărţiseră cu puţin timp în urmă. O luă de mână şi îşi împreunară degetele.

-M-ai băga într-o colivie? -Nu! Nu asta voiam să zic. Mă gândeam doar, ei bine, că ai putea încerca să rămâi aici o zi. Adică, ce-ar fi să ne ţinem de mână, ca acum, până când va fi gata transformarea?

El îi zâmbi trist.

-Stevie Rae, un corb nu are mâini. Acestea, îşi lipi palmele de ale ei, vor deveni în curând gheare. În foarte scurtă vreme, voi fi o bestie. Nu te voi cunoaşte.

-Bine, şi dacă aş continua să te ţin în braţe? Poate că nu ai mai fi speriat atunci. Poate doar te-ai culcuşi lângă mine, ai sta aici şi ai dormi şi tu. Adică, trebuie să dormi şi tu la un moment dat, nu?

Rephaim se gândi înainte să îi răspundă şi, cu răbdare, încercă să explice inexplicabilul:

-Trebuie să dorm, dar, Stevie Rae, nu îmi aduc aminte nimic din momentele în care sunt corb. "Nimic, în afară de agonia transformării fizice şi de bucuria aproape de nesuportat produsă de vântul pe care îl simt în aripi" -dar nu putea să îi spună lui Stevie Rae niciunul dintre aceste lucruri. Unul ar răni-o. Celălalt ar înspăimânta-o. Aşa că, în locul adevărului adevărat, îi spuse o versiune care părea mai rezonabilă, mai uşor de acceptat. Un corb nu este un animal de companie. Este o pasăre sălbatică. Dacă m-aş speria şi, în încercarea de a scăpa, te-aş răni cumva?

-Sau te-ai răni pe tine, spuse Stevie Rae serioasă. Înţeleg. Chiar înţeleg. Doar că nu prea îmi place.

-Nici mie nu-mi place, dar cred că tocmai asta a fost intenţia lui Nyx. Plătesc pentru faptele mele din trecut. Îi luă în palme obrajii moi şi frumoşi şi îşi lipi buzele de ale ei murmurând: Este un preţ pe care îl plătesc oricând cu plăcere, fiindcă ştiu că există şi o parte pozitivă -orele pe care le furăm împreună, atunci când sunt om.

-Nu le furăm! spuse cu sinceritate Stevie Rae. Nyx ţi le-a dăruit drept răsplată pentru alegerile corecte pe care le-ai făcut. Consecinţele sunt de două tipuri, Rephaim. Pot fi şi bune, şi rele.

Cumva, asta îl făcu să îşi simtă inima mai uşoară şi zâmbi, sărutând-o din nou.

-Am să ţin minte asta.

-Vreau să-ţi aduci aminte şi de altceva. Ai făcut bine azi că nu le-ai întors spatele fraţilor tăi.

Îşi răsucea pe degete o buclă blondă, şi el înţelese că nu-i era uşor să spună acest lucru. Deşi venise momentul să iasă din tunel, pentru a ajunge deasupra, la cerul care îl aştepta, rămase lângă ea, ţinând-o de mână în timp ce ea continuă:

-Îmi pare rău că fratele tău a fost omorât.

-Mulţumesc, spuse el încet, nesigur pe propria voce.

-Au venit la Casa Nopţii pentru a te convinge să pleci cu ei, nu-i aşa? întrebă ea.

-Nu chiar. Tata i-a trimis să mă găsească, dar nu şi să mă ia. Rephaim să opri pentru o clipă, căci nu ştia cum să îi explice lui Stevie Rae. Nu vorbiseră niciodată despre fraţii lui când rămăseseră singuri -fuseseră prea dornici să se atingă, să fie aproape, să se iubească. Stevie Rae îl strânse de mână.

-Mie poţi să-mi spui. Am încredere în tine, Rephaim. Te rog, ai şi tu încredere în mine.

-Am! exclamă el, nesuportând privirea îndurerată din ochii ei. Dar trebuie să înţelegi că, deşi tata m-a dezmoştenit, acest lucru nu schimbă nimic aici. Îşi atinse pieptul, deasupra inimii. Voi fi mereu fiul lui. Voi merge pe calea Zeiţei. Voi lupta pentru lumină şi pentru ceea ce este drept. Te voi iubi. Mereu. Dar trebuie să înţelegi că, undeva, în adâncul meu, îl voi iubi şi pe el. Asta am învăţat din faptul că am devenit om.

-Rephaim, trebuie să îţi spun ceva ce poate părea răutăcios, dar cred că trebuie să ştii asta.

El încuviinţă din cap.

-Continuă! Spune-mi! -Înainte de a fi însemnată, eram colegă la şcoală cu o fată pe nume Sallie. Mama ei i-a părăsit pe ea şi pe tatăl ei când Sallie avea cam zece ani, pentru că era, de fapt, o stricată, care nu voia să îşi asume responsabilitatea creşterii unui copil. Când mama ei a plecat, Sallie a suferit foarte mult, chiar dacă tatăl ei şi-a dat toată silinţa. Dar cel mai rău a fost că mama ei nu a dispărut pur şi simplu. Se întorcea din când în când şi, după cum spunea mama, mai punea nişte paie pe foc.

Se uită la ea nedumerit, aşa că Stevie Rae îi explică: -Scuze, am vrut să spun că mama ei se întorcea doar ca să-i dea viaţa peste cap -ca Sallie să aibă parte doar de drame insipide şi de chestii din astea, doar pentru că era ea egoistă, rea şi dusă rău cu capul.

-Şi ce s-a întâmplat cu Sallie? întrebă Rephaim.

-Când am fost însemnată şi am părăsit şcoala, era şi ea pe cale să devină la fel de dusă cu capul ca mama ei, pentru că nu avea curajul să-i spună maică-sii să stea departe de ea. Sallie voia în continuare ca mama ei să fie o persoană bună, să o iubească şi să aibă grijă de ea, chiar dacă acest lucru nu era cu putinţă. Stevie Rae trase aer în piept şi oftă adânc. Ceea ce încerc să-ţi spun, şi probabil că nu reuşesc foarte bine, este că va trebui să decizi dacă vrei să fii la fel de tulburat ca tatăl tău, dacă vrei, cu adevărat, să începi o viaţă nouă.

-Am ales deja o viaţă nouă, spuse el. Stevie Rae se uită în ochii lui şi clătină din cap cu tristeţe.

-Nu din toată inima.

-Nu pot să-l trădez, Stevie Rae.

-Nici nu-ţi cer asta. Tot ce te rog să faci este să nu îl laşi să pună paie pe foc.

-A vrut să spionez pentru el. Pentru asta i-a trimis pe fraţii mei la mine. I-am spus lui Nisroc că nu fac asta.

Rephaim spuse aceste cuvinte repede, de parcă astfel ar fi putut scăpa de gustul lor amar.

Stevie Rae dădu aprobator din cap.

-Mda, vezi, paie puse pe foc.

-Înţeleg, deşi nu este uşor să accept. Putem să nu mai vorbim despre el pentru o vreme? Toate astea sunt chestii noi pentru mine. Trebuie să îmi dau seama cum pot să-mi găsesc locul în lumea asta. Rephaim se uită în ochii blânzi ai lui Stevie Rae, dorind ca ea să înţeleagă. Am fost împreună cu tata vreme de sute de ani. Am nevoie de ceva timp ca să mă obişnuiesc să nu îi mai stau alături.

-E normal. Ce zici de asta: Am să le spun lui Zoey şi găştii că fraţii tăi au venit aici pentru a te anunţa că tatăl tău te va primi înapoi dacă recunoşti că ai făcut o greşeală. Ai refuzat, aşa că ei tocmai plecau când Dragon şi tipul ăla, Aurox, te-au văzut. Ăsta e adevărul, nu? -Da. Dar cum rămâne cu partea în care tata îmi cere să spionez pentru el? -Ei bine, pot băga mâna-n foc că toţi cred că tatăl tău va încerca să te folosească împotriva noastră, dacă îi permiţi. Nu îl laşi să facă asta, aşa că nu cred că mai contează dacă le-o spui explicit.

-Mulţumesc, Stevie Rae. Ea zâmbi.

-Nicio problemă. După cum am mai spus, am încredere în tine. O sărută din nou, dar, exact în acel moment, începu să simtă familiarul freamăt de la nivelul pielii, o senzaţie de parcă penele s-ar fi format şi-ar fi crescut chiar în acel moment, îmboldindu-l pentru a se elibera.

-Trebuie să plec. Şi, de data aceasta, nu mai zăbovi. O auzi cum încerca să se dea jos din pat cât mai repede, în spatele lui şi, când se uită în urmă, ea îşi trăsese deja tricoul şi îşi căuta jeanşii. Nu! spuse mai ferm decât intenţionase, dar începuse deja să simtă durerea prin corp şi ştia că nu mai avea mult timp. Nu veni cu mine. Trebuie să te întâlneşti cu Zoey.

-Dar pot să o fac după… -Nu vreau să vezi cum mă transform într-o bestie! -Nu-mi pasă de asta, zise ea, gata să izbucnească în lacrimi.

-Dar mie îmi pasă. Te rog. Nu mă urmări. Fără să mai scoată vreun cuvânt, dispăru dincolo de pătura care servea drept uşă camerei lui Stevie Rae. Până să ajungă la treptele scării metalice care duceau din tuneluri către subsol, Rephaim alerga deja. Trupul îi era leoarcă de transpiraţie şi trebuia să-şi lingă din dinţi ca să nu urle din cauza durerii agonizante provocate de transformarea care începuse. Alergă prin subsol şi deschise poarta exact în clipa când soarele se strecură deasupra orizontului, şi, cu un strigăt care se preschimbă în ţipăt de corb, corpul lui luă altă formă, şi corbul negru, care nu avea habar de existenţa băiatului, se lansă în braţele seducătoare şi nerăbdătoare ale cerului dimineţii.

Capitolul 5 Rephaim

-Ce faceţi aici?! strigă Rephaim către cei trei corbi de deasupra lui. Se uită agitat în jur. Dacă ar fi avut timp, ar fi răsuflat uşurat că acea parte a campusului rămăsese pustie; toţi novicii îşi croiseră drum spre cea de-a doua oră de cursuri. Trebuie să plecaţi înainte să vă vadă cineva, spuse pe un ton mult mai liniştit.

-Rephaim? Cum? Deşi în copac erau trei corbi, numai unul dintre ei vorbea. Desigur, Rephaim îl recunoscu imediat pe Nisroc, unul dintre fraţii lui care avea mai multe trăsături umane.

-Am ales calea lui Nyx. Zeiţa m-a iertat şi m-a acceptat şi, când a făcut asta, mi-a schimbat înfăţişarea într-una complet umană.

Rephaim nu era sigur de ce nu adăugase "noaptea". Dar era sigur că tot ce îi spunea lui Nisroc avea să îi fie transmis direct tatălui lor.

-Iertare? De ce? Rephaim se uită lung la fratele lui, aproape copleşit de milă. "Nu îşi dă seama că mai există şi altă cale decât aceea pe care îl conduce tatăl nostru şi nu înţelege că tot ce face în numele lui Kalona este greşit." -Nisroc, când noi… Rephaim se opri. "Nu, se gândi, pot să vorbesc doar în nume propriu." Când eu le făceam rău altora, când omoram, violam şi luam tot ce doream doar pentru că puteam… toate astea erau greşite.

Nisroc dădu din cap înainte şi înapoi. Ceilalţi fraţi ai lui, doi membri ai hoardei bestiale, corbi fără nume, care îndeplineau poruncile tatălui lor, şuierară încet, deranjaţi, dar nu erau suficient de implicaţi pentru a înţelege de ce.

În cele din urmă, fratele lui spuse: -Porunca tatălui nosssstru. Nu greşită. Rephaim clătină din cap.

-Chiar şi tata poate greşi. Trase adânc aer în piept şi adăugă: Şi chiar şi tu poţi alege o altă cale.

Cei doi fără nume se opriră din şuierat şi se uitară la el şocaţi. Nisroc îşi miji ochii stacojii, cu aspect uman.

-Ea a făcut asssta. Fata. Aşa a zisss tata! -Nimeni nu mi-a făcut nimic. Am hotărât singur. Apoi, tresărind de frică, îşi dădu brusc seama. Nisroc, Cea Roşie, Stevie Rae, nu m-a obligat să fac nimic. Eu le-am ales pe ea şi pe Zeiţa ei. Nu trebuie să îi faci rău Celei Roşii. Niciodată. Îmi aparţine. Înţelegi? -A ta. Marea Preoteasssă nu putem omorî. Nisroc repetă fraza mecanic, dar Rephaim văzu sclipirea dură, răutăcioasă, din ochii lui strălucitori.

-Trebuie să pleci. Acum, îi ceru Rephaim. Nu-i poţi lăsa pe alţii să te vadă şi nu te poţi întoarce.

-Mai întâi, messsajul tatei. Nisroc coborî de pe ramurile groase, de la mijlocul stejarului, şi ateriză în faţa lui Rephaim, urmat de ceilalţi doi corbi, care îl flancau. Vei fi de partea Tatălui nossstru. Dar aici. Obssservând. Aşteptând. Ssspionând.

Rephaim clătină din nou din cap.

-Nu. Nu am să spionez pentru tata.

-Ba da! Essste dorinţa tatei! Nisroc îşi deschise aripile, imitat pe dată de ceilalţi doi corbi. Foarte agitat, îşi plecă fruntea şi îşi strânse pumnii.

Rephaim nu se simţea ameninţat. Pericolul fizic în care se afla nu fusese conştientizat. Era prea obişnuit cu fraţii săi -prea obişnuit să fie unul de-al lor. Nu, era mai mult de atât. Rephaim era prea obişnuit să le fie lider ca să îi fie frică de ei.

-Nu, repetă. Pentru mine, dorinţa tatei nu mai este mai presus de orice. M-am schimbat. În interior şi la exterior. Du-te înapoi la el. Spune-i asta. Rephaim ezită, dar apoi continuă: Spune-i că nu îmi schimb alegerea.

-Urassscă, te va urî, spuse Nisroc.

-Ştiu asta. Rephaim se simţi rănit în adâncul inimii.

-Urăsssc, te voi urî, continuă Nisroc. Rephaim se încruntă.

-Nu trebuie.

-Sssunt obligat. Rephaim se întinse încet şi-i oferi antebraţul lui Nisroc -gestul tradiţional de salut şi de despărţire folosit de Războinici.

-Nu eşti obligat. Ne putem despărţi prieteni, fraţi. Nisroc se opri, înclinându-şi capul în stânga şi în dreapta. Ochii săi mijiţi se relaxară. Atitudinea lui agresivă se schimbă, începu să vorbească, să se mişte, dar Rephaim nu avea să cunoască niciodată adevăratele intenţii ale fratelui său, pentru că, în acel moment, strigătul lui Dragon Lankford "Fii ai lui Erebus! La mine!" cutremură noaptea, iar Maestrul Săbiei se năpusti asupra lor.

Rephaim se simţi cuprins de o panică profundă, care îi paraliza mişcările. Stătea nemişcat în mijlocul haosului, în timp ce fraţii lui, şuierând şi mârâind, înfruntau atacul lui Dragon. În vreme ce privea, conştientiza faptul că, foarte curând, Războinicii aveau să iasă din casa de pe câmp, cu săbiile trase şi cu arcurile pregătite. Aveau să i se alăture lui Dragon şi, într-un final, să îi copleşească pe cei trei fraţi ai lui.

-Dragon, nu! strigă el. Nu atacau pe nimeni! Din mijlocul bătăliei, vocea lui Dragon Lankford ajunse la el: -Eşti ori cu noi, ori împotriva noastră! Nu există cale de mijloc! -Există cale de mijloc! strigă Rephaim, cu braţele deschise, de parcă ar fi vrut să arate că se preda. Este chiar aici! Făcu un pas în faţă, către Dragon. Nu atacau pe nimeni! repetă. Nisroc, fraţilor, opriţi lupta! Rephaim crezu că Nisroc chiar ezită. Era destul de sigur că fratele lui îl asculta, îl înţelegea, voia să se retragă. Apoi, vocea lui Neferet sfâşie noaptea: -Aurox! Protejează! Distruge! Şi creatura lui Neferet îşi făcu brusc apariţia. Se apropie dinspre zona cu ziduri a curţii, cu faţa spre Rephaim. La început, păru uman. Avea silueta unui tânăr despre care nu ar fi putut spune dacă era un novice sau vampir. Dar mişcările lui erau prea rapide pentru a fi umane. Atacul lui veni cu viteza fulgerului. Îl apucă pe cel mai apropiat corb de aripile ridicate şi cu o singură mişcare teribilă i le rupse de corp.

De-a lungul secolelor sale de existenţă, Rephaim văzuse lucruri îngrozitoarecomisese fapte oribile, abjecte. Dar, cumva, văzută din această nouă perspectivă, şi anume umană, violenţa la care era martor era groaznică. Ţipătul lui se făcu ecoul ţipătului fratelui său, în momentul în care corbul căzu la pământ, zvârcolindu-se în agonie şi împroşcând sânge.

Şi atunci, Aurox începu să se schimbe. Deşi Rephaim vedea cu ochii lui, reuşea cu greu să înţeleagă.

Corpul îi deveni mai mare, mai compact. Îi crescură coarne. Pumnii i se măriră. Pielea i se încreţi, se transformă, pulsă, ca şi cum ceva de dedesubt încerca să iasă afară.

Îndoi şi, aproape cu graţie, răsuci capul fratelui său. Chiar şi Dragon Lankford îşi opri atacul pentru a privi. Forţându-şi mintea să funcţioneze, în ciuda şocului şi a ororii, Rephaim strigă către Nisroc:

-Du-te! Zboară! Cu un ţipăt de disperare, Nisroc, urmat de unul dintre fraţi, se ridică de pe solul îmbibat cu sânge.

Creatura transformată mugi şi sări, încercând în zadar să ajungă. Când se prăbuşi pe pământ, cu uriaşele sale copite despicate muşcând din iarba care rezistase peste iarnă, îşi întoarse ochii strălucitori ca luna spre Rephaim.

Dorindu-şi să fi avut aripi sau o armă, Rephaim se ghemui în poziţie defensivă şi se pregăti pentru atacul creaturii.

-Rephaim! Fereşte-te! Îi auzi vocea, şi frica îl sufocă din nou, proaspătă şi puternică, în timp ce Stevie Rae, urmată îndeaproape de Zoey, alergă spre el.

Creatura îşi lăsă capul în jos şi atacă.

Zoey

Eram la câţiva paşi în urma lui Stevie Rae şi alergam spre locul bătăliei. Dumnezeule, tot ce pot să spun este că mi se părea dezgustător, îngrozitor şi totalmente năucitor.

Nu aş fi putut spune prea bine ce se întâmpla. Corbii ţipau şi zburau sus, deasupra noastră. Vedeam trupul fără cap (îhhh!) al unui alt corb contorsionânduse şi mustind de sânge foarte ciudat mirositor, la picioarele lui Dragon. Rephaim stătea un pic mai departe de ei, de parcă ar fi privit, fără a se implica în luptă. Nu se ştie cum, Neferet era şi ea acolo, părând totalmente nebună şi mirosind extrem de straniu.

În mijlocul acestui haos, stătea o creatură umană şi nu prea. În momentul în care l-am văzut, am simţit că pieptul îmi ia foc. Am ridicat mâna şi am pipăit cercul de marmură dură şi fierbinte care atârna de lanţul de argint de la gâtul meu.

-Piatra de clarvăzător, am şoptit pentru mine însămi. De ce din nou? De ce acum? În loc de răspuns, privirea mi-a fost atrasă de creatura bizară. Acesta avea coarne şi copite, dar chipul îi era de bărbat. Ochii îi sclipeau. Încercase să prindă un corb din zbor, dar, cum eşuase, îşi întorsese atenţia către Rephaim, îşi coborâse capul şi dădea să atace.

-Rephaim! Fereşte! strigă Stevie Rae şi alergă spre el. Îşi deschise braţele şi am auzit cum îi cere pământului să vină la ea.

-Spirit! am strigat, încercând să ţin pasul cu ea. Întăreşte-o pe Stevie Rae! Am simţit că elementul îmi răspunde în timp ce se învolbura, trecând pe lângă mine şi ajungând în Stevie Rae, alături de propriul ei element, pământul. De parcă ar fi aruncat o minge mare, înaintă, şi un perete verde strălucitor se ridică, precum o cascadă curgând în sens invers, din pământ, apărându-l pe Rephaim de creatura care îl ataca.

Creatura se lovi de peretele verde şi se clătină, apoi căzu pe spate. Stevie Rae, puternică, neclintită şi mândră, stătea lângă Rephaim. Îl luă de mână. Îşi înălţă cealaltă mână şi, când creatura încercă să se ridice, făcu un gest brusc şi spuse:

-Nu! Stai jos! Un val de verde strălucitor îl mătură pe atacator, ţintuindu-l la pământ. Doar că făptura care se ridică nu mai era creatura de dinainte. În locul ei stătea un băiat -un băiat frumos, blond, cu ochii precum piatra lunii şi cu chipul ca de înger.

-Cine e ăsta? Şi ce naiba se întâmplă de-i atâta sânge? Vocea lui Stark, apărut pe neaşteptate lângă mine, mă sperie.

-O, la naiba! E un corb mort, zise Afrodita, în timp ce se apropia împreună cu Darius şi cu ceea ce părea a fi aproape toată şcoala.

-Şi este un puşti foarte drăguţ, spuse Kramisha, evaluându-l dintr-o privire.

-Nu este uman, am zis, nelăsând din mână piatra de clarvăzător.

-Atunci ce e? întrebă Stark.

-Magie veche, am răspuns, în vreme ce piesele de puzzle se aranjau pe loc în mintea mea.

-De data asta ai dreptate, Zoey. Neferet făcu un pas înainte, lângă tip, şi anunţă cu emfază: Casă a Nopţii, acesta este Aurox -darul pe care mi l-a făcut Nyx, ca dovadă a iertării sale! Aurox păşi în faţă. Ochii lui stranii îi întâlniră pe ai mei. Cu faţa spre mulţime, dar uitându-se numai la mine, îşi puse pumnul în dreptul inimii şi făcu o plecăciune.

-Aiurea, cadou de la Nyx, mormăi Stevie Rae. Fiind de data asta de acord cu ea, Afrodita pufni dispreţuitor. Tot ce puteam face era să mă holbez. Nu simţeam decât fierbinţeala pietrei de clarvăzător.

-Zoey, ce se întâmplă? mă întrebă Stark cu blândeţe. Nu i-am răspuns. În schimb, m-am străduit să îmi desprind privirea de la Aurox şi să o înfrunt pe Neferet.

-De unde vine, de fapt? Vocea îmi era dură şi puternică, dar mă simţeam de parcă stomacul meu încerca să se întoarcă pe dos.

Undeva, în adâncul minţii, auzeam murmurele şi şoaptele puştilor din jurul meu şi ştiam că nu era o mişcare inteligentă să încep o confruntare cu Neferet în acel loc şi în acel moment. Dar nu m-am putut abţine. Neferet minţea în legătură cu Aurox, şi, nu ştiu din ce motiv, doar asta conta pentru mine.

-Ţi-am spus deja de unde vine. Şi, Zoey, cred că tocmai de-asta trebuie să te întorci la şcoală, să asişti la cursuri şi să te axezi din nou asupra studiului. Cred că ţi-ai pierdut capacitatea de a asculta.

-Ai spus magie veche. Am ignorat rahaturile ei pasivo-agresive. Singura magie veche pe care o cunosc provine de pe insula 'Skye. "Şi asta, mi-am spus mie însămi, a fost ceea ce am văzut cu o noapte înainte, când m-am uitat prin piatră la Stark -vechea magie a Războinicilor Paznici, care încă mai stăruia asupra lui după ce plecase de pe insula Skye." Cu gândurile învălmăşindu-mi-se în minte, dar înfruntând-o în continuare pe Neferet, am continuat: Vrei să-mi spui că vine de pe insula Skye? -Copil prostuţ, magia veche nu se rezumă la o singură Insulă. Ştii, ai face bine să te gândeşti de două ori înainte de a da crezare la tot ce auzi, mai ales când vine de la un vampir care se pretinde regină şi care nu a mai părăsit o insulă de secole.

-Şi încă nu mi-ai răspuns la întrebare. De unde a venit?! -Ce magie poate fi mai veche decât cea care vine de la însăşi Zeiţa? Aurox este cadoul pe care l-am primit de la Nyx! Neferet se uită spre mulţime cu un aer atotştiutor şi îmi respinse dispreţuitoare interogatoriul, de parcă nu aş fi fost altceva decât un copil enervant, înconjurat de adulţi, care îi înţelegeau glumele de adult.

-În ce s-a transformat? am întrebat eu, căci nu m-am putut abţine, deşi ştiam că începeam să par obraznică şi nesuferită, de parcă aş fi fost una dintre acele fete care au mereu încă un lucru de spus -de fiecare dată ceva de rău.

Neferet zâmbi cu mărinimie.

-Aurox s-a transformat în Paznicul Casei Nopţii. Doar nu credeai că eşti singura care merită să aibă un Paznic, nu-i aşa? Îşi deschise larg braţele. Cu toţii merităm! Veniţi, întâmpinaţi-l şi haideţi să ne întoarcem la ore şi la motivul pentru care Casa Nopţii a fost întemeiată, adică la învăţătură.

Aş fi vrut să strig că nu e Paznic! Aş fi vrut să urlu că mă săturasem ca Neferet să îmi răstălmăcească vorbele. Nu mă puteam abţine să nu mă holbez la Aurox, în timp de novicii (în majoritate fete) începură să se apropie de el, atenţi să nu calce în sângele dezgustător şi în resturile care mai rămăseseră din corb.

De fapt, nu ştiam motivul, dar voiam doar să ţip.

-Nu vei câştiga de data asta, spuse Afrodita. Are mulţimea şi pe băieţaşul cel drăguţ de partea ei.

-Nu e un băieţaş drăguţ. Cu mâna încă încleştată în jurul pietrei fierbinţi, am întors spatele acestei scene ridicole şi m-am îndreptat înapoi către şcoală. Simţeam că Stark mă priveşte, dar m-am uitat drept înainte.

Deci, făcusem doar un lucru util -două lucruri utile, de fapt. O convinsesem pe Shaunee să nu părăsească depoul şi strânsesem gunoiul de pe jos. Ţineam în mână cutia, gândindu-mă ce mult aş vrea să beau un suc rece, acidulat, când vântul, care bătuse de nebun toată noaptea, suflă într-o rafală furioasă şi poc!, ramura gigantică aflată direct deasupra mea se rupse din copac. Nu am avut timp să fac altceva decât să mă uit cu gura căscată, într-o stare de şoc absolut -şi apoi el mă lovi dintr-o parte, cu putere, aşa cum văzusem de un milion de ori că fac jucătorii de rugby pe teren. Mi-am pierdut răsuflarea şi m-am simţit de parcă m-aş fi sufocat sub un tip de o tonă.

-Dă-te de pe mine! am icnit, încercând să îi îndepărtez piciorul care i se încolăcise în jurul meu. M-am zvârcolit destul încât să-l fac să se ridice cu un mormăit. Odată eliberată de sub greutatea lui, am putut să trag aer în piept. Miam făcut loc cu cotul, ca să mă aşez în fund. Mintea abia dacă îmi mai funcţiona.

Cu coada ochiului, am văzut ramura enormă încă tremurând în urma impactului cu solul. "Asta ar fi putut să mă omoare", mi-am dat seama şi m-am uitat către cel căruia trebuia să îi mulţumesc.

Ochii de culoarea pietrei lunii se uitau fix la mine. Îşi ridică mâinile în clipa în care privirile ni se întâlniră şi făcu un mic pas înapoi, de parcă s-ar fi aşteptat să mă reped la el şi să-l atac.

Căldura radia din piatra de clarvăzător care îmi atârna pe piept. Îmi invada corpul, intensificată parcă de atingerea pielii lui Aurox. Probabil că imaginaţia îmi juca feste, căci aveam impresia că valul de căldură adus de piatră stăruia în tot corpul meu, chiar şi după ce atingerea lui încetă.

-Patrulam.

-Mda, am spus şi m-am uitat dincolo de el, prefăcându-mă ocupată să-mi scutur iarba şi frunzele de pe cămaşă, în timp ce încercam să-mi pun în ordine gândurile scăpate de sub control. Faci cam des asta.

-Te-am văzut sub copac.

-Aha. Am continuat să mă scutur de iarbă şi de alte alea, în timp ce în minte îmi răsunau cuvintele: "Aurox ţi-a salvat viaţa! " -Nu aveam de gând să mă apropii de tine, dar am auzit ramura rupându-se. Nu am crezut că am să ajung la timp.

Vocea îi tremura. Atunci m-am uitat în sus la el. Părea tare stânjenit. În timp ce îl priveam lung, stând acolo, părând nelalocul lui şi stingher, mi-am dat seama că, indiferent ce altceva mai era, în clipa aceea, Aurox era, pur şi simplu, un băiat nesigur pe el, ca orice alt adolescent.

O parte din anxietatea, din neliniştea accentuată pe care o simţisem din primul moment în care îl văzusem începu să dispară.

-Ei bine, mă bucur că ai ajuns la timp. Mi-am controlat vocea, mi-am ţinut emoţiile în frâu. Singurul lucru de care mai aveam nevoie era ca Stark să vină valvârtej. Şi poţi să laşi mâinile jos. Nu am de gând să te muşc sau ceva de genul ăsta.

Îşi lăsă mâinile jos şi le băgă în buzunarele jeanşilor.

-Nu am vrut să te dobor la pământ. Nu am vrut să te rănesc, spuse el.

-Ramura ar fi făcut mult mai mult. În plus, a fost un placaj bun. Heath ar fi fost de acord cu mine.

Am rostit cuvintele, apoi am închis brusc gura. De ce naiba vorbeam cu el despre Heath?

Aurox părea doar foarte confuz. Am oftat.

-Cu alte cuvinte, mulţumesc că m-ai salvat.

Clipi.

-Cu plăcere. Am încercat să mă ridic, şi el întinse mâna să mă ajute. Era o mână perfect normală. Nu se simţea nici urmă de copită. Mi-am strecurat mâna într-a lui. Palmele noastre s-au lipit, şi am ştiut atunci că nu îmi imaginasem. Atingerea lui emana aceeaşi căldură ca piatra de clarvăzător.

De îndată ce m-am ridicat, mi-am tras mâna din mâna lui.

-Mulţumesc, am zis. Din nou.

-Cu plăcere. Făcu o pauză şi aproape că zâmbi. Din nou.

-Aş face bine să ajung la ora a şasea, am zis eu, spărgând liniştea care începuse să se aştearnă între noi. Am de terminat de ţesălat o iapă.

-Eu trebuie să continui să patrulez, spuse el.

-Deci tu nu trebuie să mergi decât la prima oră? -Da, asta e porunca lui Neferet, zise. Tonul lui mi se păru ciudat. Nu chiar trist, dar cumva resemnat şi, în continuare, un pic stânjenit.

-OK, atunci. Ne vedem la prima oră, mâine. Nu ştiam ce altceva să spun. El dădu aprobator din cap. Ne-am întors cu spatele unul la altul şi ne-am îndreptat fiecare pe drumul lui, dar ceva legat de prima oră îmi stăruia în minte şi nu îmi dădea pace. M-am oprit şi l-am strigat.

-Aurox, stai puţin. Părând interesat de ceea ce doream să îi spun, se întoarse către mine, şi ne-am întâlnit lângă creanga ruptă.

-Ăăă, întrebarea pe care ai scris-o azi era pe bune? -Pe bune? -Da, adică chiar nu ştii ce eşti? am întrebat. Ezită aproape o veşnicie înainte de a-mi răspunde. Vedeam că se gândeşte, cântărind poate ce ar trebui să îmi spună.

Mă pregăteam să rostesc un clişeu (lucru neadevărat, pe deasupra), de genul "nu-ţi face griji, nu am să spun nimănui", când, în cele din urmă, vorbi:

-Ştiu ce ar trebui să fiu. Nu ştiu dacă sunt doar asta, cu adevărat. Ochii ni s-au întâlnit şi, de această dată, am văzut clar tristeţea din ei.

-Sper că Thanatos te va ajuta să găseşti răspunsurile pe care le cauţi.

-Şi eu, zise el. Apoi, surprinzător, adăugă: Nu ai un spirit meschin, Zoey.

-Ei, nu sunt eu cea mai drăguţă fată din lume, dar încerc să nu fiu rea, am spus.

Încuviinţă uşor din cap, de parcă vorbele mele aveau vreun sens pentru el.

-OK, bine, acum am să plec. Baftă cu patrulatul.

-Ai grijă când mergi pe sub copaci, zise, apoi dispăru alergând. M-am uitat în sus, la copac. Vântul nu mai era nebun şi sălbatic, ci devenise blând şi abia dacă se simţea. Stejarul bătrân părea puternic, bine înfipt în rădăcini şi de neînfrânt. În timp ce mă îndreptam spre ora a şasea, m-am gândit cât de înşelătoare pot fi aparenţele.

-Eşti sigură că nu ar trebui să o rugăm şi pe Shaylin să vină? întrebă Stevie Rae.

Stătea cu Rephaim la locul lor obişnuit din microbuz, în timp ce o aşteptam pe Thanatos să ni se alăture.

-Chiar cred că nu e bine să ne însoţească, am spus. A fost însemnată cu doar câteva zile în urmă. Nu a avut timp nici să se acomodeze cu viaţa de novice, ca să nu mai vorbim despre chestia cu Vederea Adevărată.

-În plus, nu am bătut toba despre faptul că are Vederea Adevărată, zise Afrodita. Cu cât ştiu mai puţini despre treburile noastre, cu atât mai bine.

-Cu toate astea, apare în poezia Kramishei, spuse Stevie Rae.

-Nu ştim sigur. Poezia spunea -mi-am mijit ochii, de parcă asta m-ar fi putut ajuta să îmi amintesc, şi apoi, corect în cea mai mare parte, am recitat -"Văzut cu Vedere Adevărată, întunericul nu este mereu acelaşi lucru cu răul, Lumina nu aduce mereu binele". Şi dacă partea cu Vederea Adevărată este la fel ca mare parte din poemele Kramishei -o chestie simbolică, nu literală?

-O, Zeiţă, urăsc poezia, spuse Afrodita.

-Nici Kramisha nu vine? întrebă Stevie Rae, părând ciudat de smiorcăită. Nu ar trebui să o chemăm? -Nu, Stevie Rae, trebuie să ne rezumăm la cercul nostru -la nucleul cercului nostru, am zis.

-Turma de tocilari, plus băieţii şi noi, spuse Afrodita. Care-i problema, dovlecel? De parcă nu am mai luat până acum lumea în piept şi nu am ieşit aproape mereu întregi.

-Pari speriată, zise şi Damien. Stevie Rae se uită în spatele meu, acolo unde stăteau Damien şi Erin, mai spre mijlocul microbuzului.

-Mi-e frică, recunoscu ea încetişor.

-Să nu-ţi fie frică. Rephaim îşi strecură braţul în jurul ei. Viziunea Afroditei nea avertizat. Mie nu o să mi se întâmple nimic.

-Ăăă, nu sunt aşa sigură că nu e bine să ne fie un pic frică. Am ridicat tonul, lăsându-mi instinctul să-mi conducă gândurile. Am să văd cum a fost omorâtă mama. Asta mă sperie, deci ştiu că va trebui să mă pregătesc pentru ceva teribil şi extrem de greu de privit. Afrodita a avut o viziune a morţii lui Rephaim, probabil în timpul ritualului la care ne pregătim să mergem. Cred că e bine dacă lui Stevie Rae îi este frică, şi ţie ar trebui să îţi fie frică, Rephaim -destul de frică încât să fiţi amândoi pregătiţi şi gata pentru lucruri rele, dacă aşa ceva se va întâmpla.

-Şi mie mi-e frică, recunoscu Damien. Moartea lui Jack este încă prea vie în mintea mea, prea aproape, iar gândul că voi vedea o altă moarte mă înspăimântă.

-Vom fi toţi cu tine, i-am spus. Suntem cu toţii băgaţi în asta.

-Mi-e frică. Nu am format niciodată cercul fără să fiu geamănă, se bâlbâi Shaunee.

Urmă un moment de tăcere penibilă, şi apoi, dinspre mijlocul microbuzului, am auzit-o pe Erin:

-Eu sunt tot aici. Sunt în continuare apă pentru focul tău. Nu ai să fii singură.

-Avem nevoie cu toţii de frică, dar nu de o frică paralizantă, am spus, simţindu-mă incredibil de uşurată că gemenele îşi vorbeau din nou, cât de cât.

-Frica poate fi benefică dacă este temperată de bun-simţ şi de curaj. Am sărit speriaţi când Thanatos apăru ca prin magie în faţa microbuzului. Ducea cu ea un coş imens pentru vrăji şi purta o mantie lungă, cu glugă, de un albastru safir minunat. Părea puternică, bătrână şi de temut. Apoi zâmbi şi îşi schimbă aerul înspăimântător într-unul binevoitor, şi atunci m-am mai relaxat un pic.

-Suntem toţi aici, am spus după ce mi-am simţit la loc inima care îmi sărise în gât. Suntem gata.

-Sunteţi aproape gata. Înainte de a pleca din campus, am o sarcină pentru fiecare dintre cei cinci membri ai cercului. Pentru că este vorba despre un ritual de dezvăluire, iar vraja pe care o voi arunca va permite celor prezenţi să vadă lucrurile care au fost ascunse, fiecare dintre voi trebuie să aducă la altar ceva care dezvăluie un adevăr despre el, un adevăr care este, de obicei, ascuns.

-Of, Dumnezeule, am oftat.

-Gândiţi-vă un moment la ceea ce trebuie să dezvăluiţi despre voi înşivă şi apoi mergeţi să luaţi ceva care să simbolizeze acest lucru. Repede. Trebuie să terminăm ritualul şi să aruncăm vraja în noaptea asta, înainte să treacă miezul nopţii şi să înceapă o nouă zi. Shaunee se ridică prima. Părea hotărâtă în momentul în care ieşi din microbuz. Damien o urmă. Apoi, Stevie Rae. Apoi, Erin. Mi-a venit brusc o idee şi am început să caut în geantă. La fundul ei, printre şerveţelele folosite, strugurelul fără capac şi nişte firimituri, am găsit. Satisfăcută, am ridicat privirea şi i-am văzut pe Stark, Darius, Rephaim şi Afrodita uitându-se cu gura căscată la mine.

-Ai nevoie de ajutor pentru tema asta? întrebă Afrodita, doar pe jumătate sarcastică.

-Zoey are deja la ea tot ceea ce îi trebuie, zise Thanatos.

-Da. Are dreptate. Am. Am simţit nevoia foarte imatură de a scoate limba la Afrodita, lucru pe care nu l-am făcut (evident). În schimb, m-am mulţumit să-mi încrucişez braţele la piept şi să abordez un aer trufaş.

Nu a trebuit să aşteptăm mult până s-au întors toţi. Stevie Rae era prima. Părea neobişnuit de încruntată. Nu ducea nimic cu ea, dar, când se aşeză, am văzut că îşi puse mâna pe unul dintre buzunarele din faţă ale jeanşilor, de parcă ar fi protejat ceva aflat acolo.

Damien plecase cu geanta lui şi se întoarse tot cu ea. Îi aruncă lui Thanatos un zâmbet extrem de arogant şi spuse:

-Misiune îndeplinită! Următoarea se întoarse Shaunee. Nu spuse nimic. Se duse doar înapoi la locul ei şi reîncepu să se uite pe geam.

În cele din urmă, veni şi Erin. Ducea cu ea o gentuţă termorezistentă. De felul acelora pe care ţi le dau la magazinele mai fiţoase (precum Petty's, din Uttica Square) când cumperi îngheţată sau alte chestii congelate pentru acasă.

-Ce-i? se repezi la noi. M-am întors. Suntem gata. Să mergem. Thanatos potoli izbucnirea lui Erin cu o privire severă, ceea ce o făcu pe geamănă să se retragă furiş către capătul microbuzului. Apoi îi spuse lui Darius:

-Du-ne la ferma de lavandă a Sylviei Redbird. Darius scoase microbuzul din campusul Casei Nopţii. Mă aşteptam ca Thanatos să se aşeze (ăăă, ca un profesor normal) şi să stea lângă noi. În schimb, se apucă bine cu o mână de bara pentru (îmi pare rău să o spun) handicapaţi, iar cu cealaltă cotrobăi prin coşul de vrăji superîncărcat şi scoase un morman de ceva care arăta ca un pumn de ierburi, cu smocuri de mici înflorescenţe albe, exact ca acelea pe care le văzusem pe marginea drumului, pe câmpurile din Oklahoma şi prin şanţuri, de mii de ori.

-După cum ştiţi cu toţii, vom efectua un ritual de dezvăluire şi voi arunca o vrajă de invocare a morţii care, să sperăm, va aduce lumină asupra imaginilor din trecut, mai ales asupra acelora care au legătură cu asasinarea mamei lui Zoey. Este un ritual dificil şi include o vrajă complexă. Thanatos vorbise până atunci cu toţi, dar acum îşi îndreptă atenţia către Stevie Rae. După cum am mai spus, pământul este cheia cu care putem dezlega vraja. Succesul viziunii stă în puterea ta de a te conecta cu pământul, dar şi în angajamentul cercului de a aduce la viaţă imagini ale evenimentelor din trecut.

-Sunt cu adevărat conectată cu pământul. Promit, spuse Stevie Rae. Colţurile buzelor lui Thanatos schiţară un zâmbet.

-E un început excelent.

-Cred că şi cercul meu este cu adevărat implicat în acest ritual, am zis. I-am auzit pe prietenii mei confirmându-mi ca un ecou cuvintele, cu da-uri şi aha-uri.

-Care-i treaba cu buruienile? întrebă Afrodita. Thanatos scoase o plantă dintre celelalte şi o ridică astfel încât să o putem vedea. Exact cum mă gândisem de la început, era doar o buruiană simplă, care avea într-un capăt mai multe înflorescenţe destul de drăguţe, albe, care păreau extrem de fragile.

-Nu este o buruiană. Este o floare minunată care se numeşte angelică. Proprietăţile ei sunt neobişnuit de puternice şi de pure. Este o floare a comunicării. Când este folosită la vrăji, scopul ei este de a scoate la lumină ceea ce i-a fost ascuns ochiului conştient. În timpul ritualului din noaptea asta, tu, tânăra mea Mare Preoteasă Roşie, ai să porţi o coroniţă împletită de prietenii tăi din această floare magică.

-Ooo! Asta e super! Thanatos îi dădu lui Stevie Rae mormanul de flori de câmp.

-Împarte astea. Voi, ceilalţi, împletiţi plantele pe care le primiţi într-o coroniţă. Stevie Rae va ţine pe cap aceste coroniţe înainte de ritual.

-Să împletim? mormăi Stark. Stevie Rae dădu drumul unui maldăr de flori în braţele noastre. M-am uitat la Stark ridicând din sprâncene.

-Da, am spus. Împletim. Ne-o porunceşte Moartea.

-Ei bine, în cazul ăsta… Oftă şi începu să împletească stângaci codiţele lungi ale florilor. În timp ce împleteam cu toţii (chiar şi Rephaim, care părea în mod ciudat dăruit pentru lucrul de mână -astfel că ajunsese să facă o împletitură frumoasă şi complicată, care îl ajută pe Stark să iasă din dezastrul ce-i dădea bătăi de cap), Thanatos se plimba pe culoarul microbuzului şi vorbea cu noi. Ne simţeam ciudat, ca într-o sală de clasă mobilă.

-Din momentul în care punem piciorul pe pământul unde va avea loc ritualul, trebuie să ne concentrăm asupra scopului vrăjii noastre. Încercaţi să uitaţi de restul lumii. Concentraţi-vă doar asupra unui singur lucru -asupra faptului că trebuie să vedem adevărul despre moartea Lindei Heffer.

-Asasinarea, m-am auzit vorbind. Nu a murit, pur şi simplu. A fost omorâtă. Thanatos se întoarse, şi privirea ei o întâlni pe a mea. Dădu din cap aprobator.

-Ai dreptate. Suntem în căutarea adevărului, deci trebuie să spunem adevărul. Mama ta nu a murit din cauza unei boli sau a vârstei înaintate. A fost omorâtă. Cerem să ni se permită să fim martori la omor.

-Mulţumesc, am spus şi m-am întors la împletit.

-Întâmplător, crima a avut loc la o fermă de lavandă. Lavanda este o plantă magică puternică. Are proprietăţi de purificare, dar, în forma ei cea mai pură, lavanda este întruchiparea liniştii. Calmează şi alină. Evocă pacea şi liniştea.

-Şi de ce e ăsta un lucru bun? Mama lui Z a fost omorâtă în mijlocul unei grămezi de lavandă. Se pare că chestia cu calmatul nu prea a funcţionat, comentă Afrodita.

-O plantă nu poate schimba acţiunile cuiva hotărât să meargă pe calea distrugerii. Lavanda nu putea să o salveze pe mama lui Zoey. Dar faptul că a fost omorâtă pe acel pământ care hrăneşte lavandă înseamnă că pământul însuşi este deranjat de actul de violenţă care s-a comis într-un spaţiu menit liniştii.

-Şi asta e bine pentru noi deoarece… am început eu, simţindu-mă cam grea de cap.

-Deoarece pământul va dori să scape de violenţa la care a fost martor. Ar trebui să ne ofere de bunăvoie imaginile, dacă nu cu uşurinţă.

-De ce nu cu uşurinţă? întrebă Damien.

-Ritualurile şi vrăjile cu mare încărcătură emoţională nu sunt niciodată uşoare, zise Thanatos. Vrăjile de moarte sunt, în mod special, complicate. Moartea cooperează rareori, chiar dacă vrem doar să vedem o frântură, şi nu să o îmbrăţişăm în totalitate.

-Deci, mama avea dreptate când spunea că nimic bun nu se obţine uşor, zise Stevie Rae.

-Da, admise Thanatos. Să continuăm să ne pregătim. Vraja va avea trei părţi. Prima începe aici şi durează până ajungem la locul fizic al ritualului. Este cunoscută sub numele de Eliberare. Pentru a avea succes în această noapte, trebuie să ne punem cu toţii de acord asupra scopului. Eliberaţi-vă mintea de gânduri. Concentraţi-vă.

-Asupra morţii? întrebă Stevie Rae.

-Nu, asupra adevărului. Concentraţi-vă asupra dorinţei noastre comune de a căuta şi de a găsi adevărul în noaptea aceasta.

-Vederea Adevărată. Nu mi-am dat seama că am rostit aceste cuvinte cu glas tare până când Thanatos nu dădu din cap şi spuse:

-Da, într-adevăr. Vederea Adevărată este o modalitate excelentă de a o descrie. În noaptea aceasta, dorim să avem Vedere Adevărată.

Thanatos merse către capătul microbuzului pentru a verifica împletitura lui Erin. Am simţit că sunt pironită cu privirea şi, când mi-am ridicat ochii din propria coroniţă din flori de câmp, le-am văzut pe Afrodita şi pe Stevie Rae uitându-se urât la mine.

-În noaptea asta, "văzut cu Vedere Adevărată", cită încetişor Afrodita. "întunericul nu este mereu acelaşi lucru cu răul. Lumina nu aduce mereu binele." -Ţi-am spus că ar fi trebuit să o luăm şi pe Kramisha, şopti Stevie Rae.

-Cred că ar fi trebuit să luăm un afurisit de tanc, spuse Stark.

-Eliberaţi-vă mintea de gânduri! aproape că am şuierat printre dinţi, însă în şoaptă, aruncându-le tuturor o privire aspră.

Apoi m-am întors la împletit. Am încercat să-mi eliberez mintea de gânduri. Am încercat să mă gândesc la adevăr. Dar eram prea tânără -prea speriată -prea îngrijorată. Aşa că adevărul la care m-am trezit că mă concentrez era simplu, dar, evident, nu acela la care se referise Thanatos:

"Adevărul este că am nevoie de mama şi că aş da aproape orice să fie în viaţă şi să o am din nou lângă mine."

Pe măsură ce ne apropiam de casa bunicii, deveneam tot mai emoţionată. Stomacul mă omora. Mă durea capul. Coroniţa mea din angelică era de tot râsul. Stark mă ajutase să o termin. Pe bune. Stark. Iar băiatul ăsta nu este ceea ce s-ar numi un talent la împletit flori.

"Mama mea este adevărul. Asta e tot ceea ce ştiu." -Aduceţi-vă aminte, spuse Thanatos când am ajuns pe aleea atât de cunoscută din faţa casei bunicii. Intenţia este importantă. Suntem aici pentru a scoate la iveală adevărul, astfel încât să facem dreptate pentru o viaţă curmată prematur. Nimic mai mult. Nimic mai puţin. Se uită la mine. Poţi face asta. Nu eşti lipsită de curaj.

-Eşti sigură? Ea doar zâmbi uşor.

-Sufletul ţi-a fost zdruncinat. Asta ar fi trebuit să fie o sentinţă la moarte, dar, cu toate acestea, ai supravieţuit şi te-ai întors în tine însăţi, împreună cu Războinicul tău. Aşa ceva nu s-a mai întâmplat. Nu eşti lipsită de curaj, repetă ea.

Stark mă strânse de mână. Am dat din cap ca şi cum aş fi fost de acord cu ea, dar, în interiorul meu, strigam un alt adevăr: "Dacă aş fi fost cu adevărat curajoasă, aş fi fost în stare să-l salvez pe Heath, şi sufletul nu mi-ar fi fost distrus, şi Stark nu ar fi trebuit salvat".

Din fericire, înainte să îmi scape vreunul dintre aceste cuvinte şi să stric tot ce încerca Thanatos să facă pentru a ne ajuta, Darius opri microbuzul şi deschise uşa.

Am rămas cu toţii pe loc. În cele din urmă, Thanatos zise: -Zoey, tu trebuie să atingi pământul prima. Aici a fost omorâtă mama ta. M-am ridicat şi, strângând în continuare cu putere mâna lui Stark, am coborât scările microbuzului.

Parcasem în faţa casei bunicii. Microbuzul părea din cu totul alt film în parcarea cu pietriş, lângă jeepul bunicii.

Presupun că, din moment ce ştiam că bunica nu stătea în casă pe timpul ritualului de purificare de şapte zile, mă aşteptasem ca aceasta să fie întunecată şi să arate straniu, dar era fix pe dos. Lumina era aprinsă în toate camerele. Locul era atât de luminat, încât a trebuit să mijesc ochii ca să mă uit direct spre casă. Ferestrele sclipeau de parcă sticla ar fi fost proaspăt lustruită. Marea verandă din faţă era şi ea luminată, dezvăluind balansoarele confortabile şi măsuţe pregătite pentru servitul limonadei.

Şi apoi apăru şi bunica, luându-mă în braţe şi umplându-mi lumea cu mirosul copilăriei.

-O, u-we-tsi-a-ge-ya, inima mi se umple de bucurie când te văd! spuse în cele din urmă când ne-am simţit pregătite să ne desprindem din îmbrăţişare.

Purta rochia ei favorită din piele de ied. Ştiu că era foarte veche şi că lucrase împreună cu mama ei la broderia de mărgele mov şi verzi care decora corsetul. Îmi povestise adesea cum, atunci când era copilă, îi dăduse unei Femei înţelepte din tribul ei o curea la broderia căreia muncise o iarnă întreagă cosând mărgele, la schimb pentru scoicile şi mărgelele din sticlă pe care le înşirase apoi pe ciucurii de la mâneci şi de pe tivul rochiei. Îmi aminteam de vremea în care rochia era de un alb atât de pur, încât mă gândeam că seamănă cu norii; însă acum se îngălbenise. Asta ar fi trebuit să o facă să arate învechită şi ponosită, dar nu era aşa. Pentru mine, era un lucru drag şi valoros, dincolo de orice etichetă de magazin sau de vreo licitaţie pe ebay.

Nu am putut să nu observ că bunica slăbise şi că ochii ei expresivi erau încadraţi de cearcăne negre.

-Ce mai faci, bunico? -Acum, mai bine, fiica mea. Şi, după ritualul din noaptea asta, cred că voi fi chiar mai bine. Bunica îşi puse pumnul pe piept şi se înclină cu respect în faţa lui Thanatos. Fii binecuvântată, Mare Preoteasă.

-Fii binecuvântată, Sylvia Redbird. Este o plăcere să te cunosc personal. Mi-aş fi dorit doar să fi fost în circumstanţe diferite.

-Şi eu. Mi-ar plăcea să stau de vorbă cu Moartea, zise bunica, în vreme ce ochii îi sclipiră o clipă ca în trecut.

-Mă onorezi, spuse Thanatos. Deşi nu pretind că sunt Moartea. Am doar o afinitate pentru ea.

-Pentru ea? întrebă bunica.

-O mamă ne aduce pe această lume. Nu ar fi logic ca tot o mamă să ne cheme să facem trecerea din lumea asta?

-Ăăă. Nu m-am gândit niciodată în felul ăsta, spuse Shaunee.

-Aşa pare aproape drăguţ, zise Stevie Rae.

-Depinde de mama ta, sublinie Afrodita.

-Nu, Profetesă. Depinde de Mamă, o corectă Thanatos.

-Ei bine, asta e o veste bună, zise Damien. Mama mea nu a fost mama de coşmar pe care a avut-o Afrodita, dar nici nu era chiar model.

-Conversaţia asta e foarte interesantă, dar nu ar trebui să ne concentrăm pe vrajă? întrebă Stark. Nu ne ajung problemele pe care le avem? -Tinere Războinic, ai dreptate, zise Thanatos. Să începem! Sylvia, te rog să ne conduci în locul unde ai decoperit cadavrul fiicei tale.

-Foarte bine. Bunica trebui să facă doar câţiva paşi. Locul era extrem de evident. Acolo, la marginea câmpului de lavandă care încadra latura de nord a casei bunicii şi în spatele căreia se întindea o pajişte, se afla un cerc perfect de plante arse. Toată suprafaţa era înnegrită, moartă şi oribilă. Chiar şi plantele care încadrau cercul păreau pălite şi pe moarte.

-Nu e nici urmă de sânge, spuse Thanatos, ridicând mâna, astfel încât niciunul dintre noi să nu intre, propriu-zis, în cercul distrugerii.

-Asta este una dintre ciudăţeniile pe care şeriful şi ajutoarele lui nu au putut-o explica, zise bunica.

Thanatos se mişcă astfel încât să se plaseze chiar în faţa bunicii. Îşi puse mâna pe umărul ei, şi am văzut că bunica trage aer în piept, adânc şi cu sete, de parcă Marea Preoteasă i-ar fi transferat energie prin atingerea ei.

-Înţeleg că este greu. Dar este necesar să te întreb: Mai exact, în ce mod a murit fiica ta?

Bunica trase din nou aer în piept, apoi spuse cu voce puternică şi clară: -Gâtul fiicei mele a fost tăiat.

-Şi, cu toate astea, nu au găsit sânge pe pământul din jurul cadavrului ei? -Nu. Nici aici. Nici pe verandă. Nici în casă.

-Şi în cadavru? Mai rămăsese sânge în cadavru? -Din raportul legistului reiese că nu. Însă legistul a mai spus şi că este imposibil. Că Lindei i s-a întâmplat ceva mai mult decât să i se taie gâtul, dar nu a putut oferi vreo explicaţie. Nimeni nu a putut.

-Sylvia Redbird, ne aflăm aici pentru a primi răspunsuri, dacă eşti destul de puternică să le vezi.

Bunica ridică fruntea.

-Sunt.

-Atunci, aşa să fie! Toate ritualurile vampirilor încep având un altar închinat Zeiţei noastre în centrul lor, ne spuse Thanatos.

Mă gândeam că ştim cu toţii acest lucru, însă următoarele ei cuvinte mă făcură să nu mai pun nicio întrebare.

-Sylvia, aş vrea să te rog să ridici tu altarul care va sta în inima acestui ritual. Eşti dispusă să faci asta? -Da.

-Atunci, aşa să fie. Vei intra pe pământul întinat alături de mine şi îmi vei arăta exact unde ţi-ai găsit copila. Acesta va fi locul altarului nostru şi centrul, inima şi spiritul cercului nostru. Se uită lung către noi, ceilalţi. Nimeni altcineva să nu mai intre. Cercul lui Nyx nu este încă format, dar intenţia noastră este clară în acest spaţiu. Veţi trece de limitele lui doar după ce este invocat fiecare element. Se uită de la Stark la Darius şi la Rephaim. Războinici, formaţi un triunghi exterior şi înconjuraţi cercul. Thanatos arătă spre un punct aflat direct în faţa ei. Rephaim, într-acolo este nordul. Locul tău este acolo. Stark, ia poziţie la est. Darius, locul tău este la vest.

-Şi eu unde să stau? întrebă Afrodita.

-În afara cercului, protejând singura poziţie care mai rămâne -la sud.

-Ea nu e Războinic, spuse Darius.

-Nu, este ceva mai puternic, o Profetesă a Zeiţei noastre, îi pui la îndoială forţa?

Afrodita îşi puse mâinile în şold şi ridică dintr-o sprânceană blondă în timp ce se uita la el.

-Nu, nu i-aş pune niciodată la îndoială forţa, zise Darius. Şi, făcându-i o plecăciune lui Thanatos, el, Afrodita şi ceilalţi doi Războinici se duseră spre locurile desemnate din afara cercului.

Thanatos o luă de mână pe bunica şi, cărându-şi coşul de vrăji, întrebă: -Eşti gata, Sylvia? Bunica dădu aprobator din cap şi spuse "da" în limba cherokee: -Uh. Păşiră împreună în cercul distrugerii. Bunica o conduse pe Thanatos într-un punct aflat un pic mai la sud de centru.

-Aici era fiica mea.

-Stai unde zăcea copila ta. Cu faţa spre nord, în direcţia elementului pământ, reprezintă spiritul lui Nyx în cercul pe care îl vom smulge din ghearele distrugerii şi îl vom face al nostru, prin adevărul scos la lumină.

Bunica încuviinţă solemn din cap. Stătea acolo cu o graţie care îi făcea rochia din piele de ied să fluture încet. Era cu faţa spre nord, cu spatele la noi, dar vedeam că îşi ţinea fruntea sus şi umerii drepţi şi avea un aer mândru.

În momentul acela, văzând-o, inima mi se umplu de mândrie. Thanatos îşi puse coşul lângă bunica. Îl deschise şi scoase o bucată minunată de pânză ca o catifea, făcută din acelaşi material ca pelerina ei. Scutură bucata pătrată de material şi o puse pe pământ, în faţa bunicii. Apoi, scoase coroniţele de angelică pe care le împletiserăm. Am fost surprinsă să văd cât de frumoase erau prinse împreună, florile albe aproape sclipind pe catifeaua de culoarea safirului. În continuare, scoase o pungă de catifea neagră, pe care sunt sigură că o văzusem folosită de Anastasia la ore. Dacă aveam dreptate, trebuia să fie plină cu sare. O puse şi pe aceasta pe pânză, împreună cu cele cinci lumânări reprezentând fiecare dintre elemente. Toate erau la îndemâna bunicii.

Thanatos se întoarse cu faţa la noi. Vocea ei se auzea clar în noapte, de parcă până şi insectele şi păsările din jurul nostru se opriseră din sporovăit pentru a asculta.

-Formarea acestui cerc va fi neobişnuită, din moment ce ritualul nostru este, de fapt, o vrajă în cadrul unui ritual dintr-un cerc, chiar dacă vom începe cu aerul şi vom termina cu spiritul. Când vă chem pe fiecare dintre voi, să vă apropiaţi de altar. Daţi-i Sylviei obiectul care simbolizează adevărul despre voi pe care vreţi să-l dezvăluiţi. Spuneţi-i adevărul. În schimb, ea vă va da lumânarea corespunzătoare. Apoi, mergeţi la locul vostru din jurul cercului.

-Atunci, vei chema toate elementele? am întrebat, nefiind sigură dacă voi conduce sau nu formarea cercului.

-Vom forma amândouă acest cerc, tânără Preoteasă, spuse ea. Eu voi incanta vraja şi o voi lega cu sare. Tu vei aprinde lumânările. Intenţia mea este ca, atunci când spiritul este invocat şi cercul este format, următoarele cuvinte pe care le voi spune, cu ajutorul tuturor elementelor -mai ales al pământului, să arunce vraja şi să invoce Moartea.

-OK, am spus. M-am uitat spre prietenii mei, şi aceştia au dat din cap aprobator. Suntem gata.

-Damien, vino la altar şi reprezintă-ţi elementul, aerul. L-am auzit pe Damien trăgând aer în piept, înainte de a păşi în cercul de lavandă arsă şi de a se apropia de bunica.

-Ce anume vrei să dezvălui spiritului? întrebă Thanatos. Damien băgă mâna în geanta pe care o purta mereu pe umăr şi scoase o cutie de pudră compactă de la MAC. O deschise, şi o rază de lună căzu luminând-o, dezvăluind o suprafaţă spartă şi o reflexie în cioburi. În timp ce i-o dădu bunicii, spuse:

-Am adus o oglindă spartă pentru că, deşi poate arăt şi mă comport de parcă aş fi bine, mă întreb în sinea mea dacă moartea lui Jack nu a spart pentru totdeauna ceva în sufletul meu.

Bunica puse cutia pe pânza de altar, apoi îi dădu lui Damien lumânarea galbenă a aerului. În acest timp, îi atinse mâna şi spuse:

-Te aud, copile. Damien se duse la dreapta bunicii şi ocupă zona de est de la marginea cercului.

-E rândul meu, spuse Shaunee încet şi apoi merse către bunica. Când ajunse lângă ea, îi dădu o pană albă şi lungă, pe care o adăpostise între palme. Pana simbolizează faptul că, deşi multă vreme mi-a fost frică să fiu singură, vreau să mă eliberez de această teamă.

Bunica puse pana lângă oglinda spartă a lui Damien şi îi dădu lui Shaunee lumânarea ei roşie.

-Te aud, copilă, spuse ea, atingându-i mâna uşor, blând, la fel cum făcuse şi cu Damien.

Erin nu zise nimic. Merse repede la bunica şi îi dădu gentuţa termorezistentă pe care o adusese în microbuz. Bunica o deschise, băgă mâna în ea şi scoase un cub de gheaţă.

-Eu sunt. Sunt îngheţată, de parcă nu aş avea deloc sentimente. Bunica luă gheaţa şi o adăugă celorlalte obiecte de pe pânza de altar. Îi dădu lui Erin lumânarea ei albastră, atingând-o uşor şi spunându-i: -Te aud, copilă. Albă la faţă, Erin se duse către marginea de est a cercului.

-Urează-mi succes, îmi şopti Stevie Rae.

-Succes, am spus încet. Merse către bunica şi îi zâmbi.

-Bună, bunico.

-Te salut, copilă a pământului. Bunica îi zâmbi la rândul ei. Ce doreşti să îmi dezvălui?

Stevie Rae scoase o bucată de hârtie din buzunarul jeanşilor. Era neagră, ca hârtia pe care o foloseam în generală pentru a decupa diverse lucruri în timpul orei de lucru manual. I-o dădu bunicii, spunând:

-Această hârtie simbolizează frica mea că l-aş putea pierde pe Rephaim în faţa a ceva întunecat şi înspăimântător, pe care nici nu îl înţeleg, de fapt.

Bunica desfăcu hârtia neagră şi o netezi pe pânza de altar. Îi dădu lui Stevie Rae o lumânare verde, o atingere uşoară şi zise:

-Te aud, copilă. Înainte ca Stevie Rae să îşi ocupe locul în partea de nord, Thanatos ridică toate coroniţele împletite din angelică şi le puse pe capul lui Stevie Rae.

-Adevărul se dezvăluie din pământ prin tine. Astfel vom întreba şi aşa să fie.

-Mulţumesc. Am să fac tot ce îmi stă în putinţă, spuse Stevie Rae solemn, apoi îşi ocupă locul în cerc.

Era rândul meu. "Nyx, te rog să mă ajuţi să fiu destul de puternică încât să fac faţă la ceea ce am să văd în noaptea asta." M-am dus spre bunica. Ea îmi zâmbi şi spuse:

-Ce anume vrei să-mi dezvălui, u-we-tsi-a-ge-ya? Îmi lăsasem geanta în autobuz, dar nu înainte de a scoate simbolul din ea. Din buzunarul jeanşilor am scos un elastic de păr. Era unul din cauciuc, care nu ar fi trebuit să te tragă de păr, dar care reuşea mereu să facă exact asta. I l-am dat bunicii.

-Acum, aproape tot timpul mă simt de parcă aş fi trasă într-o mulţime de direcţii diferite, de o mulţime de oameni. Cred că, la un moment dat, am să plesnesc precum o bucată de cauciuc şi am să mă prăbuşesc din nou. De data asta, pentru totdeauna.

Bunica puse încet elasticul meu de păr pe pânza de altar. Când îmi dădu lumânarea mov, îmi prinse palmele între palmele ei. Vocea îi tremură uşor când spuse:

-Te aud, copilă. Atunci am păşit în spatele bunicii, în centrul cercului, şi m-am uitat spre Thanatos, ca să văd care era următoarea mea mişcare.

Din coşul de vrăji, Marea Preoteasă scoase o cutie lungă de chibrituri din lemn. Ridică punga de sare şi îmi zise:

-Îţi poţi lăsa lumânarea pe altar. Bunica ta serveşte drept păstrător al spiritului, până în momentul în care ai să-ţi invoci elementul.

Am pus lumânarea în mijlocul cercului pe care bunica îl formase din lucrurile pe care i le dădusem fiecare dintre noi. M-am aplecat şi i-am sărutat obrazul catifelat.

-Indiferent ce vom vedea în noaptea asta, ţine minte că te iubesc şi că ne avem în continuare una pe alta, am spus.

Bunica mă îmbrăţişă şi am crezut că o să mă sărute pe obraz. În schimb, îmi şopti:

-U-we-tsi-a-ge-ya, ai grijă. Simt ochi care ne privesc din umbră. Înainte să pot spune ceva, Thanatos îmi dădu chibriturile, dar şi ultimele instrucţiuni.

-Am să stau la stânga ta, astfel încât să conduci formarea fizică a cercului, dar, când vom aborda fiecare element, eu îl voi invoca. Vraja de dezvăluire este ţesută în interiorul invocării elementelor. În timp ce ne vom mişca în jurul cercului, voi lega vraja cu sare şi, dacă ne ascultă, voi invoca Moartea. Thanatos ridică tonul, adresându-se prietenilor mei care aşteptau. Cu un cerc atât de puternic, m-aş aştepta la un răspuns destul de puternic la invocarea mea. Pregătiţi-vă şi nu uitaţi: acest ritual nu este ceva ce vi se face vouă, ci, mai degrabă, ceva ce se face prin intermediul vostru. Apoi, ridică mâinile şi intonă: "Să începem aşa cum intenţionăm să terminăm -căutăm adevărul, astfel încât acest pământ, aceşti oameni să se poată vindeca".

Împreună cu Thanatos, m-am îndreptat spre Damien, care îşi ţinea strâns lumânarea galbenă cu ambele mâini şi care părea la fel de emoţionat ca mine.

"În regulă, am pornit, m-am gândit. Te rog, ajută-mă, Nyx. Nu pot face asta fără tine."

Capitolul 6 Erik

Se întorsese încet la ora de teatru, dorindu-şi din tot sufletul ca, în loc să păşească în clasă, să îşi facă intrarea în stil mare pe un platou de filmare din Los Angeles, Noua Zeelandă sau Canada… La naiba! Oriunde, numai nu în Tulsa, Oklahoma! Se întrebase şi cum ajunsese de la stadiul de cel mai atrăgător novice din campus şi următorul Brad Pitt, după cum reieşea din topul agentului de casting al vampirilor din Los Angeles, la cel de profesor de teatru şi Urmăritor de vampiri.

-Zoey, mormăi Erik pentru sine. A început să-mi meargă ca dracu' din ziua în care am întâlnit-o.

Apoi se simţi aiurea că spusese aşa ceva, chiar dacă nu era nimeni în jur care să-l audă. Chiar nu avea nimic de împărţit cu Z. Erau un fel de prieteni. Nu era de acord cu nebuniile care se întâmplau în jurul ei. "E ca un nenorocit de magnet", e gândi. Nu era de mirare că se despărţiseră. Erik era oricum, numai ciudat nu.

Îşi scărpină palma mâinii drepte. Câţiva novici trecură în fugă, şi el se întinse şi-l prinse pe unul dintre ei de gulerul uniformei în carouri.

-Hei, care-i graba şi de ce nu sunteţi la oră? Erik se încruntă mânios, mai mult pentru că îl scotea din uite faptul că începea să se comporte ca unul dintre acei profesori de tipul treci-înapoi-în-clasă-tinere decât că l-ar fi interesat cu adevărat unde se ducea novicele.

Ca să-l enerveze şi mai mult pe Erik, puştiul îşi băgă capul între umeri şi făcu o mutră de parcă ar fi fost cât pe ce să se scape în pantaloni de frică.

-Se întâmplă ceva. O bătaie sau aşa ceva.

-Du-te. Erik îi dădu drumul, împingându-l uşor, şi puştiul se împletici. Nici măcar nu îi trecu prin minte să îl urmărească. Ştia că ar da peste Zoey -în mijlocul haosului. Iar ea avea destui apropiaţi care să o ajute să iasă din încurcătură. Nu era afurisita lui de responsabilitate, tot aşa cum nu era afurisita lui de responsabilitate să conducă întreaga afurisită de lume a întunericului.

