DIVIZIUNEA CELULARĂ

Reproducerea organismului are la baza reproducerea celulară. Perioada ce se derulează între

două diviziuni mitotice alcătuieşte ciclul celular (din gr. “kyklos” - cerc). Ciclul celular cuprinde
interfaza şi diviziunea celulei (fig.1).

Fig. 1. Schema ciclului celular

G1 – perioada presintetică;

S – perioada sintetică;

G2 – perioada postsintetică;

M – mitoza.

Interfaza (din gr. “inter” – între şi gr. “phasis” – aspect) reprezintă intervalul dintre două mitoze
consecutive. În interfază, celula se pregăteşte de diviziune, aceasta însă nu înseamnă că ea se
află în stare de repaus, dimpotrivă, este cea mai activă din punct de vedere metabolic în ciclul
celular, în care au loc o serie de procese esenţiale pentru declanşarea diviziunii celulare.
În această etapă a ciclului celular, nucleul reprezintă o structură optic uniformă, cromozomii sunt
despiralizaţi, vizibili fiind doar nucleolii.
Interfaza este formată din trei perioade (subfaze), iar fiecare dintre ele se caracterizează printr-o
serie de particularităţi.
Perioada G1 (presintetică) (din eng. “G-gop” – gol).
În perioada G1 nu se produce sinteza ADN-ului (cantitatea de ADN este 2n (2c)), dar se
sintetizează intensiv ARN, proteinele, enzimele. În afară de aceasta, în celulă se acumulează
ATP, iar numărul de organite celulare creşte. Perioada G1 constituie 25-50% din timpul
interfazei (4-10 ore). La o serie de celule (celulele maligne), plasmodiul mixomicetei (Fusarium)
poate lipsi.
Perioada S (sintetică) (din eng. “S-synthesis” – sinteză).
În această perioadă are loc reduplicarea ADN-ului, cantitatea lui variind între 2c şi 4c (după
numărul de cromatide). Paralel cu sinteza ARN continuă sinteza ARN. Perioada S ocupă
35-40% (5-8 ore) din interfază. Ea nu poate lipsi în ciclul celular.

1
Perioada G2 (postsintetică).
În această perioadă continuă sinteza ARN-ului şi a proteinelor. Se sintetizează în cantităţi mari
tubulinele, actina şi miozina, acestea fiind necesare dividerii celulare.
Perioada G2 are o durată de 20-35% (3-5 ore) din interfază. După interfază celula se divide.
Reproducerea celulelor asigură creşterea, multiplicarea, diferenţierea şi regenerarea ţesuturilor,
iar, în cele din urmă, continuitatea vieţii.
Celulele procariote se reproduc ca rezultat al dividerii simple, fie prin strangulaţie (bacteriile
gramnegative), lamelă mediană (bacteriile grampozitive), sau prin înmugurire (la rizobii).
În prealabil, în celula iniţială are loc reduplicarea moleculei de ADN cu participarea nemijlocită a
plasmalemei, astfel celulele-fiice primesc aceeaşi informaţie ereditară localizată în nucleoid.
Celulele eucariote se reproduc pe două căi:
-prin diviziunea directă (amitoză);
-prin diviziunea indirectă (cariochineză şi citochineză).
Diviziunea directă reprezintă o simplă scindare a nucleului şi a citoplasmei, iar diviziunea
indirectă are loc în urma unor schimbări ale substanţei nucleare.
Diviziunea indirectă poate fi: -tipică sau ecvaţională (mitoza);
-alotipică sau reducţională (meioza);
Amitoza (din gr. “a” – fără, “mitos” – fir, filament)
Reprezintă diviziunea directă a celulei al cărei nucleu se află în interfază. Amitoza a fost
descoperită înaintea mitozei. Ea se întâlneşte la majoritatea organismelor eucariote: protozoare,
metazoare, plante şi este tipică atât pentru animalele nevertebrate, cât şi pentru plantele
unicelulare.
Amitoza se caracterizează printr-o serie de particularităţi:
-în această diviziune nu are loc condensarea cromozomilor;
-nu are loc formarea fusului de diviziune;
-iniţial se multiplică nucleolii;
-dividerea nucleului are loc prin strangulare;
-după dividerea nucleului nu este obligatorie şi dividerea citoplasmei
Diviziunea amitotică este mai frecventă în celulele din ţesuturile patologice sau în celulele
bătrâne, care şi-au redus capacitatea de diferenţiere. În condiţii normale, prin amitoză se
multiplică unele dintre foiţele embrionare ale animalelor, celulele foliculare ale ovarului, celulele
glandelor endocrine şi ale ficatului, iar la plante – celulele ovarului, parenchima tuberculelor,
edospermul.
Mitoza (din gr. “mitos” - filament)
Reprezintă diviziunea indirectă a celulelor somatice cu dublarea prealabilă şi repartizarea
uniformă a numărului de cromozomi (materialul ereditar) în celulele-fiice. Mitoza are loc în
celulele ce se află în plină creştere: ţesutul embrionar şi ţesuturile meristematice ale plantelor,
organele hematopoetice şi ţesuturile epidermice ale animalelor etc. Această diviziune asigură
înmulţirea celulelor, creşterea şi diferenţierea individuală, continuitatea genotipului.
Mitoza a fost descoperită pentru prima dată de W. Fleming în 1879. Diviziunea mitotică are loc
în celulele-mamă diploide (cu 2n cromozomi sau 2c). În urma diviziunii mitotice, celula se
dublează, generând două celule-fiice identice cu celula-mamă (cu 2n cromozomi sau 2c). Ea
ocupă circa 10% din ciclul celular. În funcţie de specia din care fac parte celulele ce se divid,
mitoza poate dura între câteva minute şi câteva ore.

