Complexul Eminescu în societatea românească

Laura Gheorghiu Complexul Eminescu în societatea românească Cultura română și, în cadrul ei, școala românească, stau sub semnul unor complexe, a unor blocaje interne. Unul dintre ele se numește Eminescu. Noi nu am ajuns încă, să ne despărțim suficient de el, adică să-l înțelegem spre a intra în dialog cu textele lui. Stăm sub un soi de vrajă respectuoasă, sub dicte-ul eminescian în loc să-l poftim pe o canapea analitică să stăm la taifas. Nu avem încă minimul curaj să-l certăm, să ne luăm la harță cu atributele si metaforele lui. Este, deocamdată un mit, nu un poet. Iar interpretarea are alura unei erezii. ”Sărbătoarea eminesciană n-a cuprins toată obștea culturală românească, pentru că sunt încă foarte puțini cei care știu de ea.” Constantin Noica, ”Când te întorci, totuși, cu gândul la Eminescu”, în Istoricitate și eternitate, București, Ed. Capricorn, 1989, pag. 124. Nu suntem suficient de maturi încât să secularizăm toată această discuție și să vedem ce ne spune azi, Eminescu, ce anume trece barierele contextuale ale spatiu-timpului creației spre a intra în coloana vertebrală a culturii române. Suntem terifiați. Și ne refugiem în stilistică, în statistică, în anatomie, în toate preocupările statice posibile de teama să nu privim dincolo de noi spre lumea în care (nu) trăim. Deocamdată, Eminescu e cel ce vorbește, ne evaluează și ignoră. Nu noi pe el. Suntem vorbiți de el. De fapt, amânați de la întâlnirea noastră cu noi înșine. Sărbătoarea culturii române Nu am fi stăruit suficient asupra complexului Eminescu dacă nu am fi fost, anul acesta, invadați mai mult decât alte dăți, de cerința sărbătoririi culturii române fix în 15 ianuarie. Inocența cu care credeam că o cultură trebuie sărbătorită zilnic prin cultivare și dialog a fost îngenuncheată de cerințele și apretul ”sărbătorii” dictate, bifate, aplaudate ritualic. Festiv și acru. De teama unor recitări sau spectacole ridicole nu prin esența lor ci prin regie și nepricepere, ”cazul Eminescu” a fost ascuns sub mai rotunda cupolă a zilei culturii române. Deja ne aflăm în preajma unui semn nefast: situația seamănă supărător de mult cu tentativele de a ”ascunde” miracolul Crăciunului sub umbrela ”sărbători fericite” și ignorarea culturii clasice sub paravanul împrospătării programelor școlare. Și mai indică ceva: lipsa unei selecții riguroase între ceea ce e fundamental în constituția unei culturi si accidentele, fie ele și unele fericite; incapacitatea de a evalua ce anume ne definește, respectiv care e subiectul propriu-zis al acestei culturi și care îi sunt atributele. Amalgamul acesta moștenit, atent cultivat de unii și complet ignorat de alții îmbolnăvește și mai mult un organism social și așa fragil și insuficient de copt. Nu-mi fluturați povestea cu 2000 de ani și șapte săptămâni! Am tot respectul pentru cultura noastră tradițională împotriva ridiculizării, maimuțărelii și deloc înțelegerii ei de către mult prea știutorii locuitori ai orașelor. Iar istoria în sine nu putea construi o cultură majoră atâta vreme cât s-a rostogolit peste noi fără însoțirea școlii, a vreunei preocupări timpurii pentru carte și scris. Atunci când vorbim despre Eminescu și receptarea lui ar trebui să fie clar că avem în vedere educația provenită din frecventarea școlii – publice sau private - , efortul constant de a parcurge anumite etape de asimilare a unor discipline clasice, a disciplinei clasice prin excelență. Sub acest aspect, cu o școlarizare de masă însumând mai puțin de 200 de ani, dintre care poate un sfert împliniți sub oblăduirea comunistă a unei anume abordări a clasicilor, nu rămânem cu o îndelungă preocupare. Suntem o cultură tânără și, ca urmare, una minoră în raport cu marile idiomuri ale lumii. Este, cu atât mai necesară o bună raportare la numele care ne pot scoate din anonimat dacă vrem să legitimăm cumva, o identitate și o prezență pe hartă. ”Sărbătoarea culturii române” ar trebui să fie contextul optim pentru rediscutarea acestor nume, pentru triere și înțelegere, pentru a ne