Sari la conținut

Neagu Djuvara

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Neagu Djuvara

Cu ocazia lansării cărții Țara, Legiunea, Căpitanul a unor cercetători de la Centrul de istorie orală al Societății Române de Radiodifuziune în 2008
Date personale
Născut Modificați la Wikidata
București, România Modificați la Wikidata
Decedat (101 ani)[2][3] Modificați la Wikidata
București, România Modificați la Wikidata
ÎnmormântatCimitirul Bellu Modificați la Wikidata
Cauza decesuluicauze naturale (pneumonie) Modificați la Wikidata
Cetățenie Regatul României
 România
 Franța ()[4] Modificați la Wikidata
ReligieBiserica Română Unită cu Roma[5] Modificați la Wikidata
OcupațieIstoric, diplomat și filolog
Limbi vorbitelimba franceză[6][7]
limba română[6][7] Modificați la Wikidata
Activitate
Alma materFacultatea de Drept din Paris  Modificați la Wikidata
OrganizațieUniversitatea din București  Modificați la Wikidata
Partid politicPartidul Național Liberal  Modificați la Wikidata
RudeAlexandru G. Djuvara  Modificați la Wikidata
PremiiOfițer al Ordinului Artelor și Literelor[*]
premiul Broquette-Gonin[*] ()[1]
Ordinul național „Steaua României”  Modificați la Wikidata

Neagu Bunea Djuvara, cunoscut ca Neagu Djuvara (pronunțat în română [ˈne̯aɡu d͡ʒjuˈvara], „Giu-vára”; n. , București, România – d. , București, România), a fost un diplomat, filosof, istoric, jurnalist și romancier român.

Familia Djuvara

[modificare | modificare sursă]

Neagu Bunea Djuvara[8] s-a născut într-o familie avută, cu rudele din partea tatălui de origine aromână,[9][10] comercianți așezați în țările române la sfârșitul secolului al XVIII-lea, ce a dat mulți oameni politici, diplomați și universitari de prestigiu.[11][12]

Tatăl său, Marcel Djuvara, frate cu ministrul de externe Alexandru Djuvara, șef de promoție la Politehnica din Berlin-Charlottenburg (1906) și căpitan de geniu în armata română, a murit în cursul marii epidemii de gripă spaniolă din 1918. Tinca Grădișteanu, mama sa, aparținea ultimei generații dintr-un neam de mari boieri munteni.

Familia sa, din partea tatălui, se ocupa (la 1820) cu comerțul vitelor și cerealelor „dela Brașov până la Brăila”, iar la un moment dat o parte a familiei s-a orientat către „profesiuni liberale”, și așa au apărut intelectualii și politicienii din familia Djuvara.[10] După primul război mondial, în urma exproprierilor efectuate de statul român și crizei din 1929, familia devine relativ săracă, iar mama (văduvă) hotărăște plecarea lor în străinătate.[10]

Educație, studii

[modificare | modificare sursă]

Neagu Djuvara și-a făcut studiile la Nisa (primii ani de liceu) și Paris, licențiat în litere la Sorbona (istorie, 1937) și doctor în drept (Paris, 1940).[12] În acei ani, Franța era plină de mișcări radical socialiste (guvernul fiind socialist moderat), multe violențe și greve. Impresionat negativ de aceste evenimente, tânărul Djuvara a devenit interesat de Mișcarea Legionară, ajungând un simpatizant al acesteia.[10]

Dându-și seama că „soluțiile radicale” și mișcările totalitare sunt nocive, partidul unic și dictatura sunt idei groaznice ce duc la crime, a devenit adeptul economiilor de piață libere și a democrațiilor parlamentare de tip vest-european.[10]

Campania din Basarabia și Transnistria, Stockholm

[modificare | modificare sursă]

A luat parte la campania din Basarabia și Transnistria ca plutonier[13] (iunie–noiembrie 1941), fiind rănit aproape de Odesa.[12]

Intrat prin concurs la Ministerul de Externe în mai 1943 (Departamentul Cifru), în dimineața zilei de 23 august 1944 a fost trimis curier diplomatic la Stockholm, în legătură cu negocierile de pace cu Uniunea Sovietică, reprezentată de doamna Kollontai. Numit secretar de legație la Stockholm de guvernul Sănătescu, a rămas în Suedia până în septembrie 1947, când comuniștii au preluat și acest minister.

Anticomunism și exilul

[modificare | modificare sursă]

Anticomunist convins, a colaborat timp de patru ani cu serviciile secrete americane și franceze în vederea antrenării și parașutării de voluntari anticomuniști în România ocupată de Sovietici.[10]

Implicat în procesele politice din toamna lui 1947, hotărăște să rămână în exil, militând până în 1961 în diverse organizații ale exilului românesc: secretar general al Comitetului de Asistență a Refugiaților Români de la Paris, ziaristică la Radio Europa Liberă, secretar general al Fundației Universitare „Carol I”.

