PRELEGEREA 1 ISIC

NOŢIUNI PRIVIND ARDERILE ŞI INCENDIILE

1.1 Fenomenul arderii

1.1.1 Arderea

Arderea/combustia (eng. combustion), fizico-chimic, este reacţia rapidă de oxidare a unei

substanţe aflată în starea gazoasă.
Arderea, tehnic (SR EN ISO 13943), este reacţia exotermă a unei substanţe (pe care o
vom numi combustibil) cu un comburant (putând adăuga la definiţie, că este însoţită, în general,
de lumină - care poate fi incandescenţă şi/sau flăcără - şi/sau de fum.
Combustibil (eng. fuel) este, în contextul lucrării de faţă, orice substanţă, material, produs
de construcţii care are proprietatea de combustibilitate (proprietatea de a se aprinde şi arde în
continuare contribuind la creşterea cantităţii de căldură degajată).
Comburant/agent oxidant este, uzual, oxigenul, oxigenul din aer (aflat în proporţie de
21%) sau oxigenul cedat de o altă substanţă prin reacţia de oxidare; pentru ca o substanţă
combustibilă să ardă, s-a constatat că este suficient ca mediul ambiant să conţină 14÷18%
oxigen.
Se cunosc şi substanţe care ard fără prezenţa oxigenului din aer, cum ar fi: acetilena
comprimată, clorura de azot, precum şi alte substanţe compuse; aceste substanţe, în anumite
condiţii, pot exploda cu degajare de căldură şi apariţie de flăcări.
Din punctul de vedere fizic, arderea determină, în timp scurt, creşterea temperaturii
mediului înconjurător la valori peste 10000C.
Procesul de ardere, pentru a avea loc, trebuie să îndeplinească condiţia prezenţei
concomitente, în acelaşi spaţiu:
- a combustibilului;
- a comburantului (uzual, oxigenului);
- a sursei de aprindere (care să transfere, din exteriorul sistemului, suficientă căldură
pentru atingerea temperaturii de aprindere în vederea iniţierii arderii, energia aprinderii).
Cei trei factori enumeraţi mai sus definesc aşa-numitul triunghi al focului (figura 1.1).

Figura 1.1 Triunghiul focului

(www.isover.ro)

7
 Cercetări mai recente fac discuţii despre aşa-numitul tetraedru al focului, considerând că,
pentru explicarea proceselor arderii, mai trebuie avută în vedere desfăşurarea reacţiilor chimice
în lanţ.
Fenomenul de ardere implică desfăşurarea unor procese de transfer de căldură şi de masă
(care pregătesc amestecul format din combustibil şi oxigen) pentru atingerea temperaturii ce face
posibilă o dezvoltare suficient de rapidă a reacţiei de oxidare cu degajare de căldură.
Fenomenul de ardere, în concepţia actuală, are la bază teoria reacţiilor în lanţ (eng. chain
reaction). Această teorie presupune formarea, în timpul reacţiei de oxidare, a radicalilor liberi,
care în urma reacţiei cu alte molecule formează noi radicali liberi ce reacţionează la rândul lor cu
molecule neutre. Aceste reacţii sunt denumite reacţii secundare de continuare a lanţului. În acest
mod apare un lanţ de reacţii ce se repetă, în timpul cărora produsele finale se formează printr-o
serie de faze intermediare care iniţiază începutul unui nou lanţ ce constituie centrul activ al
reacţiei. Reacţia, susţinută de centrii activi, încetează când lanţul se întrerupe ca urmare a
ciocnirii atomilor sau radicalilor cu molecule inerte (cazul halonilor) sau cu suprafeţe care absorb
energia acestora (cazul pulberilor stingătoare).
În cazul incendiilor în clădiri, mulţi produşi combustibili au o structură chimică care
conţine carbon, hidrogen şi oxigen; unul poate fi propanul (C 3H8), care prin ardere completă
produce dioxid de carbon (CO2) şi vapori de apă (H2O), ca în ecuaţia stoechiometrică din relaţia
1.1 [11], [12].

C3H8 + 5O2 → 3CO2 + 4H2O (1.1)

Mărimile fizice ce caracterizată arderea sunt:

- temperatura de ardere, temperatura minimă de la care un combustibil arde până la
epuizare (temperatura teoretică de ardere corespunde unei arderi fără pierderi de căldură în
exterior şi este mai mare decât temperatura reală de ardere); pe timpul unui incendiu aceasta
este direct influenţată de caracteristica calorifică a materialului combustibil care arde, de
cantitatea de căldură rămasă în spaţiul incendiat, precum şi de modul cum se produce arderea;
- viteza de ardere, cantitatea de combustibil consumat prin ardere în unitatea de timp
(tabelul 1.1); aceasta este dependentă de tipul materialului combustibil şi mărimea suprafeţei
ocupate, de posibilităţile de ventilare, de temperatura dezvoltată în timpul arderii, de presiunea
aerului etc.; aceasta poate fi măsurată în:
- cazul gazelor: m/s sau cm/s sau m3/zi şi poate fi considerată că variază liniar cu timpul;
- cazul lichidelor: grosimea stratului de lichid care arde în unitatea de timp şi poate fi considerată
că variază liniar cu timpul;
- cazul solidelor: masa materialului combustibil ars pe unitatea de suprafaţă a arderii în unitatea
de timp ;
- intensitatea de ardere, cantitatea de căldură (energie) degajată în timpul arderii,
exprimată în J (Jouli); raportarea cantităţii căldurii la cantitatea unitară de combustibil ce o
produce (1 kg în cazul substanţelor lichide şi solide sau 1 m3N, N indicând condiţii normale, în
cazul substanţelor gazoase) defineşte căldura de ardere/puterea calorifică, Q, exprimată în J/kg
sau J/m3N.
- limitele de ardere:
- limita inferioară, dată de concentraţia minimă a gazelor combustibile în aer sub
care amestecul nu poate să ardă, fiind prea sărac în molecule reactante (energia rezultată
din arderea unei particule se dispersează înainte de a putea activa o altă particulă de
substanţă combustibilă pentru propagarea arderii);
- limita superioară, dată de concentraţia maximă a gazelor combustibile în aer
peste care amestecul nu poate să ardă din cauza lipsei oxigenului necesar (oxigenul
disponibil se consumă în cursul arderii unei particule, nemaifiind suficient pentru
întreţinerea arderii particulei celei mai apropiate);

8
 - intervalul de ardere (cuprins între limita inferioară şi superioară) este cel în care arderea
se poate produce, dimensiunea acestuia putând fi influenţată de creşterea temperaturii (mărirea
intervalului) sau de adăugarea unor gaze inerte sau vapori incombustibili (micşorarea
intervalului).

Tabelul 1.1 Viteza de ardere pentru produse combustibile uzuale

Nr. Viteza de ardere dată prin
Substanţa combustibilă masa consumată lungimea consumată
(kg/m2.min) (mm/min)
1 Lemn (grinzi, mobilă în încăpere) 0,65÷0,90 -
2 Lemn tăiat în stive, în aer liber 0,70 -
3 Cherestea în stive pe teren descoperit 0,67 -
4 Bumbac afânat 0,24 -
5 Cărţi pe rafturi din lemn 0,33 -
6 Hârtie afânată 0,48 -
7 Fibră artificială scurtă afânată 0,40 -
8 Textolit 0,40 -
9 Cauciuc natural 0,80 -
10 Cauciuc sintetic 0,53 -
11 Articole tehnice din cauciuc 0,67 -
12 Film pe bază de celuloid 70,0 -
13 Polistiren 0,86 -
14 Sticlă organică 0,86 -
15 Fenoplaste 0,36 -
16 Sodiu metalic 0,70÷0,90 -
17 Acetonă 2,83 3,30
18 Benzen 2,30 3,15
19 Benzină 2,70÷3,20 3,80÷4,50
20 Alcool butilic 0,81 1,10
21 Eter dietilic 3,60 5,00
22 Izopentan 6,30 10,00
23 Petrol (ţiţei) 1,70 1,60
24 Petrol lampant 2,90 3,60
25 Păcură 2,10 2,20
26 Sulfură de carbon 2,20 2,70
27 Toluen 2,30 2,70
28 Alcool etilic 1,60÷2,00 2,00÷2,50

Flacăra (eng. flame) poate fi definită ca propagarea rapidă, autosusţinută, cu viteză

subsonică a arderii în mediu gazos cu emisie de lumină (SR EN ISO 13943) sau ca amestecul
aerului cu un gaz combustibil în reacţie care emite radiaţii electromagnetice, deseori în spectrul
vizibil (lumina); flacăra poate fi:
- de difuzie, în care combustibilul (carburantul) şi oxigenul (comburantul) nu sunt
amestecate înainte de a fi aprinse (flacăra unei lumânări, figura 1.2);
- de preamestec, în care combustibilul şi comburantul sunt deja amestecate înainte de a
ajunge în zona unde sunt aprinse (flacăra unei lampei de benzină, figura 1.2).
Caracteristicile flăcărilor sunt:
- emisia luminii: 1÷5 µm în cazul hidrocarburilor;
- temperatura: dependentă de caracteriticile produselor care ard (concentraţie etc.),
tabelul 1.2;

9
 - culoarea: galbenă sau portocalie în cazul materialelor organice, albastră în cazul
alcoolilor, gălbuie şi, eventual, cu tendinţă spre albastru în cazul gazului natural, galbenă,
asociată cu mult fum, în cazul hidrocarburilor lichide, albastră în cazul monoxidului de carbon
etc.;
- radianţa: 1,5 Hz, în cazul incendiilor cu suprafaţă mare de ardere până la 15 Hz, nivelul
radiaţiei variind în jurul unei valori medii.

Figura 1.2 Tipuri de flăcări

La flacără se disting: o zonă centrală care conţine produşi nearşi încă şi care este mai
rece, o zonă intermediară, precum şi o zonă periferică unde combustia este completă şi
temperatura este cea mai mare (figura 1.2)
Produsele de ardere sunt:
- gazele de ardere, care sunt purtătoarele căldurii (eng. heat) şi a căror cantitate poate fi
stabilită prin calcul după compoziţia combustibilului;
- resturile minerale sau cenuşa (eng. ash), în cazul substanţelor solide;
- fumul (eng. smoke) şi oxidul de carbon (ca produs intermediar care prezintă un pericol
deosebit, care poate provoca intoxicaţii şi asfixieri), în cazul arderilor incomplete; în acest
context intoducem şi funinginea (eng. soot).
Fumul este amestecul vizibil de lichide sub forma picăturilor foarte fine şi/sau
particulelor solide aflate în suspensie; funcţie de compoziţia chimică a produselor care ard, poate
prezenta culoare, miros şi gust specific, tabelul 1.3.

10
Tabelul 1.2 Temperatura flăcării pentru combustibili uzuali [9]
Nr. Produsul combustibil Temperatura
0
crt. C
1 acetilena 2325
2 amoniacul 1700
3 Gaz în amestec cu aerul heptanul 2290
4 hidrogenul 2400
5 metanul 2210
6 oxidul de carbon 2400
7 propanul 1930
8 bumbacul 305
9 hârtia 510
10 sodiul metalic 900
11 lemnul răşinoaselor stivuit în aer liber 1200
12 Solid huila 1200
13 cauciucul natural 1100
14 polistirenul 1350
15 magneziul 2000

Tabelul 1.3 Caracteristicile fumului pentru combustibili uzuali [9]

Nr. Produsul combustibil Caracteristicile
crt. Culoarea Mirosul Gustul
1 Bumbac brun-închis specific acrişor
2 Cauciuc negru-brun sulfuros acid
3 Celuloid cenuşiu închis specific acid
4 Combinaţii de azot galben brun iritant acid
5 Fosfor alb dens ca de usturoi fără
6 Hârtie, paie, fân galben alb specific acrişor
7 Lemn gri cenuşiu de răşină acrişor
8 Magneziu alb fără metalic
9 Potasiu metalic alb dens fără alcalin
10 Polistiren negru închis hidrocarburi fără
11 Policlorură de vinil cenuşiu închis acid clorhidric fără
12 Produse petroliere negru uleios acrişor
12 Sulf alb negru specific acid

Clasificarea arderilor se poate face:

- după condiţiile de desfăşurare a reacţiilor de oxidare:
- arderea completă, cazul arderii în întregime a combustibilului, existând cantitatea
suficientă de oxigen pentru procesul de oxidare (ca produşi de ardere rezultând bioxid de
carbon, vapori de apă, bioxid de sulf etc.);
- arderea incompletă, cazul arderii parţiale a combustibilului, neexistând la
dispoziţie cantitatea suficientă de oxigen pentru procesul de oxidare (ca produşi de ardere
rezultând oxid de carbon, alcool, vapori de apă şi compuşi organici complecşi);
- după percepţia fenomenului:
- arderea cu flacără, cazul arderii combustibilului în faza gazoasă cu emisie de
lumină; arderea cel mai des întâlnită;
- arderea cu incandescenţă, cazul arderii combustibilului cu emisie vizibilă de
lumină la suprafaţa acestuia (arderea cărbunilor); temperatura suprafeţei depăşeşte 5000C;

11
 - arderea mocnită, cazul arderii combustibilului fără emisie vizibilă de lumină
(pusă în evidenţă de creşterea temperaturii mediului ambiant şi apariţia fumului); este o
ardere autosusţinută prin căldura reacţiilor interne;
- după viteza de propagare a flăcării (sau viteza reacţiilor de oxidare):
- arderea lentă, cazul ruginirii fierului, putrezirii lemnului, respiraţiei fiinţelor etc.,
când se constată o creştere a temperaturii fără atingerea valorii care să conducă la emisia
de lumină;
- arderea uniformă/normală, la care propagarea se face cu viteze de ordinul cm/s;
- arderea neuniformă, unde se încadrează deflagraţia cu viteza de ordinul cm/s
(viteză subsonică), explozia cu viteza 10÷100 m/s, detonaţia (arderea rapidă) cu viteza
1000÷4000 m/s (viteză supersonică).

1.1.2 Aprinderea

Aprinderea (termică) este procesul de iniţiere a arderii unui amestec combustibil cu

flacără susţinută, ca urmare a accelerării reacţiei de oxidare.
Aprinderea se produce numai la aducerea combustibilului în faza gazoasă (figura 1.3), cu
atât mai uşor cu cât emanarea de vapori şi gaze începe la o temperatură mai mică (funcţie de
starea de agregare a substanţei combustibile: gazoasă, lichidă sau solidă).

