Caragiale Teatru
Caragiale Teatru
Caragiale Teatru
Profesorul: Că-i onorat domnul inșpectore va binevoi doară un momânt să asculke aplicățiunea metoaghii intuikive.
Inspectorul se așează, scoate carnetul și condeiul și ascultă.
Profesorul: Mă! prostovane! Tu ala ghe colo.......... Spune-ne tu doară: ce iaște ființă și ce iaște lucru, mă?
Elevul: Lucrul, dom'le, este care nu mișcă, și ființă pentru că mișcă!
Profesorul: No! dar ornicul meu... prostule! ființă-i ori lucru?
Elevul: E lucru, dom'le!
Profesorul: Că'z doar mișcă, mă! auzi-l! (bagă ceasul în urechea elevului).
Elevul (ferindu-se): Da, dar dacă nu-l întoarcem, nu mișcă.
Profesorul (satisfăcut): Bravo! (cătră domnul inspector:) Ș-apoi doar ăsta-i ghintre cei meghiocri... Bine! (Elevul trece
la loc.) Tu, mă! ălălant ghe lângă el... Câke picioare are boul, mă?
Elevul: Patru, dom'le!
Profesorul (vesel): Ei, pe dracu! că-z doar n-o să aibă șapke!... și ce e boul cu patru picioare? lucru ori ființă? Ha?
Elevul: Ființă, dom'le!
Profesorul: Dar masa ființă-i?
Elevul: E lucru, dom'le!
Profesorul: No! că-z n-are și ea patru?
Elevul: Da, dar nu se mișcă, dom'le!
Profesorul (și mai vesel): Ei! pe dracu! să se miște... poake doar că cu șpirikismus!
Inspectorul (tușește tare și caută să schimbe vorba): Mă rog, cum îl cheamă pe elevul acesta?
Profesorul: Anibal Ioanescu.
Inspectorul: Răspunde bine.
Profesorul (cu siguranță): Că-z ăsta-i ghintre cei bunișori!... No! la gheografie acuma... Mă! tu ghe colo... Spune-ne
tu doară toake ștakele Europei.
Elevul: Franța, dom'le.
Profesorul: Franțiia, bine!
Elevul: Anglia, dom'le.
Profesorul: Iaște!
Elevul: Germania, dom'le.
Profesorul: Ghermania.
Elevul (se pornește repede. - Profesorul dă din cap afirmativ la fiece nume de stat cu satisfacție și cu
mândrie): Elveția, Rusia, Suedia, Italia, Belgia, Olanda, Turcia, Bulgaria, România, Serbia, Muntenegru și Grecia...
dom'le!
Profesorul (încruntându-se): Și apoi mai care, mă?
Elevul: Atâtea, dom'le!
Profesorul (începând să scrâșnească): Dar Șpania, mă?
Elevul (intimidat): Și... Spania, dom'le!
Profesorul (mai aspru): Dar Șpania, unghe-i Șpania?
Elevul: ...?!
Profesorul (magistral): Șpania-i lângă Portocalia, mă boule, și vițăversa!
Elevul (aiurit): Și... Spania și Portocalia, dom'le!
Profesorul (din ce în ce mai sus): Și mai care?
Elevul (pierdut): Virțăvercea, dom'le!
Profesorul (indignat): Nu Vițăvercea, mă! Dănimarca, mă! Dania, mă! (Șoptind amenințător printre dinți:) Dania
tătână-tău! (Energic:) Merji la loc, boule!
Elevul pleacă obidit la loc.
Inspectorul (conciliant): Ei, oricum, tot a știut destul de bine.
Profesorul (încă fierbând de ciudă): Pe dracu! știut! Traiane Ghiorghiescule! Vină tu... Spune-ne tu doară, s-audă și
onorat domnul inspector: dacă sunt în lume apoi câte le veghem doară, cine le-au făcut pe toate?
Elevul (sigur): Natura, dom'le!