Când puse mâna pe clanţa uşii de la clasă, palma dreaptă începu să îi ardă. Erik şi-o scutură. Apoi se opri şi privi cu atenţie.

Semnul care semăna cu un labirint în spirală ieşise în relief, de parcă ar fi fost ars cu fierul de curând.

Apoi îl apucă o dorinţă nestăpânită. Extrem de nestăpânită. Erik trase adânc aer în piept, se întoarse şi începu să alerge către parcarea elevilor şi către Mustangul lui roşu. Cum nevoia crescuse într-atât încât începuse să devină arzătoare, nu mai reuşi să păstreze tăcerea, şi gândurile îi izbucniră pe gură, în fragmente răzleţe de propoziţii.

-Broken Arrow. Douăzeci-şi-opt-zero-zero, South Juniper Avenue. Pe jos. În treizeci şi cinci de minute. Trebuie să ajung acolo. Trebuie să fiu acolo. Shaylin Ruede. Shaylin Ruede. Shaylin Ruede. Du-te du-te du-te du-te… Erik ştia ce i se întâmpla. Fusese pregătit. Ultimul Urmăritor din Casa Nopţii, care îşi spunea Charon, îi zisese exact la ce să se aştepte. Când avea să vină timpul să însemne un novice, atunci palma urma să îi ardă; avea să afle locul, momentul şi numele; avea să simtă o nevoie de necontrolat de a ajunge acolo.

Erik îşi imaginase că era pregătit, dar nu îşi dăduse seama că intensitatea dorinţei avea să-l copleşească -puterea unică a scopului care vibra în el, în acelaşi timp cu pulsul pe care îl simţea fierbinte şi de nestăpânit în palmă.

Shaylin Ruede avea să fie primul novice pe care să-l însemne. Îi luă treizeci de minute să ajungă din centrul oraşului Tulsa în micul complex de apartamente din liniştita suburbie Broken Arrow. Erik îşi parcă maşina pe un loc destinat vizitatorilor. Coborând din Mustang, observă că îi tremură mâinile.

Instinctul îl făcu să o ia pe trotuarul care trecea prin faţa complexului, paralel cu strada. Complexul de apartamente avea corpuri de iluminat albe, estompate, care semănau cu nişte acvarii gigantice şi opace, care se odihneau pe stâlpi din fier forjat, astfel încât trotuarul era inundat de valuri de lumină crem. Cedri şi stejari înalţi se ridicau pe latura dinspre stradă a trotuarului. Erik se uită la ceas. Era 3.45 dimineaţa.

O oră şi un loc cam ciudate pentru a însemna pe cineva. Dar Charon îi spusese că instinctul de Urmăritor nu avea să-l înşele niciodată -că nu trebuia decât să-l urmeze, să îşi lase instinctele să îl conducă, şi totul avea să fie bine. Cu toate acestea, nu zări pe nimeni în jur şi începu să intre în panică în clipa când auzi un tap-tap-tap-tap slab. În faţa lui, o fată ieşea de după colţ, din complex, şi intra în raza lui vizuală. Înainta încet pe trotuar, înspre el. De fiecare dată când intra sub bulele de lumină, Erik o studia. Era mică -o fată minionă, cu o claie de păr castaniu-închis. De fapt, avea atât de mult păr, încât, pentru moment, fu distras de cât de des şi de strălucitor era şi nu mai remarcă nimic altceva la ea -până când bocănitul îl sună din nou în urechi. Ţinea în mână un baston lung şi alb, cu care mătura continuu în faţa ei, bocănind, iar sunetul pipăitul o ajutau să se orienteze. La fiecare câţiva paşi, se oprea şi tuşea îngrozitor.

Erik îşi dădu imediat seama de două lucruri. În primul rând, că aceasta era Shaylin Ruede, adolescenta pe care trebuia să o însemne. În al doilea rând, era oarbă.

S-ar fi oprit dacă ar fi avut cum s-o facă, dar nicio putere muritoare şi, conform lui Charon, nicio putere magică nu l-ar fi putut îndepărta pe Erik de puştoaică până n-o însemna.

Când fata ajunse la doar câţiva metri în faţa lui, el ridică mâna, cu palma în afară şi arătă spre ea. -Nu, sunt bine. Doar că trebuie să-ţi spun altceva, şi nu e vorba despre numele meu sau despre lucruri de genul ăsta. Oh, Doamne! Pe bune că stric totul.

Şi nu mă încurc niciodată la replici. Nimic nu e cum trebuie.

-Repeţi pentru o piesă? -Nu. Şi nici nu ai idee cât de ironic sună întrebarea asta, spuse, frecându-şi chipul asudat şi simţindu-se cu totul depăşit.

Ea îşi lăsă capul uşor într-o parte şi se încruntă.

-Nu ai de gând să mă tâlhăreşti, nu? Ştiu că e târziu şi toate alea, şi că sunt oarbă şi nu ar trebui să fiu singură aici. Dar este cel mai bun moment al zilei în care să ies şi să mă plimb singură. Nu prea am parte de intimitate.

-Nu am de gând să te tâlhăresc, spuse el pe un ton nefericit. Nu aş face asta.

-Atunci ce faci aici şi ce anume ai stricat? -Chiar nu merge deloc aşa cum ar trebui să meargă! -Şi nici dacă mă răpeşti nu o să-ţi iasă nimic. Locuiesc aici cu mama mea adoptivă. Şi ea nu are bani deloc. De fapt, de când lucrez după şcoală la Biblioteca South BA de pe strada asta, am mai mulţi bani decât ea. Ăăă, nu că aş avea bani la mine în momentul ăsta.

-Să te răpesc? Nu! Apoi, Erik se îndoi de spate, ţinându-se de burtă. La naiba! Charon nu mi-a spus că o să doară dacă nu o fac.

-Charon? Faci parte dintr-o bandă? Iar eu sunt sacrificiul de la o ceremonie de iniţiere?

-Nu! -Bun, că altfel chiar ar fi fost nasol. Zâmbi spre el, apoi o luă înapoi, în direcţia din care venise. OK, bine atunci. Dacă asta e tot. Mi-a făcut plăcere să te cunosc, Erik Night. Sau, mă rog, dacă ăsta e numele tău.

Cu un efort uriaş, Erik se îndreptă destul cât să-şi ridice din nou mâna, cu palma în afară.

-Asta ar trebui să fac. Cu o voce devenită dintr-odată plină de magie, de mister şi de scop, Erik Night intonă vechile cuvinte ale Urmăritorului: "Shaylin Ruede! Noaptea te-a ales! Moartea fi-va-ţi naştere! Noaptea te cheamă; ascultă-i dulcea voce. Destinul te aşteaptă în Casa Nopţii!" Toată căldura care i se adunase în măruntaie şi-l făcuse să se simtă îngreţoşat, dezorientat şi extrem de înfierbântat îi ţâşni din palmă. Putu chiar să o vadă! Aceasta o lovi pe Shaylin drept în frunte! Ea scoase un mic strigăt de surprindere şi căzu cu graţie la pământ.

Bine, Erik ştia că ar fi trebuit să se comporte foarte vampiresc şi să dispară în noapte înapoi în Casa Nopţii, lăsând-o pe novice să îşi găsească singură drumul. Charon îi spusese că aşa se face. Sau, cel puţin, că aşa se făcea în ziua de azi.

Erik se gândi să dispară în noapte. Chiar începu să dea înapoi, dar atunci Shaylin îşi ridică capul. Căzuse în mijlocul unui cerc de lumină, aşa că faţa îi era luminată. Arăta absolut perfect! Buzele ei roz, cărnoase, descriau un zâmbet surprins, şi clipea des, de parcă ar fi vrut să vadă mai bine. Dacă nu ar fi fost oarbă, ar fi putut jura că se uita la el cu ochii aceia negri, imenşi. Pielea ei palidă era fără cusur şi, în mijlocul frunţii, noul ei semn părea să strălucească într-o frumoasă nuanţă deschisă de stacojiu.

Stacojiu? Culoarea îl şocă şi începu să înainteze spre ea, spunând: -Stai aşa, nu. Nu e bine. În acelaşi timp, Shaylin zise: -Dumnezeule! Văd! Erik se grăbi spre ea şi rămase în picioare, neajutorat, fără să aibă habar de ceea ce ar trebui să facă în continuare, în timp ce ea îşi veni în fire şi se ridică. Se clătina puţin, dar clipea şi se uita peste tot, prin jurul lor, cu un zâmbet larg pe chipul ei frumos.

-Văd cu adevărat! Dumnezeule! Este incredibil! -Nu e bine. Am dat-o complet în bară.

-Nu îmi pasă dacă ai dat-o în bară sau nu -mulţumesc mult de tot! Văd! strigă ea şi i se aruncă în braţe, râzând şi plângând în acelaşi timp.

Erik o bătu stângaci pe spate. Mirosea dulce, a căpşune sau poate a piersicisau a un alt tip de fructe. Şi era, cu adevărat, moale şi fină la atingere.

-O, Doamne! Scuze. Îi dădu drumul brusc şi făcu un pas înapoi. Obrajii îi erau roz, şi îşi şterse ochii. Apoi ochii aceia umezi şi negri se făcură şi mai mari la vederea a ceva din spatele lui, şi Erik se întoarse, cu mâinile sus, gata de bătaie.

-O, nu. Scuze din nou. Degetele ei se odihniră pe braţul lui pentru o secundă, în timp ce făcu un pas pe lângă el. Se uită la ea şi văzu că privea cu admiraţie un stejar bătrân şi impozant.

-Este atât de frumos! Cu paşi care deveneau tot mai siguri, merse către copac şi îşi lipi palma de el. Se uită cu atenţie la ramuri şi spuse: Am avut imagini în minte. Lucruri pe care mi le amintesc de dinainte de a-mi pierde vederea, dar asta e cu mult, mult mai frumos. Îşi şterse din nou ochii, apoi privirea ei strălucitoare poposi din nou asupra lui, şi mai uimită. Oh, uau! În ciuda faptului că totul era foarte straniu, Erik nu se putu abţine să nu îi zâmbească în chip de răspuns, cu rânjetul lui strălucitor de star de cinema.

-Da, înainte de a fi ales Urmăritor, făcusem câţiva paşi spre Hollywood.

-Nu, nu mă minunez de cât de super arăţi, cu toate că arăţi super. Cred, spuse ea repede, uitându-se în continuare lung la el.

-Sunt, o asigură el, amintindu-şi că ea era, probabil, într-un soi de şoc.

-Mda, bine, ceea ce vreau să spun este că te văd cu adevărat.

-Mda, şi? În numele Zeiţei, Shaylin Ruede, însemnată sau neînsemnată, era o fată foarte ciudată.

-Mi-am pierdut vederea când eram mică, chiar înainte de a împlini cinci ani, dar pe bune că nu-mi amintesc să fi fost în stare să văd şi în interiorul oamenilor. Şi cred că, dacă chestia asta ar fi fost normală, aş fi auzit despre ea, cel puţin pe internet.

- Se uită urât la ea. Ea ridică din umeri.

-Tu m-ai întrebat.

-Nu ai habar de nimic legat de mine. Shaylin păru dintr-odată scoasă din sărite.

-O, te rog! Nu ştiu de ce, dar ştiu că ştiu ceea ce văd.

-Hei, doar nu trebuie să fiu mânjit tot cu mâncare de mazăre ca să-ţi dai seama că zâmbetul ăsta m-a ajutat foarte mult, spuse Erik cu sarcasm.

-Mda, bine, explică-mi atunci de ce ştiu şi că chestia aia gri, ceţoasă, înseamnă că un anume lucru te-a întristat. Îşi puse mâinile în şold, mijindu-şi ochii, şi se uită fix la el. Intens. Apoi încuviinţă din cap, de parcă s-ar fi declarat de acord cu ea însăşi. Cu un aer plin de sine, adăugă: Cred că tocmai a murit cineva de care erai apropiat.

Erik se simţi de parcă l-ar fi lovit cineva drept în figură. Nu putea să spună nimic. Îşi feri privirea şi încercă să se gândească, sub valul de tristeţe care îl îneca.

-Hei, îmi pare rău. Se uită la ea şi văzu că se repezise spre el şi îşi pusese din nou mâna pe braţul lui. Nu mai părea atât de sigură pe ea.

-Am greşit, spuse. -Ei bine, mă bucur că vezi, dar tot trebuie să-mi dau seama cum de s-a întâmplat asta. Făcu un gest spre semnul ei roşu. Şi asta. Erik îşi flutură mâna în jur. Chestia cu mazărea.

-Chestia cu mazărea a venit de la tine, dar mai sunt şi alte culori acolo. De exemplu, atunci când ai spus că îţi pare rău, am văzut… -Nu! Îşi ridică mâna, întrerupând-o. Nu cred că vreau să ştiu ce altceva mai vezi.

-Îmi pare rău, spuse ea încet, plecându-şi privirea şi răscolind iarba veştejită de frigul iernii cu vârful unuia dintre pantofi. Cred că e cu adevărat ciudat. Deci ce se întâmplă în continuare?

Erik oftă din nou.

-Să nu-ţi pară rău! Şi nu e nimic în neregulă cu toată ciudăţenia asta. Sunt sigur că Nyx are un motiv ca să-ţi dea un asemenea dar şi semnul acesta roşu.

-Nyx? -Nyx este Zeiţa noastră. Zeiţa Nopţii. E grozavă şi, câteodată, le dă novicilor daruri minunate.

Auzindu-şi cuvintele, Erik se simţi ca un adevărat idiot. Trebuie să fi fost cel mai dobitoc Urmăritor din istoria Casei Nopţii. Tocmai transformase o puştoaică oarbă într-un novice roşu, care putea vedea în interiorul oamenilor, şi acum îi mai povestea şi despre Zeiţa lor.

-Haide! Nu îi păsa dacă avea să fie şi Charon de acord sau nu -oricum nu urma blestematul de scenariu. Putea, la fel de bine, să rişte şi să dea totul naibii.

-Arată-mi unde ai stat până acum. Fă-ţi valiza sau ce ai pe acolo. O să vii cu mine.

-O, da. La Casa Nopţii din Tulsa, nu-i aşa? -De fapt, nu. Mai întâi am să te duc la Marea Preoteasă a novicilor roşii. Poate ea o să-şi dea seama unde am greşit.

-Hei, doar nu o să încerce să mă "repare" şi să mă facă din nou oarbă, nu? -Shaylin, oricât de mult m-ar durea să recunosc, nu cred că tu trebuie să fii reparată. Eu sunt acela.

Capitolul 7 Zoey

-Zoey, m-ai auzit? Mi-am dat seama că, în timp ce o ţesălam de zor pe Persephone, Lenobia intrase în boxă şi vorbea cu mine. Mă rog, mi-am dat seama că rostea nişte cuvinte. Cu glas tare. În direcţia mea. Dar nu le auzisem cu adevărat. Am oftat şi m-am întors către Stăpâna Cailor, sprijinindu-mă de corpul cald şi musculos al iepei, încercând să mă încarc cu calm şi cu energie numai din simpla ei prezenţă.

-Scuze, nu. Nu eram atentă. Sunt extrem de distrată. Ce spuneai? -Te întrebam ce ştii despre băiatul ăsta, Aurox.

-Nimic, cu excepţia faptului că pot jura că nu este un simplu băiat, am spus.

-Da, prin campus circulă deja informaţia că îşi schimbă forma. Am simţit cum ochii mi se bulbucau.

-Pe bune? Există asemenea lucruri? Ca Sam şi nebunii ăia de mamă şi de frate ai lui? -Sam? -True Blood, i-am explicat. Şi ei îşi schimbă forma. Se pot transforma în orice văd. Cred. Deşi nu cred că se pot transforma în obiecte neînsufleţite. Fir-ar, trebuie să citesc cărţile alea ca să înţeleg despre ce e vorba. Oricum, ca să revenim, chiar există chestii din astea? -A, nu mă uit la televizor. Nu m-a prins obiceiul. Dar se pare că şi eu vă trebui să citesc cărţile din seria True Blood.

-De fapt, este vorba despre cărţile cu Sookie Stackhouse, scrise de o autoare la modă printre oameni, pe nume Charlaine Harris. Am observat privirea Lenobiei şi am adăugat în grabă: Scuze, scuze, nu despre asta vorbeam. Care era problema?

-Problema mea este prima ta întrebare, sunt o groază de lucruri pe aici -pe lumea asta, dar şi pe Tărâmul de Dincolo.

Am înghiţit cu greu în sec.

-Ştiu. Mai ales în ceea ce priveşte partea cu Tărâmul de Dincolo.

-Acestea fiind spuse, multe culturi au dovezi ale existenţei unor creaturi care îşi schimbă forma, în legendele şi în mitologia lor. Este logic ca măcar o parte dintre aceste poveşti să se bazeze pe realitate.

-Nu-mi dau seama dacă asta e bine sau rău, am spus.

-Cred că nu putem spera decât că e exact ca în cazul nostru -bun sau rău, în funcţie de fiecare individ în parte. Ceea ce mă duce la următoarea întrebare. Pe lângă bârfele din campus despre Aurox şi despre capacitatea lui de a-şi schimba forma sau măcar de a da impresia că poate asta -, se mai spune şi că ai avut o reacţie destul de vehementă la vederea lui. Este adevărat?

Am simţit că îmi iau foc obrajii.

-Din păcate, da. M-am făcut de râs în faţa majorităţii colegilor din şcoală. Din nou.

-De ce? Când ştii mai bine decât oricine cât de periculos de manipulatoare poate fi Neferet, de ce ai risca o asemenea confruntare publică?

-Pentru că sunt o proastă, am zis cu amărăciune.

-Nu. Zâmbi cu blândeţe. Sigur că nu eşti o proastă, şi tocmai de aceea am vrut să vorbesc cu tine despre asta -între patru ochi. Cred că ar trebui să îţi temperezi reacţia în faţa lui Aurox, poate chiar şi în faţa celor mai apropiaţi prieteni ai tăi. Păstrează-ţi sentimentele pentru tine. Nu lăsa să ţi se citească nimic pe chip, ca la poker.

-Ca la poker? Scuze, dar ştiu să joc doar popa-prostu'.

-Ideea e că ar trebui să îţi stăpâneşti reacţiile stârnite de ceea ce vezi şi simţi, cel puţin în faţa celor care stau cu ochii pe tine.

-De ce? Acum chiar îmi atrăsese atenţia. Lenobiei (şi nici unui alt vampir întreg la minte) nu îi stătea în fire să roage un novice să păstreze anumite secrete.

Se uită fix la mine, iar ochii ei cenuşii, cu totul neobişnuiţi, mă uimiră din nou. Parcă adunase nori de furtună în privire.

-De tânără am aflat că răului îi place să se laude, chiar şi atunci când ar fi mai bine să stea în banca lui. Din experienţa mea pot să spun că adevărata luptă a întunericului nu se duce împotriva Luminii, a puterii dragostei şi a loialităţii. Cred că cea mai mare ameninţare a răului vine din propria trufie, din aroganţă şi din lăcomie. Nu am întâlnit încă un bătăuş care să nu se fălească sau un hoţ care să nu se laude. Tocmai de aceea sunt şi prinşi. Întunericul ar avea mult mai mult de câştigat din opera lui de distrugere dacă ar fi, să spunem, mai circumspect. Dar stă în caracterul întunericului să se laude şi să se fălească, aşa că întunericul înţelege atunci când cineva atrage atenţia asupra acţiunilor şi asupra ideilor sale, am spus, pricepând, în cele din urmă, unde voia să ajungă. Ceea ce înseamnă că, atunci când cineva care încearcă să lupte pentru bine păstrează tăcerea, observă şi aşteaptă momentul potrivit ca să acţioneze, răul este fentat şi nu ajunge să pună mâna pe minge.

-Şi este prins pe picior greşit de puterea care vine din onestitate, din seninătate şi din determinarea tăcută, spuse Lenobia.

Am tras adânc aer în piept, m-am uitat în jur să văd dacă nu cumva dă cineva târcoale boxei lui Persephone, apoi i-am spus încet Lenobiei:

-Din clipa în care l-am văzut pe Aurox, piatra de clarvăzător s-a încins. Celelalte două ocazii în care s-a mai întâmplat acest lucru au avut legătură cu prezenţa vechii magii. Am ezitat, după care am recunoscut: Noaptea trecută mam uitat prin piatra de clarvăzător şi am văzut ceva ciudat în jurul lui Stark. Şi mam cam speriat.

-Şi Stark ce a spus despre asta? -Ăăă, păi nu i-am zis.

-Nu? De ce nu? -Ei bine, în primul rând, pentru că am fost distrasă de el. Am adăugat grăbită, conştientă de faptul că mă îmbujorasem: Şi, de atunci, nu ştiu de ce nu am mai spus nimic. Mi-a venit în minte aşa-zisa ceartă pe care o avusesem în drum spre şcoală. Nu, stai, ştiu de ce. De când cu chestiile cu Tărâmul de Dincolo, între mine şi Stark lucrurile nu mai stau la fel. Unele chestii sunt în regulă -suntem cu adevărat apropiaţi în cea mai mare parte din timp. Dar sunt şi lucruri mai ciudate.

Lenobia încuviinţă uşor din cap.

-E de înţeles. O experienţă de intensitatea aceleia prin care aţi trecut voi doi ar trebui să schimbe dinamica unei relaţii. Iar faptul că ai zărit o parte din vechea magie în preajma lui Stark poate fi doar o simplă rămăşiţă a perioadei pe care a petrecut-o pe Tărâmul de Dincolo. Zâmbi. Îmi imaginez că, dacă ai putea să te uiţi la tine însăţi prin piatra de clarvăzător, ai vedea… -Nu, la naiba, nu! Nu vreau să văd cum atârnă cine ştie ce prin jurul meu! Zâmbetul Lenobiei se topi.

-Pari înspăimântată.

-Sunt îngrozită, asta e sigur. Cred că mi s-a luat de atâta magie veche, de Tărâmul de Dincolo şi de tot ce vine odată cu asta, pentru o lungă perioadă.

-Ah, înţeleg. Dacă Aurox poartă cu el urme de magie veche, este de înţeles de ce te-a afectat atât de mult prezenţa lui.

-În mod clar, m-a făcut să mă simt ciudat, chiar şi înainte de a-l vedea cum se transformă în taur.

-Ciudat? Vrei să spui că erai şi îngrozită? -Mda, dar am avut şi un sentiment straniu de surpriză, de parcă intuiţia mea vedea ceva cu care mintea nu se putea împăca. Şi apoi am devenit extrem de neliniştită. Ceva e în neregulă cu tipul ăsta, Lenobia, şi acel ceva este foarte, foarte vechi.

-Dar vezi că pentru restul lumii pare doar un adolescent chipeş? -Mda, cred. Apoi am pufnit. Aş vrea să-l iau cu mine pe Skye şi să aflu acolo ce vede acea parte a "restului lumii" când se uită la el.

-Piatra de clarvăzător este de pe Skye.

-Da, Regina mi-a dat-o. Mi-a spus că, dacă sunt înconjurată de magie veche, atunci când am să mă uit prin ea, am s-o văd. M-am gândit la Stark, la umbre şi la lucrurile acelea ciudate, îmi este mai mult decât suficient că mă confrunt cu ceea ce văd cu propriii ochi. Nu mai vreau să mă uit prin piatra de clarvăzător. Am clătinat din cap, ruşinată de slăbiciunea mea. Îmi pare rău. Sunt atât de naivă. Nu ar trebui să fiu chiar aşa de speriată. Ar fi trebuit să mă uit prin afurisita de piatră la Aurox! -Şi ce s-ar fi întâmplat dacă ai fi văzut ceva îngrozitor? Toţi cei care se uită prin piatră pot vedea magia veche? -Nu. Mi-am şters lacrimile de pe obraz. Este un dar pe care numai anumite Mari Preotese îl au.

-Deci, dacă ai fi văzut prin piatră ceva ce aparţine întunericului, ai fi strigat asta în gura mare şi te-ai fi bazat pe piatră pentru a-ţi susţine afirmaţiile, dar te-ai fi trezit că nu ai, de fapt, nicio dovadă reală?

-Mda, cam aşa e. Aş fi intrat -şi am intrat, de fapt -în bucluc.

-Nu, ai fost şi eşti înţeleaptă că îţi asculţi instinctele. Este ceva foarte ciudat cu acest nou pion al lui Neferet. Ai ştiut asta din primul moment în care l-ai văzut şi, tocmai pentru că ai ştiut-o, nu ai putut sta pur şi simplu acolo fără să spui nimic şi pretinzând că eşti o puştoaică insipidă.

Mi-am propus să îmi aduc aminte să caut în dicţionar cuvântul "insipid" sau să-l rog pe Damien să îmi dea o definiţie scurtă.

Lenobia nu terminase. Continuă cu aprindere: -Vreau să te gândeşti un timp la Aurox. Observă-ţi sentimentele şi lucrurile pe care le vezi data viitoare când te întâlneşti cu el -dar fă toate astea în tăcere. Fără să ţi se citească nimic pe chip -ca la poker. Nu lăsa pe nimeni să afle ce se petrece sub faţada aceasta drăguţă de adolescentă.

-Nu crezi că ar trebui să mă uit la el prin piatra de clar-văzător? -Nu, cel puţin nu înainte de a-ţi depăşi frica de ceea ce ai putea să vezi. Când instinctele îţi vor spune că a venit momentul, atunci şi doar atunci ar trebui să te uiţi.

-Şi cum să procedez cu Stark? Mi-am ţinut răsuflarea.

-Stark vă este juruit ţie şi Zeiţei noastre. Cred că e un lucru bun faptul că vechea magie s-a păstrat în jurul lui. Nu-ţi mai face griji pentru Războinicul tău -o să-ţi simtă îngrijorarea, şi asta nu o să-l ajute.

-Da, OK, pare logic. Dar faptul că simt o mare uşurare fiindcă nu trebuie să mă uit prin piatra de clarvăzător nu face din mine un copil prost sau o laşă?

Ea zâmbi.

-Nici vorbă. Eşti o tânără novice şi Mare Preoteasă în devenire, prima din istorie, şi încerci, pur şi simplu, să îţi afli calea într-o lume foarte derutantă.

-Eşti foarte deşteaptă, am spus. Lenobia râse.

-Nu, sunt foarte bătrână. Apoi am râs şi eu, pentru că, deşi eram destul de sigură că avea vreo sută de ani sau cam aşa ceva, Lenobia arăta cam de treizeci.

-Ei bine, pari a avea vreo douăzeci şi ceva de ani, am minţit, ceea ce te face doar destul de bătrână, nu foarte bătrână.

-Douăzeci şi ceva! Cu o astfel de capacitate de disimulare, te vei descurca de minune când va trebui să îţi ascunzi gândurile în prezenţa lui Aurox, zise Lenobia. Apoi pot să jur că am auzit-o chicotind, lucru care o făcea să pară chiar şi mai tânără. Douăzeci şi ceva! Nu am mai avut douăzeci şi ceva de ani de vreo două secole! -Care ţi-e secretul? Botox şi injecţii cu colagen? am întrebat-o, chicotind împreună cu ea.

-Sânge grupa B negativ şi cremă cu protecţie solară, îmi răspunse.

-Hei, îmi pare rău că vă întrerup. Capul blond şi cârlionţat al lui Stevie Rae apăru brusc de după uşa boxei.

-Nu întrerupi nimic, Stevie Rae, spuse Lenobia, cu zâmbetul pe buze. Vino, stai cu noi. Tocmai vorbeam despre cum să îmbătrâneşti frumos.

-Mama spunea mereu că opt ore de somn, multă apă şi lipsa copiilor sunt ingredientele celei mai bune reţete, pe care nu ţi-o poate da niciun doctor -şi nici cei de la L'Oreal. Îi zâmbi Lenobiei, apoi se uită îngrijorată către Persephone. Şi mulţam că m-aţi invitat înăuntru, dar am să rămân aici. Nu prea mă dau în vânt după cai. Fără supărare, dar sunt cam mari.

-Nicio supărare, zise Lenobia. Războinicii au nevoie de ceva? -Nu prea cred. Arena e grozavă pentru cursuri. Se distrează de minune, ca băieţii, ceea ce înseamnă că se lovesc cu nişte săbii din lemn şi că trag cu săgeţile în obiecte, în timp ce zbiară ca apucaţii. Ne-am dat toate trei ochii peste cap. Dar cowboy-ul tău este acolo, aşa că am venit să te iau.

-Cowboy-ul meu? Lenobia părea cu totul confuză. Nu am niciun cowboy.

-Ei bine, trebuie să fie al tău, din moment ce tocmai şi-a făcut apariţia lângă intrarea în manej, cu o rulotă uriaşă pentru cai. Spunând că s-a prezentat la lucru şi întrebând unde îşi poate descărca toate catrafusele, spuse Stevie Rae.

Lenobia oftă din rărunchi. Cu o enervare vizibilă, zise: -Neferet. E opera ei. Este primul dintre localnicii pe care i-a angajat.

-Nu înţeleg ce pune la cale Neferet, spuse Stevie Rae. Ştiu al naibii de bine că îi urăşte pe oameni şi că nu îi pasă nici cât negru sub unghie dacă localnicilor le convine sau nu faptul că suntem aici.

-Neferet e pusă pe făcut probleme, am zis.

-Şi a început cu mine pentru că ştie că sunt de partea voastră, răspunse Lenobia.

-Haos. Chiar din momentul în care am rostit cuvântul, am simţit cât este de adevărat. Neferet vrea să creeze haos în vieţile noastre.

-Atunci, haideţi să îi urăm un bun venit călduros cowboy-ului, să-l facem să se simtă ca acasă şi să-i arătăm cât de lipsită de haos şi de plictisitoare poate fi munca în grajdurile mele. Dacă facem asta, poate, doar poate, se va hotărî să plece spre zări mai senine, şi Neferet îşi va îndrepta atenţia spre altceva.

De parcă ar fi pornit cu hotărâre într-o misiune, Lenobia ieşi cu paşi mari din boxa lui Persephone. Eu şi Stevie Rae ne-am uitat una la alta.

-Sub nicio formă nu vreau să ratez aşa ceva. Am bătut-o uşor pe coapsă pe Persephone şi am aruncat ţesala în cutia ei.

Stevie Rae mă luă de braţ, şi am urmat-o împreună pe Lenobia.

-Ceea ce nu i-am spus Lenobiei este cât de al dracului de drăguţ este cowboy-ul ei, îmi şopti.

-Serios? -Aşteaptă şi ai să vezi. Acum, că mă făcuse extrem de curioasă, am mărit pasul, grăbindu-mă pe nisipul arenei şi făcându-i din mers semn cu mâna lui Stark, care îi dădea un arc lui Rephaim. Stevie Rae încercă să îi trimită nişte bezele, dar am obligat-o să mă urmeze, aşa că nu izbuti decât să chicotească şi să fluture din mână. Am încercat să ignor faptul că l-am văzut pe Stark încruntat şi m-am străduit să nu las să se observe că eram curioasă, emoţionată şi de-a dreptul confuză.

Nu ştiam exact de ce, dar nu voiam sub nicio formă ca Stark să îmi pună întrebări despre Aurox.

-Uite-l, ăsta e. Tipul înalt, cu pălărie de cowboy, care stă lângă uşă. Stevie Rae arătă spre marile uşi laterale ale arenei. Fuseseră larg deschise. Afară se zăreau o rulotă mare, pentru cai, şi o camionetă din acelea imense, cumpărate de obicei de către tipii de prin Oklahoma, pe care le conduc atât de mult timp, încât ajung, de fapt, să locuiască în ele. În faţa rulotei stătea un bărbat extrem de înalt. Stevie Rae avusese, evident, dreptate. Era tare drăguţ, chiar dacă un pic mai în vârstă decât crezusem.

-Arată de parcă tocmai a venit de pe platourile unui western, am spus. Unde a jucat rolul unui cowboy de modă veche.

-Seamănă cu Sam Elliot.

-Poftim? Am privit-o nedumerită.

Oftă.

-A jucat într-o groază de filme cu cowboy. Ştii, de genul tombstone.

-Te uiţi la filme cu cowboy? -Mă uitam, cu mami şi cu tati, mai ales sâmbăta, înainte să merg la culcare. Şi ce? -Nimic.

-Să nu îi spui Afroditei, îmi zise.

-Să nu îi spună Afroditei ce? întrebă Afrodita. Şi eu, şi Stevie Rae am sărit ca arse, căci aceasta părea că se materializase din eter, în spatele nostru.

-Nu te mai furişa ca să ne sperii, am spus.

-Nici nu o fac. Sunt doar graţioasă în mod natural. Şi asta pentru că am oase delicate, replică ea. Îşi întoarse ochii de un albastru glaciar către Stevie Rae. Să revenim, să nu-i spună Afroditei ce anume?

-Că Lenobia a făcut rost de un cowboy supermişto, spuse Stevie Rae. Afrodita îi aruncă o privire care îi spunea că nu se pricepea deloc să mintă, ceea ce era adevărat, dar atenţia îi fu imediat atrasă de silueta cu umeri laţi.

-Ooooo! Ăsta e… al Lenobiei… -Angajatul ei, am ajutat-o, chiar dacă Afrodita nu era câtuşi de puţin atentă la mine. Se presupune că va lucra pentru Lenobia.

-E tare, zise Afrodita. Nu ca Darius, dar totuşi T.A.R.E..

-Ţi-am spus eu. Şi e aşa de înalt, încât o face pe Lenobia să pară şi mai mică decât este.

În timp ce eu, Stevie Rae şi Afrodita ne fâţâiam prin jur şi încercam (fără succes) să ne prefacem că nu tragem cu urechea, cowboy-ul îşi dădu jos pălăria în faţa Lenobiei şi, cu un accent perfect de Oklahoma, spuse:

-Ziua bună, doamnă. Sunt noul responsabil al grajdurilor. V-aş fi recunoscător dacă m-aţi conduce spre omul care se ocupă de ele.

Nu puteam vedea chipul Lenobiei, dar am observat că se îndreaptă de spate.

-Oho, şopti Stevie Rae.

-Gata cu primirea călduroasă, am spus suficient de încet încât să mă audă doar Stevie Rae şi Afrodita.

-John Wayne tocmai a dat-o în bară, comentă Afrodita.

-Eu sunt Lenobia. Vocea îi ajungea cu uşurinţă la noi. Nu cred că părea enervată. Dar era rece ca gheaţa. Eu sunt femeia care conduce aceste grajduri şi noua ta şefă.

Urmă un moment de tăcere penibilă în clipa în care Lenobia refuză să-i întindă mâna.

-Brrr, şopti Afrodita. Tocmai mi-a amintit de mama, şi, pentru John Wayne, asta nu e prea bine.

-Sam Elliott, şopti Stevie Rae. Afrodita se uită încruntată către prietena mea cea mai bună. Mi-am reţinut un oftat.

-Nu seamănă deloc cu John Wayne, continuă în şoaptă. Dar seamănă perfect cu Sam Elliott.

-Te-ai uitat prea mult la televizor în copilărie, probabil după ce luai cina în familie, sâmbătă seara. Patetic.

Afrodita dădu dezaprobator din cap spre Stevie Rae. Tocmai mă gândeam cât de bizar era că Afrodita ştia despre obiceiurile familiei lui Stevie Rae, când show-ul aflat în plină desfăşurare ne atrase tuturor atenţia.

Bărbatul o salută din nou pe Lenobia, de data aceasta zâmbind, şi, chiar dacă stăteam cât puteam de departe, am văzut că ochii începuseră să îi sclipească.

-Ei bine, doamnă, se pare că informaţiile mele nu erau exacte. Sunt fericit că ne-am lămurit repede. Numele meu este Travis Foster şi mă bucur să vă cunosc, doamnă şefă.

-Şi nu te deranjează că şeful tău este o femeie?

-Nu, doamnă. Şi mama mea era o doamnă, şi nu am muncit niciodată mai mult şi cu mai mare tragere de inimă decât am făcut-o pentru ea.

-Domnule Foster, vă aduc aminte de mama dumneavoastră? Am simţit că vocea Lenobiei ar fi putut îngheţa apele, dar Travis părea să nu bage în seamă. De fapt, dădea impresia că se simţea chiar bine. Îşi împinse pălăria spre ceafă şi se uită la Lenobia, de parcă întrebarea fusese serioasă, nu sarcastică.

-Nu, doamnă, nu încă, nu îmi amintiţi. Lenobia nu mai spuse nimic altceva, şi tocmai începea să mă încerce acel sentiment ciudat şi neliniştitor pe care ţi-l pot provoca conversaţiile incomode cu adulţii, când Travis ridică puţin din umeri, îşi băgă un deget sub cureaua blugilor şi spuse:

-Deci, Lenobia, îmi arăţi unde o să ne facem culcuşul -eu şi iapa mea? -Iapă? Culcuş? întrebă Lenobia.

-Chestia asta o ia razna rău. Ce n-aş da să-mi fi adus şi nişte popcorn, spuse Afrodita.

-O să-l spulbere cu vederea ei laser, am zis.

-Lenobia are vedere laser? întrebă Stevie Rae. Eu şi Afrodita ne-am uitat deodată la Stevie Rae, de parcă tocmai întrebase dacă credeam că Lindsay Lohan era cu adevărat vindecată de dependenţa de droguri.

-Ce-ar fi dacă aş urmări scena şi nu aş mai vorbi?! spuse Stevie Rae.

-Mulţumesc, am rostit împreună, şi eu, şi Afrodita, ceea ce o făcu să se uite urât la mine, înainte de a continua să căscăm gura toate trei şi să tragem cu urechea la scena în plină desfăşurare.

-Ei bine, doamnă, rosti Travis cu glasul lui tărăgănat, i-am spus toate astea Marii Preotese când m-a angajat, că eu şi iapa mea venim la pachet şi că am nevoie de un loc în grajd pentru ea. Din moment ce tocmai am terminat un contract cu nişte grajduri în Durant Springs, am nevoie şi de un loc de cazare, făcu o pauză şi, cum Lenobia nu mai spunea nimic, adăugă: Durant Springs e în Colorado, doamnă.

-Ştiu unde e, se răsti Lenobia. Şi ce te face să crezi că poţi sta aici, în campus? Nu avem spaţii de cazare pentru oameni.

-Da, doamnă, asta a spus şi Marea Preoteasă. Din moment ce postul trebuia ocupat imediat, i-am zis că mă descurc dacă îmi fac culcuşul lângă al lui Bonnie, până găsesc un loc prin apropiere.

-Bonnie? Travis îşi aranjă la loc pălăria, primul semn care-i trăda stânjeneala.

-Da, doamnă, numele iepei mele este Bonnie. Ca la un semn, se auzi un bocănit puternic din remorca pentru cai. El se deplasă către uşile din spate, în timp ce continua să îi vorbească Lenobiei: V-aş fi recunoscător dacă m-aţi lăsa să o scot. E lung drumul din Colorado, pentru o fată mare ca ea.

-Crezi că iapa lui e grasă? mă întrebă încetişor Stevie Rae.

-Puişor, parcă era vorba să nu mai scoţi nicio vorbă, spuse Afrodita.

-Cred că tocmai a trecut cu un pas dincolo de pragul casei, am zis. Lenobia nu avea să permită sub nicio formă ca un cal obosit să fie dus cine ştie unde.

-Scoate-ţi iapa! O să discutăm despre locul unde o să stai după ce te ocupi de cal, spuse Lenobia.

Am observat că Travis desfăcuse deja o serie de manete şi de lanţuri care închideau uşa rulotei, aşa că nu a trebuit să aşteptăm decât câteva momente până la coborârea rampei.

-Haide, fetiţo. Înaaapoooi, spuse Travis cu o voce care se transformase dintruna politicoasă şi uşor amuzată, într-una caldă, blândă şi dulce.

Apoi calul lui coborî din rulotă, iar în jurul nostru se auziră exclamaţii de şoc şi de uimire. Mi-am dezlipit privirea de la cal cât să observ că nu eram noi singurele gură-cască. Darius, Rephaim, Stark şi majoritatea novicilor îşi croiseră cumva drum spre noi.

-Ăsta nu poate fi cal, zise Stevie Rae, şi, chiar dacă eram la câţiva metri buni de animal, făcu un pas înapoi.

-Mama mă-sii! E dinozaur, comentă Afrodita.

-Sunt destul de sigură că e cal, am zis. Dar e un cal cu adevărat mare.

-O, un Percheron! E minunată! exclamă Lenobia. Cu toţii se uitară miraţi cum Lenobia înaintă fără nicio urmă de ezitare către iapa aceea imensă. Părând un adevărat pitic pe lângă gigantul ecvestru, Stăpâna Cailor îşi ridică puţin mâna. Iapa o privi pentru o clipă, apoi îşi lăsă botul în jos, suflând în palma Lenobiei. Lenobia, zâmbind larg ca un copil, mângâie botul gigantic al iepei şi începu să-i şoptească:

-O, eşti, într-adevăr, o fată foarte, foarte frumoasă. Îşi mută privirea de la cal la cowboy. Gheaţa din vocea ei se topise cu totul şi am avut senzaţia că îşi revărsa într-un suflet toate sentimentele. Nu am mai văzut un Percheron de la călătoria în Franţa pe care am făcut-o în copilărie, şi asta a fost cu mult mai mulţi ani în urmă decât pot îndrăzni să admit. Pe acelaşi vapor cu mine era o pereche de astfel de frumuseţi. Mi-am amintit mereu cu afecţiune de ei şi de atunci am fost foarte interesată de caii de atelaj. Este un exemplar sur minunat. Îmi imaginez că va continua să se deschidă la culoare odată cu vârsta. Pot spune că a împlinit cinci ani acum o lună… Lenobia se opri, îşi dădu capul pe spate şi se uită fix în ochii calului înainte de a continua: Nu, a împlinit cinci ani acum două luni. Şi este a ta de când s-a născut, nu-i aşa?

L-am văzut pe Travis clipind nedumerit. Deschise gura, apoi o închise, după care o deschise din nou. Îşi drese glasul.

-Ei bine, da, doamnă. Se opri şi se întinse pentru a lovi uşor uriaşul greabăn al lui Bonnie, de parcă ar fi avut nevoie să se sprijine de ceva pentru a-şi reveni în simţiri. Ştiam de ce se tulburase atât de brusc. Oricine urmărise cum se purta Lenobia în preajma cailor ştia de ce. Când intra în comuniune cu caii, Lenobia se transforma din foarte drăguţă în uimitor şi fantastic de minunată, iar cu acea iapă imensă comunica cu adevărat bine, aşa că îndreptase întreaga putere a adoraţiei ei pentru cai asupra cowboy-ului. Şi nici măcar nu era adresantul atracţiei ei ieşite din comun, ci pur şi simplu primea ceea ce prisosise. Şi prisosise ceva, nu glumă.

Travis îşi drese din nou glasul, îşi mută pălăria şi apoi spuse: -Mama ei a murit imediat după naşterea lui Bonnie -a lovit-o un fulger pe păşune. Pe ea am crescut-o cu biberonul.

Lenobia îşi îndreptă privirea asupra cowboy-ului. Părea surprinsă, de parcă uitase că se afla şi el prin preajmă. Adoraţia pe care o resimţea pentru cai dispăru ca la o apăsare de buton.

-Ai făcut o treabă bună. E mare. E bine proporţionată. În formă excelentă. Deşi tocmai îi făcuse un compliment, tonul vocii ei părea mai degrabă enervat decât amabil. Doar atunci când se uită din nou către iapă şi zâmbi, vocea şi expresia ei se schimbară iarăşi, trădând adoraţia şi marea plăcere pe care le simţea.

-Eşti o fată deşteaptă, nu-i aşa? îi spuse Lenobia lui Bonnie, care stătea fără să se mişte, cu urechile atente la orice zgomot, zgâindu-se la noi cam tot atât de mult cât ne zgâiam şi noi la ea. Şi eşti destul de încrezătoare cât să fii binecrescută, chiar şi într-un mediu nou şi ciudat pentru tine. Lenobia îşi mută privirea de la iapă la cowboy, şi expresia ei redeveni una de amabilitate rece. Încuviinţă din cap scurt şi hotărât. Ei bine, atunci asta e tot. Tu şi Bonnie mă puteţi urma. Am să vă arăt unde o să vă cuibăriţi -amândoi.

Lenobia se întoarse şi începu să străbată arena cu paşi mari. Când ajunse la jumătatea distanţei, se opri şi ni se adresă tuturor:

-Novici şi vampiri, acesta este Travis Foster. Va lucra pentru mine. Numele iepei lui este Bonnie. Arătaţi-i respectul pe care îl merită ca reprezentant de vază al maiestuoasei rase Percheron. Războinicilor, vă rog să-i observaţi dimensiunile şi postura. Strămoşii ei au fost caii de război ai trecutului.

M-am uitat către cowboy şi l-am văzut cum zâmbeşte şi aprobă tăcut din cap comentariul Lenobiei şi cum mângâie cu afecţiune iapa, înainte de a-i arunca o privire la fel de afectuoasă Stăpânei Cailor. Lenobia nu se uită deloc la el. În schimb, îşi miji ochii şi privi cu asprime spre noi.

-Şi acum puteţi să nu mai căscaţi gura şi să vă întoarceţi la treburile voastre. Apoi Lenobia ieşi din arenă şi intră în grajd, aruncând o privire fugară în spate către Bonnie şi Travis, care o urmau, atraşi ca moliile de lumina orbitoare.

-Se deschid posibilităţi interesante, spuse Afrodita.

-Pe bune, iapa aia arată ca lumea. Vreau să zic că e mare dar, cu toate astea, e ca lumea, am zis.

Afrodita îşi dădu ochii peste cap.

-Nu vorbesc despre cal, Z. Tocmai îi aruncam Afroditei o privire sugestivă, când l-am văzut pe Damien grăbindu-se spre noi.

-Zoey, ce bine, aici erai. Trebuie să te întorci în clădirea principală.

-Pentru a şasea oră, vrei să spui? Aproape că s-a terminat, am răspuns.

-Nu, scumpo. Vreau să zic acum. Bunica ta a venit aici şi sunt cât se poate de sigur că a plâns.

Capitolul 8 Zoey

Am simţit un nod în stomac, şi un val de greaţă puse stăpânire pe mine.

-Bine, vin, i-am spus lui Damien. Dar ţi-aş fi recunoscătoare dacă m-ai însoţi. Când aprobă solemn din cap, m-am uitat la Stevie Rae şi la Afrodita. Şi voi. Bine? -Sigur că venim cu tine, zise Stevie Rae. De data aceasta, Afrodita nu se supără că Stevie Rae răspunsese şi în numele ei. Încuviinţă pur şi simplu din cap şi spuse: -Vin. M-am întors să îl caut cu privirea pe Stark, dar acesta apăru brusc lângă mine. Mâna lui îmi mângâie braţul până când degetele ni se întâlniră şi se întrepătrunseră.

-Este vorba despre mama ta? Nu am avut certitudinea că îmi pot stăpâni vocea, aşa că am dat aprobator din cap.

-Mama ta? Am crezut că Damien a zis că a venit bunica ta, comentă Stevie Rae.

-Asta a şi spus. Afrodita vorbi înainte ca Damien să apuce să spună ceva. Mă studia cu o privire care o făcea să pară mai matură (şi mai drăguţă) decât era de fapt.

-Este vorba despre mama ta? întrebă. Stark se uită lung la mine, şi am încuviinţat din nou uşor din cap. Apoi, el spuse:

-Mama lui Zoey a murit.

-O, nu! izbucni Damien cu ochii în lacrimi.

-Nu face asta, bine? am zis repede. Să nu facem asta aici. Nu vreau să se uite toată lumea la mine. Damien îşi strânse buzele, clipi îndurerat şi dădu aprobator din cap.

-Haide, Z. Să mergem să o vedem pe bunica ta. Stevie Rae veni lângă mine şi îşi strecură braţul sub al meu. Afrodita îl apucă pe Damien de mână şi ne urmară amândoi.

Tot drumul am încercat să mă pregătesc pentru ceea ce avea să îmi spună bunica. Cred că mă străduisem să mă pregătesc pentru ceea ce avea bunica să îmi spună chiar din momentul în care mă trezisem din visul în care vizitasem Tărâmul de Dincolo, unde fusesem martoră la întâlnirea dintre Nyx şi spiritul mamei. Adevărul, de care mi-am dat seama în timp ce intram în clădirea principală a şcolii şi mă apropiam de salonul din faţă, era că nu aveam să fiu niciodată pregătită să aud astfel de veşti.

Chiar înainte de a trece de ultimele uşi, Stark mă strânse de mână.

-Sunt lângă tine şi te iubesc.

-Şi eu te iubesc, Z, spuse şi Stevie Rae.

-Şi eu, zise Damien şi oftă un pic.

-Îţi dau cu împrumut cerceii mei cu diamante de două carate, spuse şi Afrodita.

M-am oprit şi m-am uitat la ea.

-Poftim? Ridică din umeri.

-Altă declaraţie de dragoste n-ai să primeşti de la mine. Am auzit-o pe Stevie Rae oftând din rărunchi şi l-am văzut pe Damien încreţindu-şi fruntea şi uitându-se la ea mut de uimire.

-Mulţumesc, am zis eu simplu. Te cred pe cuvânt. Aceste cuvinte o făcură pe Afrodita să se încrunte şi să mormăie: -Pentru numele Zeiţei, nu-mi place deloc să fiu drăguţă. M-am desprins de Stevie Rae şi de Stark şi am deschis uşile duble. Bunica era singură în încăpere, aşezată pe un scaun mare, din piele. Damien avusese dreptate; bunica plânsese.

Părea îmbătrânită şi foarte, foarte tristă. Se ridică de îndată ce mă văzu. Ne-am întâlnit în mijlocul încăperii şi ne-am luat în braţe. Când, în cele din urmă, se desprinse din îmbrăţişarea mea, bunica făcu un pas în spate, destul cât să mă poată privi în ochi. Dar mâinile şi le ţinea în continuare pe umerii mei. Le simţeam calde, puternice şi familiare, şi, cumva, atingerea lor făcea ca nodul din stomac să îmi pară mai uşor de suportat.

-Mama a murit, am fost nevoită să spun înaintea ei. Bunica nu păru surprinsă de faptul că ştiam. Dădu aprobator din cap şi spuse: -Da, u-we-tsi-a-ge-ya. Mama ta a murit. Spiritul ei a venit la tine? -Într-un fel. Noaptea trecută, în timp ce dormeam. Nyx mi-a arătat-o pe mama intrând pe Tărâmul de Dincolo.

Prin mâinile ei am simţit fiorul care îi zguduia trupul. Îşi închise ochii şi se clătină. Pentru o secundă, m-am temut că avea să leşine şi i-am acoperit mâinile cu ale mele.

-Spiritule, vino la mine! Ajut-o pe bunica! Elementul cu care am cea mai strânsă legătură răspunse imediat. L-am simţit învolburându-se în mine şi pătrunzând în bunica; aceasta oftă şi încetă să se mai clatine, dar rămase cu ochii închişi.

-Aer, vino la mine. Te rog, înconjoar-o pe bunica Redbird şi las-o să respire cu forţă.

Damien se apropie şi îi atinse uşor braţul bunicii, în timp ce o briză dulce şi aproape ireală se stârni în jurul nostru.

-Foc, vino la mine. Te rog, încălzeşte-o pe bunica lui Zoey, astfel încât, chiar dacă este tristă, să nu îi fie frig.

Am tresărit surprinsă când Shaunee i se alătură lui Damien. Şi ea o atinse pe bunica preţ de o secundă, apoi zâmbi cu ochii umezi de lacrimi şi îmi spuse:

-Kramisha ne-a zis că ai nevoie de noi.

-Apă, vino la mine. Spal-o pe bunica lui Z şi, te rog, ia şi ceva din tristeţea ei cu tine. Erin îşi ocupă locul lângă Shaunee, atingând spatele bunicii. Apoi, la fel ca sora ei geamănă, îmi zâmbi printre lacrimi. Da, nici nu a trebuit să îi citim poezia. Ne-a spus doar să venim aici.

Ochii bunicii erau în continuare închişi, dar am văzut că buzele i se mişcau uşor.

-Şi, cu toate acestea, poezia mea era bună, am auzit vocea Kramishei de undeva, din spatele meu.

Acoperind pufnetul Afroditei, Stevie Rae spuse: -Pământ, te rog, vino la mine. Se apropie şi îşi strecură braţul în jurul bunicii. Fie ca bunica lui Z să împrumute ceva din puterea ta, astfel încât să se simtă bine din nou, cât de curând.

Bunica respiră adânc de trei ori. Când expiră a treia oară, îşi deschise ochii şi, deşi copleşită încă de tristeţe, faţa ei nu mai semăna cu a unei bătrâne speriate şi bântuite, cum fusese în clipa în care o văzusem prima dată.

-Explică-le ceea ce fac, u-we-tsi-a-ge-ya. Nu ştiam ce avea de gând bunica, dar am dat aprobator din cap. Ştiam că avea să mă facă să înţeleg şi am avut dreptate. Merse către fiecare dintre cei patru prieteni ai mei şi, începând cu Damien, le atinse faţa şi spuse:

-Wa-do, Inole. Tu m-ai întărit. Când se îndreptă spre Shaunee, le-am explicat: -Bunica vă mulţumeşte botezându-vă cu numele cherokee pentru fiecare din elementele voastre.

-Wa-do, Egela. Tu m-ai întărit. Bunica atinse obrazul lui Shaunee şi merse către Erin. Wa-do, Ama. Tu m-ai întărit. În cele din urmă, atinse obrazul lui Stevie Rae, scăldat de lacrimi. Wa-do, Elohine. Tu m-ai întărit.

-Mulţumim, bunico Redbird, murmură fiecare dintre ei.

-Gv-li-e-li-ga, spuse bunica, repetând în engleză. Mulţumesc. Se uită la mine. Acum sunt în stare să o zic. Se aşează în faţa mea şi îmi luă mâinile într-ale ei. Mama ta a fost ucisă la ferma mea de lavandă.

-Poftim? Am simţit cum mă traversează o adevărată undă de şoc. Nu înţeleg. Cum? De ce?

-Şeriful spune că a fost un jaf şi că, pur şi simplu, le-a ieşit în cale. Spune că, judecând după ce au luat, computerul, televizorul şi aparatele mele de fotografiat, şi după violenţa haotică a crimei, este probabil vorba despre dependenţi de droguri care fură ca să facă rost de bani pentru următoarea doză. Bunica îmi strânse mâinile. Îl părăsise, Zoeybird, şi venise la mine. Eu eram la o ceremonie pow-wow. Nu am fost acolo când a avut nevoie. Vocea bunicii era calmă, dar lacrimile i se adunau grămadă şi apoi se prelingeau pe obraji.

-Nu, bunico, nu te învinovăţi. Nu a fost vina ta, şi, dacă ai fi fost acolo, v-aş fi pierdut pe amândouă -şi nu aş fi putut suporta aşa ceva! -Ştiu, u-we-tsi-a-ge-ya, dar moartea unui copil, chiar şi al unuia care era pierdut pentru părinţii lui, este o povară grea.

-A fost… a… mama a suferit? Vocea mea se auzi mai degrabă şoptit.

-Nu. A murit repede. Bunica vorbea fără să ezite, dar mi s-a părut că văd ceva în ochii ei.

-Tu ai găsit-o? Bunica îmi confirmă cu o mişcare uşoară din cap, în timp ce lacrimile îi curgeau din ce în ce mai repede pe obraji.

-Da. Era pe câmp, chiar lângă casă. Zăcea acolo şi părea atât de împăcată, încât, la început, am crezut că doarme. Glasul bunicii se înecă uşor. Dar nu dormea.

Am strâns-o tare de mâini şi i-am spus vorbele pe care ştiu că avea nevoie să le audă:

-Este fericită, bunico. Am văzut-o. Nyx a luat tristeţea de pe umerii ei. Ne aşteaptă pe Tărâmul de Dincolo şi a fost binecuvântată de Zeiţă.

-Wa-do, u-we-tsi-a-ge-ya. Mă întăreşti, îmi şopti bunica în timp ce mă îmbrăţişă din nou.

-Bunico, am şoptit cu buzele lipite de obrazul ei. Te rog, stai cu mine, cel puţin pentru un timp.

-Nu pot, u-we-tsi-a-ge-ya. Făcu un pas înapoi, dar nu îmi dădu drumul la mână. Ştii că voi urma tradiţia poporului nostru şi că voi fi în doliu timp de şapte zile la rând, şi acesta nu e un loc potrivit pentru aşa ceva.

-Nu stăm aici, bunico, zise Stevie Rae, ştergându-şi lacrimile cu mâneca. Zoey şi tot grupul nostru s-au mutat în tunelurile de sub depoul din Tulsa. Eu sunt Marea Preoteasă oficială şi mi-ar face mare plăcere să vii să stai cu noi -pentru şapte zile sau pentru şapte luni -câtă vreme ai să vrei.

Bunica îi zâmbi lui Stevie Rae.

-Este o ofertă generoasă, Elohine, dar nici depoul vostru mi este locul potrivit pentru doliul meu. Bunica se uită în ochii mei, şi am ştiut ce vrea să zică înainte de a rosti cu voce tare: Trebuie să fiu pe pământul meu, la fermă. Următoarea săptămână trebuie să mănânc şi să dorm foarte puţin. Trebuie să mă concentrez pe curăţarea căminului şi a pământului meu de această faptă oribilă.

-Singură, singurică, bunico? Stark era lângă mine, o prezenţă caldă şi puternică. Este oare sigur, după ceea ce s-a întâmplat?

-Tsi-ta-ga-a-sh-ya, nu te lăsa înşelat de aparenţe. Îl numise pe Star cocoş, numele ei de alint pe care îl folosea pentru el. Pot fi multe lucruri, dar niciodată o bătrână neajutorată.

-N-aş crede niciodată că eşti neajutorată, se corectă Stark. Dar poate nu este o idee prea bună să rămâi singură.

-Da, bunico. Stark are dreptate, am spus.

-U-we-tsi-a-ge-ya. Trebuie să-mi purific căminul, pământul, pe mine, asta în timp ce jelesc. Nu pot să o fac dacă nu sunt împăcată cu pământul şi nu voi sta în casă decât după ce e purificată cum trebuie şi după ce vor fi trecut cele şapte zile. Voi sta într-un cort, în curtea din spate, pe păşunea de lângă izvor. Bunica le zâmbi lui Stark, lui Stevie Rae şi celorlalţi prieteni ai mei. Nu cred că aţi duce-o aşa bine expuşi la soare atâta timp.

-Ei bine, bunico, eu… am început, dar ea mă opri.

-E un lucru pe care trebuie să îl fac singură, u-we-tsi-a-ge-ya. Dar vreau să te rog ceva.

-Orice, am zis.

-După şapte zile, ai să vii la fermă cu prietenii tăi? Ai să trasezi un cerc magic şi ai să faci un ritual de purificare? -Da. Am dat aprobator din cap şi i-am privit pe prietenii care mă înconjurau.

-Aşa o să facem, spuse Stevie Rae. Cuvintele ei au fost preluate ca un ecou de către cei aflaţi în jurul meu.

-Atunci aşa să fie! spuse hotărâtă bunica. Tradiţia cherokee de doliu şi de purificare va fi îmbinată cu un ritual al vampirilor. Ceea ce e bine, din moment ce familia mea s-a lărgit şi include acum atât de mulţi vampiri şi novici. Îi cuprinse cu privirea pe toţi prietenii mei. Vă mai cer un lucru. Ca fiecare dintre voi să aibă gânduri bune pentru mine şi pentru mama lui Zoey, pe parcursul următoarelor şapte zile. Nu contează că Linda a dat greş în viaţă. Ceea ce contează este că rămâne în amintire cu dragoste şi cu gânduri curate.

Încăperea răsună de aprobări de genul "Aşa vom face" şi "OK, bunico".

-Am să plec acum, u-we-tsi-a-ge-ya. Răsăritul este aproape, şi vreau să salut soarele pe pământul meu.

Ţinându-mi în continuare mâinile între ale ei, am mers împreună către uşă. În timp ce treceam pe lângă prietenii mei, fiecare dintre ei o atinse şi spuse: -La revedere, bunico. Asta o făcu să zâmbească printre lacrimi. În prag, ne-am bucurat de un pic de intimitate şi am îmbrăţişat-o din nou, zicându-i: -Înţeleg de ce trebuie să procedezi aşa, dar tare aş vrea să nu pleci.

-Ştiu, dar după şapte zile… Uşa se deschise, şi Neferet îşi făcu brusc apariţia, sobră şi înşelător de frumoasă.

-Sylvia, am auzit de pierderea ta. Te rog să accepţi sincerele mele condoleanţe şi părerea de rău că a fost vorba despre fiica ta.

Bunica se încordă la auzul vocii lui Neferet şi se desprinse din îmbrăţişarea mea. Trase adânc aer în piept şi se uită în ochii vampirului.

-Îţi accept condoleanţele, Neferet. Simt că sunt sincere.

-Casa Nopţii te poate ajuta în vreun fel? Ai nevoie de ceva? -Elementele m-au întărit deja, iar Zeiţa mi-a întâmpinat fiica pe Tărâmul de Dincolo.

Neferet încuviinţă din cap.

-Zoey şi prietenii ei sunt buni la inimă, iar Zeiţa este generoasă.

-Nu cred că a fost vorba despre bunătate sau despre generozitate în acţiunile lui Zoey şi ale prietenilor ei sau ale Zeiţei. Cred că a fost dragoste. Nu crezi, Mare Preoteasă?

Neferet făcu o pauză, de parcă s-ar fi gândit cu adevărat la întrebarea bunicii, apoi spuse:

-Cred că ai putea avea dreptate.

-Da, aş putea. Şi am nevoie de un lucru pe care mi-l poate da Casa Nopţii.

-Am fi onoraţi să ajutăm o Femeie înţeleaptă aflată la ananghie, spuse Neferet.

-Mulţumesc. Aş vrea ca Zoey şi prietenii ei să vină pe pământul meu peste şapte zile, să facă un ritual de purificare. Atesta ar pune capăt doliului meu şi ar alunga din casa mea orice rău care ar mai putea să rămână.

Am văzut ceva în privirea lui Neferet -ceva ce, pentru o clipă, ar fi putut să fie frică. Dar, când vorbi, expresia şi vocea îi reflectară doar o îngrijorare politicoasă: -Desigur. Le dau voie, fără îndoială, să facă acest ritual.

-Mulţumesc, Neferet, spuse bunica, apoi mă îmbrăţişă din nou şi mă sărută uşor. În şapte zile, u-we-tsi-a-ge-ya. Ne vom revedea atunci.

Mi-am stăpânit cu greu lacrimile. Nu voiam ca ultimul lucru pe care îl vedea bunica să fie smiorcăielile şi plânsetele mele.

-Şapte zile. Te iubesc, bunico. Să nu uiţi asta.

-Nu pot să uit, tot aşa cum nu pot uita să respir. Şi eu te iubesc, fiica mea. Apoi, bunica se întoarse şi plecă. Am rămas în pragul uşii, privindu-i spatele drept şi puternic, până când noaptea o ascunse cu totul privirii mele.

-Vino, Z. Stark îşi puse braţul pe după umerii mei. Cred că ne a ajuns şcoala pentru astăzi. Hai acasă! -Da, Z. Hai acasă! repetă Stevie Rae. Am încuviinţat din cap, pregătindu-mă să le dau dreptate, când am simţit brusc o senzaţie de căldură în piept. La început, nu am ştiut despre ce este vorba. Miam ridicat mâna să mângâi locul şi am atins cercul de piatră care începuse să radieze căldură.

Şi apoi l-am văzut pe Aurox. Era însoţit de Dragon Lankford.

-Zoey, am auzit veştile despre mama ta. Îmi pare rău, spuse Dragon.

-Mm-mulţumesc, am îngăimat. Nu m-am uitat la Aurox. Mi-am adus aminte de cuvintele Lenobiei, că nu trebuie să las să se citească nimic pe chipul meu când mă aflu în preajma lui, dar totul era prea proaspăt şi mă simţeam prea rănită pentru a face altceva decât să i-o trântesc lui Stark:

-Vreau să merg acasă, dar mai întâi am nevoie de un minut singură. Înainte să apuce să spună ceva, m-am eliberat de sub braţul lui şi am trecut grăbită pe lângă Dragon şi Aurox.

-Zoey? strigă Stark după mine. Unde te… -Lângă fântâna din curte, cea de lângă parcare, i-am răspuns peste umăr. Am văzut că se uită la mine îngrijorat, dar nu aveam ce să fac. Trebuia să plec de acolo. Vino să mă iei după ce a urcat toată lumea în autobuz şi e gata de plecare. Bine?

Nu am mai aşteptat să-mi răspundă. Cu bărbia în piept, am înaintat grăbită pe trotuarul care trecea pe lângă corpul principal al şcolii. Aproape alergând, am luat-o la dreapta şi am mers direct către banca de fier de sub unul dintre pâlcurile de copaci care încadrau fântâna şi mica zonă ca o grădină, pe care novicii o numeau curtea profesorilor, pentru că se afla lângă acea parte din şcoală care îi găzduia pe aceştia. Ştiam că, dacă s-ar fi uitat cineva prin ferestrele mari, împodobite, m-ar fi văzut, dar mai ştiam şi că majoritatea profesorilor erau încă la cursuri, ceea ce însemna că, la ora asta, acesta era locul cel mai bun din campus, în care puteam să fiu sigură că nu aveam pe nimeni în preajmă.

Aşa că am stat acolo, la umbra unui ulm impunător, încercând să îmi stăpânesc gândurile. Prezenţa lui Aurox îmi tulbura capacitatea de a mă concentra, şi nu ştiam de ce. "Acum, în această secundă, nici măcar nu îmi pasă. Mama a murit. Orice ar fi plănuit Neferet şi răul pentru mine, pot să se ducă naibii. Să se ducă toată lumea naibii." Gândurile îmi erau răutăcioase şi crude, dar lacrima care îmi cobora pe obraz spunea altceva. "Mama nu mai e pe această lume. Nu e acasă, aşteptându-mă în prag şi făcându-şi de treabă prin bucătărie. Nu pot să mai trec pe la ea şi să o enervez, şi să-mi ţină după aceea prelegeri că nu sunt o fiică bună." Era un sentiment ciudat să nu mai ai mamă. Deşi nu fuseserăm apropiate în ultimii trei ani, mereu mă gândisem că, la un moment dat, avea să îşi vină în simţiri, să îl lase pe idiotul ăla cu care se încurcase şi măritase şi să redevină Mama.

-Îl părăsise, am spus. Trebuie să-mi amintesc asta. Vocea îmi era sugrumată, dar mi-am dres glasul şi am început din nou să vorbesc singură în noapte. Mamă, îmi pare rău că nu am apucat să ne luăm rămas-bun. Te iubesc. Întotdeauna team iubit. Mereu am să te iubesc.

Apoi, mi-am ascuns chipul în palme şi am cedat în faţa teribilei furtuni de tristeţe care se adunase în mine şi am început să plâng în hohote.

Capitolul 9 Zoey

M-am uitat mult timp după Aurox. "Ce naiba?" Mi-am suflat din nou nasul, mi-am scuturat capul şi m-am uitat la şerveţelul umed şi mototolit din mână. Ce fel de joc făcea creatura lui Neferet? Îl trimisese special aici, după mine, să îmi ofere un şerveţel şi să îşi bată joc de mintea mea şi aşa derutată?

Nu, nu era posibil. Neferet nu avea de unde să ştie că gestul lui Aurox de a-mi da un şerveţel avea să-mi aducă aminte de Heath. Nimeni nu avea cum să ştie asta, în afară de Heath. Mă rog, şi de Stark. Prin urmare, trebuia să fi fost o coincidenţă bizară. Sigur, Aurox era o creatură a lui Neferet, dar asta nu însemna că era neapărat imun la lacrimile unei fete. Era băiat -cel puţin, eram destul de sigură că era băiat. Şi, oricum, poate că nu era sută la sută unul dintre slujitorii lipsiţi de minte ai lui Neferet. Era posibil să fie un tip în regulă -sau, cel puţin, putea să fie destul de în regulă când nu se transforma într-o maşină de ucis cu înfăţişare de taur. La naiba, Stevie Rae găsise un corb de treabă. Cine ştie ce… Şi apoi am înţeles ce făceam. Îl transformam în Kalona. Vedeam bunătate acolo unde nu era.

-O, la naiba, nu! Nu am să ajung nicăieri, am zis, încercând să-mi ţin singură prelegeri.

-Unde nu ai să ajungi, Z? Stark intră în curte, cu o cutie cu şerveţele în mână. Hei, se pare că erai pregătită să îţi schimbi batista, spuse, făcând un gest către şerveţelul mototolit din mâna mea.

-Ăăă, am să iau altul. Mulţumesc, am zis, apoi am scos vreo două şerveţele din cutie şi mi-am şters din nou faţa.

-Deci unde nu ajungi? Se aşeză lângă mine pe bancă. Îşi atinse umărul de al meu, în cu m-am sprijinit de el.

-Doar îmi reaminteam să nu las demenţa din jurul meu să mă înnebunească şi pe mine -sau să mă facă mai nebună decât sunt deja.

-Nu eşti nebună, Z. Treci printr-o perioadă grea, dar totul o să fie bine, îmi spuse.