întreba cine suntem sub aspect cultural iar în seara respectivei întâmplări să putem pronunța clar și distinct, un răspuns. ”Într-un fel, într-o cultură, vine ceasul când te întrebi: care mi-e substanța – limba, folclorul, aria de cultură? Care ne e substanța? Ce e Eminescu acesta, în răspândirea căruia ne luptăm pentru o afirmare de subiectivitate românească?” Constantin Noica, Introducere la miracolul eminescian, București, Ed. Humanitas, 1992, p. 348. Ni s-a spus la școală că ”Eminescu este cel mai mare poet român” și sub această mantră repetată mecanic până la ironie de cel mai prost gust, puțină lume îl mai citește, și mai puțini îl înțeleg cât despre ”valorificarea” creației sale de către instituțiile de cultură altfel decât în maniera patentat-școlărească mai bine să nu vorbim. Ceea ce, să recunoaștem, e o contradicție în termeni. Dacă și atâta timp cât pretindem că ”e cel mai mare”, că ne reprezintă, s-ar cuveni ca în fiecare casă să existe volume Eminescu, versurile sale să poată fi rostite de aproape oricine, la orice oră iar interpretările operei sale să fie permanent puse în acord cu întrebările noastre de azi, cu limbajul și temele dominante ale societății. Nu poți fi reprezentat de cineva care nu îți vorbește prin ceea ce a scris/ pictat/ cântat; nu te poți defini prin ceva care îți e străin. ”Și așa ne este Eminescu: un mediu învăluitor extern încă – da, extern, căci nu-l cunoaștem decât prin vitrină -, care poate, care trebuie să devină un mediu intern.” Idem, p. 223. E de înțeles faptul că insistența cu care se ”recita” Eminescu într-o anume perioadă a generat o senzație de sațietate deoarece declamațiile cu pricina erau complet rupte de înțelegerea textului eminescian, reprezentând, mai curând, un respect formal decât o intrare în dialog cu textul rostit. Era o invocare și o evocare superficială nu un gest de pătrundere în sensurile textelor spre a le ”traduce” în limbajul nostru, în răspuns vremii noastre sau în dialog privat cu poetul. „Oamenii aceștia, lângă care stai ceasuri întregi și care stau ceasuri întregi lângă tine, spre a nu obține nimic nici unii nici alții, sunt așa de anoști încât nici măcar nu te poți despărți de ei... Acesta e esențialul: să te întâlnești cu celălalt.” Constantin Noica, Jurnal filosofic, București, Ed. Humanitas, 1990, p. 63. Ne-am întâlnit noi, oare, noi ca și cultură română, cu Eminescu? Ce am reușit să spunem, cu subiect și predicat despre lucrarea sa în lume, despre moștenirea pe care ne-a lăsat-o? Într-o perioadă în care, pe plan mondial mișcarea ”cancel culture” prinde tot mai multe victime în nada ei toxică, continuarea abordării lui Eminescu, de pildă, doar din goana trenului ne va conecta cu nesăbuința vremii și ne va goli de minima identitate pe care am apucat să o definim până azi. ”Geniul poporului român” Spre a face totul și mai hilar – de n-ar fi trist și desuet – pseudo-epitete de tipul ”geniul poporului român” încă mai otrăvesc acolo unde am avea nevoie de lumină și fortifică bariera dintre oameni și poet. Chiar dacă în secolul XIX euforia auto-ironiei era de bon ton iar cel de-al XX-lea veac hiperbola ținea, uneori, loc de analiză obiectivă, ar fi timpul să dăm la o parte faldurile corect politice și să ajungem la Eminescu așa cum e el: cu texte mai reușite sau mai experimentale, cu influențe mai mult sau mai vag detectabile din alte culturi sau din autori celebrii, cu inovațiile și erorile, enormitățile sale în special din eseistică și din presă. Să-l dăm jos de pe piedestal, așa cum îi stă în fire unei culturi moderne, să-l ”dezbrăcăm” de festivismul nostru ignorant și să purcedem la o lectură corectă după înțelegerea și posibilitățile noastre actuale. ”Este bine să-l luăm uneori din icoană, să-l facem să coboare din Olimp și mai ales să-l scoatem din ospiciul în care i-a plăcut mult veacului al XIX-lea să-l așeze. Era, acesta, un veac ce iubea genialitatea, individualismul exacerbat și maladivitatea. Trebuie să-l însănătoșim pe Eminescu și să-l pune printre noi, în sală.” C. Noica, Introducere la miracolul