Gérard de Villiers

Ciclonul ucigaș
SAS 008

În românește de Vasile Murgu

TINERAMA, 2001

ISBN: 973–597–005–8

Malko Productions-Paris,
Aux Caraibes
© Gérard de Villiers,
 Capitolul I

Barca pescărească confecționată dintr-un trunchi de cocotier se

depărta încet în lumina zorilor. Doi negri vâsleau alene. Ca în fiecare
zi la Tropice, soarele se aprindea ca o lampă alungând noaptea în
câteva minute.
Deja niște pești zburători săreau în fața pirogii în urmărirea unei
prăzi.
Coasta netedă a insulei Grande Bahamas strălucea într-un halou
albicios cu linia sa verde de cocotieri și palmieri.
Atunci când se aflară la distanță de o milă de coastă, cei doi pescari
lăsară deoparte pagajele și puseră în funcție un mic motor auxiliar de
3 cai putere. Unul dintre ei aprinse o țigară scoasă dintr-un buzunar al
cămășii sale zdrențuite, în timp ce celălalt conducea ambarcațiunea.
Cei doi pescari nu se deosebeau cu nimic de alți colegi de-ai lor din
Bahamas care mergeau în fiecare dimineață să ridice vârșele cu
crustacee.
După un sfert de ceas, ei opriră motorul. În aparență, marea era de
culoarea smaraldului și la fel de calmă în acest loc, ca în tot golful. Dar
acolo era începutul barierei de corali la nivelul apei care înconjura
insula și care împiedica peștii mari să se aventureze aproape de mal.
În aceste zone mai puțin adânci pescarii își afundau vârșele.
Barca își continuă drumul. Așezat în genunchi, cel de-al doilea
aruncă o ancoră improvizată, făcută dintr-o bucată de fier. Apa era
atât de limpede că se vedea la o adâncime mai mare de zece metri. Ei
ajunseseră chiar în dreptul reperului lor, o bucată de plută cu o bucată
de sifon roșu. Cel care era în față începu să tragă coarda care era
scufundată în apă.
Imediat, un fel de colivie mare rigidă cu zăbrele metalice apăru la
suprafață. În interior, se distingea o masă obscură înconjurată de
diverși pești și crustacee. În momentul în care trăgeau colivia la
bordul bărcii, un enorm homar scăpă și plonjă în apă, însă cei doi
bărbați nu întreprinseră nimic ca să-l prindă.
Cu mare dificultate, ei ridicară colivia plasând-o în echilibru pe
pirogă. Aceasta depășea cu mult cele două flancuri. Unul dintre ei
privi spre pământ. Ei ajunseseră primii la muncă.
Din colivie răzbătea un miros pestilențial.
Negrul care manevra motorul deschise unul dintre panouri și pipăi
masa obscură. Un pește-arici, mare cât o minge de fotbal și plin cu
spini sări în barcă și începu să se dezumfle în mod jalnic. Acum
soarele lumina din plin colivia și se vedea clar ce era în interiorul ei:
un corp omenesc acoperit de crustacee și cochilii, umflat și mutilat. Un
rechin mai mic o fi pătruns în colivie, căci lipsea o bucată mare din
piept și se vedeau coastele mari curățate de carne.
Fața era oribilă. Părul continuase să crească și după moarte și
plutea ca o meduză blondă. Trăsăturile erau de nerecunoscut, nasul,
ca și ochii, fiind devorați în mare parte. Din veșminte, nu rămăseseră
decât resturi de cămașă și un șort.
Negrul continua să tragă cu precauție, ca și când oribilul miros nici
n-ar fi existat.
Colegul său îi veni în ajutor, susținând capul care acum se sprijinea
pe peștele-arici dezumflat.
Cu un ultim efort, cei doi negri basculară corpul pe fundul
ambarcațiunii. În față, un tarpon 1 făcu un salt de doi metri ca o
săgeată argintie și recăzu într-o jerbă de spumă. Atrase de mirosul
cărnii, niște păsări de mare dădeau târcoale pirogii cu țipete ascuțite.
Colivia goală fu aruncată din nou în mare și se scufundă încet.
Unul dintre bărbați trie conținutul, păstrând mai mulți homari, o
caracatiță și mai mulți peștișori de toate culorile.
Corpul era întins în fundul pirogii.
Unul din bărbați scoase atunci dintr-o hârtie pliată o brățară din

1 Pește mare tropical (n.a.)

aur pe care o puse la încheietura dreaptă a mortului, precum și un
ceas Rolex, un model vechi, enorm, antiacvatic.
El luă din nou pagaia și îndepărtă barca circa o sută de metri, după
care amândoi ridicară cu precauție corpul ținându-l de brațe și de
picioare, și-l balansară ușor deasupra bordului.
Acesta dispăru în apa de culoarea smaraldului, urcă apoi din nou și
rămase aproape de suprafață plutind în derivă, rupându-se încă mai
mult în coralii multicolori care tăiau ca niște lame de ras. Deja mii de
pești îl înconjurară, lingându-l și smulgând bucăți microscopice de
carne.
Cel mai vârstnic dintre negri puse motorul în funcțiune. Niciunul
dintre ei nu scosese niciun cuvânt de la plecare.
Piroga făcu stânga-mprejur, îndreptându-se spre Freeport. Pe la
jumătatea drumului se întâlniră cu alți pescari care se duceau să-și
caute vârșele lor.
Soarele era acum sus pe cer și temperatura începea să fie
insuportabilă. Nu sufla nicio boare de vânt.
Acolo, spre corali, un cerc de păsări de mare semnalau prezența
corpului. Cel mai vârstnic dintre negri privi cerul și spuse:
— S-ar putea să fie un ciclon înainte de ora nouă.
Celălalt scuipă în apă și spuse ridicând capul:
— Tot ce-i posibil.
Amândoi aveau același gând: să așeze piroga pe nisipul alb și să se
culce la umbră până spre seară.
Asta nu era vreme ca să poți lucra timp îndelungat.
 Capitolul II

Portiera împodobită cu vulturul american care ține între gheare

fulgerul și o ramură de măslin fu deschisă de către un uriaș polițist
militar cu fața impasibilă.
Alteța Sa Serenissimă Prințul Malko Linge coborî din Cadillacul
oficial venit să-l caute la Dulles Airport, aeroportul internațional din
Washington. Dacă i se acordau atâtea onoruri, însemna că aveau mare
nevoie de el. De obicei, pentru a veni la sediul C.I.A., el se mulțumea
cu autobuzul care efectua cursa la fiecare oră sau cu mașina sa
personală.
Abia coborât din mașină, un planton tăcut în haine civile îl luă în
primire și-l conduse la unul din ascensoarele ultrarapide care
deserveau doar ultimele patru etaje ale clădirii din oțel și beton, inima
complexului de la Langley care adăpostea C.I.A.
William Clark îl aștepta la intrarea biroului său, surâzător și liniștit
ca un crocodil după un post îndelungat. Dacă ar fi trebuit să-și
expedieze mama în China comunistă pentru o misiune, ar fi făcut-o
fără nicio reținere.
— Intrați dragul meu S.A.S… vă așteptăm.
Prin fereastra panoramică din sticlă blindată a biroului său,
Directorul Serviciului „Caraibe” din cadrul Direcției Planificare putea
să vadă câteodată cerbi și alte animale sălbatice colindând liberi
pădurile care înconjurau cartierul general din beton al enormei
organizații de contra-spionaj.
Pe moment însă, natura părea departe de a constitui o preocupare a
lui William Clark. El îi prezentă lui Malko un bărbat subțire cu fața
ascetică, aflat în picioare lângă biroul său:
— Georges Martin, director adjunct al Național Security Agency2.

2 Agenția Federală însărcinată cu Codurile (n.a.)

 Ei își strânseră mâinile, dar Martin aruncă o privire critică asupra
elegantului costum de alpaca neagră al lui Malko și asupra ochilor
strălucitori a căror privire trăda o oarecare impertinență. El nu părea
să fie de acord cu alegerea colegului său. Din fericire, William Clark
sparse gheața arătându-i lui Malko un teanc de fotografii care erau
răvășite pe birou:
— Priviți aceste fotografii. Sunt sigur, dată fiind memoria
dumneavoastră, că nu veți avea nevoie să le luați.
Georges Martin adăugă cu o voce stridentă și agresivă:
— Toată această afacere trebuie să rămână secretă, nu-i așa?
Tonul îl agasă peste măsură pe Malko:
— De ce dracu nu o rezolvați dumneavoastră înșivă dacă nu aveți
încredere în ceilalți?
Ochii lui strălucitori deveneau verzui, ceea ce nu era un semn bun.
Georges Martin replică sec:
— Noi nu suntem o agenție operațională.
El era vizibil indispus de alura dezinvoltă a lui Malko. După el, nu
la N.S.A. trebuia angajat un individ ca ăsta.
— Prietenul nostru S.A.S. voia numai să facă o glumă, se grăbi să
intervină Clark pentru a nu turna gaz pe foc.
El ținea la Malko. În ciuda aparentei sale decontractări, acesta era
unul dintre agenții săi sub acoperire. În plus, în cercurile sordide ale
spionajului, arareori întâlneai un adevărat om de lume, iar S.A.S. era
până în vârful unghiilor așa ceva. Autentică Alteță Serenissimă –
originea poreclei sale – conte al Sfântului Imperiu Roman, marchiz de
Basse-Lusace, cavaler de onoare și devoțiune al Ordinului Suveran de
Malta, și în continuare o cascadă de alte titluri căzute în desuetudine,
Malko injectase puțin sânge albastru în democratica C.I.A.
Desigur, metodele sale nu erau mereu prea riguros ortodoxe, dar
memoria sa fabuloasă îi permitea să vorbească multe limbi străine și
farmecul său natural îi dădea posibilitatea să treacă peste destule
dificultăți, mai ales cu ajutorul femeilor, ceea ce îl ajuta să evite
folosirea violenței, de care avea oroare. Deoarece el obținuse rezultate
incontestabile, se crease obiceiul la C.I.A. de a i se atribui misiunile
care ieșeau din rutina cenușie a Informațiilor.
În ciuda anilor săi de colaborare, Malko refuzase titularizarea. Fiind
agent colaborator cu contract, spionajul și contraspionajul
reprezentase doar un episod din viața lui, care-i aducea destui bani
pentru a-și restaura castelul istoric pe care-l poseda în Austria, țara sa
de origine, în care urma să se retragă într-o zi, dacă Dumnezeu și
agenții adverși îi vor acorda această șansă. Pe moment, o misiune
reușită se traducea prin zidărie și lemnărie, dar rapacitatea
antreprenorilor era atât de mare, încât avea impresia că trebuie să
umple un sac fără fund.
— Ce i s-a întâmplat acestui domn? întrebă Malko.
— A dispărut, spuse William Clark.
— Unde a fost văzut ultima oară fugarul dumneavoastră, îl întrebă
Malko cu un ton puțin ironic pe omul de la N.S.A. În fundul golfului
Kamciatka sau la Pekin?
William Clark ridică ochii spre cer:
— La morga din Freeport – Grande Bahamas din Arhipelagul
Bahamas în Caraibe.
— Bravo! Dumneavoastră m-ați trimis peste tot și acum mă
trimiteți în iad… Cel puțin de nu mi-ați cere să mă lansez în
spiritism…
— Destul cu glumele, întrerupse sec Georges Martin. Concret, la
morga din Freeport există un corp care a fost identificat ca fiind al
acelui bărbat, Bernon Mitchell, dar acest corp a stat prea mult în mare
și este complet de nerecunoscut, mutilat. Numai datorită prezenței
brățării și a ceasului a putut fi identificat, în rest, nicio posibilitate de
prelevare de amprente.
— Văd, spuse Malko, că nu sunteți sigur că-i vorba de Mitchell al
vostru.
— Nu tocmai siguri, răspunseră ca un ecou cei doi bărbați laolaltă.
 — Și de ce există această nesiguranță?
William Clark coborî vocea ca și cum camera izolată sonor, ar fi fost
presărată cu microfoane și probabil că chiar așa stăteau lucrurile, și
explică:
— Bernon Mitchell sosise pentru a-și petrece week-end-ul la hotelul
Lucayan din Freeport.
Ei aruncă o privire pe calendar.
— Astăzi suntem în 3 iulie, s-a împlinit deci o săptămână. Bărbatul
ar fi trebuit să se întoarcă la baza de lansare a sateliților la care fusese
detașat, luni pe 26 iunie dimineața. Neîntâlnindu-l, s-a dat telefon la
hotelul Lucayan. Bernon Mitchell n-a mai reapărut de duminică seara
și și-a lăsat toate bagajele la hotel. Poliția locală a fost anunțată. S-au
verificat toate listele de pasageri ale zborurilor și navelor, dar
degeaba, nu s-a mai auzit, vorbindu-se de Bernon Mitchell până în
ultima zi de vineri. În acea dimineață niște pescari i-au găsit corpul
plutind aproape de bariera de corali care înconjoară insula. Ori,
Mitchell era un excelent înotător care înainte participase la competiții
și pe deasupra nu fusese nicio furtună. Trebuie admis deci că el a
înotat solitar aproape două mile…
— Este posibil, remarcă Malko. Dumneavoastră spuneți că era un
bun înotător?
William Clark dădu din cap:
— Există o informație confidențială pe care v-o servesc: Mitchell
făcuse o criză de rinichi și de-abia putea merge, dar-mi-te să înoate
așa departe.
— Sigur, sigur, dar asta nu-i cert… Și mai întâi cine ar avea
interesul să pună în scenă o operațiune atât de diabolică? Arhipelagul
Bahamas din câte știu eu, nu este un cuib de spioni K.G.B.
Georges Martin nu sesiză ironia și remarcă un pic jalnic:
— Acest băiat, Bernon Mitchell, în ciuda vârstei sale fragede, era un
matematician de mare valoare. El a pus la punct toate codurile de care
se servesc Departamentul de Stat, Navy și Air Force. El știa absolut
totul despre acestea.
— Așa deci, spuse Malko.
Georges Martin avea culoarea unei lămâi necoapte.
— Deoarece domnul Clark are încredere în dumneavoastră, vă dau
și eu undă verde. Vă rog însă să aduceți lumină în această afacere.
Acesta era unul dintre oamenii cei mai inteligenți din câți am
cunoscut.
Afirmând acestea, el îi strânse mâna lui Malko și salutându-l pe
Clark cu o înclinare a capului, ieși din birou.
— Ce înseamnă toată această mascaradă? întrebă Malko în
momentul când ușa dublu capitonată cu piele fu închisă.
William Clark afișă un surâs rece.
— Dacă n-ar fi fost decât un truc murdar pentru noi toți, aș spune
că de data asta a fost bine jucat. La N.S.A., nu sunt decât obsedați de
propria lor imagine. De fiecare dată când există vreo mare problemă
la altă mare agenție federală, aceștia afirmă că la ei n-a fost niciodată
vreo defecțiune și nici vreun agent dublu. N-aș dori să lucrez la ei nici
pentru zece mii de dolari pe lună. Imobilul lor este înconjurat de un
gard dublu de sârmă ghimpată cu patru creneluri presărate cu
mitraliere. Toate ferestrele lor sunt zăbrelite iar oamenii care lucrează
acolo, sunt testați cu regularitate cu detectorul de minciuni și
săptămânal li se ține o prelegere despre Secret, cu un mare „S”.
Malko examină fotografiile. Bernon Mitchell era un bărbat înalt, cu
părul de culoare deschisă pieptănat pe spate, trăsăturile regulate, un
aer plăcut, fără multă personalitate. Într-una din fotografii era la
brațul unei fete cu fața pătrățoasă, dar frumoasă.
— Este deci destul de important Bernon al dumneavoastră, spuse
Malko.
William Clark oftă:
— Din păcate! Să spunem că pe planul Informațiilor, aceasta ar fi o
lovitură tot atât de grea ca Pearl Harbor pe plan militar. În plus, din
codurile americane pe care le-a pus la punct, el îi va informa pe ruși că
noi le avem pe ale lor. Aceasta reprezintă o muncă de mai mulți ani și
el este cel care știe cum am procurat codurile mai multor țări, dintre
care unele aliate. Vă dați seama deci ce pot reprezenta aceste
informații în posesia unor profesioniști?
Malko îi dădea perfectă dreptate.
— Cum a putut să dispară atât de ușor?
— Din cauza acestei sacre misiuni. În mod normal, orice funcționar
al N.S.A. trebuie să ceară o autorizație pentru a părăsi S.U.A datorită
muncii secrete care se prestează în această agenție federală, dar în
cazul nostru, ei avea un ordin întocmit în bună formă și regulă pentru
S.P.A.D.A.T.S.3
Malko puse fotografiile pe birou.
— Ce se întâmplă dacă rușii au pus mâna pe el?
— Nu îndrăznesc să mă gândesc, spuse William Clark cu o voce
sumbră, cu atât mai mult cu cât ei sunt capabili, în acest caz, să-l țină
ascuns un an sau doi, pentru a ne lăsa să plutim în ceață…
Groaznic! Malko începea să înțeleagă motivul îngrijorării șefilor lui.
— Din fericire, aceasta nu este decât ipoteza cea mai pesimistă,
sublinie el.
— Din fericire, răspunse Clark ca un ecou.
— Ce se știe despre el? întrebă Malko.
— Totul! Cel puțin așa credeam noi. Este căsătorit cu o fată
provenind dintr-o familie excelentă din Boston. Nu au copii și locuiesc
într-o vilă cochetă din Fort – Mead, în Maryland. Nu sunt nici
probleme de bani, nici amantă, nu bea, nu se droghează, nici nu
frecventează cercuri politice primejdioase. După prietenii lui, ar avea
opinii politice mai mult de dreapta. Familia lui care trăiește la Fresno
în California nu știe nimic mai mult. El are o soră măritată în North
Dakota, de asemenea, fără probleme. Pentru prima dată mergea în
Bahamas. Noi avem acolo o stație de lansare de sateliți foarte

3 Space Detection and Tracking System (n.a.)

importantă, din cadrul rețelei noastre S.P.A.D.A.T.S. Ei aveau nevoie
de Mitchell pentru a pune la punct codificarea a trei misiuni de sateliți
militari, o muncă de rutină care trebuia să dureze în jur de două luni.
Soția lui Mitchell nu a vrut să se ducă acolo pentru că este sezonul
cald și temperatura este insuportabilă. Fiind în plină junglă, ei nu au
acolo multe distracții, așa că în toate week-end-urile, se deplasează la
Freeport, care în comparație cu Las Vegas, seamănă cu o capelă
metodistă… Acolo s-a volatilizat Bernon Mitchell, după două nopți
petrecute la Lucayan Hotel.
Gânditor, Malko privi fotografiile tânărului bărbat:
— Să nu cumva să fie o poveste prea simplă. Un accident stupid
s-ar fi putut întâmpla. Asta se întâmplă chiar și unor oameni precum
Mitchell.
William Clark dădu din cap:
— Așteptați, căci nu v-am spus totul. Ieri am primit o informație
prin intermediul antenei noastre de la Nassau. Noi avem acolo un
„onorabil corespondent”, nu perfect, dar care ne aduce anumite
servicii, un anume Jack Harvey, care a fost contactat de un tip destul
de dubios, crupier la Cazinoul din Lucayan, care i-a propus să-i vândă
pentru zece mii de dolari o informație de foarte mare interes pentru
C.I.A., ori la Lucayan a fost văzut Mitchell pentru prima și ultima
dată. Aceasta este o coincidență curioasă…
Malko își privi șeful surprins:
— Dumneavoastră vorbiți despre Freeport ca și cum ar fi un cuib
de spioni. În fine, este la o depărtare de Miami, de douăzeci de minute
cu avionul, într-un teritoriu prieten. Bahamas nu-i aparține încă lui
Fidel Castro din câte știu.
Clark clătină din cap cu tristețe:
— Dumneavoastră nu știți multe lucruri despre Bahamas. Acesta se
pregătește să devină o nouă Havana, cu ceva mai puțini gangsteri pe
metru pătrat. Dumneavoastră știți cui aparține cazinoul din
Frweeport?
 — Nu
— Unui anume Bert Minski. Dacă v-aș citi cazierul său judiciar, ați
rămâne cu gura căscată. Este american. Pe numele lui sunt emise
jumătate de duzină de mandate de arestare în toate statele pe unde
și-a făcut veacul, chiar și în Nevada fiind indezirabil. În America nu i
s-ar acorda licență nici măcar ca negustor ambulant de înghețată.
— Spuneți-mi, totuși există un guvern în Bahamas?
William rânji politicos:
— Să vorbim despre el! Ministrul de Interne se numește Sir Frédéric
March. Într-un moment de zăpăceală, regina Elisabeta l-a înnobilat.
Este cea mai abominabilă canalie din Caraibe. El este de asemenea,
avocatul lui Bert Minski. El este cel care i-a obținut licența pentru
cazinou, pentru suma de un milion de dolari vărsați la o bancă
elvețiană, iar în spatele lui Minski se găsește întreg sindicatul mafiei și
crimei organizate. Prin persoane interpuse, acești oameni sunt
pregătiți să pună mâna pe Bahamas.
Malko își drese glasul cu politețe:
— Nu vă îndepărtați puțin de la subiect?
— Deloc! Într-o țară normală care întreține relații de prietenie cu
noi, ancheta ar fi ușurată însă, această canalie de Bert Minski este
aceea care plătește poliția de pe insulă. Intervențiile noastre pe lângă
guvern se lovesc de Sir Frédéric March, care în ochii lui este un perfect
gentleman. Dacă v-aș spune că cei trei asociați ai săi în afacerea din
Freeport însumează la un loc șaptezeci de ani de interdicție de ședere!
— Dar în fine, ce treabă au acești gangsteri cu dispariția lui Bernon
Mitchell?
Clark își strivi țigara în scrumieră și-și plimbă privirea prin
pădurile din Langley.
— Nimic. Cel puțin asta doresc eu. Dar mă sâcâie gândul că
Mitchell a dispărut tocmai în acest viespar, în acest mod bizar.
— Avea patima jocului?
— Nu, din câte se știe. El n-avea niciun fel de relații cu lumea
interlopă.
— Dar la urma urmei de ce vă temeți dumneavoastră? Eu nu prea
văd Mafia punându-se cu C.I.A.
— Da! S-ar putea să fie un fel de șantaj asupra noastră sau a
celorlalți…
— Un kidnapping?
— Nu-mi prea vine să cred asta. Chiar în Bahamas, asta ar fi ceva
prea grav, mai ales asupra unui tip din N.S.A. L-ați văzut pe Martin în
ce stare era? Ar fi capabili să trimită pușcașii marini să-l recupereze.
— Atunci?
William Clark făcu un gest evaziv:
— Dacă aș ști, nu v-aș trimite acolo…
Malko reveni la atac:
— Oricum, dacă tipul dumneavoastră a ales schimbarea, într-un fel
sau altul, el a avut timpul necesar să ajungă la Pekin de-acum, chiar și
cu vaporul.
— Desigur! Desigur! Mai este însă și această informație primită
astăzi. Mie nu-mi place acest gen de coincidențe. Mulțumesc lui
Dumnezeu că afacerea nu-i încă publică, dar asta nu poate dura mult
și înainte să anunț că unul din cei mai buni specialiști în codificări s-a
înecat accidental, aș vrea să fiu sigur că nu va reapărea la Moscova
sau Pekin.
Malko nu părea deloc entuziasmat.
— De ce nu apelați la F.B.I.?
— Dumneavoastră știți foarte bine că F.B.I. nu operează decât pe
teritoriul S.U.A, or chiar dacă Bahamasul este la o săritură de purice
de Miami, este sectorul nostru.
— Știți, sunt cam sătul de negri. Am început să înțeleg asta în
Burundi.
— Am nevoie de cineva cu mult tact. Pe plan local Jack Harvey vă
va ajuta. Mergeți împreună cu el să-l vizitați pe informatorul său. Nu
pot să-i încredințez zece mii de dolari. Nu l-am mai revedea niciodată,
iar pe de altă parte, dacă informația aceasta trebuie să ne conducă la
Mitchell, trebuie să plătim. Cel care va judeca, sunteți dumneavoastră.
— Într-adevăr sunt încântat.
— Noi vrem să-l recuperăm pe Mitchell dacă este în viață, pentru
că se socotesc pe degetele de la mână creierele atât de strălucitoare ca
al lui și dacă ar trebui să refacem codurile, refacerea castelului
dumneavoastră ar fi doar o simplă glumă.
— Cuvinte imprudente, mon cher.
— În sfârșit…
— Eu mă voi mulțumi cu cincizeci de mii de dolari conchise Malko
cu modestie, un mic coduleț.
— Nu fiți sordid. Asta-i o afacere de rutină. Dacă v-aș spune cât
câștig eu, m-ați considera nebun. Oameni ca dumneavoastră fac
publicul să creadă că spionajul este o mină de aur.
— Da, însă dumneavoastră aveți toate șansele să muriți în patul
dumneavoastră.
Clark ridică din umeri.
— Vorbe de clacă! V-am reținut un loc la clasa întâi la zborul Delta
Airlines care pleacă peste trei ore la Miami. Săriți în primul avion
pentru Nassau. Panam face un fel de pod aerian. Atunci când sosiți îi
telefonați lui Jack Harvey – 94131 la Nassau.
Malko îi strânse mâna cu oarecare răceală. La ușă îi șopti:
— Nu-i împrumutați bani lui Jack Harvey. Atunci când nu lucrează
pentru noi, este un mic codoș. La Nassau el trăiește de pe urma
damelor pârlite de soare.
Malko trecu prin diverse controale de securitate la parter și ajunse
din nou la soare.

Gâfâind, Irina Malsen sări din taxiul său în fața clădirilor

aeroportului Arlanda – Stockholm și în timp ce un hamal lua în
primire valiza sa, ea se precipită spre ghișeul companiei
Scandinavian.
 — Zborul spre New York? Vă rog.
— Aveți timp, îi spuse funcționara surâzând. Este ora douăsprezece
și noi decolăm la ora 13, cu sosirea la New-York la 17,45.
Irina prezentă biletul său. În douăzeci de secunde, totul era
rezolvat. Cu bătăile inimii un pic accelerate, ea începu să se plimbe
prin hol. Ea urma să se simtă în siguranță numai în aparatul super DC
– 8 al Scandinavian care tocmai se afla la încărcat. Privirea sa rătăci pe
tabloul de plecări. Aveai la ce visa. Scandinavian mergea peste tot:
14,05 – decolare spre Santiago de Chile; 14 spre Nairobi și Africa de
Sud. Avionul spre Tokyo plecase deja, iar un DC 9 strălucind de nou
ce era se pregătea să decoleze spre Orientul Mijlociu. Dacă ar fi depins
de ea ca să aleagă să scape de coșmar… Deja însă, erau chemați
pasagerii pentru zborul 921 al Scandinavian.
Puțin mai târziu Irina Malsen își sprijini capul de hublou, cu ochii
pierduți în imensitatea de nori care defilau pe sub aparatul DC 8 al
Scandinavian Airlines. Trebuia un serios efort de imaginație ca să
realizezi că Jet-ul se găsea la unsprezece mii de metri altitudine.
Vecinul Irinei, un danez corpolent, blond și deșirat, nu-și lua ochii
de la profilul tinerei femei. De la decolare, el încerca în zadar să
angajeze o conversație. Nasul în vânt, părul blond mătăsos, dinții
foarte albi care se zăreau între două buze de un roz foarte natural, fără
machiaj și mai ales profilul atât de delicat, totul evoca o fată foarte
tânără, aproape o copilă. Ea avea o puritate a tenului întâlnită des la
oamenii care trăiesc mult în aer liber în țările cu climă umedă.
Din cauza luxoasei truse de machiaj din piele albastră pusă la
picioarele Irinei, danezul gândi: „Este manechin”.
Bine dispus, el își drese vocea și deschise gura pentru a spune o
banalitate.
Irina întoarse capul în același moment și el întâlni o privire rece a
unor ochi verzi care aveau în plus două sute de ani față de obrazul
căruia îi aparțineau. El avu deodată impresia că o a treia persoană se
strecura între ei și renunță la intenția sa.
 Cabina lungă a clasei turist, vopsită într-un bleu foarte palid,
extrem de odihnitor pentru ochi, era pe trei sferturi plină. În rând cu
Irina, de cealaltă parte a traversei centrale, erau trei oameni de afaceri
suedezi, cu niște mutre triste ca o dimineață de iarnă care, de
asemenea, o priveau cu insistență pe tânăra femeie.
Aparatul DC 8 al Scandinavian aluneca fără nicio zdruncinătură cu
960 de km pe oră spre New-York. Suedia dispăruse înghițită de niște
nori cenușii. Irina își desprinse centura și înclină spătarul fotoliului
său. Acolo erai ca într-un pat.
Domnea o răcoare agreabilă în cabină și zgomotul reactoarelor abia
era perceptibil. Stewardul se aplecă spre Irina:
— Doriți să beți ceva înainte de masă, domnișoară?
— Dați-mi puțină șampanie.
Atunci când primi cupa sa de Moet et Chandon, ea își muie buzele
și lăsă cerul gurii să se impregneze cu spumă, visând cu ochii pe
jumătate deschiși. Privirea admirativă a vecinului ei care n-o slăbea, o
agasa și în același timp îi provoca amărăciune. Dacă i-ar fi cunoscut
adevărata sa identitate, el i-ar fi cerut foarte probabil să facă schimb
de locuri.
Colonelul din forțele NATO care fusese ultimul amant al Irinei era
în închisoare la Stockholm, acuzat de spionaj. Dacă n-ar fi plecat
rapid, Irina risca să-i țină tovărășie, căci ea era una din
„colaboratoarele” colonelului Penkowsky, șeful biroului Korzigs din
K.G.B., secția care se ocupa cu culegerea de informații prin
intermediul fetelor frumoase special antrenate.
Desigur, ele erau departe de Mata-hari. Acolo, ca de altfel în toate
cazurile, rușii își formaseră personalul fără niciun fel de sensibilitate,
dar cu o grijă deosebită pentru eficacitate. Pentru că trebuiau seduși
bărbații, erau aruncate în joc toate atu-urile, cu atât mai mult cu cât
militarii de rang înalt au arareori un fizic de play-boy.
Irina urmase cursurile unui centru de pregătire din Urali. Timp de
două luni, niște doctori o învățaseră, din punct de vedere fiziologic, să
producă maximul de plăcere unui bărbat. Urmară apoi probele
psihologice. Îi erau prezentați parteneri din ce în ce mai respingători și
ea trebuia să se arate deosebit de amorezată.
Examenul final a fost îngrozitor. Într-o mică încăpere având drept
mobilă un singur pat, Irina a fost pusă față în față cu o epavă umană,
un bărbat de șaizeci de ani, un cerșetor negru de jeg, puțind a alcool.
Ea trebuise să-i sărute focoasă gura cu colțuri negre, să-și plimbe pe
tot corpul respingător buzele, să-l lase s-o mângâie și chiar să
declanșeze orgasmul. Mai intervenise o problemă neașteptată.
Bătrânul intimidat, era incapabil să ejaculeze.
Tehnica deosebită a Irinei folosită cu această ocazie, îi adusese o
mențiune specială.
Ea ar fi făcut însă orice ca să scape din universul cenușiu și trist al
serviciilor ruse.
Irina era nemțoaică. Un tânăr comisar politic o găsise rătăcind
printre ruinele Dresdei în 1945. La doisprezece ani, ea deja era
frumoasă, iar la treisprezece, cunoscuse mai mulți bărbați decât o
prostituată adultă. K.G.B.-ul o recrutase în Rusia, acolo unde o dusese
comisarul.
Atunci s-a produs un miracol: cu cât Irina se afunda în murdărie,
cu atât fața ei devenea mai angelică astfel încât acum ea o putea face
să creadă pe fiecare dintre victimele sale că era doar al doilea amant…
Sigur că atunci când și-a început „munca” soarta ei se îmbunătățise,
dar era mereu același lucru, de o simplitate dezarmantă. I se arăta
fotografia unui bărbat, în general de vreo cincizeci de ani, i se explica
unde îl poate aborda fără să trezească bănuieli, după care, ea se culca
cu el, adesea pentru niște motive care păreau neserioase. Într-o zi i se
ceruse să se culce cu un sergent american ca să obțină orarul
autobuzelor care făceau legătura cu o bază de rachete din Frankfurt.
Acestea erau serviciile pentru care șefii îi utilizau corpul ei
magnific.
În plus, era și prost plătită. Nici măcar 500 de dolari pe lună. I se
tăia din deconturile de cheltuieli, K.G.B.-ul motivând că victimele ei
trebuiau s-o întrețină. Toate bijuteriile ei erau false. Singurul obiect
frumos la care ținea, un cadou făcut de un general italian, era trusa ei
de machiaj și nici aceasta nu era prea grozavă dacă-i luăm în
considerație conținutul.
Într-un încântător flacon din cristal și argint ținea pilule de clorură
de aur și sodiu, unul din cele mai puternice afrodiziace minerale.
Un alt flacon conținea un lichid incolor din cloroprotixen, utilizat
uneori drept tranchilizant, dar care într-o doză bine studiată, avea
tendința să-i stimuleze pe bărbați.
Un alt vas era umplut cu o pomadă foarte eficace pe bază de
Yohimbină, nucă vomică și methyltestosteron. Pentru uz local, acest
preparat nu era mai puțin eficace.
Câteva ace din aur mai completau această stranie trusă de voiaj.
Rușii reabilitaseră acupunctura în amor. Irina învățase trei locuri
precise ale corpului masculin în care era suficient să înfigi doi
milimetri dintr-un ac de aur pentru a trezi energiile cele mai adormite.
Toată această recuzită nu constituia o lipsă de încredere în
mijloacele de atracție fizică ale Irinei, dar șefii ei plecau de la
principiul că ea trebuia să producă asupra amanților ei un efect
extraordinar pentru a fi rentabilă.
Aceste adjuvante aveau deci ca scop să dea impresia victimelor
Irinei că ea era un fel de magiciană a amorului galvanizând dorințele
cele mai adormite. Pentru a trăda, trebuia găsit totuși un motiv
temeinic.
Mângâindu-și trusa din piele albastră, Irina se gândea la viața ei.
Cât de tristă era…
În timpul sejurului ei la Stockholm ea încercase un superb
finlandez blond ca un viking, bine alcătuit, ca o statuie a lui Dionysos.
Ea se dusese să petreacă cu el un week-end într-o cabană în plină
pădure. El făcuse dragoste cu ea timp de patruzeci și opt de ore fără
încetare, înnebunit după corpul ei și de tehnica ei demnă de toată
lauda. Ea se alesese cu câteva vânătăi, scrântirea unei vertebre și
certitudinea că devenise frigidă pentru totdeauna. Se simți năpădită
de milă la amintirea colonelului care-și pierduse onoarea între
coapsele ei. În fundul celulei sale, el era probabil convins că fusese
primul care o făcuse să juiseze.
Difuzoarele țârâiră smulgând-o pe Irina din reveria sa.
„Aici comandantul Langtrom. Vă urăm bun sosit la bordul
aparatului DC 8 „Soarele de la Miezul Nopții” al Scandinavian. Noi
facem legătura dintre Stockholm și New-York în opt ore și
cincisprezece minute, după o escală la Bergen. Vom zbura la o
altitudine de treizeci și trei de mii de picioare.”
Irina oftă. Acest voiaj debuta ca o poveste cu zâne pentru ea care nu
părăsise Europa niciodată și nici nu făcuse un zbor mai lung cu
avionul.
Ea citi emoționată menu-ul și află că Scandinavian era membră a
celei mai vechi societăți gastronomice din lume: Chaîne des
Rotisseurs. Asta însemna cu totul altceva decât mesele servite în mici
restaurante cu amanții pe care-i terminase.
După cinci minute, ea comanda încântată caviar pe pâine prăjită.
K.G.B.-ul era departe și ea era în situația unei mici fetițe fericite,
senzație pe care n-o mai cunoscuse de mult timp.
Ea jonglă cu aperitive scandinave, heringi dulci, somon afumat și,
mai ales, caviar.
Șampania, Moet et Chandon 1962 sfârâia sub limba sa, minunat de
seacă și înghețată, un lux pe care ea și-l permitea atât de rar.
Luându-i platoul din față, stewardesa surâzătoare îi dăduse o mică
mască dintr-o țesătură neagră pentru a se putea odihni în ciuda
soarelui, ceea ce era o atenție delicată.
Irina, puțin amețită de șampania din care băuse o jumătate de
sticlă, adormi imediat legănată de zumzetul celor patru reactoare. Ea
visă despre mare, soare, nisip și fericire.
Un miros de apă de colonie o trezi din somn. Stewardesa îi întinse
un șervețel îmbibat cu Chanel Nr. 5. Se înnoptase aproape de-a
binelea.
— Sosim într-o jumătate de oră, o anunță ea.
Irina se pieptănă și înghiți în grabă ouăle fierte și cafeaua. Aparatul
DC 8 cobora încet spre teritoriul S.U.A.
Irina nici măcar nu-și dădu seama când roțile aparatului atinseră
solul J.F.Kennedy Airport, atât fusese de domoală aterizarea.
Vocea limpede a stewardesei anunță:
„Este ora l8, ora locală, și am aterizat la New-York. Scandinavian vă
urează un sejur plăcut…”
Ea privi prin hublou clădirile aerogării, coborî din avion și trecu
barajul imigrării într-un fel de reverie. O stewardesă a Scandinavian
se apropie de ea:
— Domnișoara Malsen? Dumneavoastră mergeți mai departe spre
Nassau, cred. Am primit un telex de la Copenhaga. Totul este în
ordine. Vă ajut să treceți prin vamă.
Irina își reținu un oftat. Voia de atâta timp să vină la New-York, dar
nu avea să rămână acolo decât câteva ore, timpul strict necesar pentru
a-și cumpăra haine și pentru a lua avionul spre Bahamas.
Aceasta era cea mai importantă misiune care i se încredințase
vreodată. Ea avea întâlnire la Nassau cu un bărbat pe care-l cunoștea
sub numele de Vasili Sarkov. În acel moment, el era în Cuba și lucra
pentru organizația castristă D.S.S. De obicei, el trecea drept șofer al
ambasadei dar era unul din cei mai mari specialiști în răpiri ai
K.G.B-ului.
Misiunea lor era delicată. Pentru prima dată își asuma riscul
K.G.B.-ul. Ea, Vasili și o mână de cubanezi din D.S.S., în cazul unui
eșec.
Soarele lumină fața Irinei prin hublou. Ea închise ochii cu un oftat.
Se întreba în mod serios dacă odată ajunsă în Bahamas nu se va
mulțumi să meargă pe o plajă și să înainteze în apă până ce nu va mai
simți fundul sub picioare.
 Ea se simțea sătulă. Prin ferestre ea căută să vadă aparatul DC 8 al
Companiei Scandinavian. Acolo unde zbura aparatul DC 8 cerul era
mereu albastru. Irina se gândi cu nostalgie că ea era ca o țară
condamnată sub nori. Totul era întunecat și trist în viața ei.
Insulele Bahamas nu reprezentau decât o misiune în plus. Era
vorba să aducă K.G.B.-ului o economie de un milion de dolari.
Niciodată nu fusese estimat corpul ei la un preț atât de mare. Asta
reprezenta o consacrare.
 Capitolul III

Angelo Genna comandă un pahar de lapte chelneriței negre cu corp

scheletic. Acesta era un adevărat lux. La Nassau laptele costa cincizeci
de cenți litrul, ceva mai scump decât whisky-ul. Sala era pustie. În
ciuda numelui său plin de vise, cafeneaua „Seven Seas4” nu era decât
unul din locurile cele mai prost famate din Bay Street, artera
principală care traversează Nassau de la Est la Vest.
Angelo era nervos. La fiecare zece secunde, el își întindea gâtul
pentru a privi prin vitrină colțul străzii Rawson Square unde avea
stabilit un rendez-vous.
Pentru a-și mai tempera nerăbdarea el aprinse o țigară și examină
strada. Micile case din lemn construite la-nceputul secolului erau
foarte elegante în strălucirea soarelui. Un polițist cu caschetă roșie
regla circulația la colțul scuarului. Pe stradă circulându-se în sens
unic, Jack Harvey nu putea veni decât dinspre dreapta.
Chelnerița îi aduse laptele în care el își muie buzele uscate. Ochii
lui căzură pe un fluture galben lipit de vitrină – un ecuson al insulei
cu deviza sa „Contra tuturor viciilor”, ceea ce îi smulse lui Angelo un
rânjet tăcut. În afară de Sing Sing, nu mai există un loc în lume unde
să poți număra mai multe lichele pe metru pătrat decât Bay Street.
Pirații care timp îndelungat formaseră aristocrația insulei New
Providence, capitala turismului din arhipelagul Bahamas, erau niște
mici copii pe lângă aceștia.
De altfel, imobilul situat Vizavi de „Seven Seas” dădea o idee
despre adevărata față a insulei. Fațada sa era presărată cu firme ale
unor societăți fantomă, mergând de la agenții imobiliare la asigurări
sinistre ex voto în memoria milioanelor de dolari extorcați naivilor de
„Bay Street Boys”. Toate aceste societăți-aveau un punct comun: erau

4 Șapte mări (n.a.)

