Gerard de Villiers - (SAS) - Ciclonul Ucigas v1.0
Gerard de Villiers - (SAS) - Ciclonul Ucigas v1.0
Gerard de Villiers - (SAS) - Ciclonul Ucigas v1.0
Ciclonul ucigaș
SAS 008
TINERAMA, 2001
ISBN: 973–597–005–8
Malko Productions-Paris,
Aux Caraibes
© Gérard de Villiers,
Capitolul I
Era ora zece fără un sfert. Malko și Jack Harvey erau ultimii clienți
de la „Green Shutter Inn”. Peste zece minute începeau să strângă
mesele și scaunele. Patronul restaurantului era un pensionar englez,
punctual ca o pendulă. Dacă la ora zece clienții nu terminau de
mâncat, ei urmau să termine pe trotuar.
— N-o să mai vină, remarcă Malko.
Harvey se răsuci nervos.
— Nu mai înțeleg. Sunt sigur că nu era o farsă.
— Știți unde să-l găsiți?
Harvey se juca cu brățara.
— Cred că da. Să mergem acolo.
Chevroletul era parcat pe strada în pantă. Cum se înnoptase, Malko
acceptă să urce în camionetă. Era mai ușor decât să folosească două
mașini, iar Triumphul era încă și mai hodorogit.
După ce-și făcuse baie, Malko ieșise la plimbare ca să se deprindă
cu ambianța din țară. Nassau era un oraș de provincie englezesc în
miniatură, cu case din lemn, vreo jumătate de duzină de străzi și o
mulțime de hoteluri. Pe ici pe colo, în spatele unui grilaj, se zărea un
gazon somptuos înconjurând o casă mare colonială.
Peste tot, venind pe drumul dinspre aeroport, se găseau golfuri,
unul mai bine îngrijit ca celălalt. Aparent, marea era un lux inutil. De
altfel, în afară de Emerald Beach, practic nu mai existau plaje.
Malko ieșise din Nassau pe la est. Orașul european minuscul se
termina foarte repede, sau mai degrabă se transforma într-un fel de
bidonville tropical supranumit Over the Hill, nume dat de colina pe
care era așezat. Restul insulei era astfel presărat cu case sărăcăcioase și
cu vile luxoase, izolate de o vegetație firavă.
În orice caz turiștii nu vedeau decât Rawson Square, în centrul
orașului, o piețișoară îmbătrânită în care niște indigeni vindeau
grămezi de coșuri și pălării de paie multicolore.
Oamenii serioși mergeau direct în băncile discrete – aproape câte
una pe cap de locuitor. Nu existau niciun fel de impozite în Bahamas.
Malko începea acum să înțeleagă de ce pegra se îngrămădise pe
insulă. Acolo însă unde se duceau ei, nu exista nicio bancă. Ei plecară
pe Shirley Street – o stradă mică strâmtă spre Over the Hill. La o
intersecție Harvey avu o discuție misterioasă cu o negresă în
mini-jupe care-i explică ceva cu gesturi ample.
Malko preferă să ignore legăturile care existau între ei.
Ei merseră în zig-zag pe niște străzi din ce în ce mai înguste pentru
a ajunge pe un drum de pământ. Casele elegante din lemn din Bay
Street, făcuseră loc unor cabane luminate cu lămpi de petrol. Harvey
opri mașina.
— Aici este.
În ciuda orei târzii, niște negrese corpolente priveau curioase de la
balcoanele din lemn ale caselor coloniale decrepite.
Harvey bătu la ușa unei case mai izolate. Când aceasta se deschise,
lui Malko îi fu frică să nu vadă baraca prăbușindu-se. El înaintă la
rândul său pe veranda măcinată de carii. O mică negresă de vreo zece
ani cu ochi căprui îi privi fără să scoată niciun cuvânt, prin ușa
întredeschisă. Harvey afișă surâsul său onest:
— Angello Genna este aici?
Ea îl privi ca și cum ar fi aterizat de pe o farfurie zburătoare după
care țipă spre interior:
— Pepe, un domn foarte urât vrea să te vadă.
Harvey împinse ușa ca să poată intra.
Camera era luminată cu o lampă de petrol. Pe masă era un pelican
împăiat și mâncat de molii, iar în fund un cap bătrân de șopârlă.
El nu clipi atunci când Harvey se apropie de el și-i repetă
întrebarea.
