DEFICIENŢELE FIZICE ŞI NEUROMOTORII

I. DEFINIŢIE. ETIOLOGIE. CLASIFICARE

Această categorie a deficienţelor fizice include o varietate mare de afecţiuni care sunt de două
feluri:
- afecţiuni morfologice – pierderi de substanţă organică, malformaţii, deformări;
- afecţiuni funcţionale – activitate, fiziologia unui organ sau a funcţiei motorii.
Definiţie: Deficienţele fizice reprezintă individualităţi corporale ce slăbesc puterea şi
mobilitatea organismului, prin modificări patologice externe sau interne, localizate la nivelul
întregului corp, ori numai la nivelul unor segmente ale sale.
Categoria cuprinde atât persoanele cu infirmitate motorie (locomotorie şi psihomotorie), cât şi
pe aceia care au o serie de afecţiuni cronice de tip respirator, cardiovascular, metabolic. Aproape
întotdeauna aceste deficienţe se transformă în handicap. Acest lucru se întâmplă deoarece: Pe de o
parte modalităţile chirurgicale protetice şi paleativ-estetice sunt încă limitate şi rar reuşesc să
compenseze efectele deficienţelor primare; pe de altă parte, societatea în ansamblul ei nu pare încă
dispusă să faciliteze accesul persoanelor cu handicap fizic şi motor la structurile sale (nu există blocuri
sau instituţii publice cu rampă de acces).
Etiologia este extrem de diversă. Sunt trei mari categorii de factori grupaţi după importanţa lor:
1) factorii predispozanţi, care fie că se manifestă în perioada prenatală (maladii
ereditare, conduita maternă necorespunzătoare), fie pe parcursul întregii vieţi (stil
de viaţă nesănătos, condiţii epuizante sau periculoase de muncă);
2) factorii favorizanţi sunt prezenţi în timpul dezvoltării timpurii a copilului (condiţii
neadecvate de igienă, alimentaţie, activitate, locuit) şi întreg stilul de viaţă sau
condiţiile necorespunzătoare de muncă;
3) factorii determinanţi (declanşatori) acţionează în perioada de dezvoltare fetală:
Cauze biologice: viruşi, bacterii; factori chimici: intoxicaţii; factori radioactivi; boli
ale mamei: rubeola; medicamentele create pentru a elimina disconfortul
gravidităţii au dus la o “epidemie” de cazuri de copii cu malformaţii pentru că nu
se constataseră efecte secundare la adulţi; factori traumatici din timpul perioadei
neonatale, afecţiuni neurologice înnăscute sau dobândite care pot fi atât
localizate la nivelul cortical cât şi la nivel subcortical.
Clasificare:
1. DEFICIENŢE MORFOLOGICE GLOBALE (generale) şi DEFICIENŢE MORFOLOGICE
PARŢIALE:
Deficienţele morfologice globale:
- deficienţe de maturaţie somato-staturală: nanism, gigantism, acromegalie, acromicrie,
hipoplazie;
- deficienţe de nutriţie: distrofii; debilitate fizică generală, mergând uneori până la caşexie;
obezitate;
- deficienţe posturale sau de atitudine, determinate de hipotonie musculară ce conduce la
flascitate; hipertonie musculară ce duce la rigiditate şi spasticitate; asimetrii scheletale şi articulare;
- deficienţe tegumentare: tegumente cianotice, eritematoase, eczematoase, descuamante;
- deficienţe osoase: demineralizări, decalcifieri, deformări, fracturări, secţionări traumatice sau
chirurgicale;
- deficienţe articulare: deformări traumatice sau patologice, mobilitate redusă datorită distrugerii
discurilor articulare, artralgiilor, artrozei, sinovitei sau, dimpotrivă, mobilitate exagerată datorită
distrugerii ligamentelor, capsei articulare, epifizelor osoase;
- deficienţe musculare: structurale (distrofii, artrofii musculare) şi funcţionale (distrofii, miotonii).
Deficienţele morfologice parţiale:

1
 - deficienţe ale capului, feţei şi gâtului: micro şi macrocefalii, hidrocefalie, asimetrii faciale,
malformaţii orbitale, nazale, mandibulare, maxilodentale, bucale; pareze faciale, hipertelorism, guşe
endemică, torticolis;
- deficienţe ale trunchiului: malformaţii, deformări, asimetrii toracice, vertebrale, scapulare,
sacrocoxale; anomalii abdominale – eventraţiile, herniile;
- deficienţe ale membrelor superioare: malformaţii, deformări, amputări, inegalităţi în lungime şi
grosime, disfuncţionalităţi ale prostatei, supinaţiei, abducţiei; poziţionări vicioase ale braţelor; sindactilie
(“degete de raţă”), hipocratism digital (degete boante, îngroşate caracteristice sindromului Down);
- deficienţe ale membrelor inferioare: malformaţii, deformări, asimetrii, contracturi şi poziţii
vicioase de tip sechelar (după poliomelită), curburi anormale.
2. DEFICIENŢE FUNCŢIONALE:
- de tip neuromotor – diverse forme şi grade de paralizii, diverse forme de mişcări
anormale (mişcări coreice, atetozice, ataxice), de tip psihomotor, locomotor,
vestibular;
- deficienţe şi tulburări ale aparatelor anatomo-fiziologice şi ale funcţiunilor
vitale: afecţiuni ale aparatului cardiovascular, respirator, renal, digestiv etc.

II. MERSUL ŞI PREHENSIUNEA

Psihomotricitatea este o expresie complexă a interrelaţiilor dintre procesele psihice şi

cele motrice, care asigură atât receptarea şi prelucrarea informaţiilor, cât şi căile de transmisie
pentru executarea corespunzătoare a răspunsului efector.
Psihomotricitatea are o structură tridimensională:
1) organizarea schemei corporale şi formarea imaginii de sine;
2) deprinderile motorii fundamentale incluse în conduitele motrice de bază;
3) conduite perceptiv-motrice (orientare spaţio-temporală, autocontrolul mişcărilor, reglarea
activităţii cu ajutorul limbajului).
Mersul reprezintă o deplasare a întregului corp într-o direcţie oarecare, ce nu se rezumă doar
la mişcările alternative ale picioarelor, ci care implică intrarea în activitate a multor grupe musculare,
răspunzătoare printre altele de controlul mişcărilor de balans, de varierea cadenţei şi lungimea paşilor,
în funcţie de caracteristicile drumului şi intenţiile individului.
Mersul reprezintă o deprindere automatizată complexă, doar respiraţia fiind la fel de complex
coordonată.
Prehensiunea este chiar mai fină şi mai complicată decât mersul şi este posibilă datorită
opozabilităţii policelui. Ea este de două tipuri:
- grifa palmară;
- pensa.

III. DEZVOLTAREA MOTORIE ŞI PSIHOMOTORIE A COPILULUI

Există câteva repere esenţiale care ne oferă o evaluare de etapă a dezvoltării sale generale, la
un anumit moment (singura metodă de evaluare psihică a copilului mic este comportamentul motor). Şi
se consideră cinci stadii:
1. Stadiul mişcărilor neorganizate (0-3 luni)
1 lună – mişcările sunt incoerente, fără scop şi fără rezultat şi derivă din activitatea reflexă
generală. Predomină reflexele tonice (de flexie). Din a zecea zi după naştere apare reflexul de păşire
peste obstacol (adus la marginea unei mese, în ortostatism, susţinut axilar, dacă partea dorsală a
piciorului întâlneşte obstacolul reprezentat de muchia mesei atunci copilul va flecta în mod reflex
membrul inferior, adică va urca pe masă). Un alt reflex ce apare în prima săptămână este reflexul
Moro (reacţia nou-născutului provocată de zgâlţâierea mesei, de suflarea unui jet de aer asupra feţei,
de tapotarea abdominală sau coborârea bruscă a palmelor care susţin copilul de cubit dorsal, abducţie