-Sper că ai dreptate, am mormăit, şi apoi un alt gând, chiar mai deprimant, îmi trecu prin minte. Ăăă, le-ai spus şi celorlalţi să nu mă trateze altfel doar din cauza mamei?

-Nu a trebuit să le spun. Sunt prietenii tăi, Z. O să se poarte cu tine cu grijă fiindcă le pasă, nu din alt motiv, zise Stark.

-Ştiu, ştiu, doar că… Nu mi-am terminat ideea. Nu ştiam cum să-mi cântăresc ideile şi cum să articulez durerea, vina şi sentimentul teribil de singurătate pe care le trezise în mine conştientizarea faptului că acum nu mai aveam mamă.

-Hei! Stark se opri şi se uită în jos, la mine. Nu eşti singură.

-Îmi asculţi gândurile? Ştii că nu îmi place când… Mă prinse de umeri şi mă scutură uşor.

-Nu am nevoie de legătura Războinicului sub Jurământ ca să ştiu că te simţi singură. Nu mai cunosc niciun alt adolescent căruia să-i fi murit mama. Tu? -Nu. Doar pe mine. Mi-am muşcat buzele ca să nu încep să ţip. Din nou.

-Vezi, nu e greu să aflu prin ce treci. Şi atunci mă sărută. Şi nu era un sărut fierbinte, cu gura deschisă, de genul tevreau-în-pat. Sărutul lui Stark era blând şi dulce, şi liniştitor. Când buzele lui se dezlipiră de ale mele, îmi zâmbi.

-Dar, după cum am mai spus, ai să treci cu bine prin toate astea şi nu ai să o iei razna, pentru că eşti deşteaptă şi puternică, şi frumoasă -ce să mai, o minunăţime.

Am chicotit pe neaşteptate.

-"Minunăţime"? Chiar ai spus asta? -La naiba, evident că am spus-o! Eşti minunată, Z.

-Dar "o minunăţime"? Am chicotit din nou şi am simţit cum mi se relaxează stomacul. A sunat ca unul dintre cele mai prosteşti lucruri pe care le-ai spus vreodată.

Îşi duse mâinile la piept, de parcă tocmai l-aş fi înjunghiat. -Z, doare. Am încercat să fiu romantic. -Ei bine, cel puţin ai încercat, am zis. Te rog, spune-mi că nu ai inventat tu un asemenea cuvânt.

-Neh. Îmi aruncă un zâmbet jucăuş şi îngâmfat. Am auzit un grup de fete de clasa a treia spunând aşa despre mine, când mă urmăreau cum trag cu arcul în ultima oră pe care mi-am petrecut-o în arenă.

-Serios? Am ridicat o sprânceană şi m-am uitat urât la el. Rânjetul îngâmfat îi dispăru de pe faţă.

-Voiam să spun fete de clasa a treia neatrăgătoare.

-Sunt sigură că exact asta voiai să spui. Ochii începură să îi sclipească.

-Geloasă? Am pufnit şi am minţit: -Nu! -Nu trebuie să fii geloasă. Niciodată. Pentru că nu numai că dai pe-afară de atâta minunăţime, ci eşti însăşi definiţia minunăţimii.

-Eşti sigur? -Da.

-Promiţi? -Da. M-am sprijinit de el.

-Bine, te cred, bleguţule. Mi-am odihnit capul pe umărul lui, şi el mă luă în braţe. Acum putem merge acasă? -Evident. Limuzina ta galbenă este plină şi te aşteaptă. Se ridică şi mă trase şi pe mine în picioare. Ţinându-ne de mână, am pornit către parcare. M-am uitat cu coada ochiului la el. Părea mulţumit de sine (şi arăta foarte bine). Evident, jocul lui prostesc de cuvinte fusese parte din planul de a mă scoate din starea de deprimare totală în care căzusem.

Şi Stark a simţit asta nu pentru că mi-ar fi "ascultat" în mod cu totul nepotrivit gândurile, ci pentru că era Paznicul şi Războinicul meu şi mult, mult mai mult.

L-am strâns de mână.

-Mulţumesc. Se uită la mine, zâmbi şi apoi îmi duse mâna la buze.

-Nu ai pentru ce. Stai să auzi cuvântul cu care am să-ţi descriu sânii. De data asta o să fie ceva cu totul inventat. Şi nu am nevoie de ajutorul unor eleve de clasa a treia neatrăgătoare ca s-o fac.

-Nu. Te rog, nu.

-Dar s-ar putea să mai trebuiască să te înveselesc.

-Nu. Sunt bine. Discuţiile despre sâni sunt cu totul inutile.

-Ei bine, ţine minte atunci că sunt aici dacă ai nevoie, spuse, zâmbind din nou. Pregătit, dornic şi capabil.

-Sună liniştitor. Mulţumesc.

-E scris în fişa postului de Paznic, zise. De data aceasta, am ridicat uimită din sprâncene.

-Chiar ai primit o fişă a postului? -Într-un fel. Seoras mi-a spus: "Ai grijă de regina ta sau ai să mânci şi restu' de papară pe care ţi-am promis-o", spuse, cu un accent care semăna înspăimântător de mult cu cel al Paznicului scoţian.

-Papară? M-am cutremurat, amintindu-mi de rănile însângerate care fuseseră făcute cu cuţitul pe tot pieptul lui. Cum aş fi putut uita vreodată? Chiar dacă nu se mai vedeau cicatrice roz proaspete, datorită puterii tămăduitoare a elementelor mele şi a sângelui meu. În mod clar, nu aş numi aşa ceva "papară".

-Ei, haide. Nu au fost decât nişte zgârieturi de pisicuţă. M-am holbat instantaneu la el şi l-am lovit cu pumnul în braţ. Pisicuţă! Îşi frecă braţul şi spuse pe un ton calm: -Z, mă refeream la o pisică. Pe bune.

-Tu. M-am încruntat la el. Eşti atât de… bărbat. Dintr-un motiv doar de el ştiut, asta îl făcu să râdă şi îşi puse braţele în jurul meu, într-o îmbrăţişare caldă.

-Da. Sunt bărbat. Bărbatul tău. Şi vreau să ţii minte asta mai presus de toate -făcu o pauză şi se trase înapoi, cât să poată arăta către Casa Nopţii şi către microbuzul care aştepta puţin mai departe de locul în care ne aflam -, mai presus de chestiile cu Războinicul şi chiar de cele cu Paznicul, te iubesc, Zoey Redbird. Şi voi fi mereu lângă tine când vei avea nevoie de mine.

L-am îmbrăţişat din nou şi am oftat uşurată.

-Mulţumesc.

-Uite-o! am auzit-o pe Kramisha strigând şi am oftat, convinsă că despre mine e vorba.

Mi-am ridicat ochii, şi, evident, Kramisha stătea în faţa microbuzului plin, cu Stevie Rae, Afrodita, Damien, gemenele, Erik şi o novice roşie pe care nu o cunoşteam. Fără a da drumul mâinii lui Stark, am parcurs restul de drum până la microbuz.

-Îmi pare rău pentru mama ta. Tare rău, spuse Kramisha în loc de salut.

-Ăăă, mulţumesc, m-am bâlbâit, şi tocmai începusem să mă gândesc că trebuia să găsesc o modalitate mai puţin stângace de a răspunde celor care îşi exprimau condoleanţele, când Kramisha continuă:

-Z, ştiu că nu e cel mai potrivit moment, dar avem o problemă. Mi-am înăbuşit un alt oftat.

-"Avem" adică am sau "avem" adică aveţi? -Credem că problema asta o să ne afecteze pe toţi, replică Stevie Rae.

-Grozav, am spus.

-Zoey, ea este Shaylin. Erik mi-o prezentă pe necunoscută, care mă studia de parcă ar fi dorit să mă pună la microscop. Doamne, era un chin să fac cunoştinţă cu elevi noi.

-Bună, Shaylin, am spus, încercând să vorbesc normal, în timp ce îi ignoram privirea neclintită.

-Mov, spuse ea.

-Am crezut că Erik a spus că te cheamă Shaylin, am zis, deşi aş fi vrut să ţip: "Da! Eu sunt! Cea cu tatuaje ciudate!" -Numele meu este Shaylin. Îmi zâmbi cald -şi avea un zâmbet cu adevărat frumos. Tu eşti mov.

-Nu e Mov, e Zoey, spuse Stark, părând la fel de confuz cum mă simţeam eu.

-Şi ai şi pete argintii. Shaylin îşi întoarse privirea de la mine şi se uită la el. Tu eşti roşu şi auriu… şi un pic negru. Aşa. E ciudat.

-OK, nu sunt… -Ooo, lăsaţi-o naibii de treabă, ne întrerupse Afrodita, arătând spre Shaylin. Numele fetei ăsteia noi este Shaylin şi nu vă dă nume de culori, vă vede culorile.

-Culorile mele? Nu am idee ce înseamnă asta, am spus încruntându-mă la Afrodita, apoi m-am uitat întrebătoare la Shaylin.

-Nici eu nu ştiu ce înseamnă, zise Shaylin. Mi s-a întâmplat, pur şi simplu, imediat după ce am primit semnul.

-Cred că Shaylin a primit în dar ceva ce se numeşte Vederea Adevărată, spuse Damien. Este un lucru rar. Cred că scrie ceva despre asta în Manualul Novicelui Avansat, dar nu am citit cu atenţie despre ce e vorba. Părea ruşinat şi gata să îşi ceară scuze. Nu am studiat problema în profunzime.

-Damien, eşti în clasa a patra. Nu a fost până acum în programa şcolară, spuse Stevie Rae.

-Şi tocmai vorbeam despre tocilari, mormăi Erin.

-Pe bune, adăugă Shaunee.

-Uitaţi! Am ridicat vocea astfel încât toată lumea să se uite la mine, evitând să mă implic în ciondăneala care era pe punctul să înceapă. Nu ştiu ce este Vederea Adevărată, dar, dacă este un dar, şi presupun că vreţi să spuneţi că e de la Nyx, atunci de ce ar fi aceasta o problemă? am întrebat.

-Este novice roşie, spuse Afrodita.

-Şi? Microbuzul e plin de ei, am replicat şi am făcut semn în spatele lor.

-Mda, şi fiecare dintre noi a trebuit să moară şi apoi să învie înainte să capete asta.

Kramisha arătă către conturul roşu al semilunii de pe fruntea ei. M-am uitat lung la ea, apoi la fata cea nouă şi, într-un final, mintea mi-a ajuns din urmă ochii. M-am uitat la Erik.

-Tocmai ai însemnat-o cu roşu? -Nu. Da. Erik scutură din cap, cu un aer îngrijorat. Nu am vrut. Am însemnato. Bine, da, nu a mers exact în conformitate cu planul, dar asta pentru că era oarbă, şi lucrul ăsta m-a luat pe nepregătite. Ne-am uitat cu toţii lung, iar el îşi trecu mâna prin părul negru şi des. Umerii îi căzură.

Apoi, adăugă: -Am dat-o în bară, şi uite aşa a ajuns o novice roşie care ne poate vedea culorile.

-Nu ai dat-o în bară, Erik. Shaylin dădu să îl mângâie pe Erik pe braţ, dar, la jumătatea drumului, se răzgândi. Privirea ei poposi asupra mea şi continuă: înainte să mă însemneze, am fost oarbă. Am fost oarbă încă din copilărie. În secunda în care m-a însemnat, am văzut din nou, şi asta nu înseamnă că a dat-o în bară. E un lucru uimitor.

-Ah! Ştiam eu că am simţit un nou novice! La auzul vocii lui Neferet am sărit cu toţii ca electrocutaţi. Se grăbea spre noi, iar rochia ei lungă, din catifea verde, mătura pământul şi o făcea să pară că pluteşte în loc să păşească (lucru cât se poate de înspăimântător).

-Bucuroasă de cunoştinţă, eu sunt Neferet, Marea ta Preoteasă. Se întoarse pentru o secundă spre Erik, şi am putut vedea o fulgerare de dispreţ în ochii ei. Profesore Night, nu ar fi trebuit să aduci copilul aici. Neferet îşi întinse braţul spre Shaylin şi făcu un gest graţios de scuze în direcţia ei. Tânără novice, Urmăritorul ar fi trebuit să îţi dea instrucţiuni să vii în dormitorul fetelor, acolo unde urma să te întâlneşti cu restul… Se întrerupse văzând, în cele din urmă, semnul lui Shaylin.

-Mda, am spus, incapabilă să îmi ţin gura. Este roşie. Ceea ce înseamnă că este exact unde ar trebui să fie.

-Şi eu sunt Marea ei Preoteasă, nu tu, termină Stevie Rae în locul meu.

-O! Eşti… O, nu mă simt bine! Shaylin se uita lung la Neferet, când, ca din senin, pică din picioare. Erik o prinse înainte să dea cu capul de pământ, reuşind să pară speriat şi cutezător, în acelaşi timp. (Pe bune, e un actor excelent.) -A trecut prin multe, zise Afrodita, făcând un pas înainte, până în faţa lui Neferet. Trebuie să meargă acasă. La depou. Cu noi. Acum.

Mi-am ţinut respiraţia când am văzut-o pe Neferet cum îşi mijeşte ochii şi cum îl fulgeră cu privirea pe fiecare membru al lupului nostru. Toţi vampirii sunt intuitivi, dar Neferet este mai mult decât atât. Poate citi gândurile celor mai mulţi dintre novici -sau, cel puţin, le poate citi gândurile mai puţin profunde. M-am rugat repede în tăcere la Zeiţă: "Te rog, fă ca fiecare dintre ei să se gândească la orice în afară de faptul că fata asta poate avea Vederea Adevărată -orice ar putea să însemne asta".

Brusc, expresia suspicioasă a lui Neferet se schimbă. Începu să râdă. Realmente începu să râdă. Nu aveam idee cum de era posibil aşa ceva, dar râsul ei era oribil şi rău, şi sarcastic. Cum putea oare un râs să fie atât de îngrozitor? -Era oarbă. De aceea a fost însemnată cu roşu. Era eliminată. Pur şi simplu nu trebuia să moară ca să iasă aşa. Mă rog, cel puţin pe moment -nu a murit încă.

Kramisha stătea lângă mine, aşa că i-am observat tremurul uşor de frică. Neferet sesiză şi ea. Pretinsa Mare Preoteasă îi zâmbi Poetei Laureate.

-Ce e? Chiar credeai că doar conturul ăla roşu îţi garantează Schimbarea? Îşi lăsă capul într-o parte, amintindu-mi de o reptilă. Da, pot să îţi simt şocul şi frica. Nu te-ai gândit la asta. Trupul tău încă mai poate respinge Schimbarea.

-Nu ai de unde să ştii asta cu certitudine. Stevie Rae se apropie de Kramisha.

-Nu? Neferet râse din nou răutăcios. Îşi îndreptă bărbia spre Shaylin, care zăcea în continuare leşinată în braţele lui Erik. Fata asta mi se pare ciudată. Îşi mută privirea spre Afrodita.

Am văzut-o pe Afrodita punându-şi pumnii în şold, de parcă s-ar fi pregătit fizic pentru o lovitură.

-Cam la fel de ciudată ca tine, şi tu nici măcar nu mai eşti novice.

-Nu, nu mai sunt. Dar sunt fericită. Dar tu, Neferet? În loc să răspundă, Neferet spuse: -Luaţi-o cu voi pe noua novice. Ai dreptate dintr-un singur punct de vedere, Afrodita. Locul ei este alături de voi şi de restul inadaptaţilor, nu aici. Pentru numele zeilor, ce-o să mai inventeze acum Nyx?

Şi apoi, râzând, ne întoarse spatele dispreţuitor şi dispăru. După ce m-am asigurat că nu ne mai poate auzi, am oftat din greu.

-Bună treabă că nu v-aţi gândit la chestia cu Vederea Adevărată.

-Mă sperie, spuse Kramisha, cu o voce care părea de copil. Stevie Rae îşi puse braţul în jurul Kramishei.

-E în regulă să-ţi fie frică de ea. Asta o să ne facă să luptăm mai aprig împotriva ei.

-Sau să fugim mai repede, spuse Erik pe un ton sumbru.

-Unii dintre noi nu o să fugă, replică Stevie Rae.

-Eşti sigură? întrebă Shaylin.

-Hei, te-ai întors printre noi? i se adresă Erik.

-De fapt, nu am plecat nicăieri. Hmm. Acum poţi să mă laşi jos. Te rog.

-O, bine. Da. Erik o lăsă jos cu grijă. Continuă să o ţină cu mâna de braţ, de parcă ar fi vrut să se asigure că nu se clatină şi că nu o să cadă, dar ea stătea pe picioarele ei şi părea destul de ţeapănă.

-Deci te-ai prefăcut că leşini. De ce? îi puse Afrodita întrebarea înainte să apuc eu să o fac.

-Ei bine, nu a fost greu. Shaylin se uită la Kramisha. Sunt de acord cu tine. Mă sperie. Apoi continuă: M-am prefăcut că leşin pentru că aveam de ales între asta şi a o lua la fugă urlând. Se uită în ochii lui Erik. Da, sunt de acord şi cu tine. Apoi ridică din umeri. Însă a spus că e Mare Preoteasă. Nu ştiu multe despre vampiri, dar ştiu că Marile Preotese sunt la conducere. Să fug urlând ca din gură de şarpe din faţa uneia dintre ele, în prima mea zi, nu mi s-a părut o opţiune prea bună.

-Aşa că te-ai hotărât să faci pe mortu' în păpuşoi, spuse Stevie Rae.

-Să fac pe mortul unde? -E un mod mai popular de a spune că te-ai prefăcut leşinată ca să te lase în pace Neferet, o lămuri Afrodita.

-Da, exact asta am făcut, admira Shaylin.

-Nu a fost un plan rău, recunoscu Stark. Nu e chiar de dorit să te întâlneşti cu Neferet chiar în ziua în care ai fost însemnată.

-Ce ai văzut?

Întrebarea mea păru să îi ia pe toţi prin surprindere, mai puţin pe Shaylin.

-Chiar înainte să orbesc, am fost la Nam Hi, prăvălia aceea vietnameză mare, de la intersecţia străzilor Twenty-first şi Garnett, cu mama. Aveau peşti întregi de vânzare, în nişte cuve imense cu gheaţă. M-am speriat atât de tare, încât îmi amintesc că singurul lucru pe care l-am putut face a fost să stau acolo şi să mă uit fix la ochii lor lăptoşi, morţi şi la burţile lut oribile, despicate.

-Neferet are culoarea burţilor despicate de peşti morţi? întrebă Stevie Rae.

-Nu. Culoarea lui Neferet este de ochi de peşte mort. Este singura ei culoare.

-Nu poate fi de bine, spuse Kramisha.

-Ce nu poate fi de bine? Darius puse întrebarea în timp ce se alătură grupului nostru, luând-o de mână pe Afrodita. Aceasta se rezemă de umărul lui şi spuse:

-Darius, Războinic neîntrecut, ţi-o prezint pe Shaylin, novice roşie proaspăt însemnată, care nu a murit ca să devină novice şi care are Vederea Adevărată. Tocmai a "văzut-o" -Afrodita mimă în aer semnele citării -pe Neferet, şi, din câte se pare, adevărata ei culoare este aceea a ochilor de peşte mort.

Darius nu păru deloc surprins. O salută doar pe nou-venită cu un semn discret din cap şi spuse:

-Mă bucur să te cunosc, Shaylin. Reacţia lui fie arăta că Războinicul se controla de minune, fie era o dovadă în plus că vieţile noastre o luaseră cu totul razna.

-Trebuie să aflăm mai multe despre Vederea Adevărată, spuse Damien. Sunt informaţii de clasa a şasea şi mai sus. Ştii ceva despre asta? îl întrebă pe Darius.

-Nu prea multe. M-am concentrat mai ales pe cuţite, nu pe sociologia vampirilor, replică Darius.

-Ei bine, am afurisitul de manual pentru avansaţi, zise Afrodita. Văzându-ne pe toţi că ne holbăm la ea, se încruntă. Ce-i? Eram în clasa a şasea înainte să se întâmple asta. Arătă către fruntea ei neînsemnată. Din păcate, a trebuit să revin la vechiul orar. Cum continuam cu toţii să ne uităm lung la ea, îşi dădu ochii peste cap. O, ce naiba, am temă pentru acasă, asta e tot. Cartea e în extrem de neatractiva mea geantă Anahata Joy Katkin din autobuzul ăla de retardaţi.

-Afrodita, nu mai spune retardaţi! ţipă Stevie Rae la ea. Pe bune că ar mai trebui să mai consulţi dicţionarul, mai ales la litera R. Poate ai să afli că unii oameni se pot simţi jigniţi dacă foloseşti cuvântul care începe cu r.

Afrodita clipi de câteva ori, apoi îşi încreţi fruntea.

-Un dicţionar? Pe bune… -Da, Afrodita. După cum am încercat să îţi spun de un miliard de ori, folosirea cuvântului cu r este degradantă şi de-a dreptul răutăcioasă.

Afrodita trase adânc aer în piept şi se porni să declame: -Ce ar fi dacă am avea un dicţionar şi pentru cuvântul care începe cu madică "muiere", care se referă la jumătate din lumea asta? O, stai, nu. Să rămânem la litera r, dar să ajungem la cuvântul "rapandulă", care nu doar că răneşte sentimentele fiecărei mame din clasa de mijloc. Sau… -Acum serios. Am făcut un pas între ele. Am înţeles. Putem să ne întoarcem la Shaylin şi la problema Vederii Adevărate? -Mda, mă rog, răspunse Afrodita, dându-şi părul pe spate.

-Afrodita e răutăcioasă, Z, dar are dreptate, zise Erin. M-am uitat urât la Shaunee, care încuviinţă din cap entuziasmată, dar nu interveni. Simţeam că avea să îmi explodeze capul.

-Ah, drace, am spus, dând enervată din mâini. Nu îmi aduc aminte ce ziceam înainte de chestia cu retardaţii.

-Informaţiile despre Vederea Adevărată sunt în autobuz, spuse Rephaim, luându-ne pe toţi prin surprindere. Zâmbi timid. Nu am înţeles mare lucru din restul conversaţiei. Am înţeles şi faptul că Afrodita e răutăcioasă, dar asta ştiam deja.

Lângă mine, l-am auzit pe Stark străduindu-se să transforme un hohot de râs într-un acces de tuse.

Am oftat.

-OK, să ne urcăm în autobuz şi să ne întoarcem la depou. Afrodita şi Damien, haideţi să ne întâlnim în bucătărie cu manualul pentru avansaţi. Am făcut o pauză şi m-am uitat lung la Stevie Rae, care continua să îl ţină pe Rephaim de mână. Vrei să vii şi tu cu noi după, ăăă, ştii tu, ce răsare soarele? -Z, nu trebuie să vă-nvârtiţi aşa în jurul subiectului. Da, Rephaim se va transforma în pasăre la răsăritul soarelui, şi aş vrea să stau cu el până atunci.

Îşi ridică privirea către Rephaim, care îi zâmbi de parcă ar fi fost ziua lui de naştere şi ea ar fi fost cine ştie ce cadou uimitor pe care tocmai îl primise.

-Serios? am auzit-o pe Shaylin întrebându-l pe Erik.

-Mda. E o poveste lungă, spuse Erik.

-Nu-i de mirare că are o culoare atât de ciudată, replică ea. Ardeam de curiozitate să aflu culoarea lui Rephaim, dar ştiam că nu era momentul să o asaltez cu întrebări, aşa că am continuat:

-Kramisha, vrei, te rog, să te gândeşti unde ar putea sta Shaylin? -Eu nu împart camera cu nimeni, spuse Kramisha. Apoi se uită la Shaylin cu o privire care implora iertare. Scuze. Nu am vrut să te jignesc.

-Nu-i nimic. A trebuit să am mai mereu pe cineva în preajmă din clipa în care am orbit. Şi eu aş prefera să stau singură.

Kramisha zâmbi.

-În regulă. Îmi plac femeile independente şi am să te ajut să îţi găseşti o cameră.

-S-a făcut, spuse Shaylin.

-Ăăă. Erik îşi drese glasul pentru a ne atrage atenţia. Părea nervos şi neobişnuit de nesigur pe sine. Ce-ar fi dacă aş urmări autobuzul cu maşina, şi Shaylin ar veni cu mine? Aş putea să o pun la curent pe drum cu unele lucruri, cum ar fi situaţia lui Rephaim şi toată chestia cu novicii roşii.

-Sarcina urmăritorilor este doar de-a urmări şi de a însemna, spuse Afrodita.

-Mda, şi novicii ar trebui însemnaţi cu o semilună albastră, după care să se schimbe sau să moară, replică el.

-Cred că e în regulă dacă Erik ne urmează, spuse Stevie Rae, lucru care mă surprinse, pentru că ştiam că nu este chiar o admiratoare a lui. Ce zici, Z?

Am ridicat din umeri.

-N-am nimic împotrivă. Erik încuviinţă uşor din cap şi, împreună cu Shaylin, se îndreptă spre maşina aflată în parcare.

-Mergem şi noi? întrebă Darius.

-Sigur, imediat ce ajunge aici şi şoferul nostru mereu binedispus, am răspuns. Darius zâmbi.

-Eu sunt ăla. I-am spus lui Christophe că mă ocup eu de-acum încolo de transportul de la depou la şcoală şi invers.

Nu am mai rezistat şi m-am uitat la Afrodita. Împietrise şi făcuse ochii mari cât cepele.

-Hei, Afrodita se întâlneşte cu un şofer de autobuz! spuse Shaunee. Şi Erin părea să aibă de făcut nişte comentarii inteligente, dar Afrodita se apropie periculos de mult de gemene.

-Darius nu este şofer de autobuz. Este Războinic Fiu al lui Erebus. Vă poate omorî, dar, cum are onoare şi este bun, nu o va face. Eu, pe de altă parte, nu am onoare şi nu sunt Războinic. Eu am să vă omor sau, cel puţin, am să vă scarmăn aşa de bine, că nu o să mai puteţi merge la următoarele reduceri de la Miss Jackson.

Gemenele traseră aer în piept pregătindu-se de răspuns, dar am intervenit rapid:

-În regulă, să ne întoarcem cu toţii la depou. Se pare că avem ceva de studiat.

Am înşfăcat-o pe Afrodita de braţ şi pur şi simplu am târât-o la autobuz. Se smuci din mâna mea, dar, când am început să urc scările, am văzut-o urmândumă. Apoi, o minge de blană portocalie mi se aruncă în braţe.

-Nala! am strigat, aproape scăpând-o pe jos din cauza surpizei. O, fetiţo! Mi-a fost atât de dor de tine! Am mângâiat-o şi am sărutat-o, şi ne-a buşit râsul când a început să strănute şi apoi să bodogănească cu glasul ei de bătrânică, mieunând chiar şi în timp ce torcea ca un motoraş.

În timp ce eu o alintam pe Nala, se auzi un scrâşnet îngrozitor din adâncurile autobuzului, şi, brusc, Afrodita mă îmbrânci strigând:

-Maleficent! Mami e aici! Părea că plouă cu blană albă. Copiii din autobuz îşi fereau picioarele şi braţele din calea celei mai urâte, mai imense şi mai oribile pisici din univers, care tropăia pe culoarul dintre scaune, scuipând şi miorlăind. Afrodita se aplecă, o luă în braţe şi începu să îi spună cât de frumoasă, de minunată şi de deşteaptă e.

-Pisica aia nu-i normală, spuse Kramisha, uitându-se cu coada ochiului peste umărul meu. Dar nici Afrodita nu-i normală, aşa că probabil se completează de minune. Privirea ei se plimbă de la Maleficent la Nala, care continua să mă bodogăne încetişor. De fapt, majoritatea mâţelor ăstora nu sunt normale.

-Majoritatea? Mi-am ridicat privirea peste capul îmblănit al Nalei, şi, după cum bănuisem, minilimuzina galbenă era plină de novici roşii şi de pisici. Când s-a întâmplat asta?

-Erau aici când am ajuns noi, zise Kramisha. Cum bine am spus, nu-s normali.

-Ăăă, OK. Presupun că asta înseamnă că depoul este cu adevărat noul nostru cămin, am zis, simţind pentru prima dată că acesta ar putea fi adevărul.

-Z, căminul este acolo unde eşti tu, replică Stark, întinzând mâna către mine şi scărpinând-o pe Nala pe creştet.

I-am zâmbit, şi am simţit cum căldura îmi umple sufletul -într-o asemenea măsură încât să mă facă să uit de ochii de culoarea pietrei lunii şi de faptul că oamenii din jurul meu continuau să moară…

Capitlul 10 Kalona

-Ce ai spus? tună Kalona în faţa corbului, care se făcu mic de frică.

-Rephaim essste om acum, repetă Nisroc. Fratele mai puţin evoluat, cel care scăpase de mânia creaturii ce îşi schimba forma, se mişcă neliniştit şi se ascunse în spatele lui.

Kalona se plimba nervos prin luminiş, printre adăposturile de vânătoare. Mai era ceva timp până la răsărit, dar corbii, cei care se întorseseră după căutarea fraţilor lor din zona rurală din Oklahoma, erau deja înghesuiţi în căsuţele din copaci, ascunzându-se, scăpând, furişându-se din calea unor ochi prea iscoditori. El stătuse acolo, privindu-l pe fiecare cum se întorcea, căutând ceva ce detesta să admită. Căutase ceva uman -un fiu cu care să vorbească, cu care să împărtăşească gânduri, să facă planuri. Dar fusese întâmpinat doar de nişte animale smiorcăite, laşe. "Rephaim era cel mai uman dintre toţi", se gândise Kalona pentru ceea ce părea a fi a mia oară, când Nisroc aterizase în luminiş cu un fiu în minus şi cu veşti incredibile despre un altul.

Kalona se întoarse spre Nisroc.

-Rephaim nu poate avea formă umană. Este imposibil! Este corb, la fel ca tine, la fel ca fraţii tăi.

-Zeiţa, sâsâi Nisroc. Ea l-a ssschimbat. Kalona fu copleşit de un sentiment ciudat, dulce-amărui. Nyx îi schimbase fiul din animal în om -îi dăruise forma unui băiat.

Îi iertase pe Rephaim? Cum se putea una ca asta? Aproape mut de uimire, nemuritorul bâigui: -Ai vorbit cu Rephaim? Nisroc îşi mişcă imensul cap de corb în sus şi în jos.

-Da.

-Şi chiar ţi-a spus că este în serviciul lui Nyx? -Da. Nisroc îşi plecă uşor capul în faţa tatălui lui, dar ochii îi străluceau cu viclenie. Pentru tine a refuzat să ssspioneze.

Kalona îl fulgeră cu privirea şi apoi se uită lung la corbul al cărui corp purta urmele bătăliei şi care se retrăsese inofensiv. Îşi dădu dintr-odată seama că în loc de doi fraţi se afla doar unul.

- -Deci ea şi Neferet au participat la bătălie? Kalona îl copleşi cu întrebări, blestemându-se în gând că trimisese făpturi neînsemnate pentru a fi martori la ceea ce ar fi trebuit să vadă cu ochii lui.

-Nu. Nu a fost nicio bătălie. Am zburat.

-Cu toate astea, spui că taurul era creatura lui Neferet.

-Da.

-Atunci este adevărat. Neferet s-a oferit taurului alb. Kalona începu din nou să patruleze nervos. Nu are idee ce forţe aduce la viaţă. Taurul alb este întunericul în cea mai pură şi mai puternică formă a sa.

Undeva în adâncul lui Kalona se trezi ceva, ceva ce nu mai ieşise la suprafaţă de la căderea lui. Pentru un moment, scurt cât o bătaie de inimă, vechiul Războinic al Zeiţei Nopţii, nemuritorul înaripat care îşi apărase Zeiţa împotriva atacului întunericului vreme de nenumărate secole, simţi dorinţa bruscă de a se duce la Nyx, de a o avertiza, de a o proteja.

Kalona înlătură impulsul ridicol aproape la fel de rapid pe cât îl simţise. Începu din nou să se plimbe nervos. Gândind cu glas tare, spuse:

-Deci Neferet are un aliat care o leagă de taurul alb, dar probabil îl deghizează în altceva la Casa Nopţii, căci altfel era imposibil să nu fi izbucnit până acum o mare bătălie.

-Da, creatura ei. Kalona ignoră comentariile repetitive ale lui Nisroc şi continuă să gândească cu glas tare.

-Rephaim a intrat în serviciul lui Nyx. Ea i-a dăruit formă umană. Îşi încleştă din nou dinţii. Se simţea trădat de două ori -de către fiul său şi de către Zeiţă. O rugase, de fapt o implorase, pe Nyx să îl ierte. Şi care fusese răspunsul ei? "Dacă vei fi vreodată vrednic de iertare, atunci să mi-o ceri. Dar nu mai înainte."

Amintirea trecerii sale prin Tărâmul de Dincolo şi imaginea lunară a Zeiţei îi provocară o durere teribilă în inimă. În loc să o simtă -să se gândească la ea, să acţioneze -, Kalona deschise porţile în faţa furiei care fierbea mereu mai jos de zăgazurile sufletului său. Pe măsură ce furia punea stăpânire pe el, spăla orice sentimente mai blânde, mai oneste.

-

Stevie Rae

Stevie Rae nu îl urmări, dar termină să se îmbrace. Se şterse la ochi înainte de a se îndrepta în direcţia opusă celei în care o luase Rephaim, spre centrul tunelurilor din depou -mica fundătură pe care o transformaseră în bucătărie şi în centru informatic. "Mountain Dew, se gândi în timp ce îşi înăbuşea un căscat. Am nevoie de ceva cafeină şi de zahăr."

Ocoli colţul şi le zâmbi somnoroasă lui Damien, lui Zoey, Afroditei şi lui Darius. Cei patru stăteau în jurul unei mese pline de cărţi, aflate în centrul bucătăriei.

-Sunt o grămadă de sucuri în frigiderul ăla, spuse Zoey, făcând un semn cu mâna către unul din cele două frigidere mari, alăturate.

-Nu numai cola? -Ai şi cola, ai şi un suc verde şi unul incolor. O, şi ceva suc de portocale, pentru că Kramisha afirmă că e sănătos, zise Z.

-Ceea ce e o prostie, spuse Afrodita, înainte de a deschide o sticlă de apă. Alege apa. Orice altceva îngraşă. Ei bine, cu excepţia sângelui. Făcu o pauză, şi chipul ei frumos se schimonosi dezgustat. Nu ştiu câte calorii are şi, din moment ce m-am "deznovicizat", nici nu vreau să mă gândesc la asta.

Stevie Rae deschise frigiderul şi se uită şocată la interiorul burduşit.

-De unde au apărut toate chestiile astea? Zoey oftă uşor.

-De la Kramisha. A spus că, în loc să se ducă la ora a treia, a făcut o "excursie" -Z făcu semnele citării în aer -în Utica Square, unde, din întâmplare, a dat peste nişte tipi care lucrau în tura de noapte şi aşezau marfa pe rafturi la băcănia lui Petty.

Stevie Rae se uită la Z de după uşa frigiderului.

-Aha. I-a vrăjit ca un vampir roşu? -În mod clar i-a vrăjit, spuse Damien. Tocmai de-aia au fost livrate toate alimentele astea aici. I-a convins chiar să aducă masa asta de la unul dintre standurile de degustat mâncare.

-Nu i-a mâncat, nu-i aşa? întrebă Stevie Rae, încrucişându-şi degetele la spate.

-Nu, dar nici nu i-a plătit, răspunse Afrodita. I-a făcut doar să acţioneze după bunul ei plac şi apoi să plece şi să uite totul. Cred că o iau cu mine la New York data viitoare când apare o nouă colecţie de haine.

-Nu, spuse Zoey. Nu. Apoi se uită la Stevie Rae. Te-ai trezit cu adevărat? Stark şi toţi novicii roşii, inclusiv domnişoara Kramisha Fă-i-să-Acţioneze-după-Bunul-Meu-Plac dorm neîntorşi.

Stevie Rae luă un suc Mountain Dew şi se trânti lângă ei la masă, căscând.

-Mda, cu greu. Aici jos este mai uşor să stai treaz în timpul zilei, dar, trebuie să vă spun, sunt al naibii de obosită. Stark a şi adormit?

-Nu am fost foarte apropiate, dar este dificil să accept faptul că a murit. Aşa că înţeleg ce vrei să spui.

-Şi asta mă face să mă simt mai bine, replică Damien. Faptul că voi înţelegeţi cum e să pierzi pe cineva de care ai fost apropiat. Îi zâmbi lui Stevie Rae. Deci răspunsul la întrebarea ta este că mă simt cât de bine aş putea să mă simt în asemenea circumstanţe.

-Bun. Următoarea întrebare! Sau mai bine să ne întoarcem la întrebarea iniţială, zise Afrodita. Ce făceau băieţii cu aripi în Casa Nopţii?

-I-a trimis Kalona. Veniseră să îi spună lui Rephaim că tatăl lui este gata să îl primească înapoi de îndată ce recunoaşte că a făcut o greşeală alegându-ne pe mine şi pe Zeiţă. Stevie Rae clătină din cap. Câteodată cred că acest Kalona e dea dreptul prost.

-Ce vrei să spui? întrebă Z.

-La naiba, Rephaim e iubitul meu oficial de mai puţin de o lună. Ai crede că taică-su ar aştepta măcar prima noastră ceartă înainte de a spune: "Vezi, ţi-am zis că ai făcut o greşeală".

-Şi care a fost, mai exact, răspunsul lui Rephaim? întrebă Darius.

-Ei bine, care crezi că a fost? Doamne, Dumnezeule, e încă aici. Stevie Rae simţi că se înfurie. Le-a spus să îi transmită lui Kalona că el nu a greşit şi că nu se întoarce. Punct. Sfârşit.

-Da, dar aşa e? întrebă Afrodita.

-Aşa e ce? replică ea.

-Acesta e oare sfârşitul? Nu are Kalona de gând să insiste, să încerce să îl facă pe Rephaim să vadă lumina sau, mă rog, ce-o vrea el să vadă?

-Şi ce dacă încearcă? Rephaim nu mai face parte din echipa lui. Nu a mai făcut parte de ceva vreme.

-Asta spui tu.

-Asta spune el! Stevie Rae simţi că era pe cale să explodeze. Asta spune şi tatăl lui. Asta spun şi fraţii lui. Asta spune până şi Nyx! Afurisita de Zeiţă însăşi şia făcut apariţia şi l-a iertat. Ce naiba trebuie să mai facă Rephaim pentru a vă dovedi şi vouă că s-a schimbat?

-Hei, nimeni nu spune că Rephaim trebuie să demonstreze ceva, zise Zoey, aruncându-i Afroditei o privire de tipul nu ne ajuţi deloc. Dar trebuie să ştim ce se petrece cu Kalona şi cu corbii.

-Z, nu se petrece nimic cu ei. Mă rog, cu excepţia faptului ca Rephaim suferă cu adevărat că afurisitul ăla de taur l-a omorât pe unul dintre ei. Pe bune, fraţii lui nu făceau altceva decât să stea de vorbă cu el. Şi-a făcut apariţia Dragon, evident supărat, dar asta o înţelegem cu toţii, din cauza Anastasiei. Cu toate astea, corbii doar s-au apărat. Despre Aurox ar trebui să ne punem întrebări.

-Mda, doar că nu putem avea parte de răspunsurile lui Aurox -aşa că trebuie să ne mulţumim cu ale lui Rephaim, replică Afrodita.

-V-am spus răspunsurile lui. Chiar dacă se simţea slăbită şi obosită, pentru că trecuse de mult ora răsăritului, Stevie Rae începu să primească automat forţă dinspre pământ. Nu e vorba că ar fi rănit-o cu adevărat pe Afrodită, dar tipa avea evident nevoie de o scatoalcă sănătoasă.

-Hei, ai început să străluceşti în nuanţe de verde, spuse Z.

-Ei bine, sunt ofticată! Stevie Rae îl văzu pe Darius apropiindu-se de Afrodita, lucru care o supără. Ştii ceva, Darius, trebuie să te controlezi. Suntem cu toţii în aceeaşi tabără, dar asta nu înseamnă că nu ne putem supăra unul pe altul, din când în când.

-Cred că înţelegem cu toţii asta. Nu-i aşa, Darius? spuse Damien pe cel mai calm şi mai liniştitor ton.

-Da, desigur, răspunse Darius. Afrodita pufni.

-Deci, în concluzie, Rephaim l-a refuzat pe Kalona, iar ai lui au fost simpli mesageri, zise Z. Aşa-i? -Cât se poate de adevărat, spuse Stevie Rae.

-OK, să trecem acum la problema cu Vederea Adevărată. Zoey se uită spre Damien. Vrei să ne faci un rezumat al informaţiilor pe care le-ai aflat?

-Da, dar nu e mare lucru. Există doar o referinţă scurtă în manualul pentru avansaţi. În esenţă, e un lucru rar, care nu s-a mai întâmplat de multă vreme. Cam de mai mult de două sute de ani. Este frustrant, pentru că nu există o documentaţie prea vastă despre asta, dar, din ceea ce am descoperit, se pare că un novice sau un vampir dăruit cu Vedere Adevărată -şi, apropo, de obicei este vorba despre vampiri -are capacitatea de a vedea adevărul despre oameni.

-Un dar neînsemnat şi foarte util, observă Afrodita.

-Aşa ai fi tentat să crezi, dar problema este că "văzul" este la fel de exact ca persoana care are acest dar, zise Damien.

-Adică? întrebă Zoey nedumerită.

-Ei bine, iată cum stau lucrurile: Shaylin trebuie să se priceapă să îşi folosească darul. Trebuie să înţeleagă ce vede şi să interpreteze exact, spuse Damien.

-Şi dacă nu o face înseamnă că vede doar o îngrămădeală de culori? întrebă Zoey.

-Mai rău, zise Damien. Pentru că Vederea Adevărată nu se reduce niciodată doar la o grămadă de culori. Ştim cu toţii că ea vede în sufletul persoanei. Clătină din cap. În manual erau fragmente despre cum poate fi Vederea Adevărată greşit înţeleasă şi folosită. Poate fi rău, foarte rău.

-Şi nu există un ghid de utilizare sau reguli, sau interdicţii? întrebă Z.

-Nimic. Este diferit pentru fiecare individ care posedă Vederea, zise Damien.

-Deci nu facem altceva decât să bâjbâim, spuse Stevie Rae, simţindu-se total copleşită. Din nou.

-Cred că asta depinde în totalitate de felul lui Shaylin de a fi, răspunse Damien.

-S-a împrietenit cu Erik, ceea ce nu e un semn bun, spuse Afrodita.

-Hei, unii dintre noi, care s-au împrietenit cu Erik, s-au dovedit a fi de treabă, spuse Zoey. Şi, în plus, o fată care îl poate vedea exact aşa cum este poate fi foarte bună pentru el.

Afrodita pufni.

-Dacă poate traduce corect ceea ce vede -sau cum ai vrea să-i spui chestiei ăsteia.

-Vreau să cred că poate, spuse Damien.

-Da, şi eu, zise Stevie Rae, dar se gândea, de fapt, la Rephaim şi la Kalona. "Te rog, Nyx, fă-l pe Rephaim să fie în stare să vadă adevărul." Şi trimise către cer o rugăciune înflăcărată, deşi tăcută, apoi ridică ochii şi întâlni privirea prietenei ei celei mai bune.

-Şi eu vreau să cred asta, spuse Zoey încet, de parcă ar fi putut citi gândurile lui Stevie Rae.

-Ei bine, şi eu vreau să cred că, atunci când am să ies din camera asta şi am să o iau pe hol, voi fi transportată instantaneu într-un apartament de la Ritz-Carlton, pe insula Grand Cayman. Înţeleg că restul aveţi probleme cu soarele, dar mie mi-ar prinde bine ceva distracţie şi puţină plajă. Afrodita luă o pauză şi îi zâmbi sexy lui Darius. Am eu grijă de partea cu plaja, dacă te ocupi tu de distracţie.

Stevie Rae se ridică şi căscă.

-Bine, înainte să începeţi să vorbiţi deocheat cu toţii, eu un să mă duc la culcare. Ne vedem cu toţii la amurg.

-Câh, şcoală, nu Ritz. De două ori câh, de fapt, spuse Afrodita. Zeiţă, mă bucur că mâine e vineri. Ridică dintr-o sprânceană blondă şi se uită la Zoey. Îţi promit că am să fac cumpărături serioase şi am să mă ocup de reamenajare în weekendul ăsta. Bătălia cu răul -cu întunericul sau cu ce-o mai fi -o să trebuiască să mai aştepte.

-Hei, dacă tot veni vorba despre camere, ştie cineva unde a cazat-o Erik pe Shaylin? întrebă Stevie Rae printre două căscături.

-În camera lui Elizabeth, cea fără nume de familie, zise Damien.

-Cam ciudat, comentă Stevie Rae.

-Nu e ca şi cum l-ar folosi, zise Afrodita.

-Mă duc la culcare, spuse Z. Noapte bună. Toată lumea îi ură noapte bună, dar Stevie Rae o urmări cum se îndrepta încet către vechea cameră a lui Dallas, pe care o luaseră ea şi Stark. Mergea cu paşi înceţi şi cu umerii căzuţi, de parcă s-ar fi chinuit să ducă o greutate mult prea mare.

Stevie Rae oftă. Ştia exact cum se simţea Z.

Capitolul 11 Lenobia

Lenobia adulmecă aerul. Amestecat cu mirosul de rumeguş, de piele, de nutreţ dulceag şi de cal mai era ceva -ceva ce semăna cu mirosul de fum şi care îi era vag cunoscut. O perie pentru ultima dată cu peria moale pe Mujaji -iapa ei favorită, un cal negru şi solid, de tracţiune -şi, lăsându-se ghidată de miros, ieşi din boxă. O luă pe holul lung şi larg, de-a lungul căruia se înşirau numeroase boxe încăpătoare. Nasul o conduse exact acolo unde se aşteptase să o conducă -în marea boxă a mânjilor, aflată aproape de camera harnaşamentelor. Mişcându-se încet, Lenobia îşi spuse că, de fapt, nu căuta să se furişeze. Se asigura doar că nu îi speria iapa.

Travis era cu spatele la ea. Cowboy-ul stătea în mijlocul boxei. Ţinea într-o mână un şomoiog de ierburi uscate care fumega. Cu cealaltă mână împrăştia fumul deschis la culoare în jurul şi deasupra lui. Bonnie, marea lui iapă Percheron, stătea în faţa lui, moţăind cu un picior ridicat. Dădu uşor dintr-o ureche când el se apropie de ea şi trecu ierburile fumegânde de-a lungul trupului ei imens. Merse de la Bonnie la culcuşul pe care şi-l făcuse în colţul îndepărtat al boxei, aplicându-i acelaşi tratament cu fum pe care îl aplicase şi iepei, şi lui însuşi. Lenobia se ascunse abia când el se întoarse să plece de lângă culcuş. Analizând ceea ce văzuse, Lenobia merse către uşa laterală a grajdului, se aşeză pe o bancă, respirând adânc în nemişcarea nopţii răcoroase, şi încercă să îşi facă ordine în gânduri.

Cowboy-ul dăduse foc la salvie. De fapt, Lenobia era destul de sigură că, după miros, era vorba despre salvie albă. "Excelentă pentru purificarea unui spaţiu" Dar de ce ar face asta un cowboy din Oklahoma?

Comportament uman? Ce ştia ea despre asta? Avusese doar contacte sporadice cu ei în ultimii… Lenobia căzu pe gânduri, învârtind inelul subţire din aur, cu smarald în formă de inimă, pe inelarul mâinii stângi. Ştia exact cât timp trecuse de când se aflase în preajma unui om, mai ales a unui bărbat -două sute douăzeci şi trei de ani.

Lenobia se uită la inelar. Nu era prea multă lumină. Zorii abia începuseră să schimbe cerul din negru în albastru-cenuşiu, şi aproape că putea vedea verdele pur al smaraldului. În această lumină, frumuseţea lui era iluzorie, umbroasă -la fel ca amintirea chipurilor din trecutul ei.

Lenobiei nu îi plăcea să se gândească la acele chipuri, învăţase cu mult timp în urmă să trăiască aici şi acum. Prezentul era, oricum, o provocare. Se uită spre răsărit şi îşi miji ochii în lumina care devenea tot mai puternică.

-Şi azi e o zi destul de fericită. Cai şi fericire. Cai şi fericire. Lenobia repetă cuvintele care îi fuseseră crez în viaţă timp de mai mult de două sute de ani. Cai şi fericire… -Şi pentru mine cele două lucruri merg doar împreună. Chiar în timp ce creierul Lenobiei procesa faptul că vorbise cowboy-ul şi că nu era vorba de o ameninţare teribilă, corpul ei se întoarse şi se ghemui în poziţie defensivă -şi se auzi şi ţipătul de luptă al iepei din interiorul grajdului.

-Ooo, uşurel, spuse Travis, ridicându-şi mâinile pentru a-i arăta că sunt goale, după care făcu un pas înapoi. Nu am vrut să… Lenobia îl ignoră, îşi plecă uşor capul, trase adânc aer în piept şi zise: -Nu e niciun pericol. Sunt bine. Dormi, frumoasa mea. Apoi îşi ridică privirea, şi ochii ei cenuşii îl fulgerară pe bărbat. Să ţii minte: nu te furişa niciodată în spatele meu. Niciodată.

-Da, doamnă. Mi-am învăţat lecţia, deşi nu am intenţionat să mă furişez. Nu m-am gândit că o să fie vreun vampir pe aici, la ora asta din zi.

-Nu luăm foc de la razele soarelui. E un mit. Lenobia se întrebă dacă el ar trebui să ştie că, de fapt, vampirii şi novicii roşii fix asta păţeau, dar răspunsul lui o făcu să îşi piardă şirul gândurilor.

-Da, doamnă. Ştiu. Şi mai ştiu şi că lumina soarelui este neplăcută pentru dumneavoastră, de aceea am crezut că am să fiu singur dacă aş ieşi aici şi aş… ei bine, fuma asta -Travis luă o pauză şi scoase un trabuc subţire din buzunarul din faţă al jachetei lui de piele cu franjuri -singur şi aş privi răsăritul. Nici nu v-am văzut stând acolo până când nu aţi vorbit.

Zâmbetul lui era fermecător şi îi încălzea privirea, dând ochilor lui o sclipire care îi transforma din căprui obişnuit într-o nuanţă mai deschisă -ceva ce Lenobia nu observase până atunci. Văzându-i, simţi cum stomacul i se strânge ghem. Îşi feri rapid privirea şi se strădui să se concentreze pentru a-i înţelege vorbele.

-Cuvintele tale despre cai şi fericire m-au făcut să vorbesc fără să mă gândesc prea mult. Data viitoare am să-mi dreg glasul sau am să tuşesc, sau am să fac altceva înainte.

Simţindu-se straniu de tulburată, Lenobia îi puse prima întrebare care îi veni în minte:

-Cum se face că ştii atâtea lucruri despre vampiri? Ai avut vreun prieten vampir? Zâmbetul i se lărgi.

-Nu, nimic de genul ăsta. Ştiu câteva lucruri pentru că mamei îi plăceaţi.

-Eu? Mama ta mă cunoaşte? El clătină din cap.

-Nu, doamnă. Nu mă refeream la dumneata. Mă refeream la vampiri în general. Vedeţi, mama a avut o prietenă care a fost însemnată în copilărie. Au păstrat legătura; îşi scriau scrisori -multe scrisori. Şi au continuat să îşi scrie până în ziua în care mama a murit.

-Îmi pare rău pentru mama ta, spuse Lenobia, simţindu-se stingheră. Oamenii trăiau atât de puţin. Puteau să moară atât de uşor. Era ciudat că aproape uitase lucrul ăsta. Aproape.

-Mulţumesc. A avut cancer. S-a stins repede. Au trecut deja cinci ani. Travis se uită spre soarele care răsărea. Momentul ei preferat al zilei era răsăritul. Atunci îmi place să-mi amintesc de ea.

- -Şi care ar fi răspunsul mamei tale la această întrebare? -Ar spune că Willow i-a scris multe despre Nyx şi că Zeiţa nu a părut prea supărată. Evident, eu şi Willow nu ne scriem şi nu am mai auzit de ea de când a venit la înmormântarea mamei, dar atunci părea destul de sănătoasă şi clar nu fusese trasă de urechi de Zeiţă.

-Willow? -A făcut parte din generaţia anilor 1960. Numele mamei de botez era Rain. Primesc un răspuns sau nu?

-Am să-ţi răspund dacă îmi răspunzi şi tu, în schimb, la o întrebare.

-S-a făcut, spuse el.

-Darul pe care l-am primit de la Nyx este afinitatea faţă de cai. Nu le pot citi, propriu-zis, gândurile, exact aşa cum nici ei nu le pot citi pe ale mele, dar îmi transmit imagini şi emoţii, mai ales caii de care mă simt foarte legată, cum e iapa mea, Mujaji.

-Şi aţi primit chestii din astea, imagini şi altele de genul asta, de la Bonnie despre mine?

Lenobia se forţă să nu zâmbească văzându-i nerăbdarea.

-Da. Te iubeşte destul de mult. Ai avut mare grijă de ea. Are o minte interesantă, iapa ta Percheron.

-Aşa e -cu toate astea, e aşa încăpăţânată uneori. Lenobia zâmbi.

-Dar niciodată răutăcioasă, nici măcar atunci când uită că are aproape o tonă şi e cât pe ce să calce peste oameni.

-Ei bine, doamnă, cred că Bonnie va călca şi peste vampiri, dacă i se oferă măcar jumătate de ocazie.

-Am să ţin minte asta, zise ea. Şi acum întrebarea mea: De ce-ai dat foc la ierburi?

-Oh, ai văzut? Ei bine, doamnă, tatăl meu este în parte Muscogee, trib pe care probabil îl ştii mai bine sub numele de indieni Creek. Am luat o parte din obiceiurile lui -afumatul unui loc nou este unul dintre ele. Se opri şi pufni în râs. Şi eu care mă gândeam că ai să mă întrebi de ce am acceptat slujba asta.

-Răspunsul ăsta l-am primit deja de la Bonnie. Se bucură să îl vadă făcând ochii mari de surpriză.

-Ai spus că nu poţi auzi gândurile cailor.

-Am mai aflat de la Bonnie că ai tot călătorit, fără pauză, de ceva timp. Asta îmi spune că noi suntem doar următorul pas din călătoria vieţii tale.

-Şi îi convine situaţia? Vreau să zic, nu are de suferit, nu-i aşa? Un pic din căldura cowboy-ului i se strecură în vene şi îi pulsă în corp.

-Iapa ta e bine. E fericită câtă vreme este cu tine. El îşi dădu pălăria pe ceafă şi se scărpină pe frunte.

-Ei bine, mă simt uşurat. Mi-a fost greu să mă aşez de la moartea mamei. Ferma, pur şi simplu, nu mai e aceeaşi fără… Nu departe de ei, liniştea dimineţii fu spartă de zgomot de motoare şi de strigăte.

-Ei, ce naiba? -Nu am idee, dar am să aflu. Lenobia se ridică şi o porni cu paşi mari către sursa haosului. Observă că Travis mergea alături de ea. Se uită lung la el. Când te-a intervievat Neferet, s-a întâmplat cumva să menţioneze că în Casa Nopţii au avut loc de curând nişte lucruri destul de grave? -Nu, doamnă, spuse el.

-Ei bine, s-ar putea să vrei să te mai gândeşti dacă accepţi slujba asta. Dacă eşti în căutarea liniştii, locul ăsta nu este pentru tine.

-Nu, doamnă, repetă el. Nu am fugit niciodată de o luptă. Nici nu le caut cu tot dinadinsul, dar, când mă găsesc, nu fug de ele.

-Păcat că voi, cowboy-ii, nu mai purtaţi arme, mormăi ea. Travis se lovi uşor peste buzunar şi zâmbi sumbru.

-Unii dintre noi mai poartă, doamnă. Oklahoma are bunul-simţ de a mai permite acest lucru.

Ochii ei se măriră un pic de uimire.

-Sunt bucuroasă să aud asta. Un mic sfat: dacă are aripi ca de pasăre, dar ochi roşii care par de om, pregăteşte-te să-l împuşti.

-Nu glumiţi, nu-i aşa? -Nu. Urmară împreună zgomotul, înconjurând campusul care se lumina, şi se apropiară de terenul central al şcolii. Când ajunseră pe frumoasa peluză centrală, încetiniră amândoi şi apoi se opriră. Lenobia clătină din cap.

-Nu-mi vine a crede.

-Nu vreţi să-i împuşc, nu-i aşa? Ea se încruntă.

-Nu încă, nu.

Apoi o luă spre caravana de camioane, maşinării şi echipamente de întreţinere a peluzei şi spre un grup de bărbaţi şi i se alătură unei femei-vampir cu ochii înceţoşaţi, cu părul încâlcit, abia ridicată din pat, care părea extrem de furioasă şi care se certa cu toţi cei de faţă.

-Eşti surd sau prost? Am zis că nu vă atingeţi de pământul meu şi, mai ales, să nu vă atingeţi de pământul meu la ora asta ridicolă din zi, când profesorii şi elevii încearcă să doarmă.

-Gaea, ce se întâmplă aici? Lenobia o apucă de braţ, pentru că părea gata să se arunce la amărâtul acela de individ dezorientat, care ţinea în mână un clipboard şi care avusese ideea nefericită de a face un pas în faţă, dezvăluindu-şi calitatea de conducător al grupului. Se uita la Gaea cu un amestec de oroare şi de uimire -lucru pe care Lenobia putea să-l înţeleagă. Gaea era înaltă, suplă şi neobişnuit de atrăgătoare, chiar şi pentru un vampir. Ar fi putut fi un model de foarte mare succes, dacă nu s-ar fi mulţumit ca, în schimb, să aibă grijă de pământ.

-Bărbaţii ăştia! Gaea abia reuşi să rostească acest cuvânt, de parcă ar fi avut un gust neplăcut. Cum au apărut, au şi început să-mi atace pământul.

-Uite ce e, domniţă, după cum v-am mai zis, am fost angajaţi ieri să furnizăm servicii de îngrijire a peluzei la Casa Nopţii. Nu am atacat nimic -tundeam iarba.

Lenobia îşi stăpâni un strigăt de frustrare. În schimb, îl întrebă pe bărbat: -Şi cine v-a angajat? Acesta se uită în jos, în clipboard.

-Numele pe care mi l-a dat şeful este Neferet. Dumneavoastră sunteţi? Lenobia clătină din cap.

-Nu, dar este numele Marii noastre Preotese. Se întoarse spre cea care avea grijă de pământ. Gaea, nu ai fost anunţată că Neferet are de gând să angajeze oameni care să lucreze la Casa Nopţii?

-Ba asta am fost anunţată. Dar nu mi s-a spus că oamenii vor uzurpa poziţia mea.

"Bineînţeles că nu ai fost anunţată, se gândi cu amărăciune Lenobia, Neferet nu a vrut să ne putem pregăti pentru ceea ce are de gând să facă, şi tu eşti la fel de grijulie cu iarba, arbuştii şi florile tale cum sunt eu cu caii mei, lucru de care extrem de manipulatoarea noastră Mare Preoteasă este foarte conştientă." Lenobia clătină din cap, enervată de faptul că Neferet le dăduse şah-mat.

-Nu, Gaea, explică ea cu cel mai rezonabil ton cu putinţă. Nu îţi este uzurpată poziţia. Eşti ajutată.

Lenobia văzu în ochii femeii lupta care se dădea în sufletul ei. Evident că şi ea, la fel ca Lenobia, nu dorea deloc ajutorul oamenilor, dar nerespectarea unui edict dat de Marea Preoteasă şi aprobat de Înaltul Consiliu al Vampirilor ar fi putut crea disensiuni în şcoală.

Iar vechiul adevăr al vampirilor era că nu trebuiau să arate în faţa oamenilor că există disensiuni între ei.

-Da, bine, văd asta. Lenobia se relaxă puţin când văzu că Gaea alesese să urmeze vechiul adevăr al vampirilor în defavoarea mândriei şi a puterii.

-Am fost pur şi simplu prinsă pe picior greşit. Mulţumesc, Lenobia, că m-ai ajutat să văd problema mai clar. Apoi se întoarse către bietul bărbat şi către muncitorii care îşi frângeau mâinile nervoşi în spatele lui. Gaea zâmbi, şi Lenobia urmări cum chipurile bărbaţilor se relaxară şi ochii li se măriră uimiţi în timp ce forţa completă a frumuseţii ei îi lovea din plin. Îmi cer scuze pentru confuzia iniţială. Se pare că a fost o greşeală de comunicare. Haideţi să discutăm exact în ce va consta munca voastră şi cum ar fi mai bine… Lenobia se retrase pe nesimţite, în timp ce Gaea se lansă într-o explicaţie detaliată despre sincronizare, tunderea ierbii şi fazele lunii. Travis îşi potrivi din nou pasul cu al ei.

Îşi drese grasul.

Fără să se uite la el, Lenobia spuse: -Dă-i drumul! Spune ce ai de spus.

-Ei bine, doamnă, mi se pare că sunt cam multe confuzii în ceea ce priveşte locurile de muncă în şcoala asta.

-Şi mie mi se pare la fel, zise Lenobia.

-Şefa dumitale nu pare să fie… -Neferet nu este şefa mea, îl întrerupse Lenobia.

-În regulă. Reformulez. Se pare că şefa mea a făcut o groază de angajări fără să le spună despre ce e vorba şi oamenilor care sunt cei mai afectaţi de aceste angajări. Aşa că, mă întreb, are chestia asta ceva de-a face cu perioada grea despre care mi-aţi vorbit înainte?

-Este posibil, spuse Lenobia. Ajunseseră deja la poarta principală care ducea către grajduri. Se opri şi se întoarse cu faţa către Travis. Ar trebui să te obişnuieşti să nu mai fii luat prin surprindere de confuzie şi de haos. Putem avea parte de amândouă pe aici.

-Dar nu o să primesc detalii. Am dreptate? -Ai, spuse Lenobia. Travis îşi împinse pălăria spre ceafă.

-Ce-aţi zice dacă aţi mai dezvolta subiectul păsărilor ălora cu ochi roşii? -Corbii, replică Lenobia. Aşa li se spune. Caii nu îi plac, lor nu le plac caii. Au provocat probleme pe aici, în ultima vreme.

-Ce sunt? întrebă Travis. Lenobia oftă.

-Nu sunt nici oameni, nici păsări, nici vampiri.

-Ei bine, doamnă, se pare că nu sunt buni. Să trag dacă se apropie de cai? -Trage dacă îi atacă pe cai. Lenobia îi întâlni privirea şi nu îşi feri ochii. Regula mea generală este: "Mai întâi protejează caii, întrebările mai târziu".

-O regulă bună, admise Travis.

-Aşa cred şi eu. Lenobia îşi întoarse capul în direcţia grajdurilor. Ai tot ce-ţi trebuie acolo?

-Da, doamnă. Nici eu, nici Bonnie nu avem nevoie de mare lucru. Se opri, apoi adăugă: Să-mi schimb programul de somn, ca să coincidă cu al dumitale?

-Ei bine, voi dori să îţi schimbi programul de somn, dar pentru a coincide cu programul întregii şcoli, nu doar cu al meu, spuse Lenobia repede, întrebându-se de ce cuvintele lui o făcuseră să se simtă jenată. Şi ai să fii surprins de cât de repede se va adapta Bonnie cu schimbarea dintre zi şi noapte.

-Şi eu, şi Bonnie am avut parte de destule drumeţii nocturne.

-Bun, atunci sunteţi deja un pic pregătiţi pentru schimbare. Urmă un moment de stânjeneală, când amândoi stătură pur şi simplu pe loc, după care Lenobia spuse: A, apartamentul meu e acolo, sus. Arătă către cel de al doilea etaj înalt, de deasupra grajdului. Restul profesorilor stau acolo. Lenobia îşi întoarse bărbia către clădirea principală a campusului. Prefer să fiu mai aproape de cai.

-Se pare că suntem amândoi pe aceeaşi lungime de undă, cel puţin într-o privinţă.

Ea ridică din sprâncene, într-o întrebare tăcută. Travis zâmbi.

-Preferăm caii. Îi deschise uşa. Lenobia intră în grajd şi merseră unul lângă altul până când ajunseră la scara care ducea la nivelul superior.

-Presupun că o să ne vedem din nou la apus, zise ea. Travis o salută ridicându-şi pălăria.

-Da, doamnă. Noapte bună.

-Noapte bună, spuse Lenobia şi apoi urcă grăbită scara, simţindu-i privirea urmărind-o multă vreme după ce dispăru din faţa lui.

Capitolul 12 Aurox

Aurox îşi urmări Preoteasa din clădirea profesorilor, în lumina crepusculară. Deşi era iarnă, iar lumina era lipsită de căldură, şi, ca să spunem adevărul, şi de intensitate, se chirci, de parcă ar fi durut-o ceva. O privi cum îşi trage şi mai mult pe cap gluga pelerinei sale verzi, astfel încât să-i acopere cu totul faţa.

-Raze de soare! Rostite de Neferet, cuvintele păreau a defini cova oribil. Am să-i fac să plătească pentru că m-au obligat să parcurg drumul ăsta în lumina soarelui. Se uită urât la el, înainte de a-şi pune nişte ochelari de soare închişi la culoare, cu lentile tip oglindă. De fapt, tu ai să-i faci să plătească în locul meu.

-Da, Preoteasă, spuse el automat. Cu un aer de stăpână, se îndreptă spre maşina neagră, mare, pe care o comandase pentru a-l învăţa să conducă, şi se opri în faţa portierei, aşteptând ca el să o deschidă, ceea ce el făcu imediat. Aurox observă că, până şi în timpul zilei, Neferet arunca o umbră supranatural de întunecată. "Întunericul merge mereu alături de ea", se gândi el.

După ce vehiculul porni, ea apăsă un buton din oglinda retrovizoare şi se auzi o voce:

-Da, Neferet, unde să te ducă Onstar azi? -Liceul Will Rogers, Tulsa, Oklahoma, spuse ea, răspunzând vocii, apoi îi ordonă lui: Urmează-le indicaţiile întocmai.

-Da, Preoteasă -asta era tot ce i se cerea să spună. Din momentul în care parcase în faţă, Aurox găsise că edificiul din cărămidă şi din piatră deschisă la culoare era plăcut vederii. O urmă pe Neferet înăuntru, intrând în primul dintre holurile sale largi şi strălucitoare, şi fu luat prin surprindere de senzaţia pe care i-o dădea acel loc. Era, cumva, ca şi cum clădirea avea conştiinţă. Avea ceva ce semăna cu înţelepciunea şi cu puterea de a asculta, lucru pe care Aurox îl găsi surprinzător de liniştitor.

Dar cum se putea aşa ceva? Cum ar fi putut o clădire să îl facă să simtă ceva? Se întâlniră doar cu un paznic mai în vârstă. Acesta se apropiase de Aurox şi de Neferet, mergând încet şi şchiopătat, mai mult curios şi politicos decât precaut.

-Vă pot ajuta cu ceva? -Da, şcoala are o zonă subterană? Un subsol sau un sistem de tuneluri? întrebă Neferet, dându-şi jos gluga şi scoţându-şi ochelarii de soare.

Gardianul făcu ochii mari în faţa frumuseţii ei, apoi îşi fixă privirea pe tatuajul ei de culoarea safirului.

-Avem nişte tuneluri vechi la subsol, dar nu au mai fost folosite din vremea adăposturilor antiaeriene. Adică, în afară de momentele în care au servit drept ascunzătoare pentru tornadele ocazionale. De ce… -Cum se ajunge la ele? i-o tăie scurt Neferet.

-Îmi pare rău, îmi trebuie permisiunea celor de la administrativ pentru orice… -Nu va fi nevoie. De data aceasta, îşi însoţi cuvintele cu un zâmbet seducător. Pur şi simplu, adun informaţii istorice despre clădirea şcolii. Tunelurile sunt accesibile în continuare, nu-i aşa?

Bărbatul părea la fel de uimit de întrebarea ei pe cât era de fermecat de zâmbetul ei.

-O, da. Este uşor de ajuns la ele. Trebuie doar să mergeţi pe holul principal, până după bibliotecă. Făcu un gest către dreapta lor. Sunt nişte scări pe colţ, la intersecţia cu celălalt hol. Coborâţi un etaj. Accesul se face printr-o cameră de muzică veche, pe la jumătatea drumului prin următorul hol, pe dreapta. Am chiar aici cheia universală. Nu cred că va fi nicio problemă dacă vă las să aruncaţi o privire. Nu e ca şi cum ar avea loc cursuri în momentul acesta sau… -Imobilizează-l, dar nu-l omorî, ordonă Neferet. A, şi dă-mi cheia aia. Aurox îl lovi destul de tare cât să-l facă să-şi piardă cunoştinţa. Nu credea că bătrânul era mort, dar nu era nici sigur. Nu avea timp să verifice. Îi dădu lui Neferet cheile zornăitoare, şi aceasta începu să alerge în direcţia pe care i-o indicase imprudent bărbatul. Se opri când ajunse la încăperea mare din stânga lor şi se uită în geamurile uşilor închise. Aurox făcu acelaşi lucru. Era o cameră elegantă. Lustre mari, decorative, atârnau deasupra meselor şi a rafturilor cu cărţi.

Era ciudat că Aurox percepea un sentiment de aşteptare din interiorul ei.

-Biblioteca, spuse ea. Toată arhitectura asta Art Deco este irosită pentru nişte adolescenţi. Neferet respinse frumuseţea şi măreţia clădirii. Făcu un semn cu capul spre holul care se vedea în faţa lor. Acesta este drumul corect.