reprezentate de un bărbat adipos și rău ca o maimuță: Bert Minsky,
mai cunoscut sub numele de „Big Daddy”, unul din bărbații din
arhipelag care ar fi plătit oricât ca să pună mâna pe Angelo în această
zi de 3 iulie.
Pe Bay Street erau cam tot atâtea bănci câte automate de monede
erau în Las Vegas iar locuitorilor le plăcea să le spună noilor dolari
emiși în locul lirei sterline, funny money. Din cauza culorilor lor
stridente aceștia puteau fi schimbați peste tot pentru niște dolari,
adevărați verzișori care sunt oricum mai serioși.
Angelo avu o grimasă de ciudă gândindu-se la tot bănetul care
curgea pe stradă. Dacă el nu găsea cel puțin zece mii de dolari foarte
repede, nu-i rămânea decât să-și sape cu mâinile sale propriul
mormânt pentru a-i scuti de acest efort pe cei care-l căutau.
El trebuia să plece destul de departe pentru a-și găsi liniștea.
Despre Jamaica nici nu putea fi vorba. El avea de plătit acolo un
mic miliard amendă pentru o veche afacere de contrabandă, greu de
plătit chiar în rate.
În Haiti era condamnat la moarte iar Papa Juvalier avea o memorie
bună și mania să împuște pentru un „da” sau pentru un „nu”.
El nu-și mai amintea exact motivul pentru care nu trebuia să calce
prin Republica Dominicană, dar era sigur că memoria nu-l trăda.
Cât despre Statele Unite, nici pomeneală. El totaliza acolo în jur de
patru sute cincizeci de ani de interdicție de ședere.
Trebuia deci să meargă mai departe în insulele Virgine. Acolo erau
puțin mai superficiali la controlul pașapoartelor și cu un mic capital,
el putea începe un mic comerț dacă nu onest, cel puțin înfloritor.
Așteptând, el mai avea în buzunar douăzeci și opt de dolari și Jack
Harvey avea zece minute întârziere. El deja debarcase la Freeport de
două zile, două zile în care probabil că ceilalți nu pierduseră timpul.
Încă o dată el își strâmbă gâtul pentru a privi furnicarul de pe Rawson
Square.
Deodată, camioneta apăru chiar în fața restaurantului „El Toro”, o
oază cu aer condiționat pentru turiști. Era un Chevrolet verde cu jenți
galbene. Jack Harvey era singur la volan.
Angelo aruncă pe masă moneda pe care o avea pregătită și ieși sub
privirea indiferentă a chelneriței. Jack Harvey îl zări și acceleră.
Italianul traversă strada și sări aproape din mers în partea din spate
unde pereții din tablă îl fereau de privirile indiscrete.
— Mergi înainte, spuse el. Ia-o la stânga pe Market Street și urcă
până la Government House…
El se ghemui în spatele scaunului lui Harvey. Era acolo o
harababură nemaipomenită, tot felul de instrumente ciudate: tuburi,
un cazan. Jack Harvey avea un mic atelier de instalații, ceea ce nu-l
împiedica să fie un onorabil corespondent al C.I.A. cu dorința de a
pune la lucru mai multe dame de culoare și puțin virtuoase în
cartierul sărac din Nassau, „Over the Hill”, în partea de est a micului
oraș.
Ochii săi albaștrii, calzi și sinceri, ca și strângerea sa de mână
bărbătească inspirau o încredere imediată.
Autentic pilot al B.O.A.C., necazurile sale începuseră în ziua în care
„uitase” să restituie unei pasagere o broșă de zece mii de franci uitată
în avionul său, chiar în ziua în care trebuia să achite o datorie la
poker. Fatalist fiind, el se adaptase noilor sale activități cu o
remarcabilă suplețe de spirit.
— Trebuie să ne revedem în seara asta, spuse el.
Angelo îi șopti la ureche:
— Care-i treaba? Îți bați joc de mine? Ți-am spus că sunt grăbit și
că-i o treabă extra pentru șefii tăi.
Ei erau imobilizați la culoarea roșie a semaforului în George Street.
În insulă apartenența lui Harvey la C.I.A. era un secret. Cum Cuba nu
era departe, el ciugulea unele vești de la tipi ca Angelo.
— Nu pot face nimic, spuse el blazat. Ei mi-au promis că vor trimite
pe cineva de la Washington astăzi.
Angelo îi puse mâna pe umăr:
 — Ascultă! Informația mea valorează zece mii de dolari. Le-ai spus
asta?
Harvey efectuă o manevră bruscă. Avatarurile sale nu-i
îndepărtaseră respectul pentru ban.
— Ești prost sau ce? mormăi el.
Mână i se crispa de umăr și Angelo repetă cu convingere:
— Este o informație de primă importanță, DE PRIMĂ
IMPORTANȚĂ. Dar dacă asta nu te interesează…
— Așteaptă, spuse Harvey, prudent. O să vedem ce facem în seara
asta cu tipul acela.
— Cotește la dreapta! E-n regulă. Bine. Ascultă! Eu sunt presat. E
foarte serios. Ei ar fi capabili să te îmbrace în aur dacă tu le servești
asta. Nu trebuie discutat prețul. Eu te păsuiesc până diseară. Voi fi în
jur de ora opt la „Green Shutter Inn”, știi tu, micul restaurant de pe
Parliament Street. E un loc liniștit. Seara acolo nu sunt decât
pensionari. Vino cu nababul acolo!
Fără să-i mai dea lui Harvey timp să răspundă, el trecu pe bancheta
din față alături de el. Ei rulau foarte încet pe Shirley Street, paralelă cu
Bay Street, în spatele unui autobuz cu imperială.
— Zece mii de dolari, repetă Angelo cu mâna pe portieră. Jur că
treaba merită suma. Oprește aici!
El coborî, prinse autobuzul care demara și urcă în el. Harvey,
gânditor, viră la stânga. El îi cunoștea pe bișnițari. Angelo era o
canalie redutabilă, unul dintre acei tipi care-și duceau viața în Caraibe
trăind din expediente, contrabandă, asasin plătit. El era crupier la „El
Casino” din Grande Bahamas.
Bărbatul cam bănuia ce fel de informație îi putea aduce un astfel de
tip. Niște comploturi pentru a recuceri Cuba, surprinse în jurul mesei
cu postav verde.
Totuși, trebuia să existe ceva serios de data asta, pentru că Angelo
nu mai putea de frică, deși el era un dur. Exista deci un sâmbure de
adevăr în gogoșile lui. Italianul îi telefonase de patru ori într-o zi și
jumătate, insistând să se vadă urgent, foarte misterios, refuzând să-i
spună unde se găsea.
Foarte, foarte ciudat!
El acceleră căci era așteptat de o pipiță de mai bine de două ore la
hotelul Dolphin. Omul său de legătură – cel de-al doilea atașat al
micului consulat al S.U.A., îi ceruse să meargă să-l aștepte pe un
barosan de la Washington la zborul Panam de la ora 3 și 10, un anume
Malko zis S.A.S. ale cărui semnalmente îi fuseseră indicate foarte
precis. Oricum, cei care se foloseau de serviciile sale, nu i-ar fi
încredințat o asemenea sumă. Lor le revenea sarcina să-și asume
responsabilitățile.
El trebui să frâneze la lumina roșie a semaforului din Rawson
Square pentru a lăsa să treacă o mulțime de turiști, cu aparate
polaroid în bandulieră, îndreptându-se spre piața cu coșuri de răchită
ca și cum ar fi fost o mină de aur. Cel puțin pentru ei, Nassau era un
mic oraș vesel și destul de pitoresc, în care magazinele aveau lipite pe
vitrine niște etichete cu anunțul „Duminica închis. Ne revedem la
liturghie.”
*
Angelo coborî din autobuz la întretăierea cu Village Road. Era o
cărare care se înfunda în colină, spre bidonvilul tropical unde își
găsise el un refugiu provizoriu. El era aproape bucuros. Harvey era
interesat; el își dăduse seama de asta. Aceasta putea să însemne
sfârșitul încurcăturilor sale.
El ajunse la o casă veche din lemn în stil colonial cu geamuri la
ferestre. Poarta era deschisă. Înăuntru era o căldură înăbușitoare.
Șopârlele agățate de tavan cădeau din când în când moarte de căldură
cu labele înțepenite.
În fund, pe ruinele unui fotoliu, un bătrân cu fața ridată ca cea a
unei broaște țestoase, cu un gât de șopârlă, mesteca o bucată de frunză
de tutun invizibilă. Angelo se apropie de el mai-mai să-l atingă.
Bătrânul negru îl dezgusta și bănuia că are un început de lepră pe sub
zdrențe. Avea însă al dracului de multă nevoie de el.
— Deci? șopti el.
Bătrânul privi fața omului alb, subțire și speriată și râgâi alene cu
un zgomot de ceainic:
— Este de acord. Du-te acum acolo!
Angelo, care nu citise despre Sărutul dat leprosului se mulțumi cu un
vag gest de mulțumire, deja bătrânul ieșise din rază sa vizuală. El
înșfăcă mica sa valiză de sub masă și plecă.
Pentru a evita să ia autobuzul în care te poți întâlni cu oameni, el
traversă bidonvilul pentru a ajunge pe Collins Avenue, construită pe
un amplasament al peretelui care împiedica odinioară pătrunderea
negrilor în cartierul albilor din Nassau.
Din momentul în care părăsi umbra arborilor mari, soarele căzu
asupra lui nemilos. După ce mersese cincizeci de metri, costumul lui
din pânză cenușie era leoarcă de transpirație.
El trebuia să parcurgă aproape două mile, dar fiecare pas îl apropia
de siguranță. Merse de-a lungul unui gard din hibiscuși strălucitori
pentru a găsi puțină răcoare, dar nu mai putea. El se opri la colțul lui
Bernard Road, la un bufet de răcoritoare tapisat cu afișe porno
cubaneze și portoricane, pentru a bea o coca.
În depărtare spre Culberts Bay se zărea apa mării de culoarea
cobaltului. Trecură mai multe mașini și el se sprijini de tejghea cu
spatele la drum. Ar fi fost prea stupid să fie reperat acum. Plăti apoi și
plecă mergând pe partea stângă a lui Soldier Road. O muscă mare
albastră se învârti în jurul capului său cu un bâzâit de Jet.
Îi trebui aproape o oră ca să ajungă la intersecția dintre Soldier
Street și Blue-bell Road. Acolo, el era departe de zona elegantă a
turiștilor.
Sudoarea îi curgea în ochi și valiza sa părea să cântărească o tonă,
atât din cauză că mersese repede, cât și din cauza fricii. Oamenii pe
care-i înșelase erau fără milă. Privi în jurul său.
La stânga, drumul mărginit de hibiscus urca lent spre luxosul „Blue
Hill Golf Club”, locul cel mai frecventat din Providence Island.
Angelo putea agoniza în fața zăbrelelor strălucitoare că nimeni nu i-ar
fi deschis: el nu era membru al clubului. Călătoria lui se apropia de
sfârșit. În partea cealaltă a intersecției, spre mare, la mai puțin de un
sfert de milă, era salvarea.
Deodată, epuizat, sprijinit de o cabană în stare de ruină, privi
intersecția pustie ca și cum ar fi fost vorba despre o întindere imensă
și primejdioasă pe care trebuia s-o traverseze. Atât de intens trăise în
ultimele zile senzația de primejdie, încât nu se obișnuia cu ideea de
siguranță.
Totuși celor câțiva negri adormiți care așteptau autobuzul spre
Adelaide, satul negru, puțin mai departe pe drumul spre Coral
Harbour, puțin le păsa de el.
Două interminabile Cadillacuri, niște taxiuri ticsite de turiștii
debarcați de pe cine știe ce pachebot de croazieră la Coral Harbour,
trecură în plină viteză. Fără formalități, cu șase sute cincizeci și patru
de dolari timp de opt zile, se putea face o excursie în Caraibe.
Angelo se decise și trecu prin mijlocul intersecției. Ochii săi nu se
uitau decât la mica biserică albă construită în plin câmp.
Aceasta reprezenta salvarea. Nici măcar Mafia nu-și urmărea
victimele în lăcașurile de cult, iar părintele Torrio era italian ca și el. El
îi promisese mesagerului, fără să pună întrebări, că-l va găzdui în
numele milosteniei creștine și a solidarității siciliene.
Pietrișul îi scârțâia sub tălpi. El întoarse capul dar în spatele său,
drumul era pustiu.
Cu inima cât un purice, el întoarse mânerul ușii. Aceasta se
deschise cu un scârțâit ușor. Angelo trase aer în piept. Padre Torrio îl
aștepta deci. În mod normal, mica biserică era închisă toată săptămâna
pentru ca ștrengarii din vecinătate să nu vină să fure scaunele și
pentru ca perechile de tineri să nu spurce locul sfânt prin niște
manifestări nepotrivite.
Surprins de răcoare și semi-întuneric, el rămase nemișcat în
mijlocul minusculului naos. Se-mplineau aproape treizeci de ani de
când el nu intrase în biserică și fără voia lui, se simțea impresionat.
Biserica era goală. Angelo inspectă rapid cele două rânduri de
bănci în care negrii din Adelaide urlau slujba în fiecare duminică și
micul confesional bine ceruit din stânga.
Puțin dezorientat, italianul puse valiza jos, își muie mâna în apa
rece a agheasmatarului, își făcu semnul crucii și îngenunche,
supraveghind cu coada ochiului ușa. El își descheiase vesta și crosa
unui Colt Cobra ieșea din centura sa ca o excrescență mare neagră.
Timp de cinci minute nu se întâmplă nimic. El nu știa ce să mai
facă. În sfârșit, se auziră niște pași pe pietriș și ușa se deschise.
Angelo se simți invadat de o bucurie imensă atunci când îl văzu pe
preot, o față rotundă tăiată de o mustață roșcată, cu niște ochi
bulbucați ca de pasăre și o spinare lată de docher. Acesta înaintă spre
el cu mâna întinsă:
— Eu… eu am în… întârziat, scuzați-mă. Dumneavoastră sunteți
Angelo Genna?
Era puțin bâlbâit.
— Eu sunt, spuse Angelo. Dumneavoastră sunteți părintele Torrio?
Preotul confirmă dând din cap.
Lui Angelo îi venea să danseze și să cânte.
— D… Dum… neavoastră s… sunteți singur? întrebă părintele.
Angelo surâse liniștit, căpătând într-adevăr o figură angelică.
— Da, Padre. Nimeni nu m-a urmărit. Vă mulțumesc foarte mult.
Este foarte șic ceea ce faceți dumneavoastră aici…
Preotul dădu din cap cu indulgență.
— Asta-i treaba noastră. Spuneți-mi însă cum ați ajuns
dumneavoastră într-o situație, să zicem, atât de periculoasă? Mă
înțelegeți că n-aș vrea să fiu amestecat într-o situație prea il… legală.
— Înțeleg, spuse Angelo.
— Bine! spuse părintele arătând spre confesional, să intrăm acolo.
Vom putea conversa liniștiți. E mai bine să nu fiți văzut.
 Angelo se duse să îngenuncheze în minusculul confesional, urmat
de preot.
— Destindeți-vă! spuse Padre Torrio cu o voce liniștitoare. Aici
sunteți în casa lui Dumnezeu. „Fiul meu! aș dori ca sejurul
dumneavoastră în sfântul lăcaș să vă purifice puțin, dacă nu vă pot
garanta siguranța trupului, cel puțin să vă salvez inima.”
Angelo era de părere să fie salvate ambele, dar nu discută.
Cu umilință își cuprinse fața în mâini și îngenunche. El se simțea
acum cuprins de un minunat sentiment de siguranță. Părintele Torrio
aflat în compartimentul central, deschise micul oblon din lemn care se
afla la nivelul fețelor lor.
— Vă ascult.
Lui Angelo nu-i trebui o nouă invitație și îi povesti desfășurarea
evenimentelor care-l duseseră pe el, crupierul șef, stimat de toată
lumea interlopă din Freetown, la acest confesional.
Preotul îl asculta în cea mai mare liniște.
— Așa că, conchise el, dumneavoastră l-ați contactat pe acest om
care, după câte îmi spuneți, lucrează pentru un serviciu secret?
Angelo aprobă cu energie.
— Așa este Padre. Știți, nu-mi stă în obicei să denunț, dar am fost
mutat pe nedrept de la masa de Black Jack.
— Văd, văd, îl întrerupse părintele. Aceasta este o problemă între
dumneavoastră și conștiința dumneavoastră. O să spun o scurtă
rugăciune pentru dumneavoastră și apoi vom merge la prezbiteriu.
Apropiați-vă ca să repetați după mine!
Ascultător, Angelo își sprijini obrazul de zăbrelele-din lemn. Abia
dacă-l vedea pe preot în obscuritatea aproape totală care domnea în
confesional.
La început nu auzi nimic. Apoi un clinchet metalic întrerupse
liniștea din colivia din lemn. Angelo era atât de departe de cele
lumești încât îi trebui o zecime de secundă pentru a-și da seama că era
zgomotul produs de piedica unui pistol care se arma. Scoțând un
urlet, el se aruncă spre spate. Ridică mâna pentru a-și proteja fața și
primul glonț îi smulse degetul mic înainte să pătrundă în ochiul său
stâng.
Al doilea glonț îi sparse maxilarul și-l aruncă în perete. El nu auzi
explozia asurzitoare a celui de-al treilea care-i rupse dinții înainte de
a-i pulveriza cerebelul. Pater Torrio mai trase încă două focuri care
pătrunseră în pieptul lui Angelo Genna. Exploziile mai răsunau încă
în mica biserică și un miros acru plutea în confesional.
Părintele Torrio ieși din strâmta sa nișă și-și scutură de praf sutana.
Bucuria care-i lumina ochii mari albaștri era umbrită de-o îngrijorare.
Cu cinci gloanțe în corp, nimeni nu va putea crede că a fost vorba de o
sinucidere, imbecilul se mișcase prea devreme. Totuși ideea cu
spovedania fusese bună, pentru că eliminase riscul de a fi deranjați iar
celălalt spusese tot ce știa.
Cu gesturi repezi, începu să-și descheie sutana, dând la iveală un
costum de culoare deschisă bine croit, cu o cămașă din mătase
galbenă, cu niște butoni la manșetă mari cât oul de porumbel. Trase
spre el bancheta pentru a se așeza cu fața spre ușă în timp ce-și
reîncărca arma, pentru cazul în care cineva ar fi auzit exploziile.
El disprețuia amortizorul de sunet care nu te lasă să ochești cum
trebuie, ca și noua generație care se temea de zgomot.
După ce-și încărcă arma, o băgă în buzunar și se ridică. Nimeni nu
auzise nimic și asta era cel mai bine.
El rulă sutana și o aruncă în chip de giulgiu peste corpul italianului.
Deja o mare pată de sânge se întindea pe dalele de culoare deschisă
de-a lungul confesionalului. Îl percheziționă cu rapiditate pe mort și
băgă în buzunar toate hârtiile pentru a le tria mai târziu.
Înainte să iasă, luă cheia din interior și o introduse la exterior,
încuie ușa și băgă cheia în buzunar, apoi plecă. Părintele Torrio nu
mai exista.
Omul care ieșise din mica biserică se numea Jim O’Brien și după ce
asistase odată la slujba ținută de Father O’Bannion, preot dintr-un
cartier din Chicago cunoscut sub numele de „Micul Infern din North
side”, acesta era primul său contact cu religia. În perioada aceea îi era
foame și ostiile muiate în vinul pentru împărtășanie îi dăduseră
puterea să comită prima sa spargere.
Fluierând vesel, Jim O’Brien se duse să-și ia mașina parcată la o
depărtare de trei sute de metri. Părintele Torrio, legat burduf în
prezbiteriu și năucit de o lovitură de crosă de armă, urma să se
trezească mult mai târziu. El nu va ști niciodată cât de aproape de
moarte a fost.
O’Brien era unul din asasinii cei mai primejdioși ai sindicatului,
deși ochii săi albaștri nu-și pierduseră niciodată un fel de candoare
înghețată. Frumosul lui surâs de irlandez nu se ștergea nici atunci
când ciuruia pe cineva cu gloanțe.
Întotdeauna avea trei revolvere asupra sa, unul în buzunarul drept
de la pantalon, unul într-un toc sub umărul stâng și unul în buzunarul
stâng de la haină. El trăgea la fel de bine atât cu stânga cât și cu
dreapta.
El omora cu grijă, fără pasiune sau ură. Era unul din cei mai buni
„torpedos” ai sindicatului și ai Mafiei, și trebuia să-i soliciți serviciile
cu mai multe săptămâni înainte.
Singura sa pasiune erau florile. Din cauza lor poate, acceptase el
acest contract în afara zonei sale de acțiune. În Bahamas se găsesc
câteva specii foarte rare de orhidee. Înainte de a pregăti ambuscada
din biserică el avusese timpul necesar să viziteze grădinile Adastra
din sudul orașului, renumite pentru varietățile de orhidee imposibil
de găsit în altă parte. El se aplecase asupra florilor cu sufletul împăcat.
El împărțea lumea în „băieți buni” și „băieți răi” și pe cei „răi” îi
omora. Era talentat asasin, așa cum alții aveau talent la desen sau la
tenis. Indiferența sa la suferință, a sa sau a celorlalți, agresivitatea sa
naturală, și îndemânarea sa nemaiîntâlnită în folosirea pistolului,
făceau din el unul din asasinii cei mai periculoși din câți există.
După ce se urcă în Fordul său de închiriat, el se întoarse prudent
pentru a ajunge pe Blue Hill Road și a pleca fără să se mai întoarcă.
O jumătate de oră mai târziu, el ajunse la aeroportul Windsor Field,
dădu în primire mașina și pătrunse în clădirea aeroportului. El avea
deja rezervat locul pentru zborul Panam nr. 869 cu destinația Miami.
Își privi ceasul. Mai erau zece minute până la primul apel. Se duse să
se înregistreze și intră în sala de plecare pentru a cumpăra cărți
poștale și să dea un telefon pentru a-i raporta comanditarului ducerea
la îndeplinire a contractului „Angelo Genna”, după care se amestecă
într-un grup zgomotos de turiști americani, veniți ca el, să petreacă o
zi la Nassau pentru a găsi un pic de exotism.
 Capitolul IV

Marea Caraibelor defila sub aripile avionului Boeing 727 al Panam

ca un imens lac de culoarea smaraldului, brăzdat de linii albastre și
arborescențe de culoare violet.
„Ce feerie!” gândi Malko. În câteva minute ei urmau să aterizeze pe
Providence Island, una dintre cele mai mici insule din cele trei mii
care compuneau arhipelagul Bahamas. Marea Bahamas, unde
dispăruse Bernon Mitchell, era situată mult mai la nord, la o sută de
mile, dar începutul pistei se situa la Nassau, capitala lui Providence
Island, invadată zilnic de grupuri de turiști din Miami, o insulă cu
relief plat, aproape fără vegetație și animale, măturată cu regularitate
de tornade.
Alături de Malko, un tip îmbrăcat în cămașă ecossaise mormăi:
— Locul acesta este probabil plin de sălbatici. N-o să putem bea apă
de la robinet…
Pentru mulți americani frontierele sălbăticiei începeau la limita
Middle Westului.
Boeingul mai zbură câteva secunde, după care roțile sale atinseră
solul lui Windsor Field în centrul insulei.
Malko vizitase destule țări tropicale, dar Providence Island în luna
iulie era excepțională. În timpul cât îi trebuise ca să ajungă la clădirea
din lemn a aerogării, avu senzația că slăbise zece kilograme. Nu era
nicio adiere de vânt.
În interior era încă și mai rău. Trei rânduri interminabile de
pasageri erau filtrate de niște negri slabi și lenți cu accentul tărăgănat
al Caraibelor.
— La ce hotel veți trage, domnule? fu întrebat Malko.
El nu cunoștea acest amănunt, dar pe perete era un afiș superb
colorat făcând reclamă pentru Emerald Beach.
— La Emerald Beach.
 Negrul conștiincios notă adresa pe o foaie și-i restitui pașaportul lui
Malko.
El ezita în hol, atunci când un european solid și blond se apropie de
el.
— Eu sunt Jack Harvey, spuse el. Dumneavoastră sunteți…
— Da, spuse Malko.
Categoric, ochii lui strălucitori nu treceau neobservați. El remarcă
enorma brățară din aur de la încheietura mâinii drepte și ochii mari
inocenți, poate cam prea inocenți, ca și fața de cercetaș, cam prea
curată.
Cât privește strângerea de mână, aveai impresia că bagi degetele
într-o menghină.
Jack Harvey era îmbrăcat într-o bluză cu mâneci scurte și un
pantalon fără formă. Pe lângă impecabilul costum de alpaca al lui
Malko, el părea jerpelit.
În trei minute, el recuperase valiza lui S.A.S. Construcțiile erau
murdare și prost întreținute în ciuda abundenței afișelor multicolore
care lăudau farmecul insulei.
Malko îl urmă pe Jack Harvey prin mulțimea pestriță de hamali
negri și turiști înnebuniți, și imediat avu primul șoc din călătoria sa.
Jack Harvey era pe punctul de a-i arunca valiza în spatele unei
camionete Chevrolet, fără vârstă, vopsită într-un verde țipător și pe
flancul căreia scria: „Jack Harvey, instalații sanitare.”
William Clark uitase să-i spună despre asta: agent-colaborator, și
instalator sanitar, ceea ce era prea mult pentru un singur om.
Începutul era perfect. Se vedea că arhipelagul Caraibelor era o zonă
secundară pentru C.I.A. Malko ezită pe trotuar, dar totuși să descinzi
pe post de instalator sanitar la Emerald Beach era într-adevăr prea
mult. Strămoșii săi s-ar fi răsucit în mormânt. Nu era nimic dacă-l
supăra pe Harvey.
— Eu cred că ar fi mai bine să nu fim văzuți prea mult împreună,
spuse el apropiindu-se de camionetă. Poate ar fi mai bine să închiriez
o mașină. Ne vom întâlni în oraș.
Jack Harvey ridică din umeri cu înțelepciune, luă valiza din
camionetă și i-o întinse lui Malko, cu un aer puțin ironic.
— Apropo, spuse el. Sper că v-au dat ceva biștari. Eu în acest
moment sunt cam lefter…
La dracu cu zgârcenia! Malko scoase și-i întinse două bancnote de
douăzeci de dolari. Celălalt îi băgă în buzunar atât de repede că nici
nu văzu exact în care parte.
— O.K. spuse Harvey. Noi avem întâlnire la „Green Shutter Inn”. Îl
veți găsi ușor. Este un mic restaurant în Parliament Street. La ora opt.
Salut!
El urcă în camioneta sa, un fum negru ieși din eșapament și se făcu
nevăzut. Malko își privi ceasul. Era ora patru.
Malko se îndreptă spre marele stand al Hertz. După San Francisco,
el simțea o strângere de inimă văzând fetele îmbrăcate în negru și
galben! Din fericire, ele erau înlocuite aici printr-un metis solid, puțin
cam prea politicos.
— Nu am decât niște mașini Triumph decapotabile, îi spuse el, la
prețul de 15 dolari pe zi.
Acesta era prețul pentru un Cadillac cu aer condiționat la New
York. Exotismul se plătește. Malko semnă hârtiile și fu condus până la
vehicul.
Aici avu al doilea șoc al zilei. Mașina era într-adevăr Triumph, sau
mai degrabă resturile unui Triumph bleumarin decapotabil, murdar și
turtit.
Ridică capota de la portbagaj ținută de un elastic.
— Unde-i roata de rezervă? întrebă el.
Metisul dădu din cap copleșit.
— Nu le dăm niciodată pentru că se fură. Dacă rămâneți în pană,
dați telefon și trimitem să v-o schimbe.
Doar când rulă pe micul drum gudronat împrejmuit cu arbuști
exotici și geranium uriași, care făceau înconjurul insulei, Malko realiză
că singurele telefoane care se găseau erau în oraș, și că drumul era
aproape impracticabil. Portiera sa se deschidea la fiecare cinci minute.
La intersecția dintre Windsor Road și Interfield Road, el evită la
limită un enorm autobuz roșu și numai atavismul său îl împiedică să
înjure. Dar exact atunci descoperi afișul lipit pe parbriz: „Ține
stânga!”.
Acolo se circula pe stânga ca în Anglia.
La fiecare curbă se găsea câte o caroserie de mașină înțepenită
într-o groapă. Numai gurile rele spuneau că obligația de a circula pe
stânga le asigura pâinea negustorilor de mașini din insulă.
Holul lui Emerald Beach era de culoare roz ca o bombonieră.
Hotelul era invadat de o convenție a „Fiicelor Revoluției”, organizație
feministă americană, redutabilă prin lozincile mortale pe care le lansa
privitor la toate subiectele. Unele dintre fetele bătrâne de serviciu de
pe hol, îl analizară pe Malko cu un aer sever. Văzând fizicul său, el nu
putea fi decât un stâlp al viciului. Hotelul era la cinci mile de Nassau,
pe plajă. Pentru optzeci de dolari pe zi Malko obținu o cameră cu
privirea spre mare, la etajul doi. Portarul îi jură că putea face baie
liniștit în mare, doar micii rechini îndrăznind să se apropie de mal.
În afară de asta, apa caldă era întreruptă până la noi ordine și, din
motive electorale, se puteau aștepta la bruște întreruperi de curent.
Odată cu cheia i se dădu și o candelă.
Camera era austeră cu mobilă din lemn vopsit și în baie apa picura
ca-n grotă. În ciuda aerului condiționat, aerul era aproape irespirabil.
— S-ar putea să avem un ciclon, remarcă hamalul cu accentul său
cântat.
De-a lungul drumului șerpuind pe toată distanța coastei, Malko
remarcase stâlpi de telegraf doborâți de cicloanele precedente. Era
promițător! El se gândea la miile de oameni care visau la Caraibe.
Triste tropice…
Cu dragoste, el așeză fotografia panoramică a castelului său pe
biroul de bambus vopsit în verde și se sprijini cu coatele de balcon.
Plaja era încă plină de lume. El reperă cu plăcere câțiva bikini de
culori deschise bine mulați. Pe moment, el își puse propriul costum de
baie și coborî cu ascensorul rezervat celor ce voiau să facă baie. Mereu
pudoarea anglo-saxonă! Această misiune nu era prea grea. Oamenii
C.I.A. vedeau peste tot numai primejdii. Săracul matematician, s-o fi
înecat. În ce-l privește pe Harvey, probabil că acesta încerca să
golească agenția de niște bani. El își imagina o mulțime de spioni ruși
ascunși pe după cocotieri.
Câteva clipe mai târziu el își înfunda cu plăcere picioarele în
nisipul alb. Apa era aproape fiartă. La Nassau, când apa ajungea la 25
de grade, indigenii mureau de congestie pulmonară ca niște muște.
Sfidând saltelele, Malko se întinse pe nisip. El descoperi aproape
imediat că dacă insula era săracă în animale, ea era bogată în insecte.
Atacat din toate părțile de sandflies, muște de nisip, el bătu în retragere
scărpinându-se cu furie. Corpul său era acoperit de mici bășicuțe roșii.
Dezgustat el se duse să facă un duș.

Era ora zece fără un sfert. Malko și Jack Harvey erau ultimii clienți
de la „Green Shutter Inn”. Peste zece minute începeau să strângă
mesele și scaunele. Patronul restaurantului era un pensionar englez,
punctual ca o pendulă. Dacă la ora zece clienții nu terminau de
mâncat, ei urmau să termine pe trotuar.
— N-o să mai vină, remarcă Malko.
Harvey se răsuci nervos.
— Nu mai înțeleg. Sunt sigur că nu era o farsă.
— Știți unde să-l găsiți?
Harvey se juca cu brățara.
— Cred că da. Să mergem acolo.
Chevroletul era parcat pe strada în pantă. Cum se înnoptase, Malko
acceptă să urce în camionetă. Era mai ușor decât să folosească două
mașini, iar Triumphul era încă și mai hodorogit.
 După ce-și făcuse baie, Malko ieșise la plimbare ca să se deprindă
cu ambianța din țară. Nassau era un oraș de provincie englezesc în
miniatură, cu case din lemn, vreo jumătate de duzină de străzi și o
mulțime de hoteluri. Pe ici pe colo, în spatele unui grilaj, se zărea un
gazon somptuos înconjurând o casă mare colonială.
Peste tot, venind pe drumul dinspre aeroport, se găseau golfuri,
unul mai bine îngrijit ca celălalt. Aparent, marea era un lux inutil. De
altfel, în afară de Emerald Beach, practic nu mai existau plaje.
Malko ieșise din Nassau pe la est. Orașul european minuscul se
termina foarte repede, sau mai degrabă se transforma într-un fel de
bidonville tropical supranumit Over the Hill, nume dat de colina pe
care era așezat. Restul insulei era astfel presărat cu case sărăcăcioase și
cu vile luxoase, izolate de o vegetație firavă.
În orice caz turiștii nu vedeau decât Rawson Square, în centrul
orașului, o piețișoară îmbătrânită în care niște indigeni vindeau
grămezi de coșuri și pălării de paie multicolore.
Oamenii serioși mergeau direct în băncile discrete – aproape câte
una pe cap de locuitor. Nu existau niciun fel de impozite în Bahamas.
Malko începea acum să înțeleagă de ce pegra se îngrămădise pe
insulă. Acolo însă unde se duceau ei, nu exista nicio bancă. Ei plecară
pe Shirley Street – o stradă mică strâmtă spre Over the Hill. La o
intersecție Harvey avu o discuție misterioasă cu o negresă în
mini-jupe care-i explică ceva cu gesturi ample.
Malko preferă să ignore legăturile care existau între ei.
Ei merseră în zig-zag pe niște străzi din ce în ce mai înguste pentru
a ajunge pe un drum de pământ. Casele elegante din lemn din Bay
Street, făcuseră loc unor cabane luminate cu lămpi de petrol. Harvey
opri mașina.
— Aici este.
În ciuda orei târzii, niște negrese corpolente priveau curioase de la
balcoanele din lemn ale caselor coloniale decrepite.
Harvey bătu la ușa unei case mai izolate. Când aceasta se deschise,
lui Malko îi fu frică să nu vadă baraca prăbușindu-se. El înaintă la
rândul său pe veranda măcinată de carii. O mică negresă de vreo zece
ani cu ochi căprui îi privi fără să scoată niciun cuvânt, prin ușa
întredeschisă. Harvey afișă surâsul său onest:
— Angello Genna este aici?
Ea îl privi ca și cum ar fi aterizat de pe o farfurie zburătoare după
care țipă spre interior:
— Pepe, un domn foarte urât vrea să te vadă.
Harvey împinse ușa ca să poată intra.
Camera era luminată cu o lampă de petrol. Pe masă era un pelican
împăiat și mâncat de molii, iar în fund un cap bătrân de șopârlă.
El nu clipi atunci când Harvey se apropie de el și-i repetă
întrebarea.
— A plecat, șușoti acesta.
— Unde?
— Nu știu.
El închise ochii, semănând din ce în ce mai mult cu o șopârlă
obosită. Jack Harvey pocni din degetele sale enorme. Ar fi avut poftă
să-l scuture puțin pe bătrân, dar își aduse aminte la timp că era un
gentleman, așa că scoase din buzunarul său un dolar bahamian pentru
a-l plimba pe sub nasul moșneagului. În acest loc unde oamenii te
omoară pentru un pachet de țigări, acest lucru avu efectul unui
resuscitant.
— Cred că s-a dus la preot, spuse el, la părintele Torrio în Adelaide.
Malko îl privi pe Harvey.
— Îl cunosc, spuse acesta.
— Când a plecat?
— Acum trei sau patru ore.
— Bine. E-n regulă.
Harvey făcu stânga-mprejur lăsând bancnota pe masă. După ce ei
ieșiră din casă, puștoaica luă hârtia, o duse la bătrân și acesta o băgă
printre zdrențele sale.
 — Chestia asta nu-mi place, remarcă Harvey.
Malko nu vedea încă niciun motiv de neliniște în toate astea.
Ei își continuară drumul prin bidonvillul tropical. Te-ai fi crezut la
sute de mile distanță de Nassau și totuși printre arbori se zărea
Paradise Island – podul în construcție, colț rezervat miliardarilor, aflat
în fața orașului Nassau.
În spatele Chevroletului, calabalâcul lui Harvey făcea un zgomot
formidabil. De mai multe ori ei evitară la mustață niște negri mergând
de-a lungul drumului. Ei alergau urcând colina ca niște nebuni.
Harvey conducea fără să scoată niciun cuvânt și o cută îi brăzda
fruntea. El frână puțin pentru a se angaja pe Johnson Road.
Peste zece minute, camioneta se oprea la capătul unei cărări mai
depărtate de drumul principal, aproape în plin câmp. Malko coborî
primul și distinse în obscuritate o construcție albă. Ei se găseau destul
de departe de Over the Hill și la o milă în stânga lor se distingeau
luminile Adelaidei, satul de negri pe drum spre Coral Harbour.
Aerul era parfumat și țârâitul insectelor crea un fond sonor aproape
fantasmagoric.
— Aceasta este biserica lui Padre Torrio, spuse Harvey.
El se apropie de ușă și încercă s-o deschidă. Era încuiată.
Își lipi urechea de ușa din lemn, apoi făcu înconjurul clădirii. Nu
exista nicio deschidere.
— Să mergem la prezbiteriu, spuse el. Biserica este mereu închisă.
Acest colț este plin de vagabonzi.
Prezbiteriul era o construcție albă de mici dimensiuni, la fel de
mizerabilă, de asemenea cufundată în întuneric.
Jack Harvey bătu la ușă, fără să primească vreun răspuns.
El încercă să deschidă, dar era încuiat..
Cei doi bărbați se priviră. Malko începea să aibă o senzație ciudată,
ca și cum n-ar fi fost singuri. Deodată, noaptea tropicală nu mai era
liniștită.
Fără să spună vreun cuvânt, Harvey se-ntoarse la biserică, cu
Malko pe urmele sale.
El privi în jurul său, după care sprijini umărul său robust de ușă și
împinse.
Poarta se deschise brusc. Broasca pârâi sinistru. Cei doi bărbați
pătrunseră în pronaos și se opriră imediat în întuneric. Malko auzi
ridicându-se piedica Coltului. Se simțea un miros. Ori fusese uitat un
sicriu înăuntru, ori exista un cadavru. Mirosul dulceag al morții se
îmbina perfect cu tămâia.
Jack Harvey ieși din nou după ce ciulise urechile o clipită și se
întoarse cu o lanternă cu care lumină biserica goală, micul altar și
confesionalul. Cele două picioare care ieșeau de acolo lămureau totul.
Malko ridică perdeaua. Corpul era îndoit într-un mod grotesc, în
parte ascuns de sutana aruncată peste el. Deși era desfigurat, Harvey
îl recunoscu imediat.
— Acesta este tipul cu care trebuia să ne întâlnim, murmură el.
L-au aranjat bine pe Angelo.
Cu îndemânarea unei bătrâne bigote, el inspectă altarul fără să
găsească nimic, după care reveni la corp și-l percheziționă, dar nu găsi
de asemenea nimic, afară de ceva mărunțiș. Malko începea să se simtă
implicat. Nu este omorât cineva într-o biserică fără un motiv serios.
— Totuși nu Torrio a comis asta, spuse Harvey.
Ei păreau să fie stăpâniți de același gând.
Un minut mai târziu, umărul robust al lui Harvey forța ușa de la
presbiteriu.
De data asta, nu trebuiră să caute prea mult. Corpul unui bărbat în
cămașă și chiloți era întins cu fața-n jos. Mâinile îi erau legate la spate
cu un cablu electric, la fel ca și genunchii. Dintr-o rană murdară de la
cap, se scursese sânge care formase o mică băltoacă pe pardoseala de
lespezi unde se aglomeraseră muștele.
Malko îngenunche și întoarse corpul. O bandă lată de leucoplast gri
acoperea gura. Omul avea ochii închiși și nările uscate.
— Acesta e Torrio, murmură Harvey.
 — Trăiește încă, spuse Malko.
El își lipise urechea de pieptul preotului.
— O să telefonăm la poliție, spuse Harvey. Nici nu poate fi vorba
să-l ducem la ei. Asta ar naște prea multe complicații.
Cu tot regretul, Malko se ralie la ideea lui.
El ar fi preferat să-l ducă pe preot la spitalul cel mai apropiat.
Când se instalară în camionetă, Jack Harvey spuse:
— Nu un tip de pe insulă a făcut asta. Eu îi cunosc pe toți. Ei nu
sunt capabili de așa ceva.
— Atunci cine?
— Un tip care a venit special să se ocupe de Angelo, în baza unui
contract. Acesta vine de departe. Treaba asta s-a petrecut în această
după amiază. Cum Torrio nu apare decât duminica, nimeni nu s-a
neliniștit.
El opri la intersecția dintre Soldier Road și Ferguson Boulevard,
unde era o cabină telefonică.
Atunci când se întoarse la camionetă, el spuse:
— Vor veni să-l caute. Asta va face un tam-tam al naibii pe insulă.
Torrio este un tip bine văzut de toată lumea. Ei au început să-mi pună
o grămadă de întrebări.
— Cine l-a putut omorî pe Angelo? întrebă Malko.
Ei ajunseseră deja pe serpentinele care duceau la Nassau. Jack
Harvey scutură brățara și spuse sumbru:
— Există poate o mică șansă să aflăm. În cabana la care am fost,
Angelo locuia cu un alt tip, Dirty Dick, un muzicant.. El este cel care
i-a găsit ascunzătoarea. Mergem să-i facem o vizită, înainte să-i facă
seama și lui.

„Yellow Bird” era o tavernă pentru turiști care-și dădea osteneala

să semene cu un loc unde se putea asculta folclor din Bahamas.
Decorat ca un bârlog al corsarilor, barul era tapisat cu bambuși groși și
frunze adevărate de palmieri, alternând cu măști din lemn vopsit care
acopereau o parte din pereți. Pe fiecare masă era câte o lumânare. O
orchestră compusă din cinci instrumentiști cânta cu un antren
artificial niște așa-zise „merenghe”. Taverna era pe trei sferturi plină.
Așezați la bar, Malko și Harvey atacau cel de-al cincilea daikiri,
băutură care se bea ca apă, dar care ar perfora și tabla. Ei așteptau ca
muzicanții să ia pauză ca să poată vorbi cu Dirty Dick.
Acesta era un negru cu o claie enormă de păr creț, un nas turtit,
dinți albi strălucitori cu strungăreață la mijloc și o alură
impresionantă. De mai multe ori, el privise pe furiș în direcția celor
doi bărbați, lovind cu palmele cele două bidoane vechi de gaz, dar
atunci când se simțea observat, el privea în tavan.
— La ce oră termină? întrebă Malko.
El se plictisea. Afacerea asta nu părea să aibă nicio legătură cu
prezența sa la Nassau, ci părea mai degrabă o reglare de conturi între
personaje dubioase.
— Există un show la orele 24 și 30, explică Harvey. Atunci o să-l
înhățăm.
La 24 și 20 de minute, ei se ridicară de pe taburetele lor și se
strecurară în mica sală care servea drept vestiar pentru instrumentiști.
Ei auziră orchestra încheindu-și programul într-un zgomot de
tam-tam. Câteva clipe mai târziu intră pianistul care le aruncă o
privire piezișă și se așeză pe un scaun. Mai intrară alți doi și în urma
lor apăru și cântărețul, un negru elegant în cămașă roz acoperit de
brățări. Harvey se apropie de el.
— Unde este Dick?
Cu degetul mare, negrul arătă spre partea cealaltă.
— Afară! S-a dus să ia aer.
Ei traversară camera ca niște rachete. Afară nu era nimeni. Harvey
privi în jurul lui:
— Nu poate fi departe. Ei trebuie să reînceapă peste un sfert de oră.
Pata întunecoasă a parcării se întindea în fața lor. Harvey îl luă pe
Malko de braț și arătă spre o umbră care se strecura printre mașini.
 — Uite-l!
În tăcere, ei se strecurară în spatele bărbatului care fuma o țigară,
sprijinit de o mașină. Văzându-l pe Malko, el vru să fugă, dar se lovi
de Harvey. În ciuda alurii sale atletice, el rămase acolo cu brațele
bălăbănind și spuse cu o voce plângăreață:
— Eu nu vă cunosc domnule. N-am făcut nimic.
— Nu, dar pe Angelo îl cunoști, spuse Harvey cu răutate.
Negrul negă din cap.
— Nu domnilor, nu-l cunosc.
Harvey se enervă puțin și-i înfipse țeava pistoletului în centură:
— Tu știi ce i-au făcut lui Angelo? El este mort, lichidat, ciuruit de
atâtea gloanțe că l-au transformat în sită.
Maxilarul inferior al lui Dick începu să tremure:
— Nu este adevărat. Eu nu-l cunosc pe acest domn…
Deodată muzicantul încercă să se degajeze. Harvey îi dădu cu
brutalitate o muchie de palmă peste beregată. Celălalt deschise gura
mare ca și cum s-ar îneca și se clătina. Iute ca fulgerul Harvey îl
încărcă pe umărul său.
Camioneta era la zece metri distanță. Harvey deschise portiera
dublă din spate cu o singură mână, aruncă corpul inert, apoi închise,
după care împreună cu Malko, ocoliră mașina și urcară în față.
Harvey răscoli în sacul său enorm cu scule și scoase mai întâi o
pereche de cătușe cu care legă încheieturile mâinilor lui Dick la spate
și o lampă de benzină model profesional.
— Nenorocitul ăsta ne ascunde ceva, mormăi el.
Acest lucru era evident.
Cu genunchiul așezat de-a curmezișul peste beregata
instrumentistului, el scoase din buzunar o brichetă Zippo care făcu o
flacără de o jumătate de metru. Cu precizia unui meșter conștiincios el
reglă alimentarea cu benzină și apropie flacăra de țeava lămpii.
Se auzi un pluf surd și din lampă izbucni o flamă lungă. Harvey
reglă lungimea flamei cu grijă.
 — Dacă este prea lungă, nu încălzește destul, explică el pe un ton
doct.
Indispus, Malko se uita la ceea ce făcea el. Atmosfera din Bahamas
era mai degrabă nesănătoasă. Bernon poate murise înecat, dar
bărbatul din biserică, în mod sigur nu murise de moarte naturală.
Trezindu-se, negrul își rostogolea ochii enormi și terorizați. Foarte
liniștit, călare pe pieptul lui, Harvey îndreptă lampa de benzină spre
fața lui și spuse:
— Tu continui să-ți bați joc de mine și eu te voi frige ca pe un pui.
Vezi?
Deja sudoarea curgea pe fața lui Dirty Dick. El încercă să vorbească
dar nu reuși și scoase doar un geamăt vag.
Harvey apropie flacăra:
— Cine l-a ucis pe Angelo?
Dick dădu din cap fără să răspundă. Harvey nu mai avea deloc un
aer angelic. El apropie încet flacăra de fața lui Dick.
Un urlet făcu să se cutremure șasiul mașinii. Frumoasa mustață
neagră devenise roșcată și buza inferioară exploda în bășici albe.
Disperat, prizonierul se răsucea sub strânsoarea lui Harvey,
neputincios, cu brațele prinse la spate.
— Acum o să-ți afum ochiul drept, îl avertiză acesta. Sau îmi spui
ce știi.
— Mă vor omorî, gemu Dick.
— Eu voi face același lucru, acum imediat.
Lampa se apropie. Dick spuse precipitat:
— Sunt oameni de la Lucayan. Eu nu-i cunosc, jur.
— De la Lucayan?
Malko ciulise urechile. Harvey insistă:
— De unde știi tu asta?
Negrul răspunse cu o voce sacadată:
— Era printre ei unul pe care-l cunosc – Tony. Am lucrat ca
muzicant la Lucayan. Este un om de-al lui „Big Daddy”, foarte rău. El
a venit să-l caute pe Angelo. El mi-a spus că s-a purtat foarte urât cu
domnul Minsky, că-i va aplica o corecție și că eu să-i spun că părintele
Torrio accepta să-l ascundă.
Harvey îl privi pe Malko:
— Este treaba Mafiei. Au trimis un tip din Miami.
Malko puse o singură întrebare:
— Angelo v-a spus de ce a fugit?
Negrul dădu din cap, un pic mai liniștit de faptul că flacăra se
îndepărtase.
— Nu domnule! El mi-a promis o sută de dolari dacă-l ascundeam.
El ne-a spus că urma să câștige zece mii de dolari pentru un pont
senzațional. Asta e tot ce știu, domnule.
De data asta spunea adevărul. Malko îi făcu semn lui Harvey să-l
elibereze. El nu-și mai revenea. Ipoteza lui William Clark părea astfel
să se confirme. Exista deci o legătură între dispariția lui Bernon
Mitchell și uciderea lui Angelo. Italianul știa ceva important.
Harvey stinse lampa, după câte îi păru lui Malko, cu puțin regret.
În poziție șezând, Dirty Dick se smiorcăia tamponându-și buza
învinețită.
— Cară-te, îi spuse Harvey cu brutalitate. Dacă ții să-ți salvezi
pielea, să nu spui niciodată că ne-ai văzut.
Ei abia avură timpul necesar să vadă posteriorul muzicantului
strecurându-se prin spatele camionetei. El plecă în fugă traversând
parcarea. Jack Harvey își aranja sculele.
— Poliția din insulă nu va interveni pentru un omor atât de brutal?
întrebă Malko.
Harvey îl privi sincer mirat.
— Poliția? Păi Big Daddy este cel care l-a făptuit. El și oamenii lui
sunt intangibili. Dacă în acest moment ei spun unui copoi că afară este
ziuă, ei v-ar face în acest moment un P.V. de contravenție pentru că ați
circulat în plină zi cu farurile aprinse.
Ei ieșiră încet din parcare. Portarul care părea să nu fi fost deranjat
de țipetele lui Dirty Dick, se apropie și-i spuse ceva cu voce șoptită lui
Harvey care izbucni în râs.
— Ăsta îmi oferă marijuana, la treizeci de dolari uncia. Acesta-i
prețul pe aici.
Depărtându-se, Malko remarcă faptul că orchestra cânta pe un ritm
șchiop. Dirty Dick nu-și digerase emoțiile.
 Capitolul V

Sam Randall intră în biroul lui Bert Minsky fără să bată la ușă, ceea
ce în alte vremuri ar fi fost luat drept o gravă încălcare a protocolului
și s-ar fi terminat cu o salvă de gloanțe. Surâsul lui Sam era însă
purtător de vești bune.
— S-a rezolvat!
Bert Minsky ridică ochii protejați de lentile groase a la Onassis
care-i dădeau aerul unei insecte.
— Când?
Vocea sa era joasă și calmă, puțin aspră. El începu să-și frece
mâinile mașinal. Marele patron al lui El Casino reprezenta Mafia în
Bahamas și era atotputernic în Freeport.
Freeport era de mult timp un oraș scutit de impozite, paradisul
turiștilor. După doi ani de manevre complicate, Mafia și Sindicatul,
mituind copios autoritățile din insulă, creaseră un complex de jocuri
care începea să concureze Las Vegas-ul și era pe punctul să
înlocuiască și Havana, trecută definitiv la regimul socialist.
Nimic nu lipsea din sistem: toate jocurile imaginabile în sălile
imense ale Cazinoului, un hotel somptuos – Lucayan, piscine și
call-girls cu grămada, însă în primul rând soarele și marea.
Un pod aerian cu Miami și New York îi aducea gratuit pe marii
jucători cărora li se oferea o fată în prima zi, plus un frigider ticsit de
Moet et Chandon, J&B și caviar.
Bert Minsky știa să trăiască. Cu mână de fier, el conducea
complexul din Freeport în numele Mafiei, vărsând enorme sume la
Bay Street Boys care înlesniseră deschiderea cazinoului. Oficial,
jocurile erau interzise pe tot teritoriul arhipelagului și poliția hăituia
fără milă micile tripouri clandestine.
— Acum o oră, O’Brien a telefonat de la Nassau. Pleca spre Miami.
— A vorbit?
 — Nu! El i-a povestit totul lui O’Brien. Nenorocitul voia zece miare
ca să se care. Ei n-au avut îndrăzneala.
Bert Minsky se destinse imperceptibil. El tocmai reușise să înlăture
primul obstacol neprevăzut. Cu unul din gesturile sale obișnuite își
mângâie una dintre urechile sale mari și spuse:
— Ce l-a apucat pe acest imbecil de Angelo?
— Este vina mea. Îl mutasem de la marea masă de black jack. Am
avut impresia că pusese la cale o escrocherie cu un tip care câștiga
cam prea des. Lui Angelo nu i-a căzut prea bine.
Minsky dădu din cap cu solicitudinea unui bătrân șef de serviciu
personal care conferă o medalie de aur unui lucrător onest.
— Păcat, era un crupier bun. Bine totuși că Angelo nu mai este
printre cei vii.
El îl concedie pe Sam.
— În regulă! Să-ncetezi cu pungășiile tale.
Marea de smarald părea să înconjoare biroul. Bert visă la o casă
mare și albă, cu o peluză verde bine întreținută pe West Bay Street în
cartierul barosanilor din Nassau. Muncise în zadar ca să câștige mulți
bani fără să plătească niciun impozit, gândindu-se încă de la prima sa
crimă, la lovitura cea mare care-i va permite să se retragă.
Acum, acest vis nu mai era departe. Pentru prima dată după mulți
ani, el urma să înfrunte un risc serios. Nasul său lung se zbârci. El
trase sertarul central de la birou și contemplă un parabellum negru
puțin prăfuit. Era timpul să facă curat.
El închise la loc sertarul fără să ia arma, apoi fața i se lumină.
Această afacere începuse printr-o asemenea șansă încât nu se putea
rezolva decât cu bine. Se simțea ca și cum ar fi descoperit că piscina sa
era un lac de petrol.
Pentru a goni gândurile sale morocănoase, se destinse în fotoliul lui
directorial din piele neagră. El se juca cu una dintre cotiere care se
deschidea dând la iveală un bar minuscul cu mini-flacoane de whisky
și pahare de argint.
 Ultimul sertar din stânga biroului conținea de asemenea un bar.
Acesta era cel din care se servea Minsky cel mai adesea, fiindu-i mai
la-ndemână. Cele patru sticle erau toate pline de același amestec de
rom și coca-cola, singura băutură pe care o suporta Big Daddy.
Pentru invitați exista de asemenea un bar ascuns într-un panou din
perete care culisa pe orizontală. După multe ezitări el tapisase
interiorul cu aceeași mochetă ca și solul, pătrățele de șah negre și
galbene înalte doar până la glezne. Un șoarece s-ar fi putut ascunde
acolo, dar chiar șoarecii, care n-aveau nimic de făcut, n-ar fi venit să
zacă în biroul lui Bert Minsky.
Era frecventat de lume foarte dubioasă.
Bert Minsky era unul din ultimii supraviețuitori a marii epoci a
gangsterismului american de dinainte de război. El debutase
făcându-și ucenicia la Big Bill Thomson, celebru pentru Cadillacul său
blindat de patru tone, după ce cauzase moartea de inimă rea a mamei
sale. Ea visase pentru fiul ei să ajungă rabin.
Din această epocă agitată, el rămăsese cu o bucată de glonț calibru
11,45 în coloana vertebrală și cu certitudinea că nicio problemă nu
rezistă unei doze judicioase de plumb. Astfel încât el îi înlăturase cu o
teribilă cantitate de gloanțe blindate pe cea mai mare parte a celor care
nu gândeau ca el, fapt care-i atrăsese o foarte proastă reputație.
Arestat de vreo cincizeci de ori, el părăsise S.U.A. pentru a evita o
pierdere a vocii tot repetând: „Refuz să răspund la această întrebare”
în ciuda diverselor jurii care încercau să-l facă să recunoască diverse
crime, extorcări de fonduri și alte matrapazlâcuri.
Asociaților săi le era frică de el din cauza brutalității sale, dar cum
nu exista altul ca el care să înmoaie în acid mâna dreaptă a jucătorilor
rău platnici, Sindicatul din Bay Street Boys îl păstra la mare preț și
trebuie spus că Bert Minsky nu se temea de nimic, nici măcar de C.I.A.
sau K.G.B.
Atunci când cei trei asociați ai acestui cazinou emiseseră niște
rezerve timide privind operațiunile proiectate de el, ochii săi negri se
injectaseră de sânge și urlase:
— Un milion de dolari! Înțelegeți! Nu vom da niciun cent băieților.
Totul pentru noi!
Sam, cel mai bătrân dintre asociați ridicase prudent o problemă:
— Există un risc Bert. Dacă va fi un scandal, „Băieții” ne vor
trăda…
— Nu va fi niciun scandal.
Cu degetul întins ca un pistolet, el se duse spre cei trei bărbați, cu
gura sa buzată strânsă într-un rictus de dispreț.
— Și dacă un tip își bagă nasul pe-aici, mă voi ocupa de el eu
însumi.
Ei plecară din birou fără să mai insiste, dar neliniștiți.
Numai Minsky continuase să mormăie de două sau trei ori:
— Un milion de dolari!
El savura această idee, precum un copil o acadea. Cifra i se învârtea
în cap ca o muzică delicioasă. Ea fusese stabilită cu totul arbitrar de
Minsky, dar americanul avea destulă experiență pentru ca să știe că
nu era un vis, dar și ca să știe că risca să se trezească într-un coșciug
de aur masiv.
 Capitolul VI

