Muguraș Maria Petrescu 253
Alexandru Cetățeanu 1
George Petrovai 263
Bethold-Tellu Aberman 12
Duong Zoe Pham 266
Magdalena Albu 16
Paul Polidor 267
Esra Alkan 18
Florentin Popescu 277
Slavomir Almajan 24
Virginia Vini Popescu 282
Ion Andreiță 26
Vavila Popovici 283
Vasile Andru 32
Dana Puiu 287
Mihai Antonescu 37
Nicolae Radu 291
Christi Aura 39
Theodor Răpan 297
Nicolae Bălașa 44
Lei Ren 299
Ioan Barbu 48
George Roca 301
Marian Barbu 50
Eliza Roha 302
Adrian Botez 58
Harry Ross 304
Grigore Brâncuș 61
Ion Roșioru 306
Adrian Bucurescu 64
Lia Ruse 309
Florica Bud 71
Melania Rusu Caragioiu 311
Constantin Butunoi 74
Dorel Schor 313
George Călin 79
Anca Sîrghie 314
Iulian Chivu 81
Florentin Smarandache 318
Veturia Adina Colceag 85
Gabriela Căluțiu Sonnenberg 321
Cristiana Crăciun 87
Silvia Sorescu 323
Victor Crăciun 89
Coman Șova 324
Emilia Dănescu 95
Lucian Stegărescu 326
Ion Anton Datcu 98
Emil Iulian Sude 327
Carmen Doreal 101
Adriana Tomoni 329
Ion Drăghici 104
Elena Trifan 330
Valeriu Dulgheru 108
Nicolae Vălăreanu Sârbu 332
Lucian Dumbravă 110
Leonard I. Voicu 335
Eugen Evu 112
Dorit Weisman 338
Marius Fincă 117
Constantin Zărnescu 340
Zeno Fodor 142
Gheorghe Zincescu 351
Al Francisc 144
Diverse 352
Nicolae Dan Fruntelată 147
Teresia Bolchiș Tătaru 358
Dorel Gaftoneanu 149
Keith Garebian 152
Sergiu Găbureac 153
Daniela Gîfu 155
Nadejda Godoroja 167
Dimitrie Grama 172
Dumitru Ichim 174
Dimana Ivanova 177
Ligia-Gabriela Janik 179
Ion Jianu 181
Peycho Kanev 184
Jana Kuzmikova 185
Dan Lupescu 195
Lilioara Macovei 199
Gombojav Mend-Ooyo 204
Mihai Merticaru 208
Irina Lucia Mihalca 211
Victoria Milescu 212
Kae Morii 214
Domnița Neaga 215
Tudor Nedelcea 218
Ion Nete 229
Ioan Nicoară 236
Gheorghe Constantin Nistoroiu 239
Erik Ondrejicka 241
Dariusz Pacak 245
Mariana Pândaru 250
Veronica Pavel Lerner 251
Destine
Literare
Regretatul nostru coleg Constantin
Clisu "este încă printre noi, cu noi, în
noi, şi trăieşte în dimensiunea unui
timp care se scurge în amintiri". Un
"roman tensionat“ apărut după 4 ani
de la "plecarea“ Maestrului, prin
grija familiei şi a devotatului prieten
al acestuia, scriitorul Constantin
Huşanu.
O carte deosebită… mulțumim “profesorului
profesorilor!”
Prof. Dr. Ernesto Kahan – o mare personalitate
culturală de talie internaţională (printre altele, Laureat
al Premiului Nobel pentru pace în 1985 – făcând parte
din organizaţia "Medicii pentru prevenirea unui război
nuclear") şi poetul Jacob Isaac Kalimadom (mai vechi
prieten al nostru) au scos această minunată carte de
poezii (două volume – în engleză şi spaniolă), care au
trecut Oceanul, spre bucuria noastră.
Le mulţumim din suflet autorilor! Suntem onoraţi!
Lucrarea de artă care a trecut
Oceanul! Mulțumim, Maestre
Teodor Buzu!
Destine Literare
CETĂŢEANU Alexandru
(CANADA)
Polish Poetry and Culture with Dariusz Pacak
As any Romanian born and educated in
Romanian communist culture, I learned about
People's Republic of Poland, what was available at
that time – kind of same topics about all the
countries under Soviet umbrella. But, I had the
chance to discover “Quo Vadis” the masterpiece of
Henryk Sienkiewicz (1846 - 1916 - only with 4
years older than Mihai Eminescu). What
a book! Nobel Prize for Literature in 1905, was in
fact an important achievement not only for the
author, but for Polish culture in general! But, how
come a country with such a great cultural past, a
country like Poland, not a common country on this
Planet , was on the way of “constructing
communism“? It was a non sense to me, and I was
incited to learn more about Poland‟s history and
Polish culture. The destiny of a country depends a
lot on the strong neighbors… was that true? I asked
myself.
Of course, the poetry of the National Poet of
Poland, Adam Mickiewich (1798-1855) , fascinated
me. After him, I discovered a poet with Romanian
names – Stefan Florian Garczynski (1805-1833),
creator of the Military Sonnet, a patriot fighting the
Russian invasion in 1832. In the 20th century, there
was
the
famous
Zbigniew
Herbert,
a
forbidden anticommunist poet. For me, the
“appetite” to learn more about Polish culture and
history was just at the beginning.
The first chance to achieve this goal I had
when I met Tadeusz Dabrowsky, a great poet from
Gdansk, the “cradle” of famous “Solidarity”
movement. I learned many things about Poland, I
admired his poetry and I can call Tadeusz “my
friend”. For sure, we will meet again – there is a
small world for Poets.
destineliterare@gmail.com
But, at the XXXIII Congress of Poets
(WCP), in Kenosha, Wi., I met DARIUSZ PACAK,
a Poet that impressed me on the very beginning and
all the participants at the Congress, on many ways:
with his poetry, with his declamation with
impressive, strong, clear voice, with his physical
condition, with his presentation, with everything;
poet and actor in the same time, in other words, a
great artist. For his performance at this Event, but
also at other previous editions of the WCP he was
awarded with the title of Honorary Doctor on
Literature. And we become friends, for life. The
destiny was in my favor – I had the chance to meet
Dariusz quite few times after (last time at Poetry
Nights in Curtea de Arges, Romania, July 2015) ,
and we had plenty of time to discuss different issues
about Poland – history, literature, poets in
exile, music etc. He was a Opera singer (baritone),
with great achievements in music.
We touched the sensitive subject of
present life in his native country (he lives in
Vienna/Austria and I live in Montreal, Canada for
31 years !) the crimes against Polish people (I
learned that there was a ”Ana Pauker” in People’s
Republic of Poland also – her name was Wanda
Wasilewska) and a lot of other subjects. It is a
pleasure to have such a interlocutor, a really
“encyclopedia”, with a wide vision of the world. He
speaks 5 languages, and have been in over 50
countries – at all kind of literary events. If I will
have to enumerate all the Magazines where he was
published, all the Encyclopedias where we can find
his name, all the Reviews, the Translations in
different languages, all his books etc. will take
hundreds of pages. He is a really good Ambassador
of Polish culture around the World. I have a huge
1
Destine Literare
admiration for him, and I am “jealous” that I cannot
find an equivalent of his talent and personality
among the Romanian contemporary poets. He is
following with dignity the tradition of outstanding
Polish poets (and patriots) – he is for sure on the
same wavelength with his famous ancestors.
I am very proud that I published some of the
work of Dariusz Pacak in our magazine Literary
Destiny (Destine Literare), and so, I increased the
prestige of the publication.
Only one example of his Poetry will
demonstrate the value of his creation – I translated
this Poem (and other poems) from English and
Polish (comparing the two versions) to Romanian:
THE FIRE WITHIN
Best not forget
among spike flowered stars
the way home
to read well
in the constellation
of phosphorescent hues
windows aglow as day parts
to find within the silence quavers
of sparks from kitchen hearth
Her who waits to enter
and preserve this all
for when you lose your way
between skies and earthbound highways
in search of the Golden Fleece
when wings of simple desire
lift sunwards
there will be no turning back
rainbow bridges will burn
the hungry smell
of mother‟s bread will be gone
the map of the past
will fade a mere candle-stub
will not give light
for you to find
but one rung to a ladder
that you have climbed
so far
I see now
a blinding runway
the torch of the Milky Way
opening the calling to Freedom
14 May 2000 Zaiana, Italy
VĂPAIA DIN TINE
Mai bine nu uita
printre stelele lupine*, înflorite,
drumul spre acasă
mari revelaţii
în constelaţia
cu sclipiri fosforescente,
strălucirea ferestrelor ca lumina zilei
să o găseşti în interiorul vibraţiei liniştii
cu străluciri din cuptorul casei,
pe Ea, care aşteaptă să intre
şi să menţină toate aceste splendori
pentru atunci când pierde-vei calea
între ceruri şi lumeştile căi
în căutarea Lânei de Aur
când aripi de înflăcărată dorinţă
se ridică spre cosmos
şi nu va fi întoarcere
podurile curcubeie vor arde
mirosul flămând
al pâinii mamei va dispărea
harta trecutului se va reduce la o pâlpâire
nu va mai da lumină
pentru tine, să găseşti
decât o scară cu o singură treaptă
pe care te-ai urcat
deja
Eu văd acum
o pistă orbitoare
torța Căii Lactee
deschizând strigătul spre Libertate
(* lupin – ornamental flower – missing in English translation from Polish)
At the end of my short evocation, what else to say …we wish you, dear Poet Dariusz Pacak a productive
year 2016, with all good Muses nearby! God Bless You!
Montreal, February 8, 2016
2
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Interviu cu Alexandru Cetăţeanu – luat de scriitoarea Veronica Balaj
Veronica Balaj (VB): Plecarea spre alte
orizonturi are varii motivaţii....Financiare, (căci
firesc e că omul să dorească o viaţă mai bună),
politice, religioase, divergenţe de opinii sociopolitice etc...Fiecare dintre cei care au plecat au
o istorie personală a drumului ales... Încercam săl aflăm în cazul dumneavoastră...
Alexandru Cetăţeanu (AC): Maestră Balaj, sunt
de acord cu dumneavoastră; în general, aşa este.
Însă ţin foarte mult să pornesc pe “cărarea” acestui
interviu cu o informaţie esenţială : am reuşit să scap
din „raiul comunist” în anul lui George Orwell –
„1984”. Cu această precizare, răspunsul la întrebare
vine aproape de la sine – am „evadat” din R.S.R.
din motive politice, aşa cum se întâmpla pe vremea
aceea şi nu credeam că voi mai putea să mă întorc
vreodată în ţară. Dar nu mai puteam suporta
promiscuitatea morală în care se zbătea România
comunistă şi în care trebuia să mă „strecor” şi eu.
Material, o duceam destul de bine, în mod sigur
peste media populaţiei. Soţia mea era medic pedoneuro- psihiatru la Policlinica Buftea iar eu lucram
la S.V.I.A.M., departamentul tehnic al Ministerului
Sănătăţii, care se ocupa în primul rând de aparatura
medicală din unităţile de interes republican precum
Spitalul Elias (al C.C. al P.C.R. ! ) , Institutul de
Geriatrie şi altele. Deci se poate deduce uşor că „mă
descurcam”. Mergeam în delegaţii la spitale din ţară
(pe delegaţie semna mare, să vadă oricine, directorul
S.V.I.A.M.-ului
„CEAUŞESCU” – îl chema
Ceauşescu Florea și aveam mare „trecere” cu așa
semnătură) şi mă întorceam la Bucureşti încărcat cu
produse alimentare – nu am stat niciodată la coadă
pentru alimente, devenite din ce în ce mai rare în
R.S.R. De exemplu, de la Șimleul Silvaniei (de la
renumitul dr. Pușcaș) primeam roţi de caşcaval
„Trapist”, de la Tulcea, de la regretatul doctor
Frunteș primeam pește şi icre, de la Tg. Mureş, unde
lucra renumitul chirurg cardiolog dr. Deac primeam
palincă bună...acum pare probabil ciudat, dar aşa se
trăia pe vremea aceea. Ba chiar de la renumiţi
medici din Bucureşti precum prof. dr. Pop D. Popa
Ioan, prof. dr. Eugen Proca (fost chiar Ministrul
destineliterare@gmail.com
Sănătăţii) dr. Anghel Popescu (oltean de-al meu şi
prieten) şi alţii, primeam câte ceva din ce primeau şi
ei de la pacienţi, ca recunoştinţă pentru menţinerea
în funcţiune a aparaturii medicale, în condiţiile în
care nu se mai aduceau piese de schimb din Vest şi
era nevoie de multă inventivitate în intervenții, de
care nu duceam lipsă. Dar, puteam să mai suport
acea situaţie ? Prevedeam adâncirea crizei de
produse alimentare şi de larg consum, dar nu
credeam că se va „prăbuşi” vreodată comunismul de
sorginte stalinistă din R.S.R. Am „pavat” cu grijă
drumul spre libertate, mi-am făcut prieteni prin
Ministerul Sănătăţii, iar cu vreo patru ani înainte de
„marea plecare” m-am făcut chiar membru de partid.
Aveam și un secret bine păstrat – un văr în Canada.
Îl chema Lulu Mihăilă, era un inginer destoinic şi
plecase din R.P.R. profitând de conflictul din
Cehoslovacia. I-am obţinut numărul de telefon de la
o mătuşă căreia îi mai scria din când în când şi care
visa şi ea să ajungă în Canada. Mi l-am notat într-o
agendă, descompus, câteva cifre pe o pagină, câteva
pe alta, să nu fie cumva descoperit în cazul că aş fi
fost controlat la graniţă. Vorbeam despre „evadare”
cu soţia mea numai prin parc, la distanţă de tufişuri
– aşa de mare era teama că s-ar putea să-mi fie
descoperită intenţia. Am făcut cererea de plecare în
excursie în Italia, prin ianuarie 1984 şi tocmai în a
doua parte a lunii noiembrie am primit răspunsul
pozitiv. Securistul de scară de la blocul în care îmi
cumpărasem un apartament cu 4 camere, mă
urmărea cu atenţie, ba îşi găsea motive să treacă pe
la mine (eram secretar de Asociaţie de locatari) şi se
uita bine în jur – nu cumva am vândut ceva din
casă? Iar eu am făcut aprovizionări cu gogoşari,
gogonele, varză, cartofi etc. să-mi ajungă şi pe trei
ani şi mă lăudam cu hărnicia mea; stăteam cu
sacosele pline pe jos, la scară, să mă vadă toată
lumea – cine mai ştia cine era turnător şi cine nu. Ba
chiar am făcut un mare sacrificiu – am obţinut
aprobare de la Minister de televizor color, pe care lam plătit integral, şi pe care ştiam că nu o să-l văd
vreodată şi aşa s-a întâmplat – a sosit când eu eram
deja plecat. Îmi amintesc bine şi acum – am plătit pe
el 18.500 de lei, plus un cartuş de Kent şi o sticlă de
3
Destine Literare
whisky – o aprobare de televizor color, cu piese
franţuzeşti, nu putea să se obţină fără ceva ...ciubuc.
Oricum, am eliminat şi ultimele suspiciuni că aş
putea să rămân în străinătate, având grijă să mă laud
la toţi cu televizorul pe care urma să-l primesc.
Apoi, rămânea în R.S.R. copilul minor, condiţie care
mi s-a pus de la început, pentru a avea şanse de
aprobare. Deci, după multe ezitări ale „factorilor
responsabili” , am primit mult aşteptata scrisoare să
merg să ridic paşapoartele. Răbdarea mea ajunsese
la culme – bine că nu am făcut prostia să returnez
carnetul de partid, aşa aveam de gând dacă eram
refuzat. Aş fi vrut să merg în Italia cu Trabantul
meu, dar dacă venea vremea proastă prin Iugoslavia,
ce mă făceam ? Am renunţat la idee şi am plecat cu
trenul până la Florenţa, unde aveam un prieten
italian, Fulvio Macagniani. Am stat la el vreo câteva
zile şi apoi am plecat la Roma, de unde l-am sunat
pe vărul meu Lulu Mihăilă. Şi-a adus aminte de
mine şi mi-a trimis biletele de avion. Până am
obţinut viza turistica pentru Canada, au mai trecut
vreo trei săptămâni. Am găsit o gazdă ieftină
undeva, la Gara Centrală şi am bătut străzile Romei
cât am putut de mult. Mâncare – noroc mare cu
salamul de Sibiu şi brânza topită românească, plus
ceaiul pe care îl preparam cu ajutorul unui
„termoplonjor” . În ultima zi la Roma, mai aveam
bani numai să cumpăr un pui la rotisor, pe care l-am
poftit trei săptămâni – şi am mâncat pe săturate.
Deci, acesta este „cazul” meu – „Make a long storry
– short” (am făcut povestea lungă – scurtă), cum se
zice pe aici.
VB:
Depărtarea de ţară
gol..Cum aţi ales să-l umpleţi??
presupune
un
AC: Este un gol mare – mai ales când plecai în
necunoscut, fără să ai speranţa că vei mai trăi să-ţi
vezi țara, părinţii, prietenii…aşa cum am spus mai
sus. Comunismul părea aşa de puternic, încât nu
credeam că va „scăpăta” vreodată, ba dimpotrivă,
îmi era teamă că va ajunge peste mine şi în Canada.
Trecând de la un sistem de “dictatură a
proletariatului” la sistemul capitalist nu era uşor.
Mulţi ani după ce am reuşit să scap din R.S.R.,
aveam coşmaruri că mă aflu iar acolo sau că se va
ajunge la comunism în „Țara frunzei roșii de arţar”.
4
În cartea mea de debut “Un român în Canada” cred
că am explicat bine prin ce emoţii am trecut în anii
de început de viaţă nouă, în ţara nouă, unde, mă
autocitez „M-am născut a doua oară” ! Ca să ni se
aprobe paşaport turistic pentru Italia, a trebuit să
lăsăm copilul de 13 ani în România, ca zălog.
Evident că nu i-am spus că nu ne vom mai întoarce –
dealtfel soţia mea urma să se întoarcă, să rămân
numai eu, dar vărul meu din Canada a insistat să
venim împreună; ştia el că va fi mai uşor să-l
scoatem din R.S.R. dacă vom fi împreună, „rămaşi”
ambii părinţi. Ce greu ne-a fost – ce gol imens –
toată ziua ne gândeam la el! Au trecut aproape doi
ani până am reuşit să-l recuperăm. Aş putea spune
că „golurile” şi dorurile au fost diferite de la etapa la
etapă. Până am reuşit să ne revedem copilul, a fost o
perioadă grea, plină de emoţii. Vărul meu cunoştea
personalităţi politice canadiene, care ne-au sprijinit
cât au putut. Eu nu am avut timp să mă gândesc prea
mult, la numai 5 luni după aterizarea la aeroportul
Mirabelle, am găsit serviciu în domeniul meu. Caz
fericit, mulţi români nu aveau norocul meu şi o luau
pe „calea studiilor”, iar alţii se complăceau să
rămână în ajutor social. Canada este o ţară generoasă
cu cei mai puţin norocoşi – nimeni nu moare de
foame pe aici. Ca să devină medic în Canada, soţia
mea dr. Julia Deaconu , a trebuit să studieze intens şi
a reuşit să câştige prin concurs dreptul de a face
rezidența din nou, umăr la umăr cu absolvenţii a 4
ani de medicină. Din medic specialist psihiatru ce
era, nu i-a fost uşor, dar a reuşit să devină medic de
familie şi de urgenţă. Dar m-am îndepărtat de
întrebare – sau am răspuns indirect – deci eram atât
de ocupaţi în primii noştri ani în Canada, că nici nu
simţeam „golurile”.
VB : Au fost desigur şi praguri de trecut, nu s-a
desfăşurat
totul foarte
roz..cred.. Fiecare
cu istoria , voinţa sa, şansele sale, lupta
sa...Aş propune să personalizam acest fapt..
AC : Sigur, nu se poate generaliza nimic - fiecare
viaţă este diferită. În cazul meu, ar fi nedrept să mă
plâng de ceva – viaţa mea în Canada a fost „în roz”,
noroc mare cu pasiunea mea pentru electronica
medicală. Ca „prag” de trecut - a trebuit să învăţ
limba franceză „după ureche”, pe apucate, deoarece
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
nu am avut timp decât vreo lună să iau câteva
cursuri de franceză. Limba engleză o ştiam din
România destul de bine. „Lupta” o duceam alături
de alți români patrioți de a demasca dictatura
comunistă din țara noastră, iar după 1989 am luptat
să ajut spitalele din România să-şi revină /după „anii
lumină” ! Ce bine rimează! Luptă duc și acum,
după atâția ani de la căderea comunismului,
împotriva „infiltraților” de pe aici, care nu iubesc
Țara, ne sabotează, umblă cu fel de fel de
vicleșuguri etc.... „Mica Românie” de la Montreal !
– avem toate categoriile de români pe aici, exact ca
în România.
VB : S-a dovedit de-a lungul istoriei exilului sau
al emigrării, că toţi cei care pornesc pe această
cale sunt nişte curajoşi. Se adăugă şi alte calităţi
dar curajul de-a o lua de la capăt într-o lume nouă
nu poate fi ignorant. De unde v-a venit forţa? Ştiu
că aveţi înaintaşi de valoare istorică..să-i
evocăm...
AC : Să vă spun sincer, nu ştiu de unde mi-a venit
acel curaj nebun, de a lăsa totul, toată „strânsura” de
o jumătate de viaţă şi să plec în necunoscut !!! Poate
disperarea de a nu mai face parte din „generaţia de
sacrificiu” – parcă aşa se zicea într-un timp. Dar,
prima încercare de a pleca din R.S.R. am avut-o
când eram în clasa 9-a de liceu. Atunci era şi
inconştienţa vârstei şi am plătit scump acel curaj.
Dar, asta este altă poveste. Sigur, mă pot mândri cu
înaintaşii mei, bine că ați adus vorba. Probabil că ei
mi-au transmis ceva din curajul lor. În urma bătăliei
de la Călugăreni, unde străbunii mei au luptat în
„capul potcoavei” în care i-au prins pe turci, Mihai
Viteazul a venit special la Amărăşti, comuna mea
natală, să-i împroprietărească. Am văzut cu ochii
mei acea piele de viţel, care sper că nu s-a pierdut, în
care era scris cu chirilice: „Eu, boier Pătrașcu, dau
Costenilor (străbunii mei după mamă) , pădure cât
mergi o zi călare, păşune cât tragi de trei ori cu
arcul…” . Mai spre zilele noastre, fratele bunicului
meu dinspre mamă, tânărul avocat din Vâlcea pe
nume Alexandru Costeanu, care scotea prin anii
1912-1913 revista „Cinema” (iar eu scot revista
„Destine Literare” !) şi-a pierdut viaţa la Mărăşeşti,
în aceiaşi zi cu Ecaterina Teodoroiu, dar altfel. Îşi
destineliterare@gmail.com
pierduse o mână în lupte, dar nu a acceptat să fie
demobilizat şi s-a reînscris voluntar în armată,
declamând : „Mai am o mână să o dau pentru
Patrie”. O stradă în Rm. Vâlcea îi poartă numele, iar
toţi primii născuţi din familia mea sunt botezaţi
Alexandru…inclusiv nepoţelul meu, jumătate
chinez. Mă pot mândri și cu prof. univ. Nicolae D.
Costeanu (fratele bunicului meu), autorul primului
tratat de chimie anorganică în limba română,
inventator şi Cavaler al Legiunii de Onoare, cu prof.
univ. Gheorghe I. Costeanu (nenea Gigi pentru mine
– sau „papa Costeanu” cum îl numeau studenţii de la
Politehnica din Bucureşti) , cu Dem Rădulescu,
Bartolomeu Anania, generalul Vasile Costeanu
(frate al mamei mele) …ba sunt rudă şi cu scriitorul
Gib Mihaiescu. Mai sunt şi alţi oameni de seamă din
familia mea de care sunt mândru, precum Alexandru
Delacerna (scriitor), Virgil Costeanu, Rodica N.
Costeanu, Alexandru G. Costeanu, Dragoș
Mărgăritescu, Marcel Mărgăritescu ...și mă opresc
aici.
VB : Religia, credinţa , v-a fost un sprijin spiritual,
moral şi aici , desigur.Cum aţi exemplifica această
relaţie, într-o lume nouă?
AC: Religia nu m-a ajutat prea mult. În România,
biserica era aservită sistemului, „omului de tip nou”
– parcă aşa se zicea. Şi eu eram cumva un astfel de
om – nu mergeam la biserică decât la Înviere – dar
nu în fiecare an. La insistenţele unor mătuşi, am
botezat totuşi copilul, în mare secret, la Schitul
Darvari din Bucureşti, unde stătuse într-un timp ÎPS
Bartolomeu Anania. La Montreal am găsit o situaţie
specială – existau două biserici: una numită
„legionară” şi alta numită „comunistă” , după o
presupusă apartenență a preoţilor la cele două
„partide”. Dacă „m-am rupt” de comunism şi eram
considerat „trădător de Patrie” (nu avea nimic de-a
face cu Patria, acel comunism dictatorial de sorginte
stalinistă), mi s-a confiscat apartamentul etc. evident, nu puteam să merg la „comunişti” şi am
mers la „legionari”. La biserica „legionară” mergea
şi vărul meu ing. Lulu Mihăilă, de care am vorbit
mai sus. Nu am găsit nici cea mai mică urmă de
„legionarism” la biserica (acum declarată Catedrală)
„Buna Vestire” , iar regretatul preot paroh dr. Petre
5
Destine Literare
Popescu era un om demn de admirat, ferm
anticomunist, prieten cu Mircea Eliade - ne-am
împrietenit şi i-am purtat căldăruşa când mergea cu
botezul, vreo trei ani la rând. Nu voi putea uita
niciodată cum a venit la Imigraţie la Longueuil, pe o
zăpadă până la brâu, să mă susţină când am cerut
azil politic !
Ce m-a ajutat mult a fost credinţa în mine, în
forţele mele şi așa am reuşit destul de bine în acest
„infern capitalist”, cum anatemiza propaganda
comunistă viața din ţările capitaliste, precum
Canada, U.S.A. și altele.
VB : Unul
din punctele sensibile pentru
orice emigrant este limba maternă.Dumneavoastra
o păstraţi, o iubiţi, o perpetuaţi chiar peste mări şi
tari..Aveţi activitate ff diversă, haideţi să aflăm şi
noi, cum e să porţi tara în suflet ?La noi, din păcate,
azi dacă spui că eşti patriot, pare ciudat, anacronic,
exalat sau..nu prea interesant ca să nu spun că
unora le este ruşine..Mi-e ruşine să recunosc asta
dar... e o realitate.
AC : Limba maternă nu se uită, dar nici nu se
îmbogăţeşte, nu se ţine la zi, ba se mai şi pierde
puţin. Eu nu am televizor, nu ascult ştiri, în casă nu
vorbesc decât foarte rar limba română. Afacerile pe
care le am, le fac fie în engleză, fie în franceză. Asta
este situaţia, nu am de ales. Iubesc însă limba mea,
scriu în limba lui Eminescu articole şi reportaje
pentru revistă şi pentru alte publicaţii (fac parte din
colectivul de redacţie la „Bucureştiul literar şi
artistic”, mai creez şi poezii când vreo Muză mă
bagă în seamă… Am citit un interviu de odinioară
cu Zoe Dumitrescu Bușulenga şi iată ce zicea:
„Chiar şi eu, după ce am stat cinci ani în Italia, la
întoarcere a trebuit să pun mâna pe Eminescu şi
pe Sadoveanu, ca să-mi refac limba.” Dar când
trăieşti de peste 30 de ani în alt mediu, cu altă
cultură, în alte limbi ? Este uşor de imaginat că îţi
este greu să nu greşeşti când scrii, se mai amestecă
limbile, formezi frazele altfel… De exemplu, îmi
amintesc bine că în loc să scriu ”ideea”, am scris
„idea”, cu un singur e, ca în limba engleză. Evident,
un individ care se dă „poet” şi care nu a făcut mulţi
„pureci” pe aici, a făcut mare caz pe Internet şi m-a
categorisit „analfabet” . Bine că s-a întors în
6
România, Canada nu era de el !
Aveți dreptate, în epoca noastră, mulți consideră
anacronică noțiunea de patriotism. Nu îmi este
rușine să afirm că sunt patriot (cred că am dovedit
asta prin fapte) și în plus, respect mult pe înaintașii
mei și tradițiile patriotice ale familiei din care mă
trag.
VB: V-aş ruga să ne descrieţi noua dumneavoastra
identitate, clădită pe asumarea şi preluarea unor
noi coordonate de viaţă, de cultură..Mai scurt spus,
ce aţi păstrat de acasă spiritual, cultural vorbind şi
ce
aţi
preluat,
devenind
astfel,
persoană mai puternică, mai bogată ca
fiinţă socio-spirituală?Trăiţi o dualitate interioară,
adaptarea nu a anihilat partea moştenită aşa că,
zic din nou, sunteţi mai bogaţi decât cei rămaşi în
acelaşi perimetru ....
AC: Aşa este, am păstrat tot ce era bun din cultura
căpătată în „prima viaţă”, şi am îmbogăţit-o enorm
cu tot ce am căpătat în a „doua viaţă”. Altă cultură,
alte mentalităţi, alt mod de gândire, alte valori pe
aceste ţinuturi... Prin prisma gândirii canadiene, o
gândire sănătoasă şi practică, oarecum mai simplistă,
dar eficientă, care mi-a intrat în subconştient, am
eliminat ce nu era compatibil cu viaţa în Canada din
„prima viaţă”. Am devenit canadian ca mentalitate,
mod de gândire, nu mai sunt român decât cu
sufletul. Ce nu voi pierde niciodată, este dragostea
pentru ţara mea natală. Sigur, mă simt mai puternic
cu ce am acumulat şi cumulat pe aici de peste 30 de
ani. Exilul te ajută să dobândești ceva în plus, vizibil
și invizibil, în subconștient. Dacă rămâneam în
România, nu eram nevoit (de exemplu) să învăţ
franceza şi
să-mi perfecţionez engleza, să o
…simt. Compatibilitatea cu cei din jurul tău este
foarte importantă. Îmi amintesc frustrarea pe care o
aveam în primii ani în Canada – chiar dacă eram
convins că ştiu bine engleza, când ascultam un
cântec sau ştirile la televizor sau radio, nu
înţelegeam decât 30-40 la sută din ce se spunea.
Traduceam în mintea mea, dar nu aveam o viteză de
procesare suficient de bună. Cu timpul, am ajuns să
nu mai am probleme de genul acesta sau este invers
– nu găsesc unele cuvinte românești, îmi vin mai
greu. Chiar şi acum, după zeci de ani, când vorbesc
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
cu un texan sau cu un client din New Orleans, ba
chiar cu un acadian, mai am probleme, dar şi nativii
de pe aici au aceleaşi dificultăţi de comunicare. Este
mare continentul ! S-ar putea ca cineva să zică…„ce
vrea să spună Cetățeanu - noi, românii, suntem
descurcăreți, mai deştepţi decât cei din lumea
nouă…”. Să nu ne „îmbătăm cu apă rece...”. Eu
mă consider nord-american, în fond sunt efectiv
nord-american, deoarece am trăit în Quebec , apoi
mulți ani în zonă anglofonă (în New Brunswick) şi
am colindat prin 47 de state din U.S.A. Am zeci de
prieteni americani, canadieni anglofoni şi
francofoni…cred că sunt bine integrat pe continentul
Nord-American. Am fost chiar preşedinte de club
Rotary – cred că asta spune mult. Gândirea noastră,
a nord-americanilor este oarecum simplistă și
practică. De exemplu, gândim: – dacă sunt aşa
deştepţi românii (evident, unii chiar sunt) , de ce nu
au reuşit să impresioneze Planeta, să îi uimească pe
toţi cu progresul lor din cei 25 de ani de democraţie,
să depăşească Japonia, de exemplu. Mai există și
expresia „proști de deștepți” ! Dar, m-am cam
îndepărtat de întrebare... da, simt o dualitate
interioară,
greu
de
definit.
VB: Aţi scris cărţi, COORDONAŢI DE ANI
MULŢI Asociaţia Scriitorilor Români din Canada ,
participaţi la evenimentele culturale de răsunet...Mă
gândesc la Salonul internaţional de carte de la
Montreal...
AC : Aşa cum am răspuns la una din întrebările de
mai sus, sunt român cu sufletul şi nu am uitat nici
limba şi nici scrisul în limba română. Pasiunea de a
pune pe hârtie gândurile, trăirile, întâmplările,
fanteziile etc. o aveam din România, ţineam un
Jurnal pe sărite (scriam ce simţeam, foarte periculos
dacă cineva l-ar fi citit – aşa că pe prima pagină am
scris un blestem foarte dur pentru cel care ar fi
îndrăznit să îl citească – probabil s-au amuzat foarte
tare cei care mi-au perchiziţionat casa după plecare !
). Scriam și anumite istorioare cu tâlc, pe care
numai în anii de studenție le-am trimis la „Viața
Studențească”, dar nu au fost publicate, așa că miam luat gândul să public ceva în R.S.R. În Canada,
primii ani de viaţa sunt foarte dificili, nu mai ai timp
de nimic, în special dacă ai o slujbă plină de
destineliterare@gmail.com
responsabilităţi, cum am avut eu. Cu cei care s-au
complăcut toată viaţa să trăiască în ajutor social este
altă poveste – ei nu aveau altceva de făcut decât să
scrie sau numai să se „odihnească”. Cunosc astfel
de cazuri. Abia după ce soţia mea a reuşit să devină
din medic psihiatru (în România) medic urgentolog
şi de familie (parcă am mai menționat asta la altă
întrebare) , am respirat mai ușurat și am scris cartea
„Un român în Canada” publicată în anul 1995.
Apoi, încurajat de succesul repurtat și mai ales de
aprecierile și îndemnurile unor scriitori mari din
România, idoli ai mei și apoi prieteni, precum
regretații Fănuș Neagu, Cezar Ivănescu, Corneliu
Leu, apoi de cunoscutul profesor universitar scriitor
și critic literar Marian Barbu din Craiova (acum în
America) , am scris și alte cărți. Un mare rol pentru
„cariera” mea de împătimit al scrisului l-a avut și îl
are scriitorul Ioan Barbu de la Vâlcea, căruia îi sunt
profund recunoscător. Poetului Dumitru M. Ion îi
mulțumesc pentru îndemnul de a trece peste ezitări,
complexe și teamă și de a publica în volum primele
mele poezii. Cred că nimic nu este întâmplător pe
lume – așa era „scris” undeva să se întâmple.
Asociația Scriitorilor Români din Canada a fost
„Coordonată ” prin colaborare cu mulți dintre colegi.
Așa este bine, așa am învățat pe aici – trebuie
neapărat să lucrezi în echipă, „team player”.
Mulţumesc părintelui scriitor prof. dr. Cezar Vasiliu,
scriitoarei Livia Nemțeanu (care a menținut peste
ani buni Cenaclul „Eminescu”), scriitoarei Felicia
Mihali, prof. scriitor Anton Soare, prof. dr. Sorin
Sonea, prințului Eugen Caraghiaur
și
vicepreședinților ACSR Catalina Stroe, Cristina
Balaj-Mihai, Jacques Bouchard și Dragoș Samoilă
pentru devotamentul lor și suportul pe care mi l-au
dat de-a lungul anilor. Nu pot să nu menționez pe cei
plecați spre Eternitate care mi-au fost aproape –Zoe
Torneanu-Vasiliu, dr. Ion Francisc Dworschak
(marele apărător al lui Mircea Eliade), dr. Ion
Țăranu, Constantin Clisu și Maia Cristea Vieru.
Despre participările noastre cu un mic stand la
SALONUL DE CARTE de la Montreal, ce să vă
spun...nu este ușor, dar trebuia să fim prezenți,
pentru prestigiul culturii noastre pe aceste
meleaguri. În primii ani după Revoluție, România
7
Destine Literare
era prezentă la acest mare eveniment cultural cu un
stand impunător. Apoi...liniște ! Ce s-a întâmplat ?
Nu ne-am bătut capul să aflăm și am început să
completăm noi „golul”. Trebuie să menționez că
atunci când dr. Lilian Zamfiroiu a devenit Președinte
al Institutului Cultural Român, am fost ajutați cu
multe cărţi valoroase care ne-au fost trimise pentru
stand și care apoi au rămas la biblioteca
„Eminescu”, ba chiar am avut bucuria să avem cu
noi la Salon pe distinsul dr. Bogdan Popescu de la
Centrala Cărții a I.C.R. În anul 2016, cu ocazia a 15
ani de la înfiinţarea A.C.S.R. va trebui să ne
pregătim cum se cuvine, este un an aniversar pentru
noi. Nu ne lăsăm, cu toate că pentru unii români
(unii, subliniez) nu merită să faci nimic. Credeți că
am fost asaltați de compatrioți concitadini la Stand
? Străinii ne vizitează și ne felicită mult mai mult
decât românii, dar nu cred că vreun străin a
subtilizat cărți de Dinu Săraru (de exemplu, dar s-au
volatilizat și alte cărți ), cu autografe pentru o
distinsă verișoară din Montreal ...! Oricum, este
îmbucurător faptul că anumiți români iubesc mult
cărțile !
VB : Prieteniile CUM SUNT AICI?? Românii se
spune că nu se prea ajută , nu se prea înţeleg ,
sunt disparaţi în bisericuţe, grupuri...cu diferenţe
însă...căci..până la un punct e normal să
fie apropiaţi unii de alţii toţi care au aceleaşi
preocupări sau principii. Merge vestea frumoasă că
, la Montreal, românii sunt ceva mai uniţi.
AC : Să ştiţi că românii erau şi mai sunt uniţi la
necaz sau la ocazii speciale. De exemplu, în zilele
imediat următoare evenimentelor din 1989, s-au
strâns peste 160.000 de dolari (bani mulţi pe vremea
aceea) pentru a se ajutora România. Asta se întâmpla
la biserica „legionară”, „Buna Vestire”. Am auzit că
după inundaţiile din 1970, românii din Montreal au
strâns multe ajutoare pentru România, au uitat de
diferenţe, de conflicte. M-a impresionat profund
solidaritatea românilor din Montreal cu Țara, la
alegerile din 2014 – am făcut parte din Comisia de
Alegeri şi am văzut cum săracii oameni – au stat în
vânt şi ploaie chiar şi 6 ore, bătrâni, tineri cu
copii...au venit cu mic şi mare să schimbe ceva spre
bine în România lor de dor. Referitor la prietenii –
8
pe aici se zice „să nu-ţi faci prieteni nici prea săraci
dar nici mult mai bogaţi decât tine” –să ştiţi că este
înţeleaptă vorba „înţeleptului” . Evident, cei care
„se ajung” nu mai vor să se amestece cu toată lumea.
Cei care redevin medici aici (cu mari eforturi !) , de
exemplu, stau mai mult în grupul lor – este clar că
au subiecte comune de discutat, sunt compatibili
unii cu alţii, au preocupări comune etc. Pe vremea
comunismului, românii fugeau unii de alţii, neştiind
cine este „trimis” şi deci informator şi cine este cu
adevărat emigrant anticomunist. Tendinţa aceasta de
neîncredere a românilor în români a rămas şi în
zilele noastre. Şi eu pot să spun că sunt rezervat faţă
de unii români ajunşi în Canada înainte de 1989, pe
care nu i-am văzut niciodată la acțiunile noastre - la
vizita lui Ceauşescu în Canada în 1985 (în ziua de
Paște !), Săptămâna Naţiunilor Captive și la fel de
fel de manifestări de demascare a regimului
dictatorial din R.S.R. Unde erau ei în vremurile
acelea tulburi ? Se potriveşte vorba că …„în urma
războiului, mulţi viteji se-arată !” – unii au apărut
după ce s-au liniştit apele şi nu să-i unească pe
români, ci mai mult să-i dezbine. Poţi să faci
prietenii cu astfel de oameni, poţi să nu rămâi
suspicios ?
VB: Ştiu că aţi construit puncte de reper cultural
aici..să le numim măcar pe câteva dintre acestea...
AC : Nu am făcut mare lucru şi nu singur. Asociaţia
Scriitorilor Români din Canada (A.C.S.R.) este o
realizare a unui grup de români patrioţi – am fost
ales Preşedinte de la înfiinţare și până în prezent, dar
de multe ori am vrut să dau „ştafeta” la altcineva.
La 1 februarie vom intra în al 15-lea an de
existenţă. Revista ”Destine Literare”
este cu
adevărat un „reper cultural” şi sunt mândru că am
putut să o menţin de 8 ani, dar cu eforturi personale
mari.
VB : Care-i legătura cu ţara , înafară de familie?
AC :Legătura este de suflet – o dragoste şi un
legământ secular (tradiţie a familiei din care provin,
în special după mamă) de a iubi şi apăra ţara,
necondiţionat. Familie nu prea mai am în România,
am însă buni prieteni, oameni de valoare, mulţi
scriitori, pe care abia aştept să îi revăd când ajung
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
„acasă”. Aş vrea să cunosc mai bine „România
pitorească” – paradoxul este că eu cunosc mai bine
Nord-America decât România.
VB : Ce aţi schimba acum în România dacă aţi
avea posibilitatea? V-aţi mai întoarce rupând din
nou un fir deja ţesut? Am văzut că unii practică
repatrierea...
AC : Ce doresc din toată inima, este binele
României – am visat şi încă mai visez ca ţara mea
natală să prospere, să devină o „oază” de viaţa bună
şi liniştită în lume, cu o reputaţie mondială
excelentă, un loc unde oamenii să dorească să
imigreze, nu să emigreze. Nu-i lipseşte nimic pentru
a se împlini aceste deziderate, decât o bună
administraţie. „Nu există ţări sărace, numai
administraţii proaste” se zice pe aici şi pe bună
dreptate. Să dau un exemplu convingător, sper : Nu
ştiu o ţară mai săracă în resurse naturale decât
Japonia (se înfruntă numai cu dezastre naturale !) şi
ce renumită este pe Planetă pentru nivelul de trai al
populaţiei, pentru progresele ei tehnice, pentru
cultură, patriotism, pentru tradiţii, pentru curăţenie,
cinste, demnitate, amabilitate a oamenilor, respect
pentru mediul înconjurător etc. Am fost acolo, am
prieteni japonezi – am văzut şi am admirat totul. Cei lipseşte României să nu depăşească Japonia în toate
domeniile ?
Şi am ajuns la întrebarea
dumneavoastră : Ce aţi schimba acum în România
dacă aţi avea posibilitatea? Dacă aş fi Zamolxis ,
aş schimba mentalităţile oamenilor – i-aş face
japonezi şi atunci, în mai puţin de 10 ani s-ar redresa
ţara şi s-ar ridica spre culmi nemaivăzute.
Referitor la „întoarcere” – eu mă întorc
aproape în fiecare an în România. Plec din Canada
vesel, optimist şi mă întorc trist, obosit şi pesimist,
cu toate că încerc să mă izolez, să nu ascult la radio
şi să nu privesc la televizor posturi româneşti. Ceva
este în aer, în Bucureşti în special, simt o energie
negativă care mă învinge, mă întunecă. În locurile
natale însă, dacă aş sta mai mult, închis între zidurile
„palatului” meu de la Amărăști, mi-aş reface energia
– cred că teoriile budiste despre locurile unde te-ai
născut sunt adevărate. Să plec definitiv din Canada,
să mă „dezrădăcinez” încă odată, cu toată dragostea
destineliterare@gmail.com
mea pentru România, nu cred că aş mai fi în stare.
Dacă vorbim de „repatrierea” de care aţi
auzit – unii se întorc în România după câţiva ani de
insuccese pe aici, dându-şi seama că nu sunt
compatibili cu această ţară minunată sau poate nu au
avut noroc. Dar nu renunţă la cetăţenia canadiană
(dacă au reuşit să o obţină, păcălind pe generoşii
canadieni) ba chiar se laudă cu ea. Alţii pleacă, dar
nu ştiu cum să se întoarcă înapoi mai repede,
constatând că tot în Canada este mai bine, chiar şi
trăind în ajutor social. Vorba cântecului - „...mai
cunosc eu niște cazuri...”!
VB : Proiecte...cărţi sunteţi legat de cultură, de
artă..dar nu se poate trăi doar din asta..deşi statul
din Quebec oferă anumite facilităţi artiştilor..Am
auzit de anumite burse ptr. scriitori...
AC : Lucrez la cartea mea de căpătâi de mai mulţi
ani şi sunt încă departe de punctual final. Unii, care
ştiu de proiect, chiar fac glume răutăcioase pe seama
mea. Dacă aş întrerupe activităţile mele neliterare,
adică cele legate de existenţă şi m-aş ocupa numai
de scris, în câteva luni aş termina o carte care ar
putea deveni un „best seller ” mondial – nu
exagerez, ştiu bine ce spun, am premoniţiile mele,
ba chiar şi propuneri concrete. Provincia Quebec şi
guvernul canadian ajută cultura, dar nu ştiu
amănunte, nu m-au interesat niciodată aceste
proiecte. Se intră relativ uşor şi în asociaţiile de
scriitori provinciale şi federale , dar nici asta nu m-a
interesat. Poate în viitor.
VB : Aţi putea să ne vorbiţi foarte mult, şi , pe bună
dreptate despre DESTINE LITERARE, o revistă cu
deschidere internaţională..Cum reuşiţi să vă
menţineţi la înălţime...cum rezistaţi financiar???
Colaboratorii sunt foarte numeroşi, din diferite ţări
şi continente... Ne-ar bucura să aflăm detalii, să ne
prezentaţi pe larg această realizare - document de
....inter culturalitate.
AC : Aşa este, aş putea să vorbesc „preţ” de zeci de
pagini despre revista „Destine Literare”, chiar dacă
nu sunt cel mai indicat să o fac – se ştie bine că
„fiecare cioară îşi laudă puiul” , sau cum se zice pe
aici – „ Every old crow thinks hers is the blackest !”
9
Destine Literare
(Fiecare cioară bătrână crede că al ei este cel mai
negru ! ); în cazul acesta este vorba de „un pui” mai
special, colaborare Canada-România, cu ramificaţii
pe 5 continente ! Eu voi fi însă „anacronic”, atipic voi încerca să critic revista, nu să o laud, prezentând
în acelaşi timp obiectivele pe care le urmărim,
îndeplinite sau nu. Financiar, ne menţinem prin
eforturile mele, o tipărim în România unde costă mai
puţin decât în Canada şi mă descurc – se vinde în
România, iar în Canada şi U.S.A o cumpără anumiți
prieteni. O trimitem la aprox. 16.600 de cititori prin
email, iar mulți colaboratori o trimit mai departe,
este citită de Reţeaua Armatei Române etc. Să o
prezint – mă voi opri mai mult asupra ultimului
număr pe 2015:
Prima constatare – grosimea Revista este
prea mare, prea groasă, nu mai există aşa ceva în
zilele noastre; 330 de pagini format A4 este prea
mult; ce este mult, strică !
Îmi amintesc ce mirat a fost Academicianul
Gheorghe Păun atunci când a prezentat revista ( în
luna iulie 2015) unei săli pline cu oameni de
cultură, la Curtea de Argeş - numărul acela avea
360 de pagini ! Avea dreptate distinsul Profesor –
nu ar trebui să mai depăşim 300 de pagini. Va fi
greu, nu ne îndurăm să nu publicăm materiale
valoroase care „ne bat la poartă” , dar ce să facem ?
Ne vom adapta.
Argumentul meu că... dacă publicaţia are
multe materiale, mulţi autori, cât mai mulţi (!)
pentru ca şi cel mai mare exeget, cel mai erudit
cititor să poată găsi ceva care să-i trezească
interesul, nu convinge pe toată lumea. În numărul
ultim pe 2015 aproape 100 de scriitori sunt publicaţi
în „almanah” , dintre care 35 sunt fie autori străini
de limbă franceză sau engleză (sau traduși din alte
limbi) , fie români din diferite ţări ale lumii ! Nu
este bine – de multă vreme ne-am propus ca
aproximativ 50% dintre colaboratori să fie din
afara României şi iată că nu am reuşit. Trebuie să
schimbăm raportul, inside/outside – ar fi necesar să
publicăm și mai mulţi scriitori neromâni din afara
României şi să lărgim numărul ţărilor din care să
selectăm scriitorii. Revista „Destine Literare”
trebuie să constituie o punte de legătură între cultura
10
română şi alte culturi de pe Planetă, având destule
contacte internaţionale pentru a îndeplini acest
deziderat. Am întâlnit zeci de scriitori în U.S.A, în
Japonia, în Canada, în Israel, în China, în Anglia, în
Italia ...trebuie să cultivăm prieteniile cu aceşti
oameni de litere, promovând astfel şi cultura noastră
în lume. Acum câțiva ani am aflat că există și în
România o revistă remarcabilă, de înaltă clasă, cu
aceleași obiective ca „Destine Literare”, știți care
este ? Se numește „Contact internațional” și a fost
fondată de Academician prof. dr. Liviu Pendefunda
de la Iași. Evident, ne-am înfrățit, după vorba – que
s’assemble se ressemble.
În privinţa valorii colaboratorilor noştri
români la „Destine Literare”, nu putem fi decât
mândri – se pot observa nume de personalităţi de
primă mână – academicieni, profesori universitari,
critici literari, scriitori consacraţi etc. Coperta 1
(ataşată, sper să găsească loc în carte) spune totul
despre numele care pot fi găsite între cele două
coperţi. „Destinele Literare” pot fi descărcate şi
citite (sau numai „răsfoite”) de la pagina Web a
Asociaţiei Canadiene a Scriitorilor Români,
www.scriitoriiromani.com, în stânga, Destine
Literare.
Căutăm să promovăm şi să publicăm şi
nume noi, pentru a stimula creaţia literară. Aceasta
este o bună scuză dacă mai găsim în revistă şi poezii
sau texte mai puţin inspirate . Am organizat chiar
un Concurs de poezie patriotică pentru tineri poeţi,
numit „Dragostea din călimară” (denumire dată de
vice-preşedinta A.C.S.R. , Cristina Balaj-Mihai) – a
se vedea la pagina 321. Iubim România, îi iubim pe
scriitorii care îşi arată deschis dragostea de Țară, pe
care îi publicăm fără ezitări. Nu îi prea iubim şi nu îi
publicăm pe cei care ne trimit materiale cu subiecte
controversate, care ar putea provoca ură, rasism,
xenofobie etc. - primim destule şi astfel de
materiale. Ne implicăm însă, participăm şi publicăm
tot ce aflăm despre activităţile patriotice, literare,
organizate de românii din țară și de oriunde.
Congresul Spiritualităţii Româneşti şi Sărbătorirea
Zilei României la Alba Iulia și Zlatna, organizat de
Liga pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni
(Acad. Prof. Victor Crăciun fiind eroul acestui
eveniment, aflat la a XIX –a ediţie ) ocupă un loc
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
important în revista „Destine Literare” şi va ocupa şi
în viitor.
Nu ne cunoaştem (românii din ţară cu cei
„rătăciţi” prin ţări străine), nu suntem uniţi ( noi
urâm dezbinarea !) şi nu ne prea cunoaştem românii
de vază în viaţă (nu neapărat scriitori) , sau trecuţi în
Eternitate. Încercăm să umplem aceste goluri – a se
vedea paginile 315 – 318, însă mai avem multe de
făcut în acest sens, în special pentru a ne cunoaşte şi
a fi mai uniţi, deci mai puternici în lume. Un loc
aparte în revistă, îl ocupă scriitorii de diferite
naționalități, care promovează, laudă România,
iubesc mult istoria adevărată și cultura română;
pentru a se înțelege ce vreau să spun, citiți la pagina
277 articolul scris de prof. dr. Anton Soare de la
Univ. de Montreal despre cartea distinsului fost
ambasador al Canadei în România, Excelența Sa
Gilles Duguay, „L‟Amour impossible de Marie,
Reine de Roumanie”. Veți mai găsi în revistă multe
alte materiale inedite, poeme frumoase ...numai să
aveți timp să o „răsfoiți”. Noi nu vrem nimic în
schimb, facem totul din dragoste pentru Țară, pentru
binele nostru, al tuturor.
Ce să vă mai relatez ? Primim foarte multe cărţi
interesante şi valoroase de la colaboratori, cărora le
mulţumim ! Aşa s-a format ideea - „CĂRŢI CARE
AU TRECUT OCEANUL” , care se pot vedea pe
coperţile 3 şi 4 la fiecare apariţie.
Lectură plăcută şi La mulţi ani cu sănătate ! , la toți
colaboratorii şi cititorii cărții dumneavoastră de
interviuri (acest Interviu va fi inclus într-o carte de
interviuri, care va fi publicată în Canada /NR) ,
precum și ai revistei „DESTINE LITERARE”.
Montreal, ianuarie, 2016
Carmen Doreal - The Dance
destineliterare@gmail.com
11
Destine Literare
Berthold-Tellu ABERMAN
(ISRAEL)
De vorbă cu mine
(continuare din numărul trecut)
A trecut deja un an când trăiam în casă cu
soţul meu şi în taină cu iubitul şi astfel eram pe
deplin fericită, chiar dacă altfel gândisem fericirea.
În acea după amiază întorcându-mă de la „şedinţa de
dragoste", cum o numisem glumind cu iubitul că nu
acceptam să-i spun amantul, căruia treptat
începusem a-i rezerva un loc aparte, fără să vreau
mi-am pus întrebarea: Oare cum de am reuşit atât de
repede să mă adaptez noii situaţii când aveam
concepţii considerate în urmă cu un timp, ca fiind
retrograde pentru astfel de legături. Cum m-am
adaptat minciunii, prefăcătoriei când nimeni nu m-a
învăţat. Poate fiindcă trăiam intens dar neglijasem
până atunci aspectul desfăşurării iubirii fizice prin
case închiriate, mai mult sau mai puţin onorabile,
schimbând păturile, într-un timp limitat fără a mă
jena. Unde ajunsesem, eu femeia căsătorită şi
respectată în societate cu un statut oficial. Iubitul a
rezolvat-o mult mai uşor liniştindu-mă: Ai o
umbrelă deasupra capului, eşti căsătorită, deci nu te
plouă şi nici razele soarelui nu te ard. Eram atentă
dar mulţumită, împlinită şi rezolvasem o situaţie fără
a interveni vre-o schimbare în căsnicia mea, în
relaţiile cu copilul său soţul meu de parcă nimic nu
s-a schimbat în lumea mea. Numai că a venit aşa
deodată întrebarea, până când va fi posibilă aceasta
duplicitate avieţii? Am depăşit o criză dar, eram
soţia oficială, legalizată a altui bărbat. A devenit
oare prea greu de păstrat sau ar fi la fel de greu de
renunţat la viaţa dublă care o duceam.
Aşteptam şi nu aşteptam să vină timpul când
va trebui să iau o decizie şi nu ştiam dacă şi care ar
12
fi cea mai bună. Sincer, eram derutată. Iubitul pe
adevăratul nume amantul nu mi-a propus niciodată a
schimba cât de puţin nici măcar printr-o aluzie
statutul existent complăcându-se în cel actual
perfect. De ce am încerca să modificăm ceea ce ni se
potriveşte ca o mănuşă? Astea erau doar unicele
şanse de viitor a continua să fiu mereu cu fundul în
două paturi?. Noi până atunci ne dădeam şi primeam
ce aveam nevoie fiecare dar, era suficient? Ne
simţim bine, ne completam spunea iubitul. Ce ne
lipseşte? Cât de puţin cunoştea el sufletul unei
femei. Ne simţeam bine, ne completam dar... pentru
cât timp? Nu eram permanent unul lângă celălalt
decât numai pe furiş, ascunşi de priviri indiscrete, ca
doi infractori după săvârşirea furtului. Adevărul e că
începusem să ne cunoaştem suficient a ne înţelege
din priviri. Când a venit vorba, ce asigurare am eu că
nu se va plictisi vreodată de mine iubitul zâmbind
mi-a spus că el nu este o societate de asigurări şi ca
acelaşi lucru îl poate gândi şi el despre mine. Acasă
soţul nu bănuia nimic sau poate se prefăcea atât de
bine spre a nu se dezlănţui vre-un scandal care nu ar
fi rezolvat nimic în favoarea lui dar prin
comportamentul lui nu găseam nimic a-i reproşa.
Singurul lucru pentru care sufeream era că nu eram
femeie ci soţia şi mama copilului lui. Asta în timp ce
pentru iubit nu ni s-a întâmplat vreodată să nu ne
dorim în acelaşi timp şi să ne dăruim unul celuilalt
cu frenezie ca de prima dată.
Exista o atracţie fizică între noi imposibil de
controlat cât de cât când eram în pat dar şi până
ajungeam în el. Problema, pentru că reprezenta o
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
problemă, patul era rezolvată numai că eu
începusem să mă ataşez de iubit şi chiar să visez la
mai mult imaginaţia luând adesea aspecte posibile.
De regulă eu eram cea care luăm iniţiativa şi nu
aveam probleme cu răspunsul fiind imediat pregătită
de acţiune Eram cum spunea iubitul întotdeauna pe
aceeaşi lungime de undă acordaţi. Şi totuşi,
instinctiv, cu cât mă simţeam mai bine cu el îmi
impuneam a nu deveni total dependentă de el. Ştiam
că seducţia este o artă, aveam o din ce în ce mai
mare poftă de viaţă, el ştia cum să mă mângâie,
sărute şi îmbrăţişeze şi apoi totul decurgea normal,
de la sine, ca şi când ne iubeam şi trăiam împreună
de când lumea. De altfel ştiind că timpul ne este
limitat ardeam total spre a ne încadra în el. Eu ştiam
că mă dăruiesc dar şi iau totul de la el. Nu sesizasem
că pe zi ce trecea mă îndrăgostisem de el dar curios,
simţeam lipsa celui de acasă, oficial, pe care în cele
mai fierbinţi clipe îi suprapuneam fără să-mi dau
seama în imaginaţia mea. El, iubitul mă simţea
adesea şi mă liniştea. Ai, dar cam târziu anumite
procese de conştiinţă care ţi le imaginezi dar, de
fiecare dată vor trece. Nu doream, se pare că nici nu
aveam de ce dar atmosfera mi se părea din ce în ce
mai tensionată.
Cu soţul nu îmi imaginam că ar putea
interveni vre-o schimbare şi nu aş fi dorit-o. Tăcerea
îşi făcuse cuib între noi şi nici nu ar fi contribuit
vorbitul deschis la vre-o îmbunătăţire a situaţiei. Nu
pot spune că egal dar, soţul meu cât şi eu sufeream
în felul nostru printr-o complicitate a tăcerii. Chiar
dacă eu aş fi propus să o luăm de la început nu era
posibil. Totul ar fi fost doar vorbe. Ar fi trebuit de
fapt schimbat prea mult, aproape totul. Acum îmi
puneam problema de a-mi regăsi echilibrul interior.
O parte de suflet era acasă iar cealaltă în afara
căsniciei. Aş fi dat sau făcut orice ca soţul să fi avut
şi acel atu al iubitului dar aşa, sunt obligată pentru
deplina linişte în realitate şi nelinişte de a lua de la
fiecare partea convenabilă care îmi favorizează
viaţa. Procedez ca şi cum aş urma un tratament prin
medicină alternativă.
*
A trecut un timp pe care nici nu-l mai
măsurasem de când eram amantă şi amantul care
împart din viaţă doar patul şi minunea care avea loc
destineliterare@gmail.com
în el transformând visul în realitate. Momente de
nedescris împreună, într-un fel ieşite din comun prin
felul lui de a mă ademeni la dragoste care mă chema
şi îl urmam necondiţionat dorinţelor lui care erau şi
ale mele. - Ne potrivim! -Cu cine să fac comparaţia
spre a putea să-i răspund? Reuşise să mă convingă a
trece peste orice moment de reţinere sau jenă
oferindu-mi şi eu, urmându-l în toate fanteziile lui.
Astfel nu îşi făcea prezenţa teama de a-l pierde
plictisindu-se de mine.. Pentru el eram cea mai
atrăgătoare femeie întrucât nici măcar odată nu i-a
trecut prin minte să încerce şi cu o altă femeie din
momentul când m-a cunoscut pe mine. El, bărbatul
frumos şi atrăgător şi nu numai cum îl vedeam eu,
bine făcut ca aspect, cu o mulţime de femei dornice
în jurul lui, dar nu proaspete ca mine de fiecare dată
a întâlnirilor. Eu îl întrebam de multe ori ce şi-ar mai
dori şi eu nu-i împlinesc?
Dar ce gânduri mai are în legătura cu mine?
Atâta timp cât mă minţea poate, dar mă minţea
frumos, eu îl credeam dar îl şi făceam şi pe el să
creadă în ceea ce îmi declara. El îmi repeta până la
saturaţie, că mă iubeşte şi cred că e singurul lucru
care conta. Eram întrutotul de acord cu el. Dar dacă?
Cum să se afle de legătura mea care era foarte
puternică, accentuată pe parcurs dar periculoasă? Nu
puteam ignora opinia publică chiar dacă iubitul mi-a
spus că doar nu trăiesc cu ea. Lui ca bărbat nu-i prea
păsa că doar îi creşteau acţiunile, dar mie ca femeie,
cu un statut oficial ce ar fi urmat? În fond, oaza mea
adevărată de linişte era casa mea, soţul şi copilul. Şi
deodată s-a impus întrebarea ce reprezintă iubitul în
afară de o maşinărie de făcut plăceri momentane?
Apoi a început odată cu trecerea timpului o slăbire a
aşa zisei vigilenţe de a nu fi descoperită duplicitatea
mea. Întotdeauna întâmplările simple au scos la
iveală adevărate dezastre ulterioare. Atunci când
mergeam împreună pe stradă atrăgeam atenţia prin
potrivirea noastră dar şi felul cum ne priveam unul
pe celălalt. Deodată, noi ţinându-ne de mână ne-am
trezit faţă în faţă cu o vecină cu care nu prea eram în
relaţii prea bune considerând-o prea bârfitoare. Am
fost obligaţi să ne salutăm, şi dacă s-a oprit spre a
remarca ce frumoşi arătam nu am avut încotro.
Iubitul m-a consolat după ce ne-am despărţit. Este
un adevăr şi nici nu-l putem ascunde că se şi vede pe
faţa noastră. Viaţa intrase pe un făgaş normal să-i
13
Destine Literare
spun cu mici schimbări de la zi la zi şi în timp am
înţeles că asta mi-e viaţa, că ea curge pe un făgaş
bine delimitat "casa şi amantul."Desigur, viaţa mea
sufletească suferise multe transformări dar mă
complăceam în ea nedorind schimbări. Îl simţeam şi
pe el că se ataşase de mine pe zi ce trecea dar nici
unuia dintre noi nu-i trecea prin minte să schimbe în
vre-un fel echilibrul, La fiecare despărţire cu toate
că nu suferea acest cuvânt mă întreba dacă nu mi-e
dor de el. Nici nu plecasem şi îl şi doream din nou.
*
Lucrurile erau clare. Nu ne legau doar
cerinţele fizice ci un sentiment prin care nenumindul ne era necesară prezenţa celuilalt. Căpătasem şi
acel sentiment fie el înşelător al siguranţei.. - Tu nu
observi că soţul tău este de fapt un egoist, te vrea
numai a lui dar nimic nu-l mai îndreptăţeşte acum?.
Am avut o tresărire. Reîntoarsă acasă, viaţa părea
acum şi mai plictisitoare şi obositoare. Exista o
nervozitate dată şi de oboseala teatrului la care eram
obligată să-l joc. Dacă rareori mai intervenea vre-o
discuţie mai intimă despre acele crezute de soţ,
dispărute ca aparţinând unor perioade trecute de
neînţelegere, spre a nu-i jigni orgoliul lui de bărbat îi
răspundea cu multă blândeţe şi menajamente: -Tu ai
dreptate. Am făcut exagerări acolo unde nu merita.
Hai să nu ne mai aducem aminte. Ce a fost a fost,
acum totul e linişte şi pace! Numai că şi el cuprins
de nervozitate a continuat acuzându-mă pe mine de
neînţelegerile generate care l-au consumat mult. Eu
eram vinovată în ochii lui. Eram sau devenisem o
fire rece. Totul pleda în defavoarea acuzei lui dar
nu-i puteam spune adevărul, eram distantă, de parcă
m-a ajutat cu ceva apropierea.
Nu am făcut totul spre a-l atrage ca femeie.
Aici avea dreptate în felul lui dar nici nu a venit cu
ceva să mă apropie Doream să-i răspund, să-l întreb
ce ar fi dorit? Să dansez din buric, goală în faţa lui
cu speranţa că poate, poate îl voi atrage la pat? Sau
adevărul, sau să-l jignesc spunându-i că nici o altă
femeie nu ar mai fi stat cu el fără o viaţă intimă
având în vedere vârsta mea. Nu puţine au fost
nopţile de chin şi de întrebări dacă nu era mai bună
soluţia despărţirii spre a nu mai spera în
promisiunile lui.. Nu puţine au fost nopţile de
frământări care mă duceau la ziuă la convingerea că
14
cel mai bun lucru era pentru mine despărţirea, apoi
renunţam închizându-mă în mine sau discutând cu
iubitul meu care la rândul lui nu găsea altceva de
îmbărbătare decât că, va fi bine. Slabă mângâiere şi
liniştire. Aveam două vieţi diferite fundamental şi
trăiam când în una când î'n cealaltă dacă le puteam
numi, trăiam. Adevărat, cine-i fericit în toate? Când
trupul, când sufletul e mulţumit? Nopţile îl ştiam pe
soţ alături dar gândeam la iubit că nu ar fi fost atât
de liniştit dacă ar fi fost alături de mine. Nu trăieşti
numai cu dar nici fără...
Aveam sentimente de acum faţă de iubit şi
nu mai era doar o rezolvare temporară a
problemelor. Gândul la o revenire la normal între
mine şi soţul meu nu se punea problema..
Continuăm să ne iubim pe ascuns. Au trecut deja
câţiva ani şi suntem tot împreună şi asta însemna
ceva, sau chiar mult pentru mine. A fost sincer, bun
cu mine, nu am avut nici cea mai mică neînţelegere
nerezolvată printr-un sărut sau o contopire în
mrejele dragostei, Totul a decurs cel puţin până
acum într-un acord deplin. Acolo unde există putină
dragoste, există şi înţelegere deplină. Eu nu judec
cum sunt alţii, nu comentez şi fac totul spre a fi
linişte cel puţin între noi. Suntem aşa cum trebuie să
fie un cuplu şi chiar dacă ne lipseşte acea hârtie,
eram ca şi căsătoriţi. Eram mereu împreună, chiar
dacă nu cât ne-am fi dorit şi povara o purtam eu
făcând totul spre a mă împărţi astfel că fiecare în
feluil lui să se simtă bine. Nu de puţine ori simţeam
nevoia de a ieşi cu iubitul şi să-mi strig în gura mare
dragostea şi împlinirea dar repede îmi reaminteam
că eram într-o crudă ilegalitate. Mulţumeam lui
Dumnezeu, că mi l-a scos în cale. Eram fericită
ilegal dar sigur doream legalizarea. Ştiam că viaţa
nu se desfăşoară numai în pat. Chiar pe toate nu le ai
întotdeauna. Avea şi soţul calităţi deosebite dar când
mi-a spus că fericirea nu există numai în pat i-am
răspuns neputându-mă stăpâni că are dreptate dar
nici în afara lui complet şi la vârsta când trupul o
cere.
După atâta timp şi tot pe furate, cu mereu
prevederi, veşnic încordata până mă vedeam în casa
închiriată. Acolo deveneam o cu totul alta Eram eu.
Acolo trăiam, mă dăruiam lui fără limite. Aveam
încredere. Trecuse cu bine toate verificările mele.
Nu pot spune că acum devenise o obişnuinţă dar o
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
necesitate da. Soţului o singură dată i-am spus cât de
greu îmi este, cât de obositor e să te prefaci că totul
e bine dar să te simţi că eşti alături de un om care ţia devenit străin. Am şi eu o vârsta dacă mi-ar
propune iubitul să divorţez nu ştiu de aş mai avea
putere a o lua de la început. Se pare că nici eu nu
mai ştiu ce vreau sau aş vrea. Era prea târziu? Ceea
ce am trăit cu iubitul meu seamănă cu un vis. Ar fi
putut fi un eşec şi nu mi-aş fi iertat niciodată. Am
trăit o viaţă de om în paralel.
*
Acea zi, iubitul a suferit un accident care i-a
fost fatal. Trecea grăbit pe locul marcat, dar a fost
izbit din plin de o maşină al cărui proprietar s-a
dovedit a fi fost în stare de ebrietate pronunţata. Era
în divorţ cu soţia şi plecase de la ea după o dispută
fără rezultate. Nu-l mai suporta şi prefera
singurătatea decât convieţuirea cu un bărbat care nu
mai corespundea speranţelor. Toate s-au aflat după
accident la verificare şi reconstituire. Am fost
anunţată de o cunoştinţă comună şi am alergat la
spitalul unde a fost internat. Cu ultimele puteri mi-a
sărutat mâna, şi-a cerut iertare că pleacă din viaţa
mea ca un laş lăsându-mă la fel de singura pe cât mă
întâlnise prima dată. Am plâns mult. Sigur în inima
mea l-am considerat un laş că m-a părăsit dar i-am
mulţumit pentru timpul cât m-a făcut cea mai fericită
femeie din lume. Nu mi-a rămas decât durerea
pierderii suportului vieţii pe care niciodată nu-l voi
mai regăsi. Voi plânge tot restul vieţii dar nimeni nu
mi-l va aduce înapoi. A trebuit să plătesc fericirea
petrecută împreună cu el un timp din zbuciumata
mea viaţă. Eram acasă, la casa mea nelocuită în
suflet de nimeni. Îi simţeam lipsa şi o voi simţi până
la sfârşitul vieţii, cum se numea cea prin care
treceam eu...
„Totul este efemer, şi ceea ce-şi aminteşte şi ceea ce-i amintit” (Marcus Aurelius)
Nazareth Illit, Israel
Carmen Doreal – Poppies
destineliterare@gmail.com
15
Destine Literare
Magdalena ALBU
(ROMÂNIA)
George Calboreanu - de la estetica superioară a teatrului, la urâtul existenţial...
„Suntem lumină unii pentru alţii.
Fiecare se umple de lumina celuilalt.”
(Dumitru Stăniloae)
Nimeni nu a găsit răgazul
să îi asculte, la final de viaţă,
durerea.
Cuvintele
limbii,
aşezate cândva în armonia
sonoră a unei dicţii de o
perfecţiune sculpturală, nu i-au
mai putut vindeca de astă dată
rana deschisă a propriei sale
inimi.
Strigătul
mut
al
deznădejdii – „Sunt bolnav, de
urât!” - nu i-a fost înţeles nici
măcar de o singură Fiinţă.
Oamenii nu făceau rost de timp
ori de suflet, uitând că parcursul
lor teluric nu era altceva decât
oglinda vremelniciei în care neîntâmplător s-au ivit.
Să fi fost tot acest chin al sfârşitului de existenţă
singura variantă mântuitoare la ieşirea din scena
teatralo-mundană a unui actor cu vocaţia trăirii
isihaste precum GEORGE CALBOREANU?!...
Dumnezeu-Fiul parcă murise pentru el o dată
cu ultima vibraţie a rugăciunii domneşti din ”Apus
de soare”. De regulă, multitudinea conotaţiilor
dramatice, care însoţesc cea din urmă secvenţă
temporală a destinului individual uman, nu
reprezintă un simplu semn distinctiv al neputinţei
biologice fireşti, ci ele au darul de a muta radical
coordonatele axiologice funciare ale persoanei de pe
16
orizontala deşartei slave lumeşti pe
verticala Luminii lui Cristos. E, de
altfel, cea mai mare şansă a Omului
de a ridica în faţa veşniciei privirea
dinspre ţărână către văzduh.
Dacă aş încerca să strâng
într-o bună zi întreaga tristeţe
multimilenară a lumii cu gândul de a
nu-i mai da drumul vreodată în
Univers, unicul loc sacru, unde aş
aşeza-o cu temeinicie, ar fi sufletul
ars de rugăciune al unui eremit.
Pentru că numai acolo, în micul
altar neimprovizat al dumnezeirii,
ea, tristeţea, s-ar topi, până la ultima sa cuantă de
energie distructivă, în focul neîntrerupt al pocăinţei
şi al înaintevederii a tot şi a toate. Un astfel de trăitor
al pustiei, călătorind deloc bezmetic şi cu de la sine
voinţă prin deşertul continuu fumegând al lipsei de
sacralitate, poate fi considerat şi actorul, iar
interpretul principal al piesei lui Barbu Ştefănescu
Delavrancea cu asupra de măsură, căci arcul de
lumină, pe care inteligenţa creatoare a lui
CALBOREANU l-a descris întotdeauna cu minuţie
de-a lungul şi de-a latul frontonului artei dramatice
româneşti, a metamorfozat în timp, aidoma unui
vulcan cu lava sângerândă, umanitatea depoetizată a
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
profanului obosit.
Cu puţin înainte ca secolul XIX să îşi lepeden grabă suflarea, lăsând loc de respiro şi de producţii
culturale diverse următorului ev istoric, mai precis,
la început de ianuarie 1896, sămânţa necunoscută a
vieţii căpăta cu bucurie trup şi identitate prin ţipătul
unui copil, care avea să mântuiască peste ani, în
felul lui, o dată cu jertfa proprie, spiritul pământului
de unde a ţâşnit. Puţine personalităţi au avut pe
parcursul existenţei privilegiul acesta divin. Una
dintre ele a fost LEOPOLDINA BĂLĂNUŢĂ
însăşi, Hamletul feminin plin de poezie şi
profunzime al teatrului naţional de veac XX, dacă îi
putem spune aşa. GEORGE CALBOREANU geniul răpus, finalmente, de pasărea întunecată a
durerii - şi-a desenat, la rându-i, cu fermitate, linia
nuanţată a destinului, ca pe o evidentă propensiune a
unui suflet de om în stare să înlăture, cel puţin pe
durata intervalului său artistic, bezna tăcerii generale
şi surghiunul solitudinii lumeşti...
Crucile vorbesc. Mai mult decât au Fiinţele
umane curajul să o facă. Ele nu lasă urme pe zăpadă
şi nu se tem de curgerea mută a timpului ori de
imemorialul şopot al apelor pământului. Pot
împrăştia, însă, în juru-le, lumina aceea puternică
sau difuză a spiritului deja de mult ascuns în
măruntaiele ţărânii, topind, în geometria lor fixă, tot
fluviul de neiubire din cuprinsul întregii lui vieţi.
Oricum ar fi, crucile nu se vor opri nicio clipă din aşi spune cu sinceritate povestea acelui om, care le va
înţelege cu uşurinţă glasul. Uneori, e-adevărat, ele
plâng, fiindcă ştiu cu precizie că steaua lor alburie
nu mai apucă să pâlpâie vreodată într-un colţ
singuratic de Univers. Te simţi atunci în mare
suferinţă, tu, cel care vei deveni cândva, la rându-ţi,
cruce, tocmai pentru că nu le poţi opri sau şterge
măcar cu delicateţe lacrima, iar asta răneşte sufletul
celui încă viu mai mult ca orice...
De nenumărate ori, cerul este acoperit de
prea puţine stele, iar pământul lipsit de orice
metaforă a frumuseţii. CALBOREANU exact de
maladia aceasta a urâtului suferea, de negura
apăsătoare a unei existenţe chinuite pe final care se
întindea ca o pecingine de colo până colo,
cuprinzând în plasa ei perfidă totul: natură, aer,
suflete, nefiinţă... E greu să te intersectezi cu un
secol în raport cu care, afară de timpul fizic, nu ai
aproape nimic în comun, dar să îi parcurgi,
totdeodată, traiectul îngust ca un înţelept fără vreme,
venind dinspre eternitate spre a pleca iarăşi către ea
cu cifrul marii taine a lumii pe îndelete desluşit. Şi
ce poate fi mai frumos pe pământul acesta al lui
Dumnezeu decât a-ţi fi îngăduit să mângâi cu
propriile tale palme veşnicia, iar ea să îţi răspundă
simplu, la un moment dat, prin crengile cenuşarului
firav de lângă piatra roşietică a crucii?!...
„În fiecare om este o lumină. Dar ea nu se
actualizează decât în comuniune, în iubire. Suntem
lumină unii pentru alţii. Fiecare se umple de lumina
celuilalt.”, iar „Această lumină e sensul inepuizabil
al existenţei înrădăcinate în Dumnezeu.”, îi
mărturisea marele teolog al Iubirii, Dumitru
Stăniloae, Părintelui Marc-Antoine Costa de
Beauregard. Arta interpretativă a actorului
GEORGE CALBOREANU s-a constituit, în plin
veac XX, ca o veritabilă formă de răspuns dat, prin
estetica trăirii sale interioare, desacralizantului
spaţiu existenţial din care făcea, la rându-i, parte, dar
şi ca o scară cu trepte solide către cetatea întâi
stătătoare din înalt. O artă ce anulează şi azi, din
perspectivă temporală, dimensiunea negativă a
trecerii.
P.S.
În memoria celor 120 de ani de la naşterea actorului George Calboreanu (3 ianuarie 1896 - 12 iulie 1986),
respectiv, a celor 30 de ani de la trecerea sa la cele sfinte.
Bucureşti
3 ianuarie 2016
destineliterare@gmail.com
17
Destine Literare
Esra ALKAN
(TURCIA)
My trip to Romania
My travel had come to life first in my
thought. Initially I had contemplated my tour inside
my head. It commenced with my deliberation, and
then Maria Petrescu Muguraș held my hands… Is
there anybody who does not know the fact that the
friendship between peoples is accomplished through
literature and arts? Really?... I always considered
traveling as being equal to literature. My Romanian
friends multiplied my hopes in this world of
momentary interactions, and they made me hit the
road. I like the mystery side of traveling. When I
feel cold, I just light a fire. I hurry up to run on my
way to escape from this fire; progressively the
change takes on, and the world begins to open…
From the literary road of Istanbul, we have set off on
a Bucharest journey…
Me; the one who travels whenever feeling
bored of the state of life, now found myself at
Otopeni Airport because of the longing to see my
Publisher-literature-translator friends‟ Muguraș
Maria Petrescu (Mariana Pândaru and Aurel Pop).
Accompanying me are my countrymen friends
writer-translator Mesut Şenol, the tourism
entrepreneur Akın Kuruner who combines literature
and traveling like us, and our architect friend Erbil
Yener who later became the promoter of Romanian
architecture‟s aesthetics and its association with
archeology and history. Among friends, our journey
becomes more meaningful.
The first destination we are going to reach is
Sinaia. I am getting filled with the mystery side of
the travel. We are heading for the town I have no
idea full of excitement. A genuine mountainous
town greets us. So well-cared, a town with its unique
architecture and its yellow street lamps in
particular… The town is forever ready as if it waits
18
to meet its guests, so neat. Our hotel is called Bucegi
Resort… As the magic of the night gives way to the
morning, it was somewhat difficult for me to change
the gear… Travelers are usually kind of hesitant
people. They have mostly an ambivalent feeling in
terms of a drive of either leaving their homes
immediately or getting back home at once or
postponing their return for good. This is the
obsession every traveler has to carry with them. I
have happily observed the kindness I have been
missing in our day where people are acting rudely in
Romanians… We have witnessed in Sinaia the scene
that was testimony to the roofs rebellion against
nature with their steep slopes; Brasov, Deva, Sinaia,
Bistrița and Bucharest have demonstrated to us a
culture spread throughout Romania.
Advertising signboards, the names of shops are
in harmony with the general landscape. Visual
pollution is almost possible to spot. They call
themselves as a poor country. I just wanted to be a
poor country like them…
There is a steady congestion here. We had our
lunch in Prairie Brașov. In Poiana Brașov we were
cheered up. There are no unnecessary repetitions in
this country. Even the municipality busses have
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
protected their existence from the past up to now.
The street witnesses a perpetual respectful attitude
towards one another. All cars stop at the crossroads
without traffic lamps when they see a pedestrian is
crossing. My country sprung to my mind. If you
stand there for their stop, you need to wait all day
long and you could not move. We passed through
new Brașov into the old town. It was a lovely 11
kilometer long climb. We just drove and drove…
The countries are destined to collapse because
of the mistake they make in their cities. The cities
will take their revenge from the predatory and
dishonest administrations. There is no escape. Those
lootings are not an absolute must! Romania has
succeeded in taking care of their cities and the cities
in turn reward their country.
Now the Silver Mountain stretches in my
right… We are heading directly for Poiana Brașov.
Oh my God! In front of me there is a one hundred
percent pure Romania. This is the place of
,,Haydutcular‟‟ (Bandits). Centuries ago the bandits
of the region used to take from the rich and hand out
to the poor. “You will be welcome in our country
too” I said.
Multicolored pickles in their jars, macramé,
and variety of supplies in their sacks, wall plates and
tapestries were creating a scene of nothing but my
home land… How about their music? They touched
me so deeply; they became dances and turned to a
lace… Does it matter even if you do not understand
their words? They just made me feel that I am
alive!...
Get to Poiana Brasov; whether or not there is
snow there…
Food is a uniting element in all cultures.
Around the table were sitting different persons from
variety of cultures. It was an extraordinarily pleasing
presentation of the lamb, and as one can expect we
all indulged in this feast. Then it was apple-pie‟s
turn. How come humans might possess a monstrous
side while being an appraiser of aesthetics? I did not
like the center of Brasov very much yet on our way
out of the town, the cheerfulness of the attached
buildings was filling in me. We just drove and
drove…
We entered a city called Deva, it is Muguraș
Maria Petrescu‟s and Mariana Pândaru‟s town. The
destineliterare@gmail.com
residents will make their cities loved. I became a
lover of Deva. Before long, a protest march proved
that I was right in my affection. In Bucharest a fire
in a night club had affected the whole country. Their
Prime Minister had stepped down. But was it
enough? Would it be enough for those who would
like to live humanely? I thought about my country
and it hurt so bad in my heart. The ballad of the
wind got mixed with the sounds of the sirens in my
ears. I looked around to see the intervening police;
none. Desperately I attempted to close the window
on suspicion of the possibility that we might fall into
a gas cloud; none, there was no gas, no truncheon,
no blood. I felt like crying. Crying for my country,
for my future… If my friends in the car were not
travel-sore, I would have liked to march freely.