Aproape Îşi croiră drum mai departe, prin clădirea cufundată în tăcere, iar holul deveni din ce în ce mai întunecat. Umbrele din jurul lui Neferet se tulburară în momentul în care ea se opri în faţa unei uşi cu note muzicale pictate pe ea.

-Aici e, spuse ea şi deschise uşa, păşind într-o încăpere mizeră, care mirosea a praf şi a stătut.

La stânga era o cameră plină de stative de metal şi de scaune. În faţa lor, o zonă aglomerată ducea spre şi mai mult întuneric. Neferet ezită şi scoase un sunet de frustrare.

-Mă plictiseşte căutatul. Neferet ridică mâna dreaptă, apăsă cu unghia ascuţită a degetului mijlociu în palmă, făcându-şi o rană care începu să sângereze.

-Către cei roşii, vă poruncesc să-mi arătaţi drumul; sângele meu vă va fi plată cu duiumul.

Fascinat, Aurox privi cum întunericul era descătuşat din umbrele de sub şi din jurul lui Neferet, precum şi din colţurile camerei. Viţe neliniştite se târau către ea. I se împleteau în jurul corpului, i se târau pe piele spre sângele care îi băltea în palmă. Întunericul se hrănea prin acel loc, făcând-o pe Neferet să tremure şi să geamă de parcă ar fi durut-o, cu toate că Preoteasa nu îşi strânse palma. Nici nu făcu vreun pas înapoi.

Îl făcea pe Aurox să simtă. O parte din el era emoţionată, pentru că simţea că se apropia o bătălie şi aştepta nerăbdător furia şi forţa pe care aceasta avea să le aducă. Dar o altă parte din el simţea repulsie. Întunericul pulsa în jurul lui Neferet, răuvoitor, lipicios şi periculos. Aurox îşi cântărea sentimentele contradictorii, când Neferet se scutură de tentaculele ca de caracatiţă şi îşi linse rănile ca să i se închidă.

Nu vă veţi mai adăpa. Drumul îmi veţi arăta. Versurile cântate ale vrăjii lui Neferet se învolburară cu putere pe lângă Aurox, care se cutremură în timp ce întunericul se strecură şi dispăru, lăsând în urma lui o dâră subţire, ca o panglică, mai neagră decât o noapte cu lună nouă.

-Vino, spuse Neferet. Aurox făcu întocmai cum i se poruncise. Urmară panglica pe holul aparent părăsit, care începu să coboare din ce în ce mai mult, ca un tunel. În cele din urmă, ajunseră într-un spaţiu mai larg, care se termina cu o fundătură. Aici Neferet se opri.

Aurox le simţi mirosul înainte să îi vadă. Parfumul lor era infam, putred, murdar. "Moarte, se gândi. Mirosul morţii." -Inacceptabil, mormăi Neferet furioasă. Cu totul inacceptabil. Intră în camera subterană, merse către perete şi apăsă pe un întrerupător. Un singur bec golaş aruncă o lumină galbenă, bolnăvicioasă.

Aurox îşi zise că arăta ca un cuib. Saltelele erau stivuite unele peste altele. Corpurile erau ghemuite unul în altul, sub pături. Unii erau dezbrăcaţi. Alţii erau îmbrăcaţi. Era greu de văzut unde se termina unul şi unde începea altul. Un cap se ridică. Tatuajele vampirului erau roşii şi semănau remarcabil de bine cu tentaculele întunericului care îi conduseseră la el. Privirea îi era crudă. Vocea furioasă.

-Kurtis, ocupă-te de oricine ar fi cei care ne deranjează. O movilă de mari dimensiuni se mişcă leneş şi o frunte lată şi groasă apăru din celălalt colţ al cuibului. Acesta avea o semilună roşie pe frunte -era novice.

-Abia dacă s-a luminat. Electrocutează-i sau altceva şi… -Şi ce? Vocea lui Neferet era rece ca gheaţa. Kurtis, erai prost şi cu ifose înainte de a muri. Acum eşti prost, ai ifose şi puţi. Neferet se uită la Aurox. Lipeşte-l de perete! Aurox porni să îndeplinească porunca, dar fără grabă, dându-i novicelui timp ca să simtă frica. Aurox se hrănea cu această frică şi, în timp ce trupul i se transforma, metamorfozându-se, devenind altceva, ceva mult mai puternic, frica novicelui se schimba, se transforma, devenea o teroare delicioasă. Cu un răget, Aurox ridică băiatul din cuibul lui şi îl izbi de perete. Se auzi o pocnitură îngrozitoare, şi băiatul nu se mai mişcă.

-Ua! Ua! Stai puţin. Neferet! Nu am ştiut că eşti tu. Vampirul roşu se ridică, fără cămaşă, cu mâinile întinse, cu faţa către Preoteasă.

Aurox îi simţea frica. Era plăcut. Făcu un pas către vampir. Copitele lui bocăniră pe podeaua rece din ciment.

-Opreşte-te deocamdată, Aurox, îi porunci Neferet. Îi întoarse spatele şi se concentră asupra vampirului şi asupra cuibului său. Chiar credeai că ai să te poţi ascunde de mine, Dallas?

-Nu mă ascundeam de tine! Nu ştiam ce să fac -unde să te găsesc.

-Nu mă minţi. Glasul lui Neferet deveni mai dulce, şi, în acea dulceaţă, Aurox simţi un pericol negru, fără sfârşit. Să nu mă minţi niciodată.

-Bine, bine. Scuze, zise vampirul grăbit. Presupun că, pur şi simplu, nu m-am gândit.

Cuibul de novici se agitase, trezindu-se, în timp ce vampirul lor şi Neferet vorbeau, şi acum Aurox le putea vedea chipurile, cu ochii măriţi de groază, uitându-se când la Neferet, când la el.

Îşi dorea aşa de mult să strivească acele chipuri sub copite… O tuse ca un horcăit se auzi din cuib. Neferet rânji.

-Câţi sunteţi aici? -După depou, când Zoey şi cretinii ei s-au luptat cu noi, au mai rămas zece lângă mine. Se uită lung la Kurtis. Şi el.

-Nu e mort. Încă, sublinie Neferet. Aşadar, sunt unsprezece novici şi un vampir. Câţi dintre novicii tăi au început să tuşească?

Dallas ridică din umeri. -Doi, poate trei. -Sunt prea mulţi. Trebuie să stea în preajma vampirilor, altfel vor muri. Din nou, adăugă ea cu un zâmbet crud.

Dinspre cuibul novicilor, Aurox fu lovit de un nou val de frică. Scrâşni din dinţi, luptându-se cu tentaţia de a se hrăni cu teama lor.

-Ai să ni te alături? Aşa cum ai mai făcut-o? -Nu. Mi-am schimbat planurile. Este momentul să mi te alături tu. Să vă alăturaţi cu toţii.

-Vrei să spui în Casa Nopţii? Este imposibil. Nu mai suntem ce eram şi nu vrem să… -Ceea ce vreţi voi nu mă priveşte dacă nu vă supuneţi mie. Şi, dacă nu vă supuneţi, veţi muri.

Vampirul păru că se îndreaptă de spate. Furia lui ardea mai cu forţă, la fel ca becul stingher din tavan.

-Nu am să mor. M-am Schimbat deja. Poate unii dintre ei da, făcu un semn către novicii care se ghemuiseră toţi în jurul picioarelor lui, dar aş spune că e vorba despre supravieţuirea celui mai puternic.

-Nu eşti la fel de deştept pe cât îmi aminteam, Dallas. Aşa că lasă-mă să vorbesc mai pe şleau, astfel încât să înţelegi şi tu: dacă tu şi novicii tăi nu vă supuneţi, tu vei fi primul care va muri. Creatura mea te va ucide. Acum. Sau oricând îi voi da poruncă. Alege.

Lumina becului slăbi în intensitate.

-Aleg să mă supun ţie, zise Dallas.

-Înţeleaptă alegere. Vreau să vă aranjaţi şi să vă întoarceţi în Casa Nopţii la timp pentru cursurile din noaptea asta.

-Dar cum… -Folosiţi duşurile de la şcoală ca să scăpaţi de putoare. Furaţi haine. Haine curate. Sau cumpăraţi-le. La şapte jumătate, chiar înainte de începerea orelor, un autobuz al Casei Nopţii vă va aştepta în josul străzii, la intrarea de est a Universităţii din Tulsa. Vă veţi urca în el. Vă veţi relua cursurile. Veţi dormi în Casa Nopţii. Neferet făcu o pauză, dând din mână cu dispreţ. Am să acopăr ferestrele sau am să deschid un subsol -sau ceva de genul ăsta. Dar veţi locui în Casa Nopţii.

-Şi cum ne vom potoli foamea? -Cu grijă. Şi ce nu veţi putea potoli cu grijă, veţi ţine sub control, cel puţin până când lumea se va schimba şi va putea să vă accepte nevoile.

-Nu înţeleg! De ce ne vrei acolo? -Rephaim, corbul pe care nu ai reuşit să îl omori în niciuna dintre încercările tale, a primit în dar forma umană în timpul nopţii şi s-a împrietenit cu Stevie Rae. Are permisiunea să participe la cursurile din Casa Nopţii, împreună cu Afrodita şi cu ceilalţi novici roşii -novicii roşii ai lui Stevie Rae.

-Şi se presupune că ar trebui să mă duc la şcoală cu el? Şi cu ea? Împreună? Becul sclipi din nou mai puternic.

-Îi urăşti, nu-i aşa? -Da.

-Bun. Tocmai de aceea te vreau acolo -vă vreau pe toţi acolo.

-Pentru că îi urâm? -Nu, din cauza a ceea ce va provoca ura voastră, controlată de mine, spuse ea.

-Şi ce anume va provoca? întrebă el. Neferet zâmbi.

-Haos. Plecară la scurtă vreme după ce Neferet îl instrui pe vampirul pe nume Dallas în legătură cu modalităţile în care acesta putea sau nu să provoace haos. Din câte se părea, scopul lui semăna foarte mult cu scopul pentru care fusese creat Aurox -Neferet comanda şi controla violenţa acestuia şi se asigura că îi era supus. Nu trebuia să ucidă -încă. Şi mereu, mereu, exista intenţia ascunsă de a sădi vrajbă, neînţelegere şi ură. Aurox înţelegea. Aurox se supunea. Când Neferet îi porunci să controleze bestia din el, el se supuse şi o urmă afară din cuibul putred, apoi de-a lungul coridoarelor reci şi curate ale şcolii.

La uşa din faţă, paznicul cel bătrân zăcea în locul unde îl lăsase Aurox.

-Trăieşte? întrebă Neferet. Aurox îl atinse.

-Da. Neferet oftă.

-Presupun că aşa e mai bine, deşi există un mic inconvenient. Va trebui să te întorci la subsol şi să-i spui lui Dallas că vreau să şteargă memoria bătrânului. Spune-i să-i sădească ideea că a fost rănit în timp ce şcoala era jefuită. Se lovi uşor cu degetele de bărbie, gândindu-se, şi se uită de-a lungul holului, la vitrinele din sticlă care adăposteau diverse exponate şi către biblioteca de dincolo de ele, cu rândurile ei ordonate de cărţi şi cu corpurile de iluminat strălucitoare şi minunat decorate. Nu, am o idee mai amuzantă. Spune-i lui Dallas să îl facă pe om să creadă că a fost rănit în timp ce şcoala era vandalizată. Apoi, când te întorci, vreau să spargi vitrinele şi să distrugi biblioteca. Fă-o repede. Am să aştept afară. Şi nu îmi place să fiu lăsată să aştept.

-Da, Preoteasă, zise el.

-După cum am mai spus, arhitectura asta e irosită pe nişte adolescenţi umani…

Izbucni în râs şi părăsi clădirea. Aurox refăcu în grabă drumul înapoi, către vizuina subterană. De îndată ce îl zări, vampirul se ridică şi veni în faţa lui, aşezându-se între Aurox şi haita de novici. Braţul soios al vampirului roşu se ridică pentru a se odihni pe o cutie de metal fixată în peretele de ciment. Aurox simţi energia care bubuia acolo, fierbea, aşteptând să îşi îndeplinească menirea. Ce vrei? întrebă Dallas.

-Neferet m-a trimis cu o nouă poruncă pentru tine. Dallas îşi luă mâna de pe cutia metalică.

-Ce vrea de la mine? -Aproape de intrare paznicul şcolii zace inconştient. Preoteasa nu vrea ca el să îşi aducă aminte de prezenţa noastră aici. În schimb, acesta va trebui să creadă că a fost atacat de vandali.

-Mda, bine. Mă rog, spuse Dallas, apoi, înainte ca Aurox a plece, întrebă: Hei, tu ce naiba mai eşti?

Întrebarea îl prinse pe Aurox nepregătit. Răspunsul lui veni automat.

-Sunt la porunca lui Neferet.

-Da, dar ce eşti? întrebă o novice brunetă, care se uita la el din spatele lui Dallas. Te-am văzut. Te-ai transformat în ceva cu coarne şi copite. Eşti un fel de demon?

-Nu. Nu sunt demon. Sunt la porunca lui Neferet. Apoi Aurox le întoarse spatele, lăsându-i în urmă, însă nu putea să lase în urmă şi cuvintele lor. Acestea îl însoţiră pe hol. "E un monstru, şopteau ei. Ceva nu e în regulă."

Folosi un pupitru din lemn şi oţel pentru a sparge şi a distruge comorile de pe holul curat şi spaţios. Sparse corpurile de iluminat bogat decorate care atârnau în camera plină de cărţi, în timp ce făcea asta, Aurox se hrănea cu frica şi cu furia care zăceau în trupul lui. Când acele emoţii se epuizară, canaliză frica pe care vampirul cel roşu şi novicii lui o obţineau de la bătrân, în timp ce novicele pe care el îl rănise îi bea sângele, iar ceilalţi îl priveau râzând. Când aceştia terminară cu paznicul şi îi şterseră memoria, Aurox folosi urmele dezgustului pe care li-l stârnise novicilor pentru a se alimenta cu forţa de care avea nevoie, până când şi această emoţie dispăru. Apoi dezgropă singurele sentimente care îi mai rămăseseră şi pe care şi le revendicase. Aşa că se lăsă scăldat în singurătatea, în tristeţea şi-n vina lui Zoey şi termină de vandalizat şcoala, după care, metamorfozându-se la loc în băiat, părăsi cu paşi grei distrugerile pe care le provocase şi se asigură că Neferet nu era lăsată să aştepte.

Capitolul 13 Stark

Visul lui Stark începuse bine. Se făcea că era pe o plajă superbă, cu nisip alb în jur şi cu marea albastră şi limpede în faţa lui. Soarele nu îl ardea deloc. De fapt, era exact ca înainte de a fi însemnat, când soarele îi mângâiase faţa şi umerii. Trăgea cu arcul într-o ţintă mare şi rotundă, care absorbea în mod magic săgeţile şi le făcea să reapară pe nisip, lângă el, astfel încât să poată să tragă, să tragă şi să tot tragă.

Exact atunci se gândi ce minunat ar fi fost visul dacă ar fi apărut şi Zoey pe plajă, în bikini.

Sau, poate, dacă ar fi fost o plajă din Europa, şi Zoey ar fi apărut topless. Ei, asta ar fi fost chiar mai bine.

Şi apoi, aşa cum se întâmplă adesea în vise, scena se schimbă, Zoey era dintrodată cu el, doar că nu erau pe plajă.

Ea era acolo, ghemuită în braţele lui, caldă şi moale şi mirosind cu adevărat bine.

-Hei, spuse ea, zâmbindu-i. Te-ai trezit şi soarele nu a apus încă.

-Da. Îi zâmbi şi el. Hai să-ţi arăt cât de treaz sunt. O sărută şi îi simţi dulceaţa. Corpul ei se potrivea perfect cu al lui. O auzi cum scoase acel mic geamăt şoptit, pe care îl scotea de fiecare dată când se simţea cu adevărat bine.

Dar, exact în momentul în care începea să îi placă şi mai mult visul, Zoey se trase la o parte din braţele lui. Se uită la ea întrebător, gândindu-se că poate avea să fie un vis ireal de minunat şi că ea avea să facă un mic striptease doar pentru el. Apoi îi văzu expresia de pe chip. Ochii ei mari erau plini de groază.

-Opreşte-i! strigă ea. Stark! Paznicule! Ajută-mă! Se întindea spre el, în timp ce tentacule negre ca nişte şerpi o trăgeau departe. Stark sări în picioare, şi Sabia Paznicului îi apăru în mână. Alergă spre ea, sări peste trupul ei căzut la pământ şi ateriză exact în mijlocul tentaculelor întunericului. Fluturând Sabia Paznicului, le tăie iar şi iar, dar, acolo unde tăia una, alte două creşteau şi îi luau locul, şi amândouă se lipeau de trupul lui Zoey.

-Stark! O, Zeiţă! Ajută-mă! -Încerc! Zoey, fac tot posibilul! Dar nu se putea lupta cu întunericul. Zoey era deja prinsă cu totul, într-un soi de cocon din care avea să se înfrupte un păianjen uriaş, dar era conştientă şi îl striga să vină să o salveze.

Stark se luptă şi se tot luptă, dar nu putea face nimic, şi, în timp ce întunericul o răpea de lângă el, o văzu pe Neferet, păpuşarul care trăgea de sforile negre şi lipicioase. Stătea dincolo de raza de acţiune a săbiei sale şi râdea, în timp ce strângea firele în jurul lui Zoey, până când dragostea lui, regina lui, era strangulată, ucisă şi apoi înghiţită de duşmanul ei.

În visul lui, Stark rămase acolo, plângând în hohote şi pierdut fără Zoey a lui. În minte auzea o voce puternică şi clară: "Asta se va întâmpla dacă Zoey Redbird nu se dezice public de Neferet. Trebuie să o înfrunte pe Tsi Sgili şi să pună capăt pretextului că ar exista un armistiţiu între ele".

Stark, în continuare şocat şi distrus de dispariţia din vis a reginei sale, percepu doar cuvintele, nu şi vocea. Nu se gândi de unde venea mesajul -ci reţinu doar avertismentul.

Trase adânc aer în piept şi se trezi cu Zoey întreagă, caldă şi abandonată în braţele lui, iar ea îi zâmbi spunându-i: -Hei, te-ai trezit şi soarele nu a apus încă. Un fior teribil, de rău augur, îi trecu prin tot corpul. Fusese mai mult decât un vis -ştia asta. Ceea ce însemna că avertismentul era mai mult decât o sumă de vorbe-n vânt -era o profeţie. Stark o luă în braţe pe Zoey şi o strânse cu putere la pieptul lui.

-Spune-mi că eşti bine. Spune-mi că totul e în regulă.

-Am să-ţi spun dacă nu mă mai sufoci, replică ea şi tuşi. Îşi slăbi strânsoarea unuia din braţe, în timp ce cu celălalt o mângâia pe spate şi se uită peste umărul ei, asigurându-se că nu există vreun tentacul -că nu rămăseseră urme ale visului său.

-Stark, hei, opreşte-te. Îl apucă de mână şi se uită fix în ochii lui. Ce naiba se întâmplă?

-Un vis foarte urât. De proporţii apocaliptice. Şi apoi m-am trezit, şi tu ai zis exact aceleaşi cuvinte pe care mi le-ai spus în vis, exact înainte ca întunericul să pună mâna pe tine.

-În primul rând, câh, întunericul să pună mâna pe mine, dezgustător. Cum s-a întâmplat?

-Nu vrei să ştii, spuse el.

-Ba da, evident că vreau. Poate fi un vis profetic -şi, dacă e aşa, trebuie să ştiu ce să evit.

-Da, şi eu mă gândeam tot la asta. De fapt, încercam să nu mă gândesc la asta, dar ai dreptate. Se lăsă pe spate şi îşi trecu mâna prin păr, străduindu-se să îşi alunge somnul şi presentimentele. Poate fi profetic, şi ar putea fi util să ştii. Întunericul a pus mâna pe tine, aşa cum Shelob a pus mâna pe Frodo, doar că mai rău, spuse el.

Stark o văzu pe Zoey pălind.

-La ce frică mi-e mie de păianjeni, nu ştiu ce altceva ar putea fi mai rău în visul tău.

-Pune-o pe Neferet în rolul păianjenului, iar, ca pânză, întunericul.

-OK, bine, ai dreptate. Este mai rău. Îi zâmbi cât putea ea de curajos. Dar mai salvat, nu-i aşa?

Nu spuse nimic. Nu putea.

-Alo, Paznic mare şi forţos! Tu. M-ai. Salvat. Corect? -Nu, recunoscu el. Am încercat, dar întunericul pe care îl controla Neferet era peste puterile mele.

-Ei bine, la naiba, spuse Zoey. Nu-mi place deloc când se întâmplă asta. Apoi clătină din cap şi adăugă hotărâtă: Hei, nu s-a întâmplat în realitate. Deocamdată, cel puţin, e doar un coşmar.

-Prea multe lucruri afurisite care păreau posibile doar În vise au devenit realitate, zise el sumbru. Şi mai era ceva. Cineva îmi spunea că tot ceea ce am visat se va întâmpla în realitate dacă nu începi să îi ţii piept lui Neferet.

Zoey se încruntă.

-Hei, dar o înfrunt pe Neferet! Cu fiecare afurisită de ocazie. Şi ce vrei să spui cu acel "cineva"? Era Nyx? A vorbit Zeiţa cu tine?

Stark încercă să îşi amintească vocea din vis, dar, deşi oroarea era încă proaspătă, detaliile începuseră deja să se piardă în subconştient.

-Nu-mi pot aminti exact, dar nu cred că era vocea lui Nyx -sau, cel puţin, nu am recunoscut-o ca fiind vocea ei.

-Cred că ai fi ştiut dacă ar fi fost Zeiţa. În plus, cum am spus, eu o înfrunt pe Neferet, aşa că nu ştiu la ce se referea vocea din visul tău.

-De fapt, în acest moment eşti într-un fel de armistiţiu cu ea, spuse Stark încet.

-Cred că asta depinde de definiţia pe care o dai armistiţiului. Dacă înseamnă nu-pot-să-o-dau-pe-Neferet-afară-din-Casa-Nopţii-pentru-că-înaltul-Consiliu-aiertat-o, atunci da, suntem în stare de armistiţiu.

-Hei! O atinse pe obraz. Nu am vrut să te supăr. Visul ăsta m-a speriat, atâta tot.

Ea se cuibări în braţele lui, şi Stark simţi că tensiunea din corpul ei începea să dispară.

-Nu m-ai supărat. Doar că m-ai luat prin surprindere. Am crezut că avem amândoi aceeaşi părere în ceea ce o priveşte pe Neferet.

-Avem. O strânse în braţe. Ştim că Neferet e malefică şi nebună şi mai ştim şi că noi, toţi cei care suntem de partea lui Nyx, trebuie să fim atenţi la ce mama naibii are de gând să facă în continuare.

Zoey se înfioră şi îşi îngropă faţa în umărul lui.

-Mă face să vreau să fug înapoi pe Skye.

-Mă face să vreau să te duc înapoi pe Skye. Ezită dacă să mai adauge ceva sau nu, dar ceva din adâncul lui nu îl lăsă să tacă. Visul, Z. Întunericul te-a luat, şi eu nu am putut să te salvez. Cred că a fost un avertisment; cred cu tărie asta. Şi din toată treaba asta nu pot înţelege decât că trebuie să îi ţii în continuare piept lui Neferet.

-Aşa am să fac, spuse ea, lăsându-şi capul pe spate ca să se uite la el. Pari obosit, şi te-ai trezit devreme.

Îi zâmbi poznaş.

-M-am trezit ca să putem petrece o vreme singuri, înainte fim nevoiţi să plecăm, şi poate par obosit, dar nu sunt chiar aşa obosit.

Îşi trecu palma pe sub tricoul mare şi lălâu pe care îl purta ea şi o gâdilă cu o mângâiere uşoară pe coaste. Zoey chicoti. Prinse râsul dulce şi fericit cu buzele şi îl transformă într-un sărut lung şi pasional. Şi apoi mâna lui nu o mai gâdilă şi aproape toate temerile pe care i le provocase visul dispărură, în timp ce o iubea… aproape toate temerile… Zoey -Ah, la naiba, am mormăit în timp ce Darius trăgea autobuzul pe aleea lungă care se desfăşura sinuoasă în spatele Casei Nopţii şi conducea către parcare.

Abia ajunseserăm în campus, că i-am văzut pe Neferet, pe Dragon şi pe alţi cinci Războinici Fii ai lui Erebus stând acolo, de parcă ar fi fost un comitet ciudat de întâmpinare a vampirilor.

-Încetineşte, i-am spus lui Darius. Trebuie să ne pregătim.

-Mda, nu arată prea bine, observă Kramisha.

-Uau, nu v-ar veni a crede dacă aţi vedea ce de culori. Shaylin se uita cu gura căscată pe fereastră, la grupul de profesori. Câh, şi iat-o şi pe Doamna-Ochi-de-Peşte-Mort, scârbos! -Doamna-Ochi-de-Peşte-Mort -îmi place, spuse Afrodita. I se potriveşte.

-Doamna-Ochi-de-Peşte-Mort este superintuitivă, le-am reamintit tuturor, deşi vorbeam în mod special cu Shaylin.

-Şi am hotărât cu toţii că este mai bine dacă nu ştie prea multe despre darul lui Shaylin, zise Stevie Rae, venind din spatele autobuzului, de pe locul pe care îl împărţea cu Rephaim. Z, vrei să invoci spiritul şi să-l rogi să protejeze gândurile lui Shaylin, cel puţin până trecem de Neferet? -Mda, am spus. Pare o idee bună. Am tras adânc aer în piept şi am şoptit: Spirit, vino la mine. Am simţit că aerul de deasupra pielii mele se tulbură din cauza puterii elementului. Protejeaz-o pe Shaylin. Apără-i gândurile! -Uuuh! Shaylin chicoti simţind elementul revărsându-se asupra ei. E aşa mişto, şi tu eşti supermovulie când faci asta.

-Mulţam, cred, am zis. Puştoaica era, în mod evident, ciudată, dar părea destul de drăguţă. M-am uitat în spate, la restul ocupanţilor autobuzului, alegându-le pe gemene şi pe Damien. Şi voi ţineţi-vă elementele aproape.

-Cred că, de fiecare dată când Neferet este prin preajmă, avem un motiv excelent să ne concentrăm gândurile asupra lecţiilor, spuse Damien.

Ne-am uitat lung la el.

-Lecţii? întrebă Shaunee.

-Cum ar fi temele pentru acasă şi lucruri din astea? adăugă Erin.

-Sau vorbeşti despre spectacolul de prezentare a tendinţelor în modă pe care îl reprezintă, de fapt, şcoala pentru noi, zise Shaunee.

-N-am înţeles exact, conchise Erin. Damien oftă exagerat.

-Lecţii -adică studiu. De exemplu, atunci când Neferet este lângă voi, ar trebui să exersaţi memorarea definiţiilor cuvintelor din vocabular. Se uită în jos, de-a lungul nasului lui lung, la gemene. Voi două ar trebui să începeţi cu termenul ticăloase.

-Am o idee despre ceea ce înseamnă, soro. Tu, nu? întrebă Erin.

-Nu mă duce capul, soro, spuse Shaunee.

-Staţi cuminţi, două-la-un-creier. "Regina" Damien are dreptate. Nu am mai stat prin preajma lui Neferet de ceva vreme. Toată lumea trebuie să se concentreze şi să îşi ţină mintea ocupată -şi nu cu problemele noastre. Ocupată cu chestii prosteşti de la şcoală. Afrodita se uită lung la Rephaim. Neferet îţi poate citi gândurile?

Rephaim păru surprins de întrebare, dar nu ezită aproape deloc atunci când spuse:

-Nu poate.

-Ştii sigur? am întrebat.

-Da, zise el.

-Cum? întrebă şi Afrodita.

-Nu trebuie să îţi explice ţie asta, ripostă Stevie Rae.

-Ba da, trebuie. Stark vorbi înainte ca eu să apuc să spun ceva. Stevie Rae, trebuie să încetezi să fii atât de defensivă în privinţa lui Rephaim. A fost de partea lui Neferet. Ar putea avea informaţii care să ne fie de folos.

-Nu am fost niciodată de partea lui Neferet. Tonul lui Rephaim era la fel de tăios ca privirea cu care îl măsură pe Stark. Am fost de partea lui Kalona. La fel cum ai fost şi tu.

Cu asta îl amuţi cu totul pe Stark, şi m-am folosit de ocazie pentru a face un pas între ei şi a spune:

-Lăsând la o parte detaliile, ideea este că ai fost în tabăra cealaltă, şi asta ne poate ajuta acum.

Se uită la mine şi privirea i se înmuie, deşi expresia îi trăda prudenţa.

-Ştiu că Neferet nu îmi poate citi gândurile pentru că nu a ştiut despre mine şi Stevie Rae. O luă de mână pe Stevie Rae.

-Am încercat să nu mă gândesc la tine când era ea prin preajmă, dar nu mam putut abţine. M-am gândit la tine. Adesea.

Stevie Rae rânji satisfăcută şi se ridică pe vârfuri să îl sărute.

-Câh, spuse Afrodita. Să trecem repede peste asta, înainte să vomit. Este sigur că Neferet nu poate citi gândurile mele, pe ale lui Zoey şi pe ale băiatului-pasăre. Restul trebuie să aveţi grijă.

-Mai e un autobuz care tocmai a intrat pe alee, în spatele nostru, zise Darius, uitându-se în oglinda retrovizoare. Şi pe aripa stângă scrie tot Casa Nopţii.

De Neferet folosea acelaşi ton pe care l-ar fi folosit dacă le-ar fi făcut cunoştinţă la balul de absolvire. Jur că totul a fost atât de straniu, încât a trebuit să-mi reprim dorinţa de a-l ruga pe Stark să îmi dea una, ca să mă asigur că nu visez.

Apoi, privirea mi-a poposit asupra lui Dallas, şi frica pe care mi-o provocă veni ca o dovadă a faptului că nu dormeam. Ochii îi străluceau într-un roşu şters. Părea sălbatic şi foarte, foarte periculos. Mi-am adus aminte de vremurile în care mi se părea drăguţ şi simpatic. Ei bine, acel puşti drăguţ şi simpatic trebuie să fi murit când acest nou vampir roşu, cu tatuajele lui care semănau cu nişte bice, se transformase.

Stark se trase neliniştit mai aproape de mine. Aflat în lateralul lui Dallas, Aurox, la care încercasem să nu mă uit deloc, se trase şi el neliniştit mai aproape de mine.

-Mda, cum ai zis. Ne-am cunoscut, spuse Dallas.

-Da. Vocea lui Rephaim era la fel de dură şi de rece ca a lui Dallas, şi asta îmi aminti că nu ar trebui să-l subestimez doar pentru că îi zâmbea atât de dulce lui Stevie Rae.

-Dacă tot sunteţi aici cu toţii, daţi-mi voie să clarific ceva, spuse Neferet, şi toţi ochii se întoarseră spre ea. Părea a dracului de normală! Frumoasă şi cu un aer regal, iar tot ce spunea părea atât de al naibii de rezonabil, încât, pentru un moment, am simţit o mare tristeţe la gândul că pierdusem persoana care ar fi putut să devină. Au existat momente neplăcute între noi, în ultima vreme. Dar sunt de domeniul trecutului. Nu vor mai fi neînţelegeri, fie că sunteţi novici sau vampiri, roşii sau albaştri.

-Momente neplăcute? După ton, lui Stevie Rae nu-i venea a crede. Au încercat să ne omoare, pe mine şi pe Zoey! -Zoey i-a omorât pe unii dintre noi! strigă Dallas, şi am fost sigură că am auzit zbârnâind liniile de electricitate care alimentau şcoala şi care treceau pe deasupra noastră.

-Stai puţin, nu am vrut. Nichole şi Kurtis, şi tipii ăia m-au atacat şi… -Destul! Porunca lui Neferet avea în ea o forţă înspăimântătoare care pulsă în jurul nostru, părând a înghiţi până şi lumina argintie a lunii. Am spus că lucrurile astea rămân în trecut. Stevie Rae şi Zoey, dacă nu vă puteţi controla, atunci veţi fi exmatriculate. Dallas, e valabil şi pentru tine. Aurox şi Războinicii Fii ai lui Erebus vor patrula pe holuri şi în sălile de clasă. Orice încăierare care izbucneşte va fi înăbuşită de ei. Imediat. E clar? Nimeni nu rosti niciun cuvânt. Zâmbetul lui Neferet era rece. Bun. Acum, mergeţi la ore. Se întoarse cu spatele la noi şi, cu acel mers straniu, care părea mai degrabă plutit, Neferet se îndreptă către corpul principal de clădiri şi către elevii care o aşteptau acolo.

-Întunericul o înconjoară cu totul, spuse Stark încet, dar nu destul de încet.

-E totalmente înghiţită de el, zise Rephaim.

-Absolut, spuse şi Stevie Rae. Apoi se uită la Dragon şi la ceilalţi Războinici. Nu aţi văzut cu toţii? Este precum pânza lipicioasă de păianjen. Îi arătă cu degetul pe Dallas şi pe ceilalţi novici roşii. Pun pariu că ei pot să vadă.

-Nu ştiu despre ce dracu' vorbeşti, zise Dallas.

-Mai daţi petreceri imaginare cu păpuşile în subsol? întrebă Nichole sarcastic. Dallas şi novicii lui roşii izbucniră în râs.

-Dallas, Neferet vrea să te prezinţi la centrul media. Au avut nişte probleme cu computerul şi are nevoie de ajutorul tău să rezolvi treaba, spuse Dragon, făcând un pas înainte pentru a se aşeza între cele două grupuri.

Războinicii Fii ai lui Erebus i se alăturară, şi la fel făcu şi Aurox.

-Shaylin, ăsta e orarul tău. Stevie Rae te poate conduce astăzi prin şcoală. Îi dădu novicei o bucată de hârtie. Stark, Darius, continuă Dragon. Mergeţi la grajduri şi pregătiţi-vă pentru cursuri. Restul faceţi după cum v-a poruncit Marea Preoteasă. Primele cursuri încep în scurtă vreme.

-Orice doreşte Marea Preoteasă e bine pentru mine, spuse Dallas şi trecu rânjind pe lângă Rephaim.

L-am văzut pe Rephaim păstrându-şi calmul. Nu părea scos din sărite şi nu lăsa de înţeles că ar vrea să dea cu pumnul în vreun dulap -sau ceva de genul ăsta -, dar părea solid şi puternic şi rămase alături de Stevie Rae, protejând-o.

-Să mergem la ore şi să încercăm să-i ignorăm pe idioţii ăştia, am spus, luându-l de mână pe Stark.

-Nu vor să fie ignoraţi, zise Rephaim, în timp ce mergeam încet spre campus.

Au venit aici pentru a provoca probleme.

-Să încingă puţin spiritele, spuse Stevie Rae şi, din nu ştiu ce motiv, remarca ei îl făcu pe Rephaim să zâmbească.

Rephaim părea exact tipul de adolescent-care-rânjeşte-când-se-uită-la-iubitalui, aşa că trebuia să-mi reamintesc de fiecare dată că nu era tocmai ceea ce părea a fi. Trebuia să-mi aduc aminte că îi văzusem pe corbi luptând şi că ştiam cât sunt de răi şi de periculoşi. M-am gândit la el şi la faptul că, în cazul unei lupte reale cu Dallas -dacă se ajungea la asta -, acea umbră de întuneric din el avea să vină la viaţă. Brusc am văzut că îşi schimbă expresia. Cu o secundă în urmă îi zâmbise lui Stevie Rae, după care chipul i se transformase complet, de parcă ar fi auzit un sunet pe care nimeni altcineva nu l-ar fi perceput. Apoi am clipit, şi el părea din nou normal.

-Hei, chiar am să călăresc la cea de-a şasea oră? întrebă Shaylin, citindu-şi orarul, în timp ce încerca să ţină pasul cu noi.

-Dacă scrie Studii Ecvestre, atunci da, îi răspunse Stevie Rae. Ne vedem la masa de prânz. Îi mai zâmbi o dată lui Rephaim, ne făcu celorlalţi cu mâna şi apoi merse către Shaylin. Lasă-mă să văd. Citi orarul novicei. O, bun, ai Vrăji şi Ritualuri prima oră. O să-ţi placă. Am auzit că noua profesoară e mişto.

-Hei, ce-i cu tine? mă întrebă Stark.

-Nu sunt sigură, am spus încet. De fapt, probabil nimic altceva decât că mă duc la cursul de sociologie, ţinut de Neferet. Dacă tot vorbim despre stres.

-O să fie bine. Acum se preface că e profesoară şi Mare Preoteasă, spuse el.

-Mda, ceea ce înseamnă că mă vă umili doar puţin, nu-mi va rupe capul cu ghearele ei, am mormăit.

-Dacă încearcă asta, ai grijă să alergi mult şi să fii speriată, ca să pot ajunge la timp să te salvez.

Îmi zâmbi ştrengăreşte şi am ştiut că încearcă (fără succes) să mă facă să mă simt mai bine.

-Am să ţin minte. Ne vedem la masa de prânz. Mă sărută şi după ce îmi mai aruncă o privire îngrijorată, se îndreptă către grajduri împreună cu Darius. Toată lumea se împrăştie, în vreme ce eu, Damien şi Rephaim am pornit spre sălile de curs.

-Eşti OK? l-am întrebat pe Rephaim.

-Da. Bine, spuse el. Nu îl credeam câtuşi de puţin şi presupun că privirile pe care le aruncam pe sub sprâncene erau destul de evidente, pentru că se opri, oftă şi mă surprinse cu adevărat atunci când spuse:

-Hei, Damien, trebuie să vorbesc cu Zoey. Ne vedem în clasă? Damien păru un pic mai mult decât curios, dar era prea politicos pentru a protesta.

-Sigur, nicio problemă. Dar nu întârzia. Profesorii de aici fac tare urât dacă întârzii.

-Am să mă asigur că se grăbeşte, l-am liniştit pe Damien, apoi am încetinit pasul pentru ca eu şi Rephaim să rămânem lângă clădirea în care intra toată lumea. Ce s-a întâmplat?

-Tatăl meu e aici. Îi simt prezenţa.

-Kalona? Unde? Mi-am dat seama că făcusem ochii cât cepele şi mă uitam disperată în jur, de parcă mă aşteptam ca nemuritorul să se întrupeze de undeva, din umbre.

-Nu ştiu unde, dar vreau să ştii că nu am luat legătura cu el, nu l-am văzut, nu am vorbit cu el din momentul în care m-a eliberat. Rephaim scutură din cap. Nu vreau ca tu şi restul prietenilor tăi să credeţi că am secrete faţă de voi.

-OK. Ei bine, ăsta e un lucru bun. Ai idee ce vrea? -Nu! -Linişteşte-te! Nu te acuz de nimic. Tu ai venit la mine să-mi spui asta, ţii minte?

-Da, dar eu… Chipul îi împietri din nou. Apoi privirea lui o întâlni pe a mea, şi tristeţea din ochii lui era atât de intensă, încât am simţit un junghi în stomac. Mă cheamă.

Capitolul 14 Zoey

-Te cheamă? Ce naiba vrei să zici? Nu aud nimic. Am continuat să mă holbez în jurul meu, aşteptând ca acest bau-bau să apară de undeva şi să mă sperie.

-Nu. Clătină din cap. Nu ai cum să-l auzi. Nici eu nu îl aud, propriu-zis. Tata mă poate chema prin intermediul sângelui de nemuritor pe care îl avem în comun. Nu am crezut că o va mai putea face după ce m-a schimbat Nyx. Se uită lung, în depărtare, cu un aer extrem de nefericit. Dar nu sunt cu adevărat uman. Sunt în continuare un amestec de bestie, om şi nemuritor. Am în continuare sângele lui.

-Hei, e în regulă. Faci tot ce poţi. Văd cum te uiţi la Stevie Rae. Ştiu că o iubeşti. Şi însăşi Nyx te-a iertat.

Dădu din cap aprobator şi îşi trecu palma peste faţă, lucru care mă făcu să observ că începuse să transpire. Din abundenţă.

Evident, îşi dădu seama că observasem şi spuse: -E dificil să nu îi răspunzi la chemare. Nu m-am împotrivit lui până acum.

-Uite ce e, rămâi aici. Mă duc să-i aduc pe Stark, pe Darius şi pe Stevie Rae. Apoi poţi să răspunzi chemării lui Kalona. Mergem cu toţii cu tine şi îi arătăm că eşti cu adevărat unul de-al nostru -că trebuie să te lase în pace.

-Nu! Nu vreau să ştie toată lumea că e aici. Mai ales Stevie Rae. Crede că ar trebui să-i întorc spatele definitiv, dar e atât de greu! Îşi împreună mâinile de parcă m-ar fi implorat să-l înţeleg. E, totuşi, tatăl meu. Chiar dacă mi-aş fi dorit să nu fie aşa, începeam să înţeleg ce îmi zicea.

-Mama era total dată peste cap. A ales un tip în defavoarea mea, dar, undeva în adâncul meu, o iubeam în continuare şi doream ca şi ea să mă iubească. Să mă iubească… cu adevărat. Cred că partea cea mai grea în a-i accepta moartea este că nu mai exista nicio şansă să fie din nou mama mea.

-Atunci înţelegi, spuse el.

-Mda, într-un fel, cred că da, dar sunt de acord şi cu Stevie Rae. Vezi, Rephaim, tu poate că te simţi ca orice alt puşti care are un părinte cu ceva probleme, dar ideea e că, în cazul tău, tatăl tău nu este un anonim care stă în blocul de alături. Este vorba despre un nemuritor periculos, care a ales tabăra greşită într-o bătălie foarte reală între bine şi rău.

Rephaim închise ochii, de parcă vorbele mele îl răniseră fizic, dar dădu din cap aprobator şi apoi îi deschise iar. Când am întâlnit privirea, am simţit puterea hotărârii sale.

-Ai dreptate. Trebuie să îi ţin piept şi să-l fac să înţeleagă că am ales, de fapt, drumuri diferite. Vino cu mine ca să fac asta. Te rog, Zoey.

-Bine, merg. Lasă-mă să mă duc să-l iau pe Stark şi am să… -Doar tu. Ştiu că e o prostie, dar nu vreau să îl umilesc pe tata, şi, dacă aş face asta în faţa lui Stark, ar fi o mare insultă.

-Rephaim, nu pot veni singură cu tine. Uiţi că tatăl tău a încercat să mă omoare?

-Neferet îi luase trupul ostatic şi l-a forţat să te urmărească pe Tărâmul de Dincolo. Nu a vrut să o facă. Nu a vrut niciodată să-ţi facă rău. Zoey, tata mi-a spus că nu o să te omoare, cum nu o să omoare nicio altă Mare Preoteasă a Zeiţei.

-Pe bune, revino-ţi! Am scuturat din cap neîncrezătoare. Kalona nu ar ezita să omoare pe oricine ar sta în calea dorinţelor sale.

-Ai fost aproape de el de când a scăpat din pământ. Poţi să-mi spui cu sinceritate că nu ai simţit nicio tresărire a Războinicului lui Nyx în el?

Am ezitat, nedorind să îmi aduc aminte cât de fraieră fusesem înainte ca Heath să fie omorât. Am ridicat privirea.

-Kalona l-a omorât pe Heath pentru că am fost destul de proastă să las garda jos în preajma lui.

-Heath nu era Mare Preoteasă în serviciul lui Nyx. Şi nu mi-ai răspuns. Spunemi adevărul. Ai simţit că a mai rămas în el ceva din ceea ce a fost odată, nu-i aşa?

Pentru a mia oară mi-am dorit să fi putut minţi mai bine. Am oftat.

-Da, da, OK. Am crezut că am văzut ce ar fi putut să ajungă. Am crezut că lam văzut pe Războinicul lui Nyx, am spus cu sinceritate şi am adăugat: Dar m-am înşelat.

-Nu cred, cel puţin, nu în totalitate. Cred că Războinicul este în continuare în sufletul lui. La urma urmelor, mi-a dat libertatea de a-mi alege drumul.

-Dar nu te lasă liber. E aici, te cheamă.

-Şi ce-ar fi dacă m-ar chema pentru că îi este dor de mine?! strigă Rephaim, apoi îşi şterse chipul transpirat şi încordat. Pe un ton mai controlat, continuă: Te rog, Zoey. Îţi jur că nu îi voi permite tatei să îţi facă rău, exact aşa cum nu i-aş permite să îi facă rău lui Stevie Rae. Te rog să vii cu mine şi să fii martoră la faptul că am rupt legăturile cu el, astfel încât nimeni din Casa Nopţii să nu îmi mai pună la îndoială loialitatea. Şi apoi spuse un lucru care mă făcu să mă topesc precum calota glaciară din cauza încălzirii globale. Nu m-a mai văzut de când am devenit băiat. Poate că, dacă vede dovada iertării lui Nyx, Războinicul din el se va trezi. Nu crezi că Nyx ar vrea să îi mai dai o şansă Războinicului ei?

M-am uitat la el şi am văzut ceea ce trebuie să fi văzut Stevie Rae când se îndrăgostise de el -la urma urmelor, nu era decât un băieţel drăgălaş, care voia să fie iubit de tăticul lui.

-Ah, la naiba, am spus. Bine. Merg cu tine, atâta timp cât nu plecăm din campus. Şi ar trebui să ştii că, dacă îmi ies din fire sau mă supăr, sau mă sperii, sau mai ştiu eu ce, Stark o să simtă şi o să vină alergând, cu un arc care nu îşi poate rata ţinta, oricare ar fi această ţintă. Şi te asigur că va trage. Nu pot face nimic să împiedic asta.

Rephaim mă luă de braţ şi începu, pur şi simplu, să mă târască spre zidul de est.

-Nu am să te pun în pericol. Nu ai să simţi nimic din toate astea. Voiam să spun ceva despre momentul în care vor începe să zboare porcii, în schimb, am tras aer în piept şi am început să alerg ca să ţin pasul cu el.

Desigur, ştiam încotro ne îndreptam. Avea logică.

-Tâmpitul de copac de lângă tâmpitul de zid, am gâfâit. Nu-mi place deloc asta.

-E uşor de ajuns acolo şi nu e nimeni prin preajmă, zise Rephaim. De-aia e acolo.

-Asta nu mă face să mă simt mai bine, am spus. Am traversat în fugă peluza. M-am uitat peste umăr. Am văzut lămpile cu gaz din grajd, care se întindeau până spre zona campusului şi m-am gândit că poate ar fi fost mai bine să renunţ la tronul de Regină în Ţara Proştilor şi să-i transmit telepatic lui Stark un SOS cât toate zilele, când Rephaim încetini brusc şi apoi se opri.

Mi-am îndreptat atenţia şi privirea spre ceea ce se întâmpla cu faţa mea şi l-am văzut pe Kalona lângă trunchiul copacului cu spatele la noi. Mai târziu, am avut timp să mă gândesc că ar fi trebuit să stea cu faţa în direcţia din care ştia că avea să vină Rephaim, însă în momentul de faţă prezenţa lui umbrea totul, exact aşa cum ştia şi el că avea să se întâmple. Era înalt, puternic şi, ca de obicei, gol de la brâu în sus. Incredibilele lui aripi negre se odihneau pliate şi păreau făurite de un zeu direct din cerul nopţii.

Uitasem cât de frumos, de puternic şi de maiestuos era. Am strâns din dinţi şi mi-am impus să mă trezesc din reverie. Nu uitasem şi cât de periculos era.

-Tată, sunt aici, spuse Rephaim cu un glas care părea atât de firav şi de copilăros, încât am simţit nevoia să îi ating mâna cu care mă mai ţinea încă de braţ.

Kalona se întoarse. Ochii lui precum chihlimbarul se măriră uimiţi. Pentru o clipă, chipul lui rămase golit de expresie, apoi îi trădă uimirea sinceră.

-Rephaim? Tu eşti cu adevărat, fiule? Am simţit tremurul care străbătu trupul lui Rephaim şi l-am strâns de mână.

-Da, tată. Vocea lui devenea mai puternică pe măsură ce vorbea. Eu sunt, Rephaim, fiul tău.

Ştiu că nemuritorul a făcut multe nelegiuiri. Ştiu că a făcut înţelegeri cu întunericul şi că a fost ucigaş, mincinos şi trădător. Dar cred că îmi voi aminti întreaga viaţă de expresia pe care o afişă Kalona când îl văzu pe Rephaim. Pentru o clipă, Kalona zâmbi, şi întreaga lui fiinţă fu invadată de cea mai pură dintre bucurii. Am dat fără să vreau drumul mâinii lui Rephaim. Stăteam acolo, cu gura căscată, uimită de bucuria lui Kalona, şi am văzut în expresia lui aceeaşi iubire pe care o văzusem când se uitase la Nyx, pe Tărâmul de Dincolo.

-Nyx m-a iertat, spuse Rephaim. Aceste cuvinte curmară bucuria lui Kalona.

-Şi apoi ţi-a dăruit forma unui om? întrebă nemuritorul, pe un ton lipsit de orice emoţie.

Simţea ezitările lui Rephaim, şi am ştiut că avea să facă exact ce făcusem şi eu mult prea des -să spună tot adevărul, când ar fi fost mai bine să îşi ţină gura -, aşa că am bălmăjit versiunea prescurtată şi pe jumătate corectă a răspunsului în locul lui.

-Mda, acum e băiat şi e cu noi. Ochii ca de chihlimbar ai lui Kalona zăboviră asupra mea.

-Zoey, arăţi bine. Am crezut că fiul meu e partenerul Celei Roşii. Îl împarte cu tine?

-Îh, nu. Nu e tipul ăla de şcoală. Sunt prietena lui, atâta tot, am spus, alungându-mi din minte faptul că fusese atât de emoţionat când îl văzuse pentru prima dată pe Rephaim. "Acesta este adevăratul Kalona", mi-am reamintit. Şi nu trebuie să fii atât de nesuferit. Tu l-ai chemat pe Rephaim, nu invers.

- Mă aşteptam să-l văd pe Kalona explodând, dar el îşi lăsă umerii în jos şi îşi feri privirea, de parcă nu ar fi putut să înfrunte privirea îndârjită a lui Rephaim.

-Poate că circumstanţele m-au făcut să nu am ce trebuie pentru a fi tată, zise el încet. Ai fost rodul furiei, al disperării şi al poftei trupeşti. Cred că am lăsat toate acestea să ne influenţeze relaţia.

Am simţit cum reînvie speranţa în Rephaim -parcă ar fi transmis-o prin piele şi prin voce.

-Nu trebuie să continue să ne influenţeze relaţia, spuse încetişor. Tresărind surprinsă, mi-am dat seama că spuneau amândoi cam acelaşi lucru. Am tras cu ochiul către Rephaim şi am recunoscut forma ochilor, gura şi maxilarul şi, după ce am văzut asemănarea, m-am întrebat cum, Dumnezeule, putusem să nu observ. Nu era de mirare că Rephaim era frumos -semăna perfect cu tatăl lui! -Îţi doreşti să o luăm de la capăt, aşa cum tu ai început o nouă viaţă, spuse Kalona.

Nu o formulase ca pe o întrebare, dar Rephaim îi răspunse oricum.

-Da, tată. Kalona se uită la mine.

-Şi cum rămâne cu noii tăi prieteni? Nu cred că vor accepta vreodată faptul că noi doi nu mai suntem duşmani.

-Ei bine, nu pot vorbi în numele tuturor noilor lui prieteni, dar, în ceea ce mă priveşte, nu îmi pasă ce fel de relaţie are cu tine, atâta timp cât ne laşi pe noi, ceilalţi, în pace, am spus. Cea pentru care trebuie să-ţi faci griji e Neferet. Dacă, într-adevăr, nu mai eşti alături de ea, atunci pot să-ţi promit că ea nu o să accepte faptul că tu şi Rephaim nu sunteţi duşmani.

-Neferet nu mă controlează pe mine! Vocea puternică a lui Kalona mă făcu să mă înfiorez şi să tremur, recunoscându-i atingerea ca de gheaţă.

-Mda, mă rog, am zis eu cu o nonşalanţă forţată. Nu vorbesc despre control. Ci despre faptul că şi tu, şi ea vă aflaţi de aceeaşi parte a baricadei şi că ea croieşte drum întunericului. Nu va permite ca unul cu puterea ta să stea deoparte.

-Neferet a zădărnicit orice posibilă alianţă cu mine în momentul în care mi-a întemniţat trupul şi mi-a folosit spiritul. Ar trebui să ştii, Zoey Redbird, că Neferet are un nou Consort.

Mi-am dat ochii peste cap.

-Aurox nu e Consortul ei. Este doar unul dintre supuşi.

-Nu mă refeream la noua creatură, ci la taurul alb. M-am uitat lung la Kalona.

-Vorbeşti serios? -Aşa e, spuse Rephaim.

-Şi de ce mi-ai spune asta? Nu suntem prieteni. Nu suntem aliaţi, am replicat eu hotărâtă.

-Am putea fi. Avem un inamic comun, zise Kalona.

-Nu cred. Eşti supărat pe Neferet -sau, cel puţin acum, în această fracţiune de secundă, aşa eşti. Eu lupt împotriva întunericului în general. Şi asta e tabăra de partea căreia tu te afli de obicei.

-Te-a întrebat despre un nou început, spuse Rephaim. Mi-am ridicat privirea către băiatul cu adevărat drăgălaş, plin de speranţă, naiv, care stătea lângă mine.

-Rephaim, Kalona nu devine bun peste noapte. Singurul lucru la care mă puteam gândi era: "Stevie Rae o să mă omoare dacă i-l aduc înapoi cu atitudinea asta de «totul e minunat, frumos şi perfect» faţă de tatăl lui". Nu-i putem transforma pe alţii în ceea ce vrem noi să fie doar pentru că ne-o dorim din tot sufletul.

-Nu am nicio intenţie să fiu bun, admise Kalona. Exact aşa cum nu am niciun interes anume în a fi rău. Îmi doresc doar să o văd înfrântă pe Tsi Sgili. M-a rănit, şi îmi cer dreptul la răzbunare.

-Bun, şi ce ar însemna asta mai exact? am întrebat.

-Înseamnă că avem un duşman comun. Te voi ajuta să scapi Casa Nopţii de Tsi Sgili, care se dă drept Mare Preoteasă a lui Nyx, şi de creatura ei, Aurox.

-Tată, vei spune adevărul şi vei vorbi în faţa înaltului Consiliu, să le dezvălui tot ceea ce ştii despre Neferet?

-La ce bun? întrebă Kalona pe un ton dur. Nu am nicio dovadă a spuselor mele. Aş acuza-o de faptul că şi l-a ales pe taurul alb drept Consort. Ea ar nega. Presupun că şi-a prezentat creatura ca pe un dar divin, nu-i aşa?

-Mda, într-adevăr, am spus. Se presupune că Aurox ar fi un dar de la Nyx.

-Daţi-mi voie să ghicesc -Zeiţa nu a apărut şi nu a negat spusele lui Neferet.

-Ştii că lucrul ăsta nu s-a întâmplat, am zis.

-Evident că nu. Kalona clătină din cap, vizibil dezgustat. Şi, pentru că Zeiţa voastră păstrează tăcerea, Neferet nu vine cu nicio dovadă. Ar fi cuvântul meu contra cuvântului lui Neferet, iar Consiliul este deja convins că ea m-a alungat. Ar considera că mint pentru a mă răzbuna.

-Şi nu-i aşa? am întrebat. Adică, nu asta spui că vrei, să te răzbuni? -Nu vreau să fie mustrată de un Consiliu de birocraţi, nu vreau să i se dea peste mână şi să fie trimisă în exil, unde să pretindă că este în slujba Zeiţei. Vreau să o văd distrusă.

Răceala urii care i se citea în voce mă făcu să mă înfior din nou, dar nu am putut să nu fiu de acord cu logica lui. Nu voiam să o omor pe Neferet. La naiba, nu voiam să omor pe nimeni. Dar în adâncul fiinţei mele ştiam că, dacă nu era distrusă, avea să sfârşească prin a ne provoca dureri şi suferinţe de neimaginat, nouă, tuturor.

-Bun, uite ce e. -Şi de ce nu-ţi ţii tu răsuflarea până când o să se întâmple asta? l-am întrebat pe un ton fals mieros.

Kalona izbucni în râs.

-Continui să mă faci să râd.

-Şi tu continui să mă dezguşti, am spus.

-Nu am putea face pace într-un fel? întrebă Rephaim.

-Putem să ajungem la un armistiţiu, am spus, uitându-mă la Rephaim şi forţându-l să mă privească în ochi. Dar asta nu înseamnă pace. Asta înseamnă să nu avem încredere în el şi să nu-i spunem despre problemele noastre. Trebuie săţi intre bine în cap, Rephaim, altfel pleci cu el chiar acum.

-Rămân cu Stevie Rae, spuse el.

-Atunci aminteşte-ţi de partea cui eşti, am zis.

-Poţi sta liniştită că nu o să-l las să uite asta, spuse Kalona.

-Mda, şi tu ar trebui să ştii că sunt o mulţime de oameni care ţin la Rephaim şi că nu o să te lăsăm să-l foloseşti.

Kalona mă ignoră şi vorbi, în schimb, cu fiul lui: -Dacă o să ai nevoie de mine, uită-te spre vest şi urmează-ţi sângele. Începu să-şi desfacă aripile. Ţine minte că eşti fiul meu, pentru că, te asigur, cei din jurul tău nu vor uita niciodată.

Sări spre cer şi, dând cu putere de câteva ori din aripi, Kalona dispăru în noapte.

Capitolul 15 Zoey

Deci, până la urmă, am chiulit de la prima oră. Adică, să fim serioşi. Nu aveam de gând să stau acolo şi să o las pe Neferet să mă hărţuiască pasiv-agresiv după toată tărăşenia cu Kalona şi cu Rephaim. În schimb, l-am trimis pe Rephaim la oră (şi i-am zis să-i spună profesoarei că fusese la toaletă) apoi am găsit un loc mai la umbră, nu departe de grajduri. Aveam nevoie să mă odihnesc şi să mă gândesc. Singură.

Kalona spusese că voia un armistiţiu cu noi, lucru pe care îl consideram o minciună gogonată. Probabil că, de fapt, dorea să se folosească de Rephaim pentru a se infiltra în rândurile noastre şi a ne da peste cap -şi asta suna de parcă eu şi turma mea de tocilari ne transformaserăm într-un grup paramilitar de ţărani de Oklahoma. Am oftat. De ce nu puteau avea grupurile astea un aer mai incitant? Ceea ce mă făcu să mă gândesc la personajele din True Blood. Şi la cât de prost era Jason. Dumnezeule, trebuia să mai văd o dată sezonul trei. Rămăsesem cu totul în urmă cu sezonul patru… "Alo, Zoey, concentrează-te", mi-am spus. Deci Kalona pretinde că vrea un armistiţiu. Rephaim îl crede, pentru că puştiul ăsta suferă de vreau-să-mă-iubească-tati în stadiu final. Stevie Rae o să se enerveze la culme când o să afle că a vorbit cu Rephaim, lucru perfect justificabil. Voia să îi protejeze sentimentele lui Rephaim, iar ecuaţia Kalona un Rephaim nou, îmbunătăţit catastrofă feroviară.

Şi mai era şi problema novicilor roşii răi care se întorseseră la şcoală şi care pretindeau că nu erau nişte nebuni cu acte în regulă şi ucigaşi pe deasupra. Simplul gând la conflictele care aveau să se işte pe holurile şcolii îmi dădea deja dureri de cap. Dacă mai adăugam la asta şi faptul că Stark avea în continuare probleme cu somnul, că noul Consort al lui Neferet era un taur (câh, asta nu putea să însemne ce părea să însemne, nu-i aşa?) şi că puştiul/ce-o mai fi fost Aurox mă făcea să mă simt superciudat -speriată, neliniştită şi de-a dreptul scoasă din minţi -, întreaga şcoală părea o bombă gata să explodeze.

M-am uitat în sus, la lună.

-Plus, am zis încet, de parcă aş fi vorbit direct cu semiluna strălucitoare, în şase zile, trebuie să merg şi să execut un ritual de curăţare pe pământul bunicii, pentru că mama a fost ucisă acolo.

Am clipit de mai multe ori. Nu aveam de gând să plâng. Din nou. Urma doar să stau aici, la lumina lunii, până se făcea ora pentru cel de al doilea curs, cel de artă dramatică.

De parcă nu aş fi avut parte de destulă dramă în viaţă.

-Ei bine, i-am spus lunii, cel puţin, sufletul nu îmi mai este făcut bucăţele şi nu sunt o aproape-fantomă lipsită de somn de pe Tărâmul de Dincolo. Imediat după acest gând plin de veselie, am rostit cu glas tare primul lucru care îmi veni în minte: îmi este atât de dor de Heath! Cuvintele încă mai pluteau în aer, în jurul meu, când acel loc de la mijlocul pieptului meu începu să se încălzească. Cu aceeaşi atracţie bolnavă cu care suntem tentaţi să ne uităm la urmările unui accident, privirea mi se îndreptă de la luna cea liniştită la zidul care înconjura Casa Nopţii. Aurox alerga uşurel pe lângă partea dinspre şcoală a zidului. Chiar şi de la distanţă puteam să văd că este în alertă, pornit în căutarea unor posibile probleme, cercetând cu privirea în jur şi în sus.

Părea chiar că adulmecă aerul. Venea spre mine, chiar dacă nu direct. Banca mea era la câţiva metri distanţă de şcoală, dar ascunsă de umbra aruncată de copacii înalţi, aşa că nu mă văzuse. Dar nu dorea să rămână în umbră. Alerga în spaţiu deschis şi, în noaptea senină, semiluna dădea destulă lumină argintiealbăstrie cât să-i pot vedea faţa în timp ce se apropia.

Aurox era, evident, un băiat pe care orice fată l-ar fi considerat frumos. Ei bine, orice fată care nu ar fi ştiut că, de fapt, era un soi de creatură mortală deghizată în băiat. Apoi mi-am amintit ce impresie făcuse asupra unui grup destul de consistent de novici, după ce îl omorâse pe corb. Presupun că nu le păsase dacă pielea lui era reală sau doar o iluzie. Am simţit că mă ia cu frig pe şira spinării şi m-am cutremurat uşor. Mie îmi păsa. Îmi păsa foarte mult de ceea ce se afla sub pielea lui.

Ochii lui erau superciudaţi. Îi remarcasem şi înainte. Destul de ironic, în această lumină, îmi aminteau de lună sau, cel puţin, de pietrele acelea numite piatra lunii -doar că ochii lui sclipeau, străluceau aproape.

Mâna îmi atinse uşor piatra de clarvăzător. Simţeam că inima mi-o ia la galop. "Ce are Aurox de mă sperie aşa rău?" Nu ştiam, dar simţeam că trebuie să îmi înving această teamă. Trebuia să mă uit prin piatra de clarvăzător şi să văd ce îmi dezvăluia aceasta -întuneric sau Lumină, rău sau bine. Am început să ridic piatra şi exact în acel moment am văzut.

Umbra lui, aruncată pe zidul de piatră al şcolii, nu reflecta forma înaltă, musculoasă a unui băiat. Umbra lui Aurox era umbra unui taur.

Probabil că am icnit speriată -trebuie să fi făcut vreun zgomot, pentru că ochii lui strălucitori mă găsiră pe dată. Schimbă direcţia în care alerga şi se îndreptă spre mine.

Am strecurat piatra de clarvăzător sub cămaşă şi am încercat să respir normal şi să-mi potolesc inima care se zbătea să-mi iasă din piept.

Când ajunse la distanţă de doar câţiva metri, nu m-am mai putut abţine. M-am ridicat şi m-am aşezat în spatele băncii din fier forjat. Ştiu că era o prostie, dar, cumva, mă simţeam mai bine dacă exista ceva, orice, între noi.

Se opri şi mă privi preţ de câteva secunde, fără să spună nimic. Expresia lui era bizar de curioasă, de parcă nu ar mai fi văzut vreo fată până atunci, şi încerca să îşi dea seama ce naiba eram -deşi această analogie era ridicolă.

-Nu plângi în noaptea asta, spuse în cele din urmă.

-Nu.

-Ar trebui să fii la ore, zise. Neferet a dat ordin ca toţi novicii să fie la ore.

-De ce arunci o umbră de taur? Mi-a ieşit porumbelul din gură ca unei proaste şi imediat mi-a venit să mă plesnesc cu palma peste gură. "Ce naiba se întâmplă cu mine?" Se încruntă şi se uită pe pământ, lângă el, acolo unde umbra lui -foarte umană şi cât se poate de normală -îşi întoarse capul în acelaşi timp cu el.

-Umbra mea nu este de taur, spuse.

-Era de taur înainte, când alergai pe lângă zid. Am văzut-o, am spus, întrebându-mă cum de puteam să par atât de calmă şi de sigură când, chiar şi pentru urechile mele, totul părea o adevărată nebunie.

-Taurul este parte din mine, zise el şi apoi păru la fel de surprins de răspunsul lui pe cât fusesem şi eu de întrebare.

-Taurul alb sau taurul negru? am întrebat.

-Ce culoare avea umbra mea? replică. M-am încruntat şi m-am uitat lung la umbra lui umană, întunecată.

-Neagră, desigur.

-Atunci şi taurul meu e negru, spuse. Ar trebui să te întorci la ore. E ordinul lui Neferet.

-Zoey, e totul în regulă? Vocea lui Stark mă făcu să tresar. Mi-am întors capul şi l-am văzut venind repede spre mine, purtând în mână, cu o nonşalanţă înşelătoare, un arc cu o săgeată crestată.

-Da, totul e bine, am spus. Aurox tocmai îmi spunea că trebuie să merg la ore.

Stark îi aruncă o privire duşmănoasă lui Aurox.

-Nu ştiam că eşti profesor în şcoala asta.

-Urmez porunca lui Neferet, zise Aurox. Avea acelaşi ton pe care îl folosise şi înainte să apară Stark, dar limbajul trupului i se schimbase complet. Părea mai mare, mai agresiv, mai periculos.

Din fericire, sună clopoţelul care anunţa finalul primei ore.

-O, ups, se pare că am ratat prima oră. Cu toate astea, aş face bine ca măcar la a doua să ajung la timp. I-am întors spatele lui Aurox, m-am îndreptat către Stark, l-am luat de braţ şi i-am spus: Mă duci la cursul de artă dramatică? -Evident, replică el. Niciunul din noi nu îi spuse nimic lui Aurox.

-Te sperie, zise Stark după ce am fost siguri că nu ne mai poate auzi.

-Mda. Stark deschise uşa corpului principal de clădire a şcolii, către holul lung presărat cu uşile sălilor noastre de clasă. Era aglomeraţie, plin de novici care mergeau la a doua oră, dar Stark continuă să vorbească pe un ton scăzut şi rămase aproape de mine, astfel încât doar eu să îl pot auzi.

-De ce? A făcut ceva? -Aruncă o… Cuvintele au rămas în aer, căci din clasa lui Neferet am văzut ieşind o siluetă înaltă, cu părul negru, care apăru rapid în faţa noastră. Eu şi Stark ne-am oprit. La început, mi-a fost greu să-mi cred ochilor şi aş fi vrut să mă asigur cumva că nu am halucinaţii. Apoi, Stark îşi duse pumnul la inimă şi se înclină, smulgându-mă din visare, iar eu i-am urmat exemplul în timp ce ziceam:

-Bucuroşi de întâlnire, Thanatos.

-Ah, Stark, Zoey, bucuroasă de întâlnire. Îmi face plăcere să vă văd pe amândoi arătând aşa bine.

-Ce cauţi aici? am întrebat mai direct decât ar fi trebuit să o fac. Sprâncenele ei negre se arcuiră, dar păru mai mult amuzată decât ofensată.

-Sunt aici pentru că Înaltul Consiliu a hotărât că novicii foarte speciali, făcu o pauză şi se uită lung la Stark, şi vampirii de aici merită o atenţie suplimentară.

-Ce înseamnă asta? am întrebat. Puştii care treceau pe lângă noi, pe hol, se uitau cu gura căscată şi şopteau. Lam văzut pe Damien iţindu-şi capul pe uşa clasei unde avea cea de-a doua oră şi rotunjindu-şi gura într-un "ooo" de surprindere când o văzu pe Thanatos.

-Înseamnă că luni, dacă lipseşti de la prima oră, ai să lipseşti de la un curs al lui Thanatos.

Neferet păşi dincolo de uşa deschisă a clasei ei. Vorbea cu aceeaşi severitate pe care ar fi folosit-o orice profesor normal cu un elev care tocmai a lipsit de la cursul lui, dar ochii ei spuneau o cu totul altă poveste.

Am simţit că Stark se încordează şi am ghicit că întunericul era peste tot în jurul ei.

-Aş vrea să cred că Zoey este destul de matură cât să aibă un motiv excelent pentru care nu a venit la curs azi.

Thanatos îi zâmbi lui Neferet, şi tonul ei era evident superior. Chipul lui Neferet păru să îngheţe şi ne aruncă un zâmbet fragil.

-Şi mie mi-ar plăcea să cred asta. În orice caz, luni vei fi responsabilă de Zoey şi de toţi aceşti elevi speciali pe care doreşti să îi incluzi în grup. E o sală de clasă liberă la nivelul ăsta, pe dreapta. Acum, am să te rog să mă scuzi, trebuie să mă asigur că s-a pregătit camera pentru şederea ta pe termen nelimitat.