2
Mitoza este alcătuită din 4 faze succesive:
Profaza – perioada în care cromozomii devin vizibili în rezultatul spiralizării şi condensării.
Fiecare cromozom este dublat longitudinal şi se evidenţiază cele două cromatide răsucite una în
jurul celeilalte şi unite în regiunea centromerului. Spre sfârşitul profazei, apar centrii mitotici,
nucleolii devin mai mici şi chiar dispar complet, degradează membrana nucleară.
Profaza ocupă circa 50% (30 min) din mitoză.
Metafaza – etapa în care cromozomii sunt delimitaţi şi se aranjează în regiunea ecuatorului
unde formează placa metafazică. Metafaza este stadiul în care se pot stabili, cu deosebită
precizie, numărul, forma, mărimea cromozomilor specifici fiecărei specii.
Cromozomii se ataşează de centromer cu fibrele fusului de diviziune (pe fiecare fibră câte un
cromozom). Cele două cromatide ale fiecărui cromozom sunt aşezate una lângă alta şi sunt
unite în regiunea centromerului. Când metafaza se apropie de sfârşit, centromerii încep să se
dividă, iar de fiecare jumătate rămâne prinsă câte o cromatidă. În metafază poate să continuie
degradarea membranei nucleare. Metafaza alcătuieşte circa 13% (8 min) din mitoză.
Anafaza constă în clivarea longitudinală a cromozomilor şi deplasarea lor (fiecare cromozom
este monocromatidic) spre polii opuşi ai celulei. Astfel, la polii celulei se formează două seturi de
cromozomi cu aceeaşi constituţie genetică ca şi nucleul celulei-mamă.
Anafaza durează circa 7% (4 min) din timpul mitozei
Telofaza se caracterizează prin formarea la fiecare pol al celulei a câte un nucleu separat, care,
după despiralizarea cromozomilor, devine optic omogen. Spre sfârşitul telofazei apar nucleolii.
Conţinutul nucleolilor este similar cu cel al celulei-mamă.
Citochineza (din gr. “kytos” – cavitate, “kinesis” – mişcare)
Reprezintă dividerea citoplasmei cu tot ansamblul de constituienţi citoplasmatici şi ai membranei
celulare. Organitele celulare se repartizează într-o măsură mai mare sau mai mică între celulele-
fiice. Mecanismul citochinezei diferă la plante şi animale. La plante citocheneza are loc prin
formarea fragmoplastului (a lamelei mediane) în regiunea ecuatorului, cu extinderea ulterioară
spre periferie (se presupune că fragmoplastul derivă din tubulii fusului de diviziune şi decurge cu
participarea aparatului Golgi), iar la animale – prin strangulare (de regulă, în regiunea centrală şi
orientată spre centru).
În rezultatul mitozei, dintr-o celulă somatică (diploidă-2n) se formează două celule-fiice, în mare
măsură asemănătoare între ele şi cu celula-mamă (sunt de asemenea diploide-2n).
După gradul de asemănare dintre celulele-fiice şi celula-mamă, deosebim următoarele forme de
mitoză:
-mitoza homotipică – celulele-fiice se aseamănă între ele, dar sunt mai mature ca celula-mamă
(este caracteristică celulelor în diferenţiere);
-mitoza homoheterotipică (sau asimetrică) – o celulă-fiică se aseamănă cu celula-mamă, iar
cealaltă diferă;
-mitoza de diferenţiere (sau întinerire) – celulele-fiice sunt mai tinere decât celula-mamă (este
caracteristică limfocitelor).