Profesorul (zâmbind cu bunătate filozofică): Ei, pe dracu! Natura!... Dar pe Natura aia cine au făcut-o, mă
prostovane?
Elevul: Dumnezeu, dom'le!
Profesorul: Dar vezi bine că Dumnezeu, că-z doar nu tată-tău și mumă-tă!... No! acuma... noi, românii, musai doară
să șkim pe cum că: ghe unghe ne trajem noi?... ghe unghe?... spune!
Elevul (energic): De la Traian, dom'le!
Profesorul (făcând cu ochiul inspectorului, care stă în admirație): Și cine era Trăian?
Elevul: El era un om bun!
Profesorul (emoționat): Bun, drăguțul ghe el! zic zău lui Dumnezău, bun!... și cu cine s-au bătut el?
Elevul (brav): Cu turcii!
Profesorul (râzând cu mult chef): Pe dracu! Că-z unghe erau turcii până atunci în Europa... Mai târziu doară apoi s-
or ghescoperit turcii... (Puternic:) Cu dacii, mă!
Elevul (mai brav): Cu draci!
Profesorul: Că zău lui Dumnezeu că cu draci s-o bătut!... Dar mai apoi, Ștefan cel Mare și Michaiu Bravul cine au
fost?
Elevul (mândru): Ei erau oameni buni.
Profesorul (aprobând cu tărie): Buni, mă !... și s-au bătut...
Elevul (cu multă mândrie națională): Cu draci!
Profesorul (entuziast): Cu draci! zic zău lui Dumnezeu!... Merji la loc!... Bravo, prostovane! (Către inspector, care e
transportat:) Că-z ăsta doară iaște un școler emininke!
Inspectorul: Are și mult talent!
Profesorul (cu siguranță): Ei! pe dracu, talent! că-z talent nu-i doar ghe vreo samă! asta-i lucru anticvat... Cu
metoaghele mogherne doară, totul zace numai în aplicățiune!... No! la muzică acuma... Spune-ne, Popăscule: ce-i
muzica?
Elevul: Muzica este care cântă, dom'le.
Profesorul (nemulțumit): Nu așa, loază! Nu cuvânta doară ca râtanii... vorbește ca școlerii. Dă-ne tu numaighecât
ghefiniția chiară și agkecvată!
Elevul: Muzica este...
Profesorul: Ce?
Elevul: Este când...
Profesorul (foarte nemulțumit și repetând definiția): Muzica iaște aceea care ne gâghilă urechile într-un mod
plăcut... (pântre dinți, aparte, școlarului:) Ia sama doară să nu ți le gâghil eu ție într-un mod neplăcut! (Se aude
clopotul de ieșire.)
Inspectorul (se ridică; copiii fac și ei ca inspectorul): Domnule profesore, sunt foarte mulțumit. Metoda dumitale e
admirabilă...
Profesorul (tăindu-i vorba cu mândrie): Că-z asta doară e metoada lui Peștaloțiu!
Inspectorul (urmând): ...și zelul dumitale vrednic de laudă... (Către elevi:) Voi, băieți, căutați a profita de știința
bunului vostru profesore și nu uitați că de la voi așteaptă mult patria, România, pentru viitor!
Profesorul (conducând cu multe reverențe pe inspector și încântat de rezultat): Că-z eu ce le tot spun boilor, onorat
domnule inșpectore?... Apoi dacă-s porci și n-au ghestulă aplicățiune!
Examenul anual
Două mahalagioaice asistă la examenul copiilor lor.
Profesorul, pedagogul nostru absolut, ascultă pe copiii mahalagioaicelor.E foarte aspru și fără chef.Mamele stau
înțepate pe scaune, unde s-au așezat fără să fie poftite.
Profesorul (către elevul Popescu, care n-a răspuns la trei întrebări): No, prostule, dacă nu știi pe estea, care-s ghe
tot simple și jenărale, apoi spune-ne rațiunea pântru care românii au kins să urmeză o polikikă jermână pe timpul lui
Mihaele Bravul?