Here, in this small town Deva, there you see
extraordinarily crowded protesting youth. Deva, a
town I liked even before seeing it, says „welcome‟ to
us. In my country, for fear of their economic rights,
our questioning the right to live has gotten weak.
The crowds would not even dare to take to the
streets…
Throughout the journey, we were playing the
song „My Nightingale is in the Golden Cage‟;
Maria‟s beating time made all of us cheerful. I
revisited our laughter and I calmed down.
The following day, we got to Castel from
Deva, and our journey was full of road amusements
among ourselves. In the car the songs of nature were
sung. Up until to Castel, a Middle Age castle. The
castle was filled with the students and families, their
children coming from nearby towns. I am sure
seeing and feeling the torture chambers were a heartpounding event for all of us. These children will be
growing up; and they will say “no” to torture… I
cast my fantasy, and sowed it in the cornfields in
order to harvest later on.
Again we squeezed in our car. In the driver‟s
seat is Maria, inside a piece of music from Maria
Ciobanu called “Băiat mă tot gândesc”, and up in the
sky a very lovely shining sun…
What is that?!.. By the wayside, on both sides,
huge ornate and multicolored houses with shining
roofs and jingling doors. My memory took me to the
Chinese architecture for a moment. I wanted to ask
the inquisitive eyes leaning out of the Windows but I
19
Destine Literare
was warned that they get pissed of; we could not
take photos yet my memory absorbed the scene no
camera could shoot.
This neighborhood is a location where the rich
gypsies live. I was delighted. Those gypsies who
have been around in the world for about 5 thousand
years, people with no boundaries and measures. I do
not know the reason but I was glad to see them rich.
I was happy on their behalf that these people
who have not waged a war in the 5 thousand years
of human history, who have not founded a state, and
although they have been ill-treated and belittled they
have managed to keep their gypsy characteristics. I
believe that this community sets a very peaceful
example for our contemporary world since they do
not experience among themselves a racial
discrimination which is the cause of great suffering.
Our car proceeds through the cornfields. While
passing a typical Romanian village Farcadin, I
caught a shepherd‟s eye, and we both smiled. This
one drop of affection from our hearts was our
blessing today.
Now we are inside an Orthodox Church
converted from a pagan period. In this Church which
calls for the words of nice deeds since 13th century,
we shared with Maria a non-verbal understanding.
Who knows, maybe the words went mad because
nobody paid attention to them!...
First I heard the melodies of the songs in an
archaic language sung by my beloved friend
Mariana at her publishing house. Then my palate
tasted “palinka”, the plumb raki while we were
leaving the Church yard… I promised them to share
my gift palinka with my friends in Turkey upon my
return.
It is said that a traveler is a mobile and light
person. While having our conversations which went
beyond what we had seen, we passed through Turda
on our way to Cluj. Unfortunately we did not have
time, and I was wrapped up in those caverns of salt
mines. As we were enjoying our lunch in Turda, we
took a raincheck to sail in the lake situated inside the
salt mine.
When we were able to greet President Dorel
Cosma waiting for us in Bistrita, the day had already
turned into a night. I got excited for the prospect of
seeing our beloved friend Aurel Pop as we were
20
approaching the town… To see him is something
offering a huge potential to accumulate too many
memories!...
We were to meet at our hotel‟s lobby. Mr.
Dorel Cosma and his team have created a bridge
between the past and today via their Romanian folk
dances. We watched them and came to an
understanding that art and music can train and tame
this world.
Folklore is a hope, and it means to be the
history of a given culture. But if there is no concern
about the future, then we have an issue here!...
Having found out Dorel Cosma‟s festivals
embracing the whole world have been the
intercultural brewing elixir of Romanian folk dances
had a heart taking effect on me.
Our unique values that are being attempted to
turn into some folkloric material by the system
should be taken inside life and transferred into some
hopes… To my best estimate, the Cultural Center
headed by beloved Dorel Cosma has gone beyond
not only into being a museum but also an antidote to
becoming monotype by means of litterateurs, artists
and writers‟ house.
Romanian folk dances have become very
versatile in the daily life through the festivals spread
out to many countries…
I could not help but think: The system
produces only for an average person. Isn‟t this
average person the devil of the world! Dorel Cosma
embraces people by producing something outside
the spheres of the likings of the average person…
We were very happy…
Throughout our Romania journey, thanks to
our friends Muguraș Maria Petrescu, Mariana
Pândaru and Aurel Pop, we have experienced
Romanian culture and made a comparison with our
own culture.
PhD Anca Sîrghie, a professor of literature and
her husband were among our true rewards. They
opened their houses and their souls, and shared their
dinner tables. Our travel enriched all of us.
One sentence stuck on my tongue. Maria,
Mariana, Aurel and I were repeating it frequently
when we were in Turkey: Thought to be deliberated
properly;
Words to be said well;
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Work to be done better… Whenever I use these
words borrowed from Zoroaster, my body responses
to them very well.
Translated into English by
Mesut Șenol
***
Seyahatim önce düşüncemde başladı.
Düşüncede gezindim önce. Seyahat eden beni, önce
düşüncem tuttu elimden sonra Maria Petrescu
Muguras...
Halkların dostluğunun edebiyat ve sanattan
geçtiğini bilmeyen mi var!..Yolu edebiyat
duraklarına uğramayanın eksik bir hayat süreceğini
bilmeyen?.. Var mı?..
Seyahatle edebiyatı hep bir tuttum ben.
Herşeyin bir göz atışlık olmaya başladığı
dünyamızda tanıdığım Romen arkadaşlarım,
umudumu çoğalttı ve bizi yollara düşürdü.
Seyahatin sır yanını severim ben. İçim
üşüdüğünde ateşe verir yakarım.Bu yangın beni yok
etmesin diye koşarak çıkarım yola; gittikçe değişim
başlar, açılır Dünya...
Edebiyatın İstanbul'da açtığı yoldan uzandık
Bükreş'e...
Yaşamın halinden sıkıldıkça seyahat eden
ben,
bu
kez
yayıncı-edebiyatçı-çevirmen
dostlarımız Maria Petrescu, Mariana Pandaru ve
Aurel
Pop'un
özlemiyle
işte,
Otopen
Havaalanındayım. Yanımda ise memleketimden
yazar-çevirmen dostum Mesut Şenol, edebiyatla
seyahati bizler gibi birleştirmiş duayen turizmci
Akın Kuruner ve Romanya'nın mimari estetiğini
arkeoljisi-tarihiyle birleştirip bize anlatan mimar
dostumuz Erbil Yener.Dostlar arasında anlamı
çoğalıyor seyahatimizin.İlk göreceğimiz yer Sınaıa.
Seyahatin sır yanı kaplıyor içimi. Bilmediğim bir
kasabaya özlemle yol alıyoruz.
Tam bir dağ kasabası karşılıyor bizi.
Alabildiğine bakımlı, özgün mimarisiyle sıra evleri
ve sarı sokak lambaları...Hep bir misafir bekler gibi
giyinmiş, özenli. Otelimiz Bucegi Resort... Gecenin
büyüsü kendini sabaha açtığında, zorlandım...
Seyahat yolcuları ikirciklidir. Hem çabuk
evden uzaklaşmak, hem de bir an önce eve dönmek
ister ya da eve dönüşü sonsuza kadar ertelemek
destineliterare@gmail.com
arzusu arasında gidip gelirler.
Her seyahat edenin yanında taşımak zorunda olduğu
takıntıdır bu.
İnsanlarımızın
gittikçe
kabalaştığı
günümüzde, özlediğim nezaketi buldum Romanya
insanlarında...
Sinaia'da çatıların doğaya başkaldırmamış
işbirliğine tanık olduk; Braşov,Deva, Senaa,
Bistristza ve Bükreş'iyle Romanya, genele yayılmış
bir kültür sergiledi biz ziyaretçilerine.
Reklam panoları, dükkan adları, bütüne
uyumlu grafik sergiliyor. Görsel kirlilik hemen hiç
yok.Yoksul ülke diyorlar kendilerine; yoksul olasım
geldi...
Dengeli bir yoğunluk var burada.Öğle
yemeğimizi Çayırlık Broşov'da yedik.Gözümüz
gönlümüz açıldı Poiana Broşov'da.
Gereksiz yenilemeler yok bu ülkede.
Belediye otobüsleri bile geçmişten günümüze
korumuş kendilerini.
Sokak birbirine saygılı.Trafik lambaları
olmayan pek çok kavşakta bütün arabalar duruyor
yaya gördüklerinde. Ülkem geldi aklıma. Durmaya
kalksan, akşama kadar kalırsın kıpırdayamadan.
Yeni Braşovdan, eski şehre geçtik ve 11 km.
nefis bir tırmanma yoluyla gittik, gittik...
Ülkeler şehirlerine yaptıkları hatalarıyla
çökecek. Talancı ve yalancı yönetimlerden öcünü
alacak kentler. Kaçış yok. Metropollerin olmazsa
olmazı değil ki talanlar!..Romanya bunu başarmış ve
kentleri ödüllendiriyor ülkelerini.
Şimdi, Gümüş Dağ ( Silver Mountaine)
sağımda... Biz direk Poianaya gidiyoruz. Aman
allahım!.. Karşımda yüzdeyüz bir Romanya duruyor.
Haydutçuların yeri. Yüzyıllar önce bölgenin
haydutları
zenginlerden
alıp
yoksullara
dağıtırlarmış. "Bizim ülkemize de bekleriz"
dedim.:))
Kavanozlarında rengarenk turşuları, makremeleri,
çuvallarla erzakları, duvar tabakları-halıları, şönime
çevresinde bakırlarıyla memleketimdi... Müzikler
mi? Kalbime işlediler; dans oldular, oya oldular...
Sözlerini anlamasam ne yazar? Yaşadığımı
hissettirdiler ya!..
Gelin Poiana Broşov'a; kar olsa da gelin, olmasa
da...
Yemek bütün kültürlerde birleştirici. Masada
21
Destine Literare
her kültürden farklı insan; mükellef bir sunumla
leziz bir kuzu yedik önce. Sonra apple
pie'larımızı.İnsanoğlu hem bu kadar canavar, hem de
bu kadar estetik nasıl oluyor?
Broşov'un merkezinden pek hoşlanmadım
ama dışarıya doğru yol alırken, bitişik nizam
evlerinin neşesi sardı içimi. Gittik, gittik...
Bir şehre girdik ki o şehir Deva idi.
Maria'nın, Mariana'nın şehri. Şehirleri insanları
sevdirir. Deva'yı seviyordum. Çok geçmedi haklı
olduğumu anlattı karşılaştığım protesto yürüyüşü.
Bükreş'te gece klubünde çıkan yangın ülkeyi sarmış.
Başbakanları istifa etmiş ama yeter mi? İnsanca
yaşamak isteyene yeter mi? Ülkemi düşündüm, içim
üşüdü. Rüzgarının türküsü siren seslerine karıştı
kulaklarımda. İtiştiren polis aradım; yok. Gaz
bulutunun içine düşeceğiz zannıyla camı kapamaya
yeltendim can havliyle; yok, gaz yok, cop yok, kan
yok. Ağlamak geldi içimden. Ülkeme,geleceğime
ağlamak... Yol yorgunu olmasa arabadakiler, inip
yürümek istedim özgürce. Küçücük şehir Deva'da
olağanüstü kalabalık protestocu genç var burada.
Deva, görmeden sevdiğim Deva, 'hoşgeldin' diyor.
Ülkemde, ekonomik hakların korkusuyla yaşam
hakkını sorgulamamız zayıflamış. Kalabalıklar
çıkamıyor bile sokağa...
Bülbülüm altın kafeste 'yi çalıyorduk yol
boyunca; Maria' nın tempo tutması hepimizi
neşelendirmişti.
Gülüşmelerimize
döndürdüm
hafızamı ve sakinleştim.
Ertesi gün, Deva'dan Castel'e gittik yol
eğlenceleriyle. Doğanın şarkıları söylendi arabada.
Taa ki bir ortaçağ kalesi olan Castel'e kadar. yakın
kasabalardan gelen öğrenciler, aileleriyle çocuklar
doldurmuştu kaleyi. İşkence odalarını gördüklerinde
eminim benim gibi sıkıştı küçücük yürekleri.
Babalar çocuklarına anlatıyordu insanın insana
yaptığı işkenceleri. Bu çocuklar büyüyecek;
işkencelere 'hayır'diyecek... Kurduğum düşü, ektim
mısır tarlalarına, hasadını yapalım diye.
Tekrar doluştuk arabamıza. Direksiyonda
Maria, içeride Maria Ciobanu'dan 'la baiat matot
gandesc' ve nefis bir güneş...
O da ne?!.. Yol kenarında sağlı sollu
şatafatlı, çatıları parıldayan, kapıları şıkırdayan,
rengarenk kocaman büyük evler. Çin mimarisine
gitti belleğim. Pencerelerinden sarkan meraklı
22
gözlere
sormak
istedim
ama
sinirleniyorlarmış; fotoğraf çekemedik ancak hiçbir
makinanın çekemeyeceğini çekti belleğim.
Bu bölge, zengin çiganların yaşadığı
yerlermiş. Sevindim. Sınırsız, ölçüye vurulamayan,
dünyanın her yerinde 5 bin yıldır var olan cipsyler.
Neden sevindim bilmiyorum ama sevindim.
5 bin yıldır insanlık tarihinde hiçbir zaman devlet
kurmamış,
savaşmamış,
horlanmalarına,
aşağılanmalarına karşın sonuna kadar çingene
özellikleriyle kalmayı başarmış bu insanlara
sevindim. İnsanlığın kendi aralarında büyük acılar
çekmelerine neden olan ırk ayırımları olmayan bu
topluluk için, günümüz dünyasının barışçıl örneği
olduğunu düşünürüm.
Mısır
tarlalarının
arasından
ilerliyor
arabamız. Tipik bir Romen köyü Farcadin'i geçerken
bir çobanla göz göze geldik, gülümsedik. Gönül
suyundan bir damla düştü payımıza.
Şimdi, pagan döneminden bu yana
dönüştürülerek kullanımda olan bir ortodoks
kilisesindeyiz. 13. yy.dan bu yana sözü göreve
çağıran bu klisede Maria ile sözsüz çok şey
paylaştık. Belki de söz, yalnızlıktan çıldıracak halde
kaldı, kim bilir!..
Sevgili dostum Mariana'nın yayınevinde
söylediğimiz arkaik dilde şarkılar geldi kulağıma
önce. Sonra damağımda erik rakısı 'palinka'yı
duydum klise bahçesinden çıkarken... Türkiye'ye
döndüğümde ise armağan edilen palinkamı
dostlarımla paylaşmaya söz verdim kendime.
Seyahat eden hareketlidir,hafiftir demişler.
Gördüğümüzün ötesine geçen sohbetlerimizle
arabamız Cluj'e giderken Turda'dan geçtik. Maalesef
vaktimiz yoktu, tuz mağaralarında aklım kaldı.
Turda'daki öğlen yemeği midemizi şenlendirirken
tuz mağaralarının içindeki gölde botla dolaşmayı,
başka bir seyahatimize bıraktık.
Bistrita'da bizi bekleyen Dorel başkana
vardığımızda gün düşmüştü geceye. Kente
yaklaşırken özlediğim dostumuz Aurel Pop'a da
yaklaştığımın heyecanı sardı içimi...O'nu görmek
kim bilir ne çok yeni anı biriktirecek!..
Otelimizin lobisinde karşılandık. Dorel
ve ekibi, Romen Halk Danslarıyla köprü oldu
geçmişe. Sanatın, müziğin, bu dünyayı terbiye
edeceğini gördük birlikte.
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Folklor umuttu.Folklor, bir kültürün geçmişi
demekti ama gelecekle ilgilenmiyorsa sorun var da
demekti!..
Dorel'in dünyayla kucaklaşan festivalleri ile
Romanya halk oyunlarının kültürler arası maya
durumuna geldiğini gördük; içim rahatladı.
Sistemin folklorik malzeme durumuna
getirmek istediği özgün değerlerimizi yaşamın içine
taşımak, umut yapmak gerek...Sevgili Dorel'in
başında olduğu merkez, müzelik olmaktan çıkmış,
edebiyatçılarıyla, sanatçılarıyla, yazarlar eviyle tek
tipleşmenin pan zehiri olmuş bize göre.
Pek çok ülkeye yayılan festivallerle günlük
yaşamda yararlı hale gelmiş Romanya halk
dansları...
Düşünmeden edemedim:
Sistem
hep
ortalama
insan
için
üretiyor.Aslında bu dünyanın baş belası değil midir
ortalama insan!.. Ortalama insanın beğenilerinin
dışında işler üreten Dorel, sarıyor insanları...Mutlu
olduk...
Romanya seyahatimiz süresince Maria
Petrescu, Mariana Pandaru ve Aurel Pop
arkadaşlarımız sayesinde Romanya'nın kültürünü
yaşadık, kendi kültürümüzle mukayese ettik.
Senea'da yaşayan edebiyat profesörü Anka.
(soyadını yazalım lütdfen ) ve eşi ise bizim gerçek
kazanımlarımızdandı. Evlerin, gönüllerinii açtılar,
sofralarını paylaştılar.
Seyahatimiz çoğalttı her birimizi.
Maria, Mariana ve Aurel ile Türkiye'de iken
tekrarladığımız cümleler takıldı dilime:
Düşünce iyi düşünülsün;
Söz iyi söylensin;
İş iyi yapılsın... Zerdüşt'ten ödünç aldığımız
bu sözü her ne zaman kullansam, bedenim karşılık
veriyor.
De la stânga: Akin Kuruner (Turcia), Daniela Sîrbu, Iustin-Andrei-Sîrbu, Bobby Sîrbu (România), Erbil Yener, Mesut Șenol
(Turcia), Muguraș Maria Petrescu (România) și Esra Alkan (Turcia) la o masă ,,ca la mama acasă‟‟, noiembrie 2015
destineliterare@gmail.com
23
Destine Literare
Slavomir ALMAJAN
(CANADA)
Gheorghe Zincescu - Poetul în fața lumii
Gheorghe Zincescu este un reșițean de inimă,
un reşiţean de inimă bună, inginer proiectant, poet,
romancier, publicist, soț, tată și bunic, prieten al
meu. Este membru al Uniunii Scriitorilor din
România, premiat de USR, filiala Timișoara, pentru
romanul Proprietăți în Paradis. Am avut privilegiul
rar de a urmări procesul evoluție al acestui roman în
fazele de manuscris la care m-am referit cândva în
opiniile mele intitulate „Romanul ca Viața”. Întradevăr, viața insuflată de autor cu suflarea oprită
parcă la buza sublimului este caracteristica de prim
plan a lucrărilor lui Gh. Zincescu pe care am avut
bucuria să le citesc. Din „camera albastră”, sala
cenacliștilor de la Semenicul, Gigi (așa îl cunoșteau
prietenii) lipsea rareori iar prezența lui acolo, așa
cum mi-o amintesc, crea o atmosferă catalitică și era
unul din factorii primordiali ai efervescenței
creatoare de la Semenicul.
Acum câteva zile, în mărinimia lui, Gigi mia trimis o culegere de poeme inedite pe care,
personal, aș numi-o, după titlul unui poem care se
distinge prin unicitatea și profunzimea mesajului,
„DACĂ UN ÎNGER ARIPA ȚI-AR DA”. Ei bine,
m-a izbit încă din primele versuri altruista neliniște a
poetului. De unde vine acea neliniște care
fărâmițează tihna în infinite la număr puncte de
pornire? Și de ce numai el, poetul în fața lumii,
poartă deseori povara întrebărilor născute sub
omoplatul și aripa de înger? Ipoteza unui zbor cu o
singură aripă nu se poate întregi nici chiar prin
apartenenţa divină a aripii pentru că îngerul devine
neînger și poetul mai puțin om. Mersul pe verticală
sfințește și canonizează paritatea picioarelor pe când
ea, aripa de înger cu omoplatul ei prin care zbori și
te înfășori apoi în gândurile stranii pe care doar un
24
zbor cu o aripă străină, fie ea și de înger, ți le poate
produce. Zborul tau cu o aripă străină ca și jertfa
mistuită de un foc străin este sursa înstrăinării de
sine cu doar certitudinea unei inimi de gheață. De
remarcat, inima de gheață nu se poate desprinde, cu
tot gerul ei, de spaima unei realități alterate. Chiar și
plânsul, în mod ciudat coexistent cu inima gheată,
prin lacrima lui, se zvântă cumva într-o anomalie și
nu o inversare a ordinii firești. Într-o astfel de dramă
ceea ce te învelește cu adevărat este o realitate
desprinsă de vraja ei, de semnătura divină a
prezenței celor dragi(„nu ți-ar părea prietenii prea
scunzi deodata?”) dar și de absența zborului
desprins de esența lui; visarea („iar cerurile-ar fi la
fel de mari și de adânci?”). DACĂ UN ÎNGER
ARIPA ȚI-AR DA este o tristă meditație asupra
aspirațiilor false și asupra ajungerilor la o țintă
tragică după o alergare vană. El, poetul, se pune în
fața lumii care, prin refuzul bunului simț al
acceptării, alege o trăire falsă, un zbor cu aripă
străină. Poemul este un reproș, o nostalgie strigată
de pe acoperișul caselor, un plâns ascuns, o
simfonie a întrebărilor, un strigăt al unei divine
neliniști...
„Dar dacă îngerul ți-ar da/aripa lui - așa
cum este ea/cu tot cu omoplatul său – să poți să
zbori,/să te-nfășori în ea, să te ascunzi –/nu ți-ar
părea prietenii prea scunzi/deodată? Nu ai
tresări/simțind în piept o inimă de gheață/care îți
zvântă lacrima pe față.../Ziua în preajma ta ar mai
muri/lingându-ți palmele de nodurile tari –/iar
cerurile-ar fi la fel de mari şi de adânci?/Și-ar
sparge pieptul valul verde-n stânci/la fel? – hrănind
cu lapte gurile flămânde/ale speranțelor nespuse și
plăpânde/și-nfrigurate-n nerostirea lor.../Dacă un
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
înger aripa ți-ar da/ai mai tânji cu fața la
părete/după trecuta ziuă de tristețe –/de moarte ți-ar
mai fi vreodată dor? –/atât de dor încât
privighetori/din șoapta sângelui tău greu sănvețe/să cânte-n zori, să lumineze valea/Dacă un
înger aripa ți-ar da/de unde-ai ști unde începe
calea? ”
O lume în care dorul trecutei zile de tristețe
și chiar dorul de a muri este o lume a poetului. Este
o lume chiar de dorit, o lume în care el se simte util
sau chiar vital prin priceperea lui de a hrăni cu
laptele sublimului „gurile flămânde ale speranţelor
nespuse și plăpânde și-frigurate-n nerostirea lor...”
Rămâie îngerii îngeri cu toate perechile lor de aripi,
pare să strige poetul, eu știu de unde începe calea
mea! Dacă ar fi să-l parafrazez pe Nichita Stănescu,
aș face-o cam așa: Din punctul de vedere al
îngerilor, poetul este un înger nemaipomenit al
cărui aripi bat, deseori desculțe, roua refuzând să se
așeze pe prundiș... Și ca să ne facă siguri de mesajul
lui, poetul recurge la unicul lui umor:
„În câte feluri poate un înger
cădea de pe bicicletă ori, mă rog, de pe cal, de pe
snowboard, de pe surf, de pe val sau
din ceruri – egal –
în lumea aceasta concretă
care mai degrabă râde, discută, disecă
decât plânge –
astfel încât din genunchiul lui scrijelit ideal
să picure sânge?...”
Este un privilegiu pe care Gh. Zincescu și-l
revendică în termeni foarte cerți: privilegiul de a fi
vulnerabil, de a-și scrijeli genunchiul în mod „ideal”
încât sângele lui să picure. Este un gând de origine
nepământească, este un gând al unui om-poet care
își manifestă puterea prin a fi vulnerabil. Apoi
sângele acela devine albastru, culoarea nobilității dar
și a cerului. „Mulţimea urlătoare” și arca,
porumbelul care încearcă retragerea apelor, „doi
stropi de tăcere absolută” și „puzderia de civilizații
ori măcar un potop cât de mic”. Deși spiritual sau
ideatic poetul este îndrăzneț până la limită, el își
întinde mâna cu palma sus, ca pe un Ararat, pentru o
lume în care sarea și lumina sublimului par să se
împuțineze.
destineliterare@gmail.com
Decât de sabie să pieri
decât să pieri zdrobit de roată
mai bine carul cu poveri
cu legănarea lui înceată
Apă și pâine drept plăceri
și-un strop de vin câteodată
decât de sabie să pieri
decât să pieri zdrobit de roată
Iubire, glorie, averi
în lumea grivă, apostată
la ce s-aduni?, la ce să speri?
Mai bine inima curată
decât de sabie să pieri!
Punct! Da, credincioșia poetului față de
condiția lui umană în forma ei cea mai pură, tăria
apostolică a afirmațiilor lui îl ridică mult deasupra
excelenței profesionale. El, omul-poetul, al gândului
dincolo de gând, al plânsului dincolo de lacrimă, al
râsului ca plâns în altă ipostază este semnătura cu
sânge pe o nostalgie după un trecut în reanimare.
Mi-am propus să scriu doar un șir de
impresii ca pe un ecou la ceea ce se scrie în nopțile
albe pe coli albe sub ochii lui Gheorghe Zincescu
dar m-am găsit prins în nisipul mișcător al metaforei
la ea acasă. Fiecare din ineditele pe care prin grația
autorului am avut privilegiul sa le citesc sunt lumi în
ele însele, lumi care se suprapun prin ceața
orizontului cu cerul de deasupra. Poetul se plimbă în
voie în lumea lui, cu atenție totuși, pentru ca îngerii
să rămână îngeri cu toate perechile lor de aripi iar
aripile lui desculțe să caute să țintească roua pe
prundiș...
„L-am fluierat ușor, am șuierat,
am spus o vorbă, nu mai știu, mă crezi?,
venea așa, domol, peste livezi
un nor era, dar cu copite grele
și cred că l-am încălecat cumva –
ca grindina bătea în trupul cărnii mele...”
Doar în lumea poetului, cumva, cerul și
livezile, calul și norul se suprapun misterios și
izbesc ca grindina carnea poetului care se sacrifică
întru împăcarea lor.
Gheorghe Zincescu mai are multe de spus ca
ispravnic al tainelor, ca îmblânzitor de metaforă, ca
promotor al frumosului cu însuşi prețul propriului
confort...
25
Destine Literare
Ion ANDREIȚĂ
(ROMÂNIA)
Sărbătorirea a 166 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu
și a Zilei Culturii Naționale
Eminescu la Oltenița
Nu se știe precis dacă Mihai Eminescu a
poposit ori doar a trecut prin Oltenița, ca în orașul
frate (poate chiar geamăn) Giurgiu, unde viitorul
poet a fost descoperit, de către actorul unei trupe
ambulante de teatru, în grajdul unui hotel, trântit
într-o claie de fân și citind cu voce tare pe Schiller în
original. Tot pe atunci – să fi avut 18 ani – l-a
cunoscut Caragiale, care după 20 de ani și-l
amintește: „Era o frumusețe! O figură clasică
încadrată de niște plete mari negre: o frunte înaltă și
senină, niște ochi mari – la aceste ferestre ale
sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un
zâmbet blând și adânc melancolic. Avea aerul unui
sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil
predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul
unor chinuri viitoare”.
Revenind la Oltenița, sora bună a Giurgiului,
putem afirma că dacă nu se știe precis să fi avut
șansa întâlnirii cu Eminescu, a avut posibilitatea dea primi și găzdui un alt purtător de condei din stirpea
geniilor: pe scriitorul rus Lev Tolstoi care, în
primăvara anului 1854, pe atunci tânăr locotenent de
artilerie, a stat în Oltenița două săptămâni, mobilizat
la Bateria a 3-a a Brigăzii a 12-a, încartiruită aici.
Dând timpul înapoi cu vreo sută de ani,
notăm că pe la Oltenița și Negoești trecea cu oaste
domnitorul Constantin Mavrocordat. Pe la 1711, pe
ruta Oltenița-Turtucaia călătorea către Înalta Poartă
tributul domnitorului Constantin Brâncoveanu.
Tot coborând în timp, ajungem la importanta
dată de 1 iunie 1526, când Radu de la Afumați emite
un document domnesc în care este atestată pentru
26
prima oară (cel puțin până acum!) localitatea
Oltenița. De-am împinge în continuare jocul istoriei,
descoperim anul 335 î. Chr. când Alexandru cel
Mare, regele Macedoniei, face o incursiune peste
Dunăre care, în viziunea lui Vasile Pârvan, trebuie
să se fi petrecut pe la gurile Argeșului; în trecere,
grăbit sau hărțuit, Alexandru, sau unul dintre
comandanții armatei sale, și-a pierdut o pafta de aur
(găsită mai acum, în timpii moderni, în urma unor
săpături arheologice, la Chirnogi). Adâncind
„săpăturile”, descoperim – la temelia dealului
Gumelnița; 4 km. Est – vechea, strălucita și mult
importanta Civilizație Gumelnița, așezare neolitică
între a doua jumătate a mileniului 4 și începutul
mileniului 3 î. Chr.
Urcând treptele timpului modern, îl întâlnim
la Oltenița, în 1866, la 13 ani de la botezarea locului
ca oraș, pe însuși Carol I, într-o toamnă când
„drumurile, în urma vremei rele, sunt într-o astfel de
stare, cum prințul n-a mai văzut niciodată până
atunci”.
Un rol major l-a jucat Oltenița în Războiul de
Independență, 1877-1878, prin Regimentul 16 de
Dorobanți – despre ale cărui isprăvi a scris și Iosif
Vulcan în Familia din Pesta – dar pentru relatarea
acestor evenimente ar fi nevoie de toate paginile
revistei!
Să mai subliniem însă că, mai târziu ceva,
Constantin C. Giurescu evocă, în „Amintirile” sale,
zilele frumoase petrecute la pescuit la Oltenița –
uneori în tovărășia lui Mihail Sadoveanu, care întruna din nuvelele sale redă o zi de pescuit la
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Dunărica.
De ce am amintit toate acestea? – pe care nu
le doresc o povară pentru cititor. Pentru că, după
spusa lui Lucian Blaga, „Există două realități a căror
imensă, zdrobitoare greutate nu o simțim, dar fără de
care nu putem trăi: aerul și istoria”.
Aceasta este Oltenița, cu istoria ei. Acesta
este locul care, prin oamenii săi minunați, l-a
omagiat pe Mihai Eminescu, Poetul Național al
Românilor, cu prilejul împlinirii a 166 de ani de la
nașterea sa, sărbătorind implicit și Ziua Culturii
Române. Punctul central al acestui eveniment l-a
constituit vernisarea Expoziției de Tapiserie cu
lucrări inspirate din opera Poetului, aparținând
artistei Lia-Maria Andreiță, membră a Uniunii
Artiștilor Plastici din România – expoziție
organizată de către Muzeul Civilizației Gumelnița
(director Theodor-Valentin Zavalaș) și Primăria
Municipiului (primar Petre Țone) în prezența a peste
o sută de participanți, între care mulți elevi din anii
terminali de liceu, însoțiți de profesorii lor. Am
recunoscut între iubitorii de Eminescu și arta
țesutului pe mulți dintre membrii Cenaclului din
localitate (înfrățit cu Cenaclul Elina Doamna, din
Negoești, condus de artista-scriitoare Lia-Maria
Andreiță) între care: Dobrița Spirea, poetă de
inspirație religios-ortodoxă; profesoara-poetă Mira
Glodeanu; poeții Florian Sofianu și Silviu Cristache;
destineliterare@gmail.com
scriitorul Relu Cotoban, autorul Monografiei
Chirnogi; profesorul de Informatică Vifor
Dorobanțu, care a asigurat sunetul de fond al
manifestării prin poezii din Eminescu în lectura unor
personalități artistice. Au fost prezenți cei ce-au dus
greul pregătirii acestui eveniment de excepție,
specialiștii de la Muzeul Civilizației Gumelnița:
Olga Androne, Viorica Gureșoae, Mirela Geta
Ghinea, Violeta Poenaru, Silviu Cristache, în frunte
cu destoinicul director al așezământului, TheodorValentin Zavalaș.
Invitată să-și spună crezul artistic și felul
cum se reflectă el în lucrările de pe simeze, doamna
Lia-Maria Andreiță face o succintă incursiune în
istoria acestei arte, din care am reținut: „Tapiseria –
Arta Țesutului – apare aproape odată cu pictura
rupestră. Blănurile luate de pe vânat erau așezate pe
pereții peșterii pentru a spori căldura; dar ele, în
timp, au dobândit și rolul de înfrumusețare a
ambientului. Apoi, femeile au început să transforme
lâna vânatului în fir, cu ajutorul fusului. La Muzeul
Civilizației Gumelnița din orașul nostru există
dovezi că fusul și războiul de țesut au fost cunoscute
de către locuitorii acestui areal cu 4-5 milenii înainte
de Christos. Erau prelucrate tulpinile unor ierburi
înalte, din care rezulta un fir rezistent, folosit la
urzeală, pentru bătătură fiind asigurat firul de lână.
[…] Tapiseria în țara noastră are la bază scoarța
țărănească, împrumutând atât tehnica, dar și
motivele de decor: păsări din covorul oltenesc, flori
din cel moldovenesc, geometrii riguroase din cel
transilvănean și coloritul excesiv din cel
maramureșean. […] În ceea ce privește specificul
artei mele, am conservat maniera clasică; utilizez
firul de lână în urzeală de bumbac, iar culorile mi le
procur din natură, prin fierberea diferitelor frunze –
de nuc, de gutui, de ceapă etc. […] Satul a fost
dintotdeauna mediul prielnic artei: de aici vin arta
populară,
folclorul,
poezia,
obiceiurile,
îndeletnicirile ridicate la rang de frumos. Eu m-am
născut nu departe de Oltenița, în satul Negoești, din
Bărăganul nostru natal, unde iepurii au cozi de
porumb și mustăți de grâu. Prima tapiserie pe care
am văzut-o în viața mea era o scoarță cu păsări,
țesută de mama în război, în nopțile lungi de iarnă.
Când m-am decis eu să țes, am avut în vedere și
spicele de grâu, păstrate cu miresme în zarea
27
Destine Literare
sufletului, dar și îndoielile multor nopți de căutări”.
În acele zile și nopți de frământări, de
căutări, în lecturile profunde de mai târziu s-au
izvodit „icoanele” inspirate din poezia lui Eminescu,
în culori și forme logodite armonios cu imaginea
creată de poet, cu spiritul său, cu mesajul transmis –
toate acestea sugerate de artistă, în viziunea sa
plastică. Evidenția acest aspect scriitorul Nicolae
Mavrodin – care închina, cu această ocazie, și o
poezie Sărbătoritului: „Remember”: „În veac de
mare frământare / Când totul era zbatere și foc / Și
Europa se mișca din loc / O filă nouă apare-n
calendare” – fila Eminescu. Poetul Mavrodin
transmitea celor prezenți emoția sa, din imediata
apropiere a frumoaselor tapiserii. „Priviți – spune el
– priviți în profunzimea culorii, și veți vedea turmele
călătorind sub stele, veți auzi clopotul sunând cu
jale, veți simți murmurul fântânii – și în fermecata
noapte ce se lasă o veți descoperi pe ea așteptânduși, sub un copac, iubitul. Toate aceste stări le trăiești
privind tapiseria „Sara pe deal”.
Și așa mai departe. Alți vorbitori,
impresionați de lucrările expuse, se descoperă pe
sine, redescoperindu-l pe Eminescu. Sunt momente
de adâncă emoție când, lângă tapiserii, din taina lor,
răsar „Somnoroase păsărele”, scânteiază „Lacul”,
vuiesc arborii din „Ce te legeni, codrule”, palpită
„Bucuvina”, galopează calul năzdrăvan al lui „FătFrumos din lacrimă”, meditează „Singurătatea”,
strălucește orbitor „Luceafărul”.
Veteranul istoric Paul Amu, autorul unei
monografii în 7 volume consacrată Olteniței (cu
trimiteri și peste Dunăre, la Turtucaia) își
învolburează glasul și sufletul în tovărășia tapiseriei
„Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie” – o imensă
hartă tricoloră, cu conturul României Mari, în care,
printr-un ingenios procedeu plastic, freamătă
lacrimile
Basarabiei,
ale
Bucovinei
și
Maramureșului Istoric, ale Cadrilaterului.
Profesoara de limba și literatura română de la
Liceul „Nicolae Bălcescu”, doamna Endy Dumitra
Enache, apreciind în mod deosebit valoarea
sugestivă a tapiseriilor inspirate din Eminescu –
subliniind pedagogic aceste considerente elevilor ceo însoțesc – o laudă pe artistă pentru ideea de-a
alătura, pe aceleași simeze, și câteva tapiserii
inspirate din poezia altor doi mari poeți ce l-au
28
continuat pe Eminescu: Lucian Blaga: „Pietre pentru
templul meu” (triptic: „Pietre de Râu”, „Pietrele
Vieții”, „Pietrele Universului”) și Nichita Stănescu:
„Tunelul oranj”, „Oase plângând”.
Stăruind asupra lui Eminescu, incitat mai
ales de pertinentele observații ale profesoarei Endy
Enache, am fost ispitit să iau și eu cuvântul, scoțând
în relief unele aspecte mai puțin cunoscute despre
„poetul nepereche”, menționând și câteva opinii
tulburătoare despre acest tulburător geniu. Am
subliniat în mod special însușirea de creștin ortodox
a Poetului, dobândită prin naștere și cultivată de mic,
în familie – vizibilă în multe din poeziile sale:
„Rugăciune”, „Răsai asupra mea”, „Înger și demon”,
„Icoană și privaz”, „Epigonii”, „Memento mori”,
„Rugăciunea unui dac”, „Povestea magului călător
în stele”, „O, chilia mea sărmană”. Ca, de altfel, în
proza și în publicistica lui. Sigur, această însușire,
această credință, vine, în ultimă instanță, din însăși
genialitatea Poetului. Într-o supremă, genială intuiție
(și credință) Mihai Eminescu sintetizează totul într-o
axiomă diamantină: „Istoria omenirii este
desfășurarea cugetării lui Dumnezeu. Nu se mișcă
un fir de păr din capul nostru fără știrea lui
Dumnezeu”. Dar să nu uităm că tatăl său era fiu de
dascăl bisericesc – și-și construise o bisericuță în
incinta de la Ipotești, lângă casă, în care se închina
pioasa familie. Trei surori ale mamei – Fevronia,
Sofia și Olimpiada – erau călugărițe la Mânăstirea
Agafton, la care Olimpiada ajunsese stareță. Aici
venea adesea Poetul când era mic, rămânând la
mănăstire cu săptămânile (unde mătușa Fevronia îl
ajuta să descifreze alfabetul chirilic). Altă soră a
mamei, Safta, avea o fiică, Xenia, călugărită tot la
Agafton. Și doi frați ai mamei au devenit călugări:
Calinic și Joachim (ultimul ajungând stareț). În
sfârșit, un episod revelator din zbuciumata viață a
Poetului, petrecut cu doi ani și jumătate înainte de
moarte. La 8 noiembrie 1886, de Ziua Sfinților
Mihail și Gavriil (ziua Poetului!) aflându-se în
alinare la Mânăstirea Neamțului, Mihai Eminescu
cere să se spovedească și să se împărtășească. După
împărtășanie, a sărutat mâna preotului și a spus – așa
cum reiese dintr-o notă a duhovnicului pe Ceaslov:
„Părinte, să mă îngropați la țărmul mării, lângă o
mânăstire de maici, să ascult în fiecare seară, ca la
Agafton, cum cânta Lumină lină”.
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
În ceea ce privește opinia unor personalități
ce-i pot sta demn alături, amintesc mai întâi pe aceea
a enciclopedistului Bogdan Petriceicu-Hașdeu: „În
toate epocile au fost poeți pe care flămânda sărăcie,
uneori numai deșertăciunea, pentru o ticăloasă
pomană însoțită de o mai ticăloasă laudă, îi
încovoia tămâietori dinaintea celor puternici. În
toate epocile s-au văzut, însă, și acele ființe semețe,
înalte, vrednice de solia ce le-a dat-o Dumnezeu,
care niciodată n-au întins o mână cerșetoare către
vreo mărire pământească, către acei ce uită că nu
săracii spălau picioarele lui Iisus, ci Iisus a spălat
picioarele săracilor. Așa poet a fost Eminescu”. Cea
de-a doua opinie aparține poetului și actorului Emil
Botta, pe care am subliniat-o mai ales pentru elevii
prezenți. Poezia se intitulează Revizorul nostru
școlar, Eminescu… – și sună astfel: „Școlarul
durerii / ce rău a albit… / Anii, la urma urmelor, /
anii. / Dar plânsul în hohote, / plânsul, de ce? / Vai,
revizorul nostru, / revizorul școlar, / domnul
Eminescu, / a fost tras pe roată. / Când vei auzi
creanga trosnind, / ia seama, spun: e osul lui, / al
revizorului nostru școlar… / Minți, școlare, minți, /
am răcnit, / Eminescu a fost răstignit”.
O altă latură a personalității artistei LiaMaria Andreiță a ținut s-o evidențieze istoricul dr.
Marian Neagu, directorul Muzeului Dunării de Jos
din Călărași. El a subliniat calitatea de diplomat în
Ministerul Afacerilor Externe a doamnei Lia-Maria
Andreiță care, înainte de-a pleca la post (în Franța și
Italia) lucra în Direcția Relații Culturale, cu care a
colaborat excelent. Impresionat de mesajul patriotic
al lucrării „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”,
specialistul în istorie Marian Neagu aduce în
discuție anul 1919, când marile puteri se codeau să
legifereze granițele României Mari. La acel moment
decisiv, regina Maria, animată de profunde
sentimente patriotice, a etalat în fața Înaltei Comisii
o tapiserie cu înfățișarea României Mari, care a topit
nehotărârea, determinând stilourile să coboare pe
fila Tratatului de la Trianon, cu toate semnăturile
necesare acestei confirmări. Iată rolul artei în istoria
neamului! – își încheie cuvântul domnul Marian
Neagu.
A impresionat asistența, în continuare,
cuvântul preotului scriitor Nicolae Trușcă, parohul
Bisericii-monument din Negoești (fostă mânăstire,
destineliterare@gmail.com
ctitorită din porunca Doamnei Elina, soția
domnitorului Matei Basarab, la 1648) satul natal al
Liei-Maria. Între altele, el a subliniat cum este, cum
trebuie să fie femeia, în viziunea Sfântului Ioan
Gură de Aur, citându-l (din memorie): „Femeia
trebuie să aibă chipul luminat de blândețe și mâinile
ocupate de muncă”. „Priviți lucrările doamnei Lia
Andreiță – a exclamat el – și-i veți vedea și chipul și
mâinile!”. Cuvioșia sa – însoțit de către distinsa
doamnă preoteasă, Alexandrina – a mai adăugat că
„a studiat cu mult interes hrisoavele ce atestă istoria
mânăstirii și a satului și, „după opinia mea, această
așezare se pare a nu fi avut, de la Matei Basarab
până în prezent, o personalitate de talia doamnei
Lia-Maria Andreiță”. El a mai spus că artista,
revenită în satul natal Negoești, este o bună
credincioasă, merge în fiecare duminică la biserică,
trăiește în legea Domnului nostru Iisus Hristos”.
Redactora de televiziune Laura Suzeanu,
care a înregistrat și transmis evenimentul prin
studioul său TV (infoOltenita.ro) a remarcat, în
consonanță cu opinia părintelui Trușcă: „Talentul
Liei-Maria Andreiță este de la Dumnezeu, iar Acesta
îi răspunde cu mângâiere la fiecare izbândă.
Tapiseriile ei sunt ca un curcubeu pe a cărui potecă
ne îmbie să pășim, artista fiind sigură că lumea poate
fi salvată prin adevăr, frumusețe, dragoste și
lumină”. Colegul ei de profesie, cantautorul Dumitru
Dragon, și el patron al unui studio TV
(radioTVOltenita.ro) care a transmis, la rândui,
manifestarea, a adăugat: „Lia-Maria Andreiță este o
rafinată artistă tapiseră, care demonstrează o vastă
cunoaștere și stăpânire a artei contemporane”.
A încheiat artista, care a mulțumit tuturor,
împărtășind cu cei prezenți emoția întâlnirii cu
Eminescu – în timp ce din sofisticata aparatură
electronică a informaticianului Vifor Dorobanțu
susura glasul molcom al lui Mihail Sadoveanu citind
29
Destine Literare
„Sara pe deal”.
…În final, Lia-Maria Andreiță, fiind
cunoscută și ca o apreciată scriitoare, a oferit
autografe pe recentele sale cărți: volumul de
povestiri „Fântâna cu lacrimi” și romanul „În umbra
sorții”. I-a ținut companie, cavalerește, subsemnatul.
Zgubili-m-aș și n-am cui…
…Sigur că solomonarul Adrian Bucurescu
mi-ar replica, în stilul cărții de față: „Zgubili-m-aș și
n-am cuie”, având în vedere jocul semanticolingvistic ce pavoazează, ca un șotron mozaicat,
recentul său volum de poezii chiar așa numit:
„Zgubilitice”, apărut, prin preocuparea colegului de
condei George Manea, la Editura Zekin din Los
Angeles, Colecția Bibliotheca mundi (on-line) cu
difuzarea în SUA și Canada – iar prin grija
autorului, și în România. La urma urmei, ce
înseamnă zgubilitic? Cercetând diverse circumstanțe
lexicale, descopăr câteva explicații: haios, amuzant,
trăsnit, excentric, ciudat, captivant, dus cu sorcova,
nebun. Dintre toate, al nouălea sens mi s-a părut mai
apropiat de adevăr, fie și pentru faptul că vine pe
captivanta filieră a vrăjitorului din Humulești:
șturlubatic. La prima vedere ești tentat să te crezi
atras într-o aventură ușoară, într-un disney-land de
imagini și metafore – dar care, prin neprevăzutul lor,
te emoționează, te solicită până la încordare.
Cercetând mai atent, vezi că nu-i vorba doar de atât;
dincolo de spontaneitate, jocul este o capcană
riguros pregătită, în care fiecare piesă de puzzle este
așezată într-un loc al ei și numai al ei. Abia acum te
scarpini după ceafă și începi să te întrebi ce-a vrut/ce
vrea acest autor – știut până mai ieri drept un bun
cunoscător și comentator al miturilor vechii Dacii –
ce-a dorit el să facă, din cititor, cu această nadă
insolită și ispititoare. Dincolo de formidabila glazură
prozodică – aflată numai la îndemâna maeștrilor –
sub chiar această glazură palpită semnificația
faptului de viață, înțelepciunea, filozofia, așa cum sau decantat ele în retortele antice, poate (și) în
enigmaticele tăblițe de la Tărtăria – și ajunse la noi
mai ales sub formă de axiome și cugetări, de
proverbe și ghicitori. Care, sub pana lui Adrian
Bucurescu, au căpătat întruchipare nouă, înainte de-a
le trimite la întâlnirea cu cititorul.
La o adică, se pot ivi unele analogii, trimiteri,
comparații – pentru că, păstrându-mă în hazul cărții,
30
„broasca nu cântă pe uscat”; nici Bucurescu nu e
singur pe lume – dar substanța filtrată prin talentul
său și îmbrăcămintea de ieșit în lume conferă acestei
poezii speciale dreptul la unicat. Suprarealismul, de
pildă, își are aici o viziune specifică. Avangardismul
dadaist, prin viziunea lui oarecum facilă și un protest
împrăștiat, culege uneori fructe coapte din livada
zgubiliticelor. Absurdul, prin seriozitatea lui…
absurdă – și-l am în vedere pe Urmuz – are un mai
confortabil spațiu locativ în palatul Zgubiliticelor,
încă de la intrare: „Auzind acestea, nene, / Puiul (de
mămăligă – n. n.) s-a umflat în pene / Și-a zburat la
Reykjavik / Și-a jucat la loz în plic”. Ori în „Așa
grăit-a Zarathustra”: „Așa grăit-a Zarathustra / Când
datu-s-a huța cu lustra”. Acest absurd, ademenit în
felul său de către Urmuz, la Adrian Bucurescu
păstrează taine ce-și așteaptă dezlegarea, ca-n
Nostradamus; nimic mai firesc: solomonarul Adrian
Bucurescu lansează în această carte niște solomonii,
pe care nu știu când și cine le va descifra pe de-antregul.
Privite din altă latură, „zgubiliticele” ne pot
aminti, în anumite situații, de „cânticele țigănești”
ale lui Miron Radu Paraschivescu, mai ales privitor
la fauna mărginașă a vieții (ca să nu zic mahala,
cuvânt cam nepotrivit). Am în vedere: „Ay, ay, to es
mangardi!” („La „O sută de Capace” / Unde toți
șmecherii zace”); „Năsturica”, „Cenușăreasa”. Dar
mai ales acest gen de poezie își are sorgintea în
folclorul românesc, care mustește de umor sănătos,
țărănesc. Acest haz, nelipsit de necaz – precum
râsu’-plânsu’ lui Nichita Stănescu, hrănit și el,
subtil, prin seve distilate de umor ploieștean – face
din Adrian Bucurescu o Casandră veselă, cu lacrima
spânzurată de pleoapă.
Unele poezii trimit la clasici ai literaturii
române, contrariindu-l pe superficialul care nu trece
dincolo de titlu: „Peneș Curcanul” („Curcane, chipiu
albastru, / Te așteaptă un dezastru / După ce l-ai
amendat / Pe un fiu de deputat”); „Juna Rodică”
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
(„Purtând cofița cu bere rece / Pe ai săi umeri dalbi,
rotunjori, / Juna Rodică voioasă trece / Pe lângă
junii investitori”); „Nunta Zamfirei” („Te-am văzut
ieri prin uluci / Erai îmbrăcată-n blugi / Aveai blugi,
aveai și-o geacă / Și dădeai apă la vacă”); „Mitrea
Cocor” („Fie pâinea cât de rea, / Tot mai bine-n țara
ta!”). Acest gen de „pastișă”, de (falsă)parodie, cam
pe muchie de cuțit, impune totuși o mai atentă
supraveghere a condeiului poetic.
Uneori, jocul zgubilitic este dovada unei
virtuozități poetico-lingvistice mai ceva ca un
sudoku, pentru că el vine tot din vâna de umor
popular. Este cazul poeziei „Gruma” („Amurg”, citit
invers): „Duci pe-acum te către de amurg /Albe
părul fire ai în moale / Veștede privirile se scurg /
Des tot mai de înspămânți te boale. // Un pe întâlni
ne vom ostrov / O planetă de pe neștiută / Săruta cu
mult și ne-om liubov / Cu mereu o patimă tăcută”.
Iată și replica, mai simplă, din folclorul rural, auzită
de subsemnatul în copilărie: „De la beat cârciumă
viu / Merg pe gard de drum mă țiu / Nici un punge
nu mă vacă / Nici un latră nu mă câine”.
Zgubiliticele lui Adrian Bucurescu sunt niște
nimfe care fac nudism pe o plajă cu nisip de aur,
înțărcuite cu un gard de uluci din argint, printre care
se strecoară ochii pofticioși ai invidiei.
Pictură de Carmen Doreal
destineliterare@gmail.com
31
Destine Literare
Vasile ANDRU
(ROMÂNIA)
Eminescu – de la Nistru pân’la Pacificul de Sud
Evocare făcută în cadrul comunității de români din Sydney, Australia.
În casele de emigranți români în Australia,
prin care am intrat, am văzut că este nelipsit un
volum de poezii de Eminescu. Am văzut și volume
noi, dar și ediţii interbelice, de pildă ediția apărută în
Editura Fundaţiei Regale, carte rară astăzi.
În casa unui nou prieten australian, domnul George
Petre, am văzut un volum de Eminescu editat la
Salamanca în 1950. George Petre, sosit în Australia
în anii cincizeci, avea în traista de emigrant, două
cărți: Biblia și Eminescu. Petre este un om cu o
biografie zbuciumată, ca și istoria acelei jumătăţi de
veac. Prigonit politic, alege exilul. Ca să-și plătească
biletul de vapor din Europa în Australia, a fost
obligat printr-un contract prealabil să lucreze doi ani
într-o mină de uraniu, unde s-a îmbolnăvit, iradiat. A
fost operat, a supraviețuit, s-a însurat, fiul său astăzi
este o autoritate științifică australiană… Astfel că, de
la o ediţie Eminescu, sunt tentat să vorbesc despre
posesorul ei, el însuşi un personaj de poem.
Ediţiile vechi văzute aici conţin poezii care, la acea
vreme, nu se publicau în ţară (Eminescu a fost
cenzurat în România comunistă); conţin poemele
Învierea, Rugăciune, pe care generaţia mea le-a
cunoscut târziu.
Emigranţii români îl iubesc pe Eminescu
De ce această opţiune Eminescu, la
emigranţi? Pentru noi, el este un document psihoetnic (memoria originii). El este fapt de identitate:
rezumă acel acasă, acel arhetip al patriei lăuntrice.
Omul fără identitate, fără memoria rădăcinilor, este
sărac și singur.
32
Poemul Sara pe deal – ne aminteşte oricând
de dealurile de acasă, care ne-au modelat ceva din
sufletul „mioritic” care are un „relief” cu dealurile
natale, dealuri ardelene sau bucovinene, sau
ancestrale.
Conectarea la origini este un fapt de putere.
În legătură cu aceasta, vom aminti de importanţa
genealogiilor pentru omul de azi. Românii s-ar părea
că nu au avut o preocupare predilectă pentru
heraldică, pentru genealogii. Pentru răzeșul român,
nobleţea a fost o stare naturală şi nu i s-a părut
necesar s-o demonstreze.
Românii au datina, au pomelnicul, au praznicele şi
parastasele – prin care întreţin o evlavioasă relaţie cu
strămoşii şi tot neamul. Când faci un pomelnic, când
dai un acatist, nu scrii rangul unei persoane.
Pomenești ființa, nu funcția. Şi, de aceea, românii nau cultivat obsesiv disciplina heraldicii.
Dar emigrantul, aruncat în lume, este smuls din
datină, el reuşeşte cu mare dificultate să împlinească
rânduielile reparatorii psihic. Un mod de întărire este
să-şi rememoreze genealogia, înaintașii, mitul natal.
Orice re conectare la origini, te încarcă de puterea
originii.
Aici, în Australia, vedem că englezii pun
mare preţ pe cunoaşterea provenienţei. Fie din
vanitate, fie din securizare psihică, fie să-și justifice
ascendentul asupra altora.
În replică, aborigenii îşi etalează și ei
genealogiile.
Există o descendenţă biologică şi una
spirituală, culturală. Când îl evocăm pe Eminescu,
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
noi simţim că vorbim despre propria noastră
biografie spirituală, de sufletul românesc. Eminescu
conţine o sinteză de specific românesc. Îl simţim
emblematic. Sublinierea identităţii, prin cultură, ne
întăreşte.
Dar efectul este bipolar. Adică el ne ajută să ne
particularizăm etnic, dar şi să ne articulăm la
planetă, la condiţia de convieţuire multietnică, aici,
în dominionul englez.
Temele universal-umane din poezia sa
activează în noi și un sentiment tonic al apartenenţei
universale. Asta ne ajută la integrare în noul spaţiu
în care ne-am strămutat. Arta genială este şi o
tămăduire de trauma dezrădăcinării. Revelând un
destin universal.
Aşa Eminescu, alături de alte piscuri
culturale româneşti, ne mântuie de străinie şi ne dau
putere de a trăi în această lume aspră. Şi totuşi
emigrantul, la prima generaţie, nu este niciodată
vindecat sau mântuit de străinie, fie că a plecat de
bună voie din patrie, fie că a plecat alungat de vrajba
politică, economică sau de nădejdea realizării
personale.
G.B. Show îl admira pe Eminescu
Ziceam că Eminescu a ajuns în Pacificul de
Sud prin români pribegi şi prin limba engleză.
Cele mai multe traduceri din poezia lui
Eminescu sunt făcute de românii din emigraţie.
Dar Eminescu a ajuns pretutindeni prin
propria lui putere de pătrundere. Adică el călătoreşte
şi prin noi, compatrioţii, dar şi fără noi: prin propria
lui valoare. El este tălmăcit în limbi străine şi de
către români nativi, dar şi de traducători care au
învăţat româneşte, cum voi arăta. Astfel că el există
azi în toate limbile importante ale planetei.
În engleză, una din primele versiuni de care
avem cunoştinţă este cea apărută la Londra, în 1930:
Poems of Mihai Eminescu, traduse de Sylvia
Pankhurst şi I.O. Ştefanovici. Ediţia are 120 de
pagini şi trei prefeţe: una de G.B. Show, cu aprecieri
elogioase la adresa poeziei lui Eminescu; o
introducere de N.Iorga; şi o introducere a
traducătoarei. Această versiune a Sylviei Pankhurst
a circulat şi în dominioanele engleze.
destineliterare@gmail.com
130 de sponsori pentru un Eminescu american
Trec peste numeroasele traduceri englezești
apărute în deceniile din urmă. Semnalez însă
versiunea lui Săhlean-junior din Boston (Adrian
George Săhlean, n. 1951), fiul cunoscutului
antropolog bucovinean Victor Săhleanu.
Volumul are 50 de pagini, format mare,
conţine doar Luceafărul, în ediţie bilingvă (The
Legend of the Evening Star). Este ilustrat cu gravuri
de pictorul şi sculptorul Traian Alexandru Filip
(1955-1993), emigrat în SUA, care s-a sinucis la 38
de ani. (Era fiul prozatorului Traian Filip)
Epopeea tipăririi acestui volumaş, într-un
tiraj de 2000 de exemplare este interesantă. Pentru a
acoperi costul tipăririi, traducătorul, Adrian George
Săhlean, a trimis 3500 de scrisori căutând sponsori
individuali. I-au răspuns 130 de susţinători, dând
câte 50 de dolari.
Poeme ca nişte versete biblice
În Israel a apărut un volum de traduceri din
Eminescu, realizate de Auva bat Hanna. Un
cunoscător, Nicu Horodniceanu, ne spune:
„În ebraică, versurile lui Eminescu sună ca nişte
versete biblice. Când parcurgi Scrisoarea I, ai
impresia că citeşti din Evanghelie”.
Ce suflet trist...
În latinește, poezia lui Eminescu sună
frumos. Câțiva traducători au transpus pe Eminescu
în latină, chiar dacă nu mai există cititori în latină.
Au tradus pentru ei înșiși. Artă pentru artă. Nu-i
amintim pe cei foarte cunoscuți. Îl amintim doar pe
Prof. Emil Ursu, din Suceava (om de mare puritate
și rectitudine exemplară, mutat la Domnul de tânăr,
în 1996). Emil Ursu a tradus din Eminescu pentru
sine și pentru fiicele sale Deianira și Hyacintha. Iar
acum, iată, și pentru cititorii revistei „Convorbiri
literare”.
Dăm mai jos traducerea poeziei Ce suflet
trist (Se citește scandând așa cum ai citi o elegie din
Ovidiu):
Quem spiritum tristem
Donaverunt patribus patres,
Ut caperetur solum in illo
Quanti dolores?
Triste, quid cor et sine sensu
33
Destine Literare
Immobili luto,
Ut iterum sperat post
Tantas illusiones?
Non sentit nefastum ducere
Pondera semper?
Apportate me sancto vobiscum
Aequora maris!
În mediul german „matern”
În spaţiul de limbă germană, Eminescu ar
trebui să circule „ca acasă”, căci poetul s-a simţit în
limba germană ca în a doua limbă maternă. Dar o
bună receptare, acolo, încă lipseşte. Există traduceri
disparate. Mite Kremnitz a tradus din Eminescu încă
pe când poetul era în viaţă. Poetul Ioan Alexandru a
făcut mult pentru răspândirea lui Eminescu în
germană. Printre traducerile mai recente, amintim pe
cele ale lui Klauss Hetmann. Cea mai bună versiune
germană a Glossei este cea realizată de Zoltan
Franyo. Poemul Memento mori este expresiv tradus
de Dieter Paul Fahram.
Din Québec la Antipozi
În Franţa, Eminescu este puţin cunoscut, deşi
diaspora română l-a tradus consecvent, iar Alain
Guillermou l-a relansat prin exegeze.
Dar mai bună este soarta lui Eminescu în Canada, în
Québec, răspândit prin diaspora română. La
Montréal şi la Sheebrooke am asistat la dezbateri
speciale consacrate poeziei române. Participarea era
multietnică.
Recent, scriitorul Alex Cetățeanu din Quebec
ne zice:
„Canada este singura țară din lume (după
Republica Moldova, daca vrem sa o consideram
„Țară") , unde exista cea mai mare densitate de
statui ale lui Eminescu” (și enumeră câteva, de la
Montreal până prin preriile canadiene).
Alex Cetățeanu ne mai semnalează traducerile făcute
din Eminescu în franceză de Ionela Manolesco;
unele poeme traduse de Ionela Manolescu bat
originalul, vezi poemul Rugăciunea unui dac,
„infirmând regula că traducerile pierd din valoarea
originalului”. (De altfel, avem de-a face cu o
traducătoare de excepție, apreciată și-n Franța pentru
transpunerea și relansarea lui Villon în franceza
moderna!)
34
În Italia există traduceri bune din Eminescu
şi, fapt interesant, există eminescologi. Printre
aceştia, la începuturi stau Ramiro Ortiz şi Carlo
Tagliavini (contemporanul nostru care cunoştea 127
de limbi străine, între care şi româna); şi, mai
aproape de noi, Rosa del Conte.
Frumos sună Eminescu în limba greacă, mai
ales în traducerea lui Dimos Rendis Ravanis.
Notabil este că versiunea greacă din Eminescu se
întâlneşte şi în comunităţi greceşti de la Antipozi,
cum am aflat aici.
Eminescu în Noua Zeelandă
Când mijea Noul Mileniu, deci la 15 Ianuarie
2000, s-a întâmplat că am organizat sărbătorirea
Anului Eminescu (150 de ani de la naștere) în
capitala Noii Zeelande, la Wellingon. Cu 11 ore
înainte de sărbătorirea de la București, din cauza
fusului orar.
Am făcut evocarea Poetului la Biserica
ortodoxa română din Wellington. Conferință, audiții
muzicale pe versuri de Eminescu, lecturi din
poemele sale în română, în engleză, dar și în limba
maori.
Pentru prima dată, atunci, Eminescu a fost tradus
într-o limbă polineziană. Inițiativa ne aparține.
Traducerea a fost făcută de polinezianul Phanui Puri.
I-am sugerat să traducă în primul rând poezia La
steaua, pentru că numele traducătorului, Whanui, în
maori înseamnă chiar steaua. Steaua figurează și pe
stema maorilor.
Există o descendenţă biologică şi una
spirituală, culturală. Când îl evocăm pe Eminescu,
noi simţim că vorbim despre propria noastră
biografie spirituală, de sufletul românesc. Eminescu
conţine o sinteză de specific românesc. Îl simţim
emblematic. Sublinierea identităţii, prin cultură, ne
întăreşte.
Dar efectul este bipolar. Adică el ne ajută să ne
particularizăm etnic, dar şi să ne articulăm la
planetă, la condiţia de convieţuire multietnică, aici,
în dominionul englez
De la zidul Kremlinului la zidul chinezesc
Traducerile în limba rusă sunt foarte
numeroase, unele pornite din Basarabia, altele de la
Moscova. În comunitatea română din Wellington,
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Noua Zeelandă, am aflat volume de Eminescu în
ruseşte la emigranţi din fosta Uniunea Sovietică.
Pornind de la faptul că pe poet îl chema la
naştere Eminovici, unele principate slave vor să-l
anexeze, cum au făcut, la răstimpuri, cu toată istoria
noastră. În Japonia, este gustat un Eminescu al
limbajului aforistic şi paradoxal. În China, scriitorul
Xu Wen De ne spune pur şi simplu că: „Eminescu
aparţine Chinei!”
Amita Bhose devine româncă pentru Eminescu
În India, există versiuni din Eminescu
datorate mai multor traducători, iar revista
Biblioteca Indica nr. 6, 2000 din Bucureşti consacră
un număr întreg acestei probleme. Noi vom aborda
numai un aspect. Şi anume: traducerile realizate de
Amita Bhose, în limba bengali.
Amita Bhose a învăţat limba română tocmai
pentru a-l traduce pe Eminescu! Aflase de poet de la
prietena ei mai mare, Maitreyi Devi. În 1959, Amita
s-a înscris la un curs intensiv de limba română, la
Universitatea din Bucureşti. „Şocul” Eminescu l-a
avut când a citit, într-un manual, poezia Ce te legeni.
Spirit imaginativ, cercetătoarea a vizualizat intens
legătura codrului „fără ploaie fără vânt”: Imaginea ia apărut de-o puritate vedică, sugerându-i dansul
cosmic al lui Şiva Nataraja. Amita Bhose a găsit în
multe poezii eminesciene un spirit analog cu cel
hindic, vedantin. Multe din aceste viziuni
„vedantine” Eminescu le-a preluat din propria sa
percepţie arhetipală, pe altele le-a luat din contact
direct cu surse indiene.
În deceniile care au urmat, Amita Bhose a
tradus consecvent din Eminescu şi a scris trei
volume de exegeze despre poet. Ea a publicat atât în
limba bengali, cât şi în limba engleză materiale
privind toată cultura română. În 1972, ea a publicat
studiul „Eminescu, un poet indian”, provocând
protestele „cordiale” ale unor literaţi români, care
asistau la o nouă „răpire” a poetului nostru (după
„răpirile” poloneze, ucrainene).
Amita Bhose, după un doctorat în Filologie,
cu o teză despre Eminescu, se stabileşte la Bucureşti.
Lucrează în învăţământ, se românizează (chiar dacă
a purtat mereu sari-ul ei tradiţional, şi chiar dacă
afişa un aer de castă înaltă, orgolios şi plăcut). A
obținut cetățenie română. Scrie cărți în româneşte.
destineliterare@gmail.com
Recompune direct în româneşte epopeea Radha şi
Krishna, îmbogăţind literatura noastră cu această
operă, pe care literatura bengali, ca s-o recupereze în
această formă, va trebui s-o traducă din română.
Aceste lucruri minunate au avut ca premisă pasiunea
pentru Eminescu.
Amita
Bhose
a
publicat
exegeze
eminesciene până la moartea ei survenită prematur
în 1992. Devoţiunea ei, fluiditatea traducerilor ei,
făceau să creadă că există o „legătură de sânge” şi de
cultură proto-istorică între poporul indian şi cel
român.
Tot Amita Bhose l-a tradus pe Eminescu în
sanscrită.
Pentru termenul „poet”, traducătoarea
foloseşte cuvintele kavi şi darsanik. „Kavi”
înseamnă „înţelept”; în concepţia indiană, poetul
este un înţelept care cunoaşte adevărul şi îl aduce
omenirii. Termenul „darsanik” pune accent pe
factorul intuitiv şi vizionar, se traduce prin „cel care
vede departe”.
Interesante sunt paralelismele pe care le face Amita
Bhose între Eminescu şi Tagore. Tagore a trăit 80 de
ani, dar are ceva juvenil în versurile sale. Eminescu
a trăit doar 39 de ani, dar a fost totdeauna „mult prea
matur pentru vârsta sa”. Lui Eminescu, 80 de ani i se
pare o vârstă matusalemică; poetul nostru, la ceas de
excedare, scrie: „Optzeci de ani pe lume îmi pare cam trăit, / Că sunt bătrân ca iarna, că tu vei fi
murit...”. Mai consemnăm faptul că la New Delhi
există, din anii 80, o Academie Eminescu înființată
și animată de poetul și indianistul Dr. George Anca.
Scriiorul Vasile Andru și prof. George Popp din Sydney
Caută locul amplasării unei statui Eminescu pe mal de
Pacific
35
Destine Literare
O statuie Eminescu la Pacific
Ce va fi cu generaţiile de după noi? Cum va
fi citit Eminescu mâine, de la Nistru pân‟la Pacificul
de Sud? Soarta poeziei lui ţine şi de soarta culturii în
genere, tot mai periclitată în epoca „triplu W” (wide
world web). Dar miturile şi piscurile gândirii au
viaţa lor antumă şi postumă: când totuşi sunt sortite
să dispară, ele nu mor, ci se îngroapă în straturile
fiinţei noastre. Noi conţinem multe mituri refulate
din care, la limită, se nasc reacţii şi comportamente
de salvare.
Într-o zi de Martie, eram cu australienii
Tiberiu Iancu şi George Popp pe mal de Pacific, pe
acel țărm numit Malabar... un nume venit din Asia.
Vedeam țărmul specific australian, cu faleze înalte,
abrupte, cu broderii de stânci lucrate de ape şi
vânturi, cu straturi roşii-portocalii de roci în care
oceanul se izbeşte, de milenii.
Şi profesorul Popp zice: „Am descoperit un
loc potrivit pentru statuia lui Eminescu aici, la
Pacific. În faţa oceanului... Un loc unde să ne
adunăm, cunoscuţi şi necunoscuţi.
Va fi o statuie cioplită după asemănarea poetului, sau va fi doar un stâlp de piatră, netezit de om sau
de ocean, în felul brâncuşian sau în felul geologic cum sunt „apostolii” de rocă din statul Victoria… Și acest
stâlp de rocă roșcată va fi botezat Eminescu. Astfel aceste pământuri îndepărtate, această planetă de migranţi
unde ne este dat să trăim, vor deveni mai intime, mai familiare, mai îmblânzite, mai ale noastre.
NR. Canada este singura țară din lume (dupa România și Basarabia –Republica Moldova) unde există cele
mai multe statui ale lui Eminescu (4). Le urăm australienilor de origine română să găsească locul potrivit și
să ridice pe verticală o statuie a Luceafărului poeziei „de la Nistru pân- la Pacificul de Sud” !
36
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Mihai ANTONESCU
(ROMÂNIA)
Singurătatea iubirii dinspre ziuă
Motto:
Atunci când stelele se duc la culcare,
o femeie surâde spre dimineaţa dintr-o
taină numai a ei.
Ah, această suferinţă fără vindec şi alean
care este iubirea, cum ne face ea asemeni zeilor
nemuritori şi de neatins, câtă vreme sculptăm în
lacrimă gânduri şi trăiri pentru neodihna timpului ce
ne petrece! A timpului, frate bun cu amarul şi
izbânda, a timpului semănând cu galopul cailor
flămânzi prin crângurile de abur şi sânge ale
trupurilor noastre, parcă niciodată îndeajuns!
Despre femeia care priveşte lumea cu
sufletul am voi să spunem câteva cuvinte, dacă ele
nu vor păli în umbra gândurilor ce o locuiesc, despre
poeta ce-şi ridică altar trăirilor mute, fix pe locul
parcă anume ei destinat între păcat şi sfinţenie.
Poemele Anei Calina Garaş din BRODERII ÎN VID
– VOL.2, Editura RAO, 2014, ne par aidoma
nopţilor stelare învelind cu mantia lor umerii unui
demon etern răzvrătit şi curios uneori, alteori
semănând cu albul pur al unei păsări bolnave de
albastru.
Spirit barometric, urcând în intensitate şi
coborând în trăire ca nimeni alta credem, poeta trage
de mânecă timpul cu veşnicia lui cu tot,
îndemnându-l cumva să devină cerc şi să se
rostuiască în versuri memorabile ce pot mişca până
şi cele mai împietrite inimi, la o lectură aşa cum se
cuvine: „Sunt fructul copt, necules,/ mustind a
beţie,/ otravă în iubirea inavuabilă. (…) Bucură-te
trecătorul meu trup,/ cât mai dăinuie frumuseţea
aramei/ în frunza toamnei.” (din poemul
destineliterare@gmail.com
SACRALITATEA IUBIRII)
Fără sincope, fără inutile preţiozităţi care să
strice frumuseţea şi limpedea curgere a spunerii,
poeta se destăinuie cu bunul simţ şi inteligenţa
marilor caractere ce-şi fac din sinceritate veşmânt
pentru credibil şi valoare: „(…) Cum poţi demonstra
că ai dat iubire cuiva?/ În iubire rămânem nişte
flămânzi cerşetori/ doritori nu ştim că dăruind din
parfumul/ fiinţei noastre, cu atât mai mult primim.
Nici iubirea, nici Dumnezeu nu se pot/ dovedi
logic./ Iubim singuri. (din poemul IUBIREA-I
FĂRĂ MĂSURĂ)
Dorinţa de locuire în „celălalt” este
echivalentul dorinţei de locuire în etern, o altă taină
şi un alt mister al femeii care în fuga ei de
singurătate determină o singurătate şi mai mare,
37
Destine Literare
aceea a apropierii de UNU, casa de dintotdeauna a
lui Dumnezeu: „(…) A fost o trezire, văzându-te cu
tinereţea ta,/ arzând lângă mine,/ făurită din armonii,
ca mireasma florilor./ Voioşia ta copilăroasă, cu
zâmbetul sfios,/ asemenea focului, s-au furişat în
mine./ Miracolul ne miră,/ cum o fiinţă se altoieşte
în fiinţa altcuiva. Iubirea stă ascunsă în noi,/ cum stă
ascuns focul în piatră, şi începe ca/ o veste ce soarta
o ţine în palmă.” (din poemul IUBIREA ÎNCEPE
CA O VESTE)
Sunt rame extraordinare în cartea Anei
Calina Garaş, rame înlăuntrul cărora poeta aşează
lunecări de ape şi adâncuri insondabile, numai cu
mintea inimii ghicindu-le, sunt atitudini şi
contemplaţii ce nu se pot judeca decât cu mătasea
trupului şi zbaterea sângelui sub focul unui sărut. E
aşa ca şi când o patimă s-ar stinge în somnul
ostenitului de El, pe când ochii Ei rămân veghe
singurătăţii dinspre ziuă, cu toate bucuriile şi
spaimele ghemuite într-o speranţă: „Timpul a luat-o
înaintea sufletului,/ ca dintr-o rădăcină tulpini
diferite./ Într-un prezent al meu,/ ca într-o fereastră a
timpului,/ sfidez anii la limita decenţei. Mai am în
mine scânteie/ să aprind viaţa cu plăcere,/ să trăiesc
clipe de beţie şi dezgustare./ Mai am în mine sete de
păcate,/ nimic din ce mângâie n-o să îmi scape.
Vârsta e un dat în mişcare,/ asta mă pasionează,/
cred că am infinitul înaintea mea.” (VÂRSTA)
Aşa credem şi noi, şi ne bucurăm că suntem
contemporani cu poeţi de talia Anei Calina Garaş,
care au ajuns prin valoare şi talent să guste atât din
preţul sacrificiului, cât şi din măsura izbânzii. Ave!
Carmen Doreal – Poppy field
38
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Aura CHRISTI
(ROMÂNIA)
Intelectualii „recenţi” şi prăpastia libertăţii (II)
(Continuare din numarul trecut)
■ Prin politica culturală dusă de ICR-ul
patapievician şi de acoliţii săi, valorile de vârf ale
culturii scrise româneşti au fost, aşadar, tăiate cu
brutalitate. După activitatea echipei Patapievici
la ICR, imaginea culturii române peste hotarele
ei este preponderent mizerabilistă; atunci,
desigur, când se poate vorbi de o imagine a
României în străinătate
■ Mă gândesc cum ar fi arătat imaginea
României în Europa, dacă programul TPS, lansat
de ICR – program de sprijinire a editării în
străinătate a traducerilor din scriitorii români
consacraţi – ar fi cuprins o parte din volumele
editate de Fundaţia Naţională de Ştiinţă şi Artă.
Nu exclud faptul că lucrurile, mai exact, valorile
ar fi fost aşezate în matca lor firească, dacă ar fi
fost consultată Academia Română, inclusiv
profesorul, criticul şi istoricul literar Eugen
Simion, autor al unei opere de ctitorie unică în
istoria culturii române postdecembriste
destineliterare@gmail.com
■ L-am urmărit nu o dată pe autorul
scabrozităţilor reproduse adineaori, comentând
fie contextul în care au fost scrise o parte din
aceste infamii – tensiunea de după Revoluţie,
mineriadele etc. –, fie precizând că nu sunt decât
nişte rânduri dintr-o serie de scrisori etc.
Precizările, de obicei, sunt făcute cu o bine pusă
în scenă umilinţă, cu o voce cvasiserafică, de
înger ultragiat care se justifică în faţa unor
tartori, a unor bestii. Am asistat nu o dată la
spectacole de un penibil care frizează grotescul
(Observaţi mimica persoanelor din imaginea
alturată: Cei din planul secund sunt parcă absenţi;
T. Băsescu urmăreşte interesat reacţia privitorilor;
G. Liiceanu, introvertit,
îşi dă importanţă;
Tismăneanu recită pentru el, cu gandilocvenţă-n.m.,
I.G.) Aparatul de propagandă băsist a fost servit
laborios de eseistul fără operă, H.R. Patapievici,
după ce acad. Augustin Buzura a fost dat afară de la
conducerea ICR. Motivul demiterii autorului
romanului Drumul cenuşii? „Fiecare vine cu echipa
lui” a afirmat dl T. Băsescu. În timpul campaniei de
alegeri din 2009, sprijinindu-l pe dl T. Băsescu, H.R.
Patapievici i-a mărturisit jurnalistului spaniol Félix
Flores
pentru
cotidianul La
Vanguardia
următoarele: „Avem oligarhi, iar ei au un rol
neplăcut. Lupt împotriva lor în calitate de
intelectual în spaţiul public. Din acest motiv, sunt
unul dintre intelectualii lui Băsescu”. Nu se ştie
împotriva căror oligarhi a luptat dl Patapievici.
Cert e că în postura sa de preşedinte al ICR a
profitat cu asupra de măsură de câteva
circumstanţe, care i-au înlesnit îndeplinirea
39
Destine Literare
misiei de a promova convingerea preşedintelui
ţării, conform căreia „România e o ţară second
hand”:
1. A avut la dispoziţie un mecanism performant,
înfiinţat şi perfectat de romancierul Augustin
Buzura în scopul de a promova peste hotarele ţării
valorile naţionale româneşti consacrate;
2. De mai bine de două decenii, lumea culturală e
sfâșiată, cum scria relativ recent Bogdan Creţu, pe
criterii politice, iar „presa culturală [şi nu numai
aceasta – n.n.] suferă de aceeași meteahnă”.
Principiul dezbină şi stăpâneşte îşi trăia unul dintre
vârfurile postdecembriste;
3. Influența grupului coagulat în jurul domnilor
Liiceanu, Pleșu și Manolescu (care a transformat
USR într-o „placă turnantă”), cu nucleul în GDS,
care – susţine acelaşi critic şi istoric literar ieşean –
„are un mecanism de propagandă bine lubrifiat,
îndelung verificat”, plus o reţea impresionantă de
instituţii controlate de triumviratul Liiceanu-PleşuPatapievici şi acoliţii lor. (Bogdan Creţu, Nu trageţi
în Nicolae Breban!, în Observator cultural, nr.775/5
iunie 2015) În condiţiile anarhiei axiologice
postcomuniste, în loc să propage valorile naţionale
reale, dl Patapievici a servit asiduu convingerea
preşedintelui ţării – şi a comisarului Uniunii
Europene Vivian Reiding, care e de părerea că
„România e o ţară bananieră” (apropo, ca şi alţi
lideri politici europeni, dna Reiding datorează
scuze ţării noastre pentru amestecul ilegitim în
treburile ei interne) –, adică a făcut tot ce a putut
ca, în primul rând, Europa să beneficieze, prin
cele nouăsprezece filiale ale ICR, de o imagine
exotică, pitorescă, bizară, minoră, antinaţională,
cultura română fiind una minoră şi în opinia
„filosofului” Liiceanu. G. Călinescu – poate
singurul critic de geniu al literaturii române – na fost tradus cu nici un titlu în programele TPS
ale ICR, probabil, tocmai pentru că, în 1942, a
afirmat răspicat faptul că literatura română este
o literatură majoră.
Un sondaj rapid, făcut acum 2-3 ani, arată
numărul de titluri traduse sub egida şi cu sprijinul
ICR din autorii Lucian Dan Teodorovici (7), Cecilia
Ştefănescu (3), Andrei Pleşu (2), Lucian Boia (2),
Andrei Oişteanu (2), Gabriel Liiceanu (1), Vladimir
Tismăneanu (1), Nina Cassian (3), Filip Florian
40
(11), Gabriela Adameşteanu (10), Mircea Cărtărescu
(20) sau Dan Lungu (13), Norman Manea (9), Ana
Blandiana (5), Dumitru Ţepeneag (11), Nora Iuga
(4), Lucian Blaga (3), Constantin Noica (5), Mihai
Eminescu (1); George Bacovia (0), Tudor Arghezi
(0), Ion Barbu (0), Max Blecher (7), Mircea Eliade
(11), Camil Petrescu (3), Nichita Stănescu (3),
Mihail Sebastian (4), Emil Cioran (2), Nicolae
Manolescu (1), Angela Marinescu (1), Alexandru
Ecovoiu (2), Ioan Groşan (1), Panait Istrati (3),
Liviu Rebreanu (0), Hortensia Papadat-Bengescu
(0), Dumitru Radu Popescu (0), Ştefan Bănulescu
(0), Sorin Titel (0), Augustin Buzura (0), Nicolae
Breban (0), Paul Goma (1), Adrian Marino (0),
Marin Preda (0), Eugen Ionescu (0), Cezar Ivănescu
(0), Nicolae Balotă (0), Eugen Uricaru (0), Ileana
Mălăncioiu (0), Eugen Negrici (0), Eugen Simion
(0), Valeriu Cristea (0), Marin Sorescu (1).