Arareori vezi o iguană pătrunzând într-un cazinou pe labele sale

din față, așa că Ben Hecht clipi de mai multe ori din ochi și jură
solemn să abandoneze marijuana. Când însă redeschise ochii iguana
nu dispăruse ci era chiar în fața lui și-i vorbea.
— Domnul Bert Minsky?
Ben Hecht, mai mult lat decât înalt, bodyguard în diverse cazinouri
din Caraibe de mai mult timp, văzuse multe lucruri dar niciodată o
fată astfel îmbrăcată.
Ea purta o bluză verde bălțată, asortată cu o mini-tunică croită din
aceeași țesătură și un fular care-i ținea legat părul blond. Vederea
picioarelor lungi îl împăcă pe Ben cu regnul saurienilor. Nările sale
fremătară și ochii duși în fundul capului i se aprinseră.
— Doriți să-l vedeți de domnul Minsky? repetă el.
— Da, răspunse vocea melodioasă. Mă numesc Malsen.
— Să văd dacă e posibil, spuse Ben, fără să-și asume vreo obligație.
Sala automatelor pentru monede era aproape pustie. Clienții
începeau să vină mai târziu, spre orele patru sau cinci. Ben era acolo
numai pentru a avea grijă ca nu cumva unul dintre acei mici derbedei
să nu se care cu vreun automat în cârcă. Big Daddy cerea ca el să
arboreze o ținută kaki para militară cu caschetă și centironul garnisit
cu cartușe, pentru a inspira mai multă încredere.
Irina rămase în picioare în timp ce el se îndepărta, plimbându-și
privirea curioasă în jurul ei.
Ajungând în fața cazinoului, crezuse că se urcase în alt avion.
Era Marrakeshul în cea mai bună perioadă a sa.
Cazinoul semăna foarte mult cu o moschee construită de un profet
în delir. Nu lipsea nimic, nici măcar minaretele violete flancând
domul alb striat de benzi aurii în zig-zag al marii săli de joc.
La fiecare colț al peretelui se ridica un ornament piramidal în formă
de bulb și toate deschiderile erau în formă de ogivă ca la o vilă arabă.
Totul era înconjurat de un zid crenelat alb ca de fort saharian și
înconjurat de palmieri.
Dacă un muezin ar fi început să psalmodieze, Irina ar fi
îngenunchiat cu fața spre Mecca, dar își făcu apariția numai un Ben
Hecht hazliu, cu pieptul și abdomenul bombate.
— Patronul o să vă primească.
Traversară sala cu dale portocalii, presărată cu mese tapisate cu
postav verde. Automatele pentru monezi se aliniau în fiecare colț al
peretelui în lungi șiruri strălucitoare, ca niște soldați de plumb,
încadrând mesele de cele pentru jocul cu zaruri, black jack și ruletă.
Această sală nu se deschidea decât seara.
Interiorul era la fel de straniu ca și exteriorul. După sala portocalie,
ei ajunseră într-un culoar tapisat cu mochetă roșie în care picioarele se
înfundau până la gleznă și pe care, fără îndoială, pentru a nu o tăia,
decoratorul o făcuse să urce pe pereți, cât un stat de om. O muzică
domoală care răzbătea prin difuzoare invizibile se adăuga ambianței
sofisticate. Ușa din oțel a biroului lui Minsky era și ea acoperită cu
mochetă. Ben bătu la ușă, așteptă și deschise, făcând loc Irinei Malsen
să treacă.
Compleul șopârlă avu un efect considerabil asupra lui Minsky.
Nasul său se alungi mai mult și micii săi ochi cruzi încercară cu
disperare să iasă din alveolele lor în spatele lentilelor mari. El își
recăpătă însă repede stăpânirea de sine. În lumea asta, pe el îl interesa
efectiv un singur lucru: banii. O fi fost Irina frumoasă și excitantă, dar
cu o mână de dolari, el putea avea una ca ea în fiecare seară în patul
lui.
El își luă locul în spatele biroului. La ce dracu acceptase el s-o
primească pe fătuca asta? O clipă crezuse că aceasta era persoana pe
care o aștepta. Însă Irina nu corespundea imaginii care și-o făcuse el,
fapt care-i provocă numaidecât o furie neagră.
— Ce doriți dumneavoastră? întrebă el brutal. Dacă-i vorba de
serviciu, mergeți la șeful personalului.
Irina îi aruncă o privire rece, ca de Giocondă care a înghițit un
șarpe cu clopoței. Ea scotoci prin sacoșa ei, de asemenea de culoare
verde și scoase o jumătate de dolar bahamian pe care-l aruncă pe
birou.
— Vin din partea lui Arturo din Havana.
Bert Minsky o privi pe Irina și bancnota, apoi deschise primul
sertar al biroului său. Cea de-a doua jumătate a bancnotei era acolo. El
le puse una lângă alta. Cele două cifre corespundeau.
Irina așteptă în liniște, cu picioarele foarte sus încrucișate, odată ce
se bucura de credite avantajoase deschise de K.G.B. Ea îi arătase
garderoba sa lui Vassili Sarkov care își dăduse încuviințarea, acum
fiind dotată cu tot ce trebuia pentru această operațiune. Puteau s-o
percheziționeze oricând. Arma cea mai periculoasă pe care o avea
asupra ei, era un ac de păr.
Munca ei era teoretic foarte simplă: să-i ducă obiectul lui Vassili
care se însărcina cu transportul final și protecția sa. El sosise din Cuba
la bordul unei goelete care făcea contrabandă cu carne. Avea acte în
regulă pe numele Tony Richardson, de naționalitate engleză
reprezentând pe cumpărătorii en-gros de trestie de zahăr.
Ei se întâlniseră la hotelul Dolphin în fața portului Nassau, grație
mesajului pe care ea îl găsise la aeroport. Vassili Sarkov era un bărbat
înalt de o anumită vârstă, cu un aer de distincție puțin decadentă și
păr puțin. El vorbea o engleză fără nicio urmă de accent. Atunci când
el îi deschise ușa camerei sale, era dezbrăcat, cu fundul încins într-un
prosop de baie. În cameră erau mai mult de 30 de grade, instalația de
aer condiționat fiind în pană. Ea remarcase pe lavabou o proteză
dentară. Acest bărbat era acela care, cu nasul și barbă de australian, îl
răpise pe Petrov în 1957, fără să mai punem la socoteală toate
succesele sale mai discrete.
Ei conveniseră asupra unui plan de acțiune.
Vassili era calm și metodic, vorbea încet și repeta de mai multe ori
aceeași frază. Ea îi admira rezistența. Era omul care făcuse ruta
Moscova – Havana în Tupolev, zborul comercial cel mai lung din
lume. Pe urmă, la Havana trebuise să-și organizeze rețeaua sa cu
ajutorul D.S.S.-ului, organizația castristă de contraspionaj. D.S.S.-ul
fusese cel care-i furnizase goeleta Erna cu care el sosise acolo în ajun.
Pentru a nu atrage atenția, la bord nu se afla decât un singur membru
D.S.S., căpitanul, un anume Jésus-Maria.
El îi explicase toate acestea Irinei fără nicio urmă de umor. Ei nu
trebuiau să se întâlnească, decât în caz de urgență. Acesta urma să
trăiască pe goeletă așteptând momentul în care va acționa. Ei urmau
să comunice prin intermediul proprietarului unei mici taverne,
Zauana Boat, un haitian care lucra pentru D.S.S. El îi dădu Irinei
numărul său de telefon de la Nassau. Bărbatul răspundea la numele
poetic de Eloise.
Aceasta era o expediție bine pusă la cale la mii de kilometri de
Moscova. Este adevărat că miza merita osteneala.
Bert Minsky o privea pe Irina cu un gând îngrozitor. Dacă această
fată nu era decât o capcană a celor de la C.I.A? Nu se trimite un
asemenea știft pentru a discuta o afacere de un milion de dolari, mai
ales când era vorba despre ruși.
El cunoștea acest gen de fete care lucrau pentru ei, la fel de bine ca
pe o masă pentru jocul de zaruri. O singură manevră greșită în această
afacere și el s-ar fi putut pomeni în apa limpede a lui Paradis Bay, la
congelat într-un butoi de ciment.
Deodată el devenise furios, cu impresia că interlocutorii lui nu-l
luau în serios, însă, în același timp el o dorea pe Irina. De obicei
aceasta era o tentație la care el nu rezista mai mult de un sfert de ceas,
dar era încă prea cald. La acest început de iulie insula era un cuptor.
Făcând dragoste, riscai să rămâi lipit de partener ca două timbre
poștale.
Un ultim gând îl îngrijora pe Big Daddy. Dacă Irina era agent
provocator american, s-ar lăsa posedată pentru a-l îmbuna.
 El ridică ochii și afișă o expresie imperturbabilă. Indiferent de cine
era ea, de la C.I.A. sau K.G.B., trebuia să riște.
Respectându-i liniștea, Irina examina camera. O fereastră mare
dădea spre mare și se vedea soarele pregătindu-se să apună. Ceea ce
era însă neobișnuit pentru un birou, era piscina, săpată chiar în sol în
formă de caisă, plină cu apă albastră. Puteai face în ea cinci sau șase
mișcări de bras.
— Aveți banii? întrebă deodată Minsky.
Irina surâse politicos.
— Sunteți foarte grăbit, domnule Minsky. Dumneavoastră i-ați
contactat pe amicii noștri din Cuba spunându-le că sunteți în posesia
a… în fine, să-i zicem o mare valoare pentru noi, că ați fi gata,
eventual să faceți un schimb pentru un milion de dolari, o sumă
enormă. Dacă afacerea se încheie, veți fi răsplătit. Înainte trebuie să
vedem dacă vă puteți respecta angajamentele.
Bert se stăpâni cu greutate să n-o pleznească pe Irina, o femeie care
îndrăznea să-l înfrunte. Se gândi însă că el avea ultimul cuvânt. El știa
că ei doreau într-adevăr marfa lui, pentru că veneau de atât de
departe.
Irina își încrucișă gambele, ceea ce declanșă un șir de gânduri
murdare sub fruntea americanului. Ochii lui semănau cu două vârfuri
negre ascuțite.
— Aveți mălaiul, ori ba? mormăi el.
Irina își păstră același surâs:
— Nu te plimbi cu o asemenea sumă de bani la tine.
— Nu sunt bani, nu există tipul, spuse el.
— N-o să-l car eu în spate și cred că aveți destui oameni ca să-l
păziți.
— Nu este prizonier, preciză americanul El va veni cu
dumneavoastră de bunăvoie. Să spunem că el se află sub protecția
noastră.
Ea întrebă:
 — L-ați drogat?
— Nu! Se află în libertate și oficial este mort. Deci nu există niciun
fel de probleme.
Ea dădu din cap.
— Aceasta este esențial. Guvernul meu refuză cu orice preț să fie
amestecat într-o răpire.
Minciună oribilă.
— Dar prețul? întrebă Minsky. Sunteți de acord cu prețul?
Irina închise pe jumătate ochii săi verzi.
— Da, cu condiția, bineînțeles, ca persoana să fie în posesia tuturor
facultăților ei intelectuale și repet, să fie cooperantă..
Irina râdea pe sub mustață. Nici măcar pentru Nixon K.G.B.-ul n-ar
plăti un milion de dolari. Ei erau prea avari.
Dacă Bert Minsky și-ar da seama, ea era în primejdie de moarte. Era
mai bine să schimbe subiectul.
— De ce am avea nevoie de dumneavoastră, spuse ea în zeflemea,
dacă tipul e liber?
Ochii lui Big Daddy clipiră în spatele ochelarilor săi.
— Fără noi, dumneavoastră n-ați pune niciodată mâna pe individ.
El nu va face nicio mișcare fără să-mi ceară sfatul și în afară de asta, îi
este frică să nu cumva să-l găsească din nou.
— Poliția?
— Nu. Poliția nu-i periculoasă aici, însă C.I.A. nu va sta cu mâinile
încrucișate, așa că va trebui să vă grăbiți.
— Nici eu nu țin să rămân aici o veșnicie, spuse Irina. Când aș
putea să mă întâlnesc cu el?
— Astăzi, dar mai întâi lăsați-mă să vă cazez.
El apăsă pe butonul soneriei și Ben Hecht intră imediat.
— Ben, condu-o pe domnișoara la bungaloul cu numărul unu.
— Pe curând, spuse ea înclinându-se pentru a-și pune sânii în
valoare.
Ben Hecht își înghiți cu greutate saliva. Un înger teribil de bine
dispus îi trecu prin fața ochilor, dar zbură cu aripile fâlfâind,
înlăturând ispita.
La plecare, lui Irina i se păru că mocheta mai crescuse puțin de
când intrase ea în birou.

Irina Malsen se gândea cu ochii la cer. Ea scotocea prin memoria ei

în zadar. Niciodată de când se știa, nu se simțise atât de bine. Se auzea
marea. Era un zgomot liniștitor.
Goală, întinsă pe o saltea pe terasa bungaloului ei, făcea plajă.
Acesta făcea parte din complexul El Casino. Într-un parc monumental,
plin cu vegetație tropicală, terminându-se printr-o plajă cu nisip curat
și alb, vreo treizeci de construcții asemănătoare erau ascunse în
verdeață. Fusese primită cu o jerbă de trandafiri. Era foarte agreabil.
Ea își privi corpul cu un ochi critic. Nimeni nu i-ar fi dat douăzeci și
cinci de ani, din fericire, căci dacă șefii săi n-ar fi siguri de farmecele
sale, ar folosi-o cu un salariu de nimic pentru niște obscure sarcini de
mizerie și cum nu avea niciun fel de economii, ar fi trebuit să se
mărite cu un înalt funcționar al partidului cu picioare urât mirositoare
și care ar fi sforăit.
Pe moment, soarele îi încălzea coapsele și burta. Brusc fu cuprinsă
de un fior. Era o senzație de care, aproape că nu-și mai amintea.
Avea poftă să facă sex.
Primul lucru care-i veni în minte fu acela de a face un duș rece, dar
nu avea curajul să întrerupă plăcerea. Închise ochii și se gândi la un
bărbat de care să-și lege reveria.
Prin memorie îi trecu în trombă o cavalcadă de corpuri, mâini și
sexe. Două lacrimi i se strecurară pe obraz. Ea nu-și putea aminti nici
măcar de un singur bărbat pe care să-l dorească. De ani de zile făcea
dragoste la comandă.
Ea rămase mai multe clipe nemișcată cu lacrimile curgând pe
obraz. Era ca și când o prăpastie s-ar fi deschis în fața ei. Într-o
secundă, ea plătea prețul semi-luxului, securității și puținilor bani pe
care-i avea. Era un preț exorbitant.
Auzi bătăi în ușă.
— Intrați, spuse ea, acoperindu-și abdomenul cu un prosop de baie.
Ea auzi ușa deschizându-se și închizându-se. Convinsă că-i vorba
de un servitor, ea nu se mișcă. Vocea acidă a lui Minsky o făcu să
tresară.
— Sunteți mișto.
El purta un costum cenușiu din pânză de in impecabil, mocasini
albi, o cămașă de mătase galbenă și butoni de manșetă din aur masiv,
atât de grei încât abia putea ridica brațele. Irina își spuse că purtând
acei ochelari ciudați, semăna cu o mare insectă.
Era furioasă pentru că îi întrerupsese visarea. Ochii mici ai
americanului nu se dezlipeau de pe corpul ei măsurând-o de la umeri
la coapse. El își băgă mâinile în buzunare.
Deodată ea se simți indispusă. Bert o privea întrebându-se dacă va
accepta cu ușurință să se culce cu el. Deodată milionul de dolari era
foarte departe. El o dorea pe această fată și-o va avea. Se simțea destul
de tare pentru această mică deviație de la îndeplinirea contractului.
Irina visa încă și nu remarcă privirea strălucitoare a lui Minsky. Ea
nu avea niciun sentiment de pudoare naturală și faptul de a fi goală în
fața unui bărbat nu o jena absolut deloc.
— O să comand șampanie, spuse Minsky.
Irina, revenită la realitate, tresări. Ea îi aruncă o privire rece
americanului.
— O să mă îmbrac cât de cât.
Spre marea ei surprindere, el bătu în retragere și ea profită pentru a
se întinde din nou, căci nu avea nicio poftă să se miște.
Deodată se auzi o pârâitură. Ea credea că Minsky plecase și ridică
ochii în direcția din care venea zgomotul. Abia se abținu să nu
izbucnească în râs.
Americanul era în picioare aproape de ea, gol pușcă, cu excepția
ochelarilor.
 Debarasat de hainele sale scumpe, el nu era decât un omuleț dotat
cu o burtică ușor debordantă, o piele lividă și umerii căzuți.
— Ce v-a apucat? întrebă Irina foarte rece. Vă rog să vă îmbrăcați
imediat.
Minsky se apropie și trase prosopul cu un gest hotărât. Irina se
așeză și se răsuci cu fața spre el neîncrezătoare.
— Doar n-o să mă violați, nu?
Ea era atât de surprinsă încât nici nu-i era frică. Categoric, bărbații
sunt imprevizibili.
Minsky se mai apropie cu un pas și îi puse mâna pe un sân.
— Sper că n-o să mă obligi, graseie el.
Irina îi dădu o palmă peste mână.
— Cărați-vă de-aici! Eu am venit ca să închei o afacere nu ca să fac
dragoste cu un bătrân satir, și spunând acestea, nu se mai ocupă de el
și se întinse din nou.
O clipă mai târziu, ea simți greutatea bărbatului peste ea. Gura
vâscoasă a lui Minsky îi murmura obscenități la ureche și mâna lui
dreaptă se activa între corpurile lor.
Aceasta fu prea mult pentru Irina. El ajungea la momentul critic.
După visul frumos, ea nu avea poftă de un coșmar. Cu o mișcare din
șale, ea se debarasă de el.
— Cărați-vă, șuieră ea, și încă repede.
Mergând în patru labe, Bert Minsky își căuta ochelarii. Se ridică
turbat de furie. Niciodată nu fusese tratat astfel de o fată.
Mâna sa apucă încheietura Irinei și o obligă cu brutalitate să se
scoale, după care îi dădu două palme. Pe obrazul Irinei apărură două
pete roșii. O secundă rămase nemișcată. Apoi, cuprinsă de o furie
oarbă, ea îl îmbrânci pe Minsky și fugi în cameră. Americanul o urmă,
fiind convins că se ducea să caute o armă. Ea apucase deja vaza cu
flori în mână. Smulgând trandafirii, ea aruncă greul recipient din
cristal cu toată viteza.
Big Daddy nu avu timpul necesar să se aplece. Vaza sparse oglinda
toaletei, inundând mocheta.
— Ah, doriți să vă amuzați, șuieră Irina.
Ea adună trandafirii fără să se gândească la spinii care îi intrau în
mână și se aruncă asupra lui Minsky, paralizat în mijlocul camerei.
Cu toată viteza, ea îl lovi în plin peste obraz. Americanul scoase un
urlet și duse mâna la ochi. Vreo zece urme sângerânde mici apăruseră
pe pielea sa, iar Irina continua să-l lovească fără milă cu mișcări ample
de cosaș. La fiecare mișcare de du-te-vino, tijele pline cu spini biciuiau
corpul lui Minsky smulgându-i un urlet. Ca un derviș cuprins de
nebunie, el se rotea în jurul mobilelor, atât de zăpăcit că nu-i venea în
gând să se apropie de ușă.
Una câte una, florile se rupeau presărând mocheta cu petale, dar
tijele își păstrau spinii. Americanul era acoperit de sânge, iar Irina cu
buzele strânse continua să-l lovească ochind punctele cele mai
sensibile.
În fine, Minsky reuși să găsească ușa. Cu toate puterile, el se
năpusti afară urmărit de tânăra femeie.
Un grădinar scăpă din mână grebla. Erau obișnuiți cu toate
extravaganțele la El Casino, dar Big Daddy, gol pușcă, urmărit de o
femeie la fel de goală, care îl lovea peste fese, le întrecea pe toate.
Grădinarul hotărî că aceasta nu putea fi decât o halucinație și se
apucă de lucru. El își vedea cuminte de treburi, atunci când Irina, în
pielea goală, trecu din nou prin apropierea lui fluierând veselă. Ea
reintră în bungalou, închise ușa cu cheia și se duse să facă o baie.
Din cauza bucuriei de a se fi răzbunat, ea nu mai simțea
zgârieturile din palma sa dreaptă. El voia să violeze o femeie.
În biroul lui, Minsky plângea de furie. Vreo zece dintre
colaboratorii lui îl văzuseră, fără să le vină să creadă, acoperit de
zgârieturi sângerânde. El nu putea nici să se așeze, nici să se culce de
sensibilă ce-i era pielea.
Înfășurat într-un halat de baie, el deschise un sertar și luă de acolo
un parabellum, cu încărcătorul plin, îl băgă în buzunar și se-ndreptă
spre ușă. La jumătatea drumului se întoarse. Această fată reprezenta
un milion de dolari, așa că, chiar și pentru el, era intangibilă.
Acest gând îl deprimă atât de tare, încât se gândi să dea totul
dracului și să se răzbune, dar pofta câștigului fu mai puternică.
Dezgustat, puse pistoletul la loc în sertar și sună ca să trimită pe
cineva să cumpere o pomadă. Așteptând, el se lungi în piscină. Apa
rece îi mai domolea arsurile.

Îmbrăcat doar într-un șort bermude violet, Bernon Mitchell făcea o

pasiență, închis în bungaloul său. Bert Minsky îi recomandase să nu
iasă de acolo, lucru de care el nu simțea nevoie dată fiind căldura de
afară.
Rând pe rând, el întoarse trei ași. Aceasta era celebra pasiență a
Mariei-Antoaneta și ea se arăta de prost augur. Furios, el împrăștie
cărțile de joc și se întinse pe patul său.
Totul urma să se termine cu bine.
Acest lucru și-l repeta din momentul în care aruncase ultima
privire prin camera de hotel în care-și lăsase lucrurile pentru ultima
oară.
Această hotărâre o rumegase în mintea sa timp de o săptămână. El
nu voia să se mai întoarcă niciodată în Statele Unite. Începutul urma
să fie greu, dar reflectând bine, el nu vedea ce să regrete cu adevărat.
Ce șansă avusese să dea peste acest Bert Minsky! Niciodată n-ar fi
plecat singur, în timp ce aici, pentru zece mii de dolari, el scăpase de
orice jenă financiară. În câteva zile urma să ajungă în Cuba, unde în
sfârșit va trăi așa cum dorea, cum trăia de pe acum la Freeport.
El nu-și făcea probleme materiale. Specialitatea sa era atât de rară
încât nu risca să intre în șomaj. În ceea ce privește politica, îl lăsa total
indiferent. Toate serviciile secrete întrebuințau aceleași procedee
reprobabile.
Tot revăzând în mintea sa evenimentele din ultimele zile, el se
ridică și începu să contemple minunata grădină tropicală.. Față de el
însuși încerca câteodată o jenă. El știa că rațiunile pe care le folosea
pentru a-și justifica fuga nu erau într-adevăr importante. Singurul
motiv adevărat îl păstra în inima sa, secret pe care-l împărtășise lui
Bert Minsky de altfel.
De la postul său de observație, el văzu deodată un bărbat avansând
pe alee, cu nasul în vânt ca și cum ar căuta ceva. Instinctiv, Bernon
făcu un pas înapoi. Necunoscutul avea haină și cravată, era înalt,
blond cu ochelari negri, alură suplă, costum bine croit și nu semăna cu
un turist.
Bernon fugi la ușă și întoarse cheia în broască. Tony, gorila
însărcinată cu paza lui, locuia în bungaloul din față, dar el nu era
complet liniștit. El știa că era un pion important în angrenajul N.S.A.
și că americanii ar face orice ca să-l găsească.
Neliniștit de acest gând, el se așeză din nou pe patul său și-și
aprinse nervos o țigară. Din fericire, Bert era acolo și lui îi explicase
totul.

Bernon Mitchell ar fi fost desigur mai puțin neliniștit dacă ar fi știut

că Bert Minsky a luat ca măsură de „acoperire” pentru el scufundarea
în locul său a cadavrului unui beatnik imbecil, un tip fără acte și fără
bani, căruia nu i se cunoștea nici numele și de care nu întreba nimeni,
omorât întâmplător de Tony într-o încăierare, ceea ce era ideal pentru
un cadavru anonim și care, cu adevărat miraculos, avea aproape alura
lui Bernon Mitchell.
Tânărul matematician nu știa însă acest lucru. Jurnalele nu
ajungeau la bungaloul său. Bert Minsky gândise că el ar putea suferi
un șoc supărător la aflarea veștii că este deja mort.
Din fericire pentru liniștea sa, erau multe lucruri pe care el nu le
știa încă.
 Capitolul VII

Tony Curry termina de încheiat o cămașă de mătase galbenă

imprimată cu flori de hibiscus pe bustul său puternic atunci când
cineva bătu la ușa sa.
El zăbovi înainte să deschidă pentru a se uita în oglindă. El
compensa urâțenia feței printr-o cochetărie minuțioasă. Dacă este
adevărat că omul coboară din maimuță, atunci Tony nu avusese
timpul necesar să ajungă la ultima treaptă a scării. Unghiul său facial
ar fi făcut bucuria unui antropolog. Era, în orice caz, o fosilă vie. Din
nefericire, profesia sa îl punea în legătură cu prea puțini oameni de
știință.
În afara cămășii sale, el nu purta decât un slip de culoarea
leopardului. El deschise ușa bungaloului său cu brutalitate.
Se pomeni în fața lui cu un individ blond cu ochelari negri,
îmbrăcat în costum cu cravată în ciuda căldurii înăbușitoare și care
surâdea.
— Care problemă?
Tony era incapabil să lege două vorbe fără o greșeală de sintaxă.
— Dumneavoastră sunteți Tony Curry? întrebă necunoscutul.
— Da.
— Eu vin din partea unuia din prietenii dumneavoastră, Angelo.
Tony rămase cu gura căscată. Îngrozit, el căută o armă. Acest tip
venise pentru a-l omorî. Necunoscutul însă nu se mișca. Minusculul
creier al lui Tony încerca disperat să rezolve problema. Se uita când la
picioarele sale goale, când la omul din fața lui. Într-un târziu reuși să
articuleze:
— Nu vă cunosc. Ce cauți?
Malko își scoase ochelarii și-și fixă privirea strălucitoare în ochii lui
Tony.
— Nu vreau nimic, spuse el candid. Voiam doar să vă transmit un
„hello” din partea lui Angelo.
De data asta, fața lui deveni cadaverică. Patronul său îl asigurase că
primul om care va deschide acest subiect, va fi aruncat de viu la
rechini. El deschise gura, o închise la loc, strânse pumnul său enorm
și-l băgă sub nasul lui Malko:
— Cară-te!
El închise ușa cu toată viteza. Malko se îndepărtă fără grabă pe
aleile cazinoului. El aplica o metodă veche de când lumea, vânătoarea
cu capcană. Dacă era pe drumul cel bun, urma să se declanșeze ceva și
anume povestea cu tigrul și căprioara. Totul era să nu fie mâncat
înainte de a observa tigrul.
Arbuștii ornamentali și mușcatele uriașe parfumau aerul. Era greu
de crezut că se putea muri într-un astfel de decor paradisiac și
totuși…
Malko făcuse o anchetă rapidă cu privire la moartea lui Bernon
Mitchell fără să descopere nimic nou. Polițiștii pe care-i văzuse păreau
convinși că-i vorba de o sinucidere. La baza S.P.A.D.A.T.S. el
examinase lucrurile lăsate de Mitchell, fără să găsească ceva
interesant, însă ziarele din Bahamas erau pline de crima din biserica
din Adelaide. Părintele Torrio se zbătea încă între viață și moarte cu o
fractură craniană. El nu putuse fi interogat. Bineînțeles, nu exista
niciun indiciu privitor la asasin și dacă nu intervenea ceva, Malko nu
vedea ce mai putea face. Nimeni nu-l mai văzuse pe Bernon Mitchell
după dispariția sa și Angelo nu mai putea vorbi. Nu mai rămânea
decât Tony și cei din jurul acestuia, după părerea lui Jack Harvey, cei
mai periculoși oameni din arhipelag.
Reacția lui Tony era încurajatoare. Existau multe coincidențe. El
Casino părea să nu fie atât de paradisiac, așa cum avea aerul.
Malko își luase totuși niște măsuri de precauție. Deși Harvey sosise
și el la Lucayan, ei nu aveau niciun contact. Harvey nu avea altă
misiune decât aceea de a nu-l scăpa din ochi pe Malko, în caz de…
În bungaloul 24, Tony Curry se gândea. Regreta sincer că nu-l
sugrumase pe necunoscut. Trebuia să-i mărturisească greșeala sa lui
Bert Minsky. Deschise telefonul, după care închise la loc.
Se îmbrăcă rapid cu un pantalon din pânză. Nu era protocolar să-i
telefoneze lui Big Daddy în ținută de casă.
Bert Minsky își contempla cicatricele rezultate din bătaia sa cu Irina
atunci când sună telefonul. El ascultă în tăcere povestea lui Tony,
mâzgălind pe sugativa din fața lui.
— Ai procedat foarte bine, conchise el. Îmbracă-te și du-te să-l
reperezi pe acest tip, dar mai ales, să nu faci nimic. El puse receptorul
în furcă, furios la culme. Acest gunoi de Angelo îi cauza totuși
necazuri. Un tic nervos îi ridica buza superioară ca și când ar fi vrut să
muște. Treaba se complica. Ideea că serviciile speciale americane erau
pe urmele afacerii, făcu să-l treacă sudorile pe șira spinării. Până acum
se debarasase cu ușurință de anchetatorii militari din S.P.A.D.A.T.S.,
însă unul din prietenii lui, acela care-i livra arme lui Castro, fusese
strivit de explozia unei mașini de pereții casei sale. De abia găsiseră
câteva bucăți de carne cu care să-i umple coșciugul. Aceasta era o
treabă semnată C.I.A.
Gândul lui se întoarse la individul care venise să-l viziteze pe Tony.
Angelo nu avea prieteni atât de puternici ca să poată nutri intenția de
a-l răzbuna. Tipul nu era un copoi, deci era vorba de un agent secret,
care însă se arătase foarte neîndemânatic, pentru a fi periculos. Era
vorba probabil de un onorabil corespondent trimis de la Nassau sau
de aiurea, căruia i s-ar putea întâmpla un accident în timp ce s-ar
deplasa cu mașina pe drum și atunci Bernon Mitchell ar putea fi
departe. Bert nu putea suporta să lase un tip să se învârtă în jurul lui.
Acest lucru era prea primejdios. Un imbecil ca Tony putea să
vorbească. Dacă C.I.A. venise până la Lucayan, însemna că nu avea
certitudinea că Mitchell era mort.
Treabă serioasă, foarte, foarte serioasă.

Big Daddy ținea ca musafirii lui El Casino să fie fericiți. Atunci

când fetele din trupa de spectacol nu aveau show, ele trebuiau să facă
figurație pe malul piscinei și atunci când un gentleman le propunea o
sută de dolari pentru a face lectura afișelor colorate din bungaloul său,
ele nu trebuiau să ceară două sute.
Chiar și la piscină băuturile aveau un preț foarte scăzut – douăzeci
și cinci de cenți. Clientelei trebuia să i se creeze o anumită stare
euforică astfel încât să nu regrete după dolarii înghițiți de mesele cu
postav verde.
Pierdut în mulțimea de sâni și fese, Malko ezita la intrarea piscinei.
O fată în bikini bleu electric îi surâse, invitându-l să se așeze pe un
minuscul loc liber alături de ea. El mulțumi cu o înclinare a capului.
Nota sa de cheltuieli urma să fie astfel mai piperată. Contabilii C.I.A.
nu ar înțelege niciodată cum reușea el să cheltuiască atâția bani.
De altfel, un angajat de la piscină se agita deja în jurul lui:
— Doriți o saltea, domnule?
Era un tip slab, cu niște tatuaje pe brațul drept, părul creț și o figură
de buldog.
— Dacă se poate…
— Urmați-mă!
Ei merseră șerpuind printre corpurile întinse. Cu coada ochiului,
Malko îl reperă pe Jack Harvey așezat la bar. Brățara sa enormă
scânteia la soare.
El îi dădu un dolar bahamian băiatului care instală un prosop alb și
o pernă mică pe salteaua vacantă.
Pe salteaua vecină era o fată întinsă pe burtă. Nu i se vedea decât
părul blond mătăsos. Costumul ei de baie, un deux pieces din lame
argintiu, nu văzuse în mod sigur niciodată apa, dar oferea o imagine
destul de exactă a Ispitirii Sfântului Anton. Ea aproape că nu era
bronzată. Malko aprecie, ca un bun cunoscător, linia pură a feselor și
forma fusiformă a coapselor. Încă o creatură a Bunului Dumnezeu
care n-avea nevoie de Armata Salvării Publice ca să mănânce.
El se întinse, își coborî slipul ca să se bronzeze și închise ochii. Era
un moment de acalmie. Un grup de bătrâni miliardari introduceau,
total lipsiți de griji, monede de un dolar în automatele care înconjurau
trambulina. Soarele copleșea totul.
El aproape că ațipise, atunci când o voce melodioasă îl făcu să
tresară.
— Ați fi atât de amabil să mă ungeți cu puțin ulei pe spate?
Vecina sa stătea în șezut ținând sutienul într-o mână și în cealaltă
un flacon de coppertone. Malko fu șocat văzând trăsăturile ei atât de
fine.
De cealaltă parte a necunoscutei era așezat un american vulgar și
roșu la față. Lucru care explica poate într-o anumită măsură alegerea
sa.
— Cu plăcere, spuse Malko.
Ea se reașeză pe burtă și el începu s-o maseze conștiincios, ceea ce
nu putea fi dezagreabil. Mâna sa întârzie puțin pe linia dintre fese și
ea se cambră imperceptibil, însă îl opri cu o voce destul de fermă.
— Mulțumesc, sunteți foarte drăguț.
Vocea ei avea un accent deosebit care-l șoca pe Malko.
— Dumneavoastră nu sunteți americană? o întrebă el.
Ea dădu din cap.
— Sunt nemțoaică. Însă locuiesc în Suedia.
Nemțoaică! Malko își găsi accentul său vienez cel mai distins și își
scoase ochelarii. El cunoștea efectul pe care ochii săi ciudați
strălucitori îl avea asupra femeilor și această necunoscută se încadra
de minune în decorul creat de soare și mare.
Un sfert de oră mai târziu, el știa totul despre ea și anume că se
numea Irina Malsen, desena niște modele publicitare și se găsea la
New York pentru un stagiu, iar după o campanie reușită, patronul său
îi oferise o vacanță de o săptămână în Bahamas. În plus, acum îi era
sete.
Malko ceru eterna sa votcă și pentru ea un daiquiri. I se aduse o
băutură alcoolică botezată votcă, distilată probabil într-o cadă de baie.
 Alcoolul îl încinse pe Malko. El o privi pe vecina sa cu ceva mai
multă insistență. Chiar și în această mulțime de fete, ea se detașa prin
prospețime și distincția sa naturală. Pentru Irina, el lucra la Real
Estate.
Ei continuară să flecărească cu fețele apropiate.
Pe nesimțite, Malko se destindea. Acesta era un fenomen pe care-l
întâlnise des în cursul misiunilor sale. Lumea paralelă în care el
plutea, în fond, era atât de ireală încât era de-ajuns o atmosferă de
vacanță și de lux pentru a se face uitată.
La Lucayan nu existau decât oameni bogați și trândavi veniți să-l
îngrașe pe Big Daddy. El își plimbă privirea în jurul piscinei,
gândindu-se că prin mulțimea aceea, erau mulți străini care, ca și el,
nu erau ceea ce păreau să fie. Aici dispăruse Bernon Mitchell, dar el
nu era pierdut pentru toată lumea.
Irina îl smulse din meditația lui.
— Să mori de căldură nu alta, murmură ea.
Mici șiroaie de sudoare curgeau de-a lungul sânilor și coapselor ei.
Deodată se ridică în șezut privindu-l pe Malko cu ochii ei mari verzi.
El simți un șoc curios. Ei erau de o puritate de copilă care nu avea
nimic de ascuns. Ținând însă seama de vârsta ei, acest gol prin el
însuși era neliniștitor. Era ca și când, ea cu voia ei, își golise creierul
înainte să vorbească. Senzația de indispoziție se risipi brusc atunci
când ea surâse.
— Știți ce facem în Suedia atunci când e prea cald?
— Nu.
— Ne ducem la saună. Ce păcat că nu există una pe aici! Ar fi
minunat, acum. După aceea te simți atât de curat. Este ca și cum te-ai
spăla în interior. N-ați încercat niciodată? Te dezbraci și stai în abur
atât cât poți rezista, după care urmează un duș rece.
Ea tăcu și adăugă cu o voce puțin aspră:
— Este extraordinar.
Intonația ei era atât de plină de erotism, încât Malko o privi
tulburat. Privirea ei inocentă nici nu clipi. Partea delicată cu
scandinavele era că nu știi niciodată dacă îți propun să faci dragoste
sau să mergi la cinema. Irina se întinse, făcând să i se bombeze
pieptul, după care se culcă la loc cu un oftat.
— Vreți să întreb dacă există vreo saună? propuse Malko
El se ridică și se duse să se informeze la angajatul care-l plasase
aproape de Irina.
— Nu există o saună, ci o baie turcească, îi explică el. Este aproape
același lucru, cu excepția faptului că este mai mare. O să vi se
pregătească imediat. Pentru o persoană, sau două?
— Pentru două, răspunse Malko, puțin jenat de atâta cinism. El nu
se putea acomoda cu brutalitatea americană. În țara sa, atunci când te
pregătești să faci dragoste cu o femeie, nu faci public acest lucru.
El reveni să se întindă aproape de Irina.
— Va fi gata într-un sfert de oră, adică timpul necesar pentru a bea
un alt daiquiri, însă n-au decât o baie turcească.
Privirea ochilor verzi se umbri în mod straniu.
Băiatul veni să-i caute. Irina și Malko îl urmară. Coborâră pe o scară
mică ce dădea într-un culoar la subsol și ajunseră în sfârșit în fața unei
uși cu geam în partea de sus. Băiatul cu părul creț se dădu deoparte,
făcându-le loc să treacă.
Baia turcească se compunea din două părți – camera în care
intraseră, camera uscată mobilată cu o masă lungă din lemn acoperită
cu vechi jurnale umede și două fotolii rabatabile. Acolo plutea un
miros de cataplasmă ca într-o sală de gimnastică. A doua cameră era
deja plină de abur alb și cald. Pe unul dintre pereți erau niște paturi
din lemn ca într-un local de fumat opium. O saltea mică acoperea
două dintre ele.
Aburul venea printr-o deschidere pătrată cu grilaj practicată în zid,
la înălțimea statului de om. În spate exista un robinet pentru apă rece.
Cele două camere erau despărțite printr-o ușă care în partea de sus
avea un geam gros.
 — Poftiți! Eu vă las, spuse băiatul. Să sunați atunci când doriți
prosoape.
Irina își puse sacoșa pe masă. Malko o privi un pic jenat. Ciudat
hotel, departe de formalismul anglo-saxon! În costume de baie, ei
intrară în cea de-a doua cameră. Irina se întinse pe unul dintre paturi,
imitată de Malko. El închise ochii. Aburul îi pătrundea în toți porii
pielii, dându-i senzația că i se umflă corpul.
După câteva minute, Irina se ridică dintr-o săritură:
— Veniți sub duș, spuse ea.
Malko se smulse din somnolența sa. Deja ea reglase jetul înghețat la
maximum.
Era efectiv îngrozitor. El avea impresia că este înțepat de milioane
de ace și se abținu să nu țipe.
Deja Irina se scutura afară de sub jetul înghețat. Ea se scutură de
apă și întrebă prevenitoare:
— Vă supără dacă mă dezbrac de costumul de baie? Nu mă simt în
largul meu…
Întrebat fiind atât de politicos, îi era greu s-o refuze. De altfel, ea
deja unise vorba cu fapta. Timp de-o secundă își masă sânii, după
care-și dezbrăcă și slipul argintiu.
Întins pe patul lui, Malko gândi că trebuia să fii vicios, cu acest
soare și această mare de smarald la dispoziție, iar tu să faci dragoste în
abur în fundul unei pivnițe. Probabil că-n Suedia se plictisesc de
moarte ca să inventeze astfel de trucuri.
— O să le pun în camera de alături, spuse Irina. Dați-mi-l și pe-al
dumneavoastră.
Malko îi întinse slipul său și se întoarse pudic. El nu știa dacă
într-adevăr Irina voia să facă sex sau era vorba doar de un exercițiu
cultural. Mereu ciudată mentalitatea scandinavă. Irina deschise și
trânti cu putere ușa ca să nu iasă aburul. Acum el țâșnea puțin mai
repede cu un șuierat mai vesel, din fericire, căci Malko avea pielea ca
de găină după dușul său înghețat.
 El închise ochii în așteptarea tinerei fete. Ce personaj straniu! Pe ea
aburul o excita. Categoric, la orice vârstă poți învăța.
Acum aburul alb îl împiedica să vadă la o depărtare mai mare de
cincizeci de centimetri. Deodată Malko se întrebă dacă Irina nu se
întorsese fără ca el s-o simtă. El nu mai vedea nici măcar până la ușă.
Se ridică și pipăi patul celălalt. Acesta era gol.
Pe pipăite, el ajunse până la ușă. Mânerul se întoarse, dar ușa nu se
deschise. Ea era încuiată cu cheia. Crezând că-i vorba de o glumă, el
strigă:
— Irina!
Acest lucru nu avu alt efect decât să-l facă să tușească.
Aburul fluiera ca o sirenă. Acum prin orificiul pătrat pătrundea un
jet fierbinte. Căldura devenea insuportabilă.
Malko pricepu deodată tristul adevăr: căzuse într-o cursă diabolică.
Tot jocul Irinei nu viza altceva decât atragerea lui în baia turcească în
care urma să se coacă ca un păstrăv la cuptor.
El bătu în geamul de la ușă cu pumnul. Acesta nici măcar nu vibră.
Ducându-se spre fundul camerei, el căută un robinet pentru a opri
aburul, dar nu găsi nimic.
Apoi se duse la duș și-l deschisese la maximum. Căzură trei
picături de apă rece care se volatilizară imediat. Apa rece fusese
oprită.
Vru să se așeze pe banca din lemn și se ridică urlând. Ea frigea.
Deja temperatura devenea insuportabilă sub picioarele lui. Plămânii
chinuiți de aerul fierbinte reacționau. Fu cuprins de un acces de tuse
formidabil.
El apropie mâna de orificiul cu grilaj și o retrase cu un țipăt. Aburul
ieșea cu o temperatură de aproape o sută de grade.
El era roșu ca o sfeclă. Întorcându-se la ușă, încercă să lipească gura
de orificiul broaștei ca să aspire puțin aer rece, dar arsura pe care o
resimți în spinare era insuportabilă. Chiar dacă nu prin asfixie, el
urma să moară ars de viu ca și comuniștii chinezi pe care Tehang Kai
-Chek îi aruncase de vii în cazanele locomotivelor în 1939 la Shangai.
Desigur, o moarte curată.
El urlă din toate puterile, dar țipătul se termină cu un acces de tuse.
Totuși nu avea poftă să moară. Făcând un ultim efort, se duse spre
fundul camerei. Aburul era acum mult mai dens. Pentru a ajunge la
duș, acum inutilizabil, trebui să apeleze la toată voința sa.
Singura lui șansă era să reușească să spargă geamul gros de la ușă
și să ajungă la cheia aflată în cealaltă parte, dar nu exista niciun obiect
ajutător în baia turcească.
Cu toată puterea el trase de țeava de la duș. Metalul îi arse mâinile
dar el se ținu bine, trăgând ca un nebun.
Se auzi un zgomot și țeava se smulse de sus. Malko trase, răsuci,
înjură, căutând să smulgă robinetul cel mare. Dând drumul țevii, el se
agăță de robinetul de aramă.
Acesta se rupse brusc și Malko căzu pe spate cu un țipăt de durere.
El se ridică și se năpusti spre ușă ridicând ciocanul său improvizat.
Prima dată, robinetul rată ținta și lovi în lemn. Malko îl ridică din nou
și ochi centrul geamului.
Robinetul pulveriză geamul făcând o gaură groasă cât pumnul,
prin care aburul începu să iasă. El mai încercă să lovească o dată, dar
forțele sale scădeau cu fiecare secundă care trecea. El nu putu nici
măcar să ridice brațul.
Lui îi mai rămânea un scurt răgaz, până când camera cealaltă va fi
de asemenea, plină cu abur, după care urma sfârșitul.
Sprijinit de ușă, el calculă că-i mai rămâneau aproximativ cinci
minute de viață, după care aerul pe care-l respira era atât de fierbinte
încât urma să-i ardă plămânii.
Inima i se zbătea ca și când ar fi vrut să-i spargă pieptul. El se gândi
la tot ce iubise, la soarele de afară, la castelul său aflat atât de departe.
Urma să crape ca un șoarece în niște suferințe atroce.
El se forța să respire pe nas. Decis s-o sfârșească, el deschise gura
mare și aspiră.
 Era ca și cum i s-ar fi turnat un foc lichid în corp. Capul i se învârti
și el alunecă încet de-a lungul peretelui încins. Când spinarea îi atinse
solul, scoase un urlet, după care nu mai simți nimic.