Popescu: ...?
Profesorul: No, spune odată!
Popescu: ...?
Profesorul (energic): Meri la loc, boule! (Către mama. lui Popescu care este foarte mâhnită): Că-z prost l-ai făcut,
cucoană! Apoi ăstuia doară numai paie să-i dai să mânce.(Mama lui Popescu plânge), Că-z geaba te mai bocești
acuma, nu-l mai dreji. Are să mai steie încă șapke ani repekinke... Ionescule! (Mama lui Ionescu tușește foarte
mișcată.)Cumu-i pământul, mă?
Ionescu: Mare dom'le!
Profesorul: Pe dracu' mare! L-a măsurat mâni-ta să vadă mare-i? Pe lângă alke astre, bunăoară Saturnus, au
Neptunus, au Iupităr, pământul nostru doară-i o scârbă! Nici cât să chiorăști un șoarece... Nu-i vorbă ghe mare, mă
prostovane! E vorba cumu-i?
Ionescu: Se-nvârtește, dom'le.
Profesorul (răstindu-se puternic, mama lui Ionescu se sperie): No, apoi? Dacă se învârke, cumu-i? În trei colțuri,
animale?
Ionescu: Nu, dom'le!
Profesorul: No, dar?
Ionescu: Rotund.
Profesorul: Vezi, așa, loază!
(Se face un zgomot la ușă. O doamnă din înalta societate – doamna Ftiriadi – intră împreună cu un mops gras, care
vine să se gudure pe lângă pedagog.)
Profesorul (întâmpinând-o foarte emoționat): Onorată doamnă, eu încă mă recomand (ia cățelul în brațe).
Doamna Ftiriadi (foarte volubil și pe un diapazon mult mai-nalt): Am venit pentru băiat... Să-ți spun drept că nu
vream să-l aduc să dea examen la școala publică, nu vream să se amestece cu fel de fel de băieți rău crescuți...
Dar a stăruit tată-său... zice că e ordin de la minister... și de-aia l-am trimes la d-ta, care-i cunoști caracterul lui
ambițios, de când îi ești meditator.
Profesorul: Binevoiască numai onorata doamnă să ieie loc. (Cătră Ionescu, care așteaptă în picioare:) Tu meri la
locu-ți... De hatârul mâni-tii, pe kine nu ke las repekinke! No! meri!
(Ionescu merge la loc.)
Ioneasca (ridicându-se): Sărut mâna!
Profesorul (demn): No bine! poți mere. (Ia scaunul Ioneaschii și-l pune lângă doamna-nou-sosită, și așază cățelul pe
el; mopsul, mulțumit, îl linge pe nas. Mahalagioaicele ies foarte umilite.) No, acuma tânărul Ftiriadi! Spune-ne, s-
audă și ilustra matroană, onorata ta mamă: nu-i așa că pământul se-nvârke în jurul soarelui trei ani câke 365 ghe
zile și mai apoi în al patrulea în 366 ghe zile?
Micul Ftiriadi: Da, dom'le.
Profesorul (face semne de aprobare doamnei Ftiriadi care, foarte satisfăcută, se scoală de la locul ei, drege cravata
băiatului, îl sărută și se așază iar la loc: No, nu-i așe că presiunea se ghemonstră sufițiente prin cele două
emisfere (doamna Ftiriadi tușește tare) ghe Maggheburg?
Micul Ftiriadi: Da, dom'le.
Profesorul (cătră clasa întreagă): No, boilor, vegheți numai exămplu ghe aplicățiune! (Către micul Ftiriadi:) No, încă
una ș-apoi basta! Spune-ne: nu-i așe că Ioane Corvin ghe Huniaghe, și Makias Corvin, și-apoi dup-aceia doară toți
magnații maghiari fost-au români ghe-ai noștri?
Micul Ftiriadi: Da, dom'le.
Profesorul: Bine! Bravo!! Emininke!!!