Figura 1.3 Schema generală de producere a aprinderii sau de iniţiere a arderii

Aprinderea unui amestec combustibil are loc când viteza de generare a căldurii, prin
reacţii chimice, depăşeşte viteza de pierdere a căldurii (pentru sistemele reale, neadiabatice).
Căldura necesară aprinderii amestecului combustibil poate fi asigurată:
- de un flux de căldură exterior, cazul aprinderii normale şi definim temperatura de
aprindere;
- de o sursă exterioară de căldură (flacără, scânteie etc.), cazul aprinderii pilot şi definim
temperatura de aprindere;
- prin generarea internă de căldură, cazul aprinderii spontane/autoaprinderii şi definim
temperatura de aprindere spontană/de autoaprindere.
Temperatura de aprindere şi temperatura de aprindere spontană nu sunt constante fizice;
acestea sunt mărimi complexe, valorile acestora depinzând de condiţiile în care se produce

12
procesul de încălzire (compoziţie, temperatură, presiune, sursă de aprindere etc.) şi metoda de
determinare aplicată.
Condiţiile necesare producerii aprinderii sunt:
- concentraţia amestecului combustibil (gaz şi/sau vapori de lichid şi/sau praf/solid
combustibil cu aerul) să fie în interiorul limitelor de ardere;
- energia generată sub formă de căldură (extern sau intern) să poată menţine temperatura
amestecului peste temperatura de aprindere a acestuia.
Inflamabilitatea este caracteristica unui material combustibil aflat în faza gazoasă de a se
aprinde cu emisie de lumină.
Aprinderea substanţelor combustibile gazoase este procesul de iniţiere a arderii cu
flacără într-un anumit punct, prin aducerea acestora la temperatura de aprindere, după care,
îndepărtând sursa de aprindere, combustia continuă (figura 1.3); este caracterizată de următoarele
mărimi fizice:
- temperatura de aprindere, temperatura minimă până la care trebuie încălzită o substanţă
gazoasă combustibilă, aflată în prezenţa aerului sau oxigenului, pentru a iniţia arderea şi arde în
continuare şi după îndepărtarea sursei de aprindere;
- temperatura de aprindere spontană/de autoaprindere, temperatura minimă până la care
trebuie să se încălzească o substanţă gazoasă combustibilă, aflată în prezenţa aerului sau
oxigenului, pentru a iniţia arderea şi arde în continuare şi fără a veni în contact direct cu o sursă
de aprindere (tabelul 1.4);

Tabelul 1.4 Temperatura de autoaprindere pentru gaze combustibile uzuale [8]

Nr. Substanţa Temperatura Nr. Substanţa Temperatura
crt. ( 0C) crt. ( 0C)
1 Acetilenă 305 7 Hidrogen 575
2 Acetonă 560 8 Metan 633
3 Alcool etilic 392 9 Propan 481
4 Amoniac 651 10 Sulfură de carbon 100
5 Eter etilic 192 11 Terebentină 240
6 Heptan 233 12 Toluen 552

- energia de aprindere: este mărimea minimă a energiei unei scântei electrice sau
mecanice, suficientă pentru aprinderea unui amestec de gaz-aer la o anumită concentraţie; este
funcţie de parametrii amestecului gazos (compoziţie, presiune, temperatură etc.) şi dispozitivul
determinării (tabelul 1.5);

Tabelul 1.5 Energia de aprindere, minimă, pentru gaze combustibile uzuale [8]
Nr. Substanţa Energia minimă Nr Substanţa Energia minimă
crt. (MJ) crt. (MJ)
1 Acetilenă 0,02 9 Hidrogen 0,01
2 Acetonă 1,10 10 Metan 0,26
3 Alcool etilic 0,14 11 Metanol 0,14
4 n-Butan 0,26 12 Metilacetonă 0,28
5 Benzen 0,22 13 n-Pentan 0,22
6 Ciclohexan 0,24 14 Propan 0,25
7 Eter dietilic 0,19 15 Propilenă 0,17
8 Etilenă 0,10 16 Sulfură de carbon 0,009

- limitele de ardere pentru gazele combustibile (arderea gazelor combustibile se produce

dacă concentraţia acestora în aer se află între limitele de ardere).
Unele substanţe gazoase sunt combustibile la temperatura normală, precum hidrogenul,
oxidul de carbon, hidrocarburile cu mai mult de 4 atomi de carbon (butanul, propanul etc.), ca şi

13
câteva amestecuri gazoase complexe (gazul natural - al cărui principal constituent este metanul,
gazul de sondă, gazul de fermentaţie etc.).
Amestecurile gazoase combustibile pot fi aprinse de o scânteie electrică sau mecanică, de
o suprafaţă caldă în contact dar şi prin încălzire adiabatică.
Vaporizarea este procesul trecerii unui lichid în stare de vapori, prin evaporare sau
fierbere; evaporarea se produce numai la suprafaţa lichidului şi la orice temperatură şi este cu atât mai
intensă cu cât aria suprafeţei lichidului este mai mare, temperatura mai mare şi vaporii emanaţi de
lichid îndepărtaţi mai repede.
Aprinderea substanţelor combustibile lichide este procesul de iniţiere a arderii prin
degajarea vaporilor şi aprinderea acestora (figura 1.3); este caracterizată de următoarele mărimi
fizice:
- temperatura de inflamabilitate (flash-point), temperatura minimă, în condiţii de
presiune atmosferică normală, la care vaporii degajaţi de un lichid combustibil formează cu aerul
(deasupra suprafeţei acestuia) un amestec de o anumită concentraţie ce se aprinde la contactul cu
o sursă de aprindere (la această temperatură un lichid combustibil nu arde), tabelul 1.6;
temperatura de inflamabilitate constituie un parametru de bază care poate fi folosit pentru
indicarea, cu aproximaţie, a temperaturii la care un lichid combustibil prezintă pericol la
incendiu (poate fi utilizată ca temperatură pentru siguranţa tehnică la proiectarea clădirilor
destinate depozitării lichidelor combustibile);
- temperatura de aprindere, temperatura minimă la care un lichid combustibil, după ce s-
au aprins vaporii, arde în continuare (prin evaporare continuă), tabelul 1.6;

Tabelul 1.6 Temperatura de inflamabilitate şi aprindere pentru lichide combustibile uzuale [8]
Nr. Substanţa Temperatura de inflamabilitate Temperatura de aprindere
crt. ( 0C) ( 0C)
1 Acetaldehidă -27 140
2 Acetilenă -18 335
3 Acid acetic 40 485
4 Alcool etilic 12 425
5 Alcool metilic 11 455
6 Benzen -11 555
7 Benzină auto -42 232
8 Clorbenzen 28 590
9 Clorură de metan -14 625
10 Dicloretilenă 48 460
11 Eter etilic -40 170
12 Etilenglicol 111 416
13 Păcură 50÷100 260÷420
14 Petrol lampant 30÷40 220÷250
15 Propilenă -107 455
16 Stiren 32 490
17 Sulfură de carbon -30 102
18 Terebentină 35 255
19 Toluen 6 480
20 Ţiţei -35÷35 380÷531
21 Ulei de in 205 340
22 Ulei de maşină 181 355
23 Ulei de transformator 147 300
24 Xilen 25 144
Notă.
1. În afară de lichide se mai inflamează şi vaporii unor substanţe solide (camfor, naftalină, fosfor), aceste substanţe
volatilizându-se la temperatura normală.

14
 - temperatura de aprindere spontană/de autoaprindere, temperatura până la care trebuie
încălzit un lichid combustibil, în prezenţa aerului sau oxigenului şi fără a veni în contact direct
cu o sursă de aprindere, ca, după ce s-au aprins vaporii, să ardă în continuare;
- limitele de ardere pentru vapori;
- densitatea vaporilor.
Viteza de ardere a lichidelor combustibile este funcţie de suprafaţa liberă a acestora în
stare liniştită (esenţial), viteza de evaporare (care depinde de presiunea vaporilor, viteza de
reînnoire a atmosferei deasupra suprafeţei libere a lichidului, respectiv curenţii de aer) şi
cantitatea de căldură transmisă de la flăcări.
Piroliza este procesul descompunerii chimice ireversibile a unui material prin creşterea temperaturii şi
în lipsa reacţiei cu oxigenul.
Aprinderea substanţelor combustibile solide:
- care ard cu flacără (în stare gazoasă), este procesul iniţierii arderii prin transformarea în
vapori, fără descompunere sau prin sublimare, (cazul camforului) sau prin topirea urmată de
vaporizarea şi aprinderea acestora (cazul parafinei), figura 1.3;
- care ard mocnit (în stare solidă fără flacără), este procesul iniţierii arderii prin creşterea,
la început lentă, a căldurii degajate (abia perceptibilă) şi, în continuare, proporţional cu
temperatura (depinzând de numeroşi factori ce ţin de material şi mediul ambiant: starea
suprafeţei, forma şi granulometria materialelor, prezenţa corpurilor străine, realizarea ventilaţiei
etc.), figura 1.3;
- care ard mixt (în stare solidă cu flacără), este procesul iniţierii arderii prin
descompunerea chimică a substanţei sub acţiunea căldurii (piroliză), cu degajarea amestecurilor
de gaze şi aerosoli (incluzând şi particule suspendate, efluenţii arderii) şi aprinderea acestora,
figura 1.3.
Aprinderea substanţelor combustibile solide este caracterizată de următoarele mărimi
fizice:
- temperatura de aprindere, temperatura minimă de suprafaţă la care debitul volatilelor
este suficient pentru asigurarea unei flăcări susţinute, tabelul 1.7;
- inerţia termică ce caracterizează aprinzibilitatea substanţelor solide, definită prin
produsul dintre conductivitatea termică (λ), densitatea masică (ρ) şi căldura specifică (c), tabelul
1.8 (materialele cu inerţie termică mică pot fi aprinse de surse cu energie termică redusă: mucul
ţigării, flacăra chibritului etc.);
- căldura de ardere/puterea calorifică.
Aprinderea spontană/autoaprinderea substanţelor combustibile solide este procesul bazat
pe autoîncălzirea substanţei combustibile solide în masă; poate fi:
- chimică, produsă în masa substanţelor ce au capacitate intensă de combinare cu
oxigenul din aer (substanţele pirofore, precum fosforul, metalele alcaline etc.), cu apa (carbura
de calciu, metalele alcaline etc.) sau alte substanţe (oxidanţii şi peroxizii, precum cloratul de
potasiu în contact cu acidul oxalic, acidul azotic şi sulfuric în contact cu materiale celulozice
etc.);
- fizico-chimică, stimulată de factori fizici şi procese chimice, precum suprafaţa specifică,
gradul de aerare, izolarea termică faţă de mediul exterior, prezenţa impurităţilor etc. (cărbunele,
bumbacul, azotatul de amoniu, lacurile din ulei, seminţele şi turtele din floarea soarelui);
- biologică, stimulată de acţiunea microorganismelor care în urma propriilor procese
fiziologice generează substanţe chimice ce conduc la reacţii chimice capabile să producă
cantitatea de căldură necesară iniţierii procesului de ardere (produse vegetale , precum furaje,
borhot, rumeguş din lemn, tutun, tăiţei din sfeclă etc. sau animale, precum lână, păr etc.).
Temperatura de autoaprindere în cazul solidelor are un rol foarte important în propagarea
incendiului; creşterea nivelului termic, de exemplu prin radiaţie, determină aprinderea solidului
respectiv la atingerea temperaturii de autoaprindere şi apariţia de focare de incendiu.

15
 Fenomenul autoaprinderii poate genera incendii instantanee sau mocnite (în stare
ascunsă), apariţia şi dezvoltarea acestora fiind favorizată de factori aleatori (umiditatea, aerarea,
prezenţa impurităţilor, gradul concasării etc.).

Tabelul 1.7 Temperatura de aprindere pentru solide combustibile uzuale

Nr. Substanţa Temperatura Nr. Substanţa Temperatura
crt. ( 0C) crt. ( 0C)
1 Asfalt 400 27 Mangal 180
2 Brad 225 28 Molid 282
3 Bumbac cârpe 320 29 Mătase fibre 279
4 Bumbac fibre 200÷220 30 Mătase artificială 472
5 Bumbac ţesături 255 31 Naftalină 79
6 Carpen 250 32 Paie 200÷220
7 Carton 300÷360 33 Pene 500
8 Cauciuc natural sintetic 250÷450 34 Piele moale 400÷450
9 Celuloid 125÷190 35 Pin 280
10 Cânepă 215 36 Pirită praf 401
11 Celuloză 160÷170 37 Plută plăci 260
12 Coşuri nuiele 380 38 Poliamide fibre 420
13 Fag 295 39 Poliamide praf 535
14 Făină din lemn 430 40 Polietilenă 341
15 Făină din plută 210 41 Policlorură de vinil 900
16 Fân 205÷210 42 Polimetacrilat 450
17 Fosfor alb 45 43 Porumb boabe 250
18 Fosfor roşu 240 44 Polistiren 340÷345
19 Funingine 900 45 Poliuretan spumă 310
20 Grăsimi animale 340÷450 46 Rumeguş fag 396
21 Hamei 250÷300 47 Rumeguş molid 445
22 Hârtie scris 363 48 Stejar 340
23 Hârtie ziar 185÷230 49 Tutun 175
24 In 232 50 Tutun frunze 393
25 In fibre 345 51 Vată 320
26 Iută 254 52 Zahăr praf 377÷410

Tabelul 1.8 Inerţia termică pentru solide combustibile uzuale

Nr. Substanţa Conductivitatea Densitatea Căldura Inerţia
crt. termică masică specifică termică
0
(W/m C) (kg/m3) (kJ/kg 0C) (W/m 0C)
1 Beton 1,600 2400 0,750 2880
2 Cărămidă 0,800 2600 0,800 1660
3 Lemn masiv 0,360 800 2,386 680
4 Hârtie 0,140 790 1,340 150
5 Lână 0,038 200 1,884 9
6 Bumbac 0,058 81 1,298 6

1.2 Incendiul fenomen în construcţii

1.2.1 Procesul şi evoluţia incendiului în spaţii închise

Standarde privitoare la terminologia din domeniu (SR EN ISO 13943) fac diferenţa între
noţiunile foc şi incendiu, astfel:

16
 - focul este ardere autoîntreţinută, organizată, cu producere de efecte utile şi a cărei
propagare, în timp şi spaţiu, este limitată (ardere controlată);
- incendiul este ardere autoîntreţinută, neorganizată, cu producere de efecte dăunătoare şi
a cărei propagare, în timp şi spaţiu, este nelimitată dacă nu se intervine (ardere necontrolată).
Incendiul, cu conotaţie juridică, este arderea scăpată de sub control, iniţiată de o cauză
bine precizată (voită sau nu) care produce pierderi de vieţi şi/sau de bunuri materiale şi necesită,
în vederea întreruperii, o acţiune pentru stingere.
Incendiul este un fenomen complex bazat în apariţia şi evoluţia sa pe procesele de ardere
(incluzând formarea flăcărilor), pe schimbul de căldură şi gaze cu mediul adiacent, precum şi pe
transformările din materialele elementelor de construcţii.
Incendiul (fenomen fizic şi chimic complex) este puternic influenţat de mediu.
Interacţiunile dintre flacără, combustibil şi mediu pot fi puternic neliniare şi estimarea cantitativă
a proceselor implicate este adesea dificilă; incendiile pot fi: incendii în spaţii închise sau incendii
în spaţii deschise.
Procesul de ardere specific incendiilor produse în clădiri (cazul incendiilor în spaţii
închise) implică apariţia fluxurilor de căldură şi de masă între combustibil şi mediu (figura 1.4).

Figura 1.4 Schema fluxurilor de căldură şi de masă în spaţiile închise incendiate

(după Bjorn Karlsson, James G. Quintiere, 2000)

Fazele incendiului produs într-un spaţiu închis şi asupra căruia nu se intervine, aşa cum
rezultă din analiza evoluţiei lui, sunt cinci (figura 1.5).
Faza 1, apariţia focarului iniţial al arderii, este faza în care, datorită unor împrejurări
favorizante, sunt puse în contact unul dintre materialele combustibile cu sursa de aprindere a
cărei energie, transferată în timpul perioadei de contact, duce la iniţierea incendiului;
caracteristice sunt temperatura şi energia aprinderii.
Modelarea fizică a focului pentru această fază este efectuată, acoperitor, prin aprinderea
unui produs, orientat vertical, de la o flacără mică (vezi scenariul de referinţă pentru testarea
reacţiei la foc a produselor pentru construcţii, SR EN ISO 11925-1).
Faza 2, arderea lentă, este faza în care arderea este limitată strict la materialele
combustibile care constituie focarul iniţial (statistic, peste trei sortimente), termodegradându-le
profund, fără distrugerea lor totală.
Cu o durată variabilă ca timp (absentă în numeroase cazuri), poate fi de ordinul
minutelor, orelor şi, în unele situaţii, zilelor şi săptămânilor (cazul arderilor mocnite); durata
acestei faze depinde de natura, cantitatea şi modul de distribuire a materialelor combustibile în
incintă, precum şi de dimensiunile, amplasarea surselor de aprindere şi cantitatea de căldură

17
transmisă de acestea (cu cât materialul combustibil se aprinde mai uşor, cu atât căldura degajată
este mai mare şi propagarea are loc mai rapid).

a. b.
Figura 1.5 Evoluţia incendiului produs în spaţiu închis şi asupra căruia nu se intervine

În această fază, radiaţia este neglijabilă iar temperatura creşte relativ lent, fără a atinge
valori importante şi fără a modifica esenţial temperatura mediului din încăpere. Din
descompunerea materialelor rezultă gaze care se acumulează în atmosfera înconjurătoare şi
formează cu aerul un amestec combustibil, precum şi gudroane care vor contribui la propagarea
incendiului. Caracteristice fazei sunt flacăra ascendentă (cu înălţimea şi temperatura ei) şi
debitul de căldură degajat de flacără (similar incendiului în aer liber fără vânt). Modelele
matematice elaborate pentru această fază urmăresc să determine evoluţia înălţimii şi
temperaturii flăcării funcţie de timp (ISO 16734÷16736) în vederea amplasării optime a
sistemelor pentru detectarea şi stingerea incendiului.
După stabilizarea arderii, incendiul poate evolua pe una din următoarele căi:
- calea 2.1, rămânerea ca incendiu local, dacă materialul combustibil este izolat;
- calea 2.2, autostingerea sau arderea cu viteză mică, dacă ventilarea spaţiului este
insuficientă;
- calea 2.3, arderea activă/dezvoltarea incendiului (faza 3).
Faza 3, arderea activă sau dezvoltarea incendiului, este faza în care arderea se propagă la
toate obiectele combustibile învecinate cu focarul, având aerul necesar arderii în cantitate
suficientă.
Din cauza variaţiei densităţii şi formării curenţilor de convecţie, gazele calde, mai uşoare,
se acumulează sub tavan şi ies din incintă pe la partea superioară a deschiderilor, fiind înlocuite
de un curent de aer rece care pătrunde pe la partea inferioară; caracteristice sunt temperatura
(care, în diferite puncte ale incintei, este mult diferită, suferind importante şi rapide fluctuaţii) şi
radiaţia (care devine principalul factor al transferului de căldură, ca urmare a formării stratului
gazelor fierbinţi şi fumului acumulat sub tavan şi care propagă incendiul şi în zone mai
îndepărtate de foc prin încălzirea materialelor până la temperatura de aprindere), natura şi
finisajul pereţilor având un rol esenţial dat de aportul suplimentar, însemnat, al radiaţiei termice
(radiaţia reciprocă între pereţi).
Modelarea fizică a focului este efectuată, pentru această fază, acoperitor, prin arderea
unui singur produs amplasat în colţul camerei (vezi scenariul de referinţă pentru testarea reacţiei
la foc a produselor de construcţii, metoda SBI, SR EN ISO 13823).