Irina Malsen ezită mai multe secunde înainte să răsucească cheia în

broasca ușii de la baia turcească. Ea era conștientă de faptul că-l
condamna pe însoțitorul ei la o moarte groaznică.
Nu o supăra moartea unui necunoscut. Ea văzuse dispărând destui
oameni în timpul copilăriei și adolescenței sale pentru ca asta s-o mai
impresioneze. Ea știa că viața este nedreaptă și cu asta basta. Sigur că
această crimă îi producea o senzație de indispoziție.
Ea încercase zadarnic să reziste presiunilor lui Bert Minsky.
Americanul fusese categoric: ori îl lichidau pe acest tip care nu putea
fi decât un agent american, ori cădea baltă toată afacerea. La această
amenințare, nu putuse rezista nici chiar Irina. Față de șefii ei, ea nu-și
putea asuma acest risc. Și nu se putea sfătui nici cu Vassili.
Ea știa totuși că serviciilor de informații le repugnă să ucidă inutil.
Ea n-avea de unde să știe că Bert Minsky nu se abătuse niciodată timp
de cincizeci de ani de la principiul că un martor mort este un martor
sigur. A proceda altfel, n-ar fi fost sănătos.
În afară de asta, ea voia să-l îmbuneze pe american după altercația
dintre ei, desigur, tot pentru binele misiunii ei, cu atât mai mult cu cât
ea nu știa ce legături există între Minsky și Bernon Mitchell.
Cheia făcu un zgomot imperceptibil. Irina se îmbrăcă în costumul
de baie, își luă sacoșa și ieși pe culoar.
Ea simți un fior pe jumătate din cauza frigului și jumătate
gândindu-se la omul care urma să moară în baia turcească. Băiatul
pândea în fundul culoarului. El se apropie.
— E totul O.K.? întrebă el cu voce joasă. Irina dădu din cap fără să
vorbească. Se simțea puțin rușinată față de acest martor. Categoric, ea
avea o meserie murdară.
 Jack Harvey contempla cu amărăciune frumusețile răspândite în
jurul piscinei, ceea ce pentru un nenorocit ca el, condamnat la damele
zbârcite și la frumusețile locale, era un adevărat supliciu al lui Tantal,
la C.I.A. micile trădări fiind foarte prost retribuite. Contrar tuturor
bănuielilor, nu putea trăi pe picior mare.
El îl văzuse pe Malko dispărând cu Irina, fără să aibă niciun fel de
emoții. Nu era treaba lui dacă acest băiat avea poftă să-și petreacă
orele de serviciu în compania unei fete. El ar fi dorit doar să nu fie atât
de cald. Era un timp care anunța sosirea unui ciclon.
Deodată Irina reapăru, singură. Ea ocoli piscina și dispăru în
galeria care ducea spre hotel.
Jack Harvey se aștepta să-l vadă revenind pe Malko. El așteptă cinci
minute, după care, neliniștit, coborî de pe taburetul său, plăti și se
duse spre recepție.
Cheia lui Malko era la tablou.
Pentru a se asigura, el telefonă la cameră, fără să primească niciun
răspuns. El ezită să întrebe la recepție, spunându-și că dacă era vorba
de o mică aventură, nu era indicat.
Se duse din nou la piscină.
Salteaua lui Malko era în continuare goală. De data asta, Harvey nu
ezită. El coborî la rândul lui scara mică pe unde plecaseră Malko și
Irina.
Culoarul era pustiu. Jack Harvey îl străbătu rapid, încercând ușile
care erau încuiate cu cheia. Deodată fu oprit de un strigăt:
— Hei dumneata, ce cauți?
Era un negru solid, neras, îmbrăcat cu un șort și un T-shirt jegos, cu
părul bogat, lins. În mâna sa dreaptă bălăngănea o trusă de chei.
— N-ați văzut un tip înalt, blond, cu o fată? întrebă Harvey.
Celălalt dădu din cap.
— N-am văzut pe nimeni. Nu trebuie să stați aici. Este interzis
clienților.
O mică luminiță roșie se aprinse în creierul lui Jack Harvey.
 — Ei au coborât totuși pe aici, insistă el. L-am văzut eu.
— Aici nu-i nimeni, spuse celălalt pe un ton categoric, balansând
cheile cu un aer amenințător.
Ei se-nfruntară o clipă în tăcere. Harvey urma să plece când un
zgomot de geam spart urmat de un țipăt slab se auzi în spatele său.
Ochii lui mari se încruntară:
— Și asta, ce-i asta?
Negrul ridică trusa de chei.
— Ți-am spus să te cari de aici.
Deja el traversa culoarul la zece centimetri de la sol, cu gâtul prins
între mâinile lui Harvey ca în menghină. În zilele lui bune, acesta era
capabil să înnoade o bară de fier.
El împinse ușa de unde venise zgomotul.
Negrul se zbătu, țipând cu o voce ascuțită:
— O să chem polițiștii. Lăsați-mă!
Harvey îl lovi cu muchia palmei în frunte, proiectându-i craniul în
perete, ceea ce produse un zgomot foarte plăcut. Negrul gemu și se
zbătu, dar adversarul său era de patru ori mai puternic ca el.
— Repede! ordonă Harvey pe un ton amenințător.
— Nu-i nimeni înăuntru, protestă negrul, cu voce nesigură.
Harvey îi înfundă un deget în ochiul stâng.
— Nu am cheia, oftă negrul.
Jack Harvey se retrase puțin și-i aplică cu toată puterea o manșetă
în beregată, pentru că nu-i plăcea să fie mințit așa, pe față.
Negrul alunecă de-a lungul zidului și Harvey recuperă din zbor
legătura de chei. Cea de-a cincea pe care o încercă, intră în broască.
Ușa se deschise fără dificultate și masa de abur alb invadă coridorul.
Harvey intră în fugă. Rapid, el cercetă camera goală și ajunse la ușa
din fund, mergând pe cioburi de sticlă. Nu-i mai rămase decât să
sucească cheia rămasă în broască.
Deschise cu greu ușa și la-nceput bătu în retragere din cauza
temperaturii foarte ridicate. Cu mare greutate, el reuși să distingă
corpul lui Malko, inert, întins în fața ușii. Transpirând și oftând,
Harvey îl apucă de încheieturile mâinilor și-l ridică pe umărul lui. El
era clocotit, roșu ca racul, cu bășici pe alocuri.
Aburul continua să iasă prin orificiul pătrat.
Jack Harvey ieși. În trecere expedie cu toată forța o lovitură de
picior în obrazul negrului, apoi plecă în fugă pe culoar,
transportându-l pe Malko.
Când recepționera îl văzu pe acel om în pielea goală și roșu, ea
scoase un țipăt și căzu leșinată pe spate.
 Capitolul VIII

— Este un accident, un nenorocit de accident.

— Ei da, spuse Jack Harvey cumsecade. Este un accident. Și dacă
dumneavoastră ați cădea pe această fereastră, tot un accident
regretabil ar fi.
Managerul hotelului Lucayan aruncă o privire neliniștită spre ușă.
Acesta era un bărbat mic, firav și chel, cu un nas mare acvilin, de o rea
credință prodigioasă. Aveai impresia că Harvey putea să-l strivească
de perete cu o palmă ca pe o muscă.
El îl ținea de reverul hainei și expresia ochilor lui albaștri
dezmințea ceea ce vorbele lui transmiteau cu haz.
— Domnule, spuse managerul, nu voi permite…
Harvey îl scutură puțin:
— Cu picioarele sau cu capul înainte?
Pentru prima dată, managerul se întrebă dacă omul n-o să-i facă
într-adevăr vânt. Ei se aflau la etajul șase și trebuia să parcurgă șaizeci
de picioare până să aterizeze pe marmură. Harvey însă, îl eliberă și-l
împinse cu brutalitate spre telefon.
— Cheamă-ți repede jegosul cu cheia.
Ascultător, managerul ridică receptorul și-i ceru centralistei:
— Să vină Ted repede la camera 649.
Cinci minute mai târziu, Ted bătea la ușă. El avea încă fața
congestionată. Văzându-l pe Harvey, vru să iasă, dar afectuos, agentul
– instalator îi făcu semn:
— Intră! Suntem ca între prieteni. Cine ți-a spus să încui ușa de la
baia turcească cu cheia?
Ted îl privi pe manager, îngrozit. Ostentativ, acesta din urmă
întoarse capul. Nu era nici treaba, nici vina lui că hotelul îi aparținea
lui Bert Minsky.
— Să vedeți… începu el.
 Managerul îi veni totuși în ajutor angajatului lui.
— Atunci când un cuplu vrea să folosească baia turcească, noi
încuiem ca să nu fie deranjați.
— Sau ca să se coacă mai bine?
Harvey se apropie de Ted.
— Nenorocitule! Dar când ai auzit geamul spărgându-se?
— Nu v-am crezut, dom’le.
Ochii lui speriați se uitau peste tot, numai la Harvey nu. Acesta îl
luă de braț:
— Și dacă-ți spun c-o să te arunc pe geam, mă crezi sau nu?
Ted înverzi și deschise gura. O dată mai mult, managerul interveni:
— Domnul glumește, Ted.
Se auzi un țipăt venind din camera vecină. Harvey îl lăsă pe Ted și
băgă capul pe ușa întredeschisă. Malko, inert și în pielea goală, era
întins pe un pat. O infirmieră îl ungea cu o emulsie incoloră pe tot
corpul. Pielea era de culoare roșu aprins. Harvey închise ușa la loc.
— Știți că asta se cheamă tentativă de omor? îi spuse el
managerului.
Acesta ridică din umeri resemnat.
— V-am spus că este un accident. O să-l despăgubim pe domnul
Linge.
— Și aburul blocat, este de asemenea un accident?
— Nu, aceasta este o fatalitate, spuse managerul imperturbabil. Eu
am interogat personalul. O vană s-a blocat.
— Și apa rece?
— Încă o greșeală. S-a oprit apa rece pentru o mică reparație la
conductă.
— Chiar în momentul acela?
— Chiar în momentul acela, repetă managerul ca un ecou, ridicând
ochii spre cer pentru a-l lua drept martor la nenorocirea sa.
— Acesta este un șir de regretabile coincidențe, conchise Jack
Harvey.
 — Un fel de serie neagră, da.
— La urma urmei, chiar dacă vi s-ar întâmpla ceva la rândul
dumneavoastră, nici măcar nu s-ar băga de seamă…
Managerul avu un oribil tremur al buzei superioare. Iar o lua de la
capăt:
— Ascultați, spuse el conciliant. Eu n-am nimic de-a face cu toate
astea. Rămâneți aici cât doriți! Sunteți invitații lui Lucayan.
— Dar fata?
El ridică brațele neputincios.
— Ea nu locuiește la hotel. A dispărut și n-o cunoaștem.
El se retrase spre ușa pe care o deschise și Ted se strecură primul.
Harvey îi lăsă să plece. Nu câștiga nimic printr-o escaladare a
conflictului. După ce fu singur, el se duse în camera lui Malko.
Doctorul, un tânăr englez cu fața pistruiată, își termina consultația.
El îl liniști pe Harvey imediat:
— Totul va fi bine. El nu are decât arsuri de gradul unu și o
inflamație generală. Dacă ar mai fi stat cinci minute în aburi, murea fie
asfixiat, fie ars de viu. Ce accident curios! Dacă vreți să faceți plângere
contra hotelului, vă dau un raport scris despre tot ce am constatat. În
continuare să stea culcat două sau trei zile și să evite soarele o
săptămână.
Doctorul îi arătă un vas de culoare albastră pe noptieră:
— Să-l ungeți cu asta de două trei ori pe zi, până ce pielea nu va
mai fi dureroasă.
Malko deschise ochii și surâse palid. Se simțea foarte slăbit și
spinarea îl făcea să sufere cumplit. Umerii se detașau pe cearceaf roșii
ca racul. Tot corpul lui avea aceeași culoare și el nu putea respira
normal. În ciuda aerului condiționat, el avea impresia că respiră foc.
Jack Harvey îi rezumă conversația cu managerul. Malko dădu din
cap.
— Acum am certitudinea că Bernon Mitchell este viu și că a fost
răpit. Desigur, încă nu este prea târziu pentru a acționa. Dacă ar fi fost
dus departe, ei m-ar fi lăsat în pace.
Harvey dădu din cap. Și se așeză aproape de pat, jucându-se cu
brățara și recapitulând în minte cadavrele: necunoscutul înmormântat
în locul lui Mitchell, unu; Malko, foarte aproape și părintele Torrio,
s-ar putea spune trei. Însemna că-i un mare interes în joc…
La rândul său, Malko se gândea și el în ciuda durerilor foarte mari.
Ceva îi scăpa. Mitchell nu putea fi util decât unui serviciu de
informații. Dacă fusese răpit, de ce era încă în Bahamas mărind riscul?
Dacă l-ar fi dus departe, ei nu și-ar fi dat osteneala să-l omoare. Cine
era această fată cu un sânge rece remarcabil? Unde era Bernon
Mitchell și care era rolul lui Big Daddy?
El începea totuși să întrezărească adevărul. Acesta îi părea însă atât
de tragic, încât nu-i venea să creadă. Mai lipsea o bucată din jocul de
puzzle. El reconstitui evenimentele.

Din fericire, pereții biroului lui Bert Minsky erau insonorizați și ușa
sa era blindată. Vocea Irinei făcea să tremure geamurile.
— Sunteți un imbecil, spuse ea. Ați comis o greșeală grosolană
atacându-l pe acest agent C.I.A. Acum el trăiește, știe că Bernon
Mitchell nu e mort și ne va urmări pas cu pas.
Minsky încercă s-o întrerupă; lentilele ochelarilor săi erau
transpirate și el se juca nervos cu cotiera – bar a fotoliului său.
— A scăpat ca prin minune…
— Minune sau nu, replică Irina cu voce șuierătoare, el trăiește.
Doar n-o să-l asasinați în camera sa de hotel.
— Pe legea mea, spuse Minsky…
Această idee nu-i displăcea la prima vedere.
Ea îl privi speriată.
— Pe cuvântul meu, sunteți nebun! Dumneavoastră vă credeți la
Chicago în anul 1920. Ceea ce trebuie făcut, este să dispăreți cât mai
repede împreună cu Bernon Mitchell. Vom continuă după aceea
negocierile.
 Americanul profită de ocazie:
— Ați auzit vorbindu-se de Litton Kay, la New Providence Island?
— Nu.
— Este un domeniu privat, reședință pentru miliardari, care
aparține unui grup din care fac și eu parte. Acolo, nimeni nu va veni
să vă caute. Vom pleca în două ore cu avionul meu. De la Windsor
Field este un sfert de ceas de drum. Acolo îl veți putea vedea pe
Mitchell și vă veți decide rapid.
Irina aprobă din cap.
— De acord, dar fără imprudențe. Altfel, mă urc în avion și veți
face ce veți dori. Din cauza dumneavoastră am pe cap o acuzație de
crimă.
Minsky apăsă pe buton.
— Preparați Cessna pentru patru persoane. Decolăm la ora șase.
Anunțați-mă când totul va fi gata.
Irina și Bert Minsky se priviră în liniște. Fiecare ar fi plătit scump ca
să știe ce gândește celălalt. Tânăra femeie avea un negru presentiment.
Nu era prima dată când era amestecată într-o treabă murdară, dar nu
înțelegea cum putea Bert Minsky să-l țină pe matematician și ea era
grăbită să-l vadă.. Abia din momentul acela își începea ea treaba cu
adevărat.
Ea privi pe fereastră. Jos oamenii se zbenguiau pe plajă. Soarele
ardea. Ei uitau că mereu, undeva, există confruntări pe față sau
ascunse.
Din fericire, ea avusese timpul necesar să se ducă să-l vadă pe
Vassili pe vas, înainte să se ducă la Minsky. Neștiind încă de plecarea
sa spre Litton Kay, ei conveniseră că dacă ea este obligată să plece
intempestiv, să-l contacteze la Nassau pe haitianul Eloise la Banana
Boat.
Calmul lui Vassili o liniștise. În antrepozitul puțind a balegă de
vacă, el o sărutase ca pe o soră spunându-i:
— Nu te neliniști porumbița mea! Totul se va termina cu bine.
Acest Minsky este un imbecil. Altfel nu l-ar fi atacat pe agentul acela,
iar imbecilii pierd totdeauna.
Acest Vassili era un adevărat profesionist. Ea, ca toți ceilalți, nu-i
știa numele adevărat. El apărea la momentul potrivit într-un loc, cu
aerul lui calm, nu făcea zgomot și vâj!… dispărea cu cineva în plisc. El
nu petrecea mai mult de două luni în Rusia și totuși avea o familie pe
care o adora.
Irina plecase din nou la Lucayan puțin mai îmbărbătată. În fond ea
era aproape fericită că nu reușise atentatul, chiar dacă era primejdios
pentru ea.

Jack Harvey, surescitat ca un nebun, îl scutură pe Malko. În timp ce

acesta dormea, el hoinărise prin Freeport unde cunoștea destulă lume,
ceea ce uneori îi era de folos.
— Hei! Am un pont.
Malko deschise un ochi chiorâș. Visa că se afla în infern.
— Fata, spuse Harvey, cea care a vrut să vă prăjească, tocmai s-a
cărat cu Bert Minsky cu avionul, de pe Windsor Field la New
Providence Island.
Dintr-odată, Malko se trezi. Ochii lui strălucitori erau striați de
vinișoare roșii. El încercă să se ridice dar căzu pe spate gemând.
— Bravo, murmură el. Continuați. Încercați să aflați dacă Mitchell
era cu ei și unde anume au tras în New Providence Island.
Harvey plecă din nou, lăsându-l pe Malko pradă gândurilor sale.
De data asta cercul era închis. Deci gangsterul fusese cel care voise să
se debaraseze de el.
Iată că ipoteza lui William Clark se verifica. Dar cum de îndrăznea
el să se plimbe de-a curmezișul insulelor Bahamas cu un tip răpit?
El adormi cu acest semn de întrebare în minte.

De fiecare dată când se mișca. Malko avea impresia că-i înțepat pe

ascuns. Culoarea pielii sale cărămizii ar fi putu fi invidiată de un ofițer
al armatei din Indii. El mai avea o pată mare roșie pe spate dar starea
sa era mult mai bună după ce stătuse două zile întins în pat, deși era
încă foarte slăbit.
El părăsise hotelul Lucayan însoțit de plecăciunile managerului
care ținuse să-i facă cadou o trusă pentru joc, din piele.
Jack Harvey conducea Fordul lor închiriat. Ei se duseră direct la
baza S.P.A.D.A.T.S. în mijlocul insulei, acolo unde lucra oficial Bernon
Mitchell. În ciuda eforturilor sale, Malko nu putuse descoperi legătura
dintre Bernon Mitchell și Bert Minsky și nici modul în care acesta din
urmă îl ținea pe matematician. El venise la S.P.A.D.A.T.S. pentru a se
folosi de telefonul codificator-decodificator ca să vorbească la
Washington. Fusese instalat într-un mic birou mobilat doar cu un
mare fișier, o masă și un telefon. El termina de făcut raportul situației.
Politicos, îl lăsă pe William Clark să depene un șir de înjurături care
l-ar fi indispus total pe predecesorul său, puritanul Allan Dulles.
— Ce trebuie să fac în această situație? încheie Malko. Nu sunt nici
măcar sigur că el mai este pe aceste meleaguri. Ar fi prea frumos să fie
așa.
Clark mai înjură puțin și spuse sacadat:
— Pot în orice caz să vă spun ce nu trebuie făcut: să-l lăsați pe
Bernon Mitchell să plece din Caraibe.
— Mai întâi ar trebui să știu unde se află.
— De asta vă plătesc, răcni William Clark, nu ca să vă prăjiți la
soare. Băgați-vă treaba asta bine în cap! Mitchell nu trebuie să plece în
est. Ori se întoarce în Statele Unite, ori…
— Ori ce? întrebă Malko puțin îngrijorat.
— Ori îl lichidați. Nu-l putem lăsa de capul lui.
Malko nu răspunse. Era genul de ordin pe care avea oroare să-l
primească. El știa destule despre angrenajul unui serviciu secret. Puțin
lipsise să nu fie el însuși victimă. Dar William Clark, din punctul lui
de vedere, avea dreptate.
El închise telefonul. Vacanța în Caraibe lua o întorsătură urâtă.
Bahamasul nu era cunoscut decât ca un arhipelag cu mii de insule și
insulițe. Era ca și când ai căuta acul în carul cu fân.
El mulțumi pentru telefon și se duse la Jack Harvey care-l aștepta în
mașină. Ei parcurseră distanța de treizeci și patru de mile care-i
despărțea de Freeport în tăcere.
În două ore urmau să fie la Windsor Field, unde Bert Minsky
aterizase cu trei zile în urmă.
Trei zile! Însemnau o eternitate în cazul unei operațiuni ca aceasta.
 Capitolul IX

O tablă indicatoare – litere roșii pe fond alb – făcea cunoscut:

„Litton Kay – Proprietate privată. Interzis accesul. Supraviețuitorii vor
fi urmăriți.”
Lungul Cadillac crem se opri fără zgomot în fața barierei albe. De
partea cealaltă se zărea o mare suprafață cu gazon și o minusculă
capelă din lemn, un lux inutil, căci cei care frecventau Litton Kay
abandonaseră de mult timp religia în favoarea altor bucurii mult mai
pământești.
Un paznic negru cu o bluză albastră, caschetă și un mare revolver
la șold, se apropie de mașină.
— Sunteți așteptată? întrebă el cu o voce răgușită.
Irina, aflată în fundul mașinii, se uită curioasă la el. O altă idee își
făcuse ea despre un loc de odihnă pentru miliardari. De la aeroport,
Bert Minsky plecase la Nassau lăsând-o în grija șoferului.
— Domnișoara este așteptată de domnul Minsky, anunță șoferul.
Gardianul o privi pe Irina cu dispreț, dădu ocol mașinii, se scărpină
în cap și îi anunță:
— O să telefonez. Nu mișcați.
Litton Kay era păzit aproape ca Fort-Knox. Acolo nu erau decât
canalii, ca să justifice o asemenea prudență.
După o lungă convorbire telefonică, gardianul reveni dându-și toți
dinții la iveală într-un surâs.
— Puteți să intrați. Opriți-vă la Club House. Domnul Pierre vă
așteaptă acolo.
Bariera se ridică. Deja cei patru controlori aflați la intrarea
principală știau numărul mașinii și numărul de pasageri. Litton Kay
era un stat în stat. Nici chiar guvernatorul Bahamasului nu putea intra
acolo fără să arate o invitație.
În timp ce mașina mergea încet pe aleile asfaltate, Irina admiră
portul privat, o încrengătură de canale impecabil întreținute, umplute
cu tot felul de ambarcațiuni, una mai luxoasă ca cealaltă. Pentru a fi
membru al clubului trebuia să plătești o cotizație anuală de cinci mii
de dolari și să ai doi nași. Pe urmă aveai dreptul să plătești camere și
apartamente începând de la o sută de dolari pentru o cameră mică.
Piscina era totuși gratis.
În plus, Litton Kay avea niște loturi vândute unor oameni pe
sprânceană. Terenul costa acolo mai mult decât concesionarea unei
mine de aur. Mulți dintre ei aveau portul lor privat. Mulți nu puseseră
niciodată piciorul în Nassau și n-ar face asta niciodată. Domnul Pierre,
managerul francez, avea grijă ca musafirilor să nu le lipsească nimic:
fete, joc și alcool.
Proprietatea era înconjurată de o rețea de sârmă ghimpată păzită zi
și noapte de oameni înarmați. Aceștia aveau un consemn foarte
simplu: să tragă în plin asupra a tot ce nu aparținea domeniului. Este
cunoscut faptul că miliardarilor le place liniștea.
Irina coborî din mașină în fața lui Club House. Un bărbat înalt și
prost îmbrăcat, în smoking alb cu o mustață subțire de dansator
monden se înclină în fața ei:
— Mademoiselle Malsen? Eu vă voi conduce în apartamentul
dumneavoastră. Domnul Minsky nu va întârzia să sosească.
Irina privi în jurul ei. Plantele ornamentale, peluza, ambianța
acestui club o făcea nervoasă. Paznicii, acest om prea politicos, sârma
ghimpată, toată această atmosferă o făcea să creadă că se află într-un
lagăr de concentrare de lux.
Ea urmări un negru care-i ducea valiza, de-a lungul unei cărări
cimentate, apoi în jurul piscinei. Mai multe bungalouri erau
răspândite prin vegetația luxuriantă.
Din cauza căldurii insuportabile se vedeau puțini oameni. Irina
trecu prin apropierea unui bărbat de vreo cincizeci de ani în șort alb,
cu ochi albaștri bulbucați, ca un saurian, foarte bronzat. Stătuse atâta
la soare încât pielea sa era la fel cu a hamalului care ducea valiza. El
urmări din ochi silueta Irinei, balansul șoldurilor sale, picioarele lungi
și se redresă pe șezlongul său.
Atunci când hamalul se întoarse, el îl chemă cu un pocnet din
degete și îi strecură o bancnotă mototolită în palmă.
— Cine-i această fată?
Negrul îl privi cu niște ochi îngroziți:
— Este o prietenă a domnului Minsky, domnule Ed.
— Așa, spuse Ed Aron.
Pentru el asta nu schimba nimic. Lui nu-i era frică de Big Daddy,
spre deosebire de mulți oameni. El înfruntase oameni cel puțin la fel
de primejdioși și-i învinsese.
Acum el controla câteva mine de cupru în Columbia și valora
douăzeci de milioane de dolari.
El se gândi la Irina. Ce fată! Aceasta nu era nicio call-girl nici vreo
tânără descreierată, ci o femeie, una frumoasă de-ți tăia răsuflarea. El
respiră adânc bombându-și bustul puternic și se hotărî să meargă să
înoate. Se îndrăgostise deodată, ca un puști de șaisprezece ani, dar cu
oarecare luciditate.
El se plictisea la Litton Kay. Se hotărî s-o cucerească pe această
necunoscută. Nu era prea frumos, nici prea tânăr dar știa ce voia.
La dracu cu Big Daddy!
Irina, uimită, își privea locuința compusă din două camere cu
privirea spre piscină, cu pereții acoperiți cu scumpe gravuri japoneze,
aer condiționat, mobilă lăcuită în negru. Dușumeaua era acoperită cu
un fel de nylon alb în care Irina își cufunda picioarele cu voluptate.
Fiecare bungalou era dotat în plus cu o instalație hi-fi. Prețul era de
două sute cincizeci de dolari pe zi, plus serviciul.
Când rămase singură, ea deschise frigiderul. Acesta era ticsit cu
băuturi alcoolice. Pe masă era o fructieră cu fructe tropicale
apetisante. Irina le mângâie cu vârful degetelor. Bert Minsky ținea să
se revanșeze.
Ea oftă. În niciuna din misiunile ei nu fusese înconjurată de atâta
lux. Ofițerii pe care-i seducea își forfecau soldele modeste pentru a-i
face cadouri tot atât de modeste și contractau datorii ca să-i ofere o
cină.
Aici era o altă lume. La Litton Kay se făcea risipă de bani. Irina
branșă instalația muzicală. Un jazz domol invadă camera. Ea se
dezbrăcă de rochie pentru a face o baie. Luxul care o înconjura era ca
trăsura Cenușăresei, palpabil dar ireal.

Bert Minsky bătu încet la ușa Irinei. El sosise de la Nassau acum o

jumătate de oră, împreună cu Bernon Mitchell. Ca măsură de
precauție, tânărul american se deplasase pe mare la bordul unei
vedete rapide aparținându-i lui Big Daddy. El era grăbit să încheie
afacerea. Zgârieturile de pe corpul lui nu se vindecaseră, dar el încercă
să dea un aspect plăcut feței sale.
Ușa se deschise și apăru Irina.
Americanul rămase surprins. Tânăra femeie se îmbrăcase cu o
rochie de lame argintiu care se mula pe corpul ei ca o mănușă. Pieptul
ei bombat ieșea la iveală ca o cupă de argint. Ea își pieptănase părul
cu coc și cu ochii ușor machiați, nu-i dădeai mai mult de douăzeci și
cinci de ani.
— Sunteți încântătoare.
Bert se înclină, mai mai să-i atingă pieptul.
Irina avu un recul imperceptibil.
— Sper că n-o luați de la cap.
Americanul ridică din umeri.
— Să uităm ce-a fost și să vorbim de afaceri.
El se așeză pe pat și Irina rămase în picioare sprijinită de masă.
— Vă ascult, spuse ea.
Minsky își plimbă limba pe buze.
— Sunteți într-adevăr împuternicită să tratați afacerea care v-a adus
aici? întrebă el.
Irina se uită în ochii lui.
 — Dacă vă îndoiți, eu pot pleca mâine dimineață cu avionul.
El făcu din mână un gest liniștitor.
— Nu! Nu asta voiam să spun. Atâta doar că vreau să rezolvăm
chestiunea repede. Americanii știu acum că Mitchell trăiește și vor
face tot posibilul ca să-l recupereze. Dumneavoastră, spuse el
subliniind cuvântul „dumneavoastră”, aveți deci interesul să-l
transportați din Bahamas cât mai repede posibil.
Irina făcu un gest care însemna că din partea ei nu exista nicio
problemă. Deja Bert Minsky adăugă:
— Bernon Mitchell este aici. O să-l vedeți imediat. Aveți libertatea
să vorbiți cu el. Pe urmă îmi veți spune dacă încheiați sau nu afacerea.
— Și dacă răspunsul este nu? întrebă Irina.
— Bernon Mitchell este deja mort pentru multă lume, spuse cu voce
șoptită Minsky. Asta nu va schimba mare lucru.
Irina aprinse o țigară. În ciuda calmului său aparent, Minsky
începea să devină nervos. El se găsea într-un impas și asta era puțin
periculos. Ea știa însă că în caz extrem, Minsky nu va ezita să-l
lichideze pe matematician, deoarece viu, acesta era prea periculos.
— Atunci când vă veți întâlni cu Mitchell, continuă Minsky, evitați
să-i spuneți că aparțineți unui serviciu secret. Eu i-am explicat că
pentru a ajunge în Cuba trebuie să ceară azil politic și dumneavoastră
ați fi persona grata pe lângă Fidel Castro. El crede că este la fel de
simplu pentru dumneavoastră ca și pentru mine, ca el să plece de
bunăvoie.
Irina afirmă:
— Dacă totul este așa cum spuneți, nu va fi nicio problemă. Banii vi
se vor da în schimbul lui Mitchell în momentul în care acesta va
ajunge în Cuba.
Minsky rânji:
— Nu! Eu îi știu pe cubanezi. Am tot atâta încredere în ei, cât
într-un șarpe cu clopoței. Vreau banii aici, înainte ca el să plece.
Irina se făcu că reflectează.
 — Voi încerca. Pentru asta trebuie să iau legătura cu oamenii din
Cuba și asta ne va lua câteva zile. Trebuie să merg în oraș căci nu
vreau să folosesc telefonul.
Bert Minsky își pierdu răbdarea. O luă pe Irina de braț și îi spuse
dintr-o răsuflare:
— Faceți o afacere bună. Mitchell mi-a povestit într-o seară când
era pilit. Cunoaște toate codurile americanilor. El le-a conceput.
Bărbatul valorează milioane de dolari.
Irina își răsuci țigara între degete. Cum putuse să cadă un om de un
asemenea calibru în labele unui gangster ca Bert Minsky?
— Să mergem, spuse americanul. Bernon ne așteaptă. Mergând
de-a lungul piscinei, Irina făcea în minte rezumatul situației. Nici
măcar Vassili Sarkov nu l-ar putea scoate pe Bernon din Litton Kay.
Aceasta ar cere prea multe mijloace și la prima alertă, Bert Minsky
n-ar sta pe gânduri să-l omoare.
Trebuia făcut cumva să-l atragă în exterior și, înainte, să-l
avertizeze pe Vassili, însă Minsky n-ar fi de acord până ce nu i s-ar da
banii.
În sfârșit!
Se mai răcorise puțin dar nu era nicio adiere. Irina remarcă cu voce
tare:
— Mereu este la fel de cald în Bahamas?
Minsky ridică ochii spre stele.
— Nu, dar s-ar putea să avem un ciclon în aceste zile.
Irina nu văzuse niciun ciclon decât în filme. Ea își spuse că asta
trebuie să fie ceva amuzant.
Club House nu mai era iluminat mai mult decât o capelă. Câteva
cupluri luau cina acompaniați de muzica unei orchestre vag tipice
care cânta în surdină. Ed Aron, aflat singur la o masă, se lupta cu o
enormă langustă. Atunci când intră Irina, el încetă să mai mestece și o
urmări cu privirea până când se așeză cu spatele la el. O găsea din ce
în ce mai frumoasă.
 Bert Minsky o conduse la o masă spre mare. Un bărbat tânăr în
smoking alb era așezat singur în fața unui martini.
— Iată-l pe Bernon Mitchell, o anunță Minsky, cu o voce caldă ca de
agent electoral.
Tânărul american se ridică. Irina fu frapată de aerul lui tineresc și
confuz și în același timp de un rictus în jurul gurii.
— Domnișoara Malsen vrea să vă faciliteze trecerea în Cuba, îi
explică Bert Minsky așezându-se.
Ochii matematicianului străluciră.
— Când plecăm? întrebă el avid. M-am săturat să mă tot ascund…
Irina deschise gura pentru a-i pune o întrebare, când Minsky i-o luă
înainte:
— Încă câteva zile. Domnișoara Malsen așteaptă răspunsul oficial al
guvernului cubanez, dar aceasta este doar o formalitate. De altfel, ea
vă va ține tovărășie la Litton Kay până atunci.
Bernon Mitchell avu un surâs vag. El n-o privise încă pe tânăra
femeie în față. Un chelner le aduse lista și ei aleseră meniul.
Mai târziu li se aduseră niște fructe de avocado a căror coajă se
curăța ca pielea peștilor. Irina mânca cu poftă, dar Bernon Mitchell
aproape că nu atinse farfuria.
Pe sub masă, ea își sprijinea pulpa de cea a tânărului bărbat, poate
puțin cam prea mult. Trebuia să-l excite, dar în același timp să nu aibă
impresia că ea i se oferea. Exista riscul să-și piardă încrederea.
Doar la cafea, Irina își dădu seama că Bernon purta lentile de
contact, ceea ce făcea ca privirea sa să pară ambiguă și depărtată.
Aceasta însă era departe de a explica totul. Ce căuta la masa asta acest
american cuminte care ar fi trebuit să se găsească la mii de kilometri
depărtare?
Orchestra schimbă ritmul și ea profită de ocazie:
— Vreți să dansați? întrebă ea. Mor de poftă.
Bernon se ridică puțin stângaci și o urmă pe pistă. Ei erau un cuplu
foarte potrivit. Melodia era o „merenghe” ritmată, însă Irina dansa
lipită de cavalerul ei cu abdomenul atingându-l sacadat, un truc
căruia niciun bărbat nu-i rezista. Ea știa asta din experiență. În orice
caz, ea miza pe curiozitatea masculină.
El mirosea a cremă de ras și săpun ca un elev de liceu.
De la masa lui, Ed Aron n-o slăbea din ochi.
Atunci când privirile li se întâlniră, el îi făcu un semn discret din
cap și-i surâse, dar ea nu-i răspunse.
— Ce vârstă aveți? îl întrebă ea pe cavalerul ei.
El roși și se depărtă de ea. Făcuse o gafă.
— Treizeci și doi de ani.
— De ce ați fugit din Statele Unite?
El răspunse prost dispus:
— N-am fugit. Sunt liber să fac ce vreau.
Ceva în vocea lui o intriga pe Irina. Era ca un fel de încordare ca și
cum timbrul vocii nu era bine ales. Bernon fixa cu obstinație un punct
în gol.
Irina se hotărî să riște și întrebă:
— Aveți motive politice ca să plecați din S.U.A.?
— Niciunul și în orice caz, asta nu vă privește.
Irina nu înțelegea această agresivitate inutilă. Ea voia totuși să
profite din plin de acest tête-à-tête:
— Știți pentru ce vă ajută Bert Minsky?
El o privi cu înțelegere:
— Desigur! l-am dat zece mii de dolari.
Ea simți că nu va scoate nimic de la el. Asta era evident. Dacă
Minsky îi lăsase să danseze împreună, însemna că el nu se temea de
nimic. Exista o înțelegere secretă între el și Mitchell, pe care
americanul o respecta. Ea schimbă subiectul conversației.
— Sper c-o să devenim prieteni în aceste câteva zile. În Cuba v-aș
putea ajuta. Viața este foarte diferită de ceea ce cunoașteți
dumneavoastră. Îmi sunteți simpatic…
Mitchell se destinse puțin și schiță un surâs.
 — Dumneavoastră, sunteți bine făcută pentru… Cuba.
Ea zise:
— Îmi plac țările calde și marea.
— Mie la fel.
— În regulă! Să mergem mâine să înotăm, vreți? Ne întâlnim la
piscină în jurul orei unsprezece.
El aprobă fără prea mare entuziasm și reveniră la masă. Foarte
repede, Bernon Mitchell se scuză, pretextând o indispoziție cauzată de
insolație.
Bert Minsky îl urmări cu o privire de-a dreptul părintească și spuse:
— E-n regulă? Trăiește, nu-i drogat, nu-i idiot. Așa-i că valorează
un milion de dolari?
Irina surâse visătoare. Într-adevăr acest Bernon Mitchell era un
imbecil. El nu știa ce paradis părăsește. Efectiv, de ce pleca el? Nu
semăna cu niciunul din transfugii pe care-i întâlnise. Aparent, el nu
avea nici motiv politic, nici material ca să trădeze. El părea perfect
echilibrat. Misterul rămânea la fel de nepătruns.
— Valorează cu prisosință un milion de dolari. Plătibil în plumb.
 Capitolul X

Sprijinit de un vechi autobuz verde acoperit cu sloganuri electorale

și fotografiile sale, Lester Young se uita la Malko și la Harvey în timp
ce coborau din mașină. Acesta era un negru gras și vulgar, cu ochii
foarte adânciți în orbite și purtând o pălărie din fetru decolorată pe
cap.
— Salut Jack, spuse el. Apoi îl arătă pe Malko cu degetul.
— Ăsta cine-i?
— Un prieten, răspunse Jack Harvey. Este un băiat O.K.
— Dacă-i O.K. pentru tine, atunci e O.K. și pentru mine, spuse
negrul, și-i întinse lui Malko mâna sa musculoasă.
În acel moment, Lester era una din cele mai importante
personalități de pe insulă. Candidat din partea lui National Democrat
Party, el urma să încerce pentru prima dată să smulgă insula din
mâna celor din „Bay Street Boys”.
Harvey întrebă în șoaptă:
— Ce noutăți ai?
Negrul îi mai aruncă lui Malko o privire neliniștită și trăgându-l de
braț pe Harvey, îi spuse:
— Este așa precum v-am spus. Big Daddy se află la Litton Kay cu o
fată care ar putea fi cea pe care o cauți tu. Dar nimeni nu-i cunoaște
identitatea. Big Daddy a instalat-o într-un bungalou de-al lui.
El scuipă cu putere pe jos.
— Să dea Domnul să crape!
— Dar tipul celălalt?
Lester Young își pocni bretelele de culoare mov de cămașă:
— Este acolo unul cu care ar face afacerea, un american, cum mi-ai
spus tu. Tot un tip de-ai lui Minsky, unul Steve, dar ceva nu se
potrivește. El nu-i prizonier.
— Așa deci!
 Jack Harvey nu mai înțelegea nimic. Afacerea asta îl depășea. De
altfel Lester Young nu mai avea ce le spune. El catadicsi să se întoarcă
spre Malko și spuse cu voce tare:
— Zilele acestea s-ar putea să avem un ciclon.
— Va fi un ciclon? întrebă Malko.
Negrul îl privi cu condescendență.
— Asta se simte și la oase, dom’le. Ăsta-i sezonul. Vine din sud și-o
să fie rău. La ultimul, acoperișul casei mele a traversat jumate de
insulă, așa cum vă spun.
Lester Young își mai pocni o dată bretelele și urcă într-un Ford
acoperit cu afișe electorale, făcându-le cu ochiul.
— Salut Jacky! Dacă-l vezi pe Big Daddy, să-i tragi un șut în c… din
partea mea.
Mașina demară într-un nor de praf. Malko și Harvey se urcară în
camioneta de instalator. Ei se găseau la o milă depărtare de Nassau,
nu departe de Emerald Beach.
— De ce ne ajută? întrebă Malko.
Harvey se concentră asupra direcției nesigure a vechiului Chevrolet
pentru a lua curba de la Cable Beach înainte să răspundă:
— El îl urăște pe Minsky și pe „Boys”. Dacă va câștiga la alegeri, el
va face tot posibilul ca să le smulgă insula. El știe că noi luptăm contra
lui Minsky.
Ei reveniseră la Freeport chiar în dimineața aceea. Malko își
reocupase camera de la Emerald Beach și Harvey începuse să-i caute
pe Minsky și pe Irina. El fusese cel care obținuse cooperarea liderului
negru. Partidul lui Lester Young avea membri în toate asociațiile
profesionale. Nu-i scăpa nimic, iar New Providence Island era o insulă
mică și într-o jumătate de zi, el dăduse de urma gangsterului și a
tinerei fete la Litton Kay.
Harvey intră în parkingul lui Emerald Beach. Portarul se precipită,
apoi încetini considerabil recunoscând camioneta. El deschise totuși
portiera cu un aer dezgustat.
 Peste cinci minute, Harvey și Malko degustau un daiquiri la barul
hotelului, cu fața spre plajă și mare.
— Ce este acest Litton Kay? întrebă Malko.
— Raiul pe pământ dacă aveți mulți-mulți dolari de cheltuit pe zi.
Minsky și banda lui au cumpărat niște terenuri la capătul insulei, au
întins sârmă ghimpată de jur-împrejur și i-au anunțat pe miliardarii
de la Miami și de aiurea că acolo vor fi liniștiți. Există un corp de pază
de douăzeci și opt de oameni, toți înarmați. Se pare că dispun chiar și
de o mitralieră în caz de hold-up. Au construit și un port privat plin
cu yahturi. Nu merită osteneala să încercați să intrați, căci nu veți
trece de baraj. Când au nevoie de un doctor, un guard îl conduce până
la patul bolnavului. Dacă tipul pe care-l căutați este acolo, vă spun că
este mai ușor să încercați să luați cu asalt Port-Knox. În orice caz, chiar
dacă reușiți să intrați, nu vă vor lăsa niciodată să ieșiți.
— Foarte încurajatoare toate acestea!
— Apropo, continuă Harvey, coborând ochii săi albaștrii, i-am dat
o sută de dolari lui Lester pentru campania sa electorală.
— De acord, de acord, spuse Malko. Totuși va trebui să intrăm în
acel paradis. Bernon Mitchell se găsește desigur acolo. Dintr-un motiv
pe care nu-l cunoaștem, cei care-l manipulează nu par grăbiți să-l facă
să părăsească insula. Este ciudat, dar situația asta nu va dura o
veșnicie.
— Eu nu țin să mă sinucid, spuse Harvey.
— Am o idee, spuse Malko. Dacă nu merge, eu sunt cel care-și
asumă toate riscurile. Prietenul dumneavoastră Lester, are, după câte
îmi spuneți, prieteni în toate organizațiile profesionale? Și Litton Kay
dă spre mare?
— Da, răspunse Harvey fără să înțeleagă.
— Dumneavoastră puteți să-mi procurați un plan?
— Da.
— Bine! Am o idee.
Pentru a o pune în aplicare, Malko avea nevoie de anumite ajutoare
pe plan local pe care, numai Harvey i le putea furniza. El începu să-i
explice.
Pe măsură ce-și expunea ideile, fața instalatorului-spion se lumina.
— S-ar putea să meargă, spuse el. Cu mulți dolari s-ar putea aranja.
Va costa foarte scump. O să ne amuzăm.
Aceasta era și părerea lui Malko, căruia nu-i plăcea să vândă blana
ursului. El nu știa unde putea fi Bernon Mitchell și dacă se găsea acolo
în ce stare era, nici de câți oameni era păzit. Singura sa șansă era
elementul surpriză.
Malko plăti nota și se duseră în holul roz. În despărțitura din raft
rezervată pentru camera lui Malko exista un mesaj compus dintr-o
singură propoziție: „Contactați-l de urgență pe Limey!”.
Limey era numele codificat ai lui Gary Nollau, primul secretar al
minusculului consulat din Nassau care îndeplinea și funcția de șef al
sucursalei C.I.A.
— Aici vă părăsesc, îi spuse Malko. Întâlnirea rămâne stabilită la
ora opt la El Toro. Vom lua cina acolo. Vor exista probabil noutăți.
El se urcă în ruina sa de mașină Triumph și după cinci minute
parca în spate la Rawson Square. Consulatul era la intersecția dintre
piață și Bay Street și era deja închis. Malko sună de două ori și auzi
imediat niște pași. Era chiar Gary Nollau. El surâse văzându-l pe
Malko.
— Vă așteptam, spuse el. Trebuie să chemați imediat centrala. E al
naibii de important.
Malko se închise într-un birou, lăsându-l pe celălalt foarte intrigat.
Acesta nu era un agent „de rând” și avea instrucțiuni să stea departe
de orice operațiune violentă. Totuși el era dornic să se facă util și era
pentru prima dată când se petrecea ceva important la Nassau.
— Aici trei, unu, unu, o sută, îl anunță centralista pe Malko.
— Interior 4595, vă rog.
Vocea lui William Clark era încordată:
— Ați dat de urma lui Mitchell?
 Malko îi explică rapid în ce constau greutățile sale:
— Sunt sigur că trăiește, dar nu știu care sunt motivele pentru care
el se află încă aici, conchise el. S-ar spune că face tot posibilul ca să ne
aștepte.
— Știu, răspunse Clark. Poate că Bernon Mitchell a înnebunit sau
este drogat. În orice caz este sigur că se află în mâinile bandei lui
Minsky.
— De ce n-am cere intervenția guvernului local? sugeră Malko.
V-am explicat că Mitchell se află într-un loc aproape inaccesibil.
Îl auzi oftând nerăbdător pe Clark la celălalt capăt al firului:
— Este imposibil din mai multe motive. Mai întâi această istorie
trebuie să rămână secretă atâta timp cât există o șansă de a fi
rezolvată. Apoi cei care sunt la putere la Nassau sunt prea legați de
Minsky. Descurcați-vă singur, sau nu. O să vă trimit ca întăriri cei doi
prieteni vechi ai dumneavoastră, Chris Jones și Milton Brabeck, dar
nu profitați de ei pentru a trece insula prin foc și sabie.
— Eh! făcu Malko.
— Apropo! Mai e ceva.
Tonul lui Clark deveni în mod fals mai lejer și Malko deveni atent:
— Soția lui Bernon Mitchell a venit să mă vadă ieri. Ea nu crede că
soțul ei a murit. Ea spune că aveau un cont în bancă și că un cec de
zece mii de dolari a fost încasat după moartea lui. Afară de asta, el era
un înotător excelent și că această poveste nu e credibilă. Ea este
convinsă că Romeo al ei a șters-o cu vreo…
— Treaba e clară, oftă Malko. Dumneavoastră nu-i puteți spune
adevărul?
William Clark spuse cu amărăciune:
— Se vede că n-o cunoașteți. Ea va produce atâta vâlvă în țară încât
va trebui să declarăm război Rusiei și Chinei.
— Asta-i treaba dumneavoastră.
— Nu, spuse Clark repede dulce ca mierea.
— Ce?
 — Ea sosește mâine și i-am dat adresa dumneavoastră. Voia să se
ducă la Freeport. E inutil să se provoace un scandal acolo. Fiți
diplomat și povestiți-i tot ce doriți, dar în niciun caz adevărul. Ea ar
convoca presa în următoarele cinci minute.
— Ei bine, bravo!
William Clark închisese deja. Malko părăsi consulatul prost dispus.
Începea să fie sătul de Bahamas până peste cap. Onorabila doamnă
bătrână indulgentă care se ocupa de Sindicatul de Inițiativă îi surâse
grațios atunci când se urcă în mașina sa, dar nu era de ajuns ca să-i
redea buna dispoziție.
 Capitolul XI

Cât mai multă simplitate și minimum de țesătură. Rochia i se oprea

la douăzeci de centimetri deasupra genunchilor și se ținea de umeri
prin două bretele subțiri, mulând restul corpului ca o mănușă ușor
obscenă.
Recepționerului din holul lui Emeral Beach i se tăie respirația. Cele
câteva mătuși începură să bată ritmat darabana pentru a-și chema
soții la ordine, iar cele câteva „Fiice ale Revoluției” prezente făcură o
ședință ad-hoc pentru a stabili dacă era mai bine s-o ardă de vie, sau
s-o ucidă cu pietre. Aceasta le aruncă o privire indiferentă și se rezemă
de tejghea.
— Domnul Malko Linge?
Malko tocmai ieșea din farmacia de lângă recepție cu brațele pline
de vase cu creme. Pielea sa era încă mai delicată decât cea a unui nou
născut. El se duse spre tânăra femeie.
— Eu sunt Malko Linge.
Necunoscuta îl fixă cu un amestec de surprindere și teamă, după
care, expresia sa trufașă se mai estompă puțin, își scutură coada de cal
și spuse cu un accent bostonian incredibil:
— Sunt doamna Bernon Mitchell.
Ochii albaștri-verzi îl analizau cu o insistență care aproape că-l făcu
să roșească. Lăsând pachetele jos, el îi sărută mâna fără să se forțeze.
Pieptul bombat și picioarele lungi, contrabalansau aerul un pic cam
prea snob. În ciuda aplombului aparent, ea nu putea avea mai mult de
douăzeci de ani.
Autoritară, ea se așeză la o masă din hol, puse jos sacoșa, scoase din
ea un pachet de Kool și-și aprinse o țigară, fără să-i lase timp lui
Malko să-și scoată bricheta, apoi spuse foarte calmă cu voce tare:
— Foarte curios, dumneavoastră nu aveți aerul unui spion…
Ca la un semn, cele patru „Fiice ale Revoluției” prezente în hol, își
întoarseră privirile spre Malko, teribil de jenat, ezitând între a-i da
acesteia una la fund și a pleca demn. Își aduse însă aminte la timp că
este de asemenea însărcinat să-i asigure protecția frumoasei doamne
Mitchell, presupusă tânără văduvă…
El își scoase, ochelarii negri și dădu ochilor săi strălucitori expresia
cea mai severă posibil:
— Dumneavoastră credeați că am un cuțit între dinți și un lup
negru după mine?
Nervoasă, ea își încrucișă picioarele lungi și trase din Kool. În fața
ochilor strălucitori ai lui Malko, siguranța ei se topea ca zăpada la
soare.
— Cum de m-ați găsit aici? întrebă el bănuitor. Începuse să se
teamă de prea frumoasele necunoscute.
Ea-l privi sincer mirată:
— Cum? N-ați fost anunțat? William Clark mi-a spus unde sunteți..
Fu rândul lui Malko să cadă din nori. Această femeie copil, vorbea
de C.I.A. și toate secretele ei cu o candoare dezarmantă.
— Dumneavoastră îl cunoașteți pe William Clark?
— Desigur! Am fost să-l vizitez la Washington. Eram nebună de
furie. Sunt sătulă să mi se tot povestească basme. L-am prevenit că voi
călători la Bahamas pentru a mă întâlni cu Bernon.
Din ce în ce mai bine.
— Dar, începu prudent Malko, soțul dumneavoastră e, cum să spun
eu, mort, înecat…
Ea strivi țigara abia fumată în scrumieră.
— Atunci, ce faceți dumneavoastră aici, domnule spion? C.I.A. v-a
trimis să vă prăjiți la soare?
Evident… Malko încercă să recâștige avantajul asupra acestei
tigroaice.
— Dumneavoastră ce credeți?
Vocea ei deveni spartă:
— Astea sunt povești. El este cu o fufă. Asta-i clar.
 Malko se uită o secundă la încântătoarea siluetă în șantung bleu și
își spuse că Bernon era un biet idiot.
— Dumneavoastră n-ați fost să-i recunoașteți corpul?
Devenită palidă dintr-odată, ea negă din cap.
— N… nu. Este prea oribil și sunt sigură că nu este corpul lui.
Altfel dumneavoastră n-ați fi aici.
— Noi nu suntem siguri de nimic, spuse cu prudență Malko.
— Eu însă sunt sigură.
— Atunci ce intenționați să faceți?
— Să mă răzbun și să-l găsesc. Eu sunt sigură de altfel că
dumneavoastră știți unde este. Eu îl voi face să revină.
Dacă ea ar spune adevărul…
Femeia respiră adânc, făcând pieptul să-i iasă în evidență. Marylin
Monroe se rostogolea în mormânt.
— Tare mult mi-ar plăcea să știu unde e, spuse Malko.
Ea spuse pe un ton ferm:
— Îl vom găsi.
Malko nu era decât pe jumătate sigur. Înainte să meargă mai
departe, el voia să fie foarte sigur de un detaliu important. Se ridică și
spuse:
— Trebuie să mă duc într-un loc. Vreți să ne întâlnim imediat după
aceea?
Ea îl privi bănuitoare:
— Nu mergeți să-l anunțați pe Bernon?
— Jur că nu!
— Bine, atunci eu mă duc pe plajă. Am costumul de baie cu mine.
Vă aștept acolo.