— A plecat, șușoti acesta.
— Unde?
— Nu știu.
El închise ochii, semănând din ce în ce mai mult cu o șopârlă
obosită. Jack Harvey pocni din degetele sale enorme. Ar fi avut poftă
să-l scuture puțin pe bătrân, dar își aduse aminte la timp că era un
gentleman, așa că scoase din buzunarul său un dolar bahamian pentru
a-l plimba pe sub nasul moșneagului. În acest loc unde oamenii te
omoară pentru un pachet de țigări, acest lucru avu efectul unui
resuscitant.
— Cred că s-a dus la preot, spuse el, la părintele Torrio în Adelaide.
Malko îl privi pe Harvey.
— Îl cunosc, spuse acesta.
— Când a plecat?
— Acum trei sau patru ore.
— Bine. E-n regulă.
Harvey făcu stânga-mprejur lăsând bancnota pe masă. După ce ei
ieșiră din casă, puștoaica luă hârtia, o duse la bătrân și acesta o băgă
printre zdrențele sale.
— Chestia asta nu-mi place, remarcă Harvey.
Malko nu vedea încă niciun motiv de neliniște în toate astea.
Ei își continuară drumul prin bidonvillul tropical. Te-ai fi crezut la
sute de mile distanță de Nassau și totuși printre arbori se zărea
Paradise Island – podul în construcție, colț rezervat miliardarilor, aflat
în fața orașului Nassau.
În spatele Chevroletului, calabalâcul lui Harvey făcea un zgomot
formidabil. De mai multe ori ei evitară la mustață niște negri mergând
de-a lungul drumului. Ei alergau urcând colina ca niște nebuni.
Harvey conducea fără să scoată niciun cuvânt și o cută îi brăzda
fruntea. El frână puțin pentru a se angaja pe Johnson Road.
Peste zece minute, camioneta se oprea la capătul unei cărări mai
depărtate de drumul principal, aproape în plin câmp. Malko coborî
primul și distinse în obscuritate o construcție albă. Ei se găseau destul
de departe de Over the Hill și la o milă în stânga lor se distingeau
luminile Adelaidei, satul de negri pe drum spre Coral Harbour.
Aerul era parfumat și țârâitul insectelor crea un fond sonor aproape
fantasmagoric.
— Aceasta este biserica lui Padre Torrio, spuse Harvey.
El se apropie de ușă și încercă s-o deschidă. Era încuiată.
Își lipi urechea de ușa din lemn, apoi făcu înconjurul clădirii. Nu
exista nicio deschidere.
— Să mergem la prezbiteriu, spuse el. Biserica este mereu închisă.
Acest colț este plin de vagabonzi.
Prezbiteriul era o construcție albă de mici dimensiuni, la fel de
mizerabilă, de asemenea cufundată în întuneric.
Jack Harvey bătu la ușă, fără să primească vreun răspuns.
El încercă să deschidă, dar era încuiat..
Cei doi bărbați se priviră. Malko începea să aibă o senzație ciudată,
ca și cum n-ar fi fost singuri. Deodată, noaptea tropicală nu mai era
liniștită.
Fără să spună vreun cuvânt, Harvey se-ntoarse la biserică, cu
Malko pe urmele sale.
El privi în jurul său, după care sprijini umărul său robust de ușă și
împinse.
Poarta se deschise brusc. Broasca pârâi sinistru. Cei doi bărbați
pătrunseră în pronaos și se opriră imediat în întuneric. Malko auzi
ridicându-se piedica Coltului. Se simțea un miros. Ori fusese uitat un
sicriu înăuntru, ori exista un cadavru. Mirosul dulceag al morții se
îmbina perfect cu tămâia.
Jack Harvey ieși din nou după ce ciulise urechile o clipită și se
întoarse cu o lanternă cu care lumină biserica goală, micul altar și
confesionalul. Cele două picioare care ieșeau de acolo lămureau totul.
Malko ridică perdeaua. Corpul era îndoit într-un mod grotesc, în
parte ascuns de sutana aruncată peste el. Deși era desfigurat, Harvey
îl recunoscu imediat.
— Acesta este tipul cu care trebuia să ne întâlnim, murmură el.
L-au aranjat bine pe Angelo.