18
 Modelarea matematică a focului, pentru această fază, urmăreşte determinarea evoluţiei
debitului de căldură degajat, Q, la timpul t de la începerea incendiului şi la timpul
corespunzător stării staţionare a incendiului (important pentru evaluarea stabilităţii la foc a
elementelor structurale).
Din această fază, incendiul poate evolua pe una din următoarele căi:
- calea 3.1, producerea fenomenului flashover (termen intraductibil în limba română dar
acceptat în literatura de specialitate europeană şi română prin SR EN ISO 13943 şi SR ISO
8421/1), fenomen tranzitoriu de instalare bruscă a arderii la nivelul tuturor suprafeţelor
combustibile din incintă (dacă aerul necesar arderii este în cantitate suficientă); se caracterizează
prin scăderea rapidă a cantităţii de oxigen din aer şi creşterea procentului de oxid de carbon (cu
până la 20%), precum şi prin creşterea rapidă, exponenţială, a temperaturii şi creşterea masivă şi
rapidă a cantităţii de fum generat, în special, de finisajul combustibil al pereţilor (este momentul
cel mai periculos pentru pompierii care asigură intervenţia la incendiu); urmează evoluţia către
faza 4, arderea generalizată;
- calea 3.2, producerea regresiei incendiului, focul putându-se stinge spontan dacă aerul
necesar arderii devine insuficient (în cazul unui spaţiu închis) sau dacă distanţele sunt relativ
mari între masele combustibile (fenomenul conducţiei nemaiputându-se produce);
- calea 3.3, producerea fenomenului backdraft (termen intraductibil), similar celui de
flashover, manifestat în condiţiile existenţei insuficiente a aerului pentru ardere la interiorul
spaţiului, dar alimentat cu aer din exterior (cu un conţinut sporit de oxigen) prin spargerea
accidentală a unui geam şi/sau deschiderea unei uşi şi/sau apariţia crăpăturilor în pereţi; se
caracterizează prin scăderea rapidă a cantităţii de oxigen din aer şi creşterea procentului de oxid
de carbon, precum şi prin creşterea rapidă a temperaturii şi creşterea masivă şi rapidă a cantităţii
de fum.
Faza 4, arderea generalizată sau generalizarea incendiului este faza în care arderea are
loc în întreaga incintă; caracteristic fazei sunt temperatura (care se uniformizează spre valori
maxime, peste 11000C) şi radiaţia (care devine preponderentă).
În cursul acestei faze, structurile care asigură rezistenţa construcţiei sunt cele mai afectate
de incendiu, fisurează şi se dislocă pereţi, se lărgesc deschideri etc., având loc propagarea
incendiului în incintele alăturate şi apoi în întreaga clădire.
Regimul de ardere se stabilizează şi viteza de ardere, m, este condiţionată:
- în cazul incendiului ventilat (de scurtă durată), de suprafaţa materialelor combustibile
(de existenţa aerului în exces raportat la suprafaţa de contact cu combustibilul), caz în care se
calculează cu relaţia 1.2a:

m = Kl ×Ac (1.2a)

- în cazul incendiului neventilat, de dimensiunile deschiderilor (de regimul admisiei

aerului), caz în care se calculează cu relaţia 1.2b (după Kawagoe):

m = 5,5×Av× hv0,5 (1.2b)

unde: m este viteza de ardere, în kg/min.;

kl - constanta depinzând de materialul combustibil şi de viteza de creştere a temperaturii
în incintă;
Ac - suprafaţa de contact materiale combustibile-aer, în m2;
Av - aria deschiderii pentru ventilare, în m2;
hv - înălţimea deschiderii pentru ventilare, în m.
La determinarea performanţei produselor pentru construcţii în condiţiile acestei faze (vezi
Regulamentul privind clasificarea şi încadrarea produselor pentru construcţii cu rol în
securitatea la incendiu) se efectuează testele privind reacţia la foc (metoda determinării
incombustibilităţii, SR EN ISO 1182, şi a căldurii de ardere brute/puterii calorifice superioare,

19
SR EN ISO 1716) şi testele privind rezistenţa la foc (metoda testării în cuptor, SR EN 1363/1, 2,
3).
Faza 5, regresia arderii sau regresia incendiului, este faza în care temperatura şi flăcările
se atenuează mult, din cauza epuizării combustibilului, în final rămânând jarul şi cenuşa;
caracteristice sunt temperatura (care încetează să mai crească, chiar scade) şi reinstalarea
mediului gazos între flăcări şi elementele construcţiei.
Importanţa acestei perioade nu trebuie subestimată din punctul de vedere al măsurilor de
securitate; temperatura scade, dar nu brusc, rămânând mult timp foarte mare, acţiunea ei
distructivă asupra structurii care asigură rezistenţa construcţiei neputând fi neglijată. Uneori,
chiar în această fază, incendiul se poate transmite încăperilor şi/sau clădirilor vecine (obstacolul
reprezentat de pereţi nemairezistând în timp).
Având în vedere fazele descrise, evoluţia unui incendiu într-un spaţiu închis poate fi
reprezentată sub forma unei scheme logice (figura 1.5a) sau unui grafic (figura 1.5b).
Modelul incendiului, stabilit pe baza experimentelor şi măsurării temperaturilor la
incendii reale, devenit clasic, cunoscut ca şi curba standard temperatură-timp ISO 834
(introdusă în 1981 de American Society for Testing and Materials (ASTM) şi ulterior de
International Standards Organisation (ISO), precum şi de Comitetul pentru Standardizare
European (CEN), caracterizează creşterea temperaturii funcţie de timpul producerii arderii
(figura 1.6); expresia matematică a curbei este dată de relaţia 1.3 (acest model standardizat al
incendiului este acceptat pe plan mondial):

T - T0 = 345 × log10(8×t + 1) (1.3)

unde: T0 este temperatura iniţială, în 0C;

T - temperatura la timpul t de la începerea evoluţiei focului standard, în minute.

Figura 1.6 Curba standardizată temperatură-timp, ISO 834,

model de incendiu şi program termic pentru cuptorul de testarea la foc

Documentul normativ SR EN 1991-1-2 paragraful 2.3(3) precizează că, în cazul

structurilor pentru care se specifică cerinţe pentru rezistenţa la foc, se poate considera curba
standard temperatură-timp ISO 834 ca focul de calcul relevant (dacă nu se fac alte precizări).
Curba din figura 1.6 este utilizată ca program termic la cuptorul pentru determinarea
rezistenţei la foc a elementelor de construcţii (pereţi, stâlpi, grinzi, planşee etc.).

20
 Pentru că evoluţia focului, pe timpul unui incendiu, este imprevizibilă (intervenind
numeroşi factori, precum sarcina termică a incendiului, forma şi dimensiunile încăperii, aria şi
poziţia deschiderilor spre exterior, natura şi poziţionarea materialelor combustibile, locul şi
modul de iniţiere a incendiului, dispunerea încăperii în clădire etc.), nu pot exista două incendii
identice; din acest motiv au fost dezvoltate modele diverse menite să aprecieze cât mai corect
realitatea acestuia.
Incendiul convenţional izbucnit în spaţiu deschis evoluează similar cu cel în spaţiu închis,
cu următoarele particularităţi:
- se dezvoltă, de la început, pe întreaga suprafaţă a materialului atins de flăcări;
- mărimea flăcărilor depinde de condiţiile meteorologice şi dinamica curenţilor care
afluiesc către locul incendiului;
- produsele arderii sunt bogate în particule din cărbune.

1.2.2 Dinamica incendiilor în clădiri

Propagarea incendiilor

Propagarea incendiului în spaţii închise (cazul clădirilor) este funcţie de compoziţia

chimică şi viteza de ardere a produsului aprins, de densitatea sarcinii termice, de sursa potenţială
de aprindere, de temperatura mediului ambiant, de curenţii atmosferici existenţi şi/sau care se
formează, de obstacolele întâlnite (pereţi, planşee etc.); aceasta se produce în plan vertical şi
orizontal, un rol hotărâtor avându-l viteza de ardere, alimentarea cu aer, precum şi temperatura
flăcărilor (tabelul 1.9) şi mărimea acestora.
Înălţimea flăcărilor, Hfl, poate fi apreciată utilizând diverse modele pentru foc.

Tabelul 1.9 Temperatura flăcărilor pentru combustibili uzuali

Nr. Provenienţa flăcării Temperatura
(0C)
1 Chibrit 700
2 Lanuri cereale 1400÷1500
3 Benzină 1200
4 Motorină 1100
5 Ţiţei brut 1100
6 Păcură 1000
7 Acetilenă 2500÷3000
8 Amoniac 1700
9 Oxid de carbon 2100
10 Propan 1925
11 Cherestea 1200

Vitezele de propagare a incendiilor produse de combustibili uzuali sunt date în tabelul

1.10.
Propagarea incendiului în clădire, din spaţiul unde s-a iniţiat (încăpere, compartiment de
incendiu) către alte spaţii ale clădirii, se face şi prin:
- transmiterea conductivă a căldurii la interiorul elementelor delimitatoare ale spaţiului
adiacent celui incendiat;
- penetrarea directă a flăcărilor în spaţiul adiacent celui incendiat prin crăparea sau
prăbuşirea elementelor despărţitoare ale construcţiei.
Propagarea incendiului în spaţii deschise (exterioare) se face orizontal (la nivelul
solului, focul propagându-se circular şi, de regulă, relativ încet). Direcţia propagării este
influenţată de configuraţia terenului (spre exemplu, în cazul existenţei denivelărilor, focul se

21
propagă spre partea superioară a pantei), de curenţii de aer creaţi de foc şi vânt (spre exemplu,
vântul poate crea o direcţie de propagare privilegiată şi, în cazul existenţei unui teren denivelat,
poate impune o propagare spre baza pantei), precum şi de reciprocitatea dintre factori.

Tabelul 1.10 Viteza propagării incendiului produsă de materiale/substanţe combustibile

uzuale
Nr. Viteza medie
Materialele, substanţlee sau obiectele combustibile aprinse
(m/min)
1 Lemn rotund în stive 0,35÷0,70
2 Scânduri din lemn (2÷4 cm grosime) în stive:
- la un conţinut de umiditate de 8÷12% 4,00
- la un conţinut de umiditate de 16÷18% 2,30
- la un conţinut de umiditate de 18÷20% 1,60
- la un conţinut de umiditate de 20÷30% 1,20
- la un conţinut de umiditate de 30% 1,00
3 Produse textile în depozite închise la o încărcare de 140 kg/m2 0,33
4 Suluri din hârtie în depozite închise la o încărcare de 140 kg/m2 0,27
5 Cauciuc sintetic în depozite închise la o încărcare de 290 kg/m2 0,40
6 Incendiu la iarbă uscată în condiţii de vânt puternic 400,00÷500,00
7 Acoperişuri la hale pentru ateliere cu suprafaţă mare 1,70÷3,20
8 Produse tehnice din cauciuc în stive aflate în aer liber 1,10
9 Case pentru locuit şi magazine, construcţii din lemn, mobilă etc. 1,00÷1,20
10 Complexe la păduri cu plantaţii mijlocii la viteze ale vântului de 22,00
7÷19 m/s şi umiditate relativă a aerului pe timp de zi de 39%
11 Pădure cu brad-molid şi brazi până la 4,20
12 Pădure cu pini, brazi, tufişuri până la 14,20
13 Pădure cu molid până la 18,00

Deplasarea fumului în interiorul clădirilor

Deplasarea fumului generat de un incendiu la interiorul unei clădiri, pe verticală şi/sau

orizontală, este influenţată de tirajul care se creează, de funcţionarea instalaţiei pentru ventilare
sau condiţionare şi de presiunea curenţilor de aer existenţi.
În zona arderii, fumul se deplasează către partea superioară a încăperii şi, întâlnind un
planşeu, se deplasează pe sub acesta în toate direcţiile, iar în cazul deschiderilor iese în exterior,
pe la partea superioară a acestora.
În restul construcţiei, mişcarea fumului depinde de diferenţa de presiune ce se creează şi
de existenţa posibilităţilor de deplasare a gazelor pe verticală de jos în sus şi de la un nivel la
altul: pe orizontală, începând de la ultimul nivel în jos, fumul se propagă pe la casa scării în
lungul coridoarelor pentru evacuare, la partea superioară a acestora, cu viteza mersului normal,
sau de la o încăpere la alta, când există goluri pentru realizarea legăturii între ele (semnificativ în
cazul canalelor pentru ventilare, chiar şi în cazul nefuncţionării ventilatoarelor, acestea
constituind căi pentru propagarea uşoară a fumului).

Ventilarea spaţiilor incendiate

Ventilarea naturală a încăperii influenţează viteza de ardere, care este proporţională cu

raportul dintre suprafaţa deschiderilor şi suprafaţa pardoselii, astfel:
- când raportul este mare, situaţia este caracterizată de sporirea vitezei de ardere şi
reducerea arderii incomplete (cazul incendiilor ventilate, când schimbul de gaze creşte pe măsură
ce suprafaţa golurilor şi/sau deschiderilor este mai mare);

22
 - când raportul este mic, situaţia este caracterizată de reducerea vitezei de ardere şi
creşterea arderii incomplete, cu mult fum conţinut în produsele de ardere (cazul incendiilor
neventilate la subsoluri).
Ventilarea artificială a încăperii (existenţa unui sistem pentru ventilare) influenţează
direcţia şi viteza schimbului de gaze, rolul acesteia accentuându-se mai ales în perioada de
dezvoltare a incendiului, când schimbul de gaze care se produce în urma arderii este mic în
comparaţie cu puterea curenţilor de aer din sistemul pentru ventilare. Aceasta duce la
intensificarea arderii şi abaterea ei în direcţia curenţilor de aer din sistemele pentru ventilare.
Schema curenţilor de aer nu este fixă, din cauza condiţiilor în care are loc incendiul;
pentru fiecare incendiu există şi o anumită schemă a curenţilor de aer.
Într-o clădire, în cazul unui incendiu se acumulează căldură şi fum în cantitate mare,
putând provoca pierderi importante dacă nu se recurge la o ventilare adecvată.

1.2.3 Efectele incendiilor

(după Contribuţii privind evacuarea fumului şi persoanelor din clădiri etajate pentru
birouri-teză de doctorat, autor F. Viţelaru, UT Iaşi, 2011)

Efectele asupra ocupanţilor

Incendiile, aproximativ 75000 pe an în toată lumea, produc victime omeneşti, rezultând

morţi şi răniţi, precum și pierderi materiale care sunt mai mari decât în cazul oricărei alte
calamităţi naturale.
Statisticile recente arată:
- cu privire la incendiile din diferite ţări, că, în medie, numărul deceselor la 100000 de
locuitori variază între 0,54 (Elveţia) şi 2,50 (S.U.A.), tabelul 1.11, şi că şansa morţii într-un
incendiu este estimată la 1:60000 pe an;
- cu privire la situaţiia victimelor incendiilor în România, ceea ce prezintă tabelul 1.12.