Zece minute mai târziu, el era la consulat. Obținu imediat legătura

cu C I.A. și o descrise pe Muriel Mitchell.
Șeful C.I.A. îl liniști.
— E chiar ea, spuse el. Este o tigroaică. M-a tratat ca pe al șaselea
dintre servitorii ei negri, acuzându-mă că protejez viața dezmățată a
soțului ei.
— De ce n-ați trimis-o la dracu? întrebă Malko mirat mai ales de
blândețea neobișnuită pe care o arăta șeful lui.
— Din două motive, replică Clark pe un ton liniștit. Mai întâi,
pentru că în starea de surescitare în care era, ar fi fost capabilă de orice
și pe urmă ea este fiica unui mare magnat al oțelului. Ea are o
„baracă” la fel cu a Pentagonului cu o grădină de dimensiunile
Central Parcului, o fată a lui tăticu care s-a căsătorit cu Bernon acum
un an și jumătate, îndrăgostită de el la nebunie, dar geloasă ca o
panteră. Dacă i-aș fi povestit, așa ca în glumă, că soțul ei este la o bază
secretă sau ceva de genul ăsta, ar fi sărit până-n tavan. Ea era capabilă
să convoace presa și să spună că zăpăciții de la C.I.A. i-au răpit soțul.
Am uitat să-ți spun că papa este de asemenea unul din marii acționari
de la Chicago Herald…
— Dacă înțeleg bine, conchise Malko, v-ați debarasat de ea
trimițându-mi-o mie pe cap… Mulțumesc.
— Ea e încântătoare, mon cher, sublinie Clark. Ar trebui să-ți facă
plăcere.
— N-a întrebat de ce nu este însărcinată poliția să elucideze
misterul acestei false morți?
— I-am explicat că am prefera să rezolvăm noi asta, din discreție și
atunci ea mi-a spus că va lua primul avion spre Nassau.
— Ce-o să mă fac cu ea? oftă Malko. Târgul de sclave s-a închis de o
sută cincizeci de ani…
— Ce vreți, dar pentru numele lui Dumnezeu, evitați scandalul și
regăsiți-l pe soțul ei.
El închisese deja telefonul…
Malko reveni la Emerald Beach, mai mult gânditor. Era delicat să-i
mărturisească lui Muriel că soțul ei era probabil în mâinile unor
gangsteri și poate sechestrat…
Traversă holul și se duse la plajă. Ea era în centrul unei turme de
masculi celibatari care se târau pe nisip spre salteaua ei. Malko simți
un mic șoc. Ea purta un costum de baie violet și minuscul care scotea
în evidență un piept magnific și niște coapse rotunde. Ea-l privi pe
Malko curioasă.
— Nu vă îmbrăcați în costum de baie?
Malko dădu din cap. Dacă ea mai continua așa, în curând el nu va
mai avea nicio poftă să-l caute pe Bernon Mitchell.
— Nu. Întâi de toate, eu lucrez și apoi am pielea foarte sensibilă în
acest moment.
— Astăzi eu mă odihnesc, execut prima parte a planului meu,
spuse ea și mâine încep să-l caut pe soțul meu.
— În ce constau aceste două părți ale planului dumneavoastră?
întrebă Malko puțin neliniștit.
Ea surâse șmecherește:
— Șșt! O să vedeți.
Tânăra se ridică brusc și sări în apă. Malko o urmări din priviri.
Înota ca o zeiță un crawl lent și grațios. Ea reveni acoperită de picături
de apă, îl stropi și-i ceru s-o șteargă pe spate, după care se întinse
oftând.
Soarele ardea mereu nemilos. Marea de smarald se reflecta pe cer.
Nisipul era aproape alb. Atmosfera era paradisiacă. Deodată, Muriel
remarcă pielea foarte roșie de pe brațele lui Malko, ieșite de sub
mâneca scurtă a bluzei.
— V-a ars foarte tare soarele, remarcă ea. Este adevărat că blonzii
au pielea mai sensibilă.
— Nu prea fac plajă și au fost niște zile foarte călduroase…
El își oferea două ore de destindere. În orice caz, Clark îi
recomandase să nu o piardă din ochi pe această fată, iar planul lui de
a-l recupera pe Bernon Mitchell nu era încă pus la punct.
Ei stătură tăcuți câteva clipe, apoi Malko întrebă:
— Ce vă face să credeți că soțul dumneavoastră este aici cu o altă
femeie? Sunteți căsătoriți recent, dumneavoastră sunteți
fermecătoare…
Muriel ridică capul și spuse cu o mare simplitate.
— De trei luni de zile, el nu s-a atins de mine. Adică n-am făcut sex,
dacă preferați așa. Nu credeți că este un motiv suficient? El n-a
încercat nimic în căminul nostru conjugal, pentru ca să vină aici să
simtă amorul perfect la soare…
Era îngrozitor. Malko abia se abținea să-i spună adevărul, dar nu
avea dreptul s-o facă. Era timp suficient ca să-l scuze pe Bernon.
Ei pălăvrăgiră de toate apoi ațipiră pe plajă.
Atunci când se treziră, soarele era mai jos și pielea de pe brațele lui
Malko un pic mai roșie.
— Unde mergem în seara asta? întrebă Muriel. Eu nu cunosc nimic
pe aici.
Cu siguranță, ea îl lua drept doică.
Malko nu îndrăzni s-o refuze. Întâi de toate era datoria și oricum
compania ei era mai agreabilă decât a lui Jack Harvey.
Orchestra lui Lemon Tree Club își dădea mare osteneală ca să pară
tipică. Era compusă din haitieni emigranți care nu cunoșteau nimic
despre muzica din Bahamas, așa că improvizau. Muriel părea
încântată.
— Încă un daiquiri, ceru ea.
Malko o privi un pic neliniștit. Daiquiri este o băutură foarte
înșelătoare și Muriel era la al cincilea pahar iar pentru o fată de familie
bună…
— Dumneavoastră ați băut cam mult…
Ea-l fulgeră cu privirea.
— Nu sunteți guvernanta mea. Pot să-mi ofer și singură plăcerea
asta.
Ea se ridică brusc și se îndreptă spre bar. Se auzi un murmur
admirativ în sală. Ea era îmbrăcată cu o rochie de dantelă neagră,
foarte scurtă, un fel de furou foarte ajustat, scoțându-i în evidență
pieptul. Barmanul bahamez făcu niște ochi cât cepele atunci când ea
se aplecă asupra tejghelei pentru a-și cere băutura.
— Cheerio, spuse ea, batjocoritor, revenind la masă.
Orchestra atacă un calypso și ea se ridică dintr-o săritură:
— Ador muzica asta.
Ea dansa într-un mod care ar fi declanșat o furtună la Boston.
Malko începea să se simtă într-un hal fără de hal. Era totuși femeia
bărbatului care în acel moment era în primejdie. Coapsele ei dansau
un vals îndrăcit lovindu-se de ale lui și el simțea cele două globuri
impozante ale pieptului ei, frecându-se de alpacaua subțire. Totuși, de
fiecare dată când fețele lor se întâlneau, ea întorcea buzele. Era o
coardă de familie bună, dar tot coardă era, gândi Malko.
Ea părea să fi uitat de tot de soțul ei. Cu ochii deveniți strălucitori
din cauza alcoolului, cu un ușor surâs pe buze, ea urma ritmul,
lipindu-și corpul său splendid de cel al lui Malko, de parcă ar fi fost
de teck sau de acaju.
Ei plecară la al șaptelea daiquiri băut de Muriel.
Din fericire, Triumphul demară ușor și porni într-un zgomot de
fiare vechi. Cu ochii pe cerul înstelat, Muriel fredona ușor. Lui Malko
îi veni poftă s-o trezească și să-i spună tot.
Triumphul urcă cu greu strada în pantă care ducea spre hotelul
Royal – Victoria, un palat din secolul nouăsprezece în mijlocul unei
grădini tropicale în care stătea Muriel. Malko era ezitant atunci când
Muriel îi spuse pe un ton imperativ:
— Veniți! Am poftă să flecărim.
Holul sobru era pustiu. În ascensor, ea își sprijini capul de umărul
lui Malko. În ciuda machiajului și a rochiei din dantelă ea avea aerul
unei puștoaice. I se făcu milă de ea. În fața ușii ei, el îi luă mâna și i-o
sărută:
— Pe mâine!
Fără să răspundă, ea îi cuprinse ceafa cu brațele și îl sărută lent, cu
îndemânare, dar fără pasiune. Era ca o datorie de vacanță. Totuși
corpul ei se sprijinea puternic de el, fără niciun echivoc.
 Ea se desprinse prima, răsuci cheia în broască, deschise și-l trase pe
Malko de mână. Fără ca măcar să aprindă lumina, ea se lungi în pat,
antrenându-l și pe Malko. Pantofii îi căzură pe jos. Între două
îmbrățișări, Malko se debarasă de haină și vru să-i desfacă fermoarul
de la rochie.
— Nu, spuse Muriel cu voce joasă, dar fermă.
Nu se mai auzeau decât respirațiile lor și zgomotul țesăturilor care
se frecau. Malko prefera să nu se gândească prea mult. Ceea ce făcea
el, era urât, chiar dacă era provocat.
Ei făcură dragoste în tăcere. Deodată Muriel gemu, îl atrase pe
Malko spre ea și întoarse capul imediat. O secundă mai târziu, ea
murmură:
— Acum plecați!
El se simți puțin deranjat. Încă puțin și l-ar fi acuzat că a violat-o.
Categoric că erau greu de înțeles femeile din Boston.
Lungit pe spate, el nu se mișcă. Muriel își aranjă rochia pe genunchi
și-și expedie slipul sub pat cu o lovitură de picior, după care îl fixă cu
privirea pe Malko și spuse sec.
— Ce mai stați? Doar n-aveți intenția să dormiți aici.
Din ce în ce mai bine.
— De-a ce vă jucați dumneavoastră? o întrebă Malko furios. N-am
poftă să dorm aici dar tare v-aș da o bătaie bună la fund.
Dumneavoastră ați fost cea care a vrut să facă dragoste…
Ea râse.
— Bineînțeles! V-am prevenit în acest sens. Aceasta era prima parte
a planului meu.
— A planului dumneavoastră?
Liniștită, ea luă o țigară, o aprinse și reveni să se așeze pe pat.
— Desigur! Acum pot să încep să-l caut pe Bernon. L-am plătit
pentru infidelitatea lui. Venind aici, mi-am jurat să-l înșel cu oricine,
ca să fim chit. Când v-am văzut, m-am gândit c-o să pot să vă prezint
mai târziu lui Bernon ca pe amantul meu, fără să-mi fie rușine. Sunteți
un tip bine.
— Mulțumesc, spuse Malko, punându-și cravata. Sper că nu v-am
făcut să petreceți un moment dezagreabil.
Muriel îl mângâie cu blândețe pe față.
— Nu fiți ridicol. A fost foarte agreabil, dar îmi iubesc soțul. Cum
nu vreau să-l părăsesc, trebuia să mă răzbun. Acum duceți-vă să
dormiți.
Malko se pomeni pe culoar, cu cravata în mână, agitat de diverse
gânduri. Îi era puțin rușine pentru că abuzase de încrederea lui
Muriel. Ea nu s-ar fi culcat niciodată cu el dac-ar fi știut adevărul,
acest adevăr pe care n-avea voie cu niciun preț să i-l spună.
 Capitolul XII

Bernon Mitchell țipă de durere.

Fugind ca să se arunce în piscina de ceramică bleu, îi alunecase
piciorul. El încercă să-și recapete echilibrul dar căzu lovindu-se tare
de mal, înainte să cadă în apă. Câteva clipe mai târziu el ieșea din apă
cu fața crispată de o grimasă de durere și se aruncă șchiopătând ușor
pe un șezlong, ținându-și cu amândouă mâinile coapsa dreaptă.
Irina, care urmărise toată scena, se crispă imperceptibil. Era poate
ocazia pe care o aștepta de mai multe zile.
Va trebui să se pună pe treabă, deși nu avea nicio poftă. Cu ochii
închiși, ea își oferi cinci minute de liniște.
De când se afla în Bahamas, era prima dată când sufla o briză
ușoară de la nord, îndulcind atmosfera. Era suficient să facă o baie în
piscina presărată cu orhidee pentru a se crede în paradis. Nu lipsea
nimic, nici chiar Făt Frumos: Ed Aron îi făcea curte lui Irina cu
nonșalanța omului obișnuit să nu-i reziste nimic.
Chiar a doua zi de la sosirea sa, ea găsise un buchet de flori în
bungaloul ei, flori mult mai rare decât orhideele la Nassau.
A doua zi găsise un ceas din aur bătut cu briliante. După o oră, Ed
bătu la ușa bungaloului ei, în mod ceremonios îmbrăcat într-un
spențer alb. El o invitase pe Irina să consume împreună o cutie de
caviar și o sticlă de Moet et Chandon.
Irina acceptase, din amuzament. Ed nu era lipsit de farmec.
În ziua aceea, la desert, el ridicase cupa sa cu șampanie:
— Pentru logodna noastră!
Ea râsese. Treaba era foarte serioasă. Ed îi explicase că se
îndrăgostise de ea de la prima vedere și că decise s-o ia în căsătorie.
— Dar dumneavoastră nu știți nimic despre mine, se scandalizase
Irina, sincer surprinsă.
Ed dăduse din cap:
 — Puțin îmi pasă de trecutul dumneavoastră. Toată viața mi-am
asumat riscuri. Acesta este unul ceva mai agreabil decât multe altele,
așa că nu spune-ți imediat „nu”.
Apoi, când Irina era singură, el apărea ca din senin și ea sfârșise
prin a se obișnui cu curtea pe care i-o făcea el, în același timp tandră,
brutală, glumeață și insistentă. El se învârtea în jurul Irinei cu
încăpățânarea unui motan care-și dorește o pisică. Succesiv, îi
propusese o croazieră pe iahtul său până la Antigua, o expediție la
Tiffany și, bineînțeles, căsătoria, în Mexic pentru a putea divorța mai
ușor dacă era cazul.
Irina oscila între tandrețe și agasare. Pe moment avea poftă să-i
spună: „Ed darling, mă căsătoresc cu dumneavoastră, dar vă previn că
sunt o spioană în serviciul Sovietelor, care nu mă vor lăsa niciodată în
pace, mai ales dacă mă mărit cu un miliardar american…”
Ea nu era sigură că spunând aceasta, i-ar fi temperat elanul lui Ed.
Acesta era perfect lucid și sigur pe el. Ed nu-i pusese nicio întrebare
privitor la motivul prezenței ei la Litton Kay, ca și când asta ar fi fost
ceva obișnuit.
În momentul când se-ntâlneau, el îi lua mâna și nu-i mai dădea
drumul, întocmai ca în acel moment.
— Darling, nu luăm cina împreună? o întrebă el în momentul când
simți că vrea să se ridice.
— Nu știu încă. O să vă chem.
Înaintea lui Ed exista Bernon și treburile în direcția asta nu
mergeau câtuși de puțin.
Tânărul american era tot atât de puțin interesat de prezența ei, pe
cât era Ed de insistent. Lui părea să nu-i pese de ea și de societatea ei.
Ea nu știa cu precizie nici în ce bungalou stă. În fiecare dimineață el
apărea la piscină către ora unsprezece, în același halat de baie alb,
venind de nicăieri. Deseori seara ei luau cina împreună, cu sau fără
Minsky. Ei dansau la Club House. Odată, ea simți că el se excitase, dar
bărbatul nu se depărtase de la conduita sa puțin cam riguroasă.
 Totuși ea schimba ținutele de plajă care l-ar fi împins la viol pe
oricare alt mascul. În această dimineață, ea purta o rochie din pânză
plușată foarte ajustată, la nivelul slipului și un bikini argintiu, fără
sutien. Ea folosea o pomadă pentru ca sfârcurile să fie tot timpul tari
împungând țesătura. Ed Aron suplimentase cu aceasta nota sa la
Tiffany cu o mie de dolari, în timp ce Bernon abia dacă se uitase în
ochii ei. El nu părea să manifeste nicio curiozitate cu privire la ea.
Acum el avea întipărită pe față durerea și-și freca coapsa.
În acel moment, Irina se scutură de mâna lui Ed și se ridică. Ea
investi toată sexualitatea de care era capabilă, în cei câțiva pași pe care
trebuia să-i facă pentru a ajunge la șezlongul tânărului american. Lui
Vassili, aflat în fundul goeletei sale ruginite, timpul trebuia să i se
pară foarte lung. Din prudență, Irina nu avea niciun contact cu ei.
— Vă doare rău, Bernon?
El răspunse:
— Am alunecat. Am impresia că am o întindere musculară…
Ea se ghemui în apropierea lui. Rochia ei era impregnată cu un
parfum preparat în laboratoarele K.G.B.-ului, puternic afrodiziac.
— Îmi dați voie să mă uit? Am lucrat o perioadă ca infirmieră.
— Este adevărat? El o privi surprins.
Deja ea îi pipăia coapsa cu unghiile sale lungi plimbându-se pe
piele. Dădu din cap:
— Totul va trece în două ore dacă aveți încredere în mine.
— Încredere în dumneavoastră?
Ea îl învălui cu cel mai fermecător surâs:
— Ați auzit deja vorbindu-se de acupunctură? Am destulă practică
în domeniu. Pot să vă ajut imediat. Altfel, o să suferiți zile întregi și
asta ar putea fi jenant în cazul unei eventuale plecări…
Bernon tresări. Era ideea sa fixă.
— Asta-i adevărat. Ce trebuie să fac atunci?
Ea privi în jurul său:
— Ar trebui să mergem într-un loc unde să poți sta întins. Eu
trebuie să frec mai întâi coapsa și pe urmă să te tratez cu acele.
El roși:
— Nu aici. Mai degrabă veniți la mine.
El se ridică sprijinindu-se de ea.
— Să mergem acolo.
— Trebuie să trecem pe la bungaloul meu ca să iau ce am nevoie.
Este aproape.
Pe potecă se întâlniră cu unul din oamenii lui Bert Minsky. În ciuda
căldurii, el purta haină și pălărie. El avea niște ochi albaștri spălăciți și
un aer absent. Erau vreo zece ca el. Dacă surprindeau un vagabond
rătăcit, ei îl băteau măr și-l depuneau în stare de agonie pe cealaltă
parte a barajului. Nu se făcea niciodată anchetă. Irina simțea prezența
acestora în jurul ei și a lui Bernon. Minsky nu lăsa nimic la voia
întâmplării.
Irina îl lăsă pe Bernon sprijinit de peretele bungaloului ei, înainte să
intre:
— Lipsesc doar un minut.
Ea își luă repede trusa de machiaj. Înainte să plece mai aruncă o
privire spre piscină. Dacă totul mergea bine, se despărțea pentru
totdeauna de acest colț de paradis. Altfel… Ea prefera să nu se
gândească la alternativa asta.
Bernon o preceda. Ei traversară aleea cea mare și continuară să
meargă de-a lungul mării, într-o porțiune din Litton Kay încă puțin
construită. Acolo nu exista decât o semiduzină de bungalouri foarte
sumare cu fața spre mare. Bernon deschise ușa unuia dintre ele.
El era de asemenea compus din două camere. Prima era mobilată
simplu, cu un pat foarte jos din lemn, o masă mică și o policioară pe
care era pus un pick-up. Bernon se eclipsă și reveni îmbrăcat într-un
kimonou negru de judoka. El nu avea lentilele de contact, fapt care-i
dădea o expresie de blândețe și vulnerabilitate.
— Ce trebuie să fac? întrebă el.
— Întindeți-vă în pat pe spate și relaxați-vă.
 El respiră profund și închise ochii.
Ea deschise cutia pusă pe jos, agățând în trecere cu bună știință
cordonul rochiei sale care se desfăcu în față, dând la iveală locul în
care începea pieptul, dar Bernon stătea în continuare cu ochii închiși.
— Mai întâi o să vă masez cu o pomadă care să vă relaxeze mușchii,
îl anunță ea.
Ea scoase un vas din trusă și luă de-acolo în palmă și pe fața
interioară a degetelor o pomadă galbenă. Era un amestec de clorhidrat
de yohimbină și sulfat de stricnină. Aceste două produse au
proprietatea de a provoca o erecție aproape imediată prin
vaso-dilatație la nivelul arterelor genitale.
În chip de calmant, Irina începu să-l maseze pe tânărul bărbat,
încet, astfel ca produsul să pătrundă bine în piele. Mâinile sale lungi,
cu unghiile impecabil făcute cu ojă roșie, zburau ușor în jurul
coapselor sale și pe zona de sub abdomen.
Era nevoie de vreo zece minute pentru ca produsul să acționeze.
— Îmi permiteți să pun muzică? întrebă ea. Va fi mai vesel pentru
suferința dumneavoastră.
Fără să mai aștepte răspunsul lui, ea alese repede din grămadă un
disc cu o muzică din Trinidad, în același timp ritmată și lascivă și
reveni să se ghemuiască lângă Bernon. Din cutia sa, ea luă un ac de
aur lung de aproape un centimetru. Ea îi luă mâna dreaptă a lui
Bernon și îi întinse degetul mijlociu. La aproape doi milimetri
deasupra și în exteriorul primei articulații, ea înfipse acul doi
milimetri.
Bernon Mitchell care deschisese ochii, îi urmărea toate gesturile cu
surprindere:
— Nu simt nimic, spuse el.
Irina surâse.
— Evident. Acesta este cel de-al nouălea punct Tchong-trong, cum
îl numesc chinezii.
Ea omitea să spună că al nouălea punct aflat pe meridianul
„învelișul inimii – sexualitate”, era tratamentul chinezesc vechi de
două mii de ani contra impotenței…
Tânăra fată se ridică:
— Gata! Este suficient să mai așteptați puțin.
Ea ocoli patul și fără să spună nimic, se lungi alături de Bernon
Mitchell.
— E bine aici, murmură ea.
El nu răspunse și Irina continuă:
— De ce trăiți dumneavoastră închis aici? N-ați ieșit niciodată din
Litton Kay.
— Bert Minsky mi-a spus să nu ies niciodată de aici, răspunse el.
Oamenii C.I.A. sunt capabili de orice ca să mă prindă.
Irina nu mai insistă. Cu multă blândețe, ea îl mângâie pe Bernon pe
piept, prin kimonoul întredeschis.
— Vă simțiți mai bine? îl întrebă ea.
— Da, oftă el.
El se simțea foarte ciudat. Parfumul Irinei îl îmbăta puțin. Mâna
tinerei femei se strecură ușor spre coapsele lui, atingându-i foarte ușor
sexul în trecere.
— Dar dumneavoastră mă doriți, suflă ea, foarte plăcut surprinsă.
Brusc, ea îl sărută, cu toată măiestria de care se simțea capabilă, așa
ca și cum nu s-ar mai fi putut stăpâni. Ea îl sărută atât de îndelung,
atât cât îi trebui ca să ducă mâna, în continuare unsă cu pomadă, sub
kimonou. Sexul lui se întări într-o fracțiune de secundă, după care-i
înapoie sărutul, chiar cu mai multă înfocare…
El avea o senzație pe care nu o mai cunoscuse de mult timp.
De data asta, ea îl mângâie sincer amorezată. Noroc că europenii au
în America reputația unor oameni fără complexe.
Irinei îi era teamă de un singur lucru și anume nu cumva Bernon să
audă tic-tacul creierului ei lucrând pentru a-l seduce.
— Of, Bernon! murmură ea.
Americanul se uită la ea cu o privire stranie, apoi el îi acoperi gura
cu furie și nu se mai auzi decât zgomotul respirațiilor lor. Muzica se
terminase. Acum Bernon fremăta cu ochii închiși, cu corpul întins în
formă de arc de cerc. Tratamentul avea un efect neașteptat. Cu
delicatețe, Irina scoase acul înfipt în mâna lui dreaptă și-l aruncă în
cutie.
Acum trebuia să acționeze. Tot mângâindu-l ușor cu degetele, ea își
lipi gura de urechea lui.
— De ce nu mergem să dansăm în oraș? Aici mă înăbuș. Aș vrea să
văd lumea și să fiu numai cu tine.
— Trebuie să-l anunț pe Minsky, obiectă el.
— La ce bun?
Deodată, ea își dădu seama că el n-o aude. Doza era prea mare. Cu
ochii închiși, buzele întredeschise peste dinții albi, el horcăia ușor de
plăcere, atrăgând-o pe Irina spre el.
Ea înjură în sinea sa.
Deodată se auzi un zgomot ușor în cameră. Ușa se deschise.
Peste corpul lui Bernon, Irina văzu silueta unui tânăr bahamez, cu
bustul gol, cu trăsăturile regulate și cu ochii migdalați, foarte frumos.
Șortul lui scurt lăsa să se vadă niște coapse musculoase și niște
picioare desculțe. Un rictus de dispreț îi deformă gura, atunci când o
văzu pe Irina.
— Bernon, țipă el cu o voce rea. Îmi promiseseși că…
Tânărul american deschise ochii, o respinse pe Irina cu brutalitate
și-și încheie kimonoul.
— Steve!
Negrul se apropie de pat și continuă cu o voce ascuțită:
— M-ai înșelat! Ticălosule! Ticălosule!
Bernon sări din pat și-l apucă pe tânărul negru de umeri, țipând ca
un isteric:
— Nu! Nu! Ți-o jur.
— Privește, spuse celălalt cu dispreț.
Bernon își coborî ochii pe corpul său și se uită la Irina cu o privire
care n-avea nimic omenesc în ea.
— Ticăloaso!
El suspina. Îngenunche pe pat și încercă s-o lovească pe tânăra
femeie. Ea se smuci cuprinsă de furie. Deodată, ea înțelese combinația
lui Minsky. El îl făcuse pe Mitchell să vorbească și de aceea, acesta din
urmă nu voia să se mai întoarcă în Statele Unite.
Agățat de bahamez, Bernon gemea și implora:
— Steve, iartă-mă! Te asigur că n-am făcut nimic. Nu știu ce m-a
apucat. În viața mea nu exiști decât tu, știi bine. Nu ne vom despărți
niciodată.
Irina reflectă cu toată viteza. Rolul ei se terminase. Ca și cum nimic
nu se întâmplase, ea se ridică, evită o lovitură a lui Bernon și căută în
trusa ei din piele bleu.
Ce istorie! De data asta, K.G.B-ul se informase greșit. Nimeni nu-și
închipuise că Bernon era pederast.
Ea se întoarse cu o armă cu țeava lungă calibrul 22 în mână, cu
ochii reci ca gheața. Arma îi fusese dată de Vassili la Freeport pentru
cazul în care…
— Îmbrăcați-vă repede, Bernon! Plecăm.
El se smiorcăi surprins:
— Unde?
— În Cuba, acolo unde voiai atât de mult să mergi, dar fără micuțul
tău prieten.
Bernon Mitchell scheună într-un mod groaznic și se agăță de gâtul
lui Steve.
Negrul țipă cu o voce ascuțită:
— Trebuie să-i spunem domnului Minsky. Ea vrea să te răpească.
— Să ne grăbim, repetă Irina. Plecăm.
Ea era turbată de furie. Fără antrenamentul său profesional, ea i-ar
fi omorât pe ambii bărbați, dar Bernon valora foarte mult, din
nenorocire.
Ei o priviră nehotărâți, apoi brusc, Steve îl aruncă pe Bernon asupra
ei. Timp de o secundă, țeava pistoletului ei se sprijini pe coloana lui
vertebrală, dar Irina nu trase. Ea nu putea acționa fără instrucțiuni.
Era o situație idioată.
Cu o lovitură de genunchi în spate, ea se debarasă de Bernon și se
năpusti spre ușă.
Steve se aruncă asupra ei și o apucă de braț. Irina își luă elan și îl
lovi cu piciorul în partea de jos a abdomenului.
El căzu vomitând și ținându-se cu amândouă mâinile de burtă.
Bernon strigă:
— Opriți-vă! Vă omor.
El ridicase pistoletul și-l ținea îndreptat asupra ei, cu o privire de
nebun. Ea văzu că el este decis să apese pe trăgaci Arătătorul lui era
deja alb.
Încet, ea se dădu la o parte din fața ușii.
Alb, îndoit de durere, Steve o privea cu ochii plini de ură. Pentru
prima dată, ea simți o furie viscerală.
Negrul mai vomită puțin, avu un rictus de suferință și spuse cu o
voce ștearsă:
— Dă-i peste gură, ce aștepți?
Bernon mai ezita încă. Steve spuse:
— Ea m-a… Oh, la dracu. N-o să mai pot niciodată… Mi-e foarte
rău.
Americanul scoase un țipăt de animal. Ca un nebun, se aruncă
asupra Irinei cu crosa armei ridicată. Prima lovitură îi atinse arcada
stângă. Ea scoase un țipăt și repezi pumnul înainte. Acest afurisit de
curlandist urma s-o masacreze.
Ea reuși să-i prindă încheieturile mâinilor. Femeia era aproape la fel
de puternică. Nu-i mai rămânea decât să-i aplice același tratament ca
lui Steve.
În momentul în care genunchiul se ridica pentru a lovi, Steve o
apucă de gleznă și o mușcă de pulpă cu toată puterea. Ea căzu. Părul
creț îi atinse fața și el îi cuprinse gâtul cu mâinile. Zbătându-se, ea
auzea o mulțime de obscenități.
— Minsky o să vă omoare, îl amenință ea.
— N-o asculta, urla Bernon dornic să obțină iertarea.
Ea încercă să mai țipe încă, dar apoi totul deveni întuneric și își
pierdu cunoștința.

Atunci când Irina se trezi din leșin, se întunecase. Ea vru să strige,

dar o bucată mare de leucoplast era lipită de gura sa. Îi trebuiră mai
multe minute ca să-și dea seama de situația ei.
Incredibil!
Era legată cu încheieturile mâinii, talia și gleznele de o cruce făcută
din doi bambuși enormi, așezată chiar pe pământ. O așchie îi era
înfiptă în pielea abdomenului. Ea încercă să se miște și gemu.
Cineva care nu era în câmpul său vizual, spuse:
— Își revine.
Acela era Steve. El se apropie și-i trase o lovitură de picior.
— Ticăloasă mică! O să crăpi.
Îi aruncă în figură un pahar de rom alb care-i arse rana de la arcada
stângă. Își făcu apariția și Bernon. El purta acum o cămașă și un
pantalon și-și pusese lentilele de contact.
— V-ați bătut joc de mine, spuse el cu o voce ascuțită. Steve mi-a
dat să miros mâna dumneavoastră. Aceea era o pomadă, da? Doreați
să înveninați relațiile mele cu el, dar nu v-a mers…
El îngenunche și-i murmură la urechi obscenități, arătându-i o sticlă
de Moet & Chandon goală.
Steve puse un disc la pick-up și ritmurile delirante ale unui grup
ye-ye îi perforă timpanele. El îi smulse leucoplastul. Mergea încă
puțin încovoiat și efectul loviturii ei de picior urma să se mai simtă
încă mult timp. El îi fixă sub ochi un briceag cu lama strălucitoare, cu
un surâs plin de răutate.
— Dacă țipi, îți tai sânii. De altfel, aici nimeni n-o să te audă.
— Biet maimuțoi, șuieră Irina. Dezleagă-mă imediat! Când Minsky
o să afle cum m-ați tratat, o să vă taie în bucățele. Fără mine,
nenorocitul tău amant, nu va trece în Cuba.
În acel moment, Bernon o întrerupse:
— Puțin îmi pasă dacă rămân cu Steve.
El băuse de asemenea rom alb. Ochii lui străluceau. El puse tandru
mâinile pe umerii metisului, cerșind un surâs, dar Steve se desprinse
și spuse sec:
— Nu-s convins că tu nu erai de acord puțin mai devreme.
— Dar Steve…
Bernon era aproape patetic. Ce ticălos! gândi Irina. În compania
acestora, Irina simțea că va trece printr-un moment dificil.
Steve se aplecă la urechea lui Bernon:
— Dovedește-mi că puțin îți pasă de boarfa asta…
Bernon nu spuse nimic. El luă sticla, se așeză călare peste spatele
Irinei și se puse pe treabă.
La început, ea urlă. Mereu știuse că ar putea fi torturată. Asta făcea
parte din riscurile meseriei. Fusese instruită să nu-și piardă capul
pentru a câștiga timp, dar ăștia doi nu o torturau ca să mărturisească
ceea ce știa. Ei se amuzau.
Ca o nebună, ea se răsucea, plângea, zbiera cât o ținea gura. Bernon
continua. Ea vomită, se sufocă, simți o durere încă mai puternică.
Sângele curgea peste ea.
Stând în picioare, Steve contempla spectacolul. El se aplecă și o
trase de păr.
— Spune că regreți ticăloaso…
— Regret, bâigui Irina, regret…
— Continuă încă puțin, așa ca să nu uite, Bernon.
De data asta, ea leșină într-o sudoare înghețată. Ea își reveni pradă
unei dureri generalizate. Mirosul acru al conținutului vomei îi făcu
rău. Ea reuși să întoarcă capul. Steve și Bernon erau culcați pe pat.
Steve o privi cu ură și se așeză pe pat.
— N-am putut, șuieră el. Din cauza ta. O să te fac să crăpi.
 — Steve!
Bernon, în pielea goală, se așezase pe coate. Metisul se întoarse spre
el cu o privire rea.
— Așa mă iubești tu…
Americanul se culcă din nou murmurând ceva de neînțeles. Steve
deja ținea în mână capătul unei frânghii. El se apropie de Irina și-i
șfichiui șezutul cu toată viteza.
Ea scoase un urlet. Deja frânghia lovea din nou. La fiecare lovitură,
o dungă lungă roșie brăzda pielea tinerei femei. Excitat de țipete și
vederea sângelui, Steve lovea ca un nebun. Spinarea, coapsele, fesele îi
sângerau. Disperată, ea încercă să se desfacă de legăturile ei.
Timp de o secundă. Steve se întrerupse și se ghemui în fața ei.
Sudoarea îi curgea pe frunte. În ochii lui se citea nebunia, beat de rom
și de ură.
— O să te omor, bâigui el. N-ai să mai faci sex niciodată…
El se ridică și începu să lovească corpul întins longitudinal. De data
asta, durerea provocată de coarda care lovea între picioare fu atât de
inumană încât Irina nici nu mai țipă. Gura rămase întredeschisă
pentru a respira puțin aer și ochii i se dădură peste cap. Deja Steve
lovea din nou. Brusc, lumina se stinse și pick-up-ul se opri. Surprins,
Steve continua să lovească. În secunda următoare, țipătul Irinei se
pierdu în noaptea caldă și liniștită din Litton Kay.
 Capitolul XIII

Camioneta lui Harvey, rulând încet, ajunse la bariera domeniului

Litton Kay și frână. Bariera era lăsată. Jack Harvey era la volan
îmbrăcat în salopetă. Malko era în spate, întins peste-scule.
Paznicul se apropie și se aplecă spre geam.
— Ce se-ntâmplă?
Harvey ridică din umeri și-și fixă ochii albaștri candizi în cei ai
negrului.
— Mi s-a dat telefon. După câte se pare există o scurgere la Club
House. Vrei să ne deschizi?
Celălalt ezita. El dădu din cap.
— N-am primit instrucțiuni. Trebuie să telefonez. El se duse în
cabină. Harvey îl urmări, împingând poarta. Malko se apropiase deja
de cealaltă portieră. El sări din camionetă pe peluză și ghemuit,
dispăru în întuneric. Ei studiaseră locul din ajun și Malko remarcase
că zona de întuneric începea aproape de la barieră.
Paznicul continua să vorbească. Nimeni nu solicitase prezența unui
instalator. În sfârșit, el închise telefonul și-l privi bănuitor pe Harvey.
— Cineva ți-a dat plasă, bătrâne, zise el. Hai cară-te. Nu-i nevoie de
un nenorocit ca tine aici.
— Cine o să-mi plătească deplasarea? protestă Harvey. Asta
valorează douăzeci și cinci de miare…
Paznicul dusese deja mâna la crosa armei.
— Cară-te îți spun. Altfel vei avea în plus și cheltuieli de spital.
Bodogănind, Harvey se urcă din nou în camionetă și făcu
stânga-mprejur. Paznicul urmări din ochi luminile roșii și reveni la
ghereta sa.
Malko înaintă de-a lungul gardului mergând pe peluză.
Combinezonul din nylon negru și încălțările din cauciuc, îl făceau
invizibil de la trei metri. El pusese la centura largă din cauciuc
pistoletul său extraplat și în mâna stângă ducea un sac mic din pânză
cu lucruri foarte utile.
El opri în spatele bisericii albe și se uită. O vagă rumoare venea
dinspre Club House care era luminat și de la piscină. El învățase pe
dinafară planul domeniului. Bernon trebuia să se afle conform
informațiilor lui Lester Young, fie într-o clădire mare în stânga Club
House-ului, fie în cabanele care înconjurau piscina, fie în bungalourile
din lungul mării.
Această expediție solitară îl agasa puțin. Lui nu-i plăcea partea de
cercetaș din spionaj, doar că Litton Kay era o proprietate privată în
care era greu să intervii cu un regiment de pușcași marini.
El avea la dispoziție două ore pentru investigațiile sale. Urma a
doua parte a planului și după aceea, pleca la drum.
Salt după salt, el ajunse în spatele piscinei. De acolo traversă
drumul trecând prin fața lui Club House și se îndreptă spre plajă. El
mai merse puțin și lăsă sacul lângă un bungalou neluminat, apoi trase
fermoarul combinezonului și apăru într-un smoking de alpaca neagră.
Aceasta fiind ținuta obișnuită a locului, urma să treacă neobservat.
El puse pistoletul la cingătoare, își aprinse o țigară și după ce puse
la loc sigur săculețul înaintă liniștit pe poteca ce ducea la piscină.
O femeie tânără îmbrăcată în rochie de tul verde cu fața
congestionată, ținând cu ambele mâini un pahar cu martini, îl strigă:
— Joe!
El surâse și răspunse politicos:
— Nu mă numesc Joe…
Ea îl urmări cu o privire languroasă și-și goli paharul.
El se așeză într-un fotoliu și contemplă apa luminată cu niște
proiectoare în interior, încercând o satisfacție secretă de a se găsi în
acest loc. Trebuia însă să-l caute pe Bernon Mitchell, să-l găsească și
să-l scoată de acolo fără să facă multe drumuri.
Adâncit în gândurile sale, el nu auzise când sosise lângă el un
chelner care se aplecă spre el:
 — Domnul dorește să bea ceva?
Malko cedă slăbiciunii sale minore. De altfel un necunoscut cu
umerii puțin cam prea lați pentru costumul său de șantung, îl fixa din
priviri, așa că era mai prudent să facă la fel ca toată lumea.
— O votcă rusească, vă rog.
El aștepta puțin crispat totuși. Chelnerul reveni ducând în mână cu
mănuși albe un balon pe o tavă de argint, lucru rar, la tropice. Gorila
încetă să-l mai studieze, dar chelnerul rămase acolo în picioare:
— Ce număr domnule?
Malko invocă pe toți sfinții cei mai eficaci după cunoștințele sale:
— 29.
Chelnerul se înclină și dispăru în întuneric. Malko dispăru și el
discret după trei minute. El se hotărâse să-și înceapă inspecția de la
rândul de bungalouri cel mai depărtat de Club House.
El ajunse repede acolo.
Ușa de la primul bungalou cedă ușor. Era nelocuit. Dinspre capătul
șirului, se auzea muzică și Malko se decise să înceapă de acolo.
Nu era decât la zece metri de ușa prin care se vedea lumina
aprinsă, când electricitatea se stinse și muzica încetă brusc. Întreg
Litton Kayul era cufundat în întuneric. Malko înjură cu voce scăzută.
Lester Young făcea exces de zel. Liderul negru le promisese o grevă la
electricitate începând de la ora două dimineața doar pentru a acoperi
fuga lui Malko și pentru a face inoperabile bateriile de proiectoare
care luminau toată proprietatea. Greviștii făceau exces de zel, ceea ce
nu-l favoriza deloc pe Malko.
Dinspre Club House și piscină se auzeau strigăte.
Malko însă nu avu timp să se cufunde în gânduri. Un țipăt oribil se
auzise dinspre bungaloul pe care se pregătea să-l viziteze, un țipăt de
femeie. Aproape imediat fu repetat și se pierdu într-un plânset
nearticulat.
În mod normal, Malko n-ar fi trebuit să reacționeze. El căuta un
bărbat, nu o femeie și nu era treaba lui dacă cineva se amuza
torturând o femeie în acest loc minunat, dar atavismul fu mai
puternic. El era gentleman înainte să fie spion și un gentleman nu lasă
niciodată o femeie în dificultate.
El fugi spre plajă unde-și lăsase sacul și scoase de acolo o lanternă
puternică. Cu pistoletul în mâna cealaltă, el fugi spre bungalou. În
momentul în care deschise ușa, un alt țipăt se auzi prin ușă.
Cu arma în mână el se năpusti în cameră.
El n-o recunoscu imediat pe Irina din cauza lacrimilor și feței
murdare de sânge, însă priveliștea femeii goale legate în cruce, cu
urmele sângerânde și negrul care o lovea, îl umplură de groază.
Era o adevărată priveliște de ev mediu.
Steve, rămase cu frânghia suspendată în aer. Malko nu părea prea
drăguț. Bernon însă, avea și el o lanternă în mână. El o îndreptă spre
Malko și-l recunoscu imediat pe bărbatul blond pe care-l văzuse pe
cărare la Lucayan.
— Steve, salvează-te! Ăsta-i un american.
Bahamezul privi îngrozit în jur. Bernon Mitchell sări din pat în slip
și se năpusti spre Malko. Acesta îl primi cu o manșetă la beregată, însă
nu-l lovi prea tare. Americanul se răsuci printre picioarele sale,
căutând să ajungă la ușă.
Brusc, Steve își recăpătă sângele rece. Frânghia șuieră în aer și
pistoletul zbură prin cameră. Restul fu chestiune de-o fracțiune de
secundă. Steve se aruncă asupra lui Malko care căzu peste Bernon.
Avu loc o încolăceală confuză de brațe și picioare, dar cele două
corpuri goale ale lui Bernon și Steve se strecurară ca niște șerpi muiați
în sudoare, se rostogoliră și scăpară în întuneric. Malko își luă
pistoletul și fugi pe urmele lor. Ei aveau un avans de douăzeci de
metri. Bernon țipa cât îl ținea gura:
— Americanul! Americanul!
Malko fugi după ei ca și când ar fi fost urmărit de o duzină de lei.
El trebuia să-i prindă înainte ca ei să ajungă la Club – House, însă ei
fugeau la fel de repede ca el. În apropierea lui Club – House clipi o
lumină. Ei aproape ajunseseră acolo. Niște siluete se agitau acolo și se
dădeau ordine.
Era de rău! Lui Malko îi reveniră în minte instrucțiunile lui Clark –
dacă Mitchell nu putea fi capturat, atunci să fie lichidat.
El ridică arma cu țeava lungă și cu gloanțe blindate. Bernon era ca
și mort. Era necesar doar un mic gest… Acum el se detașa pe fondul
Club House-ului, luminat din nou, probabil de un grup electrogen.
Malko nu putu să tragă. Zadarnic lucrase în această muncă urâtă
atâția ani, căci era incapabil să ucidă un om pe la spate. Era incorigibil.
Bernon și companionul lui ajunsese lângă ceilalți. Lui Malko nu-i
mai rămânea timp. Fugind, el reveni la bungalou. Cu un cuțit aflat pe
masă tăie legăturile care o imobilizau pe Irina. Abia când se-ntoarse o
recunoscu. Era leșinată și de nerecunoscut.
Ezită timp de-o secundă, dar nu putea lăsa o femeie în mâinile
călăilor ei, chiar dacă aceasta încercase să-l omoare. El va regreta
întreaga sa viață acest gen de slăbiciune.
Deja o ridicase pe umărul lui ca pe un sac de cartofi, ținând
pistoletul în mâna stângă. Acum îi găsi scuze. Era prima dată în viața
lui când trata o femeie cu atât de puțină considerație. Cu o lovitură de
picior deschise ușa și se năpusti afară. Era și timpul. Întreaga
proprietate era străbătută de apeluri. El văzu o siluetă care traversa
poteca în fugă. Singurul lui noroc era acela că se apucaseră să
blocheze mai întâi ieșirile, fără să se gândească la mare. Proiectoarele
fixe erau stinse, dar el văzu fasciculul puternicelor lămpi mobile
printre arbori.
Măcar dacă ar veni Harvey la timp. Cu Irina în spinarea sa, el reuși
să ajungă fără probleme în locul unde-și lăsase lucrurile. În grabă
mare, el își începu pregătirile.
Mai întâi harnașamentul! Pentru el fu ușor, dar trebui să piardă
două minute ca s-o îmbrace pe Irina care era în continuare leșinată, cu
cel prevăzut pentru Bernon.
În fine, el se ridică leoarcă de transpirație. Acum bătea vântul, o
briză binefăcătoare venită din Nord și asta era în favoarea lui. Din
fericire, se împlinise ceea ce Harvey prevăzuse. El nu se prea vedea
plecând înot printre rechini și curenți.
Treaba cea mai delicată acum începea. El încercă să străpungă
întunericul din fața lui, dar nu vedea decât scânteierea apei devenită
fosforescentă din cauza a miliarde de animale microscopice.
Se auzi țipătul unui pescăruș. Malko scoase pistoletul lansator de
rachete, ochi spre cer și apăsă pe trăgaci. Se auzi un pluff, un șuierat
slab și o floare roșie apăru pe cer la douăzeci de metri deasupra
capului său.
În următoarele cinci minute toți ucigașii lui Minsky urmau să
ajungă în spatele lui.
El privea cu neliniște în direcția mării. Din cauza coralilor, Harvey
era obligat să rămână destul de departe. Zgomotul veni mai întâi de
pe pământ. Niște oameni fugeau pe plajă, venind din port. Deodată
un fascicul luminos mătură nisipul. Era un proiector mobil. Malko
îngenunche și ochi.
Primul foc rată ținta, dar la al doilea, proiectorul se stinse, în
aceeași clipă o rafală de gloanțe lovi frunzele cocotierului sub care se
adăpostea Malko. Trebuia să plece cât mai urgent.
Irina gemu ușor și se mișcă puțin. Deodată, de pe mare se auzi un
muget de sirenă. Era Harvey. Zgomotul celor două motoare de două
sute cincizeci de cai putere acoperea pe cel produs de vânzoleala de
pe plajă. Asasinii de la plajă îl credeau probabil nebun. Niciun vas nu
se putea apropia de mal la o distanță mai mică de două sute de metri
cu riscul de a-și vedea elicele ciuruite.
Inima lui Malko bătea foarte tare. Dacă în clipa aceea operațiunea
nu se termina bine, el era mort.
Se mai auzi încă un sunet de sirenă și o lumină portocalie se ridică
cu grație din mare, luminând o clipă silueta puternicei șalupe.
Traiectoria rachetei se sfârși la picioarele lui Malko. Bun țintaș! El
fugi încovoiat și stinse flacăra sub tălpile sale. Mâinile îi tremurau.
Pipăi nisipul și găsi imediat coarda de nylon atașată la rachetă. Ea se
termina cu o carabină pe care o agăță de catarama de la
harnașamentul său. Acum rămânea partea cea mai grea de făcut.
În patru labe, reveni la corpul Irinei. O așeză în picioare, față în față
cu el. I se bălăbănea capul dar nu mai era inconștientă.
— Încercați să vă țineți pe picioare. Încolăciți mâinile după ceafa
mea.
Ea ascultă fără vlagă.
Cu un efort supraomenesc, el trase de catarama de la
harnașamentul tinerei femei în fața lui, desfăcu resortul carabinei și o
prinse lângă catarama lui.
Pe plajă, un om venea în fugă spre ei. Malko trase două focuri de
armă și urmăritorul se prăbuși în nisip, dar alții veneau din urmă. Mai
avea la dispoziție câteva secunde.
El trase de inelul care elibera parașuta roșie aflată în spatele lui. Un
mic resort aruncă mătasea spre spate cu un fâșâit vesel. Trecu o
secundă care păru o veșnicie, apoi parașuta ascensională începu să se
umfle la nivelul solului în spatele lui Malko. Acesta ridică pistoletul
lansator de rachete și trase un foc, după care așteptă încordat ca un
arc.
În momentul în care racheta roșie explodă, se auzi un puternic
sunet de motor care accelera. Șalupa făcu stânga-mprejur spre larg.
Acesta era momentul cel mai delicat. Dacă sincronizarea nu se făcea
corect, Malko și Irina urmau să se strivească de coralii ascuțiți ca niște
lame de ras.
El o ridică pe Irina de la sol și începu să fugă spre mare
înfundându-se în nisipul ud. El nu parcurse decât cinci metri și
parașuta ascensională se umflă complet.
Cercul enorm roșu urca smulgând dubla sa încărcătură din nisip. În
aceeași clipă, coarda se întinse trăgând înainte toată încărcătura. În
șalupă, Jack Harvey simți tensiunea corzii, ceea ce însemna că totul
mergea bine. El acceleră la maximum cele două motoare și
ambarcațiunea sări spre înainte. Picioarele Irinei și ale lui Malko erau
încă la suprafața apei, apoi, brusc, parașuta urcă aproape vertical.
Malko auzi țipete și apeluri. În jurul lui șuierară mai multe gloanțe.
Douăzeci de secunde mai târziu ei erau în afara razei lor de acțiune.
Aerul tare avu darul s-o învioreze pe Irina. Ea gemu căci curelele
harnașamentului apăsau peste răni. Malko îi trecu brațele pe la
subsuorile lui și-i împreună mâinile în spatele său..
— Țineți-vă bine! Vom zbura așa zece minute.
El studiase împreună cu Jack Harvey coasta metru cu metru, în
ajun. Singurul loc unde puteau să intre în apă fără să fie deșirați de
corali, era plaja mare. Chiar în fața lui Emerald Beach. Întunericul
nopții era încă foarte dens. Minutele păreau interminabile. Trebuia să
spere că vaporul închiriat de Lester Young nu este în pană. Altfel,
printre rechini și corali…
În sfârșit Malko auzi trei sunete de sirenă, semnalul la care ei
urmau să amerizeze. Vaporul o luă mai întâi spre larg. După care
efectuând un viraj strâns reveni chiar spre luminile de la Emerald
Beach.
Coarda se destinse. Încet, încet, Malko și Irina coborâră spre mare.
Cu toți mușchii încordați, Malko aștepta șocul. El fu mult mai slab
decât își imaginase. Tras de greutatea Irinei, el, se scufundă cu totul.
Imediat ce reveniră la suprafață, Malko pipăi cu febrilitate ca să
desfacă carabina, căci risca să fie acoperit de pânza parașutei.
Se auzi un clic și pânza roșie dispăru în întuneric. Fură acoperiți de
un val mic și înghiți un gât de apă de mare. Puah!
Irina abia înota, slăbită din cauza rănilor sale.
Din fericire, ei simțiră nisipul sub picioare. Malko o luă pe tânără în
brațe și se așeză pe plajă pentru a-și recăpăta suflul. Era furios pe el
însuși. El își riscase viața și ratase poate cea mai bună ocazie de a-l
recupera pe Bernon Mitchell și se alesese doar cu această femeie care
încercase să-l omoare într-un mod oribil.
Nu avea de ce se felicita.
 Irina se mișcă și se trezi. El era pe malul plajei hotelului. Se ridică în
picioare și o luă pe Irina în brațe. Acum ea era scuturată de frisoane
nervoase și lungi și tremura convulsiv.
Vaporul se depărta spre port.
Malko traversă fără dificultate plaja, ocoli piscina pustie și se
strecură spre mica ușă prin care treceau cei care se scăldau, ca să nu
treacă prin hol.
Cu Irina în pielea goală în brațe, el apăsă pe butonul de la ascensor.
Acesta sosi imediat. Porțile se deschiseră și ieși o americancă uscată
și lungă cât o zi de post. Malko crezu că aceasta o să leșine pe loc. O
secundă, ea rămase nemișcată cu gura căscată analizând corpul
dezbrăcat al Irinei, brăzdat de dungile de la flagelație. Malko bâlbâi o
explicație privind o salvare…
Indignarea femeii era prea puternică pentru ca să poată țipa, dar
degetul ei arăta spre Malko în timp ce intra în cabină și bâlbâi:
— Dumneata porc… porc dezgustător.
Asta era deja culmea.
Ușa care culisa îl cruță pe Malko de restul dialogului, dar el avea
interesul să se mute la alt hotel. Americanca se pregătea să
emoționeze cu relatarea pe Fiicele Revoluției.
Har Domnului, el nu întâlni pe nimeni pe culoarul roz bombon și
ajunse fără probleme la ușa camerei sale. El nu trebui să deschidă, căci
Muriel se ivi în fața lui. Ei fură la fel de surprinși.
— Ce căutați aici? o întrebă Malko.
— Mă… Mă gândeam că sunteți cu Bernon. Voiam să vă fac o
surpriză, așa că am păcălit-o pe femeia de serviciu spunându-i că
mi-am pierdut cheia.
Cu ochii măriți, ea-l privi punând pe pat corpul Irinei. Prin ochii ei
trecură toate expresiile, de la furie la decepție. Ea întrebă pe șoptite:
— Unde-i Bernon? Cine-i femeia asta?
Malko ridică capul:
— O să vă explic tot… însă mâine.
 Bărbia tinerei femei începu să tremure:
— L-ați văzut? I-ați spus… că sunt și eu aici?
El nu avu curajul să-i spună adevărul.
— Nu, n-am avut timp.
Fața lui Muriel se lumină:
— Eram sigură de asta.
Ea se întunecă din nou imediat.
— El nu-i rănit…
Malko dădu din cap.
— Nu, nu, este foarte sănătos…
Chiar prea sănătos! Săraca Muriel!
Deodată ea remarcă dungile de pe corpul Irinei și ridică ochii
îngrozită.
— Malko! E oribil. Ce i-au făcut acestei femei? S-ar spune că… au
bătut-o…
Era greu să spună că încântătorul ei soț făcuse isprava asta și
pentru ce.
Malko se ridică cu greu și-i puse lui Muriel mâinile pe umeri.
— Acum mergeți să dormiți. Mâine va fi o nouă zi. Eu vă voi
explica totul. Vă promit.
Ea ezită puțin, apoi coborî ochii. Plângea.
— Nu înțeleg, murmură ea.
Malko gândi în sinea sa că așa era mai bine. La douăzeci de ani
sunt unele lucruri greu de înțeles.
 Capitolul XIV