2
şi extensia membrelor superioare cu deschiderea palmelor şi a degetelor, urmată de flectarea
membrelor superioare pe piept şi contractura pumnilor. Membrele inferioare au o manifestare inversă).
Acest reflex se diminuează spre 5-6 luni şi trebuie să dispară până la 10 luni. În prima lună se
manifestă reflexele tonice cervicale, prezente până la 3 luni. Mai apare şi reflexul ciudat care
simulează mersul: reflexul de mers automat (ambulator automat): copilul susţinut în poziţie ortostatică
cu picioarele pe o suprafatţă plană dacă este proiectat uşor înainte va schiţa câţiva paşi şi chiar va
merge pe o distanţă scurtă (este un reflex primitiv – reminiscenţă – care trebuie să dispară pentru a
apărea adevăratul mers).
2 luni – o mai bună extensie a membrelor inferioare şi o îmbunătăţire a controlului mişcărilor
capului.
3 luni – poate sta în poziţia “păpuşii” (pe burtă, se susţine pe coate şi ridică capul). E capabil să
apuce obiectele mari şi să le tragă spre el. Apare jocul cu mâinile (primele forme de coordonare oculo-
manuale). Se amplifică tonusul de extensie (se mai relaxează).
2. Stadiul mişcărilor necoordonate (4-6 luni)
4 luni – Copilul poate să-şi susţină capul ridicat şi-l poate întoarce în dreapta şi stânga. Aşezat
în poziţia “păpuşii” se sprijină şi pe palme. Este capabil să se agaţe de hainele sau părul persoanelor.
5 luni – în decubit dorsal recurge la mişcări relativ coordonate atunci când încearcă să
îndepărteze o batistă ce i-a fost aşeaztă pe faţă. Execută mişcări de pedalare cu membrele inferioare,
îşi poate prinde picioarele cu mâinile. Începe să poată sta aşezat cu sprijin în şezut. Apare reflexul
Landau (dacă copilul este ridicat din decubit ventral, fiind susţinut cu o mână aşezată sub torace, el îşi
va curba coloana vertebrală în extensie şi îşi va înălţa capul concomitent cu extensia membrelor
inferioare. Dacă în acest moment se apasă pe cap în jos, tonusul de extensie dispare imediat şi copilul
“se înmoaie ca o cârpă”).
6 luni – în decubit dorsal, este capabil să-şi flecteze genunchii pe piept. Datorită echilibrului
dintre extensie şi flexie, devine posibilă rostogolirea. Copilul se târâşte în toate felurile şi toate
direcţiile. Poate sta în şezur cu sprijin lombar şi poate întoarce capul în toate direcţiile. Prinde obiectele
în mod rudimentar, cu grifă palmară şi opozabilitate parţială a policelui. Apare reacţia de ortostatism
(dacă este susţinut axilar se produce o extensie progresivă a segmentelor membrelor inferioare –
întinde picioarele). Către luna a 7-a, această reacţie poate fi înlocuită temporar cu o fază curioasă de
astazie: copilul refuză să se sprijine pe picioare, ba chiar le flectează din toate încheieturile.
3. Stadiul coordonării incipiente (7-10 luni)
7 luni – Se poate ridica singur în şezut din decubit dorsal şi poate sta aşa fără să se sprijine.
Este capabil să ţină câte un cub în fiecare mână sau să prindă un obiect mic cu pensă totală.
8 luni – Schiţează primele încercări de a se ridica. Către sfârşitul acestei perioade apare
reflexul de pregătire pentru săritură (ready to jump) sau reflexul “paraşută” (mâinile imită
deschiderea paraşutei): reflexul poate fi evidenţiat prin simularea unui zbor în picaj către pat, copilul
fiind susţinut în decubit ventral şi proiectat brusc în jos şi înainte. Reflexul constă în extensia braţelor şi
proiectarea lor înainte, mişcare însoţită de extensia mâinilor şi a degetelor. Prezenţa reflexului este
foarte importantă deoarece ne însoţeşte toată viaţa.
9 luni – Copilul se ridică în patru labe şi în picioare. Actul de ridicare în picioare se realizează în
două variante: a) plecând de la poziţia patrupedă cu susţinere exterioară, aducând un picior înainte,
execută o fandare trecând prin poziţia “cavalerului” cu sprijinire pe picior; b) autocăţărarea, când din
şezând pe vine se împinge cu mâinile pe coapse. Primii paşi ai copilului sunt esenţiali nu numai în ce
priveşte schimbarea perspectivei vizuale, ci şi pentru formarea unei scheme corporale complete şi
corecte.
10 luni – Coordonarea mişcărilor este din ce în ce mai fină. Mişcările capătă fluenţă şi chiar
eleganţă. Mersul este rudimentar, necesitând sprijin şi dese momente de repaus. Echilibrul în
ortostatism este foarte precar. Prehensiunea devine din ce în ce mai fină, obiectele fiind manipulate cu
o oarecare dexteritate. Apare socializarea mişcărilor (se formează prin imitaţie şi capătă valoare
socială).
4. Stadiul coordonării parţiale (11-24 luni)