Anii în Niger și doctoratul

[modificare | modificare sursă]

În 1961, a plecat în Africa, în Republica Niger, unde a stat douăzeci și trei de ani în calitate de consilier diplomatic și juridic al Ministerului Afacerilor Străine din Niger, fiind concomitent profesor de drept internațional și de istorie economică la Universitatea din Niamey.

Între timp, a reluat studiile de filosofie la Sorbona. În mai 1972, a obținut doctoratul de stat (docența) la Sorbona cu o teză de filosofie a istoriei, sub conducerea cunoscutului sociolog și filozof Raymond Aron.[14] Mai târziu a obținut și o diplomă a prestigiosului Institut național de limbi și civilizații orientale (fr) de la Paris (INALCO).

Întoarcerea în România

[modificare | modificare sursă]

Din 1984 până după decembrie 1989, a fost secretar general al Casei Românești de la Paris, după care s-a întors în țară. La Paris fiind, s-a înscris la școala de limbi orientale din capitala Franței, iar după 4 ani, la vârsta de 72 de ani, și-a luat licența în sârbo-croată. Din 1991 și până în 1998, a fost profesor asociat la Universitatea din București. A fost membru de onoare al Institutului de Istorie „A. D. Xenopol” din Iași și al Institutului de Istorie „N. Iorga” din București.

A fost decorat cu Marea Cruce a Ordinului național „Serviciul Credincios” și cu „Ordre des Arts et des Lettres” în grad de Ofițer.[15]

Titluri onorifice

[modificare | modificare sursă]

Neagu Djuvara a primit la 30 octombrie 2012 titlul de Doctor Honoris Causa al Universității din București, în cadrul unei ceremonii care s-a desfășurat în Sala Stoicescu a Palatului Facultății de Drept. Titlul de Doctor Honoris Causa i-a fost atribuit și de către Universitatea „Dunărea de Jos” din Galați, în urma ceremoniei din 5 decembrie 2012.

La 15 martie 2017, lui Neagu Djuvara i s-a acordat gradul de general de brigadă — cu o stea, în retragere.[16]

Slujba sa de înmormântare a fost oficiată la Catedrala Sfântul Vasile din București, de către Mihai Frățilă, episcop român unit (greco-catolic) de București.[17][18]

Activitate ca istoric

[modificare | modificare sursă]

Neagu Djuvara a publicat în principal lucrări despre istoria României și a poporului român. O bună parte din cărțile sale se referă la filosofia istoriei, concentrându-se în jurul problemei obiectivității istoriei și istoriografiei.[19]

Djuvara a fost un susținător al continuării cercetărilor referitoare la istoria românilor, punând la îndoială calitatea cercetării din perioada interbelică și perioada comunistă, afirmând că anumite părți ale istoriei au fost accentuate sau suprimate pentru a servi scopuri politice. Ipotezele lansate de Djuvara atrag deseori controverse și sunt văzute ca subminând identitatea națională română, precum teoria sa că nobilimea din formațiunile statale medievale românești ar fi fost de origine cumană.[20][21]

Neagu Djuvara a analizat în multe dintre cărțile sale relațiile pe care România le-a avut cu Europa, plasând-o politic și cultural „între orient și occident”,[22][23][24] caracterizând-o ca fiind „ultima [țară] intrată în ceea ce se numește Concertul European”,[21] referindu-se nu atât la aderarea României la Uniunea Europeană din 2007, cât la orientarea politică a țării către un model politic și cultural de natură occidentală. Acesta și-a exprimat scepticismul față de politica multiculturalismului din Europa, pe care a considerat-o dăunătoare pentru stabilitate în cadrul UE.[25]

De asemenea, a fost un critic al atitudinii excesiv de favorabile occidentului în cadrul politicii românești, sugerând că societatea și cultura română nu pot fi clasificate ca occidentale, oferind ca argumente credința ortodoxă, prezența multor elemente nelatinești în limba română modernă, precum și istoria ultimelor veacuri.[21]

A mai scris despre ceea ce el numește „hegemonia americană” și premisele acesteia, analizând influența Statelor Unite ale Americii asupra politicii globale și, mai restrâns, asupra Europei. Djuvara descrie eforturile SUA de a stabili ceea ce seamănă cu o hegemonie în Europa și alte părți ale lumii ca un „război de șaptezeci și șapte de ani” care a avut loc pe parcursul veacului XX.[26]

Neagu Djuvara a fost perceput ca un popularizator și demistificator al istoriei, publicând cărți adresate celor tineri, precum și cărți care își propun să explice originea istorică a unor figuri de mit, precum Dracula sau Negru Vodă. În memoriile sale, Neagu Djuvara își istorisește viața din exil la Paris și Niamey.[27]

Deși unele dintre teoriile sale nu sunt acceptate de majoritatea istoricilor români, Neagu Djuvara rămâne unul dintre cei mai importanți istorici români ai secolului XX, încurajând în general o atitudine critică asupra istoriei românilor și a istoriei în general. Opiniile sale legate de glorificarea nejustificată a istoriei naționale au atras la rândul lor critici din partea unor figuri politice naționaliste în România, fiind catalogate drept „antiromânești”, și exercitând o influență nefavorabilă asupra percepției de sine a românilor de acasă precum și a românilor din afara granițelor țării.