Bert Minsky apucă o scrumieră grea din cristal și o aruncă pe

fereastra deschisă. Obiectul se rostogoli și se înfundă în nisipul alb al
plajei. Încuiat în camera care-i servea drept birou la primul etaj de la
Club House din Litton Kay, Big Daddy nu reușea să se calmeze de azi
de dimineață. El așteptase un telefon de la Irina.
Orbit de furie, el îl ferecase pe Bernon Mitchell cu Steve lângă el în
bungaloul lui, cu unul din oamenii săi în fața ușii ca să nu-i permită să
iasă.
Visul lui de îmbogățire era pe punctul de a se destrăma. Va avea
nevoie de mult timp ca să-i contacteze din nou pe ruși. În plus, el știa
acum că ei încercaseră să-l păcălească. Americanii știau acum că
Mitchell se află la Litton Kay și puteau declanșa o acțiune oficială.
El se alesese cu acest imbecil de Mitchell care-i cerea cei zece mii de
dolari ai săi pentru cazul că nu ar fi reușit să-l treacă în Cuba, așa cum
îi promisese. De asemenea, el mirosise ceva și-i pusese o mulțime de
întrebări privitoare la Irina.
Bert își cuprinse capul în mâini. Se afla într-o mare încurcătură. Ori
îl lichida pe Bernon Mitchell, chiar cu riscul de-a pierde un milion de
dolari, ori îl păstra și încerca să-i contacteze din nou pe ruși. Dacă
aceștia din urmă nu reacționau rapid, el avea tot timpul să-l arunce pe
Mitchell pradă rechinilor. În ambele cazuri se impunea o singură
concluzie: un singur bărbat îl văzuse cu ochii lui pe Mitchell și putea
depune mărturie: acel nenorocit de agent al C.I.A.
Un surâs macabru îi făcu ochii lui Minsky să strălucească în spatele
ochelarilor fumurii: vechile metode erau mereu cele mai sigure. Dacă
ar fi fost puțin mai tânăr, ar fi rezolvat el însuși treaba.
Trebuia să-l lichideze pe acest tip cât mai repede posibil. După
aceea, rămânea de văzut.
Se auziră bătăi ușoare în ușă.
 — Intră, mârâi Minsky.
Fața lui se lumină recunoscând silueta masivă a lui Jim O’Brien. Îi
dăduse din ajun telefon la Miami. Ce bine că se grăbise să vină!
— Sa… salut, spuse irlandezul, prăbușindu-se într-un fotoliu.
Fără să piardă timp, el îi relată istoria lui O’Brien. Asasinul îl lăsă să
vorbească până la capăt și întrebă:
— Ti… tipul tău este angajat al C.I.A.?
Bâlbâială însemna la el o intensă activitate mentală.
— …lucrează pentru ei, mormăi Minsky. Un stringer5 probabil.
O’Brien dădu din cap.
— Ăsta nu-i un stringer. Este unul din tipii cei mai tari din serviciul
„acțiune”. M-am interesat la Miami.
— Și atunci cum rămâne?
— Atunci nu!
Era prima dată în douăzeci de ani când irlandezul refuza un
contract.
— Ce te-a apucat, mârâi Bert. Știi doar că te plătesc în avans. Doar
mă cunoști, nu?
— N… nu sunt ne… nebun. Tu ai avut pe urmele tale deja F.B.I-ul.
C.I.A. este încă și mai periculoasă, pentru că ei nu-și vor da nici măcar
osteneala să mă aresteze. O să-i pună pe cubanezi să mă ciuruiască la
Miami. Sunt destui plătiți de ei cu luna.
El se ridică.
— Sa.. Salut. Pentru că mi-ești prieten, nu-ți cer bani de deplasare.
El ieșise deja din birou, lăsându-l pe Minsky cu gura căscată.
Atunci când se declanșă furia sa, secretara din camera învecinată
crezuse că a început deja ciclonul. Minsky urla un șir de obscenități,
lovind cu putere biroul.
Acum era în găleată și trebuia să se descurce singur.
El ieși ca o furtună din birou și se năpusti spre bar.

5 Agent ocazional (n.a.)

 Ringo, barmanul, spăla niște pahare fără să se grăbească. Era unul
din oamenii de casă cei mai buni ai lui Big Daddy, o brută de o sută
zece kile, cu sensibilitatea unui rechin.
— Ringo, spuse el. Am o treabă pentru tine. Dacă o duci bine până
la capăt vei avea cinci sute de dolari.
Nu avea rost să-i mai spună că dacă rata, urma să fie plătit cu un
buchet de crizanteme, căci i-ar fi scăzut moralul. Ringo nu avea
siguranța lui Jim O’Brien, dar era mai bun decât nimic, iar la război, ca
la război.
Muriel își pierduse complet aerul de mare doamnă. Stătea așezată
în fața lui Malko pe terasa hotelului Royal-Victoria și fuma nervoasă
țigară de la țigară. Acestuia din urmă, ea îi părea acum mai frumoasă
ca niciodată. O bluză fără mâneci din mătase strâns mulată pe corpul
ei și o mică fustă din șantung.
— Spuneți-mi adevărul!
Vocea ei avea un tremur ușor. Malko o privi cu milă. Era o treabă
foarte grea.
— Mi-e teamă că nu-l veți mai revedea, îi spuse el.
Ea tresări:
— A murit?
Malko dădu din cap.
— Nu! El e sănătos… aproape foarte bine.
Muriel spuse cu voce șoptită:
— Dumneavoastră l-ați văzut?
Ea ardea de nerăbdare să-i pună mii de întrebări, dar se stăpânea.
Malko își îndulci privirea cât putu mai mult. Peste masă el îi luă
mâna:
— El nu vrea să mai revină la dumneavoastră, Muriel, și poate că
dintr-un punct de vedere e mai bine.
El văzu cum începe să-i tremure bărbia. Ea strângea buzele și se
căznea să nu plângă, dar în ochii ei apărură lacrimi mari care începură
să curgă pe obraz. Cu vocea șoptită, ea spuse:
 — Cum arată ea?
Malko ezită:
— El nu a plecat pentru o femeie, vă jur. De altfel el este singur.
Asta nu-i chiar adevărul curat, dar în sfârșit…
Ochii ei albaștri – verzui străluciră de bucurie:
— Atunci…
— Nu, Muriel! La mijloc este ceva mult mai grav decât o femeie.
— A comis vreo idioțenie, spuse ea cu foc. Nu-i nimic! O să-l ajut.
Tata este un om puternic. Spuneți-mi!
Era îngrozitor. Pentru a mai prinde un pic de curaj, el înghiți tot
daiquiriul. Ea nu-și lua ochii de la buzele lui și-l privea cu o expresie
rugătoare, de parcă de el ar fi depins soarta ei.
— Ar trebui să-l văd, zise ea.
— El nu dorește să vă vadă, spuse șoptit Malko.
Muriel își frământa mâinile
— Dar de ce? De ce? Îi e rușine? Eu îi iert orice. Îl iubesc.
Malko se juca cu degetele ei lungi. Cu prudență, el o întrebă:
— Dumneavoastră n-ați remarcat niciodată ceva anormal în
comportamentul lui… să zicem, intim?
Ea îl privi cu ochii mari și se roși:
— Ce vreți să spuneți?
Bietul Malko stătea ca pe cărbuni aprinși. Categoric, spionajul te
conduce la de toate, chiar și la psihanaliză.
— Efectiv, el vă dorea din punct de vedere fizic? Sau
dumneavoastră erați cea care-l dorea mai mult?
Ea îi aruncă o privire complet nedumerită.
— De unde știți asta dumneavoastră? Este adevărat că el este puțin
mai rece câteodată, dar asta se întâmpla din cauza muncii. El se
gândea tot timpul la modelele lui matematice, la coduri, etc.
— Ei bine, zise Malko, aici este cheia problemei.
Timp de o secundă, ei se priviră fără să vorbească.
Muriel încerca zadarnic să înțeleagă. Într-un târziu, ea zise:
 — Malko, spuneți-mi adevărul, chiar dacă este crud.
Cu ochii pe enormul kapokier tricentenar, mândria grădinii
hotelului, el spuse:
— Bernon este pederast, Muriel. El trăiește cu un bărbat și pentru
ca să trăiască, în fine, așa cum dorește din toată inima, a fugit. El vrea
să plece în Cuba. El crede că acolo, va face ce vrea. Din nenorocire, el
s-a pus în mâinile unor oameni periculoși care-i încurajează viciul.
Aceștia lucrează pentru un serviciu de informații străin. Eu sunt
însărcinat să-l împiedic pe Bernon să părăsească New Providence
Island cu orice preț.
— Cu orice preț, repetă Muriel ca un ecou. Aceasta înseamnă că îl
veți ucide, nu-i așa?
Malko dădu din cap.
— Eu știu că dumneavoastră aveți o părere proastă despre mine,
Muriel. Să știți însă că nu sunt un asasin. Există și alte metode, din
fericire.
Brusc, ea lovi masa cu palma.
— La urma urmei, puțin îmi pasă! Ticălosul! Faceți ce vreți! Când
mă gândesc că… că…
Ea nu mai putu continua. Malko își apropie mâna ei de buze pentru
a o săruta.
— Muriel, nu trebuie să te mai gândești. Cred că el este foarte
nefericit. Este de plâns.
Fără să răspundă, ea-și aprinse o țigară din care trase îndelung.
Puțin câte puțin, tremurul buzelor ei se opri. Cu o voce schimbată, ea
spuse:
— Eu vă mulțumesc Malko, pentru că m-ați prevenit. Altfel aș mai
fi avut încă aerul unei idioate, fără dumneavoastră. Când stau să mă
gândesc că am venit aici ca o nebună… O să mi-o plătească el.
Furia sa era însă superficială. Malko vedea tristețea din ochii ei și
degetele crispate pe țigară. Brusc, ea îi ceru:
— Duceți-mă cu mașina dumneavoastră. Vreau să mă plimb.
 Micul Triumph era parcat pe Parliament Street. Malko scăpă rapid
de blocajele de circulație și viră pe Western Road, rulând foarte încet.
Lângă el, Muriel plângea în tăcere, cu capul răsturnat pe spate,
privind spre cer. Din când în când câte un suspin mai puternic o
scutura și tot corpul ei tremura.
Malko rulă așa aproape o oră. Ei trecuseră de Windsor Road și
rulau spre extremitatea vestică a insulei. Nu se mai vedea nicio
locuință, nimic, decât plajele pustii și o vegetație luxuriantă.
Muriel schiță un palid surâs în direcția lui Malko.
— Să ne întoarcem. Mă simt mai bine. Să mergem să luăm cina.
Apoi, vreau să mergem în cuibul unde am fost data trecută.
Ochii ei gri-verzi erau umflați și roșii, dar ea nu mai pronunță
numele lui Bernon.
Malko nu spuse nimic. Oficial, rolul lui pe lângă Muriel se
terminase. Ea nu mai urma să facă scandal. El însă nu avea inima s-o
abandoneze în starea asta. Ea era atât de tânără și vulnerabilă. El își
dărui o seară de odihnă. Totuși problemele nu lipseau, însă pe alt
plan.
Irina – el continua să-i spună așa neștiind mai mult despre ea – se
odihnea în camera sa de la Emerald Beach, plină de morfină până în
albul ochilor. Jack Harvey găsise un doctor care nu pusese întrebări,
dar ai cărui ochi erau plini de oroare și de dispreț atunci când o
examinară pe tânăra femeie. El îi îngrijise rănile cauzate de flagelare și
recomandase ca să fie consultată de un specialist în șocuri nervoase.
Atunci când Irina își va recăpăta cunoștința, va vedea ce era de făcut.
În orice caz, avea nevoie de un repaus de câteva zile.
Jack Harvey stătea în cameră cu bătrânul lui Colt „Army” pe
genunchi și cerea să i se aducă mâncarea de la restaurantul hotelului
în cameră, alegând sistematic, ceea ce era mai scump.
Auzind la telefon despre capturarea Irinei, William Clark sărise
până-n tavan.
— Asta-i formidabil. Fata asta trebuie să știe o grămadă de treburi.
Nu trebuie scăpată din mână și mai ales nu trebuie lăsată să moară.
Oferiți-i bani, mulți bani și promiteți-i că nu va păți nimic. Noi vom
veghea asupra ei zi și noapte.
— Pe moment, singurul mod de a ne scăpa este să moară, precizase
Malko.
El avu în continuare o lungă convorbire cu șeful lui, cu privire la
Bernon. Șefii de la N.S.A. își smulgeau părul din cap. Un pederast
printre angajații lor și încă cu rangul lui Bernon! Acum nu mai era
nicio îndoială că tânărul matematician se pregătea să fugă în est.
— Oficial, noi nu putem face nimic, subliniase o dată în plus
William Clark. Nu se pune problema de a interveni pe lângă guvernul
bahamez pentru a trece peste lobby-ul creat de organizația Bay Street
Boys care-l protejează pe Minsky. În plus, el nu a fost răpit ci
colaborează. C.I.A. va fi acuzată de fapte abominabile…
— Atunci, ce-i de făcut?
— Trebuie găsit un șiretlic pentru a-l recupera, poate cu ajutorul
acestei fete, sau cel puțin să ne asigurăm că a murit. Ca ultimă soluție
noi avem două vapoare care patrulează între New Providence Island
și Cuba, dar asta servește mai mult pentru liniștea conștiinței noastre.
Noi pe dumneavoastră contăm. Vă trimit întăriri, pe cei doi prieteni ai
dumneavoastră, Brabeck și Jones.
Malko ieși transpirat din micul consulat. La sfârșitul zilei, Chris
Jones și Milton Brabeck debarcaseră la Windsor Field. Malko îi
expediase direct la Royal-Victoria, Emerald Beach fiind complet
ocupat. El îi găsise în hol, discreți ca o mașină de pompieri cu
costumele lor identice, de culoare deschisă, pălăriile și ochii lor duri.
Dar la treabă, ei erau redutabili, cu condiția să fie conduși, cât
despre creierele lor…
— Hei, îi întrebă Malko, bucuroși de vacanță?
Vexat, Chris Jones răspunse:
— Nu suntem în vacanță. Ce treabă avem de făcut?
— Nimic! Vă curățați armele și faceți plajă. Aveți două camere sub
camera mea.
Chris Jones se frământă cu un aer încurcat:
— Spuneți-ne, se poate bea apă aici? Ăsta mi se pare un loc
părăginit.
Malko îi asigură că bahamezii nu mai taie capete de mai mulți ani și
ei urcară în camera lor pentru a-și aranja arsenalul.
El era mulțumit să știe în apropierea sa gorilele care-l ajutaseră cu
atâta eficiență la Istanbul și San Francisco. Clasicii marinari erau buni
în caz de luptă dar nu ei erau cei care să găsească șiretlicul pentru a-l
recupera pe Mitchell. Specialitatea lor consta mai ales în a nimici.

Spre orele unsprezece, atunci când intră cu Muriel la

Royal-Victoria, el se gândea la toate aceste probleme. Pe timpul serii,
el nu vorbise despre nimic important, acordându-și o pauză. Tânăra
femeie băuse mult și dansase cu multă exuberanță, dar privirile lor nu
se încrucișară niciodată.
Atunci când ei intrară, Chris Jones era așezat pe un fotoliu din hol.
El îi făcu un semn imperceptibil lui Malko. Acesta remarcase lumină
în camera lor, ceea ce însemna că Milton trebuia să fie la adăpostul
obloanelor cu arsenalul său. Chris urmări din ochi cuplul, cu o privire
dezaprobatoare. El nu era de acord cu abaterile lui Malko de la
disciplina misiunii sale.
De data asta Malko o urmă pe Muriel fără să ezite. Ea-și aruncă
poșeta pe pat. Liniștea nopții tropicale era întreruptă de zumzetul a
milioane de insecte. Era încă o căldură de infern.
Tăcută, ea se refugie în brațele lui Malko, scuturată de suspine. Ei
rămaseră astfel un moment îndelungat, așezați pe pat.
Brusc izbucni în grădină o zarvă mare provocată de o orchestră
tipică, cu multe instrumente de percuție.
Intrigată, Muriel se ridică și merse să se sprijine cu coatele de
pervazul ferestrei.
— Veniți să vedeți Malko!
 O orchestră de negri cânta din instrumente ciudate instalate în
kapokierul uriaș. Pe fiecare dintre ramurile groase, fusese săpată o
nișă ca un fel de platformă cu un taburet. Arborele era imens încât
instrumentiștii păreau minusculi. Crăcile cele mai înalte urcau cu mult
peste acoperișul lui Royal – Victoria.
Muriel aplaudă încântată.
— O, Malko, eu credeam că sunt maimuțe. Cum au urcat acolo?
Ei cântau o melodie lentă și țineau ritmul bătând în bidoane goale
de ulei și reluând refrenul în cor. Malko privi grădina mare tropicală
care se întindea la picioarele sale. Ce și-ar mai fi dorit să fie în vacanță!
În depărtare se zăreau luminile de la Paradise Island. Odată cu
căderea nopții, mai scăzuse căldura. Muriel se strânse la pieptul lui.
Efectiv, Malko simțea că muzica o pătrunde și o destinde. Scena
aceasta avea în ea ceva feeric. Negrii suiți în copac se dezlănțuiau ca
niște nebuni, cântau și dansau pe loc. Era o adevărată orchestră
bahameză care venea din Over the Hill, nu prea sofisticată, pentru
turiști. Ei cântau mai mult pentru a se amuza decât ca să câștige.
— E ceva formidabil, murmură Muriel.
Deodată, Malko fu cuprins de-o ciudată angoasă, o tensiune la
nivelul pielii. Se uită în jurul lui, dar nu percepu nicio schimbare. Ușa
camerei era încuiată cu cheia, în grădină domnea calmul, orchestra
cânta.
Orchestra!
Exista o imperceptibilă neconcordanță în ritm. Era nevoie de cel
de-al șaselea simț al lui Malko, obișnuit să perceapă pericolul. Un
declic se declanșă în mintea lui. Toată analiza nu durase în creierul lui
decât o fracțiune de secundă. El se aruncă într-o parte împingând-o pe
Muriel afară din cadrul geamului.
Surprinsă, ea rezistă.
În același timp, se auzi o împușcătură care acoperi zgomotul
muzicii. Mii de insecte își luară zborul spre ramurile kapokierului. Ei
erau o țintă perfectă pe fundalul luminii din cameră.
 Țipătul lui Muriel mai vibra încă în timpanul lui Malko, atunci
când urletele izbucniră în kapokier. Un negru uriaș, ținând în mâna
dreaptă o pușcă cu țeava retezată, îi îmbrâncea pe muzicieni și-i
amenința ca să-i acopere fuga repezindu-se pe scara care ducea la sol.
Aproape imediat izbucni o salvă de împușcături. Frunzele de pe
ramurile mai joase ale pomului zburară smulse. Milton și Chris
trăgeau la nimereală în silueta care se aruncase în întuneric.
Revolverul Magnum 457 al lui Chris trase patru focuri dar omul cu
arma dispăruse.
Mergând în patru labe pe podea, Malko se lovi de corpul lui
Muriel. Ea gemea, întinsă pe spate. El o trase pe tânăra femeie afară
din câmpul vizual al ferestrei și se aplecă asupra ei. Proiectilul o lovise
în partea de sus a pieptului, în dreapta. Un firicel de salivă roșiatică îi
curgea în colțul gurii și fața îi era lividă.
Malko o duse cu precauție și o întinse pe pat, după care se repezi la
telefon.
Ca niște nebuni, Chris Jones și Milton Brabeck străbătură scara
învechită a hotelului. La vederea pistoalelor, portarul negru începu să
tremure și încercă să le bareze calea, ceea ce se dovedi o idee proastă
deoarece se pomeni înțepenit între perete și ușă…
Ghemuit pe peron, Chris îl acoperea deja pe Milton care fugea spre
kapokier. Instrumentiștii țipau și se salvau fiecare pe unde puteau.
Ceva se mișca în fundul grădinii, aproape de grilajul care da spre
Parliament Street.
— Acolo!
Chris deja trăgea la nimereală în direcția aceea.
La lumina unui fulger, văzură o siluetă neagră care trecea peste
grilaj. Ei traseră amândoi, fără rezultat. Deja ei străbăteau peronul.
Negrul, care nu purta decât un short, cobora mica stradă în pantă,
cu pușca în mână.
— Stai! strigă Chris.
Celălalt se-ntoarse și trase. Gorilele continuară să fugă. Chris se
adăposti lângă o mașină staționată, ochi cu grijă și trase.
Negrul păru să sară pe loc. Făcu câțiva pași în zig-zag privind
neîncrezător la sângele care-i curgea valuri-valuri dintr-o rană oribilă
de la umărul stâng. În ciuda forței sale uriașe, el se simțea slab ca un
copil. Totuși el reuși să facă colțul pe Shirley Street, care era paralelă
cu Bay Street. El nu lăsase arma din mână. Din toate puterile, el dorea
să ajungă la șalupa care trebuia să-l ducă la Litton Kay.
Gaol Alley era cufundată în întuneric, dar traversând peluza
Palatului Justiției, el simți un leșin. Rawson Square nu era la o
depărtare mai mare de cincizeci de metri.
Cele două siluete tăcute ale lui Chris și Milton apărură la colțul lui
Shirley Street, mergând la mare distanță unul de altul. Ei nu-l mai
vedeau pe omul pe care-l urmăreau. Ringo avu o grimasă de ură și
ridică arma. Milton se vedea clar în vitrina bibliotecii, luminată de un
felinar.
Glonțul lui Ringo îl lovi în coapsa dreaptă, după care sparse vitrina.
Gorila căzu. Instinctiv el își băgă arma în toc și-și comprimă coapsa.
De nu i-ar fi atins artera femurală.
— Continuă urmărirea tu, strigă el la Chris. Eu mă simt bine.
Ringo își reîncepu fuga. Acum el nu-și mai simțea brațul stâng iar
sângele continua să curgă. Reuși dintr-un salt să ajungă la colțul
dintre Bank Lane și Bay Street. Pușca devenea din ce în ce mai grea în
mâna lui. Pe partea cealaltă a străzii era Rawson Square și portul.
Ambarcațiunea lui se afla de-a lungul lui Prince George Waharf
într-un fel de canal care servea pentru traulerele mici și vapoarelor
glass-bottom.
Chris Jones ajunse mergând încet în dreptul lui Bank Lane.
Întorcându-se, Ringo îl văzu. Printr-un efort disperat el fugi prin
Rawson Square.
Americanul lăsă să treacă un taxi care transporta clandestin niște
pasageri și la rândul său iuți pașii. Ringo ocolea deja sediul
Sindicatului de Inițiativă. El se-ntoarse. Urmăritorul era în spatele lui.
Vederea lui îl înnebunea. El abia se ținea pe picioare. Cu un efort
supraomenesc el ridică pușca și apăsă pe trăgaci.
El nu știu niciodată ce s-a întâmplat. Un șoc violent îl lovi în piept.
Vomită și scăpă din mână arma care căzu jos.
Clătinându-se, el căzu pe spate în apa din port, între chei și șalupă.
Glonțul plecat de pe țeava Magnumului îl lovise în inimă din plin.
Chris Jones se aplecă. Corpul plutea în apă. Nu era momentul să
întârzie. El traversă în sens invers Rawson Square în fugă
pierzându-se în întunericul de lângă Bank Lane, chiar în momentul în
care un jeep plin cu polițiști negri străbăteau Bay Street. Șalupa deja
demara. Arareori se auzeau schimburi de focuri în noapte la Nassau.
El îl găsi pe Milton așezat pe o bancă în micul scuar din fața
Palatului Justiției. El își confecționase un garou cu cravata și aștepta
răbdător. Cracul pantalonului era murdar de sânge.
— Du-te și caută un taxi, îi ceru el. Nu mai pot să merg.
Chris ridică din umeri.
— Nu-i timp de așa ceva. Agață-te de mine!
De departe, Chris făcea impresia unui om slab și deșirat. De
aproape, se vedea că are o sută cinci kilograme și o înălțime de 1,90. Și
fără niciun pic de grăsime.
El își luă colegul în spate și porni pe Parliament Street în sus.
De la marele incendiu din 1937, Royal-Victoria nu mai cunoscuse o
astfel de imagine. Doi polițiști cu caschetă roșie supravegheau
intrarea. Tocmai puseseră corpul lui Muriel pe o targă. Malko, foarte
palid, o ținea de mână.
Intrarea celor două gorile fu remarcată. Cu o admirabilă simplitate,
Milton își ridică pantalonul în holul victorian pentru a-i arăta
doctorului rana, arătându-și chilotul reiat.
Un polițist în civil se apropie de gorile. Chris îi spuse că ei îl
urmăriseră pe criminalul care trăsese asupra lor. În chiar acel moment
lui Milton i se făcu rău și căzu cu un zgomot de fiare…
Polițistul nu mai înțelegea nimic. Era prima dată când se petrecea
așa ceva în Nassau. El convocă pe toată lumea a doua zi de dimineață
la comisariat.
Chris urcă din nou în camera sa împreună cu Malko.
— Tipul a fost văzut cățărându-se în copac, explică el, dar nu știau
care este intenția lui, mai ales că pe aceste meleaguri, toți seamănă
între ei ca niște maimuțe…
Malko era încruntat.
— Muriel este grav rănită. Are un glonț în plămânul stâng.
Doctorul nu știe dacă o vor putea salva.
Chris dădu din cap.
— Nasoală treabă!
Categoric, problemele lor nu se rezolvau. Bernon Mitchell continua
să se găsească la Litton Kay. Malko oftă privind prin fereastră cerul
înstelat. Doar ciclonul mai putea domoli căldura.
 Capitolul XV

Malko deschise încet ușa camerei în care se odihnea Irina. Jack

Harvey ridicase deja Colțul său cu piedica ridicată. El lăsă arma jos și
se ridică:
— M-am săturat. Înlocuiți-mă puțin! Simt nevoia să respir puțin.
Simt că pocnesc aici.
Efectiv se murea de căldură. Deși culcată, fața Irinei era inundată
de transpirație. Ea deschisese ochii atunci când intrase Malko, dar nu
scosese niciun cuvânt. Privirile lor se întâlniră. Ea susținu privirea
ochilor strălucitori. Era totuși prima dată când ei se găseau efectiv
față-n față, după întâmplarea de la baia turcească de la hotelul
Lucayan.
— Cum vă mai simțiți? o întrebă Malko.
Irina surâse palid.
— Mai bine.
Ea urma să mai poarte mult timp urmele cicatricelor de la frânghie.
Femeia însă își jurase un lucru: să nu mai simtă niciodată cât va mai
trăi răul și frica prin care trecuse.
Deși era încă obosită, ea își pusese la punct un plan, riscant, dar
dacă nu reușea, rămânea sinuciderea.
Ea știa ce reprezenta pentru americani. Nu constituia nimic faptul
că încercase să-l omoare pe Malko. În spionaj, nu te răzbuni pe
oamenii într-adevăr utili.
Jack Harvey deschise ușa și ieși discret. El nu putea înțelege
amabilitatea lui Malko. El i-ar fi legat cu plăcere Irinei o greutate și ar
fi trimis-o ca pradă coralilor din Love Bay.
Malko își trase un scaun și se așeză lângă pat. Irina închise ochii.
— Pentru cine lucrați? o întrebă Malko.
Ea ridică din umeri.
— În orice caz, n-ați fi avut nevoie de mult timp ca să mă
identificați. Eu mă numesc într-adevăr Irina Malsen și lucrez pentru
K.G.B.
Malko îi privi unghiile.
— Eu cred că ne-am putea înțelege.
— Știu ce vreți să spuneți. Mi se întind brațele.
Era puțină amărăciune în glasul ei.
— Pe urmă, continuă Irina, mi se va cere să spun tot ce știu despre
șefii mei, voi fi protejată, mi se vor da bani atât timp cât voi fi de folos,
dar pe urmă?
— Pe urmă de…
— Pe urmă, îl întrerupse Irina, nu vă va mai păsa de mine, pentru
că nu voi mai valora nimic și mi se va întâmpla un accident ca lui
Hayhamen, aghiotantul colonelului Abel, deoarece nu voi mai face
nici cât o ceapă degerată nici pentru ceilalți, nu-i așa? Pentru că lor nu
le place să fie trădați.
Malko nu spuse nimic. Acesta era purul adevăr.
— Am o propunere pentru dumneavoastră, zise Irina, ceva care vă
va interesa foarte mult. Vreți să mă ascultați?
Plaga de la arcadă nu i se cicatrizase încă dar ochii ei aveau atâta
șarm… Cu o grimasă de durere, ea se ridică în șezut pe pat. Cămașa
de noapte pe care i-o cumpărase Harvey lăsa să i se ghicească pieptul
pe care Malko îl văzuse gol. Ca și când i-ar fi ghicit gândurile, ea
spuse cu o voce inexpresivă:
— Regret foarte mult cele întâmplate. N-am omorât pe nimeni în
viața mea. Eu… eu sunt foarte bucuroasă că nu mi-a reușit, mai ales că
fără dumneavoastră, aș fi fost moartă.
Ea avu un frison.
— Ce groaznici sunt homosexualii ăștia!
Malko o observa în tăcere. El ar fi plătit foarte scump ca să știe mai
multe despre ea, dar ea putea tot atât de bine să-l mintă.
— Vă ascult, spuse el. Să nu mai vorbim despre trecut.
Irina își încrucișă mâinile pe cearceaf:
 — Iată propunerea mea! Mai întâi, ce vă cer este libertatea mea.
Când voi fi vindecată, mă veți lăsa să plec din această cameră fără să
mă-ntrebați unde mă duc. Nu vreau nici măcar bani. Un lucru doar:
mă las de meserie. Nu mă veți mai revedea vreodată în drumul
dumneavoastră. În schimb, vă destăinui tot ce știu despre afacerea
care m-a adus aici și vă permit să capturați un om mult mai util decât
mine.
— Și dacă refuz?
Irina oftă:
— Eu refuz să colaborez. Dumneavoastră nu sunteți în Statele Unite
aici. Desigur, puteți să mă transportați acolo cu forța, dar asta nu vă
va ajuta cu nimic. Știu că dumneavoastră nu torturați oameni și în
orice caz, eu sunt obișnuită să rezist.
— Eu nu vă pot da niciun răspuns. N-am puterea să decid, dar, voi
transmite propunerea dumneavoastră la Washington.
El se ridica deja, când Irina îl chemă:
— Malko!
— Da!
— Nu telefonați la Washington!
— De ce?
— Nu vor fi de acord. Ei se dau în vânt după transfugi, chiar puțin
valoroși așa ca mine. Eu vă rog să luați decizia dumneavoastră
personal. Este un târg care va rămâne între noi.
Malko o măsură cu ochii lui strălucitori, căutând să vadă ce
capcană îi putea întinde, însă Irina avea o expresie foarte obosită în
ochii ei cenușii. Nu era nicio urmă de ură. Ea murmură:
— Sunt scârbită de meseria asta. Nu voi mai continua cu niciun
preț. Ori ca să vin în S.U.A. ar însemna să contribui. Pe urmă va fi alt
caz, și alt caz încă. Eu vreau să dispar și dacă nu reușesc să fac ce
vreau, mă omor.
Ea spuse această ultimă frază fără afectare și în șoaptă.
Malko o privi cu milă. El căuta să-și imagineze prin ce lanț de
împrejurări, această femeie frumoasă, fusese prinsă în angrenajul
serviciilor secrete. Cât de mult o înțelegea! Poate și din cauza asta el
spuse:
— De acord, Irina! Vorbiți! Eu vă voi proteja.
— Este adevărat?
— Aveți cuvântul meu, spuse el. Cuvântul meu de onoare.
În meseria aceasta, unde minciuna era a doua natură, asta suna fals,
dar Irina păru liniștită. Ea îi făcu semn lui Malko să se așeze.
— Eu nu sunt singură la Nassau, spuse Irina. Nu sunt decât o mică
piesă într-un angrenaj. Omul care a venit să-l răpească pe Bernon
Mitchell se numește Vassili Sarkov, acesta este cel puțin numele sub
care-l cunosc eu. Este un specialist în răpiri și serviciile
dumneavoastră l-au întâlnit desigur. El are gradul de colonel în K.G.B.
— Unde se găsește acum?
— Pe o goeletă care se numește Erna, cu un echipaj cubanez, o
parte din oamenii acestuia făcând parte din D.S.S.6 Ei așteaptă în port.
Eu trebuia să-l seduc pe Mitchell ca să l-il duc lor. Rolul meu se
termina acolo. Șefii mei se gândeau că o să-l înnebunesc pe Mitchell în
așa hal încât el să înșele vigilența lui Bert Minsky.
— Cum ați aflat locul unde este deținut Bernon Mitchell?
Ea surâse:
— Bert Minsky a contactat serviciile noastre de la Havana cerând în
schimbul lui un milion de dolari. Noi am fost trimiși ca să evităm
plata acestei sume.
— Dacă Mitchell tot voia să plece în Cuba, de ce trebuia plătit un
milion de dolari?
— Pentru că Minsky nu l-ar fi lăsat să plece nici în S.U.A., nici în
Cuba. Fără să-și dea seama, el a fost răpit de la început.
Malko îi sorbea cuvintele. Jocul se lămurea. C.I.A. avea de ce să fie
neliniștită. Niște specialiști K.G.B. erau gata să facă orice pentru a-l

6 Organizația de contraspionaj castristă (n.a.)

răpi pe Bernon Mitchell. Exista și posibilitatea ca ei să se hotărască să-i
dea milionul de dolari lui Minsky. Evident, dezvăluirile Irinei îi
confereau lui Malko un oarecare avantaj.
— Am nevoie de prezența dumneavoastră atât timp cât afacerea nu
este rezolvată, conchise el. Pe urmă veți fi liberă, complet liberă.
— Mulțumesc.
Ea îi luă mâna și o strânse. Ochii ei erau plini de lacrimi.
El o părăsi puțin cam brusc. Cu ea, prefera să rămână doar în limite
profesionale.
Jack Harvey se plimba pe culoar. Malko îi dădu ordinul să-și reia
atribuțiile. El îi povesti despre Erna. Trebuia ca oamenii lui Lester
Young să facă în așa fel încât să fotografieze în teleobiectiv cât mai
mulți posibil dintre ocupanții goeletei.
Afară era o căldură greu de suportat. Nu făcu altceva decât să
meargă până la mașină și totuși curgea apa pe el. El porni spre Nassau
și la consulat. Zece minute mai târziu se pregătea să-i istorisească lui
William Clark mica sa poveste. Auzind de numele lui Vassili Sarkov
el tresări.
— Dacă-l cunosc? Ăsta-i un tip de clasa lui Abel. Atunci când
ghicești prezența lui, este deja prea târziu.
— Ce v-a cerut ea în schimb?
— Libertatea. I-am dat cuvântul meu de onoare.
Malko îi povesti despre acordul încheiat. Clark mormăi mai puțin
decât s-ar fi așteptat.
— Știu atâtea despre K.G.B. că i le-aș putea povesti eu ei. Acum
trebuie acționat. Mai întâi trebuie prins sau lichidat acest nenorocit de
Mitchell.
— Trimiteți-mi un batalion de pușcași marini. Eu nu pot ataca
singur Litton Kay și Milton Brabeck este scos din luptă.
— Mon cher, spuse William Clark, dacă v-am trimis acolo pe
dumneavoastră, am făcut-o pentru că acolo există niște dificultăți.
Trebuie să existe acolo un punct slab pe care să-l folosiți.
 Cu aceste cuvinte încurajatoare, el puse capăt convorbirii.
Bay Street era plină cu turiști cărora nu le păsa nici de Bernon
Mitchell, sau de C.I.A. ori de K.G.B.
Malko se uită la cer. În ciuda căldurii îngrozitoare, el era plumburiu
ca înainte de furtună. Mulți nori albi apăreau la orizont din sud.
Marea era atât de calmă, încât un vapor vechi ruginit, abandonat în
fața lui Paradise Island părea țintuit într-o masă din plumb.
— N-o să mai întârzie mult, spuse o voce în spatele lui. Asta se va
întâmpla până la sfârșitul săptămânii.
Era Lester Young, liderul negru, cu pălăria jegoasă lăsată pe ceafă,
care-i surâdea lui Malko arătându-și toți dinții auriți. Mare pui de lele!
— Cine n-o să întârzie?.
— Cum cine? Ciclonul. Înainte de sfârșitul săptămânii, o să măture
tot. Prietenul nostru Harvey o să aibă mult de lucru. Dumneavoastră
ați văzut vreodată un ciclon?
Malko nu văzuse niciodată un ciclon. În puține cuvinte el îi explică
bărbatului cel gras povestea Ernei, cerându-i să-l găsească și să-l
supravegheze discret. Lester Young clipi din ochi.
— Este ca și aranjată treaba. O să-i însărcinez cu asta pe cei mai
buni băieți ai mei. Ei nu-i iubesc pe cubanezi. Dar pana aceea v-a
plăcut?
Malko râse.
Ei se despărțiră printr-o viguroasă strângere de mână. El se
îndreptă spre micul spital din Malborough Street, unde fuseseră
transportați Muriel și Milton. Malko nu mai știa nimic despre ei din
dimineața aceea. O infirmieră neagră îl primi politicoasă și îl prezentă
unui tânăr chirurg cu fruntea pleșuvă care-l privi cu dispreț:
— A trebuit să anunț poliția, spuse el. Este o rană cauzată de arme
de foc.
— Poliția era deja prevenită, îi răspunse el cu răceală. Cum se simte
femeia?
Medicul avu o ezitare:
 — Sper s-o salvez, dacă nu apar complicații. Am putut să extrag
proiectilul.
— Aș putea s-o văd?
— Nu. Ea este încă foarte slăbită.
— Dar domnul Milton Brabek?
— El este bine. Într-o săptămână va fi pe picioare.
Malko se duse să bată la ușa gorilei. Milton era rușinat ca o vulpe
smotocită de o găină. Atunci când intră Malko, el ascunse repede o
sticluță plată cu burbon sub pernă. Ăsta era păcatul lui minor.
Ei vorbiră câteva minute, după care Malko părăsi spitalul. El
trebuia să treacă pe la cartierul general al poliției, pentru a da
explicații despre schimbul de focuri din seara trecută. Din fericire,
consulul american, la ordinul Washingtonului, intervenise în cursul
dimineții chiar la guvernator. Bahamezilor nu le plăceau agenții
secreți dar nu puteai face mare lucru împotriva unei intervenții
diplomatice.
 Capitolul XVI

Spun gurile rele despre Louie Grant că-și pune ochelari negri și
atunci când se duce la biserică, pentru ca bunul Dumnezeu să nu-i
ceară autograf, ceea ce de altfel este o precauție inutilă deoarece Louie
nu vorbea decât arareori oamenilor care nu i-au fost prezentați, sau
doar unor bărbați tineri foarte frumoși.
De altfel, Louie vorbea foarte puțin cu oamenii, el considerându-se
foarte mult peste specia umană mijlocie. El avea scuze pentru asta. De
la cea mai fragedă vârstă, doicile și mama sa îi repetau într-una că el
este foarte frumos, că nimeni nu arată așa ca el, ceea ce în parte era
adevărat. Louie era frumos. Avea un fel de mască grecească, bronzată
la raze ultraviolete și un corp de atlet. Buzele îi erau fin conturate, ca
ale unei femei și ochii delicat mărginiți de sprâncene lungi. Din
această combinație totuși se degaja o virilitate, fapt care demonstra că
nu trebuie să te încrezi în aparențe.
Louie însă, era la cinema una dintre vedetele cele mai apreciate în
westernuri. Cu privirea în gol, mânuind cu dexteritate pistoletul, el își
plimba obrazu-i frumos prin multiple supraproducții alb-negru și
color.
Louie era un pederast notoriu. Numai atingerea unei femei îi
producea repulsie. Din motive legate de publicitatea sa el trebuise să
se căsătorească și, culmea ororii, să facă un copil cu soția sa, o
experiență abominabilă, pe care spera să nu fie obligat s-o mai repete.
Louie avea niște probleme. Agentul său publicitar îl făcuse
să-nțeleagă despre cariera sa că n-ar rezista la două sau trei scandaluri
de moravuri și că n-ar mai vrea să-l vadă niciodată mână-n mână cu
un tânăr liftier, la Sunset Strip la Hollywood.
Louie, deși poreclit de dușmanii lui „cap sec”, nu era chiar idiot,
așa că se organiză în consecință. În toți anii, după convocarea
fotografilor pentru a oferi lumii imaginea edificatoare a frumoasei
familii Grant, el dădea o fugă în Mexic, Insulele Virgine sau Bahamas
și timp de câteva săptămâni își oferea o orgie cu ceea ce îi plăcea mai
mult pe lume: băieți foarte tineri care-i repetau într-una că-i frumos ca
un zeu și făceau sex cu el. Puțin îl interesa că nu erau chiar de rasă
albă. La dracu cu rasismul!
În acest an, alegerea sa rămăsese la Bahamas, deoarece în anul
precedent avusese o istorie dezagreabilă la Acapulco cu un tânăr
mexican, nu atât de flămând pentru a respecta cea mai elementară
discreție.
Din șezlongul de pe marginea plajei de la Emerald Beach pe care
era așezat, el își examina vecinii. El își făcuse o regulă de a nu da curs
liber instinctelor în hotelurile în care descindea, însă ocazia, iarba
fragedă…
Își pusese ochii pe Jack Harvey și Malko așezați la barul-colibă de
paie, nu departe de el. Părul blond al lui Malko îi plăcuse dar se temea
de neplăcerile cu albii…
Dimpotrivă, Jack Harvey recunoscându-l, glumi:
— Poftim, p.d.-ul nostru s-a întors. Dacă admiratoarele sale l-ar
vedea făcând-o pe nebunul cu negrișorii din Over the Hill, cota sa ar
scădea vertiginos, remarcă el. Acum doi ani a fost aici și a încercat tot
ce se putea prin arhipelag.
El se apucă să-i explice lui Malko pedigriul actorului. Malko ciulise
urechile. Un nou plan îi pusese creierul în funcțiune.
Situația nu era strălucită. El nu vedea nicio posibilitate pentru a
executa ordinele lui William Clark. Bernon Mitchell se afla în
continuare la Litton Kay, la fel de inaccesibil de parc-ar fi fost pe altă
planetă. În mod oficial, el nu putea încerca nimic, în afara unui atac în
forță, ceea ce ar fi fost o pură nebunie. Bahamasul nu era Burundi. Nu
se atacă cu ajutorul mitralierelor un club pentru miliardari.
Pentru că autorităților de la Nassau nu le fusese pe plac schimbul
de focuri de la hotelul Royal-Victoria, consulul îl făcuse pe Malko, în
mod discret, să-nțeleagă că ar fi mai bine să se abțină de la
declanșarea unor acțiuni violente, spunându-i că-n caz de lovitură de
forță, dacă erau arestați, ei își riscau viața pur și simplu. Din când în
când, în Bahamas mai erau spânzurați oameni, iar C.I.A. nu le-ar
putea fi de niciun ajutor.
Problema Vassili Sarkov era de asemenea într-un punct mort. Sigur
că oamenii lui Lester Young exercitau o supraveghere discretă asupra
goeletei. Rusul nu se arătase decât o singură dată pe punte. Ce să facă
și în direcția asta? Să atace Erna? Dacă Vassili Sarkov ar fi mort, rușii
ar trimite pe altcineva pe care nu l-ar cunoaște.
Irina nu se mișca din camera de la Emerald Beach. Malko decisese
să-l lase pe Vassili în întunericul cel mai absolut. În felul acesta l-ar
obliga să comită vreo greșeală. Rusul însă era o persoană foarte
prudentă. El nu părăsise Erna. Ori fusese informat că Irina ieșise din
circuit și aștepta alte instrucțiuni. Prezența lui la Nassau demonstra că
rușii nu abandonau lupta.
Căpitanul Ernei, un cubanez pe nume Jésus-Maria, făcea cursele
trecând în fiecare zi la Banana Boat pentru a o vedea pe Eloise. Ei
păreau înzestrați cu răbdare supraomenească.
De trei zile, Malko se-nvârtea în jurul cozii, stând pe cât posibil la
soare. Trecutul îl învățase că adesea împrejurările favorizante apar
uneori de la sine și că pistoalele mari nu rezolvă mare lucru.
Prezența lui Louie Grant îi sugerase o idee, vagă însă, dar o idee de
rumegat.
— Mi-ar face plăcere să-l cunosc pe acest domn, îi spuse el lui Jack
Harvey, fără însă ca el să-și dea seama de nimic.
Instalatorul-spion îl privi puțin uimit. Soarele provoacă uneori
reacții ciudate…
— Nicio problemă, spuse el. Pun pariu pe o sută de dolari că-n
seara asta va fi în jur de ora șapte la hotelul Colonial.
— Ce mai e și ăsta, hotelul Colonial?
— Refugiul tuturor pederaștilor din insulă. O casă pentru
„nebunii”. Trebuie vizitat odată.
 Malko surâse misterios.
— Ei bine, vom merge să bem un daiquiri în seara asta la hotelul
Colonial. Puneți-vă toate bijuteriile.
Jack Harvey se uită invidios la brățara lui și surâse la rândul lui.