-Bineînţeles că te scuz şi îmi cer şi eu din nou scuze că am venit neanunţată şi fără să ştiu prea bine cât am să rămân cu voi aici, în minunata Casă a Nopţii din Tulsa. Trăim, pur şi simplu, nişte vremuri deosebite. Bucuroasă de întâlnire, bucuroasă de despărţire şi din nou bucuroasă de întâlnire, Neferet, zise Thanatos.

Neferet îşi duse pumnul la inimă şi înclină uşor capul, îngânând cuvintele de despărţire, apoi plecă grăbită.

-Nu e fericită că am venit, spuse Thanatos.

-Ştiai că nu o să fie, am zis încet. În timpul şederii noastre pe Skye, Stark îmi spusese că Thanatos îi fusese aliată, astfel că atât el, cât şi restul prietenilor mei avuseseră suficientă încredere în vampirul acesta care avea o afinitate pentru moarte cât să îi spună tot ce ştia despre Neferet.

Thanatos încuviinţă din cap.

-Ştiam, totuşi m-am oferit cu bucurie voluntar pentru această misiune. La mijloc este însuşi echilibrul dintre bine şi rău din această lume, şi cred că aici, în Casa Nopţii, pot fi găsite răspunsurile.

Începu să sune clopoţelul.

-Ah, la naiba! am spus, după care am adăugat repede: Scuze. Am să întârzii la oră.

-Mergi la toate cursurile azi, Zoey. Abia aştept să ne vedem luni, la prima oră. Thanatos îi zâmbi lui Stark. Tinere Războinic, am vreo câteva bagaje în maşină. Vrei, te rog, să mă ajuţi? -Da, desigur, spuse el. Îmi zâmbi şi îmi făcu cu mâna, în timp ce eu îmi duceam pumnul la inimă şi mă înclinam în faţa lui Thanatos. Apoi am luat-o la fugă pe hol şi am intrat pe furiş la cursul de artă dramatică, aruncându-i lui Erik o privire care arăta că îmi pare sincer rău.

El mă privi cu ochii mijiţi, dar, din fericire, nu spuse nimic. De fapt, aproape mă ignoră, lăsându-mă să mă aşez, să mă uit în gol şi să mă întreb dacă voiam ca orele să treacă mai repede sau mă temeam de ceea ce ar fi putut urma după.

Parcă înclinam spre varianta cu temutul… Mă uitam lung la mâncarea din farfurie şi, în ciuda stresului prostesc prin care treceam, am zâmbit.

-Spaghete. Am oftat de fericire. Şi suc acidulat, şi pâine cu brânză şi usturoi. Cât se poate de gustos.

-Ştiu. Şi mie mi-a lipsit foarte mult mâncarea. Stevie Rae zâmbi şi se dădu la o parte, astfel încât eu şi Stark să ne putem strecura lângă ea şi Rephaim. Am observat că Rephaim avea gura plină până la refuz şi mesteca repede, îmi întâlni privirea, zâmbi şi, arătându-mi parcă prea multe spaghete molfăite, mormăi:

-E bun.

-Deci păsările mănâncă spaghete? întrebă Afrodita, în timp ce se aşeza pe bancheta din faţa noastră.

-Nu e pasăre, spuse Stevie Rae hotărâtă.

-În secunda asta nu e, replică Afrodita. Damien veni în grabă şi o înghesui pe Afrodita, care se încruntă la el, dar se dădu la o parte.

-OK, o, Dumnezeule. Muream să vorbesc cu voi. Ce caută Thanatos aici? -Alo, ţi-ai verificat corespondenţa? întrebă Afrodita, fluturând o bucată de hârtie care părea a fi foarte oficială, de genul unui anunţ important primit de la şcoală. Bănuiesc că ai să primeşti aceeaşi schimbare de orar pe care am primit-o şi eu. Două la un creier au primit-o deja.

Gemenele ni se alăturară.

-Nu ne mai spune aşa, îi ceru Shaunee.

-Da, nu împărţim acelaşi creier. Împărţim un suflet. Şi cele două sunt lucruri foarte diferite, comentă şi Erin.

-Te rog, de parcă e normal să împărţi un suflet! Afrodita pufni şi îşi dădu ochii peste cap.

-Începând de luni, Thanatos predă un curs special de la prima oră, am intervenit, înainte să se declanşeze un nou război mondial. Probabil vom primi cu toţii anunţul de schimbare a orarului.

-Eu am primit, spuse Rephaim cu gura plină. Am verificat înainte să merg la prima oră.

- -Nu ştiam că eşti apropiată de tatăl tău, spuse Stevie Rae.

-Nu sunt, răspunse Shaunee. De aceea înţeleg cât sunt de importanţi. Dacă ai unul care nu îţi acordă niciun fel de atenţie, nu înseamnă că nu îţi doreşti să fi fost altfel.

-Ăăă, spuse Erin, părând în continuare un pic dezorientată. Nu ştiam că asta te deranjează, soro.

Shaunee ridică din umeri şi păru stânjenită.

-Nu-mi place să vorbesc despre asta.

-A fost rău? îl întrebă Erin pe Rephaim. Rephaim se uită lung la mine.

-Nu, nu foarte.

-Cred că Afrodita are dreptate. Trebuie să vorbim despre asta când nu o să riscăm să fim auziţi. Acum, haideţi să ne terminăm prânzul, şi apoi toată lumea trebuie să-şi verifice corespondenţa pentru posibilele schimbări în orar care îi includ pe novicii roşii, am spus.

-Grupul lui Dallas le-a primit deja, zise Afrodita. I-am auzit vorbind despre asta la cursul de artă plastică.

M-am uitat la Stevie Rae. Se albise vizibil la faţă.

-Vom fi toţi cu tine, am zis. Iar Thanatos este un vampir puternic, membră în Înaltul Consiliu. Nu va permite să se întâmple ceva.

-Shekinah era conducătoarea înaltului Consiliu şi a fost omorâtă în prima ei zi aici, îţi aduci aminte? replică Stevie Rae.

-A fost omorâtă de Neferet, şi nu de un pârlit de novice, am zis.

-Fetele mă enervează şi pe mine, spuse Afrodita. Ticăloasei ăleia de Nicole ar trebui să i se smulgă părul din rădăcină, care probabil e de altă culoare decât restul căpiţei de fân pe care o are pe cap.

-Nu-mi place deloc când sunt de acord cu tine, zise Stevie Rae.

-Ei bine, dovlecel, până şi tu poţi avea dreptate câteodată.

-Putem să ne oprim acum şi să ne mâncăm restul de spaghete? am întrebat. Mai avem de rezistat doar două ore, apoi ne întoarcem la depou şi avem un weekend întreg în care să ne gândim la chestiile astea.

-E o idee bună, spuse Damien. Ora următoare am să caut în nişte cărţi şi în nişte fişiere răspunsurile la unele întrebări. Am permisiunea profesoarei Garmy să merg la centrul media, în timpul orei de spaniolă. Mă descurc foarte bine la conjugarea verbelor, şi pe asta se va concentra astăzi la oră.

-Îh, am spus. Toată lumea (mai puţin Damien) care stătea la masă dădu din cap în semn că era de acord cu îh-ul care-mi scăpase când auzisem de conjugarea verbelor în spaniolă, chiar dacă gemenele părură necoordonate, iar Erin continua să îi arunce lui Shaunee priviri care oscilau între enervare şi confuzie.

Şi asta a caracterizat, în mare, restul zilei: confuzie, sâcâială şi, pur şi simplu, îh.

Capitolul 16 Zoey

-Îmi place calul ăsta, i-am spus Lenobiei.

-Şi mie îmi place calul ăsta, zise Lenobia, chiar dacă părea să nu îi placă deloc să admită asta.

Stăteam în ţarc, un pic mai departe de grupul adunat în jurul lui Travis şi al calului său gigantic Percheron, Bonnie. Cowboy-ul demonstrase unei audienţe foarte atente de novici (şi lui Darius, Rephaim şi Stark) cum se foloseşte o lance şi o sabie călare.

-Deci, spuse Johnny B, asta e tot ce poate face? Adică, poate, cum ar veni, să sară peste obstacole sau să meargă înainte şi înapoi în linie dreaptă?

De pe Bonnie, cowboy-ul părea de câţiva metri înălţime. În acel moment, avea o lance lungă în mână, şi m-am întrebat, pentru o secundă, dacă nu are de gând să o înfigă în musculosul de Johnny B, care făcea pe deşteptul. Dar Travis îşi dădu doar pălăria pe ceafă, îşi sprijini lancea de şold şi spuse:

-Fetiţa mea poate face aceleaşi lucruri pe care le face un cal mai mic. Ştie să meargă în orice fel: la pas, la galop, poate să sară şi să alerge. Se uită la Lenobia, şi zâmbetul lui nonşalant deveni nesigur. Ei bine, Bonnie nu poate să se întoarcă la fel de repede. Nu poate alerga la fel de repede şi la fel de mult ca un pursânge. Dar le poate ţine piept şi celor mai buni dintre ei. Nu uitaţi că mă poate duce pe mine, un maldăr de armură şi de arme, şi că poate depăşi orice cal. Totul în acelaşi timp. Ar fi o nedreptate să o subestimezi. Îi mai aruncă o privire Lenobiei şi adăugă: Oricum, să subestimezi doamnele nu e o idee prea bună, băiete.

Mi-am înăbuşit râsul, prefăcându-mă că tuşesc. Lenobia îmi aruncă o privire scurtă.

-Nu-l încuraja. Novicii au stat pe lângă el toată ziua. Fetele vor să iasă cu el. Băieţii vor să fie ca el. Mă apucă durerea de cap.

-Deci îţi place un pic de el? Am tresărit văzând privirea de gheaţă a Lenobiei, dar l-am auzit pe Travis ridicând vocea şi strigând:

-Ei bine, ar trebui să o întrebaţi pe profesoara de aici despre asta, dar eu nu am nimic împotriva unei excursii.

"Ăăă? Excursie?" Mi-am ciulit urechile.

-Facem excursii? am întrebat.

-Nu, de când ne batem cu răul nu mai facem, mormăi Lenobia. Apoi ridică tonul şi porni spre Bonnie şi spre cowboy spunând: Îmi pare rău, Travis. Nu am auzit. Ce anume ai întrebat?

-Unul dintre puşti a vrut să o vadă pe Bonnie în acţiune pe teren. Aş fi fericit să îi duc pe câţiva cu mine, împreună cu câţiva cai, într-o noapte senină. Am crescut lângă Sapulpa şi cunosc vechile drumuri ale petrolului, de pe coastele de acolo, ca pe buzunarele mele.

Am văzut-o pe Lenobia trăgând aer în piept şi am fost sigură că avea să explodeze şi să-l proiecteze pe cowboy în stratosferă în timp ce Ani, cel mai mic dintre novicii roşii, se întinse şi, cu un aer fascinat, o mângâie pe Bonnie pe bot spunând:

-Uau! Pe teren? Aşa cum făceau cowboy-ii? Ar fi grozav. Cu o adoraţie evidentă în privire, se uită la Lenobia. Doamnă profesoară Lenobia, am putea oare?

Cred că mi-am dat seama chiar în momentul în care a înţeles şi Lenobia -Ani cerea un lucru normal pentru orice şcoală: să facă o excursie şi să fie un puşti normal, în comparaţie cu a fi mort şi viu, în acelaşi timp, şi a lupta cu nemuritorii şi cu monştri înspăimântători pe care aceştia i-au adus cu ei şi a ne face griji pentru salvarea lumii.

-Poate. Va trebui să văd dacă o pot include în planul meu lecţie. Deja am făcut câteva schimbări în ultima perioadă, spuse Lenobia, folosind tonul de profesoară.

Johnny B oftă.

-Schimbări. Ăştia am fi noi, cei care nu am murit şi ne-am întors aici, să dăm peste cap programul.

-De fapt, profesoara se referă probabil mai mult la mine decât la tine, spuse Rephaim. Eu sunt motivul pentru care Stark şi Darius au fost nevoiţi să înceapă un curs nou aici, la grajduri.

-Aveţi şi nu aveţi dreptate amândoi, spuse băţoasă Lenobia. Aţi schimbat lucrurile în Casa Nopţii, dar nu neapărat în rău. Îmi place să văd schimbarea ca pe un lucru pozitiv. Previne inerţia. Şi îmi place mult că grajdurile mele găzduiesc cursuri ale Războinicilor. După cum v-a demonstrat Travis azi, cu atât de mult talent, Războinicii şi caii au o lungă şi bogată istorie împreună.

Am văzut privirea surprinsă a lui Rephaim şi tentativa lui de zâmbet. Apoi a sunat clopoţelul, şi, înainte ca toată lumea să se îndrepte grăbită spre uşă, Travis strigă:

-Ascultaţi aici, copii! Nu pleacă nimeni din grajd până când nu e totul pus la locul lui. Voi, băieţii de aici, ajutaţi-i pe Darius şi pe Stark să adune armele şi ţintele. Apoi făcu un gest spre Rephaim şi spre Ani. Voi doi, ajutaţi-mă să scot harnaşamentul de pe Bonnie şi s-o şterg de transpiraţie. A muncit din greu azi.

Toată lumea se conformă. Lenobia ezită, apoi dădu uşor din cap, parcă pentru ea însăşi, schimbă direcţia şi dispăru în biroul ei.

Ha! Deci acum, cu aprobarea unui profesor-vampir-mai-dur-decât-cel-mai-durvampir, un simplu om, un cowboy, îi spunea unui fost corb, unor tipi nemuritori şi unui grup de novici ce să facă. Ha! Până când i-am strâns pe toţi, ne-am urcat în microbuz şi am plecat înapoi către depou, se făcuse ora 6 dimineaţa. Chiar şi eu eram obosită şi incredibil de fericită că era weekend. Jur că nu voiam să fac altceva decât să dorm, să mă uit la prostiile de la televizor şi, poate, să mă ocup un pic de amenajarea tunelurilor. Tocmai mă gândeam la pătura mea albastră, groasă (pe care o înşfăcasem când îmi împachetasem în grabă hainele şi celelalte lucruri din camera mea de internat) şi la cât de bine m-aş fi simţit ghemuită în ea, lângă Stark şi Nala, când Stevie Rae îmi strică tot cheful.

-Bun, trebuie să ne grăbim. Făcu semn către mine, Rephaim, Stark, Darius, Afrodita, gemene şi Damien. O să răsară soarele cam într-o oră şi jumătate. Rephaim şi Zoey au să ne spună nişte chestii despre Kalona.

Am oftat.

-Bine. În bucătărie. Dură chiar mai mult până am reuşit să eliberăm bucătăria de novicii înfometaţi şi să-i trimitem în camerele lor.

-Nu o să ne mai putem întâlni aici multă vreme. Avem nevoie de un loc în care să ne ţinem întrunirile de Consiliu, fără să ne mai stea pe cap toţi dobitocii, spuse Kramisha, în timp ce se uita urât la Johnny B, care încerca să vadă cam câţi fulgi de porumb poate să îşi îndese în gură.

-Mă uh muu, spuse Johnny B printre fulgi.

-Mişcă-ţi fundul prost de aici. Avem lucruri de discutat. Clătină supărată din cap, în vreme ce îi dădea afară pe el şi pe ultimul novice rămas în bucătărie. Apoi, Kramisha se întoarse spre noi. Nu, eu nu plec.

-O, la naiba, ai o altă poezie? întrebă Afrodita.

-Am citit în revista People că faci riduri de la atitudinea negativistă, îi zise Kramisha Afroditei. Poate ai să-ţi reconsideri atitudinea când ai să te uiţi în oglindă. Pentru că ştiu că tare îţi mai place să te uiţi în oglindă. Scoase un mic "ha", apoi privirea îi poposi asupra lui Stevie Rae şi asupra mea. Mi-a venit în ora de latină.

-Latină? Pe bune? replică Afrodita. Nici măcar engleză nu vorbeşti prea bine.

-Non scholae sed vitae discimus, zise Kramisha încet. Se lăsă un lung moment de tăcere, apoi Stevie Rae spuse: -Fir-ar, latina pare mereu o chestie atât de deşteaptă. Bravo, Kramisha! -Mulţumesc. E mişto să fii apreciat de propria Mare Preoteasă. Oricum… Cotrobăi în geanta ei imensă până când îşi găsi caietul movuliu, apoi îl scoase, veni spre masă şi îl trânti în faţa mea. Asta e pentru tine.

-De ce? mi-a scăpat fără să mă pot controla. Kramisha ridică din umeri.

-Nu ştiu, dar ar trebui să îl citeşti.

-Ar fi mai de ajutor dacă ai putea obţine ceva mai multe informaţii când "te lovesc" poeziile astea, comentă sarcastic Afrodita.

-Riduri, spuse Kramisha fără să se uite la ea. -Ultimele versuri -partea care începe cu întunericul -este ceea ce mi-a spus Nyx chiar înainte de a mă săruta pe frunte şi de a-mi umple semiluna, în ziua în care am fost însemnată.

-Şi restul are vreun sens pentru tine? întrebă Damien.

-Ei bine, nu ştiu. Ştim cu toţii de ce ar plânge Dragon. Rephaim îşi băgă capul între umeri, şi i-am aruncat o privire în loc de scuze.

-Şi partea cu anii şi cu fricile poate avea de-a face tot cu Dragon. Evident că va trebui să o implicăm şi pe Shaylin, din cauza părţii cu Vederea Adevărată; şi nu sunt prea sigură ce e un paradox. Deci, cu alte cuvinte, nu, nu am nicio idee despre restul poeziei.

-Un paradox este o afirmaţie sau o situaţie contradictorie, clar adevărată, explică Damien.

-Hă? am spus eu.

-Bun, un exemplu: paradoxul războiului este că trebuie să omori oameni pentru ca oamenii să nu mai fie omorâţi.

-Dumnezeule, urăsc limbajul figurativ! spuse Afrodita.

-Dar eşti deşteaptă, frumoasa mea. Când ai să îţi pui mintea la contribuţie, ai să îţi dai seama despre ce este vorba, zise Darius.

-Paradoxul poate avea de a face cu Kalona şi cu Rephaim, interveni brusc Shaunee.

-Ce vrei să spui? întrebă Stevie Rae.

-Soro? interveni Erin. Eşti bine? -Sunt bine, răspunse Shaunee şi continuă: Ideea este că avem de-a face cu o situaţie paradoxală, nu-i aşa? Pentru ca Rephaim să dovedească faptul că a schimbat tabăra şi că este bun acum, trebuie să îi întoarcă spatele tatălui lui, şi asta e ceva ce, în mod normal, ar fi considerat un lucru rău.

-S-ar putea să ai dreptate, spuse Damien.

-E ca focul, zise Afrodita. Am clipit.

-Şi Kalona, ca gheaţa.

-Dar sora mea nu are nimic de a face cu Kalona, spuse Erin.

-Ba da, răspunse Rephaim. Înţelege ce simt pentru el, mai ales după ziua de azi.

-Rephaim, ştiu că vrei ca tatăl tău să fie un tip bun şi să te iubească, dar trebuie să renunţi la năzuinţa asta, zise Stevie Rae.

Se simţea frustrarea în vocea ei.

-Te rog, povesteşte-i despre ziua de azi, îmi ceru Rephaim. Mi-am înăbuşit un oftat.

-Kalona vrea să încheie un armistiţiu cu noi. După toată agitaţia în care toată lumea îşi exprimă părerea, de la "nici vorbă" la "o, te rog" -ei bine, toată lumea, cu excepţia lui Shaunee şi a lui Rephaim am continuat să explic ce se întâmplase între Kalona, Rephaim şi mine şi am terminat cu: Deci, nu, nu cred că putem avea încredere în el, dar un armistiţiu nu e neapărat un lucru rău.

-Rephaim trebuie să-şi ţină gura când vine vorba despre problemele noastre, adăugă Kramisha şi se uită urât la Rephaim.

-Mda, am lămurit deja acest lucru. Nu-i aşa, Rephaim? am spus.

-Nu o să-i dezvălui tatei secretele noastre, zise Rephaim.

-Şi totuşi, nu la secrete se rezumă totul, spuse Stark. Nu e un secret că locuim aici, dar nu era obligatoriu să ştie şi Kalona.

-Dacă nu e un secret, tata ar fi aflat oricum, replică Rephaim.

-Mda, posibil. Dar te-ai gândit vreodată că, poate, dacă ar fi plecat cu adevărat din Tulsa şi s-ar fi dus undeva în vest şi ar fi crezut că eşti în Casa Nopţii, înconjurat de Fiii lui Erebus, ar fi continuat să zboare şi am fi scăpat de el? spuse Stark.

-Asta nu s-ar fi întâmplat. Tata nu avea de gând să mă părăsească.

-A făcut-o deja! izbucni brusc Stevie Rae. Se ridică şi îşi prinse corpul cu braţele, de parcă ar fi încercat să îşi stăpânească fizic emoţiile. Te-a părăsit în momentul în care ai ales binele. S-a întors doar pentru că fraţii tăi nu au reuşit să te convingă să spionezi pentru el. Aşa că acum încearcă el însuşi.

-Să spioneze? repetă Darius. Rephaim se uită la Stevie Rae de parcă aceasta tocmai l-ar fi pălmuit, dar îi răspunse lui Darius: -Da. De aceea au venit fraţii mei să mă caute. Am refuzat chiar înainte să mă găsească Dragon şi creatura aia, Aurox.

-Bine, uitaţi, după cum am mai spus, este clar că nu ar trebui să avem încredere în Kalona, dar cred că a avut dreptate azi. Dacă Neferet este nemuritoare şi poate fi distrusă doar prin sine însăşi, atunci clar avem nevoie de ajutor pentru a ne da seama cum o putem împinge spre asta. Am făcut o pauză, apoi am adăugat: Mai cred şi că putem avea încredere în Rephaim, chiar dacă îşi iubeşte tatăl.

- -"Întunericul nu este mereu acelaşi lucru cu răul. Lumina nu aduce mereu binele." Poate că lucrurile nu sunt chiar aşa cum par a fi.

-Ştiu un lucru care sigur e chiar aşa cum pare a fi, am spus. Eram şi eu pe Tărâmul de Dincolo când Kalona a întrebat-o pe Nyx dacă îl iartă. Zeiţa a spus că va putea să întrebe doar după ce îşi va câştiga dreptul. Nu şi l-a câştigat încă, Rephaim.

-Încă, sublinie Shaunee.

-Încă, repetă ca un ecou Rephaim.

-Încă? spuse Erin, scuturând din cap.

-Bun, uite cum facem: atâta timp cât Kalona nu îşi câştigă dreptul de a-i cere iertare lui Nyx, nu avem încredere în el. Putem să facem un armistiţiu cu el, mergând pe ideea că duşmanul duşmanului meu este prietenul meu, am spus, sperând să fi dat citatul corect. Punct, sfârşit.

-Dar faptul că nu avem încredere în el nu înseamnă că ne pierdem speranţa, spuse Shaunee.

-Nu, nu înseamnă asta, am admis încet. Nu-mi plăcea deloc privirea resemnată şi tristă din ochii prietenei mele, care îl privea acum lung pe Rephaim.

-Nu am să vă dezamăgesc. Rephaim se uită mai întâi la Stevie Rae, dar apoi privirea lui se mută către noi, ceilalţi. Aşa cum a spus Shaunee -pot să sper, dar nu voi avea încredere.

-O să-ţi frângă inima, spuse Stevie Rae.

-Prea târziu să ne facem griji pentru asta, replică el. A făcut-o deja. Rephaim se cutremură din tot corpul. Jur că i-am văzut pielea zvâcnind.

-Au venit zorii. Se ridică şi o sărută pe Stevie Rae cu blândeţe. Trebuie să plec. Te iubesc.

-Merg cu… începu Stevie Rae, dar apoi se opri. Nu, nu vrei să o fac. Bine. Ştiu că e un lucru prin care trebuie să treci singur. Se ridică pe vârfuri şi îl sărută uşor. Du-te, să nu rămâi blocat aici.

Rephaim încuviinţă din cap şi fugi din cameră.

-Aha. Deci se transformă în pasăre? Pur şi simplu? întrebă Afrodita.

-Pe lângă faptul că asta îi provoacă durere şi umilinţă, da, pur şi simplu, zise Stevie Rae şi, icnind uşor, ieşi în grabă din bucătărie.

-O, ce naiba, întrebam doar. Nu ar trebui să fie aşa sensibilă.

-Tu cum te-ai simţi dacă Darius s-ar transforma în pasăre în fiecare zi? am întrebat-o, încercând (în zadar) să o fac să o înţeleagă pe Stevie Rae.

-Iritată, spuse ea. Îmi place să mă ţină în braţe. Afrodita păru a se mai gândi la ceva, după care adăugă: Ştii, ar putea încerca să îl bage într-o colivie foarte, foarte mare, chiar înainte de a se face ziuă. Poate ar reuşi să-l dreseze.

Ne-am uitat la ea cu gura căscată. -Mă duc să vorbesc cu prietena mea cea mai bună, am spus. Voi două mergeţi la cumpărături, dar aveţi grijă ce luaţi.

-Hei, dacă nu ai nimic împotrivă, mă duc la culcare, zise Stark. Simt că soarele mă doboară.

M-am străduit să zâmbesc şi l-am sărutat.

-Sigur, vin şi eu imediat.

-Nu te grăbi. Asigură-te că Stevie Rae e bine. Aruncându-mi grăbit o privire, le făcu semn cu mâna celorlalţi şi ieşi cu paşi apăsaţi din încăpere.

Avea să adoarmă până când ajungeam şi eu în pat. Mă făcea să mă simt ciudat, de parcă brusc aş fi avut o relaţie cu un bătrân care nu putea să stea treaz. Dar am alungat gândul acesta, mi-am luat rămas-bun de la grup şi m-am grăbit spre cămăruţa ordonată a lui Stevie Rae.

Stătea pe pat, plângând de mama focului şi îmbrăţişând-o pe Nala.

-Hei, bebeluş, am spus, aşezându-mă lângă ea şi mângâind-o pe Nala. Ai grijă de Stevie Rae?

Asta o făcu pe prietena mea să zâmbească printre lacrimi.

-Da, era aici când am venit eu. Se prefăcea că e ţâfnoasă, clar mi-a sărit direct în braţe şi, după ce m-a adulmecat un pic, şi-a pus lăbuţele pe pieptul meu şi capul lângă al meu şi a început să toarcă.

-Nala ştie ce face, am zis.

-Ştie? Stevie Rae începu să se smiorcăie şi îşi scoase un şerveţel din cutia aflată lângă pat.

-E pisica-terapeut. Când intră în pielea profesionistei, îmi place să mă gândesc la ea ca la doamna doctor Nala.

-Taxează la oră? întrebă ea, mângâind-o pe Nala, care, evident, dăduse motoraşul de tors la maximum.

-Da. Prestează contra delicatese pisiceşti. Cât mai multe. Stevie Rae zâmbi şi îşi şterse lacrimile.

-Am să mă asigur că o să am multe la îndemână.

-Vrei s-o suni pe mama ta? Asta te-ar face să te simţi mai bine? -Nu, e ocupată cu pregătitul micului dejun pentru fraţii mei. Sunt bine. I-am aruncat o privire cu subînţeles.

-OK, bine, o să fie în regulă. Doar că sunt atât de îngrijorată pentru Rephaim. Ştiu că voi nu puteţi uita faptul că a fost corb, dar aş vrea să înţelegeţi că nu mai e rău. De când l-a transformat Nyx, e un băiat normal după apus. Şi nu ştie prea multe despre cum să fie băiat. Z, mi-e teamă că tatăl lui o să facă ceva şi o să-l dea peste cap, iar apoi o să i se ia identitatea umană.

Izbucni în hohote de plâns. Am luat-o în braţe, chiar dacă Nala începu să protesteze.

-Nu, iubito! N-o să se întâmple aşa ceva. Odată ce Zeiţa dă un dar, nu îl ia înapoi, chiar dacă liberul-arbitru te poate face să strici cu totul lucrurile. Uită-te, Neferet e exemplul perfect. Este, în mod evident, cu totul sărită de pe fix, şi, cu toate astea, are o grămadă de puteri dăruite de Zeiţă. Rephaim va rămâne băiat în timpul nopţii. Ceea ce trebuie tu să decizi este dacă poţi suporta slăbiciunea pe care o aduce cu sine faptul că este uman.

-Dar dragostea nu este o slăbiciune, spuse ea.

-Este, dacă iubeşti persoana greşită, am răspuns. Făcu ochii mari şi rotunzi şi începu din nou să plângă.

-Crezi că e greşit faptul că-l iubesc? -Nu, iubito. Cred că e greşit că îl iubeşte pe Kalona -şi asta îl face slab. Am făcut o pauză şi am recunoscut încetişor: Ştiu despre ce vorbesc. Am trecut şi eu prin asta. Ştii că am fost convinsă că îl iubesc pe Kalona, şi asta m-a făcut să cred că se va schimba.

-Mda, mi-am imaginat.

-A trebuit să-l omoare pe Heath ca să mă trezesc, am spus.

-Şi dacă este nevoie tot de ceva îngrozitor pentru ca Rephaim să nu mai creadă că se va schimba? Am oftat. -Problema nu e că Rephaim crede că tatăl lui se va schimba, ci mai mult că speră că o va face.

-Şi e vreo diferenţă? -Da, cred că e o mare diferenţă între a crede că se va întâmpla ceva şi a spera acelaşi lucru, am spus. Dă-i o şansă lui Rephaim să se ocupe de asta. Este greu, şi, după cum ai spus, totul este nou pentru el. Iubeşte-l doar, pentru o vreme, şi o să vezi ce se va întâmpla. Cred că nu ţi-ar face niciodată rău intenţionat, am zis.

-Am să-l iubesc şi am să văd ce se întâmplă, fu şi ea de acord. Apoi trase adânc aer în piept şi mă strânse tare în braţe, făcând-o pe Nala să mârâie şi să se zbată.

Am râs împreună văzând reacţia pisicii, şi ne-a luat ceva timp s-o liniştim. Apoi am spus:

-Bun, am să mă prăbuşesc aici dacă nu mă duc în momentul ăsta în pat. Am sărutat-o pe Nala pe creştet şi i-am predat-o lui Stevie Rae. Păstreaz-o pe dr. Nala. Se pricepe să te alinte.

-Mulţumesc, Z. Eşti cea mai tare. Am ieşit pe uşa improvizată dintr-o pătură a lui Stevie Rae şi mi-am croit drum încet prin tunel, până când am ajuns la pătura roz pe care îl pusesem pe Stark să o transforme în uşă pentru camera noastră. Mi-am trecut mâna pe suprafaţa moale şi am zâmbit amintindu-mi cum obişnuiam în copilărie să tot îmbrac şi să dezbrac păpuşile şi cum mama le tăiase părul, astfel încât nu mai ştiusem care era fetiţă şi care băiat.

Mama… Am închis ochii şi m-am concentrat.

-Spirit, am nevoie de tine, l-am chemat încet. Am simţit aproape imediat că elementul se strecoară în mine. De data asta, poţi rămâne cu mine un pic, doar până ce adorm?

Spiritul răspunse dorinţei mele, iar sentimentul mă făcu să simt căldură şi o oboseală accentuată.

M-am strecurat pe sub pătura roz şi am mers încet spre pat. Ştiam că adormise. M-am întins lângă el, am tras pătura albastră peste amândoi şi l-am privit pe Stark vreo câteva minute, în timp ce lăsam spiritul să mă adoarmă. Se încrunta în somn. Sub pleoape, i-am văzut ochii mişcându-se de parcă ar fi urmărit un meci de ping-pong cu ochii închişi. I-am atins fruntea uşor, cu vârfurile degetelor, încercând să îi domolesc neliniştea.

-E în regulă, am şoptit. Să nu ai coşmaruri. Păru să aibă efect, pentru că răsuflă adânc, trăsăturile feţei i se relaxară şi mă cuprinse cu braţul, astfel încât am putut să mă trag mai aproape de el, în timp ce, în cele din urmă, m-am cufundat într-un somn adânc, fără vise.

Kalona

La început, fusese simplu, aproape o întâmplare -Kalona urmărise firul spiritului nemuritor pe care îl împărţea cu Stark şi care îl lega de el. Pătrunsese cu uşurinţă în mintea tânărului vampir. Dar, pe măsură ce treceau zilele şi experienţa lor pe Tărâmul de Dincolo dispărea în amintire şi în trecut, Kalona descoperi că sarcina de a-i invada subconştientul lui Stark devenea din ce în ce mai dificilă.

Mintea băiatului se revolta. Spiritul invadator al lui Kalona trebuia să rămână pe loc şi să fie un simplu observator sau să îi facă doar sugestii sumare Paznicului Războinic al lui Zoey Redbird, astfel subconştientul lui Stark rezista şi, mult mai adesea, reteza legătura care îi unea, respingând spiritul lui Kalona în modul cel mai neplăcut. Desigur, părea să fie mai uşor dacă băiatul era distras fie când făcea dragoste cu Zoey, fie când dormea şi visa.

La început, Kalona preferase să pătrundă în mintea lui Stark când acesta era cu Zoey. Într-adevăr, era plăcut. Dar sexul era o distracţie de care nemuritorul înaripat nu avea nevoie. Aşa că, pe măsură ce zilele şi nopţile treceau, Kalona se întoarse la un meşteşug pe care şi-l perfecţionase cu eoni în urmă -pătrundea în visele lui Stark.

Nemuritorul nu manipula însă visele Războinicului aşa cum făcuse cu Zoey şi cu mulţi alţii.

Ar fi fost prea evident. Stark şi-ar fi dat seama. Dacă ar fi devenit conştient de prezenţa lui Kalona, băiatul ar fi putut împrumuta putere elementară de la Zoey şi l-ar fi blocat. În cel mai bun caz, Stark şi-ar fi luat măsuri de siguranţă împotriva lui şi, atunci, observarea subconştientului lui Stark n-ar fi fost altceva decât o pierdere plictisitoare a timpului său de nemuritor. Faptul că rămânea secret -că acţiona subtil -era exact ceea ce trebuia să facă. Da, era mult mai bine să se strecoare în tăcere în colţurile minţii lui Stark, să-i insufle gânduri negre, să tragă cu urechea.

Era doar o coincidenţă fericită că mintea tânărului vampir vorbea cu ea însăşi în vis. Era ciudat, într-adevăr, cum subconştientul lui Stark avea tendinţa să se mişte în cerc, în jurul aceluiaşi vis, în care se găsea pe o mică bucată de pământ, cu nimic altceva înjur, şi în care vorbea cu o imagine în oglindă a lui însuşi, mai dură şi mai nemiloasă decât adevăratul Stark, pe care vampirul îl numea Celălalt. Stark nu ajungea în prezenţa Celuilalt în fiecare noapte, dar, când o făcea, Kalona auzea fragmente interesante din întâmplările prin care trecuse băiatul în timpul zilei.

În acea noapte, Kalona se pregătea să rupă legătura dintre ei, dezgustat de un vis banal, în care Stark îşi amintea de momente fericite din copilăria lui, când scena se schimbă şi Stark crescu, se schimbă şi se dedublă. Kalona se linişti şi privi cum imaginile din oglindă începură să vorbească.

-Ai avut o zi de rahat? -Mda, şi tu eşti bomboana de pe colivă, încununarea unei zile de rahat.

-Hei, Stark, nu-i nicio problemă. Poţi conta mereu pe mine că am să te ajut să rămâi cu picioarele pe pământ. Deci, de ce nu vorbim despre cum ar fi putut să fie ziua de azi mult mai uşoară dacă te-ai fi comportat ca un bărbat şi nu ai mai fi fost atât de al naibii de drăguţ.

-Mda, Celălalt. Pot fi mereu sigur că am să găsesc ceva la tine: o atitudine nepotrivită.

-Da, la naiba, atitudinea mea e de tot rahatul, dar eu nu mă plâng că am zile proaste. Poţi fi sigur de asta.

-Pot fi sigur şi pe faptul că Zoey este pusă în pericol de oameni care sunt prea apropiaţi de ea.

-Hai, spune ce ai pe suflet. Ştii că joc mereu rolul de avocat al diavolului.

-Afurisitul ăsta de Rephaim mă scoate din minţi.

-Spune-mi că nu eşti într-atât de dobitoc încât să ai încredere în el.

-Sunt drăguţ, dar nu prost.

-Hei, fătălăule, te-ai gândit că, dacă nu poţi avea încredere în Rephaim, atunci nu poţi avea încredere nici în cei care îi sunt apropiaţi?

-Ca Stevie Rae. Ştiu. Mă aşteptam să fie nevoie să o supraveghez îndeaproape şi să mă asigur că nu o pune pe Zoey în pericol, dar se pare că se întâmplă exact contrariul. Stevie Rae îl tot împinge pe Rephaim să stea departe de Kalona, să rămână la adăpost, să fie deştept şi să nu îl bage în seamă pe diliul de taică-său.

-Şi, atunci, care e problema? -Shaunee. Celălalt izbucni în râs.

-Te referi la jumătate din perechea de gemene? Deci cele două îţi fac probleme. Hei, atunci ce zici de asta -în loc să te plângi, mai bine o părăseşti pe Zoey şi te transformi în umplutura unui sendviş format din cele două gemene. Gagicile alea sunt bune.

-Eşti un nesimţit fără pereche. Nu o părăsesc pe Z. O iubesc. Şi nu gemenele sunt problema. Este vorba doar despre Shaunee. Se pare că are un soi de complex legat de tatăl ei şi îi alimentează fanteziile lui Rephaim, cum că tatăl lui s-ar putea schimba.

-Pare nasol. Ai face bine să fii în gardă, la naiba, ori o să explodeze tot rahatul ăsta când… Scena începu să se estompeze în momentul în care o pană albă, frumoasă, pluti peste capul lui Stark.

-E totul în regulă… Să nu ai coşmaruri. Odată cu aceste cuvinte rostite în şoaptă, pana îl mângâie cu blândeţe pe Stark pe fruntea încruntată şi, precum o mătură care trece pe nisip, dădu la o parte imaginea din ce în ce mai neclară a Celuilalt.

În colţurile cele mai întunecate ale minţii lui Stark, Kalona zâmbi şi, pentru moment, tăie legătura lor nocturnă.

Noaptea aceea avea ceva ce nu îl lăsa să se odihnească. Fii lui adormiseră, la căldură şi în siguranţă, cuibăriţi în cele trei adăposturi de vânătoare. Şi el ar fi trebuit să doarmă. În schimb, se trezi pe marginea culmii, aşezat pe un bolovan imens şi plat, gândindu-se.

Ţinea iphone-ul în mână. Se gândi la lumea modernă şi la magia ciudată pe care o dezvoltase aceasta. Nu se putea hotărî dacă îi plăcea mai mult decât vechea lume. Evident, era mai comodă. Şi categoric mai complicată. Dar mai bună? Kalona tindea să creadă că nu.

Se uită la telefon. Fata i-l dăduse ca să poată lua legătura cu Rephaim, şi, cu toate acestea, numărul băiatului nu era trecut la contacte. "Lucru prostesc, inutil", reflectă. Şi apoi, gândindu-se mai bine, îşi dădu seama că avea, în schimb, numărul lui Stevie Rae. Dacă o contacta pe Cea Roşie, lua legătura cu fiul lui.

Nu voia să stea de vorbă cu Cea Roşie. Ea se afla la baza problemelor lui. Dacă nu ar fi intervenit ea, Rephaim ar fi fost aici, alături de el, aşa cum era ordinea firească a lucrurilor.

"Sau Rephaim ar fi fost mort, după ce ar fi sângerat până la ultima picătură, distrus şi singur, în noaptea aceea îngrozitoare. Şi nu ar fi fost acesta un sfârşit mai bun, mai potrivit pentru fiul meu, decât să fie ţinut în lanţuri de o tânără vampiriţă şi de Zeiţa ei necruţătoare?" Abia prinseră viaţă în mintea lui Kalona aceste gânduri, că le regretă pe dată. Nu, nu ar fi fost mai bine dacă Rephaim ar fi murit. Şi Nyx nu era necruţătoare. Îl iertase pe fiul lui. Doar pe el refuza să îl ierte. Kalona se adresă cerurilor: -Ironia este că, fiind bună cu fiul meu, ai fost crudă cu mine. Ai luat de lângă mine ultima fiinţă din lume care mă iubea cu adevărat.

Vocea lui se pierdu repede în noapte şi rămase complet singur. Se săturase să fie singur! Îi lipsea tovărăşia lui Rephaim. Umerii lui Kalona se prăbuşiră. Şi atunci simţi prezenţa întunericului. Era subtilă şi bine ascunsă, dar Kalona cunoştea întunericul de prea mult timp -atât din luptele pe care le purtase împotriva lui, cât şi din bătăliile duse alături de el -pentru a se mai lăsa păcălit.

Kalona puse telefonul alături şi îşi luă o mască impasibilă, neutră. Nu avea idee de ce alesese taurul alb tocmai această noapte pentru a da târcoale, dar ştia că prezenţa lui prevestea mari necazuri pentru această lume şi, poate, chiar pentru el.

Înţelegea un lucru de care Neferet, prea ameţită de putere, nu putea să îşi dea seama: încarnarea întunericului nu putea fi niciodată un aliat, cu adevărat. Taurul alb avea doar un obiectiv: de a distruge şi de a consuma taurul negru. Pentru a-şi atinge scopul, avea să se folosească de orice şi de oricine, la fel cum avea să distrugă orice şi pe oricine care s-ar fi pus în calea lui.

Dacă Neferet credea că era Consoarta lui, făcea o mare şi gravă greşeală. Taurul alb al întunericului nu avea Consoarte -avea cuceriri.

Prezenţa se disipă, şi Kalona oftă uşurat. Apoi se îndreptă de spate, gândinduse. "Neferet? Am simţit oare şi prezenţa ei?" Se uită în jos, la telefon. De când îl priveau? Ce auziseră? Ce ştiau? Rephaim era în pericol? Kalona sări în picioare şi se ridică pe cer. Aripile lui puternice băteau noaptea, în timp ce plutea pe curenţii de aer tăcut şi lin, îndreptându-se spre est, către ziua care abia se năştea.

Ajunse la depou cu câteva clipe înainte de răsărit, aterizând pe terenul acoperit cu pietriş de lângă liniile de cale ferată, destul de departe de intrarea din faţă, despre care Shaunee îi spusese deja că nu era folosită. Kalona se plimba cu paşi mari, fixând cu privirea un grilaj metalic vechi şi blestemând în tăcere faptul că îşi lăsase afurisitul de telefon pe piatră, când grilajul ruginit se dădu la o parte, şi fiul lui apăru în fugă din clădire.

Kalona se îndreptă spre el, extrem de uşurat că băiatul lui era teafăr şi sănătos, când gura fiului său se deschise, şi Rephaim scoase un ţipăt -un sunet teribil. Apoi privi cum trupul începe să tremure, să se contorsioneze, să se transforme, şi un corb se năpusti către cer, ţâşnind din pielea băiatului! Ascultându-şi doar instinctul, Kalona porni spre cer, în urmărirea corbului. Nemuritorul zbura sus, mult deasupra ochilor curioşi ai oraşului, deşi, de fapt, corbul petrecea foarte puţin timp în oraş. În schimb, zbură către vest şi apoi spre sud, urmând în mod straniu acelaşi traseu pe care îl urmase Kalona. Nu peste multă vreme, corbul se afla pe culme, cocoţat într-un stejar bătrân, ale cărui ramuri se întindeau ca un uriaş protector în jurul foişoarelor de vânătoare. Acolo se opri Rephaim Corbul, hrănindu-se din când în când, urcând uneori către cer, dar mereu, mereu, întorcându-se pe culme.

Când se apropie apusul, pasărea îşi luă zborul. De data aceasta, nu mai dădu târcoale în cercuri, ci se orientă cu faţa spre est şi o luă spre Tulsa. Kalona îl urmări, şi, în timp ce soarele se strecura dincolo de orizont, corbul ateriză chiar lângă intrarea subterană în depou. Pasărea scoase un ţipăt care se transformă în strigăt de durere, şi iată-l apărând pe Rephaim, gol, respirând cu greu şi prăbuşit în genunchi.

Kalona se retrase în umbră şi îl urmări pe fiul său cum se îmbracă; sunetul grilajului metalic care se deschidea îi făcu pe amândoi să se uite în acea direcţie.

-Te-ai întors! Da! Cea Roşie se aruncă în braţele fiului lui.

El o prinse şi o strânse lângă el, râzând şi sărutând-o. Ţinându-se de mână, cei doi dispărură în subsolul clădirii.

Kalona se simţi brusc inimaginabil de bătrân. Se aşeză pe şinele ruginite şi rosti cu glas tare în noapte, adresându-i-se Zeiţei care era întruchiparea ei:

-L-ai iertat, dar cu toate astea, tot îl mai faci să sufere ca un animal. De ce? Fiindcă plăteşte pentru păcatele mele? Să te ia naiba, Nyx! Să te ia naiba!

Capitolul 17 Shaunee

-Pe bune, soro. Du-te cu Kramisha şi cu Afrodita. Încă mai am probleme cu burta de la micul dejun. Trebuie să stau cât mai aproape de baie, spuse Shaunee.

-Câh, soro. Am încercat să-ţi spun că chestiile alea nu sunt de mâncat la micul dejun, zise Erin.

-Uite ce e, ai de gând să stai aici să o cocoleşti pe Shaunee sau vii cu noi? Dovlecelul şi pasărea sunt sus, încălzesc maşina şi ne aşteaptă. Avem cam două minute jumate să ajungem la uşa din spate de la Miss Jackson şi să le punem pe Kramisha şi pe Stevie Rae să-l convingă pe tipul de la pază să ne lase înăuntru înainte să iasă din tură şi să închidă cu şapte lacăte afurisitul de magazin, spuse Afrodita. Am toleranţă zero pentru prostiile cu gemenii. Toată excursia asta e deja o durere pentru capul meu desăvârşit, fiindcă ştiu că Stevie Rae o să mă facă sămi dau numărul cardului de credit.

-Aşa e corect, spuse Shaunee.

-Mă rog. Să mergem, zise Afrodita.

-Soro, eşti… începu Erin, dar Kramisha o întrerupse.

-Ştii că nu îmi place să fiu de acord cu ţâfnoasa asta, dar, după cum ar spune mama, ori mănânci, ori te ridici de la masă.

-Necioplită, spuse Shaunee. Mai ales dacă te gândeşti la ce probleme am acum cu burta.

-Evident, se declară de acord Erin.

-Vii sau nu? întrebă Kramisha.

-Du-te, insistă Shaunee. Ia-mi ceva cu caşmir şi blană. Pe roşu, pentru că sunt fierbinte. Şi fă-o pe Afrodita să plătească.

Erin rânji.

-Se rezolvă, soro.

-Vă luaţi rămas-bun acum sau ce? spuse Afrodita.

Erin îşi dădu ochii peste cap.

-Haide, Ţâfnoaso. Să mergem la cumpărături.

-Era şi timpul… bombăni Kramisha, în timp ce ieşeau grăbite toate trei din bucătărie.

Shaunee se simţi vinovată când Erin îi aruncă o ultimă privire îngrijorată şi îi făcu cu mâna. Se încruntă şi fixă masa cu privirea când Zoey intră împreună cu Stark, care arăta foarte boţit.

-Salutare, Shaunee, spuse Z. Te simţi mai bine? -Unde e Erin? întrebă Stark.

-Nu mă simt mai bine. Şi e la cumpărături, răspunse Shaunee. Nu îi plăcea felul în care se uita Stark la ea, dezaprobator şi serios ca un adult. Care-i problema ta? îl întrebă.

-Niciuna. Ridică nonşalant din umeri şi îşi băgă capul într-unul dintre frigidere. Am nevoie doar de un pic de cafeină ca să mă trezesc.

Dar, chiar dacă tonul îi era nepăsător, atitudinea îl trăda, şi Shaunee nu se simţea în stare să se confrunte cu el.

-Mă duc să iau un pic de aer şi apoi am să mă întind. Şi, după cum ar spune Damien, am teme de făcut.

Se ridică şi o luă spre ieşirea din colţul care ducea spre depoul abandonat, cel mai scurt drum spre exterior.

-Hei, eşti sigură că e totul în regulă? Nu eşti… -Nu! spuse Shaunee repede, căci tonul îngrijorat al lui Z o făcea să se simtă şi mai vinovată. Nu tuşesc deloc. Pe bune. Sunt puţin deranjată la burtă. Prostiile pe care le-am mâncat. Ştiam că şunca nu e prea proaspătă, dar îmi plac minisendvişurile alea.

-Am să vin pe la tine mai târziu să văd ce faci, spuse Z.

-Mda, bine, mersi, strigă Shaunee şi o luă pe scări, până la vechiul ghişeu de bilete.

Ajunsă aici, respiră uşurată. Depoul era un dezastru, dar îi plăcuse de la bun început -chiar dacă era dărăpănat şi vechi, şi avea nevoie să fie renovat. Cu toate astea, avea un aer care îi amintea de excursiile în familie, pe care le făcuseră înainte ca părinţii ei să hotărască faptul că nu era destul de interesantă sau naiba ştie cum şi nu o mai luaseră cu ei în vacanţe.

Nu era de parcă ar fi dus o viaţă de rahat înainte de a fi însemnată. Avuseseră bani. Mersese la o şcoală privată, de elită, în Connecticut. Fusese populară şi ocupată şi… şi… Şi singură. Şi apoi fusese însemnată în timpul unei excursii în care participa la un curs de artă pe timpul verii sau aşa ceva, într-o escală pe Aeroportul Internaţional din Tulsa. Profesorul ei o lăsase acolo la îmbarcare.

Plângând şi extrem de îngrozită, îl sunase pe tatăl ei. Asistenta lui personală îi făcuse imediat legătura. În cei cinci ani de când lucra pentru tatăl ei, femeia nu o auzise niciodată pe fiica domnului Cole plângând.

Shaunee îl rugase pe tatăl ei să îi trimită un bilet către casă, astfel încât să îi poată vedea înainte să plece la Casa Nopţii de pe Coasta de Est, preferabil la cea din Hamptons.

Tatăl ei îi spusese să rămână în Tulsa. Era o Casă a Nopţii şi acolo. Baftă şi la revedere.

De atunci nu îşi mai văzuse părinţii. Cu toate acestea, îi deschiseseră un cont şi vărsau bani în el. Părinţii ei credeau că banii pot rezolva orice problemă. De fapt, şi Shaunee se pricepea să pretindă că este de aceeaşi părere. Se plimba încet în jurul depoului. Era frig şi întuneric, şi, aproape absentă, se opri lângă o grămadă de ţigle sparte care fuseseră strânse în centrul depoului.

-Foc, vino la mine, spuse Shaunee. Inspiră şi expiră, bucurându-se de căldura care circula în siguranţă prin corpul ei, direcţionând-o spre mâinile ei întinse. Degetele îi străluciră în flăcări pâlpâitoare. Atinse grămada de ţigle. Încălzeşte-le.

Instantaneu, acestea absorbiră focul şi începură să strălucească roşu incandescent.

-Este, evident, o afinitate folositoare. Shaunee se întoarse speriată, cu mâinile ridicate, gata să arunce cu flăcări.

-Nu îţi vreau răul. Kalona ridică şi el mâinile deasupra capului. Am venit să vorbesc cu fiul meu, dar nu pot intra în tunelurile subterane fără să trec prin dureri îngrozitoare.

Shaunee se asigură că nu se uita în ochii nemuritorului -îşi amintea că are o privire plină de forţă şi seducătoare, în schimb, privi peste umăr, la o bucată de ţiglă rămasă pe podeaua dărâmată a depoului, îşi aduse elementul mai aproape de ea şi, cu ceea ce spera să fie o voce cât se poate de nepăsătoare, spuse:

-Deci doar te ascunzi aici? -Nu mă ascund, aştept. Stau aici de la amurg, sperând că o să apară şi Rephaim.

-Ei bine, nu ai să-l găseşti aici, asta dacă nu cumva vine sus să facă un duş în fosta sală a vestiarelor. Asta nu e intrarea normală pe care o folosim, spuse Shaunee automat, apoi închise gura. "A fost o prostie. Nu ar fi trebuit să îi spun despre problemele noastre." -Nu aveam de unde să ştiu asta. Am presupus că intraţi şi ieşiţi pe aici. Făcu un gest către uşile largi din faţă, care păreau prăfuite şi cam dărăpănate şi care atârnau prinse doar pe jumătate în balamale.

-Rephaim nu e aici, spuse Shaunee. E la cumpărături cu Stevie Rae şi cu ceilalţi.

-O. Ei bine, atunci. Eu… Kalona făcu stânjenit o pauză şi Shaunee îi aruncă în fugă o privire. Nu se uita la ea. Avea umerii căzuţi şi privirea plecată. Părea stingher şi stângaci.

Tresărind uimită, îşi dădu seama că seamănă foarte mult cu Rephaim. Sigur, în loc să aibă pielea mai tuciurie şi să semene cu un indian cherokee, Kalona era mai blond. Şi era şi mai mare. Şi, da, avea aripile acelea negre, gigantice. Dar gura era aceeaşi. Şi chipul era acelaşi. Kalona se uită lung la ea. Cu excepţia faptului că aveau culoarea chihlimbarului, şi ochii erau la fel.

Shaunee îşi feri grăbită privirea.

-Poţi să te uiţi în ochii mei fără frică, spuse el. Între noi există un armistiţiu. Nu vreau să-ţi fac rău.

-Nimeni nu are încredere în tine, zise ea repede, rămânând fără suflu.

-Nimeni? Nici măcar fiul meu? Părea înfrânt.

-Rephaim vrea să aibă încredere în tine.

-Ceea ce înseamnă că nu are, spuse Kalona. Şi, atunci, Shaunee se uită în ochii nemuritorului. Aşteptă, dar nu se simţi de parcă ar fi vrăjit-o sau aşa ceva. De fapt, părea un tip bine, mai în vârstă, cu aripi şi cu o expresie tristă. Foarte tristă.

-Ar trebui să plec, spuse el şi dădu să se întoarcă.

-Vrei să-i transmit ceva lui Rephaim din partea ta? Atunci, el ezită puţin, după care spuse: -Am venit aici pentru că m-am gândit mult la duşmanul nostru comun, noua creatură a lui Neferet.

-Aurox, spuse ea.

-Da, Aurox. Din ceea ce mi-a spus celălalt fiu al meu, creatura are abilitatea de a-şi schimba forma într-o fiinţă care seamănă cu un taur.

-Eu nu l-am văzut făcând asta, dar Zoey da, zise Shaunee. Şi Rephaim.

Kalona dădu aprobator din cap.

-Atunci, ăsta trebuie să fie adevărul. Asta înseamnă că Aurox a primit putere de la un nemuritor, şi, pentru a se manifesta aşa cum a făcut-o, transformându-se atât de complex şi de complet, puterea folosită pentru a fi creat trebuie să fi fost, într-adevăr, uriaşă.

-Asta vrei să îi spun lui Rephaim? -Şi asta. Spune-i fiului meu şi că o forţă de o asemenea magnitudine trebuie să fi fost luată cu un mare sacrificiu. Poate a avut legătură cu moartea unei persoane apropiate, din grupul vostru.

-Jack? -Nu. Băiatul acela a fost sacrificat de Neferet pentru a-şi plăti datoria faţă de întuneric pentru încarcerarea mea şi exilarea spiritului meu pe Tărâmul de Dincolo. Tonul lui Kalona era amar -abia dacă îşi mai controla furia. De aceea ştiu că naşterea lui Aurox trebuie să fi fost rezultatul unei morţi -la fel cum a fost şi chinul meu. Cercetaţi sacrificiul şi s-ar putea să găsiţi dovezi împotriva lui Neferet. Distrugerea ei ar putea fi mai uşor de realizat dacă se află în conflict cu Înaltul Consiliu.

-Am să-i spun lui Rephaim.

-Mulţumesc, Shaunee. Kalona rosti cuvintele încet, ezitant, de parcă ar fi fost neobişnuit cu gustul lor. Şi spune-i că am zis că îi doresc numai bine.

-OK, am să-i spun. Hei, ăăă, cred că ar trebui să îţi iei un telefon mobil. Nemuritorul înaripat ridică din sprâncene.

-Telefon mobil? -Mda, cum altfel să te contacteze Rephaim dacă vrea să stea de vorbă cu tatăl lui?

Lui Shaunee i se păru că vede umbra unui zâmbet pe chipul lui Kalona.

-Nu am telefon mobil.

-Presupun că un drum la un magazin de profil nu e o opţiune pentru tine.

-Nu. Zâmbetul îi dispăru de pe buze în momentul în care începu să clatine din cap. Nu prea ştiu ce aş putea face cu aripile.

-Foarte adevărat, spuse ea. Ăăă, ce zici de un laptop? Ai putea folosi Skype.

-Nici laptop nu am. Tânără novice, trăiesc în pădure, pe o stâncă, la sud-vest de Tulsa, cu un stol de creaturi care nu ar trebui să existe în lumea modernă. Nu am, după cum ai spune tu, acces la un computer.

Shaunee era, evident, în încurcătură.

-Aş putea să îţi fac rost de un laptop. Nu ai mai avea nevoie decât de o chestie din aia de conectare de la distanţă la satelit şi de o sursă de curent, şi ai putea avea internet oriunde -chiar şi în pădurile de la sud-vest de Tulsa. Curent electric poţi găsi, nu? -Da.

-Deci, dacă îţi fac rost de tot ce îţi trebuie pentru un computer, ai să-l suni pe fiul tău?

Shaunee nu simţi nici urmă de ezitare.

-Da, spuse el.

-OK, bine. Ia asta! Băgă mâna în mica poşetă tip poştaş, cu o curea din lanţ, marca Rebecca Minkoff, care era, în acel moment, favorita ei, îşi scoase iphone-ul şi i-l aruncă lui Kalona. Nemuritorul îl prinse fără să clipească.

-Te sun când am laptopul şi restul chestiilor.

-E foarte generos din partea ta.

-Nu te emoţiona, spuse ea scurt. Părinţii mei au bani. Am să cheltuiesc şi eu o parte. Nimic special.

-Nu mă refeream la bani. Vorbeam despre generozitatea prieteniei pe care i-o arăţi fiului meu.

Shaunee ridică din umeri. -Este prietenul unei prietene -atâta tot. Şi să nu mă înţelegi greşit. Îmi vreau telefonul înapoi.

-Da, desigur, zise Kalona. Apoi zâmbi cu adevărat, şi Shaunee se gândi că nu mai văzuse niciodată ceva atât de uimitor de plin de veselie şi de frumos. Mulţumesc, Shaunee. De data asta, o spun din toată fiinţa mea -şi ăsta e, întradevăr, un lucru rar pentru mine.

-Cu plăcere. Doar să fii bun cu Rephaim. Merită un tată bun. Kalona se uită în ochii ei, şi ea simţi că îi priveşte direct în adâncul inimii.

-Şi tu meriţi, prietena mea novice. Adio! Apoi, Kalona se întoarse şi o părăsi, ieşind prin uşile dărâmate. Shaunee îi auzi bătaia aripilor imense în timp ce se ridica pe cerul întunecat al nopţii.

Multă vreme după aceea, rămase pe loc, încălzind grămada de ţigle sparte cu flacăra ei şi gândindu-se… -Soro, pe bune. Nu tuşeşti şi nu scuipi sânge? Eşti sigură că nu mori? Pielea de porţelan a lui Erin devenise şi mai palidă, fiind acum albă ca zăpada.

-Soro. Pe bune. Sunt bine.

-Nu. Dacă nu eşti pe moarte, atunci ce naiba s-a întâmplat cu tine? I-ai dat lui Kalona iphone-ul tău! Din cauza şocului, se lăsă tăcerea, în vreme ce toţi membrii grupului, pe care Shaunee reuşise, în cele din urmă, să îi adune -Erin, Zoey, Stevie Rae, Rephaim, Damien, Afrodita, Darius şi Kramisha -, făcură o pauză, pentru a lăsa ecoul vocii lui Erin, care aproape că ţipase, să ricoşeze din pereţii tunelului, în bucătărie.

-Ei bine, soro. Vocea lui Shaunee părea fără vlagă şi foarte calmă, în aşteptarea istericalelor lui Erin. Aşa cum tocmai am explicat tuturor, eram sus, şi tatăl lui Rephaim era şi el acolo, pentru că aştepta să îşi vadă copilul. Mi-a spus să îi zic lui Rephaim lucrurile pe care tocmai vi le-am transmis. I-am dat telefonul meu ca să-l pot suna când am laptopul pe care am promis că i-l cumpăr, pentru că nu se poate duce la un magazin cu aripile alea. Apoi a zburat de aici, ca de obicei. Asta e tot. Sunt foarte bine. Sfârşit.

-Nu-şi poate ascunde aripile alea sub o haină neagră lungă sau sub o haină de cowboy? întrebă Kramisha.

-Nu cred. Probabil ar atârna pe sub marginile hainei. Plus că ar părea diform şi cocoşat şi probabil ar atrage atenţia asupra lui, ceea ce nu-şi doreşte, spuse Damien.

-Pe bune! Ar atrage atenţia dacă ar purta ceva neatractiv care a fost la modă în 1999, zise Afrodita absentă, în timp ce scotocea prin sacoşa Miss Jackson de la picioarele ei.

-Ei bine, indiferent că este vorba despre modă sau despre frică, logic vorbind, presupun că are nevoie ca Shaunee să-i cumpere un laptop, conchise Damien.

-A spus că îmi doreşte binele? fu primul lucru pe care îl întrebă Rephaim după anunţul lui Shaunee.

-Da. Shaunee îi zâmbi lui Rephaim.

-Kalona avea şi informaţii despre Aurox sau cel puţin avea o idee despre punctul din care ar trebui să îi căutăm originile, spuse Darius. Zoey, cred… -Mama ar fi putut fi sacrificiul. Ştiu. Shaunee clipi, după care simţi că îi vine să vomite. Nici măcar nu se gândise la mama lui Zoey când Kalona îi pomenise despre sacrificiul unei persoane apropiate de ei! Jack fusese primul la care se gândise, şi apoi mintea îi fusese invadată de o grămadă de alte lucruri. Clătină din cap şi îl întrerupse pe Darius, care vorbea despre ritualuri şi despre alte lucruri de genul ăsta.

-Z, îmi pare tare rău. Pe chipul lui Zoey se citea un mare semn de întrebare.

-Nu trebuie să îţi pară rău. Tocmai ne-ai spus ce s-a întâmplat. Nu ai făcut nimic rău.

-Ba da, am făcut. Nici măcar nu m-am gândit la faptul că mama ta a fost omorâtă acum câteva zile. M-am gândit la problemele mele cu tata şi la alte alea. Îmi pare tare rău, repetă ea.

Zâmbetul lui Zoey era la fel de prietenos şi de iertător ca întotdeauna.

-Nu-i nimic, Shaunee. Nu e vina ta că tot ceea ce s-a întâmplat cu Rephaim şi Kalona te-a supărat.

-Da, Shaunee. Încercăm cu toţii să facem tot ce putem. Câteodată nu e chiar aşa uşor, zise Stevie Rae, luându-l de mână pe Rephaim. Îţi mulţumesc mult că îl aperi şi că ţii la Rephaim. Îţi sunt recunoscătoare.

-Şi eu, spuse Rephaim.

-Ah! Hei! Nu-i mare lucru. Da, eu doar… începu Shaunee, însă Erin o întrerupse cu ceea ce păru o variantă sarcastică a obiceiului lor de a se juca de-a termină-propoziţia-începută-de-cealaltă.

-Mda, trebuie doar să pun deoparte prada de la Miss Jackson şi să atârn noua perdea de mărgele pe care am luat-o de la Pier One. Ne vedem mai târziu.

Erin înşfăcă mai multe pungi şi ieşi grăbită din bucătărie. Total confuză, Shaunee o privi plecând, simţindu-se de parcă nu ar fi fost sigură dacă vrea să ţipe sau să plângă.

-Du-te! Zoey venise lângă ea şi îi vorbea încet, în timp ce Damien şi Darius începură să discute despre diferenţele dintre ritualurile de purificare şi cele funerare şi dacă exista vreo modalitate ca unul dintre acestea să fie transformat într-un ritual de tipul spune-cine-a-ucis-o.

-Poftim? -Du-te şi vorbeşte cu Erin! Dacă mai are cineva întrebări despre ceea ce s-a întâmplat, am să vin după tine. Nu vreau ca asta să vă afecteze prietenia, spuse Zoey, uitându-se lung la Stevie Rae. Prietenele bune sunt extrem de importante. Cu toţii trebuie să ne amintim asta.

-OK, mulţumesc. Shaunee se strecură afară din bucătărie şi se grăbi de-a lungul tunelului, către camera foarte la modă pe care o împărţea cu geamăna ei. Dar nu trebuia să se grăbească. Erin avea mâinile pline de sacoşe şi, la doar câţiva metri de bucătărie, scăpase un pachet gigantic de la Pier One.

-Hei, soro, spuse Shaunee şi se aplecă să ridice o pernă strălucitoare. Arată de parcă a explodat o bombă cu sclipici aici.

Erin nu zâmbi. Luă perna cu paiete din mâinile lui Shaunee şi o înghesui într-o sacoşă deja plină ochi, spunând:

-Mă descurc eu cu astea. Shaunee puse mâna pe umărul lui Erin, care părea tare rece şi lipsit de viaţă la atingere.

-Aşteaptă, soro, ce s-a întâmplat? De ce eşti aşa enervată? -Nici măcar nu mi-ai spus că ţii atât de mult la tatăl tău. Pur şi simplu, ai ascuns asta de mine, spuse Erin şi se smulse din mâna lui Shaunee.

-Nu, nu-i adevărat. Shaunee scutură cu hotărâre din cap, simţindu-se de parcă Erin tocmai o plesnise. Am încercat să-ţi spun anumite lucruri, dar aveai o atitudine din aia: "Hei, asta ţine de trecut, soro, hai la cumpărături", aşa că am renunţat. Nu-ţi aduci aminte? -OK, mda, mă rog. Ce mare lucru? Doar că nu înţeleg! Suntem cele mai bune prietene de când am fost amândouă însemnate -în aceeaşi zi. Totul a fost bine până a intervenit prostia cu tatăl lui Rephaim, şi acum, brusc, nu mai suntem cele mai bune prietene.

-Stai aşa, spre deosebire de tine, eu înţeleg cum se simte Rephaim, asta e tot. N-am spus niciodată că nu mai suntem cele mai bune prietene.

-Mda, bine, ai dreptate. Nu înţeleg. Erin îşi încrucişă braţele pe piept. Care e problema, mai exact? Shaunee se simţi de parcă ar fi avut întreaga lume pe umeri, şi prietena ei cea mai bună devenise brusc o străină.

-Erin, câteodată mi-e dor de tata. Atâta.

-De tatăl tău? Nici măcar nu i-a păsat de tine, cu ani de zile înainte să fii însemnată. Cum poate să îţi fie dor de el? Shaunee ezită. Se uită cu atenţie şi o văzu cu adevărat pe Erin.

-Uau! Chiar nu îţi pasă, nu-i aşa? -De ce anume? De rahaturile la modă care nu erau, evident, la solduri la Pier One şi pe care le-am luat cu cardul Afroditei? La naiba, da. De toate chestiile noi pe care le-am şterpelit de la Miss Jackson, după orele de program? De două ori la naiba, da, îmi pasă! Alice Olivia sunt de rahat la colecţia de primăvară. Ţi-am luat însă un şal de caşmir roşu, cu căptuşeală de blană de vulpe, care e mortal. O, şi mi-am luat şi mie unul, care se asortează perfect, doar că e pe albastru. O să arătăm grozav cu chestiile astea. Perfect. Suntem perfecte. De asta îmi pasă. Şi de tine, soro. Îmi pasă de tine, şi ţie îţi pasă de lucrurile noastre. Mereu ţi-a păsat.

Erin se opri din tiradă, părând oarecum tristă şi confuză. Se şterse la ochi, şi rimelul ei albastru Wonder Woman, de la MAC, i se întinse pe obraz.

-Nu, spuse Shaunee încet. Nimic din toate astea nu este real. Şi, soro, nimeni nu este perfect. În niciun caz noi două.

-Ce naiba e asta? Cum de a putut tatăl lui Rephaim să schimbe totul? strigă Erin.

-Problema mă preocupă de o vreme, dar nu am spus nimic.

-Tatăl lui Rephaim sau tatăl tău? întrebă Erin.

-Niciunul din ei, Erin. Nu vorbesc despre niciunul din ei. Vorbesc despre anumite lucruri, în general. Cum ar fi moartea lui Jack.

Shaunee se simţea foarte, foarte obosită.

-M-a afectat şi pe mine moartea lui Jack! Am plâns şi tot restul.

-Nu, am plâns, şi apoi ai primit un e-mail de la Danielle, cu un link pentru Rue La La, şi am plecat la cumpărături, spuse Shaunee.

-Şi? Am cumpărat pantofi negri. Stai, nu. Ne-am cumpărat pantofi negri. Platforme. Cu funde roz şi cristale Swarovski pe toc. Am spus că e o ţinută potrivită de doliu şi că lui Jack i-ar fi plăcut. Apoi, am mai plâns un pic. Noi. Amândouă. Şi cum se face că eşti mult mai bună decât mine, din moment ce am făcut amândouă acelaşi lucru?

Shaunee se întrebă cum putea Erin să arate, în acelaşi timp, plină de remuşcări şi ofticată.