3
 11 luni – Copilul încă trebuie sprijinit în timpul mersului.
12 luni – Conduita locomotorie bipedă este încă labilă. Pensa digitală se îmbunătăţeşte.
Cooperează la îmbrăcare.
13-18 luni – Reflexul Landau dispare. Mersul devine mai sigur, deşi copilul încă are tendinţa de
a se întoarce cu tot corpul deodată. Mersul devine independent. Copilul poate chiar să tracteze jucării
mergând cu spatele înainte. Urcă scările ţinându-se de balustradă, poate să meargă ţinând păpuşa în
braţe. Prehensiunea e tot mai fină. Poate construi un turn din trei cuburi suprapuse. Poate introduce
mărgele într-o sticlă cu gâtul îngust.
18-24 luni – Reuşeşte să stea în echilibru pe un singur picior. La 245 luni aleargă fără să se
împiedice, urcă şi coboară scările, şi datorită faptului că treptele sunt prea mari, urcarea se face prin
alăturare (lateralizare oculară, manuală şi la nivelul piciorului – cu ce picior urcă). Până la vârsta de 3
ani copilul reuşeşte să exerseze mersul pe poante, poate să sară fără să cadă de la o înălţime de 20-
30 cm, ţinând picioarele apropiate.
5. Stadiul controlului total al corpului (> 3 ani)
3 ani – Copilul poate merge circa 30 m urmând o linie trasată. Reuşeşte să se încalţe singur.
Prehensiunea devine foarte bună şi pot apare mici activităţi grafice.
5 ani – Copilul este pregătit să-şi folosească şi să-şi dezvolte în mod independent aptitudinile
psihomotorii şi locomotorii. Devin posibile activităţile complexe: desenatul, cântatul la un instrument,
dansatul, gimnastica.
Concluzii: De remarcat faptul că există reflexe care apar foarte devreme, iar altele apar mai
târziu. Sunt reflexe numite primitive, care trebuie să dispară. Persistenţa lor după o anumită vârstă este
semn de deficienţă neuromotorie. Alte reflexe se menţin şi se dezvoltă pe parcursul întregii vieţi.
Asimetriile în cazul reflexelor de apărare pot fi indicii privind o deficienţă neuromotorie. Tremorul
prelungit sau ataxiile (incoordonare motorie). Unii copii reuşesc să meargă chiar de la 8 luni, iar alţii o
fac abia la 18 luni, fără a fi semn de afectare neuromotorie.

IV. EVALUAREA DEFICITULUI MOTOR – ETAPE

1) anamneza cazului;
2) observarea comportamentului manifest (examenul iniţiativei);
3) evaluarea nivelului funcţional motor folosind fişa de evaluare (scală de dezvoltare) 
investigaţii paraclinice (examenul electric, electromiografia, cronacsimetria);
4) examenul senzorial: investigarea sensibilităţii termotactile şi examinarea funcţiei vizuale şi
auditive;
5) examenul psihologic cu accent pe testarea inteligenţei, testarea afectivităţii, evaluarea
imaginii de sine.