Cu îndemânarea unei bătrâne bigote, el inspectă altarul fără să
găsească nimic, după care reveni la corp și-l percheziționă, dar nu găsi
de asemenea nimic, afară de ceva mărunțiș. Malko începea să se simtă
implicat. Nu este omorât cineva într-o biserică fără un motiv serios.
— Totuși nu Torrio a comis asta, spuse Harvey.
Ei păreau să fie stăpâniți de același gând.
Un minut mai târziu, umărul robust al lui Harvey forța ușa de la
presbiteriu.
De data asta, nu trebuiră să caute prea mult. Corpul unui bărbat în
cămașă și chiloți era întins cu fața-n jos. Mâinile îi erau legate la spate
cu un cablu electric, la fel ca și genunchii. Dintr-o rană murdară de la
cap, se scursese sânge care formase o mică băltoacă pe pardoseala de
lespezi unde se aglomeraseră muștele.
Malko îngenunche și întoarse corpul. O bandă lată de leucoplast gri
acoperea gura. Omul avea ochii închiși și nările uscate.
— Acesta e Torrio, murmură Harvey.
— Trăiește încă, spuse Malko.
El își lipise urechea de pieptul preotului.
— O să telefonăm la poliție, spuse Harvey. Nici nu poate fi vorba
să-l ducem la ei. Asta ar naște prea multe complicații.
Cu tot regretul, Malko se ralie la ideea lui.
El ar fi preferat să-l ducă pe preot la spitalul cel mai apropiat.
Când se instalară în camionetă, Jack Harvey spuse:
— Nu un tip de pe insulă a făcut asta. Eu îi cunosc pe toți. Ei nu
sunt capabili de așa ceva.
— Atunci cine?
— Un tip care a venit special să se ocupe de Angelo, în baza unui
contract. Acesta vine de departe. Treaba asta s-a petrecut în această
după amiază. Cum Torrio nu apare decât duminica, nimeni nu s-a
neliniștit.
El opri la intersecția dintre Soldier Road și Ferguson Boulevard,
unde era o cabină telefonică.
Atunci când se întoarse la camionetă, el spuse:
— Vor veni să-l caute. Asta va face un tam-tam al naibii pe insulă.
Torrio este un tip bine văzut de toată lumea. Ei au început să-mi pună
o grămadă de întrebări.
— Cine l-a putut omorî pe Angelo? întrebă Malko.
Ei ajunseseră deja pe serpentinele care duceau la Nassau. Jack
Harvey scutură brățara și spuse sumbru:
— Există poate o mică șansă să aflăm. În cabana la care am fost,
Angelo locuia cu un alt tip, Dirty Dick, un muzicant.. El este cel care
i-a găsit ascunzătoarea. Mergem să-i facem o vizită, înainte să-i facă
seama și lui.
Sam Randall intră în biroul lui Bert Minsky fără să bată la ușă, ceea
ce în alte vremuri ar fi fost luat drept o gravă încălcare a protocolului
și s-ar fi terminat cu o salvă de gloanțe. Surâsul lui Sam era însă
purtător de vești bune.
— S-a rezolvat!
Bert Minsky ridică ochii protejați de lentile groase a la Onassis
care-i dădeau aerul unei insecte.
— Când?
Vocea sa era joasă și calmă, puțin aspră. El începu să-și frece
mâinile mașinal. Marele patron al lui El Casino reprezenta Mafia în
Bahamas și era atotputernic în Freeport.
Freeport era de mult timp un oraș scutit de impozite, paradisul
turiștilor. După doi ani de manevre complicate, Mafia și Sindicatul,
mituind copios autoritățile din insulă, creaseră un complex de jocuri
care începea să concureze Las Vegas-ul și era pe punctul să
înlocuiască și Havana, trecută definitiv la regimul socialist.
Nimic nu lipsea din sistem: toate jocurile imaginabile în sălile
imense ale Cazinoului, un hotel somptuos – Lucayan, piscine și
call-girls cu grămada, însă în primul rând soarele și marea.
Un pod aerian cu Miami și New York îi aducea gratuit pe marii
jucători cărora li se oferea o fată în prima zi, plus un frigider ticsit de
Moet et Chandon, J&B și caviar.
Bert Minsky știa să trăiască. Cu mână de fier, el conducea
complexul din Freeport în numele Mafiei, vărsând enorme sume la
Bay Street Boys care înlesniseră deschiderea cazinoului. Oficial,
jocurile erau interzise pe tot teritoriul arhipelagului și poliția hăituia
fără milă micile tripouri clandestine.