-Nu sunt mai bună decât tine. Nu am spus asta. De fapt, tu eşti mai bună decât mine, pentru că te simţi bine, pe când eu nu. Asta e cel mai important. Eu nu mă mai simt bine. Nici cu mine însămi şi cred că asta înseamnă că nici cu noi, dar nu ştiu dacă… -Hai să-ţi zic eu cum stă treaba, soro, o întrerupse Erin, ştergându-şi furioasă lacrimile care îi lăsau urme albastre pe obraji. Când ai să te simţi din nou bine, să vii la mine. Până atunci, găseşte-ţi o cameră şi nişte lucruri. Nu vreau o colegă de cameră sau o soră care nu se simte bine cu mine. Plângând încetişor şi ignorând lucrurile care continuau să se reverse din pungile ei de cumpărături, Erin o luă cu paşi mari prin tunel, lăsând-o pe Shaunee în mijlocul unei grămezi de perne cu sclipici şi pantaloni din catifea.

Cineva îşi drese glasul, iar Shaunee tresări speriată. Abia când Zoey îi întinse câteva batiste deja folosite, îşi dădu seama că rămăsese cu gura căscată.

-Vrei să vorbim despre asta? -Nu chiar, zise Shaunee.

-OK, vrei să rămâi singură? întrebă Zoey.

-Nu sunt sigură. Dar ştiu un lucru, şi o să sune foarte prost, spuse Shaunee, oftând şi sughiţând uşor.

-Ei bine, atunci spune-o repede, pentru că astfel trece la fel de repede şi nu mai pare la fel de rău.

-Vreau să merg să locuiesc iar în Casa Nopţii. Se lăsă o tăcere grea. După un timp, Zoey întrebă: -Şi Erin vrea să meargă cu tine? -Nu, spuse Shaunee, ştergându-şi şi ultima lacrimă. Merg singură.

Capitolul 18 Zoey

Duminică a fost o zi la fel de proastă ca sâmbătă. Mai târziu, privind retrospectiv, mi-am dat seama că întreaga problemă începuse să prindă contur în momentul în care Erin şi Shaunee se certaseră. A fost ciudat ce efect a avut asupra noastră, a tuturor, faptul că ele două nu şi-au mai vorbit. De parcă supărarea lor ne-ar fi dat pe toţi peste cap.

-Nu ştiu ce crezi tu, dar două-la-un-creier mă scot din minţi. Afrodita se trânti lângă mine pe bordura trotuarului care înconjura vechea intrare circulară în depou. Am oftat şi m-am gândit: "S-a zis cu pauza în care să stau un pic singură". M-am dat la o parte, să îi fac loc.

-Mda, ştiu. E ciudat să nu le mai vezi mereu împreună, şi acum Shaunee pare pe punctul să izbucnească în plâns în orice moment, iar Erin e foarte tăcută şi botoasă. Situaţia s-a transformat într-o adevărată nebunie.

-Foc şi gheaţă, mormăi Afrodita. Mi-am ridicat uimită sprâncenele.

-Ştii ceva, s-ar putea să ai dreptate.

-Nu ştiu când o să-ţi pice naibii fisa şi o să-ţi dai seama că am dreptate aproape mereu. Afrodita scoase o mică pilă incrustată cu pietricele din geanta ei de la Coach şi începu să îşi pilească unghiile. Nu ştiu ce altceva ar putea să însemne afurisita de poezie, dar o parte din ea sigur e despre două-la-un-creier.

-De ce îţi pileşti unghiile? Îmi aruncă o privire ucigătoare.

-Pentru că oraşul ăsta tâmpit nu are destule saloane de cosmetică deschise non-stop. Bine, cu excepţia celor mai dubioase, şi eu vreau doar să-mi aranjez unghiile, nu să-mi tatuez vaginul. Şi, dacă tot veni vorba, nu vreau nici să mă căptuşesc cu HIV.

-Afrodita, câteodată nu are niciun sens ceea ce spui.

-Eşti bine-venită dacă vrei să îţi lărgeşti orizonturile. Acum, revenind, ce ai de gând să faci cu Pic şi Poc? -Ăăă, nimic. Sunt prietene. Câteodată, prietenele se supără una pe cealaltă. Trebuie să găsească o modalitate să se împace singure.

-Pe bune? Asta e tot ce ai de zis? -Ei bine, Afrodita, ce naiba vrei să fac eu? -Mi se pare mie sau ai înjurat? "Naiba" nu e o înjurătură? -Ce-ar fi să te duci direct acolo şi să afli? Mi-am mijit ochii la ea. Şi pentru a enşpea mia oară: nu e nimic în neregulă cu oamenii care nu au o gură spurcată! -Ţipi şi înjuri. Cine ştie, poate că în iad chiar a dat îngheţul.

-Eşti. De. Groază, am spus.

-Mulţumesc. Acum pe bune. Ce ai de gând să faci cu gemenele? -Să le las în pace! Nu am vrut să ţip, dar ecoul care reverberă în zidul de piatră al clădirii mă contrazise. Am tras adânc aer în piept şi am încercat să îmi stăpânesc dorinţa de a o sugruma pe Afrodita. Nu pot fi trasă la răspundere de fiecare dată când unul dintre prietenii mei are ceva de împărţit cu alt prieten deal meu. Nici măcar n-ar avea sens.

-Răspunsul e într-o poezie tâmpită, dar profetică, spuse ea pilindu-şi în continuare unghiile.

-Tot nu văd cum mă face pe mine asta… Am tăcut în momentul în care am zărit o limuzină mare, neagră, un Lincoln, trecând de intrarea circulară şi oprind în faţa Afroditei şi a mea. În timp ce noi priveam scena cu o expresie tâmpă şi cu gurile căscate, un Războinic Fiu al lui Erebus coborî de pe locul şoferului, ne ignoră complet şi deschise portiera din spate a maşinii.

Înaltă şi suplă, îmbrăcată în catifea de un albastru-închis, Thanatos îl luă de mână pe Războinic şi coborî plină de graţie. Ne zâmbi şi dădu din cap binevoitoare când ne văzu înclinându-ne, dar atenţia ei era clar atrasă de clădirea depoului.

-Ce exemplu minunat de arhitectură Art Deco din anii 1930, spuse, în timp ce privirea ei se plimba de-a lungul faţadei depoului. Am jelit finalul epocii trenului. Când a ajuns, în cele din urmă, la apogeu, a fost o modalitate minunat de relaxantă de a străbate această măreaţă ţară. De fapt, continuă să fie. E trist că sunt atât de puţine rute de cale ferată în prezent. Ar fi trebuit să vizitaţi un depou în anii 1940 -tragedie, speranţă, disperare şi curaj, toate se întâlneau într-un singur spaţiu plin de viaţă. Continuă să se uite cu dragoste la vechea clădire. Nu cum sunt aeroporturile oribile de azi. Au fost curăţate de orice romantism şi nu au suflet, mai ales după tragedia de pe 11 septembrie. Atât de trist… atât de trist… -Ăăă, Thanatos, te pot ajuta cu ceva? am întrebat în cele din urmă, căci devenise evident că avea de gând să stea acolo la nesfârşit şi să se holbeze la depou.

Îi făcu semn Războinicului să se întoarcă în maşină.

-Aşteaptă-mă vizavi, în parcare. Vin imediat. Acesta se înclină în faţa ei şi plecă. Ea se întoarse spre mine şi spre Afrodita. Doamnelor, cred că a venit momentul pentru o schimbare.

-O schimbare a ce? am întrebat.

-Din câte se pare, o schimbare a intrării, spuse sec Afrodita. Kalona a venit aici. Thanatos e aici, sus. Trebuie să punem un soi de preş la intrare, pe care să scrie bun venit, din moment ce intrarea pe care am stabilit-o noi nu are succes.

- -E cu Rephaim. Se va lumina curând şi îi place să stea cu el înainte să se transforme în pasăre, am spus fără menajamente.

-Şi tu ce eşti? M-am încruntat.

-Ştii la fel de bine ca mine ce sunt. Ştii că lui Stark i-a fost oferită Sabia Paznicilor pe Tărâmul de Dincolo, ceea ce înseamnă, într-o oarecare măsură, că sunt Regină, din moment ce el e Războinicul şi Paznicul meu.

-De ce toate aceste întrebări? Am crezut că eşti de partea noastră, spuse Afrodita.

-Sunt de partea adevărului, răspunse Thanatos.

-Ştii bine că Neferet e o ticăloasă mincinoasă, continuă Afrodita. Ţi-am spus asta pe insula San Clemente, când Zoey era pe Corabia Nebunilor.

-Vrea să zică pe Tărâmul de Dincolo. Mi-am dat ochii peste cap, exasperată de Afrodita.

-Mda, mă rog, Tărâmul de Dincolo. Cum i-o zice. Dar ţi-am spus atunci cum stă, de fapt, treaba cu Neferet, şi ai părut că ne crezi. Chiar ne-ai ajutat să desluşim chestia cu Skye, împreună cu Stark. Deci ce-i cu tine acum?

Urmă o pauză extrem de lungă, ceea ce însemna că am avut suficient timp să mă întreb dacă eu şi Afrodita nu merseserăm prea departe. Thanatos era un vampir bătrân, puternic, membră a înaltului Consiliu, a cărei afinitate dăruită de Zeiţă era moartea. Era, probabil, o idee proastă să o luăm la întrebări -cu atât mai mult s-o scoatem din sărite.

-Cred că tot ce mi-aţi spus în momentele acelea în care sufletul lui Zoey era sfărâmat a fost ceea ce voi, voi toţi, consideraţi că e adevărul, spuse, în cele din urmă, Thanatos.

-M-am întors şi nu suntem în Italia, dar adevărul nu s-a schimbat. Neferet nu s-a schimbat, am spus.

-Şi totuşi insistă că Nyx a iertat-o şi că i l-a dăruit pe Aurox, ca semn al favorii divine, zise Thanatos.

-Un mare rahat, am răspuns. Neferet nu s-a schimbat, iar Aurox nu este un dar de la Nyx.

-Sunt convinsă că Neferet ascunde un adevăr, spuse Thanatos.

-E un mod de a vedea lucrurile, am replicat.

-Dar nu modul în care le vedem noi, adăugă Afrodita.

-Nu vrem să părem lipsite de respect, am continuat. Doar că deja ne confruntăm cu Neferet de ceva vreme şi am văzut lucruri pe care a avut grijă să le ascundă de Înaltul Consiliu şi, de fapt, de majoritatea vampirilor.

-Dar, când vrem să o dăm în vileag, nimeni nu ne crede pentru că suntem copii, spuse Afrodita. De fapt, un grup de copii cu probleme, care au fost respinşi.

Am ridicat din sprâncene spre Afrodita, şi aceasta se corectă: -Ei bine, nu vorbesc despre mine. Vorbesc despre voi, restul.

-Este unul dintre motivele pentru care am venit aici, spuse Thanatos. Ca să fiu ochii şi urechile înaltului Consiliu.

-Ca să revenim la subiect, ce înseamnă, mai exact, faptul că Înaltul Consiliu a cumpărat această clădire? am întrebat.

-Din fericire, înseamnă că pot să mai las deoparte cardul mamei şi că unii dintre noi -adică aceia dintre noi care nu trebuie să se ascundă într-un coşciug atunci când răsare soarele -pot beneficia de camere decente, odată ce clădirea asta o să fie renovată, zise Afrodita.

-Chiar asta înseamnă. Dar mai înseamnă şi că aceasta poate deveni o Casă a Nopţii legitimă, de sine stătătoare, fără niciun fel de legătură cu prima Casă a Nopţii din Tulsa, explică Thanatos. Consiliul crede că poate fi o mişcare înţeleaptă să avem o Casă a Nopţii a novicilor roşii, care să rămână, în cea mai mare parte, separată de casa originală.

-Ei bine, nu. Tocmai de aceea nu s-au construit două licee. Ai fi prea multă rivalitate într-un singur district, am spus. Ura dintre Union şi Jenkins e de-ajuns pentru noi -şi Broken Arrow trebuie să facă asta cu un front comun.

-Despre ce naiba vorbeşti? întrebă Afrodita.

-Broken Arrow, Union, Jenks, am zis. Licee. Prea multe licee într-un oraş nu e o idee bună.

-Ai fost preşedinta consiliului de elevi sau ai avut o altă funcţie jenantă din punct de vedere social? Tulsa are un milion de licee, şi încă nu s-a sfârşit lumea, spuse Afrodita. Să ai de transportat cu autobuzul prea mulţi elevi la o şcoală ar fi aiurea şi ar permite să se infiltreze şi elemente ciudate. Câh. Pur şi simplu, câh.

Din fericire, Thanatos interveni: -Standardele adolescenţilor umani nu au guvernat niciodată legile novicilor de vampiri. Tulsa se află chiar în centrul acestei ţări. Poate, fără îndoială, să susţină o nouă Casă a Nopţii. Rândurile noastre se îngroaşă, mai ales ca urmare a afluxului de novici roşii, lucru constatat şi în alte zone, nu doar aici.

-Mai există şi alţi novici roşii? Adică, în afară de ai noştri? am întrebat.

-Da.

-Dar unii dintre ei au fost însemnaţi direct cu roşu sau au murit cu toţii, după care au înviat şi au devenit roşii? întrebă Afrodita înainte să apuc să îi arunc o nouă privire de tipul taci din gură.

-Ai voştri sunt singurii novici roşii cunoscuţi până la această dată ca fiind însemnaţi cu roşu, spuse Thanatos.

-Deci ştii despre Shaylin? am întrebat, ţinându-mi răsuflarea.

-Da. Neferet a anunţat că era oarbă înainte de a fi însemnată şi că acum vede. A extrapolat spunând că bietul copil era oricum sortit pieirii, aşa că nu a fost nevoie să moară ca să primească semnele roşii.

Am vrut să sar în apărarea lui Shaylin şi să spun că nu era sortită pieirii, că era specială, dar instinctul mi-a spus că trebuie să îmi ţin gura şi să nu pomenesc despre Vederea Adevărată.

-Zoey, nu există niciun motiv pentru a ascunde ceva de cineva care se află în căutarea adevărului, asta doar dacă nu preferi minciunile şi înşelătoria, mă surprinse Thanatos.

I-am întâlnit privirea.

-Nu prefer minciunile şi înşelătoria, dar singurul lucru important pe care l-am învăţat de la Neferet a fost să am grijă în privinţa persoanelor în care mă încred. Şi, apoi, pentru că instinctul continua să îmi dicteze, am spus restul lucrurilor pe care le aveam în minte: Am auzit că Neferet are un Consort nou. Ştii ceva despre asta?

-Nu. Zoey, îl confunzi pe Aurox cu un Consort de-al ei? Fie că este sau nu un dar din partea lui Nyx, Neferet nu a dat de înţeles că ei doar ar avea o relaţie romantică; pare, pur şi simplu, un servitor.

-Nu vorbesc despre Aurox, am continuat, chiar dacă simpla menţionare a numelui lui îmi făcea stomacul să mi se întoarcă pe dos. Vorbesc despre taurul alb.

Thanatos părea cu totul şi cu totul şocată.

-Zoey, cultul celor doi tauri, alb şi negru, este unul antic, dar popularitatea lui a scăzut cu secole în urmă. Ştiu însă foarte puţine despre această religie şi despre trecutul ei, dar pot să-ţi spun că nicio Preoteasă a lui Nyx nu s-a dăruit taurului alb. Ceea ce spui ar fi o monstruozitate şi este o acuzaţie gravă. În timp ce vorbea, Thanatos devenea din ce în ce mai albă la faţă, până când tulburarea ei crescândă făcu aerul din jur să-i zbârlească părul şi să formeze mici vârtejuri de vânt.

"O afinitate pentru aer, dar şi o afinitate pentru moarte -foarte interesant", mam gândit.

-Nu acuz, am spus cu glas tare. Te întreb doar dacă ai auzit ceva despre asta. -Nu! Atât Înaltul Consiliu, cât şi comunitatea vampirilor îl cred pe Kalona, creatura pe care Neferet a convins-o că era Erebus pe Pământ, în continuare Consortul ei, chiar dacă a fost alungat de lângă ea de o sută de ani.

Afrodita pufni.

-Prostii. A fost cu ea pentru că a crezut că ea deţinea controlul asupra sufletului lui. Cu toate acestea, ceva s-a întâmplat pe Tărâmul Nebunilor, şi Neferet a pierdut controlul asupra lui Kalona. Am crezut că avea de gând să zică şi restul noutăţilor despre Kalona, care ne tot dădea târcoale, dorind un armistiţiu cu noi pentru a o distruge pe Neferet, dar, în schimb, Afrodita spuse ceva mai inteligent: Ah, ai vrea să îmi răspunzi la o mică întrebare?

Părând de-a dreptul speriată, Thanatos încuviinţă din cap.

-OK, să spunem că Aurox nu este un dar de la Nyx, ci este, în schimb, nu ştiu, ceva supermalefic pe care Neferet şi taurul alb l-au realizat împreună, pentru că fac nişte lucruri cu totul nepotrivite. Ce fel de chestii ar duce la crearea unui lucru ca acesta?

-Un mare sacrificiu, răspunse Thanatos.

-Vrei să spui că Neferet ar fi trebuit să ucidă pe cineva anume pentru crearea lui Aurox? întrebă Afrodita.

-Da, deşi mă trec fiorii doar la gândul unui astfel de comportament psihopat.

-Mda, şi pe noi, zise Afrodita, uitându-se în ochii mei cu o tristeţe plină de înţelegere. Au murit prea mulţi oameni în jurul nostru în ultima perioadă.

-Mda, am spus şi eu, simţind că mi se face extrem de rău. Prea mulţi.

Capitolul 19 Zoey

-O să fie un rahat de proporţii cosmice, îmi şopti Afrodita, în timp ce stăteam în dreptul încăperii desemnate sală de clasă a lui Thanatos pentru prima oră de luni.

Încăperea era una dintre cele mai mari din şcoală. De fapt, cu excepţia sălii de clasă pentru orele de teatru, care era mai degrabă un miniamfiteatru, şi a amfiteatrului însuşi, aceasta era cea mai mare sală de clasă "normală" din şcoală. "Minunat, m-am gândit, cât mai mult spaţiu pentru explozia care va urma." -Sub nicio formă nu putem lipsi de la această oră, i-am şoptit la rândul meu Afroditei. Apoi, am spus către restul grupului: Bun, să intrăm. Nu vă faceţi griji. Suntem împreună, deci nu poate fi chiar atât de rău.

Turma mea de tocilari, dar şi Stevie Rae, Rephaim şi restul novicilor ei roşii mă flancară. Toată lumea dădu aprobator din cap şi păru resemnată şi pregătită pentru orice s-ar fi putut întâmpla. Am deschis uşa şi am păşit înăuntru.

Piatra mea de clarvăzător începu imediat să radieze căldură. Dallas şi grupul lui erau deja în clasă, ocupând, fireşte, locurile din spate. Aurox se aşezase în primul rând de bănci aflate în partea opusă, separându-se clar de grupul lui Dallas. Mă puse pe gânduri faptul că nu stătea cu băieţii cei răi, din moment ce era în echipa lui Neferet, aşa cum, în mod evident, erau şi ei, dar mi-am ferit cu grijă privirea de el.

-Am să încerc să păstrez o atitudine pozitivă, spuse Stevie Rae, ignorând rânjetul cu care o întâmpină Dallas şi râsul răutăcios care puţea a parfum ieftin şi care venea din direcţia lui Nichole. Îl luă pe Rephaim de mână şi zâmbi, sărutându-l pe obraz. Nu-i lăsa să te supere.

-Multă baftă cu asta, le ură Erin. Shaunee, care se afla la câteva persoane distanţă de Erin, nu spuse nimic. -De unele lucruri e mai greu să stai departe, zise Erin, dar nu se uita la Dallas. O privea pe Shaunee, cea roşie precum un foc de tabără, care îşi admira unghiile.

-Nu mai fi aşa negativistă, îi spuse Stevie Rae lui Erin, spulberând momentul jenant. Apoi, îmi zâmbi larg şi dulce. Să mergem să ne aşezăm în faţă! -Bine, am să te urmez, am spus, chiar dacă mi-aş fi dorit să fug din încăpere ţipând.

-Vreau să fug ţipând de aici. Afrodita se făcu, în mod straniu, ecoul gândurilor mele, în timp ce ne urma pe mine, pe Stevie Rae şi pe Rephaim.

M-am abţinut să spun "Mi-ai luat vorba din gură" şi, din obişnuinţă, am ocupat banca de lângă Stevie Rae. Sună clopoţelul, şi Thanatos intră pe o uşă care se deschidea dintr-un mic birou, direct către partea din faţă a clasei, care era puţin înălţată, cam ca o scenă, şi avea un podium în mijloc, cu o tablă în spate.

-Oooo! Ce culori frumoase! spuse Shaylin, de pe scaunul aflat în spatele meu.

-Bucuroasă de întâlnire, zise Thanatos. Am răspuns cu toţii salutului ei. M-am gândit că are un aer regal şi puternic. Purta o rochie de culoarea nopţii, decorată doar cu firele de argint ale conturului brodat al lui Nyx, înfăţişată cu braţele ridicate şi îmbrăţişând o semilună.

-Bine aţi venit la o premieră a premierelor. În toată istoria noastră nu a mai existat o clasă ca aceasta, formată din diferite tipuri de novici, din novici aflaţi în plină transformare, din oameni şi chiar din vampiri. Vin în faţa voastră ca reprezentant al înaltului Consiliu al Vampirilor, care este, atâta timp cât veţi exista în societatea noastră, consiliul vostru de conducere.

Thanatos se uită lung la mine, în timp ce rostea ultima parte a frazei. I-am susţinut privirea cu curaj. La naiba, eram de acord cu ea.

Doar că nu eram foarte sigură dacă eu şi grupul meu voiam să trăim în societatea vampirilor.

-Ştiu că vă întrebaţi cu toţii despre ce va fi vorba la acest curs, dar pot răspunde doar parţial la nedumerirea voastră. Mă aflu aici pentru a vă conduce şi a vă îndruma într-o călătorie rară şi unică, la fel cum sunteţi fiecare dintre voi. Acest curs va înlocui ora de sociologie a vampirilor; prin urmare, voi supune atenţiei voastre subiecte pe care toţi novicii şi vampirii trebuie să încerce să le înţeleagă până la urmă, cum ar fi Moartea şi întunericul, Gardienii şi însemnele, Lumina şi Dragostea. Dar, datorită alcătuirii unice a acestei clase, există şi subiecte pe care mi le veţi aduce voi în atenţie, şi, astfel, le vom prezenta tuturor. Vă făgăduiesc că voi căuta numai adevărul împreună cu voi şi că, dacă nu voi avea un răspuns la întrebările voastre, voi face tot ce îmi stă în putinţă pentru a-l descoperi împreună cu voi.

M-am gândit că, deocamdată, cursul nu părea atât de rău că începusem să mă simt cât de cât în largul meu şi curioasă, când explodă şi bomba.

-Deci să începem să căutăm adevărul! Vreau ca fiecare dintre voi să reflecteze pentru câteva momente. Apoi, pe o bucată de hârtie, scrieţi cel puţin o întrebare la care doriţi să obţineţi un răspuns prin intermediul acestui curs. Împăturiţi foaia şi, după ce mi-o lăsaţi, am s-o citesc. Fiţi oneşti în întrebările voastre, fără a vă teme că veţi fi cenzuraţi sau judecaţi. Nu trebuie să vă semnaţi întrebările, dacă preferaţi să rămâneţi anonimi.

După o scurtă pauză, Stevie Rae ridică mâna.

-Da, Stevie Rae, o strigă Thanatos.

-Vreau doar să mă asigur că am înţeles bine. Putem întreba orice? Absolut orice, fără să ne facem griji că putem avea probleme?

Thanatos îi zâmbi cu bunăvoinţă lui Stevie Rae şi începu să-i răspundă: -Este un excelent… Deodată, din spatele clasei, şoapta nu prea bine şoptită a lui Dallas: "Vreau să întreb ce are o pasăre şi nu are un tip şi de ce îi place aşa de mult!" se auzi foarte clar.

Stevie Rae îl apucă pe Rephaim de mână, şi am ştiut că o face pentru a-l împiedica să se ridice şi să meargă să-l înfrunte pe Dallas. Apoi nu le-am mai dat atenţie celei mai bune prietene ale mele şi iubitului ei, căci veni momentul reacţiei lui Thanatos. Schimbarea care puse stăpânire pe ea fu rapidă şi extrem, teribil de înspăimântătoare. Părea că se făcuse mai mare. Vântul bătea în jurul ei, ridicându-i părul. Când vorbi, mi-am adus aminte de scena din întoarcerea regelui, când Galadriel îi arăta lui Frodo ce fel de regină întunecată şi teribilă ar deveni dacă ar lua inelul de la el.

-Mă confunzi cu o fiinţă neînsemnată, Dallas? Puterea prezenţei ei înfioră aerul din jurul nostru. Thanatos era atât de maiestuos de furioasă, încât era greu să o priveşti, aşa că m-am uitat peste umăr, la Dallas. Se făcuse cât putuse de mic. Chipul îi era alb ca zăpada.

-N-nu, doamnă profesoară, se bâlbâi el.

-Spune-mi Preoteasă! exclamă Thanatos, arătând de parcă ar fi fost în stare să arunce cu fulgere şi să cheme tunetul în ajutor.

-Nu, Preoteasă, se corectă el imediat. N-nu am vrut să par lipsit de respect.

-Dar ai vrut să arăţi lipsă de respect pentru cel puţin unul dintre colegii tăi de clasă, şi aici, în clasa mea, acest lucru este inacceptabil. M-ai înţeles, tinere vampir roşu? -Da, Preoteasă. Vântul din jurul ei se potoli, şi înfăţişarea lui Thanatos deveni din nou regală, nu letală.

-Excelent, spuse ea, apoi îşi îndreptă atenţia către Stevie Rae. Răspunsul la întrebarea ta este că, atâta vreme cât te comporţi într-o manieră respectuoasă, mă poţi întreba orice, fără să îţi fie frică de repercusiuni.

-Mulţumesc, răspunse Stevie Rae, cu jumătate de gură.

-Ei bine, atunci puteţi începe să scrieţi întrebările. Thanatos se opri şi se uită de la Rephaim la Aurox, adresându-le ambilor aceeaşi întrebare: Nu m-am gândit să întreb înainte, dar cum amândoi sunteţi nou-veniţi în, ei bine, să spunem, lumea academică, aveţi nevoie de ajutor la citit sau la scris?

Rephaim scutură din cap şi răspunse primul: -Nu am nevoie de ajutor. Pot citi şi scrie în câteva limbi ale oamenilor.

-Uau, serios? Nu ştiam asta, zise Stevie Rae. El zâmbi timid şi ridică din umeri.

-Tatălui meu i s-a părut folositor.

-Dar tu, Aurox? insistă Thanatos. L-am văzut că înghite în sec şi părea emoţionat.

-Pot să scriu şi să citesc. Cu toate acestea, n-nu ştiu cum am ajuns să stăpânesc aceste abilităţi.

-Hmm, ei bine, asta e interesant, spuse Thanatos. Şi apoi, de parcă ar fi fost foarte normal ca oamenii să aibă capacitatea magică de a citi şi de a scrie, continuă la fel de calmă: Zoey şi Stevie Rae, din moment ce voi staţi aproape, vă rog să vă împărţiţi clasa în două şi să ridicaţi întrebările colegilor, ca să mi le aduceţi.

Eu şi Stevie Rae am mormăit aprobator, apoi m-am aşezat şi am început să mă uit lung la bucata albă de hârtie din caiet. Oare trebuia să întreb ceva inofensiv, ceva legat de afinităţi şi de momentul în care ar fi "normal" să se manifeste? Sau să iau treaba în serios şi să întreb ceva ce mă interesa cu adevărat?

M-am uitat în jurul meu. Stevie Rae scria, cu o expresie foarte serioasă întipărită pe chip. Rephaim tocmai pusese creionul jos şi îşi îndoia hârtia. M-am uitat rapid la ea, dar tot ce am putut vedea a fost că îşi semnase întrebarea.

"Am să iau treaba în serios", mi-am zis şi am scris: "Cum să treci peste pierderea părinţilor?" Am ezitat, dar apoi mi-am trecut numele sub întrebare. Am încercat să văd ce scria Stevie Rae, însă terminase deja şi îşi ţinea hârtia în mână. Se ridică zglobie din bancă şi începu să se plimbe în sus şi în jos, printre băncile din partea ei de clasă, ridicând hârtiile ca o profesionistă.

Am oftat şi am început să curăţ de bombe zona mea. Bineînţeles că pe partea mea stătea şi Aurox. Următorul la rând după Damien şi Shaunee. Nu voiam să dau ochii cu el, aşa că m-am uitat la hârtia pe care mi-o întinse. Pe ea, scrisă cu litere mari de tipar, era întrebarea: "CE SUNT EU?" Şi o semnase.

Total surprinsă, i-am întâlnit privirea. Se uită la mine calm. Apoi vorbi atât de încet, încât numai eu l-am putut auzi:

-Aş vrea să ştiu. Nu mi-am putut dezlipi privirea de ochii lui neobişnuiţi, de culoarea pietrei lunii. Dintr-un anume motiv cu totul prostesc, m-am auzit şoptind la rândul meu:

-Şi eu. I-am smuls hârtia şi m-am grăbit să plec de lângă el, încercând să nu mă mai gândesc, ci doar să fac ceea ce mi se spusese. Dallas şi grupul lui erau foarte liniştiţi. Abia dacă se uitau la mine şi la Stevie Rae, dar am observat că nu scriseseră nimic pe hârtiile pe care le-am luat de la ei, un semn rău pasiv-agresiv. Am băgat respectivele foi de hârtie în spatele teancului, în timp ce mă întorceam spre rândurile din faţa clasei. Thanatos luă hârtiile, ne mulţumi, apoi spuse:

-Voi studia întrebările voastre în noaptea asta şi mâine vom începe să le discutăm pe unele dintre ele. Pentru restul orei, să ne întoarcem la un subiect pe care cred că majoritatea dintre voi îl găsesc relevant -acela al găsirii unui partener sau a unui Consort.

Mă aşteptam ca Thanatos să ne servească discursul standard cu "pur şi simplu, spuneţi nu" despre chestia cu partenerii, încă de la bun început, dar m-am înşelat. Ne vorbi deschis despre plăcerea şi frumuseţea unei relaţii normale, dar şi despre posibilele tragedii atunci când lucrurile nu merg bine. Era interesantă şi amuzantă (cu un umor sec britanic). Ora trecu foarte repede; şi, înainte parcă să apucăm să clipim, sună clopoţelul.

Am rămas un pic în urmă, în aşteptarea Afroditei, care era implicată într-o discuţie surprinzător de serioasă cu Thanatos despre dragoste. Punctul de vedere al Afroditei era că atracţia nu este bazată pe sexualitate. Thanatos insista, spre marea consternare a Afroditei (care se simţise atrasă de Stevie Rae, chiar dacă atracţia nu durase foarte mult), că atracţia sexuală mergea mână în mână cu găsirea unui partener.

Thanatos puse, în cele din urmă, capăt discuţiei, spunând: -Afrodita, faptul că tu admiţi sau nu un lucru îl face mai puţin adevărat.

-Am să mă asigur că Zoey ajunge la ora a doua, spuse Afrodita, părând nemulţumită.

-Aşa să faci, tânără Profetesă. Zâmbetul lui Thanatos i se simţea în voce, chiar dacă nu i se vedea pe chip. Şi mulţumesc pentru discuţia animată de azi. O aştept cu nerăbdare pe cea de mâine.

Afrodita încuviinţă din cap şi se încruntă, iar după ce se asigură că Thanatos nu o mai putea auzi, zise:

-Minunată conversaţie, ce să zic. Nu mai discut rahaturi despre atracţii lesbi vreodată. Cât am să trăiesc.

-Nu cred că asta voia să spună, Afrodita, am zis, atentă să nu mi se vadă vreo urmă de zâmbet pe chip. Dar avea dreptate, a fost o oră frumoasă -mult mai interesantă decât cursul normal de sociologie a vampirilor, cu toate problemele prezentate de Neferet.

Afrodita deschise uşa.

-Mă bucur foarte mult că am putut amuza mulţimile şi… Şi astfel am păşit în mijlocul haosului.

-Haide, păsărică! striga Dallas. Nu te poţi ascunde după fustele lui Stevie Rae la nesfârşit! Johnny B cel musculos îl ţinea de braţe pe Dallas, dar acesta se zbătea ca un nebun.

-Nu mă ascund, prost arogant ce eşti! ţipă Rephaim. Stevie Rae îi atârna de braţ ca o liană şi încerca să îl tragă din calea lui Dallas.

-Mă duc după Darius şi Stark, zise Afrodita şi plecă repede.

-OK, staţi aşa, oameni buni, opriţi-vă! Am păşit între cei doi şi grupurile lor de susţinători care continuau să crească.

-Stai naibii deoparte, Zoey! Asta nu e treaba ta. Dallas îşi revărsa acum veninul asupra mea. Crezi că eşti cu mult mai bună decât ceilalţi, dar tu nu valorezi nici cât o ceapă degerată pentru noi. Îşi smuci capul către grupul lui de novici roşii aflaţi în apropiere, care doar priveau şi zâmbeau.

Am fost surprinsă să constat cât de mult mă jignea ceea ce îmi spusese.

-Nu cred că sunt mai bună decât ceilalţi! -Nu te lăsa afectată de ceea ce zice el, Z. Nu e nimic altceva decât un băieţel răutăcios şi trist, deghizat în vampir, spuse Stevie Rae.

-Şi tu nu eşti altceva decât o curvă! îi strigă Dallas lui Stevie Rae.

-Ţi-am spus să încetezi să îi mai spui aşa! Rephaim încercă să se smulgă din braţele lui Stevie Rae.

-Toată lumea ştie că eşti ofticat pentru că nu mai e cu tine, i-am spus lui Dallas, gândindu-mă la cât de ticălos se dovedise a fi.

-Nu, sunt ofticat pentru că e cu o ciudăţenie a naturii! Cuvintele lui mă loviră din plin. Am observat că, deşi se zbătea şi urla, ochii lui se întorceau într-un punct aflat jos, pe perete, de care se tot apropia. I-am urmărit privirea şi am văzut o priză electrică -una de tip industrial, cu trei borne. "Ah, la naiba! " -Nu sunt o ciudăţenie! Rephaim părea gata să explodeze. Sunt om! -Pe bune? Ce-ar fi să aşteptăm până iese soarele, şi atunci o să vedem cât de om eşti.

Dallas rânji şi se apropie şi mai mult de perete. Cât mai nonşalant cu putinţă, am făcut doi paşi către priză şi am început să mă gândesc intens ce element ar fi mai bine să invoc dacă aş fi nevoită să mă lupt cu electricitatea.

-Îmi convine de minune, spunea Rephaim. Cu ochi de om sau de pasăre, nu aş avea bucurie mai mare decât să te văd mistuit de flăcări! -Vise, dobitocule! Dallas se repezi înainte, către priză, aproape smulgându-se din braţele lui Johnny B şi făcându-mă să mă împiedic şi să cad pe spate.

Şi apoi nişte mâini puternice mă prinseră şi nişte braţe riguroase mă susţinură şi nu mă lăsară să cad în fund. Dintr-o singură mişcare, Stark mă puse înapoi pe picioare şi mă trase în spatele lui, lângă perete. Apoi se duse să îl înfrunte pe Dallas.

-Pleacă. Stark nu îşi ridică vocea. Părea calm, rece şi extrem de periculos.

-Nu e lupta ta, zise Dallas, dar deja nu se mai zbătea în braţele lui Johnny B.

-Dacă e implicată Zoey, atunci este lupta mea. Şi trebuie să înţelegi că eu am să câştig. De fiecare dată. Aşa că pleacă.

-Încetaţi imediat! Vorbind ca un general care comandă unor trupe de dezertori, Dragon Lankford apăru în scenă însoţit de câţiva dintre Războinicii Fii ai lui Erebus, inclusiv Darius, făcând un spectacol din a-i despărţi pe Dallas şi pe Rephaim. Chipul Maestrului Săbiei era precum un nor de furtună. Dallas, tu stai aici. Arătă către un punct din faţa lui, apoi, abia uitându-se la Rephaim, adăugă: Şi tu acolo.

Dragon arătă către un loc de lângă Dallas. Cei doi făcură întocmai cum li se ceru, deşi Dallas continua să îi arunce lui Rephaim priviri pline de ură. Rephaim se uita ţintă la Maestrul Săbiei, care începu să li se adreseze cu severitate:

-Nu voi tolera niciun fel de bătaie în şcoala asta. Ăsta nu este un liceu al oamenilor. Mă aştept să vă ridicaţi deasupra unui asemenea comportament primar, copilăresc. Dragon îşi plimbă privirea de la Dallas la Rephaim. M-aţi înţeles?

-Da, spuse Rephaim repede şi clar. Nu vreau să fiu motiv de neplăceri.

-Atunci pleacă, pentru că, atâta timp cât eşti aici, vor fi neplăceri! ripostă Dallas.

-Nu! Dragon mânui cuvântul ca pe un bici. Nu vor mai fi probleme în şcoala asta, altfel veţi da socoteală în faţa mea.

-El nu are ce căuta aici, spuse Dallas, dar vocea îi era mai potolită şi părea mai mult îmbufnat decât periculos.

-Sunt de acord cu tine, Dallas, zise Dragon. Dar Nyx nu e. Şi, câtă vreme Casa Nopţii o serveşte pe Nyx, îi vom respecta alegerile, chiar dacă ea alege să ierte când noi nu putem.

-Nu puteţi sau nu vreţi? Atenţia tuturor fu atrasă de Stevie Rae. Merse lângă Rephaim, îl luă de mână şi îl înfruntă pe Dragon. M-am gândit că arată exact ca o Mare Preoteasă puternică, destul de supărată cât să scuipe foc, şi m-am bucurat că elementul ei era pământul, nu focul. Rephaim nici măcar nu a provocat prostia asta cu Dallas. Nu a făcut decât să îmi ia apărarea când Dallas m-a numit curvă, târfă şi în alte moduri, prea urâte ca să le repet. Dacă în locul lui Rephaim ar fi fost oricine altcineva, nu i-ai lua partea lui Dallas.

-Înţeleg de ce Dallas şi mulţi dintre elevi au probleme în a-l accepta pe Rephaim, spuse Dragon calm.

-Asta e ceva ce trebuie să lămureşti cu Zeiţa. Vocea lui Neferet traversă precum un fir de mătase mulţimea. Toată lumea se întoarse şi o văzu stând în capătul holului, alături de Thanatos.

-După cum se ştie, Zeiţa şi-a spus părerea în ceea ce priveşte acceptarea lui Rephaim, zise Thanatos. Dallas, va trebui, pur şi simplu, să te supui deciziei lui Nyx, la fel cum va trebui să o faci şi tu, Maestre al Săbiei.

-Este cât se poate de acceptat. Stevie Rae părea extrem de deranjată. Aşa cum am încercat să explic, Dallas este cel care face probleme, nu Rephaim.

-Şi problemele astea se vor termina acum, spuse Dragon. Am fost cât se poate de clar.

-Ai fost cât se poate de clar şi că nu îl vrei pe Rephaim aici, replică Stevie Rae.

-Maestrului Săbiei nu i se cere să îi placă pe elevii noştri, spuse Neferet, dând din cap cu un aer superior. Datoria lui este să ne protejeze, nu să ne alinte.

-Datoria lui este să fie şi corect, şi onorabil, comentă Thanatos. Dragon Lankford, crezi că poţi fi corect şi onorabil în privinţa sentimentelor tale faţă de Rephaim, în ciuda problemelor personale cu el?

Expresia lui Dragon era concentrată, vocea sugrumată, dar răspunsul veni fără ezitare:

-Da.

-Atunci, accept cuvântul tău adevărat şi drept, spuse Thanatos. La fel cum ar trebui să o facem toţi.

-La fel cum ar trebui să mergem cu toţii la ora a doua, replică prompt Neferet. Problema asta ne-a răpit mult prea mult din timp.

Privirea îi poposi dispreţuitor asupra lui Rephaim şi asupra lui Stevie Rae, înainte de a se îndepărta cu un aer regal, împingându-i din spate pe elevii din faţa ei. Dragon i se alătură, îndrumându-i pe elevii gură-cască pe hol, de parcă ar fi mânat vitele.

-Vezi întunericul care îi înconjoară pe ea şi pe ceilalţi novici roşii? Am clipit surprinsă, din moment ce Stark îi adresase întrebarea direct lui Thanatos.

Membra înaltului Consiliu ezită, după care încuviinţă încet din cap.

-Nu am avut de-a face cu întunericul. Nu este vizibil pentru mine.

-Îl văd, interveni Rephaim. Stark are dreptate.

-Şi eu îl văd, zise şi Stevie Rae încet. Se târăşte în jurul lor asemenea unor insecte, atingându-i şi rămânând permanent prin preajmă. Se înfioră. E dezgustător.

-Dar Dragon? am întrebat. Este şi în jurul lui? Rephaim îmi răspunse: -Da şi nu. Îl urmăreşte, dar nu îl înconjoară aşa cum face cu ceilalţi. Oftă din greu. Cel puţin nu deocamdată.

-Nu este vina ta, îi spuse Stevie Rae cu înflăcărare. Alegerile pe care le face acum Dragon nu sunt din vina ta.

-Am să cred asta în ziua în care o să mă ierte, zise Rephaim. Haide, te conduc la a doua oră.

Ne-am luat rămas-bun şi am stabilit să ne vedem la prânz, dar eu şi Stark nu am plecat nicăieri. Am rămas acolo, împreună cu Thanatos, uitându-ne lung după Rephaim şi Stevie Rae.

-Băiatul are conştiinţă, spuse Thanatos.

-Da, are, am încuviinţat.

-Atunci, înseamnă că mai există speranţă pentru el, zise ea.

-Poţi să-i spui asta şi lui Dragon? întrebă Stark.

-Din păcate, este un lucru pe care Dragon Lankford trebuie să-l descopere singur, dacă moartea partenerei sale nu l-a făcut să se piardă complet pe el însuşi.

-Crezi că asta s-a întâmplat? Crezi că Dragon s-a schimbat radical? am întrebat.

-Da, admise Thanatos.

-Ceea ce înseamnă că întunericul poate să pună stăpânire pe el, spuse Stark. Şi, dacă Maestrul nostru al Săbiei trece de partea întunericului, o să avem cu toţii necazuri.

-Într-adevăr, zise Thanatos. "Ah, la naiba", m-am gândit.

Capitolul 20 Lenobia

Existau unele zile de şcoală în care Lenobia nu avea nevoie de ora pusă la dispoziţia fiecărui profesor, numită oră de planificare, ceea ce însemna că, timp de o oră întreagă, nu avea niciun elev în clasă.

Astăzi nu era una dintre acele zile. Astăzi, pauza de la a cincea oră, dedicată planificării, nu ar fi putut veni destul de devreme şi nici nu ar fi putut să dureze suficient de mult. De îndată ce clopoţelul anunţă începutul celei de-a cincea ore, ea ieşi grăbită din arenă. O arenă care era, în continuare, plină de novici care îşi fluturau săbiile unii în faţa altora şi care trăgeau cu săgeţile la ţintă.

-Dă-i lui Bonnie o pauză de o oră, îi spuse lui Travis când trecu pe lângă el. Dar fii atent la novicii ăia. Nu vreau ca vreunul dintre ei să sâcâie caii.

-Da, doamnă. Unii dintre ei cred că este vorba de nişte câini mai mari, nu despre cai, spuse cowboy-ul, aruncându-le novicilor o privire nemulţumită. Ei bine, nu este deloc aşa.

-Am nevoie de o pauză, am obosit să-i supraveghez constant. Nu aveam idee că atât de mulţi novici care nu călăresc sunt fascinaţi de cai.

Clătină din cap obosită.

-Luaţi o pauză. Am să vorbesc cu Darius şi cu Stark. Trebuie să aibă mai multă grijă de puştii ăştia.

-Sunt de acord cu tine, mormăi Lenobia şi, simţindu-se surprinzător de recunoscătoare că Travis era cel care avea să se ducă să le atragă atenţia celor doi Războinici, se strecură afară, în tăcerea răcoroasă a nopţii.

Banca ei era tot atât de pustie pe cât de aglomerată şi de agitată era clădirea şcolii. Briza se înteţise şi era neobişnuit de cald pentru sfârşitul iernii. Lenobia era recunoscătoare pentru asta şi pentru singurătatea de care avea parte. Se aşeză, răsucindu-şi umerii şi inhalând şi apoi expirând profund aerul.

Nu îi părea chiar rău că îşi oferise domeniul pentru cursul Războinicilor, dar afluxul de novici -novici care nu practicau echitaţia -era un lucru cu care se obişnuia mai greu. Părea că, de fiecare dată când îşi întorcea capul, un elev rătăcit intra din arenă în grajdurile ei. Până în acel moment, doar în ziua aceea, găsise trei dintre ei uitându-se ca viţeii la poarta nouă la o iapă gestantă care era periculos de aproape de momentul fătării şi, prin urmare, era neliniştită şi sensibilă, şi deloc în dispoziţia necesară pentru a accepta compania lor. De fapt, iapa chiar încercase să îl muşte pe unul dintre băieţi, care dorise doar să o mângâie.

-De parcă ar fi, într-adevăr, un câine ceva mai mare, mormăi Lenobia încetişor.

Dar asta nu se compara cu ceea ce crezuse un prost din clasa a treia, care se gândise că ar fi o idee bună să încerce să ridice una dintre copitele lui Bonnie, pentru că pusese pariu cu prietenii lui că ar putea să aprecieze cât cântăreşte iapa cu adevărat. Bonnie se speriase când unul dintre băieţi se văitase că are o labă cu adevărat mare, şi iapa, dezechilibrată şi nelămurită de intenţiile lor, se lăsase în genunchi.

Din fericire, îngenunchease pe rumeguşul arenei, nu pe cimentul care ar fi putut să o rănească.

Travis, care supraveghea un grup de elevi aflaţi la lecţia despre noţiunile de bază legate de călărit, se ocupase eficient de cei doi băieţi. Lenobia zâmbi amintindu-şi cum îi apucase pe amândoi de guler şi îi aruncase direct într-o grămadă de bălegar a lui Bonnie, care era, după spusele lui, aproape la fel de mare şi de grea cât una dintre copitele ei. Apoi îşi calmase iapa mângâind-o uşor, în timp ce îi studia genunchii, hrănind-o cu una dintre napolitanele cu mere pe care părea că le poartă mereu în buzunare şi, extrem de calm, se întorsese la grupul de novici care învăţau noţiunile de bază.

"Se poartă frumos cu elevii, se gândi ea. Aproape la fel de frumos cum se poartă cu caii."

Ca să spunem adevărul, Travis Foster părea un adevărat câştig pentru grajdurile ei. Lenobia râse încetişor. Neferet urma să fie foarte dezamăgită de asta.

Râsul i se stinse repede de pe buze, fiind înlocuit de o strângere de stomac pe care o tot simţise din momentul în care îi întâlnise pentru prima dată pe Travis şi pe calul lui. "Din cauză că este om, recunoscu în gândul ei Lenobia. Pur şi simplu, nu sunt obişnuită să am prin preajmă un om, şi bărbat pe deasupra."

Uitase multe lucruri despre ei. Cât de spontan putea să le fie râsul. Cum puteau să găsească o plăcere atât de nouă în lucruri care ei îi păreau atât de vechi, cum ar fi un simplu răsărit de soare. Cât de puţin şi de intens trăiau.

"Douăzeci şi şapte, doamnă." Doar atâţia ani trăise el pe acest pământ. Cunoscuse douăzeci şi şapte de ani de răsărituri de soare, iar ea -mai mult de două sute patruzeci. El avea să mai cunoască probabil încă vreo treizeci sau patruzeci de ani, înainte să moară.

Viaţa lor era atât de scurtă. În cazul unora, chiar mai scurtă. Unii nu trăiau nici cât să vadă douăzeci şi una de veri, ca să nu mai vorbim de răsărituri cu care să umpli o viaţă.

"Nu!" Mintea Lenobiei fugi de aceste amintiri. Cowboy-ul nu avea voie să le trezească. Le închisese uşa în ziua în care fusese însemnată -în ziua aceea minunată şi îngrozitoare totodată. Uşa nu putea să se mai deschidă -nici acum, nici niciodată.

Neferet ştia câte ceva despre trecutul Lenobiei. Cândva, fuseseră prietene ea şi Marea Preoteasă. Vorbeau, şi Lenobia crezuse că îşi făcuseră confidenţe. Bineînţeles, fusese o falsă prietenie. Chiar înainte să apară Kalona din pământ şi să se aşeze alături de Neferet, Lenobia începuse să îşi dea seama că anumite lucruri nu erau deloc în regulă în ceea ce o privea pe Marea Preoteasă -ceva întunecat şi îngrijorător.

-E pierdută, şopti Lenobia în întuneric. Dar nu am s-o las să mă piardă şi pe mine.

Uşa avea să rămână închisă. Mereu. Auzi copitele grele ale lui Bonnie bătând cu putere pe iarba pârjolită de iarnă, înainte să simtă gândurile iepei. Lenobia îşi limpezi mintea şi se gândi la lucruri pline de căldură şi de afecţiune. Bonnie necheză în chip de salut, iar sunetul fu atât de profund, încât păru că vine din partea a ceea ce mulţi dintre elevii ei o considerau a fi -un dinozaur -, lucru care o făcu pe Lenobia să râdă. Încă mai râdea în momentul în care Travis o conduse pe Bonnie către banca ei.

-Nu. Nu am nicio napolitană pentru tine. Lenobia zâmbi, mângâind iapa pe botul ei mare şi moale.

-Uite, doamnă şefă. Travis îi aruncă o napolitană Lenobiei, aşezându-se în celălalt capăt al băncii din fier forjat.

Lenobia prinse gustarea şi i-o întinse lui Bonnie, care o apucă cu o delicateţe surprinzătoare pentru un animal atât de mare.

-Ştii, un cal normal s-ar îngrăşa cu o asemenea cantitate de dulciuri.

-Este fată mare şi îi place să mănânce prăjituri, spuse Travis cu glas tărăgănat.

În momentul în care rosti cuvântul prăjituri, urechile iepei se întoarseră către el. El râse şi se întinse peste Lenobia pentru a-i mai oferi o napolitană. Lenobia clătină din cap.

-Alintată, alintată, alintată! Dar zâmbetul i se simţea clar în voce. Travis ridică din umerii lui laţi.

-Îmi place să-mi alint fata. Întotdeauna am făcut-o. Am s-o fac mereu.

-La fel simt şi eu pentru Mujaji. Lenobia o mângâie pe Bonnie pe fruntea ei lată. Unele iepe au nevoie de un tratament special.

-O, deci în cazul iepei dumitale e tratament special. Când vine vorba despre iapa mea, e alint?

Îi întâlni privirea şi văzu că ochii îi sclipesc a zâmbet.

-Da. Desigur.

-Desigur, zise el. Şi acum îmi amintiţi de mama. Lenobia ridică din sprâncene.

-Trebuie să-ţi mărturisesc sincer că asta sună foarte bizar, domnule Foster. Atunci el izbucni într-un râs sănătos, plin de veselie, care îi aminti Lenobiei de răsăritul de soare.

-Este un compliment, doamnă. Mama insista ca lucrurile să se facă ori cum voia ea, ori deloc. Mereu. Era încăpăţânată, dar lucrurile se echilibrau pentru că, în acelaşi timp, avea aproape mereu dreptate.

-Aproape mereu? întrebă ea cu subînţeles. El izbucni din nou în râs.

-Ei bine, exact asta ar fi replicat şi ea.

-Îţi este dor de ea, nu-i aşa? îl întrebă Lenobia, studiindu-i chipul bronzat, cu linii ferme.

"Pare mai bătrân de douăzeci şi şapte de ani, dar într-un fel plăcut", se gândi ea.

-Da, şopti el.

-Asta spune foarte multe despre ea, zise Lenobia. Foarte multe lucruri bune.

-Rain Foster era o persoană foarte bună. Lenobia zâmbi şi dădu uşor din cap.

-Rain Foster. Un nume neobişnuit.

-Nu şi dacă te-ai născut în anii 1960, în perioada hippie, spuse Travis. Lenobia, ăsta da, nume neobişnuit.

Fără să se gândească, răspunsul îi veni de pe vârful limbii: -Nu şi dacă erai fiica unei femei cu visuri de mărire, din Anglia secolului al XVIII-lea.

Abia rosti Lenobia cuvintele, că îşi şi strânse buzele, controlându-şi gura care o luase razna.

-Nu vă plictisiţi să trăiţi atât de mult? Lenobia era surprinsă. Se aşteptase să îl vadă uluit să audă că avea mai bine de două sute de ani. În schimb, el părea mai degrabă curios. Şi, dintr-un motiv anume, curiozitatea lui o relaxa, astfel încât îi răspunse sincer şi fără ocolişuri:

-Dacă nu aş avea caii, cred că m-aş plictisi foarte tare de viaţă. El dădu din cap, de parcă ar fi înţeles ceea ce îi spusese ea, dar, atunci când vorbi, zise doar: -Secolul al XVIII-lea… E ceva. S-au schimbat multe între timp.

-Nu şi caii, replică ea.

-Fericirea şi caii, zise el. Ochii lui zâmbiră din nou ochilor ei, şi rămase din nou uimită de culoarea lor, care părea să se schimbe şi să se lumineze.

-Ochii tăi, spuse ea. Îşi schimbă culoarea. Colţurile buzelor i se ridicară într-un zâmbet.

-Aşa-i. Mama spunea că mă poate citi după culoarea lor. Lenobia nu putea să-şi ia privirea de la el, chiar dacă se simţea cuprinsă de o stare de nelinişte.

Din fericire, Bonnie alese acel moment pentru a o împinge cu botul. Lenobia mângâie iapa pe frunte, în timp ce se străduia să îşi stăpânească adevărata furtună de sentimente pe care i-o stârnea această prezenţă umană. "Nu. Nu voi permite o asemenea greşeală."

Cu o detaşare autoimpusă, Lenobia se uită de la iapă la cowboy.

-Domnule Foster, de ce eşti aici, şi nu înăuntru, pentru a te asigura că grajdul meu este la adăpost de novicii curioşi?

Ochii lui se întunecară imediat, redevenind de un căprui liniştit, obişnuit. Tonul lui se schimbă de la cald la neutru.

-Ei bine, doamnă, am discutat cu Darius şi cu Stark. Cred că toţi caii tăi sunt în siguranţă, pentru că înăuntru sunt doi vampiri foarte supăraţi care-i tot bat la cap pe novici cu lupta corp la corp -concentrându-se mai ales să le arate cum să îşi vină de hac unul altuia. Îşi dădu pălăria pe spate. Se pare că nici băieţilor ălora nu le place că novicii le fac probleme, aşa că au de gând să îi ţină foarte ocupaţi de acum încolo.

-Aha. Bine. E o veste bună, zise ea.

-Mda, şi eu văd lucrurile la fel. Aşa că m-am gândit să vin aici şi să vă ofer ceva cu adevărat plăcut.

Oare bărbatul chiar flirta cu ea? Lenobia îşi înăbuşi fiorul de emoţie pe care îl simţea şi, în schimb, întoarse spre el o privire rece, calmă.

-Nu mă pot gândi la nicio modalitate prin care tu mi-ai putea oferi ceva cu adevărat plăcut.

Era sigură că ochii lui începuseră să se lumineze, dar privirea îi rămase la fel de fermă ca a ei.

-Ei bine, doamnă, m-am gândit că o să fie evident. Vă ofer o plimbare călare. Făcu o pauză şi apoi adăugă: Pe Bonnie.

-Bonnie? -Bonnie. Calul meu. Fata solidă şi sură care stă chiar aici şi vă împinge cu botul. Cea căreia îi plac dulciurile.

-Ştiu cine e, se răsti Lenobia.

-M-am gândit că v-ar plăcea să o călăriţi. De asta am venit aici cu ea, gata înşeuată. Cum Lenobia nu spunea nimic, îşi dădu pălăria pe spate şi păru uşor stingher. Când vreau să mă relaxez -să-mi aduc aminte să zâmbesc şi să respir -, mă urc pe Bonnie şi pornesc la galop. În viteză. Se mişcă bine pentru o fată aşa mare, dar te simţi un pic de parcă ai călări un munte, şi asta mă face să zâmbesc. Am crezut că poate să aibă acelaşi efect şi asupra dumitale. Ezită şi adăugă: Dar, dacă nu vreţi, o duc înăuntru.

Bonnie o împinse uşor cu botul în umăr, de parcă s-ar fi oferit singură pentru o plimbare.

Şi asta o făcu pe Lenobia să se hotărască. Nu mai refuzase niciodată un cal, şi niciun om, indiferent cât de inconfortabil o făcea să se simtă. Nu avea să o facă să refuze acum.

-Cred că ai putea avea dreptate, domnule Foster.

Se ridică, luă hamurile din mâna lui şi le aruncă peste gâtul larg şi arcuit al lui Bonnie.

Ar fi putut spune că îl surprinsese, după modul în care se mişcă. Se ridică într-o clipă.

-Haide, am să vă ajut să încălecaţi.

-Nu am nevoie, spuse ea. Lenobia se întoarse cu spatele la el şi se prinse de iapă, încurajând-o să se îndrepte spre partea din spate a băncii.

Mişcându-se cu o graţie care venea din secole de practică, Lenobia păşi de pe pământ pe bancă şi apoi pe spatele din fier al acesteia, găsind imediat scara şi aruncându-se sus, sus, în şaua lui Bonnie. Observă imediat că el ajustase scările şeii sale pentru a se potrivi cu picioarele ei mult mai scurte, astfel încât, chiar dacă şaua era prea mare, se simţea mai degrabă confortabil, nu ciudat. Se uită în jos la Travis şi îi veni să zâmbească, pentru că părea foarte, foarte departe de ea.

El îi răspunse zâmbind la rându-i.

-Ştiu.

-E diferit de aici, de sus, zise ea.

-Da, asta e sigur. Scoteţi-mi fata la plimbare. O să v-aducă aminte să respiraţi şi să zâmbiţi. Lenobia, aş fi recunoscător dacă nu mi-aţi mai spune domnule Foster. Îşi duse mâna la pălărie, apoi zâmbi şi spuse încet: Dacă sunteţi amabilă, doamnă.

Lenobia doar ridică din sprâncene. O strânse pe Bonnie cu genunchii şi scoase acelaşi sunet ca o sărutare pe care îl auzise la Travis. Iapa răspunse fără să ezite. Porniră încet. Vântul continuase să se înteţească, iar căldura serii îi amintea Lenobiei de primăvară. Zâmbi.

-Poate că iarna asta lungă şi friguroasă e pe sfârşite, Bonnie dragă. Poate că primăvara chiar vine.

Bonnie îşi trase urechile pe spate, ascultând, iar Lenobia o bătu uşor pe gâtul lat. Mână iapa spre nord şi călări de-a lungul zidului din piatră, pe lângă copacul doborât, care fusese martorul atâtor momente de durere, pe lângă grajduri şi arenă. Merseră, când la trap, când la galop, până în locul în care estul se întâlnea cu nordul, în colţul dreptunghiului care reprezenta terenul campusului. Până ajunseră în colţ, Lenobia simţi că îi câştigase ritmul şi încrederea lui Bonnie. Întoarse iapa astfel încât aceasta să o ia din nou în direcţia din care veniseră.

-Bine, Bonnie dragă, să vedem ce poţi. Lenobia se aplecă în faţă, îşi strânse genunchii, o lovi cu călcâiele şi scoase un sunet ca un sărut, în timp ce lovi iapa peste crupa ei lată, cu capetele frâielor.

Bonnie porni ca din puşcă.

-Ha! strigă Lenobia. Asta e! Să mergem! Copitele uriaşe ale lui Bonnie muşcau din pământ. Lenobia simţea bătăile puternice de inimă ale iepei. Aerul cald al nopţii îi făcea pletele să fluture, iar Stăpâna Cailor se aplecă şi mai mult în faţă, încurajând-o pe Bonnie să se dezlănţuie -să dea totul.

Iapa răspunse ţâşnind ca o săgeată, lucru de neimaginat în cazul unui animal care cântărea aproape o tonă.

În timp ce vântul şuiera pe lângă urechile lor, fluturând părul lung şi argintiu al Lenobiei în acelaşi timp cu coama iepei, în acel dans magic care îi făcea pe cal şi pe călăreţ să devină una, Lenobia se gândi la o veche zicală persană: "Suflarea raiului se găseşte între urechile unui cal".

-Asta e! Exact asta e! strigă Lenobia şi se prinse mai bine de spinarea iepei care prindea viteză.

Cu bucurie, în libertate, minunat, Lenobia se mişca în acelaşi timp cu Bonnie. Nu îşi dădu seama că râdea în gura mare până când nu trase de hăţuri şi opri iapa -care sufla greu şi era transpirată -, aducând-o exact lângă Travis.

-E minunată! Lenobia râse din nou şi se aplecă în faţă pentru a îmbrăţişa gâtul umed al lui Bonnie.

-Da, v-am spus că o să fie mai bine după asta, îi strigă Travis, prinzând frâiele lui Bonnie şi răspunzând cu un hohot de râs la râsul Lenobiei.

-Şi cum să nu fie? A fost aşa plăcut! -De parcă aţi fi călărit un munte? -Exact, de parcă aş fi călărit un munte frumos, deştept, minunat! Lenobia o îmbrăţişă din nou pe Bonnie. Şi ştii ceva? Chiar că meriţi toate dulciurile alea, îi spuse iepei.

Travis izbucni în râs. Lenobia îşi trase piciorul peste Bonnie pentru a coborî din şa, dar pământul era mult mai departe decât anticipase. Se împletici şi ar fi căzut dacă Travis nu ar fi prins-o strâns de cot.

-Uşurel… uşurel, fetiţo, murmură el, părând că vorbeşte cu o iepşoară speriată. Pământul e departe. Ia-o uşor sau ai să cazi rău.

Încă sub influenţa valului de adrenalină stârnit de plimbarea cu iapa, Lenobia râse.

-Nu-mi pasă! Plimbarea ar merita o căzătură. Plimbarea ar merita orice risc! -Unele fete merită orice risc, replică Travis. Lenobia se uită în sus, la cowboy. Ochii i se luminaseră şi nu mai erau doar căprui. Erau punctaţi acum de pete de un verde oliv distinct, luminos şi cât se poate de cunoscut.

Lenobia nu mai aşteptă. Păşi spre braţele lui. Nici Travis nu mai stătu pe gânduri, căci dăduse drumul frâielor lui Bonnie şi o trase pe Lenobia în braţe. Buzele lor se întâlniră cu un fel de disperare care era în parte pasiune, în parte întrebare.

Ar fi putut să se oprească, dar nu o făcu. Se lăsă luată de val. Nu, mai mult de atât. Lenobia răspunse pasiunii lui Travis cu aceeaşi pasiune şi îi răspunse la întrebare cu dorinţă şi nevoie.

Sărutul dură suficient de mult pentru ca Lenobia să îi recunoască gustul şi îmbrăţişarea şi să admită că îi fusese dor de el -îi fusese foarte dor de el.

Şi apoi începu să gândească din nou. Se trase un pic, şi el o lăsă să se retragă din cercul cald format de braţele sale. Lenobia clătină din cap în vreme ce inima i-o luase la galop.

-Nu, spuse ea, încercând să-şi stăpânească ritmul respiraţiei. Nu se poate. Nu pot face asta.

Ochii lui frumoşi, cu pete oliv, erau nedumeriţi.

-Lenobia, fetiţo. Hai să stăm de vorbă. E ceva între noi, nu putem ignora asta. De parcă noi… -Nu! Lenobia făcu apel la stăpânirea desăvârşită pe care o deprinsese de secole, acoperindu-şi dorinţa şi nevoia, şi teama cu mantia furiei şi a răcelii. Să nu mai presupui nimic. Oamenii sunt atraşi de noi. Ceea ce ai simţit tu este ceea ce ar simţi orice bărbat pe care m-aş coborî să-l sărut. Se forţă să râdă, dar, de data aceasta, sunetul era cu totul lipsit de bucurie. Tocmai de aceea nu mi-am făcut un obicei din a săruta bărbaţi. Nu se va mai întâmpla.

Fără să se uite la Travis sau la Bonnie, Lenobia se îndepărtă cu paşi mari. Se întoarse cu spatele la ei, astfel încât să nu o vadă cum îşi acoperă gura cu mâna, înăbuşindu-şi un oftat. Deschise uşa laterală a grajdului cu atâta putere, încât aceasta se lovi de zidul din piatră. Nu se opri. Merse direct în camera ei de deasupra grajdului, trase uşa după ea şi o închise cu cheia.

Atunci, şi doar atunci, Lenobia se lăsă pradă lacrimilor.

Lucrurile mergeau bine. Novicii roşii provocau probleme. Dallas îl ura pe Rephaim cu o intensitate de-a dreptul delicioasă. Gaea se simţea extrem de confuză în privinţa oamenilor care se ocupau de gazon. Era atât de dezorientată, încât uitase să închidă poarta laterală de serviciu, şi unul dintre boschetarii care îşi făceau veacul pe Cherry Street fusese cumva condus clătinându-se pe picioare pe Utica Street şi prin poarta deschisă şi, de acolo, direct în campus.

-Şi, imediat, aproape că a fost spintecat în două de Dragon, care vede corbi în fiecare umbră şi în fiecare colţ, spuse Neferet, torcând practic de încântare.

Îşi mângâie visătoare bărbia. Ura faptul că Thanatos îi invadase Casa Nopţii. Dar partea bună a amestecului înaltului Consiliu era că toţi acei elevi speciali fuseseră puşi într-o clasă, ceea ce echivala cu a pune paie pe un foc mocnit.

-Haos! Neferet izbucni în râs. Ceva va lua foc. Întunericul, care era tovarăşul ei nedespărţit, se târî mai aproape, încolăcinduse afectuos pe picioarele ei.

În timpul pauzei dinaintea orei anterioare, le auzise pe două dintre prietenele ridicole ale lui Zoey vorbind. Se părea că gemenele, Shaunee şi Erin, intraseră într-un conflict care afecta întreaga turmă.

Neferet pufni sarcastică.

-Evident că asta trebuia să se întâmple. Niciunul dintre ei nu este destul de puternic pentru a sta pe propriile picioare. Se înghesuie unul în altul, ca nişte oi ce sunt, încercând să se apere de lup. Avea să se distreze urmărind desfăşurarea dramoletei. Poate ar trebui să o consolez pe Erin în aceste momente grele… se gândi cu glas tare.

Neferet zâmbi şi trase la o parte draperiile grele din catifea, care acopereau, de obicei, marea fereastră cu menouri a apartamentului său privat, ferind-o de ochii curioşi ai celor din şcoală. Deschise fereastra, inhalând adânc briza caldă, înviorătoare. Neferet îşi închise ochii şi îşi lăsă simţurile să preia controlul. Simţi în vânt mai mult decât mirosul cunoscut de tămâie venit dinspre templu sau mirosul ierbii proaspăt cosite. Neferet îşi deschise mintea pentru a gusta aromele emoţiilor tulburătoare care se ridicau din Casa Nopţii şi dinspre locuitorii ei.

Era intuitivă în sens propriu şi nu numai. În anumite momente, putea, întradevăr, să citească gândurile. În altele, putea doar să guste emoţiile. Dacă respectivele emoţii erau destul de puternice sau dacă mintea persoanei era destul de slabă, putea chiar să vadă imagini mentale -tablouri ale gândurilor care trăiau în acea minte.

Era mai uşor când se afla mai aproape de persoana respectivă, fizic şi emoţional. Dar nu era imposibil să cearnă prin mantia nopţii şi să aleagă anumite lucruri, mai ales când era o noapte atât de plină de emoţii ca aceasta.

Neferet se concentră. Da, gusta durerea. O cernu mai bine şi recunoscu emoţia banală ce venea din partea lui Shaunee şi a lui Damien, şi chiar a lui Dragon, deşi vampirii erau mereu mai greu de citit decât novicii sau decât oamenii.

Gândurile lui Neferet se întoarseră spre oameni. Încercă să o simtă pe Afrodita -să atingă chiar şi cea mai mică emoţie venită din partea fetei, dar nu reuşi. Afrodita rămăsese mereu o carte închisă pentru ea, la fel ca Zoey.

-Nu contează. Îşi alungă iritarea. Mai sunt şi alţi oameni ieşiţi la joacă în Casa mea în noaptea asta.

Neferet se gândi la Rephaim, se gândi la trăsăturile hotărâte ale chipului său, care le copiau atât de bine pe ale tatălui lui, se gândi la infatuarea pe care i-o adusese forma umană… Din nou, nimic. Nu îl putea găsi pe Rephaim, deşi ştia că fierbea de emoţii uşor de citit. Ce ciudat! Oamenii erau, de obicei, o pradă atât de uşoară. Oamenii… Neferet zâmbi în timp ce îşi concentră atenţia asupra unui om mai interesant. Cowboy-ul -cel pe care îl alesese cu atâta grijă pentru biata, draga, scorţoasa de Lenobia.