Doamna Ftiriadi: Mersi, domnule profesor... Sunt foarte mulțumită... o să-i spui și lui Ftiriadi câtă osteneală-ți dai cu
copiii...
Profesorul: Ilustră doamnă, că-z asta ni-i misiunea. Datoria ni-i să luminăm jenărațiunile june; că-z fără instrucțiune
și educățiune, un popor doară e învins astăzi în lupta pentru existență, și cine-i învins, apoi acela dă-l dracului!
vorba lăkinească: una salus vickis nullam șperare salukem!
Five o'clock pe englezeşte însemnează cinci ceasuri. În lumea mare, fiecare damă-şi
hotărăşte o zi pe săptămînă (jour fixe), cînd primeşte, la ceasurile cinci dupăamiazi,
vizite şi face musafirilor trataţie cu ceai ; de aceea se mai zice şi five o'clock tea,
adică pe româneşte ceaiul de la cinci ceasuri. În genere, damele din lumea mare
publică în carnetul lui Claymoor, spre ştiinţa numeroaselor lor cunoştinţe, ziua lor
de primire. De exemplu, citim în l'Indépendance roumaine:
Tincuţa: Ai fost…?
Măndica: Taci, tu! Las' să-l întreb eu… Ai fost aseară la circ?
Eu: Am fost.
Măndica (Tincuţii): Ai văzut?
Eu (încurcat): Cu…
Eu (răsuflînd): Da…
Eu: Da…
Tincuţa: Cu mă-sa.
Eu: …
Eu (răsuflînd): Da.
Tincuţa (Măndichii): Ai văzut?
Eu: …
Tincuţa: Mitică…
Măndica: Lîngă loja ei!… (Tincuţii:) Ai văzut? Ai înţeles acuma pontul?… Vezi, daca
eşti proastă?
Miţa: E un ger afară, maşer, că nu-ţi poţi face o idee… Daca o ţinea aşa toată
noaptea, se duce dracului rapiţa!
Miţa: Da.
Măndica: Sin…
Tincuţa: Taci!… (Miţii:) Singură?
(Feciorul vine.)
(Feciorul iese.)
(Eu, scăpînd din mînă paharul cu ceai, împing pe madam Piscopesco cît colo, dau
în lături pe fecior şi într-o clipă sunt în curte. În poartă întîlnesc pe bravul
Lefterescu.)
Am şi eu o slăbiciune şi eu sunt om! dorinţele graţioasei mele prietene domnisoara Mari Popescu
sunt pentru mine porunci, la cari mă supun cu atât mai bucuros cu cât văd că prietena mea nu
abuzează niciodată de influenţa nemărginită ce ştie bine că exercită asupră-mi... De astă dată, ce
mare lucru-mi cere?
"Stimate amice,
Ştiu ce prieten eşti cu profesorul Costică Ionescu şi cât nu e în stare să-ţi refuze o rugăminte. Mă-
ndatorezi până-n suflet dacă obţii de la el pentru elevul Mitică Georgescu din clasa IV liceul X... la
latină nota 7, fără de care, băiatul, care mi-e rudă de aproape, rămâne şi anul acesta repetent, ceea
ce ar fi o mare nenorocire pentru familia lui - o familie dintre cele mai bune - şi pentru mine o mare
mâhnire.
Cu cele mai afectuoase salutări, a dumitale bună prietenă,
Mari Popescu."
A! irezistibilă graţie, cum ştii de frumos să porunceşti! Şi ce bine s-a nemerit! Ionescu are şi el o
slăbiciune, şi el e om! ţine la mine şi nu e în stare să mă refuze. Repede mă arunc într-o birje şi alerg
la Ionescu, profesorul de latineşte.
- Dragă Costică, viu la tine sigur că n-ai să mă refuzi; ştiu cât pot conta pe amiciţia ta şi nu-mi
permit a mă-ndoi un moment că în cazul de faţă, fiind vorba, mă-nţelegi, de o chestiune care mă
interesează în aşa grad, încât dacă n-aş fi pe deplin convins că tu, care mi-ai dovedit totdeauna, fără
să dezminţi niciodată o afecţiune, ce pot zice că la rândul meu... în fine...