— Acum o oră, O’Brien a telefonat de la Nassau. Pleca spre Miami.
— A vorbit?
— Nu! El i-a povestit totul lui O’Brien. Nenorocitul voia zece miare
ca să se care. Ei n-au avut îndrăzneala.
Bert Minsky se destinse imperceptibil. El tocmai reușise să înlăture
primul obstacol neprevăzut. Cu unul din gesturile sale obișnuite își
mângâie una dintre urechile sale mari și spuse:
— Ce l-a apucat pe acest imbecil de Angelo?
— Este vina mea. Îl mutasem de la marea masă de black jack. Am
avut impresia că pusese la cale o escrocherie cu un tip care câștiga
cam prea des. Lui Angelo nu i-a căzut prea bine.
Minsky dădu din cap cu solicitudinea unui bătrân șef de serviciu
personal care conferă o medalie de aur unui lucrător onest.
— Păcat, era un crupier bun. Bine totuși că Angelo nu mai este
printre cei vii.
El îl concedie pe Sam.
— În regulă! Să-ncetezi cu pungășiile tale.
Marea de smarald părea să înconjoare biroul. Bert visă la o casă
mare și albă, cu o peluză verde bine întreținută pe West Bay Street în
cartierul barosanilor din Nassau. Muncise în zadar ca să câștige mulți
bani fără să plătească niciun impozit, gândindu-se încă de la prima sa
crimă, la lovitura cea mare care-i va permite să se retragă.
Acum, acest vis nu mai era departe. Pentru prima dată după mulți
ani, el urma să înfrunte un risc serios. Nasul său lung se zbârci. El
trase sertarul central de la birou și contemplă un parabellum negru
puțin prăfuit. Era timpul să facă curat.
El închise la loc sertarul fără să ia arma, apoi fața i se lumină.
Această afacere începuse printr-o asemenea șansă încât nu se putea
rezolva decât cu bine. Se simțea ca și cum ar fi descoperit că piscina sa
era un lac de petrol.
Pentru a goni gândurile sale morocănoase, se destinse în fotoliul lui
directorial din piele neagră. El se juca cu una dintre cotiere care se
deschidea dând la iveală un bar minuscul cu mini-flacoane de whisky
și pahare de argint.
Ultimul sertar din stânga biroului conținea de asemenea un bar.
Acesta era cel din care se servea Minsky cel mai adesea, fiindu-i mai
la-ndemână. Cele patru sticle erau toate pline de același amestec de
rom și coca-cola, singura băutură pe care o suporta Big Daddy.
Pentru invitați exista de asemenea un bar ascuns într-un panou din
perete care culisa pe orizontală. După multe ezitări el tapisase
interiorul cu aceeași mochetă ca și solul, pătrățele de șah negre și
galbene înalte doar până la glezne. Un șoarece s-ar fi putut ascunde
acolo, dar chiar șoarecii, care n-aveau nimic de făcut, n-ar fi venit să
zacă în biroul lui Bert Minsky.
Era frecventat de lume foarte dubioasă.
Bert Minsky era unul din ultimii supraviețuitori a marii epoci a
gangsterismului american de dinainte de război. El debutase
făcându-și ucenicia la Big Bill Thomson, celebru pentru Cadillacul său
blindat de patru tone, după ce cauzase moartea de inimă rea a mamei
sale. Ea visase pentru fiul ei să ajungă rabin.
Din această epocă agitată, el rămăsese cu o bucată de glonț calibru
11,45 în coloana vertebrală și cu certitudinea că nicio problemă nu
rezistă unei doze judicioase de plumb. Astfel încât el îi înlăturase cu o
teribilă cantitate de gloanțe blindate pe cea mai mare parte a celor care
nu gândeau ca el, fapt care-i atrăsese o foarte proastă reputație.
Arestat de vreo cincizeci de ori, el părăsise S.U.A. pentru a evita o
pierdere a vocii tot repetând: „Refuz să răspund la această întrebare”
în ciuda diverselor jurii care încercau să-l facă să recunoască diverse
crime, extorcări de fonduri și alte matrapazlâcuri.
Asociaților săi le era frică de el din cauza brutalității sale, dar cum
nu exista altul ca el care să înmoaie în acid mâna dreaptă a jucătorilor
rău platnici, Sindicatul din Bay Street Boys îl păstra la mare preț și
trebuie spus că Bert Minsky nu se temea de nimic, nici măcar de C.I.A.
sau K.G.B.