Un negru unsuros și musculos cu bustul mulat de o bluză de

marinar și ochii discret subliniați cu negru, făcea grații la o masă,
ghemuit lângă un uriaș blond. El vorbea și râdea prea tare, aruncând
ocheade tuturor vecinilor.
Singur la o masă, un bărbat tânăr în șort, puțin cam prea lustruit,
mânca delicat dintr-un fruct de avocado.
Aproape toate mesele de la Café Colonial erau ocupate, dar nu era
nicio femeie. Asta semăna cu o cabină de manechine. Tot ceea ce era
pederast indigen sau din import, se găsea acolo. Printre grupuri
circulau mici lustragii cu bustul uns cu cremă pentru a le face pielea
mai netedă. Ochii lor erau prea strălucitori și gesturile lor categoric cu
mult sub standardul profesional. Unul dintre ei se apropie de masa
unde se găseau Malko și Harvey, luă cu de la sine putere piciorul lui
Malko, începu să frece și murmură:
— Sir, vrei să vii cu mine după ce termin treaba?
El nu avea încă doisprezece ani.
Malko nu-i răspunse. Înciudat și crezând că-i vorba de un mare
amor, lustragiul se duse la o masă vecină.
— Este incredibil, murmură Malko.
Café Colonial era un stabiliment îmbătrânit aflat într-o stradă care
dădea în Bay Street West. Ventilatoare mari se învârteau încet pe
plafonul alb și zugrăveala albă se jupuia de pe pereți. Stabilimentul
avea și statut de hotel și la primul etaj se vedeau porțile întredeschise
care dădeau într-un culoar de lemnărie învechită.
Chiria era de cinci dolari pentru două ore. Louie Grant sosi atunci
când Malko nu mai spera. Jack Harvey îl lovi puternic cu cotul.
— Uite-l!
 Actorul era îmbrăcat cu un polo de culoare roșie și un pantalon larg
verde cu centură foarte lată, foarte ajustat pe corp. El trecu printre
mese expunându-și frumosul profil, se așeză puțin mai la o parte și
comandă un punch, fără să-și scoată ochelarii negri.
Malko conversa cu Jack Harvey ca și când nimic din jurul lor nu-i
privea. Apoi simți că actorul îl fixa din priviri și întoarse ușor capul. El
purta de asemenea ochelari negri. Surâse imperceptibil în direcția lui
Louie Grant și-și reluă conversația.
Figura se repetă de câteva ori, după care Louie Grant își scoase
ochelarii, îi puse pe masă și-și expuse în modul cel mai avantajos
profilul părții stângi spre Malko.
La rândul său, Malko își scoase ochelarii și dădu ochilor săi
strălucitori expresia cea mai calină. Harvey era de-a dreptul îngrozit.
— Spuneți-mi, ce-o să faceți odată ce veți simți sexul ăstuia în c…?
— Am o idee, spuse Malko.
Acest flirt la distanță se prelungi încă o jumătate de oră. Negrul
unsuros și musculos care trecea de la o masă la alta încercă să
angajeze o conversație cu Grant, dar acesta îl puse la punct.
În sfârșit, Louie Grant se ridică, de parc-ar fi vrut să se ducă la
toaletă, trecând prin fața mesei lui Malko. El înclină ușor capul și
surâse.
Malko profită de ocazie:
— Am impresia că ne-am mai văzut deja pe undeva, spuse el.
Actorul se opri:
— Și eu cred la fel.
— Veniți să beți un pahar cu noi, îi propuse Malko. Tocmai
prietenul meu Jackie pleacă.
— Cu plăcere, ugui Grant.
Timbrul vocii sale era departe de cel al șerifului din Dodge City.
Peste un sfert de oră, ei vorbeau ca doi vechi amici. Jack Harvey, ca
urmare a ordinului lui Malko, se eclipsase discret. El aștepta în
camioneta sa de instalator parcată un pic mai departe fără să înțeleagă
nimic.
În sinea lui, Malko abia se abținea să nu râdă. Louie mușcase cu
lăcomie din momeala ce-i fusese aruncată. Făcea tot felul de mișcări
din pectorali cu bluza sa descheiată, clipea din sprâncene, îi mângâia
mâna lui Malko pusă pe masă. La un moment dat, el îi oferi foc și îi
prinse mâna cu tandrețe, uitându-se lung în ochii lui Malko, privire pe
care acesta i-o întoarse.
— Sunteți singur la Nassau? îl întrebă el.
— Da, se grăbi să răspundă Louie.
Întâlnirea cu Malko îl copleșea de bucurie. El resimțea pentru
acesta niște dorințe venale. Faptul de a-l fi întâlnit la o masă de la
Colonial, îi anula orice fel de bănuială.
— Ați dori să luăm cina împreună?
— Cu bucurie.
Deodată Malko păli. Louie Grant remarcă schimbarea de expresie.
— Ce s-a întâmplat?
Malko îi explică problema sa.
— Din cauza prietenului meu Jackie. El o să devină foarte furios.
Mi-e puțin rușine că l-am lăsat singur…
— El în mod sigur trebuie să aibă niște prieteni, spuse furios Louie.
Malko îi plăcea într-adevăr foarte mult. În sfârșit, un om de nivelul
și frumusețea lui!
— Dacă am fi în patru? sugeră Malko…
Louie Grant privi în jurul său, dar în cafeneaua Colonial nu se afla
decât drojdia societății din New Providence Island. O cută se săpă în
frumoasa lui frunte.
Brusc, fața lui Malko se lumină:
— Cunosc un tip într-adevăr încântător, un bahamian foarte bine
crescut, un anume Steve.
Malko așteptă cu sufletul la gură. În acest moment se hotăra totul.
Ori se dovedea că-și pierduse timpul degeaba, ori câștiga jack-pot-ul7.
Actorul tresări:
— Steve! Cred că-l cunosc și eu. Dacă am vorbi de aceeași
persoană… El lucra la Cazinoul Lucayan anul trecut. Din păcate nu-i
aici.
— Ba da, îi spuse Malko, abia ascunzându-și bucuria. El s-a mutat.
Lucrează acum la Litton Kay, la capătul insulei pe o perioadă de
câteva săptămâni. Este un băiat foarte drăguț.
— Foarte drăguț, întări Louie Grant, și atât de bine crescut. Dacă
i-am da telefon?
Malko păstră fața impasibilă. Treaba devenea din ce în ce mai
delicată.
El își luă aerul cel mai mângâietor cu putință pentru a-i explica:
— Știți, mă plictisește puțin faptul de a-i da eu însumi telefon,
pentru că în fond, nu-i așa, noi avem nevoie de el ca de un gură cască.
Louie înlătură obiecțiunea ca un mare senior.
— Desigur! Desigur! O să-i telefonez eu. Cred că mă iubește foarte
mult. Aveți numărul lui de telefon?
Malko îl reținu apucându-l de braț atunci când se ridica de la masă
și îi spuse:
— Nu-i spuneți cu cine sunteți. Vreau să-i fac o surpriză.
— De acord!
Toate aceste mici secrete îl amuzau copios pe Louie. Cât de bine
cunoștea el toate acestea! El pleca deja grăbit spre telefon, fremătând.
Vacanța sa părea să fi luat o turnură favorabilă. Ca bun cunoscător, el
observase silueta sportivă și mâinile fine ale noului său prieten. Părul
lui blond și strălucirea curioasă a ochilor lui, îi sporeau farmecul.
Louie simțea în vârfurile degetelor o mâncărime care nu-l înșela
niciodată; era pe punctul de a se îndrăgosti.
Rămas singur, Malko reflectă cu furie. Prea mergea totul spre foarte

7 Sumă mare în automatele pentru monede (n.a.)

bine. El trebuia să improvizeze pe măsură ce lucrurile avansau. Dacă
telefonul avea o continuare, măcar dacă Steve nu le-ar da întâlnire la
Litton Kay sau să refuze! Era însă singura șansă de care trebuia să se
agațe.
Văzând fața radioasă a lui Louie care revenea de la telefon, Malko
înțelese că totul mersese de minune.
— Steve va veni să cineze cu noi, îl anunță triumfător actorul. Mă
duc eu însumi să-l caut la Litton Kay, peste un ceas. Vreți să ne
întâlnim la hotelul dumneavoastră?
— O idee bună, aprobă Malko. În acest timp, eu voi merge la hotel
să mă schimb și să-l caut pe Jackie. Sper ca ei să se placă unul pe
celălalt.
— Desigur! Steve este un băiat atât de încântător…
Malko achită consumațiile și se despărțiră cu o lungă strângere de
mână. Louie Grant plecă pe jos pe Bay Street, mergând pe trotuarul
stâng pentru a-și vedea profilul oglindindu-se în toate vitrinele.
Jack Harvey dormea cu gura deschisă la volanul camionetei sale,
un adevărat cuptor, dar afară era la fel de cald. Bitumul trotuarului se
topea sub pingelele trecătorilor.
Malko îl scutură. Harvey se trezi tresărind și-i aruncă o privire
furioasă:
— Sunteți singur?
— Pe moment, da!
El îi explică evoluția situației și-l întrebă:
— Puteți să-mi găsiți rapid un loc liniștit, o mică vilă pe care s-o
închiriez, de exemplu?
— Cât doriți să investiți în asta? întrebă Harvey, mereu cu
picioarele pe pământ.
— Nu mă interesează. Totul este să putem avea acel loc, de-acum
într-o oră.
Jucându-se cu brățara lui, Harvey se gândea și spuse deodată:
— Cred că am ce ne trebuie, la Love Beach. Există acolo o bătrână
care închiriază niște bungalouri într-un loc numit Garden of Eden.
Locul este chiar pe plajă, la o distanță apreciabilă de drum. În acest
sezon nu este nimeni acolo, dar prețurile sunt foarte mari.
Malko scoase din buzunarul său un teanc de bancnote din care
scoase două sute de dolari:
— Mergeți acolo și reveniți la mine la Emerald Beach peste o oră.
Harvey demara deja când Malko îi strecură:
— Și aveți grijă să vă dea o chitanță.
După cum îi cunoștea pe sfinți…
Îi mai rămânea doar timpul necesar ca să se ducă să-l găsească pe
Chris Jones la căpătâiul Irinei, foarte vexat de faptul că i se dădea spre
pază doar o femeie, pe deasupra, bolnavă.
La volanul Triumphului, Malko surâdea. I se ceruseră multe în
cursul misiunilor precedente, dar încă nu avusese ocazia să facă curte
unui bărbat… măcar de n-ar trebui să meargă până la capăt…
Categoric, nu știi niciodată unde te duce munca de contrainformații.
 Capitolul XVII

O luminiță mică de lăcomie apăru în ochii lui Steve la auzul vocii

catifelate a lui Louie Grant. Actorul fusese unul dintre amanții săi cei
mai generoși, desigur, cu micile sale ciudățenii. El plimba în valiza sa
două cearceafuri negre, absolut necesare zbenguielilor sale erotice. Se
pare că mătasea neagră nu avea nimic deosebit pentru a-i pune corpul
în valoare.
El fusese destul de generos pentru ca Steve să-și dea osteneala să
joace rolul marelui îndrăgostit, ceea ce îi adusese aproape două mii de
dolari.
El nu se declarase surprins de telefonul lui Louie. În lumea
pederaștilor totul se afla foarte repede, iar vechii prieteni se regăseau
imediat.
Cert este că dacă s-ar fi ținut de instrucțiunile lui Big Daddy, el ar fi
trebuit să refuze invitația lui Louie Grant. Minsky îi ordonase să-și
consacre tot timpul supravegherii tânărului american, mai ales pentru
a evita bârfele, dar Steve era o mică cutră foarte lacomă și perspectiva
de a câștiga o grămadă de dolari era mai puternică decât frica de Big
Daddy.
Bernon intră în bungalou în timp ce amantul lui vorbea la telefon.
El era din ce în ce mai neliniștit după incidentul cu Irina și simțea că
ceva nu merge cum trebuie. Viața lui se reducea astfel la relația cu
Steve de care era amorezat mai mult ca niciodată și pe care era gelos
ca un tigru.
— Ce se-ntâmplă? întrebă el imediat, suspicios.
Întrebarea sa îl exasperă pe Steve, sătul să tot joace rolul femeii
iubitoare.
— O.K. mergeți la ora nouă în fața grilajului, spuse el.
Închise telefonul și-și întoarse fața ostilă către Bernon.
— E ceva care nu merge?
 Americanul îl măsură cu privirea:
— Unde te duci?
— Să văd un tip pentru niște afaceri, spuse pe un ton evaziv Steve.
Nu lipsesc mult.
— Tu știi că-i periculos să pleci de aici, remarcă temător Bernon.
Domnul Minsky a spus că americanii continuă să fie pe urmele
noastre.
Steve rânji:
— Nu-ți fie teamă! Cu băiatul ăsta n-am nicio problemă.
— Cum e el?
— Nasol. Nu-i plac decât pipițele, așa că vezi și tu că nu-i nicio
primejdie…
Lui Steve începuse să i se facă lehamite de logodnicul lui fidel.
Dacă Bert Minsky nu i-ar fi promis o mie de dolari, el ar fi lăsat
demult totul baltă.
Bernon era exasperant. Pierdea ore întregi povestindu-i viața lui și-i
cerea lui Steve jurăminte de dragoste veșnică, iar el îi jura o fidelitate
totală, pe scurt se comporta ca o femeie isterică. La-nceput, pe Steve îl
amuzase să-l vadă pe acest intelectual de familie bună pe acest
american căruia toată lumea părea să-i atribuie o atât de mare
importanță, la picioarele sale. Atunci când îl întâlnise la Lucayan
Beach, el se gândise doar la o aventură din care să câștige 50 de dolari,
așa cum făcea el în fiecare zi de când împlinise treisprezece ani.
Atunci când Bernon, îndrăgostit nebunește de pielea mată a
metisului, îi propusese să fugă în Cuba, Steve se dusese și-i povestise
totul lui Big Daddy. El mirosise că această poveste îl putea interesa pe
gangster căci Bernon îi spusese cu de-amănuntul despre importantul
său post de codificator.
De atunci, el nu mai ridica nici măcar degetul mic fără învoiala lui
Big Daddy care-i lăsa din când în când câte o bancnotă de zece dolari
ca să se poarte cât mai drăguț cu Bernon, dar asta nu era de-ajuns
pentru lăcomia lui Steve. Cu Louie Grant, el putea să câștige ușor câte
o sută pe seară și afară de asta, Bernon nu era veșnic. Trebuia să aibă
grijă de viitorul său și de bunii clienți, pentru că Steve nu simțea nici
cea mai mică atracție pentru democrațiile populare, chiar tropicale.
— Pe curând, îi spuse el lui Bernon. N-o să mă întorc târziu. O să
vezi…
Bernon Mitchell își privea amantul depărtându-se pe poteca ce
înconjura piscina. Steve reprezenta acum întregul lui univers. El mai
avea încă sclipiri de luciditate dar le respingea foarte adânc în
străfundul subconștientului său, pentru că el alesese și urma să
meargă până la capăt. Știa că în Cuba va fi obligat să lucreze aproape
obligatoriu pentru Castro, dar urma să fie cu Steve.
Mai știa de asemenea că metisul nu era decât o oribilă mică
haimana, dar îi plăcea pielea și brutalitatea lui, sentiment care era mai
puternic decât el, decât buna sa educație. Muriel și corpul ei magnific
nu mai reprezentau decât o amintire veche pe care ținea să și-o șteargă
din minte, o eroare a tinereții sale.
Trist, el reintră în bungaloul lui, puse un disc și se întinse pe pat.
Măcar de n-ar lipsi mult Steve… Desigur, ar fi fost de ajuns să-i
șoptească lui Minsky un cuvânt ca să împiedice plecarea lui Steve de
la Litton Kay, dar ce scenă ar fi urmat apoi…
Mașina Camaro închiriată de Louie Grant la un preț foarte piperat
aștepta în fața marii intrări de la Litton Kay de trei minute, atunci
când Steve ieși din întuneric. Urmărit de privirea disprețuitoare a
gardianului, el urcă în mașina americană. Cămașa sa brodată cu
hibiscuși strălucitori, pantalonul său negru din șantung purtat fără
nimic pe dedesubt, mocasinii cu vârf ascuțit și părul ușor încrețit, ar fi
stârnit vii emoții la Café Colonial.
Louie, foarte bine dispus, îi puse mâna pe coapsă. Un pic mai
departe, actorul angajă mașina pe o mică potecă laterală și la
adăpostul unor pomi se dedară unor drăgălășenii pe care Louie le
primi cu senzația delicioasă a păcatului.
— Mergem să ne întâlnim cu un prieten comun, îl anunță el
bucuros.
— Ah, spuse Steve, căutând prin memoria sa. Erau atâția. Despre
cine-i vorba?
— Este o surpriză. Este însă un băiat foarte frumos. Are niște ochi
încântători, spuse el visător.
Mintea lui Steve nu era decât la cei o sută de dolari. De la doi, putea
obține chiar două sute cincizeci.
Louie parcă mașina în parkingul lui Emerald Beach. Din motive de
discreție, ei dădură ocol plajei, căci Steve se temea să le înfrunte pe
Fiicele Revoluției.
Ei ajunseră în camera lui Malko fără să-ntâlnească pe nimeni. Louie
bătu la ușă și se dădu într-o parte:
— Intră tu primul, îi spuse el lui Steve. Îți las ție surpriza.
Fu într-adevăr o surpriză.
Abia se deschise ușa și Steve fu apucat de frumoasa sa cămașă de o
mână puternică.
În același moment, apăru un necunoscut în spatele lui Louie,
împingându-l cu brutalitate în cameră. Ușa deja se închisese. Nu
durase totul mai mult de cinci secunde. Așezat pe mocheta de culoare
crem, Steve căsca niște ochi stupizi la Malko și la Jack Harvey. Acesta
din urmă ținea în mână Coltul său de 45 cu piedica trasă. În spatele lui
Louie Grant, Chris Jones ținea în mână un Colt Cobra îndreptat
asupra spinării actorului. Pentru mai multă siguranță, Irina era
închisă în camera vecină.
— Mâinile pe cap, pederastule, îi spuse el amabil.
Louie era cât pe ce să cadă. Niciodată nu i se vorbise pe tonul ăsta.
Mai întâi crezu că-i vorba de un șantaj, pregătit de Steve, dar o privire
asupra acestuia din urmă îl convinse că nu-i așa. Steve era încă și mai
speriat decât el însuși, pentru că îl recunoscuse pe Malko. Nebun de
frică și de furie, el strigă uitându-se la Louie Grant:
— Ticălosule, te-ai dat cu copoii!
Actorul roși până-n vârful urechilor, neînțelegând nimic din toate
acestea:
— Copoi, ce copoi!?
El încercă să ia un aer ceva mai demn și-i răspunse pe o voce
aproape sigură:
— Ăsta-i un jaf. O să chem poliția.
— Poliția suntem noi, spuse cu sobrietate Chris Jones căruia
pederaștii îi produceau tot atâta dezgust ca și apa nefiltrată.
Acesta nu era adevărul curat, însă lui Louie Grant i se muiară
picioarele și se prăbuși pe un scaun.
— Domnilor, eu sunt nevinovat, spuse el la-ntâmplare.
Se și vedea pe prima pagină în Los Angeles Tribune, fapt care ar fi
însemnat sfârșitul carierei sale.
Malko nu scosese încă niciun cuvânt. Îi era puțin milă de
nenorocitul de Louie care-l bombarda cu priviri încărcate de reproș.
— Vă datorez scuze, spuse el. M-am servit de dumneavoastră
pentru a intra în contact cu Steve. Trebuie să vă previn că eu lucrez
pentru guvernul Statelor Unite într-o afacere care interesează
securitatea națională și în care acest băiat este băgat până peste cap.
Este o afacere foarte gravă, de crimă și răpire.
Louie simțea că se sufocă. Avea impresia că trăiește un coșmar.
— Vă implor, murmură el. Voi face orice vreți, dar vă rog fără
scandal.
Steve încercă să se ridice, dar Jack Harvey îi dădu o lovitură ușoară
de crosă peste tâmplă, înainte chiar să spună ceva.
— Gura!
Chris Jones îl împinse cu drăgălășenie pe Louie Grant în camera
vecină și se instală acolo cu el.
Steve rămase singur cu Malko și cu Jack Harvey. Malko nu pierdu
timpul pentru explicații sterile.
— Dumneavoastră știți cine suntem noi, îi spuse el lui Steve. O să
ne ajutați să intrăm la Litton Kay, după care, vă vom lăsa în pace.
Steve, căruia începuse să-i revină curajul, spuse cu dispreț:
 — Pe dracu!
Jack Harvey își puse pistolul la cingătoare, se ghemui și scoase de
sub pat o sacoșă de pânză, o puse pe masă și o desfăcu. Era o trusă
pentru sudură.
— Mic nenorocit, spuse el. Nu avem prea mult timp de pierdut. Ori
accepți să ne conduci, ori îți prăjesc testiculele cu lampa de sudat și pe
urmă o să poți să trăncănești cât vrei…
Steve privi lampa de sudură și încercă să braveze:
— N-o să îndrăzniți, spuse el. Domnul Minsky o să vă jupoaie.
Jack Harvey nu răspunse. Începu să-și pregătească materialul cu
grijă.
Câteva minute mai târziu, Louie sări din fotoliul său. Peretele
fusese străpuns de un țipăt îngrozitor care încetă brusc ca și cum s-ar
fi pus o mână pe gura celui care țipa.
Îngrozit, actorul se aruncă spre ușă și o întredeschise, înainte ca
Jones să poată interveni. El îl văzu pe Jack Harvey cu mânecile
cămășii suflecate până la cot, cu lampa de sudură în mână și cu ochii
albaștri concentrați. În cameră plutea un miros abominabil de ars.
Louie simți că leșină și se lăsă condus spre fotoliul său de un Chris
Jones plin de atenție, fără să privească mai departe.
— Este oribil… murmură el.
Jack Harvey nu avea prea multă imaginație. După ce experimentase
odată puterea lămpii de sudură asupra inimilor simple, el continua.
De-acum, din camera vecină nu se mai auzeau țipete ci gemete. Pe
fața lui Louie Grant curgeau picături de sudoare și acesta se străduia
din toate puterile să nu leșine. Niciodată, dar niciodată, el nu gândise
că va fi amestecat într-o asemenea istorie.
În sfârșit ușa se deschise. Steve nu mai avea nimic din fermitatea
unui erou. Jack Harvey se mulțumise să-i pârlească câteva fire de păr
fără să-i atingă într-adevăr mijloacele lui de existență, înainte ca el să
ceară clemență.
Cu tupeul domolit, pe jumătate dezbrăcat, el tremura și se
smiorcăia, pierzându-și toată fala.
Toată această punere în scenă îi displăcea lui Malko. El n-o scăpase
pe Irina de tortură pentru a-l supune acesteia pe Steve, dar din
nefericire, trebuia să-ți murdărești mâinile în meseria aceasta.
— Ești gata? întrebă Jack Harvey.
Steve dădu din cap fără să răspundă. Un șir de lacrimi îi
murdăreau obrazul și gura îi tremura încă. El se aranjă repede și
încercă să se ridice în picioare.
Partea cea mai grea de acum începea. Malko trecu în camera vecină.
Louie se ridică dintr-o săritură, fiind sigur că-i venise și lui rândul.
— Domnule, spuse Malko, ați fost amestecat împotriva
dumneavoastră într-o afacere foarte confidențială. În interesul
dumneavoastră, vă cer deci să nu vorbiți nimănui despre asta și dacă
vreodată veți mai întâlni vreuna din persoanele prezente, să nu
pomeniți nimic despre toate acestea.
Louie ar fi fost în stare să promită orice.
— Atunci, sunt liber?
— Nu încă. Domnul Jones vă va ține companie. Vă sfătuiesc ca
mâine să luați primul avion.
Louie ar fi plecat și înotând, dacă i s-ar fi cerut politicos.
— Încă ceva, preciză Malko. O să împrumut mașina
dumneavoastră, pentru aproximativ două ore.
Louie îi întinse cheile cu ochii în pământ. Când te gândești că el îi
făcuse curte unui funcționar al unei agenții federale! Îl trecea o
sudoare rece.
Împins de Jack Harvey, Steve ieși din cameră. Malko încheia
coloana. Chris Jones era cu un ochi pe Louie și cu celălalt pe Irina în
camera vecină.

Pentru gardianul de la intrarea principală de la Litton Kay, nu fu

nicio surpriză atunci când văzu apropiindu-se mașina Camaro care
venise să-l caute pe Steve. Toate numerele mașinilor erau notate.
 Camaroul opri în fața barierei albe și gardianul avu impresia că era
condusă de același bărbat blond. Steve se aplecă peste volan:
— Lasă-i să intre! Dânșii mă însoțesc. N-am poftă să merg pe jos.
Gardianul îi remarcă privirea foarte încețoșată și se gândi că era
totuși greu să-ți câștigi cele necesare traiului cu fesele, dar cum el
cunoștea legăturile lui cu Big Daddy, ridică bariera.
— Să nu rămâneți mult timp, domnule.
Cu ajutorul unei lanterne, el inspectă superficial interiorul mașinii.
Malko redemară încet. Avantajul conducerii automate era acela că
puteai ține volanul cu o singură mână și în cealaltă puteai ține
pistoletul…
Imediat ce depășiseră mica biserică albă care-i ascundea de privirea
gardienilor, Malko opri. Ținându-l în continuare pe Steve sub
amenințarea pistolului său extraplat, el coborî, făcu înconjurul mașinii
și deschise portbagajul.
Jack Harvey, puțin anchilozat, ieși de-acolo dintr-o săritură și urcă
în Camaro lângă Steve.
Peste două minute, ei opriră lângă bungaloul lui Steve.
Cei trei bărbați intrară repede. Nu aveau prea mult timp pentru a
acționa.
— Mitchell este singur în bungaloul său? întrebă Malko.
Steve ezită:
— Nu. E acolo mereu un paznic cu o armă de foc.
Urâtă treabă! Dacă-l trimiteau pe Steve să-l caute, exista riscul ca
acesta să nu se mai întoarcă. Dacă mergeau acolo în forță ar fi
declanșat o hărmălaie și n-ar mai fi avut niciodată timpul să iasă din
Litton Kay. Trebuiau deci să-l aducă acolo pe Bernon Mitchell, fără
să-i trezească vreo bănuială. Lui Malko îi mai veni o idee.
— Pune muzică, îi ordonă el lui Steve.
Metisul ascultă.
— Aprinde toate luminile!
În câteva secunde iluzia fu perfectă. Din exterior, ai fi jurat că în
bungaloul lui Steve se desfășoară o scenă de basm fără sens.
Ce mai scenă… Așezat pe patul lui, Steve privea cu un ochi
amenințător spre pistolul lui Harvey îndreptat spre abdomenul său.
Malko era în picioare aproape de fereastră supraveghind cărarea.
Nu se petrecu nimic timp de zece minute, apoi Malko spuse în
șoaptă:
— Atenție, iată-l!
Se auziră niște pași pe alee și deodată vocea speriată a lui Bernon
Mitchell:
— Ce faci Steve?
El scutură ușa. Harvey o încuiase din obișnuință cu cheia.
Americanul strigă cu o voce ascuțită:
— Steve deschide, sunt eu!
El bătea în ușă ca un nebun, ceea ce putea alarma tot Litton Kay-ul.
Malko sări și întoarse cheia în broască.
Bernon Mitchell ateriză în mijlocul camerei. El nu purta probabil
lentilele de contact căci rămase o clipă nemișcat înainte să-l
recunoască pe Malko. Deschise gura să strige, dar Harvey îi și dădu o
crosă peste tâmplă și căzu inert.
— Repede!
Ușa de la intrare era deschisă.
Harvey luă pe umăr corpul inert al lui Bernon Mitchell și fugi până
la Camaro. Îi trebui o secundă ca să descuie și corpul dispăru în
portbagaj.
— Hei!
Vocea venea de pe cărare. Harvey zări un bărbat în costum deschis
care se apropia.
Jeff, paznicul lui Bernon, îi urmase din curiozitate. Îl amuza jocul
celor doi pederaști. El ajunsese tocmai la timp pentru a vedea corpul
matematicianului dispărând în mașină. Prin ușa deschisă, Steve îl
văzu pe bărbatul care se apropia. El prinse un pic de curaj și vrând să
se reabiliteze, urlă:
 — Ajutor! Americanii.
Jeff scoase din alergare pistoletul. Harvey ezită o secundă. El ar fi
avut timp să tragă dar detunătura ar fi alarmat pe ceilalți oameni ai lui
Minsky. În portbagajul încă deschis, el zări la lumina interioară o
șurubelniță cu mânerul de lemn pe care o luă, punându-și arma la
cingătoare. Fără să-i lase celuilalt timpul să tragă, se aruncă la
gambele acestuia. Cei doi bărbați se rostogoliră pe pământ.
Paznicul știa să se bată. Malko, obligat să-l supravegheze pe Steve,
nu-l putea ajuta pe Harvey. Acesta încerca să-și sugrume adversarul,
dar Jeff era aproape la fel de voinic ca și Harvey. El începu să-l
lovească pe Harvey cu capul de cimentul aleii. Harvey reuși să se
degajeze și ajunse deasupra.
Timp de câteva secunde fu o luptă confuză. Ținându-l mereu pe
Steve la respect, Malko se retrase până la mașină, uitându-se cu teamă
la Harvey.
Acesta fentă, își respinse adversarul pentru o fracțiune de secundă,
izbindu-l de perete. Surprins, celălalt își căută din ochi pistolul, dar
Harvey se năpustea deja înainte, ținând șurubelnița ca pe un cuțit. El
lovi cu toată puterea de jos în sus, atât de tare încât lama se răsuci.
Ținându-se cu amândouă mâinile, Jeff alunecă de-a lungul peretelui și
se prăbuși cu un geamăt de durere. Arma improvizată era înfiptă în
ficatul său. Înspăimântat, Steve nu mai făcea nicio mișcare în
interiorul bungaloului.
Harvey deschise portiera Camaroului și sări înăuntru, în momentul
în care Malko demara brutal.
Rulând încet, pentru a nu atrage atenția, ei trecură prin fața
Club-House-ului, merseră de-a lungul portului, fără nicio problemă
până la barieră.
Harvey se întinsese pe podea cu Coltul în mână, dar gardianul nu
aruncă decât o privire discretă în direcția mașinii.
Cinci secunde mai târziu, ei mergeau spre Nassau, cu Bernon
Mitchell în portbagaj.
 Capitolul XVIII

Erau 43 de grade la umbră.

În Garden of Eden persista un aer jilav și fierbinte. Imenșii cocotieri
se ridicau în aerul arzător ca niște fosile stratificate.
Reverberația era atât de puternică asupra mării, încât nu putea fi
privită cu ochii neprotejați. Chris Jones ieși pe veranda bungaloului să
caute un pic de aer. Pentru a se anima, el plimba la fiecare sfert de oră
un mic ventilator pe bustul său gol, fără niciun rezultat de altfel. El
era îmbrăcat doar cu un pantalon de fibră sintetică, la cingătoarea
căruia era prins tocul pistolului său.
De pe verandă, el aruncă o privire spre pat. Bernon Mitchell nu se
mișcase. El zăcea pe pat cu ochii închiși, cu ambele mâini prinse de
picioarele metalice cu cătușe. De altfel, după răpirea sa, el practic nu
deschisese gura decât pentru a-și gratifica temnicerii cu injurii
murdare. Era imposibil de crezut că el învățase toate acestea la Boston.
Chris privi orizontul în direcția sud. Îl astupa o bară neagră, ca o
dungă groasă de creion. La câteva sute de metri de mal, niște indigeni
aflați într-o pirogă recuperau plase.
Se auzi un zgomot de mașină pe potecă. Chris intră repede, dar nu
era decât Triumphul lui Malko. Ascunzătoarea lor era bine aleasă.
Văduva care închiria bungalourile nu punea piciorul pe acolo în
sezonul acesta și toate celelalte erau neocupate.
— Deci? întrebă Chris.
El era sătul până peste cap de Bahamas și de căldură. I se povestise
că marea era plină de pești – scorpioni a căror înțepătură era mortală
și de anghile care-ți puteau tăia un deget cu o singură mușcătură,
lucruri de altfel foarte exacte.
— Cred că nu vom mai avea de lucru aici prea mult timp, spuse
Malko.
El intră în bungalou și-l scutură ușor pe Bernon Mitchell.
 Tânărul matematician deschise ochii și murmură:
— Bandiți, asasini!
Asta era tot ce puteau scoate de la el.
Malko ridică ochii spre cer. De o oră, misiunea sa se simplificase.
William Clark primise fotografiile făcute de oamenii lui Lester Young.
Era într-adevăr vorba de Vassili Sarkov, cel care se găsea pe goeletă.
— Mi-aș da mâna dreaptă pentru a-l prinde sau a-l distruge,
spusese Clark. În împrejurările actuale era mai bine să fie distrus.
Reintrat în bungalou, Chris Jones îl privea pe Bernon Mitchell cu
un dezgust nedisimulat. Aceasta era prima dată când vedea un
trădător adevărat în carne și oase. El i-ar fi deschis craniul ca să vadă
cum este alcătuit creierul unui astfel de trădător. Instinctiv, se ținea un
pic mai la distanță ca și cum i-ar fi fost frică să nu fie contaminat.
— Mitchell, spuse Malko cu fermitate, nu-ți servește la nimic să
mă-njuri. Pentru ultima dată te întreb: accepți să te întorci cu mine în
Statele Unite, chiar dacă dorești să-ți părăsești postul și să divorțezi?
Asta nu mă privește pe mine, dar știți poate că soția dumneavoastră
este foarte grav rănită.
— Credeți că asta are vreo importanță pentru mine? întrebă Bernon
cu indiferență. Este o ticăloasă care nu se gândește decât la sex. Eu nu
mă voi întoarce niciodată în S.U.A. Dumneavoastră mă dezgustați.
Mai întâi, dezlegați-mă.
— Nu!
În ajun, el îl mușcase până la sânge pe Chris Jones, ca o bestie
sălbatică. Pe moment, Malko se-ntreba dacă nu cumva e nebun. În
privirea lui era un licăr de neliniște și-și aminti de tratamentul aplicat
Irinei. Oricum, el nu mai avea mult timp la dispoziție pentru a lua o
decizie. Răspunderea lui era foarte grea. Bert Minsky urma probabil
să treacă toată insula prin ciur și prin dârmon pentru a-i găsi. Evident,
el l-ar fi putut transporta ușor pe Mitchell la Miami, drogat sau
adormit. Erau destule terenuri controlate de C.I.A. Asta însă nu
rezolva problema. Ori Mitchell revenea la sentimente mai bune, ori
trebuia să dispară și asta era mai ușor la Bahamas decât la
Washington.
Cu două ore în urmă, Clark îl condamnase la moarte într-un mod
categoric. Lui Malko îi revenea rolul să execute sentința și era foarte
simplu. Îi era suficient lui Chris să-i tragă un glonț în cap și pe urmă
să atace goeleta, dar treaba asta era mai grea. Sarkov era desigur în
gardă și o înfruntare între profesioniști ar fi mai degrabă sângeroasă.
Dar Malko nu-l putea omorî pe Mitchell în felul ăsta și nici nu-l
putea lăsa să scape.
De dimineață, el tot răsucea problema în mintea sa, fără să poată
găsi o soluție.
El privi fața lividă și crispată de ură a lui Mitchell. Săracul idiot!
— Mitchell, spuse el, aceasta este ultima dată când te mai întreb.
Vreți să…
— Nu!
Bernon Mitchell se-ntoarse pe partea cealaltă pe patul său și închise
ochii. Malko ieși pe verandă fără să spună niciun cuvânt. El făcuse tot
ce-i stătuse în puteri.
El remarcă de asemenea, banda neagră de la orizont. Era ciclonul.
Toată lumea numai despre asta vorbea la Nassau. Aceasta îi sugeră o
idee lui Malko, ce-i drept cam sinuoasă, dar poate realizabilă.
— Mă întorc repede, îi strigă el lui Jones.
El se urcă în mașină. Volanul și scaunele frigeau.

Lester Young era la postul lui de veghe, în spatele autobuzului

pestriț. El strânse cu căldură mâna lui Malko.
— Nimic nou, spuse acesta. Vaporul nu s-a mișcat din loc. În orice
caz, acum că vine ciclonul, el nu se poate deplasa prea departe, căci
s-ar putea pomeni în Bay Street…
El nu știa despre răpirea lui Mitchell de către Malko și Narvey.
— Din ce parte vine ciclonul?
— Dinspre sud, ca totdeauna. Atunci când va ajunge aici, el va fi
ras deja Cuba și sudul Floridei. Acesta e la fel de rău ca în ultimii trei
ani. Nu-i rezistă nimic.
— Se poate naviga într-un astfel de ciclon?
Negrul îl privi pe Malko cu compasiune.
— Sunteți nebun? Ce v-a apucat, dom’le? Chiar și pacheboturile fug
din calea lui. Ultima dată a fost găsit un ketch la un kilometru în
interior pe pământ. Nimic nu rezistă pe mare.
— Când va ajunge aici?
Celălalt privi cerul și-și strânse nările.
— Cel mai târziu mâine. Va dura o zi și vor fi necesare trei luni
pentru a reconstrui.
Malko aflase destul. Îi mulțumi negrului și se urcă în mașină
plecând în direcția Emerald Beach.

Irina termina o pasiență sub ochii înduioșați ai lui Jack Harvey. Cu

părul legat cu o bentiță, îmbrăcată cu o bluză roșie și o fustă scurtă, ea
părea o foarte tânără domnișoară.
Harvey se strecură discret în camera vecină, lăsându-i tête à tête.
— Cred că foarte curând veți fi liberă, spuse Malko.
Ea avu o mică grimasă de surâs, avidă de afecțiune și tandrețe:
— Este adevărat?
Malko uitase cu desăvârșire de episodul îngrozitor de la Lucayan
iar Irina era atât de frumoasă și proaspătă… Primejdioasă de-a
dreptul.
— Da! Mai am încă nevoie de dumneavoastră, pentru o misiune
delicată, foarte delicată și primejdioasă, dar nu mă pot descurca fără
ajutorul dumneavoastră.
— Spuneți, zise Irina, din nou crispată.
Malko îi explică planul său. Ea ascultă fără să scoată niciun cuvânt,
aprinse o țigară și remarcă:
— Asta nu era în convenția noastră.
Urmă un minut de liniște, foarte, foarte lung. Ea reluă:
 — Accept, pentru că m-ați înțeles. Să dea Domnul să meargă atât
pentru dumneavoastră, cât și pentru mine. Când trebuie să…?
— O să vă spun. Cred că mâine. În așteptare, odihniți-vă.
Ea se ridică. El pusese mâna pe mânerul ușii și ea îi puse mâna pe
braț:
— Malko…
— Da!
— Poate părea idiot, dar dacă-i vorba de mâine, aș dori să petrec o
seară cu dumneavoastră, fără să vorbim de nimic.
Niciodată nu fusese atât de proaspătă, nici atât de candidă. Malko îi
înțelegea pe nenorociții care fuseseră prinși în acest angrenaj. Timp de
o secundă îi trecu prin minte un gând demoralizant: până la ce punct
făcea ea un joc dublu. El își asuma riscuri serioase.
— De acord, spuse el. Când voi termina totul, voi veni să vă caut.
De vreo zece minute, se stârnise vântul. Plaja lui Emerald Beach era
pustie, măturată de valuri mari cenușii. Ținându-se strâns unele de
altele, Fiicele Revoluției sălășluiau în hotelul roz bombon comentând
furia Domnului care pedepsea aceste insule de desfrâu și vicii lipsite
de sens.
Malko se deplasă la Nassau. O atmosferă stranie, grea, de crispare,
domnea pe insulă. Era așteptat ciclonul ca și când ar fi așteptat
moartea, cu un amestec de resemnare, frică și enervare. În Over the
Hill, bidonvilul tropical, negrii îngropau tot ce aveau ei mai de valoare
iar tinerii făceau sex în bambuși, excitați de atmosfera electrizantă.
Micul oraș părea mort. Casele de păpuși din Bay Street își
pierduseră întreg șarmul. Înspăimântați de timpul urât, turiștii
fugiseră. Un lung șir de motociclete Honda de închiriat, stătea în fața
consulatului.
Lui Malko i se făcu imediat legătura cu Washingtonul. William
Clark ascultă expunerea planului său, cu un calm admirabil chiar.
— Dacă merge, trebuie să recunosc că-i foarte ingenios și ne va
scuti de o serie de complicații. Eu vă acopăr. Eu voi fi cel care vă va da
semnalul.
— Mulțumesc.
— Noroc bun.
Zarurile erau aruncate. Încă douăzeci și patru de ore și afacerea
Bernon Mitchell urma să fie închisă definitiv. Nu și pentru Muriel care
continua să delireze încă pe patul său de spital. Malko nu avea curaj
încă să se ducă s-o vadă, cel puțin nu în acest moment când se
pregătea să-l trimită la moarte pe omul pe care aceasta îl iubea. El
privi calendarul care atârna pe perete: 13 iulie. Se împlineau deja zece
zile de când era în Bahamas, zece zile extrem de lungi.