Kominternistul Vladimir Tismăneanu –
despre care, într-un acces de euforie oportunistică,
Mircea Cărtărescu a lansat amuzanta enormitate că
ar fi „un Marcel Proust al comunismului românesc”
– şi Gabriel Liiceanu sunt la egalitate cu Mihai
Eminescu – unul dintre fondatorii literaturii române
moderne. Gabriela Adameşteanu, Teodorovici,
Lungu şi Cărtărescu sunt mai promovaţi decât
Lucian Blaga. Vârfurile romanului românesc –
romanul denotă maturitatea unei culturi – lipsesc cu
desăvârşire. Topul celor mai traduse cărţi în
perioada patapieviciană sub egida ICR arată o
imagine a literaturii române aflată la kilometri
distanţă de imaginea ei reală. Nu puţini scriitori
promovaţi excesiv prin intermediul ICR-ului condus
de „Kierkegaard al României” – cum l-a numit G.
Liiceanu pe H.R. Patapievici, victima inexistentului
căpitan Soare – sunt autori publicaţi şi promovaţi de
Editurile Humanitas şi Polirom, revistele USR,
revistele 22, România Literară, Suplimentul de
cultură. Editurile Humanitas şi Polirom publică
tomuri semnate de dl Patapievici, un fel de filosof
fără operă specifică. Ca şi dl Liiceanu.
Prin politica culturală dusă de ICR-ul
patapievician şi de acoliţii săi, valorile de vârf ale
culturii scrise româneşti au fost, aşadar, tăiate cu
brutalitate. După activitatea echipei Patapievici la
ICR, imaginea culturii române peste hotarele ei este
preponderent mizerabilistă; atunci, desigur, când se
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
poate vorbi de o imagine a României în străinătate;
nu spun că literatura ce propagă imaginea
mizerabilistă a României nu e necesară şi, uneori,
valoroasă. Dacă însă este favorizată exclusiv această
imagine, fără îndoială, România este calomniată din
interior, epicentrul caricaturizării, al denigrării
României şi a imaginii ei aflându-se la Bucureşti.
Nu străinătatea este vinovată de propagarea unei
imagini-caricatură a României în lume, ci statul
român, care, în lipsa unei strategii culturale solide şi
eficiente, prin nu puţini oameni numiţi în funcţii de
conducere ale instituţiilor culturale, creează o
imagine de ţară second hand, de ţară bananieră,
cum am aflat în vara de foc a anului 2012, când
peste şapte milioane de români, cu ştampila în
mâini, au dat „o lovitură de stat”. Reluând acea
statistică inclusă în cartea mea Acasă – în exil, mă
grăbesc să precizez că, între timp, cu sprijinul ICR
au apărut traduceri din opera lui Rebreanu, Blaga şi
din alţi importanţi scriitori români. Mi s-a comunicat
discret că la ICR nu se mai lucrează, ca pe vremea
lui Patapievici şi Mihăieş, cu liste. Totuşi, valorile
naţionale consacrate ale culturii române nu şi-au
găsit locul cuvenit în scara de valori promovată de
ICR. La recentul Salon Internaţional de Carte de la
Torino, marii scriitori români, cunoscuţi lumii
întregi – Cioran, Celan, Eliade, Rebreanu – au avut
parte de lansări de carte în ultimele zile ale
Salonului, în prima zi fiind înscăunat cu lansări
eternizatul favorit al caselor de pariuri la Premiul
Nobel – Mircea Cărtărescu, un excelent scriitor
minor, fără anvergură, un fel de Minulescu al
postmodernismului autohton, care a slujit cu
fervoare laborioasă regimul băsist, fiind ultrarăsfăţat
de acesta, şi n-a ezitat să atace poporul român,
identitatea şi valorile neamului românesc; presimt că
acest expert în domeniul victimologiei va scrie, din
nou, că este atacat de subsemnata, de parcă n-ar face
diferenţa între un atac şi o opinie critică. Iată şi
câteva citate din autorul excelentului volum
Levantul, care e la o distanţă astronomică de ceea ce
crede creatorul său – lipsit de spirit autocritic – şi
anume că această carte ar fi „o piatră tombală pusă
la poezia română”: „A trăi în România e ca şi cum ai
înota în acid sulfuric”, „Comunismul n-a dat o
literatură adevărată”, „Falia care-i desparte esenţial
pe optzecişti şi postoptzecişti de cei dinainte este
destineliterare@gmail.com
falia dintre două lumi: lumea francofilă a costumului
şi a cravatei, a muzicii clasice, a sărutatului mâinii şi
a respectului pentru marile valori şi, pe de altă parte,
lumea pătrunsă de spiritul american, lumea hainelor
de pe stradă, a muzicii rock, a pletelor, a culturii
populare, a emancipărilor de tot felul” etc. Nu voi
cita din poemul Căderea, dedicat lui N. Manolescu,
poem în care M. Cărtărescu preia, fără ghilimele, un
amplu fragment de o jumătate de pagină din
Tristram Shandy de Lawrence Sterne. (Editura
pentru Literatură Universală, 1969, pag. 194) Din
jenă şi respect faţă de lectorii care mă urmăresc, nu
voi cita nici din volumele doi şi trei ale trilogiei
Orbitor, volume de proză autobiografică, inundate
de vulgaritate şi pornografie, traduse şi promovate
pe banii ICR în peste douăzeci de limbi. Profilat ca
vârf de lance al postmodernismului românesc, M.
Cărtărescu şi comilitonii săi, postmoderniştii, „nu
mai vieţuiesc în canonul occidental, respingând
«marile valori», ci în plină Şcoală a
Resentimentului, oblăduită de political correctness”.
Menţionând că literatura occidentală a apărut
în urma rupturii de Biblie (!) şi punându-şi umărul la
zdruncinarea canonului românesc, N. Manolescu îl
supraevaluează pe M. Cărtărescu fără simţul
măsurii. Să spere, oare, acest critic pe timpuri
eminent – în vremuri tulburi, apărător şi susţinător al
valorilor româneşti – că autorul volumelor Levantul,
Orbitor, De ce iubim femeile ar putea fi instalat, pur
şi simplu, pe locul lui Mihai Eminescu? Discipolul
inegalabilului Titu Maiorescu „îi recunoaşte [lui
Eminescu – n.n.] o canonicitate de rangul al doilea,
subminându-i, în schimb, statutul ontologic de
centru al canonului românesc. Enigma istoriei
manolesciene în jurul acestui fapt se-nvârteşte.
Eliminându-l pe Eminescu din centru, cu slabele
argumente, care sunt nu atât estetice, cât ideologice,
ne-am fi aşteptat să producă o «revoluţie» privitor la
reconfigurarea canonului naţional prin descoperirea
altui centru canonic decât Eminescu”. Te pomeneşti
că „revoluţia” e… M. Cărtărescu, despre care acelaşi
critic şi istoric literar erudit, din care am citat
adineaori, Theodor Codreanu, scrie următoarele:
„Indiscutabil, Mircea Cărtărescu are talent literar, o
imaginaţie lexicală debordantă şi strălucitoare, însă
această strălucire seamănă, din nefericire, cu un
splendid joc de artificii”. Cine să creadă, oare, că
41
Destine Literare
acest canon iradiant al literaturii române, care este
Mihai Eminescu, poate fi spulberat prin focuri de
artificii? Interesant e că nemţilor nu le-a venit ideea
să clatine ori se dărâme canonul literaturii germane –
J.W. Goethe. Nici englezilor nu le-a trecut prin cap
să atenteze la canonul lor de secole, al lor şi al
întregii literaturi iudeo-europene – William
Shakespeare. Nici ruşilor nu li s-a năzărit să-l ucidă
în efigie pe Aleksandr Puşkin. Am avut privilegiul
să admir, emoţionată şi bucuroasă, chipurile lui
Mihai Eminescu şi Paul Celan, aşezate în preajma
basoreliefului acestor mari poeţi ai lumii de pe Zidul
Poeziei, înălţat după proiectul poetului chinez Jidi
Majia pe malul lacului Qinghai, la o altitudine de
trei mii trei sute de metri, pe Acoperişul Lumii.
Mă gândesc cum ar fi arătat imaginea României în
Europa, dacă programul TPS, lansat de ICR –
program de sprijinire a editării în străinătate a
traducerilor din scriitorii români consacraţi – ar fi
cuprins o parte din volumele editate de Fundaţia
Naţională de Ştiinţă şi Artă. Nu exclud faptul că
lucrurile, mai exact, valorile ar fi fost aşezate în
matca lor firească, dacă ar fi fost consultată
Academia Română, inclusiv profesorul, criticul şi
istoricul literar Eugen Simion, autor al unei opere de
ctitorie unică în istoria culturii române
postdecembriste. Împreună cu echipa de cercetători
de la Institutul de Lingvistică şi Literatură „G.
Călinescu”, sub sigla Fundaţiei Naţionale de Ştiinţă
şi Artă, Eugen Simion a editat în facsimil, în 38 de
volume, manuscrisele eminesciene, păstrate în
custodia Academiei Române, iar în eleganta
42
Colecţie de tip Pléiade – Opere fundamentale – a
aceleiaşi Fundaţii, care funcţionează sub egida
Academiei Române, începând cu anul 2000, acelaşi
profesor, critic şi istoric literar, a editat circa 160 de
volume, între care opera scriitorilor clasici români:
poemele integrale ale lui Mihai Eminescu în ediţia
Perpessicius, G. Bacovia, Lucian Blaga (teatru şi
poezie), publicistica lui G. Călinescu, Marin Preda,
Nichita Stănescu, I.L. Caragiale, cele opt romane ale
Hortensiei Papadat-Bengescu (inclusiv Străina), Ion
d. Sîrbu (jurnalele intime şi corespondenţa),
Maiorescu (jurnal, I), Mihail Sebastian (proza şi
primele două tomuri din publicistica lui), Ion Budai
Deleanu, C. Negruzzi, discursurile parlamentare ale
lui Maiorescu (două tomuri), Hasdeu (patru
volume). Urmează să fie continuate ediţiile integrale
începute (Arghezi, Slavici, Goga, Sorescu, Nichita
Stănescu etc.). Marginalizat, ocolit, blamat
răstimp de mai bine de două decenii pentru
curajul de a se fi pronunţat, în primăvara anului
1990, împotriva imixtiunii politicii în literatură,
marele critic Eugen Simion, autor al unei opere
majore, care depăşeşte cincisprezece mii de
pagini publicate, deplânge dezinteresul instituţiilor
statului român faţă de cultură şi valorile sale scrise:
„Nu mai vorbim de dezinteresul total arătat de
instituţiile culturale ale statului faţă de asemenea
proiecte care, evident, nu aduc bani, dar dovedesc,
repet, că România nu este culturaliceşte ultima ţară
din Europa. Dimpotrivă, este o naţiune culturală,
marii ei poeţi şi moralişti, de exemplu, pot
demonstra acest fapt…”.
Nu cred, însă, că H.R. Patapievici l-ar fi
consultat pe Eugen Simion. În primul rând, pentru
că autorul volumului Politice nu are o părere
grozavă despre naţiunea română, părere exprimată –
în paginile cărţii respective; şi nu numai acolo, după
cum se va vedea de îndată – prin tertipuri retorice
transparente pentru un om de meserie: „Radiografia
plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără
schelet, o inimă ca un cur, fără șira spinării”; „Un
popor cu substanța tarată. Oriunde te uiți, vezi fețe
patibulare… guri vulgare, trăsături rudimentare”;
„Românii nu pot alcătui un popor fiindcă valorează
cât o turmă”; „Româna este o limbă în care trebuie
să încetăm să mai vorbim sau… să o folosim numai
pentru înjurături… ” (H.R. Patapievici, Politice,
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
ediția 1996, pag. 64); „Puturoșenia abisală a
stătutului suflet românesc… spirocheta românească
își urmează cursul până la erupția terțiară,
subreptice, tropăind vesel într-un trup inconștient,
până ce mintea va fi în sfârșit scobită: inima devine
piftie, iar creierul un amestec apos” (H. R.
Patapievici, Politice, ediția 1996, pag. 49); „Ca poet
naţional, Eminescu nu mai poate supravieţui,
deoarece noi ieşim azi din zodia naţionalului”; „Poet
canonic Eminescu nu mai poate fi, deoarece
revoluţia sociologică din învăţământul superior care
a avut loc după 1990 a adus la putere studioşi care
fac alergie la auzul cuvântului canon şi manifestă
tendinţa să pună mâna pe revolver când aud cuvântul
tradiţie”; „Eminescu joacă rolul cadavrului din
debara. Sec spus, Eminescu nu mai este azi actual,
deoarece cultura română, azi ca şi ieri, se dovedeşte
a nu fi decât o cultură de sincronizare”; „Pentru
noua tablă de valori acceptate, Caragiale a fost
găsit «politic corect», în timp ce punerea lui
Eminescu la patul lui Procust al noului canon
(…) a arătat fără dubiu că fostul poet național al
României clasice e «politic incorect»”. (H.-R.
Patapievici, Inactualitatea lui Eminescu în anul
Caragiale, în Flacăra, nr. 1-2, 2002)
L-am urmărit nu o dată pe autorul
scabrozităţilor reproduse adineaori, comentând fie
contextul în care au fost scrise o parte din aceste
infamii – tensiunea de după Revoluţie, mineriadele
etc. –, fie precizând că nu sunt decât nişte rânduri
dintr-o serie de scrisori etc. Precizările, de obicei,
destineliterare@gmail.com
sunt făcute cu o bine pusă în scenă umilinţă, cu o
voce cvasiserafică, de înger ultragiat care se justifică
în faţa unor tartori, a unor bestii. Am asistat nu o
dată la spectacole de un penibil care frizează
grotescul. Ultimul spectacol de laşitate, lipsă de
bărbăţie şi ipocrizie a fost înscenat la postul
Realitatea TV, la emisiunea lui Bogdan Rareş din
data de 3 iunie 2015, cu un titlu pompos Cum se
poate restarta România. Lipsa de replică a lui
Bogdan Rareş descalifică acest jurnalist. De vreme
ce se justifică, să înţelegem că Patapievici nu mai
împărtăşeşte ordurile scrise despre România în acele
scrisori? Să înţelegem că nu împărtăşeşte şi celelalte
enormităţi ce vizează neamul românesc şi valorile
acestuia, scrise de d-sa în alte contexte decât cel
inflamat, din 1990? Atunci, de ce nu le-a regretat
niciodată? De ce le-a reluat în toate ediţiile acelei
cărţi dezonorante, Politice, pline de clişee, de
expresii suburbane şi de atacuri la identitatea,
tradiţia şi limba naţiunii române? Din ce motive a
continuat să atace valorile naţionale româneşti
consacrate? Din ce cauze invocă „noua tablă de
valori acceptate”? Acceptate de cine şi când
anume? Scabrozităţile de acest tip intră sub
incidenţa Codului Penal. Dacă, desigur, dna M.
Macovei n-a omis articolul respectiv din noul Cod
Penal, pentru a se proteja şi pentru a-şi proteja
aliaţii, care se erijează în singura elită exclusivistă a
ţării şi, în loc să regrete realitatea de a fi fost
intelectuali de curte ai lui T. Băsescu, joacă, din nou,
teatrul ieftin al unor victime ale naţiunii, după un
discurs impetuos al romancierului Nicolae Breban la
ICR, minţind grosolan că acest scriitor ar fi afirmat,
apoi, într-o şedinţă a Academiei Române că
„Patapievici şi Liiceanu ar trebui împuşcaţi” –
diversiune pusă în scenă de un grup abuziv de
procurori ai culturii române. Nicolae Breban are
dreptate să deteste şi să-şi exprime dispreţul faţă de
oricine atacă identitatea, limba, tradiţia şi valorile
naţiunii, din care el însuşi face parte şi căreia i-a
dăruit – ca şi Mihail Sadoveanu – douăzeci de mii de
pagini, în care a abordat teme de anvergură
europeană.
43
Destine Literare
Nicolae BĂLAȘA
(ROMÂNIA)
Omul-spirit-înstrăinat
sau
Marin Sorescu şi gândirea ,,Samkhya“
În urmă cu ceva timp, publicam articolul „Obiectiv –
subiectiv, relaţie duală în cadrul înţelegerii sau formă
speculativă de ameţit omenirea ? !“, o mai veche frământare ce
nu mi-a dat şi încă nu-mi dă pace. Nu mă lasă să vegetez sau,
altfel spus, să trec şi eu cu capul între umeri prin lume şi,
evident, să-mi meargă bine, asemenea celor care o fac.
Motivul ? În primul rând, obsesia conform căreia ceva (idei
false – premisele irelevante, superstiţii, prejudecaţi, speculaţii,
teorii, tot felul de „învăţături“ de la „deştepţii“ prezentului sau
de la cei de când lumea, sfătuitori de profesie, la care musai
trebuie adăugaţi specialiştii în manipulare), mi-au întunecat
mai întâi mintea, înţelegerea şi, evident, capacitatea de a
povesti şi a mă lăsa povestit, pentru că acolo, în poveste,
stăruie să încolţească sâmburele de adevăr. În al doilea rând,
motivul are caracter contextual, chiar dacă îşi trage seva din
stereotipia cu care văd descris (redescris), un fenomen despre
cum „se întâmplă“ (dacă se întâmplă ?!) ceva. Trebuie să vă
reamintesc că : „Lumea este tot ce se întâmplă. Lumea este
totalitatea faptelor, nu a lucrurilor“ – Tractatus LogicoPhilosophicus, Ludwig Josef Johann Wittgenstein). Cu alte
cuvinte, lumea este tot ce facem, astfel încât materializarea sa,
a facerii, să rămână semn, imanenţă pe pânzele vremurilor.
Asta, dacă vrem să fim !
Citesc şi, sincer, mai că îmi dau lacrimile
când văd că în exprimarea multora, a noastră, în
general (ca să fiu delicat !), încă mai stăruie limba de
lemn specifică şedinţelor de partid de dinainte
de ‟89. Blestemaţi dacă am fi fost şi tot am fi sărit
din tiparele vremurilor de atunci, după atâta amar de
ani ! Dar fără carte nu se poate ! Am şi spus-o, am şi
scris pe tema asta, însă nimeni nu aude, nimeni nu
vede. Norocul nostru (zicem şi ne mai şi credem
deştepţii lumii !), cu Internetul ! Tastez ceva şi
„informaţia“ îmi este pusă pe tavă. Apoi, doar două
funcţii ale calculatorului „copy“ şi „paste“, la prima
44
vedere, m-au şi făcut genial“. Machea ? ! Fals ! Cum
nu se poate mai fals, dar se poartă ! Nu neg utilitatea
acestor mari invenţii contemporane (calculatorul,
Internetul, Sistemele ultrarapide de comunicare etc.),
însă, fără erudiţie, fără autoreflecţie, fără filologie,
fără a întoarce cuvântul, în lumea cuvintelor, pe
toate părţile, tot la un fel de a bate câmpii rămânem !
Adevărul e că, în lumea lui neica nimeni, lume
productivă şi consumabilă de nimicuri, nimicuri
suntem. Ce semeni aia răsare, zice un proverb
românesc, iar de aici spusa cu : „nimic nu pui, nimic
răsare“, ni se potriveşte mănuşă, chiar dacă,
paradoxal, povestea cu nimicul are structură şi poate
fi formulată filosofic, însă pentru o chestiune dintrasta îţi trebuie minte, nu glumă!
Cum nu mi-am propus o lecţie de morală şi
pentru că mi-am amintit şi cuvintele Eccleziastului
„visurile vin din multe griji, iar glasul celui nebun
din mulţimea de vorbe“ (Biblia, Bucureşti, 2002,
Eccleziastul, cap. 5, versetul 2) mă întorc la oile
mele şi mă întreb, repet, contextual, cu ocazia
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
omagierii scriitorului Marin Sorescu, 80 de ani de la
naştere, e bine, e normal, pentru noi, ca oameni, ca
popor, să apară scris sau rostit, pe ici, pe colo :
„…marele scriitor s-a născut la… a scris, a publicat
în… bla, bla… ?“ Adică, mai pe înţelesul tuturor, să
apară scris sau rostit ce se găseşte publicat în cele
două, trei pagini de internet ? Dacă îi facem lui,
scriitorului, un deserviciu, tot proverbul românului
ne limpezeşte la cap: „dacă tăceai, filosof
rămâneai !“. Pe aia cu datul în petec, nu are rost să
v-o mai reamintesc ! „Adevărul e“ – o să sară unii –
„că nici nu şti cum să o mai dai ! Dacă nu zici nimic,
de ce nu zici ? ! Dacă zici, de ce zici ?“ Din nou,
fals ! Şi iar vin şi mă întreb: e normal ca un astfel de
moment să se reducă la câteva manifestări culturale
nesemnificative, unele chiar mediocre ? Sau e moral
să fie trecut neobservat momentul?
În urmă cu câţiva ani, şase, şapte, dacă nu mă
înşel, în cadrul evenimentului de omagiere a
poetului, organizat de către Primăria şi Consiliul
Local al Municipiului Craiova, cu ocazia „Zilelor
Marin Sorescu“, Academicianul Eugen Simion îşi
propunea reflexiv : „trebuie să stabilim şi lui Sorescu
un loc în literatură, românească şi nu numai“. Nu
cred că v-a trecut prin cap ideea conform căreia
distinsul Academician i-ar cunoaşte şi nu prea opera
lui Marin Sorescu şi, de aici, ezitarea. Nu ! Spusa lui
Eugen Simion avea atunci, cel puţin alte două
conotaţii, altele decât cele interpretabile simplist sau
la prima vedere. Prima : îl vedea pe Sorescu, ca gen
literar, oriunde în literatura română (chiar şi
universală), şi a doua : îndemna oamenii de cultură,
criticii şi istoricii literari, la studiu, la reinterpretarea operei lui Marin Sorescu, spre reaşezarea sa în Marele Panteon Cultural. Re-aşezarea
lui Sorescu şi a altora asemenea lui înseamnă
aşezarea noastră, ca popor, în lume.
De atunci şi până acum, pentru a fi drepţi cu
noi şi lumea ce ne stă alături, au apărut lucrări foarte
importante în creionarea operei şi personalităţii lui
Marin Sorescu. Este demn să amintim: Marin
Sorescu în scrisori (I), G. Sorescu şi Emil Istocescu,
Ed. Autograf (fratele scriitorului a publicat 24-25 de
volume postume, însă enumerarea lor ar da apă la
moară celor ce, la orice colţ de stradă, doar clevetesc
şi te circumscriu narcisismului sau egocentrismului,
că mai mult de atât nici nu pot şi nici că ştiu), 2009,
destineliterare@gmail.com
Sorescu, Caiet îngrijit de Constantin Barbu, Ed.
Contrafort, Organizaţia Ziariştilor Independenţi,
2009, Marin Sorescu în Documente şi Scrisori
inedite, ediţie îngrijită şi prefaţă de George Sorescu,
Scrisul Românesc, 2010, Marin Sorescu – Ironica
Regie la un Spectacol Existenţial, Fănuş
Băileşteanu, Ed. Autograf, 2008, Marin Sorescu, La
lilieci, Ed. Art, 2010, ediţie îngrijită şi prefaţată de
Sorina Sorescu, Marin Sorescu, Romanul
Călătoriilor, jurnal inedit III, Editura Scrisul
Românesc, 2008, ediţie apărută cu sprijinul
Primăriei şi Consiliului Local Craiova, şi La Lilieci
– 6 cărţi în căutarea lui Marin Sorescu, Marian
Barbu, Ed. Sitech, 2010, lucrare despre care am scris
omagiindu-l pe autor la momentul lansării ei.
Pe lângă cei enumeraţi, am putea adăuga şi un punct
al nostru de vedere, pus în paginile romanului
Acvariul cu fâţe, Ed. NEWEST, Târgu Jiu, 2010,
309 p. :
„…Toţi spun că e demenţial jucată de Ilie
Gheorghe ! Hai, vino ! Te rog eu, vino ! Singură, nu
se cade să mă duc ! Şi vreau să o văd ! Hai, vii ? Te
aşteaptă şi te sărută dulce, dulce, puiul tău mic !“ –
erau ultimele cuvinte dintr-o scrisoare scrisă,
probabil, într-o pauză dintre ore. […]“
,,– Ţi-a plăcut ? Cum ţi s-a părut ? – m-a întrebat
Elena la sfârşitul spectacolului.
– Totul, un fel de încrâncenare a omului cu lumea şi
cu el însuşi ! Pentru cunoaştere şi nimic mai mult !
Iar de aici, drama !
– Am citit şi eu câteva comentarii din diverse
reviste. Unele sunt selectate şi aici, în
caietul‑program… Majoritatea încep cu : Piesa Iona
de Marin Sorescu, piesă de inspiraţie biblică… La
fel ca în manualul de liceu !
– Aiurea ! Piesa este o capodoperă. Ca să o înţelegi,
îţi trebuie mai mult decât un gram de minte ! Iona,
ce-i drept, este personajul biblic, înghiţit de un chit,
adică de o balenă. Dar, după aceea… ca să iasă la
lumină, din hăul în care a căzut, parcurge un drum,
ori tocmai el, drumul, este un fel de mers în
genunchi, de acolo, spre Dumnezeu. Strigătul lui
spre lume şi spre el e semnul fiecărui pas. Din
păcate, pe poteca asta, de ape, din care a ţâşnit,
cândva, viaţa, te mai poţi odihni doar pe o bancă
pusă în mijlocul oceanului… Dacă ai construit-o la
timp ! Cunoaştere şi sacrificiu !
45
Destine Literare
– Dar finalul ? – m-a întrebat ea vizibil marcată.
– Finalul ? ! Aşa cum e şi scrisă şi jucată, nu are
nimic în comun cu ideile creştine ! Dacă asta vrei să
întrebi !
– Dar cu spusa lui Schopenhauer ? Ştii din Lumea ca
voinţă şi reprezentare ? Plătim cu moartea pentru tot
ceea ce primim… Iar omul, în general, primeşte.
Toată viaţa primeşte cunoaştere !
– …Dacă are urechile pâlnie şi e deschis la cap,
altfel tot înfundat rămâne ! – am glumit eu. Mă pui
în încurcătură ! Cu toate astea, nu ! Nu cred ! Iona nu
moare ca să plătească nici măcar un gram din
cunoaşterea ce i-a fost dată ! Personajul lui Sorescu
vrea lumina absolută şi recurge la sacrificiul
suprem. Suprimarea ! Or, fapta aceasta, în
creştinism, e căderea în păcat ! Finalul piesei îl
găsesc, mai degrabă, în cultura Samkhya, din
gândirea indiană. Cam cu şapte sute de ani înainte
de Hristos !
– Mda ! Nu ştiam ! Omul cât trăieşte învaţă ! La fel
şi eu !“ (Acvariul cu fâţe, Nicolae Bălaşa, 2010,
pp. 292–294).
Că avem sau nu dreptate, rămâne de văzut !
Deocamdată, nimeni nimic! Nu e de înjurat, de
huiduit, ,,deştepţii-puieţi ai neamului‟‟, ,,cărturari cu
ştaif‟‟, tac mâlc! Chiar şi instituţiile culturale
române! Ce atâta zbatere?! Putem trăi (vai de mama
lui de trai!) şi fără Sorescu, şi fără Eminescu şi
fără... Altfel spus, putem trăi şi fără identitate, fără a
şti cine suntem, putem trăi şi fără suflete, că tot
suntem, (la nivel global), gloabe de pus în jug.
Mă rog, ca nu cumva să trezesc din nesimţire
pe careva din mârţogarii prezentului, revenim şi
pentru a da greutate afirmaţiilor făcute în romanul
Acvariul cu fâţe, sugerăm câteva indicii ce duc spre
filosofia indiană (cultura „Samkhya“, fiindu-i
inclusă) :
1. reîncarnarea sugerată de Sorescu în expresia
„Doamne, mai naşte-mă o dată !“ este una dintre
ideile care nu au nimic în comun cu învăţăturile
creştine, mai ales că Sorescu se adresează, prin
vocea personajului Iona, unui Dumnezeu mort
(Nietzsche), incapabil de un „exemplu“;
2. expresia „Eu cred că există în viaţa lumii o clipă
când toţi oamenii se gândesc la mama lor. Chiar şi
morţii. Fiica la mamă, mama la mamă, bunica la
mamă… până se ajunge la o singura mamă, una
46
imensă…’’ face trimitere către India, însă cu
precădere către miturile acestei imense şi vechi
civilizaţii.
Ca premisă pentru adevăr şi binele nostru, al
tuturor, uneori încurcaţi în iţele nevăzute, trebuie să
spun că Marin Sorescu a cunoscut-o, aici, în
România, pe indianca Amita Bhose, fostă
doctorandă a Doamnei Zoe Dumitrescu Buşulenga.
Presupunem că discuţiile cu Domnia Sa, cu Amita
Bhose, despre şcoala „Samkhya“, şcoală ce admite,
chiar conceptualizează sinuciderea ca formă
supremă de cunoaştere, l-au îndemnat pe Sorescu la
scrierea acelui final din Iona, final ce nu stă sub
cupola Creştinismului.
Reluând (doar cu dorinţa de a-l reactualiza
pe marele poet), reamintim faptul că Iona este
personaj biblic, însă povestea lui nu are nimic în
comun cu povestea din Sfânta Scriptură. Poate doar
acel amănunt, totuşi, suficient de semnificativ! Iona
din Biblie fuge din faţa Cuvântului, iar de aici, din
neascultare, drama sa!
Din punctul nostru de vedere, Iona lui Sorescu, acest
fir roşu ce traversează omenirea, de la Geneză şi
până în clipa ce tocmai ne-a scăpat printre degete,
este mai degrabă Fiinţa lui Parmenide, (,,Fiinţa este
şi nu poate să nu fie!’’) sau omul aruncat-în-lume al
lui Heidegger. Odată ,,venit‟‟ în lumea pământească,
Iona spirit-încarnat este înghiţit de o balenă care, la
rându-i, este înghiţită de o altă balenă, şi aşa mai
departe... Adică Iona este înghiţit de necunoaştere!
(Karl Popper, inspirat, probabil, de ,,Lumea ideilor
şi formelor pure’’ şi de re-învăţarea prin reamintire a lui Platon, are o teorie asemănătoare. În
ea primează afirmaţia conform căreia contingentul
întunecă, ne îndepărtează de esenţă, de ,,adevărurile
posibile existente în lumile posibile‟‟- Hegel, şi,
evident,
ne
îndepărtează
de
,,Centru’’,
de ,,Principiu’’ (trebuie să existe un Principiu ce
stă la baza a tot, ne spune Thales din Milet, cu peste
2500 de ani în urmă,), de acel ,,Unu’’ mărturisit de
Moise, de Adevărul Suprem).
Revenind, credem că, în dialogul său cu sine,
cu Dumnezeu şi lumea, Marin Sorescu, în Iona, rescrie Geneza, re-face drumul său spre adevărata sa
esenţă, spre Adevărul-Mamă, sigurul scop cu sens
al omului-spirit-înstrăinat. Desigur, acest drum este
cu trudă, iar ,,scoaterea la lumină’’, altfel spus,
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
întoarcerea în Adevărul absolut, e cu jertfă de sine.
Doar plasându-te în esenţă ştii bine ce este esenţa!
Doar fiind în lumină ştii ce e lumina!
Oarecum, la limită, admitem, totuşi, şi
formula conform căreia piesa de teatru Iona s-ar
plasa la graniţa unor mari culturi şi civilizaţii,
permanent preocupate de aflarea Adevărului suprem.
Repetăm însă, Iona, personajul lui Sorescu, vrea
lumina absolută şi recurge, după zbateri şi iar
zbateri, la sacrificiul suprem. Suprimarea!
Şcoala ,,Samkhya“, - parte a filosofiei şi culturii
Indiene, în ansamblul său - admite, chiar
conceptualizează sinuciderea, ca formă supremă de
cunoaştere (omul, în perspectiva acestei şcoli,
este ,,scânteie’’ înstrăinată din ,,focul absolut’’, este
spiritul-înstrăinat de spiritul absolut, omul este
fărâmă de lumină, rupt din lumina absolută, este
crâmpei de cunoaştere din cunoaşterea absolută‟‟.
Ca spirite întrupate, ca pământeni, cu toate
eforturile noastre, în timpul vieţii, ,,cunoaştem în
parte şi propovăduim în parte’’- Apostolul Pavel)
Reîntoarcerea în lumina-mamă, altfel spus,
cunoaşterea adevărului absolut este, repet, singura
noastră zbatere cu sens. Şcoala Samkhya nu a
rezistat vremurilor! Au apărut alte curente, alte şcoli,
a apărut Budismul, Creştinismul. Toate, din Orient,
până la marginea Occidentului, s-au opus
sinuciderii, considerând demersul un mare păcat. Ori
tocmai comiterea acestuia, a păcatului prin
suprimare, scoate piesa lui Sorescu de sub cupola
Creştinismului, şi, în acelaşi timp, de sub imperiul
existenţialismului ce are ca trăsătură principală
scoaterea lui Dumnezeu din lume.
Dincolo de orice punct de vedere, trebuie
avut în vedere şi spusele autorului:
,,Prefeţele scrise de autorii înşişi nu-şi au rostul
decât în măsura în care vin cu nişte precizări de
ordin documentar. Altfel, să încerci să spui – e prea
lung. Şi poate că ai şi uitat. Creaţia e o bâlbâială în faţa
lui Dumnezeu. După ce a creat lumea în şase zile, el s-a
simţit atât de epuizat încât n-a mai putut mişca un
deget. A mai apărut oare ceva nou de atunci? Iată un
exemplu de epuizare divină. Recitesc după câţiva ani Iona,
cu ochi rece, străin, şi mă întreb: oare unde
rămăsesem? Iona, proorocul care a fugit din faţa
Cuvântului, a încăput în burta chitului. Ca oscrisoare, în
cutia poştală. Am găsit, poate din greşeală
scrisoarea. Am citit-o cutremurat şi mi s-a părut c-o
înţeleg. Am încercat s-o transcriu. Asta a fost tot.
După aceea am vrut să-l uit pe Iona. Ce s-a ales din mândra
cetate Ninive „mare înaintea lui Dumnezeu s-o străbaţi în trei
zile de umblet”? Ce s-a ales de oamenii ei care s-au îmbrăcat
în sac şi s-au pocăit şi nu i-a mai ajuns mânia de sus? Am
uitat absolut totul. Apelaţi la arheologie. Am fost
întrebat dacă burta chitului simbolizează călătoria în
cosmos sau singurătatea intrauterină. În ce măsură Iona
e primul om ori ultimul om? Dacă dau o accepţie freudistă,
mistică, politică ori cabalistică experienţei acestui personaj?
Şi mai ales ce semnificaţie are gestul final şi dacă nu e prea
multă amărăciune şi dacă nu mi-e milă de umanitate? Nu
pot să vă răspund nimic. Au trecut trei ani de când
am scris tragedia. Totul mi se încurcă în memorie. Ştiu
numai că am vrut să scriu ceva despre un om singur,
nemaipomenit de singur. Cred că lucrul cel mai îngrozitor din
piesă e când Iona îşi pierde ecoul. Iona era singur, dar ecoul
lui era întreg. Striga: Io-na şi ecoul răspundea: Io-na. Apoi nu
a rămas decât cu o jumătate de ecou. Striga: Io-na şi nu se
mai auzea decât Io, Io în vreo limbă veche înseamnă: eu.
E tot ce-mi mai amintesc.’’
În alt context, Sorescu spune că ar fi vrut să
scrie un tratat de antropologie filosofică, însă a pus
pe hârtie o piesă de teatru.
Altădată, într-un interviu, poetul, vădit
emoţionat, afirmă: ,,îmi vine să spun că Iona sunt
eu!’’
Dar câte nu poate spune autorul unei opere
despre ,,facerea’’ acesteia, în funcţie de contex?!
În fine, ţinând sau nu cont de afirmaţiile
făcute de autor, de cele făcute de către istoricii şi
criticii literari, la cei 80 de ani de la naşterea sa, prin
Iona, prin tot ce a lăsat poporului român şi nu
numai, Sorescu rămâne el însuşi un Iona, veşnicul
spirit în drumul său spre Adevărul Absolut.
Craiova,
16. 01. 2016
destineliterare@gmail.com
47
Destine Literare
Ioan BARBU
(ROMÂNIA)
Zimbrul rănit
„Doamne, dă-mi robia care eliberează sufletul
şi ia-mi libertatea care-mi robeşte sufletul.”
Valeriu Gafencu
Un tânăr la vreo 25 de ani. Înalt, brațe de
oțel. Arăta desul de bine în costumul albastru, la un
nasture. Își propusese să bea ceaiul de dimineață cu
iubita sa. În urmă cu o săptămână, petrecuseră, de
minune, două zile la Sinaia. „Îți mulțumesc, Elena!
A fost superb! Voi lipsi câteva zile din capitală. Am
o urgență la Constanța…”
Cum s-a dat jos din tren, impasibil, a ieșit din
Gara de Nord și a luat-o spre Calea Griviței. La
numărul 13 a sunat.
De-abia a pus mâna pe clanță că ușa s-a
deschis brusc. Un mastodont de om i-a apărut în
față, cu pistolul țintă spre el.
Calm și relaxat, ca și cum n-ar fi observat
arma care îl amenința, îi dă binețe:
– Bună dimineața!
Namila răspunde:
– Nu știu cât de „bună”… o fi pentru tine.
(Rânjet, în colțul gurii.)
Un gând, vaier, l-a străfulgerat: „Care găunos
din juru-mi m-a trădat?… Nemernic, latrinar, vândut
bolșevicilor!”
Pocitania îi înfige pistolul în piept:
– În numele legii eşti arestat!
Ochii reci, mari, ca ai câinelui turbat, i s-au
căscat în orbite:
– Te predai ori trag!… Pui de năpârcă.
credeai că…
N-a așteptat ca namila să-și termine vorba.
Deşi se afla în bătaia glonțului, îi reproşează, cu
voce ridicată:
– Eşti un miriapod, vândut bolşevicilor, o
cârpă de şters duşumeaua … Ți-ai trădat părinții,
frații și neamul… Slugoiule!…
Agentul s-a trezit, uluit, cu-n pumn zdravăn
între ochi. S-a prăbușit ca lovit de trăsnet.
48
Dinăuntru şi din afară a răsărit, ca din
pământ, o armată de agenți, cu automate și pistoale.
Au tăbărât pe tânăr ca o haită de hiene înfometate.
L-au imobilizat. A dat el să scape din strânsoare, dar
unul i-a tras un glonț în gamba piciorului.
A căzut într-un genunchi. Alt glonț, în
celălalt picior.
Ca un zimbru rănit, se zvârcolea, într-o baltă
de sânge. Hienele, însă, îl loveau cu sete. Ar fi
mușcat din carnea lui.
Un scâncet înfundat și, năpădit de durere, o
ultimă formă de rezistență îi dispăru.
*
Când a deschis ochii, după vreo săptămână
și mai bine, se afla la Jilava, într-o încăpere a
spitalului.
„ Diavole roșu, îmi râvnești sufletul?
Doamne, dezleagă-mă, Tu, de păcate și azvârle-mă
în focul viu al martirilor. Lupta mea e o coastă din
libertatea poporului meu. Căci nu pot vedea
România populate de comuniști…”
Au urmat nesfârșite interogatorii, schingiuiri
și bătăi la pielea goală, cu lanțuri și cu vergele din
oțel…
– Să ne spui tot, fiu de cățea, tot ce-ai făcut
după parașutare! Cu cine te-ai întâlnit? Ce otravă
capitalistă le-ai turnat în suflete? Imperialiștii
americani te-au trimis să slobozești țara de
comuniști?...
Celălalt, albastru de mânie, îi aplică o
lovitură după ceafă, măiestrit pregătită. Cu o voce
venind din stomac, sufocat de furie:
– De ce taci, banditule, ‟tu-ți născătoarea măti de cretin? Îți slobozim noi un glonte în scăfârlie…
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Se frământa, în sine, neliniștit: „Oare, cât
știu? Să fi aflat pe unde am umblat? Știu cu cine neam întâlnit și ce-am vorbit? Sau fac pe isteții,
crezând că mă păcălesc și scot ceva de la mine?!
Poate s-aștepte mult și bine, că din gura asta n-au să
afle nimic.”
Apoi, dup-o stăfulgerare de gând, îi întreabă:
– Unde e Elena, ce i-ați făcut?
Răspunse unul din ei. O vorbă ruginită:
– A ajuns acolo unde îi e locul…
Tânărul, cu buzele strânse, printre dinți:
– Cri-mi-na-li-lor!
Ce vorbă să cadă, pe ritm de baladă?
Ce cuvânt să vină, când plânsul suspină?
De ce moartea rece ne-a frânt treisprezece?
Treișpe feciori, ca nişte bujori,
Care s-au jertfit – Ţării – luptători.
Unde-i sfânta lege, care îi alege
Şi morţi-i culege?
Treişpe bravi feciori, ca treişpe bujori,
Morţi pentru dreptate, pentru libertate!
Bărbaţi dintre noi, ce-au murit eroi
Toţi, unul şi unul, să sfarme cu pumnul
Stânca rece, grea ce pe noi cădea...
*
...12 octombrie 1953. Tribunalul Militar
Teritorial București. Față în față: călăi și îngeri.
Procesul tinerilor parașutați. Într-o țară ferecată-n
obezi moscovite, sabia de foc a diavolului roșu a
căzut în mod așteptat: condamnați la moarte!
În zorii zilei de 1 noiembrie, sub zidurile
Jilavei:
– Foc!
Și pe calea lactee s-au așternut noi luceferi.
Treisprezece tineri în faţa plutonului de
execuţie, fără teamă de moarte, cu gândul că în
soarele libertăţii de mâine va fi şi un dram de lumină
din jertfa lor.
Treisprezece luptători pentru libertate au
primit martiriul ca pe un har, încredinţându-şi
sufletele în mâinile Tatălui Ceresc.
Treisprezece români tineri, din neam de eroi,
eternizați de baladă.
*
Munţii, cât îs ei de mari,
Ca stejarii-ntre stejari
Cinci Ioni sprinţari, cu trup de arţari,
Mihai şi Lisandru, lujere de leandru,
Erich... părul lui, spicul grâului,
Mircea şi Gavril cu ochi de copil,
Gheorghe şi-Aurel, blândeţe de miel;
Şi Golea cel tânăr, împuşcat sub umăr
Şi-acel prunc, ce-n vise încă nu horise...
Goruni printre stele şi mesaje grele,
Brazi ce-or să răsară, într-o primăvară
Iarăşi – peste ŢARĂ...
N-au fugit, jertfindu-se pentru România,
apărându-i libertatea.
*
Zimbrul rănit… îl întâlnim pe plaiul nostru în
fiecare zi. El ni s-a topit în conștiință. Surâzător, ne
privește cu ochii lui de legendă veşnică.
(Din volumul în pregătire „În fața glonțului”)
destineliterare@gmail.com
49
Destine Literare
Marian BARBU
(ROMÂNIA)
Scriitorul dincolo de vreme
- portret de la distanță -
Zodia mea, cea a Balanței, mă călăuzește ca
viața să-mi rămână într-un permanent echilibru, nici
spre scepticism cioranian, nici spre exaltare
pașoptistă ca nația să prospere cu oricâte sacrificii sar produce.
O asemenea mărturisire s-a ivit pentru un
ceas aniversar, de 4 martie, 2016, când confratele
Nicolae Bălașa, meșter iscusit, inegalabil într-ale
scrisului, a găsit de cuviință să-și atragă crugul
vremii pentru a-i descifra el însuși cifra 60. Căci tot
atâtea trepte urcase și unchiul său, Marin Sorescu,
până la consacrare. Orice ar spune sărbătoritul
nostru, de la începutul lunii lui mărțișor, apropierea
cu Vărul lui Shakespeare este inevitabilă și
ireductibilă.
Ca să nu se creadă că am alunecat pe panta
comparațiilor gratuite, voi spune, dintr-un început,
că Marin Sorescu s-a așezat în carul de foc al
Sfântului Ilie și atinge toate zodiile literaturii lumii
prin care trece neîncetat. Pentru odihna gândului și
sporirea acestuia, mai poposește prin Bulzeștii lui de
odinioară, lăsați, din 1996, întru veșnicie în paza
nepoților săi – poeta Beatrice Sorescu și prozatorul
Nicolae Bălașa.
Cei doi pământeni autentifică într-un altfel
zestrea scripturală a Soreștilor.
În ceea ce-l privește pe Nicolae Bălașa, o
fotografie de tinerețe îi trădează voința dârză, de
neoprit ca mersul vremii să i se supună. Cum zona
Bulzeștilor, până departe spre Horezu de Vâlcea și
până spre Tg. Jiu, este una a pădurilor falnice, fără
oprire, urcând în munți și dincolo de ei, este
cunoscută din timpul transhumanței (Cârcotașii,
50
doritori de exactități, prin care să se compare, sunt
rugați să-și asume singuri informația pe care și-o
doresc).
Provenind dintr-o zonă a pădurilor
(Seculești), sobrietatea se află pe buzele ființei, iar
ochii iscoditori devin lămpașe temerare ale drumului
spre înainte. Numai părul răvășit identifică un cap
încărcat de întrebări care este gata oricând să
pornească în lume. Aci nu se umblă fitecum – ci
îngrijit, atât la haine, cât mai ales la vorbe. Dacă
haina a rămas albă, semn de curățenia sufletească,
papionul și batista de buzunar sunt embleme de
noblețe și fast ale bunei creșteri, în respectul pentru
civilizația urbană, dincolo de matricea satului.
Plecatul la drumul facultății de filosofie, prin
mulțimea de idei care i-au impulsionat gândirea
tânărului din fotografie, l-au determinat să-și
circumscrie
inspirația
satului
matricial,
evenimentelor care l-au convulsionat. Ele au prins
aripi în primele două romane Blesteme (1995) și Pe
apa sâmbetei (1997).
Scrierile
ulterioare
ale
prozatorului
dezvăluie, într-o ascendență emoțională, trăirile sale
în legătură cu Evenimentele din Decembrie ‘ 89, cu
propriile-i reflecții din timpul studiilor universitare,
cu situații, oameni și întâmplări din călătoriile
efectuate în lume.
Folosind a doua oară cuvântul lume (în
limbaj filosofic, concept), mi-am creat o portiță spre
preocupările de anvergură ale scriitorului Nicolae
Bălașa pe tărâmul filosofiei. Cu siguranță că
pregătirea tezei de doctorat, în domeniu, la Cluj, i-a
oferit nobila posibilitate de a parcurge o bibliografie
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
înaltă de profil, trebuitoare pentru toată viața. De la
anticii greci, la filosofii germani, din sec. 19, până la
modernii englezi și francezi din sec. 20, s-au impus
nume, opere și semnificații. Pe acestea toate
prozatorul le-a strecurat în proza lui pe calea
povestirii - garanție a originalului, autenticitatea
poate fi procurată din propriile-i trăiri ca și a eseului.
O breșă nobilă în scrisul lui Nicolae Bălașa a
făcut-o, printr-un ciclu de comedii. Ele vituperează o
lume decadentă a foștilor activiști de partid, care,
decăzuți după „89 sub toate aspectele – fizicește,
psihologice, ideologice, își asumă o morală
contradictorie, sfârșind cu toții în lada de gunoi a
istoriei.
Nicolae Bălașa, de aproape un deceniu, a
devenit un gazetar internațional de temut, prin
internet și facebook, tăvălind, în stânga și în dreapta,
toate nedreptățile întâlnite în România și în lume. El
rămâne convins că până a se ajunge la fluviul
dreptății, trebuie zdrobite și desecate pârâurile
nedreptății. În subsidiarul textelor sale se miră și el
cum Dumnezeu se face că în România, după ce a
fost înlăturată o dictatură, nedreptățile (ca să vorbim
generic) s-au înmulțit cu carul. Filosoful constată
efectele, mereu păgubitoare pentru națiunea română,
și mergând spre cauze, caută să le explice și să le
înţeleagă el, înaintea altora. Într-o asemenea situație,
Nicolae Bălașa umblă ca un iluminist, bătând la
conștiința fiecăruia dintre noi, a mai marilor lumii,
în ultimă instanță, a mentalității, nu colective, dar
individuale. Mă tem însă (formulare … americană)
că Nicolae Bălașa l-a găsit pe Diogene, invitându-l
de ziua lui să-i lumineze începutul de
desprimăvărare. Cel puțin așa știm noi în România,
fiindcă atunci se gândesc și ghioceii, florile
pădurilor să iasă de sub zăpadă – ca să ne încânte cu
frumusețea petalelor și a mirosului fremătător, în
pânza vântului, coborât odihnitor în leagănul
copilăriei sale.
Fie ca anii care ți-au fost rezervați de zodia
Dumitale să-ți întărească spornic demnitatea
profesiei și cerbicia devenirii ca scriitor!
18 ian 2016
Morala ambiguității într-o parodie metodică
Viziunea vizuinii (1982), de Marin Sorescu
Dificultatea
opțiunii
pentru
valorile
contemporane ni s-a revelat în toată splendoarea ei
de către Eugen Lovinescu care, dincolo de unele
erori, revizuite sau invalidate de timp, rămâne încă
un Model de critic în instanță.
Din această perspectivă, adjudecăm acum (19941995) doar romanul alegoric Viziunea vizuinii (224
p., Ed. Albatros, 1982, ed. a II-a 1994), scris cu
pasiunea obișnuitului sorescian în ceea ce are el mai
durabil ‒ alegoria și parabola. De la pastișă,
înțeleasă ca exercițiu al ingeniozității, Marin
Sorescu trece prin multe furci caudine ale
avangardei din sec. 20, atingând adesea ceea ce se
cheamă mai generos antiliteratură (Ceea ce nu este
cazul cu Trei dinți din față, Ed. Eminescu, 1977,
roman cumva tradițional). Am intrat voit în
asezonarea stilistică a textului lui Sorescu prin
adverbul cumva, fiindcă și el joacă un renghi
cititorului în Viziunea viziunii, spunându-i roman
într-o doară.
destineliterare@gmail.com
Definindu-și scrierea cu o sintagmă
provenită din uzanța limbii vorbite ‒ într-o doară ‒,
Marin Sorescu și-a asimilat bine implicațiile
alegoriei lui Ioan Budai-Deleanu, din cunoscuta
epopee Țiganiada (1800, 1812), dar și nota corosivă
a comentatorului din Istoria ieroglifică (1705),
unde Dimitrie Cantemir face, pentru prima dată în
literatura română, geniala dovadă că jocul cu măști
din teatrul antic poate să se plieze și pe fabule
narative contemporane.
În această ordine a observațiilor, într-o doară
devine o capcană în care au căzut, în 1982, unii
comentatori ai scrierii și cenzorii vremii, deoarece
autorul, clipind viclean, din subsolul paginii, notează
tranșant că proza lui este: În două părți (Partea întâi
și Partea a doua), cu un număr suficient de capitole,
fiecare având un motto întâmplător, și cu două
volume de versuri inedite, în afară de text, intitulate
„Țoiuri și ventuze” (vol. I „Țoiuri”, și vol. II
„Ventuze”), la care se adaugă un indice Alfabetic și
51
Destine Literare
Cuprinsul.
Transparența unei atitudini de avangardă, în
plin dogmatism, a fost pusă în seama limbajului
sorescian care, printr-un joc al sintaxei, sau prin
plasarea gingaș-răutăcioasă a semnului, care este
cuvântul, determină pe cititor să zâmbească. Dar vai,
toate aceste supoziții degajate de formă, ascundeau
adevărata vizuină a unei viziuni despre libertatea de
gândire și acțiune a omului.
În fond, scrierea lui Sorescu are în centru
faimoasa experiență a grupului de intelectuali
transcendentali care, în plin marș al epocii de aur, sau adunat (aleatoriu!) pentru identitatea sinelui.
Altfel spus, o sectă, compusă din elitiști, trăiește
drama descoperirii adevărului, pe alte căi decât cele
predicate oficial, așa cum făceau pitagoreicii de pe
vremea dictatorului Augustus de la Roma.
Cum pentru toți era o simplă experiență
intelectuală ‒ având în vedere pregătirea academică
a fiecăruia ‒ nivelul deconectării este de bănuit că
înregistra cote fine, cu multe subterfugii (citește
subînțelesuri), pe care fiecare le decoda public, adică
în cercul strâmt sau le rotea în coadă de păun în
libertatea deplină a lumii, văzută ca spectacol
ilimitat.
Saltul înregistrat de la faptul adevărat (care,
când a fost descoperit de băieți, a fost aspru sancționat și
dizolvat, fără însă a-i împinge pe combatanți într-un exil
siberian sau de altă natură. De, membrii conspirației
reprezentau o parte din forța intelectualității de vârf
și orice extindere dincolo de hotarele cuibului ar fi
stricat imaginea României în lume. Deci, cui
prodest?!), până la alegorie este întreținut în jocurile
sclipitoare ale tensiunii pe care o degajă ironia.
Se cuvine să reamintim că la origine, ironia
(gr. eironeia), încadrată în figurile retoricii,
evidenția simularea, jocul grav al implicațiilor dintre
adevăr și prefăcătorie. Ea realiza formularea unei
opinii în aparență pozitivă sau chiar elogioasă,
laudativă, care, discernută atent, se vedea că este o persiflare
ori chiar o batjocură.
Specialiștii (români și străini) ne rețin atenția
că ironia este ca și eufemismul, și litota, uneori, o
antifrază, „exprimă contrariul a ceea ce vrea să
comunice”, dar se diferențiază prin ceea ce
comunică: disprețul, persiflarea, batjocura”.
Primele două ‒ eufemismul și litota ‒ „ascund o
52
judecată de valoare pozitivă (...), iar ironia ascunde una
negativă. După opinia lui Gh. N. Dragomirescu (vezi Mica
enciclopedie a figurilor de stil, Buc., Ed. Științifică și
Enciclopedică, 1975, p. 152-154) ironia, privită prin
structura ei lingvistică, poate fi antifrază (figură de
cuvânt) și verbală (figură de gândire).
Ea poate cunoaște și clasificări după
conținut, ori după epocile literare care au apelat la
ea. De la Platon, Socrate și Aristotel, sensul ironiei a
cunoscut diferite nuanțe. Renașterea i-a lărgit
orizontul de sensuri, implicând-o sau asimilând-o și
altor termeni, astfel încât, prin iluminismul din
secolele următoare (în Anglia sau Franța) a fost
vizibil înlocuită de satiră. Secolul al XIX-lea, prin
romanticii germani, prin filosofia și estetica postkantiană, au transformat ironia într-o armă puternică
împotriva spiritului filistin nu numai social, ci și
mental. În acest moment a surprins-o și Eminescu ‒
satiricul (vezi chiar formularea lui T. Maiorescu din
vol. Poesii, 1883/84 dată Scrisorilor cu titlul de
Satire).
Suntem obligați să acceptăm o informație completă
despre ironie la Marin Sorescu, cu atât mai mult, cu cât
avem convingerea că partea durabilă a operei lui
(poezie sau teatru) va rămâne cea care construiește
texte, unde modul burlesc, parodic trădează
inteligență și, deopotrivă, tehnică de dispunere ‒
topică/sintaxă
sau
lexic
sucit,
poliedric.
Originalitatea lui inconfundabilă în acest nucleu de
gândire, ori de pornire se află. Iar rezultatele rămân
memorabile, confirmând-o.
A se vedea, în această privință, jocul de
mărgele (de cuvinte!) între poezia mimată pentru
copii sau adulți, în manieră avangardistă, și tipologia
scrierii de față care jubilează prin metamorfoze de
fachir, numai pentru a nu strica sau deforma
mesajul. Iar acesta din urmă este multiplu, deschis,
mereu gata să primească și opinia cititorului.
Așadar, ce urmărește Sorescu prin acest roman? Nu
atât să-și confirme ‒ și în proză ‒ multiplele posibilități
artistice de a combina cuvintele (ars combinatoria), cât de a
pune sub lupă mărită (=caricaturală) tarele ideologic, moral,
cultural și literar dintr-o perioadă contemporană sieși.
Ori pentru a-și răsfăța talentul (=muza cârtitoare), autorul
apelează la fabula clasică, în care animalele și
păsările caută să conviețuiască după modele umane.
Și astfel, familia, ca nucleu social de bază, idee pe
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
care orice societate democratică (sau pretinsă a fi așa) o
respectă și o întreține, devine punctul de plecare și de sosire în
narațiunea derulată. Dar până aici, în prima parte a romanului,
ni se oferă o scriere politică de excepție, realizată cu un vădit
interes pentru absurd, domeniu sau spațiu în care picanteriile
de limbaj se reunesc ca la o râpă de gasteropode. Vizuina
animalelor (a transcendentalilor) este căptușită cu puncte de
vedere, scrisori anonime, educația prin muncă, miezul
problemelor, element descompus, misticism, colectivul
oamenilor muncii, origine sănătoasă, apă la moara
dușmanului ș.c.l. îmi vine să cred că în laboratorul de creație al
lui Sorescu au apărut violent sloganurile criticii profesate în
obsedantul deceniu de Mihai Novicov, Ov. S.
Crohmălniceanu, Ion Vitner, Paul Georgescu ș.a. Fiindcă,
descifrând semnificația prezenței Cocoșului, care se
înfierbântase pe ideea versificației moderne și nu admitea o
întrerupere tocmai acum, se rostește, ca și când s-ar bate
din pinteni (sau cu pumnul în masă, semn de
orientare ideologică fixă, gravă) că suntem în plin
avânt și trăim un moment poetic mare.
Un astfel de limbaj rupestru, scos la lumina zilei
pentru a etichetà totul, deci și literatura, arată că
antenele caracatiței politice zdrobeau în calea lor
orice domeniu, neținând în vreun fel seama de
specificul său.
Ca în orice fabulă clasică, Marin Sorescu
conturează (nu impune!) un miez real din
conviețuirea animală (Urs, Vulpe, Bursuc, Iepure,
Cocoș, Cârtiță, Guiț) care, involuntar, trece
metamorfozată într-o familie de oameni, cu atribute
de conducere într-o întreprindere. Era necesară o
asemenea trecere, pentru a lărgi și aprofunda gamă
tehnicilor de lucru, ca să obțină un orizont de lectură
supraetajat. Apoi, autorul, nu în puține cazuri,
suprapune planurile, fiindcă intră realitatea peste
noi. Expresia aparține iepurelui (numit când Iepurilă,
când Fără-Cap-și-Fără-Coadă, sau matematizat
F2C2).
Tot în sfera acelei realități năvalnice intră și
limbajul de lemn, care atingea apogeul în critică și
autocritică, în demascările de sezon și în procesele
verbale. Acestea fiind scrise (!), rămâneau adevărate
ventuze în biografia cuiva. Sorescu fixează aici
psihologia fricii în condițiile terorii moderne, așa
cum o văzuse Marian Popa în romanul Dintr-un
jurnal de noapte, al lui Sergiu Dan (1970). Capitolul
VI ‒ Vulpea se sacrifică încă odată ‒ este o mărturie
destineliterare@gmail.com
în această privință.' Și încă o mărturie vitriolantă
despre cum se realizau ieri înscenările, chiar și în
viața literară. Sunt puse la contribuție, sau aduse în
prim-plan, nu numai cele făcute dar și cele gândite. Autorul
constată, chipurile, obiectiv, că Vulpea ‒ împricinata de
fapt, avea de gând să facă o spovedanie de
mântuială și de ochii lumii, dar când începu să
vorbească, poate și din cauză că atmosfera
înăbușitoare dinăuntru îi crease un fel de angoasă și
un soi de extaz, se pomeni autodevorându-se cu
patimă, scoțându-și în văzul tuturor trecutul,
răscolindu-și cotloanele sufletești cele mai tainice.
Cel ce scria procesul-verbal, Cocoșul, auzind că
Vulpea s-a făcut critic literar (publicase un studiu
despre spiritul galic), devenise foarte atent la acel
mea culpa care tot întârzia să apară.
Biografia vulpii se desfășura numai pe latura
negativă a existenței sale: furturi, viclenii, jocul de-a
teatru avangardist.
Bursucul nu putea să creadă că este sinceră,
deși el iubea actrițele pentru modul în care știu ele
să apară pe scenă, diafane și imateriale, suave și
fragede și transcendentale.
Când jocul ia proporții, Bursucul, apoi Ursul i-o retează în
spiritul epocii.
Primul: Ar fi cazul să-ți bagi mințile în cap, cumătră
Vulpe, să nu-ți mai bați joc de realitate și să te
integrezi.
Al doilea: Spovedania asta se lungește, se diluează,
n-ai spus nimic deosebit, ai jucat teatru până și aici, una
spui și alta gândești... (subl. n., fiindcă trimiterile la
situații similare din epocă sunt evidente!).
Apogeul capitolului ‒ și poate al cărții ‒ îl atinge lectura
procesului verbal. El încriminează toate tarele morale și
profesionale ale vulpii, subliniindu-se că a fost un element
descompus și că s-a înhăitat cu vulpoiul, un alt element de
aceeași teapă cu ea. Ba mai mult, seara când juca teatru,
Vulpea a sabotat pur și simplu repertoriul, umblând
după aplauze ieftine, a făcut concesii gustului
îndoielnic al unei anume părți a lighioanelor
snoabe, mergând până acolo, încât, în epoca de cel
mai mare avânt al științei și tehnicii, ea făcea rabat
de calitate (subl. aut.)
Pentru a rotunji această mare satiră, animalele, aflate
în cumpăna unei decizii, fiind invadate de realitatea din
afara vizuinii (unde ardea un foc, al cărui fum îneca
onorata adunare), la propunerea Vulpoiului, iau
53
Destine Literare
drumul unei galerii săpată de el până ajung (după
două săptămâni!) în Peștera Gândirii Abstracte. Aci,
deodată totul se lumină, aerul le năvăli în plămâni,
ochii începură să le lăcrimeze. Vedeți, zice șiret
Sorescu, iată doar câteva moduri de a concepe și
interpreta realitatea: 1) prin prisma animalelor; 2) a
oamenilor și 3) a suprapunerii vieții lor, viață care se
desfășoară anapoda când stă sub semnul dirijismului.
Rezultatul este un dezastru pentru ambele părți. Triumful
ideilor și indicațiilor devine fals, schimonosind
programat viața.
Fiind vorba de un spațiu anume ales, decorat cu
arabescuri, în Peștera Gândirii Abstracte, limbajul folosit se
încarcă de neologisme ca-ntr-o conspirație cu semne criptice,
ezoterice. Cuvintele angoasă, extaz, absurd, migrenă, lizibil,
alibi, ingenuă, cosmogonic, laser, ambiguu ș.a. sunt antrenate
în tot felul de jocuri ale exprimării, din care nu lipsesc...
calambururile. Omografele și paronimele te întâmpină cu
binețe în distincțiile lor semantice date de context: oameni
și fiare, în fiare, o femeie din topor (vezi I.L. Caragiale D'ale
carnavalului, când Mița Baston îi replică lui Nae Girimea: ...
vreau scandal, da... pentru că m-ai uitat pe mine, le-ai uitat pe
toate: ai uitat că sunt fiică din popor și sunt violentă...), (subl.
n. M.B.).
Tot calambururi pot fi socotite și expresiile
sau explicațiile: pânza freatică vine de la pânza de
ferestrău, a câta conjugare o fi căminul conjugal, la
o preistorie frumoasă, o istorie prea frumoasă, se
părea o treabă importantă, de stat... degeaba.
Parodierea stilului patriotard, tot mai acaparator și
promulgat legic de mai marii zilei, este genial pusă
în seama Cocoșului, poetul de curte, coordonatorul
54
și modelul literaturii oficiale. Poezia lui (apărută în
„Vocea pădurii străbune”) se intitulează Să nu luăm
avans de mizerie (cap. XXV Contrapupatul). Ea
este alcătuită din 17 versuri (3 catrene, 1 distih și 1
terțină). Reproducem ultimele trei strofe, cu
precizarea că sunetul poetului Dosoftei din Psaltirea
în versuri (1673) este admirabil actualizat:
Cocoșii sunt înlocuiți cu cucii,
Cucii cu ceasul cu cuc,
Pantofii cu tenișii și cu papucii
Și dacă-mi iau papucii unde mă duc?
Cântați pădurea să răsune
Că mai sunt și lucruri bune (Refren)
Cântați pădurea să răsune
Că mai sunt și lucruri bune
De viață ce gem!
În rândul auditoriului nu s-a conturat clar dacă poezia
este optimistă sau pesimistă! (Era doar în spiritul epocii a se
stabili tranșant calitatea poeziei, pentru a se putea aprecia
orientarea politică a autorului). Cei nedumeriți sunt Bursucul
și Cârtița. Ultima îl și solicită pe autor să le-o explice. Acesta,
bătând din pinteni ca un ofițer care dă raportul, le atrase
atenția că a vrut să combată pesimismul, mâncătoria,
turnătoria, șperțul, revizionismul, veniturile ilicite și risipa de
material. Totodată, Cocoșul le explică: măreția prezentului,
încrederea în strămoși și în moașe, adăugând: Moașele de la
sate sunt tot mai bune, iar strămoșii sunt tot mai bine moșiți.
Se vede, desigur, că pastișa a căpătat coroana regală a unui
pamflet antologic. Omul lor, Cocoșul, saturat de propria-i
misiune, începe să spună lucrurilor pe nume și încheie
apodictic, năucitor: de aceea trebuie să ocrotim pădurea, să
nu ne jucăm cu focul, să-nmulțim spațiile verzi, să nu tăiem
frunză la câini.
Cârtița, simbol al galeriilor subpământene, total
nedumerită, uitată de ambianța înalt literară în care se află,
izbucnește printr-o imprecație: ‒ Măi, da' a dracului poezie.
Cocoșul începe formularea răspunsului care îi
apăruse în timpul celor șapte ani de detenție, unde a
cunoscut tot felul de intelectuali subțiri (subțiri, că
se subțiaseră cu totul, încăpeau în urechile acului
fără încălțător).
Marin Sorescu, care relatează din perioada frigului
estetic, narează în stilu-i alb/negru întreaga tevatură, în
mijlocul căreia se află, vezi doamne, numai Stalin.
Odată ieșit de la închisoare, Poetul-cocoș devine Cocoșuldestineliterare@gmail.com
Destine Literare
poet. Întâi ‒ pază, ordine în gospodărie; în ogradă, vigilență,
luptă și raporturi, legături ș.c.l. De aceea, acum este sau a
promis că este pe linie (El nu trebuie să uite de unde a venit!).
De aceea, le arată ascultătorilor săi cum să înțeleagă o poezie
contemporană, ce anume mesaje să vadă în straturile ei
lingvistice. Bravada sa (demagogia, de fapt) punctează
avantajele epocii luminoase, măreția zilelor frumoase care leau fost date de revoluție.
Acum se explică menirea lui în cadrul fabulei
soresciene, Cocoșul fiind atoateștiutor ‒ politic, științific, dar și
literar. Chiar luarea în răspăr a unor dezbateri lingvistice
despre stil sau etimologii i se pare cititorului de bun - augur.
Dar oare este posibil să enumerăm săgețile înveninate ale lui
Sorescu adresate maculaturii (lirice, epice, dramatice) din
perioada 1950-1960, obsedantul deceniu, cum l-a numit
Marin Preda și l-au ilustrat foarte bine atâția alții, vânzării de
frate (=scriitor), turnătoriei adică, pervertirii conștiințelor,
falșilor dizidenți, măștilor feminine, seducției lor etc.?
Ori, pentru atâtea domenii ale vieții, mijloacele de
tehnică trebuie să fie extrem de variate. Cred că autorul ‒
impus azi și ca pictor ‒ a simțit nevoia să-și completeze
cuvântul scris, ori poate nivelele lui subtextuale, cu desene, cu
ilustrații. Multe dintre acestea sunt desprinse din avangarda
interbelică, gen Victor Brauner sau Maxy. Ele sunt un fel de
urmuzisme în grafică, a căror invitație la decodări produce
autentice delicii.
În jocurile copiilor, desenele, în stângăcia lor, ascund
câteodată geniale adevăruri care le depășesc involuntar vârsta.
Paradoxurile sunt emise de copii cu o nonșalanță pe care
oamenii mari n-o descifrează decât foarte târziu sau deloc.
În această direcție, unele desene ‒ Grota Mâței (p. 51),
Broasca țestoasă pe iaz (p. 61), Broasca țestoasă cu șah (p.
68), în faptul zilei sau început de cocoș (p. 73), în gură de
șarpe, vă salut (p. 82), Ventuze (p. 159) ‒ nu fac întotdeauna
corp comun cu textul tipărit, rămânând însă strict necesare, la
întregul arsenal al înțelesurilor degajate de roman.
Tot de avangardă ține și șirul de antipoezii din ciclul Ventuze.
Ele sunt elemente demne de invidiat ale liantului din carte.
Deci, lângă textul alegoric, în proză, Sorescu a adăugat (într-o
doară!) pe cel în versuri și... ilustrațiile.
Reproducem cele două catrene ale poeziei Mița și
Anti-Mița:
Existențialei Mița
I-a rupt trăznetul rochița,
Cum făcu, cum nu făcu,
Că-n furou rămase, tu!
destineliterare@gmail.com
Asta îi mări-ndoiala
Miței existențiala,
Acest fapt incoerent
Azvârlind-o-n transcendent.
O asemenea parafrază, amintind de Cică
niște cronicari, mai adaugă o nuanță la axa
manifestului cârtiții ‒ zădărnicia celor care din țânțar
au făcut armăsar, descoperind pe transcendentali, ca
pe niște dușmani ai poporului, înclinați spre
misticism, spre spionaj, spre vânzarea conștiinței
capitalismului odios. Iată, de ce, Sorescu, într-o
clamare de pastișă, cere recondiționarea oilor
bătrâne reformate.
Notăm în treacăt că unele poezii (din cele 24,
vol. II, Ventuze) au fost publicate sub semnătura lui
Marin Sorescu prin reviste, fiind acum puse pe
seama lui Iepurilă. Unele, de departe argheziene,
încântă pur și simplu (Cocoșește, Sațiu, întâmplare,
Vulpea iese, Stanța); pe copii mai ales (Bobârnacul,
Cum?, în țâțâni). Altele au stilul de șuetă (Taifun,
Răzbunare, Cariul), iar altele sunt parodii al unui tip
de creație indicat sau interzis în epocă (Vine, Pe trei
spirale, Pss!, Oftat ș.a.).
Nu este de mirare că autorul, intrat în
mișcarea personajelor sale, le impune săltăreț
regionalisme din zona lui de baștină: a cășuna,
căcărează, fleșcăită, momental, De Sanchis, la
troacă, dejghina, gâlci, o bură de plâns.
Pentru cititorul pretențios, adept al stilului
epurat de alte adiacențe lingvistice, termenii de mai
sus nu fac casă bună cu nume de scriitori, filosofi,
istorici și muzicieni ai lumii: Rilke, La Fontaine,
Homer, Th. Mann, N. Iorga, Esenin, Pitagora,
Democrit, Kant, Wagner, Debussy, Beethoven. Și
totuși...
Ca parodia lui Sorescu să fie completă, el
scormonește și în vulgaritățile netratate chimic,
adică negândite. Fiindcă unele dintre ele aparțin
animalelor, iar autorul, apropiindu-se de colocviile
lor, le înregistrează și în comentariile sale. Iată
câteva: capul ei; nisipul, aducându-i aminte; timpul
acesta; Fisa asta s-o bagi în mă-ta; nu îi spunea
antilopă, îi spunea antilopula; ca cel mai tânăr; Ba
a mă-ti; Lupul avea; și multe altele.
Se pliază ele, din când în când, cu expresiile sobre
din limbile latină și franceză?
Cu siguranță că din conviețuirea acestor
55
Destine Literare
limbaje, aflate în nuclee soresciene de gândire, a
izbutit alegoria și parodia din toate poeziile lui. S-ar
interpune în drumul spre exprimarea tipărită a
alchimistului micile șarade, care, aici, în roman,
împânzesc drumurile de ieșire la înțeles.
Poștașul, iepurele de fapt, care-și oficiază slujba și în
pădure (la adrisanți cunoscuți!), din când în când,
deschidea pur și simplu scrisorile și le căuta de
chibrituri.
La prima vedere, citind textul, se poate
zâmbi. Dar dacă plasăm momentul în contextul
complexului mesaj al cărții, înțelegem că vigilența
făcea parte din arsenalul... fricii.
O scenă de un umor negru îl prezintă pe Ursu
(director la o întreprindere silvică) într-o situație
degajată, vrând să facă dragoste cu Vulpea
(secretara). Titrata cochetează fremătător și cu toate
că partenerul este necioplit, Sorescu se află alături
de el (de, grefier al timpului!) și comentează oțios:
Ea ar fi fost dispusă să facă dulgherie, dacă ar fi făcut cu
omul ei, pe care să-l ia de bărbat, dar nu așa, te duci în
pădure și începi să tragi cu rândeaua în dreapta și-n stânga.
Vizibile diatribe lansează Sorescu și împotriva
stereotipiilor din literatura polițistă, de aventuri, a
basmelor minore, a prozei sentimentale (răcirea
aparentă a scoarței pământului este o problemă tot
așa de enigmatică precum răcirea Ursului față de
Vulpe).
Folosește cu bune rezultate metoda
autoreferențială, în care scriitorul, prin personajele
lui, își mărturisește gândurile, luând de martor pe
cititor. Lui îi face precizări, i se adresează intim, îi
întreține curiozitatea, îi plasează sau deplasează
gândirea pentru a nu cantona speculativ doar într-un
singur înțeles.
Cap. XVIII ‒ Plânsul, debutează astfel:
‒ Acuma sunt animale sau oameni? Oameni sau fiare?
Curiozitatea noastră e legitimă, ca autor, suntem în legitimă
apărare să știm, cum se numește asta? să știm starea... fizică a
personajelor noastre, pentru a revedea modul în care ne vor
ataca și cum să ne apărăm.
‒ Ce te uiți așa la mine? Nu pot găsi pe loc răspunsul la o
problemă de metafizică, omul a fost din toate timpurile și om
și animal, iar animalul a fost în toate timpurile și animal și
neom.
Adresa aici nu este spre autorul omniscient
(omniprezent în sec. al XIX-lea de la H. de Balzac, până
56
la N. Filimon), ci spre acei scriitori impresioniști și
impresionați (fără discernământ) de realitatea
imediată.
Spre finalul capitolului 22 ‒ Odihnă, Sorescu
aduce în gros plan literatura minoră a unor scriitori
de o clipă (muști de o zi pe-o lume mică de se
măsură cu cotul ‒ Eminescu). Este redată o altă
scenă intimă dintre Urs și Vulpe, în care intrusul,
fostul iepure, azi F2C2 (trimitere vizibilă la chimista
de ieri ‒ care modificase și onomastica indivizilor.
Atunci, Sorescu de ce n-ar fi în ton... cu moda?!),
însoțit de un câine, înregistrează flagrantul delict al
șefului.
Bruscat și înjosit de Vulpe, F2C2 supraveghează
câinele-lup care răsturnase flori, făcuse pipi în cele patru
colțuri și pe toate picioarele scaunelor, mâncase un roman
polițist, linsese mâna Vulpii până la cot, îl pupase și el pe Urs,
sărise pe birou și lătrase din belșug la un tablou de pe perete...
(subl. n., M.B.).
Mai este nevoie oare să atragem atenția că
spiritul alegoric sau parodic are în substanța sa
intrinsecă aforismul ca pe o certitudine a multiplelor
forme de înțeles pe care le degajă subtextul?
Metamorfozele pe care le suferă animalele,
transformându-se în oameni și invers, au vădite
trimiteri la acuzațiile oficiale ale vremii care i-au
văzut pe cei din mișcarea transcendentalilor aserviți
unei filosofii orientale, străină, evident, de gândirea
și patria noastră. În ultimă instanță, trădarea nega în
țara de origine chiar iubirea de patrie. Întortocheate
au fost căile interpretării!
Două tampoane ale Ursului evidențiază
această memorabilă parodie.
Primul îl înfățișează într-o dispoziție
afectuoasă cu Vulpea care întârzie cu o mână
împiedicată într-un nasture de la bluză și cu alta în
șold (...).
Ursul își spuse că ora marii declarații a venit.
‒ Ce-ar fi să-mi iubesc eu puțin meleagurile natale
în persoana acestei aprinse garoafe, atât de
potrivită cu focul inimii pe care o simțea năpădită
de petale ș.a.m.d. Cu fiecare femeie frumoasă, ne
iubim puțin și patria, nu-i așa? și cu cât mai multe
femei, și cu cât mai frumoase, cu atât iubirea ta
devine aproape una cu poporul.
‒ Patriotul mamei, bine că te-am întâlnit! (...)
‒ La nasturele ăsta am rămas, zise ea, arătându-i-l
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
pe al lui de la cămașă, sub nodul care-l chinuise
atâta.
În al doilea tampon, Ursul este văzut ca
dezlegând... rebus. Aducându-și aminte de un așa zis
proverb (bărbatul trebuie să-și cunoască nevasta de
la brâu în jos), vrea să gândească mai profund,
alergând de colo până colo. Sorescu îl surprinde în
acest neastâmpăr: Și iar fuga, lipa-lipa, cu mersul
său greoi de individ care calcă cu toată talpa
pământul patriei, la dubă, să se uite și în rebusul de
ieri...
Ursul, care începe să intre și el în spiritul de gândire
(dar nu și de comportament) al vremii, constată patriotic față
de Vulpe că străinii, care tindeau să împânzească țara, vor să
ne ia cu totul. Ca atare, mormăie în consens:
‒ Foarte mare căutare are vânatul nostru (...),
foarte mare căutare și când e lăsat liber pe câmpie,
și când e tras la țeavă.
Cu toate că Marin Sorescu identifică după 76 de
pagini personajele (Vulpea este Anișoara
Iordăchescu, amantă, soția Ursului ‒ Ica este Vițica
ș.a.m.d.), procedeul poate fi pus pe seama încheierii
unei tranzacții între cititorul conservator ‒ de tip
realist ‒ și scriitorul modern care nu-i „merge în
mână”. Pentru a-și motiva o asemenea metodă,
Sorescu o pune pe Vulpe să declare cu un orgoliu
satisfăcut: „E bine să te mai odihnești, din când în
când, într-un animal, că uite cum te conservă”.
(Va urma)
Carmen Doreal – The Blue Paradis
destineliterare@gmail.com
57
Destine Literare
Adrian BOTEZ
(ROMÂNIA)
Poezii
Cuviincioasa plecare
Mai ai atâtea-n amurg de făcut
10 Ianuarie 2016
nu mai iubeşti? – nu mai urăşti? – eşti cerşetor
la poarta Morţii? – aur şi tămâie
taine te-aşteaptă jos la vorbitor:
nu jude – El – ci chiar vrea să mângâie
mai ai atâtea-n amurg de făcut
o – ticăloase omule de lut!
nici stele călăuzitoare nu-ţi aprinzi
n-ai nimănui să cumperi ori să vinzi
cum stai pe miez de noapte răstignit
trece şirag sub sfintele-ţi picioare
scăldate-n sângele de tine dăruit
tot ce-ai visat – voit – şi azi te doare
nu-nşela setea şi dorul de agheasme:
nimic din îndurare nu-s fantasme
tot ce te vrea spre stelele cereşti
sunt firea ta şi îngerii fireşti
...să pleci în zori de zi dintr-un palat
şi straja ţi se-nchine luminat!
***
ai de-nfruntat oglinzi şi vii tenebre
ai datorii la mii şi mii de febre:
te-au ţintuit cu spada-n pragul Morţii
atâtea lucruri părăsite sorţii...
înconjurat eşti azi de tot ce n-ai trăit
Moartea îţi pune-n mână coasa - de oştit:
te-au prins strigoii celor nenăscute
şi-ţi şuieră: „ne-nvii pe toate - cât mai iute!”
...ultima-mi reverenţă spre germeni nu mai plânge:
„îţi dau – de vrei – cât vrei...” – El zice – „...cui pe
sânge”!
***
Țesătorul de slove
apele-şi toarnă singure otravă
iar munţii dârdâie pe temelie
când păsările-şi scad suspect din slavă
reproşurile mi se-aduc doar mie
nici linişte nu vreau – dar nici putere
nu vreau venin – dar sunt sătul de miere
când El mă va căuta să mă întrebe
că nu iubesc – că nu ucid aparte
îngerii care-mi fâlfâie prin carte
că nu mă-ncumet a primi-alduirea
în schimb prin raiuri îmi codesc privirea...
o să mă afle printre flori şi greble
...din slove vii eu ceruri am umplut
zbârnâi într-una războiul...de ţesut!
***
58
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Să fii bogat şi să speteşti noroaie
domnişoarei N.
să fii bogat şi să speteşti noroaie
când singur Duhul nu se încovoaie!
au fost pe lume-actori şi împăraţi
şi-au devenit cel mai deplin uitaţi...
Lume pe dos
nu horpăí nămoluri aurite
când slova-ţi inspirată se avântă
nu-ţi fă valeţi din sumbrele ispite:
uimeşte-ţi cerul – cu El te-nveşmântă!
nimic din oameni nu plodeşte lume
vin ierni zguduitoare peste aştri
pe malul mării diavolii fac glume
iar Duhul costă-o mână de piaştri
fii gata pururi de călătorire
şi frate fii cu aştrii şi lumina
scoate-ţi din teacă spada-ţi de iubire
doi orbi horesc în loc de zi sau noapte
zările-s scufundate-adânc sub şoapte
o bârfă-amară-i şlagărul ceresc
nobil din fire – uită lumii vina
...te-aşteaptă-n sipetul privirii Lui Hristos
comoara zugrăvirii-ntru Frumos!