Atunci când cei trei asociați ai acestui cazinou emiseseră niște
rezerve timide privind operațiunile proiectate de el, ochii săi negri se
injectaseră de sânge și urlase:
— Un milion de dolari! Înțelegeți! Nu vom da niciun cent băieților.
Totul pentru noi!
Sam, cel mai bătrân dintre asociați ridicase prudent o problemă:
— Există un risc Bert. Dacă va fi un scandal, „Băieții” ne vor
trăda…
— Nu va fi niciun scandal.
Cu degetul întins ca un pistolet, el se duse spre cei trei bărbați, cu
gura sa buzată strânsă într-un rictus de dispreț.
— Și dacă un tip își bagă nasul pe-aici, mă voi ocupa de el eu
însumi.
Ei plecară din birou fără să mai insiste, dar neliniștiți.
Numai Minsky continuase să mormăie de două sau trei ori:
— Un milion de dolari!
El savura această idee, precum un copil o acadea. Cifra i se învârtea
în cap ca o muzică delicioasă. Ea fusese stabilită cu totul arbitrar de
Minsky, dar americanul avea destulă experiență pentru ca să știe că
nu era un vis, dar și ca să știe că risca să se trezească într-un coșciug
de aur masiv.
Capitolul VI
Din fericire, pereții biroului lui Bert Minsky erau insonorizați și ușa
sa era blindată. Vocea Irinei făcea să tremure geamurile.
— Sunteți un imbecil, spuse ea. Ați comis o greșeală grosolană
atacându-l pe acest agent C.I.A. Acum el trăiește, știe că Bernon
Mitchell nu e mort și ne va urmări pas cu pas.
Minsky încercă s-o întrerupă; lentilele ochelarilor săi erau
transpirate și el se juca nervos cu cotiera – bar a fotoliului său.
— A scăpat ca prin minune…
— Minune sau nu, replică Irina cu voce șuierătoare, el trăiește.
Doar n-o să-l asasinați în camera sa de hotel.
— Pe legea mea, spuse Minsky…
Această idee nu-i displăcea la prima vedere.
Ea îl privi speriată.
— Pe cuvântul meu, sunteți nebun! Dumneavoastră vă credeți la
Chicago în anul 1920. Ceea ce trebuie făcut, este să dispăreți cât mai
repede împreună cu Bernon Mitchell. Vom continuă după aceea
negocierile.
Americanul profită de ocazie:
— Ați auzit vorbindu-se de Litton Kay, la New Providence Island?
— Nu.
— Este un domeniu privat, reședință pentru miliardari, care
aparține unui grup din care fac și eu parte. Acolo, nimeni nu va veni
să vă caute. Vom pleca în două ore cu avionul meu. De la Windsor
Field este un sfert de ceas de drum. Acolo îl veți putea vedea pe
Mitchell și vă veți decide rapid.
Irina aprobă din cap.
— De acord, dar fără imprudențe. Altfel, mă urc în avion și veți
face ce veți dori. Din cauza dumneavoastră am pe cap o acuzație de
crimă.
Minsky apăsă pe buton.
— Preparați Cessna pentru patru persoane. Decolăm la ora șase.
Anunțați-mă când totul va fi gata.
Irina și Bert Minsky se priviră în liniște. Fiecare ar fi plătit scump ca
să știe ce gândește celălalt. Tânăra femeie avea un negru presentiment.
Nu era prima dată când era amestecată într-o treabă murdară, dar nu
înțelegea cum putea Bert Minsky să-l țină pe matematician și ea era
grăbită să-l vadă.. Abia din momentul acela își începea ea treaba cu
adevărat.
Ea privi pe fereastră. Jos oamenii se zbenguiau pe plajă. Soarele
ardea. Ei uitau că mereu, undeva, există confruntări pe față sau
ascunse.
Din fericire, ea avusese timpul necesar să se ducă să-l vadă pe
Vassili pe vas, înainte să se ducă la Minsky. Neștiind încă de plecarea
sa spre Litton Kay, ei conveniseră că dacă ea este obligată să plece
intempestiv, să-l contacteze la Nassau pe haitianul Eloise la Banana
Boat.