Tabelul 1.11 Victimele incendiilor la 100000 locuitori (2004÷2008)

Nr. Nr. Victime în
crt. Victime în incendii crt. incendii
Ţara Ţara
la 100000 locuitori la 100000
locuitori
1 Elveţia 0,54 11 Norvegia 1,45
2 Olanda 0,59 12 Japonia 1,56
3 Austria 0,96 13 Suedia 1,68
4 Iugoslavia 1,15 14 Franţa 1,70
5 Spania 1,20 15 Finlanda 1,92
6 16 Regatul Unit
România 1,22 2,02
(U.K.)
7 17 Statele Unite ale
Noua Zeelandă 1,25 2,50
Americii (S.U.A.)
8 Danemarca 1,37
9 Norvegia 1,45
10 Japonia 1,56

Cea mai mică rată a deceselor într-un incendiu o are grupa de vârstă 15÷25 ani, tabelul
1.12, deoarece acest grup este capabil a se evacua rapid în caz de incendiu.
Riscurile la incendiu în clădirile etajate sunt cele mai mari şi, adesea, produc un număr
crescut de decese.

23
 Decesele în clădiri protejate cu ajutorul instalaţiilor cu sprinklere sunt surprinzător de
mici şi demonstrează că principala funcţie a sprinklerelor, protecţia vieţii, este dovedită.
Tabelul 1.12 Victimele incendiilor în România pe grupe de vârstă (2004÷2008)
Nr. Categoria de vârstă
crt. Categoria de victime (ani)
0 ÷6 7÷14 15÷25 26÷55 56÷70 >70
Decedaţi
(proporţia cauzei din
numărul total,
după EURALARM:
1 - fum şi gaze 62,4% 6 2 2 51 31 47
- arsuri 26,0%
- răniri 10,2%
- crize cardiace 0,6%
- alte cauze 0,8%)
2 Răniţi 19 17 52 192 72 54

Există numeroase încercări de a corela decesele la incendii cu diferiţi factori; o astfel de

corelaţie, pozitivă, este cea referitoare la consumul de alcool şi fumat. Fumatul este cauza
principală de deces în multe incendii din România (43%).
Numărul persoanelor care prezintă leziuni în urma unui incendiu este mult mai mare
decât cel al persoanelor decedate (leziunile sunt efectele incendiilor care necesită asistarea
medicală şi/sau tratamentul persoanelor implicate). În multe cazuri, persoanele rănite necesită
spitalizare, crescând efectele şi costurile incendiilor.

Efectele asupra bunurilor

Incendiile provoacă pierderi enorme de bunuri. Pierderile în domeniul imobiliar în ţările

industrializate sunt de 1,0÷1,5% din produsul naţional brut. Aproximativ 20% din această
valoare reprezintă pierderi directe de bunuri iar 80% reprezintă costurile cu intervenţia la
incendiu. Indirect, pierderile din incendii sunt greu de evaluat, cum ar fi pierderea autorităţii, a
încrederii clienţilor, precum şi pierderea unor persoane instruite etc. (de multe ori nu pot fi
măsurate în termeni monetari).

Efectele fumului

Fumul la incendii apare ca rezultat al arderii non-stoechiometrice a combustibililor. În

plus faţă de produşii finali de oxidare, CO 2 şi H2O, produsele de ardere conţin o serie de gaze şi
compuşi parţial oxidaţi şi reduşi, cum ar fi metanul (CH4), metanolul (CH3OH), formaldehida
(HCHO), acidul formic (HCOOH), acidul acetic (CH 3COOH), precum şi picăturile inflamabile
de gudron, vaporii condensaţi şi particulele solide foarte fine. Prezenţa acestora generează un
produs vizibil de ardere, cunoscut sub numele de fum. Fumul în incendii este prezent la toate
temperaturile. Condiţiile fizice de ardere, cum ar fi rata de ardere, modul de ardere, temperatura,
au mai multă influenţă în compoziţia fumului decât felul materialului care arde.
Caracteristicile fumului interesante pentru persoanele implicate într-un eventual incendiu
sunt: opacitatea (reducerea vizibilităţii), toxicitatea, densitatea şi culoarea.
Statisticile şi cercetările privind incendiile arată că cele mai multe decese cauzate de
incendii sunt datorate inhalării fumului.
În situaţia de incendiu, materialele moderne de construcţii eliberează mulţi compuşi
toxici pe unitatea de masă comparativ cu cele tradiţionale. Cu toate acestea, compoziţia fumului
este destul de constantă, iar rata răspândirii incendiului şi emisiilor de fum se majorează. Aceste
două elemente sunt cele mai importante cauze în creşterea ratei de deces în timpul incendiilor.

24
 Fumul inhalat provoacă iritaţii şi leziuni ale sistemului respirator, în timp ce fumul din
aer afectează ochii, determinând lăcrimare şi, în multe cazuri, chiar şi leziuni grave ale ochilor.
Culoarea fumului variază în funcţie de materialul ars, de la albastru deschis, în cazul unei
bune arderi, la negru închis în timpul arderii unor hidrocarburi de mare greutate moleculară.
Fumul de culoare neagră reduce semnificativ vizibilitatea, obturând vizibilitatea semnelor pentru
ieşire şi inducând panică în rândul persoanelor.
Este bine cunoscut faptul că fumul dens obturează vizibilitatea şi pune în pericol viaţa,
atât a persoanelor care se evacuează, cât şi a pompierilor aflaţi la intervenţie.
Reducerea vizibilităţii poate provoca accidente la evacuarea pe scări etc., depinzând nu
numai de compoziţia şi concentraţia fumului, dar şi de starea psihică a ocupanţilor şi natura
iluminatului.
Cu privire la efectele letale ale fumului, acesta prezintă un real potenţial de pericol,
inhalarea lui reprezentând cel mai mare factor în decesele la incendii; pericolul generat de fum
este funcţie de:
- puterea toxică a fumului (adesea exprimată prin LC50, concentraţia necesară pentru a se
determina efectul asupra a jumătate din populaţia expusă);
- expunerea unei persoane la diferite concentraţii de fum şi/sau stres termic la intervale de
timp, IC(t)dt;
Unele dintre aceste efecte ale fumului cresc la o expunere continuă, altele apar
instantaneu. Supravieţuirea unei persoane depinde de factori precum: gradul de expunere, tipul
de efect, persoanele care vor să se evacueze, intervenţia altor persoane etc.. Din păcate, singurele
date care există cu privire la efectele reale ale fumului la incendii sunt în caz de deces sau
spitalizare imediat după eveniment.
A durat mult până când s-a demonstrat că efectele subletale ale fumului pot afecta
supravieţuirea în incendii; foarte rar au existat date disponibile pe care să se bazeze deciziile de
securitate la incendiu.
Statisticile din anii ‘90 arată că aproximativ trei sferturi din victimele incendiilor din
România sunt cauzate de inhalarea fumului. Două treimi din acestea apar în afara camerei unde
este focarul incendiului şi în care s-a propagat cu uşurinţă. Noile statistici au demonstrat
contrariul, anume că cei mai mulţi oameni au murit în camera focarului, prin inhalarea fumului.
Acest lucru sugerează faptul că incendiile mocnite, cu persoana în imediata apropiere a arderii,
sunt relativ mai răspândite, probabil şi din cauza obiectelelor aflate în încăperi care, acum, au
compoziţii chimice mai periculoase.
Impactul pe care fumul îl poate avea asupra persoanelor vizează:
- colapsul fizic (incapacitatea);
- acuitatea mentală scăzută;
- acuitatea vizuală redusă;
- viteza de evacuare redusă;
- iritaţiile senzoriale (la plămâni, ochi etc.);
- arsurile produse de căldura transmisă, inclusiv prin radiaţie;
- reducerea necesarului de aer pentru respiraţie, cauzat de reducerea capacităţii de
funcţionare a motoarelor ventilatoarelor etc..
Proiectul de standard internaţional ISO DIS 13571 (DIS 13571) a fost pregătit de ISO în
subcomisia SC3 Toxic Hazards in Fire (actualmente Fire Threat to People and the Environment)
a TC92. Acesta oferă ecuaţii generice de evaluare a pericolelor fumului, inhalării de gaze toxice,
expunerii la gaze iritante, obturării vizuale şi căldurii. Standardul DIS 13571 oficializează
includerea efectelor subletale, inclusiv varietatea efectelor fumului pe cele mai sensibile
segmente ale populaţiei.
Acest standard impune constrângeri cu privire la proiectarea produsului, resurselor,
precum şi funcţionalitatea constructivă. O alegere importantă ca acest DIS să devină un standard
internaţional a fost încheiată, dar în momentul acesta rezultatele nu au fost verificate; există
diverse neajunsuri:

25
 - DIS 13571 limitează efectele fumului prin stabilirea nivelului fără efect bazat pe o oră
de expunere considerată sigură; aceste niveluri sunt de 10 ori mai mici faţă de expunerile grave,
tabelul 1.13; simple calcule arată că, pentru o cameră de 30 m3, expunerea peste 1 minut la fumul
produs de arderea mocnită a 150 g de lemn ar fi intolerabilă (mai mult, a fost estimat că niveluri
de CO ar conduce la sânge cu niveluri de carboxihemoglobină comparabile cu ale unui fumător
moderat);

Tabelul 1.13 Limitele expunerii pentru diferite gaze

Gazul folosit la expunere Expunerea sigură Expunerea periculoasă
CO 3,500 ppm-min 35,000 ppm-min
HC1 100 ppm 1,000 ppm

- prezumţia că efectele iritante ale gazelor sunt instantanee rămâne a fi verificată;

- ecuaţiile de combinare a gazelor de ardere pentru a produce efecte subletale sunt
generice şi nu au fost validate.
Faţă de cercetările incendiilor din anii ‘70, numeroase echipamente pentru laborator au
fost construite pentru a măsura letalitatea fumului. Exemplele includ furnalul tip ceaşcă NBS,
cuptorul tub DIN (de origine germană) şi metoda UPITT (adoptată de statul New York). Nici
unul dintre aceste echipamente nu reflectă condiţiile relevante ale incendiului şi nici unul nu a
fost testat la incendii reale pentru a se stabili efectul fumului produs.
La sfârşitul anilor ‘80, un laborator pentru testarea letalităţii fumului a fost dezvoltat la
NIST, bazat pe un aparat construit la Institutul de Cercetare Southwest. Metoda constă în
expunerea la un produs arzând radiant de energie. O ecuaţie algebrică (ecuaţia N-gaz) este
utilizată pentru a anticipa potenţa toxică mortală la diferite concentraţii ale unui număr redus de
gaze (CO, CO2, HCN, HCl, HBr, oxigen redus) care sunt emise în timpul arderii. Această ecuaţie
se bazează pe date preluate prin expunerea şobolanilor la aceste tipuri de gaze, în mod individual
şi/sau în combinaţie.
Rezultatele de la aceste aparate au fost obţinute în urma testării pe animale a fumului
provenit din incendii produse de combustibili precum lemnul, PVC-ul şi spuma poliuretanică.
Pentru incendiile post-flashover, ecuaţia N-gaz este corectată pentru cantităţi mari de CO
rezultate din slaba ventilaţie a camerei incendiate. Acurateţea nivelului este adecvată pentru a fi
utilizată în analiza riscurilor.

Efectele gazelor fierbinţi

Principalul efect al gazelor fierbinţi este toxicitatea, când sunt inhalate chiar şi în
concentraţii foarte mici. Toxicitatea este sporită când gazele sunt inhalate, în general, la o
temperatură ridicată şi, adesea, cu un deficit de oxigen. Cu toate acestea, în caz de deces este
foarte dificil să se indice un singur gaz ca fiind responsabil de tragicul eveniment. Gazele
fierbinţi apar în amestecuri de gaze, iar posibilitatea intensificării acţiunii prin asocierea acestora
este întotdeauna prezentă. În mai multe ţări sunt în curs de desfăşurare cercetări cu privire la
toxicitatea fumului şi gazelor fierbinţi.
Cu toate acestea, ceea ce este cunoscut cu siguranţă, pe baza a numeroase experimente
biologice şi chimice, este faptul că multe gaze fierbinţi, luate individual, sunt toxice pentru om.
Toxicitatea depinde de mai mulţi factori, cum ar fi concentraţia de gaz în aer, durata de expunere,
starea fizică individuală etc..

Efectele căldurii şi flăcărilor

În timpul incendiilor sunt eliberate, adesea, cantităţi enorme de energie termică. Dacă
pentru orice motiv (inconştienţă, ebrietate, incapacitate fizică sau psihică, droguri etc.) oamenii
nu sunt capabili să iasă din atmosfera incendiată, efectele căldurii produc de la disconfort termic

26
până la deces. Creşterea temperaturii aerului poate fi tolerată într-o anumită măsură în funcţie de
umiditatea aerului, prin efectele de scut termic al îmbrăcămintei şi activităţii psihice.
Arsurile pot fi provocate fie prin contact direct cu focul, fie prin radiaţie de la foc. În
cazul în care temperatura pe suprafaţa pielii umane creşte la 45 0C, stratul exterior al pielii se
deteriorează, în timp ce, la o temperatură de 750C, ţesutul pielii este imediat distrus. Aceste
extreme, împreună cu niveluri intermediare de arsuri ale pielii, sunt clasificate în grade de arsuri
(I÷IV). Arsuri la o zonă relativ mică a pielii pot fi foarte dureroase, iar dacă este afectată o zonă
mai mare (50% pentru tineri, 20% pentru bătrâni), rata decesului poate să ajungă la 50% din cei
care prezintă arsuri.
Sângele cu deficit de apă devine dens, încetineşte circulaţia şi provoacă o creştere a
ritmului cardiac. Bărbaţii apţi fizic sunt capabili să suporte temperaturi ale aerului între
80÷1000C timp de 10 minute, fără consecinţe grave. La temperaturi uşor mai ridicate
(110÷1200C), ritmul respiraţiei şi inimii devin crescute, ca după o perioadă scurtă de timp cu
temperatură mai mare să se instaleze colapsul total.
Pielea poate fi deteriorată când este expusă doar câteva minute la un flux de căldură. La
unele persoane, chiar şi o expunere severă la soare poate provoca un şoc termic. Toleranţa la
radiaţia termică este drastic redusă la intervalul 1,7÷2,2 kW/m 2. De exemplu, o încălzire produsă
de un flux de 1,7 kW/m2 poate fi tolerată timp de 30 de minute, pe când o încălzire produsă de un
flux de 2,2 kW/m2 poate fi tolerată numai 5 minute. Expunerea la un flux de energie termică tot
mai mare provoacă arsuri grave pielii. O secundă de expunere la 20 kW/m 2 duce la roşeaţă a
pielii, în timp ce radiaţii de 28 kW/m2 duc la arsuri ale pielii. Fluxul de căldură de 37 kW/m 2
produce serioase arsuri la nivelul pielii corpului omenesc.
Oamenii prezintă instinctiv frică la incendii şi arsuri, care pot fi determinante numai în
cazul în care nu există mijloace de ieşire din incendiu sau se află în incapacitatea de a se evacua.
În consecinţă, copiii mici şi bătrânii sunt victimele cele mai probabile. Viaţa oamenilor care sunt
victime ale incendiilor, în cazul în care supravieţuiesc, le este pusă în pericol din cauza
posibilelor infecţii.
O centralizare a efectele nocive ale incendiilor este făcută în tabelul 1.14.

1.2.4 Clasificarea incendiilor

După natura substanţelor combustibile implicate în procesul de ardere (ISO 3941-87 şi

STAS 11841-83, SR EN 2-2004), incendiile pot fi încadrate în:
- clasa A, incendii care implică combustibili solizi a căror ardere are loc cu formare de
jar: lemn, hârtie, materiale textile, rumeguş, piele, produse din cauciuc şi mase plastice care nu
se topesc la căldură;
- clasa B, incendii care implică combustibili lichizi sau solizi care ard în stare topită:
benzină, petrol, alcooli, toluen, lacuri, vopsele, uleiuri, gudroane, ceară, parafină, materiale
plastice care se topesc uşor la căldură;
- clasa C, incendii care implică combustibili gazoşi: hidrogen, metan, acetilenă, butan,
gaz de sondă;
- clasa D, incendii care implică metale: sodiu, potasiu, litiu, magneziu, zinc, titan,
aluminiu;
- clasa E, incendii a căror cauze sunt de natură electrică;
- clasa F, incendii localizate în spaţiile pentru gătit care implică, prin procesul
tehnologic, utilizarea uleiurilor, grăsimilor animale şi/sau vegetale etc..