***
golanii sfinţi nici nu se mai numesc
...e-atâta zgură şi rugină-n spade
Satana-i patriarhul cumsecade...
***
aştept – aştept – de-o viaţă-aştept cântarea
prin care trestii zămislesc nou soare:
s-a vestejit de-acum pe liră floarea
şi deştele zgârcitu-s-au pe floare...
Promoroacă blândă din grădini de rai
promoroacă blândă din grădini de rai
stai şi-asculţi pe ramuri de călduri trecute
cin' să-ngâne iarăşi cântecul de nai?
îngeri în bejenii umplu găuri mute
până şi hulubii fug de la fereastra
unde altădată-i hrănea Dumnezeu
a murit bătrână până şi măiastra
în ocníţa sumbră-a sufletului meu
cântă-ţi stihul ultim – lebădă vădană
a plecat licornul în alte păduri
a rămas în toate doar deschisă rana
pe Hristos degeaba îl storci şi înduri
...o zdreanţă de vreme flutură în zare:
au uitat matrozii şi de lumânare...
***
Reţeta nemuririi
o dat' – de două ori să tac – ajunge!
sonetu-L pipăie pe Dumnezeu:
îmi scriu pe frunte fulgere de leu
şi scrisul timpu-n inimă-l străpunge
veniţi de luaţi lumină – fraţi de sânge
altare se clădesc între cuvinte
nici Maica de Hristos de-acum nu plânge
sub coastă rana s-a închis – cuminte
destineliterare@gmail.com
sonetul sfânt Îi ia locul pe cruce
şi sângeră pentru-omeniri damnate
izvoarele de mir răsar cuminte
cuvântul îmblânzeşte firi năuce
...am scris aici reţeta nemuririi:
iubiri – de-acum – deschid toţi trandafirii!
***
59
Destine Literare
Cât frig poate să fie într-o noapte de martie
cât frig poate să fie într-o
noapte de martie – câte
blesteme-i sufocă pe
copiii unei omeniri abia
ieşite de sub apele
începutului
încerci să opreşti cu
gândul limbile clopotelor – măturând cu
vaierele lor oceane de
stele: din clopotniţa lumii auzi hohotul
disperat al
clopotarului
de nicăieri spre nicăieri nu se mai aprind
focuri: e-o linişte – bolnavă de toate
morţile care-au uitat să
bântuie mii de alte deşerturi
lunare – după ce s-au năruit
piramidele
sfinxul – copleşit de inutilitatea
singurătăţii – s-a
sinucis
la colţul străzii – spart de
ultimul strigăt de moarte – cu
milenii în urmă – felinarul în
noapte – orb – vrea - fără niciun
succes de scenă - să ia locul
sfinxului
strigoii şi-au cusut
buzunarele – nu cumva să li se scurgă – pe
trotuarele prefăcute-n sângeroase
mlaştini – compătimirea – dar nici neagră
făina – pe dârele căreia s-ar putea
întoarce – spre-a reface
statuia de bronz a unei lumi
amintite
sufletul meu stă agăţat de-un cârlig (ca-ntr-o
măcelărie – din care n-a mai rămas decât duhoarea
sângelui pe jos) – deasupra neantului
***
Pictură de Carmen Doreal
60
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Grigore BRÂNCUȘ
(ROMÂNIA)
Expresie populară în ciclul LA LILIECI , de Marin Sorescu*
În titlul acestei cărți, am folosit sintagma
expresie populară, considerată în sens larg, opusă
expresiei culte din limbajele funcționale moderne,
neologice. Fiind vorba de un text literar, am apreciat
aici ca populare și variantele dialectale, regionale,
arhaice ,ori pe cele care definesc vorbirea orală,
familiară. În cursul lecturii am afost atras cu
surprindere de particularitățile de limbă, tot mai
numeroase și mai pline de interes, ale acestei cărți.
O
extindere
corespunzătoare
am
acordat
problemelor
variate
ale
vocabularului
și
fenomenelor de stil reținute mai ales din primele
părți ale Liliecilor. Deschiderea spre domeniul
lingvistic este îndeplinită, în cercetarea noastră, de
un lung studiu de etnografie și istorie rurală întocmit
pe baza datelor importante desprinse din
întâmplările oamenilor.Dat fiind că poezia este în
primul rând rezultatul unui proces de descoperire a
limbii, am considerat util să transcriem la sfârșit
zece scurte fragmente de text pe care le-am analizat
potrivit metodei științifice adoptate.
La Lilieci abundă în material etnografic;
autorul caută cu insistență datinele, credințele,
obiceiurile, miturile, în general formele de
manifestare spirituală a lumii satului, toate acestea
corelate cu aspectele materiale (îndeletniciri,
întâmplări) ale vieții oamenilor. S-ar putea spune că
nimic nu e lăsat deoparte din „petrecerea”
generațiilor cuprinse în amintiri. Satul lui Sorescu,
situat în inima Olteniei, nu diferă de așezările
țărănești de sub munte. Bulzești e „un drum” de
transhumanță pastorală, de unde, în diminețile
limpezi, se poate vedea Parângul.
destineliterare@gmail.com
Chiar numele satului, ca multe alte oiconime din
aceste arii, pare adus de oieri de peste munți.
Numele de persoane și de locuri, un semn de
individualitate rurală, vocabularul comun, cu
numeroase subtilități semantice, structura frazei,
constrânsă în tipare liniare, o morfologie
preponderent arhaică și dialectală, toate acestea sunt
trăsături esențiale care surprind mai cu seamă pe
cititorul a cărui copilărie a fost sortită în părțile
Olteniei. Autorul însuși notează, cu oarecare
mândrie, că poeziile din ciclul Liliecilor sunt scrise
în graiul său matern.Pentru lingviști, La Lilieci e o
sursă admirabilă de informație asupra caracterelor
generale ale limbii populare și ,în particular, asupra
vorbirii din Oltenia. O cercetare mai în adâncime
pune în lumină distincții stilistice, întemeiate pe
criteriile aplicate, de regulă, în lingvistica
tradițională.
Ca procedeul artstic trebuie observat că
Sorescu reconstituie această „istorie” reală a satului
din amintirile copilăriei proprii și, mai ales, din
evocările Nicoliței, care cuprind două-trei generații,
o lume îngropată sub crucile cimitirului.
Sorescu,un mare scriitor, a intuit faptul că
valorile poeziei pot fi descoperite în structura intimă
a românei populare.
***
La Lilieci e o carte autobiografică,în care nu
imaginația e importantă, ci exactitatea comunicării,
după cum declară autorul însuși.
Titlul e o metaforă în stil arhaic, adică
cimitirul, satul cu „casele de lut ale moșilor”. De
aceea, cartea e „o plângere, un bocet” pentru cei
61
Destine Literare
îngropați. Răscoliți de sub crucile cimitirului,
existența lor se dezvăluie și se continuă în memoria
generațiilor. Ei sunt chemați la masa blajinilor din
zilele Invierii în jurul focului aprins de Joimari cu
boji adunați de cu toamnă. Liliacul este, de fapt,
floarea învierii universale: Cântă păsările și e un
miros de lilieci înfloriți,/ Cum trebuie să fi mirosit
raiul (I,149).
În planul povestirilor, aflăm de o întâmplare
care se petrece demult, când, într-o zi
de
Paști,fetele, gătite de horă,cu sălbi mari,cu
pestelci,se aruncă în fântână,una după alta,de teamă
să nu le prindă un pâlc de turci și să le ducă în robie.
Iată ce notează poetul : Mamei i-a spus întâmplarea
soacră-sa, Maria Cornea Sorescu,/ Baba mea ,/Ea o
auzise dela părinții ei, Drăghicioiu,/(Baba era
născută prin 1860)/ Și aceia au auzit-o din tată-n
fiu,/Să zicem în jur de 1650./Povestea e încă vie,
adică
mai
pâlpâie
într-o
jumătate
de
/Comună.../Dar se stinge încet –încet./Cam zece
rânduri de oameni ține un sacrificiu./De-acesta
colectiv (III, 408). O precizare dintr-un timp mai
apropiat : Eu nu am mai prins-o - am prins-o pe
Popoveanca a tânără, /Nepoata ei, da de asta a
bătrână mi-a povestit și mie /Muma ... Și astăzi nu
știu de ce-mi adusei aminte de ea/ Și vă spusei.
Ionică ăsta a murit pe front la '77. /Soldat Băraie
Ion(V,209). În numeroase cazuri, întâmplările
povestite trec de multe generații. Iată un exemplu :
Tica – tatăl străbunicului meu -/ A făcut pușcărie
pentru Trancă (IV,38). Cel care povestește moartea
haiducului Trancă zice că îi este acestuia „străstrănepot”(id.).
Autorul e atent la concretul realității
țărănești,la evenimentele majore ale existenței,
nașterea, nunta, moartea, și la o sumedeinie de alte
forme de manifestare a psihologiei lumii satului.
Poemele Liliecilor conțin scene tragice , de
aceea, în totalitatea lor , sunt un bocet, o rugă, dar și
o împăcare cu destinul. Notele de umor, de ușoară
ironie, care ne fură în mai toate textele , par
modalități prin care, cu oarecare șiretenie, se
încearcă superficialitatea noastră, a cititorilor.
În această carte, unică în literatura noastră,
Sorescu, metaforic vorbind, se substituie
arheologului scoțând la lumină tradiții, mituri,
credințe, superstiții, obiceiuri, practici vechi în
62
general forme primare de civilizație și cultură
țărănească. Procedeul stilistic de comunicare este
acela al evocării, al amintirii, ceea ce, potrivit
reprezentărilor copilului, explică simplitatea
expresiei, contururile vagi cenușii, abundența de
note explicative.
Subiectele poemelor se impun atenței noastre
în mod special prin simplitatea formelor de limbaj,
prin oralitatea stilului. Atenția lingvistului e reținută
de vorbirea directă a personajelor, ori a autorului în
măsura în care e asimilată ca stil indirect liber cu
limba lumii evocate. Rigoarea unei cercetări
lingvistice impune adesea identificări reale în aria
particulară a Olteniei.Sorescu e filolog și știe că
inițial, limbajul e matern, că acumulările treptate din
conștiința lingvistică a copilului se datorează în
primul rând mamei. În acest fel se explică faptul că
mama , Nicolița, este naratorul principal. Din când
în când, apar propoziții de adresare către copilul care
ascultă povestirea întâmplărilor : Dar pe asta , pe
femeia asta/ O țin/ minte și acum. Erați voi mici/
George și - o mai aduce aminte (IV,78). Cred că
motivații de limbaj justifică și prezența dominantă a
femei în centrul narațiunilor: descântecele,
blestemele, evocările dureroase, jelaniile, șoaptele
de taină sunt acte de limbaj care se produc de obicei
în vorbirea femeilor.
Cartea conține și numeroase „amintiri” din
copilăria poetului: lupta cu gărgăunii, păzitul
cânepei și al vitelor, joaca cu mieii și cu porcul,
ocupațiile părinților și ale bunicilor, vecinii din sat,
femeile care-și „cântă” morții la cimitir sau împart
colivă pentru bărbații căzuți în război etc. E aceeași
copilărie pe care o recunoaștem în toate satele
românești.
Sorescu crede că strămoșii lui au fost
ciobani, originari din „plaiurile” munților. De altfel,
se știe că în sudul Olteniei sunt numeroase sate
întemeiate de păstori transhumanți. Pe hărțile
atlaselor lingviste sunt notate particularități ale
graiurilor transcarpatice care reflectă drumurile de
transhumanță pastorală și așezarea oilor în ținurile
Olteniei. La Bulzești, un deal și un drum sunt numite
chiar Ungureanca, amintind de ciobanii coborâți la
sud de Carpați. Multe sate de sub munte, din Gorj și
Vâlcea, poartă numele Ungureni, fiindcă au fost
întemeiate de oieri din Hațeg și din Mărginimea
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Sibiului . Iată ce auzise poetul de la bunicul său: Am
mers pe spițe pe Ungureanca,/Ăsta era drumul
ciobanilor,/Pe aici veneau ei din munți când
mergeau spre Dunăre/ Să spele oile./ Aveau pe
semne atâtea că numai din Dunăre le/ Puteau spăla
de usuc./Soreștii tot pe aici or fi coborât, alunecâng
pe cojoace./ Zicea Moșu Pătru că Radu de la Alun,
unul din moșii/ Noștri,mai avea patru plaiuri în
munți și-i tot chema./ Dar cine s-a dus să verifice ?
Poate nici nor mai / Fi acolo (I,86). De remarcat că
moș e denumirea dată acelora de la care se revendică
descendența. Plai, drumul oilor și partea umanizată
a munților, e termenul ideal al legăturilor
neîntrerupte dintre grupurile sociale de români de la
nord și sud de înălțimile Crapaților.
De originea ardelenească a bulzeștenilor
poetul amintește și într-un interviu din 1974 : Pe un
asemenea drum... (care era calea oierilor ce veneau
din munte cu turmele la iernat)... cu câteva secole în
urmă, poate că și strămoșii mei, Soreștii, au
descălecat din munte sau de dincolo de munți, din
Țara Ardealului, și au rămas aci, acasă, amintinduși din când în când cu nostalgie, de moșia lor : un
munte cu plaiuri (VI, 418). În altă parte , vorbește de
„Parângul ăla de se vede câteodată” și din Bulzești
când cerul e limpede (I, 463). Sau : - Și ăștia
[=munții] , întreb eu cu frică, ...sunt tot ai noștrii ?/Păi, dar ! De acolo curg oile însemnate , care vin pe
Ungureanca, /Oi curate ca lacrima, fie albe,fie
negre (I,112); –Ungureanca era străbunica noastră,
zice. Ea a venit din Ardeal. Și s-a întâlnit cu Murgu
Sorescu – tot păstor din Ardeal. S-au cununat acolo,
pe Seci (VI, 398) ; Pe aci coborau, ea și rudele ei cu
oile, când se lăsau dinspre munte la iernatic (id.).
De remarcat aici verbele a coborî și a se lăsa,cu
semnificații raportate la direcția migrației pastorale.
Notațiile descendenței ardelenești pot continua. E
util să precizăm totuși că numele satului Bulzești își
trage rădăcina de la Bulzu, munte în nordul Gorjului,
nume, foarte probabil, de origine indigenă. De notat
aici și numele de persoană Bulzescu, amintit de
Sorescu însuși. De altfel satul Bulzești se află în
vecinătatea imediată a județelor Gorj și Vâlcea .
Am considerat utile aceste precizări de
istorie socială pentru că există elementte comune în
grai între Oltenia și ținuturile Transilvaniei reflectate
în paginile Liliecilor.
destineliterare@gmail.com
Nota redacției.
Fragmentele au fost selectate de Prof. Dr.
Marian Barbu, fost student al Acad. În 20 ianuarie
2015, la reședința sa din Craiova, a primit cartea cu
un autograf mai mult decât onorant. El pune într-o
lumină clară a demnității relația dintre maestru și
ucenic, cel care îi calcă îndeaproape pe urmele
cercetării științifice :
Domnului Prof. Marian Barbu, căruia îi
datorez imboldul de a scrie această carte. Cu cele
mai calde amintiri.
Gr. Brâncuș
În interiorul cărții (* Editura Academiei
Române, Buc. 2014, 174 pag.) numele „ucenicului
ascultător” este reperat în câteva rânduri, iar la pag.
100, citim următoarele : În listele de cuvinte pe care
le-am întocmit aici, am reținut numai pe acelea care
nu se află în repertoriul foarte important, redactat
de Marian Barbu, sub forma unui dicționar1 , sau
pe acelea la care am adăugat observații noi, fie
etimologice, fie semantice.
Trimiterea s-a făcut la cartea Marian Barbu
„La Lilieci”, șase cărți în căutarea lui Marin
Sorescu, Craiova, Editura Sitech , 2009. Cartea lui
Marian Barbu se deschide cu un lung studiu
introductiv, foarte valoros mai ales prin observațiile
privind obiceiurile și credințele rurale românești,
precum și unele particularități lingvistice ale
textelor lui Sorescu.
La p.170-171, Acad. Gr. Brâncuș, în
onestitatea lui științifică bine recunoscută, scrie :
Glosarul pe care l-am întocmit aici diferă de cel ,
mult mai bogat al profesorului craiovean Marian
Barbu. Dar, spre deosebire de acest învățat, am
reținut din texte cuvintele cu sensuri și structuri
populare, dialectale ori foarte vechi, pe cele
importante prin originea, structura ori prin
valoarea poetică deosebită (...)
Se poate spune , în concluzie, că La Lilieci
reprezintă o sursă admirabilă de material pentru
întocmirea unui studiu monografic al românei
populare. Creator de geniu, Sorescu descoperă,
intuitiv, valori artistice în structurile acestui aspect
general al limbii comune.
63
Destine Literare
Adrian BUCURESCU
(ROMÂNIA)
Din volumul în pregătire „Zgubilitice”
Puiul de mămăligă
Cine piuie fierbinte
Şi nu-i nimeni să-l alinte?
Puiule, să fii cuminte!
Viaţa merge înainte.
Mama ta, Mămăliguţa,
Doar ea ne-a salvat, drăguţa,
Aşteptând ca Penelopa
Să se-ntoarcă Europa
La neamul de opincari
Cu catrinţe şi iţari.
Iaca, lelea Mămăligă
Se cam supără şi strigă:
-Europo, eşti fudulă
Şi te dai prea mare sculă,
Dar fără noi eşti beteagă.
Europo, nu fi bleagă!
Auzind acestea, nene,
Puiul s-a umflat în pene
Şi-a zburat la Reykjavik
Şi-a jucat la loz în plic,
Iar din banii câştigaţi
Trăi ani îndelungaţi
Şi-nfruptându-se cu peşte
N-a mai ştiut româneşte,
Ba, mai rău, îl durea-n freză
Şi-njura în islandeză
Fără pic de-accent natal.
Halal, puiule, halal!
Morala:
Mălăieş
În călcăieş.
Viaţa ca un plici
Cumpătul şi Cumpăta
Se-mbătară sâmbăta
Şi, rămaşi făr-o lescaie,
Se luară la bătaie.
-D-aolică, d-aolea,
Sărăcuţ de maica mea!
Vai de banii azvârliţi,
C-am cununat doi pârliţi!
Vai, săracii cumpeţei –
Cât sămânţa de ardei!
Vântu-i suflă, ploaia-i plouă
Şi ei stau sub coji de ouă.
Cumpătul, mai nărăvaş,
Îi dădu borşul pe naş.
Dar nici naşul nu-i de colo
Şi-ncepu să cânte solo:
Nu mai au măcar doi lei
Să li-i dea la cumpeţei
Să-şi cumpere clenci pe ei,
Să mănânce cu mujdei.
Ouăle sunt de furnici,
Viaţa asta-i ca un plici!
Duios Tudoriţa trecea
I-auzi, Ioane, câinii latră
C-au văzut una mulatră!
Mulatra cu părul creţ
Fură raţa din coteţ.
64
Raţa venise din baltă
Cu codiţa ridicată,
Să facă un ouşor,
Să-l mănânce Nicuşor.
Nicuşor avea o tobă
Şi bătea cu ea în sobă
Până ce băga în draci
Şase saşi în şase saci.
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Ţurai, ţurai, măi Ionu,
Saşii se plângeau la ONU!
Mamă, ce mai tevatură
La New York în bătătură!
Numai Tudoriţa nenii
Ducea la păşune renii
Ce-i trimise sor-sa, Manda,
Emigrată în Thailanda.
Ultima oră:
Nea Costică din Băneasa
Îşi repară singur casa,
Noaptea pe la trei,
Pentru pupăza din Tei!
Vulpea nu crede în lacrimi
Întru pomenirea lui
moş Ion Roade-Oală,
din Sărăţeni – Ialomiţa
Pe câmpia verde, între mulţi bostani,
Moş Ion păzeşte, încărcat de ani.
Vrejii se-ncovoaie. Cu săgeţi de foc
A Soarelui raze pepenii îi coc.
Când mantaua serii pe câmpii se-aşterne,
Moş Ion adoarme între două perne.
Pe la miezul nopţii, ca să vezi drăcie,
Şapte cucurigu-uri liniştea sfâşie.
Iar Ion ce-şi zice-n mintea lui de moş:
„Pepenii, se ştie, au câte-un cocoş.
Lasă că-i duc babii să facă o ciorbă
Cu un borş pe cinste. Ce atâta vorbă?”
N-aţipi moşneagul nici vreo două clipe
Că toată bostana începu să ţipe:
„Cucurigu-gagu, cucurigu-gagu,
Săriţi, oameni buni, că ne taie moşneagu‟!”
Moşu-şi face cruce, îşi scuipă în sân;
„Măi să fie – zice – cât sunt de bătrân,
Văicăreli ca astea n-am mai auzit
Şi aşa bostană eu n-am mai păzit.
Ptiu, plesni-le-ar creasta! Ptiu, vedea-i-aş ţepeni!
Păi, cocoşii ăştia şi-au ieşit din pepeni!”
Între timp, o vulpe cocoşii-i mânca;
Nemaiauzindu-i, moşul se culca.
Corul antic:
Moş Ioane, nu e bine –
Vine ea, baba, la tine!
Ciulinii Bărăganului
Peste prispa casei mele
Trece-un stol de rândunele.
Pisicile-nghit în sec
Şi cu ochii le petrec.
Peste mirişti şi grădini
Zboară în amurg ciulini,
Iar mie gândul îmi zboară
La clondirul din cămară.
Peste ţigle de mătase
Zboară un maldăr de oase.
Câinii latră, ursul trece
Şi n-am cu cine petrece.
Aoleu, ciulini, ciulini,
Cum zburaţi voi la streini
Care, cheful să vi-l strice,
Vă vânează cu alice!
Morala:
Rupt e ca din tare stâncă
Un proverb precum e fierul:
Nu tot ce zboară se mănâncă –
De pildă, elicopterul.
Chira Chiralina
Mânăstire-ntr-un picior
Şi cu cozile pe spate,
Ghici, ciupercă, pe răzor
Cine doarme pe-nfundate?
destineliterare@gmail.com
Cine doarme fără griji?
Doarme Chira Chiralina.
Pe grămada de ogrinji
S-a oprit din zbor albina.
Peste brazda de mărar
O pisică zici că-i moartă.
Piuie un pui hoinar
La popa la poartă.
65
Destine Literare
Cu aplomb, lângă fântână,
Behăie o curcă brează.
Vaca măcăne-ntr-o rână,
Pupăza în crâng nechează.
După gardul de scaieţi
N-auzi nici o-njurătură.
Ah, de ce n-am zece vieţi,
Să te cânt, natură?
Peste sat răsună toaca;
Farmecul arhaic nu-i şters.
Chiralina mulge vaca
Şi în lac se vede invers.
Pentru cauza lui Lenin şi Stalin
A fătat căţeaua în căpiţă,
Dragi tovarăşi, nu i-a fost uşor,
Un căţel cu coada-n furculiţă,
Bucuria-ntregului popor
Refren:
Şi dacă astăzi liberi
Sub Soare ne-am văzut,
E pentru că pe lume
Partidul s-a născut.
Steagul roşu fâlfâie în zare,
Seceri şi ciocane sar la joc,
Veselă e clasa muncitoare
Şi ţăranii nu mai plâng deloc.
Cum căţeaua puiu-şi îngrijeşte,
Şi partidul ne veghează-ntruna;
De aceea, noi, pioniereşte
Zicem: Suntem gata-ntotdeauna.
Roşie-i cravata mea ca focul,
Cum e roşul steag pe şantier.
Între comunişti îmi este locul.
Nu privi că-s mic! Sunt pionier.
După melci
Melcului, care-i şi melcă,
Nu-i trebuie nici pestelcă,
Nici opinci, nici pantaloni,
Nici manşetă cu butoni.
Ci vrei vin din frapieră
Şi mănânci boboci de seră,
Dar n-alergi ca la raliu
Cules toamna pe târziu.
Melce, melce, fiară mică,
Te doare drept în pingică
De-ntreţinere, de piaţă,
Fir-ar să fie de viaţă!
Melce, melce ghiurghiuliu,
Una şi bună eu ştiu:
Geaba ai casă pestriţă,
Dacă n-ai şi o pipiţă!
Tu scoţi coarne boureşti
Şi faci fiţe boiereşti,
Nu vrei de la Dunăre
Să bei apă tulbure,
Alea iacta est
Oaia ce-a mâncat-o lupu
A format cu el un cuplu
Ce din ce în ce mai suplu
A lăsat în urmă grupu.
Poate-au picat pe vreo vulpe
Încercând să se disculpe.
Azi nimic nu e exclus –
Toate sunt cu fundu-n sus.
Dar mâţa, la ora aia,
Stă pe plajă la Mamaia,
Între doi motani isteţi
Şi nu-i plac şoarecii beţi.
De-aia, trecând Călmăţuiu,
A zis Cezar către Puiu:
-Alea au fost aruncate.
Oricum, erau prea uzate.
Iaca, un şoarece beat
Strigă ca un apucat:
-Unde-i mâţa să mă vadă,
Să-i dau pixul să mi-l roadă!
Mai bine sparge seminţe
Şi scapă şi de şedinţe.
66
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Aşa grăit-a Zarthustra
Neamurilor mele din Kunreuth – Germania
Aşa grăit-a Zarathustra,
Când datu-s-a huţa cu lustra:
- Nietzsche o masă fără peşte,
Căci mămăliga prăpădeşte.
Nietzsche-n Harghita s-o iei razna,
Nietzsche te-ascunde în Covasna!
Nietzsche-n Ploieşti să te piteşti,
Nietzsche-n Piteşti să te ploieşti!
Stelele deasupra noastră
La noi în sat sunt încă oi şi cai,
Ţăranii piaptănă ogorul verde,
Ceru-i mai larg ca alte ceruri. Hai,
Nălucă murgă-n Bărăgan mă pierde!
Ci tot mai rar măicuţele-şi plâng fraţii
Cei fulgeraţi în ultimul război…
Pe târgoveţi, prieteni, mai chemaţi-i
Din când în când în Bărăgan la noi
Asfalt nu prea avem, dar, măre, Luna
N-a răsărit nicicând sulemenită.
Aleargă, murgule, pe drum întruna
La satul drag din lunca aiubită!
Şi daţi-le să guste pâine nouă
Şi-i îmbiaţi cu vin! Oricum, destul-mi-i
Că stelele ne vor rămâne nouă,
Veghindu-ne iubirile şi ulmii.
Apa neuitării
Ghici a ce miroase-o poezie
Scrisă-n Bărăgan pe mirişte?
Amiroase-a grâu şi-a in de ie,
Amiroase-a câmp şi-a linişte.
Ce uşor adorm pe seară pruncii!
Picură cu untdelemn din stele.
Albe înfloresc pe tâmpla luncii
Colilii păzind de vise rele.
Seceră tu, Lună, ierburi negre!
Un luceafăr spre Apus se coace.
Inimile ne-au rămas integre
Şi răzbim viclenele soroace.
Noapte după noapte saltă lanul
Vise, şi drăgaicele se-adună,
Treierând noroc pe Bărăganul
Nins de flori şi pulbere de Lună.
Ghici ce doruri înfloresc în daina
Spusă lin în Miazăziua ţării?
Du-te-n Bărăgan şi află taina,
Dar străbate-l pân-la sarea Mării!
Şi-ai să dai de Apa Neuitării.
Amurg în iulie
Soarele şi-a scos inima
Şi şi-a pus-o pe un ştergar de nori
Ca s-o răcorească.
Nu peste mult timp
Şi-a împlântat-o-n piept şi a plecat.
Pe norii albi
Au rămas râuri de sânge
În orizontul imaculat.
destineliterare@gmail.com
67
Destine Literare
Adrian Bucurescu, poet, eseist. Născut la
29 Iulie 1950, în comuna Sărăţeni, judeţul Ialomiţa,
fiul lui Dobre şi al Floricăi Bucurescu; nepot al
ultimului Mare Maestru al Ordinului Solomonarilor,
Col. Dr. Gheorghe Bucurescu. Şcoala Generală, în
comuna natală. Absolvent al Liceului Teoretic
Urziceni, secţia Reală. Debutează în 1968, în revista
liceului, „Stăruinţa”, cu poezia „Ulcioarele”.
Debutul literar în presa naţională: 25 decembrie
1969, în revista „Amfiteatru”, cu poezia „La Stella
Polaris”.
Absolvent al Facultăţii de Filologie, secţia
Română-Franceză, a Universităţii Bucureşti.
Preşedinte al cenaclului literar „Lumina”, al
Întreprinderii „Electrofar”, din Bucureşti, între anii
1975-1980;.
Premiul I pentru Poezie, la concursul
Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, în 1976.
Membru în Consiliul de Conducere al
revistei „România literară”, între 1977-1980.
Membru al cenaclului literar „Dor fără
saţiu”, din Urziceni, 1980-1986.
Profesor de limba şi literatura română, în anii
1980-1991. Redactor la „România liberă”,
departamentul Cultură, între 1991-2010; redactor la
revista „Timpul”, departamentul Cultură, 20102011; redactor la publicaţia on-line „The Epoch
Times”, departamentul Cultură/ Turism, 2011-2013.
Volume publicate: “Dacia Secretă”, Ed. Arhetip,
1997; “Enigma Atlanţilor”, Ed. Axa, 1998; “Poesii
sgubilitice”, Ed. Macarie, 1998; “Dacia Magică”,
Ed. Arhetip, 1999; “Divina Verba”, Ed. Euro Vida
M, 2000; “Nichita Stănescu în Evul Astral”, Ed.
Macarie, 2000; “Atlanţii din Carpaţi”, Ed. Obiectiv,
2002; “Poezii zgubilitice”, Ed. Macarie, 2003;
“Dacia Divină”, Ed. Arhetip, 2004;
“Tainele tăbliţelor de la Sinaia”, Ed. Arhetip, 2005;
Serghei Esenin, “Rusia albastră şi fără de leac”,
poezii traduse din limba rusă, Ed. Macarie, 2005;
Serghei Esenin, “Rusia albastră şi fără de leac”,
ediţia a II-a, Ed. Macarie, 2006;
“Ordinul Solomonarilor”, Ed. Arhetip, 2008;
“Dacia Secretă”, ediţie astrală, Colecţia “Rădăcini”,
2012; “Calendarul sărbătorilor dacice – 2014”,
Colecţia “Rădăcini”, 2013; Serghei Esenin, “Dor de
Rusia”, traduceri din ruseşte, Ed. SIngur, 2014.
A colaborat şi colaborează la mai multe
publcaţii, la Radio şi la Televiziune, cu poezii,
articole şi mai ales, cu eseuri din domeniul
dacologiei.
În poezia sa de până acum se închide un uriaș
și minunat tezaur de iubire, umor, cântece și veselie.
Se înscrie în lirica românească drtept simbol al
elanurilor și tinereții.
(Ioan Barbu)
*
Dacă nu s-ar fi numit Bucurescu, Adrian
Bucurescu ar fi trebuit să îşi refacă numele după
dimensiunile unui Bucureşti dospind de drojdia
balcanismelor de tot felul, prins între două faţete de
ordinator şi dus târâş-grăpiş către fauna pitorească în
care se jeluia, între cele două războaie mondiale, cu
cântecele sale, Miron Radu Paraschivescu.
Mahalaua Bucureştiului există chiar şi-n
fibra zidirilor cu arhitectonică occidentală de la noi.
Mahalaua stă înţepenită în mituri, obsesii şi
clarviziuni, şi Adrian Bucurescu nu a făcut decât săşi poarte ochiul (şi pixul) peste cronica mondenă a
Capitalei, peste trecutul ei mov-amoros şi nebunia
frumoasă a adevărului simplu, spus cu toată gura
dinaintea textelor – prea cuminţi pentru a putea fi şi
ţinute minte.
68
Un folclor cu vână paranormală, un raid
deasupra oraşului mustind de păcate pur omeneşti, şi
peste toate şi tot, ochiul cel sever al poetului!
Aceasta este imaginea care ţi-e insuflată direct, fără
fasoane, legând golanii din Tei cu politichia şi feţele
bisericeşti de la Plumbuita cu îndrăzneala şi iuţeala
de mână şi obrăznicia puştiului crescut cu cheiţa de
gât în oraşul cu oameni-de-nimic şi academicieni –
Bucureştiul.
Ţâfnoasă, veroasă, bârfitoare şi romantică,
precum o Julietă gata să se prostitueze pentru a trece
cu bine de anul 2000, poezia lui Adrian este mai
mult decât o excepţie de la regulă. Este clipa în care
autorul dă cu tifla, încoronează şi descoronează
ambiţia şi prostia cu acelaşi gest de fotograf desuet
care într-o zi s-a săturat de camera-i obscură şi a
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
inventat cuvintele, silabele, şi pictează după natura
umană, bună şi rea, cum ne-o făcurăm ori cum ne-o
hărăzi înţelepciunea populară peste care ne grăbim
să tragem cortina Prezentului.
Adrian Bucurescu este o pană ascuţită ca un
ghimpe. Un râs cu plâns foarte uman în ceasul acesta
de cumpănă sufletească!
(Melania Cuc)
În zilele când se tehnoredacta această ediție a „Destinelor literare”, poetul Adrian Bucurescu s-a adresat
redacției cu rugămintea de a include în cuprinsul revistei și acest poem pe care îl dedică tuturor cititorilor ei.
Străjerii Sfântului Graal
Dar ca să se prefacă-n nemurire
Acest amestec mai aşteaptă încă
O lacrimă prea plină de iubire
În stare a mişca şi-o rece stâncă.
Luceferii în Paradis tresaltă;
E ora nebuloaselor pribege
Şi meteorii-aşteaptă ca într-altă
Crăiască lume patimi să închege.
Şi-atunci, Regina Cerului, Maria,
Lasă o lacrimă-n Graal să cadă,
Încât şi Raiu-şi clatină tăria
Iar îngerii pun mâna toţi pe spadă.
Potirul Sfânt clipeşte-n nori de aur E numai nestemate şi lumină.
În el se zbate sânge de balaur
Din care bem întru Secreta Cină.
De-acum, vitejii se îndreaptă-n cete
Să bea din Sfânta Cupă nemurire.
Ave Maria! Ne e dor, ni-i sete,
Primeşte-ne-n a Cerului Oştire!
În juru-i se rotesc oştiri de îngeri
Şi de utrenie toaca răsună,
Şi picături de bucurii şi plângeri
În Cupa Sfântă limpezi se adună.
Nu mai avem nici carne şi nici oase,
Suntem doar nişte amintiri frumoase.
23 februarie 2016
*
…Sigur că solomonarul Adrian Bucurescu mi-ar
replica, în stilul cărţii de faţă: „Zgubili-m-aş şi n-am
cuie”, având în vedere jocul semantico-lingvistic ce
pavoazează, ca un şotron mozaicat, volumul său de
poezii chiar aşa numit: „Zgubilitice”, în curs de
apariție la Editura Zekin din Los Angeles. La urma
urmei, ce înseamnă zgubilitic? Cercetând diverse
circumstanţe lexicale, descopăr câteva explicaţii:
haios, amuzant, trăsnit, excentric, ciudat, captivant,
dus cu sorcova, nebun. Dintre toate, al nouălea sens
mi s-a părut mai apropiat de adevăr, fie şi pentru
faptul că vine pe captivanta filieră a vrăjitorului din
Humuleşti: şturlubatic. La prima vedere eşti tentat
să te crezi atras într-o aventură uşoară, într-un
destineliterare@gmail.com
disney-land de imagini şi metafore – dar care, prin
neprevăzutul lor, te emoţionează, te solicită până la
încordare. Cercetând mai atent, vezi că nu-i vorba
doar de atât; dincolo de spontaneitate, jocul este o
capcană riguros pregătită, în care fiecare piesă de
puzzle este aşezată într-un loc al ei şi numai al ei.
Abia acum te scarpini după ceafă şi începi să te
întrebi ce-a vrut/ce vrea acest autor – ştiut până mai
ieri drept un bun cunoscător şi comentator al
miturilor vechii Dacii – ce-a dorit el să facă, din
cititor, cu această nadă insolită şi ispititoare. Dincolo
de formidabila glazură prozodică – aflată numai la
îndemâna maeştrilor – sub chiar această glazură
palpită semnificaţia faptului de viaţă, înţelepciunea,
69
Destine Literare
filozofia, aşa cum s-au decantat ele în retortele
antice, poate (şi) în enigmaticele tăbliţe de la
Tărtăria – şi ajunse la noi mai ales sub formă de
axiome şi cugetări, de proverbe şi ghicitori. Care,
sub pana lui Adrian Bucurescu, au căpătat
întruchipare nouă, înainte de-a le trimite la întâlnirea
cu cititorul.
La o adică, se pot ivi unele analogii,
trimiteri, comparaţii – pentru că, păstrându-mă în
hazul cărţii, „broasca nu cântă pe uscat”; nici
Bucurescu nu e singur pe lume – dar substanţa
filtrată prin talentul său şi îmbrăcămintea de ieşit în
lume conferă acestei poezii speciale dreptul la
unicat. Suprarealismul, de pildă, îşi are aici o
viziune specifică. Avangardismul dadaist, prin
viziunea lui oarecum facilă şi un protest împrăştiat,
culege uneori fructe coapte din livada zgubiliticelor.
Absurdul, prin seriozitatea lui… absurdă – şi-l am în
vedere pe Urmuz – are un mai confortabil spaţiu
locativ în palatul Zgubiliticelor, încă de la intrare:
„Auzind acestea, nene, / Puiul (de mămăligă – n. n.)
s-a umflat în pene / Şi-a zburat la Reykjavik / Şi-a
jucat la loz în plic”. Ori în „Aşa grăit-a Zarathustra”:
„Aşa grăit-a Zarathustra / Când datu-s-a huţa cu
lustra”. Acest absurd, ademenit în felul său de către
Urmuz, la Adrian Bucurescu păstrează taine ce-şi
aşteaptă dezlegarea, ca-n Nostradamus; nimic mai
firesc: solomonarul Adrian Bucurescu lansează în
această carte nişte solomonii, pe care nu ştiu când şi
cine le va descifra pe de-a-ntregul.
Privite din altă latură, „zgubiliticele” ne pot
aminti, în anumite situaţii, de „cânticele ţigăneşti”
ale lui Miron Radu Paraschivescu, mai ales privitor
la fauna mărginaşă a vieţii (ca să nu zic mahala,
cuvânt cam nepotrivit). Am în vedere: „Ay, ay, to es
mangardi!” („La „O sută de Capace” / Unde toţi
şmecherii zace”); „Năsturica”, „Cenuşăreasa”. Dar
mai ales acest gen de poezie îşi are sorgintea în
folclorul românesc, care musteşte de umor sănătos,
ţărănesc. Acest haz, nelipsit de necaz – precum
râsu’-plânsu’ lui Nichita Stănescu, hrănit şi el,
subtil, prin seve distilate de umor ploieştean – face
din Adrian Bucurescu o Casandră veselă, cu lacrima
spânzurată de pleoapă.
Unele poezii trimit la clasici ai literaturii
române, contrariindu-l pe superficialul care nu trece
dincolo de titlu: „Peneş Curcanul” („Curcane, chipiu
albastru, / Te aşteaptă un dezastru / După ce l-ai
amendat / Pe un fiu de deputat”); „Juna Rodică”
(„Purtând cofiţa cu bere rece / Pe ai săi umeri dalbi,
rotunjori, / Juna Rodică voioasă trece / Pe lângă
junii investitori”); „Nunta Zamfirei” („Te-am văzut
ieri prin uluci / Erai îmbrăcată-n blugi / Aveai blugi,
aveai şi-o geacă / Şi dădeai apă la vacă”); „Mitrea
Cocor” („Fie pâinea cât de rea, / Tot mai bine-n ţara
ta!”). Acest gen de „pastişă”, de (falsă)parodie, cam
pe muchie de cuţit, impune totuşi o mai atentă
supraveghere a condeiului poetic.
Uneori, jocul zgubilitic este dovada unei
virtuozităţi poetico-lingvistice mai ceva ca un
sudoku, pentru că el vine tot din vâna de umor
popular. Este cazul poeziei „Gruma” („Amurg”, citit
invers): „Duci pe-acum te către de amurg /Albe
părul fire ai în moale / Veştede privirile se scurg /
Des tot mai de înspămânţi te boale. // Un pe întâlni
ne vom ostrov / O planetă de pe neştiută / Săruta cu
mult şi ne-om liubov / Cu mereu o patimă tăcută”.
Iată şi replica, mai simplă, din folclorul rural, auzită
de subsemnatul în copilărie: „De la beat cârciumă
viu / Merg pe gard de drum mă ţiu / Nici un punge
nu mă vacă / Nici un latră nu mă câine”.
Zgubiliticele lui Adrian Bucurescu sunt nişte
nimfe care fac nudism pe o plajă cu nisip de aur,
înţărcuite cu un gard de uluci din argint, printre care
se strecoară ochii pofticioşi ai invidiei.
(Ion Andreiţă )
70
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Florica BUD
(ROMÂNIA)
Migdale dulci amare – Săraca fată bogată (pamflet)
Mă tot pregătesc să mai săvârşesc un text,
dar nebunia zilelor frumoase mă prinde în jocul lor.
Uite că vara aceasta a dorit să fie una impecabilă şi
să respecte calendarul. La urma urmei, doar
echinocţiul de toamnă are dreptul să pună capăt
verii. Dar zilei de azi ce îi reproşezi? mă veţi iscodi
Strugurăratici
Pepenoşi
Pererari
Versus
Piersicantaci?
Fondul uman şi educaţia nu îmi permit să fac
reproşuri nici măcar unei albine, oricum albinele
sunt pe cale de dispariţie, ce să le mai reproşez?
Acest 20 septembrie se răzbună pe noi pentru ziua
superbă de ieri, care ne-a zăpăcit cu cele aproape
patruzeci de grade; în schimb, azi... tunete, fulgere,
tristeţi, melancolii şi cord mărit. Toate dau buzna
într-o singură zi, zi ce vrea să ne aducă aminte...
cum va fi... când va veni toamna. Fantastice
„amintiri despre viitor”. Este greu să faci faţă zilelor
întunecat-ploioase, veţi fi de acord şi voi, Zgubilitici
Tovarăşi Îngemănaţi Cu Valurile Oceanului
Impetuos. Prinsă în apăsarea dureroasă a unei
asemenea zile, întreb: încotro să o apuc? Desigur,
alţii s-au întrebat cu mult înaintea mea. Aşa că îmi
dau seama că mai bine ar fi să lenevesc, lăsând
omenirea să îşi rezolve problemele singură... în fond
ea şi le caută cu lumânarea. Azi, încă de dimineaţă,
am respectat sfatul onlinepsihologilor şi nu mi-am
făcut patul. Domniile Lor afirmă că nu are rost să ne
scrijelim singuri răni sufleteşti greu vindecabile,
făcând lucruri care nu ne plac nici nouă şi nici
subconştientului, supus zilnic la grele încercări.
Mă simt mult mai bine acum că am reuşit să
mă împac cu sinele, operaţie pe care v-o recomand şi
vouă, Pioneri Scufundători În Adâncimi Sonografice
şi Surzibile. Şi uite aşa mă aşezonez patului, ca să
folosesc un verb cuminte, cu... gândul să-i fur un pui
destineliterare@gmail.com
de somn, dând cu tifla televizorului. Pentru ca
aşezonarea să fie perfectă, mi-ar trebui un film uşor,
poate să fie şi unul făcut după vreun roman semnat
Agatha Christie. Important este să nu mă tulbure
prea tare. Schimbând canalele, dau peste una dintre
emisiunile căutătoare de talente... de obicei trec în
grabă peste ele deoarece, în loc să cânte,
protagoniştii vorbesc hemoragic. De data aceasta am
noroc, un tânăr cântă deghizat în tânără sau procesul
este de fapt invers, nu are importanţă, dar melodia
este minunată, cunoscută şi vine undeva dintr-un
trecut îndepărtat. Purced tristă la gândul că nu voi
afla numele melodiei, nici al cântăreţului şi mă
pregătesc să îi părăsesc, dar mă salvează Ozana, cea
cu voce de cristal, care se adresă unisexului cântăreţ:
Waw, Paul Anka şi melodia mea preferată, ”You
Are My Our Destiny”! Sar din pat şi mă îndrept spre
birou ca să îmi notez numele cântăreţului. Chiar aşa?
Nu este cazul să faci pe mironosiţa, mă veţi gratula
răutăcios, Mixeri Cantabilaninoşi Cantapintezauro
Şi Dijeişti! Da, recunosc, numele îmi este cunoscut
doar că nu am făcut legătura cu melodia. Din tot
confortul acestei lumi nu aş renunţa la internet, el
este şi va fi sprijinul memoriei şi la bătrâneţe.
Caut pe Google, „Paul Anka” şi dau peste
mutrişoara unui puşti zăpăcit, puştoaica din mine se
îndrăgosteşte pe loc de el. Caut, caut, în sfârşit dau
peste melodia ascultată la TV. Surescitată, nu ştiu de
ce să mă apuc, să citesc pagina cantautorului de pe
Wikipedia, să-i ascult melodiile ori să încep
pamfletul, până nu îmi zboară inspiraţia. Reuşesc să
blochez laptopul, bietul de el nu prea înţelege
nerăbdările unei proaspete îndrăgostite. Încerc să
scriu ascultând muzică, ceea ce nu am reuşit până
acum, din păcate am mare nevoie de linişte. Există o
singură excepţie de la regulă, André Segovia, cu
71
Destine Literare
binecunoscutul „Mon amour”, melodie ce nu îmi
deranjează gândurile!
Aşadar trec în grabă peste datele biografice
ale lui Paul Anka. Citesc şi mă mir. Când i-am văzut
mutrişoara, aş fi jurat că este latino-american,
eventual sicilian, când colo tata este sirian şi mama
libaneză. Nimic nu este întâmplător, îmi repet ceea
ce ştim cu toţii; nu cu mult înainte citisem mesajele
celor doi miniştri de externe, cel român şi cel
maghiar care tocmai făcuse o remarcă nepotrivită, la
noi în oraş sunt zilele maghiarimii, iar PrimMinistru austriac se pregăteşte să închidă graniţele,
îndemnând refugiaţii să se îndrepte spre Ţările
balcanice, adică şi înspre noi, dacă între timp nu am
fost excluşi din rândul lor! Ceea ce se întâmplă este
îngrijorător, nici nu mai ştii ce este bine, să asculţi
primul impuls, care este întotdeauna unul umanitar,
exclamând de ce nu!? Ca apoi să te întrebi ce se va
întâmpla dacă vor veni cu milioanele.
Desigur că voi îl cunoaşteţi de multă vreme
pe Paul Anka, Ancestralitari Muzicolanţi Timpanieri
Şi Scăriţari! Păcatul meu... deşi numele lui îmi era
atât de cunoscut, nu am făcut legătura cu melodiile
cunoscute şi ele. Recunosc, printre alte multe
lipsuri... am şi lipsurile muzicale. După cum în
copilărie citeam grăbită să absorb toată biblioteca,
fără să îmi pese cine este autorul, tot aşa m-am
bucurat de muzică fără să fiu atentă... cine cântă.
Sunt genul care ţopăi pe muzică prin casă şi oricât
72
de bolnavă aş fi, când aud o melodie care îmi place,
uit de dureri şi sar în sus... acum nu chiar de pe masa
de operaţie! Toate aceste delicii se pot întâmpla
numai şi numai dacă pornesc radioul sau televizorul
ceea ce se întâmplă, vai mie, din ce în ce mai rar.
Adevărul este că nu aveam intenţia să vă
vorbesc despre iubirea ce m-a învăluit, în primul
rând pentru că am declarat sus şi tare că nu cred în
dragostea la prima vedere şi în al doilea rând fiindcă,
sunt sigură că nu aveţi curiozităţi vis-à-vis de mine.
Şi apoi tot ceea ce v-am mărturisit până acum ar fi
bine să rămână între noi, mai ales că este doar o
introducere. Demersul meu ar consta în aflarea unor
răspunsuri la întrebarea nimicitoare pe care şi-o
pune colectivul Yahoo, cel care face ştirile zilnice,
ştiri ce ne întâmpină pe pagina Yahoo: O fi fericită
Prima Doamnă? Acum vom răspunde nepoliticoşi
într-un glas, voi şi cu mine ? De ce nu ar fi? Picioare
frumoase are... şi chiar dacă nu ar avea alte calităţi,
perfecţiunea picioarelor... i-ar fi suficientă. Lucrul
acesta poate fi confirmat de orice româncuţă cu
asemenea picioare. Este adevărat că nu sunt destule
posesoare cu membre inferioare care să facă din
bărbaţi nişte personaje ale zilelor noastre, mulţumite
cât de cât.
Am înţeles că la ultimul summit dedicat
luptei împotriva poluării - aceste întâlniri sunt cele
mai dese de pe planetă - s-a convenit ca participanţii,
rezolvând problemele puse pe tapet, să caute
răspunsuri şi la întrebarea: La ce folosesc omenirii
aşa-zisele picioare frumoase ale femeilor? Concluzia
nu a fost făcută publică, doar o afirmaţie laconică a
fost scăpată, pentru public: Frumoase sau nu,
important pentru epoca noastră este ca ele să nu stea
prea mult apropiate! Ar fi necesar să îmi cer scuze,
dar prozatorii au voie!
Aşadar sunteţi în asentimentul meu, Foaste
Missuri Şi Actualicioşi Misteriabili Universali Şi Nu
Numai, că Prima Doamnă nu are niciun motiv să nu
fie fericită! Adorată este, iubită ar fi, stilişti sunt câtă
frunză şi iarbă pe glob, iar când se va întoarce din
călătoria în jurul lumii, poate... ne va veni şi nouă
mintea la loc şi vom pleca obosiţi capul; sau vom
pieri cu toţii sau vom accepta lucrurile aşa cum curg
ele, de undeva de sus.
Mă aflu atât de prinsă în mrejele noii mele
pasiuni, încât sunt în stare să mă apuc să învăţ limba
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
engleză, ca să înţeleg ceea ce cântă Paul Anka. Sau
mai bine nu! Nu de alta, dar unele melodii româneşti
mă enervează atât de rău, este vorba de cele ale
ultimilor ani,
pentru că deşi înţeleg totuşi
româneşte, ele îmi pare că sunt doar o înşirare de
cuvinte. Mai bine să nu pricep!
Mă joc, căutând şi alţi cântăreţi. De la Paul
ajung la Gianni Morandi, ”Parla piu piano”. Melodia
era cântată şi de Dalida. Şi uite cum am alunecat în
borcanul cu zacusca sentimentală din care doar
făcutul sau nefăcutul patului, nu mă va salva. Pun
capăt desfrâului canto-sentimental cu „Delilah”,
melodia lui Tom Jones, deşi parcă Marcel Pavel o
cântă mai cu suflet. Şi pe deasupra tocmai am servit
la cafea ştirea-manea de la ora şase dimineaţă că...
iubirea este doar un joc al hormonilor... alung ştirea
minimalistă, cu dezgust, cât colo.
Desigur că, dacă omenirea nu ar avea alte
griji, s-ar putea face un summit pe tema Hormoni
sau Suflet? Ar fi... bătrânii versus tineret! Cu
menţiunea că vor mai fi fiind rătăciţi şi într-o tabară
şi în alta, veţi completa Voiajori Desant Dedublaţi Şi
Amor. Desigur, iubirea este apanajul zeilor şi al
poeţilor! Oamenii paşnici şi casual fac... sex fiindcă
este mai comod şi te scapă de chinurile sufleteşti şi
marile dureri de cap amoroase. Câte o pământeancă
are norocul să trezească pasiuni nimicitoare, stând
plictisită, picior peste picior, în drumul abrambura al
vreunui poet, Versurar Stihuitor, tocmai bun de
chinuit. Dar ce putem face noi? Nu putem schimba
destinul nimănui! vă veţi întreba şi apoi, exclamând,
tot voi veţi răspunde şi în locul meu, Iubiacei
Dureribililoşi Multiaccentici Şi Armurari!
Baia Mare
20 septembrie 2015
Zoe Pham Duong – Copil dormind (Sleeping child)
destineliterare@gmail.com
73
Destine Literare
Constantin BUTUNOI
(ROMÂNIA)
Poeme din volumul „Şantierul”
progresul a pătruns în parcul central din oraşul
nostru
progresul a pătruns în parcul central
de când au fost montate două wc-uri ecologice
reminiscenţe ale trecutului se mai manifestă încă
mai vezi câte un bărbat ce se îndreaptă ţintă
spre platanii seculari apoi
după uşurare
se deplasează ţanţoş pe alei
femeile sunt mai pudice
îşi aleg boscheţii care ştiu să ascundă
clipele slăbiciunii umane
asistenţa molipsită de civilizaţia
sosită din occident protestează fluierând
nimeni nu poate opri pătrunderea tot mai adâncă
a progresului în parcul central din oraşul nostru
primăria se zvoneşte va mai monta
încă două wc-uri ecologice
mi-am zugrăvit casa
mi-am zugrăvit casa
albul s-a înstăpânit peste tot
disperată mizeria a plecat în refugiu
pentru făraş şi mătură
vor veni zile negre
se gândesc chiar să emigreze
numai aspiratorul stă liniştit
în oraşul ăsta poluat
e imposibil să nu găsească de lucru
urbanistica viitorului
prin parcurile oraşului meu
cresc flori doar în vise
primăria are grijă
să planteze marketing-uri
74
şi ici colo câte-un bloc de locuinţe
pentru evitarea eventualelor proteste
importă plante artificiale de ornament
şi spray-uri cu miros de flori
consilierii au hotărât
să organizeze pentru tineret
excursii
pentru a nu se uita cum arată
copacii şi florile în postură naturală
ştiinţa botanicii ne va ajuta
suntem asiguraţi
să ne putem imagina oricând
cum arată
o alee cu arbori un rond de flori
să fim liniştiţi ni se spune
parcurile vor suferi şi alte metamorfoze
în deplină conformitate cu urbanistica viitorului
prin saloane literare
în oraşul meu
unde se întâmplă toate
poezia umblă pe străzi
nebăgată-n seamă
ieri se spăla într-o baltă
tocmai se spărsese o conductă
spunea că ar avea nevoie
de nişte haine bengoase
n-ar strica şi nişte sprayuri
intenţiona chipurile
să bântuie prin saloane literare
incredibil de repede
o echipă de intervenţie
instală un şantier în regulă:
grup electrogen picamăr aparat de sudură
capacul unui cămin este ridicat şi doi inşi
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
zdraveni aruncară poezia la canal
zicând cu obidă
destule necazuri ne fac oamenii străzii
sau boschetarii cum dracul le mai zice
mai lipsea acum şi poezia
şi-şi văzură de lucru
poezia
nu protestase în niciun fel
sau poate bruscată de hojmălăi
n-a mai avut timp s-o facă
pe vremuri de criză
unuia i se făcuse de murit
alertată lumea în halate
intră în acţiune
nu se putea permite
unui individ oarecare
ce plănuise probabil să treacă pe tărâmul celălalt
chiar în spital
chestiune de prestigiu
injecţii perfuzii
şi aparatele indicau revenirea la normal
chiar şi inima care se-ncăpăţina
a fost pusă la punct
cu câteva şocuri electrice
era de aşteptat ca pacientul să se liniştească
dar nu trecu mult timp şi iar i se făcu de murit
şi iar alertă în lumea halatelor
şi iar intervenţie
cum lucrurile nu păreau să se oprească aici
halatul şef se simţi obligat să-l avertizeze pe individ
privind riscurile la care se expune dacă va continua
pentru că lumea halatelor e extenuată
şi materialele de intervenţie sunt epuizate
vă rog să mă iertaţi
dacă întâlniţi
pe uliţele satului
pe dealuri sau prin văi
copilăria mea
însingurată şi plină de suferinţe
oferiţi-i adăpost casă voastră
daţi-i de mâncare
şi de băut
ca şi cum aş fi eu
dacă-i tristă
înveseliţi-o
şi mai ales lăsaţi-o
să se joace cu copiii şi nepoţii voştri
destineliterare@gmail.com
pe mine să mă scuzaţi
dacă lumea n-ar fi aşa cum e
dacă aş fi avut o altă viaţă
nu v-aş fi lăsat
copilăria mea pe cap
vă rog deci să mă iertaţi
la microscop
sunt de fapt un ţăran
dar mă dau născut pe asfalt
ce mai dojană îmi trăgea tata
nu mai zic de bunicul care îşi pusese-n mine
nădejdea
de a-i duce peste ani faima de horticultor
îmi intrase în cap că rostul meu
trebuie căutat între sticle şi betoane
cunoştinţele mele care ştiu adevărul
ce se mai distrează
când le spun poveştile copilăriei mele mutată-n
stradă
aventuri cu autobuze şi tramvaie
lupte cu hoţi prin subsoluri şi scări de blocuri
descoperiri surpriză prin gropile de gunoaie
dar nu-mi fac probleme
nu trebuie să-i pui la microscop
pentru a găsi
în fiecare urme de ţăran
eu sunt omul oraşului
şi iubesc betonul
îmi amintesc cu plăcere
cu cât entuziasm locatarii au votat
împrejmuirea blocului în care locuiesc cu gard
administratorul din iniţiativă proprie
a adăugat şi un rând de sârmă ghimpată
lamentaţie
dacă aş fi fost maşină
puteam şi eu să stau la taifas
cu gps-ul în parcări
să huzuresc în garaje de lux
şi când mă apuca nebunia
să gonesc dement pe şoşele
fără să-mi pese de accident
de cele mai multe ori se scapă
cu tabla puţin tăbăcită
un simplu fard de vopsea
ascunde toate urmele
răspunderea o poartă şoferul
75
Destine Literare
şi dacă nu-i un zevzec
viaţa e uşoară
de ce nu mai făcut doamne maşină
se lamenta un individ
în piaţa oraşului
ce-aş mai fi alergat pe străzile lumii
şi aş fi ştiut să-mi aleg şoferul
Discuţie cu o fostă
mă trezesc apelat de o fostă
după o despărţire zbuciumată
ea susţinea că
trecuse destul timp
şi am putea să ne întâlnim la o cafea
o discuţie ca între prieteni
ne-ar pune la curent
cu noutăţile din vieţile noastre
cum nu sânt în stare să refuz o femeie
după uşoare ezitări am acceptat
ce mai faci cum îţi merge
ce proiecte ai de viitor
cum nu puteam articula cuvinte
când nu clătinam din cap
răspundeam cu umerii şi cu mâinile
numai atunci când
m-a întrebat cum stau cu dragostea
cuvintele au început să curgă
ca o aversă ca un potop
dragostea ta pentru mine a fost o nenorocire
supliciu a încetat de când m-ai pus pe liber
acum îmi schimb iubitele ca pe şosete
pentru fiecare sezon sau
eveniment important am o altă
femeile chiar când îţi dau cu piciorul
te vor rămas la remorca lor
cred că de aceea
sorbind tacticos din cafea
şi-a decorat ochii frumoşi
de care recunosc că îmi fusese dor
cu câte o lacrimă
apoi brusc a plecat
uitând să-şi ia la revedere
în lumea frunzelor
în lumea frunzelor se iscase o revoltă
degeaba toamna se străduia
să le ofilească să le îngălbenească
76
ele refuzau să părăsească crengile
pe amatorii de melancolii
tot aşteptând să le privească
zborul planat spre pământ
sau stârnite de vânt
să le admire dansul nebunatic
îi loviseră damblaua
dar cu adevărat disperaţi
erau adunătorii de frunze
ameninţaţi de şomaj
în faţa acestei delicate probleme
primăria
după îndelungate negocieri fără rezultat
hotărî să acţioneze în forţă
şi înfiinţă serviciu de buşit frunze la pământ
bruscarea frunzelor în mod surprinzător
sensibiliză opinia publică
bairamul începu zilnic
mitinguri marşuri de protest pichetări
dar buşitorii de frunze îşi vedeau de treabă
pe când bietele frunze erau
alungate din copaci fără milă
adunătorii de frunze plesneau de bucurie
scăpaseră de şomaj
visele mă fac de ruşine
îl invidiez pe cărtărescu
pentru jurnalul lui pline de vise
la care lumea face coadă
ce să zic de leac
dicţionarul lui de vise
este egal cu o facultate
pe mine visele mă fac de ruşine
dacă promiteţi că n-o să mai spuneţi nimănui
am să vă povestesc totuşi unul
mi se-ntâmpla ceva asemănător cu
ce i-se-ntâmplase lui dan coman
când era bursier în germania:
a vorbit o oră în limba germană fără să ştie ce
eu eram cântăreţ
cântam pe toate scenele lumii
deşi e lucru ştiut că sunt afon
şi m-am trezit într-un ropot de aplauze dar foarte
trist
mi se părea nedrept că nu mă visasem poet
un fel de mureşan sau un es. pop
cum să povesteşti nişte vise care te fac de ruşine
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
oraşul e plin de tristeţe
oraşul e plin de tristeţe
de când celebrul poet haş
a ratat încercarea de a-şi procura o pălărie nouă
prima tentativă eşuată
s-a petrecut într-un magazin central cu articole aşazise de firmă
speriat că va trebui să se lipsească de raţia zilnică de
votcă
timp de un an de zile l-a cuprins o dezamăgire de
care
a scăpat numai după ce a intrat în primul birt ce i-a
ieşit în cale
a doua tentativă eşuată
a avut loc când proba o pălărie şi vânzătoarea
i-a atras atenţia că se află la raionul cu articole de
damă
cuprins de o stare nervoasă puternică într-un fel
explicabilă
a părăsit brusc magazinul
cea de a treia tentativă eşuată
s-a consumat după ce a colindat mai multe magazine
în urma diverselor probe a ajuns la concluzia
că deocamdată
modelul care să corespundă
exigenţelor ilustrului său cap nu s-a produs
pe surse circulă zvonul
că la repetatele tentative eşuate ar fi contribuit şi
însoţitorul său
care era nu altul decât nu mai puţin celebrul poet
leac cu observaţiile lui acide:
că n-are iniţiativă că e timid că e lipsit de hotărâre şi
că toate le poate rezolva votca descindeau apoi în
primul birt uitau de pălărie
şi celebrul poet umblă tot cu pălăria veche
iar tristeţea circulă şi mai abitir pe străzile oraşului
pisicile din orașul de vest
e imposibil să treci prin oraşul de vest şi să nu-ţi
ajungă
la ureche întâmplarea petrecută la pisica neagră
un client a dat cu pumnul în masă zdrang
au zburat halbele cu bere în toate zările
iar clienţii au rupt-o la fugă care încotro
pe unii i-a prins poliția să-i amendeze
pentru încălcarea regulilor de circulație
iar pe alții să-i interneze în ospiciu
destineliterare@gmail.com
pisica albă e un paravan pentru agenţii secreţi ai lui
bachus
care racolează la greu adepţi
atraşi începătorii devin
adepţi de nădejde ai normelor alcoolice obligatorii
mă felicit că am ales pisica albastră
aici e cu totul altceva dacă te îmbeți
și cazi sub masă
nimeni nu te bagă în seamă
fiecare e liber să se exprime cum consideră
și apoi am colțul meu unde se discută literatură
chiar pisica în persoană ne asigură protecția
când apar intrușii miorlăie puternic:
să-i fie lăsați literații în pace și
îi dirijează spre alte mese unde
politica e pe primul loc
se fac și se desfac guverne
se pune țara la cale și se pregăteşte chiar un complot
pentru a salva omenirea
cu o miorlăitură severă intervine pisica
la mine nu face nimeni revoluție și
anunță ora închiderii
fiecare pleacă
cine este norocos nimerește locuința
nimeni nu mai știe cu precizie adresa
pisica albastră îi are în grijă
n-au motiv de îngrijorare şi
dispar pe străzile pustii ale oraşului
tandreţuri cu luna
insomniile mă scot noaptea în balcon
de unde privesc luna în trecerea ei maiestuoasă pe
cer
dacă n-ar exista blocul uriaş de vizavi
care imi blochează privirea
poate m-ar vizita şi pe mine somnul
o dată disperat de atititudinea colosului nemilos
am invitat-o în apartament
invitaţie acceptată fără obiecţii
apoi seară de seară venea luna
se aşeza pe colţul mesei şi clipea
cu lumina ei galben-odihnitoare
eu îi povesteam de-ale mele până adormeam
scăpasem într-un fel de insomnii
asta până când administratorul de bloc
care le ştie pe toate m-a luat la întrebări:
cum pot fi atât de inconştient
77
Destine Literare
ademenită luna în locuinţă
îşi neglijeajă îndatoririle cereşti
nu realizez ce implicaţii nefaste
pentru locuitorii planetei pentru întregul univers
pot urma
câţi oameni s-au panicat alarmaţi de această
dispariţie
spunea că a mai auzit de asemenea indivizi
care s-au dedat la tandreţuri cu luna
şi toţi au ajuns la balamuc
dacă nu încetez va trece la măsuri drastice
am încetat nu pentru că m-aş fi temut de balamuc
administratorul era în stare să-mi crească
cheltuielele de întreţinere
considerând luna un locatar în plus
şi să-mi ceară evacuarea
pentru relaţii cu persoane extraterestre
refuzată acum ea străluceşte trist pe cer
iar cu mă lupt cu insomniile
Arad, România
Carmen Doreal - The Happy Princess
78
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
George CĂLIN
(ROMÂNIA)
Lupta cu amintirea revărsată-n cuvinte...
(Impresii după „Răpirea sângerândă”)
În lumini parcă din altă lume, cartea de
povestiri „Răpirea sângerândă”, a scriitorului Ioan
Barbu, apărută la început acestui an la Editura
Inspirescu se dezvăluie încet, cu fiecare pas…
contrastul textului şi multicolorul ilustraţiilor lui
Salvador Dali, care însoţesc povestirile, îţi umple
sufletul de amintiri… În ceaţa fiecărei povestiri
descoperi o linişte totală: nici o pasăre nu cântă –
doar foşnetul viselor trezeşte amorţeala cititorului.
Şi pas cu pas întreaga carte îşi arată frumuseţea!
Scriitorul răsfoieşte prin viaţă, răscolind în cufărul
încărcat cu propriile amintiri, pentru că le simte
căldura umană, pentru că trăieşte, pentru că iubeşte
viaţa aşa cum este ea cu bune şi rele! Scriitorul te
convinge că fiecare zi a Vieţii este o şansă să fi
fericit, depinde doar de cine te înconjoară.
Lecturând rând pe rând cele nouă povestiri
vei simţi cum fiecare întrebare, fiecare gând și
fiecare trăire începe să aibă un rost… Începi să ai un
rost şi tu ca cititor şi îţi dai seama că aveai nevoie de
un mic imbold; odată primit, schimbi totul în jurul
tău, până şi personajele. Pentru prima oară, eşti
regizorul vieţii tale şi nimic nu mai contează atunci
când simţi că te aşteaptă ceva frumos de trăit! Şi,
inevitabil în acel moment apar şi regretele! Motivele
nu ai să le cunoşti niciodată! Fiindcă niciodată nu ai
să poţi uita ceea ce îţi doreşti cel mai tare să uiţi,
trecând prin această carte: durerea oamenilor,
vitregiile unor lupte fără de rost, „taina mării”,
„inscripţii(le) pe suflet”, „flori(le) de domolit” sau
chiar „rugul” pe care ard amintirile...
Scriitorul Ioan Barbu ne face să înţelegem că
destineliterare@gmail.com
amintirile
reprezintă
memoria
vizuală
a
întâmplărilor din trecut. Multe persoane încearcă să
uite sau să reprime amintiri, fapt extrem de greu,
aproape imposibil pentru că, indiferent că sunt triste
sau fericite, amintirile fac parte din noi. Sunt o
sumedenie de motive pentru care ai vrea să dai o
amintire uitării, dar datorită ei ai parte de emoţii şi
sentimente, datorită întâmplărilor din care rezultă îţi
formezi o personalitate, un caracter, ajungi persoana
care eşti în momentul prezentului. Amintirile
reprezintă jurnalul vieţii, memorii captate în creier
de-a lungul întregii vieţi. Încă din momentul naşterii
şi până la bătrâneţe creierul tot înregistrează, fie că
vrei sau că nu vrei.
Există două forţe psihice la formarea
amintirii, iar ele nu se neutralizează ci se ajunge la
un compromis. Rezistenţa învinge: nu trăirea
respectivă furnizează imaginea mnezică, ci un alt
element psihic, legat pe căi asociative de cel şocant,
în loc de una legitimă fiind una deplasată în
asociaţie. Amintirea este lipsită de părţile
constitutive care au provocat şocul, pare banală şi de
neînţeles. Are valoare nu pentru că este aur, ci
pentru că este pusă alături de aur. În vis, când ne
deplasăm, înlocuim un context spaţial sau temporal
învecinat, şi el nu capătă valoare decât prin alăturare
de ceva foarte preţios pentru noi. Părţile constitutive
neesenţiale le reprezintă în memorie pe cele
esenţiale, iar între ele există o contiguitate, o refulare
este înlocuită prin ceva învecinat spaţial şi temporal.
Dumnezeu ne lasă uneori să gustăm şi clipe mai
puţin plăcute la prima vedere, dar care ne fac să le
79
Destine Literare
înţelegem pe cele viitoare. Ne trebuie stagii de
pregătire şi la materia de trăire a vieţii, nu numai la
specialitatea pe care o urmăm.
Scriitorul Ioan Barbu ne aminteşte că
Dumnezeu ne pregăteşte pentru viaţa de după viaţă,
nu ne ia niciodată de pe acest pământ fără să ne fi
dat şansa să învăţăm. Ne spune, zilnic, că trebuie să
ne bucurăm şi ne dă atâtea motive pentru asta! Ne
lasă, uneori, să fim răniţi pentru a aprecia oamenii
care vor veni să ne îmbrăţişeze, să ajute vindecării.
Ne dă impresia că ne uită, ca să vedem cum e fără
El… Ne permite să plângem, ca să vedem cât e de
frumos un zâmbet. Ne permite să sperăm, dar şi să
deznădăjduim, să iubim, să urâm, să fim mulţumiţi
şi nemulţumiţi, să fim cum vrem noi, numai să fim.
Fiind, avem posibilitatea de a ne cunoaşte şi forma
ondulată a sufletului aflat în umbra trupurilor
noastre efemere... Sufletul nu se cumpără, nici nu se
vinde, în piaţă, la tarabă. El este cartea noastră de
vizită. Ca să porţi coroana de Om, trebuie să ai trei
calităţi deosebite: conștiință, obraz şi inimă...
Trebuie să fim conştienţi că viaţa nu poate fi
o carte continuă cu pagini fericite, am obosi, ne-am
plictisi şi n-am mai citi până la sfârşit. Mi-am spus
că poate nu mai am timp să trăiesc, că poate e prea
târziu să o iau din nou de la capăt iar astăzi, când am
terminat de citit „Răpirea sângerândă”, a
scriitorului Ioan Barbu, mi-am dat seama că de fapt
niciodată nu este prea târziu şi că uneori destinului îi
place să repete aceleaşi poveşti, din nou şi din nou…
Prin aceste povestiri scriitorul Ioan Barbu nu
te lasă să uiţi cât ai luptat, pentru că dacă uiţi acest
lucru e ca şi cum ai uita că trăieşti! Şi ce se întâmplă
atunci când uităm să trăim? Oare nu ne mai pasă?
Nu! Tocmai atunci îţi pasă cel mai tare! Şi te întrebi
singur, de ce ţie îţi pasă atât de mult când uşile sunt
închise mereu acolo unde baţi! Nu-ţi va răspunde
nimeni, oricât de mult ţi-ai dori! Totul se petrece în
mod ciudat şi destul de ironic, uneori! Lucrurile stau
cam aşa: nu poţi ajunge niciodată în vârful muntelui,
cu un singur pas! Totul este o luptă, până şi alegerea
de a fi fericit constă în lupta cu tine însuţi. E o luptă
grea, nimeni nu spune că va fi uşor, totul constă în
alegerile făcute de fiecare!
80
Sunt convins că vi s-a mai întâmplat până
acum să vă legaţi emoţional de unele locuri sau de
unele lucruri care la prima vedere pot părea simple
detalii lipsite de importanţă. Cu toate astea peste
timp vă face o deosebită plăcere să simţiţi parfumuri
sau să vizualizaţi imagini ce v-ar putea aduce în
minte amintiri de demult… Genul asta de senzaţie îl
lasă această carte după ce ai terminat de citit toate
povestirile, genul acesta de senzaţei pe care îl am
acum când mă gândesc la casa bunicii mele, unde
am trecut prin cele mai plăcute etape din viaţă,
trăindu-le la maxim… Acolo a fost locul unde miam petrecut copilăria înconjurat de saci de jucării,
unde într-un mod pueril am testat ce meserie mi s-ar
potrivi cel mai bine pentru viitor, unde veneam în
fiecare seară cu genunchii zdreliţi de la joacă sau
locul de unde mai târziu, ieşeam noaptea, pe furiş pe
geam şi fugeam în sat.
Locul pe care tocmai vi l-am descris este
oaza mea de linişte, această oază de care mi-a adus
aminte Ioan Barbu, prin această „răpire
sângerândă”. Ţin minte, mă trezeam în fiecare
dimineaţă cu mirosul mâncării care încă era pe foc şi
ştiam că am la dispoziţie o întreaga zi pentru a face
tot ce îmi poftește inima, cum ar fi să citesc, să
ascult muzică şi să mă „fâţâi ” în leagăn, să pierd
vremea lenevind… Ce perioade dulci… Şi acum îmi
par atât de departe norii pufoşi desenaţi pe pereţii
camerei mele, leagănul care scârţâia ruginit, mărul
care în fiecare an negreşit arunca numai mere pline
de viermi şi de omizi, bătăile cu apă rece, atâtea şi
atâtea lucruri care îmi lipsesc şi care au fugit dintrun foc din existenţa mea… Există oare o nostalgie
plăcută care să nu mai doară? Pentru că dacă da, aş
vrea să o cunosc! Cine ştie?! Cred că nici Ioan
Barbu!
Trebuie să citiţi „Răpirea sângerândă” şi
sigur veţi considera că pentru Ioan Barbu, cartea
aceasta nu s-a terminat, aşa cum nu s-a terminat nici
pentru noi, ea este doar începutul unui alt drum, mai
greu sau mai bun, e drumul celui ce luptă cu
amintirea revărsată-n cuvinte...
Drum bun, domnule Barbu, drum bun,
aşteptăm să vă citim la capătul lui!
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Iulian CHIVU
(ROMÂNIA)
Sfârșitul credinței ‒ ipoteză și verdict
Cartea lui Sam Harris, The end of Faith.
Religion, Terror and the Future of Reason (New
York, 2004) ajunge la cititorul român abia după
unsprezece ani de la apariție (Sfârșitul credinței.
Religie, teroare și viitorul rațiunii, Ed. Herald, Buc.,
2015), timp în care citiorul american va fi adus
numeroase observații de care autorul nu s-a lipsit și
le-a răspuns cu Letter to a Christian Nation (New
York, 2006) pe care, probabil, editorul român o are
în vedere. Așadar, încă o carte de peste Ocean care,
asemenea altora de pe Bătrânul Continent, scrutează
în zarea prăbușirii confesionale a umanității sub
teroarea rațiunii. Ea se adaugă cu originalitate altora
ca: Gesammelte Aufsätze zur Religionssoziologie, a
lui M. Weber (1920); Sfârșitul omului, a lui Zosima
Pascal Prodromit (2013); De ce să credem?, a lui
Carl E. Olson (2007); Ein führung in das
Christentum, a lui J. Ratzinger (1970); God's
Dominion: A Sceptic's Quest, a lui Ron Graham
(1990) etc. Sam Harris nu este nici mai sceptic, dar
nici mai încrezător decât alții când este vorba despre
o problemă mai veche a Occidentului: „amurgul
zeilor”. Götterdämmerung ‒ în muzica lui Wagner și
Götzen-Dämmerung ‒ în filosofia lui Fr. Nietzsche.
Sfârșitul credinței se afundă în nebuloasa
inepuizabilă a îndoielilor și a controverselor între
ipoteză și verdict fără prea multă persuasiune, ceea
ce se întâmplă și cu cartea lui Harris, deschisă uneori
erorilor de tip non sequitur (ex.: „Sunt sigur că o
respingere atât de sumară a credinței religioase...”,
p.68). Scopul lucrării, mărturisit de autor în epilog,
este unul ispititor pentru omul rațional al lumii
moderne: „acela de a contribui la închiderea porții
către un anumit tip de iraționalitate. Deși credința
religioasă reprezintă o mostră de ignoranță umană
care nu ar admite nici măcar posibilitatea
destineliterare@gmail.com
corectării...”
(p.230),
amânăm
deocamdată
curiozități de genul: ce fel de iraționalitate este
religiozitatea, sentimentului numinos îi este cu
adevărat opozabilă ignoranța și cu ce am putea
corecta insuficiențele religiozității? Pentru reflecție
aș aminti însă, din atâtea alte cazuri de pretutindeni,
măcar pilda doctorului mexican Don Miguel Ruiz
(autorul cărții The Mastery of Love), care a lăsat
chirurgia ca să se întoarcă la tradiția esoterică a
ascendenților săi tolteci. Din start, însă, marele merit
al cărții lui Harris este acela de a (re)deschide
orizontul unor întrebări, mai noi sau mai vechi,
dintr-o perspectivă reînnoită de evenimente. Cartea a
început să fie scrisă, mărturisește autorul, chiar de a
doua zi după atentatele din 11 septembrie 2001
asupra SUA, ceea ce pretinde să o justifice suficient
în numele umanității, judecând după semnalele
primite de autor: unele de genul „îmi place stilul tău,
dar ești un idiot” (p.238), ori „Sfârșitul credinței nu
este o carte atee, ci este de fapt un pretext pentru a
promova buddhismul, misticismul new age sau alte
forme de iraționalitate”(p.241), precum și altele de
genul „... religia provoacă uneori violență, dar cele
mai mari crime ale sec. XX au fost comise de
atei”(p.237). Așadar, Harris, cu atât mai mult după
agresiunile teroriste asumate recent de Statul
Islamic, ar avea noi motive să decreteze că
„Dumnezeu și Allah trebuie să urmeze calea lui
Apollo și Baal, altfel ne vor nimici lumea”(p.12).
Simetric, ideea este reluată și către final: „Pentru
cine are ochi să vadă, credința religioasă rămâne,
fără îndoială, o sursă perpetuă de conflicte
umane”(p.243).
Sociologic,
însuși
autorul
demonstrează că nu Dumnezeu sau Allah distrug
lumea și nici învățăturile lor, ci reflexivitatea ei
apofatică o împinge, prin exclusivism, până la
81
Destine Literare
accident. Americanii, cam aceiași 44% care merg
săptămânal la biserică, au convingerea că Iisus
Hristos se va întoarce pe Pământ, ba mai mult, 70%
din populație așteaptă ca președinții americani să fie
persoane puternic religioase (p.236). Ispita analizei
este firească, implică metodă și Harris încearcă să
iasă din literalismul scripturilor pe porți „care nu se
deschid din interior” nici cu fenomenologia
spiritului, nici cu mijloacele moderației capabile să
trădeze simultan și credința și rațiunea. El, ca mulți
alți observatori la suprafață ai lucrurilor, pretinde de
la religii progres, apoi trece la judecăți de adevăr cu
o surjectivitate sensibilă care neglijează frecvent
ordinea și întemeierea, condiții despre care
conferenția Steiner, la München, încă din 1909.
„Oricare ar fi adevărul, acesta ar trebui să poată fi
descoperit și descris în termeni care să nu reprezinte
un afront deschis la adresa tuturor celorlalte lucruri
pe care le cunoaștem despre lume”(p.21), stabilește
de la început Harris. Să fi uitat el că religiile au altă
relație cu istoricitatea, iar religiozitatea se măsoară
în termeni ai desăvârșirii, ai sinelui, nu ai
dimensiunilor fizice? Poate că nu, fiindcă Sfârșitul
credinței, în cele din urmă, nu este o carte de
teologie și nici una de filosofie. Tocmai de aceea,
teza potrivit căreia „religia nu poate supraviețui
schimbărilor care au venit peste noi ‒ schimbări
culturale, tehnologice și chiar etice”(p.21) e cel mult
culturalistă și, firesc, ne putem întreba în ce relație
de adevăr se află ea cu următoarea concluzie:
„Credința este mortarul care umple fisurile din
dovezi și lacunele din logică...”(p.239). Tot așa ni se
oferă și alte prilejuri să facem inclusiv reproșuri de
natura consecvenței, a standardizării, a simbolizării
și a formalizării în judecata logică, mai ales că
autorul utilizează o argumentație în paliere diferite,
care nu izbutește nicicum legătura între rațiune și
credință. După determinația pe care am văzut-o mai
sus, în legătură cu care am amânat unele curiozități,
acceptăm că „un scepticism științific sănătos este
compatibil cu o minte fundamental deschisă”(p.41)
și admitem că sunt experiențe ce ne pot transforma
sau schimba fundamental viziunea despre lume, dar
nu cunoaștem încă experiențe care să-l infirme pe
Dumnezeu nici ca atare, nici în atributele lui. Or asta
nu înseamnă că omul nu ar putea trăi doar prin
rațiune atee, ci denotă că congruențele și
82
contiguitățile ei în planul credinței persistă și nu fac
altceva decât să pună la îndoială în cele din urmă
orice tendință conceptualistă: cunoștințele nu apar
exclusiv în raport cu experiențele! Într-adevăr, și din
considerente ale radicalizării, dar și ale ambiguității,
„adepții moderației religioase ‒ de pildă ‒ sunt în
mare parte responsabili pentru toate conflictele din
lumea noastră (atâtea câte vin din această direcție,
n.n.), întrucât credințele lor sunt cele care întrețin un
context de unde nu putem combate în mod adecvat
literalismul scripturar și violența religioasă”(p.45).