Unii dintre istoricii contemporani i-au contestat teoriile și calificarea ca istoric, numindu-l, după propria-i afirmație, „amator”.[21] Studiile sale în domeniu precum și doctoratul de stat în filosofia istoriei acordat de Universitatea Sorbona sunt însă necontestate, iar scrierile sale au căpătat recent o atenție sporită, datorată în mare parte popularității sale din România.

Lucrări publicate

[modificare | modificare sursă]
  • Le droit roumain en matière de nationalité , Paris, 1940
  • Démétrius Cantemir, philosophe de l'Histoire, în Revue des études roumaines, Paris, 1973
  • Civilisations et lois historiques, Essai d'étude comparée des civilisations, Mouton, Paris - Haga, 1975 (premiată de Academia Franceză); carte tradusă în românește sub titlul „Civilizatii si tipare istorice”, Humanitas, 2012, 2013
  • Între Orient și Occident. Țările române la începutul epocii moderne, Humanitas, 1995 (Le pays roumain entre Orient et Occident. Les Principautés danubiennes dans la première moitié du XIXe siècle) [34]
  • O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, seria Istorie, Humanitas, 1999, 2006, 2008, 2010
  • Cum s-a născut poporul român, seria Humanitas Junior, 2001
  • Mircea cel Bătrân și luptele cu turcii, seria Humanitas Junior, Humanitas, 2001
  • De la Vlad Țepeș la Dracula vampirul, Humanitas, 2003
  • Însemnările lui Georges Milesco: roman autobiografic, roman, 2004, 2011
  • Există istorie adevărată?, Humanitas, 2004 și 2012 ISBN 978-973-50-3333-0
  • Amintiri din pribegie, Humanitas, 2005, 2010; versiune franceză: Bucarest–Paris–Niamey et retour ou Souvenirs de 42 ans d’exil (1948–1990);
  • Thocomerius - Negru Vodă. Un voivod cuman la începuturile Țării Românești, Humanitas, 2007, 2011
  • Războiul de șaptezeci și șapte de ani și premisele hegemoniei americane (1914 - 1991). Eseu de istorie-politologie, Humanitas, 2008
  • Amintiri și povești mai deocheate, Humanitas, 2009 și 2016 ISBN 978-973-50-5489-2
  • Ce-au fost „boierii mari” în Țara Românească? Saga Grădiștenilor (secolele XVI–XX), Humanitas, 2010
  • Răspuns criticilor mei și neprietenilor lui Negru Vodă, Humanitas, 2011
  • Misterul telegramei de la Stockholm din 23 august 1944 și unele amănunte aproape de necrezut din preajma dramaticei noastre capitulări, Humanitas, 2012
  • O scurtă istorie ilustrată a românilor, Humanitas, 2013; tradusă și în limba engleză - A Brief Illustrated History of Romanians;
  • Trecutul este viu. Filip-Lucian Iorga în dialog cu Neagu Djuvara, Humanitas, 2014 [35]

Volume colective

[modificare | modificare sursă]