27
1.3 Aprecierea severităţii incendiului

1.3.1 Intensitatea de ardere

Intensitatea de ardere este dată de căldura degajată în timpul arderii, exprimată în J

(Jouli); cantitatea de căldură produsă de cantitatea unitară de combustibil (1 kg în cazul
substanţelor lichide şi solide sau 1 m3N, N indicând condiţii normale, în cazul substanţelor
gazoase) defineşte puterea calorifică, Q, exprimată în J/kg sau J/m3N.

Tabelul 1.14 Efectele principale ale incendiilor

- asupra oamenilor: arsuri prin atingere directă (pericol mare
pentru aprinderea hainelor: cele sintetice se topesc pe piele,
acţiune directă cele din bumbac se aprind repede)
- prin propagarea incendiului la produsele din apropiere
(ardere, explozie)
Flăcări - prin propagarea incendiului la vecinătăţi
- asupra produselor de construcţii: dilatări, transformări
efect termic - chimice, modificări ale caracteristicilor mecanice şi termice
prin radiaţie - asupra construcţiei: deformarea şi cedarea în timp a
elementelor care asigură rezistenţa construcţiei şi/sau a celor
pentru compartimentare etc.
- prin propagarea incendiului la distanţe mari de focar, prin
tubulaturi, ghene etc.
efect termic -
- asupra oamenilor: arsuri
prin radiaţie,
- asupra construcţiei: deformarea şi cedarea în timp a
convecţie
elementelor care asigură rezistenţa construcţiei şi/sau a celor
pentru compartimentare etc.
- prin întârzierea evacuării ocupanţilor (ca urmare a
opacitate reducerii vizibilităţii pe căile evacuării şi/sau instalarea
panicii)
- prin întârzierea intervenţiei (ca urmare a împiedicării
localizării precise a focarului şi/sau a victimelor etc.)
Fum, - asupra oamenilor şi animalelor (ca urmare a asfixierii: dată
gaze arse toxicitate de lipsa oxigenului consumat prin ardere, degajarea oxidului
de carbon şi formarea carboxihemoglobinei ce provoacă
moartea, degajarea gazelor toxice ca fosgenul, acidul
cianhidric, amoniacul etc., având efect letal în anumite
concentraţii
- asupra construcţiei: prin atacarea suprafeţelor metalice,
armăturilor, betonului, lemnului, din cauza componentelor
coroziune acide (precum acidul clorhidric, acetic, sulfuric etc.)
- asupra bunurilor (maşini-unelte şi/sau dispozitive
electronice, electrotehnice sensibile la coroziune)
Reziduuri - asupra oamenilor: arsuri
efect termic
solide - prin propagarea incendiului la vecinătăţi
(cenuşă, - prin stimularea cancerului
particule
toxicitate
incandescent
e, funingine)

28
 Reglementările specifice, europene şi naţionale (SR EN ISO 13943), utilizează, pentru
puterea calorifică a materialelor combustibile, noţiunea căldura de ardere; mărimea, care este
direct proporţională cu viteza de ardere şi invers proporţională cu timpul de ardere, poate fi
utilizată la evaluarea potenţialului distructiv al incendiului.
Căldura de ardere (puterea calorifică), după modul condensării vaporilor apei rezultaţi în
procesul încercării, poate fi (tabelul 1.15, figura 1.7,):

Tabelul 1.15 Puterea calorifică a unor produse combustibile uzuale (SR EN ISO 1716)
Nr. Substanţa PCS PCI Nr. Substanţa PCS PCI
crt. combustibilă (MJ/kg) (MJ/kg) crt. combustibilă (MJ/kg) (MJ/kg)
1 Amidon 17,6 - 23 Lână 20,7÷26,6 -
Plăci
2 Antracit 30,9÷34,6 30÷34,2 24 19,9 -
aglomerate
Lemn
3 Benzină 46,8 43,7 25 19,8 -
rumeguş
4 Bumbac 16,5÷20,4 - 26 Mangal 33,7÷34,7 33,2÷34,2
Cauciuc Mătase
5 44,9 42,3 27 13,6÷19,5 -
natural artificială
Cauciuc
6 33,9÷40,6 - 28 Paie 15,6 -
spumă latex
Cauciuc
7 32,6 - 29 Păcură 42,0÷46,1 -
anvelope
8 Celuloid 17,5÷20,6 16,4÷19,2 30 Piele 18,2÷19,8 -
Celuloză
9 17,8÷18,4 16,4÷17,0 31 Plută 26,1 -
acetat fibre
Policarbon
10 Cox 28,0÷31,0 28,0÷31,0 32 30,9 29,78
at
11 Epoxi 32,8÷33,5 31,1÷31,4 33 Polistiren 41,4÷42,5 39,7
Fibre Polistiren
12 30,6 - 34 39,7 35,6÷40,8
acrilice spumă
Grăsimi
13 39,8 - 35 Poliuretan 23,9 22,7
animale
Poliuretan
14 Grâu 15,0 - 36 26,1÷31,6 23,2÷28,0
spumă
Hârtie Silicon
15 12,7 - 37 14,0÷19,5 -
reviste spumă
16 Hârtie ziar 19,7 - 38 Ulei de in 39,2÷39,4 -
Hârtie Ulei
17 21,5 39 45,8÷46,0 -
cerată mineral
18 Lemn fag 20,0 18,7 40 Unt 38,5 -
19 Lemn brad 21,0 19,6 41 Untură 40,1 -
Uree
20 Lemn stejar 20,2 18,7 42 formaldehidă
15,9 14,61
21 Lemn molid 21,8 20,4 43 Tutun 15,8 -
22 Lemn pin 19,2 17,8 44 Ţiţei 43,0÷47,1 40,9÷43,9

- căldura de ardere brută (puterea calorifică superioară, Qs sau PCS), căldura degajată
pentru arderea completă a cantităţii unitare de combustibil la care gazele arse sunt răcite până la
temperatura de referinţă de 00C, 150C sau 200C, vaporii apei condensând cu cedarea căldurii
pentru condensare egală cu căldura vaporizării consumată la ardere (este importantă pentru
clasificarea produselor de construcţii din punctul de vedere al reacţiei la foc, SR EN ISO 1716);

29
 - căldura de ardere netă, Hu (puterea calorifică inferioară, Qi sau PCI), căldura degajată
pentru arderea completă a cantităţii unitare a combustibilului la care gazele arse sunt evacuate
din instalaţie la o temperatură mai mare de 100 0C, fără condensarea vaporilor apei, transportând
cu ei căldura latentă a vaporizării; această căldură este şi cea utilă, folosită în tehnica arderilor
(este importantă pentru calculul sarcinii termice, SR EN 1991-1-2).

a. b.
a. bomba calorimetrică pentru combustibilii solizi (şi lichizi grei, care nu se evaporă)
b. calorimetrul cu circulaţie de apă pentru combustibilii gazoşi (şi lichizi volatili)

Figura 1.7 Instalaţii pentru determinarea căldurii de ardere a combustibililor

(wikipedia.org)

Între căldurile de ardere (puterile calorifice) există o legătură dată de relaţia 1.4,

Qs = Qi + 2510 × (9h + w) (1.4)

unde: 2510 este căldura latentă medie de vaporizăre a apei, în KJ/kg;

9h - cantitatea de apă rezultată din arderea celor h kilograme de hidrogen pe care le
conţine 1 kg de combustibil;
w - umiditatea din combustibil, în kg.

1.3.2 Aprecierea căldurii degajate în timpul incendiului

(abordări tradiţionale şi europene în România)

Materialele combustibile existente într-un spaţiu construit sunt potenţialii generatori ai

unui incendiu (haine, hârtie, cărţi, materiale plastice, textile, lemn etc.), în condiţiile unei
posibile creşteri a temperaturii în acelaşi spaţiu cu ele. Prin urmare, este necesar cunoaşterea
potenţialului caloric al materialelor combustibile fie pentru aprecierea riscului la incendiu
asociat spaţiului construit care le adăposteşte, fie pentru aprecierea performanţelor la foc a
produselor pentru construcţii ce definesc spaţiul incendiabil.

Pentru asocierea nivelului de risc la incendiu în construcţii

Asocierea nivelului de risc la incendiu unei spaţiu construit, în România (conform P 118-
99), implică cunoaşterea densitatăţii sarcinii termice de incendiu pentru spaţiul respectiv;
modul de calcul al densităţii va fi prezentat în continuare: în maniera tradiţională de abordare
(STAS 10903/2-79) şi în maniera europeană de abordare (SR EN 1991-1-2, Anexa E).

30
 Conform STAS 10903/2-79

Sarcina termică, SQ, în MJ, este cantitatea de căldură pe care o poate degaja, prin ardere
completă, totalitatea materialelor combustibile, fixe şi mobile, existente în spaţiul afectat de
incendiu, relaţia 1.5,

SQ = Σ (Mi × Qi) (1.5)

unde: Mi este masa materialului combustibil curent din tot spaţiul considerat, în kg;
Qi - puterea calorifică inferioară a materialului combustibil curent (SR EN 1716), în
MJ/kg.
Densitatea sarcinii termice, qs, în MJ/m2, este sarcina termică aferentă unui spaţiu,
raportată la aria pardoselii acestuia, relaţia 1.6a,

qs = SQ / As (1.6a)

unde: As este aria secţiunii orizontale a spaţiului incendiat (pardoseala de referinţă), în m2.
În practică s-a utilizat, multă vreme, în special pentru aprecieri comparative,
echivalentul în lemn al sarcinii termice, fiind cantitatea de lemn care, prin ardere, ar degaja
aceeaşi cantitate de căldură ca şi materialele combustibile existente în spaţiul analizat (având
puterea calorifică inferioară, Qlemn, egală cu 18,42 MJ/kg sau 4400 kcal/kg); densitatea sarcinii
termice echivalentă, în kglemn/m2, este dată de relaţia 1.6b.

Mlemn = (Mi × Qi) / (As × Qlemn) (1.6b)

Conform SR EN 1991-1-2, Anexa E

Problema stabilităţii structurii clădirilor aflate în situaţia de incendiu este reglementată de

actele normative europene, elaborate de CEN (Comite Europeean de Normalisation) şi însuşite
de statele membre ale Comunităţii Europene (inclusiv România, unde au fost publicate ca
standarde naţionale SR EN).
Eurocodurile (prescurtat EC) sunt inspirate din standardele internaţionale elaborate de
ISO (International Organization for Standardization), dar nu sunt pe deplin armonizate cu
acestea, diferind prin notaţii, relaţii etc.; principiile, metodele pentru analiză şi calcul sunt
asemănătoare.
În conformitate cu Art. 43 din Norme generale de apărare împotriva incendiilor se
stipulează că “evaluarea rezistenţei la foc a structurilor se poate face prin utilizarea unor metode
bazate pe încercări care utilizează scenarii de referinţă conform standardelor europene sau pe
bază de calcul, pe baza elementelor precizate în eurocodurile referitoare la calculul comportării
la foc a diferitelor tipuri de structuri”.
Materialele combustibile existente într-un spaţiu constituie potenţialii generatori ai unei
arderi, în condiţiile unei posibile creşteri a temperaturii în acelaşi spaţiu cu ele, iniţiind arderea
ce poate asigura baza unui eventual incendiu.
Sarcina termică este mărimea fizică dată de căldura eliberată de totalitatea materialelor
combustibile adăpostite şi elementelor de construcţii prin arderea lor completă.
Spaţiul considerat, pentru care se determină sarcina termică, poate fi o construcţie sau,
după caz, o parte a acesteia (o încăpere sau un grup de încăperi).
Densitatea sarcinii termice se defineşte ca fiind sarcina termică raportată la suprafaţa
pardoselii spaţiului analizat.

31
 Valoarea de proiectare (eng.: design)/de calcul a densităţii sarcinii termice, qf,d, în MJ/m2,
este dată de relaţia 1.7:

qf,d = m× qf,k ×δq1× δq2× δn (1.7)

unde: m este coeficientul de ardere, care în cazul materialelor preponderent celulozice poate fi
luat ca fiind egal cu 0,8;
qf,k - densitatea sarcinii termice caracteristică pe unitatea de suprafaţă de planşeu, în
MJ/m2;
δq1 - coeficientul care ţine cont de riscul de iniţiere a incendiului datorat mărimii
compartimentului;
δq2 - coeficientul care ţine cont de riscul de iniţiere a incendiului datorat destinaţiei
compartimentului;
δn - coeficientul care ţine cont de diversele măsuri de protecţie activă la incendiu.
Determinarea densităţii sarcinii termice caracteristice se poate realiza în doua moduri:
- pe baza clasificării sarcinilor termice după tipuri de destinaţii, aplicabil proiectelor
comune (cazul clădirilor obişnuite/uzuale/tipice);
- efectuând un calculul bazat pe cantităţile de materiale combustibile şi puterea
calorifică inferioară a lor, aplicabil proiectelor individuale (cazul clădirilor atipice).
Densitatea sarcinii termice caracteristică pentru clădiri tipice. Valorile densităţii sarcinii
termice, qf,k, în MJ/m2, sunt prezentate în tabelul 1.16 în funcţie de destinaţia spaţiului incendiat;
aceste valori se aplică în cazul compartimentelor obişnuite, în relaţie cu destinaţiile indicate.

Tabelul 1.16 Densitatea sarcinii termice caracteristică q f , k pentru clădiri obişnuite/uzuale/tipice

Nr. Destinaţia Medie 80% cuantilă
crt. (MJ/m2) (MJ/m2)
1 Locuinţe 780 948
2 Spitale (camere) 230 280
3 Hoteluri (camere) 310 377
4 Biblioteci 1500 1824
5 Birouri 420 511
6 Clase de şcoală 285 347
7 Centre comerciale 600 730
8 Teatre, cinema 300 365
9 Transport (spaţiu public) 100 122
Note:
1. Distribuţia de tip Gumbel este aplicabilă pentru 80% cuantilă.
2. Valorile indicate în tabel se aplică pentru un coeficient δq,2=1

Sarcinile termice ale clădirii (elemente de construcţii, finisaje etc.) nu sunt incluse în
tabelul 1.16; acestea trebuie să fie determinate conform relaţiilor 1.8, 1.9 şi adăugate la
densitatea sarcinii termice caracteristică qf,k.
Densitatea sarcinii termice caracteristică pentru clădiri atipice. În absenţa unor
posibilităţi de încadrare în clasele de destinaţie, densitatea sarcinii termice poate fi determinată în
mod specific pentru un proiect anume prin efectuarea unui studiu asupra sarcinii termice
caracteristice corespunzătoare destinaţiei respective.
Sarcina termică caracteristică trebuie să fie constituită din toate materialele combustibile
din clădire şi din părţile combustibile ale construcţiei, inclusiv acoperişurile şi finisajele.
Sarcina termică caracteristică, Qfi,k, în MJ, este definită de relaţia 1.8:

Q fi ,k = �Q fi ,k ,i =�M k ,i �
H ui (1.8)

32
unde: Mk,i este cantitatea de material combustibil i, în kg;
Hui - puterea calorifică inferioară a materialul combustibil i, în MJ/kg.
Densitatea sarcinii termice caracteristică, qf,k, definită prin raportare la unitatea de
suprafaţă, este dată de relaţia 1.9:

Q fi ,k
q f ,k = (1.9)
A

unde: Qfi,k este sarcina termică caracteristică, în MJ;

A - suprafaţa planşeului sau a compartimentului sau a spaţiului de referinţă sau aria
suprafeţei interioare a compartimentului, în m2.
Puterea calorifică inferioară Hu, în MJ/kg, a materialelor combustibile comune este
prezentată în tabelul 1.17.