Pleuromitoza – nu se distruge membrana nucleară, iar la formarea fusului de diviziune nu

participă centriolii, ci structurile din partea internă a membranei nucleare (plăcile centriolare). Se
întâlneşte la protozoare, la unele ciuperci (hitridiomicete, oomicete, zigomicete, ascomicete).
Criptomitoza – nu se formează placa metafazică. Se întâlneşte la unele ciuperci inferioare, la
protozoare.

3
Criptopleuromitoza – formă intermediară cu trăsături caracteristice de criptomitoză şi
pleuromitoză.
Mitoza euglenoidală – nu se formează fusul de diviziune.
Mitoza infuzorială – macronucleul se divide amitotic, iar micronucleul – mitotic.
Endomitoza – are loc mărirea cantităţii de ADN, ca urmare a condensării mitotice a
cromozomilor şi a poliploidizării. Cauza endomitozei este dereglarea activităţii fusului de
diviziune. Se întâlneşte la păduchii de apă.
Politenia – are loc mărirea dimensiunilor cromozomilor (cromozomii politenici) interfazici ca
rezultat al replicării ADN-ului în perioada S. Cromozomii nu sunt supuşi condensării mitotice (nu
participă la mitoză). Politenia poate fi observată în celulele glandelor salivare ale dipterelor, în
sinergidele cepei, în antipodele grâului.

Semnificaţia biologică a mitozei este următoarea:

-asigură constanţa numărului de cromozomi (a materialului ereditar) în procesul de dividere a
celulelor somatice;
-asigură creşterea şi dezvoltarea organismului pluricelular;
-asigură regenerarea ţesuturilor şi a organelor.
Meioza (din gr. “meion” – mai mic )
Reprezintă diviziunea indirectă a celulelor germinale (ovocitul şi spermatocitul de ordinul I) în
zona de maturizare ce formează celulele sexuale (gameţi). Meioza a fost descoperită de E. Van
Beneden în 1883 la Parascaris. Formarea gameţilor este precedată de două diviziuni succesive
deosebite: -diviziunea reducţională (sau primară, heterotipică, meioza I);
-diviziunea ecuaţională (sau secundară, homotipică, meioza II).
Ca rezultat al primei diviziuni, dintr-o celulă diploidă (2n) se obţin două celule haploide (n). A
doua diviziune este echivalentă celei mitotice, iar din cele două celule haploide se obţin 4. În
urma unor procese, aceste celule dau naştere gameţilor.
Meioza este precedată de interfază, în care are loc reduplicarea moleculelor de ADN (4c). Între
diviziunea I şi II poate exista o perioadă de trecere – interchineza –, dar fără sinteza
suplimentară de ADN. Fiecare diviziune este formată din 4 faze succesive (profaza, metafaza,
anafaza, telofaza) cu trăsăturile lor specifice (fig. 2.1 şi 2.2).
Profaza I
Se caracterizează prin schimbări profunde cu semnificaţie genetică deosebită. În mod obişnuit,
are o durată mult mai mare decât cea a mitozei. La plante, profaza poate dura până la câteva
zile, iar la animale, ea poate dura săptămâni sau chiar ani de zile (la unele mamifere). Acestei
faze a meiozei îi sunt caracteristice o serie de modificări ale cromozomilor.
Profaza I este alcătuită din cinci stadii succesive: leptoten, zigoten, pachiten, diploten,
diachineză.
În leptoten se evidenţiază cromozomii subţiri, formaţi din 2 cromatide, fără clivaj longitudinal. Ei
se împletesc într-o reţea numită spirem.
În zigoten are loc împerecherea cromozomilor omologi pe axul longitudinal în procesul sinapsei.
Perechile de cromozomi omologi formează bivalenţii descoperiţi de T. H. Montgomery (1901) şi
W.S. Sutton (1902). În zigoten are loc începutul sinapsei, care degradează în diploten.
Sinaptonul are o mărime de 120-240 nm, iar la suprafaţă este înconjurat de fibre radiare care
contactează cu membrana nucleară. Funcţia sinaptonului este de a menţine cromozomii
conjugaţi şi de a asigura formarea chiasmelor (punctul de contact dintre cromozomii omologi) şi
a crossing-overului.

