Răţuşca Cea Urâtă

Răţuşca cea urâtă, de H. C.
Anderson
Doamna raţă clocea din nou.

Când puii au spart coaja şi au ieşit la lumina soarelui, au primit numai laude :
- Oh, ce bobocei !
- Sunt tare frumoşi !
- Felicitări, doamnă raţă !
După un timp doamna raţă a descoperit ceva pe jumătate ascuns printre paiele cuibului.
- Vai! a exclamat supărată.
Dar mai e încă un ou ! Şi ce mare şi ciudat este! În fine, o să continui să-l clocesc.
Aşteptarea s-a dovedit lungă.
Dar în viaţă toate se întămplă. Până la urmă, puiul s-a hotărât să iasă din ou.
- Piu, piu, piu! s-a auzit un fel de măcăit.
Doamna raţă îl privea uimită.
- Groaznic! a strigat.
Este foarte urât, de-a dreptul hidos !
S-a gândit că poate fi puiul unui curcan, dintr-un ou lăsat din greşeală în cuibul său. În
schimb, când l-a văzut cum înota pe baltă cu frăţiorii săi, s-a convins ca era o raţă
adevărată, o raţă ca toate celelalte.
- Raţa urâtă! Raţă urâtă! îi spuneau fraţii săi tot timpul.
- Gât lung, pene scurte! râdeau de ea alţi pui din ograda.
- Monstruleţ mic! o strigau întruna cei mai mari.
- Vino să mănânci, o îndemna mama sa. Şi n-o mai jigniţi. Ce rău v-a făcut biata de ea ?
Răţusca era tare nefericită şi îşi repeta întruna :
- Eu ce vină am că sunt urâtă ?
- Niciuna, i-a spus tatăl răţoi odată, când a auzit-o. Dar, copilă, când te privesc, parcă
îmi vine să te ciupesc cu ciocul.
Aşa de mult suferea răţuşca, încât, într-o zi, a profitat că părinţii săi nu erau atenţi şi a
fugit din ogradă.
- N-o să mă mai întorc niciodată, şi-a jurat plângând.
A mers multă vreme, gândindu-se cu tristeţe la steaua sa nenorocoasă.
Când s-a lăsat seara, i s-a făcut somn şi s-a întins să se odihnească pe iarbă, la
marginea unui lac, în aşteptarea unei noi zile. Dimineaţa, au trezit-o râsetele a doua raţe
sălbatice.
- Ai mai văzut vreodată o raţă aşa urâtă?
- Niciodată. Şi nici nu cred c-o să mai văd.
Raţele sălbatice şi-au luat zborul, râzând în continuare.
Dar nişte împuşcături le-au făcut să cadă imediat. Răţuşca noastră, speriată, s-a ascuns
printre firele de iarbă. După un timp, a auzit un gâfâit puternic în spatele său şi s-a
întors tremurând de frică. Un câine enorm, cu un aspect fioros, o privea fix, arătându-şi
colţii ascuţiţi.
„Câinele ăsta o să mă rupă în bucăţi!” şi-a spus răţuşca înspăimântată.
Dar, foarte ciudat, câinele de vânătoare a căscat, s-a întors încet şi a plecat dispreţuitor.
„Chiar atât de urâtă sunt?” s-a întrebat răţuşca, simtindu-se mai rău ca nicioadată.
După ce împuşcăturile au încetat, răţuşca şi-a continuat călătoria.
Când s-a făcut dupa-amiază, a zărit o casă printre copaci. Avea uşa deschisă şi a intrat,
s-a ascuns într-un colţ întunecat şi a adormit pe loc. Pe seară au găsit-o o pisică şi o
găină care locuiau în acea casă împreună cu stăpâna lor.
- Ştii să-ţi arcuieşti spinarea şi să torci? a întrebat-o pisica.
- Nu, a recunoscut răţuşca cea urâtă.
- Stii să faci ouă? a întrebat-o găina.
- Nici vorbă, i-a răspuns răţuşca ruşinată.
- Atunci stăpâna noastră n-o să te iubească, i-a spus găina. Aşa că mai bine pleacă de
aici imediat.
Răţuşca, umilită, şi-a plecat capul, părăsind casa cu mare tristeţe.
Au trecut câteva luni, s-a făcut iarnă, a nins, iar răţuşca cea urâtă a continuat să
hoinărească fără ţintă. Mânca din puţinul pe care îl găsea şi dormea prin tot felul de
locuri ferite. Iar nefericirea sa creştea. Într-o zi, pe când înota pe un lac, s-a lăsat prinsă
de gheaţă. Nu avea decât să moară îngheţată! Noroc că un ţăran care a trecut pe acolo
a scos-o dintre gheţuri şi a dus-o acasă.
Familia a primit-o pe răţuşcă cu mare bucurie. Dar copiii au început să se joace cu ea,
până când speriată, a vrut să zboare şi, din greşeala a lovit un vas care a căzut şi s-a
spart. Doamna casei, suparată, a fugărit-o cu mătura.
- Vino încoace, că-ţi arăt eu...!
De frică, răţuşca cea urâtă a fugit pe fereastră şi s-a ascuns în pădure.
În cele din urmă, a venit primăvara. Răţuşca noastră continua să-şi plângă ghinionul.
Într-o zi, a văzut nişte lebede frumoase pe apa unui lac. Aşa de mult au atras-o, încât s-
a dus în întâmpinarea lor, gândindu-se:
„Or să mă ciupească cu ciocurile ca să le las în pace, dar nu-mi pasă.”
Tot înotând, s-a privit deodata în oglinda apei şi ...
- Oh, dar nu e cu putinţă!
În apă se vedea reflectată o lebădă zveltă şi frumoasă. Iar această lebădă era ... chiar
ea!
- Nu sunt o răţuşcă urâtă! Sunt o lebădă!
Încă nu-i venea a crede. Dar nişte copii care stăteau pe mal au arătat-o cu degetul şi au
strigat:
- Ei, priviţi! A mai apărut o lebădă şi e cea mai frumoasă dintre toate!
În timp ce celelalte lebede se apropiau de ea ca s-o salute, şi-a ridicat mândră capul şi a
început să înoate, cuprinsă de fericire.

Răţuşca Cea Urâtă

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Răţuşca Cea Urâtă

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Răţuşca Cea Urâtă

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Răţuşca cea urâtă, de H. C.

Doamna raţă clocea din nou.

S-ar putea să vă placă și