Tabelul 1.17 Valoarea puterii calorifice inferioare Hu pentru combustibili uzuali

Hu
Materiale combustibile (MJ/kg
)
Lemn 17,5
Material
Alte materiale celulozice (îmbrăcăminte, plută, bumbac, hârtie, carton,
e 20
mătase, pai, lână)
solide
Carbon (antracit, cărbune de lemn, cărbune) 30
Seria parafinelor (metan, etan, propan, butan) 50
Seria olefinelor (etilena, propilenă, butenă) 45
Produse Seria aromaticelor (benzen, toluen) 40
chimice Seria alcoolurilor (metanol, etanol, alcool etilic) 30
Carburanţi (benzină, petrol-gaz lampant, motorină- diesel) 45
Hidrocarbonaţi plastici puri (polietilenă, polistiren, polipropilenă) 40
ABS-alchilbenzensulfonat (material plastic) 35
Poliester (plastic) 30
Poliizocianurat şi poliuretan (material plastic) 25
Alte PVC Policlorură de vinil (material plastic) 20
produse Bitum, asfalt 40
Piele 20
Linoleum 20
Anvelope de cauciuc 30

Riscul de iniţiere al incendiului. Acesta este introdus în expresia densităţii sarcinii

termice de calcul prin coeficienţii δq1 şi δq2, prezentaţi în tabelul 1.18 şi tabelul 1.19.

Tabelul 1.18 Riscul de iniţiere al incendiului datorat mărimii compartimentului

A (m2) δq1
25 1,10
250 1,50
2500 1,90
5000 2,00
10000 2,13
Notă:
1. Valorile intermediare se determină prin interpolare.

33
Tabelul 1.19 Riscul de iniţiere al incendiului datorat destinaţiei compartimentului
Destinaţia δq2
Galerii de artă, muzee, piscine 0,78
Birouri, locuinţe, hoteluri, industria de papetărie 1,00
Industria construcţiilor de maşini şi motoare 1,22
Laboratoare de chimie, atelier de vopsitorie 1,44
Fabrică de artificii sau de vopsele 1,66

Măsurile de protecţie activă. Efectul existenţei/lipsei măsurilor de protecţie activă este

cuantificat de coeficientul δn , dat de produsul coeficienţilor specifici fiecărei măsuri de protecţie
activă (valori precizate în tabelul 1.20), relaţia 1.10.

d n = d n1 �
d n2 �
d n3 �
dn4 �
d n5 �
d n6 �
d n7 �
d n8 �
d n9 �
d n10 (1.10)

Pentru măsuri normale de contracarare a incendiilor (care sunt aproape întotdeauna

prevăzute) se recomandă considerarea valorii δni=1. Dacă aceste măsuri nu au fost prevăzute se
recomandă ca δni=1,5.
Când scările se pun în suprapresiune în momentul alertării incendiului se consideră
δn8=0,9.

Tabelul 1.20 Coeficienţi specifici pentru măsurile de protecţie activă

Stingere automată Detecţia automată Stingerea manuală
a incendiului a incendiului a incendiului
Alarmar Fără Căi
Serviciu Echipament
Surse Detecţie e serviciu de Sisteme
Sistem propriu e de luptă
independente şi alarmare automat propriu acces de
automat pompier împotriva
de apă automate ă pompier liber desfumare
de i incendiului
pompieri i e
stingere
prin pri
cu apă
0 1 2 căldur n
ă fum
δn1 δn2 δn3 δn4 δn5 δn6 δn7 δn8 δn9 δn10
0,90 /
0,87 / 0,61 / 1,00 / 1,00 /
0,61 1,00 0,87 0,70 0,87 1,00 /
0,73 0,78 1,50 1,50
1,50

Pentru aprecierea performanţelor la foc a produselor pentru construcţii

Conform SR EN 1991-1-2, Anexa E

Evoluţia unui incendiu ideal sau foc de calcul este prezentată în figura 1.8:
Energia totală înmagazinată de combustibil, Et, în MJ, şi eliberată sub forma debitului de
căldură în timpul arderii este calculată cu relaţia 1.11:

Et = q f ,d �
A (1.11)

unde: qf,d este valoarea de calcul a densităţii de sarcină termică, în MJ/m2;

A - suprafaţa planşeului sau a compartimentului sau a spaţiului de referinţă sau aria
suprafeţei interioare a compartimentului, în m2.

34
 Figura 1.8. Evoluţia focului de calcul pentru spaţii interioare

Debitul maxim de căldură eliberată, Qmax, în MW. Acest debit se realizează la sfârşitul
etapei de dezvoltare a incendiului şi este apreciat cantitativ, în mod diferit:
- pentru incendiile controlate de combustibil (specific compartimentelor mari), relaţia
1.12:

Qmax = RHR f �
A (1.12)

unde: RHRf este debitul maxim de căldură degajată pe 1 m2, în MW/m2, corelat cu viteza de
dezvoltare a incendiului şi destinaţia spaţiului analizat (tabelul 1.21, tabelul 1.22 şi figura
1.9);
A - suprafaţa planşeului sau a compartimentului sau a spaţiului de referinţă sau aria
suprafeţei interioare a compartimentului, în m2;

Tabelul 1.21 Viteza de dezvoltare a incendiului corelată cu tipul destinaţiei

Viteza de dezvoltare tα
Destinaţia
a incendiului (s)
Mobilier capitonat sau din lemn subţire,
depozite pentru produse chimice, Foarte rapidă 75
materiale plastice sau alcool
Biblioteci , Centre comerciale, Teatre
Rapidă 150
(cinema)
Locuinţe, Spitale (camere), Hoteluri
Medie 300
(camere), Birouri, Clase de şcoală
Transport (spaţiu public) Lentă 600

35
Tabelul 1.22 Debitul maxim de căldură degajată pe 1 m2
RHRf
Viteza de dezvoltare a incendiului
(MW/m2)
Rapidă 0,50
Medie, Lentă 0,25

Figura 1.9 Eliberarea căldurii în calorimetrul cu con, RHR, ISO 5660-1

- pentru incendii controlate de ventilatilare (specific compartimentelor mici şi mijlocii),

relaţia (1.13):

Qmax = 0,10 �m �H u �Av � heq (1.13)

unde: m este factorul de ardere (m=0,80);

Hu - puterea calorifică inferioară a lemnului (Hu=17,50 MJ/kg);
Av - suprafaţa deschiderilor măsurată în m2;
heq - înălţimea medie a deschiderilor măsurată în m.
Evoluţia debitului de căldură eliberată în etapa de dezvoltăre a incendiului. În urma
aprinderii efective, incendiul începe să se dezvolte. Rata de creştere a incendiului depinde de:
tipul proceselor combustibile, de tipul combustibilului care arde, de condiţiile de ventilare şi
interacţiunile cu mediul înconjurător.
Uzual pentru estimarea dezvoltării unui foc de calcul se utilizează metoda lui t2 (eng.: t-
squared), Q=(t/ta)2, în MW. Această metodă oferă rezultate apropiate de realitate pentru situaţii
obişnuite de incendiu. Pentru geometrii complexe, alte funcţii pentru descrierea dezvoltării
incendiului pot fi utilizate: cu variaţie cubică, parabolică sau exponenţială.
Metoda lui t2 acceptă patru viteze pentru dezvoltarea incendiului: lentă, medie, rapidă şi
foarte rapidă (corelate cu tipul destinaţiei conform tabelul 1.22). Definirea vitezelor se bazează
pe timpul, ta, necesar unui foc pentru atingerea unui debit de căldură eliberată de 1 MW.
Timpul necesar atingerii debitului maxim de căldură eliberată, t1, în s, este dat de relaţia
1.14:

t1 = ta � Qmax (1.14)

Acest timp coincide cu durata etapei de dezvoltare a incendiului, td, în s, relaţia 1.15.

td = t1 (1.15)

Energia eliberată în faza dezvoltării incendiului, Ed, în MJ, este dată de relaţia 2.16.

36
 t1 �Qmax
Ed = (2.16)
3

Energia este dată de aria cuprinsă între axa timpului şi curba de variaţie a debitului de
căldură eliberată; 1/3 este o bună aproximare pentru variaţia parabolică de gradul 2.
Dacă, pe baza relaţiilor prezentate anterior, energia eliberată în etapa de dezvoltare a
incendiului, este mai mare decât energia totală (Ed > Et) atunci timpul necesar arderii materialelor
combustibile, tm, în s, este dat de relaţia 1.17, iar debitul maxim de căldură eliberată în acest caz,
Qm, în MW, este dat de relaţia 1.18:

1
tm = ( 3 �Qmax �ta 2 ) 3 (1.17)

2
�t �
Qm = �m � (1.18)
�ta �

Evoluţia debitului de căldură eliberată în etapa de generalizare a incendiului. Această

etapă debutează în momentul atingerii debitului maxim de căldură eliberată, Qmax.
Se estimează că 70% din energia totală este eliberată sub formă de căldură la sfârşitul
etapei de generalizare a incendiului (sau începutul etapei de regresie a incendiului); energia
eliberată în etapa de generalizare a incendiului, Eg, în MW, este dată de relaţia 1.19.

Eg = 0, 7 �Et - Ed (1.19)

Durata etapei de generalizare a incendiului, tg, în s, este dată de relaţia 1.20.

Eg
tg = (1.20)
Qmax

Timpul măsurat din momentul iniţierii incendiului şi până în momentul sfârşitului etapei
de generalizare a lui (sau începutul etapei de regresie a incendiului), t2, în s, este dat de relaţia
1.21.

t2 = td + t g (1.21)

Etapa de regresie a incendiului. Aceasta este ultima etapă a unui incendiu într-un spaţiu
închis. În această fază cantitatea volatilelor descreşte deoarece combustibilul se consumă,
conducând la scăderea intensităţii incendiului.
Energia eliberată în faza regresiei Er, în MJ, este estimată a fi 30% din energia totală, şi
este dată relaţia 1.22.

Er = 0,3 �Et (1.22)

Durata etapei de regresiei a incendiului, tr, în s, este dată de relaţia 1.23.

2�Er
tr = (1.23)
Qmax

37
 Timpul măsurat din monentul începutului etapei de dezvoltare a incendiului şi până în
momentul finalizării etapei de regresie a acestuia (sau arderii complete a materialelor
combustibile), t3, în s, este dat de relaţia 1.24.

t3 = t d + t g + t r (1.24)

1.3.3 Aprecierea căldurii degajate în timpul incendiului

(abordări internaţionale)

Generalităţi

Abordarea inginereasca a securităţii la incendiu utilizează, printre altele, şi conceptul

focului de proiectare sau de calcul, care se defineşte ca model de acţiue a unui incendiu dezvoltat
la interiorul unui spaţiu precizat, care trebuie să surprindă, acoperitor, realitatea pericolului
posibil a se manifesta.
În acest paragraph se încearcă o trecere în revistă a procedurilor cu privire la stabilirea
modelului pentru incendiu adecvat unei situaţii, precizând valorile parametrilor ce definesc
variaţia debitului de căldură eliberată (HRR) cu timpul, proceduri care se bazează pe debitul
maxim de căldură eliberat pe m2 (RHRf), precizat funcţie de destinaţia clădirii analizate.
Pe parcursul paragrafului se definesc parametrii caracteristici curbei focului de calcul (ce
pune în evidenţă debitul de căldură eliberată funcţie de timp), concept utilizat în ingineria
securităţii la incendiu pentru:
- aprecierea, prin calcul, a stabilităţii structurale în situaţia de incendiu (precizarea
distribuţiei temperaturilor la suprafaţa de contact a mediului incendiat cu elementele structurii
portante);
- analiza evacuarii umane în situaţia de incendiu (aprecierea vizibilităţii, temperaturii din
radiaţie şi toxicităţii ca urmare a împrăştierii fumului şi gazelor fierbinţi).
Principalele etape în dezvoltarea unui incendiu real, într-un spaţiu închis, sunt: pre-
flashover-ul (care cuprinde fazele iniţierii, creşteii lente şi dezvoltarii incendiului) şi post-
flashover-ul (care cuprinde fazele generalizării şi regresiei incendiului), figura 1.10.

Figura 1.10 Fazele în evoluţia unui incendiu real pentru un spaţu interior

Dezvoltarea unui incendiu ideal sau foc de calcul este prezentată în figura 1.11.

38
 Figura 1.11 Etapele în evoluţia unui incendiu ideal pentru un spaţiu interior

Aprecierea severităţii incendiului

Energia totală înmagazinată de combustibil, Qt, în MJ, şi eliberată sub forma de caldură
în timpul arderii (de sursă) este calculată cu relaţia 1.25a,

Qt = m×∆Heff (1.25a)

unde: m este masa combustibilului, în kg;

DH eff - căldura de ardere efectivă, în kJ/kg, calculată cu relaţia 1.25b,

∆Heff = χ×∆Hc (1.25b)

unde: c este coeficientul de eficienţă al combustibilului (prezumat a fi 80% sau χ = 0,8);

DH c - căldura de ardere netă (fostă puterea calorifică inferioară), în kJ/kg, tabelul 1.23.

Tabelul 1.23 Valori pentru căldura de ardere netă la combustibili uzuali

Nr. Material ΔHc Nr. Material ΔHc
crt. (MJ/kg) crt. (MJ/kg)
1 Metanol 20,0 15 Parafină ceară 47,0
2 Etanol 26,8 16 Cauciuc expandat 37,0
3 Benzină 44,7 17 Izopren cauciucat 45,0
4 Gasolină 43,7 18 Mătase 19,0
5 Kerosin 43,2 19 Lemn 18,0
6 Păcură 39,7 20 Lână 23,0
7 Celuloză 17,0 21 ABS 36,0
8 Haine 19,0 22 Epoxi 34,0
9 Bumbac 18,0 23 Poliester 31,0
10 Cereale 17,0 24 Polietileneă 44,0
11 Grăsimi 41,0 25 Polistiren 40,0
12 Piele 19,0 26 Poliuretan spumă 26,0
13 Linoleum 20,0 27 PVC 17,0
14 Paper, cardboard 17 - - -

39
 Debitul maxim de căldură eliberată la sfârşitul etapei de dezvoltare a incendiului, Qp
(eng.: peak burn rate), în MW, este apreciat cantitativ, în mod diferit, pentru incendiile
controlate de combustibil şi pentru incendii controlate de ventilaţie.
În cazul incendiului controlat de combustibil (specific compartimentelor largi) debitul
maxim de caldură eliberată, Qp, se notează cu Qp,f, în MW, şi se calculează:
- în funcţie de destinaţia spaţiului, utilizând debitul maxim de căldură pe m2, RHRf (EC2,
tabelul 1.24a), cu relaţia 1.26a;

Qp,,f = RHRf×Af (1.26a)

Tabelul 1.24a Valorile pentru debitul maxim de căldură pe m2 la funcţiuni uzuale

(EC2 partea 1.2, anexa E)
Nr. Destinaţia RHRf
crt. (MW/m2)
1 Locuinţă, cameră de spital, birou, sală de clasa, centru comercial, spatiu 0,25
pulbic la clădirile pentru transporturi
2 Spaţiu bibliotecar,teatru (cinematograf) 0,50

- în funcţie de tipul materialului/materialelor comustibile din spaţiul analizat, utilizând

debitul de căldură pe m2, HRRPUA (FDS, tabelul 1.24b), cu relaţia 1.26b.

Qp,,f = RHR×Af (1.26b)

unde: Af este aria orizontală ocupată de materialul arzând.

Tabelul 1.24b Valorile pentru debitul de căldură pe m2 la materiale combustibile uzuale

(Fire Engineering Design Guide, thired edition, Michael Spearpoint)
Nr. Materialul RHR Nr. Material RHR
2
crt. (MW/m ) crt. (MW/m2)

Petrol 2,40 8 Elemente din lemn stivuit 1,24

1 de 100 mm grosime
(scânduri)1
2 Kerosene 1,68 9 Mobilier 1,80
Păcură 1,39 10 Elemente din lemn stivuit 4,20
3
de 25 mm (dulapi)1
4 Etanol 0,40 11 PAL 0,14
5 Metanol 0,34 12 Polietilenă 1,36
Dulapi/scândură din 0,09 13 Polistiren 1,40
6
lemn
7 Lemn 1 m3 0,53 14
Notă:
1. Stivă cu înălţimea de 1,0 m; spaţiul dintre elemente este de două ori grosimea elementului.