Ce îi spusese Stăpâna Cailor când se întâlniseră prima oară, iar Lenobia crezuse că sunt prietene? Ah, Neferet îşi aminti. Vorbiseră despre prietenii oameni şi despre cum niciuna din ele nu dorea să aibă vreunul. Neferet nu recunoscuse că aceştia îi întorc stomacul pe dos, că nu ar putea niciodată să permită unui om să o atingă fără să reacţioneze cu violenţă -nu ar mai putea vreodată. În schimb, ascultase, pur şi simplu, confesiunea Lenobiei: "Am iubit, la un moment dat, un băiat. Când l-am pierdut, aproape că m-am pierdut pe mine însămi. Nu mai pot permite aşa ceva, aşa că prefer să evit cu totul oamenii".

Neferet închise ochii, trase cu putere aer în piept şi îşi înfipse unghiile lungi şi ascuţite în palma mâinii stângi. Când ţâşni sângele şi apoi începu să picure, îl oferi umbrelor aflate în căutare, gândindu-se la cowboy-ul pe care îl plantase în solul arenei pline de bălegar a Lenobiei.

Dă-mi puterea întunericului Să îi văd emoţiile cowboy-ului! Durerea din palmă nu era nimic în comparaţie cu valul de putere rece ca gheaţa care o străbătu. Neferet îl controlă şi îl concentră spre grajduri. Şi primi o răsplată pe măsură. Simţea căldura şi compasiunea cowboy-ului -bucuria şi dorinţa lui. Şi apoi începu să râdă cu putere, pentru că îi simţi şi suferinţa, şi confuzia, dar şi o urmă a ceea ce nu putea fi decât durerea din inima frântă a Lenobiei.

-Este atât de delicios! Totul merge conform planurilor mele. Cu un aer absent, Neferet dădu la o parte tentaculele mai agresive ale întunericului şi îşi linse rănile din palmă, închizându-le. Asta e tot deocamdată. Aşteaptă să primeşti mai mult mai târziu.

Râse când le simţi şovăiala de a pleca şi de a nu se mai hrăni din ea. Le controla cu uşurinţă. "Ştiu că adevărata mea loialitate, adevăratul meu sacrificiu este doar pentru el -pentru taurul alb." Numai gândul la el -la puterea lui magnifică -o făcu pe Neferet să se cutremure de dor. "Este tot ce trebuie să fie un zeu sau o zeiţă; sunt atât de multe lucruri pe care le pot învăţa de la el."

Neferet luă atunci hotărârea să se scuze în faţa lui Thanatos, care era mult prea curioasă, şi să părăsească şcoala înainte de ivirea zorilor. Trebuia să fie alături de taurul alb, trebuia să absoarbă şi mai mult din puterea lui.

Închise ochii şi trase în piept aerul nopţii, lăsând gândul la Consortul ei, însuşi întunericul, să îi dea târcoale. Şi, pentru o clipă, Neferet se crezu aproape fericită.

Apoi, o deranjă ea. Ea o deranja mereu.

-Pe bune, Shaunee, nu poţi sta aici. Buzele lui Neferet se strâmbară într-un rânjet când îşi deschise ochii şi se uită în jos, prin fereastră, spre trotuarul de dedesubt. Zoey o prinsese pe fata de culoare de braţ şi încerca să o împiedice să meargă în parcare.

-Uite ce e, m-am străduit, dar azi a fost ca naiba. Cu adevărat ca naiba. Aşa că am să mă duc să-mi iau geanta pe care am pregătit-o la depou şi pe care miam lăsat-o în microbuz şi am să mă mut în fosta mea cameră din cămin.

-Te rog să nu faci asta, spuse Zoey.

-Trebuie. Erin îşi bate joc de sentimentele mele iar şi iar. Neferet se gândi că fata nu mai avea mult şi izbucnea în lacrimi. Slăbiciunea ei o dezgusta pe Tsi Sgili.

-Şi, la urma urmelor, ce mai contează? -Contează, pentru că eşti una de-a noastră! Neferet nu putea să sufere căldura sinceră din vocea lui Zoey. Poţi fi supărată pe Erin. Puteţi chiar să nu mai fiţi cele mai bune prietene, dar nu poţi lăsa asta să îţi afecteze întreaga viaţă.

-Nu eu sunt cea afectată. Ea e, ripostă Shaunee.

-Atunci fii tu o persoană mai bună. Fii tu însăţi şi, poate, dacă faci asta, ai să-i arăţi şi lui Erin cum poate fi din nou prietena ta.

-Dar nu şi sora mea. Shaunee vorbi atât de încet, încât Neferet o auzi cu dificultate. Nu mai vreau să fiu sora nimănui, niciodată. Vreau doar să fiu eu însămi.

Zoey zâmbi.

-Doar asta va trebui să fii. Du-te la ora a şasea, îţi promit că am să stau de vorbă cu Erin. Faceţi amândouă parte în continuare din cercul nostru, şi asta ar trebui să conteze.

Shaunee încuviinţă uşor din cap.

-Bine. Dar numai dacă vorbeşti tu cu ea.

-Aşa am să fac. Neferet rânji din nou cu dispreţ, în timp ce Zoey o îmbrăţişa pe fata de culoare care o luă înapoi pe cărarea ce ducea către clădirea principală a şcolii. Se aştepta să o vadă pe Zoey însoţind-o, dar nu se întâmplă aşa. În schimb, umerii fetei se prăbuşiră şi îşi frecă fruntea de parcă ar fi durut-o. "Dacă nemernica asta mică nu şi-ar fi băgat nasul în treburile celor mai buni ca ea, nu ar fi avut nicio problemă", se gândi Neferet, în timp ce o urmări pe Zoey părăsind trotuarul şi lovind cu zgomot o cutie de suc goală, pe care oamenii care se ocupau cu întreţinerea curţii o lăsaseră, fără îndoială, în urma lor. Ştiind ce reacţie avea să îi provoace Gaeii gunoiul aruncat la întâmplare, Neferet zâmbi.

Cutia lovită de Zoey se rostogoli până când se opri lângă unul dintre stejarii bătrâni răspândiţi în incinta şcolii. Ramurile golite de iarnă se clătinară sub altă rafală puternică de vânt cald, ascunzând-o pe Zoey de privirea ei -ca şi cum s-ar fi întins pentru a o proteja, în timp ce fata se apleca să ia cutia de jos.

"Să o protejeze…" Neferet făcu ochii mari. Şi dacă Zoey chiar avea nevoie de protecţie? Copacii, cu siguranţă, nu ar proteja-o -decât dacă fata asta enervantă ar invoca pământul. Şi Zoey nu ar fi avut de unde să ştie că trebuia să-şi cheme elementul dacă o rafală bruscă de vânt -un accident petrecut pe neaşteptate -ar fi dus la ruperea unei crengi care cădea apoi peste ea.

Zoey ar fi înţeles ce se întâmpla abia când ar fi fost prea târziu. Fără să clipească, Neferet îşi băgă unghia în cicatricele roz care nu dispăruseră încă. Îşi ridică mâna, prinzând sângele ca într-o cupă, şi spuse:

Bea şi ascultă Creanga nu trebuie doar să se legene într-o doară Rupe-o -smulge-o -la pământ să cadă Striveşte-o -răneşte-o -fă-o pe Zoey să dispară.

Neferet se pregăti pentru durerea pe care o aducea cu ea hrănirea întunericului şi fu surprinsă să observe că nu simţea nimic. Îşi mută privirea de la copac la palma ei. Tentaculele lipicioase ale întunericului tremurau şi se încolăceau în jurul ei, dar nu se hrăneau.

Ceea ce ne ceri Soarta sfidează Şi pentru asta sacrificiul tău nu contează. Cuvintele cântate trecură prin mintea lui Neferet şi recunoscu în ele ecoul puterii Consortului ei.

Ce lucru anume îmi ceri mie? Ce fel de sacrificiu trebuie să fie? Răspunsul bubui în mintea lui Neferet.

Forţa ei vitală îţi cere un sacrificiul egal ca putere. Neferet se simţi extrem de iritată. Zoey îi provoca mereu probleme! Făcând un efort considerabil, Neferet îşi controlă tonul, astfel încât cuvintele ei să nu îl jignească pe Consort:

Îmi schimb cererea, moartea ei nu aş mai vrea.

Să o înspăimânt -să o rănesc fără să o omor sau viaţa să i-o jertfesc.

Într-un abandon dureros, tentaculele întunericului coborâră spre sângele care băltea în mâna lui Neferet. Ea nici nu clipi. Nu scoase niciun sunet. Neferet zâmbi şi arătă spre copac.

Sângele meu de la mine la tine la porunca mea -calea îi aţine! Întunericul se revărsă de la fereastra lui Neferet. Imitând vântul, se învolbură în jurul ramurilor puternice ale stejarului. Captivată cu totul, Neferet privea. Zoey luase cutia de pe jos şi mergea acum încet de la copac spre trotuar.

Dar bătrânul stejar era imens, şi fata se afla exact sub ramurile lui. Ca un bici, tentaculele întunericului se prinseră în jurul ramurii celei mai de jos a copacului. Se auzi un pârâit teribil, minunat! Ramura se rupse şi căzu, în timp ce Zoey se uita în sus, cu ochii mari şi cu gura căscată din pricina şocului.

În ciuda a ceea ce spusese Consortul ei, preţ de o clipă minunată, Neferet crezu că Zoey avea să fie ucisă.

Dar apoi, total pe neaşteptate, îşi făcu apariţia o ceaţă argintie. Zoey fu dată la o parte, şi ramura se lovi de pământ, fără a face rău nimănui. În timp ce Neferet privea, incapabilă să-şi creadă ochilor, Aurox şi Zoey începură să se desfacă încet din grămada încâlcită în care se transformaseră când el o salvase de accident.

Scoţând un sunet de dezgust absolut, Neferet se întoarse cu spatele la fereastră şi trase draperiile grele.

-Spuneţi-i Consortului meu că am spus că ar fi putut permite să fie un pic mai rănită decât atât. Vorbea cu tentaculele negre şi încolăcite, care îi erau tovarăşe nedespărţite, ştiind că acestea aveau să ducă mai departe, la taurul alb, dacă nu cuvintele însele, atunci măcar intenţia cu care fuseseră rostite. Cred că sângele meu ar fi meritat mai mult decât o tumbă, deşi înţeleg că a fost înţelept din partea lui să-l trimită pe Aurox să o salveze. Astfel, creatura va părea şi mai eroică în ochii novicilor tineri şi proşti. Neferet făcu ochii mari, înţelegând mai bine situaţia. Ce complicaţie delicioasă dacă unul dintre novicii tineri şi prostuţi care îl văd ca pe un erou este tocmai Zoey Redbird! Întunericul îi învălui picioarele în timp ce ieşea din cameră şi, cu un zâmbet şiret întipărit pe chip, merse să o caute pe Thanatos.

Capitolul 22 Zoey

Avusesem intenţia să mă întorc la ore. Direct la ora a şasea. Pe bune. În ciuda întâmplărilor din ultima vreme, nu obişnuiesc să chiulesc. Adică, nu prea are sens să chiulesc. Oricum aş avea de făcut teme pentru a doua zi. Şi, ca bonus, m-aş mai băga şi în belele.

Permiteţi-mi să-mi manifest dezacordul faţă de consemnarea la domiciliu şi faţă de alte sisteme ciudate şi ineficiente de pedepsire a liceenilor, care îi fac pe copiii buni să împartă o sală de studiu cu adevăraţi infractori sau cu membrii unor bande. De parcă asta nu ar crea şi mai multe probleme… Oricum, ajunsesem la jumătatea drumului către grajduri, când Thanatos păru să se materializeze din umbrele de lângă trotuar, făcându-mă să sar speriată şi să-mi duc mâna la inimă, ca să mă asigur că nu îmi sare din piept.

-Nu am vrut să te sperii, spuse ea.

-Mda, ei bine, am o zi tare ciudată, am zis şi apoi, amintindu-mi de modul în care vântul se învolburase în jurul ei când se supărase pe Dallas, am adăugat: Hei, ai o afinitate cu aerul? Ridică dintr-o sprânceană, şi mi-am amintit şi ce înspăimântătoare şi puternică era, aşa că am adăugat: Bineînţeles că nu e treaba mea. Nu vreau să par necuviincioasă sau aşa ceva.

-Nu este necuviincios să întrebi, şi apropierea mea de aer nu este un secret. Nu este chiar o afinitate. Nu pot să invoc elementul, deşi se manifestă adesea atunci când am nevoie de el. Multă vreme am crezut că aerul stă aproape de mine din cauza adevăratei mele afinităţi.

-Moartea? Acum mă făcuse cu adevărat curioasă. Aş fi crezut că spiritul e aproape de tine graţie adevăratei tale afinităţi.

-Pare logic, dar afinitatea mea are de-a face doar cu înlesnirea trecerii dincolo a celor morţi şi, uneori, cu consolarea celor vii, pe care i-au lăsat în urmă. Mergeam încet, potrivindu-ne ritmul una cu cealaltă, în timp ce vorbeam. Morţii se mişcă precum vântul, sau cel puţin aşa se manifestă în faţa mea. Sunt eterici, diafani. Par să nu aibă substanţă cu adevărat, deşi sunt, de fapt, foarte reali.

-Precum vântul, am spus. Este real. Poate mişca lucrurile. Dar nu poţi să îl vezi.

-Exact. Dar ce-i cu întrebările astea despre aer? -Ei bine, astăzi s-a comportat cam nebuneşte. M-am întrebat dacă ai simţit şi tu ceva ciudat.

-De parcă ar fi fost manipulat? -Da, categoric, am zis.

-Nu, nu pot spune că am simţit că aerul ar fi fost manipulat. Se uită lung la crengile celui mai apropiat copac, pe care vântul, blând, leneş, le legăna în ritmul unei melodii liniştite, tăcute. Se pare că totul e liniştit acum.

-Da, aşa se pare. Şi m-am întrebat dacă nu cumva elementul aer fusese cel responsabil pentru ramura ruptă care aproape că mă omorâse. "Nu fi atât de paranoică", mi-am reamintit pe dată. Apoi, cuvintele lui Thanatos mi-au şters toate gândurile despre vreun vânt nebunesc şi toată paranoia.

-Zoey, trebuie să îţi cer două lucruri: mai întâi, să îmi răspunzi la o întrebare, şi apoi să îmi accepţi scuzele.

-Poţi să-mi ceri orice vrei. "Dar am să am grijă cum îţi răspund", am adăugat în gând. Dar nu îmi dau seama de ce ai avea nevoie de iertarea mea.

-Mai întâi întrebarea, apoi îţi voi explica. Aş vrea să te rog să mi te alături la discuţiile de la ora de mâine. Îşi ridică mâna pentru a mă opri, în timp ce eu deschideam gura pentru a-i răspunde: "Bine, cum vrei tu". Ar trebui să ştii că discuţia va fi despre cum să îţi revii după moartea unuia din părinţi.

Brusc, am simţit că mi se usucă gâtul. Am înghiţit în sec, apoi am spus: -O să-mi fie greu să vorbesc despre asta, pentru că nu mi-am revenit după moartea mamei.

Thanatos încuviinţă din cap şi apoi zise cu glas blând: -Da, îmi dau seama de asta. Dar mai sunt câţiva elevi care nu şi-au revenit după pierderea unuia din părinţi, deşi a ta este singura pierdere provocată de moarte.

-Poftim? -Mai sunt trei elevi care au pus aceeaşi întrebare ca tine.

-Serios? -Da. Trebuie să ştii că este vorba de o experienţă pe care o trăim cu toţii, noi, cei care trecem prin întregul ciclul al Schimbării. Nu suntem nemuritori, dar vom trăi mai mult decât părinţii noştri oameni. Mulţi dintre noi au ales să taie legăturile cu oamenii din copilăria noastră încă din primele zile ca vampiri. Asta pare să facă inevitabila pierdere mai puţin dureroasă. Unii dintre noi păstrează relaţii cu oamenii din trecut -pentru unii dintre noi, asta face pierderea mai puţin dureroasă.

-Dar, în cazul meu, nu este vorba despre niciunul din aceste lucruri. Nu sunt vampir, iar mama a fost omorâtă -nu a murit, pur şi simplu, de bătrâneţe.

-Erai apropiată de mama ta? Am clipit des şi-am încercat să-mi reţin lacrimile.

-Nu. Nu în ultimii trei ani.

-Deci cel mai mult te doare modul în care a murit? M-am gândit cu atenţie la întrebare înainte de a-i răspunde lui Thanatos:

-Cred că pot spune şi aşa. Dacă aş şti exact ce s-a întâmplat cu ea, poate aş reuşi să accept cumva situaţia. Dar mai e şi faptul că acum nu mai există nicio şansă ca noi două să ne apropiem.

-Nu mai aveţi şanse în viaţa asta. Dacă ea aşteaptă pe Tărâmul de Dincolo, vă puteţi regăsi acolo, spuse Thanatos. O cunoştea pe Zeiţă? Am zâmbit, de data asta printre lacrimi.

-Mama nu o cunoştea pe Nyx, dar Nyx o cunoştea pe mama. Zeiţa mi-a trimis un vis în noaptea în care a murit. Am văzut-o pe mama când era întâmpinată pe Tărâmul de Dincolo.

-Ei bine, atunci acea tristeţe trebuie să fi fost îndepărtată din sufletul tău. Rămâne doar incertitudinea legată de moartea ei.

-Asasinarea ei, am corectat-o. Mama a fost omorâtă. Urmă un moment lung de tăcere, apoi întrebă: -Mai exact, cum a fost omorâtă mama ta? -Poliţia spune că a fost vorba despre nişte drogaţi care i-au jefuit casa bunicii. Mama era acolo şi le-a ieşit în cale.

Vocea îmi era la fel de pustie pe cât îmi era şi sufletul în clipa asta.

-Nu, vreau să spun cum a fost omorâtă? Ce răni avea? Mi-am adus aminte că bunica spusese că, deşi crima fusese violentă, mama nu suferise. Mi-am adus aminte şi de umbra care trecuse peste chipul bunicii când îmi povestise despre asta. Am înghiţit din nou în sec.

-A fost o crimă violentă. Asta e tot ce mi-a spus bunica.

-Bunica ta i-a văzut corpul? -Bunica a găsit-o.

-Zoey, există vreo posibilitate ca bunica ta să-mi povestească despre moartea mamei tale?

-Nu sunt sigură că ar vorbi cu tine. De ce? La ce bun? -Nu vreau să îţi faci speranţe prea mari, dar, dacă o moarte este foarte violentă, însăşi substanţa pământului rămâne uneori impregnată cu amintiri, iar eu pot avea acces la acele imagini ale morţii.

-Ai putea vedea cum a fost ucisă mama? -Posibil. Nu-i nimic sigur. Dar trebuie, mai întâi, să o întreb pe bunica ta, să aflu dacă ar putea măcar să fie posibil.

-Nu pot să-ţi garantez cât de multe îţi va spune bunica, în acest moment, respectă cele şapte zile ale ritualului de purificare de după moarte. Ca răspuns la privirea întrebătoare a lui Thanatos, i-am explicat: Bunica e o Femeie înţeleaptă cherokee. Respectă vechea religie şi ritualurile ei.

-Atunci este important să discut cu ea imediat, dacă vrem să existe vreo speranţă de a reînvia imaginile morţii mamei tale. Câte zile au trecut de la crimă? -A fost omorâtă joia trecută, seara. Thanatos dădu aprobator din cap.

-Mâine va fi a cincea noapte de la moartea ei. Trebuie să stau de vorbă cu bunica ta azi.

-OK, bine, te-aş putea duce la ferma de lavandă, dar ştiu că nu vrea pe nimeni acolo până când nu e purificată.

-Zoey, bunica ta are telefon mobil? -Ăăă, da. Vrei să o suni? Colţurile buzelor lui Thanatos se ridicară a zâmbet.

-Este secolul XXI, chiar şi pentru mine. Simţindu-mă ca o proastă, am bâiguit numărul de mobil al bunicii, în timp de Thanatos îl salva în iphone-ul ei.

-Am s-o sun, dar aş prefera să fiu singură când fac asta. Expresia lui Thanatos îmi dădea de înţeles că nu voia ca eu să aud întrebările pe care avea de gând să i le pună bunicii, şi am dat imediat aprobator din cap.

-Mda, înţeleg. Nicio problemă. Oricum, trebuie să ajung la ora a şasea.

-Pot să-ţi cer mai întâi iertare? -Da, sigur. Dar pentru ce? -Am minţit mai devreme. Aş vrea să-ţi cer iertare pentru asta şi aş mai vrea să te rog să ţii pentru tine ceea ce am de gând să îţi spun. Să nu le zici nici măcar Războinicului tău sau prietenei tale celei mai bune.

-Bine. Am să păstrez secretul.

-Când Stark a întrebat dacă pot să văd întunericul care o înconjoară pe Neferet şi pe novicii roşii ai lui Dallas, răspunsul meu a fost o minciună.

Am clipit uimită.

-Vrei să spui că poţi vedea întunericul? -Da. Am clătinat din cap.

-Trebuie să le ceri iertare şi lui Stark, lui Rephaim şi lui Stevie Rae. Ei sunt cei care pot vedea întunericul, la fel ca tine -ei sunt cei pe care minciuna îi va răni cel mai tare.

-Nu trebuie să ştie. Mi-ai dat cuvântul că vei păstra secretul.

-De ce? De ce eu trebuie să ştiu adevărul, iar ei nu? În loc să îmi dea un răspuns clar, ea începu să explice: -Trăiesc de aproape cinci secole. În majoritatea timpului, am avut de-a face zilnic cu moartea. Am văzut întunericul. Am văzut ravagiile făcute de acesta, pierderile pe care le provoacă, preţul pe care îl pretinde. Îi recunosc prea bine tentaculele şi umbrele. Poate pentru că l-am privit atât de mult timp, pot să recunosc şi opusul lui -ceea ce slăbeşte puterea întunericului, ceea ce îl face să dea greş.

-Despre ce vorbeşti? Îmi venea să urlu.

-Despre tine, Zoey Redbird. Ai ceva ce nu poate fi atins de întuneric; prin urmare, destinul tău este să stai în Lumină şi să conduci bătălia împotriva răului.

-Nu. Nu vreau să conduc nicio bătălie. Fă-o tu! Sau cere-i lui Darius să o facă. Sau chiar lui Stark. La naiba, adu-i pe Sgiach şi pe Gardieni! Sunt cu toţii conducători. Sunt cu toţii Războinici care ştiu să lupte. Eu nu ştiu nimic. Nu ştiu nici măcar cum să mă descurc fără mama. Am terminat propoziţia cu răsuflarea tăiată şi apăsându-mă cu mâna pe piept. Cum Thanatos nu mai spuse nimic, ci doar se uită la mine cu ochii ei negri, am reuşit, în cele din urmă, să capăt un ton mai puţin disperat şi am spus: Nu vreau să fac asta. Vreau doar să fiu o adolescentă normală.

-Ăsta poate fi, în parte, motivul pentru care misiunea a căzut pe umerii tăi, tânără Mare Preoteasă, pentru că tu nu vrei asta. Poate că puterea care vine odată cu faptul că o revendici nu te va putea corupe.

-Ca pe Frodo, am şoptit, mai mult pentru mine însămi decât pentru Thanatos. El nu a vrut niciodată afurisitul de inel.

-J.R.R. Tolkien. Bune cărţi -excelente filme. I-am aruncat o privire şi am spus: -Mda, ştiu. Este secolul XXI şi probabil că ai cablu.

-Evident că am cablu.

-Mă bucur pentru tine, dar să ne întoarcem la faza cu purtătorul inelului. Ăăă, dacă îmi amintesc bine, şi îmi amintesc, pentru că am văzut versiunea neprescurtată a filmelor de un miliard de ori, Frodo este, până la urmă, distrus de inelul ăsta pe care nu voia să-l poarte.

-Şi astfel a salvat lumea de întuneric, spuse Thanatos. Am simţit un fior rece ca gheaţa pe şira spinării.

-Nu vreau să mor. Nici măcar pentru a salva lumea.

-Moartea vine pentru toţi, replică Thanatos.

Am clătinat din nou din cap.

-Eu nu port inelul. Sunt o simplă adolescentă.

-O adolescentă care a învăţat cum să-şi smulgă viaţa din ghearele întunericului şi nu o dată, ci de mai multe ori.

-Bun, dacă înţelegi asta -şi dacă înţelegi faptul că Neferet este de partea întunericului pentru că o vezi, de ce te prefaci că nu e aşa? -Am venit aici pentru a lămuri problema cu Neferet şi apartenenţa ei, o dată pentru totdeauna.

-Atunci spune înaltului Consiliu despre întunericul care o înconjoară! -Şi să fie doar mustrată puţin, apoi să se întoarcă, poate mai puternică, pentru a face şi mai mult rău? Şi dacă este, într-adevăr, Consoarta întunericului? Dacă acesta este adevărul, atunci întreaga putere a înaltului Consiliu trebuie să se ridice împotriva ei, şi, ca să se întâmple asta, trebuie să avem o dovadă de necontestat că este o cauză pierdută pentru Zeiţă.

-De-aia eşti tu aici. Pentru a obţine dovada.

-Da.

-Nu voi pomeni despre faptul că şi tu ai văzut întunericul, şi îţi spun adevărul gol-goluţ -pregăteşte-te să îl vezi foarte des. Grăbeşte-te să găseşti dovada, pentru că sunt cât se poate de convinsă că Neferet a ajuns acolo.

Eram gata să adaug că nici măcar nu mai era muritoare. Dar, nu. Asta era ceva ce Thanatos trebuia să descopere singură.

-O, şi te iert. Promite-mi doar că vei rămâne cu ochii deschişi şi, când va veni timpul, te vei asigura că Înaltul Consiliu face ceea ce trebuie.

-Îţi jur.

-Bun, am spus. Şi apoi, când Thanatos o sună în cele din urmă pe bunica, m-am întors la ora a şasea.

Shaunee

Nu avusese idee cât de nasol era să nu mai fie sora lui Erin. Ca şi cum un singur lucru -pierderea statutului de cea mai bună prietenă a lui Erin -ar fi schimbat întregul sens al vieţii.

Era atât de al naibii de ciudat! Când o pierduse pe Shaunee şi devenise una din gemene? Nu ştia cu adevărat. Fuseseră însemnate în aceeaşi zi şi ajunseseră la Casa Nopţii din Tulsa exact la aceeaşi oră. Şi se împrieteniseră imediat. Shaunee crezuse că totul se întâmplase pentru că erau suflete-pereche, pentru că nu contase că ea era neagră, şi Erin albă. Că ea era din Connecticut, şi Erin din Tulsa. Se împrieteniseră şi, brusc, Shaunee nu se mai simţise singură. Mai ales pentru că nu mai trebuia să fie singură. La propriu. Ea şi Erin erau colege de cameră, aveau acelaşi orar, mergeau la aceleaşi petreceri şi chiar se întâlneau cu tipi care erau prieteni între ei.

Stând singură pe scaunul din microbuz, Shaunee clătină din cap. O auzea pe Erin râzând cu Kramisha, undeva în spatele microbuzului. Pentru o secundă, un gând răutăcios i se strecură în minte: "Cred că mă înlocuieşte cu o altă prietena de culoare". Dar îşi alungă din minte asemenea prostii. Nu era vorba de culoarea pielii. Nu fusese niciodată vorba despre aşa ceva. Era vorba despre incapacitatea de a mai trăi singur. Ceea ce era extrem de ironic, pentru că, dându-şi seama de asta, se pusese într-o poziţie de singurătate absolută.

-Hei, pot să stau aici? Privirea lui Shaunee se mută de la fereastra prin care admira cerul ce se lumina înainte de răsărit către Damien, care stătea pe culoarul dintre scaune.

-Mda, sigur.

-Mersi. Se aşeză lângă ea şi îşi lăsă geanta grea, plină de cărţi, să cadă printre genunchi. Am atââât de multe teme pentru acasă. Dar tu? -Da, zise ea. Cred că şi eu. Ai văzut-o pe Zoey la ora a şasea? -Nu în timpul orei a şasea. Ea are studii ecvestre, iar eu am curs de afaceri, dar am văzut-o imediat după şcoală. De ce? Ce s-a întâmplat?

-Ţi s-a părut că e bine? -Bine? Fizic bine sau nestresată bine? -E mereu stresată. Vreau să zic fizic.

-Da, era bine. Ce s-a întâmplat? -Nimic, spuse Shaunee. Doar că eu, ăăă, am văzut-o la începutul orei a şasea. Am vorbit amândouă lângă parcare. Apoi am plecat la ore. Îl studie cu atenţie pe Damien, întrebându-se dacă putea să-i spună adevărul. Ai simţit ceva ciudat în aer, în noaptea asta?

Damien îşi lăsă capul pe o parte.

-Nimic ciudat. Ei bine, a bătut vântul, dar asta nu e nimic ieşit din comun pentru Oklahoma. Ştii că suntem în statul unde vântul bate în câmpie, cântă el.

-Ştiu asta, domnule cântăreţ de Broadway. Tot ce vreau să spun este că vântul bătea cu adevărat tare când m-am despărţit de Z şi cred că am auzit ceva despre nişte crengi de copac care au căzut şi… -A căzut, într-adevăr, o creangă de copac. Stark interveni în timp ce se strecura împreună cu Zoey pe locurile din faţa lui Damien şi a lui Shaunee.

-Da, a bătut vântul ca turbatul, interveni Stevie Rae, aşezându-se lângă Rephaim, pe locul din cealaltă parte a culoarului, lângă Damien. Dar, dacă ţi-aş spune asta, ar fi ca în cum ţi-aş spune că orezul e alb.

-Şi ce mama naibii ar trebui să însemne asta? Afrodita o sili pe Zoey să se dea într-o parte şi se cocoţă lângă ea, în timp ce Darius numără repede ocupanţii microbuzului şi se instală apoi în scaunul şoferului, pornind maşina.

-Vrea să însemne, Urâcioaso, că Damien ştie deja că azi a bătut vântul, pentru că afinitatea lui este vântul. Exact la fel cum orezul este alb. Nu ştiu ce e atât de greu să pricepi o analogie, spuse Stevie Rae.

-Doar. Taci. Din. Gură, îi zise Afrodita lui Stevie Rae.

-Orezul poate fi şi brun, spuse Shaunee. Afrodita ridică din sprâncene.

-Tocmai ai făcut un comentariu răutăcios la adresa surorii tale gemene? -Mda, spuse Shaunee, uitându-se calmă la ea. Afrodita pufni şi îşi feri privirea, apoi spuse: -Era şi timpul.

-Să revenim la vânt, propuse Zoey. Mda, a bătut cam nebuneşte în noaptea asta şi chiar a rupt o creangă dintr-unul dintre stejarii aceia bătrâni. Ridică din umeri. Dar, aşa cum zicea şi Damien, în Oklahoma bate vântul. Hei, apropo, Damien, ştiai că Thanatos are o mică afinitate cu vântul?

-O, Dumnezeule! Nu sunt surprins! Ai văzut ce înfricoşătoare devenise azi în clasă, când Dallas a spus tâmpeniile alea? Nu mi-am putut crede ochilor… Shaunee lăsa cuvintele celorlalţi să zboare în jurul ei, dar continua să o privească pe Zoey, aşteptând ca aceasta să spună ceva -orice -despre ceea ce se întâmplase, de fapt, cu creanga aceea ruptă din copac. Ea ştia. Văzuse toată tărăşenia.

În timp ce îşi croiau drum spre depou, ţopăind şi zgâlţâindu-se în microbuz, Shaunee îşi dădu seama că Zoey nu avea de gând să spună nimic. "OK, bine, poate i-a spus doar lui Stark ce s-a întâmplat -faptul că era cât pe ce să fie strivită de creanga de copac dacă Aurox nu ar fi salvat-o." În următoarea pauză în conversaţie, care surveni în momentul în care se opriră la o trecere de cale ferată, Shaunee mormăi: -Nu credeţi că e ciudat că Aurox vine la un curs, după care nu mai face nimic în afară să patruleze prin şcoală, de parcă ar fi un soi de android, pentru tot restul timpului?

-Multe chestii sunt ciudate în ceea ce îl priveşte pe tipul ăsta, zise Afrodita. Dar nu-i nicio surpriză. Doar e iubiţelul lui Neferet.

-Nu cred că fac sex, spuse Zoey. Shaunee o studie cu atenţie.

-De ce nu? -Nu ştiu, spuse Zoey cu un aer mult prea nepăsător. Poate pentru că Neferet nu se poartă ca atare. Îl tratează mai degrabă de parcă el ar fi sclavul ei.

Stark chicoti.

-Neferet se poartă de parcă întreaga lume ar fi sclava ei.

-Pun pariu că Doamna-Ochi-de-Peşte-Mort e cât se poate de opărită că am fost retraşi cu toţii de la cursul ei, zise Afrodita.

-Ştii că aşa e, mai ales pentru că Thanatos este o profesoară cu adevărat bună, spuse Stevie Rae. Şi, apropo, nu-mi place atitudinea ta plină de resentimente faţă de scurtul nostru moment de atracţie nonsexuală, pe care ai manifestat-o în clasă azi. Mi s-a întâmplat şi mie şi pot să-ţi spun că nici pentru mine nu a fost vorba despre momentul pe care l-am aşteptat întreaga viaţă.

-Te rog, spune-mi că nu ai folosit o altă analogie din aia, de mahala, comentă Afrodita.

Cearta care urmă dură până când microbuzul se opri în faţa depoului, dar Shaunee nu se amestecă. În schimb, o privi pe Zoey. Şi îl privi şi pe Stark. Până să coboare din microbuz, se convinsese de două lucruri. Unul era că Stark habar nu avea că Aurox îi salvase viaţa lui Zoey în acea noapte. Al doilea, că nu ar fi aflat niciodată despre Aurox sau Zoey, sau Stark dacă ar fi continuat să fie una dintre gemene. Ar fi fost prea preocupată să fie jumătatea altcuiva pentru a mai acorda atenţie unui alt lucru sau unei alte persoane.

Nu ştia ce naiba se petrecea între Zoey şi Aurox, dar ştia că avea să îşi ţină ochii şi mintea în alertă şi, dacă putea, avea să afle mai multe. Totul de una singură. Totul doar prin puterile ei. Lucru care nu mai era, brusc, chiar aşa îngrozitor. Şi, pentru prima dată de când nu mai era cea care termină gândurile lui Erin, Shaunee zâmbi.

Capitolul 23 Zoey

Nu i-am spus lui Stark despre Aurox şi despre chestia cu ramura de copac. Adică, pe bune, ce sens ar fi avut? Lui Stark nu-i trebuie un motiv în plus de stres. În continuare nu se poate odihni din cauza coşmarurilor care continuă şi despre care refuză să îmi spună, dar despre care ştiu totul pentru că dorm lângă el şi nu sunt proastă. În plus, toată tărăşenia cu creanga de copac s-a întâmplat repede. N-a fost nimeni rănit. Gata. Punct, sfârşit.

Ei bine, cu excepţia unui lucru. Acela care are legătură cu decizia mea de a mă uita la Aurox prin piatra de clarvăzător. OK, nu aveam de gând să o fac chiar în secunda asta. De altfel, Aurox nici măcar nu era de faţă. Dar mă hotărâsem. În clipa în care pusese mâna pe mine, mă hotărâsem.

Din momentul în care mă atinsese nu îmi mai fusese frică de el. Cu toate acestea, continuam să fiu înspăimântată. Încă mă frământam în sinea mea dacă să-i spun sau nu lui Stark că mă hotărâsem să mă uit la Aurox prin piatra de clarvăzător şi ascultam cu jumătate de ureche cearta dintre Afrodita şi Stevie Rae, cu privire la detaliile renovării tunelului (Afrodita dorea mulţi muncitori şi multă strălucire -Stevie Rae nu voia să intre altcineva în tuneluri, în afară de oamenii noştri. Of!), când microbuzul opri lângă depou, şi Darius deschise uşa.

-Am să sun la Andolini pentru o livrare serioasă, spuse Stevie Rae, în timp ce ea şi Rephaim coborau din microbuz.

-În sfârşit, suntem şi noi de acord cu ceva, zise Afrodita, mutându-se în braţele lui Darius, în timp ce noi, ceilalţi, coboram din maşină. Comandă-mi şi mie o pizza Santino. Merită din plin caloriile. În plus, merge perfect cu sticla aceea de chianti pe care am luat-o de la cantină când am chiulit de la ora a cincea… Şi, brusc, s-a întâmplat. Afrodita tocmai ne spunea ceva extrem de normal -că chiulise de la oră -, când trupul îi deveni brusc rigid. Rămase înţepenită. Îşi dădu ochii peste cap şi începu să plângă cu lacrimi de sânge. De parcă s-ar fi transformat dintr-o fată minunată, perfectă, în cineva care abia dacă mai arăta a om. Abia dacă mai părea în viaţă.

Darius nu ezită. Îi ridică trupul ţeapăn, cu ochi injectaţi, absenţi, şi o coborî din microbuz. Mi-am reprimat reacţia automată de groază şi m-am ridicat, întorcându-mă către restul puştilor, care fie se uitau cu gura căscată, fie îşi acoperiseră ochii, cât pe ce să plângă.

-Afrodita are o viziune. Vocea părea că nu-mi mai aparţine. Vorbea cineva calm. Stark mă luă de mână pentru a mă îmbărbăta.

-O să fie bine, am continuat, agăţându-mă de Stark.

-De fapt, o să fie ofticată şi răutăcioasă când o să-şi revină, pentru că nu-i place absolut deloc când i se întâmplă chestiile astea în public, spuse Stevie Rae.

Urcase pe jumătate scările microbuzului. Am observat că făcuse ochii mari, dar şi vocea ei părea extrem de calmă şi de stăpânită.

-Mda, Stevie Rae are dreptate, am zis. Aşa că nu are rost să facem mare vâlvă -acum sau după ce îşi revine. Am făcut o pauză şi, simţindu-mă ca ultima proastă, am adăugat: OK, nu insinuez că viziunile ei sunt lipsite de importanţă. Vreau doar să zic că nu o să îşi dorească să audă o grămadă de "Hei, cum te mai simţi" de la cei din jur.

-Mă duc să comand nişte pizza. Crezi că Afroditei o să-i fie foame mai târziu? întrebă Stevie Rae.

M-am gândit la ultima dată când avusese o viziune şi la cât de îngrozitor se simţise după aceea. Voiam să spun că ceea ce ar fi vrut cu adevărat Afrodita ar fi fost un Xanax şi o sticlă de vin, dar mi-am zis că asta ar fi dat, probabil, un exemplu urât. Aşa că m-am mulţumit cu: -Ăăă, de ce nu îi iei şi ei una şi să o pui la frigider? O s-o aibă mai târziu, dacă i se face foame. Acum merg să văd ce face. Pentru o vreme, o să vrea doar nişte apă şi linişte.

-Perfect. Stevie Rae zâmbi şi, comportându-se absolut normal, le spuse celorlalţi din microbuz: Dau comanda pentru pizza aici. Semnalul telefoanelor mobile este execrabil în tuneluri. Aşa că, înainte să vă răspândiţi cu toţii jos, spuneţi-mi ce doriţi, şi ar fi bine să staţi prin preajmă, ca să nu încurc comanda. Apropo, Kramisha, notezi tu pentru mine ce vrea fiecare, te rog? M-ar ajuta. Se uită lung la Shaunee, care părea pierdută cu totul, şi adăugă: Hei, crezi că putem folosi cardul tău de data asta? Eu şi Zoey o să ne asigurăm că îţi recuperezi banii.

Shaunee se încruntă.

-Juri? Data trecută am rămas cu o factură de la Queenies. Sendvişurile alea cu salată de ouă sunt grozave, dar nici chiar atât de grozave cât să merite vreo două sute de dolari.

-Jur. Stevie Rae îşi miji ochii, fulgerându-i pe toţi cei din maşină cu o privire nemiloasă. O să daţi toţi banii înapoi.

-Mda, bine, OK, se auziră voci în cor, din partea din spate a microbuzului. Aş fi fost în stare să îmi sărut prietena cea mai bună. Distrăsese cu totul atenţia celorlalţi de la viziunea oribilă şi de la imaginea neatrăgătoare a Afroditei şi se asigurase că aveau să fie aici, sus, hotărându-se asupra tipului de pizza şi asupra modalităţii de plată, în loc să stea în tuneluri, căscând gura şi vorbind despre Afrodita.

Între timp, l-am scos pe Stark din microbuz.

-O să luăm o pizza mare, cu de toate, spuse el când am trecut pe lângă Stevie Rae.

-Pizza? Pe bune? i-am şoptit şi am avut senzaţia că-l aud spunând celebra frază: "Dacă n-au pâine, lasă-i să mănânce cozonac" sau o chestie de-asta lipsită de consideraţie pe care a spus-o femeia aceea mulţimii, când lucruri cu adevărat importante urmau să se întâmple în ziua respectivă.

-Am crezut că vrei să ne comportăm normal, îmi şopti la rândul lui. Am oftat. Ei bine, avea dreptate. Prin urmare, i-am spus lui Stevie Rae: -Cu mai multă brânză şi cu măsline. Apoi, fără să mă audă cineva, am adăugat: Şi mulţumesc.

-Am să fiu în bucătărie când ai să te simţi pregătită să vorbeşti, replică ea la fel de încet, apoi întrebă cu glas normal şi pe un ton foarte firesc: Deci câte să fie cu pepperoni?

-Să mergem prin depou, ca să luăm nişte sticle de apă din bucătărie în drum spre camera Afroditei, i-am spus lui Stark, când l-am văzut că se îndreaptă, din obişnuinţă, către intrarea de la subsol. Schimbă direcţia, dar am continuat să îi explic (probabil mai mult ca să-mi aud vocea calmă decât din alt motiv): O să-i fie sete. Va trebui să luăm şi câteva cârpe. O să le înmoi în apă şi o să i le pun peste ochi.

-Îi sângerează mereu la fel de rău? -Da, de când şi-a pierdut semnul. Ultima dată când a avut o viziune, mi-a spus că durerea şi sângele sunt din ce în ce mai puternice. M-am uitat lung la Stark. Arăta rău, nu-i aşa?

-O să fie bine. Darius e cu ea. Nu o să permită să i se întâmple ceva. Mă strânse de mână înainte de a mă lăsa să urc în faţa lui, prin intrarea spre tuneluri din vechiul chioşc de bilete.

-Cred că nici chiar Războinicul ei nu o poate proteja de lucruri de genul ăsta. Îmi zâmbi.

-Eu am găsit o cale de a te proteja pe Tărâmul de Dincolo. Cred că Darius o să se descurce cu nişte viziuni şi cu un pic de sânge.

Nu am mai adăugat nimic şi ne-am grăbit spre bucătărie, să luăm apa şi cârpele.

Voiam ca Stark să aibă dreptate. Voiam cu adevărat, cu adevărat ca Stark să aibă dreptate, dar aveam o presimţire urâtă, şi nu îmi plăcea deloc când se întâmpla asta. Însemna mereu că ceva avea să meargă oribil, îngrozitor, teribil de prost.

-Hei! Stark mă luă de braţ şi mă opri chiar în faţa perdelei aurii, sclipitoare, care era cea mai recentă uşă a camerei Afroditei. Are nevoie să fii în formă.

-Ştiu, ai dreptate. Doar că viziunile chiar îi fac rău, şi asta mă îngrijorează.

-Dar şi ele sunt un cadou de la Nyx şi sunt informaţii de care avem nevoie, nu?

-Ai dreptate din nou, am spus. Zâmbetul lui îi trădă îngâmfarea.

-Îmi place când spui că am dreptate.

-Nu te obişnui cu asta. Eşti bărbat. Ai un număr limitat de "am dreptate"alocat special pentru tine.

-Hei, mă mulţumesc şi eu cu ce pot obţine, zise. Apoi îşi recăpătă expresia serioasă. Ţine minte doar că acum trebuie să fii Marea Preoteasă, nu prietena ei.

Am încuviinţat uşor din cap, am tras adânc aer în piept şi m-am aplecat pe sub perdeaua aurie.

Bun, camera Afroditei era într-o continuă schimbare, şi de fiecare dată când intram în ea, mi se părea că semăna din ce în ce mai mult cu un amestec între camera lui Kim Kardashian şi cea a lui Conan Barbarul. De data aceasta, adăugase un şezlong auriu. Nu, nu aveam nicio idee de unde făcuse rost de el sau cum îl adusese aici, jos. Pe peretele tunelului din ciment din spatele şezlongului atârnase o parte din colecţia de cuţite a lui Darius, ca decor. Atârnase şi ciucuri cu mărgele aurii de fiecare dintre mânerele cuţitelor. Pe bune. Patul ei era mare. Cu adevărat mare. În seara asta, cuvertura era din catifea movulie, cu flori aurii cusute pe ea. Avea milioane de perne înfoiate. Iar îngrozitoarea ei pisică persană, Maleficent, avea un pat asortat, aşezat lângă patul ei. Doar că, în acest moment, Maleficent nu era în patul ei. Stătea ghemuită în poala Afroditei, ca să o protejeze. Afrodita era sprijinită de maldăre de perne, arătând îngrozitor de palidă. Darius pusese un şerveţel umed de hârtie îndoit peste ochii ei, şi acesta era deja roz. M-am simţit un pic mai bine când am văzut că o mângâia pe Maleficent, lucru care însemna că era conştientă. Dar sentimentul meu de uşurare se spulberă când m-am apropiat de pat, şi pisica aia îngrozitoare începu să miorlăie ameninţător spre mine.

-Cine e? Vocea Afroditei părea slabă şi straniu de speriată. Darius îi atinse faţa.

-Sunt Zoey şi Stark, frumoasa mea. Ştii că nu las pe nimeni altcineva să intre. Stark mă strânse de mână, apoi îmi dădu drumul. Am înălţat o rugăciune scurtă, în tăcere, către Nyx -"Te rog, ajută-mă să fiu Marea Preoteasă de care are nevoie Afrodita" -, apoi am intrat în rolul care îmi părea în continuare prea important pentru mine.

-Am adus nişte cârpe şi apă rece, am spus vioaie, mergând către o latură a patului şi umezind una dintre cârpe. Ţine-ţi ochii închişi. Am să schimb prosopul ăsta de hârtie.

-Bine, spuse ea. Ochii îi rămaseră închişi. Dar continua să plângă cu lacrimi de sânge. Mirosul acestora ajunse la mine, şi, pentru o clipă, m-am gândit că voi avea o reacţie de tipul o-dumnezeule-gustos-vreau-să-mănânc. Dar nu a fost aşa.

Afrodita nu mirosea a om. Am încercat să-mi aduc aminte cum îi mirosise sângele ultima dată când avusese o viziune, dar nu am reuşit -ceea ce însemna că, probabil, nici atunci nu mirosise normal.

Am alungat un asemenea gând şi m-am aşezat pe pat, lângă ea.

-Am adus şi o sticlă de apă. Vrei să bei? -Da. Vin. Roşu. E la Darius.

-Frumoasa mea, te rog să bei apă mai întâi.

-Darius, vinul ajută la calmarea durerii. Şi adu-mi şi un Xanax din geantă, dacă tot te-ai ridicat. Şi ăla ajută.

Darius nu se mişcă. Se uită pur şi simplu la mine.

-Ăăă, Afrodita, ce-ar fi să alegi între Xanax şi vin? Nu pare prea sănătos să le amesteci, am spus.

-Mama le ia împreună tot timpul, se repezi ea. Apoi strânse din buze. Trase adânc aer în piept şi zise: Aveţi dreptate. Am să mă rezum la vin. Nu. Sunt. Mama.

-Evident că nu eşti mama ta, am fost de acord. Darius părea mai uşurat şi începu să deschidă sticla de vin.

-Bun, acum, în timp ce bărbatul tău lasă vinul să respire, vreau să bei un pic din apa asta. Buzele i se strâmbară în ceva ce semăna cu rânjetul ei atât de bine cunoscut.

-Ce ştii tu despre cum să laşi vinul să respire? Nici măcar nu bei.

-Dar mă uit la televizor. Dumnezeule, oricine, chiar dacă are numai jumate de creier, ştie că vinul trebuie să respire, am spus, conducându-i mâinile ca să deschidă sticla de apă şi ajutând-o să o bea. Cum a fost de data asta? La fel de rău ca data trecută?

Cum era evident că nu avea de gând să răspundă, Darius o făcu în locul ei: -Mai rău, zise el. Poate ar trebui să te întorci după ce se mai odihneşte. Acea Zoey prietenă cu Afrodita era perfect de acord cu el. Dar Zoey, Marea Preoteasă în Devenire, ştia mai bine ce trebuia făcut.

-Va fi beată şi epuizată tot restul nopţii şi, probabil, şi o bună parte din ziua de mâine. Trebuie să ştiu despre ce a fost vorba în viziunea ei acum, cât mai e în stare să vorbească.

-Z are dreptate, spuse Afrodita, înainte ca Darius să apuce să protesteze. Şi, oricum, asta a fost scurtă.

M-am bucurat să văd că golise sticla de apă, dar întinse mâna ca să pipăie şi spuse:

-Gata cu apa. Unde mi-e vinul? Darius îi aduse un pahar de vin care părea supersimplu, doar cristal şi o formă frumoasă, dar avea marca Riedel incrustată pe fund, aşa că am ştiut că trebuia să fie vorba de sticlărie frumoasă de la Williams-Sonoma. Ştiam asta pentru că Afrodita îmi ţinuse o adevărată predică, în urmă cu câteva zile, când aproape că spărsesem unul. (De parcă mi-ar fi păsat!) Oricum, Darius o ajută să bea cu sete din paharul de cristal. Apoi Afrodita expiră încet.

-Pregăteşte o altă sticlă. Am nevoie de mai mult. Darius nici măcar nu se uită la mine în căutarea unei confirmări; părea, pur şi simplu, învins.

-Şi spune-i lui Stark să nu mai tânjească la cuţitele tale. El e cu arcul, nu cu cuţitul.

-Acum sunt un soi de supereroi? am întrebat, încercând (probabil fără succes) să fiu amuzantă.

Buzele i se strâmbară satisfăcute şi, pentru o secundă, păru să semene mult prea mult cu pisica ei pentru a te simţi confortabil.

-Ei bine, al meu este supererou din multe puncte de vedere, în ceea ce îl priveşte pe al tău, va trebui să te hotărăşti singură.

-Viziunea, şopti Stark abia auzit, din capătul opus al camerei unde se afla, admirând, într-adevăr, cuţitele ornamentale.

-Bun, spune-mi acum despre ce a fost vorba de data asta, am zis.

-A fost din nou una dintre viziunile alea afurisite despre moarte. Una în care eram înăuntrul unui tip care era omorât.

-Tip? Am simţit un mic fior de panică născându-se în mine. "Este vorba oare de Stark?" -Stai calmă, nu era vorba de tipul tău sau despre al meu. Era Rephaim. Eram în interiorul lui când a fost ucis. Şi, apropo… Ezită, bând din nou din vin. Băiatulpasăre are numai tâmpenii în cap.

-Acum dă-mi doar amănuntele esenţiale. Lăsăm bârfele pe mai târziu, am spus.

-Ei bine, ca de fiecare dată când sunt în interiorul unei persoane care este măcelărită, viziunea a fost neclară, zise ea, apăsând cu mâna peste cârpă şi strâmbându-se de durere.

-Spune-mi doar ce îţi aminteşti, am intervenit prompt. Cum a murit? -A fost aproape tăiat în două cu sabia. Cât se poate de scârbos, deşi nu i s-a desprins capul de corp, cum ţi s-a întâmplat ţie în altă viziune.

-Ei bine, frumos din partea lui, am spus, fără să-mi dau seama dacă era serioasă sau sarcastică. Cine l-a tăiat în două? -Aici vine partea neclară. Nu sunt sigură cine îl omoară, de fapt. Sunt sigură că era şi Dragon pe acolo.

-Dragon îl omoară? Îngrozitor.

-Ei bine, cum am mai spus, nu sunt sigură de asta. Pot să-ţi spun că îmi amintesc privirea lui Dragon chiar înainte ca sabia să mă taie. Era totalmente dus. Arăta chiar mai rău decât arată în ultima vreme. De parcă nu mai există speranţă sau lumină, sau fericire în niciun colţ al vieţii sale, şi plângea -urla, de fapt, cu muci şi tot tacâmul.

-Deci Rephaim este omorât cu sabia, am spus.

-Da, confirmă ea. Ştiu. Răspunsul pare la mintea cocoşului. Se pare că Dragon a făcut-o, dar nu pot fi sigură sută la sută, mai ales când adaugi partea cu urlatul şi toate celelalte chestii confuze.

-Alte chestii confuze? -Da, prin jur tot apăreau chestii bizare. Era ceva alb care părea mort. Era şi gheaţă care ardea un cerc. Peste tot sânge şi ţâţe, şi apoi eu -adică Rephaimeram moartă. Sfârşit.

M-am frecat pe tâmplă, unde simţeam că va începe durerea.

-Ţâţe? Stark deveni dintr-odată curios.

-Da, băiatu' cu arcul. Ţâţe. De parcă o femeie goală şi-ar fi făcut veacul pe acolo. La propriu. Nu i-am văzut faţa, pentru că Rephaim era, evident, fascinat de sânii ei, dar ştiu că avea legătură cu sângele şi cu chestia albă, moartă.

-Hei, stai aşa, am spus. Nu vorbea ultimul poem al Kramishei despre foc şi gheaţă?

-Hmm, uitasem de asta. Ceea ce mi-a fost foarte uşor pentru că, ei bine, la naiba cu poezia! -Nu fi atât de negativistă, am zis. Şi nu este o simplă poezie. Este poezie profetică.

-Ceea ce e şi mai rău, comentă ea.

-Îmi amintesc. Poemul spunea ceva şi despre lacrimile Dragonului, zise Stark.

-Poate plânge pentru că îl omoară pe Rephaim, chiar şi după ce i s-a dat sarcina să îi fie protector, ca Maestru al Săbiei al acestei Case a Nopţii, spuse Darius.

-Dar nu e aşa, am zis. Avem propria noastră Casă a Nopţii aici, aşa că, teoretic, el nu este Maestrul nostru al Săbiei. Poate că ăsta a fost raţionamentul care i-a permis să îl omoare pe Rephaim.

-Totul pare foarte logic, dar mai lipseşte o piesă. Asta e senzaţia mea. Şi, pur şi simplu, nu pot găsi piesa respectivă. Totul, cu excepţia lui Dragon, îmi era mai mult sau mai puţin clar, mai ales pentru că Rephaim era foarte concentrat asupra lui Stevie Rae, care era superconcentrată pe ritualul pe care îl făcea.

-Ritual? Eram şi eu acolo? -Mda, era toată turma de tocilari. S-a format un cerc. Tu conduceai lucrurile, dar ritualul, în sine, avea în centrul lui pământul, aşa că Stevie Rae juca un rol important. Trase aer în piept. Fir'ar să fie! Tocmai mi-am dat seama unde eramla ferma de lavandă a bunicii tale.

-Ah, la naiba! Ritualul de purificare pe care trebuie să îl fac peste vreo două zile. Sau poate că nu. Thanatos a sunat-o pe bunica să vadă dacă putem să facem ceva mai devreme -ceva ce ar putea dezvălui ce s-a întâmplat, de fapt, cu mama. M-am oprit, copleşită de gândul la lucrul alb şi mort şi la sâni, toate în contextul în care mama fusese omorâtă. Oare asta înseamnă că nu îmi e dat să aflu şi că nu ar mai trebui să fac nimic?

Afrodita ridică din umeri.

-Z, ştiu că îţi va fi greu să crezi pentru că ai fost personaj principal într-o mulţime dintre viziunile mele, dar, în aceasta, abia dacă te-am zărit. Pur şi simplu, nu cred că are vreo legătură cu tine.

-Dar se întâmplă la ferma bunicii.

-Da, dar, de data asta, Rephaim este cel hăcuit, nu tu, zise ea.

-Stai aşa, şi asta nu e o veste bună? întrebă Stark venind către mine şi luându-mă de mână.

Afrodita pufni.

-Sigur, dacă nu eşti Rephaim. Stark îi ignoră comentariul şi continuă: -L-ai văzut pe Rephaim omorât. Ştii unde şi mai ştii şi cine a fost acolo. Ce-ar fi dacă ne-am asigura că toate aceste elemente nu se întâlnesc în acelaşi loc? Asta ar opri moartea, nu-i aşa?

-Poate, spuse Afrodita.

-Să sperăm, am zis.

-Trebuie să ne asigurăm că Dragon stă departe de Rephaim, spuse Darius. Chiar dacă nu el l-a omorât, ştii sigur că era prezent când Rephaim a fost ucis.

-Atâta lucru ştiu sigur, răspunse Afrodita.

-Atunci, asta e. Îi ţinem pe Dragon şi pe Rephaim departe unul de altul, chiar dacă asta înseamnă ca Rephaim să nu vină cu noi când o să mergem la ferma bunicii.

-Dacă merg eu, atunci merge şi Rephaim. Eu, Stark şi Darius ne-am întors şi i-am văzut pe Stevie Rae şi pe Rephaim aplecându-se pe sub pătură şi intrând în cameră. Afrodita se încruntă, dar nu-şi dădu la o parte cârpa de pe ochi.

-Viziunea ei a fost despre Rephaim. Stevie Rae nu pusese nicio întrebare şi, cu toate astea, i-am răspuns: -Da. Moare.

-Cum? Cine face asta? Tonul lui Stevie Rae era dur. Părea gata să înfrunte pe toată lumea.

-Nu sunt sigură, spuse Afrodita cu glas mai puternic. A fost din punctul de vedere al băiatului-pasăre, ceea ce înseamnă că toată afurisenia a fost foarte confuză.

-Dar ştim că se întâmplă la ferma bunicii şi că Dragon este acolo, am zis. De asta spunem că Rephaim ar trebui să rămână aici când o să mergem cu toţii acolo, dacă o să mergem cu toţii acolo.

-Aşa vom face, spuse Stark. Nu poţi îngădui să fie oprit ritualul pe care aveam de gând să îl facem pentru mama ta.

-Nu este pentru ea, am zis necăjită. E moartă. Asta n-o să se schimbe.

-Asta aşa e, admise el. Este pentru tine şi pentru bunica ta, ceea ce înseamnă că-i mai important decât tot ceea ce ai putea face pentru o femeie moartă. Se uită lung la Rephaim şi la Stevie Rae. Ritualul trebuie să aibă loc, dar Rephaim nu trebuie să fie prezent şi să se pună în pericol. Ar fi mai inteligent dacă, aşa cum zicea Z, ar rămâne acasă.

-Astfel încât cineva, cum ar fi Dragon, să se poată strecura aici, când este singur-singurel? Nu prea cred, spuse Stevie Rae.

-Nu înţeleg, zise Rephaim. Am oftat.

-Afrodita are viziuni despre diverse morţi. Câteodată sunt reale, clare şi uşor de evitat. Câteodată sunt confuze.

-Pentru că se află în interiorul persoanei ucise. Aşa a fost cu tine. Şi, apropo de asta, zborul este cam înfricoşător. Indiferent de ceea ce ar crede creierul tău de pasăre.

-Nu e înfricoşător când ai aripi, spuse Rephaim sec.

-Aha, am îngăimat.

-Nu! Stevie Rae ridică tonul. Păstrează pentru tine ce ai descoperit în mintea lui. Nu e treaba nimănui.

-A fost în mintea mea? Rephaim era cât se poate de nedumerit.

-În timpul viziunii, da. Nu se va mai întâmpla. Sper. Şi mai era ceva ce tot apărea în viziune, în afară de Dragon. Era un taur sau, cel puţin, umbra unui taur.

-Umbra unui taur? Am simţit că mi se face rău de la stomac. Asta era chestia albă şi moartă pe care ai văzut-o? -Nu. Aia era clar altceva.

-Ai văzut ce culoare avea? -Zoey, umbrele au o singură culoare, spuse ea.

-Aurox! exclamă Stark.

-L-ai văzut pe Aurox? am întrebat repede.

-Nu. Doar umbra taurului. Şi, să se consemneze, sunt de acord cu tine, cu Stark şi cu Darius -băiatul-pasăre ar trebui să stea departe de Dragon. Dacă asta înseamnă să rămână aici, atunci aşa să fie. Acum, pot să vă rog să-mi umpleţi din nou paharul şi să mă lăsaţi să mă odihnesc? -Nu cred că e bine să bei câtă vreme sângerezi în halul ăsta, zise Stevie Rae.

-Nu-mi pune la îndoială deciziile. Sunt o profesionistă, răspunse Afrodita.

-Ce vrea să zică asta? am întrebat.

-Înseamnă că frumoasa mea a terminat de vorbit şi trebuie să doarmă, spuse Darius.

-Pizza ar trebui să ajungă în curând. Ţi-am luat şi ţie una, o anunţă Stevie Rae.

-Dacă mai sunt trează când ajunge aici, am să mănânc, spuse Afrodita. Apoi îşi luă cârpa de pe ochi şi clipi încet, deschizându-i.

Eu eram pregătită. Mai văzusem şi înainte. Cu toate acestea, Rephaim nu era pregătit.

-Pe toţi zeii! Chiar plângi cu lacrimi de sânge, spuse el. Îşi întoarse privirea tivită cu roşu către el.

-Mda. Până şi eu ştiu că situaţia e de un simbolism îngrozitor. Băiete-pasăre, trebuie să ţii minte un lucru. Am primit afurisita asta de viziune pentru că în ea e un mesaj pentru tine. Păzeşte-ţi fundul. Stai departe de obiecte ascuţite şi, dacă asta înseamnă să stai departe de Dragon Lankford, atunci asta să faci.

-Câtă vreme? o întrebă. Cât timp trebuie să mă ascund de vampirul ăsta? Ea clătină din cap.

-Am primit un avertisment, nu o planificare.

-Aş prefera să nu mă ascund.

-Aş prefera să nu mori, spuse Stevie Rae.

-Aş prefera să dorm, zise Afrodita.

-Bun, să mergem, am spus. I-am dat lui Darius ultima sticlă de apă. Încearcă să o faci să bea asta printre paharele de vin.

-Sunt aici. Nu trebuie să vorbeşti despre mine de parcă nu te-aş auzi. Făcu un gest de toast cu paharul, după care îl goli lacomă.

-Eşti beată, deci te ignor, am spus. Odihneşte-te! vorbim mai târziu. Am plecat din camera Afroditei, cu Rephaim şi Stevie Rae ţinându-se de mână şi vorbind în şoaptă, în timp ce ne croiam drum prin tuneluri şi afară, unde urma să aşteptăm un foarte nedumerit băiat cu pizza, care, aveam să mă asigur, urma să primească un bacşiş excelent.

-Ce crezi despre viziune? mă întrebă Stark, luându-mă în braţe şi ţinându-mă strâns lângă el.

-Cred că Stevie Rae o să constituie o problemă. O să încerce aşa de tare să-l protejeze pe Rephaim, încât acesta o să sfârşească prin a fi ucis.

Stark dădu aprobator din cap şi afişă o expresie sumbră. -Aşa lucrează întunericul. Transformă dragostea în ceva rău. Cuvintele lui mă luară prin surprindere. Părea atât de cinic, atât de bătrân. -Stark, întunericul nu poate transforma dragostea în nimic. Dragostea este singurul lucru care rezistă în întuneric şi dincolo de moarte şi de distrugere. Ştii asta -sau ştiai asta.

Atunci se opri şi m-am trezit deodată luată în braţe şi strânsă atât de tare, încât am simţit că mă sufoc.

-Ce s-a întâmplat? am şoptit. Ce este? -Câteodată cred că eu ar fi trebuit să fiu cel care moare, iar Heath, cel care rămâne cu tine. El credea în dragoste mult mai mult decât mine.

-Nu este important cât de mult crezi. Contează lucrul în care crezi.

-Atunci, totul o să fie bine, pentru că eu cred în tine, zise el. L-am luat în braţe, la rândul meu, şi l-am ţinut aşa, încercând să-l conving şi să mă conving prin atingeri, căci cuvintele, pur şi simplu, nu mai păreau de ajuns.

Capitolul 24 Neferet

Cum merge treaba cu haosul, iubita mea cea fără inimă? Glasul profund al taurului alb îşi găsi ecou în mintea ei.

Neferet se răsuci cu aproape 360 de grade înainte să îi zărească pielea magică, luminoasă, coarnele imense, copitele despicate. Se apropia de ea din spatele unui mormânt, de pe care privea statuia angelică a unei tinere, cu capul plecat. Timpul mâncase una din mâinile ei din piatră, şi Neferet se gândi că expresia statuii lăsa să se înţeleagă că îngerul se oferise în parte ca ofrandă, poate chiar taurului alb.

Gândul o făcu pe Neferet să ardă de gelozie. Păşi către întâlnirea cu taurul ei, mişcându-se încet, languros. Neferet ştia că era frumoasă, dar, cu toate acestea, simţi nevoia să ia putere din umbrele din jurul ei, pentru a deveni şi mai frumoasă. Părul ei lung şi des strălucea, semănând cu mătasea lichidă a rochiei ei negre. O alesese pentru că îi amintea de întuneric -îi amintea de taurul ei.

Neferet se opri în faţa lui şi căzu cu graţie în genunchi.

-Totul merge perfect, stăpâne. Deci sunt stăpânul tău? Ce interesant! Neferet îşi dădu capul pe spate şi zâmbi seducător către zeul uriaş aflat deasupra ei.

-Ai prefera să îţi spun Consortul meu? Ah, numele unui lucru anume. Aici stă puterea.

-Într-adevăr. Neferet ridică mâna şi atinse unul din coarnele lui groase… Clipea precum opalul.

Sunt de acord cu numele pe care l-ai găsit pentru slujitorul nostru -Aurox, după măreţii şi puternicii bouri din trecut. Numele acesta pare bun şi foarte potrivit.

-Sunt bucuroasă că eşti de acord, stăpâne, spuse ea, gândindu-se că încă nu îi răspunsese dacă îl putea numi Consort.

Şi cum te serveşte această creatură născută dintr-un sacrificiu imperfect? -Mă serveşte bine. Nu văd nicio imperfecţiune când mă uit la el, doar un dar plin de mărinimie de la tine.

Îţi vei aminti totuşi că te-am avertizat, nu-i aşa? Slujitorul poate prezenta puncte slabe.

-Slujitorul în sine nu este important, spuse Neferet nepăsătoare. Este doar un mijloc prin care voi atinge un scop. Se ridică şi se apropie de el. Nu trebuie să irosim momente preţioase vorbind despre Aurox. Mă va servi, şi mă va servi bine -altfel va înceta să existe.

Renunţi atât de uşor la darurile mele? -O, nu, stăpâne! zise Neferet supusă. Pur şi simplu, te ascult pe tine şi avertismentul tău. Nu putem vorbi despre lucruri mai plăcute decât despre o slugă imperfectă?

Ai menţionat numele de Consort. Mi-am amintit de ceva ce aş vrea să îţi arătceva ce ai putea considera interesant.

-Sunt la porunca ta, stăpâne. Neferet făcu o reverenţă. Enorma încarnare a întunericului îngenunche, cu spatele la ea. Vino, iubita mea cea fără inimă.

Neferet se urcă pe spatele lui. Pielea lui era de gheaţă -netedă, rece şi impenetrabilă. O purtă în noapte, plutind inuman de repede printre umbre, călărind curenţii nopţii, folosindu-se de lucrurile ascunse şi oribile care răspundeau mereu, mereu poruncii, până când, într-un final, se opri în umbrele cele mai dese, sub bătrânii copaci albi, desfrunziţi, de pe o coastă aflată la sudvest de Tulsa.

-Unde suntem? Neferet se înfioră în timp ce se prinse mai bine de el. Linişte, iubita mea cea fără inimă. Observă în linişte. Priveşte. Ascultă. Neferet privi, ascultă, şi, foarte curând, ceea ce părea a fi un bărbat înalt şi musculos coborî dintr-una din cele trei colibe din lemn care se ridicau pe coastă în faţa ei. Acesta merse până la marginea stâncii şi se aşeză pe un bolovan imens din gresie.

Doar după ce se aşeză îi văzu aripile. "Kalona!" Se gândi la numele lui, nu îl rosti cu voce tare, dar taurul îi răspunse.

Da, este fostul tău Consort, Kalona. Să ne apropiem. Să observăm. Noaptea care îi înconjura se tulbură şi prinse o nouă formă, acoperind taurul şi învăluind-o pe Neferet într-un mod sinistru, astfel încât să pară că erau parte din umbre şi din ceaţa leneşă care începuse, brusc, să curgă peste stâncă.

Neferet îşi ţinu respiraţia în timp ce taurul se mişcă încet şi invizibil către Kalona, atât de aproape, încât ea putu vedea peste umerii laţi ai taurului că bărbatul ţinea în mână un telefon mobil. Începu să atingă ecranul, şi Neferet văzu că acesta se luminează. Nemuritorul înaripat ezită, iar degetul lui pluti deasupra telefonului nehotărât.

Înţelegi ceea ce vezi? Neferet se uită lung la Kalona. Umerii lui se prăbuşiră. Se frecă pe frunte. Îşi lăsă capul în jos, de parcă s-ar fi declarat învins şi, în cele din urmă, reticent, puse uşor telefonul pe piatra de lângă el.

" -Rephaim, te rog să mă asculţi. Stevie Rae îi prinse chipul în mâini şi nu îl lăsă să îi mai mângâie părul şi pielea.

-Te ascult. Fără tragere de inimă, Rephaim îşi concentră atenţia asupra spuselor ei.