Sam Harris vorbește despre violențe religioase mai
ales cu gândul la acel islamism în care „Dumnezeu
manifestă un interes personal pentru îmbrăcămintea
femeilor”(p.46) și care, prin exclusivismul său
jihadist, se face vinovat de acte odioase împotriva
umanității. Musulmanul, convins, în egală măsură,
de superioritatea culturii islamice și de inferioritatea
puterii sale, spre deosebire de creștin, nu are acces la
liberalismul cugetării și nu găsește niciun refugiu
dacă vrea să trăiască în moderație pentru că religia
lui e prea sângeroasă și „nu poate supraviețui în
proximitate cu altele”(p.136). O astfel de vecinătate
amenință dreptul celorlalte popoare de a avea
propriile mituri în numele cărora „continuăm să ne
ucidem între noi”. Harris își croiește discursul cu
abilitate pe toată plaja dintre teoretic (Credințele ca
principiu de acțiune, Conștiința, Adevăr și falsitate
etc.), experiențial (Falsa alegere a pacifismului, O
margine fără centru, Credință și dovezi etc.) și
spaime (Jihadul și puterea atomului, Ciocniri,
Pericolul gândirii deziderative etc.). Astfel, cartea
sa este mai degrabă o lucrare de graniță,
transdisciplinară, și
se adresează standardelor
spirituale ale lumii moderne cu propria ei actualitate.
Analizele lui nu focalizează preponderent în
concluziv: „dacă ortodoxia musulmană ar fi fost la
fel de viabilă economic și tehnologic precum
liberalismul occidental, am fi fost, probabil, martorii
islamizării planetei”(p.134). Autorul contestă,
prezumă sau face speculații prin inferență plecând
de la concluzii
sau mizând pe incluziunea
entimematică a argumentlui în teză: „Nu avem
nevoie de ficțiuni tribale pentru a conștientiza într-o
bună zi că de fapt ne iubim semenii” (p.234). Sau
contestă la nivel de sentință: „Omul nu este măsura
tuturor lucrurilor”(ibidem), fără a aduce alt
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
argument decât că acesta rămâne, alături de univers,
un mister, lucru cu care minează toată construcția sa
de până aici, insuficient însă cât să-l contrazică pe
Protagoras. În ordinea aleatorie a atributelor sale și
nu departe de spiritul culturalismului american, dar
cu unele excepții de diacronie și de natură a
metafizicului, Harris redefinește conceptul de
credință, e drept că nu prea departe de ceea ce se
acceptă în mod obișnuit: „Credințele sunt principii
de acțiune, independent de ce se petrece la nivel
cerebral; sunt procese prin care este reprezentată
înțelegerea (și neînțelegerea) pe care o avem despre
lume și care ne ghidează comportamentul”(p.52). Și
dacă acestea ar fi doar câteva observații formale visa-vis de ideile lui Harris, cartea sa este fără îndoială
ingenios construită și totodată atipic, putem spune,
ce stimulează opinii diverse și de aceea lasă loc cât
să
stimuleze
unele
discontinuități
în
transdisciplinaritate cu vagi predilecții spre
neuroștiințe, sprecializarea lui, apoi se văd, în
măsură diferită, căutările spre biofizică, medicină,
antropologie, cosmologie și istoria religiilor, spre
filosofiile fenomenologice fără a atinge precăderea
într-una sau alta; planurile se intersectează,
unghiurile se lărgesc până la divergență, de aici și
particularitățile argumentării despre care vorbeam.
Harris categoric nu a intenționat o carte care să
epuizeze o problemă, ci lansează o temă reiterabilă
în diacronie, interactivă, și a scris la numai doi ani
după ea Letter to a Christian Nation, unde
conversează într-un cerc deschis cu cititorii lui.
Aceștia sunt sau nu ignoranți, dar nu din cauze de
ateism; unii dintre ei au serioase studii superioare
sau sunt chiar cercetători, iar cei care mărturisesc
puternice convingeri religioase nu simt nevoia să și
le corecteze, ci să și le desăvârșească prin
conformare, dar nici nu fac din cartea lui Harris un
tabu. O citesc și ei ca și noi și împărtășesc toate
îngrijorările omului modern. Niciunul dintre ei nu se
suspectează de nebunie: „deși ‒ dacă luăm ca atare
ce spune autorul ‒ în general persoanele religioase
nu sunt nebune, credințele lor centrale cu siguranță
sunt”(p.73). Dilematicul nu se spulberă însă. Cu
doar două pagini mai înainte, Harris vorbea despre
ciuma care devasta Parisul pe la 1348 și îl determina
pe regele Filip al IV-lea să solicite Facultății de
Medicină explicații plauzibile pentru populația
destineliterare@gmail.com
pariziană panicată. Răspunsul academic a fost, pe
scurt, cam acesta: „o perturbare în ceruri a făcut ca
soarele să supraîncălzească oceanele din apropierea
Indiei și că astfel apele au început să emane vapori
nocivi”(p.71). Panica nu a putut fi însă oprită decât
cu o explicație regală: mânie divină pentru
blasfemie! Măsurile preventive dispuse ca atare au
fost de-a dreptul barbare: pentru prima blasfemie i se
tăia vinovatului o buză, pentru a doua și cealaltă
buză, apoi limba. Epidemia va fi trecut în cele din
urmă nu la explicațiile academice, nici la mutilările
dictate. Iar dacă oamenii se vor fi rugat în biserici,
cum se va întâmpla și după ciuma din 1680 de la
Oberammergau, care a dus la reiterarea ritualprofilactică a Patimilor lui Hristos din zece în zece
ani ca sacrificiu de cerere (Bittopfer) și de gratulare
(Dankofer), toate astea nu înseamnă paranoia
colectivă, ci doar defulare de ultimă instanță a unei
trebuințe firești. Că doar autorul scria cu încă trei
pagini mai înainte: „Sunt sigur că o respingere atât
de sumară a credinței religioase va părea crudă
pentru mulți cititori, mai ales pentru cei care i-au
cunoscut în mod direct puterea consolatoare” (p.68).
Ca să preîntâmpine formalismul judecăților, autorul
este atent la proporții mai ales atunci când atinge
unele puncte nevralgice din războiul religiilor:
creștinismul și inchiziția, iudaismul și islamul, etica
și morala. De fapt, trebuie să remarcăm diversitatea
bogatului material documentar al cărții (61 de pagini
cu note detaliate), trimiteri care se cer parcurse
simultan cu lectura textului. Numai așa cititorul are
imaginea completă a ariei documentare uzitate, a
adâncimilor ideatice și a prelungirilor bibliografice
trans- și interdisciplinare pe care se întemeiază
cartea. O altă particularitate de elaborare a
discursului se asigură din afișarea cu o aparentă
ușurință a unor concluzii incitante, care în alte cazuri
ar fi abordate cu rezerve, cu prevedere, dacă nu și cu
teamă. „Dușmanul nostru nu este altul decât credința
însăși”(p. 131), sau „...este evident că Occidentul
trebuie să câștige fie dezbaterea, fie războiul. Orice
altă variantă va însemna sclavie”(p.132) ‒ simple
aserțiuni, ipoteze de lucru sau verdicte elaborate?
Harris își sprijină demersul pe cifre și pe fapte:
Inchiziția creștină însumează în cei aproape 300 de
ani de existență între 40 și 50.000 de persoane ucise
pentru vrăjitorie (p.88); numai în anul 1919, în
83
Destine Literare
Ucraina sunt uciși 60.000 de evrei (p.103);
pogromurile și masacrele musulmane din Maroc,
Algeria, Tunisia, Irak, Libia, Egipt, Palestina, Siria
și Yemen (p.115); „...despotismele moderne sunt
crize de ostatici. Kim Jong Il are 30 de milioane de
ostatici. Saddam Hussein avea 25 de milioane.
Clericii din Iran au încă 70 de milioane” (p.153) etc.
Factualitatea vine și ea cu argumentația de tip istoric
sau cultural: „Sfânta Inchiziție s-a născut oficial în
1184, sub papa Lucius al III-lea, pentru a zdrobi
mișcarea populară a catarilor”(p.84); „... Spania
traduce anual în spaniolă cam tot atâtea cărți câte a
tradus lumea arabă în propria limbă din secolul al
IX-lea încoace”(p.133) etc. Harris nu își dispune
materialul în maniera riguroasă a tratatelor
academice, ci discută liber, după regulile colocuției,
simultan fiind atent la economia textului și la
evitarea încrucișărilor și a revenirilor inutile.
Determinările și generalizările contextualizează
spațio-temporal orice și oricât e util începând de la
proximitate până la universalitate. Așa de pildă, în
asocierile autorului, problema iudaică este legată
prin determinație de cea musulmană: „Și cu toate că
demonizarea explicită a acestora (a iudeilor, n.n.) ca
popor a necesitat lucrarea nebunească a Bisericii
creștine, ideologia iudaică a fost și rămâne un
paratrăsnet al intoleranței”(p.94), ceea ce înseamnă
totodată un obstacol serios pentru reinstaurarea păcii
în Orientul Mijlociu și o potențialitate a degenerării
conflictul israeliano-palestinian într-un război între
islam și Occident de care Creștinismul, ca Pilat, nu
se mai găsește vinovat în mod direct. Prejudecățile
privindu-i pe evrei, unele dintre ele cu suportul
Noului Testament, aveau să culmineze în preajma și
în timpul Celui de al Doilea Război Mondial cu
credința nazistă potrivit căreia aceștia sunt „o rasă în
principiu opusă sănătății Germaniei”(p.103) ‒ ceea
ce a condus la holocaustul din lagărele lui Hitler.
Episcopia Catolică germană emisese deja din 1936
un set de principii în spiritul arianismului care
mergeau până la a decreta explicit că „Rasa, solul,
sângele și oamenii sunt valori naturale prețioase, pe
care Domnul Dumnezeu le-a creat și pe care le-a
lăsat în grija germanilor” (p.104). Mai mult, se aduc
în argumentativ și unele credințe, cel puțin
îndoielnice: „Se mai știa că toți evreii se nasc orbi și
că, după ce sunt mânjiți pe ochi cu sânge creștin,
84
dobândesc darul vederii”(p.99) ‒ trimiteri
evidente la replica evreilor „Sângele Lui să fie
asupra noastră și asupra copiilor noștri” (Matei;
27.25), după ce Pilat s-a spălat pe mâini de păcat.
Culpabilizarea islamismului se face, cum aminteam
mai sus, în primul rând pe seama jihadismului său.
Socotit o margine fără centru, el (islam = supunere)
împarte lumea religioasă, tranșant, în Casa Islamului
și Casa Războiului (p.110). De aceea musulmanii nu
pot fi nici moderați, nici apostați; desăvârșirea lor
fiind în jihad (război sfânt). Pentru creștini, omul,
dacă rătăcește desăvârșirea în dumnezeire, se alege
cu devenirea ca lume. Coranul interzice (4:29)
musulmanilor să se ucidă între ei, dar ce se petrece
în țările islamice între șiiți și suniți excede norma
contradicției pașnice și, tot în virtutea Cărții (p.119),
ei pot fi uciși pentru dezbinare. Cum însă și viața
religioasă și cea laică presupun comportamente
riguros normate, Sam Harris, după scrutarea atentă a
fundamentalismului religios, face din etică și morală
spații ale observației mult mai apropiate de
specialitatea lui, iată de ce pe palierul acesta se
mișcă cu mai multă libertate. Fiindcă „negreșit este
posibil să trăim în mod etic”(p.233) și ca „războiul
religios să devină de neconceput pentru noi, așa cum
sunt sclavia și canibalismul, va trebui să ne lepădăm
de dogma credinței”(p.232) ‒ un verdict deziderativ
sibilinic. Acesta nu poate abroga numinosul ‒
rezervă imanentă de speranță și referent moral al
umanității ‒, pentru că factualitatea pe care o evocă
Harris („Nimic nu este mai sacru decât faptele”,
p.232) poate cel mult să producă, separat, îndoieli în
mysterium, în tremendum și în fascinans; or o
îndoială, în chip rațional, nu poate fi spulberată cu o
alta nici în lumea academică, nici în cea semidoctă.
Cartea este scrisă, fără doar și poate, sub semnul
accidentalului tot mai îngrijorător, care tinde să se
esențializeze în ritmurile alerte ale haoticului
sociocultural modern. De aici și recurența acelorași
întrebări existențiale ce însoțesc umanitatea de la
început fără a găsi răspunsuri satisfăcătoare în
contingent. Și asta fiindcă irosim prea mult în
rechizitorii mereu incomplete; iar dacă se
întrezărește vreun răspuns, acela rămâne să
penduleze circumstanțial, critic sau smerit, între
rațiune și credință, între ipoteză și verdict.
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Venturia Adina COLCEAG
(ROMÂNIA)
Consideraţii critice – Ion Catrina, de la romanul fluviu la nuvelă
Este foarte greu de crezut că un scriitor de
valoare nu poate trata, în operele sale, toate genurile
literare, fără nicio dificultate. George Călinescu a
demonstrat acest lucru cu brio, ca să amintim doar
pe cel mai de seamă reprezentant al genului, pentru
exemplificare. Trecerea însă nu este una dintre cele
mai comode. Fiecare gen literar are legile lui şi se
supune unor rigori specifice. Adaptarea presupune
mult efort, dar şi talent. Genul scurt nu este cu nimic
mai facil decât romanul, dar câştigul prin reducerea
în amploare a lucrării trebuie reinvestit în precizie şi
concizie. În rest, rigorile rămân aceleaşi. Scriitorul
Ion Catrina reuşeşte să treacă cu succes de la
romanele fluvii cu care ne-a obişnuit, la nuvele
consistente, desfăşurate pe spaţii mult mai restrânse.
Măiestria artistică în creionarea personajelor şi
desfăşurarea acţiunii rămân la acelaşi nivel ridicat,
demonstrat în romanele sale.
Tematicile abordate sunt dintre cele mai
diverse. Scriitorul îşi coboară spectrul de cercetare
spre cele mai mici şi banale subiecte, reuşind să le
şlefuiască şi să le ridice la nivelul marilor
evenimente. Particularul insignifiant devine plural,
cu o arie de interes cuprinzătoare care, prin interes,
se lărgeşte considerabil, devenind o problemă
majoră a societăţii.
În nuvele întâlnim cazuri reale, culese din
realitatea imediată. Realismul lor este cutremurător.
Aducerea acestora în prim plan, într-o operă literară,
nu urmăreşte senzaţionalul facil, jurnalistic. De fapt,
autorul nici nu speculează amănuntele sordide din
acţiunile personajelor sale, nu intră în detalii
destineliterare@gmail.com
naturaliste, ci atrage doar atenţia asupra problemelor
de amănunt, care ar putea conduce la evitarea unor
asemenea fapte pe viitor. Ele se constituie într-un
semnal de alarmă pentru a educa şi preveni
întâmplări simulare. Demersul lui este aidoma al lui
Julius Fucik: „Oameni, eu v-am iubit, vegheaţi!”
Multe din personaje sunt nevinovate. Ele
sunt prinse în vârtejul halucinant al unui sistem
juridic imperfect, cum este cazul lui Gabriel
(Amurgul surâsului) sau intră într-o conjunctură
ilegală, cultivată şi proliferată în exces de sistemul
social existent, cum se întâmplă, din păcate, cu Puiu
Apostolescu (La răscruce). Societatea se mulţumeşte
să dea vina pe educaţie. Oare, doar educaţia este
inculpabilă? Societatea, familia şi ereditatea nu au
rolul lor bine statuat în evoluţia unui individ? În alte
condiţii, Tomiţă ar fi devenit criminal, Bebe
Sinescu, Ludmila Apostolescu, Lucica Şchiopu ar fi
avut aceeaşi evoluţie degradantă? Cu siguranţă, că
nu!
Există şi o categorie a inocenţilor, a celor
animaţi de simţul dreptăţii, a celor năpăstuiţi pe
nedrept. Gabriel şi Sorina întruchipează latura
angelică din tabăra protagoniştilor nuvelelor, aşa
cum Mitică şi Nora par a fi familia ideală,
neputincioasă în faţa erupţiilor aberante ale fiului
lor.
Câteva nuvele se desprind de tematica
generală a volumului. „Un răgaz nesemnificativ”
reprezintă o faţetă discutabilă a unui transplant de
inimă. Problematica iscată este deosebit de
85
Destine Literare
complexă. Scriitorul eludează, cu bună ştiinţă, latura
morală şi o consideră nesemnificativă în acest
proces. Latura psihologică şi cea a interrelaţiilor
umane sunt tratate cu multă pricepere. Ovidiu îl
iubeşte pe Mihai, pentru că iubeşte inima prietenei
lui. Părinţii lui îl acceptă cu toată dragostea.
Oamenii de rând nu vor înţelege niciodată relaţia lor.
O abordare aparte este şi în „Călătorie
inversată”. Într-o viziune fantastică inedită, un om
face trecerea prin existenţa lumească în sens invers.
Melanjul dintre real şi fantastic are loc pe un fond
profund realist. Finalul conduce spre ideea unei
halucinaţii posibile. Implicaţiile sunt totuşi destul de
profunde. Poţi renunţa atât de uşor la un copil pentru
înfăţişarea lui nepotrivită? Întoarcerea în timp nu ar
fi un bun prilej de meditaţie şi de revenire la firesc?
Observăm, ca şi la operele anterioare ale
autorului, o puternică forţă de sugestie. Titlul
nuvelelor este formulat în aşa fel, încât să reflecte, în
mare măsură, conţinutul nuvelei. „Un răgaz
nesemnificativ” e de fapt un terminus implacabil
care nu poate fi prelungit. „Amurgul surâsului” este
stingerea luminii şi speranţei celor ce au îndrăznit să
mai spere. „La răscruce” este dilema de opţiune în
viaţă căreia îi suntem supuşi cu toţii. „Călătorie
inversată” poate fi un drum refăcut în sens invers,
pentru a se corecta erorile iniţiale, iar„În ceaţă” este
mediul în care se află cei mai mulţi dintre oameni,
debusolaţi de oferta socială existentă.
Fiecare nuvelă este un eşafod de reflecţie, de
atitudine şi implicare. Solicitarea este imperativă.
Dacă nu luăm atitudine acum , atunci, când?
Indiferent de subiectul lor, nuvelele
reprezintă o reflectare a vieţii din societatea
contemporană, o contribuţie majoră la dezvoltarea
genului şi o consolidare a prestigiului unui scriitor
contemporan valoros.
Caracal, 10 ianuarie 2016
Carmen Doreal – Miss Pogany
86
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Cristiana CRĂCIUN
(ROMÂNIA)
Pe marginea unui desen
Desen de Marin Sorescu
Mai întotdeauna, după ce se bucura ca un
copil de bucatele de pe masă, indiferent dacă acestea
erau alese ori foarte simple, Marin Sorescu cerea
câteva coli de hâtie şi, în vreme ce se purtau discuţii
pe varii subiecte, mâna lui prindea creionul și alerga
sprinţară pe colile albe. Dacă nu era creion, era bun
și degetul, înmuiat în vin roș' ori cafea și, de multe
ori, până când soseau foile, pe șervețulul alb apărea
un mic desen. Când șervețelele erau colorate...
privea gazda cu o insistență suficient de
convingătoare cât să o facă să dea fuga după hârtie.
Era o după-amiază de iarnă, iar din cuptorul în care
se aromiseră cartofi şi o generoasă bucată de friptură
– preferata lui Marin era „de sub burta porcului",
piept împănat cu carne şi ceva grăsime –, încă mai
destineliterare@gmail.com
ieşeau aburi plăcut gâdilători la nas. Mâncarea,
însoţită de murăturile pe care mi le cerea adesea şi la
feluri la care nu prea se potriveau („acrituri” de tot
felul, despre care spunea, râzând, că ar fi bune de dat
la export), udată cu vin bun de Valea Călugărească
din producţia proprie a părinţilor mei – erau și ei de
faţă –, a mers cu atât mai bine cu cât, la final aveau
să ajungă pe masă prăjiturile mamei, delicii de
neîntrecut. Ei, la cafea şi prăjituri, Marin a cerut,
conform tradiţiei, hârtia şi... m-a desenat. Aşa cum
mă vedea sufletul lui. Şi cum mă descopereau ochii
lui scrutători, ca două sfredele tronând la capătul
nasului proeminent, sprijinit la rând-u-i pe o mustaţă
cam pe oală.
Mama, adeptă a portretului clasic, deşi
conştientă că atunci când sunt obosită am un aproape
insesizabil strabism divergent – lucru pe care însă nu
voia să-1 recunoască în ruptul capului –, când a
văzut desenul „a pus bot", aşa cum numai ea ştia să
pună, şi i-a reproşat cu vădită iritare: „Maestre, chiar
aşa e fiica mea, de ce ai facut-o așa?!"
Marin i-a aruncat o privire peste ochelari şi cu un
zâmbet şiret, made in Bulzeşti – Dolj, i-a replicat:
„Cucoană, n-am facut-o eu, mata ai făcut-o! Şi ai
dreptate, se uită mai mult împrăştiat, decât adunat!"
S-a pus apoi pe un râs contagios. Râdea cu o poftă
nebună.
Ne-am amuzat cu toţii, mai puţin mama care,
cu acelaşi „bot" pus, s-a retras, neconsolată, la
odihnă.
Desenul a rămas. Tot aşa şi amintirea serilor
cu Marin şi Virginie, cum o alintam eu, seri de
poezie, de discuții alese şi mai ales de prietenie,
timp unic pe care aș da orice să-l pot întoarce.
87
Destine Literare
La aniversară...
Cum se știe, sau poate nu prea, Marin
Sorescu nu era născut pe 19 februarie, ci pe 29!, a
scris-o cu propria mână într-un autograf dat lui
Victor Crăciun. Nu-i plăcea că nu se poate sărbători
decât în anii bisecți, așa că... și-a ales o dată
apropiată de adevărata sa dată de naștere, cu zece
zile mai devreme, așa cum figurează și în istoriile
literare. Dar prietenii adevărați, invitați la aniversare
an de an știau că participau la o întrunire formală,
cea adevărată fiind posibilă doar din patru în patru
ani.
Fără să fie cine știe ce mâncău ori băutor,
Marin adora petrecerile pentru că îi ofereau prilejul
să fie cu prietenii. Cei buni, dragi inimii lui, nu erau
chiar foarte numeroși, dar Virginie, o gospodină
desăvârșită și o femeie puternică, inteligentă,
pricepută în ceea ce am numi „public relations”,
completa lista și cu alți cunoscuți, pe care știa,
simțea cu rafinata ei diplomație, că n-ar strica să și-i
apropie. Așa că, la mai toate aniversările organizate
în casa lor, era lume multă, lume bună, de la foarte
apropiații Tudor Gheorghe, Ion Caramitru, Bucur
Chiriac și soția sa Marieta, (să mai spunem aici și că
Marin detesta „cârciumile”, așa numea deopotrivă
restaurantele de lux ori pe cele care chiar și-ar fi ),
desigur, Crăciunii, doctorul Mironțov și soția lui
Alis Țuculescu – nepoata pictorului, soții
Angelescu, și ei medici excelenți, la „cunoștințele
utile”, ca să le spunem delicat. La vederea casei
pline, Marin zâmbea fericit, descoperindu-și
prietenii și simțindu-le dragoatea sinceră, tot
repetând în „olteneasca” lui repezită, inimitabilă:
„Iote, băăă, ce de veniră, mulți veniră, da, veniră nu
glumă!” Până când dădea cu ochii de unii mai puțin
cunoscuți ori agreați. Atunci mustața se strâmba a
mirare și lăsa să iasă pe sub ea, șoptit, fraze bâiguite,
întrebări retorice și remarci acide, care mă făceau să
râd înlăuntrul meu. Căci, dacă el era discret, nu văd
de ce m-aș fi exteriorizat eu?...Era ceva de genul:
„Da ăștea – formularea era aparte, nu-i prea
considera oameni, mai degrabă obiecte decorative
prin saloanele mondene! – de unde apărură, muica
mea?!, că ni' nu-i știu cine-s! Cine-i chemară și păștea? Da bine că veniră”... Știa bine cine îi
chemase, de aia nici nu făcea mare caz. O adora pe
Virginie și știa că ea îi vrea doar binele.
Marin Sorescu era o gazdă desăvârșită, chair
dacă... strălucea în stângăcii în materie de
gospodărie, dar Virginie nici nu punea mare preț pe
ajutorul lui „Sorin”, cum îl alinta, cel mai probabil
de la Soare, pentru că ea așa îl vedea. Un soare
88
strălucind în mijlocul planetelor mici – prietenii,
adunați în jurul lui, ascultând cele mai noi poeme,
superbele cântece ale lui Tudor, glumele, discuțiile
cu miez, în legătură cu cele mai recente apariții în
librării, ori despre expoziții și spectacole. Marin știa
să asculte, îmbia la dialog și la zaibăr, nelipsit, pe
lângă băuturile de tot felul și vinul ales.
Într-o seară înghețată de Făurar, în 1989, am
mers la aniversarea lui Marin, doar că eu,
recunoscută pentru teama maladivă de câinii fără
stăpân sau de cei care „se cam dau”, cum recunoștea
Virginie, care se pricopsise în curte cu un dulău
negru, botezat Țiganu (pe atunci lumea era normală
la cap și nu vedea în asta nimic ofensator,
discriminatoriu), nu am putut fi convinsă să intru, cu
niciun chip. Victor, riscându-și cu demnitate
pantalonii, a intrat în curte, dar eu țineam de poartă
pe dinafară!, mai ales că, malițios cu sau fără voie,
Marin spunea râzând că pe câine, „ dracu' gol,
cotarla asta, nu-l putu prinde Virginia, să-l lege, dar
poate nu mușcă! Mâncă binișor azi!...”. N-am vrut
să-mi încerc norocul, așa că am hotărât să merg
înapoi, acasă. Nici nu era foarte departe! Dar Marin,
când a văzut că nu glumesc, a avut o idee: scara lor,
aia mare, de bibliotecă, pusă pe zid... Ceea ce a și
făcut.
Calm, s-a întors printre oaspeți, a zâmbit și a
anunțat: - veniră Victor cu Anca. Oamenii nu-l
vedeau decât pe Victor și... pe dragul de Marin
deschizând larg geamurile. Hm, gestul părea cam
ciudat. Afară frigul mușca mai tare și mai sigur
decât dulăul. Iar, deodată, în cadrul ramelor mari ale
ferestrei am apărut eu! Urcasem pe scară, cu tot cu
haina lungă de blană și stăteam „înrămată” cu un
gest teatral, încercând să maschez penibilul
momentului de a mă fi lăsat răpusă de teama de un
biet câine și de a fi recurs la o metodă deloc
obișnuită de a veni în vizită. Lumea era destul de
nedumerită. Iar Marin, râzând poznaș: „Doar nu
crezurăți că aerisim. Na, vorbirăți de Vassa
Jeleznova! (spectacolul cu piesa lui Gorki, în
excelenta montare a lui Ion Cojar, avusese premiera
la Naționalul bucureștean la 28 decembrie 1988 și
era un succes mult comentat). Asta parcă-i fantoma
ei, nu alta... Ce face frica din om!?, a mai adăugat,
întinzându-mi mâna cu un gest plin de curtoazie, în
râsetele generale.
Cu așa amintiri, cum să nu-ți fie dor de
Marin Sorescu, mai ales că, în anul ăsta (n.r. – în
2016 ar fi împlinit 80 de ani) l-am fi putut aniversa
chiar de ziua lui, pe 29 februarie...
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Victor CRĂCIUN
(ROMÂNIA)
Studiu Brâncuși
Constantin Brâncuşi este considerat, cu o
greu de atins unanimitate în acest domeniu, cel mai
de seamă sculptor al secolului al XX-lea,
deschizătorul unei noi etape în această artă milenară.
Istoriile artelor, dicţionarele şi enciclopediile,
monografiile de specialitate i-au ridicat acest
piedestal construit de marile personalităţi ale culturii
vremii sale. Între cei care l-au consacrat înscriem
numele cele mai remarcabile ale culturii şi artelor
plastice, literaturii, ca şi de colecţionari, muzeografi,
îndrumători ai fenomenului artistic ca: G.
Apollinaire, Hans Arp, Paul Morand, Jacques
Lessaigne, Isamu Noguchi, Ezra Pound, Cristian
Zervos, Mario de Micheli, Giulio Carlo Argan, Carl
Sandburg, James Joyce, Jean Cassou, Henry Moore,
Vera Muhina, Man Rey, lângă care adăugăm şi
personalităţi reprezentative din România, precum
Tudor Arghezi, Nicolae Iorga, Tristan Tzara, Mircea
Eliade, Lucian Blaga, Petru Comarnescu, Marcel
Iancu, Miliţa Petraşcu, precum şi ale monografiştilor
săi dintâi, V. G. Paleolog, Carola Giedion - Welcker,
Sidney Geist, Athena T. Spear, iar această listă nu
este decât parţială, întrucât ea poate fi prelungită cu
mii de nume, în special din România, Franţa şi
Statele Unite ale Americii, ţările în care s-a impus
mai întâi.
Când sosea Brâncuşi la Paris, locul dintâi în
sculptura franceză era deţinut de Auguste Rodin,
astfel că era pe deplin justificată dorinţa
importanţilor români din capitala Franţei de a-l
determina pe artistul, aflat în plină glorie, să-l
primească ucenic şi pe compatriotul lor. Aveau să o
convertească şi pe Regina Elisabeta/Carmen Sylva
să le susţină demersul, să intervină pe lângă
cunoscuţii din cercul lui Rodin, ceea ce dovedeşte
că, de vreme ce era nevoie de o asemenea mijlocire
destineliterare@gmail.com
regală, era greu de ajuns la titanul de la Meudon,
cum era supranumit, după numele localităţii din
preajma Parisului unde îşi avea Atelierul - şcoală.
Numai că, după toate aceste demersuri intense,
Brâncuşi însuşi este cel care nu agrează ideea de a fi
receptat ca discipol al lui Rodin, aşa cum deducem
din explicaţia asupra acestui episod al biografiei
sale, pe care avea să o dea peste 50 de ani de la
petrecerea „rupturii": „el a acceptat să mă ia ca elev,
dar eu am refuzat, căci nimic nu creşte la umbra
marilor copaci".
Brâncuşi avea pe atunci 30 de ani şi se aflase
poate o lună - două în preajma maestrului, când a
avut revelaţia că riscă să-şi piardă libertatea de
creaţie, sculptorul - profesor fiind o personalitate
prea puternică, de care mai târziu i-ar fi fost greu să
se mai poată desprinde. Această alegere este pentru
noi doveditoare a faptului că Brâncuşi era pregătit
să-şi ia în propriile mâini destinul artistic, având
limpede conturată direcţia în care se îndrepta creaţia
sa.
Nu vom şti niciodată care vor fi fost
resorturile intime ale acestui refuz de a ucenici lângă
Rodin, dar este limpede că el nu a însemnat ruperea
categorică de ceea ce maestrul însemna în sculptură.
Îl socotea „marele copac", aşa cum o afirmase cu
limpezime, deci de importanţă uriaşă pentru artă, un
falnic arbore de care nu trebuia să se lase copleşit,
pentru a putea să-şi afle propriul loc sub soare.
Tot Brâncuşi este cel care consemnează şi
poziţia lui Rodin faţă de alegerea făcută, de a lucra
pe cont propriu, fapt în legătură cu care maestrul ar
fi spus: „Are dreptate. Este la fel de încăpăţânat ca şi
mine".
Chiar dacă Brâncuşi a părăsit Atelierulşcoală de la Meudon, maestrul nu şi-a uitat
89
Destine Literare
discipolul avut pentru prea scurtă vreme, iar când
acesta a expus la Saloanele al căror preşedinte al
comisiilor artistice era chiar Rodin, l-a acceptat fără
rezerve, înţelegându-i cutezanţa şi viitorul. Vizionar
în legătură cu sculptorul român, îi recomandă doar
să nu se grăbească atât de tare. Ca preşedinte de
juriu, Rodin a susţinut, aşadar, lucrările pe care
Brâncuşi le-a expus pentru prima oară la Paris,
contribuind, astfel, la promovarea sa. Ceea ce ne
face să reconsiderăm şi legăturile tânărului Brâncuşi
cu Rodin, acestea fiind mult mai profunde decât au
fost prezentate de cercetători până în momentul de
faţă. Majoritatea dintre ei s-au referit doar la
episodul plecării de la Meudon, ceea ce nu înseamnă
numaidecât şi o „despărţire". Ar trebui reluată cu
mai mare atenţie mărturia lui Henri Coandă din
cartea de convorbiri cu V. Firoiu, Din nou acasă,
singura care pune în lumină zilele în care a fost
„ucenicul" lui Rodin.
În faţa unei lucrări concepute de Coandă, pe
care acesta o arată maestrului pentru a obţine un sfat,
Rodin îi recomandă: „Aici să-l consulţi şi pe
Brâncuşi. El îţi poate indica o soluţie care merge mai
bine în ceea ce vrei să faci, el îţi va arăta drumul cel
bun". Ce apreciere mai bună, în acel moment, decât
aceasta?
Cercetătorii atenţi ai operei lui Brâncuşi au
descoperit influenţe ale lui Rodin în creaţia sa, fireşti
în contextul artistic al zorilor veacului XX.
Înrâurirea desăvârşitei opere rodiniene a fost multă
vreme resimţită în sculptura urmaşilor. Descoperind
tocmai pericolul de a fi influenţat fără a o dori,
Brâncuşi a hotărât să evite o prea mare apropiere de
maestru, preşedinte al secţiei de sculptură la Societé
Naţionale des Beaux-Arts, ceea ce i-a asigurat
iniţierea şi dezvoltarea personală în maniera dorită,
conturul ferm al personalităţii sale unice.
Peste mulţi ani de la acele începuturi, în
1952, Brâncuşi a fost invitat, alături de alţi mari
artişti, să evoce legăturile cu marele sculptor
francez, cu prilejul Expoziţiei Hommage a Rodin.
Desprindem din textul lui Brâncuşi un fragment care
conţine, de fapt, o limpede şi succintă caracterizare:
„În secolul XIX situaţia sculpturii era disperată.
Apare Rodin şi transformă totul. Graţie lui, omul
redevine măsura, modelul organizator al statuii.
Graţie lui, sculptura redevine umană în dimensiunile
90
şi semnificaţia conţinutului său. Influenţa lui Rodin
a fost şi rămâne imensă".
Subînţelegem din context şi preţuirea caldă pe care
Brâncuşi nu se va sfii să o mărturisească, gest de
nobleţe specifică doar marilor creatori.
Toiagul măreţiei lui Rodin avea să-i revină, în
secolul XX, lui Brâncuşi.
Cel dintâi artist plastic care îl defineşte ca
reînnoitor al creaţiei mondiale este Henri Rousseau
(Le Douanier/Vameşul): „ai transformat arta antică
în modern", având în vedere operele care aveau să
dea o nouă dimensiune, un nou sens, schimbând
drumul sculpturii omenirii: Sărutul, Cuminţenia
Pământului, Rugăciunea, Măiastra, şi, desigur,
acestora li se adaugă şi Columna, Cocoşul.
Aprecierea, recunoaşterea ca deschizător de
noi orizonturi în lumea artelor aveau să se producă
destul de repede, după doar patru-cinci ani de
concurenţă cu sculptorii din întreaga lume, aflaţi cu
toţii în căutarea drumului, într-o fascinantă întrecere
artistică în Oraşul Luminii, devenit o Mecca a
visătorilor lumii creaţiei, încă din 1908. Vocea
autorizată, cu o evidentă notorietate între creatorii
francezi, care atestă această recunoaştere este a
criticului de artă Charles Morice, traducător, poet,
eseist şi unul dintre principalii teoreticieni ai
simbolismului. Morice constată că Brâncuşi
devenise „foarte cunoscut şi foarte apreciat", fiind
socotit „unul dintre cei mai bine înzestraţi din
generaţia lui".
Dovada cea mai clară a acestei recunoaşteri
ne-o oferă nu România, nici Franţa, ci America.
Importanţii artişti, scriitori şi colecţionari de peste
Atlantic îl descoperă pe Brâncuşi, mai ales după ce
participase la celebra International Exhibition of
Modern Art, intrată în istoria artei drept Armory
Show, după numele clădirii gărzii naţionale
americane din New York, la care erau expuse peste
1600 de opere ale marilor artişti din Europa,
expoziţie itinerantă şi la Chicago şi Boston.
Este adevărat că studenţii, cultivaţi în spirit
academist, au organizat un crâncen protest la
Chicago, dar noi credem că încercarea lor de a arde
fotografia lui Brâncuşi a avut un efect de bumerang,
atrăgând şi mai mult atenţia asupra tânărului artist,
în loc să îl stigmatizeze. Astfel, importanţi
colecţionari americani aveau să vină în Atelierul său
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
parizian şi să achiziţioneze numeroase opere,
devenite astăzi mândria muzeelor şi colecţiilor
particulare de peste Ocean.
În felul acesta, în 1913, la vârsta de 37 de
ani, Brâncuşi deschide calea artei noi şi în America,
unde avea să se mai confrunte cu ignoranţa şi
concepţiile învechite despre sculptură, între 1926 1928, dar, în final, va câştiga un răsunător proces
împotriva Oficiului Vamal al Statelor Unite,
hotărârea dată în cauză fiind socotită biruinţa
definitivă, şi pe cale juridică, a artei moderne asupra
clasicismului academizant, a creativităţii în faţa
obtuzităţii societăţii, a gândirii libere şi dreptului de
exprimare în faţa barierelor şi constrângerilor de
orice fel.
Până în 1937-1938, la 60 de ani de viaţă,
când Constantin Brâncuşi definitivează capodopera
capodoperelor sale, Aşezământul sculptural arhitectonic de la Târgu Jiu (Masa Tăcerii, Poarta
Sărutului, Columna Infinitului) care încheie
monumental activitatea sa uriaşă conţinând peste
700 de titluri de opere, a cunoscut gloria şi a trăit
bucuria împlinirii în artă.
Să adăugăm că Atelierul sculptorului din Impasse
Ronsin avea să devină Ambasada artistică a
României la Paris, centru de meditaţie si confruntare
asupra destinului artei, în căutarea specificului
modern care să o pună în acord cu marile descoperiri
ale secolului XX din diverse domenii ale ştiinţei, si
mai ales ale aeronauticii, în care pionierii, adesea
uitaţi sau nu îndestul recunoscuţi, sunt românii
Traian Vuia, Aurel Vlaicu si Henri Coandă. Iar
Brâncuşi deţinea rolul de arbitru în aceste dezbateri,
cu deplina autoritate în domeniu pe care şi-o
câştigase prin arta sa, dar şi prin echilibrul şi
înţelepciunea care îl făceau să fie considerat, aşa
cum plastic remarca poeta luxemburgheză Anise
Koltz, „mai bătrân şi mai tânăr ca lumea".
Pentru a ajunge aici, fără susţinere din ţară,
unde nu i-au fost recunoscute meritele decât prin
trofeele de studii și două decoraţii oficiale,
dimpotrivă, în propria-i patrie fiind mai târziu
marginalizat de noua orânduire impusă cu Armata
Roșie, care a acaparat România, ceea ce l-a
determinat să ceară cetăţenie franceză, ne punem
fireasca întrebare: ce a făcut ca biruinţa lui Brâncuși
să fie universală? Ce anume a declanşat această
destineliterare@gmail.com
recunoaştere, cum s-a întâmplat miracolul ca, într-o
jumătate de secol cât a trăit în Franţa, să înfăptuiască
o creaţie inegalabilă si în acelaşi timp incitantă
pentru mari artişti precum Wilhelm Lehmbruck,
Modigliani, Isamu Noguchi sau Henry Moore, la
care adăugăm remarcabili sculptori români care i-au
fost, pentru o perioadă mai îndelungată sau mai
scurtă, „discipoli" în Atelier, nume dintre cele mai
sonore ale artei noastre: Miliţa Petrașcu, Irina
Codreanu, Etienne Hajdu, Constantin Antonovici,
Sanda Kessel (Polizu Micsunesti), Gh. D. Anghel,
George Teodorescu, Alexandru Istrati, Natalia
Dumitrescu, Romulus Ladea, Mac Constantinescu,
Margareta Cosăceanu si alţii.
Am insistat asupra timpului Brâncuşi în artă
şi a recunoaşterii sale universale pentru a ajunge la
problema care ne interesează în acest cadru:
dobândirea capacităţii, a măiestriei specifice, taina
artei care avea să-l aşeze în fruntea sculpturii lumii.
Această capacitate, în opinia noastră, este un
complex care conţine în principal trei laturi
constitutive: harul dumnezeiesc al personalităţii,
fundamentala înzestrare care nu poate răspunde,
singură, realizării artistice; formaţia, cu puternicele
elemente ale cunoaşterii naturii, instruirii şcolare şi
autodidacte, cu meditaţia dătătoare de concepte
proprii, susţinătoare a creaţiei prin subtila
comunicaţie transmisă de arta stră-străbunilor săi
traco-daci; meşteşugul, ca dexteritate desăvârşită
prin trudă, cu totul aparte în arta sculpturii. Iar toate
acestea au legături directe cu iniţierea, atât în
accepţiunea curentă a termenului, ca şi în sensul
masonic, legat direct de deprinderea şi biruinţa
meşteşugului în construcţii de orice natură, inclusiv
în artă.
Brâncuşi s-a născut la 19 februarie 1876, în
satul Hobiţa, în zona subcarpatică a României, în
Oltenia, regiune cu particularităţi limpezi ca specific
etnic, în care, pe lângă tradiţia activităţii ţărăneşti,
agricultura, oieritul, meşteşugurile casnice, şi, legate
de acestea, prelucrarea lemnului şi olăritul. Tatăl lui
era şi agricultor, şi oier, şi meşteşugar în lemn,
mama era torcătoare de lână şi celelalte rubedenii
lucrau la războaiele de ţesut şi la îmbrăcămintea
specifică locurilor. Pentru un copil născut cu har,
toate acestea vor stârni imboldul creator, pe baza
observaţiei atente, imitarea incipientă a copilului
91
Destine Literare
transformându-se în meşteşug. Iar Brâncuşi a fost
artist şi meşteşugar până la sfârşitul său, produs la
Paris, la 16 martie 1957.
Peregrinările şi noile legături ale copilului cu
meseria şi comercianţii, cu lăutarii, „artişti" şi ei, şi
cu feţele bisericeşti, îi adâncesc însuşirile dovedite
de mic si izbucnesc la Craiova, în cea dintâi afirmare
creatoare, care nu este o sculptură, ci o vioară,
meşterită din stinghiile unei lădiţe, vădindu-și
valoarea în mâinile lăutarului de la crâşma lui
Zamfirescu. Mihalache Lăutarul, o autoritate în
domeniu, testând vioara lui Brâncuși, se spune că ar
fi exclamat cu încântare: „Îi zice mai bine ca a
mea!", uimit de excelenta rezonanţă a
instrumentului. Această dintâi operă este o biruinţă a
meșteșugului său multilateral, dar si o dovadă a
înclinării spre muzică - interpreta la fluier, cânta din
frunză, si îşi încerca harul la vioară, cobză și
contrabas - și anunţă întreaga sa evoluţie artistică,
fără de care nu ar fi putut deveni inegalatul
Brâncuși. Desigur, meşteşugăreşte această vioară nu
ca un lutier de talia lui Stradivarius, dar cu
pricepere, observând cum arătau instrumentele în
magazinul de specialitate din colţul străzii pe care se
afla şi prăvălia în care lucra, și, folosindu-şi
imaginaţia și abilităţile, izbuteşte un veritabil
miracol: înjghebarea, din şipcile abil prelucrate, a
unui instrument muzical. Avea 18 ani, iar măiestria
de care dă dovadă, construind vioara, va duce la
intrarea sa în Şcoala de Arte și Meserii din Craiova,
treapta de lansare în iniţierea lui.
Cei patru ani urmaţi la Şcoala de Arte și
Meserii din Craiova au fost, din punct de vedere
didactic, deosebit de încărcaţi: 3 ore de studii
teoretice, atât știinţe exacte - matematică și fizică -,
dar și materii umaniste și 9 ore de activităţi practice.
Şcoala, conform programei, se desfășura în cicluri
de cinci ani, pentru unii elevi chiar mai mult, dar
Brâncuși, din cauza vârstei mai înaintate, și-a
susţinut examenele pentru primele două clase într-un
singur an. Puţini au fost elevii din generaţiile
anterioare lui care aveau să se dedice în principal
artei, dar pe Brâncuși tocmai această latură a
studiilor l-a acaparat, majoritatea colegilor săi
specializându-se ca meşteşugari/meseriaşi.
A excelat şi el, desigur, în domeniul
sculpturii în lemn, urmând această specializare, dar
92
nu era străin nici de activităţile şi meşteşugurile care
se studiau în celelalte secţii ale şcolii: turnătorie,
tâmplărie, modelaj.
Şcoala de Arte şi Meserii din Craiova a fost
înfiinţată în 1871, prin Decizia ministrului
Instrucţiunii, Gheorghe Chițu, odată cu alte instituţii
similare din ţară, dar acest politician, care fusese şi
primar al urbei Băniei, a avut ideea să fie aduşi aici
profesori de meserii din Viena, locul unde şi el
studiase dreptul, cunoscând valoarea pregătirii
meşteşugăreşti din capitala Imperiului Austriac.
Între aceştia s-au impus Josef Sicherls, Karl Zeffeld,
Julius Ratz, I. Zwender, nume de rezonanţă între
meşteşugarii din Viena, valori ale breslelor (de
meşteşugari în lemn şi în turnătorie) deţinând
calitatea de maeştri.
Brâncuşi, fiind un elev eminent şi
extraordinar de talentat ca meşteşugar, a intrat
imediat în atenţia profesorilor care l-au apropiat de
obiectivele pe care îndrăzneau să le introducă şi în
şcoală, în spirit masonic, formând meşteri
desăvârşiţi. Totul era făcut însă cu dibăcie şi
discreţie, mai ales după noile legiferări care
desfiinţaseră breslele în viaţa românilor. Constatând
priceperea şi spiritul inventiv al tânărului, care îi
uimise nu numai cu vioara construită, ci şi cu alte
obiecte de lemn - cuiere, scaune, un gherghef, un joc
de loto sau de şah, o casetă, suporturi de baie, două
sau trei rame, multe dintre acestea păstrându-se în
muzeul şcolii până astăzi -, îl formează ca ucenic.
Nu avem dovada expresă a acestui fapt, dar se ştie
că un coleg al său, Andrei Livădaru, era calfă la fel
ca şi alt coleg, Grecescu-Perieru, devenit meşter în
facerea periilor. În această situaţie clară, de ce nu ar
fi fost şi Brâncuşi, la rândul lui, ucenic şi calfă?
Fiindu-le superior la studii şi în meserie, lui
Constantin Brâncuşi i se propune o călătorie
iniţiatică la Viena, unde profesorii săi aveau nu
numai legături prieteneşti, dar și masonice. Obiceiul
era vechi, iar învăţătura adevărului şi a meseriei
întărea sinea calfelor.
Cei doi dintâi autori de cărţi despre Brâncuşi
care au folosit convorbirile, avute ca prieteni, cu
sculptorul, V. G. Paleolog şi Petre Pandrea nu
consemnează direct legăturile sale cu meşterii
masoni vienezi, evident din cauza timpului în care
şi-au scris lucrările, şi când, în România masoneria
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
devenise interzisă, deşi Mihail Sadoveanu deţinuse
înaltul titlu de Mare Maestru al Marii Loji
Naţionale. Şi totuşi ei vorbesc despre Pravila de la
Craiova, despre iniţiaţii unor Frăţii, despre Frăţia
marilor personalităţi care au înfăptuit Revoluţia de la
1848, având legătură cu marii cărturari-iniţiaţi
francezi, italieni, ruşi, care au contribuit la
constituirea ordinelor în rândurile românilor, cu rol
discret, dar deloc neglijabil, în înfăptuirea şi, prin
prisma legăturilor internaţionale, mai ales în
recunoaşterea atât a Unirii din 1859 cât şi a celei din
1918.
Copilul Constantin Brâncuşi, ajuns la
Tismana şi Padeş, a aflat prin tradiţia orală a
locurilor despre acţiunile revoluţionare ale lui Tudor
Vladimirescu şi ale pandurilor săi, despre legăturile
cu Alexandru Ipsilanti şi celebra organizaţie Eteria,
cu obiective democratice şi umaniste pe care nu
reuşise să le desluşească încă, dar misterul care
domnea era de adânc interes şi va rămâne o
coordonată a personalităţii sale. De aici şi apropierea
de biserică, şi caracterizarea de „misterios" pe care io fac Miliţa Petraşcu, V. G. Paleolog, Peter Neagoe,
care, de altfel, îl şi numeşte „Sfântul din
Montparnasse", toţi aceştia, şi alţii, vorbind despre
latura misterioasă a sufletului său, despre înclinaţia
spre ceea ce este inaccesibil cunoaşterii obişnuite.
Petre Pandrea adânceşte Pravila de la
Craiova, legând-o de Mihai Viteazul, Constantin
Brâncoveanu (consilierul secretar al domnitorului,
învăţatul italian Antonio Maria del Chiaro
contribuind la constituirea primelor Loji masonice în
Ţările Române) şi de boierii Craioveşti, la Tudor
Vladimirescu, ajungând şi la Izlazul paşoptist, la
Traian Demetrescu, Mihai Eminescu, Şcoala de Arte
şi Meserii. Pravila de la Craiova nu a fost scrisă, ci a
rămas, ca orice producţie populară, prin transmitere
orală, comunicată de Pandrea, care îl include pe
Brâncuşi, cel mai ilustru sculptor oltean şi craiovean
în acest spirit de frăţietate. De aceea socoate că,
atunci când Brâncuşi a plecat din Craiova, era
„deplin format ca om, filosof şi artist".
Tot în Bănie, la Biserica Madona Dudu, unde
a cântat în cor, iar epitropia l-a ajutat să studieze în
şcoală, a desluşit mai întâi, textul Bibliei, în care a
descoperit şi hotărârea Regelui Solomon de a
construi măreţul Templu şi a înţeles mai întâi truda
destineliterare@gmail.com
elaborării artistice a edificiului care prilejuieşte
atâtea semne de întrebare:
„Iată şi eu, fiul lui, zidesc casă numelui Domnului
Dumnezeului meu, ca să o închin lui, pentru ca să se
ardă înaintea lui tămâie mirositoare, să i se înfăţişeze
pururea pâinile punerii înainte şi să i se aducă arderi
de tot dimineaţa şi seara, în ziua odihnei, la lună
nouă şi la sărbătorile Domnului Dumnezeului
nostru, ceea ce s-a poruncit pentru totdeauna lui
Israel".
Această trudă i-a revenit meşterului Hiram
Abit, „Fiul unei femei dintre fiicele lui Dan, iar tatăl
său e tirian. Acela ştie să facă lucruri de aur şi de
argint, de aramă şi de fier, de piatră şi de lemn, de
tort purpuriu, stacojiu şi albastru, de in şi de
purpură; ştie să facă tot felul de săpături şi să
îndeplinească tot ce i se va porunci, împreună cu
meşterii tăi".
Şi mai departe, în aceeaşi Cartea Regilor:
„A făcut postamente şi pe postamente ligheane de
spălat; O mare şi sub ea doisprezece boi; Ligheane,
lopeţi, furculiţe şi toate celelalte lucruri le-a făcut
meşterul Hiram regelui Solomon, pentru templul
Domnului, din aramă lustruită".
Lectura Bibliei îi va fi de căpătâi. Iar una
dintre învăţăturile ei, lustruirea aramei, se va
transpune într-o măiestrie care va da specificitate
creaţiei brâncuşiene - polisarea.
Pregătirea lui Brâncuşi este multiplă si
hotărâtoare. Îi lipsea această călătorie la Viena,
repetând tradiţia ucenicilor şi calfelor din vechime şi
o face, găsind adăpost şi paturi în camerele
meşterilor care, pe parcursul călătoriei îl primeau la
muncă şi îl omeneau, îl sprijineau, învăţând, aşa cum
era obiceiul din Antichitate şi Evul Mediu. De aceea
drumul la Viena nu îl pune la grea încercare. Îl face
cu vaporul, iar, la întoarcere, cu trenul, mult mai
avantajos întrucât îl aducea, după două luni de trudă,
să-şi continue şcoala pe care urma să o încheie peste
un an.
La Viena, aşa cum preciza directorul
Muzeului de Artă de aici, Werner Hoffman, în
comunicarea sa la Colocviul Brâncuşi din 1967,
tânărul iniţiat nu era chiar o „pasăre călătoare", cum
îl socotea Petre Pandrea. Acolo a trudit la Casa de
Mobilă creată de Michael Thonet (1796-1871) care
şi el a început ca ucenic de dulgher. Acesta nu mai
93
Destine Literare
trăia, dar urmaşii lui îi duceau mai departe
meşteşugul. Invenţia care l-a impus pe Thonet între
producătorii de mobilier a fost modalitatea şi
aparatura necesară arcuirii lemnului prin presarea cu
abur, scaunele sale curbate obţinând medalii de
bronz, aur şi argint la expoziţiile de la Londra şi
Paris. El este şi creatorul balansoarului (rocking
chair), atribuit în mod eronat lui Benjamin Franklin.
Celebrele scaune, la fabricarea cărora măcar a asistat
şi Brâncuşi, în 1897, şi care erau vândute din
America până în Rusia, denumite „scaune de
scaune", (cu acelaşi sens de superlativ absolut cu
care şi astăzi acest tip de exprimare se foloseşte),
sunt expuse acum într-un Muzeu al mobilei din
Frankenberg-Austria. Era firesc ca Brâncuşi, atras de
ceea ce afla în domeniul prelucrării lemnului, să nu
fi avut timp să lucreze şi în alte locuri, spre exemplu
la construcţii, cum crede V. G. Paleolog.
Reîntors, plin de impresii şi având o
„adeverire" a muncii sale de acolo, pe care o va
folosi la obţinerea în continuare de bursă de la
Biserica Madona Dudu din Craiova (din păcate,
atestatul nu se mai găseşte în arhivă), Brâncuşi este
călduros apreciat de profesorii săi care, probabil, pe
lângă notele frumoase, l-au ridicat la gradul de
maestru. Aceasta ar putea fi raţiunea, credem noi,
pentru care Brâncuşi avea să afirme: „la Craiova mam născut a doua oară".
Întreaga problemă a iniţierii lui Brâncuşi a
fost aprofundată, cel dintâi, de Radu Varia, în
monografia lui de circulaţie universală, publicată în
America, Japonia şi Franţa, în care acordă o atenţie
deosebită problemei raporturilor lui Brâncuşi cu
masoneria (Capitolul Biographiques), folosind şi
autorizatele opinii în materie ale lui Matila Ghyka,
nimeni altul decât Prinţul Matila Costiescu- Ghyka
(1881-1965), estetician, scriitor, matematician,
istoric şi diplomat, numit Ambasador plenipotenţiar
în Regatul Unit al Marii Britanii între 1936-1938 şi
1939-1940, după ce fusese în diverse funcţii la
Ambasadele României de la Roma, Berlin, Madrid,
Paris, Viena, Stockholm.
Apoi, chestiunea este evidenţiată şi de Alexandru
Buican, cercetător român din America, în
monografia Brâncuşi (2005) din care reţinem:
„Dincolo de prezenţa lor vizibilă în fruntea
activităţii meşteşugăreşti din oraş sau în cadrul
Şcolii de Arte şi Meserii, aceşti austrieci aparţin unei
organizaţii oculte, de tip masonic, răspândită într-un
număr mare de oraşe din Europa Centrală şi de
Răsărit, avându-şi centrul la Viena. Breasla lor,
Frăţia din Craiova, este numai o mică parte a acestei
organizaţii, care se întinde pe continent,
transgresând frontierele politice. Fraţii păstrează
secretul asupra organizaţiei, ce vine din
îndepărtatele vremuri ale Evului Mediu. Regulile
secrete, cunoscute numai de iniţiaţi, sunt dublate de
altele respectate la «lumina zilei». Breasla îşi are
codul ei profesional precis, ce seamănă cu un ritual
şi care, vechi fiind, are nobleţe.
În aceşti ani de formaţie, Costache pătrunde
tainele acestei culturi de meşteşugari, care impune o
conduită pentru orice tânăr ce a ales calea
meşteşugului». Odată «intrat la stăpân», tânărul
porneşte pe calea uceniciei, care va duce în timp la
calificarea sa în meserie".
Dovada cea mai limpede că Brâncuşi
devenise un maestru respectabil în Craiova o
constituie faptul că i se comandă Bustul lui
Gheorghe Chiţu, tocmai creatorul Şcolii de Arte şi
Meserii, la un an după moartea acestuia, în 1897, în
semn de omagiu pentru acţiunea lui politică în
scopul promovării oraşului. Familia Chiţu se afla în
strânse legături cu celebrul sculptor italian Ettore
Ferrari, autor al unor lucrări monumentale în
România: Ovidiu (la Constanţa), Dorobanţul (la
începutul Podului Anghel Saligny de la Cernavodă),
Eliade Rădulescu (la Bucureşti) precum şi două
portrete aflate în chiar familia Chiţu, realizate în
semn de prietenie ce o avea faţă de aceştia. Şi totuşi
cel ales este tânărul Constantin Brâncuşi. Nu este o
dovadă a promovării lui ca sculptor la Craiova? Iar
această promovare nu poate fi explicată decât prin
remarcabilul său talent susţinut de gruparea
masonică a şcolii şi nu numai, şi de alte personalităţi
importante ale Craiovei.
Cercetările viitoare vor susţine opinia
noastră, o vor argumenta.
(Va urma)
94
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Emilia DĂNESCU
(ROMÂNIA)
Dublă lansare de carte la Râmnicu Vâlcea sub egida Editurii „Antim Ivireanul”
din Râmnicu Vâlcea
Miercuri, 28 octombrie 2015, ora 17:00, în
sala de Conferinţe a Bibliotecii Judeţene „Antim
Ivireanul” Vâlcea a avut loc o dublă lansare de carte:
- Scriitorul MIHAI ANTONESCU şi-a lansat
cel mai recent roman al său „Memoria trestiei”,
apărut în Editura Antim Ivireanul, 2015 şi declarat
recent CARTEA ANULUI la Festivalul European
de Literatură „Sensul iubirii”, Drobeta Turnu
Severin.
- Poeta de origine vâlceană EMILIA
DĂNESCU şi-a lansat volumul de versuri „Odihna
pietrei” apărut în luna octombrie 2015 la Editura
Ştef din Drobeta Turnu Severin.
Evenimentul de excepţie a fost organizat de
Biblioteca „Antim Ivireanul” şi a fost moderat de
scriitorul Ioan Barbu, directorul Editurii „Antim
Ivireanul”.
Au prezentat Prof. Dr. Ion Predescu (critic
literar), Preot Nicolae State-Burluşi (editor), Mihai
Antonescu (scriitor), Dragon Mihai Nedelcu
(editor), Emilia Dănescu (poetă).
destineliterare@gmail.com
Lansările de carte s-au bucurat de prezenţa
unui numeros public, scriitori, jurnalişti, profesori,
personalitaţi ale lumii cultural-literare din
Municipiul Rm. Vâlcea dintre care enumerăm:
Remus Grigorescu (profesor, directorul Bibliotecii
Jud. Vâlcea), Doru Moţoc (scriitor, dramaturg, critic
literar), Nelu Barbu (scriitor), Nichi Ursei
(preşedintele Clubului Umoriştilor din Rm. Vâlcea),
Ion Drăghici (profesor, scriitor), Constantin
Argeşanu (scriitor), Nicolae Nistor (poet), Ion Soare
(scriitor), Puiu Răducan (scriitor), Emil Pădureţu
(profesor, designer de carte), Victoria Gibescu
(profesor) ş.a.
Evenimentul a fost înregistrat video de Paul
Brenoaia (realizator TV).
95
Destine Literare
Editura Antim Ivireanul din Rm. Vâlcea la Târgul de Carte Gaudeamus 2015
Editura Antim Ivireanul din Rm.Vâlcea a fost
prezentă la Târgul Internaţional de Carte
GAUDEAMUS din Bucureşti între 18 - 22
noiembrie 2015, cu un stand bogat în apariţii
editoriale de excepţie şi cu lansări de carte
organizate în spaţii special amenajate, precum şi la
standul propriu. A fost reprezentată de însuşi
Directorul Editurii, scriitorul Ioan Barbu.
Lansările de carte care au avut loc la
Ceainăria BERNSCHUTZ & CO au fost moderate
de Ioan Barbu şi s-au desfăşurat după următorul
program:
-Miercuri, 18 noiembrie 2015, orele 16.3019.00: Mihai Antonescu „Memoria trestiei” (roman),
Adrian Bănăţeanu „The hunter – Vânătorul”
(roman), Ioan Barbu „Regimentul alb” (povestiri),
Emilia Dănescu „Odihna pietrei” (versuri). Invitaţi:
Eliza Roha, Nicolae Dan Fruntelată, Emil Lungeanu,
Marian Nencescu, Florentin Popescu, Lucian Gruia,
Manuela Golescu (actriţă).
-Joi, 19 noiembrie 2015, orele 15.30-17.00:
Ioan Barbu „Vulturul Albastru (roman) şi „El
Regimiento Blanco” (povestiri în limba spaniolă);
Ioan Barbu „Toamna se numără... prozele”
(antologie de proză scurtă); Marcel Manea „Bărbaţi
pe tocuri” (volum de eseuri); Liliana Boian Terziu
„Dreptul la nefericire” (volum de eseuri).
Invitaţi: Mihai Antonescu, Gabriela Banu, Aureliu
96
Goci, Emil Lungeanu, Victoria Milescu, Florentin
Popescu, Iuliana Paloda-Popescu
-Sâmbătă, 21 noiembrie 2015, orele 15.3016.50: Constantin Argeşanu „Negustorul”, vol. I şi
II (roman); Radu Alexandrescu „La Machu Pichiu,
pe treptele zeilor” (carte de călătorie). Invitaţi: Emil
Lungeanu, Florentin Popescu, Aureliu Goci, Marian
Nencescu.
S-au organizat lansări de carte şi la stand, cu
programări de pe o zi pe alta. Astfel joi, 19
noiembrie 2015 începând cu orele 14.00, poetul
vâlcean Nicolae Nistor şi-a lansat cel mai recent
volum de versuri „Îngerul timpului”, apărut în Edit.
Singur, Târgovişte, 2015. Despre carte a vorbit
scriitorul Mihai Antonescu, iar poeta Emilia
Dănescu a recitat câteva poeme.
Toate lansările de carte s-au încheiat cu
sesiuni de autografe, discuţii libere şi protocol. S-au
servit ceaiuri şi cafea tuturor participanţilor, precum
şi o crâmpoşie de Drăgăşani cu care scriitorul Ioan
Barbu a cinstit succesul avut în turneul literar din
Spania de unde tocmai se întorsese după a călătorie
de o lună de zile, perioadă în care a lansat cartea de
povestiri „Regimentul Alb”, tradusă în limba
spaniolă „El Regimiento Blanco”, care s-a bucurat
de un frumos succes în rândul cititorilor români şi
spanioli.
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Emil Lungeanu, Mihai Antonescu, Ioan Barbu
Liliana Terziu, Emilia Danescu, Nicolae Nistor, Mihai
Antonescu
Lucian Gruia, Emilia Danescu
Mihai Antonescu, Emilia Danescu, Ioan Barbu
Mihai Antonescu, Ioan Barbu, Liliana Terziu, Marian
Nencescu
Mihai Antonescu, Emilia Danescu
Poză de grup la standul Editurii Antim Ivireanul
destineliterare@gmail.com
97
Destine Literare
Ion Anton DATCU
(CANADA)
Cucerirea Prefecturii Dolj, la data de 17.02.1945 sau debutul paradoxurilor
Aşa cum se ştie, după arestarea mareşalului Ion Antonescu, la 23 august 1944, armata română a
întors armele şi a continuat războiul spre Berlin, alături de noul aliat sovietic. Comuniştii români au fost
eliberaţi din închisori, unde intraseră în mod intenţionat, pentru a nu participa la luptele campaniei spre
Stalingrad, adică, împotriva "fraţilor de la răsărit". După ce au ieşit în libertate, cu toate că, majoritatea
erau tineri, niciun comunist nu a cerut să plece cu arma în mână spre Berlin, pentru a învinge hidra
fascistă, nazistă, hitleristă şi alte sinonime ale epocii. Ei se recomandau mari patrioţi, având multă treabă
la Bucureşti şi în marile oraşe, pentru cucerirea puterii, ca marionete ale Moscovei.
La Prefectura Dolj, colonelul Ilie Dimitriu a
fost ultimul prefect dintre cei care şi-au desfăşurat
activitatea înaintea instaurării comunismului. Pe
fondul înaintări trupelor române şi sovietice spre
vestul ţării, cu zece zile mai înainte de eliberarea
oraşelor Carei şi Satu Mare, a avut loc la Craiova o
primă tentativă comunistă de cucerire a Prefecturii
Dolj. Încercarea din seara zilei de 15.10.1944, s-a
transformat într-un eşec cu pierderi mari, deoarece
în clădire se aflau puternice forţe de apărare.
Promovând ateismul, comuniştii acţionau ca titulari
în cadrul Frontului Naţional Democrat (FND),
înfiinţat la 12.10.1944. Iniţialele FND erau
percepute altfel de majoritatea populaţiei: Fără
Neam şi Dumnezeu.
Tensiunile erau în creştere, populaţia
Craiovei fiind intimidată de imensele tancuri
sovietice, care circulau pe străzi în mare viteză,
provocând un zgomot asurzitor. Trupele sovietice de
ocupaţie erau cazate în incinta vechilor clădiri
militare de artilerie de pe strada Caracal.
Comandamentul sovietic se afla în centrul oraşului,
la Palatul Jean Mihail, actualul Muzeu de Artă. În
săptămânile care au urmat, comuniştii Craiovei au
început pregătirile unei noi încercări de cuceri
98
Prefectura Dolj "ultimul bastion al moşierilor şi
industriaşilor, care au supt sângele poporului". Am
folosit frazeologia timpului. Viaţa oraşului parcă
încremenise. Ţara suporta cu greu prelungirea
războiului spre Berlin. Mai erau câteva luni până la
capitularea Germaniei, survenită la 9.05.1945.
Înainte de sosirea frigului, în Parcul
Poporului, fost Bibescu şi actual Romanescu,
activitatea debarcaderului era blocată în prima parte
a zilei de către soldaţii sovietici. Toate bărcile erau
folosite de acei tineri guralivi, care nu plăteau
niciodată. Pe luciul apei se ciocneau, urlau, se
loveau cu vâslele, se comportau ca autentici stăpâni.
În acel joc glazurat cu violenţe imprevizibile, un
soldat lovit la cap de către camarazii săi a decedat. A
fost declarat erou, căzut în lupta cu inamicul nazist,
după care a fost îngropat la Monumentul eroilor
sovietici din cimitirul Sineasca. O parte dintre ei
erau adepţii trocului la vedere. Pentru un litru de
ţuică, oferta era generoasă, adică, cel mai strălucitor
pistol automat sau de buzunar. Toţi cumpărătorii
acelor arme urmau să fie arestaţi. După orele 11.30,
sovieticii se retrăgeau la masă, aşternându-se
liniştea. Începând din acea clipă, vizitatorii paşnici
ai parcului puteau să închirieze o barcă, evident,
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
dintre cele care nu fuseseră sparte, ceva mai înainte.
Primele elemente vulnerabile, uşor de a fi instigate
la revoltă, au fost tinerii care munceau la Tipografia
Scrisul Românesc, aflată în apropierea Prefecturii,
adică a obiectivului ce trebuia cucerit. Pentru a fi
atraşi într-o acţiune plină de riscuri majore,
promisiunile au fost tentante, adică, un viitor
frumos şi sigur, după care, fiecare tipograf a primit
câte o carabină cu armament de război. Printre ei se
afla Tudor Gavrilă, Ion Tomescu şi alţi tineri
interesaţi să atingă rapid culmi nesperate, adepţi ai
entuziasmului exploziv, specific vârstei. Refuzul de
a participa la astfel de acţiuni însemna sabotaj sau
complicitate cu duşmanii poporului. Egalitatea între
oameni era o promisiune atrăgătoare. Erau convinşi
că vor pune bazele unui regim care va satisface pe
toată lumea. O lume dispărea fulgerător în faţa lor şi
ei se credeau atraşi spre acea chemare irezistibilă de
a contribui la schimbări cruciale. Nu s-a anticipat că,
regimul comunist va fi unul ilegal şi nelegitim, pe
fondul unor cumplite răzbunări politice şi justiţiare.
Ca punct de reper, pe plan internaţional se poate
aminti că, între 4 şi 11.02.1945, cei trei lideri care sau întâlnit la Yalta - Stalin, Churchill şi Roosevelt,
şi-au partajat interesele lor geopolitice.
În aceste condiţii, în dimineaţa zilei de
17.02.1945, clădirea Prefecturii Dolj a fost luată cu
asalt, după ce, în prealabil, firele electrice şi cele
telefonice fuseseră tăiate. Pentru sporirea curajului
revoluţionarilor, dar şi pentru intimidarea celor din
interiorul instituţiei, erau de faţă, în mod ostentativ,
două tancuri sovietice, amplasate strategic în
colţurile edificiului. Echipajele asistau cu calm la
etapele unui asediu cu deznodământ previzibil. S-a
încercat mai întâi spargerea uşilor metalice de la
intrarea principală. În urma eşecului, sub o ploaie de
gloanţe, a urmat o nouă tentativă, la uşile metalice
din spatele clădirii, urmată tot de o nereuşită. În
ultimă instanţă s-a spart uşa laterală din stânga
clădirii impozante.
La etajul întâi, un căpitan de jandarmi alerga
într-o derivă totală, deoarece nu ştia cum să
acţioneze în continuare, neavând cartuşe suficiente
şi fără căi de comunicare, pentru a raporta
superiorilor situaţia critică, în care se afla plutonul
izolat. În fruntea primelor rânduri, care au năvălit în
interior, se afla comunistul Ion Tomescu, aflat într-o
destineliterare@gmail.com
stare de ebrietate care îi dădea curaj. Prima
ameninţare pe care a adresat-o unui soldat a fost
precedată de o înjurătură. Jandarmul, tremurând de
frică, l-a împuşcat, la rândul său fiind şi el ciuruit de
revoluţionari. În urma acestui incident, Ion Tomescu
a fost declarat erou. Numele său a fost atribuit străzii
Banu Mihalcea. Din confruntări au rezultat în jur de
30 de morţi şi 50 de răniţi. După cucerirea
Prefecturii Dolj, primul lider comunist instalat ca
prefect s-a numit Nicolae Celac, originar din
Bolgrad - Basarabia. (Fiul acestuia, Sergiu Celac, a
fost ministru de Externe în Guvernul Petre Roman,
după care a fost acreditat ambasador la Londra). A
fost prima prefectură cucerită de comunişti pe
teritoriul României. A urmat Prefectura de la
Constanţa.
Presat de sovietici, la 6.03.1945, regele
Mihai l-a numit ca şef de guvern pe dr. Petru Groza,
un burghez oportunist, care fusese ministru în
guvernele interbelice, precum şi deputat. La mijloc
era un mare troc. Acceptarea ca Petru Groza să fie
premier, însemna retrocedarea Ardealului. În
perioada următoare, la 12.04.1945, a decedat
Franklin Roosevelt, preşedintele SUA, înlocuit de
Harry Truman. Stalin era din ce în ce mai puternic.
Deşi avea înălţimea de 162 cm. îi sfida pe uriaşii
lumii.
Pentru acapararea totală a puterii de către
comunişti s-au organizat celebrele alegeri din
9.11.1946, care urmau să fie trucate într-un mod
unicat. Indicaţia Marelui Stalin trebuia respectată:
"Nu contează cine votează, importantă este
numărătoarea voturilor". Partidul Naţional Ţărănesc
era pe primul loc în preferinţele electoratului. Sigla
sau semnul său electoral era - ochiul. Din propriile
relatări, tânărul Tudor Gavrilă, care, la acea dată
avea vârsta de 21 de ani, a primit o sarcină de partid
deosebit de importantă şi secretă. A făcut parte
dintr-un grup care, în podul Restaurantului Craiova,
din oraşul cu acelaşi nume, a schimbat, în proporţie
de 80% buletinele de vot aduse de la secţiile de
votare. În acest mod a ieşit învingător, cu
procentajul de 79,86%, Blocul Partidelor
Democrate, în care comuniştii aveau rolul esenţial.
Semnul electoral al acelei alianţe era - soarele.
Astfel se explică apariţia versurilor, care au făcut
istorie după publicarea rezultatelor alegerilor: "Foaie
99
Destine Literare
verde de cicoare, votezi ochi şi iese soare!" În acest
mod se pregătea următoarea etapă finalizată cu
izgonirea regelui, la 30.12.1947. Acceptând toate
pretenţiile comuniştilor, regele crezuse că va fi
etern.
Populaţia Craiovei era într-o degringoladă totală.
Grupurile de ţigani agresivi, întorşi de la Bug, erau
setoşi de răzbunare. Refuzau să recunoască motivul
pentru care fuseseră izolaţi dincolo de Nistru,
acuzaţi la acea dată că jefuiseră, în primii ani ai
războiului, locuitorii oraşului sub ameninţarea
armelor de foc. Stăruind asupra acestui episod,
măsura deportării celor certaţi cu legea a fost luată la
cererea populaţiei, ajunsă la capătul răbdării,
disperată şi ruinată. În acel interval de timp, 15.08 16.09.1942, în funcţia de prefect era colonelul Pavel
Florescu. Ulterior, comuniştii au încadrat acea
deportare în categoria persecuţiilor etnice şi rasiale.
O parte dintre cei reveniţi în ţară, înfăşuraţi în
drapelele sovietice, din care îşi făcuseră cămăşi, s-au
înscris rapid în Partidul Comunist. Au fost numiţi
apoi în funcţii de decizie, ca activişti devotaţi cauzei.
Aveau prioritate în faţa celor care luptaseră efectiv
pentru cucerirea prefecturilor. Referitor la ţiganii
paşnici, de ei nu s-a atins nimeni. Au stat pe loc, fără
să fie trimişi în Transnistria. Erau instrumentişti
desăvârşiţi, frizeri renumiţi, zugravi, tinichigii,
sobari şi cărămidari, cu o clientelă fidelă, respectaţi
pentru munca lor, prin care îşi câştigau existenţa. (În
conformitate cu ultimele impuneri de revizuire a
istoriei, suntem nevoiţi să acceptăm o importantă
reconsiderare a faptelor. Este vorba de o nouă
formulare, care stabileşte că, ţiganii deportaţi au fost
total nevinovaţi şi populaţia vătămată trebuie
acuzată de vederi rasiale).
Revenind la soarta revoluţionarilor Craiovei,
conform promisiunilor anterioare, tânărul tipograf
Tudor Gavrilă a fost numit în funcţii de conducere.
Printre altele, a deţinut funcţia de secretar de partid
al Portului Constanţa şi director la diferite
întreprinderi agricole de stat. Din fascinantele sale
mărturisiri am înţeles că nu s-a menţinut în vârfurile
piramidei sistemului, deoarece a evitat să facă rău
celor din jur. A considerat că, cel pedepsit nu te va
uita niciodată. Şi astfel, în mod firesc a fost
retrogradat pentru slabă activitate politică. S-a simţit
trădat de foştii camarazi de luptă. A trăit drama celui
lăsat în urmă sau scos din ecuaţie, dar a căutat să
rămână demn. Căzuse pradă utopiei că va îndrepta o
lume strâmbă.
Cu timpul a fost marginalizat de noua
garnitură comunistă, ajungând să vândă lozuri în
plic. La finalul activităţii, în anul 1986 s-a pensionat
cărând tuburi de oxigen pentru şantierele de
construcţii. Ajuns la o vârstă înaintată se uita mirat
la noua ciocoime roşie, care "muncea din greu"
pentru acapararea de privilegii, apelând la abuzuri în
serie. Pe astfel de comunişti de tip nou nu-i interesa
că, printre ei se afla un bătrân comunist onest, cu o
funcţie modestă care, în 1945 a supravieţuit
gloanţelor neiertătoare, pentru a deschide unora un
drum larg şi de a asigura altora o ascensiune sigură.
Istoria imprevizibilă şi-a selectat victimele.
Decepţionat de farsele istoriei perverse, singura sa
consolare a însemnat cei trei piloni ai familiei,
energica soţie şi cei doi copii, care i-au fost alături
până la decesul survenit la 16.05.2000. O lună mai
târziu ar fi împlinit vârsta de 75 de ani (n. 12.06.1925).
Prin aceste rânduri am încercat să scot din
negura uitării, faptele unor curajoşi care lipsesc din
manualul de istorie. Este vorba de acei cutezători,
care au fost respinşi în mod deliberat, spre un
nedrept anonimat. Am considerat că este bine să le
cunoaştem victoriile şi înfrângerile, indiferent din
care parte a baricadei facem parte, alături de ei sau
ca opozanţi.
Laval, Canada
03.02.2016
Capitol din volumul - Erori au fost, erori sunt încă.
100
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Carmen DOREAL
(CANADA)
Carmen Doreal este numele artistic al poetei de origine română Carmen Ţuculescu Poenaru, stabilită
din 2001 în Montreal, Canada. Carmen Doreal este membră în Asociația Scriitorilor Români din Canada,
Asociaţia Scriitorilor de Limbã Română din Quebec, Fundaţia Culturală Constantin Brâncuşi, din România,
Academia Internaţională de Arte, Quebec şi Cercul Artiştilor Plastici şi Sculptori din Quebec, Canada.
Publică în diverse reviste literare din România şi Canada: Luceafãrul (Bucureşti), Ramuri (Craiova),
Columna (Târgu-Jiu), Tribuna,(Cluj), Astra (Braşov), Constelaţii Diamantine, Românul Canadian (Toronto),
Capitala (Ottawa),. Destine Literare, Candela, Pagini româneşti, Tribuna noastră (Montreal), Agonia
,Wordpress, Culture inside, Sfera online. Colaborează la diverse emisiuni de radio şi televiziune în România
şi Canada.
Carmen Doreal este autoarea a trei volume de poezie Vernisajul iubirii, 1999, Ed. Curierul Dunării,
Bucureşti Poeme in culori ,2010, Ed. Nemesis , Montreal, si Întâlnire fără argumente, 2013, Ed.Fides, Iasi,
toate aceste volume reprezentând dublul crez artistic al poetei-pictoriţe.
Lucrările sale artistice sunt expuse în Europa și în America de Nord în galerii de artă și colecții de
particulare. În Montreal, Carmen Doreal a avut trei expoziții personale, în 2009 și 2010 la Galeria de Artă
Inter Pallas ,Montreal și în 2012 la Biblioteca Municipală din Deux-Montagnes. În creațiile lui Carmen
Doreal, ordinarul devine extraordinar și de aceea, bucuria ei de viață este de neuitat!
Transcendenţă
dragoste fără griji
versuri albe pentru poeţi trişti
publicaţi în manuale şcolare
nu am uitat numele voastre
Eminescu, Arghezi, Sorescu
Nichita Stănescu
orice atelier de creaţie este pustiu
recit prea rar
rime romantice provocatoare
nu mai ştiu unde creşte
visul meu românesc de sub pernă
îmi amintesc doar
că voiam să impresionez
Dali, Elytis, Claude Debussy,
agăţau oglinzi suprarealiste înalte
deasupra patului meu la Paris
destineliterare@gmail.com
tulburată de umbre lumina mă împarte
poem însufleţit în valuri de culoare
pasăre cu inima de foc
reiterez din propria-mi cenuşă
aripi de neuitare
dragostea ucide
dar inima nu moare
pe malul fluviului Saint-Laurent
divaghez în vers alb cu Pierre Morency
dansez fericită pe frunze de arţar cu picioarele goale
reinventez iubirea sub Poartă de Sărut
Coloană Nesfârşită în nopţi incendiare
la Masa Tăcerii albastre
mă aşteaptă la cenaclu umbre stelare
cu dragoste fără griji
Eminescu, Arghezi, Sorescu,
Nichita Stănescu şi Pierre Morency
101
Destine Literare
Trăiesc la prezent
Trăiesc la prezent viața mea nouă,
indefinită
bucurându-mă și lipsindu-mă
totodată de cei dragi
îmi fac zilnic promisiunea
că voi face pace cu mine însămi
și mă voi reapuca de scris
ca de un fel de fitness intelectual
visez un roman despre arta reușitei în
exil
dedublată de senzatia placută
că aș calatori încă în țara mea
acolo unde mă puteam dezbrăca de mine însămi
în cel mai simplu și curat limbaj românesc
noua mea identitate mă sarută
cu un aer realistic pe frunte
îmi asează pe buze cuvinte bilinguale
mă imbrătișează cu sentimentul larg
că sunt la mine acasă în noua mea țară
asimilată de visul alb
ce împarte cu dărnicie la toți conflicte interioare
îmi place din ce in ce mai mult să călătoresc
să aflu lucruri noi, să le experimentez
gătesc romanește, vorbesc amestecat
adaptată la o lume de sporturi extreme
mă războiesc duios cu cei ce m-au uitat
copiii mei au devenit canadieni înainte de vreme
uneori privesc cerul și mă întreb
oare mama mea și bunicile mele
sunt mulțumite de mine?
poezia mi-a dăruit piramidă cu scară la stele
patria mea este în aer
în vis rădăcinile meie
Tu nu îmi poți atinge cuvintele
trebuie doar să înveți
cum să îmi citești sufletul
imaginează-ți întâlnirea ta proprie
bărbatul ideal cu femeia ideală
trăind amorul bumerang
în a vieții spirală
surprinși pe o canava iluzorie
de fiecare dată
când dorința ta converge
in jurul visului meu
eu reîncep poemul
despre această noapte
pe care tu o mângâi
doar cu vârful degetelor
uitând de mine însămi
în brațele tale
în timp ce luna
înoată cu noi
în ape virtuale
Vise la zid
ideograme
cu picioarele goale
cuibăresc îngeri
în măduva cuvintelor
fără emfază
și cu multă timiditate
magia promisiunilor
cu dinți ascuțiți
mușcă în tăcere
inimi cu aripi înalte
102
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Siddhartha
vânzătorul de iluzii
dedublat de un vis secret
îmi invadează sângele
cu telepatii halucinante
o altă toamnă
mă regăsește înveșmântată
în rochița de funze
colorată rebel
de un pictor expresionist
dansez pe o fantezie de Bach
simulând vântul îndrăgostit
de imaginea mea din oglindă
complicitate și foșnet
harpha serii mă desfrunzește
deasupra unui lac necunoscut
mă dezbracă de așteptări
cu opusuri transparente
insinuate profund
în arșița cărții
în numele iubirii semnez
aerul pictat cu fluturi adictivi
când aprind noaptea
sub ceruri străine
fluxul pur sânge contează
nu desfrunzirea de sine
to be or not to be
pată vie cu-vân-tul
decantează mirajul luminii
cu mine
C*D*
Carmen Doreal – Geysha
destineliterare@gmail.com
103
Destine Literare
Ion DRĂGHICI
(ROMÂNIA)
Domnul subinginer productiv
Talida intră în cancelarie cu capul între
umeri, cu fața plânsă și scoase un ”bună ziua” ca un
scâncet de câine bătut. Era în contrast total cu ziua
frumoasă de toamnă de afară, cu soarele parcă mai
sfredelitor în lumină ca vara, cu vânticelul călduț ca
un mânz ce alerga printre ramurile încă pline de
frunze al începutului de octombrie.