În cazul incendiului controlat de ventilaţie (specific compartimentelor mici şi mijlocii)

debitul maxim de căldură eliberată, Qp, se notează cu Qp,v, în MW, şi se calculează etapizat,
astfel:
- se estimează debitul masic de aer schimbat prin golurile de ventilare, ma, în kg/s, cu
relaţia 1.27:

m a = 0,52  Aw  hw (1.27)

40
unde: Aw este aria golurilor de ventilare, în m2;
hw - înălţimea medie a golurilor de ventilare, în m;
- se estimează debitul de masă arzând, m, în kg/s, ţinând cont de distribuţia
stochiometrică (r=5,2 kg-aer/kg de material arzând, în cazul combustibililor lemnoşi) necesară
cantităţii de aer pentru combustia a 1 kg dintr-un material arzând, cu relaţia 1.28.

ma 0,52
m= =  Aw  hw = 0,1  Aw  hw (1.28)
r 5,20

- se calculează debitul maxim de căldură eliberată Qp,v, cu relaţia 1.29a.

Q p ,v = m  DH eff (1.29a)

În cazul particular al clădirilor rezidenţiale şi pentru birouri (unde combustibilul este

preponderent lemnos), Qp,v, în MW, este dat de relaţia 1.29b.

Q p ,v = 0,144  Aw  hw (1.29b)

Etapa dezvoltării incendiului şi manifestarea flashover-ului

Ca urmare a aprinderii materialului combustibil, incendiul intră în etapa de dezvoltare sau

creştere (eng. growth). Rata de creştere a incendiului depinde de tipul proceselor combustibile,
de tipul combustibilului care arde, de condiţiile de ventilare şi de interacţiunea acestuia cu
mediul înconjurător.
Cantităţile de căldură şi fum rezultate pe parcursul etapei de dezvoltare a incendiului,
înainte de flashover, este foarte important de cunoscut în ingineria securităţii la incendiu, pentru
evaluarea siguranţei vieţii în clădire.
Uzual, estimarea dezvoltării unui foc de calcul se face cu metoda lui t2 (eng.: t-squared),
EC1-1-2. Această metodă oferă rezultate apropiate de realitatea obişnuită a situaţiei de incendiu.
Pentru geometrii complexe, alte funcţii pentru descrierea dezvoltării incendiului pot fi utilizate:
cu variaţie cubică, parabolică sau exponenţială (Spearpoint, 2008). Metoda lui t2 a câştigat în
popularitate când a fost inclusă atât în legislaţia specifică europeană, EC1-1-2, cât şi în cea
americană, NFPA-72.
Metoda lui t2 acceptă patru viteze pentru dezvoltarea incendiului (EC1-1-2): lentă, medie,
rapidă şi foarte rapidă. Definirea vitezelor se bazează pe timpul necesar unui foc pentru
atingerea unui debit de căldură de 1 MW, notat cu k.
Unei dezvoltări a incendiului pentru atingerea unui debit de căldură de 1 MW cu viteză
lentă îi corespunde 600 s, cu viteză medie 300 s, cu viteză rapidă 150 s şi cu viteză foarte rapidă
75 s, tabelul 1.25.
Timpul t1, în s, necesar atingerii valorii maxime a debitului Qp şi marcând sfâtşitul etapei
de dezvotare a incendiului, este dat de relaţia 1.30 (Spearpoint, 2008).

t1 = k  Qp (1.30)

Energia eliberată în etapa de dezvoltare a incendiului Qg, în MJ, reprezentând aria

suprafeţei cuprinsă între axa timpului şi curba de variaţie a debitului de căldură eliberată în
această etapă (1/3 fiind o bună aproximarea pentru variaţia parabolică de gradul 2), este dată de
relaţia 1.31 (Spearpoint, 2008).

41
 t1  Q p
Qg = (1.31)
3

Tabelul 1.25 Timpi specifici pentru dezvoltarea unui incendiu

(Staffansson, 2010; Spearpoint, 2008; EC1-1-2)
Nr. Timpul
crt. Viteza de dezvoltare specific k Destinaţia
(s)
Depozite pentru produse lemnoase, galerii de artă,
1 Lentă 600 spaţii publice din clădirile pentru transporturi,
depozite cu puţine material combustibile
Piese de mobilier din lemn masiv cu puţin
2 material plastic, locuinţe, saloane de spital,
Medie 300 camera de hotel, recepţia unui hotel, clădiri pentru
birouri, săli de clasă, depozite pentru produse pe
bază de bumbac
Stive înalte cu paleţi din lemn, centre comerciale,
3 săli pentru biblioteci, teatre, cinematografe,
Rapiă 150 cartonaje pe paleţi, unele piese de mobilier
capitonat, depozite pentru material poştale, plastic
expandat, lemn stivuit
Mobilier capitonat, stive înalte cu material
4 plastice, mobilier din lemn subţire, fabrice pentru
Ultra rapidă 75
produse chimice, depozite pentru alcool sau
mobilier capitonat

Debitului de căldură eliberată este notat în literatura de specialitate cu HRR, în MW, şi

variaţia cu timpul a acestuia este evidenţiată în figura 1.12 pentru cele patru viteze de dezvoltare
a incendiilor.

Figura 1.12. Variaţia debitului de căldură eliberată în metoda t2

42
 Flashoverul asigură trecerea rapidă de la faza incendiului dezvoltat la faza incendiului
generalizat când toate suprafeţele materialelor combustibile sunt în stare arzândă. În multe
cazuri, flashoverul apare când temperatura stratului superior cu gaze fierbinţi atinge 500÷600°C
sau când radiaţia la nivelul pardoselii atinge valoarea de 15÷20 kW/m² (cazul încăperilor mici).
În faza incendiului generalizat acesta poate fi controlat de combustibil sau ventilaţie.
Flashoverul nu se manifestă totdeauna (Zalok, 2013), factorii care determină apariţia
fenomenului sunt: aria suprafeţei totale a spaţiului închis, aria golurilor de ventilare, înălţimea
golurilor de ventilare, debitul de căldură degajată şi proprietăţile termice ale elementelor
delimitatoare.
Există diverse modalităţi de apreciere a valorii debitului de căldură eliberată la momentul
flashover-ului, Qfo, în MW:
- McCaffreym Quintiere and Harkload (1981), relaţia 1.32a,

Q fo = 0,610  (hk  AT  hw ) 0, 5 (1.32a)

- Babrauskas (1980), relaţia 1.32b,

Q fo = 0,600  Aw  hw

(1.32b)
Q fo = 0,750  Aw  hw

- Thomas (1981), relaţia 1.32c,

Q fo = 0.0078  AT + 0,378  Aw  hw (1.32c)

unde: hk este coeficientul efectiv al transferului de căldură, măsurat în kW/m×K;

AT - suprafaţa totală a compartimentului de incendiu, în m2.
Dacă Qp,v este este mai mic ca Qfo atunci este puţin probabil ca fenomenul de flashover să
se producă (Spearpoint, 2008).
Timpul la care flashover-ul se produce, t1,fo, în s, poate fi estimat cu relaţia 1.33.

t1, fo = t g2  Q fo (1.33)

Dacă timpul t1,fo este mai mic ca t1, atunci Qfo trebuie luat în considerare.
Cantitatea de energie consumată până la producerea flashover-ului, Q1,fo, în MJ, poate fi
estimată cu relaţia 1.34.

t13, fo
Q1, fo = (1.34)
3  t g2

Etapa generalizării incendiului

Etapa generalizării incendiului (eng.: fully developed) se plasează cronologic după

manifestarea flashover-ului, debutând în momentul atingerii debitului maxim de căldură eliberat,
Qp.
Se estimează că 70% din energia totală este eliberată sub formă de căldură la sfârşitul
etapei generalizării incendiului (sau începutul etapei regresiei incendiului); energia eliberatăîn
faza generalizării incendiului, Qs, în MW, este dată de relaţia 1.35.

43
 Qs = 0,7  Qt - Q g (1.35)

Durata etapei generalizării incendiului, ts, în s, este dată de relaţia 1.36.

Qs
ts = (1.36)
Qp

Etapa regresiei incendiului

Etapa regresiei incendiului (eng. decay) este ultima în evoluţia unui incendiu în spaţiu
închis, când cantitatea volatilelor descreşte, deoarece combustibilul se consumă, şi scade
intensitatea incendiului.
Energia eliberată în etapa regresiei, Qd, în MJ, este estimată a fi 30% din energia totală
(EC1-1-2) şi este dată de relaţia 1.37.

Qd = 0,3  Qt (1.37)

Durata etapei regresiei incendiului, td, măsurată în s, este dată de relaţia 1.38.

2 Q d
td = (1.38)
Qp

Concluzii

Severitatea unui incendiu este dată de energia îmagavinată în combustibil şi eliberată pe

parcursul evoluţiei incendiului sub formă de căldură.
Conţinutul acestui articol poate constitui baza realizării unui modul de calcul pentru
evoluţiei unui incendiu utilizabil în analiza de stabilitate structurală în situaţia de incendiu şi/sau
analiza evacuării în siguranţă a ocupanţilor unei clădiri în situaţia de incendiu.
Schema logică pentru determinarea parametrilor caracteristici evoluţiei focului de calcul
sunt prezentaţi în figura 1.13.

1.4 Aplicaţii specifice

1.4.1 Stabilirea densităţii sarcinii termice

(după Manual privind exemplificări, detalieri şi soluţii de aplicare a prevederilor
normativului P 118-99 "Siguranţa la foc a construcţiilor", indicativ: MP 008-2000)

Generalităţi

Evaluarea densităţii sarcinii termice în spaţiile construite luate ca exemplu presupune că:
- pardoselile combustibile (mocheta, PVC etc.) sunt lipite pe un strat suport incombustibil
(beton, şapă);
- tâmplăria exterioară se realizează din materiale incombustibile (profile din aluminiu);
- încăperile sunt separate cu elemente de construcţii (pereţi şi planşee) incombustibile,
rezistente la foc;
- plafoanele false sunt cu structură metalică şi panouri din fibră minerală.

44
 Figura 1.13 Schema logică de apreciere inginerească a siguanţei la foc în construcţii

Teme rezolvate

Studiul de caz 1: încăpere tip birou

Datele problemei:
- destinaţia spaţiului: pentru birouri;
- arie încăpere: 25 m2;
- biroul conţine:
- 1 uşă intrare (1 m × 2,10 m × 0,03 m) din lemn de brad;
- 3 birouri de 30 kg fiecare, din lemn de brad 80% şi metal 20%, cu:
- 1 corp mobil 22 kg din lemn de brad 80%,
- 2 scaune tapiţate conţinând fiecare 2 kg lemn de brad şi 0,5 kg poliuretan,
- hârtie pentru scris 5 kg,
- 1 calculator complet echipat de 10,65 kg conţinând 50% material plastic;
- 3 dulapuri pentru documente de 57 kg fiecare, din lemn de brad 80%;
- 3×3 m cabluri, tuburi etc. cu o greutate de 0,5 kg/m din material plastic.
Puterea calorifică, Qi, a materialelor combustibile:
- lemn: 19,60 MJ/kg,
- hârtie: 16,30 MJ/kg;
- poliuretan: 22,70 MJ/kg;
- material plastic: 33,50 MJ/kg.
Sarcina termică aferentă masei materialelor combustibile pentru:
- uşa intrare: 1,00 m × 2,10 m × 0,03 m × 550 Kg/m3 × 19,60 MJ/Kg = 679,14 MJ;
- birouri din lemn şi metal: 30 kg × 0,80 × 19,60 MJ/kg = 470,4 MJ, astfel 3 birouri ×
470,4 MJ = 1411,2 MJ;
- corpuri mobile birou: 22 kg × 0,80 × 19,60 MJ/Kg = 344,96 MJ, astfel 3 corpuri ×
344,96 MJ = 1034,88 MJ;
- scaune: 2 kg × 0,80 × 19,60 MJ/kg = 31,36 MJ la care se adaugă poliuretan 0,5 kg ×
22,70 MJ/kg = 11,35 MJ în total 31,36 MJ + 11,35 MJ = 42,71 MJ, astfel 6 scaune × 42,71 MJ =
256,26 MJ;
- hârtie: 5 kg × 16,30 MJ/Kg = 81,5 MJ, astfel 3 birouri × 81,5 = 244,5 MJ

45
 - calculatoare: 10,65 kg × 0,5 × 33,50 MJ/Kg = 178,39 MJ, astfel 3 calculatoare × 178,39
MJ = 535,16 MJ;
- dulap documente (80% din greutate este material combustibil): 57 kg × 0,80 × 19,60
MJ/kg = 893,76 MJ, astfel, 3 dulapuri × 893,76 MJ = 2681,28 MJ;
- cabluri, tuburi etc.: 0,5 kg/m × (3×3) m × 33,50 MJ/kg = 150,75 MJ;
Total sarcină termică în încăpere:
679,14 +1411,2 +1034,88 + 256,26+ 244,50 + 535,16 + 2681,28 + 150,75 = 6314,03 MJ.
Evaluarea densităţii sarcinii termice conform STAS 10903/2-79:
6314,03 MJ / 25 m2 = 253 MJ/m2.

Evaluarea densităţii sarcinii termice de proiectare conform SR EN 1991-1-2: 2004:

qfi,d = qfi,k × m × δq1 × δq2 × δn,
qfi,k =420 MJ/m2, m=0,80,
δq1=1,10, δq2=1,00, δn2=0,87, δn4=0,73, δn6=0,61, δn8=1,00, δn9=1,00, δn10=1,00,
qfi,d= 420 × 0,80 × 1,10 × 1,00 × (0,87×0,73×0,61×1,00×1,00×1,00) = 144 MJ/m2.

Studiul de caz 2: încăpere bibliotecă tip sală de lectură

Datele problemei:
- destinaţia spaţiului: sală pentru lectură într-o bibliotecă (ca multitudine de birouri);
- arie încăpere: 1225 m2;
- sala conţine:
- 4 uşi intrare (1,50 m × 2,10 m × 0,03 m) din lemn de brad;
- 100 mese lectură de 60 kg fiecare, din lemn brad 80%, cu:
- 8 scaune de 3 kg cu şezut şi spătar din lemn de brad, însemnând 80% din
masă,
- 1 set cărţi, hârtie etc. de 2,5 kg,
- 100 m cabluri, tuburi etc. cu o greutate de 0,5 kg/m din material plastic.
Puterea calorifică, Qi, a materialelor combustibile:
- lemn: 19,60 MJ/kg,
- hârtie: 16,30 MJ/kg;
- material plastic: 33,50 / 20 MJ/kg.
Sarcina termică aferentă masei materialelor combustibile pentru:
- uşi intrare: 1,50 m × 2,10 m × 0,03 m × 550 kg/m3 × 19,60 MJ/kg = 1018,71 MJ, astfel
4 uşi × 1018,71 MJ = 4074,84 MJ
- mese de lectură din lemn şi metal: 60 kg × 0,80 × 19,60 MJ/kg = 940,8 MJ, astfel, 100
mese × 940,8 MJ = 94080 MJ;
- scaune metalice cu şezut şi spătar din lemn: 3 kg × 0,80 × 19,25 MJ/kg = 46,20 MJ,
astfel 800 scaune × 46,20 MJ = 36960 MJ;
- cărţi, hârtie, materiale textile: 2,5 kg × 16,30 MJ/kg = 40,75 MJ, astfel 800 mese ×
40,75 MJ = 32600 MJ;
- cabluri, tuburi, etc.: 0,5 kg/m × 100 m × 33,50 MJ/kg = 1675 MJ.
Total sarcină termică în încăpere:
4074,84 + 94080 + 36960 + 32600 + 1675 = 169389,84 MJ.

Evaluarea densităţii sarcinii termice conform STAS 10903/2-79:

169389,84 MJ / 1225 m2 = 139 MJ/m2.
Evaluarea densităţii sarcinii termice de proiectare conform SR EN 1991-1-2: 2004:
qfi,d = qfi,k × m × δq1 × δq2 × δn,
qfi,k =420 MJ/m2, m=0,80,
δq1=1,70, δq2=1,00, δn2=0,87, δn4=0,73, δn6=0,61, δn8=1,00, δn9=1,00, δn10=1,00,
qfi,d= 420 × 0,80 × 1,70 × 1,00 × (0,87×0,73×0,61×1,00×1,00×1,00) = 222 MJ/m2.