- În fine - zice Ionescu - am înţeles... Nu trebuia să mă iei aşa departe. Vii să mă rogi pentru vreo
loază de elev de-ai mei.
- Nu e loază, Costică; e un băiat dintr-o familie dintre cele mai bune: mi-e rudă.
- Cine ştie ce leneş, ce dobitoc!
- Nu-i adevărat, dragă Costică; este un băiat prea cumsecade... Să nu mă laşi!... Viu la tine sigur
că n-ai să mă refuzi; ştiu cât pot conta pe amiciţia ta şi nu-mi permit a mă-ndoi un moment că în cazul
de faţă, fiind vorba, mă-nţelegi, de o chestiune...
- Ei, lasă astea! ştii că ţiu la tine; ce mai încap între noi astfel de fraze banale?... Ce notă vrei să-i
dau pârlitului tău de protejat?
- 7, dragă Costică!...
- Apoi, dacă n-o fi ştiind nimic animalul!
- Ei, acuma şi tu! zi că nu ştie; parcă el o să fie cel dintâi şi cel de pe urmă care să treacă fără să
ştie... Te rog, dragă Costică! dacă rămâne băiatul repetent încă un an, e o nenorocire pentru familia
lui - o familie dintre cele mai bune - şi pentru mine o mare mâhnire...
- A! irezistibilă milogeală prietenească! zice Costică; ce bine ştii tu să porunceşti! Aide! să-ţi fac
hatârul şi de data asta... să-i dau nepricopsitului 7.
- Merci, dragă Costică, mare pomană-ţi faci!
- Cum îl cheamă?
Eu caut repede-n buzunare scrisoarea d-rei Mari Popescu. Nu e... Zic lui Costică:
- Un moment!...
Şi ies ca din puşcă, sar în birjă şi alerg acasă... Acasă, scrisorica nicăieri... Fuga la d-ra Popescu.
- Prea-graţioasa mea prietenă, lucrul merge bine; am obţinut de la profesor nota dorită; decât,
acuma am nevoie să ştiu numele protejatului matale... Cum îl cheamă pe tânărul?
- Ţi-am scris numele în scrisoarea mea.
- Da, dar scrisoarea dumitale am rătăcit-o acasă printre alte hârtii, şi lucru este urgent: ca să nu
pierd vremea căutând-o, am venit la d-ta... Cum îl cheamă?
- Zău, nu mai ţiu minte, zice drăgălaşa mea amică; pentru că drept să-ţi spun, madam Preotescu,
o bună prietină a mea, la care ţiu foarte mult - nu sunt în stare să-i refuz nimica - m-a rugat să-ţi scriu,
că ştie că ţii foarte mult la mine şi nu mă refuzi niciodată, şi eşti prieten cu d. profesor Costică
Ionescu, care ţine foarte mult la d-ta şi nu e-n stare să-ţi refuze nimic.
- Atunci, ce e de făcut? zic.
- Du-te d-ta la madam Preotescu şi întreab-o cum îl cheamă pe băiatul pe care mi l-a recomandat
ca să ţi-l recomand d-tale.
- Sărut mânuşiţele.
Şi alerg la Preoteasca... Zic:
- Madam Preotescu, uite la ce am venit să vă deranjez: aţi recomandat amicei mele d-rei Mari
Popescu pe un tânăr, să mi-l recomande mie, să-l recomand amicului meu Costică Ionescu,
profesorul...
- Da.
- Ei! cum îl cheamă?
- Nu ţi-a scris Mari?
- Ba da, dar am rătăcit scrisoarea, şi d-ra Popescu a uitat cum îl cheamă şi m-a trimis să-mi
spuneţi dv.