I se răspunse aproape în trio cu un ”bună”.
Pentru că nimeni nu mai vorbea, intenționat am luat
catalogul mai târziu și am așteptat să plece colegele
care se înțelegeau din priviri, știind, nu ghicind
supărarea Talidei. Era parcă o supărare secretă. Dacă
ar fi avut vreun copil bolnav sau vreun părinte, aș fi
știut și eu. Nu că nu-mi scapă nimic dar, fără să
vreau, aflu tot pentru că în câteva minute la noi orice
veste se află.
Acum, nu! Plutea ca un secret albastru
supărarea ei. Și nimeni nu comenta. Existau câteva
variante, dar mai bine prinde o întrebare directă.
Suntem doar buni colegi. După plecarea celor trei
colege spre clase, fără nicio introducere, chiar dacă
uitasem să răspund la salut, mirat de starea ei, am
întrebat-o:
- Ce se întâmplă cu tine, Talida, de ce ești
așa cătrănită?
Mă privi și un val proaspăt de lacrimi țâșniră pe
obrajii îmbujorați.
- Tu chiar n-ai văzut?! Îngăimă ea printre
suspine. Radu al meu…Gata, s-a terminat…mi-a
spus-o în față…ne despărțim! I s-au aprins călcâiele
după Monica! Acum, după atâția ani…aproape
zece…cu copii mari de școală…
Simțeam cum vorbește rar, conclusiv, cu
obidă, ca un copil căruia i s-a făcut o mare
104
nedreptate.
Era treaba lor, dar mă durea pentru că eram
buni colegi, prieteni, chiar dacă el, domnul
subinginer transferat de la IUCF să predea obiecte
tehnice, privea cu superioritate la ”cadrili astea
didactice”. Spunea că el este productiv.
Am privit cu compătimire, lung și fără să
clipesc, fixând undeva mai sus de ea privirea pentru
câteva clipe. Nu i-am răspuns. Am luat catalogul și
am plecat. La câțiva pași de ușa clasei unde intram,
am lăsat gândurile aiurea ce mă cuprinseseră. Mi-am
amintit ce trebuie predat, că trebuie să mă comport
liber ca și cum nu mă transformase cumva situația
creată, vestea nefericirii Talidei.
La ora zece, și-a făcut și el, domnu'
subinginer productiv, apariția. Imediat după salut, lam abordat prietenește, colegial că am ceva să-i
spun.
Zii! - m-a îndemnat militărește,
soldățește…numai colegial, nu!
Intuia despre ce este vorba și-și pregătea printre
clipiturile nervoase ale ochilor
albaștri din spatele ochelarilor cu dioptrii inegale,
prin mișcarea ritmică a mustății ”spicul grâului”, de
haiduc, replica dură.
- Hai, dă-mi și mie așa…un răspuns, că văd
că știi ce am să-ți spun!
- Ee…! Ce să-ți spun! Știi bancul cu câinele
și cu…drumul lung?!
- Știu un proverb. Bancurile sunt spuse spre a
ne distra. Proverbele, vorbele
de duh te fac să gândești mai adânc asupra unei
situații create, a unui prost obicei sau unei lipse de
caracter. Eu știu o zicală, tot cu câinele…dar… cu
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
cel de rasă, care nu…pângărește locul de lângă casă.
Rămase cu un zâmbet șters și tâmp; și cu
binecunoscuta-i latură conflictuală replică:
- Bă, ia vezi-ți de treabă! Ce fac eu, e treaba
mea, ce faci tu, e treaba ta!
Dacă aș fi continuat, aș fi avut parte de același
tratament cu țintă jignitoare în
replici și fără nici un efect. Se apăra ca un vinovat
care nu e în stare să-și vadă greșeala.
L-am privit fix între lentilele ochelarilor, iar
ochii lui albaștri cenușii cu un ușor strabism priviră
înghețați spre mine ca un câine ce-și apără
instinctual osul.
Am zâmbit ușor compătimitor și am lăsat
capul pe-o parte în semn de îndoială și reproș.
Ziua a trecut fără să ne băgăm în seamă, iar
Talida, ocupată cu școala, cu lecțiile, uitase să se
mai smiorcăie și avea doar o supărare de om obosit
în priviri și mișcări hotărâte și nervoase în tot ce
făcea. ”Domn' subinginer productiv” evita să intre în
cancelarie și-și petrecea scurtele recreații rozându-și
unghiile și privind undeva aiurea pe una din
ferestrele de pe coridor.
În penultima recreație a apărut Monica,
doamna profesoară de biologie. Tatăl a tot ce e viu și
trecător pe pământ crease această ființă cu echilibru
în toate. Nimic nu lăsa să lunece spre urâțenie,
pentru că, dacă observai bine, era și frumoasă. De
deșteptăciune nu ducea lipsă; inteligența ei se oprea
acolo unde trebuia să analizeze, să tragă o concluzie
dacă nu uimitoare prin esență sau formulare, cel
puțin pertinentă. Nu se certa cu nimeni și nimeni nu
i-a reproșat ceva în modul de a munci și a se
comporta.
Nu a povestit nimănui nimic despre băiețelul
ei de vreo zece ani din vremea studenției la f.f. când
lucra ca suplinitoare la o școală mică, uitată din Țara
Loviștei. Nimic din ce era omenesc nu-și refuza;
fuma însă, nu era o fumătoare înrăită; venea la
petreceri cu o poftă molipsitoare de a savura ce se
servea și bea un pahar două de vin sau bere cu
hotărâre. Dansa dacă era invitată. Nu refuza nicio
invitație. Liberă de orice încorsetare socială sau
civilă, nu a refuzat nici avansurile domnului
subinginer productiv. Că s-a ajuns departe, că Talida
suferă, nimeni nu-i spune o vorbă despre asta, iar ea
se poartă ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Și
destineliterare@gmail.com
cine ce poate să-i reproșeze?! Legal, nimeni nu are
dreptul. Omenește, colegial, fiecare poate și ar
trebui. Însă nimeni nu o face.
Azi, la câteva zile de la discuție, domnul
subinginer productiv nu mă mai salută. Nici nu am
nevoie. Înțelege? Bine. Nu?! Nu e bine și gata! Am
destule griji și obligații pe cap. Domnul subinginer
productiv și Monica nu reprezintă ultima mea
preocupare dar…nici prima.
Barbu zice că ”așa poți să-ți faci doi dușmani
deodată fără să te străduiești prea mult.” Barbu
Ștefan, profesor sosit de curând prin repartiție
guvernamentală în liceu. Fost olimpic, serios și
tăcut, trist și preocupat pentru că soția lui Magda
mai are un an până termină și cine știe ce repartiție
primește. Mi-a spus când a sosit în liceu că Eva,
soția mea, seamănă ”leit” cu Magda. ”Și ochii, și
părul, și statura, mersul și parcă chiar și vocea ușor
melancolică.” Mai târziu, când am văzut-o pe
Magda, i-am dat dreptate. Și alții au rămas surprinși
de asemănare. Mai apoi, concitadinii ori le
confundau, ori spuneau că sunt surori. Când
mergeau împreună una lângă alta, le deosebeai fără
efort.
Domnul subinginer productiv le-a deosebit
mai târziu. S-a grăbit să-mi dea însă o veste ”dură”,
o ”lecție”. Trecuse doar o săptămână de la discuția
noastră și nu mai schimbasem nicio vorbă cu el. Și
dintr-o dată în liniștea cancelariei, pentru că eram
doar noi doi, cu zâmbet de bunic șugubăț, își începu
asaltul nimicitor:
- Băi, tăntălăule, nu mai puteai dormi de grija
mea, te freca așa un dor de morală și etică, de
corectitudine și devotament pe teme de fidelitate.
Nu înțelegeam o iotă din pornirea lui belicoasă
amestecată cu strelicile unei logici absurde. Cert era
că avea așa un chef de harță. L-am lăsat să-și deșire
ciorapul răutăților și ca să lămurim lucrurile – ce și
cum – l-am invitat să discutăm cu potențiometrul de
volum scăzut pentru că începuseră să apară colegi cu
cataloage sub braț și urechile ciulite spre discuția
noastră.
- Da! Spune scurt și la obiect ce dorești să-mi
spui că nu pricep o iotă. Sper că n-am umblat beat pe
drum înjurând și făcând gesturi obscene de mă
beștelești așa.
Domnul subinginer productiv privi cu același
105
Destine Literare
zâmbet de jupân stăpân pe situație și aprecie cu un
gest de scărpinat după ureche, unde-și pun băcanii și
tâmplarii creionul și grăi scurt ca și cum ar fi
grohăit!
- Bă! Tu-mi faci mie gargară că, vezi
Doamne, n-aș fi chiar cruce de biserică, iar madam
Eva, consoarta ta, se plimbă prin parc la braț cu
Barbu, stau pe bancă – ea cu capul pe umărul lui,
merg la restaurant, la cofetărie, se plimbă cu taxi
prin Rm. Vâlcea și…tu dai din cap ca un hopaMitică în fața mea și te încearcă și zâmbetul ăsta
enervant.
Am prins din zbor despre ce este vorba, dar…hai să
jucăm până la cap, că ne place muzicantul. Și ce
frumos cântă!...
- Da, domnul meu! Îmi pare rău de ce aud
că-mi spui! Credeam că știi…dar tu vii cu sare pe
rană. Nu e chiar ce crezi tu. Ce-ai văzut, e adevărat.
Dar…sufletul ei, demnitatea, bunul simț și…să zic
așa…eticheta familiei…au rămas acasă, intacte și
neprihănite. Dacă încă nu știi, îmi fac prietenește
datoria să-ți spun. Dar fii discret și nu mă face să
sufăr și mai mult. Nu știu cât ți se pare de normal, de
drept, dar cu aprobarea mea – ba chiar eu le-am
sugerat – ei au o legătură aparte. Pe mine…să zic
așa…m-a cam iertat Dumnezeu de vreun an și ceva;
înțelegi ce vreau să spun. Nu-mi prea convine, am
suferit mult, dar asta a fost singura soluție.
Domnul subinginer productiv se uita cu ochii
trecuți dincolo de lentilele ochelarilor. Zâmbetul îi
înghețase pe gura întredeschisă și sorbea cuvintele
nevenindu-i să creadă ce aude.
- Și…nici un doctor…nimic?
- Nu! Nici un doctor…nimic! Totul a fost în
zadar. Chimia organismului.
Păru convins. Dădu din cap a resemnare, nu mai
scoase nici un cuvânt și, cu pumnii strânși în
buzunarele pantalonilor, nu mai scoase nici un
cuvânt și rămase crăcănat pe coridor, privind în
urma mea mirat de ce auzise.
”Poate fi și mai rău!...Rău al dracului…Auzi,
să-ți dai tu cu mâna ta nevasta altuia! Nici nu vreau
să mă gândesc la ce aș fi făcut eu dacă…dar…poateși merită soarta …că…prea-și bagă nasul unde nu-i
fierbe oala! Hm! Interesantă piesă! Poate cumpăr și
eu un bilet!” – gândea domnul subinginer productiv
și se hotărî să-i pese de cele auzite ca de seceta din
Sahara.
Timpul însă, răbdător, le rezolvă pe toate. Și
toate ar fi rămas așa, ca piesele unei partide de șah
abandonate fără verdict, dacă cineva nu ar fi dărâmat
totul. Nimic însă nu a fost făcut ca lucrurile să nu se
pună cap la cap în logica lor reală.
Și, peste două săptămâni, când domnul
subinginer productiv, parcă pocăit, lăsase flirtul,
făcea totul să se tragă cumva concluzia că s-a
cumințit și că s-a făcut om de casă, apare Barbu cu
soția lui Magda în cancelarie să o prezinte colegilor.
Noi o cunoscusem cu vreo trei săptămâni în urmă
când venise pe la el să se mai vadă și să se simtă
bine împreună. Nu-și puseseră atunci în gând să-i
vadă și domnul subinginer productiv și să încurce
lucrurile. Nu!
Dar azi, de cum au pășit în cancelarie alături,
Barbu cu emoție în glas a rostit către colegi un bine
auzit ”permiteți-mi să vă fac cunoștință cu soția
mea”.
Toţi le-au zâmbit binevoitor și le-au urat
”bine-ați venit” și ”casă de piatră”. Atunci Magda sa apropiat de Eva, s-au îmbrățișat ca două vechi
cunoștințe, iar cei care observaseră doar asemănarea,
au tras concluzia: ”sunt surori”.
Singurul care a roșit până-n vârful nasului și
se uita amețit ca în euforia celui de-al zecelea pahar
de vin roșu la ospăț, era domnul subinginer
productiv.
S-a apropiat cu scânteieri neputincioase în
priviri de mine și cu obidă în glas mi-a reproșat:
- Ți-ai bătut joc de mine!...
I-am răspuns scurt și la fel de discret, dar răspicat:
- Tu ți-ai bătut joc de tine! Chiar credeai că
am ajuns să-i fac soției rost de amanți?! Doamne,
multă minte-ți mai trebuie, măi omule! Să trăiești…
doi la zero!
Ca lovit în moalele capului, domnul
subinginer productiv se agăță de mâna mea întinsă și
o ceață îi aburi ochelarii, iar strabismul ochilor lui
căpătă o notă accentuată, jenantă.
***
106
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
STRĂDANIA profesorului Ion Drăghici rămâne definitorie pentru arta prozei scurte sau minimaliste
(se vehiculează și acest termen, respins de unii autori, pe bună dreptate). Realismul autentic, stilul concis şi
exact, lepădat deseori de orice tropi, dialogul rece, dar eficient, animând scene de viaţă cotidiană populate cu
oameni simpli sau intelectuali, din diferite pături sociale sau chiar marginalizaţi de societate, oameni banali
confruntaţi cu greutăţi personale, de familie, de muncă, de viaţă (multe din relaţii sunt disfuncţionale),
povestiri cu final tăiat (à la Cehov) şi savuroasele replici sau exclamaţii din dialog (à la Caragiale) sunt
elemente cu care scriitorul te captivează, te face prizonierul propriilor tale trăiri. Ai impresia că participi la
desfășurarea evenimentelor, că te regăsești printre personaje, că simți parfumul vremurilor trecute,
sentimente pe care autorul mizează atunci când își creează linia artistică.
Domnul subinginer productiv este o schiță efervescentă în care umorul născut din ridicol te
copleșește, te bine-dispune, te face să te simți ca în berăria din C.F.R.-ul lui Caragiale, coleg de masă cu
Ghiță, cu Niță și cu mușteriul cel nou sau să crezi că te afli în decorul de Revelion, un spectator al pieselor
lui Mihai (Puiu) Maximilian ori Dan Mihăescu.
Emil Pădurețu
Rm. Vâlcea, Martie 2016
Carmen Doreal - Romeo&Juliet
destineliterare@gmail.com
107
Destine Literare
Valeriu DULGHERU
(REPUBLICA MOLDOVA)
Te umpli de năduf privind găinăriile aleşilor noştri de „dreapta”
Evenimentele de la începutul acestui an sunt
ca o hârtie de turnesol pentru unii lideri ai partidelor
democratice. Filat a început fastuos calea spre
olimpul puterii cu sloganul „Moldova fără
comunişti”. Până la urmă a votat în repetate rânduri
cu comuniştii, inclusiv, pentru instalarea guvernului
Gaburici, şi a ajuns unde a ajuns.
M. Ghimpu a declarat de nenumărate ori că
nu va vota niciodată cu comuniştii „…care i-au dus
pe bunicii noştri în Siberia”. A repetat acest lucru şi
acum o săptămână în urmă că nu va vota un guvern
împreună cu cei 14 „transfugi” comunişti. Dar la
nicio săptămână s-a răzgândit, semnând alături de
Reşetnikov, Zagorodnîi ş.a. declaraţia celor 56 de
deputaţi. Veţi spune că are argumente: ţara s-a
săturat de instabilitate, vrea stabilitate. Dacă vă mai
amintiţi şi Iu. Roşca opera cu argumente similare,
erijându-se de fiecare dată în „salvator al naţiunii”:
şi atunci când a dat jos împreună cu Voronin
guvernul Sturza; şi atunci când a coalizat deschis cu
Voronin, âmpărţind cu el puterea (după a. 2005).
Am ajuns iarăşi (a câta oară!) la covata
spartă. Nu mai este dreaptă. Nu mai este interes
naţional adevărat nu simulat. „Enteresul şi iar
enteresul” cum ar spune I. L. Caragiale. Ca deobicei,
orice trădare este acoperită cu interesul naţional.
„Tărăgănarea poate duce la alegeri parlamentare
anticipate şi la aprofundarea crizei din ţară” ne
avertizează M. Ghimpu. Întrebat dacă liberalii vor
vota candidatura lui Plahotniuc la funcţia de prim
ministru Ghimpu a spus că „…noi din 2009 mergem
cu Filat şi Plahotniuc, alţii până ce a fi nu sunt”. Ca
să vezi ce săraci cu duhul suntem. Ei şi ce dacă
europenii, dacă fraţii noştri de peste Prut ne
avertizează că alegerea lui Plahotniuc va fi o
catastrofă pentru Republica Moldova.
Ca şi altă dată lui Roşca de la un timp lui
Ghimpu nu-i mai plac fraţii de peste Prut. Părerea
108
lor nu mai contează pentru el (banii româneşti iar
dori!). Cu unii dintre ei se şi judecă (nu cu rusul
Rogozin ş.a. ca el!). „Declarațiile lui Iu. Fota (fost
consilier al fostului preşedinte Băsescu-n.n.) îmi
aduc prejudicii imaginii mele (se referă la declaraţia
că Ghimpu l-ar susţine pe Plahotniuc. Ei bine, dar pe
cine îl susţine el acum dacă nu pe Plahotniuc!). Am
trimis deja o sesizare la CCA din România pentru a
se lua măsuri. Îl voi da în judecată pentru declarații
calomnioase”, menționează Ghimpu. „Preşedintele
Timofti nu mai are motive să respingă candidatura
lui Plahotniuc la funcţia de premier (nici motivul
suspiciunii de corupţie, dle Ghimpu! O lume
întreagă spune că Plahotniuc e hoţ, iar Ghimpu îl
consideră curat, bun de premier!)”. Atât de curat a
devenit peste noapte acest oligarh, acest păpuşar,
păpuşi fiind ştim noi cine! Iată până unde s-a ajuns.
Ce timpuri, ce moravuri!!!
Privind emisiunea de luni „În profunzime” a
Lorenei Bogza, care îi avea drept invitaţi pe
reprezentanţii celor trei partide „democratice”: S.
Sârbu de la PD, V. Munteanu din partea PL şi Iu.
Ţap, vice preşedinte al PLDM şi am „înţeles
argumentele” lui Munteanu (Ghimpu) de ce vor vota
candidatura PD-ului la funcţia de prim ministru
împreună cu cei 14 transfugi, chiar dacă va fi
înaintat Plahotniuc. Iar „argumentele” forte ar fi
următoarele: „…cei 14 nu se mai numesc
comunişti…De ce să respingi o mână care vrea să
dea ajutor (chiar dacă e a lui Iuda!!!) (M. Ghimpu);
„…Cei 14 au înţeles gravitatea situaţiei şi au hotărât
să-l părăsească pe babacul (Voronin) şi să pună
umărul la redresarea situaţiei” (ca să vezi ce mari
patrioţi cu mare durere de popor!); „…cei 14 au
semnat în componenţa celor 56 de deputaţi (adunaţi
de M. Lupu – Plahotniuc) cursul proeuropean al
Republicii Moldova”. Ca să vezi ce metamorfoză:
mai ieri îi jurau credinţă lui Voronin, dragoste până
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
la moarte fraţilor lor ruşi, iar peste noapte s-au
transformat în cei mai proeuropeni. Sfânta naivitate
dacă nu este ceva mai serios la mijloc. Să fi uitat dl
Ghimpu vechea zicală românească „Lupul părul şi-l
schimbă, iar năravul ba”.
Mă umpleam de năduf privind la tandemul
atât de armonios „Munteanu-Sârbu” împotriva
pldm-istului Iu. Ţap. Grangurul comunist S. Sârbu
sărit (mai corect delegat de Voronin, că şi acesta se
vorbeşte că ar fi un nepot de-al său ca şi
Reşetnikov!) în barca democraţilor pentru a fortifica
partida lui V. Plahotniuc, ne dădea lecţii de
moralitate, apărându-l cu frenezie pe şeful său,
învinuind-o pe prezentatoare (şi pe noi cei din faţa
ecranelor) de tentativă de demonizare a lui
Plahotniuc, atunci când el e atât de bun şi patriot,
„Să nu căutaţi răul pe faţa pămantului şi în R.
Moldova în PD. Terminaţi cu aceste minciuni,
manipulări şi comandă de denigrare (primită de la
partenerii noştri europeni, de la fraţii noştri de peste
Prut – n.n.!!!) a unei persoane, absolut fără probe
(!!!) şi pentru a construi în jurul persoanei o
aură...Există o comandă la greu, pe care dvoastră
involuntar o susţineţi, pentru a face PR negru.
Asupra candidatului PD nu va plana nicio suspiciune
de corupţie şi preşedintele Timofti nu va avea niciun
motiv pentru a nu-l înainta”. Iar Munteanu îi ţinea
isonul. Dar cu aceleaşi cuvinte a operat (v. mai sus)
şi M. Ghimpu. Ce coincidenţă!
Referitor la remarca dnei Lorena Bogza că
„…dacă aţi vrut într-atât de mult să eviţaţi
anticipatele, să asiguraţi stabilitatea, de ce nu aţi
votat guvernul Sturza” Munteanu a declarat
nonşalant (o face nu prima oară!) „Sturza a prezentat
o
adunătură
de
oameni
întâmplători,
nespecialişti…”. Analiza componenţei propuse de
Sturza arată că din cei 18 membri propuşi ai
guvernului şapte sunt cu diplome de masterat, şase
cu studii de doctorat (spre deosebire de guvernul
Gaburici, în care premierul nu avea nici măcar
diploma studii!), vârsta medie este de 46 de ani. În
această „adunătură” cum declară V. Munteanu îi
găsim: pe candidatul la funcţia de ministru al
finanţelor Ion Munteanu, doctor în economie,
absolvent al ASEM şi ASE din Bucureşti,
cunoscător a patru limbi, actualmente director
economico-financiar al grupului „Gas Natural
Fenosa” în Republica Moldova; pe candidatul la
funcţia de Ministru al Economiei Marin Ciobanu,
actualmente administrator principal al Zonei
Economice Libere „Bălţi”, deţinător al trofeului
„Omul Anului 2013!” la categoria „Management”,
de asemenea, pe dna Loreta Handrabura, Viorel
Cibotaru ş.a.
Întreg imperiul mediatic al lui Plahotniuc ne
cheamă în ultimul timp la stabilitate (o stabilitate de
cimitir am avut şi pe timpul guvernării comuniste!),
la necesitatea alegerii cu orice preţ a noului guvern.
În acest scop democraţii îşi aduc astăzi „minerii” în
capitală să-l intimideze pe Preşedinte, să-l impună
să-l desemneze în calitate de candidat la funcţia de
prim ministru pe Plahotniuc (nu contează
Plahotniuc1 sau Plahotniuc 2). Vorbesc de
stabilitate, despre situatia grea, în care se află
poporul, ei fiind cei care se gândesc la acest popor.
Braşoave pentru copii. Daca au atâta durere faţă de
această aşchie de popor atât de prost guvernată şi nu
doresc alegeri anticipate de ce au dat jos guvernul
Streleţ în această perioadă extrem de grea, de ce nu
au votat guvernul Sturza, care ar fi putut debloca
finanţările externe şi stopa căderea în hău.
Şi atunci ce facem astăzi, mâine…Astăzi ar
trebui zădărnicită cu orice preţ numirea lui
Plahotniuc în funcţia de premier. Iar pentru
mâine…Pentru mâine ar trebui să ne gândim ce
construim nou pe acest segment de dreapta-centru
dreapta. Este absolut clar pentru toţi (poate doar
pentru cei din gaşti încă nu!) că Partidul Liberal,
ediţia 2007, nu mai există, că Partidul Liberal
Democrat, ediţia 2009, tot nu mai există. Există doar
o masă de aşchii parlamentare şi extraparlamentare
de dreapta, centru dreapta, care se bat între ele, se
duşmănesc, se judecă între ele. Reapariţia dlui Ion
Sturza în marea politică, care a declarat că nu se va
mai retrage (cum a mai făcut altă dată) şi proiectul
iniţiat de dna Maia Sandu, care se bucură
actualmente în sondaje de cel mai mare sprijin, sunt
cea mai bună soluţie la moment pentru coalizarea
acestui segment atât de fragmentat. Acest bloc ar
putea fi o soluţie salvatoare pentru alegători în
eventualele (cu un grad tot mai înalt de
probabilitate!) alegeri anticipate.
Să ne ajute Dumnezeu!
Chişinău. Republica Moldova
14 ianuarie 2016
destineliterare@gmail.com
109
Destine Literare
Lucian DUMBRAVĂ
(PORTUGALIA)
George Roca – Poeme cifrate multilingve
Un om care s-a universalizat prin dragoste de
oameni, aşa se cuvine să încep această prezentare,
descriind, printr-o propoziţie simplă, esenţa
scriitorului George Roca, omul care în 1980 părăsea
graniţele ţării de baştină cu un pumn din pământul
străbunilor în palmele sufletului, pentru a se stabili
în Sydney, Australia. Născut la 14 iulie 1946, la
Huedin, judeţul Cluj Napoca, George Roca
surprinde printr-o bogată biografie de viaţă şi
profesională (de la actor la reprezentant pentru
Compania Aviatică Română TAROM şi de aici la
translator, interpret şi cenzor acreditat al Guvernului
Australian). Limitându-mă la a vorbi doar într-un
context artistic, afirm că George Roca se impune
printr-o implicare prolifică pe plan cultural,
promovând, prodig, o seamă de oameni care
demonstrau înclinaţii literare, colaborând cu diverse
publicaţii din România şi din străinătate. Folosesc
această formă de exprimare („din România şi din
străinătate”) pentru că, dintr-o firească nobleţe de
caracter, George Roca, deşi stabilit într-o străinătate,
a rămas şi rămâne un om cu rădăcinile sinelui adânc
înfipte în pământul patriei, ceea ce la şi făcut,
dealtfel, ca, în pofida distanţei faţă de ţara natală, săi fie mai aproape decât mulţi dintre cei care efectiv o
locuiesc.
După acest succint exordiu la nivel de cuvânt
scris, ce s-ar putea spune despre volumul de faţă?
Când alegem să achiziţionăm o carte, o facem pe
principii de aparenţă, începând de la notorietatea
autorului, urmând apoi constatările de estetică a
copertei şi de răsfoire fugitivă a câtorva file. Este
normal să avem aceste puncte de orientare, fiind
perfect conştienţi că este doar o analiză superficială
şi asumându-ne riscurile. Scriitorul şi poetul George
Roca nu implică niciun risc, atâta timp cât ne
110
deschidem cugetul înspre o creaţie artistică săvârşită
cu multă afectivitate şi respect faţă de poezie şi faţă
de cititorii săi. Ideea unei astfel de ediţii multilingve,
este una fericită şi cu reflexe din sfera universalizării
culturii, ca într-un turn Babel văzut din cu totul alt
unghi: dacă în paradigma biblică secvenţa este
abordată dintr-o perspectivă negativă – aceea a
dezbinării – poetul amestecă limbile în turnul-carte,
tocmai pentru a întări legăturile dintre oameni,
pentru a stabili singurul fundament pe care se pot
ridica edificiile solidarităţii dintre popoare: arta.
Bun cunoscător de literatură şi fin observator
al poeziei clasice şi contemporane, autorul are o
variantă personală de abordare a cuvântului liric,
reuşind, prin amprenta unicităţii, să creeze în cititor
sentimente dintre cele mai diverse. La prima vedere,
prin sofism, versurile pot lăsa impresia că poetul se
joacă, impresia că e doar un exerciţiu de amuzament
romantic. Dincolo de acest plan de eventuală
aparenţă, nu există niciun echivoc asupra faptului că
abordarea propriilor trăiri adânci, mistuitoare, gata
să împingă poetul în ambardee, se face printr-o
răceală impusă, tocmai pentru a linişti un sine
afectat de sensibilităţi. Acest expedient folosit
pentru expunerea unor sentimente printr-o formă de
artă, este unul foarte inspirat, pentru că dă poeziilor
lui George Roca, originalitate şi multă culoare.
Trecerea de la poeticul rece la poeticul pur şi
invers, se face uneori treptat, pe nesimţite aproape,
alteori abrupt, dar mereu cu o debordantă sinceritate
de poet. În poezia ”Hoţul”, trecerea se face de la
rece la liric: „În camera mea/ nu a intrat/ nici un
hoţ!// Nu lipseşte nimic!// De ce mă simt / totuşi/
furat de amintiri?”. O variantă mai puţin abruptă dar
începând de la lirism, se află în poezia „Căprioara
nebună”: „Culcat, / stau cu ochii închişi/ şi visez la
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
poiana mea cu flori./ E atâta linişte şi armonie!/ Şi
totuşi căprioara nebună/ nu vrea să-mi dea pace/
încercând din nou/ să mă mângâie cu copita/ pe
albul ochilor mei obosiţi/ de atâta privit spre spaţiu
virtual.”
În contemporaneitatea care-mi aparţine, am
văzut poeţi acaparând duiosul stil clasic şi poeţi
marşând curajos pe varianta modernă. Cred că
George Roca a ales să marşeze spre sine şi să se
acapareze pe sine, expunându-se cititorului cu aceea
demnitate specifică artiştilor cu har.
dependentă de capacitatea ei intrinsecă de a
produce
contemplatorului
reacţii
estetice
independent de procesul de elaborare prin care a
trecut, nu e mai puţin adevărat că această
capacitate a operei îşi are corelatul în propria
noastră capacitate de a o înţelege...”
Chiar dacă s-ar ajunge la absurdul ca a
noastră capacitate de a înţelege să fie profund
viciată, sunt opere care vor rămâne întru veşnicie,
pentru că Universul nu admite circumstanţe care să
distorsioneze valorile reale, de sine stătătoare, astfel
că marile valori ale marilor oameni vor avea
statornicia adevărurilor esenţiale, tranzitând spaţiile
dintre uman şi... altceva.
„Cu toate că valabilitatea unei opere – spune
Almado Alonso* – este, fără îndoială, în întregime
---------------------------------------*Almado Alonso (1896-1952) – lingvist şi filolog spaniol, director al Institutului Filologic al Universităţii
din Buenos Aires.
Faro, Portugalia
august 2015
ROCA, George
Poeme cifrate multilingve
Editura Anamarol
Bucureşti, 2015
208 pagini
destineliterare@gmail.com
111
Destine Literare
Eugen EVU
(ROMÂNIA)
Patrimoniale: non pamflet.ro
Dicţionarul gay de Lionel Povert
tradus şi editat de Nemira în 1998, poate fi
considerat o carte-a-cărţilor-toate, ultra necesară
societăţii în care trăim. În virtutea recent reapărutei
idei a „muncii voluntare”, din regimul trecut, reiterat
cu denumirea
de „voluntariat”, o semnalăm cititorilor noştri ca
gratulaţie în primul rând pentru toate
dicţionarele sus-numitei edituri - (Dicţionar arabromân, român –arab; Mapamond francmasonic;
Dicţionarul esoterismului; Dicţionarul iluştrilor
francmasoni) – opere esenţiale la Patrimoniului
cunoaşterii umanităţii, prin milenii...Tema, cum
vedem, a redevenit vitală pentru Ea, cu atât mai mult
pentru încercatul nostru popor încă românesc, sub
noua paradigmă a globalizării; şi de asemeni cu atât
mai necesar, devreme ce serviciile secrete ale
României, prin „ vocea” retro-electorală a lui
Traian Băsescu, (TV Ro, în precedenta campanie
prezidenţială) – informa „ românimea” că
„procentul homosexualilor (gay şi lesbiene)- a
depăşit 40 % din populaţia ţării noastre!”.
Nimic paradoxal sau „ incriminant” blamabil
finanţist ( sic, n) – dacă recomandăm această operă,
în actuala CRIZĂ GENOMICĂ a celor peste 7
miliarde de pământeni, din toate civilizaţiile de pe
planetă !, cum îi spuneam recent unui ex- senator din
areal, că a ajuns săracul să îl căineze pe preabogatul de după... revoluţia din 1989, tot la ordinea
zilei, recte la ordinea Nopţii...
„ Splendoarea ororii lor” ( Lionel Povert, idem)
„Falsa normalitate...prescrisă de religii şi
societăţi,,, „ Viciul” homosexualităţii îşi revendică
112
nevinovăţia, libertatea şi drepturile prin vocile unei
pleiade de spirite ( slav. duhuri, n)- care au
revoluţionat cu geniul lor istoria şi cultura.
Alexandru Macedon, Michelangelo, Byron, Balzac,
Oscar Wilde, Andre Gide, Rimbaud,
Proust, Montaigne, Erasmus, Foucolt, Green,
Cocteau, James, Kavafis, Ruth Benedict, Bedford,
Christine a Suediei, Mead, Sand, mulţi alţii, făceau
parte dintr-un univers sexual şi afectiv proscris, mai
mult sau mai puţin asumat în viaţa şi opera lor...”
Mic fragment din cele 330 de pagini Ghilgameş
Ştiindu-se că epopeea lui Ghigameş e veche
de 4000 de ani, deci anterioară vârstei actualei
omenimi, (cf. V.T. Genesa evreilor, de peste 5000
de ani, n) -, se poate considera acest echivalent al
Iliadei şi Odiseei drept cel mai vechi document ce
atestă homosexualitatea masculină. Saga scrisă în
akkadiană pentru mesopotamieni este totodată cea
mai veche şi mai celebră scriere epică. Ghilgamăş,
un fel de semizeu, îl înfrânge în luptă pe frumosul şi
sălbaticul tânăr ENKIDU, care-i devine cel mai bun
prieten:
„Îl iubeşte şi se apleacă peste el aşa cum te
apleci peste o femeie”. ( subl. n) „ Elogiul lui
Ghilgamăş după moartea lui Enkidu este un
sfâşietor strigăt de iubire”..(...) „ Atunci, ca o
logodnică, acoperă faţa prietenului său; ca un leu,
rage împrejur, ..ca o leoaică căreia i s-au furat puii”;
îşi smulge părul şi îl aruncă pe jos, ...” Enkidu,
prietenul meu, tovarăşul( camaradul, n.) meu, cel pe
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
care l-am iubit cu o iubire atât de puternică, a
devenit lut, iar eu ar trebui să mă culc şi să nu mă
mai trezesc niciodată”...( pag. 169). n.n.
Nimic de adăugat, poate doar îndemnul de a
reciti Matei, 6-8, din Noul Testament, în care
Christos- Hristos, întrebat despre familie, cu cele trei
categorii : oameni, Femei ( oame, fame) şi Fameni,
afirmă despre aceştia că „ ei sunt pentru îngerii din
ceruri”... Un poet recent dispărut, scria că noi
suntem "fiii - urmaşii Foamei şi ai Prostiei”...Tot
astfel, Mitologia Românilor, dar şi Erasmus, în „
Elogiul prostiei omeneşti”, A.
Einstein,
Shakespeare, Villon, Z. Sitchin, U. Eco, L. Da
Vinci, Eminescu, Pleşu ş.a.m.d., practic cam...40%
din marile genii ale omenimii…
Poemul comentat
George BACOVIA
CU VOI...
Mai bine singuratic și uitat,
Pierdut să te retragi nepăsător,
În țara asta plină de humor,
Mai bine singuratic și uitat.
O, genii întristate care mor
În cerc barbar și fără sentiment, Prin asta ești celebră-n Orient,
O, țară tristă, plină de humor...
1930
Mic comment: ftizia, boala gravă a poetului
cu pseudonimul Bacovia, recte Băcăuanul, a rezultat
o operă genială în substanțialitatea sa, ca în acest
pom – cheie ars poetica lui. Detaliile privind cauzele
genetice, familia, Agatham, descendentul GabrielBaruțu Bacovia, le-au furnizat exegeții...Pe Agatha
Grigorescu - Bacovia nu am știut-o decât din
scrierile cam ...discutabile ale unora, recent
reiterate, ca și cele privind pe Arghezi și Mitzura
lui....
În mod straniu, mi-am amintit și de un alt
genial, istoricul dacolog C. Daicoviciu, cu care am
avut privilegiul să dialoghez câteva zile la cetățile
dacice Costești, Sarmizegetussa Regală și Piatra
Roșie. Fiul său era cu un handicap cumplit, practic
un schelet, se deplasa doar sprijinit de profesor și nu
putea vorbi, nici hrăni... Era în mod cert o boală
moștenită.
***
La Bacovia, marcat de habitat, provincialism
și obsesii anti - jidovești, cum explicit le definește,
de energii probabil malefice, radioactivitate, dar și
de boema hangiarlîcului, de alcoolism ș.c.l. etc,
ratarea în organic devine - deviază psihedelic în
operă...Ar fi de revizuit și cauzalităţile din aceeaşi
sorginte, ca la Nicolae Labiș, A.E. Baconsky, M.
Petroveanu, Geo Dumitrescu, sau paradoxal la
Tristan Tzara, Paul Celan, Pius Servien, Ion
Pribeagu ș.c.l. și o parte din Cercul de la Sibiu...Așa
zisul bacovian cerc barbar era un feedback, ca
oglindire neagră a .... psihedelismului comunitar.
Fie suicidarii, fie oximoronicii diogenienicioranini, fie poeții europeni definiți Blestemați, v.
Corabia nebunilor, Corabia lui Sebastian etc. Sunt
de recitit Freud, Jung, Eco, Patapievici.... această
așa zisă ură de sine, este transferată patibular
întregului popor care l-a asimilat și găzduit.
Ura de sine...altfel spus, îngrozitoarea neputință a
ego/ului de a iubi, sau a ID-ului – alter-ego!,
dublura, cum se știe de la promotorii pseudoconceptului de Arta Zombye, Zombart( ?)...
Țipenia...
Putinţa - putirința- via Rasputin- Putin- putanelor
fără...Putna...
***
destineliterare@gmail.com
113
Destine Literare
Chinul de a nu se iubi nici pe sine, așadar a se urî
disimulat! Este al frustrării, al traumei, cum a fost
catalogat antebelic de mișcarea Sturm und Drang
(Tzara ș.a.) / din proveniență evreiască a exodului în
Occident, mult atenuată în Rusia țaristă, înainte de
Stalin, Pauker, Zăroni, Groza....
Depresivismul patologiei trans-prutene (al
strămutaților, coloniștilor implantați în România), a
făcut sistem-operă, iar ftizia bacoviană poate fi
redefinită METAFTIZIE... Admirația este aici
compasiune, spaimă a ...necuvintelor , ca la alttrans
prutean, Nichita Hristea Stănescu...El o numea
antimetafizică sau ...roșu verticalism... O cu totul
altă dimensiune e de redefinit în cazul lui Bogdan
Petriceiu Hașdeu, Artur Silvestri, Paul Anghel, C.
Noica ș.c.l.
O seamă de scriitori și artiști încetățeniți în
București, au murit la cutremurul din 3 martie 1978,
oarecum nu întâmplător aflați atunci împreună: a.e.
Baconsky, Bratu, Caurea, Gafița, Gheorghiu,
Ștefănescu, Ivasiuc, Porumbacu...
Celor 9, elogiindu-li-se moartea-mprenă, li s-a
mistificat cumva delirant- superstițial, fatidic, preaomeneasca îngropare...
Hegel și hazardul...
Sărind morții hardul...
***
Referitor la umorul tristei țări..., cum
Bacovia dixit, va trebui să medităm la codurile
esențiale: mioritic, manoleic și săpânțan.
Cu observația ciudatei atingeri simboliste
pastorale dintre cei trei magi, cei trei veri-primari;
dintre Mielul apocaliptic și ...Miala- Miorița neagră (
laie) oraculară...cu variantele ei fie cultizate
inadmisibil de un Alecsandri, țiganul boierit din
Moldova,...fie daptabile preferențial în teritorii, com
o aflăm în colinde laice din Ardeal și nu numai.
Am polemizat cândva cu Al Mușina despre
acestea, în perioada lui sanatorială...Eheu !
***
Pe o cu totul altă traiectorie este singurătatea
geniului în continuumul ACUM spaţiu - timp ciclic
redefinit de creatori...E cert că tema binomului
metafizic/ metaftizic, este obsedantă și oarecum
amintește de epopeism, de Cărțile morților tibetani,
egipțieni ș.c.l. Celebritatea evocată de Bacovia, in
extenso, nu este ( sau este?) una a ...cerebeluluireptilian, a subcortexului aplatizat?
Cred că e bine să nu se sparie gândul....
P.S.
Recentul
concept
de
neo-barbarism,
resuscitat în Occident și Orient, face din versul
bacovian cerc barbar și fără sentiment ( pathos, n.),
un enunț eminamente profetic, după Glossa și Odă
în metru antic ale lui Eminescu.
Catren
EL, sufletul știe, EA nu poate uita
EAEL unul sânt
Adeverească-se ceea ce este
Re-Ligio-ntre Cer și Pământ!
16 ian. 2016
George Bacovia
114
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Destine românești în diaspora
CORNELIU FLOREA – Medic, scriitor, publicist, originar din Timișoara
Despre Corneliu FLOREA si opera sa:
Ca un scop de „eliberare” personala si
documentare pentru altii, care vor fi nevoiti, la
randul lor, sa se confrunte cu aceleasi incercari (n.n.
referire la exil) isi scrie doctorul bistritean Dumitru
Padeanu (sub pseudonimul Corneliu Florea) Jurnalul
sau de „lagar liber”. Cartea este o marturisire de
constiinta si o radiografie a psihologiei „de trecere”.
Ea consemneaza, cu o anumita scrupulozitate,
evenimentele zilnice, care se deruleaza intr-o alerta
inconfortabila pentru protagonist: amintiri vii si
presante, efortul continuu de adaptare, bucuria
cuvantului liber ca o revansa fata de vechile
ingradiri, analize lucide de situatii, reconstituirea
unor intamplari semnificative, reflectii asupra
deontologiei medicale, punerea sub intrebare a unor
comportamente, consideratii asupra libertatii ca
principiu vital, sindromul afectiunii familiale,
implicatiile
responsabilitatii,
veridicitatea
destineliterare@gmail.com
convingerilor
patriotice...Cartea
lui
Corneliu Florea contine
o filosofie practica a
ingemanarii trecutului
cu viitorul. Este radiografia unei experiente si
experienta unei radiografii. Calatorul a devenit
filosof si filosoful l-a nascut pe literat...
Titu POPESCU
Am avut onoarea de a-l cunoaște online, apoi
a publica în Jurnalul său liber și a fi vizitat la
Hunedoara, și de a face un schimb de cărți reciproc
semnificative.Am publicat repetat în ProVincia
Corvina texte de valoare ale acestui, un autentic
ambasador al libertății de viață și gândire care este.
Îl citesc pe meridiane canadiene și europene,
bunăoară la Săptămâna Culturală a Câmpului
Românesc, Hamilton, Canada ….
115
Destine Literare
Portret literar de Eugen Evu
Mic eseu
Complexul preaiubirii ca neiubire, ură de sine, fiului neînțeles etc.
Conceptul de victimism este din sorginte
securisto- activistică, de el au fost acuzați cinic, mai
toți scriitorii și artiștii care au trăit, sau mai trăiesc în
spațiul geo cultural hunedorean.Literatura multora,
devenise contestatară, vag sau accentuat pe
contrasensul propagandei ceaușiste, așa cum reiese
din operele câtorva, la edituri mai îndrăznețe, ori
prin publicații,Nonconformismul generației 70 și 80
fiind cenzurate sau capturate ca mostre în pârele și
rapoartele strict secrete ale dosarelor. Pe vraja
penibilă dintre unele grupări, s-au bazat securitatea
și organele, pentru a combate, preveni sau pedepsi
prin marginalizare, amestec în familii, etc.,,
diferențierea făcându-se între cei neînstăriţi, și liftele
obediente, mai ales la cei cu privilegii, inclusiv la
categoriile intelectualilor din învățământ, medicină,
miliție, instituțiile culturii aşa - zis socialiste, în fapt
dictatoriale. Imediat după 1989, câțiva din areal și
din țară, au scris așa zise Apocalipse după cutare, de
autori adică, în care pledau Sentențios pretins
revoluțâionair, că ei ar fi fost dizidenți sau că nu au
colaborat cu securitatea. Așa a fost la Deva,
Hunedoara,
Brad,
Valea
Jiului,
Călan,
Orăștie...Desigur, noțiunea de victimism e
discutabilă, dacă nu maschează duplicitatea,
sociopatia maladivă, LAȘITĂȚILE lor cu efecte
grave asupra CELORLALȚI, eventual chiar din
aceeași grupare literară. etc. Cel cu morbul
victimismului, scrie spre a învinui, opera lui este
opera urii! Așa cum știm din literatura numiților
poeți blestemați, Corabia Beată, Corabia nebunilor
etc... Totul este mortificare, zombis, chinuire
inumană a bieților bântuiți... EI suferă cumplit de
sindromul celui NEÎNȚELES, neiubit, întâi de
familie, apoi de prieteni și societate, patrie,
omenire!
Au trecut 26 de ani...În Tristan Tzara lui
Drakulea...ceea ce dracul roșu a încâlcit, nici el nu
mai poate descurca. Iar eroul care să taie nodul
grobian, vorba lui N. Breban, e mai sigur că nu vine,
ca acel Goddot din opera cuiva... Lașitatea face
dinamica monstrului numit istorie, mai la propriu
isterie. Din care se vor rezidi...visterii.
Defileul Jiului
116
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Marius FINCĂ
(CANADA)
Argumente privind descinderea dragonului dacic din „Şarpele ceresc”
Dragonul, şarpele cu cap de lup, stindardul de luptă al geţilor, vine din cele mai îndepărtate vremi ale
civilizaţiei umane, ca o personificare a „Şarpelui ceresc”. Cea mai veche reprezentare a „Şarpelui ceresc”
este cea de la Gobleki Tepe, în Anatolia de sud-est, din mileniul XIII î.Hr. (Fig.1), unde acesta veghează la
naşterea universului din oul cosmic primordial. Deci, dragonul/șarpele a fost simbolul vechii religii din care
s-a născut totul prin dorinţa Minţii Ziditorului tuturor văzutelor şi nevăzutelor.1
.
Fig. 1
Fig. 2
Fig. 3
În aceeaşi perioadă, „Şarpele cosmic” a fost reprezentat (Fig.2), tot la Gobleki Tepe, alături de
pomul vieţii şi creaţia divină supremă, omul.
„Şarpele cosmic” se regăseşte la Lepenski Vir, pe clisura Dunării, în mileniul VII î.Hr., sub forma unui ou
din calcar care are sculptate pe el mai multe corpuri de şerpi în mişcare, sugerând că toată creaţia de început
a fost sub puterea „Şarpelui ceresc”(Fig.3). În fapt, aceasta este o metaforă din lumea materială pentru
vîrtejul de energie şi lumină care a pornit mişcarea universului.2
Oul primordial cu şarpele îl regăsim în vechea cultură europeană Vinča-Turdaş, apoi la Cucuteni (mileniile
V-IV î.Hr.), pe oul de piatră cu inscripţii descoperit la Corbi, judeţul Argeş (Fig. 4).
Fig. 4
1
2
Constantin Olariu Arimin – Simboluri concept, studiu internet, www.ariminia.ro.
Ibid.
destineliterare@gmail.com
117
Destine Literare
Prima mare migraţie a neamului arimin/get din spaţiul carpatic spre Mesopotamia, în mileniul IV î.Hr. a
însemnat şi transmiterea tuturor credinţelor şi simbolurilor religioase, a
scrierii, a întregii culturi în general, deja bine articulată. Pe o tabletă
sumeriană datată 2300 î.Hr. (Fig.5), şarpele/dragonul apare în poziţie
verticală, ca emblemă a templului zeului Dumuzi.Daos şi este amintit şi în
epopeea poporului eme-gi (cunoscut îndeosebi sub numele de sumerian),
Atra hasis.3
Dumu.Zi („Cel drept.Fiu” în eme-gi) era numit, pe lista regilor
antediluvieni întocmită de preotul chaldean Berossus, „Daos-păstorul” şi
avea atributul de „serb Anu”, „mielul lui Dumnezeu”! (De aici, vechimea şi
semnificaţia numelui Şerban, posibil şi cea a cuvântului Dumnezeu Dumuzi, cuvânt care se regăseşte acum doar în limba română). Daos era fiul
Fig. 5
zeiţei-dragon primordială, Tiamat.4
Daos-pastorul a fost, conform listei lui Berossus, al cincilea rege divin de dinainte de Potop, pe vremea
„când regatul a coborat din ceruri, iar regi erau numai zeii”. Dumuzi era zeul păstor al turmelor şi ocrotitorul
fecundităţii animalelor, reprezentat ca un tânăr frumos. Numit şi Duzu devine paznicul porţilor cereşti ale incintei
zeului Anu5, zeul primordial, Tatăl, echivalentul lui Sântu din religia geţilor. Deşi păstor şi nu agricultor, a fost
socotit simbolul mitic al dezvoltării şi regresului naturii, deci zeul care moare şi învie periodic.6 El apare drept
prima divinitate din istoria religiilor care a acceptat moartea ca necesitate a continuării vieţii. Murind şi înviind
odată cu natura, Dumuzi-Daos avea grijă ca recoltele să fie bogate. Ca semn al însămânţării, al virilităţii, era
numit şi „Taurul ceresc”. Mai târziu, atributele sale aveau să fie transferate lui Mitra, celebrul zeu solar, care
poartă straie dacice, inclusiv cuşma aristocratică şi este mereu însoţit de animale simbolice, nelipsind şarpele!
Dumuzi-Daos la sumerieni apare reprezentat cu un miel pe umăr, cu mlădite înmugurite ieşindu-i din umeri, iar
emblema templului său era dragonul7.
Teogonia sumeriană, atât cât s-a păstrat până astăzi, vorbeşte de o triadă a zeilor planetari ce
cuprindea pe Nanna-Suen (Luna), Utu (Soarele) şi Inanna, zeiţa stelei Venus şi a dragostei, a vieţii şi a
morţii. Ca zeiţă a cetăţii Erek, Inanna se căsătoreşte cu ciobanul Dumuzi, care devine astfel stăpânul cetăţii.
De remarcat că Dumuzi era cioban, ceea ce indică descendența sa din triburile de păstori carpatini. După o
călătorie în infern, la întoarcere descoperă pe Dumuzi, care în loc să se tânguiască, stătea pe tron îmbrăcat în
veşminte bogate, bucuros de a fi unicul stăpân al cetăţii. «Ea aţinti o privire asupra lui: privirea morţii! Ea
rosti un cuvânt împotrivă-i: cuvântul deznădejdii! Ea azvârli un strigăt împotriva lui: strigătul condamnării!
„Acesta este (zise ea demonilor), luaţi-l”». Dumuzi s-a salvat prin invocarea ajutorului cumnatului său,
Zeul-Soare Utu, care-l metamorfozează în şarpe.8
Cultul zeiţei este unul fundamental, ea eşuează în a aboli moartea, prin urmare, oamenii trebuie să
accepte alternanţa viaţă-moarte. Dumuzi (Tammuz) «dispare» pentru a «reapărea» şase luni mai târziu. 9
Acest principiu îl regăsim ulterior la Zamolxe, Mitra, Iisus.
Dumuzi este însoţit de Ningizzida, duhul/zeul şarpe, ca simbol al fertilităţii şi cunoaşterii divine,
numit şi „Stăpânul Pomului Vieţii”, ulterior el devine zeul vindecător şi al magiei. În imaginile cu Mitra
sacrificînd taurul ceresc, şarpele este prezentat drept simbol al înţelepciunii divine 10.
3
Adina Mutar, Epopeea steagului dacic de luptă, studiu internet.
Ibid.
5
Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1989, p.157.
6
Ibid.
7
A. Muntar, Op. cit.
8
Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1991, Vol. I, pag. 72-73.
9
Ibid., pag. 74.
10
C. Olariu Arimin, Op. cit.
4
118
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Istoricul german C.A. Lobeck (1781-1860) în lucrarea lui cea mai cunoscută, Aglaophamus, apărută în anul
1829, este primul care încearcă să „găsească”
rădăcinile orfismului, acest cult misterios şi uluitor,
reţinând că anticii ştiau de existenţa unei baze
comune a religiilor practicate în vremea lor şi
admite „o comună legătură de disciplină” între
religiile egiptenilor, caldeenilor, orficilor şi
pitagoreicilor care erau plecate dintr-o sursă
comună.11
Într-un tablou mitologic intitulat „Visul cu Azidahak”
(Fig. 6),12 războinicul Azidahak, din neamul dahilor,
călare pe dragon, îi speria pe persani şi în vis. Uimitoare asemănare cu legendele solomonarilor noştri!
Fig. 6
Pe o teracotă descoperită la Harappa, datată în secolul XX î.Hr., (Fig.7) unde şi-au
făcut sălaş arienii plecaţi din Carpaţi, cu câteva secole mai înainte, regăsim imaginea
celor 2 şerpi/dragoni, cu cap de cervicee, alături de pomul vieţii13. Imaginea este
asemănătoare cu simbolul lui Hipocrate, a lui Mitra şi cel de pe toiagul mitropoliţilor
ortodocşi.
Fig. 7
Rig Veda (1,79,1) numeşte pe zeul Agni, zeul focului «şarpele furios». Aitareia Brahmana (III, 36) afirmă
că Şarpele Ahi Budhnya este într-un chip invizibil, ceea ce Agni este la modul vizibil. Cu alte cuvinte,
şarpele este o virtualitate a focului în timp ce întunericul este lumina nemanifestată. Zeii Adytiaşi erau iniţial
şerpi. Lepădându-se de pielea lor cea veche – ceea ce vrea să însemne că şi-au câştigat nemurirea (sau au
învins Moartea) – ei au devenit Zei, Deva. În fine, Sat. Br. (XIII, 4,3,9) declară că «ştiinţa şerpilor este
Veda».14
În continuare redăm acelaşi simbol (Fig.8), aşa cum l-au văzut grecii, după ce au preluat teologia orfică de la
„hiperboreenii” nord-dunăreni.15
Acelaşi concept, cu şarpele de veghe la naşterea universului din oul cosmic, a fost
reprezentat doar pe jumătate, în centrul unui templu etrusc. Obiectul din imaginea de
mai jos (Fig.9) datează din secolul X î.Hr. şi a fost descoperit la Montovolo în
Italia.16 Se remarcă pe frontispiciul templului crucea cu braţe egale, simbol vechi al
strămoșilor noștri, datând din epoca pre-cucutiană.
Fig. 8
Cei mai vechi scriitori greci vorbesc de Arima, sau ţara arimaspilor, ţinut plin
de mister şi ascuns în cea mai tainică ceaţă a istoriei.
Găsim în povestioarele lor că în ţinutul neamului arimilor din nordul
Istrului trăia, în vremurile fără de început, ascuns bine sub pământ, monstrul
11
Ibid.
A. Muntar, Op. cit.
13
C. Olariu Arimin, Op. cit.
14
M. Eliade, op. cit. pag. 205.
15
C. Olariu Arimin, Op. cit.
16
Ibid.
12
destineliterare@gmail.com
Fig. 9
119
Destine Literare
Typhoeu, sau Typhon, fiul lui Tartaros şi al Gaiei, sau în altă variantă fiind zămislit numai de Hera, fără un
principiu masculin. El apărea ca un balaur înaripat sau un gigant mai înalt decât munţii, care scuipa foc; la
mâini, în loc de degete avea o sută de capete de dragon şi, răsculîndu-se împotriva lui Zeus al grecilor care
ajunsese stăpînul cerurilor şi pămîntului, acesta l-a fulgerat. Mitul lui Zeus contra Typhon se încadrează în
seria cosmogoniilor care comportă o luptă între un zeu şi un dragon, urmată de dezmembrarea celui învins. 17
La fel şi tabletele ugritice vorbesc de lupta dintre Baal şi Yam, zeu şi demon în acelaşi timp, una dintre
imaginile sale fiind un monstru acvatic, un dragon cu şapte capete 18.
Alte legende ajunse până la noi ne zic că în aceşti munţi trăia într-o peşteră făptura Echidna, un
monstru cu trup de femeie, terminat cu o coadă de şarpe în loc de picioare. Cele două fiare nimicitoare
Typhon şi Echidna, după spusele lui Apollodor în Biblioteca, Diodor din Sicilia în Biblioteca istorică,
Hesiod în Theogonia şi Pausanias în Descrierea Greciei, au dat naştere mai multor monştri: Kerberos,
Hydra din Lerna, Himaira şi Sfinxul.
Herodot scrie despre neamul sciţilor, agatârşilor şi tracilor că sunt fraţi, născuţi din femeia şarpe
Echidna care era fiică de titan, adică scoborâtă fioroasa dihanie din cer şi deci de neam divin. 19 Toate acestea
fac parte din istoria noastră mitologică20, de care se feresc toţi istoricii cu „pretenţii”, ca nu cumva să
trezească cine ştie ce monştri asemănători adormiţi prin poporul român, ca acesta să treacă la aplicarea mota-mot, a îndemnului din primul vers al Imnului Naţional.
Atlas este înfăţişat cu pământul pe umăr (Fig.10), după cum a fost pedepsit de Zeus, în spate stând ridicat
în coadă un şarpe, simbolul totemic al neamului nostru, iar în faţa lui vulturul cum îi sfâşie ficatul lui
Prometeu. Atât Titanul Atlas, cât şi Pelasgul Prometeu au fruntea înfăşurată
cu bentiţa specifică neamului arimasp, adică a celor scoborâţi din Sântu/Senta
cum se vede la Şinca Veche.21
Cultul lui Phaneus a fost foarte răspândit în spaţiul mediteranean până la
impunerea iudeo-creştinismului la sfârşitul secolului IV. Avem aici mărturia
dascălului gal Ausonius (310-395) care i-a fost mentor împăratului get Graţian,
şi a scris următoarele în poezia Ephemeris, citând oracolul orfic: „Eu sînt
Fig. 10
Osiris din Egipt, Phanes al mysienilor, Bachus printre cei vii, cu Eidoneus cel
mort, născut în foc, cu două coarne, ucigaşul de titani Dionysos”.22
Filozoful Proclos ne lasă mărturie despre adepţii acestor culte, afirmînd că: „Teurgii spun că El - Timpul fără
margini, Ionul - este Ziditorul, şi îi cântă divinitatea, atât ca bătrân cât şi ca tânăr, că învârtindu-se veşnic prin
sine însuşi şi ca ion; ca atunci când concepe suma tuturor lucrurilor numărate, ce se mişcă în lumea Minţii Sale,
fiind totuşi deasupra tuturor, ca infinit, datorită Puterii sale, şi totuşi este văzut în ele, înfăşurat ca un Şarpe”.23
Zeul Phanes al grecilor, a fost acelaşi cu Mitra al romanilor, care este de fapt, cu
unele modificări, zeul Sarmis al geţilor (Fig.11).
El apare din oul genitor, înfăşurat de şarpele cunoaşterii divine, care şi-a
urcat capul pe cel al divinităţii. În jurul oului sînt cele 12 zodii, fiecare aranjate
17
M. Eliade, op. cit. pag. 152.
M. Eliade, op. cit. pag. 157.
19
C. Olariu Arimin, Titani, gignţi, atlanţi, studiu internet, www.ariminia.ro
20
G.D, Iscru, Strămoşii noştri reali, geţii-dacii-tracii-ilirii, Bucureşti 2014, pag. 21 şi urm.
21
C. Olariu Arimin, Op. cit.
18
22
C. Olariu Arimin, Simboluri concept.
23
C. Olariu Arimin, Strigătul străbunilor, studiu internet, www.ariminia.ro.
120
Fig. 11
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
după rostuirea astrologică, unde facerea lumii vii s-a înfăptuit odată cu echinocţiul de primăvară, când
începeau şi muncile agricole, dovedind prin asta că era o religie a unor populaţii sedentare legate de
agricultură şi creşterea animalelor din Europa centrală cu ierni aspre şi veri călduroase, care şi-a rânduit
gândirea religioasă după anotimpurile anului!24
Phanes mai este interpretat ca Tată şi Mamă în unele scrieri, iar al treilea principiu simbol a teologiei
orfice era „un şarpe înzestrat cu capetele unui taur şi unui leu, dar în mijloc avea înfăţişarea Zeului. El a
fost desenat cu aripi de aur ca simbol al Timpului. Phanes în aceste scrieri este numit atât „Manifestatorul”
cât şi „Vieţuitorul însuşi” sau „Ziditorul”.25
Gnosticii în scrierea Sfânta Cunoaştere, spuneau că şarpele înaripat este Phanis, Phanes sau Faneas şi
are o aură de lumină în jur, el reprezintând Lumina Lumii şi începuturile acesteia. Dar aceste concepte nu au
fost specifice numai culturilor mediteraneene greacă şi romană cum s-ar vrea a ne face să înţelegem istoria,
ele găsindu-se şi în legendele noastre populare, aşa cum s-au păstrat până în zilele noastre. În teozofia
strămoşilor noştri, şarpele ceresc şi balaurul erau două fiinţe de lumină diferite şi plăcute Ziditorului avînd
un rol de veghetori sau paznici ai Legii Cereşti dată neamului omenesc pentru dreaptă rânduială. În
lucrarea intitulată Datinile şi credinţele poporului român,26 avem mai multe legende despre aceste fiinţe
fabuloase care au fost unul din fundamentele religiei geţilor şi apoi în „creştinismul popular” până către
sfârşitul secolului XlX, când le-a cules autoarea în anii 1890.27
Acelaşi simbol este prezentat într-un desen din mormântul romanului C. Heracles Valerius şi a
fiului său dedicat, în anul 190, lui Phanes sau Mitra cu cap de leu (Fig.12).28 Mormântul respectiv
se găsea în Ostia Antica, oraş de coastă, port al Romei, situat la vărsarea fluviului Tibru în Marea
Tireniană, la 35 de kilometri sud-vest de capitala Imperiului Roman.
De asemenea, şarpele-simbol, glicon, apărea la Tomis, descoperit în anul 1962 (Fig.13). O
imagine asemănătoare apare şi pe una de pe plăcuţele de la Sinaia, dar şi pe monede ale
împăraţilor Antoninus Pius (138-161) şi Claudius Albinus (196-197).
Fig. 12
În scrierile trimegiste, o rugăciune adresată lui Hermes Trimegistul sună aşa: „Vino
către mine stăpâne Hermes, tu, cu multe nume, ce cunoşti tainele ascunse sub polii
cerului şi sub pământ. Tu eşti măreţul şarpe, căpetenia tuturor zeilor (duhurilor
cereşti după zisa geţilor), tu care deţii începutul Egiptului şi sfârşitul lumii”.29
Apelativul „măreţul şarpe” ne duce iarăşi la lumea ariminilor din Carpaţi unde
şarpele era atît simbol sacru al mişcării eterne de naştere şi renaştere din moarte dar
şi simbolul înţelepciunii şi cunoaşterii divine depline.
Fig. 13
Solomonarii noştri au fost stăpânii dragonilor. Imaginea de mai jos (Fig.14) înfăţişează un solomonar
strunind şarpele ceresc, plăcuţă de aur ce face parte din tezaurul descoperit la Lechinţa, judeţul BistriţaNăsăud, executată în secolele Vll-Vl î.e.n. Imaginea de alături este a unei faimoase brăţări dacicie, din aur,
dintre cele care au fost descoperite de curând în zona Sarmisegetusei.30
24
C. Olariu Arimin, Simboluri concept.
Ibid.
26
Elena Niculiţă-Voronca, Datinile şi credinţele poporului român, editura Saeculum Bucureşti 1998, pag 157-161
27
C. Olariu Arimin, Op. cit.
28
Ibid.
29
C. Olariu Arimin, Strigătul străbunilor, studiu internet, www.ariminia.ro
30
C. Olariu Arimin, Simboluri concept.
25
destineliterare@gmail.com
121
Destine Literare
Fig.14
Fig.15
Animalele mitologice din zicerile şi dovezile arheologice de la noi, le găsim şi la neamurile care au
migrat din toriştea carpatină către alte zări mai strălucitoare sau mai întunecate după cum le-a făcut
istoria. Astfel, pe un sigiliu emeş de la începutul mileniului III î.e.n. (Fig.16), ambele animale din mitologia
geţilor se văd pe el, atât şarpele cât şi balaurul; lângă el este un detaliu al sigiliului (Fig. 17) unde se vede
mai bine partea de sus a animalelor şi alături este un desen care prezintă desfăşurat scena de pe sigiliu
(Fig.18). Aici numai balaurul poartă un fel de coroană specifică divinităţilor din religia lor. 31
Fig. 16
Fig. 17
Fig.18
În acelaşi registru totemic intră şi zeul-şarpe Neheb-Kau din religia vechilor egipteni (Fig.19), care are
aripi şi un cap de câine asemănător cu cel de pe sigiliul emeş, fiind considerat invincibil atât în lumea
reală, cât şi în lumea de dincolo, stând mereu la pândă lângă lacul de foc numit Rosetau. Dar şi steagul
geţilor era format dintr-un şarpe care avea un cap de câine sau lup, ambele animale fiind totemuri în religia
străbună.32
Fig. 19
În vechile religii din Europa, Asia Mică, Ki-en-gi/Sumer şi Egipt, Marea Zeiţă –
neamurile noastre strămoşeşti aveau ca divinitate unică pe Anu, Senta, Santa, Gog - era
simbolizată printr-o coloană, arbore, şarpe, porumbel, taur sau vacă. Dar limba noastră
veche păstrează încă în tezaurul ei neştiut, sensurile profunde ale teologiei strămoşeşti
privind totemul şarpelui, zis şi balaur. Emeşii aveau cuvintele „bil” care însemna a arde,
a lumina, mugur, a încolţi şi „bala” cu sensul de a înconjura, alungit, subţire, fus, iar „ur”:
a conduce, neam, a sprijini. El se găseşte la noi în limba veche, adică getă sau rumună sub
forma „bală”: şarpe uriaş, monstru de unde în timp şi locuri s-a făcut belă, beală, bală, cu sensul de pară sau
flacără ce nimiceşte cum era sensul şi la emeşi. Mai avem cuvintele „băl” şi „bălă” care înseamnă cu părul blond
sau alb. Iar o legendă de-a noastră ne spune că şarpele casei care îşi are sălaşul în peretele fiecărei locuinţe, era de
culoare albă şi avea atîţea pui câţi membri erau în familie, şi dacă era ucis unul dintre aceşti şerpi, atunci sigur
murea şi un membru al familiei, ei fiind în fapt simbolul viu al sorţii. El nu era veninos şi uneori venea şi mânca
lapte din strachina copiilor mici fiindcă ei erau curaţi şi neprihăniţi. Vedem că aceste sensuri vechi ale cuvintelor
din limba română cuprind atât puterea de distrugere prin tăria focului, culoarea albă sau bălaie, dar şi simbol al
sorţii, adică răbojul vieţii dăruită de către Tatăl Ceresc şi trupul Maicii Pământeşti prin şarpele de casă. Şi celelalte
popoare înrudite cu strămoşii noştri aveau cuvinte asemănătoare precum latinii care foloseau „belua” pentru alb
31
32
Ibid.
Ibid.
122
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
sau francezii cu „belle” pentru frumoasă, iar italienii cu „bella” tot pentru frumoasă, adică şarpele totemic din
religia geţilor era o formă simbolică de frumoasă şi înluminare într-ale înţelepciunii care îţi rânduia existenţa pe
pământ în cursul trecerii prin neamul muritorilor, după rânduiala/legea lui Dumnezeu. Slavii din est au practicat
multe sute de ani religia geţilor, de unde şi-au tras şi ei după propria limbă cuvântul „belîi” care înseamnă alb33.
În Cartea lui Enoh se află descrierea însoţitorilor solari astfel: „Am observat apoi alte două făpturi ale
Soarelui…avînd cap de crocodil şi picioare şi coadă de leu, seamănă cu un curcubeu cu nuanţe violete…”
Solomonarii noştri conduceau prin ceruri tot nişte balauri care uneori semănau cu curcubeul când aduceau
ploi ce binecuvântau pământul. Un astfel de animal fabulos asemănător (zgripţuroi) este gravat pe tezaurul
descoperit la Sânnicolaul Mare realizat pe la anii 260 ai erei noastre, când regatul de vest al neamului get era
condus de către Regalian (Fig. 20). Pe tăbliţele de plumb descoperite la Sinaia (Fig. 21) se vede un
zgripţuroi, despre care este deocamdată interzis a se vorbi în cultura românilor! 34
Fig. 20
Fig.21
Şarpele a fost încrustat şi pe monedele imperiale romane, de către împăraţii conştienţi că se trag din stirpea
neamului geto-dac.
Fig. 22
Şarpele totemic a fost prezent pe o monedă de culoare gri, bătută în provincia Dacia de împăratul Maximin
Thracul. Acesta a lăsat ca religie principală în imperiu, creştinismul arimin, aşa cum dovedeşte şarpele divin
de pe cealaltă faţă a monedei. Vedem că şarpele are o înfăşurare identică cu mucenicii sau măcinicii de azi ai
românilor, cu funda făcută din şnurul de mărţişor şi asemănător cu simbolul Fiului Omului descoperit la
Vinča. Textul din jurul şarpelui este MITRO II TOIEG (sau TOMEO: cel patru puncte cardinale sau crucea).
Cuvântul de sub şarpe este scris intenţionat cu litera M într-un fel aparte care poate fi citită şi IE, iar ultimul
semn poate fi citit atât G, dar şi O, din alfabetul religios get. Sensul este: „toiagul Mântuitorului Mitra” sau
„Mântuitorul Mitra pe întreg Pământul”.35
Pe multe din tăbliţele de la Sinaia apare şarpele de lumină care a adus înţelepciunea cerească. La fel
îl regăsim pe „icoanele” mitraice, descrise pentru prima oară de Teohari Antonescu. 36 Balaurul sau şarpele
cel mare era simbolul înţelepciunii divine a lui Sântu sau Gog, așa cum îl găsim în scrierile esenienilor de la
33
C. Olariu Arimin, Rădăcinile scrisului, studiu internet, www.ariminia.ro.
C. Olariu Arimin, Chemare la neuitare, www.ariminia.ro.
35
C. Olariu Arimin, Creştinismul arimin, www.ariminia.ro.
36
Teohari Antonescu, Cultul cabirilor în Dacia.
34
destineliterare@gmail.com
123
Destine Literare
Qumran, pe malul Mării Moarte, unde se vorbește de organizația cultică Frăția celui Ales, numită şi Frăţia
înţelepţilor, după scrierile fericitului Augustin. De la Qumran simbolul a fost preluat şi de gnostici. 37
La geţi a existat un cult al militarilor având ca totem lupul şi unul al abilor, sarabilor sau solomonarilor
având ca simbol şarpele solar, iar steagul lor era tocmai o îmbinare a acestor două totemuri. Aceste dovezi
stau de mărturie a uluitoarei influenţe pe care a avut-o cultura şi religia străbunilor de pe meleagurile noastre
carpatine asupra altor neamuri, unele incredibil de îndepărtate (de exemplu la amerindieni, via Egipt
(articolul „Chemare la neuitare").38
Faptul că românii povesteau despre aceste întrupări fabuloase ale religiei geţilor pe la anii 1890 când s-a
făcut culegerea „poveştilor”, arată continuitatea noastră încă din mileniile IV-III î.e.n. fiindcă doar
legătura spirituală transmisă oral din generaţie în generaţie, de-a lungul a peste VI milenii este unica
explicaţie de bun simţ a legăturilor existente între dovezile arheologice şi conceptele teologice ale religiei
strămoşeşti ajunse până la noi sub forma culturii religioase a poporului roman.39
Însă în „basmele” românilor găsim că zmeii aveau şi nişte mândreţe de zmeoaice sau zmeulence
numite şi Zâne. Elena Niculiţă-Voronca, în lucrarea amintită mai înainte,40 ne aduce în această direcţie o
mărturie a timpului despre aceste fiinţe de lumină cerească iubite de Ziditor. „La munţii cei mari sunt
Zânele lui Dumnezeu. De demult, zânele umblau pe pământ, pe când era pământul curat şi erau oameni
buni, dar amu nu mai vin. Zânele erau tare bune, sunt şapte de dânsele, ielele ce vin vara sunt numai slugi
de-ale lor. Zânele sunt femeile zmeilor, zmeii sunt ca şi oamenii, numai cât au putere mare. Marele Ion a
vrut să fure pe o zână de la zmei, dimpreună cu un copac din grădina lor, care într-o zi înflorea, se cocea şi
se trecea, dar n-a putut...Zmeii acum n-au nici o putere, că pe dânşii i-a închis Dumnezeu în turnul
Babilonului; acolo le-a dat să şadă, ş-acuma nu pot pătrunde la oameni să le facă rău. Cu zmeii şerpi,
orânduieşte Zâna, sau Mama Pământului. Ea orânduieşte cu pământul aşa cum Dumnezeu orânduieşte cu
ceriul şi cu lumea toată. Mama Pământului stă acolo unde răsare soarele, acolo e mare fierbinţeală, mare
foc...Mama Pământului stă în pământ; când se revarsă apele mari, ea dintr-însa le sloboade şi când e
secetă ea le înghite.” Găsim în acest citat atât o bucată din vechea religie strămoşească dar şi alterarea ei
de către iudeo-creştinism prin introducerea sechestrării zmeilor în Babilon de către Iahwe. Dar mai găsim
aici o informaţie uimitoare: zmei-şerpi erau folosiţi de Mama Pământului – numită şi Zâna – ca mari
dregători pentru menţinerea bunei rânduieli după Legea Tatălui Ceresc. Şi în povestea peşterii Muera din
munţii Parâng, apare Zâna care îi ajuta pe cei vitregiţi de natură în a avea urmaşi. Zicerile noastre
mioritice despre balauri şi şerpi, nu ne lămuresc dacă balaurii erau cei ai lui Dumnezeu cum se poate lesne
înţelege în astă direcţie iar şerpii ai Mamei Pământului sau poate că ambele cete de fiinţe fabuloase
aparţineau Ziditorului.41
Din ceea ce am prezentat cu privire la balauri, zmei sau şerpi rezultă că aceştia erau consideraţi în
religia geţilor, dar şi a celor care au trăit sub umbrarul acestor concepte religioase, fiinţe de lumină care
uneori ardeau ceea ce este în jur, fiind iubite de Ziditorul lumilor văzute şi nevăzute şi puse a veghea
rânduiala pământească. Cultul carpatin s-a răspândit în cele patru zări odată cu marile migraţii care au
avut ca izvor aceste plaiuri ce au format în vechime Dio Getia sau Ţara Sfîntă.42
Simbolistica şarpelui a ajuns şi pe continentul american. Cum? Nu este cert, dar există 3 curente importante:
acum 12-13 milenii o populaţie europeană a străbătut în ambarcaţiuni uşoare Atlanticul printre gheţuri; sosirea
37
C. Olariu Arimin, Op. Cit.
C. Olariu Arimin, Chemare la neuitare, www.ariminia.ro.
39
C. Olariu Arimin, Simboluri concept
40
E. Niculiţă-Voronca, Op. cit. pag. 448
41
C. Olariu Arimin, Simboluri concept
42
Ibid.
38
124
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
vechilor egipteni/atlanţi, ipoteză lansată de Ignatius Donelly43; prezenţa celţilor în mileniul I î.Hr., care este deja
o certitudine. Probabil este o simbioză a acestor influenţe! Mama Qucha, care tradus înseamnă „mama mare” a
fost o divinitate marină sub forma unui peşte fiind protectoarea marinarilor şi pescarilor. Într-o legendă ea
este mama lui Inti şi mama Killa dintr-o legătură cu Viraqucha. Mama Pacha sau Pacha Mama, a fost soţia
lui Pacha Kamaq, fiind o divinitate a fertilităţii plantelor şi creşterii lor până la recoltare. Era reprezentată ca
un şarpe uriaş, tot aşa cum la emeşi Inana cu acelaşi rol, avea ca simbol un şarpe înfăşurat pe un toiag. Ea
putea să provoace cutremure tot aşa cum în religia emeşilor, şarpele primordial Tiamat putea face să se
cutremure pământul atunci când se mişca cu furie.44
Fig. 23
Fig. 24
Fig. 25
Fig. 26
Fig. 27
Şi astăzi, incaşii păstrează vechile lor ritualuri, aducînd cinstire strămoşilor aşa cum se vede în fotografia
din Fig. 23, unde folosesc un vas cu două guri de ardere (Fig. 24), iar pe el se vede un şarpe, animal totem
specific tuturor culturilor pontic–carpatine, dar foarte asemănător cu şarpele descoperit în mina de la Brad,
judeţul Alba (Fig. 25). În Fig. 26 este un vas scitic aflat la muzeul din Teheran, iar în Fig. 27 este poza unui
vas de cult descoperit la Gumelniţa, judeţul Giurgiu, pe malul stâng al Dunării, vechi de pe la 4500 î.Hr. 45
Fig. 28
Fig. 29
Fig. 31
Fig. 30
Fig.32
În Fig. 28 este o imagine simbol a unuia dintre miturile incaşilor care arată apariţia neamului
omenesc din lacul Titicaca pe o barcă ce seamănă cu trupul unui şarpe uriaş, iar în Fig.29 este o tăbliţă emeş
cu barca solară foarte asemănătoare cu cea a incaşilor, şi care este formată din trupul unui şarpe foarte mare
pe care stau divinităţile. Fig. 30 reprezintă o imagine simbol cu doi şerpi care ţin în gură curcubeul, iar la noi
43
Ignatius Donelly, Atlantis, the Antedeluvian World, 1831.
C. Olariu Arimin, Inca, studiu internet, www.ariminia.ro.
45
Ibid.
44
destineliterare@gmail.com
125
Destine Literare
tot doi şerpi apar pe icoanele cabirice (Fig. 33), sau reprezintă la intrarea în templele mitraice dar şi pe
toiagul patriarhului şi a mitropoliţilor. Fig. 31 este o cruce inca formată dintr-o cruce cu braţele egale ca la
strămoşii noştri geţi, peste care este suprapus un pătrat, iar în mijloc este o gaură unde – în fotografia
prezentată – artistul a pus un şarpe în spirală. În partea dreaptă (Fig. 32) este tot un şarpe spiralat dar de pe
plaiurile noastre descoperit la Gumelniţa şi vechi de pe la 4500 î.e.n.46
Quetzalcoatl, Şarpele-cu-pene, este unul dintre cei mai importanţi zei azteci, adorat ca zeu mesianic,
benefic, mântuitor, adesea şi antropogonic, sapienţial şi artizan, de asemenea ca divinitate a luminii. 47 În
această descriere a calităţilor zeului, sintetizată de V. Kernbach, recunoaştem multe elemente şi atribute ale
religiei geţilor, mai ales că el este reprezentat antropomorfic ca un european, cu barba blondă şi purtând
uneori coif conic.48
Se vede cum toate culturile emergente din spaţiul carpatic au păstrat mitul şarpelui, al dragonului în
centrul cuturii şi religiozătăţii.
Şarpele ceresc a fost preluat de către Biblie, fiind prezent atât în, Vechiul
Testament cât şi în Noul Testament, în mai multe ipostaze, aparent
contradictorii. Pe noi nu ne interesează aici nici principiile religioase şi nici
morala, întrucît acestea ţin de domeniul teologiei. Ceea ce vrem să arătăm este
legătura dintre şarpele biblic şi dragonul dacic. Cea mai cunoscută ipostază
este cea din Facerea, unde şarpele apare drept întruchiparea Satanei, prin
ispititrea Evei şi prin aceasta a lui Adam şi, prin consecinţă, a întregului neam
omenesc. Dar, să citim cu atenţie versetele:
„1. Şarpele însă era cel mai şiret dintre toate fiarele de pe pământ, pe care le
făcuse Domnul Dumnezeu. Şi a zis şarpele către femeie: «Dumnezeu a zis El,
oare, să nu mâncaţi roade din orice pom din rai?».