V. SPECIFICUL IMAGINII DE SINE ŞI AL PERSONALITĂŢII în contextul

handicapului fizic şi neuromotor

Dacă la copilul preşcolar şi şcolar mic imaginea de sine se formează mai degrabă din afară
către interior, la puber şi adolescent fenomenul este invers (din interior către exterior). Imaginea de sine
se dezvoltă pe cel puţin 4 axe:
- axa cognitiv-acţională (dimensiunea cunoaşterii);
- axa afectiv-motivaţională (trăirile şi voinţa);
- axa comportamental-relaţională (limbajul, forme de interacţiune etc.);
- axa moral-valorică.
La persoanele cu handicap fizic şi neuromotor, imaginea de sine este impregnată de elemente
de specificitate, ce derivă atât din caracteristicile handicapante ale deficitelor primare, cât şi din
conflictul psihologic cu lumea. Trăsăturile de specificitate: vâscozitate genetică, heterocronie, rigiditate.
Conflictul: punctul central este cel al complexului de inferioritate (Adler).

4
 Fenomenele somatice şi psihice asociate trăirii inferiorităţii se pot structura vicios într-un
conglomerat stabil, ce se impune chiar la nivelul trăsăturilor de personalitate: complexul de inferiotate.
La adolescenţii cu handicap fizic şi neuromotor, complexul de inferioritate este deosebit de activ,
prin urmare hipersensibilitatea afectivă este o notă caracteristică a lor.
Imaginea de sine la adolescenţă este foarte mult legată de schema corporală – schema lor
corporală este concepută negativ, ceea ce îi afectează pe tot parcursul vieţii. În această perioadă este
foarte importantă întâlnire cu grupuri, cu prieteni şi lor le lipseşte acest lucru: majoritatea stau în casă.
La adolescenţii normali: independenţă afectivă, cognitivă şi materială. Deficientul manifestă o oarecare
dependenţă afectivă, dar nu poate participa la viaţa adolescenţilor. Se poate simţi nu numai izolat, ci şi
condamnat. La acestea se adaugă disperarea (inutilitatea vieţii)  fenomen de supracompensare,
când deficienţa este transformată în avantaj.
Concluzie: Este esenţială colaborarea cu psihologul atât în ceea ce priveşte psihoterapia, cât şi
consilierea şcolară şi profesională.

VI. EDUCARE ŞI RECUPERARE A PERSOANELOR CU DEFICIENŢE FIZICE

Există o problemă semantică: în străinătate se foloseşte termenul de “reabilitare”, iar la noi de

“reeducare” (recuperare neuromotorie).
Def.: Complex structurat de tehnici şi activităţi menit să redea parţial sau total mobilitatea
normală a întregului organism sau a unor segmente ale acestuia. Orice activitate de reeducare
neuromotorie trebuie să ia în considerare fenomenul compensării.
Principiile terapeutice:
1) toţi oamenii au potenţiale psihoneuromotorii incomplet folosite sau dezvoltate;
2) dezvoltarea psihomotorie normală se desfăşoară în sens cervico-caudal şi
proximodistal;
3) deprinderile motorii timpurii sunt dominate de mişcările reflexe;
4) deprinderile motorii ale adultului sunt susţinute şi întărite de reflexele posturale;
5) dezvoltarea deprinderilor motorii respectă o succesiune ordonată de modele posturale şi
de mişcare;
6) etapele dezvoltării motorii se suprapun parţial în zona lor de tranziţie;
7) locomoţia depinde de contracţia succesivă a muşchilor flexori şi extensori;
8) activităţile orientate spre un anumit scop, cuplate cu facilitarea neuromusculară
proprioceptivă sunt folosite pentru a accelera învăţarea mersului şi a deprinderilor de
autoservire.
Obiectivele specifice:
1) conştientizarea capacităţii de a executa mişcări apropiate de cele normale;
2) asigurarea forţei şi rezistenţei în schemele de mişcare;
3) ameliorarea coordonării psihomotorii;
4) creşterea forţei şi rezistenţei musculare;
5) recuperarea mobilităţii articulare;
6) prevenirea şi eliminarea contracturilor.