eminescian, București, Ed. Humanitas, 1992, p. 179. Ce mai spune Eminescu generațiilor acum în viață? Ce ”văd” în opera lui cei de azi, dincolo de vârstele lor dar și de canoanele școlare în care s-au format? Putem, oare, ieși din canoane? Suntem conștienți de ele, de modul în care ne de-formează capacitatea de a citi Eminescu? Termenul de ”geniu” ajunsese să desemneze o categorie socială prin raportare la epoca romantică. Dar la origine, era un atribut. Să recunoaștem faptul că ”ridicarea” atributului la rang de titlu nobiliar fie și în regatul culturii este o delectare riscantă. Pe de-o parte ea tranșează acolo unde nu e permis așa ceva, atributele fiind caracteristici trecătoare pe când categorializarea riscă să eticheteze pe timp îndelungat. Pe de altă parte, atributul în cauză semnifică un absolut, un intangibil și ininteligibil. Oricât de mult am aprecia un creator, o operă, a o trece din planul admirației în cel al sacralizării se numește beatificare iar atitudinea în sine este una de închinare religioasă. ”Să nu ai alți Dumnezei....” se cuvine să răzbată în urechile noastre spre a sesiza eroarea și a nu mai confunda lauda cu mitul. Eminescu poate fi considerat ”cel mai și cel mai” dar în momentul în care trecem pragul dintre sacru si profan, ne privăm tocmai de șansa de a-l înțelege, de a-l întâlni și a dialoga cu el. Iar de îndată ce un autor, oricare ar fi el, actor, pictor sau creator în vreun domeniu face obiectul adulației în locul respectului și înțelegerii, religia civilă ia locul analizei literare. Totul devine perfect, unic, irepetabil. Iar lectura, interpretarea, recitarea însăși au loc într-un registru total nepotrivit. Poezia nu este si nu trebuie confundată cu Scriptura: prima ”se ocupă” cu sentimente, cealaltă cu prescripții; una reflectă Cetatea terestră, cealaltă e o normă ce pregătește transcenderea spre Cealaltă Cetate. Revenim, așadar, la inadecvarea și penuria metodologică din lucrările de analiză literară eminesciană. Și nu în ultimul rând, trebuie menționat un aspect deloc neglijabil. Eminescu, asemeni oricărui creator, este inegal la nivelul întregii opere, fapt imposibil de probat câtă vreme rămâne geniu și mit. Spre a nu merge spre antisemitismul său notoriu care, nu doar că nu face cinste niciunui zeu dar, prin faptul că reprezintă vocea cea mai lăudată a culturii noastre, aruncă o umbră neagră asupra unui foarte mare număr de creatori care nu au căzut în această atitudine. Despărțirea de Eminescu În cartea sa Despărțirea de Goethe Noica ne învață ce înseamnă adevărata despărțire. E gestul oedipian prin care îl ”ucizi” pe celălalt preluându-l în discursul tău, în ființa ta de îndată ce îl cunoști foarte bine; ai înțelegerea ta asupra celor spuse sau scrise de cel și poți ”să-l povestești” oricând, cu cuvintele tale. La polul opus, autorul pe care nu-l înțelegi îți e o înfrângere pentru că, neajungând la mesajul său te vezi obligat să rămâi la suprafață, la citat sau la imitație. Te desparți de un autor atunci când nu-l mai imiți, când îl ai pe ”Eminescu al tău”. Noi nu-l avem, la nivel de societate. Îl copiem, îl recităm fals și cât mai rar, nu știm să spunem nici de unde vine în cultură, nici ce anume ne-a lăsat moștenire. Îi numărăm versurile și volumele, îi cotrobăim prin tehnica scriiturii dar nu ajungem la ideile și valorile pe care a încercat să le capteze în texte. Și nu putem să nu vedem aici, simptomul culturii minore, al culturii care nu poate fi reprezentată de un nume foarte mare pentru că, la nivelul cel puțin al societății educate, nu l-a întâlnit. Aici e sursa complexului, a sesizării neputinței, neștiinței de a ne apropia de Eminescu și a-i vorbi în limbajul său propriu. Suntem o cultură care nu a ajuns la el pentru că adastă în false pașoptisme și în sărbători fără conținut, iar profesorii de literatură română sunt primele victime ale modului fals în care a fost si este receptat, transmis mai departe, promovat. Eminescu nu face parte din sărbătoarea culturii române, ci din înfrângerea noastră în fața devenirii și a vremii de acum.