2. Iar femeia a zis către şarpe: «Roade din pomii raiului putem să mâncăm;
3. Numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: „Să
Fig. 33
nu mâncaţi din el, nici să vă atingeţi de el să nu muriţi!”».
4. Atunci şarpele a zis către femeie: «Nu, nu veţi muri!
5. Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu,
cunoscând binele şi răul»”. (Facerea 3, 1-5).49
De aici, trecând peste neascultarea cuplului primordial de porunca lui Dumnezeu şi de semnificaţia în sine a
acestei porunci, vedem că şarpele nu îi învaţă pe proptopărinţii noştri să se dedea la rele, vicii sau patimi, ci
mai degrabă contrariul: să deosebească binele de rău, prin fructul cunoaşterii! Lucru pe care Dumnezeu nu îl
doreşte, ba mai mult pentru aceasta dă omului două pedepse: munca şi moartea, ca nu cumva să ajungă ca
unul ca Ei! Recunoaştem aici rolul iniţiatic, de cunoaştere a tainelor nemuririi, aşa cum în lumea antică doar
străbunii noştri o aveau. Şarpele este aici simbolul, totemul şi Dumnezeul dacilor, aşa cum l-am văzut deja
mai sus. Aici este transmis, la nivel mitic lupta între două sisteme filozofice şi religioase, cel al cunoaşterii,
al armoniei om-natură şi om–Dumnezeu şi al nemuririi sufletului, cu cel al vechilor evrei, cu Iahve cel gelos,
care cerea obedienţă totală şi nu suporta nici un fel de neascultare sau concurenţă.
Aceaşi funcţie de cunoaştere şi înţelepciune a şarpelui apare în NT, unde Iisus le vorbeşte ucenicilor: „Iată
Eu vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor; fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii.”
(Matei, 10.16).50
46
Ibid.
V. Kernbach, Op. cit, pag. 496
48
Ibid.
49
Biblia, Editura Institutului biblic şi de misiune al B.O.R., Bucureşti, 1982
50
Ibid.
47
126
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Fig. 34 Moise cu şarpele de aramă.
De remarcat asemănarea izbitoare cu dragonul dacic, şarpele cu cap de lup, în această icoană ortodoxă!
Iisus vine să restaureze legea dragostei, a iubirii aproapelui şi dacă se poate şi a duşmanului, cu
revenirea la valorile credinţei vechi a lui Melchisedec, cu rânduielile şi dreptatea ei, cu întoarcerea la preoţia
de har faţă de cea moştenită, care era caracteristică vechilor evrei.
Dar mai apare o funcţie a şarpelui în VT - cea de vindecare:
„8. Iar Domnul a zis către Moise: «Făţi un şarpe de aramă şi-l pune pe un stâlp; şi de va muşca şarpele pe
vre-un om, tot cel muşcat se va uita şi va trăi».
9. Şi a făcut Moise un şarpe de aramă și-l pune pe un stâlp; şi când un şarpe muşca vreun om, acesta privea
la şarpele de aramă şi trăia” (Numeri 21.8,9).51
Nu este locul să dezvoltăm aici această temă, dar amintim doar o parte din dialogul Charmide,
pentru a înţelege mai bine originea getică/tracică a vindecării concomitente a sufletului şi trupului. Obiceiul
a fost păstrat şi dezvoltat în Ortodoxie, unde avem Taina Maslului, a vindecării trupului şi sufletului. De
altfel, simbolul medicinii, a lui Hipocrate, este tocmai şarpele, Hipocrate fiind părintele medicinii, evident
de origine tracă. Conform legendei, consemnate de Tzetzes în Chiliade,52 Hipocrate II, părintele medicinii,
(Hippocrate I a fost bunicul său) era urmaşul direct al lui Esculap pe linie paternă şi al lui Hercule pe linie
maternă.53 Esculap a fost zeul trac al medicinei, fiul lui Apolo.
Fig. 35
Fig. 36
Fig. 37
51
Ibid.
John Tzetzes, Chil. vii. Hist. 155; Suidas, Hippocrates, ι567; Galen, De Difficult. Respir., ii. 8, vol. vii.; Comment in Hippocr.
Praedict. I., ii. 52, vol xvi.; Comment in Hippocr. De Nat. Hom., ii. 1, col. xv; Thessali, Orat. ad Aram, and Sorani, Vita Hippocr.
in Hippocr. Opera, vol. III.
53
Adams 1891, http://en.wikipedia.org/wiki/Hippocrates.
52
destineliterare@gmail.com
127
Destine Literare
Fig. 35 îl înfățișează pe Esculap, numit de greci Asclepios, alături (Fig. 36) este urmaşul acestuia
Hippocrate cu şarpele vindecător. În Fig. 37 este simbolul medicinii, aşa cum a fost transmis până astăzi, cu
cei doi şerpi care apar şi pe toiagul mitropoliţilor ortodocşi, iar alături (Fig. 38) avem o altă reprezentare a
lui Hippocrate cu simbolul medicinii în mâna dreaptă.
Un alt argument al originii getice a lui Hippocrate este numele unui fiu
al său, Draco I sau Dracon I, fratele lui Thessalus. 54 Galen ne spune că unele
din scrierile atribuite lui Hippocrate aparţin de fapt lui Dracon I.
Fiul lui Thessalus, deci nepot al lui Hippocrate s-a numit tot Dracon, rămas în
istorie cu numele de Dracon II. 55 El era tatăl lui Hippocrate IV şi fratele lui
Hippocrate III.56 Tot Suidas,57 ne vorbeşte de un alt Dracon, al III-lea fiul lui
Hippocrate IV.
Isaia 14,2858: „Nu te bucura ţara filistenilor că s-a frânt toiagul care te
lovea! Căci din rădăcina şarpelui va ieşi un basilic, şi rodul lui va fi un balaur
Fig. 38
zburător”.
Interesant este că acest obicei al tămăduirii instituit de Moise a fost anulat ulterior de Iezechia: „Şi a
stricat [Iezechia] şarpele cel de aramă pe care-l făcuse Moise; chiar până în zilele acelea fiii lui Israel îl
tămâiau şi-l numeau Nehuştan” (IV Regi, 18.4).59 Nehuştan înseamnă obiect de aramă. Aceasta denotă fără
tăgadă lupta politico-religiosă-filosofică între populaţiile semite şi cele europene din zonă, în primul mileniu
dinainte de Hristos. În sprijinul acestei idei mai vin şi citatele de mai jos: „Iar pe robii Tăi nici dinţii
balaurilor celor veninoşi nu i-au biruit, căci mila Ta a venit şi i-a vindecat” (Înţelepciunea lui Solomon,
16.10)60 şi „Iată, v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii, şi peste toată puterea vrăjmaşului, şi
nimic nu vă va vătăma” (Luca, 10. 19).61
Religia promovată de Iisus este în evident contradicţie cu cea fariseică a Vechiului Testament. Ne
este locul aici să dezvoltăm subiectul, dar mai amitim doar două versete neo-testamentare:
„14. Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului,
15. Ca tot ce crede în El să nu piară ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan, 3.14,15).62
În Apocalipsa 20. 1,2,3,7,8, şarpele a ajuns după unele „revelaţii” animalul Satanei,63 ceea ce
denotă apariţia acestei scrieri după victoria iudeo-creştinismului în Imperiul Roman la anul 381.64
„1. Apoi am văzut coborându-se din cer un înger care ţinea în mână cheia Adâncului şi un lanţ mare.
2. El a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este diavolul şi Satana, şi l-a legat pentru o mie de
ani.
3. L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo şi a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înşele neamurile,
până se vor împlini cei o mie de ani. După aceea trebuie să fie dezlegat pentru puţină vreme…
7. Când se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat
8. şi va ieşi din temniţa lui, ca să înşele neamurile care sunt în cele patru colţuri ale pământului, pe Gog şi
pe Magog, ca să-i adune pentru război. Numărul lor va fi ca nisipul mării.”
Este clar că prin Gog şi Magog este înţeles Dumnezeu (Gog sau Goga la aromâni, Bog la slavi, Got
la germani, God la englezi, Kog – din Kogaion – la daci) cu poporul său (Magog, oamenii lui Gog), cu
totemul lor şarpele sau balaurul care de peste 10 milenii „înşela neamurile”. Creştinismul nu se putea
54
Adams 1891, http://en.wikipedia.org/wiki/Hippocrates.
Suidas, Dracon, δ1497.
56
Suidas, Hippocrates, ι567.
57
Suidas, Dracon, δ1497.
58
Biblia
59
Ibid.
60
Ibid.
61
Ibid.
62
Ibid.
63
C. Olariu Arimin, Simboluri concept
64
C. Olariu Arimin, Oglinda adevărului, studiu internet, www.ariminia.ro
55
128
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
impune, începând cu sfârşitul secolului IV fără distrugerea vechii credinţe, oficiale şi majoritare în Imperiul
Roman, adică zamolxianismul, numit şi mitraism, arianism, îndeobşte creştinismul arimin din care s-au tras
cele mai multe practici, ritualuri şi concepte ale ortodoxiei de azi, în special în forma ei românescă.
La transformarea totemului şarpelui şi al balaurului din simbol al înţelepciunii divine şi al nemuririi în
simbolul Satanei o contribuţie imensă a avut Legenda Aurea, scrisă de Iacob Voragine după anul 1200 care a
fost ulterior răspândită mai mult decât Biblia. Legenda descrie biruinţa Sfântului Gheorghe asupra
Balaurului, care a fost în fapt o profeţie, căci dragonul/draconul a devenit dracul, primind toate atribuţiile
celui rău şi ducând la afurisenia şi implicit la renunţarea la el.
Doi şerpi apar şi pe toiagul mitropoliţilor ortodocşi. Legat de cultul lui Mitra este şi cuvîntul
mitropolie (mitra + polei: îngeri, duhuri din ceruri) cu sensul religios de casa îngerilor sau duhurilor lui
Mitra.
În Noul Testament, deseori Iisus era numit Nazarineanul. Cuvântul „nazarineni” se referă la acei
ivriţi sau samariteni care aveau ca simbol cultic şarpele înţelepciunii, numit în aramaică nassoor, iar în ivrită
nahash şi care mai târziu au format sectele gnostice. Iudeii îi numeau nazareeni pe sectanţii ivriţi desprinşi
din mozaism şi care respectau în mare tradiţiile vechii lor religii. În unele scrieri, nazareenii şi ebioniţii sunt
consideraţi ca o singură erezie ce a avut centrul la Pella, la est de Iordan. Hipolit spune în cartea
Philosophumena sau Respingerea tuturor ereziilor scrisă pe la anul 220 că sectele ofite din Palestina erau în
număr de patru: naaseenii, peraţii, setienii şi discipolii unui anume Iustin, dar toţi aveau şarpele ca o figură
principală a cultului lor. Naaseenii şi-ar fi derivat numele de la cuvîntul ivrit nahash, care înseamnă şarpe,
dar îşi mai spuneau şi gnostici pentru că numai ei înţelegeau adevăratele profunzimi ale cunoaşterii. 65
Dar la Qumran, după ce ivriţii au pus mâna pe centrul Frăţiei celui Ales, au iudaizat o parte din textele sacre
şi astfel au ajuns să folosească şarpele ca simbol al înţelepciunii cereşti, iar Saul făcea parte din conducerea
Frăţiei Noului Legămînt înstăpânită prin sabie şi viclenie peste lăcaşul esenilor. Ca să judecăm drept, după
textul lor, Saul era căpetenia partidei nazorenilor şi nu nazarinenilor!66
Concluzii despre cultul şarpelui
Foarte răspândit în religiile antice, cultul şarpelui apare ca un mit simbolic, şi, deşi cu timpul
varietatea simbolurilor produce concluzii aparent antagoniste, originea unică, ancestrală este evidentă.
În miturile simbolice, şarpele reprezintă, pe de o parte înţelepciunea creatoare, aşa cum apare în cele mai
vechi imagini de la Gobleki Tepe sau la Şarpele-cu-pene, Quetzalcoatl, puterea vindecătoare ca la tracul
Esculap, sau la şarpele lui Moise, fie puterea aşa cum este reprezentată prin cobra de pe frunţile faraonilor,
fie înţelepciunea umană cum o recomanda Iisus, dar pe de altă parte ca inteligenţă nefastă, ispititoare pentru
om, vecină cu viclenia, ca în mitul fructul oprit din Facerea, sau în Legenda Aurea. Alte reprezentării
secundare pentru şarpe sunt: timpul, ca durată, elasticitate, surpriză (cobra precosmogonică Ananta: absenţa
timpului – pe care zace culcat Vişnu înainte de începutul lumii, din cultura vedică), lumina, sub formă de
fulger şi curcubeu, forţă naturală, fie binevoitoare (şarpele egiptean Kneph, dragonii chinezeşti de tipul lui
Yu), fie ostilă (dragonii monstruoşi Tiamat, Rahab, Echidna, Typhon, balaurii folclorici pluricefali, etc), fie
mixtă, când ostilă, când benefică în funcţie de comportamentul oamenilor (mitul solomonarilor la români).
Dar sunt şi mituri totemice, de tipul şarpelui casei, foarte răspândit în România, dar şi în Africa sau la islamici,
dar şi ca balaur zburător, cum apare în mitul solomonarilor.67
65
C. Olariu Arimin, Fariseism şi iudeo-creştinism, www.ariminia.ro
Ibid.
67
V. Kernbach, Op. cit, pag. 565
66
destineliterare@gmail.com
129
Destine Literare
Despre nemurirea dragonului dacic, devenit insemn militar
Pe teritoriul României actuale, în judeţul Prahova, la Vadu Săpat, comuna Fântânele, s-a descoperit
în 1980 un fragment ceramic din sec IV î.Hr., pe care este incizat în pasta crudă stindardul dacic cu dragon
ce are coada penată.68 Iată că stindardul dacic cu dragon este mai vechi cu 500 de ani decât consemnările
istoricilor romani.69
Prezenți și în Asia, sub denumirea de dahi, populațiile de războinici plecați din zona Carpaților, au
adoptat ca steag de luptă, rebotezat de persani Derafs Kaviani, un drapel pătrat, tricolor: roșu, galben și
albastru, conform arheologilor iranieni, care au găsit nenumărate rămășite ale acestui standard - din el s-a
păstrat steaua în patru colțuri, ca simbol regal, după cum aparea pe stindardele dahilor și pe scutul dacic de
pe Columna lui Traian, care-l indică pe Decebal. Steagul Derafs Kaviani (Fig. 39), este atestat din secolul IX
î.Hr., preluat de la masageții, parții, dacii, sarmații, care erau adoratori ai Soarelui și purtau acest însemn.
Conform cronicarilor amintiți, steagul solar pătrat a fost înlocuit cu dragonul de catre miticul războinic
Azidahak, din neamul dahilor, numele lui devenind sinonim cu steagul-dragon purtat de aceștia. Etimologia
cuvântului, dată de persani, era literalmente „azi – dragon” și „dahak – străinul, dacul”, adică „dragonul
dac”. Ferdowsi îl numeste pe Dahak „fiul lui Mitra”. Îl descrie cu șerpi ieșindu-i din umeri, de fapt mlădițele
înmugurite ale „sumerianului” DumuZi sau Daos-păstorul, a cărui emblemă era șarpele cu cap de lup.70
Draconarii, purtatorii steagului-dragon al dacilor, formau o casta aparte a războinicilor. Soarele și
zeul său, Mitra, erau simbolurile preferate de dahi. Cronicarul Malalas sublinia că un rege arian e un „Soare
de la Răsărit”, iar un Cezar roman, o „Luna de la Apus”. Steagurile de luptă, emblemele templelor, efigiile
erau închinate Soarelui.71
Surenii erau cei care încoronau regii parți și dispuneau de un vot
important în Consiliul Regal, având și o puternică armată proprie. În cronicile
războaielor romano-parte, amintite de J.C.N. Coulston în „The draco
standard” (publicat în Journal of Military Equipment Studies), steagul-dragon
al dahilor este atestat încă de la prima dinastie partă, a Arsacilor (238 î.Hr. 224 d.Hr.). Tot de aici aflăm că erau două modele oficiale ale steaguluidragon, unul roșu, al casei regale și unul cu corp verde, al militarilor. În
lucrarea „Tactica”, a istoricului expedițiilor lui Alexandru Macedon, Arian, se
arată că clanul Sureanu avea unul specific, tricolor: roșu, albastru, galben!72
Fig. 39
Fig. 40 Cel mai important clan războinic al parţilor se numea Sureanu.
68
Augustin Deac, Istoria Adevărului Istoric, pag 201
Adina Mutar, Op. cit.
70
Idem.
71
Idem.
72
Idem.
69
130
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Dracones în armata romană
În anul 53 î.Hr. generalul roman Crassus a invadat Partia. Șapte legiuni romane au fost învinse la
Harran de armata partă condusă de nobilul Sureanu, generalul roman fiind ucis asemenea regelui Cyrus de
către regina masageților, Tomiris, cu apropae 500 de ani mai înainte; lui Crassus i s-a tăiat capul și i s-a
turnat pe gură aur topit, „ca să-l sature de setea de aur care l-a mânat la război”.73
Eufratul devine iar graniţă între două armate „frăţeşti”, dar potrivnice. Un grup de soldaţi romani
luaţi captivi de parţi au devenit mercenari sub steagul-dragon şi au ajuns să ocupe oraşul chinez Li-jien.
Acolo, sub influenţa dragonilor chinezeşti, capul de lup a rămas fără urechi şi s-a ales cu o creastă reptiliană.
Şi aşa avea să fie preluat de multe alte armate.74
Fig. 41 Dacia, monedă batuta de Traian, în care pe
verso Dacia ţinea în mână drapelul șarpele-dragon
Fig. 42 Steagul de lupta al dacilor, reprezentat pe
Columna lui Traian
Fig. 43 Metopă de pe Columna lui Traian de la Roma – 2013 a fost
an jubiliar, 1900 de ani de la construcție
Fig. 43 înfățișează o scenă de bătălie între armatele romană și dacă. Se remarcă figura zeului Jupiter
care sprijină din cer armata romană, iar în partea dreaptă, la același nivel, un dragon care veghează, la rândul
său, deasupra soldaților daci. Astfel, legătura simbolică între daci, ca popor războinic, şi protectorul lor, era
73
74
Idem.
Idem.
destineliterare@gmail.com
131
Destine Literare
întruchipată de acest stindard.75 Dragonul era pentru daci mai mult decât un simplu drapel, era chiar simbolul
Divinităţii.
După victoria romanilor la Sarmisegetusa, asistăm la impunerea stindardului dracones al dacilor în
Imperiul Roman, fenomen ce nu poate fi explicat decât prin recrutarea unor numeroase contigente de daci,
care s-au făcut remarcați datorită iscusimii în luptă şi curajului în faţa morţii. Este însă cert că acest insemn
heraldic a fost preluat oficial de către romani în urma cuceririi Daciei şi a dislocării, în afara hotarelor
acesteia, a unui mare număr de daci „foarte potriviţi pentru război, împreună cu armele lor”.76 Alături de
fraţii lor din sudul Dunării, dacii nord-dunăreni au constituit coloana vertebrală a armatei Imperiului Roman,
fiind elementul decisiv în câştigarea multor războaie şi numirea împăraţilor, începând cu sfârșitul secolului
al II-lea.
Recruţii daci au fost încorporaţi în unităţi care aveau determinativul etnic Dacorum şi conţineau în
denumire şi locul de staţionare sau regiunea. Amintim doar numele acestora, pentru a ne face o idee despre
influența lor colosală asupra armatei Imperiului Roman: Ala Ulpia Dacorum, organizată de Ulpius Traianus
a staţionat tot timpul în Capadocia, Cohors I Ulpia Dacorum, organizată tot de Traian a staţionat în Siria,
Cohors I Ala Dacorum miliaria, înfiinţată de Hadrian sau Antonius Pius a staţionat tot timpul în Britania,
la Amboglana la frontiera nordică, lângă zidul lui Hadrian, Cohors II Augusta Dacorum p(ia) f(idelis)
miliaria equitata, în Panonia, Cohors II Aurelia Dacorum, înfiinţată de împăratul Marcus Aurelius (161180 d.Hr.) a staţionat tot în Panonia, Cohors gemina Dacorum miliaria, cunoscută dintr-o inscripţie
dedicatorie de la Belimel, din Moesia Inferior, două „Cohortes dacorum” sau „sacorum”, atestate epigrafic
la Guberevoi-Stojnil, la garnița dintre Moesia Superior și Dalmaţia, Vexillatio Dacorum Parthica, alcătuită
din daci, a participat la expediţia partică organizată de împăratul Septimius Severus, Vexillationes Daciscae,
cu un caracter etnic daco-getic; pare să fi fost alcătuită din efectivele corpurilor de trupă staţionate în
provincia Dacia, de la care au primit numele cu aspect etnic.77
Numărul unităţilor militare cu numele etnic „dacorum”, a crescut în secolul al III-lea faţă de secolul
al II-lea. Cele nouă unităţi auxiliare amintite mai sus poziţionează Dacia pe locul al treilea, ca număr după
Siria (13 unităţi) şi Belgica (12 unităţi), alături de Africa (9). 78 Prezenţa dacilor în armata imperială a
continuat şi după eliberarea Daciei de la mijlocul secolului al III-lea, numită de istorici „retragerea
aureliană”.79
Arian Flavius (95-175) din Nicomedia, oraş din Bitinia tracilor, a devenit cetăţean roman în anul 124
şi apoi ofiţer în armata romană ajungând guvernator al Capadociei. În lucrarea Arta tacticii militare, spune
despre călăreţii romani că „înaintează având diferite steaguri nu numai romane dar şi scitice, pentru ca
incursiunile să aibă înfăţişări mai variate şi totodată să fie mai înfricoşătoare. Steagurile scitice le
alcătuiesc nişte balauri de mărime proporţională cu prăjinile de care sunt ei legaţi. Se fac din bucăţi de
pânză de felurite culori, cusute laolaltă. Balaurii aceştia au capul şi întregul trup până la coadă ca al
şerpilor. Vicleşugurile acestea au fost născocite pentru ca balaurii să pară cât mai înspăimântători. Când
caii stau pe loc, nu poţi vedea decât bucăţi de pânză de diferite culori, care atârnă în jos. Când însă, caii
pornesc, aceşti balauri se umflă din pricina aerului, semănând grozav cu fiarele şi şuierînd din pricina
mişcării puternice, deoarece aerul îi străbate cu putere. Aceste steaguri nu numai că fac plăcere ochilor şi
uimesc, dar folosesc chiar pentru a putea fi deosebiţi de cei ce dau năvală şi pentru ca rândurile să nu se
încurce”.80
J.C.N. Coulston, în lucrarea „The draco standard”, publicată în Journal of Military Equipment Studies,
amintea că romanii au preluat dragonul dahilor – numindu-l „draco” – începând cu secolul II d.Hr. La
75
Aurel V. David, Stindardul dacilor
I.C. Drăgan, Mileniul imperial al Daciei, Bucureşti, 1986, pag. 49
77
Marius Fincă, Cine sunt strămoșii noștri...dacii...geții...românii...valahii, Pucioasa 2012, pag. 69-70
78
I.I. Russu, Daco-geţii în Imperiul Roman (în afara provinciei Dacia Traiană), Bucureşti. 1980, pag. 25
79
M. Fincă, Op. Cit., pag. 71
80
A. David, Op. Cit.
76
132
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
început, romanii îl foloseau în jocuri militare cavalerești numite Hippica Gimnasia. Arrian, în lucrarea
amintită, este cel care descrie astfel de exerciții militare, în care steagul-dragon era purtat de o echipă de
draconari și folosit ca țintă. Dragonii folosiți în acest scop erau multicolori. Apoi, „draco” a fost folosit în
parăzi militare, după care a intrat în dotarea unităților de cavalerie înarmate cu lănci, unul la fiecare cohortă.
O legiune avea 10 cohorte, deci erau 10 draconari care alcătuiau o castă. Mulți istorici consideră că respectul
pentru stindard a fost impus romanilor, până la urmă, de cavalerii traci intrați în componența legiunilor
romane.81
În manuscrisul De Bello Dacico, al împăratului Traian, tradus de Simeon Lugojan, este descrisă
Stema Daciei ce se afla pe poarta sacră de intrare în temple, unde Soarele străpuns de un Spic de grâu este
străjuit de Doi Balauri.82
Împăratul Septimius Severus, care se trăgea dintr-o familie de traci (getuli) din nordul Africii este cel
ce a răspândit folosirea stindardului dacic în armata romană. Legionarii lui Severus, în mare parte geți din
regiunea Dunării de jos – cei care de fapt l-au proclamat împărat în anul 193 - luptau tot sub stindarduldragon, căruia împaratul îi redase demnitatea. Până la el, dragonul dacic era folosit în exercițiile soldaților
romani, fiind luat la țintă! Severus l-a impus ca drapel al cavaleriei.
Între militarii daci din Siria era şi un Aurel Iulio Draco. Cognomenul Draco (Dragon), putea să fie un nume
dacic foarte vechi, (am văzut deja că 3 dintre urmașii lui Hippocrate, părintele medicinii purtau numele de
Dracon, și foloseau draconul dacic ca simbol!) dar în acelaşi timp putea să semnifice un stegar, un purtător
de dragon.83 Limba latină a moştenit, probabil, acest cuvânt din limba dacică sub forma draconarius, care
semnifică port-drapel.84
În confruntarea pe care au avut-o cu trupele romane din Pannonia, aceste „neamuri barbare” au folosit ca
stindard „balaurul zburător”.85 În anul 175, împăratul Marcus Aurelius (161-180) i-a înfrânt pe sarmaţii iazygi
(uniţi cu dacii liberi) şi le-a luat multe trofee, între care şi numeroşi „balauri”. Aceste trofee au fost arătate de
către trupele romane care au defilat la Roma cu ocazia celebrării triumfului asupra „barbarilor”.86
Historia Augusta o menționează pe mama împaratului roman Septimus Severus (193-211 d.Hr.) și
bunica împăraților Caracalla și Geta. Aceasta a visat că a adus pe lume un șarpe purpuriu – semnul casei
regale a parților – cu o noapte înainte de a-l naște pe viitorul împărat. Astfel, șarpele-dragon cu corp
purpuriu a intrat în standardele imperiale romane pentru cavalerie. Cavaleria „draco” a devenit foarte
respectată sub împărații Gallian (253-268 d.Hr.) și Aurelian (270 d.Hr.). Tot în Historia Augusta se scrie că,
sub Aurelian, draconarul mergea cu capul și pieptul dezgolite! Acesta era obiceiul draconarilor dahi. Când
împăratul Galerius a atacat Persia în 290 d.Hr., atât infanteria, cât și cavaleria aveau draconari. Ca și armata
persană, care-l moștenise de la parți. Doar că dragonul roman respecta modelul dac, cu cap de lup, iar cel al
persanilor avea cap reptilian. Asta până în secolul 3 d.Hr., când și romanii adoptă creasta reptiliană, după
cum arată rămășita unui „draco” descoperit în fortăreața Limes din Niederbieber, Germania, construită pe un
vicus (așezare civilă) în afara unui fort roman. Capul din aliaj de cupru are dimensiunea de 30x12x12
centrimetri. Două găuri strabat botul, indicând locul unde se înfigea sulița. Două dibluri fixate pe lateralele
mandibulei provin, cred istoricii, de la un mecanism care ajuta la producerea șuierului. 87
În 226 d.Hr., regele vasal persan Ardasir a cucerit Ctesifonul și așa a început a doua domnie persană,
a sasanizilor. Steagul-dragon a fost preluat de perși, pentru că, pe cât era de temut, pe atât era și de
respectat.88
81
A. Muntar, Op. cit.
Olimpia Cotan-Prună, Stindardul geto-dacilor - invocator cultic de sacre energii cosmice, studiu internet
83
A. David, Op. Cit.
84
L. Quicherat et A. Daveluy, Dictionnaire latin-francais, Paris, 1852, p. 372
85
A. David, Op. Cit.
86
I.C. Dragan, Op. Cit., pag.58
87
A. Muntar, Op. cit.
88
Ibid.
82
destineliterare@gmail.com
133
Destine Literare
Aceste fapte sunt confirmate și de istoricul Robert Vermaat, care constata că steagul-dragon „era
inventat de neamul dahilor și preluat de sarmați, alani, romani și perși de după prăbușirea Imperiului
Part”. Din cercetările lui Vermaat reiese că steagul-dragon era inițial doar insemnul cavaleriei și apare în
numeroase reprezentări pe Columna lui Traian și pe Arcul de Triumf al împăratului Galerius, subliniind că
originea steagului este certă a dahilor, daiilor, daoilor, dacilor, preluat ulterior atât de aliați, cât și de inamici.
Pe zidurile pictate din Oaza Kharga, Egipt, de pe timpul copților, sec. 5 d.Hr., steagul-dragon este purtat de
persanii sasanizi. Din Historia Augusta mai aflăm că atunci când împăratul Aurelian a cucerit Palmira (272
d.Hr.), a luat ca trofee numeroase steaguri-dragon.89
Istoricul latin Ammianus Marcellinus (330-395) în lucrarea Res Gestae la XVI, 10, 7 scrie privitor la
intrarea armatelor lui Constantius în anul 353 în Roma, după ce împăratul l-a învins pe Magnentius:
„acoperiţi de mantale purpurii s-au strâns în jurul draconilor, legaţi de vârfurile aurite şi ferecate în pietre
strălucitoare ale suliţelor, umflaţi de un vînt mare, şi astfel şuierând ca şi stârniţi de mînie, lăsând să fluture
în vânt cozile ample”. Textul descrie armatele de geţi cu stindardele lor de balauri şuierând şi nu acvilele
oştirilor lui Traian care i-au învins pe strămoşii acestora!”.
Dragonul în Britannia
Militarii daci au răspândit dragonul dacic până în Britania, după cum menționează André Maurois:
„această cohortă, formată din 1000 de daci (militaria) a staționat în Britania două secole”, avându-și
reședința în castrul de la Amboglana (Camboglana), iar după ce au
fost lăsați la vatră, ei au fost împământeniți în Britania, devenind
cetățeni romani, dar conștienți de originea lor etnică.90
Considerăm că dragonul, moştenit şi păstrat secole de-a
rândul pe pământul Britaniei şi adoptat mai târziu ca un insemn
militar propriu de către celţi, gali şi englezi, reprezintă o părticică
din tezaurul spiritual dacic, lăsată moştenire atât de departe de
plaiurile carpatine.91
Pe vremea regelui Arthur, pe la anul 420, se menționează
insignele unor unități militare staționate pe acele meleaguri, în
lucrarea Notitia dignitatum. Regele Arthur a ridicat în onoarea
tatălui său, Uther Pen Dragon – Marele Dragon, un stindard cu
Balaurul dacic ce avea culorile: roşu, galben şi albastru, utilizat în
secolele V-VI.92
Fig. 44 Draconar sarmat dintr-o legiune romană, pe o stelă din
Chester, Marea Britanie
De asemenea, în lucrarea medievală L’Historie de Merlin, aparţinând lui Robert de Boron, regele
Arthur este reprezentat, într-o ilustraţie a volumului, purtând draconul într-o confruntare cu inamicii. De
altfel, în lumea britanică, draconul mai apare reprezentat şi cu alte ocazii. Spre exemplu, pe Tapiseria de la
Bayeux, (Fig. 45) care reproduce invazia normandă și bătălia de la Hastings din 1066, în cadrul scenei morţii
lui Harold, regele Angliei, apare un dracon purtat de către acest rege-draconar Harold Godwinson, în timp ce
89
Ibid.
Gabriela Dobrescu, Stindardul dacilor, studiu intenet
91
A. David, Op. Cit.
92
A. Muntar, Op. cit.
90
134
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
la Chester, în Anglia, a fost descoperită o stelă funerară ce conţine imaginea unui călăreţ purtând un astfel de
stindard (Fig.44).93, 94
Fig. 45
Mai mult, steagul Ţării Galilor are reprezint pe el, până în zilele noastre, chiar un dragon, numit în
galeză Y Ddraig Goch (Fig. 46). Astfel, „balaurul zburător” al dacilor, ca insemn de război pentru populaţia
din sud-estul Angliei, a fost considerat de istorici ca o „relicvă a dominaţiei romane”.95
Numele englez al Ţării Galilor - Pays des Gauls în franceză - este Welsh, adică Vlahia, ceea ce
demonstraeză clar că galezii erau consideraţi vlahi.
Y Ddraig Goch, înseamnă în galeză dragonul roşu,
dar trebuie remarcat că Goch seamănă foarte bine cu Gog,
care însemna la vechii geţi Dumnezeu. Gog sau Goga la
aromâni încă mai este folosit cu sensul de Dumnezeu, iar
muntele sacru al dacilor era Kogaion! Numele de Gog cu
sens de Dumnezeu a fost preluat de slavi, sub forma Bog, de
Fig. 46
vechii germani sub denumirea Gott, care a dat God la
englezi, (vezi mai sus). Cea mai veche menţionare a dragonului ca simbol al Ţării Galilor este în Historia
Brittorum, scrisă pe la anul 829, dar se presupune, cum am amintit mai sus, că el a fost stindardul de luptă al
faimosului Rege Arthur precum şi a altor lideri celţi. Ori, acest Arthur sau Arturian, fost general roman, era
originar din Geţia noastră, asta ca să închidem cercul!96 Asocierea dragonului cu aceşti lideri ca şi alte
dovezi arheologice, literare şi istorice au condus pe mulţi să considere că el a fost adoptat ca simbol naţional
de pe vremea Imperiului Roman şi continuat de dinastia tudorilor, alături de faimosul leu, alt element de
bază în heraldica dacilor.97
Dragonul în Imperiul Roman de Răsărit
În secolul 4 d.Hr., autorul Vegetius semnala tentativa de schimbare a denumirii de „draconari” în
„purtători de dragon”. După 357 d.Hr., împărații Constantin II și Iulian Apostatul aveau steaguri-dragon
personale, purpurii, această culoare desemnând, de la Arsace încoace, casa regală. Conform lui Ammianus
Marcellinus, cezarul Iulian, comandant al armatelor din Galia – dupa victoria de la Argentorate (357 d.Hr.)
împotriva triburilor germanice, a fost numit de către trupe augustus și încoronat de un draconar. Acesta și-a
scos colierul de aur de la gât și l-a pus pe capul Cezarului, în semn de coroană solară. Însa, Iulian a refuzat
titlul. Tot Marcellinus a scris că șarpele-dragon l-a ajutat pe Iulian să recapete controlul trupelor în bătălie,
într-un moment crucial, când jumătate din cavalerie fugea în dezordine. Un tribun, care fugea împreună cu
93
Valentin Roman, Dracoul dacic, colorat în roșu, galben și albastru într-o pictură frabceză din secolul IX, studiu internet
A. Muntar, Op. cit.
95
A. David, Op. Cit.
96
Marius Fincă, Bătălia de la Hastings, ZigZag Român-Canadian,nr. 154, octombrie 2013
97
V. Roman, Op. Cit.
94
destineliterare@gmail.com
135
Destine Literare
soldații săi, a zărit sulița cu dragonul imperial și „s-a oprit, a pălit și s-a întors pe câmpul de luptă, chemat
de stindard”. Astfel, Iulian a recăpătat controlul asupra trupelor sale.98
În anul 535, împăratul bizantin Iustinian reface legătura imperiului cu ţinuturile dunărene. El
înfiinţează două cetăţi la nord de Dunăre, Recidava şi Litterata. Stema acestei provincii, locuită de urmaşii
dacilor, era colorată în roşu, galben şi albastru, dispuse de la stânga la dreapta. Moştenirea coloristică a
tricolorului românilor este astfel sacră. În revista Dacia Magazin (nr. 63) Marius Bizerea scrie că în Novela
XI dată de împăratul Iustinian la 14 aprilie 553 sunt precizate culorile de pe stema Episcopiei Justiniana
Prima.99
Din secolul 5, intră în standardele militare un nou rang: „magister draconum”, amintit în numeroase
inscripții și într-un poem de Prudentius. Magister draconum era comandantul tuturor draconarilor, având
poziția imediat după cea de tribun. Se pare că se formase o școală de draconari sau un club de elită.
Prudentius, în Peristephanon, îi cântă pe draconarii care poartă colane de aur, ca recunoaștere a aportului
adus în bătălii. Ammianus scria însă că draconarii erau aleși dintre purtătorii de colane de aur, arătând că
numai elita putea primi o asemenea funcție. Inscripții din Sardinia arată existența rangurilor de „optio
draconarius” și „bearcus draconarius”, poziții superioare, vagi, sub poziția de magister. Draconarii sunt
amintiți și în manualul Strategikon al împăratului bizantin Maurikios (582 – 602 d.Hr.). La acea vreme, mai
exista o școală de draconari, dar își pierduse însemnătatea militară, rămânând cea religioasă. Draconarii erau
conduși de un grup de 10 clerici atașat unei prefecturi.100 După secolul VI, draconarii dispar din armata
bizantină, căci puterea la Constantinopol a fost preluată de greci, până atunci majoritatea împăraților de la
Septimius Severus fiind de origine traco-daco-iliră.
Steagurile-dragon au continuat să rămână în uzul cavaleriei în Caucaz și Georgia, iar în vest, vom
regăsi acest stindard de luptă în dotarea unor armate europene până în preajma secolelor IX-X. De pildă, o
pictură medievală (în Psalterium Aureum ca ilustrată la Psalmul 59) arată ostaşi din cavaleria franceză
carolingiană aflaţi în marş, urmând un soldat care poartă un draco. Această
pictură prezintă draconul colorat în…roşu, galben şi albastru.101
Galerius, împărat roman (293-311) de origine dacă a imortalizat dragonul pe
Arcul de triumf de la Salonic, ridicat în anul 304 pentru a aminti de triumful
armatelor sale contra perșilor din anul 297, în care corpul de armată de bază a fost
format din compatrioții săi daci, luptători neînfricați şi posesori de arme
redutabile.
Pe bună dreptate, vexilologul american Whitney Smith constata că: „Se pare că
nu există stindard în antichitate care să fie atât de răspândit ca dragonul. Cu
numai câteva variante nesemnificative de formă şi folosire, din antica Persie,
până în Britania, acest stindard a fost purtat în luptă mai bine de 1000 de
ani”.102 Alături de jug şi săgeţi, a intrat în sistemul vexilologic hispanic şi
„balaurul” zburător cu cap de lup, considerat de acelaşi Withney Smith un „insemn
Fig. 38
militar specific poporului spaniol”.103
Steagul cu „balaur zburător” a fost folosit în Imperiul Roman de Răsărit chiar şi la sfârşitul secolului
al XII-Iea, atât de către trupele imperiale, cât şi de către vlahii din Peninsula Balcanică.104 Sub conducerea a
trei fraţi - Petru, Asan şi Caloian - valahii dintre Munţii Balcani şi Dunăre au întemeiat un „regat al valahilor
98
A. Muntar, Op. cit.
O. Cotan-Prună, Op. cit.
100
A. Muntar, Op. cit.
101
V. Roman, Op. Cit.
102
A. David, Op. Cit.
103
Ibid..
104
Ibid.
99
136
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
şi bulgarilor”. În luptele purtate împotriva bizantinilor, stindardele valahilor se prezentau sub forma
chipurilor de balauri care, atârnate în vârful suliţelor, se clătinau în vânt şi-i înspăimântau pe vrăjmaşi. Sub
flamura acestor balauri, Asan proiectase să unească sub sceptrul său cele două Dacii şi să formeze un mare
regat român, care s-ar fi întins de la Carpaţi până la Munţii Balcani, lucru pe care l-a și realizat vremelnic.
Cronicarul grec Nichita Choniates spune că flamurile din vârfurile suliţelor erau colorate. 105
Stindardul căluşarilor, aşa cum îl cunoaştem astăzi, alcătuit din panglici colorate, se aseamănă cu stindardul dacilor
descris de către Arian spre mijlocul secolului al II-lea.106
Romulus Vulcănescu scrie în Mitologia Română că Nefârtatul a scos din abisul apelor un brad cu pământ pe
rădăcinile ramificate pe care era încolăcit şarpele, adică energiile cosmice.
Semnificația simbolică a Ordinului Dragonului
Cadrul istoric
În 1387, prințul Bohemiei, Sigismund de Luxemburg a fost ales rege al Ungariei, titlu obținut în
urma căsătoriei cu regina Maria a Ungariei, în 1385, fără consimțământul acesteia. Timp de 10 ani a tot
încercat să se mențină pe tron prin brutalitate și abuzuri. Situația se complică când în 1395, Maria,
însărcinată fiind, moare, se pare, într-un accident de călărie.
În 1389, are loc faimoasa bătălie de la Kosovo Polje – Câmpia Mierlei, când o „mierlesc” atât
sultanul ottoman Murad I, cât și Lazăr I, cneazul Serbiei, ceea ce a dus la un deznodământ incert. Doi ani
mai târziu turcii cuceresc cetatea Nicopole. Ascensiunea turcilor spre centrul Europei a fost întârziată de
victoria lui Mircea cel Bătrân de la Rovine, dar amenințarea turcă creștea, ceea ce determină pe papa
Bonifaciu al IX-lea să proclame o cruciadă împotriva semilunii. Sigismund a fost numit la conducerea
acestei cruciade. Comandatul cavalerilor franci, Jean de Nevers ignoră sfaturile lui Mircea și Sigismund, ce
cunoșteau stilul de luptă al turcilor și pornește în fruntea a 15,000 de cruciați într-un atac care s-a dovedit
fatal, din care doar câțiva comandanți, printre care și Sigismund reușesc să scape cu fuga. Acesta, reîntors în
Ungaria în 1401 trebuie să facă față la câteva revolte pentru ca, încet-încet, sprijinit și de Stibor de Stiboricz,
voievodul Transilvaniei, Nicolae II Garay, palatin al Ungariei și ban al Croației, Dalmației, etc și Herman II
conte de Celje și ban al Slavoniei, să recapete controlul țării și să-și consolideze poziția de rege. Alianța cu
acesta din urmă se întărește în 1408 când se căsătorește cu fiica sa, Barbara de Celje.
Motivele creării
Pe 12 decembrie 1408, după victoria contra bogomililor în bătălia de la Dobor, în care Sigismund a
ucis 200 de boieri bosniaci - mulți dintre ei luptaseră împotriva turcilor - Sigismund împreună cu regina sa,
Barbara de Celje au înființat Ordinul Dragonului. Statutul, redactat în latină, stipula că ordinul era o
sociatate (societas) ai cărei membri purtau semnul dragonului. Documentele vremii foloseau pentru ordin
diferite denumiri neoficiale, cum ar fi Gesellschaft mit dem Trakchen, Divisa seu Societas Draconica,
Societas Draconica seu Draconistarum, sau Fraternitas Draconum.107
Exista, desigur, în Europa timpului această modă a ordinelor, cum ar fi ordinul monahal, Societas
militae Sancti Georgii, Ordinul militar Sf. Gheorghe, creat de Carol Robert de Anjou la 1318, având drept
patron spiritual pe Sf. Gheorghe, foarte în vogă atunci prin răspândirea Legendei Aurea, care descria
răpunerea balaurului de către acest sfânt. Un alt model a fost Ordinul Sicilian al Corăbiei, fondat în 1381,
105
Studiu internet, adevarul2012.blogspot.ro/2012/07/lupul-dacic-original-era-colorat-in.html
A. David, Op. Cit.
107
Boulton, The knights of the crown: The Monarchical Orders of Knighthood in Later Medieval Europe, 1325–1520, 2000, pag.
349.
106
destineliterare@gmail.com
137
Destine Literare
iar un altul asemănător a apărut imediat apoi în 1409, Ordinul Calatrava, (în Castilia) îndreptat în principal
tot împotriva turcilor.
Statutul ordinului Dragonului, redactat de episcopul Eberhard de Nagyvarad, cancelar la curtea lui
Sigismung, s-a păstart doar într-o copie din anul 1707, publicată în 1841. În prologul acestui statut se stipula
că ordinul a fost creat „în asociere cu prelați, baroni și magnați ai regatului meu, pe care i-am invitat să ni
se alăture, sub acest semn, cu scopul și intenția de a zdrobi amenințările unor inamici perfizi și a adepților
vechiului dragon, dar și – așa cum era de așteptat – a cavalerilor păgâni, schismatici și altor nații de
credință ortodoxă și a celor invidioși pe Crucea lui Hristos și a regatelor noastre și a sfintei și mântuitoarei
religii a credinței [adevărate], sub drapelul biruitor al Crucii lui Hristos...”.108 Principalii dușmani sunt
otomanii, „inamicii perfizi”, dar și toți ce nu se supuneau papei, ca bogomilii, continuatorii formei
„gnostice” a creștinismului getic/arimin/zamolxian, „adepții vechiului dragon”, adică urmașii dacilor ce
încă mai rezistau prin Balcani și Carpați, dar și husiștii, chiar și ortodocșii, adică oricine nu recunoștea pe
papă ca stăpân.
Statutul descrie simbolurile ordinului, ouroboros, adică dragonul ce își înghite coada, crucea roșie și
crucea în flăcări pe care le purtau membrii ordinului și dădeau identitatea acestuia, precum și obligațiile
regelui și ale nobililor (Fig. 48). Prima obligație era, firește, să jure loialitate regelui, reginei și urmașilor
acestora și să apere interesele roiale. În schimbul acetei loialități, nobilii primeau protecție regală, onoruri și
alte avantaje. Deci se vede clar că Societatea Dragonului a fost creată să servească drept cadru instituțional a
fracțiunii aflate la putere cu scopul întăririi puterii regelui.
Fig. 48
„Balaurul” (dragonul) s-a întors pe pământul românesc din Europa centrală, unde catolicismul a dat o nouă
interpretare simbolisticii sale.109
Membrii ordinului
În 1408, la 12 decembrie, viitorul împărat al Ungariei, Sigismund de Luxemburg crează Ordinul
Dragonului - Societas Draconistrarum – cu scopul declarat de a proteja creștinătatea europeană de
amenințarea otomană. Membrii ordinului, cunoscuți sub numele de draconiști sunt numiți de statut baroni
sau uneori socii. Erau recrutați mai ales dintre aliații și partizanii lui Sigismund. Grupul inițial conținea 21
de membri, grup extins la 24 în 1418. În fruntea acestora era Sigismund, Maestru magnificus, înconjurat de
un grup de cinci cavaleri consilieri, numiți mareșali.
Ulterior Sigismund crează un al doilea cerc (între anii 1431 și 1437), adică un fel de gradul II,
inferior, mult mai numeros și care avea ca simbol doar dragonul, fără cruce (Fig. 49). La anul 1437 numărul
108
109
Ibid., pag. 350
A. David, Op. Cit.
138
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
total al acestora ajunge la 97. Prin moartea lui Sigismund (tot în 1437), ordinul își pierde din importanță, dar
unele familii nobiliare maghiare au continuat să poarte însemnele ordinului.
Printre membrii fondatori se regăsesc mulți cu funcții de voievoizi și bani, instituții specifice
organizării medievale a românilor, instituții moștenite de la daci, dar și de la romani, cum ar fi titlul de
conte/comes.
Alianța frăției cavalerești a membrilor Ordinului era
coordonată de reguli stricte. În momentul morții unui
cavaler din primul cerc, rangul lui este înlocuit de un altul.
Proba virtuților de admitere în primul cerc durează un an.
La funeraliile unui cavaler din primul cerc erau prezenți
restul membrilor rămași.
Ei purtau o mantie, verde pe partea exterioară și roșie pe
partea interioară. Culorile nu erau alese la întâmplare.
Verdele simboliza culoarea dragonului iar roșul semnifica
jertfa de sânge creștinesc împotriva păgânilor. În fiecare zi
de vineri, membrii Ordinului purtau un veșmânt de culoare
Fig. 49
cernită în amintirea patimilor lui Iisus, din Vinerea Mare.
Spiritul solidarității și arborarea semnelor heraldice ale Ordinului erau o normă permanență obligatorie. Cel
care omitea expunerea semnelor Ordinului era pasibil de o amendă. În spiritul timpului, Ordinul urmărea
întărirea pământească a Bisericii lui Cristos sub aripa protectoare a religiei catolice creștine care poartă
cruciadă împotriva dușmanilor externi și interni. Patronii spirituali au fost considerați Sfântul Gheorghe, Sf.
Arhanghel Mihail și Sf. Margareta.
Deviza ordinului era „Puterea Dragonului”. Emblema ordinului o reprezintă un dragon de culoare
verde, cu o coadă verde-aurie înconjurată în jurul gâtului ce vrea să semnifice jerta de sine pentru salvarea
unui alt suflet; pe spate pe o bandă albă este desenată o cruce roșie asemănătoare steagului cruciat al
victoriei lui Hristos asupra morții după Înviere. Deasupra dragonului apare o altă cruce, aurie, înconjurată de
flăcări, pe care scrie în latină: Q[UAM] MISERICORS EST DEUS PIUS ET JUSTUS. O, cât de milostiv
este Dumnezeu, credincios și drept. Cavalerii primi poartă acest simbol, pe când cavalerii din rândul al
doilea poartă un semn asemănător, însă fără inscripția în limba latină.
Vlad Dracul
Vlad Dracul, fiul lui Mircea cel Bătrân, a beneficiat de
stima lui Sigismund de Luxemburg, astfel că, în februarie 1431, în
cadrul unei ceremonii oficiate la Nürnberg a fost primit în Ordin.
Prin aceasta, alături de efigia Ordinului, Vlad Dracul primea una
dintre cele mai mari distincții ale statului ungar. Admiterea în ordin
se întâmpla înainte chiar de a deveni voievodul Țării Românești, în
1437. Între timp, Vlad Dracul s-a stabilit la Sighișoara unde a
primit dreptul de a pune bazele unei bănării, numită și „hereghie de
bani”, unde bate ducați noi, ce au circulat întâi în Transilvania, iar
Fig. 50
apoi și în Țara Românească. Monedele aveau pe o parte un vultur
cu aripile întinse, cu capul întors spre dreapta, iar pe cealaltă parte un dragon înaripat cu coadă de șarpe, cu
aripile și laba dreaptă ridicate și laba stângă terminată în patru gheare (Fig. 50). Dragonul apare și pe
blazonul familiei (Fig. 51). În acea casă din Sighișoara se presupune că s-a născut cel de-al doilea fiu al său,
Vlad Țepeș, sau Drăculea!
destineliterare@gmail.com
139
Destine Literare
Apartenența la Ordinul Dragonului se moștenea pe linie bărbătească, iar
despre Vlad Dracul știm că a avut 4 copii în urma celor 2 căsătorii - 3 băieți și o
fată:
- Mircea, născut în 1428 sau 1429 cu prima sa soție (o aristocrată de la
curtea lui Sigismund), care s-a evidențiat de-a lungul vieții în luptă și a murit
alături de tatăl său în 1447, cel mai probabil îngropat de viu.
- Vlad, născut tot cu prima soție în 1429 sau 1430, cel ce avea să devină
faimosul Vlad Tepeș.
- Radu, născut în 1438 sau 1439 cu a doua soție (Marina a Moldovei),
luat ostatec la Istambul împreună cu Vlad și convertit la islam; l-a răsturnat pe
fratele său în 1462 și a domnit în Țara Românească până în 1475 sub numele de
Fig. 51
Radu cel Frumos.
- Alexandra, născută cu puțin timp înainte de moartea lui Vlad Dracul, avea să se reîntâlnească în
Moldova cu fratele sau mai mare și să se întoarcă la Târgoviște după ce Vlad Țepeș a urcat pe tron a doua
oară.
Când a putut în sfârșit să urce pe tronul țării sale, Vlad Dracul a pornit la război alături de Iancu de
Hunedoara și de alți membrii ai Ordinului Dragonului, dar recunoscând că lupta era una pierdută, a ales să
plătească tribut sultanului.
A fost atras la curtea sultanului și obligat să își cedeze doi dintre fii ca garanție a fidelității sale. Când
Vlad Dracul s-a întors în țară a fost ucis alături de fiul său mai mare, Mircea, la ordinul lui Iancu de
Hunedoara. Acesta din urmă fusese păcălit de boierii valahi în a crede că fostul său tovarăș de arme îl
trădase și se pregătea să se alăture armatei otomane. Nu a trecut mult timp însă, până când s-au ivit primele
probleme. În anul 1432 Vlad Dracul se afla (contrar regulamentului și doctrinei creștine a Ordinului
Dagonilor), în fruntea oastei otomane care a asediat și incendiat Cetatea Severinului, aflată la vremea
respectivă sub protecția și paza Cavalerilor Teutoni. Acest gest și probabil altele care i-au urmat duce în anul
1436 la excluderea din rândul cavalerilor și ștergerea numelui său de pe lista membrilor Ordinului.
Dacă Vlad Țepeș s-ar fi găsit la curtea de la Târgoviște în 1447 probabil ar fi fost și el ucis odată cu tatăl și
fratele mai mare! În anul 1448 Vlad, părăsește Istambulul luând cu el un corp de cavalerie turcească și un
contingent de trupe împrumutate de la pașa Mustafa Hassan. Trecuse un an de când tatăl sau, Vlad al II-lea
Dracul fusese asasinat alături de fratele său Mircea. La cei 17 ani, Vlad lua în mâini frâiele Țării Românești
[cf. wikipedia].
Dragonul „sub semnul crucii catolice” n-a reuşit să fie mai mult decât simbolul heraldic al familiei
lui Vlad al II-lea (voievod al Ţării Româneşti între anii 1436-1442 și 1443-1447), care a rămas în conştiinţa
poporului român sub forma „Dracul” (Dracula), tocmai pentru că a readus „balaurul” străvechi sub semnul
crucii catolice, pe care românii au respins-o, ca apărători ai ortodoxiei.110
Anexă – Membri inițiali ai Ordinului Dragonului, adică „Draconarii”
1.
Stephanus despoth, dominus Rasciaesau - Stefan Lazar IV, cunoscut ca Stevan the Tall (Стеван
Високи, 1374 – 19 July 1427), prinț sârb (1389–1402) și despot (1402–1427)
2.
Hermannus comes Cily et Zagoriae,
3.
comes Fredericus, filius eiusdem,
4.
Nicolaus de gara, regni Hungariae palatinus,
5.
Stiborius de Stiboricz alias vaiuoda Transyluanus,
6.
Joannes filius Henrici de Thamassy et
110
A. David, Op. Cit.
140
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
bani,
18.
19.
20.
21.
Jacobus Laczk de Zantho, vaiuodae Transyluani,
Joannes de Maroth Machouiensis,
Pipo de Ozora Zewreniensis, bani;
Nicolaus de Zeech magister tauernicorum regalium,
comes Karolus de Corbauia, supremus thesaurarius regius,
Symon filius condam Konye bani de Zecheen, janitorum,
comes Joannes de Corbauia, dapiferorum,
Joannes filius Georgii de Alsaan pincernarum,
Petrus Cheh de Lewa aganzonum regalium magistri,
Nicolaus de Chak, alias vaiuoda Transyluanus,
Paulus Byssenus, alter Paulus de Peth, pridem Dalmatiae, Croatiae et totius Sclauoniae regnorum
Michael, filius Salamonis de Nadasd comes siculorum regalium,
Petrus de Peren, alias siculorum nunc vero maramorossensis comes,
Emericus de eadem Pern secretarius cancellarius regius
et Joannes filius condam domini Nicolai de Gara palatini.
Imagini de pe Columna lui Traian
destineliterare@gmail.com
141
Destine Literare
Zeno FODOR
(ROMÂNIA)
In memoriam Melania Ursu
Prietena mea, Mela
S-a mai stins un astru de pe bolta înstelată a
Teatrului Românesc. Melania Ursu, una dintre
marile doamne ale naționalului clujean, ne-a părăsit
pentru totdeauna. Intempestiv. Cu o zi înainte
vorbisem cu ea la telefon, îndelung, așa cum o
făceam destul de des în ultimii ani, și am simțit-o,
ca-ntotdeauna, energică, volubilă, plină de viață.
Din cei 75 de ani pe care-i împlinise la
mijlocul anului trecut, 55 i-a dăruit teatrului. Cei mai
mulți celui din capitala Ardealului, câțiva
Naționalului din Târgu-Mureș. Lista creațiilor ei e
lungă, diversă și strălucită. Personaje tragice,
dramatice sau comice - închipuite de Euripide,
Shakespeare, Racine, Molière, Shaw, Strindberg,
O‟Neill sau Tennessee Williams, de Alecsandri,
Mihail Săulescu, Gheorghe Ciprian, D. R. Popescu,
Aurel Baranga, Ecaterina Oproiu și mulți, mulți alții,
dramaturgi importanți, români sau străini, clasici sau
contemporani – au căpătat, prin harul ei deosebit,
viață autentică, personalitate clară, chip pregnant și
trăsături unice, profund gândite și migălos cizelate.
Regizori importanți – Vlad Mugur, Sanda
Manu, Dan Alecsandrescu, Dan Micu, Zoe StancaAnghel, Mihai Măniuțiu, Alexa Visarion, Alexandru
Dabija, Mircea Cornișteanu, Victor Ioan Frunză,
Victor Tudor Popa și alții – i-au căutat colaborarea
și au fost încântați să lucreze cu ea. Pentru că
talentul ei era dublat de un înalt profesionalism, de
putere de muncă, de dăruire, de pasiune, de
disciplină, de capacitatea aceea mirifică, specifică
marilor actori, de a „trece rampa” cu ușurință, de a-i
„prinde” imediat pe spectatori în vraja lor și a le
142
insufla, simplu și
firesc,
idei
și
sentimente.
O captiva și
învățământul
teatral.
Mi-a
mărturisit de multe
ori plăcerea cu care
transmite unor tineri
ce bat la porțile
Thaliei bogata ei
experiență
de
creație,
tainele
numeroase pe care le-a deslușit în modelarea atâtor
minunate eroine cu care ne-a bucurat sufletul.
A apărut și în câteva filme (a fost o
extraordinară Doamna Chiajna în Întoarcerea lui
Vodă Lăpușneanu de Malvina Urșianu), dar
cinematografia a pierdut enorm prin faptul că nu i-a
acordat atenția pe care talentul ei l-ar fi meritat.
Prezența ei putea înnobila orice peliculă.
Acum, când încerc să-mi rememorez toate
înfățișările sub care a apărut ea în fața spectatorilor,
îmi tot revine în minte, stăruitor, frumoasa și
emoționanta piesă a lui N. Richard Nash Omul care
aduce ploaie. În minunatul spectacol de la TârguMureș, avându-l la timonă pe inspiratul regizor
Elemér Kincses și partener principal pe deosebitul
Constantin Codrescu, Mela a creat-o, cu
extraordinară forță artistică și o bogată diversitate de
mijloace de expresie, pe Lizzie, fata însingurată și
deziluzionată, care înflorește sub înrâurirea
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
fascinantului Starbuck, omul care aduce în sufletul
ei înstristat și resemnat, deprimat, dezamăgit, ploaia
binefăcătoare a speranței, încrederii, iubirii și forței
biruitoare a vieții.
Mela era magistrală. Transformarea lui
Lizzie, sub ochii noștri uimiți și încântați, era
realizată treptat, cu minuție, prin gesturi mărunte
care din șovăitoare deveneau din ce în ce mai ferme,
prin ochii care, umbroși și melancolici la început,
deveneau tot mai luminoși, printr-un zâmbet care,
mai întâi timid și ezitant, devenea tot mai deschis,
mai sigur și care-i schimba înfățișarea. Și toată
această subtilă metamorfozare era perfect justificată
și convingătoare. O realizare artistică de excepție.
În viață însă, Mela nu a fost o Lizzie. Ea
semăna cu Starbuck. Era puternică, bună, generoasă,
își ajuta prietenii și colegii, avea pentru fiecare un
cuvânt de încurajare, de mângâiere, de înțelegere, un
gest de susținere, o urare de bine, de sănătate, de
fericire. Mela, ca și Starbuck, revărsa asupra tuturor
ploaia generoasă a dragostei de oameni.
Azi, această ființă minunată nu mai este printre noi.
Octavian Paler spunea că „a muri înseamnă, de fapt,
a te muta într-o stea”. Și avea dreptate. Pentru că
Mela, chiar dacă nu mai e prezentă pe bolta vie a
Teatrului Românesc, strălucește într-o altă stea, a
amintirii, admirației și respectului nostru.
Târgu-Mureș, România
destineliterare@gmail.com
143
Destine Literare
Al FRANCISC
(CANADA)
Aparatul de radio
Locuiam la doi kilometri de un Olt care
curgea limpede ca un adevăr. Dar nu îl vedeam
fiindcă ridicaseră un drum de piatră cu cinci metri pe
care, pe calea ferată, circulau trenuri trase de
locomotive cu aburi. Mă gândeam că aș fi putut să
dau roată pământului dar gândul că aveam să ajung
tot aici mă făcea să renunț. Trebuia să fac ceva mai
folositor ca de pildă să tai urzicile de pe marginea
drumului cu o nuia nemiloasă. Doinița, colega de la
grădiniță își mânca ciocolățica zilnică fără să scoată
nici o vorbă. Eu eram de părere că îmi admira
vitejia.
Construiseră școala la dreapta bisericii
reformate al cărei pastor ne urmărea în permanență,
cu telefonul în mână, gata să ne reclame la poliție.
Cei de acolo se cruceau, doar primeau chemarea de
la un om sfânt, după care puneau receptorul jos și
începeau să râdă ţinându-se cu mâinile de burtă.
Sătenii mă lămureau că dacă nu eram cuminte,
școala avea să mă înghită. Pentru ca o zi mai încolo
să uite și să îmi spună că puteam să scap de instituția
de învăţământ dacă aveam să o ung cu slănină și să o
dau câinilor care aveau să o înghită.
Da erau înfometați de-a binelea bieții căței.
Tata cumpărase între timp o cutie imensă de lemn
căruia îi zicea RADIO. Îl pornea după care tot soiul
de indivizi începeau să cânte în el.
Câte unul înțelegeam, avea loc. Dar începură
să apară orchestre întregi, cu zeci de instrumentiști
care nu mai puteam să îmi imaginez cum Dumnezeu
mai puteau să aibă loc în biata cutie de lemn.
Și se făcuse sâmbătă. Moment în care Doina veni pe
la mine să ne jucăm.
Cu un aparat de radio cât o cutie de chibrite.
Pe care îl primise cadou.
144
Iar eu am stat și m-am minunat. Păi dacă în lădoiul
meu radio nu prea aveau loc, la ea ce se întâmpla?
Fuseseră transformati în furnici?
Și nici după ce i-am scuturat bine aparatul nu aveam
să dau de adevăr.
Dar de întrebat nu am întrebat pe nimeni.
Avea să mă lămurească viitorul.
Prințesa mea
Ziua se dezbrăca de hainele negre de peste
noapte și încerca să îmi pătrundă în dormitorul
acoperit cu hârtie albastră folosită la caietele de
școală. Timpul trecea nemilos, fără să țină cont de
lenea din mine. Mama mă așeza în fața farfuriei cu
gem și unt și eu eram convins că odată ș-odată avea
să mă răstoarne și pe mine între cele două alimente.
Alături îmi punea ceaiul rusesc fierbinte de parcă ar
fi fost dușmanul meu personal.
HAI, IUTE, IUTE și după o astfel de
comandă fericită eu trebuia să zic de nerod că îi pup
mâna, să îmi iau ghiozdanul și să o rup la fugă către
școală.
Până făceam o distanță de o sută sau două, că mai
apoi să revin la normal și să trag purtătorul de chin
de o curea de-a dreptul pe jos.
Să aibă și ghiozdanul parte de suferință. Eu
eram plin cu așa ceva. Ca un pahar de la intrarea în
sat,
pe drumul lung și neted care ducea către blestemata
aia de instituție de învăţământ.
Cetățenii comunei ne propuneau să o dăm cu
slănină. Ca să o consume câinii cu școală cu tot.
Dar tanti Victorița, învățătoarea mea, avea pregătită
o altă istorie.
Aia cu prințul care luase o broscuță în mână
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
și se trezi că vorbește și că îi cere să o pupe, caz în
care avea să se transforme într-o prințesă care să-l
iubească până la capătul zilelor.
Aici intrau mai multe noțiuni pe care nu puteam să
le pricep.
Cum venea chestia cu CAPĂTUL
ZILELOR? Ce era aia?
Și cum adică, să trăiască împreună? Fără
școală, fără grădiniță? Păi nu le punea chiar nimeni o
vorbă bună acolo, să fie primiți și ei?
Chestia că o broască mai și vorbea nici
măcar nu am băgat-o în seamă.
Cât despre pupat, aveam podul plin. Bunica
doar asta o făcea toată ziua când ne întâlneam.
Ziua respectivă aveam să mă întorc acasă și moale și
gânditor.
Învățătoarea mă pusese la cazne cu povestea
ei.
Acasă ghiozdanul avea să îmi cadă singur
din spinare și să ofteze a ușurare. Am dat farfuria cu
mâncare deoparte și am ieșit pe malul bălții din
apropiere.
Broaște vesele și binedispuse frământau
aerul dar au rămas nemișcate la apariția mea.
M-am aplecat și am luat una de pe marginea
nevăzută a apei. Am privit-o minute în șir, neștiind
ce era mai bine să fac.
Dacă o pupam, avea să se transforme într-o
fată care să nu mă mai lase să fac măcar un metru
fără ea, să mă pună să car eu toate cele ca mai apoi
să mă cheme la judecată, adică la divorț, așa cum o
pățiseră mai toți băieții din sat.
După încă două sau trei minute de meditație
aveam să o pun pe valurile care se spărgeau poetic
de mal, fără să o fi pupat. Spunându-mi că nu merita
riscul.
Aveam să mă întorc cu spatele, să o pornesc
agale către casă și să mă trezesc treizeci de ani mai
târziu în orașul ăla de limbă franceză din țara frunzei
de arțar.
Nea Alex era președintele asociației de
scriitori ASRC și mă invitase la adunarea generală a
grupării și la alte câteva evenimente culturale.
Adică mă ținuse la el acasă.
Alegerea noului președinte o trecuse la
punctul șase din ordinea de zi dar dumnealui a avut
grijă să stropească primele cinci cu băuturică din
belșug așa că în momentul în care s-a votat pentru
postul de președinte, habar n-aveam pentru cine
ridicam mâna.
Dar vinu‟ vin, papara papară, ce mai...
Iar numele alesului aveam să îl aflu abia a
doua zi, la ridicarea mahmurelii care atârna ca un
nor negru și amenințător . Tot el rămăsese
președinte. Dar ca să nu-mi lase vreme să mă
dezmeticesc, m-a îndesat repede în microbuz și m-a
deșertat în Piața României.
Treaba lui, el conducea, el comanda.
M-a plasat lângă o bătrânică și a început să
se învârtă printre ceilalți invitați.
Timp în care eu abia mai puteam să aștept să
plece acasă și să mă uite în plin buricul pieții.
Dar chiar și după atâţia ani tot mai îmi
aduceam aminte că refuzasem să pup broscuța și să
mă pricopsesc cu vreo prințesă mofturoasă .
Zâmbea și îmi spuneam că bine făcusem,
evitasem să mă umplu de râie .
Între timp stăteam de vorbă cu doamna de
lângă mine care îmi relata că obișnuia să scrie și să
picteze.
Am întrebat-o ce genuri prefera la care ea
îmi răspunse că nu foarte multe fiindcă ea nu mai
fusese sărutată niciodată. Nu prea vedeam legătura
dar am întins două brațe vânjoase, am tras-o aproape
și am început să o pup fără întrerupere. Ca să nu mai
poată să spună că nu mai fusese tratată așa niciodată.
La care ea începu să strige VIOL, VIOL iar
lumea din jur să râdă ca de o glumă bună.
După plecarea autoturismului personal, Alex
îmi spuse de la volan că mă felicită.
- Dar pentru ce, frate? Mă nedumerise
medalia asta neașteptată .
- Abia ai sărutat-o pe prinţesa Manolescu.
În sfârşit, după atâta amar de vreme reușisem
să devin una cu broscuța.
Și toamna se mai lăsa așteptată.
Al Francisc
Brampton, lângă Toronto
Canada
destineliterare@gmail.com
145
Destine Literare
Un destin și literar:
Cuvintele care văd sau confraternitatea în exil prin poesis
Al Francisc, refugiat în America, vede și respiră prin
poezie, cum ODINioară Homer sau Borges. Se face
înțeles elevat, prin texte reductive, aforistice, ironic moraliste, ca niște fulgere mentale. Au observat
valoarea poeticei sale, între alții, prof. Univ. Ion
Cristofor- Filipaș, Al Cetățeanu ( fixându-i scrisul
într-o dimensiune metafizică, a arheologiei
spiritului, via Homer și Esop), Ani Sărac dar și
subsemnatul, onorat de amiciția lui. Versuri cu
chirie este un mic nou/testament propriu, editat
recent de Cluj Napoca, al poetului Ovidian, în exilul
lumii moderne-înnebunite de actualul stadiu al
existenței umanului în chiar misterul ei. Enunțurile
sunt filosofice, ca ale unui haijin în occidentul
expansiv pe meridiane. Exilul este chirie, condiție
determinată, a pribegiei și regăsirii Sinelui prin
Perechea cu Sinea, nominal ing. Cristina Pal.
Textele sunt scurte, sub ecranajul unei aure vibrante,
auto scrutătoare în rațional, cu aorta foarte activă:
Creierul meu arămiu, e un ecran de proiecție,
pe care pari fără haine.( pag. 7. Cum am scris
undeva, el închide ochii, să vadă!
Cartea este o legătură de chei muiate, unse, în
călimara lucidității trezirii.
Toate poemele sunt de dragoste, una ce arde cu
flacără albă, zoroastrică.
Oricât de tragică este starea scrierii, Francisc rămâne
un optimist, ca un paradox viu, frumos-ludic în
umanismul demnității lui.
Lumina redefinirilor lui ia forma trupului
sublimat, al iubitei, ca un tipar care din sine renaște,
spre a fi dezmierdat. A scrie despre poezia lui Al
Francisc, este a re-poetiza, ceea ce este semn al unei
empatii duioase, purificatoare și HARnice. Prin
lirica lui, exilatul revine mereu acasă, la originea din
Limba Română, numită de un mare poet francez
patrie, eu aș zice Matrie.
Eugen Evu
Zoe Duong Pham – Viol (Rape)
146
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Nicolae Dan FRUNTELATĂ
(ROMÂNIA)
Mistreţul orb
Mergeam, cu mulţi ani în urmă, cu un tren,
de la Bucureşti la Craiova. Cum drumul era relativ
scurt l-am făcut la vagonul restaurant, la o cafea şi o
bere. La masa mea s-a aşezat un domn ceva mai în
vârstă ca mine, am intrat în vorbă şi am aflat că
avem aceeaşi profesie, gazetăria.
Comeseanul meu era fotoreporter la revista
„Vânătorul şi pescarul” o publicaţie de hobby
condusă de un scriitor, Titus Popovici.
Omul mi-a relatat o întâmplare extraordinară,
la o vânătoare unde fusese martor, cu aparatul de
fotografiat. Era vânătoarea de mistreţi, organizată
pentru Ion Gheorghe Maurer, unul dintre marii
boieri ai elitei comuniste, un om de carte şi de
petrecere. În linia de bătaie a vânătorilor, gonacii au
adus la un moment dat doi mistreţi care alergau unul
după altul. Vânătorii au tras, primul mistreţ a căzut
şi celălalt s-a oprit brusc şi şi-a lipit botul de blana
celui căzut. Vânătorii au vrut să tragă, Maurer a
strigat să nu încerce nimeni să-l împuşte, s-au
apropiat, mistreţul viu nu s-a mişcat din loc, tremura
doar, pădurarii au aruncat o plasă peste el şi s-au
apropiat. Mistreţul viu era orb. Pe el îl condusese
până acum mirosul celuilalt.
Lumea asta a animalelor are poveşti şi
înţelesuri care te înfiorează.
Am păstrat în minte pentru totdeauna
povestea mistreţului orb şi captiv în ochii celuilalt,
cel care-l ducea prin viaţă şi prin lume.
Sursa: http://desenegratuite.blogspot.ro
destineliterare@gmail.com
147
Destine Literare
Blind wild boar
Many years ago, I was traveling from
Bucharest to Craiova by train. As it was quite a short
ride, I spent it in the restaurant car, over a coffee and
a beer. A gentleman slightly older than me sat down
at my table and from one word to another we found
out we shared the same profession, which was
journalism.
My table companion was doing photo reports
for the hobby magazine “Hunter and Fisherman” run
by writer Titus Popovici.
The man told me an extraordinary fact that he had
witnessed when taking part in a hunt, camera with
him.
It was the customary wild boar hunt
organized for Ion Gheorghe Maurer, one of the great
boyars of the communist elite, an intellectual who
also knew how to have fun.
At a certain time, the beaters brought in the
shooting line of the hunters two wild boars, running
one after the other. The hunters fired their shots, the
first wild boar fell and the other suddenly stopped
and stuck its snout in the hairs of the one that was
down. The hunters wanted to shoot again, Maurer
shouted at them not to, they got close, the living
boar did not move, it was just shivering, the
foresters threw a net over it and got closer. The
living wild boar was blind. Until that moment, it had
been lead by the other‟s scent.
This animal world does have stories and
senses that give you the thrill.
Since then, I‟ve been saving in my mind the
story of the blind wild boar kept prisoner in the eyes
of the other boar, the one that was leading it through
life and world.
(traducere de Ioana-Ruxandra Fruntelată)
Poetul Nicolae Dan Fruntelată este însă şi un prozator atipic şi „inactual”, autor de poveşti auzite cu
urechile pâlnie, de la unii care de mult de tot, după războiul cel mare, şi le spuneau noaptea, „pe şanţ”, întrun sat oltenesc dintr-o Oltenie cât România de mare. Le-a adunat acum într-o carte cu titlul Lambretta (Ed.
Semne, 2015), numele italienesc al unei transilvănence cu identităţi etnice multiple, devenită rând pe rând
vrânceancă, turcoaică, italiancă şi trăind cu toate „numele” ei la Căruja din Oltenia. „Inactuală”, cartea cu
poveştile „de şanţ” ale lui Nicolae Dan Fruntelată este o curată „halima” plină cu minuni, aidoma acelora
născocite şi povestite de-a lungul celor o mie şi una de nopţi de sultana Şeherezada, în timp ce stătea şi ea pe
un „scaun electric”, cu moartea în faţă.
C. Stănescu, Mistreţul orb, în „Cultura”, nr.38, 15 octombrie, 2015.
Mistreți la margine de codru…
148
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Dorel GAFTONEANU
(ROMÂNIA)
Eu sunt poetul acestui neam…
„Noros ori clar ca o amiază, /
Eu sunt poetu-acestui neam /
Şi-atunci când lira îmi vibrează, /
Şi-atunci când cântece nu am...”/
Binecunoscutul catren fără titlu al poetului
GRIGORE VIERU prin care își conturează crezul
personal ca voce distinctă a cetății pe urmele marilor
înaintași Eminescu, Coşbuc, Goga i-a inspirat pe
inimoșii organizatori ai Festivalului Internațional
Grigore Vieru, ediția I, 2016 în alegerea unui citat
din opera sa cât se poate de reprezentativ pentru
evenimentul desfășurat în localitatea de naștere a
acestuia, duminică, 14 februarie. Comemorarea a 7
ani de la trecerea Poetului Grigore Vieru către
Panteonul din lumea umbrelor rezervat marilor
oameni de cultură ai neamului mi-a adus o
experiență de viață cu totul deosebită datorită
onorantei invitații a secretarului primăriei din
Dumbrăveni, Suceava, d-l Mihai Chiriac ca, alături
de familia Domniei Sale (soția și fiica Andreea), d-l
Paul Vatamanu și d-l prof. Ovidiu Spiridon
împreună cu soția dânsului, să ajung pentru prima
dată în satul copilăriei
bardului basarabean. Pe
drumul copleșit de cețurile
ca niște perdele groase ale
dimineții de februarie,
înaintând
către
Casamuzeu ,,Grigore Vieru”obiectiv inaugurat la 31
august anul trecut- aveam
să ne intersectăm pe traseu cu un grup consistent de
destineliterare@gmail.com
cadre didactice de la Liceul cu Program Sportiv
Botoșani, grup din care l-am remarcat pe prof. Ioan
Huncă, iar odată ajunși la destinație aveam să ne
întâlnim cu prof. Vasile Adăscăliței de la Dorohoi și
cu echipa TV de cameramani de la Botoșani a
longevivului jurnalist Ioan Rotundu. Într-un ținut
încremenit parcă în timp, limitrofă Prutului, comuna
Pererîta, raionul Briceni- pe locul fostului județ
Hotin- așezare cu aproape 2.000 locuitori conform
ultimului recensământ național, ne-a primit cu
brațele deschise prin persoana binevoitorului primar
Anatolii Ceban, prin slujitorii școlii, ai Casei de
Cultură, prin reprezentanții raionali, ai Ministerului
Culturii de la Chișinău și cu un grup consistent de
iubitori ai cuvântului românesc scris și vorbit,
localnici sau sosiți din patria mamă. Dintre oratorii
care au omagiat din foișorul casei părintești
personalitatea marelui dispărut mi-au atras, în mod
deosebit
atenția Mihai
Chiriac care,
sub semnul
dictonului
atribuit
lui
Napoleon,
,,Istoria
o
scriu
învingătorii” a prezentat volumul „Grigore Vieru,
149
Destine Literare
acum şi în veacuri”, o culegere de texte cu valoare
filologică, istorică, documentară din diferiți autori,
carte coordonată de către dumnealui și mai apoi
discursul bine dres cu sare și piper al scriitorului
octogenar Vladimir Beșleagă: ,,Cuvântul este mai
puternic, mai durabil de-a lungul mileniilor decât
orice material de construcție, spuneți-mi unde este
cetatea Troiei de altădată, pe când, iată, avem
Iliada și Odiseea prin scris chiar și după mii de
ani.”
Urmărind un material sintetic de prezentare a
vieții lui Grigore Vieru întocmit și publicat de către
distinsa d-nă Lili Bobu rețin un citat din acad.
Nicolae Dabija: ,,Un neam care zămisleşte din când
în când un Eminescu sau un Vieru nu poate până la
urmă să nu învingă.” Memorabile,
cutremurătoare, cuvintele poetului ne
vorbesc de dincolo de mormânt...
,,Două sunt partidele care au
fuzionat în unul singur în inima mea:
Limba Română și Muzica, pe care nu
le voi părăsi nicicând... Nu aștept să
vină timpul meu, ci Țara mea...
Rostul poeziei mele este să-i facă omului clipa mai
ușoară și mai frumoasă... Vă las dorul meu durut și
nădejdea de la Prut...” Reamintindu-mi epitaful pe
care și l-a ales Vieru: ,,Sunt iarbă, mai simplu nu pot
fi”, unul care te duce cu gândul la lumea de vis a
pajiștilor înflorite de primăvară din paginile
încărcate de adâncă sensibilitate ale cărților marelui
poet și privindu-i bustul i-am recitat în șoaptă dintro poezioară scrisă mai demult:
- Clipe, zile, luni,
maestre, curg dea valma an de
an,
Efemere
în
cascada verbului
etern «a fi»Pe la case mari,
se știe…«être»,
«быть», mai des, «to be»Nu glumește și nu iartă servul Timpului Titan!
Din discuțiile sumare cu numeroșii săteni, unii
destul de dezghețați și bine informați despre
realitățile timpului, oameni cărora cu mare greutate
le rețin numele cu rădăcini get-beget românești150
Ceban (inițial, Ciobanu), Blajin, Ciutac, Ciubatîi,
Jitari, Chifa, Cebotari, Migalcean, cele mai multe
dintre ele stâlcite zdravăn cel mai probabil de către
conștiincioșii funcționari ai fostei administrații
sovietice din motive ușor de bănuit, după ce facem
cunoștință și li se dezleagă limba, transpare
nemulțumirea și profunda îngrijorare pentru ziua de
mâine: ,,Și la noi, ca și la dumneavoastră, ce au
făcut bicisnicii de la putere cu Țara Noastră? Pensii
cu dedicație, drepturi speciale, înțelegeri pe sub
masă, corupție, lipsă de demnitate, locuri de muncă
nu sunt, copiii ne pleacă pe aiurea, bătrânii ni se
sting unul câte unul fără să mai înțeleagă ceva din
ce li se întâmplă, nimeni nu ne ia apărarea, nu
puțini suntem ca vai de noi și trăim prin mila Celui
de Sus, asta e soarta pe care o
merităm după o viață de muncă?
Cine mai vorbește de România
Mare? Și ne mai mirăm că aici la
noi mulți îl văd pe Putin ca pe un
mare patriot care își apără neamul
sau că noi nici nu mai știm unde să
ne îndreptăm privirea? Unde e
miliardul de dolari de urma căruia nimeni nu a mai
dat, asta o știu numai lipitorile și caracatițele cu
pretenții de clasă politică, domnule, din păcate nu
mai avem bărbați de stat adevărați!”
Controversele post-mortem privind locul înhumării
poetului și a mamei acestuia, Eudochia (tanti
Dochița, cum îi spuneau vecinii), disputa mocnită
dintre Chișinău și autoritățile locale, intrigile țesute
ne-au marcat și întristat profund. Mi-am adus aminte
vrând-nevrând că, printr-un joc de neînțeles al
destinului, nu
demult, mama
mea, omul care
mi-a dat viață
și mi-a făcut
cel mai mult
bine s-a stins
în aceeași zi cu
omul care mi-a
făcut cel mai mult rău, unul căruia nici măcar nu-i
voi mai pomeni numele, un publicist cu totul lipsit
de etică și cu speculații răuvoitoare și invenții
diabolice (a lăsat în urmă multă mizerie morală, era
portavocea altora care îl foloseau pe post de om bun
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
la toate, el scria ceea ce alții vorbeau pe la colțuri,
vorba unui jurnalist cu experiență). Inițial l-am
apreciat sincer pentru o anume combativitate în
articole, dar din partea lui am avut parte numai de
lucruri reprobabile pe care le-a răspândit cu evidentă
rea intenție. Părerea mea (subiectivă) este că ambii
ne-am înșelat din start unul asupra altuia în cel mai
pur sens al cuvântului; desigur, mai multă atenție
chiar nu mai merită să-i acord și, creștinește vorbind,
cum totul e la timpul trecut, după bunul obicei al
pământului, sunt dator să iert și să uit, ceea ce de
bună seamă că o să și fac. Privind minunații copii în
superbe costumații de flori, fluturași, greierași,
buburuze și albinuțe pe scena Casei de cultură îmi
vin în minte versurile lui Grigore Vieru din
,,Ascultați, măi copii”:
Lucruri ciudate astăzi/
Se-ntâmplă în lume şi-n sori./
Tună iarna şi plouă, ninge vara pe flori./
Lucruri ciudate de tot/
Se-ntâmplă pe glob!/...