4
 a) profaza I

b) metafaza I

c) anafaza I

d) telofaza I

Fig. 2.1. Meioza. Diviziunea reducţională

În zigoten se sintetizează o mică cantitate de ADN (0,3% z-ADN).

În pachiten are loc condensarea şi spiralizarea cromozomilor în procesul sinapsei. Cei doi
cromozomi omologi formează o figură tetracromatidică, numită tetradă. Între cromatidele
omoloage nesurori se evidenţiază punctele de contact (chiasmele), considerate drept expresie
citologică a crossing-overului.
Crossing-overul reprezintă schimbul de segmente dintre cromatidele nefiice ale cromozomilor
omologi.
În diploten are loc clivajul cromozomilor pe toată lungimea lor şi respingerea cromatidelor
cromozomilor omologi. Acest proces începe în regiunea centromerului. Cromozomii omologi
(formaţi din 4 cromatide – 4 c) mai sunt uniţi prin chiasme. Prezenţa chiasmelor este dovada
crossing-overul. Spre sfârşitul diplotenului, sinaptonul se descompune, iar nucleolii se reduc în
dimensiuni.
În diachineză îngroşarea cromozomilor este maximă. Cromozomii sunt uniţi doar prin câteva
chiasme. Spre sfârşitul diachinezii, nucleolii şi membrana nucleară dispar, începe fusul de
diviziune.

5
 Metafaza I
Se caracterizează prin dispariţia membranei nucleare şi formarea fusului de diviziune.
Cromozomii bivalenţi se îndreaptă spre ecuatorul celulei formând placa metafazică. Cromozomii
din perechi au o poziţie simetrică: unul este orientat spre un pol, iar altul spre celălalt pol. Fibrele
fusului de diviziune se fixează de cromozomii din bivalent. Între cei doi centromeri ai bivalentului
are loc o respingere activă ceea ce duce la îndepărtarea cromozomilor omologi.
Anafaza I
Se caracterizează prin deplasarea spre polii celulei a câte un cromozom (din două cromatide)
din fiecare bivalent. Cromatidele cromozomului se deplasează perechi, deoarece nu s-a produs
diviziunea centromerului. În rezultat, la polii celulei are loc reducerea numărului de cromozomi
de la 2n la n (de la 4c la 2c).
Telofaza I
Se caracterizează prin formarea a două nuclee haploide (n), iar fiecare cromozom conţine două
cromatide (2c). Nucleele îşi restabilesc structura, apare membrana nucleară, urmează
citochineza. În rezultat, se obţine o diadă (două celule-fiice).
După telofaza I urmează interfaza (interchineza), dar ea nu este obligatorie (la unele organisme
poate să lipsească chiar şi telofaza I, anafaza I fiind urmată de a doua diviziune meiotică).
După interchineză (în care numărul de cromozomi nu se schimbă) urmează a doua diviziune
meiotică – diviziunea ecuaţională sau homotipică.

Diviziunea ecuaţională

Se aseamănă cu cea mitotică, însă se divid două celule haploide (fiecare cromozom constă din
două cromatide – 2c), care formează 4 celule haploide, cromozomii fiind alcătuiţi dintr-o
cromatidă – 1c.
Această diviziune se derulează, de asemenea, în 4 faze: profaza II, metafaza II, anafaza II,
telofaza II.
Profaza II
Are loc condensarea cromozomilor, degradarea nucleolilor şi a membranei nucleare. Începe
fusul de diviziune. Această fază lipseşte la organismele care nu au trecut prin telofaza I şi prin
interchineză.
Metafaza II
Se termină formarea fusului de diviziune. Cromozomii se aranjează la ecuator, formând placa
metafazică. Ei sunt fixaţi de fibrele fusului de diviziune în regiunea centromerului.
Anafaza II
Cromatidele-surori ale fiecărui cromozom se despart şi se îndreaptă spre polii celulei.
Telofaza II
Cromozomii, ajunşi la cei doi poli, se despiralizează. Pe parcursul acestei faze se restabilesc
nucleele, apare membrana celulară şi patru celule haploide (numărul de cromozomi
monocromatidici este de două ori mai mic decât în celula-mamă). Aceste patru celule alcătuiesc
o tetradă şi sunt precursorii gameţilor. La animale ele se numesc spermatide (la masculi) şi
megaspori (la femele).

6
 a) profaza II

b) metafaza II

c) anafaza II

d) telofaza II

Fig. 2.2. Meioza. Diviziunea ecuaţională