-M-am tot gândit că poate am greşit. Poate n-ar mai trebui să mergi la şcoală şi sigur că nu trebuie să participi la nu ştiu ce ritual vom face la ferma bunicii lui Z sau, cel puţin, ar fi bine să stai departe de toate astea până când înţelegem mai multe dintre detaliile viziunii Afroditei.

Rephaim îi luă mâinile de pe faţă şi le prinse între ale sale.

-Stevie Rae, dacă încep să mă ascund acum, când se vor termina toate astea?

-Nu ştiu, dar măcar vei rămâne în viaţă.

-Există lucruri mai rele decât moartea. Să fii prins în capcană de frica proprie este unul dintre ele. Zâmbi. De fapt, cred că toată chestia asta este ciudat de pozitivă. Viziunea înseamnă că sunt, cu adevărat, uman.

-Ce naiba vrei să spui? Sigur că eşti om.

-Arăt ca un om -cel puţin până la răsăritul soarelui. Faptul că sunt muritor mă face cu adevărat să fiu ceea ce par.

-Dar faptul că nu mai ai sânge de nemuritor nu te întristează? -Nu, mă face să mă simt un pic mai normal. Ochii de un albastru strălucitor ai lui Stevie Rae se măriră de uimire.

-Ştii în ce te mai transformă? Într-un om fără nicio legătură de sânge cu Kalona.

Rephaim se străduia să înţeleagă faptul că Stevie Rae îi nega legătura cu tatăl lui. Însă nu îşi putu reprima sentimentul defensiv, aproape furios, care îl cuprindea când ea încerca să îl îndepărteze de nemuritorul înaripat.

-Nu crezi că e nevoie de ceva mai mult decât de sânge pentru a fi tată? Vorbea rar, încercând să gândească limpede printre sentimente şi să găsească adevărul ascuns de ele.

-Da, absolut, zise ea.

-Atunci, este logic că absenţa sângelui nu te face, automat, să nu mai fii tată. Înainte ca ea să îi poată răspunde, el continuă: Kalona este nemuritor, dar am stat destul alături de el pentru a zări umanitatea în nemurirea lui.

-Rephaim, nu vreau să ne certăm din cauza tatălui tău. Ştiu că tu crezi că îl urăsc, dar nu este aşa. Urăsc faptul că te face să suferi.

-Înţeleg. O trase în braţele lui şi o sărută pe creştet, inspirând parfumul dulce şi cunoscut de fată, şampon şi săpun. Dar trebuie să mă laşi să mă descurc singur cu asta. Este tatăl meu. Nimic nu va schimba lucrul acesta.

-OK, am să încerc să nu te mai bat la cap să stai departe de tatăl tău, dar vreau să îmi promiţi că te vei gândi la o modalitate de a sta departe de Dragoncel puţin pentru un timp.

-Asta e uşor de promis. Deja încerc să-l evit pe Maestrul Săbiei pentru că ştiu că prezenţa mea îi provoacă durere, dar nu mă voi ascunde. Nu mă pot ascunde de Dragon, aşa cum nu mă pot ascunde de tata.

Ea se trase înapoi şi se uită atentă la el.

-Suntem împreună în asta, nu-i aşa? El îi întâlni privirea.

-Suntem. Mereu.

-În regulă. Să stăm împreună, chiar dacă este periculos. Am să te apăr eu, zise ea.

-Şi eu am să te apăr pe tine, zise şi el aprobator. Şi atunci Rephaim o sărută, încet şi îndelung. O mai ţinu aproape o vreme, lăsându-se învăluit de parfumul şi de dulceaţa ei.

-Acum trebuie să pleci? Vorbea cu chipul îngropat la pieptul lui.

-Ştii că trebuie.

-N-am să te mai întreb dacă pot să merg cu tine acolo sus, pentru că ştiu că nu îţi doreşti să merg, dar vreau să ştii că, dacă te vei răzgândi vreodată, am să stau cu tine până la final. Chiar şi atunci când eşti pasăre, eşti pasărea mea.

Asta îl făcu să chicotească.

-Nu m-am gândit niciodată la asta, dar sunt pasărea ta, şi pasărea ta trebuie să iasă pe cerul dimineţii ca să-şi dezmorţească aripile.

-În regulă. Îi plăcu faptul că ea îi dădu drumul prima şi că îi zâmbi cu entuziasm, chiar dacă era evident că se prefăcea. Am să fiu aici când ai să zbori înapoi către casă.

-Bun, pentru că am să zbor mereu către tine. O sărută repede, îşi trase cămaşa pe el şi ieşi din cameră. Se bucura că plecase înainte ca pielea să îi fie cuprinsă de înţepăturile acelea îngrozitoare. Ura sentimentul de panică pe care îl încerca în momentul când alerga prin tuneluri, tânjind din ce în ce mai tare după lumea de deasupra pământului şi după cerul care îl chema.

Cu puţin înainte de ultima intersecţie din faţa intrării în subsol, văzu ceva mişcându-se în umbră şi luă automat o postură defensivă.

-Hei, calmează-te! Sunt eu. Se linişti când recunoscu vocea lui Shaunee, urmată îndeaproape de fata însăşi, care ieşi dintr-o ramificaţie a tunelului, din partea dreaptă. Părea agitată şi căra un coş mare, din plastic.

-Bună, Shaunee, spuse el. Eşti bine? -Mda, aşa cred. Mai am un transport şi termin de dus toate lucrurile din camera lui Erin în noua mea casă de aici. Arătă cu degetul mare către un loc aflat în întuneric, în spatele lui. Şi, da, ştiu că va trebui să pun nişte becuri.

-Tu ai nevoie de lumină? Ea zâmbi, ridică o mână, cu palma în sus, suflă şi brusc apăru o flăcăruie, care dansa veselă.

-Ei bine, nu chiar, dar cine va dori să vină în vizită probabil va avea. -Am să te ajut mâine să faci asta, dacă vrei, se auzi spunând, dar apoi îşi dori să nu o fi făcut.

Dacă era la fel ca alţi novici şi nu voia să aibă prea mult de-a face cu el? Grijile îi erau neîntemeiate. Shaunee nu îl respinse. De fapt, zâmbetul ei deveni mai larg.

-Ar fi grozav. Aveam de gând să încerc ceva după ce aduceam şi ultimele bagaje, dar e cam nasol mutatul ăsta, aşa că acum nu vreau decât să mă ghemuiesc în patul meu nou, superconfortabil, şi să revăd ultimul episod din Urzeala tronurilor pe ipad. Chiar aş vrea să-i mai văd pe cei din familia Daenery.

-Eu şi Stevie Rae ne-am uitat la serial. Ştiu că sunt şi nişte corbi în el.

-Da, şi dragoni, şi chestii moarte, şi un pitic mişto, care ar trebui să fie nebun şi să i se fâlfâie, şi chiar aşa şi e, dar într-un sens bun. Îşi muşcă buzele şi păru că se gândeşte dacă să zică mai multe sau nu, aşa că Rephaim rămase acolo, aşteptând, chiar dacă începuse să-l furnice pielea. În cele din urmă, Shaunee spuse foarte încet: Lui Erin nu i-a plăcut niciodată. A spus că seamănă cu un joc Temniţe şi Dragoni pentru proşti, şi, de faţă cu ea, eram de acord cu asta, dar mă strecuram şi îl urmăream când dormea.

Rephaim nu ştia sigur cum ar fi trebuit să răspundă unei astfel de mărturisiri. Nu prea înţelegea de ce gemenele trebuiau să se comporte de parcă ar fi fost o singură persoană, aşa că îi era greu să înţeleagă de ce ambele, fiecare în felul ei, păreau acum atât de supărate şi de confuze.

-Ai putea să îl vezi cu mine şi cu Stevie Rae, când începe noul sezon?! îi sugeră el.

-Stevie Rae o să facă popcorn cu unt? Obişnuia să facă nişte floricele cu unt grozave.

-Face în continuare, aşa că da, aş zice că o să facă popcorn. Cu unt.

-Oooo, super! Mă bag. Mulţumesc, Rephaim.

-Cu plăcere. Trebuie să plec acum… începu să se îndepărteze de ea şi să se îndrepte spre ieşirea din subsol care ducea sus.

-Hei, am auzit de viziunea Afroditei. Vreau doar să-ţi spun că sper să nu fii omorât.

-Şi eu sper să nu fiu omorât. Făcu o pauză, după care adăugă: Dacă se întâmplă ceva cu mine, ai să suni pe telefonul ăla pe care i l-ai dat tatei ca să-l anunţi?

-Da, sigur. Dar nu o să ţi se întâmple nimic. Sper. Şi, în plus, nu trebuie să aştepţi să fii omorât -poţi să suni la numărul ăla de fiecare dată când vrei, ştii tu, doar ca să vorbeşti cu el.

Rephaim îşi dădu seama că nici măcar nu se gândise la ceva atât de simplu, de lumesc, de normal -să îşi sune, pur şi simplu, tatăl.

-Aşa am să fac. Curând, zise el, şi spunea adevărul. Ne vedem după apus.

-Pa, strigă ea. Apoi Rephaim fu nevoit să se grăbească prin ultima parte a tunelului şi să alerge pe scara din fier şi prin subsol, dar nu mai conta. Ultimul lui gând, înainte ca mintea lui de om să fie luată în stăpânire de corb şi de cer, era că se bucura că Shaunee şi Erin nu mai erau una şi aceeaşi persoană, pentru că Shaunee, de una singură, era o fată drăguţă. Alături de Damien, şi poate chiar de Zoey, s-ar fi putut număra printre primii lui prieteni adevăraţi…

Capitolul 25 Zoey

Gândul la prima oră şi la ceea ce avea să spună Thanatos despre pierderea unui părinte -mai exact, despre mama mea -îmi dădea o stare de nelinişte, dar ziua începu bine. Pentru prima dată după o perioadă cu adevărat lungă, Stark se trezi înaintea mea, aşa că am fost trezită de sărutările lui şi de faptul că mă alinta şoptindu-mi Frumoasa Adormită. Mâncă în grabă cel mai mare bol de cereale pe care l-am văzut vreodată şi, în parcarea de lângă depou, se prosti cu Darius întrun aşa-zis meci de box, în timp ce restul puştilor se urcau în microbuz.

Eram deja în maşină privindu-l cu ceea ce sunt sigură că era un zâmbet prostesc pe faţă, când am zărit-o pe Afrodita ieşind din depou. Am fost surprinsă să o văd, pentru că mă aşteptam să aibă o mahmureală cumplită şi să fie mult prea obosită pentru a merge la şcoală. Îşi miji ochii şi îşi puse ochelarii de soare, cu toate că era şapte jumătate seara, iar soarele apusese de mult.

-Nu arată bine, comentă Kramisha, care stătea în spatele meu.

-Cum poţi să-ţi dai seama de la distanţa asta? -Nu poartă tocuri şi şi-a prins părul în coadă de cal. Fata asta nu poartă niciodată pantofi fără toc, iar părul ei seamănă, de obicei, cu părul unei păpuşi Barbie, răspunse Kramisha. Şi mă refer la o Barbie normală, nu la una dintre păpuşile alea Barbie la tenis sau Barbie merge la sală.

-Toată lumea ştie că Barbie nu trebuie să meargă la sală ca să aibă un corp M-am uitat la Shaunee, care stătea pe primul rând de locuri al microbuzului, cât se poate de departe de locul din spate ocupat de Erin. Shaunee căuta de zor ceva prin geantă, de parcă rătăcise unul dintre rujurile de sezon de la MAC, pe care le cumperi şi de care te îndrăgosteşti ŞI APOI NU-L MAI FABRICĂ PENTRU CĂ NE URĂSC CU ADEVĂRAT ŞI VOR SĂ O LUĂM RAZNA.

Oricum, sunt sigură că Shaunee se îmbujorase. Era oare jenată de comentariul care îi scăpase ori era emoţionată din cauza acestuia? Nu am avut timp să îmi dau seama, pentru că Afrodita urcă în microbuz şi se trânti pe primul scaun din spatele şoferului, care se afla exact în faţa mea.

-Cafea, gâjâi ea. I-am spus lui Darius că trebuie să facem un ocol pe la Starbucks, pe Utica. Am să mor dacă nu iau un espresso dublu cu caramel, superdulce, şi o porţie gigantică din prăjitura lor cu afine.

-O grămadă de calorii, comentă Kramisha.

-Dacă încerci să mă opreşti, am să te omor, replică Afrodita.

-Cred că părul tău arată bine aşa, spuse Shaunee.

-Ce mama mă-sii, nu am nevoie de mila uneia cu juma' de creier. Nu mă simt chiar aşa rău.

Shaunee o fulgeră cu privirea.

-Nu sunt jumate de nimic şi nici nu mi-e milă de tine. Spuneam doar că îmi place cum îţi stă părul pentru că nu îl porţi niciodată aşa, dar, dacă eşti prea ticăloasă ca să accepţi un compliment, atunci poţi să te duci dracului.

Întreaga asistenţă îşi ţinu răsuflarea. Tăcerea era adâncă şi înspăimântătoare. Nu ştiam dacă să invoc elementele sau să fug. Apoi, Afrodita îşi trase ochelarii pe nas şi se uită la Shaunee peste ramele acestora. Ochii îi erau roşii şi umflaţi şi, în general, lipsiţi de drăgălăşenie, dar sclipeau de bună dispoziţie.

-Cred că îmi place când îţi foloseşti singură creierul.

-Mda, bine, eu nu m-am hotărât dacă îmi placi sau nu, dar părul tot îţi stă bine.

-Aha, spuse Afrodita.

-Aha, repetă Shaunee. Am răsuflat cu toţii uşuraţi. Şi cam aşa a continuat întreaga zi. Stark era din nou totalmente sexy, fabulos, şarmant. Când l-am întrebat ce naiba păţise, mi-a zis:

-Z, am dormit buştean şi mă simt ca Superman azi! Pe bune, Superman. Şi, din câte se pare, vorbea serios, pentru că era peste tot, râzând şi ajutând pe toată lumea.

Era cel mai drăguţ lucru pe care îl văzusem de la ultimul video cu pisici de pe Youtube.

Deci înainte de şcoală a fost chiar ca lumea. Drumul către şcoală a fost şi el în regulă. Ei bine, Afrodita era ţâfnoasă, dar ăsta e un lucru normal. În plus, chiar vorbea cu Shaunee, ceea ce era drăguţ, la cât de nesigură de ea însăşi era Shaunee acum, că nu mai făcea parte din echipa gemenelor. Şi ne-am oprit la Starbucks pe drum. Ştiu că se presupune că novicii nu ar mai trebui să se simtă revigoraţi de cafeină, dar în mod clar eram cu toţii superagitaţi când am ajuns la Casa Nopţii.

Desigur că, odată ajunşi acolo, orice altceva a fost, după cum ar spune Stevie Rae, la fel de previzibil ca o turmă de pisici. Totul a început la prima oră. Bun, nu uitasem că Thanatos avea să mă folosească drept exemplu pentru proiectul ei cum-să-treci-peste-moartea-unuipărinte sau aşa ceva. Lăsasem pur şi simplu asta la o parte, lucru care, probabil, avea de-a face cu faptul că Stark era atât de adorabil şi că eu eram atât de fericită că se purta ca odinioară.

Şi poate că nu am vrut să-mi aduc aminte. Poate că, pur şi simplu, dorisem să nu mă mai simt orfană de mamă şi distrusă, doar pentru un scurt moment.

Oricum, amnezia mea selectivă nu dură mai mult de două secunde şi jumătate din momentul în care am păşit în sala de curs şi i-am urmat pe Stevie Rae şi pe Rephaim către primele bănci. Aurox era acolo, exact unde stătuse şi ieri. Ochii ni s-au întâlnit pentru un moment după care el îşi feri privirea. Apoi mi-am adus aminte despre ce era vorba -cursul nu avea să fie despre starea mea de bine sau despre faptul că visam cu ochii deschişi. Cursul avea să fie, ei bine, despre mine. Asta îmi făcu stomacul să se strângă, şi, dintr-odată, am devenit stresată şi nerăbdătoare şi mi-am dorit să fi obţinut permisiunea de a merge la toaletă sau la cabinetul medical, sau oriunde în altă parte, numai în clasă nu.

Doar mai târziu mi-am dat seama că, pentru prima dată, piatra mea de clarvăzător nu se încălzise la vederea lui, şi asta pentru că Thanatos începuse să vorbească, lucru care mă distrase cu totul şi care puse bomboana pe coliva liniştii mele.

-V-am citit întrebările şi am găsit o temă comună în multe dintre ele, spuse. Câţiva dintre voi şi-au exprimat dorinţa de a discuta despre cum poţi să faci faţă pierderii unui părinte. Adevărul este că, dacă terminaţi Transformarea şi deveniţi vampiri, îi veţi pierde, inevitabil, nu doar pe unul din părinţi, dar şi pe toţi contemporanii voştri, căci, după cum ştiţi deja, deşi vampirii nu sunt nemuritori, trăim, evident, mai mult decât oamenii. Deci, pentru a ne ajuta să intrăm în subiect, am solicitat ajutorul singurei voastre colege care a pierdut un părinte, dar şi un partener, în faţa morţii -Zoey Redbird.

Am vrut să mor. Toată lumea tăcuse şi era acum atentă, chiar şi cei din rândul din spate, adică novicii roşii ticăloşi care îl înconjurau pe Dallas.

-Mai întâi, permiteţi-mi să încep cu un cuvânt de încurajare, spuse Thanatos. După cum ştiţi, afinitatea mea este moartea. Conduc adesea spiritele în trecerea lor din această lume spre Tărâmul de Dincolo, aşa că vă pot spune tuturor că există o Lume Cealaltă care ne aşteaptă. Eu nu am mers acolo, dar Zoey a făcuto. Îmi zâmbi în semn de încurajare. Cred că i-ai văzut atât pe mama ta, cât şi pe partenerul tău întâmpinaţi cu bucurie pe tărâmul lui Nyx.

-Da. Mi-am dat seama că vocea îmi era prea slabă, aşa că mi-am dres glasul şi am încercat din nou, mai tare. Da, am văzut-o pe mama cum era întâmpinată de Nyx şi chiar am petrecut un timp acolo cu Heath.

-Şi este un loc frumos? Am simţit că nu îmi mai este chiar atât de greaţă când mi-am adus aminte de lucrurile bune.

-Da, este grozav. Chiar şi atunci când sufletul îmi era sfărâmat şi eram cât se poate de tulburată, am simţit pacea şi fericirea în Dumbrava Zeiţei.

"Doar că nu puteam ajunge eu însămi la ea", am adăugat în tăcere. -Ei bine, da, dar ştiu că Tărâmul de Dincolo este format din mult mai multe părţi. Pentru că, atunci când l-am găsit pe Heath, pescuia de pe un doc aflat pe un lac cu adevărat frumos. Chiar dacă dorul de el mă întrista, amintirea mă făcu să zâmbesc. Lui Heath îi plăcea la nebunie să pescuiască. Chiar era nebun după pescuit. Deci acolo l-am găsit la început, dar, când a trebuit să fim în siguranţă, am mers în Dumbrava Zeiţei. Asta era într-o altă zonă a Lumii Celeilalte.

Damien ridică mâna, şi Thanatos îi rosti numele.

-Ştiu că nu l-ai văzut pe Jack acolo, dar vrei să spui că pe Tărâmul de Dincolo sunt locuri specifice pentru fiecare dintre noi?

M-am gândit la asta pentru o secundă, apoi am dat aprobator din cap.

-Da, cred că e o descriere potrivită. Jack este, probabil, în zona de arte şi meserii.

Damien zâmbi printre lacrimi.

-Voia să fie creator de modă. Trebuie să fie în zona Project Runaway.

-Oooo! Mişto zonă, am auzit de undeva, din spatele meu, şi vreo câţiva puşti râseră încetişor.

Ezitând, Aurox ridică mâna. După ce Thanatos îi dădu cuvântul, se întoarse astfel încât să mă privească în ochi.

-Ai spus că Tărâmul de Dincolo are zone diferite. Crezi că există vreo parte destinată pedepselor?

Ochii lui stranii, de culoarea pietrei lunii, erau plini de o durere tăcută, şi am ştiut că întrebarea lui venea din ceva mai profund decât din simpla curiozitate şi că răspunsul meu avea să însemne mai mult decât o informaţie seacă primită la curs. "Te rog, Nyx, dă-mi cuvintele potrivite; fă ca răspunsul meu să fie adevărat."

Am tras adânc aer în piept şi am găsit spiritul în mine. Am reţinut elementul care era cel mai apropiat de inima mea şi am avut încredere că, prin acesta, Zeiţa mea îmi va călăuzi cuvintele. În momentul în care am început să vorbesc, am observat ce linişte se lăsase în încăpere şi chiar am simţit că toţi cei din rândurile din spate îşi ţineau respiraţia.

-Am văzut pe Tărâmul de Dincolo lucruri înspăimântătoare şi deloc drăguţe, dar era vorba despre forţe exterioare, şi nu despre lucruri venite de la Zeiţă. Dacă am văzut un loc destinat pedepselor? Nu, dar l-am văzut pe Heath mutându-se către un alt ţinut al Tărâmului de Dincolo. El credea că avea să renască din acea parte a ţinutului. În timp ce pleca, mi-a spus că, deşi mergea mai departe, dragostea noastră rămânea cu el. Am făcut o pauză şi a trebuit să clipesc şi să-mi şterg o lacrimă care îmi scăpase cumva. Instinctul meu îmi spune că Nyx nu este o Zeiţă care pedepseşte, dar nu m-ar surprinde dacă oamenii cu adevărat răi s-ar naşte într-un fel care fie să compenseze lucrurile teribile pe care le-au făcut într-o viaţă anterioară, fie să îi înveţe lucruri pe care nu le-au învăţat înainte.

-Vrei să spui că unul care îşi bate soţia renaşte ca femeie? întrebă Shaunee.

-Sau poate chiar ca femeie în Afghanistan, care poartă burkă? adăugă Afrodita, ridicând sarcastic o sprânceană.

-Da, cam asta vreau să spun, am răspuns. Dar mai cred că Zeiţa decide ce, unde şi cine.

-Crezi că depinde vreodată şi de persoana în cauză? mă întrebă Aurox.

-Sper că da, am spus cu sinceritate, gândindu-mă la Heath şi la mama.

-Deci, faptul că ştim fără niciun dubiu că există un Tărâm de Dincolo şi că cei dragi nouă îşi pot găsi drumul spre el, chiar dacă nu sunt vampiri sau novici, reprezintă o oarecare mângâiere pentru noi, cei care trăim mai mult decât muritorii care sunt parte din viaţa noastră. Asta nu înseamnă că poţi trece uşor peste moartea unui părinte. Zoey, ştiu că este dureros, dar ne-ai putea spune şi nouă care consideri că este cel mai dificil lucru legat de moartea mamei tale?

Am dat din cap aprobator şi am deschis gura să spun ceva despre faptul că acum nici măcar nu mai putea să-şi ia revanşa pentru absenţa ei, ca mamă, în ultimii trei ani, dar vorbele nu voiau să iasă.

-Nu te grăbi, zise Thanatos. Stevie Rae se întinse şi mă luă de mână. Mă strânse uşor şi-mi şopti: -E în regulă, prefă-te că nu mai e nimeni în afară de noi. Mie poţi să-mi spui. M-am uitat la prietena mea cea mai bună şi am îngăimat: -Este atât de îngrozitor că nu ştiu ce i s-a întâmplat, de fapt.

-De ce crezi că asta te întristează cel mai mult? Thanatos pusese întrebarea de sus, de la catedră, dar eu continuam să mă uit la Stevie Rae. Ea zâmbi şi spuse:

-Cum anume te-ar ajuta să ştii ce s-a întâmplat cu mama ta? -Pentru că cineva trebuie să plătească pentru ce i-au făcut, i-am spus prietenei mele celei mai bune.

-Răzbunare? întrebă Thanatos. Atunci m-am uitat la ea.

-Nu. Dreptate, am spus hotărâtă.

-Este admirabil, dar şi de înţeles faptul că doreşti dreptate. Sper ca aceasta să fie o lecţie pentru voi, restul -există o diferenţă clară între a dori să te răzbuni prin propriile mijloace şi a dori ca adevărul să iasă la iveală, astfel încât să se deschidă calea dreptăţii pentru toată lumea. Thanatos se uită în ochii mei. Cred că te pot ajuta să afli adevărul, astfel încât să poţi să îi faci dreptate mamei tale şi să te simţi şi tu mângâiată.

-Ce vrei să spui? -Am vorbit cu bunica ta. Azi este a cincea noapte de la moartea mamei tale. I-am explicat că numărul cinci este important în sistemul nostru de credinţereprezintă elementele şi faptul că suntem apropiaţi de ele. A fost de acord să facă o pauză în această a cincea noapte şi să se oprească din ritualul ei tradiţional de purificare. Nu este sigur, dar, cu puterea elementelor pe care o are cercul tău şi cu legătura pe care o ai cu aceea a cărei moarte căutăm să o scoatem la iveală, cred că pot dezvălui adevărul despre cum a fost omorâtă mama ta, dacă eşti dispusă să aduni cercul şi să fii martoră la ce va dezvălui.

-Sunt dispusă. Simţeam că mi se face rău, dar ştiam că trebuia să trec prin asta.

-Mai e ceva, spuse Thanatos. Îşi plimbă privirea de la mine la Stevie Rae. Zoey va arunca o vrajă. Eu voi fi acolo pentru a invoca prezenţa morţii, dar vraja care invocă moartea depinde de tine.

-De mine? chiţăi Stevie Rae.

-Fapta a fost imprimată în elementul tău. Prin elementul tău va fi scos la iveală adevărul. Privirea lui Thanatos poposi asupra fiecărui membru al cercului meu, în timp ce continuă să explice: Vraja aceasta nu va fi plăcută. Mama lui Zoey a fost omorâtă. Dacă avem succes, vom fi martori la o faptă îngrozitoare. Trebuie ca fiecare dintre voi să participe de bunăvoie şi în cunoştinţă de cauză.

-Sunt de acord, spuse imediat Stevie Rae.

-Şi eu… Da, şi eu… Sunt de acord, se auzi din direcţia lui Shaunee, a lui Damien şi a lui Erin.

-Atunci, am hotărât. Plecăm de îndată ce se termină prima oră. Dacă vă auziţi numele, vă veţi aduna în parcare şi vă veţi pregăti pentru ritual şi pentru vrajă.

Dacă nu vă auziţi numele, vă rog să mergeţi la ora a doua. Tema voastră va fi un eseu despre pierdere -iar tema va fi obligatorie atât pentru cei care participă la ritual, cât şi pentru cei care nu o fac. Elevii care merg cu mine sunt: Zoey, Stevie Rae, Damien, Shaunee, Erin şi Afrodita. Restul puteţi începe să lucraţi la eseu. O zi bună şi fiţi binecuvântaţi.

Thanatos făcu o plecăciune oficială în faţa clasei, şi apoi merse şi se aşeză în spatele catedrei.

Rămăsesem cu gura căscată. După cum ar fi spus bunica, toată treaba asta mă lăsa mască.

Afrodita se trânti în banca de lângă mine şi îmi şuieră: -Vorbeşte cu Thanatos! Asigură-te că nu îl lasă pe Dragon să vină cu noi. Făcu o pauză, îşi ridică un pic capul şi se holbă la Stevie Rae şi la Rephaim, care stăteau cap în cap şi vorbeau cu însufleţire. Dacă nu mă înşel -şi nu mă înşel niciodată -, o să insiste ca băiatul-pasăre să meargă cu noi, ceea ce nu e surprinzător, pentru că îţi garantez că nici Darius nu o să mă lase să merg fără el. Dar faptul că Rephaim e cu noi înseamnă că Dragon nu poate veni, căci, altfel, conform viziunii mele, o să fie tăiat în două.

-La naiba! am exclamat.

-Înjuri? spuse Afrodita.

-Nu. Este un loc. Nu am trimis pe nimeni acolo, am zis.

-Maturizează-te, îmi replică.

-Du-te naibii, am spus scurt. Afrodita izbucni în râs, lucru care şterse orice aluzie răutăcioasă din aşa-zisa mea înjurătură. Am oftat şi, când sună clopoţelul, m-am ridicat din bancă şi m-am îndreptat încet, dar hotărât, spre Thanatos.

Din scaunul ei aflat la catedră, Thanatos îşi ridică privirea, dar ochii ei nu poposiră asupra mea. În schimb, se uită în jurul meu şi spuse:

-Aurox, doar un moment, te rog. Aurox tocmai se îndrepta spre ieşirea din clasă, dar se opri şi se întoarse.

-M-aţi strigat, Preoteasă? -Vreau să-ţi răspund la întrebare.

-Ăăă, am să aştept afară cât timp voi… -Nu trebuie să pleci, mă întrerupse Thanatos. Răspunsul meu este acelaşi pentru oricine mi-ar pune întrebarea.

-Nu înţeleg, spuse Aurox. De fapt, nici eu nu înţelegeam. Întrebarea lui era "Ce sunt?". Cum putea să existe doar un singur răspuns la această întrebare? -Cred că vei înţelege după ce mă vei asculta. La întrebarea referitoare la cine suntem doar noi putem da un răspuns. Fiecare dintre noi decide cine este prin deciziile pe care le ia în viaţă. Cum suntem construiţi, cine ne sunt părinţii, de unde suntem, culoarea pielii noastre, pe cine alegem să iubim, toate aceste lucruri nu ne definesc. Acţiunile noastre ne definesc şi vor continua să ne definească chiar şi după ce murim.

Am văzut surprindere în expresia de pe chipul lui Aurox.

-Trecutul nu contează? -Trecutul contează mult, mai ales dacă nu învăţăm nimic din el. Dar viitorul nu este obligatoriu dictat de trecut.

-Eu decid ceea ce sunt? Vorbea rar, de parcă încerca să afle răspunsul la o ghicitoare.

-Da.

-Mulţumesc, Preoteasă.

-Cu plăcere. Şi acum poţi să pleci. Îşi puse pumnul în dreptul inimii şi se plecă adânc în faţa ei, înainte de a ieşi din încăpere.

Mă uitam după el, gândindu-mă în continuare la surpriza pe care o văzusem pe chipul lui Aurox, când Thanatos mi se adresă:

-Zoey, ştiu că acest ritual şi aruncarea vrăjii vor fi dificile pentru tine, dar cred că îţi vor oferi alinare.

-Da, şi eu cred la fel. Simţindu-mă ca un copil prins cu mâna în borcanul cu bomboane, am început să vorbesc repede, întorcându-mi privirea către Thanatos. Adică, nu vreau să fac asta. Nu vreau să văd ce s-a întâmplat cu mama, dar îmi imaginez că oricum am să mă tot gândesc la asta. Măcar adevărul nu îmi va lăsa imaginaţia să o ia razna.

-Aşa va fi, zise ea.

-Şi la acest ritual… cine va fi prezent acolo? -Cei ale căror nume le-am rostit mai devreme. Îmi imaginez că Paznicul tău te va însoţi, aşa cum va face şi Darius al Afroditei. Şi eu voi fi acolo. Urmează-ţi instinctul, Zoey. Mai vrei să fie prezent cineva?

Prezenţa lui Aurox părea să stăruie în încăpere cu noi; am scuturat din cap.

-Nu, nu vreau să mai fie prezent nimeni altcineva. Cercul meu şi Războinicii noştri sunt de-ajuns, dar este cineva care nu vreau să fie prezent.

Ea ridică din sprâncene, aşa că am continuat: -Dragon Lankford. Îl urăşte pe Rephaim, şi acesta se comportă cam ca Războinicul lui Stevie Rae, aşa că ar trebui să meargă cu ea. Am luat rapid hotărârea "Thanatos trebuie să afle" şi am adăugat: în plus, ieri, Afrodita a avut o viziune care îl înfăţişa pe Dragon evident implicat în faptul că Rephaim era tăiat în două cu o sabie. Aş prefera ca aşa ceva să nu se întâmple în timpul ritualului.

-Sarcina lui Dragon Lankford este de a apăra această şcoală şi pe elevii ei. Dacă el permite sau ia parte la rănirea lui Rephaim, atunci se va comite o mare nedreptate şi trebuie să îşi îndeplinească rapid sarcina şi… -Stai, opreşte-te! am întrerupt-o. Nu vreau ca această vrajă să fie cadrul problemelor lui Dragon. Nu vreau ca nimic din drama asta să aibă de-a face cu ceea ce s-a întâmplat cu mama. Asasinarea ei este şi-aşa destul de dramatică. Nu poţi doar să mă ajuţi şi să te asiguri că nu vine şi Dragon? Ne vom ocupa de problemele lui mai târziu.

Thanatos îşi înclină încet capul.

-Ai dreptate şi faci bine să îmi reaminteşti. Moartea mamei tale nu este ocazia potrivită pentru a-l pune la încercare pe Dragon sau pentru a-i scoate la lumină greşelile. Am să mă asigur că nu ne va însoţi.

-Mulţumesc, am spus.

-Mulţumeşte-mi când se va fi terminat ritualul şi vraja va fi fost deja aruncată. Am descoperit destul de des că morţii scot la iveală lucruri care ar fi trebuit să rămână ascunse celor vii.

Şi, pe această notă sumbră, am părăsit clasa morţii şi m-am îndreptat spre parcare şi spre un viitor pe care niciunul dintre noi nu ar fi putut să îl prezică.

Neferet

Când clopoţelul sună pentru a marca sfârşitul primei ore, Neferet se deplasă nonşalant spre uşa clasei ei. Sub pretextul că îşi ia rămas-bun de la cei care mai rămăseseră la cursul ei, după ce Thanatos triase elevii pentru propria primă oră specială, Neferet se aşeză în aşa fel încât să poată să îi observe pe elevii de la cursul membrei înaltului Consiliu, în timp ce aceştia plecau.

"Dallas, acum ar fi momentul să pui la cale o altă altercaţie." Imediat ce gândul îi trecu prin minte, tânărul vampir roşu intră în raza ei vizuală. Nu avea o postură agresivă şi nici nu părea dornic să provoace pe cineva.

Neferet se încruntă. El şi grupul lui de tovarăşi zdrenţăroşi se târau de la prima oră a lui Thanatos de parcă ar fi fost nişte câini cu coada între picioare.

Apoi membrii grupului lui Zoey -mai puţin Zoey, observă ea -ieşiră grăbiţi din clasă, îndreptându-se cu toţii în aceeaşi direcţie. "Aceeaşi direcţie?" Dar nu aveau în continuare toţi acelaşi curs. Oricât de mult semănau ei, de regulă, cu o turmă de oi, era ciudat să-i vadă acum pe toţi împreună.

Apăru Aurox, şi Neferet zâmbi. De parcă i-ar fi putut simţi privirea, acesta se uită în direcţia ei.

-Vino la mine, rosti ea cuvintele cu grijă, să nu fie auzită, şi făcu un gest către biroul ei. Neferet nu aşteptă să vadă dacă o asculta. Ştia că avea să facă după cum îi poruncise.

-Da, Preoteasă, spuse el, oprindu-se în faţa biroului ei. M-ai chemat? -S-a întâmplat ceva neobişnuit la prima oră? -Neobişnuit, Preoteasă? Neferet îşi stăpâni cu greu iritarea. "Trebuie, oare, să fie chiar atât de prost? " -Da, neobişnuit! Am observat că Dallas şi cei din grupul lui păreau ciudat de rezervaţi şi că mulţi dintre ceilalţi elevi, cei foarte apropiaţi de Zoey Redbird, au plecat împreună, de parcă ar fi trebuit să meargă toţi într-un anume loc, şi nu la ora a doua.

-Observaţia ta este corectă, Preoteasă. Thanatos intenţionează să îi supervizeze pe Zoey şi pe cei din cercul ei în timp ce efectuează un ritual, pentru ca mai apoi ea să poată arunca o vrajă prin care să invoce moartea. Intenţia sa este ca Zoey să fie martoră la adevărul despre moartea mamei ei şi, prin aceasta, să obţină alinare.

-Poftim? Neferet simţi că mintea ei mai avea puţin şi exploda.

-Da, Preoteasă. Thanatos o foloseşte pe Zoey drept exemplu despre modul în care novicii şi vampirii pot să treacă peste pierderea unui părinte.

Neferet ridică mâna, cu palma spre el, iar tentaculele întunericului începură să se adune către ea. Aurox făcu un pas în spate, evident stânjenit de emoţiile ei tumultuoase.

Ea făcu un efort conştient de a se controla, şi tentaculele lipicioase se liniştiră.

-Unde are loc aruncarea vrăjii? -În locul în care a fost omorâtă mama lui Zoey. Printre dinţii pe care îi ţinea încleştaţi, Neferet reuşi să articuleze: -Când? Când se întâmplă asta? -Se adună să plece acum, Preoteasă.

-Şi eşti sigur că Thanatos merge cu ei? -Da, Preoteasă.

-Blestemaţi fie toţi nemuritorii! Neferet aproape că scuipă blestemul. Un ritual de dezvăluire. Trebuie să fie însoţit de aruncarea unei vrăji foarte specifice… Bătu darabana în birou cu unghiile ei ascuţite, gândindu-se. Ar trebui să se bazeze pe pământ, din moment ce moartea trebuie să se fi imprimat în acel loc anume. Atunci, Stevie Rae trebuie să fie împiedicată, nu Zoey. Îşi îndreptă din nou atenţia spre Aurox. Iată porunca mea: vei zădărnici acest ritual şi aruncarea unei vrăji de moarte. Fă orice trebuie să faci, chiar dacă asta înseamnă să ucizi, deşi nu vreau ca victimă să fie vreuna dintre Preotese. Se strâmbă enervată. Din păcate, preţul de plătit pentru moartea unei Preotese este prea ridicat, mai ales că nu am cum să ofer un sacrificiu echivalent, mormăi ea ca pentru sine. Apoi, privirea ei găsi privirea de culoarea pietrei lunii a slujitorului ei. Să nu omori vreo Preoteasă. Aş prefera ca nimeni să nu îşi dea seama că eşti acolo, dar, dacă nu poţi împiedica vraja fără să te dai de gol, atunci fă ceea ce trebuie făcut. Porunca pe care trebuie să o îndeplineşti este ca ritualul şi vraja să fie împiedicate, astfel încât Thanatos să nu dezvăluie modul în care a murit mama lui Zoey. M-ai înţeles? -Da, Preoteasă. -Atunci, pleacă de aici şi fă precum ţi-am poruncit. Dacă eşti descoperit, să nu te aştepţi să te salvez. Aşteaptă-te să uit chiar şi de faptul că am avut această conversaţie.

Cum el rămase, pur şi simplu, locului, holbându-se la ea, îl întrebă: -Ce mai e? De ce nu ai plecat deja să-mi îndeplineşti ordinele? -Nu ştiu unde trebuie să merg, Preoteasă. Cum ajung în locul unde se desfăşoară acest ritual?

Neferet îşi înfrână dorinţa de a-l îngenunchea şfichiuindu-l cu tentaculele întunericului. În schimb, scrise în grabă o adresă pe o foaie, o rupse şi i-o dădu.

-Foloseşte GPS-ul, aşa cum ţi-am arătat. Asta e adresa. Nu ar putea fi mai uşor de atât nici dacă te-aş trimite acolo cu o vrajă.

El făcu o plecăciune, strângând hârtia în mână.

-După cum porunceşti, Preoteasă, zise el şi părăsi încăperea.

-Şi ai grijă să nu te vadă sosind! -Da, Preoteasă, spuse el, înainte de a închide uşa în urma lui. Neferet îl urmări plecând.

-Mi-aş dori să fi fost mai deştept, le şopti ea tentaculelor întunecate care se târau pe braţele ei şi care îi mângâiau încheieturile. O, dar voi sunteţi, nu-i aşa? Mergeţi cu el. Întăriţi-l! Observaţi-l! Asiguraţi-vă că nu dă greş în a-mi asculta poruncile simple. Apoi întoarceţi-vă şi spuneţi-mi totul! Tentaculele ezitară. Neferet oftă şi, cu o lovitură rapidă a unghiei arătătorului, se tăie în interiorul braţului şi strânse din dinţi în timp ce întunericul se hrănea din ea. În scurtă vreme, alungă tentaculele şi linse rana superficială, care se închise numaidecât. Mergeţi acum. V-aţi primit plata. Faceţi ce v-am cerut.

Umbrele se îndepărtară de ea târându-se, şi Neferet, mulţumită, îşi chemă asistenta să îi aducă un pahar de vin amestecat cu sânge.

-Găseşte sânge de fecioară de data asta, o repezi ea pe tânăra vampir care venise la chemarea ei. Celălalt e pur şi simplu prea obişnuit şi am sentimentul că, în curând, voi avea motive să sărbătoresc.

-Da, Preoteasă, după cum porunceşti. Asistenta făcu o plecăciune şi se grăbi să iasă.

-Aşa e. Neferet le vorbea cu glas tare umbrelor care o ascultau. Totul va fi după porunca mea. Şi, într-o zi, curând, nu îmi vor mai spune Preoteasă, ci Zeiţă. Într-o zi, foarte curând… Neferet izbucni în râs.

Capitolul 26 Dragon

Un Maestru al Săbiei observă totul. Este parte din ceea ce-l face să aibă succes -ceea ce îl ţine în viaţă. Deşi nu avu nevoie de capacităţile lui supranaturale de observaţie, Dragon Lankford îşi dădu seama că se întâmpla ceva cu grupul de prieteni ai lui Zoey. Trebui doar să îşi asculte instinctele şi să pună o simplă întrebare.

La puţin timp după începerea celei de-a doua ore, Dragon le spuse elevilor să facă exerciţiile de încălzire şi îi lăsă puţin singuri. Instinctul nu îi dădea pace, conducându-l, îmboldindu-l, neliniştindu-l. Darius şi Stark erau Războinici talentaţi -amândoi mai mult decât capabili să mânuiască armele în care erau specializaţi. Darius era, probabil, cel mai talentat aruncător de cuţite pe care îl cunoscuse vreodată Dragon, iar invincibilitatea lui Stark la trasul cu arcul cu săgeţi era, întradevăr, uimitoare.

Niciuna dintre aceste abilităţi nu însemna totuşi că ar fi trebuit să se ocupe de pregătirea tinerilor novici impresionabili. Predatul cursurilor era un dar în sine, şi Dragon se îndoia foarte mult că asemenea tineri vampiri ar avea experienţa şi înţelepciunea de care era nevoie pentru a fi profesori adevăraţi. Ea era atât de tânără când a fost făcută profesoară, atât de tânără. Aşa o întâlnise pe ea -partenera lui -viaţa lui -cea totuna cu el. Ştia ce ar fi spus Anastasia dacă ar fi fost aici cu el. I-ar fi zâmbit cu blândeţe şi i-ar fi spus să nu îi judece aspru pe alţii doar din cauza tinereţii lor -că, odată, şi el ştiuse cum e să fii aşa. I-ar fi reamintit că se afla în poziţia perfectă de mentor pentru tineri -şi că trebuia să se asigure că deveneau Războinici destoinici şi profesori excepţionali.

Dar Anastasia era la fel de moartă ca trecutul, şi, din cauza asta, viaţa lui era cu totul schimbată. Dragon nu voia să supervizeze, să fie mentor sau să supravegheze profesorii tineri, mai ales pentru că această oră suplimentară fusese introdusă astfel încât el să nu trebuiască să suporte prezenţa corbului transformat în băiat. Dar Dragon descoperea că datoria era un lucru ciudat. Chiar dacă părăsise calea pe care păşise alături de partenera lui şi de Zeiţă, se părea că nu se eliberase cu totul de legăturile care îl uneau de onoare şi de responsabilitate.

Aşa că, invidios, Dragon cedă instinctului care îi spunea să meargă şi să-i verifice pe tinerii Războinici şi străbătu poteca scurtă care lega casa din câmpie de arena de lângă grajdurile Lenobiei, acolo unde Stark şi Darius îşi ţineau orele de antrenament.

De îndată ce puse piciorul în arena acoperită de rumeguş, Dragon îşi dădu seama că avusese dreptate să se îngrijoreze. Antrenamentul nu era condus de cei doi vampiri, ci de omul de la grajduri. Lenobia nu se zărea pe nicăieri, iar cei doi Războinici o urmau pe Afrodita spre ieşirea din grajduri. Dragon dădu dezgustat din cap.

-Darius! strigă el. Tânărul vampir se opri, le făcu semn lui Stark şi Afroditei să o ia înainte, apoi se grăbi să ajungă lângă Dragon.

-De ce îţi ţine ora omul ăsta? -Nu se poate altfel, spuse Darius. Eu şi Stark trebuie să le însoţim pe Afrodita şi pe Zoey.

-Să le însoţiţi? Unde? Dragon îşi dădu seama că Darius nu se simţea confortabil să discute subiectul cu el, dar nu prea avea de ales. Oricare ar fi fost părerile lor personale despre Rephaim, despre Neferet şi despre unii dintre noii novici roşii, Dragon continua să fie totuşi Războinicul superior al lui Darius, şi, prin urmare, îi era dator Maestrului Săbiei cu un răspuns.

-Thanatos îi va conduce pe Zoey şi pe cei din cercul ei la un ritual, la ferma bunicii lui Zoey. Se va face o vrajă cu intenţia de a dezvălui modul în care a murit mama lui Zoey.

Dragon simţi şocul acestor cuvinte -era o vrajă extrem de importantă, care implica un anumit grad de pericol, chiar dacă mai mult emoţional decât fizic. "Ar fi trebuit să fiu informat. Ar fi trebuit să particip." Dragon nu dădu glas gândurilor, ci se mulţumi să întrebe: -De ce acum, în timpul cursurilor, de ce are loc fix acum acest ritual? -Este a cincea noapte de după crimă. Dragon dădu din cap în semn c-a înţeles.

-Câte o noapte pentru fiecare element. Patru nu ar fi de-ajuns. În a şasea ar fi prea târziu. Trebuie să se întâmple în noaptea asta.

-Da, aşa a explicat şi Thanatos, adăugă Darius, evident stânjenit. Am permisiunea să plec, Maestre al Săbiei? Profetesa mea mă aşteaptă.

-Da, pleacă. Darius făcu o plecăciune, şi Dragon îl privi cum se îndepărtează. Apoi, cu o expresie întunecată pe faţa lui plăcută, Dragon Lankford schimbă direcţia şi se îndreptă repede spre clasa pe care Thanatos o transformase în cabinetul ei. I se ridică o piatră de pe inimă când văzu că Marea Preoteasă era încă acolo, uitându-se într-unul dintre dulapurile din spatele clasei şi adunând lumânări şi ierburi, pe care le punea cu grijă într-un coş mare pentru vrăji, pe care îl cunoştea mult prea bine. Fusese coşul preferat al Anastasiei.

Priveliştea îl duru şi îl făcu să se simtă vulnerabil. Cu toate acestea, îşi drese glasul şi zise:

-Preoteasă, pot să vorbesc ceva cu tine? Thanatos se întoarse la auzul vocii lui.

-Desigur, Maestre al Săbiei.

-Darius mi-a zis că vei conduce cercul lui Zoey într-un ritual de dezvăluire şi că veţi face nişte vrăji la ferma bunicii ei.

Deşi cuvintele nu fuseseră formulate într-o întrebare, Thanatos dădu din cap aprobator.

-Da.

-Preoteasă, am avut impresia că ştii că eu sunt conducătorul Fiilor lui Erebus din această Casă a Nopţii.

-Ştiu care este poziţia ta aici, Maestre al Săbiei, spuse ea.

-Atunci, deşi nu vreau să te admonestez sau să par lipsit de respect, trebuie să te întreb ce motive ai avut să nu mă informezi şi să nu mă incluzi într-o misiune de o importanţă atât de mare şi tot atât de periculoasă.

Thanatos ezită, dar apoi dădu din cap, de parcă ar fi fost de acord cu el.

-Ai dreptate, datorită poziţiei tale în această şcoală, ar fi trebuit să te informez de planurile mele. Nu am făcut-o dintr-un motiv foarte simplu: am hotărât că prezenţa ta la ritual ar reprezenta un motiv de distragere a atenţiei; de aceea nu te-am chemat şi nici nu te-am informat. Îmi cer scuze dacă a părut că nu îţi respect poziţia. Nu asta a fost intenţia mea.

-Un motiv de distragere? De ce aş distrage eu atenţia? -Din moment ce este Consortul şi protectorul lui Stevie Rae, Rephaim va asista la ritual.

Deranjat de-a binelea, Dragon replică: -Şi ce are a face Rephaim cu faptul că eu v-aş distrage atenţia? -Dacă îi faci rău Consortului Preotesei care întrupează elementul pământ, acest lucru o va distrage evident de la îndeplinirea rolului ei foarte important în ritual şi va afecta vraja care va urma.

-Aş fi acolo pentru a proteja elevii, nu pentru a le face rău. Dragon rosti cuvintele printre dinţii încleştaţi.

-Şi, cu toate acestea, Afrodita a primit o viziune în care tu apari rănindu-l pe Rephaim.

-Nu aş face asta decât dacă ar pune în pericol alţi elevi! -Oricum ar fi, prezenţa ta ar reprezenta o sursă de distragere a atenţiei. Dragon, vor fi prezenţi alţi doi Războinici, iar puterea cercului lui Zoey va fi mare. Studenţii sunt protejaţi. Şi, Maestre al Săbiei, dă-mi voie să adaug că am observat o schimbare profundă, îngrijorătoare la tine, de la moartea partenerei tale.

-Îi plâng pierderea.

-Maestre al Săbiei, cred că adevărul este că tu eşti pierdut. Chiar dacă Rephaim nu ar fi prezent la ritual, tot nu aş vrea să vii.

-Atunci, am să plec, ca să nu mai fiu un motiv de distragere a atenţiei. Dragon se întoarse pe călcâie, dar, înainte să iasă din încăpere, cuvintele lui Thanatos îl prinseră din urmă.

-Te rog să mă laşi să-ţi explic. Nu aş vrea să fii prezent la niciun ritual în cadrul căruia se va arunca o vrajă de dezvăluire a adevărului despre o moarte, cu intenţia de a aduce consolare şi dreptate. Nu vreau să te insult, dar simt că eşti atât de tulburat, încât simpla ta prezenţă ar afecta profund vraja.

Dragon se opri, de parcă aceste vorbe ar fi ridicat un zid în faţa lui. Nu se întoarse Marea Preoteasă. Cu o voce pe care abia dacă şi-o putea recunoaşte, spuse:

-Prezenţa mea ar afecta profund vraja. Asta mi-ai spus? -Ţi-am spus adevărul, după cum bine ştii.

-Doar asta vrei să-mi spui, Preoteasă? Tot nu se întorsese să se uite la ea.

-Da, şi faptul că îţi doresc să fii binecuvântat, Maestre al Săbiei. Dragon nu se plecă în faţa ei. Nici nu îşi duse pumnul în dreptul inimii, în semn de respect. Nu putea să o facă. Dacă nu pleca mai repede, Dragon simţea că avea să explodeze. Se împletici până pe hol şi începu să meargă fără să se uite în faţa lui. Ignorând privirile curioase ale elevilor, îşi croi drum din clădirea principală a Casei Nopţii şi se repezi afară.

Amintirile îl asaltau. Cuvintele i se învălmăşeau în minte. Fusese de faţă atunci când un alt Războinic fusese împiedicat să asiste la ritualul unei alte Preotese cu mulţi, mulţi ani în urmă, dar auzea vocea Anastasiei la fel de clar ca atunci: "Nu vreau să te insult, dar nu pot arunca o vrajă în timp ce sunt păzită de un Războinic. Pur şi simplu, afectează profund vraja…" Marea Preoteasă de la Casa Nopţii din Tower Grove se pusese de acord cu tânăra ei profesoară de Vrăji şi Ritualuri şi îi dăduse poruncă lui Dragon să o însoţească pe Anastasia în locul unui Războinic vampir. Fusese însărcinat cu protecţia ei în acea noapte -să o supravegheze în timp ce ea arunca o vrajă de pace în mijlocul oraşului St. Louis.

Şi o dezamăgise pe Anastasia. O, ea supravieţuise. Nu fusese omorâtă în acea noapte, dar Dragon permisese răului să scape de sabia lui. Acelaşi rău, o sută şaptezeci şi şapte de ani mai târziu, îi omorâse dragostea, viaţa, însăşi fiinţa lui.

Dragon respira cu dificultate. Se sprijinea de ceva ce părea rece şi reconfortant pentru inima care îi fierbea în piept. Clipind, se uită în sus şi îşi dădu seama unde îl purtaseră picioarele. Dragon se sprijinea de statuia lui Nyx, care se ridica în faţa templului ei. În timp ce se uita la chipul de marmură al Zeiţei, vântul ca o şoaptă suflă la o parte norii de pe lună şi lumina argintie o mângâie pe Nyx, făcându-i ochii să sclipească.

Pentru o fracţiune de secundă, păru că e vie şi că se uită la el cu o tristeţe profundă, care îi provocă o durere acută în inima pe care o crezuse distrusă în mii de bucăţele şi menită a nu mai simţi ceva vreodată.

Atunci, Dragon înţelese ce trebuia să facă.

-Merg la ritual. Voi privi fără a interveni -cu excepţia cazului în care răul încearcă să lovească din nou. Dacă o face, de data asta îţi jur că îl voi tăia din rădăcină.

Capitolul 27 Aurox

Aurox părăsi repede campusul Casei Nopţii, sigur că pornise cu mult înaintea microbuzului şcolii. Era, după standardele omeneşti, foarte târziu, şi drumurile erau aproape pustii. Era fericit că vocea din vehicul îi dădea indicaţii. Bucuros că avea timp să conducă şi să se gândească fără să se îngrijoreze că era descoperit urmărindu-l pe mult prea conştiinciosul Darius.

Neferet îi poruncise să zădărnicească ritualul care urma să aibă loc şi vraja de moarte pe care urma să o arunce Thanatos, deşi îi spusese clar că nu trebuia să o omoare pe niciuna dintre Preotese în timp ce făcea asta. Pe Aurox nu-l mira faptul că era recunoscător pentru acea mică interdicţie. Pentru o clipă, în timp ce Neferet îi dădea poruncile, crezuse că avea de gând să îi ceară să o omoare pe Zoey. Gândul îi făcuse rău, deşi, conform Preotesei, nu avea capacitatea de a simţi. Era doar o unealtă. Emoţiile celorlalţi îi alimentau puterea, dar, odată folosite, emoţiile trebuiau să dispară.

Atunci de ce, din momentul în care rămăsese singur cu Zoey, atunci când ea plânsese moartea mamei ei, mai simţea încă tristeţe, o disperare profundă şi apăsătoare, vină şi, mai recent, şi altceva, ceva nou? Aurox se simţea singur.

Aproape că putea auzi râsul dispreţuitor al Preotesei.

-Da, simt! strigă el, iar vocea lui răsună cu ecou în vehiculul aflat în viteză, de parcă ar fi fost singur într-o peşteră -mereu singur. Simt, chiar dacă Preoteasa spune că nu simt. Lovi bordul cu pumnul, fără să bage de seamă că încheieturile i se răniră şi că lăsase urme în pielea din interiorul maşinii. Îi simt tristeţea. Îi simt frica. Îi simt singurătatea. De ce? De ce mă face Zoey Redbird să simt?

"Fiecare dintre noi hotărăşte ce este prin alegerile pe care le face în viaţă." Vocea lui Thanatos părea a fi acolo, cu el, în maşină. "Acţiunile noastre ne definesc şi vor continua să ne definească chiar şi după moarte." -Am fost creat ca s-o slujesc pe Neferet. Putea, oare, să aibă dreptate Thanatos, chiar şi în cazul unei creaturi ca el? În minte îi veniră şi alte cuvinte ale Preotesei, ca un răspuns la întrebarea lui. "… viitorul nu trebuie să fie dictat de trecut." Vocea din maşină se auzi din nou, risipind dovezile de înţelepciune ale lui Thanatos. Îi spunea să o ia la dreapta şi că, după jumătate de kilometru, avea să ajungă la destinaţie. Aurox coti la dreapta, dar apoi ieşi de pe drumul principal şi nu se opri până când nu fu sigur că parcase cât se poate de departe de lumina altor faruri şi de ochii iscoditori. Se dădu jos din maşină şi, deplasându-se rapid şi în tăcere, o luă pe lângă vechea alee cu pietriş care ducea spre o casă modestă.

Aurox se opri înainte de a ajunge la casă, şi nu doar pentru că avea nevoie să se folosească de ascunzătoarea oferită de o mică livadă din apropiere şi de câmpul întins de lavandă care o încadra. Se opri pentru că văzu cercul ars din mijlocul ierburilor uscate de iarnă. Cunoştea acea urmă arsă. Pământul era pârjolit şi lavanda fusese distrusă, dar nu din cauza focului. Era o arsură rece -o rană îngheţată.

"Întunericul a fost aici, îşi spuse Aurox. Şi atunci înţelese. Neferet şi taurul alb au făcut asta. Ei au omorât-o pe mama lui Zoey Redbird."

Şi atunci ceva se urni în adâncul lui la fel cum o roată blocată în mizerie şi în noroi se eliberează în cele din urmă. Aurox îşi simţi picioarele moi şi se aşeză dintr-odată pe pământ, cu spatele sprijinit de coaja aspră a unuia dintre copaci, aşteptând… privind… fără a face însă nimic.

Dragon

Fusese uşor şi nu îi luase mult timp să caute adresa de acasă a lui Zoey. Ferma bunicii ei se afla la doar o oră şi ceva distanţă. Aşteptă până când microbuzul şcolii părăsi campusul, apoi îl urmă încet, asigurându-se că Darius, cel mereu vigilent, nu îl observă în oglinda retrovizoare. Dragon nu trebuia să stea aproape de microbuz. Ştia încotro mergea. Ştia ce trebuia să facă.

Datoria era totul. Sarcina lui era să se asigure că şcoala şi elevii ei nu erau în pericol. Un dragon îşi protejează seminţia. Doar asta mai rămăsese -dragonul.

Moartea ta m-a omorât Doar dragon pot fi, doar atât. Propriile cuvinte îl urmăreau.

-Îţi spuneam adevărul! strigă el în pustiul din jur. Anastasia, ai plecat. Nu mi-a mai rămas nimic în afară de dragon şi de datoria mea.

Dacă nu ai fi partenerul meu, bun şi cinstit, Altfel cum crezi că te-aş mai fi găsit? Răspunsul Anastasiei păru că pluteşte în jurul lui, aducând cu el mirosul fecund al pământului care mărginea râul Mississippi şi o adiere călduţă şi umedă de vară, în care florile-soarelui îşi pleacă uşor capetele grele, ca într-un semn de aprobare.

-Nu! strigă el, alungând amintirea. S-a dus totul. Tu te-ai dus. Nu mai am nimic. Nu a fost alegerea mea, ci a Zeiţei tale, atunci când a permis să fii luată de lângă mine, pentru că am arătat milă vreme de atât de mulţi ani. Scutură din cap cu furie. Nu voi mai face din nou aceeaşi greşeală.

Ignorând pustiul din el, Dragon Lankford îşi continuă drumul.

Capitolul 28 Neferet

Umbrele erau agitate. Ceva nu era deloc în regulă.

-Citiţi următorul capitol din cartea de sociologie. Am nişte treabă de care trebuie să mă ocup.

Neferet se repezi să le dea acest ordin elevilor ei de la ora a cincea, înainte de a ieşi grăbită din clasă, lăsându-i cu gura căscată. Se învălui în ceaţă şi în întuneric, astfel încât ochii iscoditori şi profesorii mult prea curioşi să nu fie martorii trecerii ei grăbite spre camera sa privată. Acolo, se tăie imediat la mână. Ridicând palma, o întinse ca pe o ofrandă.

-Beţi! Spuneţi-mi ce lipseşte! Tentaculele întunericului se repeziră spre sângele ei, prinzându-se de ea ca nişte lipitori. În timp ce se hrăneau, mintea i se umplu de cuvinte şoptite pe mai multe voci diferite.

Slujitorul nu face nimic pentru a împiedica pământul. Viziunea morţii va renaşte după ce se va uni cu spiritul.

-Poftim? Furia puse stăpânire pe Neferet. Aurox nu e acolo? A fost prea prost ca să găsească ferma?

Slujitorul a ajuns. Priveşte şi nu s-a supus.

-Forţaţi-l să acţioneze! Faceţi-l să oprească afurisitul de ritual! Vocile tentaculelor mormăiră toate, împreună, într-o confuzie totală care puse stăpânire pe mintea ei. Îşi închise palma şi le alungă. Faceţi după cum vă poruncesc! Aţi băut destul sânge.

Miliardul de voci şoptitoare tăcu brusc, în timp ce spectrul unui taur alb se materializă în mijlocul încăperii. Imaginea era transparentă şi incomplet formată, dar vocea lui, puternică şi evident iritată, îi bubuia în minte. Ţi-am mai spus, sacrificiul tău trebuie să fie egal cu porunca! Făcând un efort, Neferet îşi stăpâni propria mânie şi, cu vorbe dulci, împăciuitoare, îi spuse apariţiei fantomatice:

-Dar slujitorul a fost un dar de la tine. De ce ar fi nevoie de un mare sacrificiu pentru a controla o creatură care a fost creată din întuneric? Nici măcar nu înţeleg de ce nu îmi respectă porunca.

Te-am avertizat, la crearea lui, că sacrificiul folosit pentru a-l forma nu a fost perfect şi, prin urmare, slujitorul nu va fi perfect.

-Ei bine, pot să-ţi spun că, în ultima vreme, am început să-i pun la îndoială inteligenţa.

S-ar putea să fi început să gândească, mai degrabă decât să nu gândească deloc.

-Atunci îi e lene? I-am dat o sarcină şi nu face nimic! Neferet făcu o pauză, îşi controlă temperamentul şi apoi oftă dramatic. Nu e vorba că îmi fac griji pentru mine, dar pare o lipsă de respect faţă de tine.

Ah, iubita mea cea fără inimă, sunt impresionat că te gândeşti la mine. Poate că slujitorul are nevoie să fie impulsionat.

-Dacă îi dai un impuls, ai recunoştinţa mea.

Neferet făcu o plecăciune adâncă în faţa apariţiei. Pentru tine, tentaculele mele îl vor face să treacă la acţiune. Totuşi, au nevoie de un sacrificiu pe măsură. Încercând să nu pară la fel de iritată pe cât se simţea, Neferet spuse: -Prea bine. Ce sacrificiu cer? Slujitorul este o bestie, prin urmare, pentru a-l controla, trebuie sacrificată o bestie.

-O bestie? Un corb? Nu, sacrificiul trebuie să fie o creatură aliată cu tine. Neferet simţi că i se face rău.

-Skylar? Trebuie să îmi sacrific pisica? Dacă te tulbură aşa tare gândul, alege altceva. Există multe feline pe aici, nu-i aşa… Cu aceste cuvinte, spectrul taurului alb începu să tremure şi apoi dispăru. Cu o expresie rece şi hotărâtă pe chip, Neferet luă pumnalul de ceremonie cu lamă zimţată din dulap, deschise uşa camerei ei şi începu să invoce sacrificiul perfect. Nu avea să fie Skylar -nu aparţinuse unui Războinic. Moartea lui nu avea să aducă cu ea doza necesară de violenţă. Nu, exista doar o felină a cărei moarte răspundea acestei nevoi. Învăluită în ceaţă şi umbre, Neferet dispăru în noapte… Zoey Vino, aer, atingere dulce, blândă, a răsuflării divine a lui Nyx. De la prima propoziţie a vrăjii lui Thanatos, am ştiut că nu va semăna cu niciun alt cerc pe care îl formasem până atunci. În primul rând, vocea Marii Preotese se schimbase. Asta nu înseamnă că striga sau ceva de genul ăsta, dar era ceva în cadenţa cântată a vrăjii care împrumuta putere glasului ei, astfel încât cuvintele pe care le rostea păreau să prindă viaţă şi să ne înconjoare. Pe măsură ce continua să vorbească, acea putere se contopea cu spaţiul din jurul nostru. Sfârâia pe pielea mea şi îmi cuprindea corpul. Vedeam că şi lui Damien i se făcuse pielea de găină pe braţe şi ştiam că şi ceilalţi erau la fel de impresionaţi.

Alungă din acest loc ale trecutului acoperitoare umbre. Dorinţa noastră e umbra morţii să vedem. Prin cerc aruncăm o vrajă de dezvăluire a imaginilor morţii celei mai profunde. Cu un gest al mâinii, Thanatos îi făcu semn lui Damien să îşi ridice lumânarea. Preoteasa făcu semn cu capul spre mine, aşa că am aprins chibritul, am dat foc fitilului şi am zis:

-Aer, te rog să te alături acestui cerc. Se auzi un uuuşşş! puternic, şi vântul se învârteji în jurul nostru, ridicându-mi părul şi umflând pelerina lui Thanatos ca pe un clopot.

-Spre foc, îmi spuse, şi m-am îndreptat, în sensul acelor de ceasornic, către Shaunee. Ochii ei căprui se măriseră, erau rotunzi şi priveau fix, într-un punct din spatele nostru.

Amintindu-mi de avertismentul bunicii, m-am uitat înapoi şi am oftat uimită. O fâşie strălucitoare de lumină stacojie se strecura dinspre Damien, subliniind cercul şi trasându-ne cărarea de la el, la Shaunee.

Eram obişnuită cu firul argintiu care apărea adesea atunci când invocam un cerc, dar ăsta era cu totul altceva. Da, era puternic, dar părea şi ameninţător. Nu ştiam dacă vedea şi Thanatos sau nu; nu ştiam dacă era un semn bun sau nu că se afla acolo, dar nu voiam să întrerup vraja Marii Preotese, din moment ce începuse deja să invoce focul.

Vino, foc, flacăra ta să fie puternică, sigură, adevărată.

Loveşte, arde, distruge tot ceea ce ne-ar împiedica vederea. Fă ca moartea violentă să ne fie din nou arătată. Flacăra ta luminoasă să ne facă să o cuprindem cu privirea. La semnul ei, Shaunee ridică lumânarea roşie, şi am aprins-o spunând: -Foc, te rog să te alături cercului nostru. A fost de parcă am fi ajuns brusc în mijlocul unui infern. Flăcările ţâşniră din corpul lui Shaunee, umplând cercul deja carbonizat, dar acest foc nu provocă nicio distrugere. În schimb, am auzit un sfârâit asurzitor, şi, din toate colţurile pe care le stăpânise şi pe care le invadase, ceaţa se ridică, de parcă focul ar fi întâlnit în drumul lui gheaţă, nu pământ.

Apoi, aerul se întâlni cu focul, şi ceaţa se ridică sus, pe cer, pentru a trasa fâşii şi a lumina.

-Fulger. Vocea lui Shaunee părea sugrumată şi plină de uimire. Aerul amestecat cu foc dă naştere fulgerului.

-Spre apă, zise Thanatos. Funia groasă stacojie strălucitoare ne urmă. Când ne-am oprit în faţa lui Erin, mi s-a părut că părea speriată, dar ea încuviinţă din cap şi spuse:

-Daţi-i drumul. Sunt gata. Thanatos rosti: Vino, apă, curgi prin acest cerc, Cu flux de adevăr spală timpul care fură imaginea clară, Să văd a morţii faţă brăzdată de lacrimi încerc Violenţa curăţată ne eliberează de-a mizeriei povară. Erin îşi ridică lumânarea în întâmpinarea chibritului meu, şi am spus: -Apă, te rog să te alături cercului nostru. Se auzi un vuiet, de parcă am fi fost brusc transportaţi în mijlocul unei cascade. Noaptea se îmbrăcă în nuanţe strălucitoare de albastru, de safir şi de turcoaztoate culorile apei. Elementul se năpusti în cercul înnegrit. Apa curgea în jur ca un torent furios, şi apoi, exact cum făcuseră şi aerul, şi focul, se repezi direct spre cerul brăzdat de fulgere. Norii se adunară şi începură să se frământe -tunetul bubui, mârâind cu atâta ferocitate, încât am tresărit de frică.

-Nu, spuse imediat Erin. Apa nu este furioasă pe noi.

-Şi nici focul, zise Shaunee.

-Nici vântul, adăugă Damien.

-Elementele sunt revoltate din cauza actului care a fost comis aici, spuse Thanatos. Pregăteşte-te, cercule. Mergem spre pământ.

Cu nori negri aglomerându-se deasupra noastră şi cu fulgerul luminând furtuna care se apropia, m-am dus în faţa lui Stevie Rae.

-Să ne ţinem bine în şa, spuse ea. Thanatos dădu aprobator din cap şi rosti invocarea pământului: Vino, pământ, bogat, verde, cu adevărat binecuvântat de Zeiţă. La sânul tău cheile acestei vrăji sunt hrănite şi alinate. Deschide aici şi moartea neagră dezvăluită va fi cu putinţă, Pentru rana din inima ta, vei vedea făcându-se dreptate. Stevie Rae ridică lumânarea verde către flacăra chibritului meu. -Pământ, te rog să te alături cercului nostru. Pământul de sub picioarele noastre începu să tremure, de parcă ne-am fi aflat în mijlocul unui cutremur. Nu mi-am putut reţine un mic ţipăt, care îmi scăpă de pe buze.

-Zoey! strigă Stark. Îl vedeam clătinându-se pe picioare, încercând să ajungă la cerc, care era acum complet înconjurat de o funie groasă şi roşie.

-Stai, e în regulă! ţipă Stevie Rae, ca să se audă dincolo de cacofonia stârnită de elementele furioase. Asemenea celorlalte elemente, nici pământul nu este