Calmul lui Vassili o liniștise. În antrepozitul puțind a balegă de
vacă, el o sărutase ca pe o soră spunându-i:
— Nu te neliniști porumbița mea! Totul se va termina cu bine.
Acest Minsky este un imbecil. Altfel nu l-ar fi atacat pe agentul acela,
iar imbecilii pierd totdeauna.
Acest Vassili era un adevărat profesionist. Ea, ca toți ceilalți, nu-i
știa numele adevărat. El apărea la momentul potrivit într-un loc, cu
aerul lui calm, nu făcea zgomot și vâj!… dispărea cu cineva în plisc. El
nu petrecea mai mult de două luni în Rusia și totuși avea o familie pe
care o adora.
Irina plecase din nou la Lucayan puțin mai îmbărbătată. În fond ea
era aproape fericită că nu reușise atentatul, chiar dacă era primejdios
pentru ea.
Spun gurile rele despre Louie Grant că-și pune ochelari negri și
atunci când se duce la biserică, pentru ca bunul Dumnezeu să nu-i
ceară autograf, ceea ce de altfel este o precauție inutilă deoarece Louie
nu vorbea decât arareori oamenilor care nu i-au fost prezentați, sau
doar unor bărbați tineri foarte frumoși.
De altfel, Louie vorbea foarte puțin cu oamenii, el considerându-se
foarte mult peste specia umană mijlocie. El avea scuze pentru asta. De
la cea mai fragedă vârstă, doicile și mama sa îi repetau într-una că el
este foarte frumos, că nimeni nu arată așa ca el, ceea ce în parte era
adevărat. Louie era frumos. Avea un fel de mască grecească, bronzată
la raze ultraviolete și un corp de atlet. Buzele îi erau fin conturate, ca
ale unei femei și ochii delicat mărginiți de sprâncene lungi. Din
această combinație totuși se degaja o virilitate, fapt care demonstra că
nu trebuie să te încrezi în aparențe.
Louie însă, era la cinema una dintre vedetele cele mai apreciate în
westernuri. Cu privirea în gol, mânuind cu dexteritate pistoletul, el își
plimba obrazu-i frumos prin multiple supraproducții alb-negru și
color.
Louie era un pederast notoriu. Numai atingerea unei femei îi
producea repulsie. Din motive legate de publicitatea sa el trebuise să
se căsătorească și, culmea ororii, să facă un copil cu soția sa, o
experiență abominabilă, pe care spera să nu fie obligat s-o mai repete.
Louie avea niște probleme. Agentul său publicitar îl făcuse
să-nțeleagă despre cariera sa că n-ar rezista la două sau trei scandaluri
de moravuri și că n-ar mai vrea să-l vadă niciodată mână-n mână cu
un tânăr liftier, la Sunset Strip la Hollywood.
Louie, deși poreclit de dușmanii lui „cap sec”, nu era chiar idiot,
așa că se organiză în consecință. În toți anii, după convocarea
fotografilor pentru a oferi lumii imaginea edificatoare a frumoasei
familii Grant, el dădea o fugă în Mexic, Insulele Virgine sau Bahamas
și timp de câteva săptămâni își oferea o orgie cu ceea ce îi plăcea mai
mult pe lume: băieți foarte tineri care-i repetau într-una că-i frumos ca
un zeu și făceau sex cu el. Puțin îl interesa că nu erau chiar de rasă
albă. La dracu cu rasismul!
În acest an, alegerea sa rămăsese la Bahamas, deoarece în anul
precedent avusese o istorie dezagreabilă la Acapulco cu un tânăr
mexican, nu atât de flămând pentru a respecta cea mai elementară
discreție.
Din șezlongul de pe marginea plajei de la Emerald Beach pe care
era așezat, el își examina vecinii. El își făcuse o regulă de a nu da curs
liber instinctelor în hotelurile în care descindea, însă ocazia, iarba
fragedă…
Își pusese ochii pe Jack Harvey și Malko așezați la barul-colibă de
paie, nu departe de el. Părul blond al lui Malko îi plăcuse dar se temea
de neplăcerile cu albii…
Dimpotrivă, Jack Harvey recunoscându-l, glumi:
— Poftim, p.d.-ul nostru s-a întors. Dacă admiratoarele sale l-ar
vedea făcând-o pe nebunul cu negrișorii din Over the Hill, cota sa ar
scădea vertiginos, remarcă el. Acum doi ani a fost aici și a încercat tot
ce se putea prin arhipelag.