- Eu... drept să-ţi spun... nu mai mi-aduc aminte, pentru că i-am avut numele pe o însemnărică, pe
care am lăsat-o la Mari; dar putem afla de la Diaconeasca - şade aci aproape - ea m-a rugat, că ştie
cât ţine Mari la mine şi d-ta nu refuzi nimic lui Mari şi d. Costică Ionescu profesorul pe d-ta nu te
refuză niciodată.
- Atunci - zic - cum facem?
- Stai niţel, să trimit să cheme pe Diaconeasca; este aci alături.
N-aştept mult. Madam Diaconescu vine. Dar, fatalitate! şi dumneaei se află în aceeaşi
necunoştinţă despre numele junelui nostru protejat: însemnărica i-a dat-o amicei sale madam
Preotescu.
- Ce-i de făcut?
- Aleargă la Iconomeasca!
Alerg la Iconomeasca... De acolo, la Sachelăreasca... Pe urmă la Piscupeasca... în sfârşit, am dat
de izvor... Tânărul este nepoţelul lu' madam Piscupescu, băiatul surioarei dumneaei, al lu' madam
Dăscălescu: Mitică Dăscălescu.
Nimic nu refuzăm - madam Piscupescu lu' madam Dăscălescu, madam Sachelărescu lu' madam
Piscupescu, madam Iconomescu lu' madam Sachelărescu, madam Diaconescu lu' madam
Iconomescu, madam Preotescu lu' madam Diaconescu, d-ra Popescu lu' madam Preotescu, eu d-rii
Popescu, şi mie amicul Costică Ionescu... Alerg la Costică Ionescu.
- Dragă Costică, să nu mă laşi... Viu la tine sigur că n-ai să mă refuzi, ştiu cât pot conta pe amiciţia
ta şi nu-mi permit a mă-ndoi un moment...
- Lasă, omule, fleacurile...
- Să-i dai nota 7, cum mi-ai promis...
- Cui, frate?
- Lui Mitică Dăscălescu.
- Mitică Dăscălescu!... Nu ţiu minte să am vreun şcolar cu aşa nume.
- Nu se poate!
- Să vedem...
Şi se uită în cataloage.
- Nu; n-am nici unul Mitică Dăscălescu, în cursul inferior; ai făcut confuzie; trebuie să fie în cursul
superior.
Alerg... de astă data drept la madam Piscupescu.
- Madam Piscupescu, de ce clasă dă examen nepoţelul matale?
- De clasa VI.
- A! zic eu... Bine.
Şi dau fuga-napoi la Ionescu; zic:
- E în clasa VI Mitică Dăscălescu al meu.
- Atunci nu e la mine, e la Georgescu; îl cunoşti pe Georgescu?
- Nu. Tu nu-l cunosti? ţi-e coleg.
- Ba da, ţine foarte mult la mine, nu e-n stare să-mi refuze nimic.
- Atunci - zic eu - mă rog ţie, nu mă lăsa!... ştiu că pot conta pe amiciţia ta şi nu-mi permit...
- Iar?... eşti cu birja... hai de mă du degrabă la Georgescu.
- Haide.
Ajungem... Aştept în birje pe Ionescu. Peste câteva momente iacătă-l.
- Ai avut mare noroc c-am venit tocmai la pont; dacă mai întârziam un sfert de ceas, până la două,
mergea cu cataloagele la şcoală şi trecea notele în matriculă: protejatul tău avea un 3.
- Şi acum?
- Are 7.
Uite-te - am gândit eu - ce va să zică o întârziere de câteva minute; cum poate nenoroci pe un
tânăr! Rămânea Mitică Dăscălescu iar repetent, cu toate că ţine la el atâta mamită-sa Dăscăleasca, la
care ţine Piscupeasca, la care ţine Sachelăreasca, la care ţine Iconomeasca, la care ţine
Diaconeasca, la care ţine Preoteasca, la care ţine mult graţioasa Popeasca, la care ţiu foarte mult eu,
la care...