46
 Studiul de caz 3: încăpere bibliotecă tip depozit de cărţi

Datele problemei:
- destinaţia spaţiului: depozit de cărţi al unei biblioteci;
- arie încăpere: 1270 m2.
Sala conţine:
- rafturi metalice cu lăţimea de 0,30 m, înălţimea de 2,10 m şi lungimea totală de 1440 m;
- 100 m cabluri, tuburi etc. cu o greutate de 0,5 kg/m din material plastic.
Sarcina termică aferentă masei materialelor combustibile pentru:
- cărţile depozitate pe rafturile metalice: 0,30 m × 2,10 m × 1440 m × 550 kg/m3 × 16,30
MJ/kg = 8133048 MJ;
- cabluri, tuburi etc.: 0,5 kg/m × 100 m × 33,50 MJ/Kg = 1675 MJ.
Total sarcină termică în încăpere:
8133048 + 1675 = 8134723 MJ,
Evaluarea densităţii sarcinii termice conform STAS 10903/2-79:
8134723 MJ / 1270 m2 = 6406 MJ/m2.

Evaluarea densităţii sarcinii termice de proiectare conform SR EN 1991-1-2: 2004:

qfi,d = qfi,k × m × δq1 × δq2 × δn,
qfi,k =1500 MJ/m2, m=0,80,
δq1=1,70, δq2=1,00, δn2=0,87, δn4=0,73, δn6=0,61, δn8=1,00, δn9=1,00, δn10=1,00,
qfi,d= 1500 × 0,80 × 1,70 × 1,00 × (0,87×0,73×0,61×1,00×1,00×1,00) = 791 MJ/m2.

Studiul de caz 4: încăpere dintr-o clădire de învăţământ superior tip sală pentru seminarii

Datele problemei:
- destinaţia spaţiului: sală pentru cursuri;
- arie încăpere: 48 m2;
- sala conţine:
- 1 uşă intrare (1 m × 2,10 m × 0,03 m) din lemn de brad;
- 15 mese lucru de 30 kg fiecare, din lemn brad 80%, cu:
- 2 scaune de 3 kg cu şezut şi spătar, din lemn de brad, însemnând 80% din
masă,
- 1 set hârtie de 0,5 kg;
- 1 masă catedră de 30 kg, din lemn brad 80%, cu:
- 1 scaun de 3 kg cu şezut şi spătar, din lemn de brad, însemnând 80% din
masă,
- 1 set hârtie de 0,5 kg;
- 1 pardoseală estradă din lemn 0,5 m2;
- 50 m cabluri, tuburi etc. cu o greutate de 0,4 kg/m, din material plastic.
Puterea calorifică, Qi, a materialelor combustibile:
- lemn: 19,60 MJ/kg,
- hârtie: 16,30 MJ/kg;
- material plastic: 33,50 / 20 MJ/kg.
Sarcina termică aferentă masei materialelor combustibile pentru:
- uşă intrare: 1,50 m × 2,10 m × 0,03 m × 550 kg/m3 × 19,60 MJ/kg = 1018,71 MJ;
- mese de lucru şi catedră: 30 kg × 0,80 × 19,60 MJ/kg = 470,4 MJ, astfel 16 mese ×
470,4MJ = 7526,4 MJ;
- scaune: 3 kg ×0,80×19,60 MJ/Kg = 47,04 MJ,astfel 31 scaune ×47,04 MJ= 1458,24 MJ;
- hârtie: 0,5 kg × 16,30 MJ/kg = 8,15 MJ, astfel 31 locuri × 8,15 MJ = 252,65 MJ;
- pardoseală estradă: 0,5 m2 × 600 kg/m3 × 19,60 MJ/kg = 5880 MJ;

47
 - cabluri, tuburi etc.: 0,4 kg/m × 50 m × 33,50 MJ/kg = 670 MJ,
Total sarcină termică în încăpere:
1018,71 + 7526,4 + 1458,24 + 252,65 + 5880 + 670 = 16806 MJ.
Evaluarea densităţii sarcinii termice conform STAS 10903/2-79:
16806 MJ / 48 m2 = 351 MJ/m2.

Evaluarea densităţii sarcinii termice de proiectare conform SR EN 1991-1-2: 2004:

qfi,d = qfi,k × m × δq1 × δq2 × δn,
qfi,k =285 MJ/m2, m=0,80,
δq1=1,70, δq2=1,00, δn2=0,87, δn4=0,73, δn6=0,61, δn8=1,00, δn9=1,00, δn10=1,00,
qfi,d= 285 × 0,80 × 1,70 ×1,00 × (0,87×0,73×0,61×1,00×1,00×1,10) = 151 MJ/m2.

Teme propuse spre rezolvare

Tema 1: să se determine densitatea de sarcină termică pentru un spaţiu de parcare a

autoturismelor.
Datele problemei:
- numărul autoturismelor: 85;
- aria construită a parcajului (exclusiv rampe şi scări): 3760 m2;
- principalele materiale luate în considerare şi puterea lor calorifică, Qi:
- benzine (motorine): 6,65 MJ/kg;
- cauciuc: 41,85 MJ/kg;
- materiale plastic: 46,00 MJ/kg;
- masa materialelor combustibile luate în considerare pentru un autoturism:
- benzine (motorine): 48 kg;
- cauciuc: 80 kg
- materiale plastice: 400 kg.

1.4.2 Stabilirea focului de calcul

(după Fire Design Guide, Third Edition, editor Michael, Spearpoint, New Yealand Centre
for Advanced Engineering, Cristchurch, New Yealand, July 2008)

Studiul de caz 1: pentru o încăpere tip birou

Să se stabilească focul de calcul corespuzător unui birou având o suprafaţă de 4,5 m 2,

pentru care qfk = 420 MJ/m2 (tabelul 1.16) şi RHR=0,25 MW/m2 (pentru un incendiu cu o viteză
de dezvoltare medie, ta=300 s, talelele 1.21 şi 1.22, şi controlat de combustibil).
Rezolvare:
- calculul densităţii sarcinii termice de proiectare:
- coeficient de ardere (cazul materialelor preponderent celulozice): m = 0.8,
- valoarea caracteristica a densitatea sarcinii termice: qfk = 420 MJ/m2,
- coeficient care tine cont de riscul de initiere al incendiului datorat marimii
compartimentului: δq1 = 1.00,
- coeficient care tine cont de riscul de initiere al incendiului datorat destinatiei
compartimentului: δq2 = 1.00,
- coeficienti care tin cont de diversele masuri de protectie impotriva incendiilor:
δn1 = 1.00, δn2 = 1.00, δ n3 = 1.00, δn4 = 1.00, δn5 = 1.00, δn6 = 1.00, δn7 = 1.00, δn8 = 1.00,
δn9 = 1.00, δn10 = 1.00,
qf,d = qfi,k × m × δq1 × δq2 × δn = 420 × 0,8 × 1,0 × 1,0 × 1,0 = 336 MJ/m2;

- calculul energiei totale îmagazinată de combustibil:

48
 - suprafata spatiului de referinta: A = 4,50 m2,
Et = qf,d × A = 336×4,5 = 1512 MJ;

- calculul debitului maxim de căldură eliberat (incendii controlate de combustibil):

- debitul maxim de caldura pe m2 corelat cu destinatia spatiului analizat si cu
viteza de dezvoltare a incendiului: RHRf := 0.25 MW/m2,
Qmax = RHRf × A = 0,25 × 4,5 = 1,125 MW;

- calculul parametrilor pentru etapa de dezvoltare a incendiului:

- viteza de dezvoltare a incendiului corelată cu destinaţia spaţiului: ta := 300 s,

t1 = td = ta × Qmax0,5 = 300 × 1,1250,5 = 318,2 s = aproximativ 5 min.,

Ed = (t1 × Qmax)/3 = (318,2 × 1,125) / 3 = 119,3 MJ;

- calculul parametrilor pentru etapa de generalizare a incendiului:

Eg = 0,7 × Et - Ed = 0,7 × 1512 – 119,3 = 939,1 MJ,
tg = Eg / Qmax = 939,1 / 1,125 = 834,8 s = aproximativ 14 min.,
t2 = td + tg = 318,2 + 834,8 = 1153 s = aproximativ 19 min.;

- calculul parametrilor pentru etapa de regresie a incendiului:

Er = 0,3 × Et = 0,3 × 1512 = 453,6 MJ,
tr = 2 × Er / Qmax = 2 × 453,6 / 1,125 = 806,4 s = aproximativ 13,4 min.,
t3 = t2 + tr = 1153 + 806,4 = 1959,4 s = 33 min..

Bibliografie la noţiuni despre arderi

1. Apahidean B., Mreneş M., Combustibili şi teoria proceselor de ardere, Editura U. T. Press,
Cluj-Napoca, 1997.
2. B. Karlsson, J. G. Quintiere, Enclosure Fire Dynamics, CRC Press LLC, 2000.
3. Bălulescu P., Călinescu V. şi alţii, Noţiuni de fizică şi chimie pentru pompieri,
Comandamentul Pompierilor, Bucureşti, 1971.
4. Bălulescu P., Stingerea incendiilor, Editura Tehnică, Bucureşti, 1981.
5. Bălulescu P., Popescu I.., Ciucă Şt., Îndrumătorul pompierului civil, Oficiul de informare
documentară pentru Industria Construcţiilor de Maşini, Bucureşti, 1987.
6. Bălulescu P., Crăciun I., Agenda pompierului, Editura Tehnică, Bucureşti, 1993.
7. Calotă S., Lencu V., Şerban T., Protecţia împotriva incendiilor, vol. 1 şi vol. 2, Bucureşti,
1998.
8. Calotă S., Temian G., Ştirbu V., Duduc G., Golgojan I. P., Manualul pompierului, Editura
Imprimeriei de Vest, Oradea, 2009.
9. Cercetarea cauzelor de incendii, Calotă S., Popa Gh., Sorescu G., Dolha S., Editura Universul
Juridic, 2010.
10. Diaconu-Şotropa D., Burlacu L., Fenomene de ardere, Review AICPS nr. 1/2007 Ediţie nouă,
Bucureşti, 2007.
11. Drysdale D., An Introduction to Fire Dynamics (Second Edition), John Wiley & Sons, 2008.
12. Spearpoint M., Fire Engineering Design Guide (Third Edition), New Zealand Center for
Advanced Engineering, 2008.
13 ***, SR EN ISO 13943:2011 Siguranţa la foc. Vocabular, ASRO, Bucureşti, 2011.

Bibliografie la noţiuni despre incendiu

49
1. Apahidean B., Mreneş M., Combustibili şi teoria proceselor de ardere, Editura U. T. Press,
Cluj-Napoca, 1997.
2. B. Karlsson, J. G. Quintiere, Enclosure Fire Dynamics, CRC Press LLC, 2000.
3. Bălulescu P., Călinescu V. şi alţii, Noţiuni de fizică şi chimie pentru pompieri,
Comandamentul Pompierilor, Bucureşti, 1971.
4. Bălulescu P., Călinescu V., Prevenirea incendiilor, Editura Tehnică, Bucureşti, 1979.
5. Bălulescu P., Stingerea incendiilor, Editura Tehnică, Bucureşti, 1981.
6. Bălulescu P., Popescu I.., Ciucă Şt., Îndrumătorul pompierului civil, Oficiul de informare
documentară pentru Industria Construcţiilor de Maşini, Bucureşti, 1987.
7. Bălulescu P., Crăciun I., Agenda pompierului, Editura Tehnică, Bucureşti, 1993.
8. Bălulescu P., Cauzele tehnice ale incendiilor şi prevenirea lor, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1971.
9. Calotă S., Lencu V., Şerban T., Protecţia împotriva incendiilor, vol. 1 şi vol. 2, Bucureşti,
1998.
10. Calotă S., Temian G., Ştirbu V., Duduc G., Golgojan I. P, Manualul pompierului, Editura
Imprimeriei de Vest, Oradea, 2009.
11. D. Diaconu-Şotropa, L. Burlacu, Fenomene de ardere, Review AICPS nr. 1/2007 Ediţie nouă,
Bucureşti, 2007.
12. D. Drysdale, An Introduction to Fire Dynamics (second edition), John Wiley&Sons, Ltd,
1998.
13. F. Viţelaru, Contribuţii privind evacuarea fumului şi persoanelor din clădiri etajate pentru
birouri (teză de doctorat), Universitatea Tehnică “Gh. Asachi” din Iaşi, 2011.
14. Tatu P., Popescu I., Neagoe V., Ciucă Şt., Manualul pompierilor, Redacţia publicaţiilor pentru
construcţii, Bucureşti, 1972.
15. S.Calotă, GH. Popa, G. Sorescu, S. Dolha, Cercetarea cauzelor de incendiu-Aspecte teoretice
şi practice, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010.
16. ***, STAS 10903/1979, Determinarea sarcinii termice în construcţii.
17. ***, Regulamentul instrucţiei de specialitate a pompierilor militari, Serviciul editorial al
Ministerului de Interne, Bucureşti, 1990.
18. ***, SR EN 1363/1,2,3, Încercări de rezistenţă la foc.
19. ***, EN ISO 13943-2008, Fire Safety-Vocabulary
20. ***, SR EN 1991-1/2:2004, Eurocod 1: Acţiuni asupra structurilor, Partea 1-2: Acţiuni
generale - Acţiuni asupra structurilor expuse la foc.
21. ***. Manual privind exemplificări, detalieri şi soluţii de aplicare a prevederilor normativului
P118-99 "Siguranţa la foc a construcţiilor" indicativ: MP 008-2000.

Bibliografie la aprecierea căldurii degajate în timpul incendiului, o abordare europeană

1. ***, SR EN 1991-1-2, Eurocod 1: Acţiuni asupra structurilor, Partea 1-2: Acţiuni generale –
Acţiuni asupra structurilor expuse la foc, Anexa E – Densităţi de sarcină termică.
2. Diaconu-Şotropa D., Suport de curs pentru anul universitar 2013-2014 “Bazele securităţii la
incediu ȋn construcţii”, http://www.ce.tuiasi.ro/~ddiaconu/
3. ***, Ordinul Nr. 163 din 28 februarie 2007 cu privire la aprobarea Normelor generale de
apărare împotriva incendiilor, Monitorul Oficial Nr. 216 din 29 martie 2007
4. Grigoraş Z. C., Diaconu-Şotropa D., Establishing the Design Fire Parameters for Buildings,
Buletinul Institutului Politehnic din Iaşi, Secţia Construcţii.Arhitectură, Publicat de Universitatea
Tehnică “Gheorghe Asachi” din Iaşi, Tomul LIX (LXIII), Fasc. 5, 133-141, 2013.
5. Spearpoint M., Fire Engineering Design Guide, Third Edition, New Zealand Centre for
Advanced Engineering., Christchurch, 2008.
6. Staffansson L., Selecting Design Fires, Lund, Sweden, 2010.

50
Binliografie la aprecierea căldurii degajate în timpul incendiului, o abordare internaţinală

1. Staffansson L., Selecting design fires, Lund, 2010.

2. Spearpoint M., Fire Engineering Desing Guide. 3rd Ed., New Zealand Centre for Advanced
Engineering, Christchurch, 2008.
3. Karlsson B., Quintiere J., Enclosure Fire Dynamics, CRC Press, Boca Raton, 2000.
4. ***, International Fire Engineering Guidelines, National Research Council of Canada (NRC),
International Code Council (ICC), United States of America Department of Building and
Housing, New Zealand (DBH) & Australin Building Codes Board (ABCB), 2005 Edition.
5. ***, Eurocode 1 – Actions on Structures, Part 1-2: General Actions – Actions on structures
exposed to fire, EN 1991-1-2.
6. Zehfuss J., Hosser D., A parametric natural fire model for the structural fire design of multy-
storey buildings, Fire Safety Journal, 42, 115-126 (2007).
7. ***, National fire alarm and signaling code, NFPA-72.
8. ***, Design of buildings for the fire situation, Leornardo da Vinci pilot project CZ/02/B/F/PP-
134007, Luxembourg, 2005.
9. Zalok E., Correlation of Fire Load Survey Methodologies toward Design Fires for Office
Buildings, CIB-W014 Fire Safety, WG1-Design Fires, Ontario, 2013.
10. McCaffrey B.J., Quintiere J.G., Harkleroad M. F., Estimating Room Temperatures and the
Likelihood of Flashover Using Fire Test Data Correlation, Fire Technology, Vol. 17, 2, 98-119
(1981).
11. Babrauskas V., Estimating Room Flashover Potential, Fire Technology, Vol. 16, 2, 94-103
(1980).
12. Thomas P. H., Testing Products and Materials for Their Contribution to Flashover in
Rooms, Fire and Materials, Vol. 5, 3, 103-111 (1981).

51
52