El se apucă să-i explice lui Malko pedigriul actorului. Malko ciulise
urechile. Un nou plan îi pusese creierul în funcțiune.
Situația nu era strălucită. El nu vedea nicio posibilitate pentru a
executa ordinele lui William Clark. Bernon Mitchell se afla în
continuare la Litton Kay, la fel de inaccesibil de parc-ar fi fost pe altă
planetă. În mod oficial, el nu putea încerca nimic, în afara unui atac în
forță, ceea ce ar fi fost o pură nebunie. Bahamasul nu era Burundi. Nu
se atacă cu ajutorul mitralierelor un club pentru miliardari.
Pentru că autorităților de la Nassau nu le fusese pe plac schimbul
de focuri de la hotelul Royal-Victoria, consulul îl făcuse pe Malko, în
mod discret, să-nțeleagă că ar fi mai bine să se abțină de la
declanșarea unor acțiuni violente, spunându-i că-n caz de lovitură de
forță, dacă erau arestați, ei își riscau viața pur și simplu. Din când în
când, în Bahamas mai erau spânzurați oameni, iar C.I.A. nu le-ar
putea fi de niciun ajutor.
Problema Vassili Sarkov era de asemenea într-un punct mort. Sigur
că oamenii lui Lester Young exercitau o supraveghere discretă asupra
goeletei. Rusul nu se arătase decât o singură dată pe punte. Ce să facă
și în direcția asta? Să atace Erna? Dacă Vassili Sarkov ar fi mort, rușii
ar trimite pe altcineva pe care nu l-ar cunoaște.
Irina nu se mișca din camera de la Emerald Beach. Malko decisese
să-l lase pe Vassili în întunericul cel mai absolut. În felul acesta l-ar
obliga să comită vreo greșeală. Rusul însă era o persoană foarte
prudentă. El nu părăsise Erna. Ori fusese informat că Irina ieșise din
circuit și aștepta alte instrucțiuni. Prezența lui la Nassau demonstra că
rușii nu abandonau lupta.
Căpitanul Ernei, un cubanez pe nume Jésus-Maria, făcea cursele
trecând în fiecare zi la Banana Boat pentru a o vedea pe Eloise. Ei
păreau înzestrați cu răbdare supraomenească.
De trei zile, Malko se-nvârtea în jurul cozii, stând pe cât posibil la
soare. Trecutul îl învățase că adesea împrejurările favorizante apar
uneori de la sine și că pistoalele mari nu rezolvă mare lucru.
Prezența lui Louie Grant îi sugerase o idee, vagă însă, dar o idee de
rumegat.
— Mi-ar face plăcere să-l cunosc pe acest domn, îi spuse el lui Jack
Harvey, fără însă ca el să-și dea seama de nimic.
Instalatorul-spion îl privi puțin uimit. Soarele provoacă uneori
reacții ciudate…
— Nicio problemă, spuse el. Pun pariu pe o sută de dolari că-n
seara asta va fi în jur de ora șapte la hotelul Colonial.
— Ce mai e și ăsta, hotelul Colonial?
— Refugiul tuturor pederaștilor din insulă. O casă pentru
„nebunii”. Trebuie vizitat odată.
Malko surâse misterios.
— Ei bine, vom merge să bem un daiquiri în seara asta la hotelul
Colonial. Puneți-vă toate bijuteriile.
Jack Harvey se uită invidios la brățara lui și surâse la rândul lui.
— Ticălosule!
— Nu dom’ Minsky.
— Vagabond murdar! O să crăpi.
Cu bustul gol, Steve tremura din tot corpul. Obrazul său de
haimana mică era de nerecunoscut. Bert Minsky arunca în el cu tot
ce-i cădea în mână. El îi strivise vârful nasului cu scrumiera sa grea de
cristal, recuperată de pe plajă de secretară, în timp ce metisul suspina
cerând iertare.
Nimic însă nu era în stare să calmeze furia oarbă a lui Bert Minsky.
Pe măsură ce bătea, simțea nevoia să facă mai mult rău. Steve leșinase.
El îl arsese atunci cu capătul țigării aprinse pe piept, după ce trăsese
din ea ca să reaprindă jarul. Metisul tresărise și urlase.
Cei doi bahamezi care-l sprijineau pe Steve erau aproape la fel de
palizi ca și el. Nimeni nu-l văzuse pe Big Daddy vreodată în asemenea
stare.