Volume omagiale

[modificare | modificare sursă]
  • George Rădulescu, Un secol cu Neagu Djuvara, Editura Adevărul, 2010, 2015
  • 444 de fragmente memorabile ale lui Neagu Djuvara, Humanitas, 2016
  1. ^ Neagu DJUVARA (în franceză), Académie française, accesat în  
  2. ^ Neagu M. Djuvara, Autoritatea BnF 
  3. ^ Istoricul Neagu Djuvara a murit la varsta de 101 ani, HotNews.ro, , accesat în  
  4. ^ https://www.zf.ro/profesii/interviu-neagu-djuvara-pentru-gandul-2014-cine-nu-voteaza-este-las-16959345  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  5. ^ https://adevarul.ro/cultura/carti/decenta-austeritate-inmormantarea-neagu-djuvara-1_5a6dbb3adf52022f75ef6616/index.html  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  6. ^ a b Autoritatea BnF, accesat în  
  7. ^ a b Czech National Authority Database, accesat în  
  8. ^ Mediafax, A MURIT istoricul Neagu Djuvara, unanim recunoscut drept unul dintre cei mai importanți intelectuali români. De la istorie și diplomație la jurnalism și sport, o personalitate complexă, Mediafax.ro 
  9. ^ Bogdan Nicolai, "«Regret că numele Djuvara va dispărea odată cu mine»" ("«I Regret that the Name of Djuvara Will Be Extinguished with Me»") Arhivat în , la Wayback Machine., interviu cu Neagu Djuvara, în Evenimentul Zilei, 22 ianuarie 2006 (www.presa-zilei.ro), accesat la 13 iunie 2007
  10. ^ a b c d e f Toma Roman Jr, "«Politicește, Ion Antonescu habar n-avea ce face»" ("«Politically, Ion Antonescu Had No Idea of What He Was Doing»"), legatura a fost arhivata (2005), interviu cu Neagu Djuvara, în Plai cu Boi, No.11, accesat la 13 iunie 2007
  11. ^ „copie arhivă”. Arhivat din original la . Accesat în . 
  12. ^ a b c Neagu Djuvara a lansat "Amintiri și povești mai deocheate" la Gaudeamus, 28 noiembrie 2009, mediafax.ro, accesat la 19 august 2010
  13. ^ Observatorul militar, an XXVII, nr. 4, 2018.
  14. ^ Civilizații și tipare istorice | Humanitas
  15. ^ Neagu Djuvara va fi decorat de Ambasadorul Franței cu ordinul Arts et Lettres în grad de Ofițer - Cultura - HotNews.ro
  16. ^ „Decrete semnate de Președintele României, domnul Klaus Iohannis”. Accesat în . 
  17. ^ Istoricul Neagu Djuvara, condus pe ultimul drum, tvr.ro. Accesat la 29 ianuarie 2018.
  18. ^ „Decență și austeritate la înmormântarea lui Neagu Djuvara”. Accesat în . 
  19. ^ Există istorie adevărată?, Humanitas, 2004
  20. ^ Eugen Istodor, Revoluția lui Djuvara: „Românii erau numiți cumanii negri“, interviu cu Neagu Djuvara, în Cotidianul din 19 iunie 2007
  21. ^ a b c d Robert Turcescu, "Neagu Djuvara invitat la emisiunea 100% cu Robert Turcescu la Realitatea TV" Arhivat în , la Wayback Machine.
  22. ^ fr Les pays roumains entre Orient et Occident. Les Principautés danubiennes au début du XIXe siècle română Țările române între Orient și Occident. Principatele dunărene la începutul secolului XIX., Publications Orientalistes de France, 1989
  23. ^ Între Orient și Occident. Țările române la începutul epocii moderne, Humanitas, 1995
  24. ^ Cum s-a născut poporul român?, Humanitas, 2001
  25. ^ Ovidiu Șimonca, "Neagu Djuvara: Sunt foarte îngrijorat de viitorul Europei unite", interviu cu Neagu Djuvara la LiterNet, 13 iunie 2007
  26. ^ Războiul de șaptezeci și șapte de ani (1914–1991) și premisele hegemoniei americane, Humanitas, 2009
  27. ^ Bucarest-Paris-Niamey et retour ou Souvenirs de 42 ans d'exil (1948–1990), L'Harmattan, 2004
  28. ^ Decretul nr. 574 din 1 decembrie 2000, Monitorul oficial nr. 673 din 18 decembrie 2000
  29. ^ Decretul nr. 1335 din 29 noiembrie 2006, Monitorul oficial nr. 973 din 5 decembrie 2006
  30. ^ Cetățeni de onoare, Primăria Sinaia
  31. ^ „Agenția Națională de Presă AGERPRES: Neagu Djuvara și Mihai Șora, decorați de președintele Iohannis, 10 august 2016”. Arhivat din original la . Accesat în . 
  32. ^ Irinela Vișan, CGMB: Neagu Djuvara - cetățean de onoare al Capitalei Arhivat în , la Wayback Machine., Agenția Națională de Presă AGERPRES, 25 august 2016
  33. ^ Decretul nr. 481 din 15 mai 2017, Monitorul oficial nr. 363 din 16 mai 2017
  34. ^ Neagu Djuvara: „Românul de azi nu mai știe ce a fost acum 200 de ani“, 13 septembrie 2013, Alexandra Constanda, Adevărul, accesat la 19 septembrie 2013
  35. ^ VIDEO Istoricul Neagu Djuvara: „Înrudirile au semnificații politice și sociale”, 21 martie 2014, Medeea Stan, Adevărul, accesat la 20 iulie 2014

Lectură suplimentară

[modificare | modificare sursă]
  • Un secol cu Neagu Djuvara, George Rădulescu, 2010 - recenzie

Legături externe

[modificare | modificare sursă]

Materiale media legate de Neagu Djuvara la Wikimedia Commons