TULBURĂRILE DE DEZVOLTARE

Def.: Prin tulburare de dezvoltare înţelegem toate acele abateri de la traseul normal al
dezvoltării fizice şi psihice ce împietează în mod evident şi continuu asupra interacţiunii fizice şi
sociale a persoanei tinere cu mediul.
Există o diferenţă între tulburările de dezvoltare şi retardul în dezvoltare (care nu este neapărat
patologic) şi între tulburările de dezvoltare şi dificultăţile în dezvoltare.
Etiologia este extrem de diversă şi priveşte de regulă afecţiunea prematură constatată. Există
şi etiologii mai complexe, uneori chiar incerte (deficienţa mintală endogenă, epilepsia, afaziile).

5
 Simptomatologia trebuie evidenţiată în principalele patru domenii de referinţă:
1. domeniul motor şi psihomotor;
2. domeniul aptitudinal-adaptativ;
3. domeniul relaţional (limbajul);
4. domeniul comportamental-social.
Depistarea şi încadrarea corectă a simptomelor este facilitată de folosirea scalelor de
dezvoltare. Scala Denver2 este structurată pe patru domenii:
- domeniul personal-social, evaluând reacţiile copilului la stimuli sociali, exteriorizate prin
zâmbet, comportament, autonomie în acţiuni;
- domeniul motricităţii fine, evaluând capacitatea de observare, coordonarea oculo-
manuală, prehensiunea şi manipularea obiectelor;
- domeniul lingvistic, utilizând diverse tehnici de evaluare a limbajului şi comunicării în
general;
- domeniul motor grosier, evaluând deprinderi motorii de mers, ortostatism, balans.
Modalităţi corectiv-recuperatorii:
Cerinţe:
 abordarea corectiv-recuperatorie trebuie să ţină cont atât de reperele psihogenetice şi
psihodinamice, cât şi de particularităţile de dezvoltare ale fiecărui caz concret  este
necesară diagnoza psihică diferenţială;
 diagnosticul diferenţial trebuie pus şi în situaţiile în care tulburările de dezvoltare se
datorează unor condiţii exterioare copilului;
 dacă la copiii normali dezvoltarea psihică este în general armonioasă, la copiii cu dizabilităţi
decalajul dintre diversele paliere psihice (heterocronie) devine evident, iar dezvoltarea la
aceşti copii a unei caracteristici nu implică neapărat progrese la nivelul celorlalte.
Intervenţia de tip psihopedagogic este elaborată ţinând cont de următoarele criterii:
a) tipul şi gradul tulburării de dezvoltare;
b) aria curriculară în care se manifestă (ex: la materiile şcolare ce implică formulare verbală,
deprinderi matematice etc.)  ceea ce impune adecvarea sarcinilor şcolare la specificul
tulburării;
c) nivelul heterocroniei;
d) cerinţa interdisciplinarităţii în intervenţie (medici, kimeoterapeuţi, audiologi);
e) resursele materiale, umane, metodologice.
Tulburările de dezvoltare au o serie de consecinţe negative în sfera educaţională, mai ales dacă
ţinem cont de faptul că şcoala contemporană este un mediu competitiv şi normativ  trebuie formulată
o strategie flexibilă de integrare a acestor copii în mediul şcolar obişnuit.
Principiile care ghidează intervenţia sunt două: cel al intervenţiei precoce şi cel al intervenţiei
personalizate. Trebuie făcută diferenţă între tulburările de dezvoltare şi anumite performanţe scăzute
ale copiilor datorită efortului prelungit, dezinteresului, monotoniei.