— Ticălosule!
— Nu dom’ Minsky.
— Vagabond murdar! O să crăpi.
Cu bustul gol, Steve tremura din tot corpul. Obrazul său de
haimana mică era de nerecunoscut. Bert Minsky arunca în el cu tot
ce-i cădea în mână. El îi strivise vârful nasului cu scrumiera sa grea de
cristal, recuperată de pe plajă de secretară, în timp ce metisul suspina
cerând iertare.
Nimic însă nu era în stare să calmeze furia oarbă a lui Bert Minsky.
Pe măsură ce bătea, simțea nevoia să facă mai mult rău. Steve leșinase.
El îl arsese atunci cu capătul țigării aprinse pe piept, după ce trăsese
din ea ca să reaprindă jarul. Metisul tresărise și urlase.
Cei doi bahamezi care-l sprijineau pe Steve erau aproape la fel de
palizi ca și el. Nimeni nu-l văzuse pe Big Daddy vreodată în asemenea
stare.
El se-nvârtea în jurul lui Steve căutând să-i facă rău, fără să-l
omoare imediat.
— Dom’ Minsky, bâlbâi Steve, când își recăpătă cunoștința, nu mă
omorâți!
Americanul nu răspunse. El își fixă unghiul și, cu toată puterea, îl
lovi cu scrumiera peste gura deja tumefiată, spărgându-i toți dinții din
față. Steve scuipă un jet de sânge amestecat cu resturi de dinți și
gingii, pe mocheta frumoasă.
— Gunoi infam, urlă Minsky.
El era în preajma infarctului.
— Lăsați-l!
Steve căzu ca o masă inertă cu fața-n jos. Bert tăbărî asupra lui cu
lovituri de picior, căutând locurile cele mai sensibile, rinichii, organele
sexuale, fața, dar foarte repede Steve își pierdu cunoștința.
Complet ieșit din minți, Bert Minsky stătea gata să lovească din
nou, frustrat în răzbunarea lui. Acest gunoi era tot ce-i mai rămăsese
din visul lui de un milion de dolari. El simțea totuși că dacă va
continua să-l lovească, el va muri acolo, în biroul lui. Doar îl bătea din
ajun.
Deodată lui Bert Minsky îi veni o idee genială care urma să-i
permită să-și rafineze răzbunarea, inspirat chiar de gardul viu de
arbuști care se vedea pe fereastră și care se întindea între clădire și
plajă. Nimeni nu venea vreodată pe acolo. Era format din niște arbuști
veninoși care trăiau în Antile.
— Cărați acest gunoi afară din birou, ordonă el și legați-l de cel mai
gros dintre arbori. Dacă se dezleagă, voi îi veți lua locul. Înțeles?
Cei doi negrii luară în tăcere corpul inert și ieșiră din birou, lăsând
o dâră de picături de sânge în urma lor. Bert îi văzu reapărând afară,
luptându-se cu vântul care se întețise. Cei doi negri își aruncaseră saci
vechi peste umeri pentru a se proteja de arbuști. Ei îl așezară pe Steve
la picioarele celui mai gros.
Era totuși un arbust frumos cu frunze mici și verzi, apetisante, dar
seva acestui arbust era una dintre cele mai puternice otrăvuri secretate
de natură, un fel de vitriol alb care apărea din frunze ca un fel de gel
alb, săpând cratere în pielea cea mai rezistentă, distrugând țesuturile,
producând orbirea. Era acid sulfuric.
Cei doi negri îl terminaseră de legat pe Steve la rădăcina arborelui,
cu niște frânghii groase. O picătură de sevă îi căzu pe frunte. El urlă
imediat, căutând cu disperare să se dezlege, implorându-și călăii.
Acestora însă le era prea frică pentru a-l ajuta.
Minsky deschise fereastra și strigă:
— Dezbrăcați-l în pielea goală! Să-l pice peste tot!
Cu lama briceagului său, unul dintre negrii îi tăie șortul și-l aruncă
departe. Scuturat de vânt, arbustul continua să secrete din ce în ce mai
multă sevă. Mai multe picături căzură pe Steve, una chiar în ochi. Din
cauza durerii inumane, corpul metisului se arcui complet, făcând ca
legăturile să-i pătrundă în carne. Cu ochiul stâng, ars ca de un fier
înroșit, el nu mai vedea. Teribilul lichid coroziv pătrundea în cristalin
cauzându-i o durere abominabilă.
O bășică mare i se umfla pe coapsă. El urma să fie distrus de viu,
descompus de otravă, de parc-ar fi fost cufundat într-o baie de acid.
Satisfăcut, Bert închise la loc fereastra. Din biroul său, putea asista
la agonia lui Steve. Țipetele sale erau duse de vânt și amestecate cu
cele ale marilor fregate albe și negre către fugeau din calea furtunii cu
țipete ascuțite, zburând la nivelul valurilor. Și în această parte din
Litton Kay era interzis accesul oaspeților.
Bert își făcu semnul crucii în fața norilor care veneau dinspre sud.
Lui nu-i plăcea dezlănțuirea elementelor naturii contra cărora nu
putea întreprinde nimic. El sună pentru a ordona să i se aducă un J &
B. Noul barman care-l înlocuise pe Ringo nu era din păcate încă bine
pregătit.

Așezată pe pat, cu sânii bine scoși în evidență de sutienul bleu,

părul despletit, picioarele lungi, nervoase care păreau să nu se mai
termine, Irina îl privea pe Malko jucându-se cu cupa de șampanie. Ei
lăsaseră geamul deschis și aerul când rece când cald mișcat de ciclon,
făcea să tremure perdelele.
Bara neagră venind dinspre sud se apropiase, dar nenumăratele
stele de pe cerul tropical luminau noaptea. Malko, el singur, golise
deja sticla de șampanie, pentru a-și șterge din minte toate gândurile.
El privea cu plăcere acest corp aproape gol. Ea era frumoasă și
conștientă de farmecul ei.
Irina avea ceva fin și grav în privirea sa.
Greutatea ciclonului se simțea peste tot. Nassau era ca și paralizat.
Pe balcon, termometrul indica 37 de grade în ciuda orei târzii. Malko
și Irina serviseră cina în cameră, carne proastă și rece, și legume nu
prea proaspete. Șampania era călduță și răsuflată. Irina rămăsese în
costum de baie, descoperindu-și corpul pe care încă se vedeau
cicatricele torturilor la care fusese supusă. Malko purta unul din
eternele sale costume de alpaca neagră.
Irina privi spre inelul său cu sigiliu și întrebă:
— Este deci adevărat că dumneavoastră sunteți prinț? Eu credeam
că-i o poreclă.
Harvey îi vorbise despre S.A.S.
Ea se juca visătoare cu inelul. Era prima dată când corpurile lor se
atingeau în seara aceea. S-ar fi spus că Irinei îi este frică. Ei nici măcar
nu se sărutaseră.
Erotismul pe care tânăra fată îl degaja era atât de puternic, încât lui
Malko îi trebui multă stăpânire de sine ca să nu vină să se întindă în
pat lângă ea.
Ea fusese aceea care după ce fu terminată ultima picătură de
șampanie îl luă de mână și-l trase pe balconul larg. Ea îi scoase vesta,
cravata, cămașa, aruncându-i lucrurile în cameră. Tânăra nu se uită la
el, ci la marea fosforescentă și agitată.
Când el fu dezbrăcat, ea în continuare fu aceea care-l trase spre
scaunul lung de pânză. În genunchi, ea își scoase sutienul și rămase o
secundă cu ochii închiși fremătând sub micile rafale călduțe de vânt
dinspre sud. Ei puteau fi văzuți de pe plajă sau de pe alte balcoane,
dar puțin le păsa.
Făceau dragoste fără să scoată niciun cuvânt. Irina era dulce și
caldă, dar inertă. Cu ochii deschiși, ea îl privi pe Malko.
Apoi, ea îi atrase capul lipindu-și buzele de gura lui și murmură:
— Sunt fericită. Atâta cât pot fi eu de fericită.
 Capitolul XIX

O briză în același timp furtunoasă, caldă și domoală, mătură cheiul

în spatele lui Rawson Square. Catargele velierelor ancorate la chei
scrâșniră sinistru. Așezați pe piatra caldă a cheiului câțiva negri
zdrențăroși priveau cerul cu un aer de cunoscători părând extrem de
îngrijorați.
Talazurile se spărgeau din ce în ce mai violent. Goeleta Erna se
smuci în parâmele sale cu un zgomot de lemn spart. Neliniștit, Jesus
Maria verifică parâmele. El era îngrijorat. Erna era așezată într-o
poziție proastă. Locul de ancorare nu era tocmai bine protejat. Ei ar fi
trebuit să se ducă în cealaltă parte a insulei, la Coral Harbour, dar
rusul nu fusese de acord.
Din minuscula cabină, rusul privea valurile cu un aer absent. Lui
nu-i plăcea marea și nu-i plăceau tropicele, ca de altfel nici acest vapor
care puțea. Nu-i păsa de echipajul compus pe jumătate din
agenți-colaboratori și din cealaltă parte, contrabandiști, și mai ales nu
înțelegea ce se petrecea.
Nu mai avea nicio veste de la Irina de o săptămână. Consemnul lui
fiind acela de a nu se mișca, el aștepta. Știa că la Litton Kay ea putea fi
în situația de a nu comunica. El mai știa că deconspirându-se, el risca
să reducă la zero rezultatul eforturilor sale. În plus, Vassili era
răbdător. În specialitatea sa trebuia uneori să aștepte săptămâni, chiar
luni, ocazia favorabilă pentru ca apoi să lovească foarte repede. El însă
se săturase să se tot hrănească cu fructe de avocado și carne pe
jumătate putredă. El bănuia că echipajul este furios că nu se poate
mișca și făcea expres ca să-l înfometeze, dar el era mai presus de
aceste mici vicisitudini. Cel mai important lucru era să-l ducă pe
Bernon Mitchell în Cuba.
El tresări: era chemat din exterior.
— Vassili!
 Furios din cauza acestei imprudențe, el ieși cu toată graba din
cabină, lovindu-se la cap din cauza deschiderii foarte joase.
Irina era pe chei, în pantalon și tricou, cu o bentiță ținându-i părul
legat. Înainte ca Jésus-Maria să fi avut timp să arunce scara, Vassili
sărise pe pământ și fugea ținând-o pe tânăra femeie strâns de mână:
— Ce s-a întâmplat? Este o imprudență teribilă din partea ta să vii
aici. De ce n-ai folosit calea obișnuită?
Ea dădu din cap, biciuită de vânt.
— Nu avem timp. Să ne grăbim. Veniți cu mine! Putem să-l
prindem pe Bernon imediat.
El o privi bănuitor:
— Ce ai făcut? Eram neliniștit.
Irina bătu din picior.
— O să vă explic mai târziu. Acum, veniți! Mitchell nu mai este la
Litton Kay. L-au răpit americanii. El este într-un loc numit The
Garden of Eden.
— Americanii?
— Da! Ei au fost cei care l-au făcut să plece. E o poveste lungă.
Bernon Mitchell este homosexual. Băiatul care l-a scos din Litton Kay
a fentat C.I.A. prevenindu-mă mai întâi pe mine.
— De ce nu l-a adus aici?
— Este prea departe. Locul unde se găsește el se află aproape de
Litton Kay. Steve nu putea lipsi mult timp și îi era frică. Mitchell este
în stare de inconștiență și eu nu-l puteam transporta singură. Luați un
fierăstrău! Steve l-a legat de patul lui.
Ea tăcu. Gâfâia și era nervoasă.
Vassili o privea, scrutându-i fața cu ochii săi cenușii impasibili. El
era un profesionist prea vechi pentru a nu bănui că i se întindea o
capcană, dar în același timp știa că orice este posibil în meseria
aceasta, iar Irina era un agent de încredere. Altfel n-ar fi fost trimisă în
Bahamas.
— Repede, repetă tânăra femeie. Dacă nu, americanii vor sosi ei
primii și noi nu vom mai avea nicio șansă.
Această ultimă frază îl decise pe rus. Era mai bine un risc probabil
decât un eșec sigur. Totul era pregătit de o săptămână. El fugi până la
vas și-l chemă pe Jésus-Maria. Acesta ieși cu toată viteza și veni cu un
sac de unelte.
— Haideți cu noi! Avem o mașină, îi spuse Vassili lui Irina.
Era un vechi De Soto negru găsit de Jésus-Maria și îi aparținea
unuia dintre cubanezii de pe insulă.
Treizeci de secunde mai târziu, ei rulau cu toată viteza pe Western
Road, spre Litton Kay. Pe timpul drumului, Irina îi povesti cum
descoperise că Bernon era homosexual, îi vorbi de eforturile sale
zadarnice de a-l seduce și a-l face să iasă din Litton Kay, despre
tentativele americanilor de a pune mâna pe el și în final despre reușita
lor.
— Cine-i acest Steve? întrebă Vassili.
— Micul prieten al lui Mitchell.
Rusul avu o mimică de dezgust, dar totul se lega.
— Bine că s-a terminat așa, sublinie Irina. Pentru că nu-l mai
puteam stăpâni pe Minsky. El voia un milion de dolari.
Începând de la Cable Beach, ei nu mai întâlniră pe nimeni. Coasta
era pustie, cu excepția câtorva bungalouri presărate pe alocuri. Panoul
indicând prezența lui Garden of Eden pe fond albastru, se detașa clar.
— Aici este, spuse Irina.
Bungalourile erau în josul drumului. Toate păreau închise cu
excepția unuia. Nici urmă de mașină cât vedeai cu ochii. Vassili ezită
o secundă, privi în spate și îi puse tranșant o întrebare Irinei:
— Tu cu ce ai venit?
Ea nu clipi.
— Cu un taxi de la Litton Kay.
Răspunsul păru să-l satisfacă pe Sarkov. Încet, bătrânul De Soto
coborî pe aleea de pietriș. Irina coborî prima și se îndreptă fără nicio
ezitare spre bungaloul din stânga. Ea intră urmată de rus și de
Jésus-Maria cu pistolul în mână.
Bernon Mitchell era întins pe un pat, îmbrăcat, cu ochii închiși.
Vassili se apropie și-i ridică o pleoapă. Numai albul ochiului era
vizibil. Fusese drogat. Încheieturile sale legate cu o pereche de cătușe
erau ridicate în spatele capului său și trecute prin tăblia din lemn a
patului.
Un palid surâs lumină fața lui Vassili Sarkov.
— Bravo Irina.
Deja Jésus-Maria se pregătea să taie cu fierăstrăul lemnul de la pat,
treabă care nu-i luă mai mult de două minute. Cu pistoletul în mână,
Vassili inspectă bungaloul. Nu era nimeni.
— În timpul acestui sezon nu vine nimeni aici, explică Irina, și
Steve are cheia.
Două minute mai târziu, cubanezul ieșea din bungalou, ținându-l
pe Bernon Mitchell în brațe, chiar în momentul în care un mare
Cadillac Fleetwood cobora panta în viteză pentru a se opri în fața lor.
Deja Jésus-Maria balansase corpul inert al tânărului matematician
aruncându-l în De Soto. El se aruncă la pământ, scoțând pistoletul său,
un Luger cu cincisprezece lovituri, model Promuciamento.
Din Cadillac se năpusti silueta scurtă a lui Bert Minsky ochind cu
vechiul său parabellum. Furia îl făcuse să comită cele două prime
erori din viața lui: mai întâi că venise singur și apoi nu verificase
proveniența telefonului care-l anunța în ce loc se află Bernon Mitchell.
El se simțea la fel de sigur pe el ca pe timpurile când făcea primele
găinării la Big Bill.
El trase primul ochindu-l pe Jésus-Maria. Cubanezul se lipi de
pământ iar proiectilul îi fluieră pe la ureche și se-nfundă în caroseria
De Soto-ului.
Vassili trăsese în același timp din cadrul ușii. Bert Minsky se-nvârti
în jurul lui ca și cum ar fi fost învârtit de o mână invizibilă, apoi duse
mâna la gât. Deja rusul trăsese a doua oară în plin piept. Glonțul de
calibru 7,65 pătrunse dintr-o parte, traversă corpul gangsterului
dintr-o parte în cealaltă și i se-nfipse în ficat. Minsky se clătină, ridică
arma și mai trase o dată. Glonțul se pierdu departe în trunchiul unui
cocotier.
— Repede!
Jésus-Maria se afla deja la volan. În graba sa, el lovi Cadillacul
smulgându-i o parte din aripă. Vassili o căută din ochi pe Irina.
Ea era prăbușită de-a curmezișul porții, cu părul blond răspândit în
jurul ei.
Rusul ezită un sfert de secundă, dar Jésus-Maria demară în trombă.
În spatele lor, Bert care nu lăsase pistolul din mână, mai trase un foc
în spasmele agoniei. Motorul Cadillacului continua să meargă
silențios. Exploziile fuseseră amortizate de zgomotul vântului.
Oricum, locul era pustiu.
De Soto-ul rula deja pe strada mică și strâmtă. Ei evitară la limită
un autocar care merse vreo cincizeci de metri în zig-zag pentru a-și
recăpăta echilibrul.
— Încet, ordonă Vassili. Este inutil să ne omorâm acum.
El se simțea acum perfect destins. În ochii săi, restul misiunii nu
mai prezenta nicio dificultate. Cazul Irinei nu-l interesa. Va trebui
doar să facă un raport în care să explice că ea fusese omorâtă în cursul
executării misiunii. Un incident supărător doar! Irina, prin ea însăși,
nu avea nicio însemnătate. Ea nici nu făcea parte din serviciul lui.

Irina se ridică cu precauție, atunci când zgomotul motorului De

Soto-ului se pierdu în depărtare. Imediat, Chris Jones se ivi din
spatele unui cocotier ținând în mână o carabină M16 cu lunetă. El îl
ținuse în vizor tot timpul pe Vassili. Jack Harvey coborî de pe
acoperișul unui bungalou cu o altă carabină în mână. El îl
supraveghease pe Jésus-Maria.
Grație acestor măsuri de precauție, Irina nu fusese niciun moment
în pericol. Dacă n-ar fi venit Bert, ea ar fi dispărut pe ieșirea din spate
a bungaloului. Malko era sigur că Sarkov n-ar fi pierdut timp ca să
fugă după ea, când Bernon Mitchell era în mașina sa.
El apăru la rândul lui dintr-un bungalou vecin. Toți făcură cerc în
jurul lui Bert Minsky. Americanul agoniza și abia mai respira. El
încercă să vorbească, apoi alunecă de-a lungul unui pneu al
Cadillacului, mort. Ciudații lui ochelari, căzuseră lângă el.
— Irina, sunteți liberă, spuse Malko. Vă urez noroc.
Fără să răspundă, ea îi strânse mâna cu putere și intră în bungalou.
— Să ne cărăm, îi ordonă Malko lui Chris Jones și lui Jack Harvey.
Ei plecară în fugă. Triumphul era ascuns la celălalt capăt al
drumului în spatele unei cocioabe abandonate. Ei luară direcția spre
Nassau. Malko era puțin neliniștit. Dacă Vassili Sarkov avea o soluție
alternativă… Tot planul lui se baza pe afirmațiile Irinei. El își privi
ceasul. Era nouă și un sfert. El declanșase planul la ora ordonată de la
Washington. Totul era cronometrat. Măcar dacă s-ar desfășura cu
bine. În cazul unei întorsături neplăcute, poate mai era posibil de făcut
ceva.
El era fericit de moartea lui Bert Minsky. Nu se aștepta ca
americanul să vină, reacționând la telefonul anonim al unuia dintre
oamenii lui Lester Young. El se întreba de ce Irina dorise să rămână
singură în bungalou cu cadavrul lui Minsky. Ea nu dorise să-i
vorbească despre proiectele ei de viitor.
Jésus-Maria sări pe puntea Ernei cu corpul lui Bernon Mitchell în
brațe. În acest timp, Vassili parca mașina cu grijă și se asigura că n-a
uitat nimic înăuntru.
Atunci când la rândul lui urcă pe puntea goeletei, Jésus-Maria îl
primi cu un surâs larg.
— E-n regulă. L-am pus la un loc cu vacile.
Erna transporta în interpunte vreo zece vaci cumpărate la un preț
de nimic din Grande Bahamas. În Cuba carnea valora cât aurul și din
asta vor scoate costul călătoriei. D.S.S.-ul, ca toate serviciile de
informații din țările mici, era foarte sărac, dar vitele nenorocite,
îmbolnăvite de ruliul ambarcațiunii imobile, mugeau de ți se rupea
inima în interpuntea împuțită.
— Foarte bine, răspunse Vassili. În cât timp plecăm?
Jésus-Maria îl privi pe rus ca și când l-ar fi insultat pe Fidel Castro.
— Unde să plecăm?
Fu rândul rusului să cadă din nori.
— Cum unde? În Cuba! Și cât mai repede posibil. Vrei să-i așteptăm
pe agenții americani cu ce avem la bord, sau pe prietenii lui Bert
Minsky?
Jésus-Maria se lovi peste frunte.
— Dar domnule Vassili, asta-i imposibil. Vine ciclonul… Este
imposibil să ieșim în larg.
Vassili încruntase sprâncenele. El îi vorbi lui Jésus-Maria pe tonul
care-l folosești ca să-l faci pe un copil să te înțeleagă.
— Tu ai un vapor bun. Chiar tu ai spus asta deseori. Cu radio, noi
vom evita ciclonul. Haideți!
Jésus-Maria bătu din picior scâncind.
— Dumneavoastră sunteți nebun! Ascultați radioul și o să vedeți!
El îl trase ca un nebun pe Vassili în cabină. Acolo era un aparat
negru care mergea de bine de rău. Jésus-Maria se așeză, umblă pe
butoane, prinse un post cu muzică cubaneză, înjură și în fine, prinse o
voce gravă enunțând litere și cifre într-un ciudat accent spaniol.
Jésus-Maria luă un creion și un petec de hârtie notând cu febrilitate.
Vassili, foarte calm, privea peste umărul lui fără să înțeleagă.
Cubanezul lăsă încet radioul și-i băgă notițele sub nas lui Vassili:
— Priviți! „Flora” se apropie 57o 3 și 19o 6. Acesta este centrul. Sunt
rafale care ating 270 de km pe oră.
Vassili privea cifrele fără să înțeleagă nimic. Necunoscutul spaniol
își continua litania, un ireal sunet de alarmă care suna alerta prin miile
de insule ale arhipelagului Caraibelor. „Flora” venea cu cortegiul său
de distrugeri.
Lui Vassili Sarkov însă nu-i păsa de „Flora”. El trebuia să-l ducă pe
Bernon Mitchell în Cuba, asta era tot ceea ce știa. Ciclonul nu era o
scuză. De altfel, toți acești indigeni supraestimau pericolul.
— Jésus-Maria, spuse el cu un ton foarte sec. Eu vreau să fim
plecați de aici peste zece minute. Acesta este un ordin!
Cubanezul urlă:
— Nu! Nu! Și nu! Eu nu vreau să mor. Nu avem nicio șansă să
trecem, nici măcar una la un milion. Ciclonul vine exact între noi și
Cuba.
— Vom pleca imediat, repetă Vassili.
Jésus-Maria îl împinse și sări pe scara care ducea spre punte. Vassili
se repezi și-l apucă de gleznă. Ei rămaseră astfel, Jésus-Maria în patru
labe pe punte, căutând să se elibereze, Vassili trăgându-l spre interior,
pentru a-l face să se întoarcă. Deodată Vassili înjură:
— Jésus-Maria, priviți pe chei!
O mașină cu trei pasageri mergea încet pe țărm. Malko era la volan.
Irina i-l descrisese pe Vassili în amănunt, astfel încât îl recunoscu de la
prima privire.
— Americanii!
Imediat, cubanezul intră în cabină. Față-n față, cei doi bărbați se
înfruntară din priviri.
— Trebuie să plecăm imediat, spuse Vassili. Ei pe noi ne caută.
Jesus Maria dădu încet din cap.
— Nu! Mai bine îi înfruntăm pe americani decât ciclonul.
Nu-și sfârși fraza, că Vassili își și ținea Tokarevul său cu piedică
exterioară îndreptat cu țeava la zece centimetri de buricul
cubanezului. Vassili spuse:
— Dacă în zece secunde n-ați început manevra, vă lichidez și iau eu
comanda Ernei, chiar dacă va trebui s-o conduc singur.
Vasul era în tangaj și se legăna pe loc. Jesus Maria deschise și
închise gura, apoi spuse cu o voce indiferentă:
— Sunteți nebun, un biet nebun. Pentru că dumneavoastră vreți
asta, vom muri toți și veți merge în infern înaintea mea. Va con Dios!
Vassili dorea să-i spună că un bun comunist n-ar invoca numele
sfânt al lui Dumnezeu, dar momentul nu era prea bine ales.
Deja Jésus-Maria urla niște ordine celor trei membri ai echipajului.
Aceștia îl priviră total uimiți. Niciodată nu se mai văzuse o goeletă să
plece pe un astfel de timp.
Cu arma pusă la centură, Vassili supraveghea manevra, cu inima
total împăcată. El ronțăi două tablete contra răului de mare și se
instală în cabină. Era decis să-l omoare pe Jésus-Maria la primul refuz,
dar nu fu nevoie. Cu fața albă ca varul, cubanezul îndeplinea toate
manevrele de desprindere de la țărm.
Erna rejetă ultima sa coardă și se depărtă de chei, folosind încă
motorul auxiliar. Ei merseră de-a lungul lui Paradise Island pe la est,
protejați încă de o limbă de pământ a insulei care înainta în mare și
ajunseră în fața farului din East End. Imediat începură să clipească
semnalele luminoase.
De când începuseră să avanseze pe mare, Vassili se simțea perfect
destins.
— Ce semnalizează? întrebă el.
— Să ne întoarcem.
Rusul dădu din umeri, fără să răspundă.
Deși pânzele abia erau întinse, goeleta se transformă într-un pai. Ea
nu mai era protejată de pământul insulei și vântul o lovea din flanc.
Rafale bruște împingeau nava care înainta cu îndemânare printre
curenți.
Marea era teribil de agitată. Goeleta se scufunda și reapărea prin
valuri pârâind din toate încheieturile. Apa mătura puntea luând cu ea
tot ce nu era bine legat. Vassili și Jésus-Maria erau uzi până la piele. În
interpunte vacile inundate de apă, mugeau disperate, pradă răului de
mare. S-ar fi spus că era sirena de ceață a unui vas fantomă.
Pentru a vorbi, Vassili era obligat să strige ca să se audă prin
mugetele mării și vântului. Jésus-Maria era la cârma de care stătea
cramponat ca un naufragiat.
— Cât avem de mers?
 Rânjetul cubanezului se pierdu în vânt:
— Señor Vassili, urlă el la rândul său. Nu vom ajunge niciodată,
niciodată.
Rusul făcu un semn liniștitor, care însemna că nu era chiar așa de
speriat.
Totuși, niște valuri din ce în ce mai mari loveau goeleta cu un
zgomot teribil pe punte și suprastructuri. Niște nori palizi, împinși de
vânt cu o rapiditate demonică, defilau pe cer deasupra lor. Se sfârși
albastrul strălucitor, ca și când o masă de plumb ar fi acoperit marea
Caraibelor. Șuieratul vântului însoțea mugetul vitelor.
Erna se cufunda în craterul valurilor și ieșea din nou udă leoarcă,
înainte să recadă într-un nou abis lichid, din care ieșea după care din
nou se scufunda.
Pe jumătate ieșit din cabină, Vassili Sarkov privea dezlănțuirea
elementelor naturii cu indiferență. El nu avusese niciodată imaginație
și Marea Caraibelor nu-i producea teamă. În secolul XX nu mai
existau naufragii. Vacile puteau fi aruncate oricând peste bord.
Fregate imense albe și negre, pelicani cu ciocul interminabil se
încrucișau cu goeleta; fugind de furtună. Unii dintre ei, epuizați,
zburau la nivelul valurilor odihnindu-se o clipă pe o creastă și apoi își
adunau puterile pentru un nou salt spre pământ. Ud, Vassili coborî
din nou în cabină și se adânci în studiul unei hărți jegoase întinsă pe
masa de acaju. Drumul cel mai scurt era spre sud, de-a lungul lui
Andros Island și apoi ocolind Great Bahamas Bank, să meargă drept
spre Cuba. Ei urmau să ajungă la Nuavitas, era însă mai scurt decât
până la Havana, dacă ciclonul le mai lăsa timp…
Jésus-Maria, cu aerul sumbru, îi lăsase cârma unuia dintre cubanezi
și se așezase într-un colț. Pentru a mai uita de necazuri, Vassili intră
din nou în interpunte. Bernon Mitchell era tot inconștient, dar gemu
atunci când rusul îl scutură. Mirosul era îngrozitor și mugetul vacilor
acoperea zgomotul furtunii. Liniștit în privința stării prizonierului
său, Vassili Sarkov se duse lângă Jésus-Maria:
 — În câte ore ajungem în Cuba?
Jésus-Maria ridică din umeri.
— Pe timp normal ar fi o zi și jumătate…
— Dar acum?
Cubanezul nu răspunse. Vassili urcă din nou pe punte. Brusc el
deveni verde la față. Nu avu timp decât să se aplece peste bastinaj sub
privirea batjocoritoare a omului de la cârmă. Un val de apă sărată îl
aruncă pe spate și el tuși și se înăbuși furios că se dăduse în spectacol.
Înspre partea din față a vasului se văzu un fulger de argint: un
tarpon enorm (scrumbie mare de Atlantic) sărea printre valuri
escortând goeleta. Vassili o observă timp de o secundă, fascinat de
peștele enorm. Cerul și marea se confundau într-o masă cenușie. Pe
moment, micul vas se afla între două ziduri lichide din care părea să
nu mai iasă.
Neștiind ce să mai facă pe punte, Vassili coborî în interpunte, se
alungi și adormi, epuizat de tensiunea nervoasă.
Atunci când se trezi, își privi ceasul. Era ora două după amiază.
Trecuseră deja cinci ore. El oftă satisfăcut și aruncă o privire în direcția
lui Bernon Mitchell. De data asta, americanul avea ochii deschiși. El îl
privi surprins pe Vassili:
— Cine sunteți dumneavoastră? întrebă el. Unde ne aflăm?
Rusul afișă surâsul cel mai liniștitor.
— Eu sunt un prieten și ne aflăm pe o goeletă în drum spre Cuba.
În câteva ore vom fi acolo.
— Spre Cuba?
Bernon încercă să se ridice în picioare dar căzu din nou.
— De ce mă duceți în Cuba?
Vassili îi explică:
— Asta doreați și dumneavoastră, nu-i așa? Datorită Irinei sunteți
aici.
— Datorită Irinei?
Fu ca un adevărat țipăt de bestie.
 — Dumneavoastră nu sunteți american?
Vassili dădu din cap.
— Nu! Americanii trebuiau să vină în dimineața asta să vă caute la
Garden of Eden. Noi însă, le-am luat-o înainte datorită Irinei.
— Datorită Irinei…
Bernon Mitchell izbucni într-un râs ascuțit și urlă:
— Imbecilule! Irina lucrează pentru americani de opt zile, de-atunci
de când sunt eu la Garden of Eden. Ei sunt cei care v-au păcălit.
Unde-i ticăloasa aceea?
— A murit.
Ghemuit pe paie, Vassili căuta cu disperare să descopere cum
fusese înșelat. Deci, americanii i-l predaseră cu bună știință pe Bernon
Mitchell și-l lăsaseră să plece din Bahamas, pe el, omul K.G.B.-ului.
Asta nu putea fi decât o capcană. El îl scutură violent pe american.
— Dumneavoastră știați că eu trebuie să vin?
Mitchell dădu din cap:
— Nu-mi amintesc de nimic. Până ieri, eram sub supravegherea
oamenilor C.I.A., apoi mi-au făcut o injecție foarte devreme dimineața
și am adormit. Mă gândeam că mă vor transporta cu forța în S.U.A.
Vassili nu răspunse. Capcana se-nchidea în fața lui, dar unde era
capătul?
El se duse până la cabină pentru a se ciocni cu un Jésus-Maria
descompus, palid ca un mort. Aparatul mare de radio înșira din nou
cifre.
Cubanezul îi strânse cu putere brațul lui Vassili, mai să i-l rupă.
— Veniți pe punte, îi spuse el.
Intrigat, Vassili îl urmă ascultător. Chiar în fața lor, la o distanță de
aproximativ patruzeci de mile marine – cerul se luminase magnific.
Albastrul ca cerneala al furtunii ceda locul unei irizări, culoare de
perle parcurse de mii de curcubeie.
— Priviți señor Vassili, spuse Jésus-Maria.
Vassili nu vedea nimic deosebit decât o iluminare. O fregată
colorată în negru și alb, cu aripa pe jumătate ruptă trecu razant cu
coca, țipând ascuțit.
— Ei bine, furtuna s-a terminat…
Râsul lui Jésus-Maria ar fi fost perfect în opera Faust. Era Mefisto în
cele mai bune zile ale sale.
— Señor Vassili, spuse el grav, noi vom muri cu toții. Todos, repetă
el cuvântul în limba spaniolă. Todos.
Spunând acestea, spre marea surprindere a rusului, el își făcu un
mare semn ai crucii.
— Să murim…
— Ciclonul, vine direct peste noi. La radio tocmai asta s-a spus. Noi
suntem tocmai în drumul lui.
Deodată mugetul vacilor deveni mai puternic, asurzitor. Vassili îl
privi cu surprindere pe Jésus-Maria.
— Vântul s-a calmat ca prin minune, începu să explice cubanezul.
Într-adevăr, marea se calmase miraculos. În jurul lor nu se vedea
nicio bucată de pământ. Nu se putea distinge decât culoarea de
smarald a Mării Caraibelor.
— Pare mai degrabă să fie un semn bun, zise Vassili, totuși cu o
umbră de neliniște.
— Semn bun…
Jésus-Maria își prinse capul în mâini.
— Când vine ciclonul, așa se-ntâmplă totdeauna. Imediat va fi
iadul pe pământ.
— Să ne întoarcem, sugeră Vassili. Repede!
Din nou rânji cubanezul.
— Nu mai este vânt, señor Vassili. Cu motorul, noi mergem cu opt
noduri, în timp ce ciclonul avansează cu optzeci.
— Ce-i de făcut? întrebă el.
Pentru prima dată de când se cunoșteau, cubanezul îl privi cu
compasiune.
— Să ne rugăm, señor Vassili. Nimeni, dar nimeni n-a scăpat
vreodată viu dintr-un ciclon din Caraibe.

Steve nu mai țipa. Toată noaptea el gemuse sub mușcătura acidului

vegetal. Se făcuse ziuă, însă el nu văzuse. Ochii lui nu mai erau decât
două plăgi. Buzele sale roase de seva mortală semănau cu două fructe
fleșcăite dându-i nenumărate înțepături.
Corpul lui se descompunea lent, acidul atingându-i oasele după
ce-i mâncase carnea, dar el continua să trăiască. Acum el simțea
curgând asupra sa un duș atroce. Afară ploua. Apa din cer alunecând
de-a lungul frunzelor se transforma într-un precipitat albicios și
arzător.
Nimeni nu va veni să-l salveze. La Litton Kay, miliardarii se
retrăseseră în vilele lor luxoase așteptând ciclonul. Locul în care se
găsea Steve era izolat. De altfel, doi dintre oamenii lui Minsky îl
supravegheau. Nimeni nu-l revăzuse pe Minsky după ce plecase ca un
nebun la volanul Cadillacului său și lor le era frică să se atingă de
Steve în lipsa acestuia.
Deodată, acesta din urmă avu o senzație ciudată, ca și când n-ar fi
fost singur, apoi fu cuprins de o angoasă afurisită. El încercă să-și
deschidă ochii morți.
Plaja era goală în jurul lui, dar senzația persista. Ceva se mișca
lângă el. Acum nisipul părea viu în jurul pomului de care el era legat.
Deodată, el înțelese și scoase un ultim țipăt.
Crabii!
Ei avansau cu miile pe plajă, izgoniți de ciclon din găurile lor. Erau
niște crabi enormi, albi și mari cât o farfurie.
Primii escaladară cu neîndemânare corpul lui Steve, marii lor clești
căutând ceva de mâncare. El simți o arsură la picior și se scutură cu
disperare, dar un misterios mesaj circula prin colcăială. Inexorabil,
crabii albi începură să acopere corpul lui Steve, fiind atrași de mirosul
festinului.
Era o masă enormă de minuscule fâsâituri. Cu lovituri slabe de
picior, Steve strivi câțiva, dar el nu putea lupta mult timp. Erau prea
numeroși și seva acidă îl dusese la capătul puterilor.
În curând corpul lui fu acoperit în întregime de carapace albe și el
nu mai strigă. O rafală de ploaie mai puternică îl stropi cu un ultim
duș mortal. El nu se mai mișcă. Litton Kay părea mort, izolat în
spatele obloanelor închise ale bungalourilor.

Irina făcu numărul, căutând să fie calmă. Ei îi rămânea puțin timp

la dispoziție: locul era destul de izolat, s-ar fi putut ca focurile de armă
să fi fost auzite. Destinul său urma să se clarifice în următoarele cinci
minute.
Telefonul sună. I se păru o veșnicie până ce o voce îi răspunse
„alo!”
— Vă rog dați-mi bungaloul domnului Aron.
— Din partea cui?
— Domnișoara Malsen.
În ajun, ea se asigurase că el se află tot la Litton Kay.
Totul se hotăra în acel moment. El ar fi putut s-o uite pur și simplu,
în brațele unei cocote oarecare.
Se auziră niște paraziți în receptor, apoi răsună în aparat vocea
jovială a bătrânului Ed:
— Irina pe unde ai umblat? V-am căutat peste tot. Am cerut chiar
unui detectiv particular să vă găsească.
— Este adevărat? întrebă Irina neputându-se abține.
— Sigur că da. Îmi lipsiți foarte mult. Unde sunteți? De ce îmi dați
telefon în loc să veniți aici?
— Nu sunt chiar așa de departe, spuse Irina.
— Atunci ce mai așteptați? În seara asta dau o mare serbare în
cinstea întoarcerii dumneavoastră.
Irina trase îndelung din țigara ei. Din locul în care era, ea vedea
partea din față a Cadillacului lui Minsky.
— Ed, spuse că, aș dori să vă pun o întrebare, aproape o întrebare
de viață sau de moarte.
— Ei, spuse americanul devenit deodată serios. E ceva care nu-i în
regulă?
Ajunsese la momentul cel mai greu. Dacă Irina calculase greșit,
atunci viitorul ei era compromis.
— Nu, răspunse Irina cu calm. Pe moment totul e bine.
— Atunci?
— Acum opt zile m-ați cerut în căsătorie. Vă mai amintiți?
— Sigur că-mi amintesc. M-ați trimis atunci la plimbare. De când vă
cunosc am insistat destul.
— Ed, eu nu v-am trimis la plimbare. Atunci nu puteam să accept
oferta dumneavoastră iar acum pot.
Se lăsă un moment de liniște la telefon, după care Edward Aron
spuse lent:
— Vreți să spuneți că acceptați cererea mea?
— Da.
— De ce îmi spuneți asta la telefon? Veniți și vom stabili
amănuntele logodnei.
— Așteptați Ed! Vreau să clarificăm lucrurile. Dacă dumneavoastră
mă iubiți, veți veni să mă luați imediat din locul unde mă aflu. Vom
merge apoi pe vaporul dumneavoastră în ora imediat următoare și ne
vom îndrepta unde vreți. Dumneavoastră nu-mi veți pune nicio
întrebare, căci eu nu vă voi putea răspunde. Noi ne vom căsători în
Mexic sau oriunde altundeva. Dacă nu acceptați, nu mă veți mai
revedea vreodată și nu veți mai auzi vorbindu-se de mine după ce voi
închide acest telefon. Acesta nu este un șantaj ci un concurs de
împrejurări.
— Stați, așteptați, țipă americanul. Dumneavoastră…
— Ed, spuse Irina cu voce șoptită. Eu nu vă iubesc, dar vă stimez și
vă voi face fericit. Vă promit. Nu sunt urmărită de poliție. Eu vreau să
rup cu un trecut. Asta-i tot.
Irina își asculta bătăile inimii. Ed nu mai spunea nimic. În
bungaloul lui, ea distingea un zgomot de muzică de fond. El era poate
cu vreo fată pregătindu-se să-și bată joc de ea.
Irina avu o tresărire de orgoliu. Ea urma să numere până la zece.
Dacă el nu vorbea, urma să închidă telefonul.
Ea număra în minte și ajunsese la șapte, când ei întrebă:
— Unde sunteți, Irina?
— Este adevărat? murmură ea.
Ed Aron era un dur. El câștigase o mulțime de bani pentru că toată
viața lui luase decizii puțin mai repede decât alții și el se lăuda că știa
să-i judece pe oameni.
— Dau ordin să se pregătească vaporul, spuse el. În timpul ăsta vin
să vă caut.
Ea îi dădu explicațiile necesare cu lacrimi în ochi, apoi închise
telefonul și părăsi bungaloul. Vântul sufla din ce în ce mai tare..
Pentru a ajunge la Litton Kay nu-i trebuiau mai mult de cinci minute.
Ea începu să numere secundele angoasată.
Aparatul Piper Comanche care-i transporta pe Malko și Chris Jones
ateriză la ora unu treizeci pe minuscula pistă de pe insula Swan.
William Clark era acolo lângă un jeep părăginit. El îi strânse mâna lui
Malko și-l întrebă:
— A mers?
Un vânt violent mătura insula. Acolo, de asemenea norii treceau cu
toată viteza. Malko privi curios în jurul său. Ca toată lumea de la
C.I.A., el auzise vorbindu-se de această curioasă insulă din Marea
Caraibelor. Situată la nord de Cuba, lungă de doi kilometri și lată de
unul, care nu fusese decât un depozit mare de gunoi până în
momentul în care mințile strălucitoare din C.I.A. instalaseră acolo o
stație emițătoare cu o putere de cincizeci de wați, pentru a-i încuraja
pe cubanezi să dea foc recoltelor și să otrăvească fântânile.
Din când în când, radio Swan difuza de asemenea mesaje codificate
și cursuri de sabotaj către misterioșii maquisarzi.
Insula era populată doar de o mână de tehnicieni și de șopârle
dintre care cele mai mari atingeau un metru. Oficial, ea era cunoscută
ca un radio far foarte puternic, destinat să faciliteze navigația aeriană,
și ca stație meteo.
Niște mici bâtlani albaștri îi escortară pe Malko și pe William Clark
până la o clădire presărată cu multe antene.
O jumătate de duzină de tehnicieni în civil se-nvârtea în fața unor
ecrane electronice brăzdate de linii de toate culorile. Un teletype afișa
neîntrerupt coloane de cifre.
Pe unul din pereți se afla o hartă imensă a Caraibelor cu ace cu
gămălii colorate și fire întinse ca pe un mare câmp de bătălie.
În acest birou meteo secret al C.I.A. fusese pregătită operațiunea
vizând eliminarea lui Mitchell și a lui Sarkov. Din ajun, tehnicienii
calculau viteza și direcția ciclonului și a Ernei. Ei știau chiar și unde
trebuiau să se întâlnească.
Unul dintre oameni îi arătă harta lui William Clark.
— „Flora” merge pe drumul pe care l-am trasat noi și avansează
puțin mai repede decât am prevăzut, în aceeași direcție. New
Providence Island va fi atinsă în seara aceasta în jur de ora
nouăsprezece treizeci.
— Unde se găsește vasul?
— Iată-l!
El arăta pe radar o pată minusculă verde care fusese materializată
printr-un cerc roșu lipit pe fața exterioară a ecranului. Malko se
apropie fascinat. Planul lui era etalat acolo, în fața lui.
Pata verde practic nu se mișca, dar în josul ecranului se distingea o
pată mai palidă și enormă care se deplasa văzând cu ochii spre nord.
— Nu este posibilă nicio eroare? întrebă William Clark.
Tehnicianul dădu din cap.
— Imposibil! Noi l-am urmărit după plecarea sa de la Nassau și nu
sunt mult vase în larg; el va fi cuprins de ciclon cam într-un sfert de
ceas.
— Câte șanse sunt ca să-l poată străbate?
 — Niciuna, domnule. Chiar dac-ar fi fost vorba de Queen Mary, nu
am mai fi găsit decât bucăți de tablă…
— Dar supraviețuitori?
Celălalt dădu din cap:
— Imposibil! Nimeni n-ar putea pluti într-o asemenea mare. În
plus, locul este plin de rechini care mișună în jurul lui Grand Bahamas
Bank. Mereu se trec naufragii în contul acelui loc.
— Ei nu pot fugi?
— Este prea târziu.
În tăcere, timp de o oră, cei trei bărbați priviră petele. Cea mare se
apropia încet de cea mică ce părea nemișcată. În curând, ele se
confundară. Cea mai mică apăru în supraimpresiune timp de încă un
sfert de ceas, apoi brusc ea se diluă. Malko îl privi pe William Clark
care la rândul său îl privi pe tehnician.
— Goeleta tocmai s-a scufundat, anunță acesta din urmă cu o voce
indiferentă. Iată poziția sa: 5703 latitudine, 4509 longitudine.
— Și dacă ar fi ajutați?
Din nou, tehnicianul arătă spre ecranul radar.
— Cine s-o facă? Priviți, nu există niciun vas sau vreun avion în
acele locuri actualmente.
Ochii strălucitori ai lui Malko se întunecară. El era cel care cu bună
știință trimisese Erna la moarte. Acum supraviețuitorii se mai zbăteau
în marea ostilă pentru încă puțin timp.
Deodată, simțindu-se rău, el ieși din cazemata de beton. Trei copii îl
priviră curioși. Erau copiii câtorva indigeni de pe insulă.
Peisajul era feeric. Din cauza ciclonului insulița era invadată de
păsări de mare. Vreo sută de fregate, negre cu pete roșii, se instalaseră
pe vârfurile coralilor care mărgineau terenul de aviație.
William Clark îl trase de mână.
— Veniți! Trebuie să fugim la Miami, căci altfel va fi prea târziu.
Vine „Flora”. Bravo! Ați făcut o treabă bună.
Ei se urcară din nou în elicopterul Piper Comanche, apoi survolară
insula la înălțime joasă. Niciodată în Caraibe Malko nu văzuse marea
atât de transparentă. Siluetele fusiforme a trei rechini mari fugeau cu
toată viteza între corali.

Cu toată puterea celor două motoare de cinci sute de wați, vedeta

Adelphi străpungea Marea Caraibelor, în largul insulei Bimini.
În direcția nord – vest, ea se deplasa spre West Palm-Beach, marele
port de agrement din Florida.
Așezați în spate în două fotolii mari de paie, Ed Aron și Irina se
țineau mână în mână tăcuți. Ei părăsiseră Nassau de două ore.
Ciclonul era pe urmele lor. Din fericire, ei aveau vântul în spate dar
etrava tăia niște valuri puternice și cenușii.
Irina se întoarse spre Ed:
— De-acum noi începem să trăim Ed. Nu va trebui să-mi pui
întrebări niciodată. Niciodată.
El aprobă în tăcere. Avea o senzație stranie de fericire, deși la urma
urmei abia o cunoștea pe Irina. La șaizeci de ani, avea impresia că
trăiește o aventură minunată, desigur, ultima în viața lui tumultoasă.
Un marinar ieși din cabină și se aplecă spre el:
— Sir, tocmai am captat un S.O.S. Slab, la o sută de mile de aici. Ce
facem?
Codul maritim era clar. Nu se abandonează niciodată un vas în
dificultate. Ed se duse în cabină.
Postul ultramodern țârâia. Ed își puse căștile la urechi. Foarte slab,
printre zgomote, auzi frânturi de cuvinte:
— Erna… nu putem stăpâni nava… motor înecat. Mayday,
Mayday, Poziție 570 3…
Fu o scurtă întrerupere apoi mesajele se reluară mai slab:
— Mayday… Mayday… Mayday.
Era un emițător automat pentru avarie. Ed îl privi pe marinar și la
zidul negru ce venea în urma lor la câteva mile. Apelul venea din
centrul regiunii în care era ciclonul. În alte timpuri, Ed și-ar fi riscat
viața „fie și numai din plăcere”. Cu puternica sa ambarcațiune avea o
șansă minimă să treacă prin ciclon. Acum însă mai era și Irina. Nu
avea dreptul să-și asume riscuri.
— Retransmite mesajul la paza de coastă. Noi nu putem merge
acolo. Este prea periculos.
Marinarul începu să manevreze emițătorul, dar în Caraibe zeci de
mesaje se încrucișau în spațiu. Numai avioanele cu reacție zburând la
zece mii de metri înălțime scăpau de „Flora”.
Adelphi acceleră mai mult.. Era singurul vas care mergea pe o rază
de o sută de mile. Pentru a nu mai auzi mesajul „mayday”, el își luă
căștile de la urechi.

Malko se juca cu ochelarii negri. Ochii lui nu părăseau mâinile

diafane ale lui Muriel întinse pe cearceaful alb. Unghiile îi crescuseră
și mâinile îi păreau mai lungi. Tânăra femeie era foarte palidă.
Ciclonul era departe acum și soarele fierbinte încălzea geamurile.
Peste tot în insulă se reparau stricăciunile. Malko revenise pe
cheltuiala lui din cauza lui Muriel.
— Aveți vești despre Bernon? îl întrebă ea.
Malko încercă s-o privească în față.
— Da! Proaste! Până la urmă el a încercat să plece în Cuba, dar
goeleta pe care se îmbarcase a dispărut, prinsă în ciclon.
Ea îl privi cu lăcomie.
— Nu mai are șanse, nu-i așa?
El dădu din cap.
— Practic niciuna!
Ea oftă apoi spuse încet:
— Este curios. În ciuda a tot ce-a făcut, eu tot îl mai iubesc.
Malko îi luă mâna și-i sărută vârfurile degetelor:
— Sunteți tânără Muriel. O să vă refaceți viața. Atunci când vă veți
însănătoși o să vă duc să faceți turul arhipelagului Bahamas. Veți
vedea ceva încântător.
 Ea surâse și spuse:
— Aveți ochi frumoși. În acest moment ei devin verzi. Ce înseamnă
asta?
El surâse fără să răspundă, străduindu-se din toate puterile să uite
că doctorul îi spusese că Muriel va fi moartă în seara asta.