El se-nvârtea în jurul lui Steve căutând să-i facă rău, fără să-l
omoare imediat.
— Dom’ Minsky, bâlbâi Steve, când își recăpătă cunoștința, nu mă
omorâți!
Americanul nu răspunse. El își fixă unghiul și, cu toată puterea, îl
lovi cu scrumiera peste gura deja tumefiată, spărgându-i toți dinții din
față. Steve scuipă un jet de sânge amestecat cu resturi de dinți și
gingii, pe mocheta frumoasă.
— Gunoi infam, urlă Minsky.
El era în preajma infarctului.
— Lăsați-l!
Steve căzu ca o masă inertă cu fața-n jos. Bert tăbărî asupra lui cu
lovituri de picior, căutând locurile cele mai sensibile, rinichii, organele
sexuale, fața, dar foarte repede Steve își pierdu cunoștința.
Complet ieșit din minți, Bert Minsky stătea gata să lovească din
nou, frustrat în răzbunarea lui. Acest gunoi era tot ce-i mai rămăsese
din visul lui de un milion de dolari. El simțea totuși că dacă va
continua să-l lovească, el va muri acolo, în biroul lui. Doar îl bătea din
ajun.
Deodată lui Bert Minsky îi veni o idee genială care urma să-i
permită să-și rafineze răzbunarea, inspirat chiar de gardul viu de
arbuști care se vedea pe fereastră și care se întindea între clădire și
plajă. Nimeni nu venea vreodată pe acolo. Era format din niște arbuști
veninoși care trăiau în Antile.
— Cărați acest gunoi afară din birou, ordonă el și legați-l de cel mai
gros dintre arbori. Dacă se dezleagă, voi îi veți lua locul. Înțeles?
Cei doi negrii luară în tăcere corpul inert și ieșiră din birou, lăsând
o dâră de picături de sânge în urma lor. Bert îi văzu reapărând afară,
luptându-se cu vântul care se întețise. Cei doi negri își aruncaseră saci
vechi peste umeri pentru a se proteja de arbuști. Ei îl așezară pe Steve
la picioarele celui mai gros.
Era totuși un arbust frumos cu frunze mici și verzi, apetisante, dar
seva acestui arbust era una dintre cele mai puternice otrăvuri secretate
de natură, un fel de vitriol alb care apărea din frunze ca un fel de gel
alb, săpând cratere în pielea cea mai rezistentă, distrugând țesuturile,
producând orbirea. Era acid sulfuric.
Cei doi negri îl terminaseră de legat pe Steve la rădăcina arborelui,
cu niște frânghii groase. O picătură de sevă îi căzu pe frunte. El urlă
imediat, căutând cu disperare să se dezlege, implorându-și călăii.
Acestora însă le era prea frică pentru a-l ajuta.
Minsky deschise fereastra și strigă:
— Dezbrăcați-l în pielea goală! Să-l pice peste tot!
Cu lama briceagului său, unul dintre negrii îi tăie șortul și-l aruncă
departe. Scuturat de vânt, arbustul continua să secrete din ce în ce mai
multă sevă. Mai multe picături căzură pe Steve, una chiar în ochi. Din
cauza durerii inumane, corpul metisului se arcui complet, făcând ca
legăturile să-i pătrundă în carne. Cu ochiul stâng, ars ca de un fier
înroșit, el nu mai vedea. Teribilul lichid coroziv pătrundea în cristalin
cauzându-i o durere abominabilă.
O bășică mare i se umfla pe coapsă. El urma să fie distrus de viu,
descompus de otravă, de parc-ar fi fost cufundat într-o baie de acid.
Satisfăcut, Bert închise la loc fereastra. Din biroul său, putea asista
la agonia lui Steve. Țipetele sale erau duse de vânt și amestecate cu
cele ale marilor fregate albe și negre către fugeau din calea furtunii cu
țipete ascuțite, zburând la nivelul valurilor. Și în această parte din
Litton Kay era interzis accesul oaspeților.
Bert își făcu semnul crucii în fața norilor care veneau dinspre sud.
Lui nu-i plăcea dezlănțuirea elementelor naturii contra cărora nu
putea întreprinde nimic. El sună pentru a ordona să i se aducă un J &
B. Noul barman care-l înlocuise pe Ringo nu era din păcate încă bine
pregătit.