Din această poezie, parafrazându-i subliminal
mesajul cu trimitere la poetul Grigore Vieru, printrun joc spontan de idei am scris în ,,Per aspera ad
astra”:
,,...Cu greu, greu de tot, ne mai ține pământul în
spate,
chiar suntem prea mulți, mă întreb intrigat,
sau doar mult prea mulți cu prea mult
și mulți, mult prea mulți cu nimic,
iar noi nu mai știm ce înseamnă
să cauți Curat-Adevărul din vitam impendere vero,
să lași neschimbat echilibrul naturii,
arpegiu mimetic, dureri de noi faceri auzi peste tot
iar scurte momente de tihnă crestează războaie de-a
valma,
destul, eu vă spun doar atât,
ce vremuri ciudate trăim,
căci lucruri stranii de tot se întâmplă pe glob,
sensibil, profund, talentat, declama
cu suflet deschis pe o tavă din aur curat,
retoric Poetul-Orfeu...”
Cu gândul curat că personalitatea de excepție
a lui GRIGORE VIERU merită evocată și omagiată
nu numai la zilele festive și că este necesară o brumă
de concordie între cei implicați asupra locului în
care este înmormântat, lucru care, indirect, îi
afectează imaginea postumă ca mare om de cultură,
reiau uvertura de final din ,,Caragiale. La un secol
de tăcere…”
…Explorând cărări virgine, ne-am uitat înaintaşii,
Depăşiţi. (Vetuşti. Arhaici.)…Praful le ascunde
paşii…
Rar de tot…O zi festivă, două rânduri, o coroană.
Invitaţi... din lumea bună! Premii date... pe
sprânceană!
Ne tot învârtim…în „cercuri” şi mimăm literatura.
Vorbe mari, la cât încape! Că doar… nu ne doare
gura!
După obiceiul nostru. De când… Decebal şi dacii.
Nu putem vedea pădurea. Când în faţă stau copacii!
La întoarcerea efervescentului nostru grup prin
modernul punct de vamă Lipcani-Rădăuți Prut,
deasupra ținutului însorit al Moldovei de peste apa
Prutului trona un
nor mare alb cu
ramificații
aidoma
unui
vultur imens ce
își întinde larg
aripile
într-un
zbor lin parcă fără
de sfârșit și despre care nimeni nu ar fi putut spune
cu certitudine dacă este întruchiparea simbolică a
impunătorului vultur bicefal rusesc sau dimpotrivă,
cea a vulturului carpatin românesc cu parcurs
european. Desprinderea Basarabiei de fantasmele
trecutului rămâne același deziderat cu un orizont de
împlinire cât se poate de neclar. Deocamdată.
Botoșani, 15 februarie 2016
destineliterare@gmail.com
151
Destine Literare
Keith GAREBIAN
(CANADA)
Armenian elegy
Memory is a soft thudding of clubs.
At a monument for martyrs:
a chauvinism about suffering,
a deep thing for deep-sea souls
twisting and turning.
History is a colophon:
shipwrecked words stuffed in bottles
drifting get help soo
to no one.
But survival‟s a world‟s edge bargain
a truce for dreaming more modestly.
Survival‟s, too, the circle
in which the young
will set their fathers free.
rushing tracks of fanatic feet,
winding their madness into webs
pungent with mutilated prey.
We were snatched from beds or doorsteps,
dragged away from our screaming mothers.
God knows where all our fathers went
in the old villages and towns
whose names we have long forgotten
in the shame of our amnesia.
We are orphans with angry eyes
miserable with grieving rage
cut from the womb of vanished breeds.
We lived our old age first, alone
in all our shared abandonment.
To a chinese lover
Blue is a hole
(inspired by paintings of bone and sky by Georgia
O’Keeffe)
blue is a hole in the bone
the blue which comes
from holding the hole to the sky
the sky that is more
than bone in one‟s world
Orphans
Long before Dachau and Belsen
and their groaning crematoria,
long before Hiroshima bloomed
with a million mutant bodies,
we were orphans of Ararat,
our home-fires dead with sadness
snuffed by a destructive passage
152
your oriental poise
tilted eyelids
petalled lips curving
the fine tips of your lean hands
are ideograms on rice paper
blotted into memory.
Your words are ripe plums
I suck, the juice
trickling out of old orchards.
As you hold me
I see dancing butterflies
in your dark eyes
their wings leaving powder
stolen from jasmine gardens.
I grow younger in the streams
of your passion,
as snow falls early this season.
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Sergiu GĂBUREAC
(ROMÂNIA)
Tableta de weekend (136): Gânduri de gerar
Avertisment!
Tableta poate crea un disconfort accentuat!
2016 - an bisect. Alegătorilor li se dă o zi în
plus pentru a se informa mai bine în vederea
exerciţiilor electorale ce urmează! În Duminica
Orbului! Deşi e una singură, anul ăsta se vor declara
două. De primăvară şi de toamnă!
Văd că amicul Radu Tudor n-a avut somn în
noaptea dintre ani. În prima zi a anului mă întreaba,
pe facebook, dis-de-dimineaţă: „Cu cine votaţi?” E
mult prea devreme, amice, pentru a răspunde la
această întrebare! Mult prea devreme! Întâi să
vedem partidele curăţate de potlogari.
Deocamdată sunt trâmbiţate angajamente.
Peste tot. Şi de o parte şi de cealaltă a marilor
dalmaţieni! Lumea ştie deja că, la români,
angajamentele se iau doar pentru a fi încălcate.
Aştept deratizarea de iarnă-primăvară! Să mai are
DNA-ul şi, apoi, să fie semănate noile seminţe! De
calitate, tratate cu soluţii eficiente împotriva
corupţiei, declaraţiilor inepte, promisiunilor fără
acoperire...
Despre partiduleţele bastarde, născute prin
parlamentul imoral, pline de traseişti, nici n-ar
trebui să mai discutăm în acest an. Cu siguranţă, vor
răsări altele noi. Ca ciupercile! Inclusiv cele de
unică folosinţă! De tip familial! Atenţie! Cele prea
colorate, se ştie, sunt otrăvitoare
Guvernul de 366 de zile (!), după victoria
glorioasă a adoptării bugetului, a dat-o cotită. A mai
făcut analize, psihanalize şi-a zis, în final, fie!
Mărim salariul minim! Din păcate a tăiat de la
investiţii că să-l mărească la 1.250 de lei. De Paşti!
destineliterare@gmail.com
Al cui, vom vedea! Între timp, unii miniştri o dau
din gard în gard. Cu declaraţii nepotrivite, unele
reinterpretate de mafioţi cum le convine mai bine. O
fi din cauza vinului fiert?! Cu mirodenii de import!
Preşedintele ne-a spus una, ne-a spus alta şi a
şters-o peste baltă la un tenis! O fi având peşte?
Balta. Bine că, măcar el, priveşte cu încredere
viitorul, care capătă contur şi consistenţă! Aşa să fie!
După cum am prevăzut, atacurile sistemului mafiot
sunt tot mai veninoase, ceea ce înseamnă că neamţul
e pe drumul cel bun! Ultimul e de noaptea minţii!
Vorba lui MB. Florin Chilian a găsit mâna criminală
de la Colectiv! Paranoici sunt de când lumea şi vor
mai fi! La noi, se pare, proporţia este peste media
generală! Şi Florin şi colonelul STS (!?) de la
guvern trebuie, întâi şi întâi, verificaţi de un
pshiatru. Urgent! Altfel, paranoia cuprinde încetîncet România! Aşa se întâmplă cu mai toate
popoarele slab educate.
Parlament nu mai avem! Din clipa în care
alianţa USL a decedat. Când ar fi trebuit organizate
alegeri anticipate. În băncile Casei Poporului (sic!)
stau nişte ilegitimi care îşi bat joc zilnic de întregul
popor. „Bă, eu fac legea!” Ultima a fost votarea, la
finalul anului, de noi privilegii. Lor şi aleşilor din
reţelele lor mafiote, ce alimentează conturile!
Constat că noua societate civilă a închinat steagul,
mirându-se de ce a fost în stare prin toamnă!
Doar DNA-ul mai umblă cu steaua (sus) şi
laţul ursului (jos) să mai prindă câte un rechin, însă
plasa are, încă, ochiuri mari! Înregistrăm succesuri
153
Destine Literare
peste succesuri în domeniul culturii. Uniunea
Scriitorilor Puşcariaşi, recent înfiinţată, sporeşte!
Librăriile sunt aprovizionate cu noi şi variate lucrări
ştiinţifice. Cel mai mult mi-a plăcut cea cu
emoticoane! Ştiinţă 0,00003%!
Aflu de la Ministerul Finanţelor că în
perioada 2007 - 30 noiembrie 2015, România a
primit de la Uniunea Europeană 31,94 miliarde de
euro (inclusiv fonduri de preaderare), iar România a
contribuit la bugetul U. E. cu 12,12 miliarde de euro.
Cea mai slabă absorbţie a fost la fondurile
structurale şi de coeziune, alocate României prin 7
programe operaţionale. Doar 58% din cele 19,2
miliarde de euro alocate. S-ar putea ca suma să
crească, dacă nu mai demolăm din bucăţelele de
autostrăzi inaugurate, cu surle şi trâmbiţe, în capania
electorală a marelui pontist!
Analizând bilanţul, concluzie vine de la sine
asupra „bunelor guvernări” Boc/Băsescu-Ponta!
Despre cea din urmă aflăm din ce în ce mai multe
nefăcute! E clar că avem o mare problemă. De
cadre. Lipsesc profesioniştii. Ca să fiu exact avem,
în posturi de decizie, doar profesionişti în ale
furatului şi înşelatului! Te cutremuri ce scot, seară
de seară, la lumină câinii de pază ai democraţiei!
A mai trecut o zi naţională. A României.
Tristă! Fără a avea curajul să spunem deschis
adevărul istoric. Consfinţirea unirii cu Regatul
României a provinciilor Basarabia, Bucovina,
Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş şi Sătmar
s-a legiferat prin Decretul-lege nr. 3631 la 11
decembrie 1918, semnat de Ferdinand I şi de I.I.C.
Brătianu, iar pe 29 decembrie Parlamentul României
votează legile de ratificare a unirii provinciilor
amintite cu România. Abia la 4 iunie 1920 prin
Tratatul de pace de la Trianon între Puterile Aliate şi
Asociate şi Ungaria este recunoscută pe plan
internaţional Unirea Transilvaniei, Banatului,
Crişanei şi Maramureşului cu România; a Slovaciei
şi Ucrainei Subcarpatice cu Cehoslovacia; a
Croaţiei, Sloveniei şi părţii de vest a Banatului cu
Serbia etc., care a intrat în vigoare la 25 iulie 1921.
Realitatea arată că ziua naţională a multor
ţări este, de regulă, ziua când acel stat îşi declară
independenţa şi nu când se mai alipeşte o provincie
sau alta. S.U.A. îşi sărbătoreşte Ziua Naţională pe 4
iulie şi nu ziua unirii cu cel de-al 50-lea stat. Hawai.
21 august 1959.
De fapt, văd că nimeni nu-şi mai aminteşte
că România şi-a declarat independenţa în zilele de 9
şi 10 mai 1877? Deşi avem multe sărbători
naţionale, laice şi religioase, cele două zile nu au,
nici la această dată, un astfel de statut!
În rest, pentru 2016, scenarii peste scenarii.
Care de care mai paranoice. Cel cu sfârşitul lumii a
ajuns pe ultimul loc! Între timp la noi şi la fraţii
noştri de peste Prut, şparlamentarii joacă tontoroiul
pe trupul ţării.
Curat, noaptea minţii!
*
Toate bune!?!
Ai nevoie de o informaţie?
Mică, mică? O rezolvăm împreună.
Trimite mai departe! Să se vadă! Ne-am eliberat de frică!
Bucureşti
9 ianuarie 2016
154
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Daniela GÎFU
(ROMÂNIA)
Interviu cu domnul Victor Roşca - inginer, scriitor şi publicist
O viaţă de luptă, suferinţă şi speranţă
Întotdeauna am căutat cuvântul românilor
din diaspora. În Montreal, de pildă, am găsit români
exemplar integraţi, care se implică constant, şi
adesea benevol, în cultivarea valorilor spirituale
româneşti. Dornici să le spună despre experienţa
trăită celor rămaşi Acasă. Sau să le dea acestora
din urmă posibilitatea de a le împărtăşi celor plecaţi
întâmplări de Acasă. Aşa l-am descoperit pe domnul
Victor Roşca, în anul 2006, în paginile revistei
„Candela de Montreal””. O revistă
născută din dragoste de neam şi
limbă. Am primit-o, sub formă
tipărită, de la un prieten comun,
poetul George Filip, şi el trăitor în
Montreal. Apoi aveam să regăsesc
„„Candela de Montreal”” şi în
mediul virtual, devenind o cititoare
fidelă a acesteia. Începusem să public
fel de fel de texte (eseuri, proză
scurtă, articole tematice), când, la un
moment dat, domnul Roşca avea să-mi propună, trei
ani mai târziu, să am o rubrică permanentă în filele
revistei domniei sale. Aflase de preocupările mele
legate de discursul politic. În mod natural, rubrica
avea să se numească „Filozofia discursului politic”.
Aşa s-a născut o nouă prietenie literară. Deşi 2015
a fost un an foarte încercat pentru dl. Victor Roşca,
care şi-a pierdut soţia după o lungă suferinţă, când
a venit în România, vremurile s-au dovedit
potrivnice unei întâlniri faţă-n faţă. Ne-a rămas însă
Skype-ul. Povestim, ne consultăm şi ne împărtăşim
părerile. Despre viaţa unui Om-istorie, cum îmi
destineliterare@gmail.com
place să-l numesc, stabilit de aproape 30 de ani în
Montreal, voi incerca să relatez în rândurile care
urmează.
Daniela GÎFU: Ce anume a răbufnit în
dumneavoastră atunci când v-aţi decis atât de
îndârjit să vă abadonaţi ţara?
Victor ROŞCA: Am părăsit România în 1988
pentru că atunci mi s-a oferit ocazia. Când am plecat
îmi era lehamite de regimul care, din 1948, timp de
40 de ani, în fiecare zi m-a făcut să simt
sabia lui Damocles deasupra capului
meu, 6 ani în închisori, unde am
cunoscut regimul de înfometare şi
munca forţată din lagărele de muncă
din Balta Brăilei; 2 ani am trăit sub
teroarea domiciliului obligatoriu. Şi mai
grav, în martie 1952, după eliberarea
din prima detenţie, executată în
închisoarea elevilor din Târgşor, pentru
că am refuzat să colaborez cu
Securitatea şi să devin informator, mi s-a înscenat un
accident, cu intenţia de a mă ucide. Un camion
Skoda de 5 tone m-a acroşat din rândul tinerilor de
pe corso, în oraşul Făgăraş, şi a trecut cu roţile din
spate peste mine. Rezultatul? 5 fracturi de bazin şi o
hemoragie internă. Ca urmare, doi ani am fost
paralizat. Eu n-am abandonat ţara de dorul aventurii
sau pentru că nu o iubeam. Eu am plecat din
România din cauza suferinţelor fizice şi psihice la
care m-au supus conducătorii ei din acele timpuri.
155
Destine Literare
Daniela GÎFU: Povestiţi-ne calvarul prin care aţi
trecut până când aţi reuşit să părăsiţi „raiul”
comunist.
Victor ROŞCA: Gheorghe Crăciun, acest Javert al
Direcţiei Securităţii Regiunii (judeţului) Braşov, în
1953, când eram încă în două cârji, nevindecat de
urmările accidentului, a refuzat propunerea
subalternilor săi de a mă scoate de sub urmărire şi,
în mod drăcesc, îndârjit contra mea, a dat un ordin
contrar, deschizându-mi un nou dosar de urmărire
informativă, când informatorii erau marşrutizaţi
(cuvânt utilizat în dosar) de înalţii gradaţi către
mine. Întrucât scăpasem cu viaţă de sub roţile
camionului, el voia să-mi însceneze un nou proces
şi să mă vadă iar după gratii. În 1959, după 6 ani,
forţând prietenii şi colegii de serviciu să devină
informatori şi să dea declaraţii acuzatoare, a reuşit
să-şi ajungă scopul, inculpându-mă în legătură cu
Revoluţia Maghiară şi condamnându-mă la 4 ani de
închisoare. Din 1958 mărimea condamnării nu mai
era importantă. Deţinuţilor ce executau sentinţa în
lagărele de muncă forţată, deschise în 1958 în Balta
Brăilei, li se putea prelungi punerea în libertate, cu o
pedeapsă administrativă, la fiecare nouă scadenţă.
Astfel eliberarea se putea realiza la data decesului.
Destinul însă n-a vrut să fie aşa. Gheorghiu-Dej,
îmbolnăvindu-se şi cunoscându-şi timpul îngăduit pe
pământ, a făcut acel gest cu tentă umanitară,
deschizând porţile puşcăriilor politice prin graţierile
personale din 1963-1964.
Daniela GÎFU: Aşa a încetat excesul de zel al
informatorilor, sau aţi fost în continuare hărţuit
până aţi ales calea exilului?
Victor ROŞCA: După a doua eliberare, în restul de
25 de ani, m-am târât printre informatori şi oameni
în uniformă, urmărit, uneori 16 ore pe zi,
cenzurându-mi-se corespondenţa şi instalându-mi-se
camere de supraveghere în apartamentul familial. În
cei 30 de ani petrecuţi în libertate, Securitatea a pus
în mişcare, împotriva mea, 40 de informatori, care
au dat 300 de note informative şi rapoarte
contrasemnate de înalte cadre. Fiecare notă
informativă fiind comentată şi urmată de noi
instrucţiuni de urmărire. Şi, fiindcă lucrasem în mai
156
multe localităţi, pentru ca urmăritorii să fie siguri că
sunt prins în păienjenişul plasei lor, fiecare nouă
informaţie era transmisă din Braşov, capitala
regiunii de reşedinţă, organelor de Securitate din
Sighetul Marmaţiei, Miercurea Ciuc, Cluj,
Timişoara, Câmpulung Muscel, Ploieşti etc. Aceşti
urmăritori înverşunaţi ai Securităţii judeţului
Braşov, în frunte cu colonelul Gheorghe Crăciun, mau supravegheat în mod drăcesc peste tot unde am
lucrat, cu intenţia de a mă aneantiza [1], fără să
reuşească.
Cu aceste date, culese din dosarele primite de
la CNSAS, la 22 octombrie 2014 dr. Corina Ilea, de
la Université de Montreal, a organizat o Expoziţie
întitulată „Top Secret – The Good, The Bad and the
Traced”, ce a avut loc la Maison du Conseil des Arts
de Montreal (Consiliul Artelor din Montreal)
(http://www.artsmontreal.org), stârnind curiozitatea
montrealezilor de origine franceză şi a românilor
care au asistat la vernisaj.
Dar ceea ce a răbufnit în mine, înăcrindu-mi
viaţa şi m-a făcut să-mi iau lumea în cap, a fost
decizia abuzivă şi ilegală a Sfatului Popular al
Municipiului Braşov din vara anului 1984, care, cu
aprobarea tovarăşului Drăghici, Primul Secretar
Municipal, a hotărât să-mi confişte unicul
apartament, proprietate personală, mobilat, pe care îl
deţineam în Braşov, ca domiciliu stabil, pentru a-l
închiria lui Ghiocel junior, locatar într-un bloc vecin
şi care, în 1984, se bătea cu pumnul în piept şi-mi
striga: „Bă, apartamentul a fost al tău, acum mi l-a
dat Partidul mie!”. Totul se petrecea în timp ce eu şi
soţia lucram la Grupul de Şantiere Teleajen din
Ploieşti, unde aveam domiciliu de flotant şi
apartament din fondul de organizare de şantier, ceea
ce ne dădea dreptul să ţinem apartamentul din
Braşov nelocuit. După declaraţia avocatului
Ministerului, în faţa Ministrului de Construcţii, eu
eram singurul lor caz, din ţară căruia i s-a confiscat
locuinţa de domiciliu stabil. Atunci, împreună cu
soţia şi cele două fiice studente, am luat decizia de a
părăsi ţara în care nu aveam dreptul nici măcar la o
locuinţă personală. În urma acestei decizii, ambele
fete s-au căsătorit cu tineri cetăţeni ai altor ţări,
părăsind România, una în 1984 şi a doua în 1986. Eu
cu soţia, în urma unei invitaţii, în 1988 am făcut o
vizită familiei fiicei noastre din Canada, unde am
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
cerut şi am primit azil şi unde am rămas pentru
totdeauna.
Daniela GÎFU: Ne aflăm în anul 1988, când
împreună cu soţia dumneavoastră reuşiţi să
ajungeţi în Canada. Şi... să rămâneţi în Canada!
Relataţi-ne puţin despre ţara adoptivă şi despre
sentimentul de emigrant pe care l-aţi trăit şi încă
îl trăiţi acolo...
Victor ROŞCA: Canada este o ţară capitalistă cu un
regim social umanitar care oferă un sprijin financiar
şi cetăţenilor care nu au un loc de muncă. Mai mult,
nu există persoană cu vârsta de peste 65 de ani fără o
pensie, chiar dacă n-a lucrat nici o zi în viaţa ei. Un
alt fapt important este limita inferioară, minimă, a
pensiei, stabilită periodic de guvernul federal.
Canada este o ţară cu o naţiune în curs de formare,
alcătuită în prezent din numeroase comunităţi
culturale. 135 de ani, câţi sunt de la data când au
început programele de imigrare, nu au fost suficienţi
pentru constituirea unei naţiuni canadiene. Un lucru
este însă cert: deşi în fiecare an intră zeci de mii de
noi imigranţi, căsătoriile din interiorul celor mai
multe comunităţi etnice nu depăşesc 25%. Or,
numărul copiilor născuţi în familii mixte, adică din
părinţi aparţinând unor comunităţi etnice diferite,
fiind mult mai mare, guvernul canadian are garanţia
că în timp se va naşte naţiunea canadiană. Canada ia primit pe cei ce fugeau de teroarea regimurilor
comuniste instalate de sovietici după al 2-lea Război
Mondial; pe chinezi după retragerea lui Chiang Kaishek; pe vietnamezi, cambodgieni şi laoţieni după
retragerea trupelor americane; pe unguri după
revoluţia din 1956 şi pe sirienii ce fug de frica
jihadiştilor. Fiind o ţară umanitară, primeşte
solicitanţi de azil politic sau umanitar, în toate
momentele de disperare ale acestora. De la primul
pas pe care l-am făcut în Canada, am constatat că
totul este la fel şi, totuşi, diferit de ce trăisem în
România. De la zăvorul pe care apeşi ca să deschizi
uşa, la deschiderea ferestrelor, la amenajarea
apartamentului. Totul diferea de ce lăsasem în ţară.
Daniela GÎFU: Dar despre comportamentul
canadienilor ce ne puteţi spune?
Victor ROŞCA: Referitor la comportamentul
destineliterare@gmail.com
canadienilor, ceea ce m-a amuzat, din primele zile,
în autobuz, în metrou, chiar şi pe stradă, a fost că,
privind o femeie, ea îmi zâmbea. Chiar dacă o face
din complezenţă, zâmbetul unui om te înseninează,
îţi descreţeşte fruntea. O altă manifestare diferită, pe
care am întâlnit-o la reuniunile familiale sau la
discuţiile dintre bărbaţi, a fost aceea că la orice
aluzie amuzantă se râde. Nu cu un râs schiţat printro grimasă, de om amărât, ci cu un râs zgomotos, în
hohote, de om sănătos.
Daniela GÎFU: Cât de dificil a fost în acele
vremuri să primeşti azil şi să te adaptezi într-o
ţară capitalistă?
Victor ROŞCA: Începutul într-o nouă ţară este
dificil pentru oricine îşi părăseşte locurile natale. În
Canada, primul pas al unui solicitant de azil este
susţinerea unui interviu în care îţi expui motivele
cererii în faţa unui juriu format din funcţionari ai
serviciului de imigraţie. Solicitantul acceptat intră
imediat într-un program numit COFI (Curs de
Orientare şi Formare a Imigranţilor), subvenţionat
de guvern şi care se desfăşoară pe o durată de 6-7
luni. În acest timp se învaţă limba franceză şi
noţiunile elementare necesare pentru a te putea
descurca în viaţa cotidiană, inclusiv căutarea unui
loc de muncă. În ultima parte a cursului se vizitează
o staţie de metrou, sediul poliţiei, o piaţă de legume
şi fructe a fermierilor, un mare centru comercial,
oraşul subteran al Montrealului, un film etc.
Când ne-am prezentat la centrul de imigraţi,
înaintea noastră era un şir de câteva sute de metri.
Ajungând la ghişeu, o funcţionară morocănoasă, fără
să studieze motivele cererii, ne-a programat data
interviului peste trei luni, punându-ne într-o situaţie
dificilă. Ce era grav în această decizie? Faptul că,
până nu erai acceptat, nu aveai dreptul la lucru. Or,
fiica noastră era studentă, avea un copil mic şi nu
lucra, iar noi nu puteam să-i fim o povară în plus.
Nu mă aşteptam ca funcţionara imigraţiei să nu
cerceteze motivele cererii, aveam copiile celor două
sentinţe, scoase din ţară cu mare risc. Ca să forţez
rezolvarea, m-am gândit să declar greva foamei. În
acest scop, am plecat de la fiica mea. Şi, cu ajutorul
unei familii pe care o cunoscusem în urmă cu numai
două zile, am închiriat un apartament. Pentru că nu
157
Destine Literare
aveam bani, am plătit doar pentru două săptămâni,
timp în care speram să-mi rezolv situaţia. Am
pregătit un memoriu prin care explicam directorului
Serviciului de Imigraţie din Montreal că, după ce
scăpasem din puşcăriile şi lagărele de muncă forţată
comuniste şi reuşisem să ajung în Canada, este
inuman să fiu tratat ca orice turist ce vrea să rămână
în Canada. Căutam un loc unde să rămân cât va fi
necesar şi din care să pot contacta mass-media
canadiană ca să le expun ziariştilor motivul ce m-a
împins la această acţiune extremă. Memoriul urma
să-l trimit, a doua zi, directorului Serviciului de
Imigraţie din Montreal.
Din întâmplare, în aceeaşi zi m-am întâlnit
cu doamna Silvia Carpen, fiica unei familii de
imigranţi din anii 1900, translatoarea noastră de la
imigraţie. Ea m-a rugat să-i dau o copie a
memoriului. Fără să-mi spună ce vrea să facă,
doamna Silvia Carpen a vorbit la telefon cu
directorul Serviciului de Imigraţie din Montreal şi cu
onorabila doamnă Louise Robic, Ministrul
Imigraţiei şi, în acelaşi timp, Ministrul
Comunităţilor Culturale din Québec. Cele două
personalităţi, aflând motivarea cererii noastre,
compătimindu-ne, au dispus rezolvarea imediată a
dosarului. Şi în aceeaşi seară, între orele 20:0021:00, pe când eram cu soţia în noul apartament,
administratorul blocului (consierge-ul) îmi bate la
uşă şi-mi spune că cineva mă aşteaptă în stradă, întro maşină. Am ieşit cu soţia, imediat. Într-adevăr, în
faţa blocului era staţionată o maşină neagră, luxoasă
şi înăuntru, pe primele bănci, erau două doamne.
Apropiindu-mă de geamul maşinii am recunoscut-o
pe doamna Carpen. Dânsa ne-a făcut semn cu mâna
să urcăm în maşină. Nu ne-a spus unde mergem.
Abia când am ajuns în faţa intrării clădirii de pe
1616 Dorchester (acum, René Levesque) am realizat
că suntem la sediul Serviciului de Imigraţie din
Montreal. A doua doamnă din maşină era o
consilieră a Serviciului de Imigraţie. Am ieşit din
maşină. Consiliera ne-a invitat s-o urmăm. Înaintea
noastră, a descuiat uşă după uşă, urcând undeva la
etaj, într-un birou. În circa o oră şi jumătate dosarul
nostru era gata şi, privindu-mă, îmi zice: „Să-ţi spun
un secret: mâine dimineaţă, un document cu numele
dvs. va fi depus pe masa Ministrului Federal al
Imigraţiei pentru aprobare”.
158
A doua zi am avut aprobarea onorabilului
Ministru Federal al Imigraţiei. Am fost acceptaţi în
program de urgenţă. A fost prima noapte de la
sosirea noastră în Canada când eu şi Linuca, soţia
mea, am dormit fericiţi. Din acel moment toate uşile
ne-au fost deschise. Încă nu terminasem COFI şi am
găsit de lucru în profesia mea, pe un şantier de
construcţii. Soţia, pentru a putea lucra, a urmat
Colegiul în specialitatea educatoare de grădiniţă şi a
lucrat la Commission Scolaire de Montreal. Din
momentul în care lucram, cu fiecare zi ne integram
din ce în ce mai bine în noua societate.
Daniela GÎFU: Povestiţi-ne despre comunitatea
canadiană de origine română pe care ați găsit-o
când aţi ajuns acolo.
Victor ROŞCA: În 1988, când am ajuns în
Montreal, comunitatea canadienilor de origine
română era constituită din generaţia a doua a
primului val de imigranţi, veniţi înainte şi imediat
după Primul Război Mondial, oameni şcolarizaţi
aici, în Canada, precum şi din prima generaţie a
refugiaţilor politici ce au părăsit România după al 2lea Război Mondial, fugiţi de teroarea dezlănţuită de
dictatura comuniştilor victorioşi. Descendenţii
primilor imigranţi, unii cu căsătorii mixte, vorbeau
numai engleza. Multe familii erau constituite din
căsătoria refugiaţilor politici veniţi după 1950, cu
fete ale primilor imigranţi. Mi-a plăcut explicaţia
dată de Nicolae Pora, figură marcantă a comunităţii
române. Povestindu-mi de începutul său de viaţă în
Canada mi-a spus: „Am venit din Franţa în 1950,
între primii imigranţi români. Eram tânăr şi
frecventam comunităţile române. Între fetele de aici
am găsit o româncuţă ce-mi plăcea. Dar eu vorbeam
numai limba română, iar ea vorbea numai limba
engleză. Eu o credeam deşteaptă pentru că ştia
engleza, iar ea mă considera deştept pentru că ştiam
limba română. Şi pe acest considerent ne-am
căsătorit”. În general, cei din a doua generaţie erau
şcolarizaţi, aveau servicii în posturi de stat sau în
întreprinderi şi mulţi erau lansaţi în comerţ şi chiar
în imobiliar. Refugiaţii politici, majoritatea cu studii
superioare, ocupau posturi în cele mai înalte servicii:
profesori universitari, doctori, conducători de
departamente în spitale, ingineri în întreprinderi
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
industriale şi de construcţii etc.
Comunitatea română pe care am găsit-o era
una prosperă şi activă, cu relaţii la imigraţie, la
primăria oraşului Montreal, la înalte foruri
religioase, la cele două guverne, provincial şi
federal. O comunitate integrată în viaţa socială,
economică şi culturală canadiană. Erau atunci două
biserici în Montreal, Biserica Ortodoxă Română de
Montreal, cu apelativul religios „Buna Vestire”,
întemeiată de primii imigranţi în 1914 şi Biserica
Ortodoxă Română „Sfântul Ioan Botezătorul”,
înfiinţată de reprezentanţii patriarhiei de la Bucureşti
în 1973.
Urmărind istoria, am constatat că la Montreal
comunitatea română s-a format pe lângă Biserica
Ortodoxă Română Buna Vestire. Când am ajuns la
Montreal, între enoriaşii celor două biserici era o ură
ce-i despărţea în două comunităţi antagoniste. Totul
era întreţinut şi exacerbat de oameni dirijaţi special
de la Bucureşti. Se lansau zvonuri împotriva
personalităţilor, spre a-i discredita. Erau zvonuri
gândite de oameni specializaţi în dezinformare. Mă
pregăteam să cer azil politic, când una dintre rudele
apropiate din familie m-a avertizat: „Să nu spui la
nimeni că ai fost închis politic, că ăştia sunt în stare
să te omoare!” Mulţi oameni dintre cei veniţi cu
valul refugiaţilor trăiau încă frica de mâna lungă a
Securităţii, ca să mă exprim după jargonul în
circulaţie atunci. Eu am spus peste tot cine sunt şi nu
mi s-a întâmplat nimic. Este adevărat că mult mai
târziu, când am publicat „Experimentul Târgşor”, s-a
găsit o persoană, un om cu şcoala profesională şi
liceul făcut la seral, să conteste tot ce am scris în
carte. Or, eu, după ce am scris cartea, am dat sute de
telefoane şi am confruntat-o cu cunoştinţele
colegilor de la Târgşor, care încă mai trăiau, unii
încă mai trăiesc şi, cu această ocazie, concomitent,
am reuşit să adun în carte circa 600 de nume, dintre
cei 800 de elevi care au trecut prin Închisoarea de la
Târgşor. De fapt, un colaborator al revistei „Candela
de Montreal” a scris un articol, Răspuns unui
denigrator, în care îl combate cu citate din cărţi
publicate de alţi deţinuţi politici, arătând că tot ce
spune el sunt fantasmagorii personale.
Daniela GÎFU: Ce nu v-a oferit România pe plan
profesional?
destineliterare@gmail.com
Victor ROŞCA: În februarie 1951, la ieşirea din
închisoare, doi dintre colegii mei, ce făcuseră parte
din grupul pe care îl înfiinţasem în 1947 şi care se
eliberaseră după un an, erau deja morţi în lupta cu
poliţia de graniţă din Pădureni, Banat. Alţi doi
colegi, care nu putuseră fi arestaţi în 1948, fuseseră
capturaţi de Securitate în ambuscade diferite şi-şi
aşteptau procesul; un altul se predase Securităţii şi
îşi executa condamnarea, de 5 sau 7 ani, pronunţată
în contumacie, în sentinţa dată la procesul din
februarie 1949; patru colegi, ce n-au putut fi arestaţi
în1948, erau încă în munţi cu grupul de partizani ce
se lupta pentru supravieţuire cu Securitatea. În
această situaţie, perspectiva mea de viitor nu era
roză. Desigur, realizarea pe plan profesional depinde
de pregătirea universitară. După mai mulţi ani de
închisoare puţini elevi au urmat studii universitare.
Eu am avut o mare şansă în viaţă, fiind înzestrat de
natură cu talent pentru matematică şi o foarte bună
memorie.
La aproximativ doi ani de la eliberare, după
ce scăpasem din accidentul în care trebuia să fiu
ucis, în toamna anului 1953, începând lucrul pe un
şantier al Întreprinderii 504 Construcţii Făgăraş, în
urma reclamei de bun matematician pe care o aveam
în Făgăraş, directorul Întreprinderii 504 de
construcţii, Leöb Micşa, îmi propune să-i meditez
soţia, ce urma facultatea muncitorească şi era
corigentă la matematică şi fizică. După reuşita soţiei
l-am meditat şi pe director, înscris la facultatea
muncitorească, cursuri fără frecvenţă (Facultatea
Muncitorească era înfiinţată pentru şcolarizarea
cadrelor de partid şi avea o durată de doi ani). Leöb
Micşa, deşi de meserie zugrav, era vioara întâi în
întreprindere. El dirija bunul mers al celor cinci sau
şase şantiere. Om inteligent, energic şi hotărât,
ordinele directorului erau executate de toţi salariaţii.
Într-o seară, când făceam o oră de matematică,
directorul scoate din sertarul său un formular, o
recomandare din partea întreprinderii, şi-mi cere să-l
completez. Înapoindu-i-l l-a semnat şi m-a trimis săl iscălească şi ceilalţi responsabili politici. Toţi au
făcut-o fără comentarii, cu excepţia Secretarului de
Partid, care a adăugat: „Eu ştiu cine eşti tu, dar dacă
semnează directorul o fac şi eu”. Drumul spre
facultate îmi era deschis. Examenul n-a fost o
159
Destine Literare
problemă. În 1958, la începutul anului cinci,
colonelul
Gheorghe
Crăciun,
comandantul
Securităţii Regiunii Braşov, cere Securităţii
Capitalei (cf. dosarului primit prin CNSAS) să mă
elimine din Facultatea de Construcţii pentru că nu
menţionasem la înscriere că fusesem condamnat
politic.
Daniela GÎFU: Din punct de vedere personal cu
ce v-a dezamăgit România?
Victor ROŞCA: În 1964, pe când executam
construcţia fabricii de mobilă din Sighetul
Marmaţiei, am avut a doua fetiţă, pe Narcisa. La
Sighetul Marmaţiei am început din nou să simt că
sunt supravegheat de Securitate. De atunci nu m-am
mai stabilit în nici o localitate după realizarea
obiectivelor din prima etapă pentru care eram
angajat. Practic, din 1963 până în 1974 am schimbat
zece localităţi (zece şantiere). Anul 1967 a fost un an
decisiv pentru mine. Întâmplător am aflat că
Ministerul Învăţământului organizează o sesiune
specială, pentru toţi absolvenţii liceelor care n-au dat
bacalaureatul în ultimii zece ani. La câteva zile l-am
susţinut şi l-am luat. Din 1949 şi până în 1959 (cred)
nu s-a mai dat bacalaureatul.
În 1953 mă înscrisesem la facultate pe baza
certificatului de absolvire. Cu diploma de
bacalaureat în buzunar am plecat la Bucureşti, la
Ministerul Învăţământului, care mi-a aprobat cererea
de reînmatriculare în anul V, cursuri serale, la
Facultatea de Construcţii din Cluj. Pentru că la seral
se făceau cinci ani şi jumătate, în iunie 1969 mi-am
luat examenul de diplomă cu media 10. La
terminarea facultăţii am fost angajat pe post de
inginer şef la un Şantier din Miercurea Ciuc,
Harghita, unde am executat mai multe obiective, mai
ales industriale şi sociale. În 1972, Niculae Veza,
directorul general al Trustului de Construcţii din
Piteşti, mi-a propus şi m-a angajat şef de şantier la
construirea fabricii de ciment din Câmpulung
(Muscel), amplasată la poalele muntelui Mateiaş,
între Câmpulung şi Dragoslave, cu şase linii de
fabricaţie, unde numărul muncitorilor era în jur de
1500. În 1974 construcţia era terminată şi din 6 linii
de fabricaţie deja predasem cinci pentru care
lucrasem câte 12-14 ore pe zi, îndeplinind
160
programele săptămânale stabilite de doi miniştri,
interesaţi de ciment. Se lucra în două schimburi, de
zi şi de noapte. Eu nu plecam acasă până când
schimbul II nu începea lucrul.
Securitatea lucra febril să-şi finalizeze
dosarul, pentru ca la terminarea construcţiei să-mi
facă un nou proces, de data asta unul de sabotaj, pe
motive, toate, inventate şi neadevărate. Toate notele
informative erau date nu de tehnicieni, ci de
rezidenţii Securităţii şi informatorii lor. Şansa mea
că am scăpat neatins se datorează secretarului
economic al Partidului din Câmpulung, un inginer
din Lereşti, lângă Câmpulung, singurul om politic
care, fiind zi de zi pe şantier, ştia ce sacrificii
enorme făcusem ca să termin această lucrare. După
ce a reuşit să-mi rupă dosarul întocmit de Securitate,
m-a sfătuit să nu mai accept niciodată funcţii de
conducere, fiindcă securitatea nu vrea să mă vadă
realizat profesional şi, toată viaţa, îmi va crea
probleme.
Daniela GÎFU: Care este pulsul vieţii culturale în
comunitatea română din Montreal?
Victor ROŞCA: Când am ajuns în Montreal, în
1988, toată viaţa culturală a comunităţii române se
organiza de Centrul Cultural Român şi se desfăşura
pe lângă Biserica Ortodoxă Română „Buna Vestire”.
La acea dată nu exista nici o publicaţie în limba
română. Lipsa presei în perioada 1900-1950 este
explicabilă, pentru că primii emigranţi, veniţi în
perioada anilor 1900-1914, erau ţărani cu câteva
clase primare. Unii erau chiar neştiutori de carte.
Este însă de neînţeles faptul că nici între 1950-1990
nu a existat în Québec o presă scrisă în limba
română, deşi în această perioadă existau printre
canadienii de origine română persoane bine pregătite
pentru a o putea face. În provincia Québec a existat
într-un timp un buletin parohial scos de părintele
Petre Popescu la Biserica „Buna Vestire”. Dar,
pentru că în Canada buletinele parohiale nu sunt
primite de Biblioteca Naţională a Canadei şi nici de
Bibliotecile provinciale, astăzi nu se mai găseşte nici
un exemplar.
Daniela GÎFU: Cum s-a reflectat asupra vieţii
culturale din comunitatea română din Montreal
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
schimbarea de regim politic din România?
Victor ROŞCA: Anul 1990 a influenţat pozitiv
atmosfera din comunităţile româno-americane.
Atunci a apărut primul ziar, „Luceafărul Românesc”,
care însă nu dădea evenimentelor (din România)
organizate de Centrul Cultural Român nicio atenţie.
Vechiul antagonism dintre cele două grupuri ale
comunităţii încă nu era stins. După evenimentele din
Piaţa Universităţii, din 1992, când tineretul şi-a dat
seama că regimul instalat de comuniştii de rangul II
nu putea fi reformat, în douăzeci de ani numărul
românilor din Québec a crescut de la cinci mii la
peste patruzeci, de mii. Odată cu venirea noilor
grupuri de imigranţi români, s-a observat dispariţia
treptată a vechilor centre de întreţinere a discordiei
din comunitate.
În anul 1994, părintele Cezar Vasiliu,
împreună cu câteva personalităţi de la Biserica
„Sfântul Ioan Botezătorul”, înfiinţează Biserica
„Sfântul Nicolae”, a treia din Montreal. Deşi noua
biserică nu avea o orientare politică, la început
aceasta a adoptat o atitudine rece în relaţiile cu
Biserica „Buna Vestire”, în jurul căreia gravitau
aproape în totalitate foştii refugiaţi politici din
perioada 1950-1989. Tot în 1994, părintele Cezar
Vasiliu a început editarea revistei parohiale „Calea
de lumină”, cu articole culese din presa ortodoxă,
încercând să creeze în jurul Bisericii Sf. Nicolae un
al doilea centru de cultură. După câţiva ani a rămas
doar editarea revistei pe internet.
În anul 1997 îşi face apariţia ziarul „Tribuna
Noastră”, al doilea ziar românesc din Montreal. Întrun articol, ziarul elucidează istoria unei asociaţii
româneşti ce voia să reprezinte pe toţi românii din
Canada şi care, în realitate, în exteriorul Québecului
avea doar membri fictivi. În acelaşi an, va apărea şi
revista de literară şi de cultură generală intitulată
„Candela de Montreal” ce îşi propunea să unească
prin scris iubitorii de cultură, indiferent de opiniile
lor politice sau de bisericile pe care le frecventează.
Încă din primii ani de la apariţie, „Candela
de Montreal”, a adunat în jurul ei personalităţi şi
scriitori canadieni valoroşi. De la zece pagini, în
1999, când scriau prof. Wladimir Paskievici,
scriitorul Florin Oncescu, dr. Paul Dăncescu, prof
Constantin Nedea şi alţi câţiva oameni deosebiţi, a
destineliterare@gmail.com
evoluat în timp la patruzeci şi opt de pagini,
incluzând între colaboratorii ei scriitori din toată
Canada.
În anul 2000, ziarul „Luceafărul Românesc”
îşi încetează activitatea. În acelaşi an, apare ziarul
„Pagini Româneşti”. Spre surprinderea generală,
chiar în primii ani de la apariţie, ziarul şi-a pus
paginile la dispoziţia unor articole regretabile ce au
dezbinat şi învrăjbit comunitatea. În anul 2004 apare
ziarul „ZigZag”, iar în 2008 ziarul „Accent
Montreal”, ce au creat o presă de informare şi de
dezbatere a opiniilor, mai ales politice.
În
anul 2001 s-a înfiinţat Asociaţia Canadiană a
Scriitorilor Români (ACSR), care i-a adunat într-o
organizaţie pe toţi scriitorii canadieni de origine
română. În 2007, ACSR a înfiinţat revista „Destine
Literare”, în care, pe lângă canadieni, sunt publicaţi
mai ales scriitori consacraţi din România. Din 2004
până în 2009 a funcţionat pe internet revista literară
„Terra Nova”, editată de Felicia Mihali.
După încetarea activităţilor Centrului
Cultural Român (8060 Christophe Colomb), care a
avut un rol extrem de important în viaţa culturală a
diasporei române din Canada, în 2009 s-a înfiinţat
Asociaţia Culturală Română. Organizaţia şi-a
început activitatea la Centrul Comunitar (6767 Côte
des Neiges), alături de Asociaţia Moldovenilor,
sediu ce a servit la înfiinţarea altor asociaţii şi la
organizarea celor mai multe manifestări culturale din
comunitate. La Centrul Comunitar, alături de ACSR,
din 2009 şi-a început activitatea Cenaclului „Mihai
Eminescu”. De-a lungul anilor s-au adăugat alte
cenacluri şi organizaţii culturale. Între acestea,
începând din 2014, menţionez Cenaclul de Istorie
veche a românilor, Cenaclul de epigrame, etc.
Datorită activităţii revistelor literare şi asociaţiilor
culturale amintite, Montrealul a cunoscut, până în
vara anului 2015, efervescenţa unui mare centru de
cultură românească din Canada.
Daniela GÎFU: Cum s-a resimţit în Canada
căderea regimului Ceauşescu?
Victor ROŞCA: În 1989, românii din Canada aveau
o vedere largă asupra problemelor politice
internaţionale. Deja căzuseră regimurile comuniste
din Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Germania
161
Destine Literare
răsăriteană, până şi Bulgaria lui Jidcov. Mai
rămăseseră România şi Albania. Aşteptam din zi în
zi să se anunţe schimbarea regimului din România.
În vara lui 1989 am participat la cele două
manifestaţii organizate în faţa Ambasadei României
din Ottawa. După evenimentele de la Timişoara,
personalităţi şi pretinse personalităţi, ce deveniseră
anticomuniste peste noapte, s-au întâlnit la Casa
Română (clădirea socială a Bisericii Buna Vestire) şi
au decis să se ţină o mare manifestaţie în faţa
Consulatului Român de la Montreal. S-au adunat
vreo 500 de persoane, pe un ger de -200C. Atunci
am văzut pentru prima dată ipocrizia unor aşa-zise
personalităţi din Montreal. Unul dintre aceştia, la
terminarea manifestaţiei, s-a urcat pe soclul unei
statui şi a ţinut un discurs nimănui, în timp ce un
prieten îl filma. Mai înainte de căderea lui
Ceauşescu, aceeaşi personalitate, împreună cu alţi 67 pretinşi opozanţi, după ce au fost siguri de căderea
dictatorului, s-au dus la Ambasada Română, la
Ottawa, şi s-au fotografiat cum aruncau cu ouă în
clădirea ambasadei. A doua zi după manifestaţia de
la Consulat, vreo opt persoane ne-am dus la
ambasada din Ottawa unde am dat jos steagul, am
decupat stema comunistă şi am cerut lista agenţilor
trimişi în comunitate de la Bucureşti. Aşa-zisa
revoluţie, aşteptată de câteva luni, a venit cu
întârziere, pentru că lui Ceauşescu îi lipsea flerul
diplomaţiei. El nu învăţase în puşcărie decât să fie
dictator. Oricum, pentru românii din străinătate
căderea comunismului, chiar dacă a fost făcută de
cei care trebuiau să-l apere, a fost o mare eliberare
sufletească.
Daniela GÎFU: Ajungem la principalul motiv al
acestor confesiuni… In martie 1997 conaţionalii
stabiliţi în Canada aveau să se bucure de o nouă
publicaţie în limba română. Mai mult, o
publicaţie cu miez religios, dacă ne gândim că a
luat fiinţă pe lângă Biserica Ortodoxă Română
„Buna Vestire” din Montreal. Însăşi numele
revistei, „CANDELA”, divulgă rolul de ghid
spiritual pe care şi l-a asumat.
Victor ROŞCA: Iniţial, în 1997, revista „Candela
de Montreal” a fost concepută ca un buletin de
informaţii pentru noii emigranţi şi ca un mijloc de
162
popularizare a evenimentelor culturale comunitare,
mai ales cele prilejuite de zilele naţionale, istorice.
După doi ani de tergiversare a înregistrării, din
cauza numelui „Candela”, utilizat de mai multe
societăţi, în 1999, revista a putut să apară cu numele
de „Candela de Montreal”, ca o societate non-profit,
cu scop cultural. Niciodată nu s-a pus problema să
fie o publicaţie religioasă. Problema cea mai
spinoasă a unei reviste de cultură rămâne finanţarea
ei constantă şi de lungă durată. Ajutorul guvernului
provincial nu era posibil din două motive: s-ar fi
denaturat scopul revistei, iar în cazul colaboratorilor
şcoliţi în România era imposibil să publicăm 50%
din conţinut în limba franceză. În viitor, când
majoritatea cititorilor şi colaboratori revistei vor fi
din generaţia a doua, care, deşi vorbesc limba
română, nu ştiu să citească româneşte, probabil
această condiţie se va respecta de la sine.
În emigraţie, biserica este singura instituţie
ce îi uneşte pe români, indiferent de diferenţele
dintre ei. Ea poate, de asemenea, subvenţiona o
revistă literară. Dintre cele trei biserici ortodoxe
române existente în 1997, Biserica Buna „Vestire” a
fost singura care avea o vocaţie culturală şi
capacitatea financiară s-o facă. Ea susţinea deja
financiar toate activităţile culturale ce se ţineau la
Casa Socială a Bisericii (Casa Română). Întrucât
preotul paroh al bisericii, părintele Petre Popescu,
era un om deschis la cultură, atât Sfinţia Sa cât şi
Comitetul Parohial au acceptat subvenţionarea
revistei „Candela de Montreal”, fără să-i impună o
tentă religioasă. Articolele publicate în revista
noastră au teme cu caracter religios, istoric şi
cultural. Accentul, însă, este pus pe creaţii literare.
Daniela GÎFU: Povestiţi-ne puţin
preocupările literare din România?
despre
Victor ROŞCA: Gustul pentru literatură l-am
căpătat în cei şase ani de închisoare politică. La
ieşirea din închisoarea elevilor de la Târgşor ştiam
circa 150 de poezii, multe scrise de Mihai Eminescu.
După evenimentele din Ungaria, în Penitenciarul
Codlea (Braşov) am avut şansa să stau în aceeaşi
celulă cu un grup de scriitori germani: Hans Bergel,
anchetat pentru nuvela „Prinţul şi bardul”, părintele
Andreas Birkner, pentru nuvela „Scroafa cu cei
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
şapte purcei”, Georg Scherg, profesor universitar de
limba germană de la Universitatea din Cluj, criticul
literar Wolf Aichelburg şi tânărul teolog Harold
Siegmund, poet. Aici, în fiecare seară, se discutau
diferite cărţi de literatură, romane şi filme. Pentru
prima dată am început şi eu să povestesc filme,
cărora le adăugam scene palpitante, inventate de
mine. Tot aici, profesorului Georg Scherg mi-a
predat lecţii de istoria literaturii germane, prezentate
în paralel cu istoria literaturii franceze, pe care o
studiasem în cursul superior de liceu.
După a doua condamnare, dată în februarie
1960, fiind internat în lagărele de muncă forţată din
Balta Brăilei, unde ne-au dat cărţi de citit, între
maculatura ideologică se găseau şi cărţi de literatură
ale clasicilor ruşi. Seara, într-o baracă cu 250 de
intelectuali, între paturi suprapuse, citeam la lumina
unor becuri chioare. Tot atunci am început să scriu
cu acul pe săpun. Scriam mai ales reflecţii, pe care la
sfârşit le ştergeam. Şi, în discuţii cu profesorul
Crişan din Cluj, am descoperit curentul literar
existenţialist. Am citit mai târziu cărţile lui Albert
Camus, Jean-Paul Sartre şi ale precursorilor Miguel
de Unamuno şi Søren Kirkegaard, teologul danez.
Am cunoscut ideile lui Martin Heidegger, apoi am
citit Sigmund Freud, eseurile filozofice ale lui Henri
Bergson, cu intuiţia ce nu poate fi comunicată decât
prin inteligenţă. In 1963, afară, după eliberare, am
continuat să citesc, epuizând cărţile scrise de clasicii
ruşi. După 1974, la Ploieşti, schimbând munca de
şantier cu cea dintr-un birou de proiectare, după
program, în fiecare zi, vizitam librăriile. Începusem
să scriu. Însă ce scriam rupeam imediat. Era vremea
când erau vânaţi foştii puşcăriaşi ce-şi scriau
memoriile. În România aspiraţiile mele, oricare ar fi
fost ele, deranjau Securitatea. Trebuia doar să lucrez
şi să mă ocup de familie. Orice altă iniţiativă mi-ar fi
adus numai necazuri.
Montreal am început să scriu din primele zile de la
sosire. De la început, în paralel cu lucrul, m-am
implicat în viaţa culturală comunitară. Fiind ales
vicepreşedintele
Centrului
Cultural
Român,
organizam festivităţile de zilele naţionale ale
României, la Casa Română. Mai târziu, am realizat
că asta nu era destul, mai trebuia să existe şi o
publicaţie care să popularizeze toate aceste activităţi
culturale şi care să susţină supravieţuirea limbii şi a
identităţii române a comunităţilor.
Daniela GÎFU: Cum aţi ajuns la decizia de a
publica o revistă literară?
Daniela GÎFU: Câteva date, vă rog, despre
evoluţia publicaţiei „Candela de Montreal”!?
V.R.: Stabilit în 1988 în Canada la vârsta de 61 de
ani, pentru că în România nu avusesem dreptul la
nici o iniţiativă de anvergură, voiam, totuşi, să fac
ceva deosebit. În afară de faptul că am lucrat până la
pensie, în week-end-uri şi în vacanţe scriam. În
Victor ROŞCA: Primele numere ale revistei aveau
doar patru pagini. Pentru a da vizibilitate activităţilor
culturale organizate de Centrul Cultural Român, al
cărui vicepreşedinte eram, am mărit tirajul revistei
cu fiecare nou număr. De la apariţie, redacţia s-a
destineliterare@gmail.com
Daniela GÎFU: Cum a fost gândit proiectul
„Candelei de Montreal”? A fost un proiect gândit
etapizat?
Victor ROŞCA: După primele două numere am
găsit un redactor tehnic dispus să lucreze pe termen
lung. Împreună am decis ca revista să fie scrisă de
scriitori canadieni şi să se adreseze canadienilor de
limbă română. În 2007 a apărut revista „Destine
Literare”. Circa 95% din articolele publicate în
această revistă sunt scrise de scriitori din România şi
din alte ţări şi doar 5% sunt scrise de scriitori din
Canada. Atunci am considerat că e necesar să avem,
totuşi, punţi de legătură cu ţara. Dar ca să se justifice
existenţa celor două reviste literare era necesar ca, în
revista noastră, aceste colaborări să fie excepţii. În
revista „Candela de Montreal” 95% dintre articole
sunt scrise de scriitori din Canada şi doar 5% de
scriitori din România. La început, nefiind siguri de
viitorul revistei, nu ştiam dacă vom găsi colaboratori
pregătiţi să scrie, nu ştiam cine vor fi cititorii,
iubitorii de literatură. Şi, încă nu cunoşteam
atitudinea noilor imigranţi faţă de cultură şi
posibilităţile lor financiare de a o cumpăra, întrucât
ziarele româneşti se distribuiau gratuit. Aşa că am
lăsat timpul să hotărască şi timpul a decis în
favoarea revistei „Candela de Montreal”.
163
Destine Literare
echipat cu aparatură electronică modernă, atât din
banii proprii cât şi dintr-o primă şi singură subvenţie
de la guvernul Provinciei Québec. Pe parcursul celor
18 ani de existenţă revista a evoluat an de an, odată
cu dezvoltarea activităţilor sociale şi culturale ale
comunităţii române. Astăzi revista a ajuns la apogeu,
„Candela de Montreal” este o publicaţie prestigioasă
de literatură şi cultură generală românească, la care
scriu scriitori din toată Canada şi care se adresează
tuturor canadienilor de origine română. În privinţa
numărului de pagini, în ultimii trei ani ne-am oprit la
48. Am luat în considerare preţul de vânzare,
cheltuielile de tipărire şi costul trimiterii revistei la
abonaţi. În colaborare cu mai mulţi graficieni
talentaţi, organizarea materialelor, atât în pagină cât
şi în revistă, şi-a îmbunătăţit continuu aspectul.
În ultimii ani, prin includerea în redacţie a
unor noi talente scriitoriceşti, s-a dat revistei un nou
impuls privind calitatea conţinutului. Pe primele
pagini ale revistei, în toate numerele, se publică un
eseu cu tematică religioasă, tradiţie păstrată de la
preotul Petre Popescu şi continuată de noul paroh,
preotul Liviu Alexandrescu, urmat de unele episoade
din viaţa şi istoria comunităţii şi a Episcopiei
Ortodoxe a Americii. Pentru imigranţi, biserica a
rămas cea mai prestigioasă instituţie românească din
cadrul comunităţilor, în jurul căreia s-a constituit
fiecare comunitate şi numai în jurul acesteia va
putea supravieţui limba şi identitatea română a
comunităţilor. Penultima pagină publică o parte
dintre ultimele ştiri culturale apărute în comunitate.
Pe coperta a doua, în fiecare nou exemplar
prezentăm cititorilor trei dintre cărţile apărute în
ultimul an, scrise de scriitori canadieni de origine
română.
În primii cinci ani, 1997-2001, aşa cum s-a
mai menţionat, s-a urmărit sprijinirea noilor
imigranţi pentru integrarea atât în societatea
canadiană cât şi în tradiţiile comunităţii române. În
acest sens s-a publicat un serial cu istoricul
evenimentelor de la înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe
Române a Americii şi cronici de istorie a comunităţii
locale. În 2001, înfiinţându-se ACSR şi apoi
Cenaclul „Mihai Eminescu”, au apărut noi scriitori
şi poeţi ce au devenit colaboratorii revistei „Candela
de Montreal”. În următorii cinci ani, între 20022006, comunitatea românilor din Québec mărindu164
se, a crescut şi numărul scriitorilor şi al iubitorilor
de cultură. S-au făcut cunoscuţi în Montreal: Felicia
Mihali, Mircea Gheorghe, Florin Oncescu prozatori, George Filip - poet, Livia Nemţeanu poetă şi prozatoare, cunoscuţi încă din ţară. Ajunşi
în Canada, ei au continuat să-şi publice primele
volume. Florin Oncescu a devenit colaboratorul
revistei „Candela de Montreal” din anul 2000. Din
2007, după 15 ani, revista a ajuns la maturitate.
Astăzi „Candela de Montreal”” este un nume
cunoscut în Canada, însă mai puţin în România.
Conţinutul şi calitatea articolelor, estetica revistei au
ajuns la un nivel profesional. Cele mai multe
articole, publicate în ediţiile acestor ani, sunt de
proză şi poezie, recenzii de carte, scrise de autori
canadieni de origine română, precum şi prezentarea
unor personalităţi remarcabile, oameni de cultură,
scriitori, pictori etc. Scopul iniţial al revistei
„Candela de Montreal” s-a orientat spre promovarea
literaturii scrise de scriitori canadieni de origine
română. Colaboratorii revistei sunt din comunităţile
marilor oraşe canadiene, Vancouver, Kitchener,
Toronto, Montreal, Laval, Drummondville etc.
Printre scriitorii din România te numeri tu, dragă
prietenă, alături de Daniela Voiculescu, Elena
Olariu, care sunteţi prezente în fiecare număr, iar
Iuliana Onofrei şi Gheorghe Răducan au apariţii
ocazionale.
Daniela GÎFU: Cum a primit comunitatea
română din Montreal filele noii publicaţii?
Victor ROŞCA: Există patru motive care mă fac să
cred că revista satisface exigenţele publicului
montrealez. Mai întâi, pentru că revista se vinde,
apoi pentru că a avut o evoluţie remarcabilă datorită
înmulţirii colaboratorilor; de asemenea, revista e
susţinută financiar de comunitate şi pentru că
apariţia ei este aşteptată de cititori.
Daniela GÎFU: Dar scriitorii? Există o apetenţă
mai mare spre filele revistei dumneavoastră din
partea celor din România sau din partea
românilor trăitori în Canada? Sau din alte
ţări...?
Victor ROŞCA: Datorită înfiinţării, în Montreal, a
Cenaclului „Mihai Eminescu”, cei care au avut darul
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
exprimării în scris s-au adunat şi mereu se adună săşi citească scrierile în cadrul cenaclului. Dacă un
eseu citit în cenaclu reprezintă o satisfacţie, faptul că
este publicat în „Candela de Montreal”, unde va fi
citit de sute de persoane şi va fi depus la Biblioteca
Naţională a Canadei şi la Biblioteca Naţională
provincială, este o satisfacţie mult mai mare.
Desigur, înclinaţia scriitorilor canadieni spre
„Candela de Montreal” este mai mare decât a celor
din România, care o cunosc mai puţin, ca şi a celor
din alte ţări, care poate nici n-o cunosc. Nu putem
vorbi de apetenţa scriitorilor din România pentru
„Candela de Montreal” atâta timp cât politica
redacţiei s-a limitat la extinderea revistei în oraşele
canadiene. Dacă în primii ani revista era cunoscută
doar la Montreal, am ajuns să fim cunoscuţi în Laval
şi Drummondville (Québec), la Vancouver
(Columbia Britanică) şi Toronto, Kitchener
(Ontario), iar în prezent şi în Brampton (Ontario).
Astăzi suntem în etapa când realizăm că este timpul
ca scriitorii din Ţară să cunoască preocupările
literare ale comunităţilor româneşti din Canada. Şi
mi-ar plăcea să realizăm din când în când un schimb
de articole cu revistele din Ţară şi poate din alte
locuri de imigraţie a românilor.
Daniela GÎFU: Cum este promovată revista
„Candela de Montreal”? Întreb, fiindcă
vizibilitatea ei necesită încă un efort comun, al
românilor din Canada şi al celor din România,
pentru lărgirea grupului de semnatari,
susţinători etc.
Victor ROŞCA: În Canada ne-am făcut cunoscuţi
prin colaboratorii din fiecare oraş. Realizăm că ar
trebui făcut mult mai mult pentru lărgirea sferei
cititorilor chiar din aceste oraşe, pentru a deveni
cunoscută ca la Montreal. În România suntem
cunoscuţi doar izolat, de diferite personalităţi. Aici
ar trebui făcut mult mai mult. Până în prezent am
făcut un schimb sporadic de articole doar cu revista
„Constelaţii Diamantine”, cu doamna Doina Drăguţ.
În viitor ar trebui să găsim o cale de a realiza acest
deziderat. Desigur, aceasta n-o putem face decât cu
ajutor din Ţară, la care reflectăm doar acum,
împreună cu cei care deja ne citesc.
destineliterare@gmail.com
Daniela GÎFU: Ce ne puteţi spune de familia
„Candelei”? Cât a fluctuat ea?
Victor
ROŞCA:
Da, într-adevăr, echipa
redacţională s-a schimbat de mai multe ori. La ora
actuală este echipa cea mai calificată, formată din
doamna Ortansa Tudor, licenţiată în litere, fostă
profesoară de limba română, autoare de cărţi de
poezii pentru copii, de traduceri din limba franceză
şi multe altele; domnul Mircea Gheorghe, licenţiat în
litere, prozator, ziarist, traducător; domnul Nicolae
Marinescu, absolvent de teologie, ziarist şi
informatician. În redacţie mai sunt pr. Liviu
Alexandrescu – consilier, Angela Faina – imaginea
artistică a revistei, Victor Roşca – redactor şef şi
Marius Neaga – redactor tehnic.
Daniela GÎFU: Acum o provocare. Istorisiţi-ne o
întâmplare din viaţa „Candelei de Montreal” pe
care nu aţi menţionat-o până acum.
Victor ROŞCA: Îmi amintesc de-o seară frumoasă
de toamnă a anului 1989, cam la un an de când mă
stabilisem în Montreal, când mergeam la un curs de
limba engleză care se ţinea la Casa Socială a
Bisericii „Buna Vestire”. Mă împrietenisem cu
profesorul, ajungând să discutăm diverse subiecte.
Îşi cumpărase de curând un computer şi un xerox.
Atunci mi-a venit o idee:
- Măi, Radule, îţi propun să scoatem împreună o
revistă.
- Grozavă idee. De acord. Mai discutăm ca să
punem la punct câteva detalii.
După puţin timp, eram deja în anul 1990, aud că el a
lansat un ziar, dar cu alţi tovarăşi. Nu mă invitase
nici măcar la lansare.Când l-am reîntâlnit, i-am zis:
- Bine, măi, Radule, ai scos un ziar fără să-mi spui
un cuvânt. Aşa ne-a fost înţelegerea?
Răspunsul, exclusiv comercial, avea să mă trezească
definitiv:
- Bine, măi, Victore, omul care are bani face ce vrea
cu ei!
Vădit debusolat, am decis ca după ce mă aşez mai
bine în Montreal să scot şi eu o revistă. Una care să-i
unească pe români, să promoveze literatura scrisă de
românii din Canada şi care să lupte pentru păstrarea
limbii şi identităţi noastre naţionale, aşa cum o fac
165
Destine Literare
de mii sau de sute de ani alte etnii. O luptă care
trebuie dusă de aici, prin masa miilor de imigranţi,
fără ajutor şi imbold din afară. Aşa a apărut
„Candela de Montreal”.
------------------------------------------[1]
Toate datele menționate mai sus sunt extrase din
dosarele Securității, primite de la CNSAS
........................................
ROŞCA, Victor, (n. 17 decembrie 1926, Râuşor,
judeţul Braşov) a absolvit Facultatea de Construcţii
a Universităţii Tehnice din Cluj-Napoca în 1969. A
fost arestat în 28 iunie 1948, în timpul examenului
de bacalaureat, fiind condamnat la 2 ani de
închisoare corecţională, pedeapsă săvărşită în
Penitenciarul Târgşor. În 28 iunie 1950 i se va
prelungi detenţia şi va fi eliberat în 1951 din
Penitenciarul Ploieşti, însă i se stabileşte domiciliu
obligatoriu în satul natal până în anul 1952. În
1958, fiind deja student în anul 5, este exmatriculat
pentru că fusese deţinut politic. Va fi din nou arestat
în 1959 pentru manifestări legate de Revoluţia din
Ungaria, fiind condamnat la 4 ani închisoare
corecţională. De data aceasta execută pedeapsa în
lagărele de muncă din Balta Brăilei şi este eliberat
în 1963 de la Formaţiunea Ostrov în urma unui
decret de graţiere dat de Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Şicanele din partea autorităţilor vor continua. În
1988 reuşeşte să plece, împreună cu soţia, în vizită
la una dintre fete care se afla în Canada. Este şi
momentul când se decide să ceară azil politic. În
Canada, Victor Roşca devine o voce reprezentativă
în una dintre cele mai vechi comunităţi canadiene de
origine română. Întemeiază în anul 1997 revista
literară „Candela de Montreal”, fiind şi redactorulşef al acesteia. Are o fructuoasă activitate
publicistică, cărţi însă publică mai puţin. Amintim:
Moara lui Kalusek - Începutul represiunii comuniste
(1997), şi Experimentul Târgşor – Începutul
represiunii comuniste (2011), ambele publicate la
Editura Curtea Veche Publishing din Bucureşti.
Zoe Pham Duong – Renaștere (Rebirth in the womb)
166
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Nadejda GODOROJA
(REPUBLICA MOLDOVA)
Saga familiei oncologului
(Amintiri din Uniunea Sovietică)
(Continuare din numărul trecut)
Sonea însă nu a auzit tot bocetul Zinei –
pierduse cunoştinţa. Soacra ei , Catinca, o stropise
cu agheazmă, a culcat-o în pat, mai mult nu ştia cu
ce s-o ajute. S-a bucurat mult când Sonea a deschis
ochii, însă faţa ei albă ca varul o făcu pe soacra ei să
mai caute vreun remediu s-o aducă mai repede la
stare bună. A fiert sovârv şi alte buruiene, care, ştia
ea, ajută la toate necazurile, însă Sonea se ţinea cu
greu pe picioare; la înmormântarea lui moş
Pantelemon nu au luat-o. Ba mama-soacră ia şi
interzis să privească la geam când l-au scos din casă.
Catinca a transmis la săteni să intre la școală la
Râbniţa, unde activa ca profesor feciorul ei, soţul
Sonei, să-i transmită să vină acasă. Când a venit, i-a
spus că Sonea are probleme de sănătate, că trebuie
să găsească o căruţă şi să plece cu toţii la Râbniţa,
deoarece şi acolo trebuie să stea neapărat cineva,
căci ştiu ei cum stau lucrurile. Era un secret pe care
îl știau toţi membrii familiei – pe lângă cei tineri,
părinţii , socrii – toţi, însă nimeni nu pronunţa nici
un cuvânt prin care ar reda situaţia. Toţi înţelegeau
că dezvăluirea acestei taine ar însemna moarte
pentru toţi, și se străduiau cu tot ce le era în puteri să
pună umărul la efort, ca să se termine cu bine ceea
ce făceau, însă nimeni nu vorbea despre aceasta.
Pricina începuse la finele anului 1942.
Sonea ieşise la piaţa să procure produse, ieşea din
casă numai la strictă necesitate. A lăsat fiica mică cu
soacra, care venise în ospeţie, s-a îmbrobodit ca o
bătrânică cu basmaua până la ochi, s-a străduit să
vină repede să nu întâlnească vreun poliţai, căci unul
de acuma o întrebase de nu-i evreică, deoarece
numele ei - Sonea, Sofia – e suspect. Cum nu s-a
străduit să se întoarcă repede, însă totuşi începea să
destineliterare@gmail.com
se întunece, căci… scurte sunt zilele de decembrie !
Nu dovedise să închidă uşa cum cineva a deschis uşa
şi ca un fulger a întrat în casă, picase la picioarele
Sonei, ia cuprins picioarele, tremura şi plângea fără
glas. Sonea simţea cum i se umezesc ciorapii,
picioarele de lacrimile persoanei, ce intrase în casă
aşa de straniu, însă nu înţelegea ce se petrece, ce
vrea această persoană, de ce a venit la ei, de ce nu
răspunde la întrebări. Catinca ieşise în coridor să-şi
întâlnească nora, a văzut ce se petrece, a aprins o
lumânare, deoarece în coridor era deja întuneric, i-a
luminat faţa oaspetelui neaşteptat şi Sonea a
înlemnit: în genunchi în faţa ei a recunoscut-o pe
Rivca, evreica care îi cosea rochii şi alte haine până
la război , căci era cea mai bună croitoreasă în
Râbniţa. A înţeles că Rivca a fugit din ghetou.
Imediat au dus-o în camera din fundul casei, au
acoperit geamul cu o pătura, ambele – şi Catinca şi
Sonea – înţelegeau ce primejdie le paşte, aşteptau că
pot să vină poliţaii cu cânii de pază şi atunci le
împuşcă pe toate, însă nu vorbeau despre aceasta.
Nu vorbeau deloc . Au amuţit. Au ospătat-o pe
Rivca cu ce aveau fără să-i spună vreun cuvânt.
Rivca a înţeles că nu v-a fi dată afară, că prin asta şi
ele riscă pedeapsa cu moartea, şi tot prelungea să
tremure şi să plângă. I se zguduia tot corpul, însă
fără a pronunţa vreo silabă. Aşa le-a găsit Macar
întors de la serviciu. A recunoscut-o pe Rivca, a
privit-o pe maică-sa şi pe soţie întrebător, a înţeles
că ele sunt derutate şi nu ştiu cum să organizeze
lucrurile mai departe, a luat o saltea de pe pat, o
cuvertură groasă şi le-a suit în pod. Femeile s-au
trezit din înţepeneala ce le paralizase, au început să
caute haine groase, au strâns tot ce au găsit şi au dus
167
Destine Literare
în pod. Rivca fără a spune un cuvânt tot a înţeles, s-a
urcat în pod, a pus salteaua lângă hogeac , s-a culcat,
s-a învelit, şi lipsită de orice puteri, prima dată din
ultimele luni s-a încălzit şi-a adormit. N-a dormit
până în zori gazda. Catinca, trebuie menţionat, se
bucura de o stimă deosebită în familie şi nu numai.
Copiii ei, deşi vârstnici, se duceau la ea cu toate, ce
le înfruntau – şi bucuriile şi necazurile. Şi acum,
după o lungă tăcere Catinca a spus:
Mâne v-a fi zi, copilul (aşa a numit-o pe
Rivca) trebuie hrănit , iar acu e târziu, plecăm la
culcare .
Şi-a arătat cu ochii spre pod. Vorbele Catincii au
lămurit lucrurile. A doua zi Macar a plecat la
serviciu, Catinca a fiert cartofi, a turnat o cană de
lapte adus de acasă şi s-a suit în pod. Când s-a
coborât i-a spus Sonei:
- Mâne eu o să plec acasă, că şi acolo am multe pe
cap; tu însă va trebui să faci în fiecare zi ce am
făcut eu azi. Nora a dat afirmativ din cap.
De atunci, pe orice timp, în orice ger (că iarna a
fost cumplită!), Catinca peste o zi pleca la copii să le
ducă produse, în special lapte. Nu era nimic suspect,
că tinerii aveau bebeluş – fetiţa iubită de toţi,
îndeosebi de Catinca, căci tare mai semăna cu ea. Se
străduiau din răsputeri şi părinţii Sonei, însă nimeni
nu vorbea la ”temă”. Iată că şi acum , deşi Sonea se
simţea slăbită, Macar a găsit o căruţă, au luat
alimente, au învelit fiica în plapoma groasă, apoi în
cojocul bunelului şi toţi trei au plecat la Râbniţa. Nu
puteau lipsi mai multe zile, Rivca era lipsită de surse
de viaţa în pod, în lipsa lor.
Au ajuns cu bine, Catinca a pregătit bucate, a
vizitat-o pe Rivca, care i-a pupat mâna şi i-a spus în
şoaptă pentru prima dată:
Mulţumesc până la pământ. Vreau să vorbesc
cu mata.
Fii sănătoasă, să te aibă Domnul în pază,
vorbim altă dată, i-a răspuns Catinca.
Peste o zi , văzând-o pe nora palidă şi slăbită i-a
spus:
- Du-te, Sonecica la doctor, medicamente ei n-au,
dar tot înţeleg mai multe decât mine, măcar un sfat
ţi-or da.
A doua zi a plecat la doctor. A stat mult până i-a
venit rândul, căci pe tot oraşul erau trei doctori, iar
bolnavi prea mulţi. A întrat în birou la medic.
168
Medicul român, un bărbat cam sub 50 ani, cu ochii
trişti, încovoiat de parcă ducea în spate toată povara
globului, cu glas domol, obosit, a invitat-o să se
aşeze şi să-i povestească ce necaz a adus-o la el.
Asculta atent, parcă nu se grăbea, de şi îl aşteptau
alţi bolnavi. Pe birou lui era în ramă o fotografie cu
o doamnă simpatică, veselă , care cuprindea doi
copii mari , probabil – feciorul şi fiica lor. După ce a
examinat-o , i-a spus lui Sonea că totul e în regula,
pur si simplu v-a avea un bebeluş, gravidele se
întâmplă de suportă greu sarcina. Văzând-o pe
Sonea cu ochii în lacrimi i-a spus:
- Linişteşte-te doamnă, eşti fericită, o să dai pe
lume un copil. Acum când atâta lume se pierde,
Domnul ţi-a dat norocul de a crea o viaţă. Acum
două luni am pierdut feciorul. Crede-mă pe mine,
nu-i mai mare fericire decât să ai un copil si nu-i mai
mare pierdere, decât să pierzi copilul. Războiul se va termina, toate războaiele cândva se termină. Şi
atunci o să fii şi mai fericită că, uite, ai avut puterea
şi în calvarul acela ai păstrat viaţa copilaşului. Te
strădui de duci sarcina până la naştere. Să sperăm că
o să naşti un copil sănătos şi, cine ştie, posibil, acest
copil îţi v-a aduce noroc.
Sonea i-a mulţumit domnului doctor pentru
încurajare, i-a înţeles tristeţea şi înţelepciunea.
Acesta a petrecut-o respectuos până la uşă. Pe drum
spre casă a înţeles că azi a avut audienţa nu la doctor
– la Domnul Doctor. A decis să-i urmeze sfaturile,
căci aşa a înţeles ea că povaţa Doctorului nu-i
altceva decât voia Domnului expusă de el.
Acasă i-a povestit soacrei. Ambele s-au cuprins şi
au plâns cu lacrimi de uşurinţă, căci
mare le-a fost bucuria că în casa lor o să mai
înflorească o floare, o noua viaţă; uite, că şi între
români sunt oameni nemaipomeniţi, adevăraţi
Doctori. Acest adevărat Profet le-a spus că războiul
se v-a termina şi că viitorul lor copilaş v-a fi darul
Domnului şi marea bucurie a lor.
S-a întors soţul Sonei de la serviciu, i-au spus
toate noutăţile, l-au bucurat nespus de mult. Pentru
un moment au uitat de frica ce nu-i părăsea niciun
minut – frica pentru viaţa Rivcai şi , prin urmare, şi
a lor. Atunci, prima dată în şoaptă au discutat
situaţia. Decizia Catincii a fost promptă:
– Rivca trebuie transferată în sat - la noi acasă.
La mulţi săteni trăiesc rude mânate de vânturile
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
războiului din diferite părţi, o sa stea mai mult
ascunsa pe cuptor, de ceva – o prezentăm ca pe o
rudă îndepărtată bolnavă, semi mută. Transferarea ei
o organizez eu. Când şi cum – voi comunica.
Sonecica în starea ei trebuie sa aibă linişte - şi aşa a
văzut moartea cu ochii.
Peste câteva zile în faţa casei, pe care o închiriau
tinerii în Râbniţa s-a oprit o căruţă, din ea s-a
coborât Catinca şi doi ostaşi români cu capul și
mâinele bandajate. Ostaşii fuseseră la medic
pentru îngrijiri medicale. Catinca i-a invitat în casă,
a pus pe masă bucatele pregătite de ea cu mare
iscusinţă, căci deficitul total de produse în timpul
războiului te obliga să fii culinar - inventator.
Familia supravieţuia datorită văcuţei, pe care o
îngrijau şi protejau ca ochii în cap. Ostaşii,
mulţumiţi de ospăţ, au mai luat şi câte un pahar de
vin. După aceia Catinca le-a spus că mai e şi o rudă,
că-i bolnavă, a primit o traumă la cap când
bombardau Râbniţa , a pierdut graiul şi în oraş greu
se descurcă şi trebuie luată în sat. Ostaşii au spus că
sunt de acord, că , desigur, în căruţă toţi încap. La
ieşirea din oraş nimeni nu i-a oprit . Bandajele
ostaşilor le-a fost toată protecţia. Aşa Rivca s-a
pomenit pe cuptor la familia Ecaterina şi Evgraf
Nanii. Evgraf Nanii , de fapt era fecior de nobil de
origine poloneză al lui Nicola Cihoţchii, al cărui tată
a decedat când Evgraf avea patru ani, a avut noroc
de domnul pe care Volostea l-a indicat ca tutore,
care i-a păstrat gospodăria părinţilor şi l-a şi înfiat,
dându-i numele Nanii. În trecut, erau oameni avuţi,
cu gospodărie exemplară - cai ca la ei la nimeni în
sat nu erau. Pe lângă cei de lucru, mai aveau şi o
pereche , pe care îi foloseau numai când plecau în
ospeţie sau la biserică , o frumuseţe de cai – de
culoare gri deschisă, cu pete albe pe corp, cu
picioarele albe, de parcă ar fi fost încălţaţi în ciorapi
albi. Totul mergea bine, au căsătorit cele două
fiice, s-a însurat mezinul, fecioraşul lor Macar , erau
fericiţi că au aşa noră frumoasă, deşteaptă şi din
oameni de seamă, pe care le-a adus-o feciorul în
casă. Deşi fusese revoluţia din 1917, până ce era
perioada de ,,politică economică nouă”, anunţată de
Lenin şi periodic plăteau impozite mari, mai veneau
şi cei din comitetul sărăciei (комбед) şi le mai luau
produse şi alte lucruri, erau mulţumiţi de ce le
rămânea. Totul s-a prăbuşit de sfântul Dumitru.
destineliterare@gmail.com
Tinerii au înhămat caii cei frumoşi la saraban
(бричка), au plecat la hram la prietenii lor în alt sat,
când
s-au întors au găsit ograda pustie, părinţii
încărunţiţi în cele 3 zile cât au lipsit. Părinţii le-au
spus, că în sat au făcut adunare, la care li s-a anunţat
că în sat se organizează gospodărie colectivă colhoz, iar a doua zi au venit cei din comitetul
organizatoric cu 2 militari şi le-au comunicat că
pământurile , ce le aparţineau cu drept de proprietate
privată familiei Nanii, sunt de acuma confiscate, vor
aparţine colhozului, apoi au luat totul - 4 vaci, vreo
100 de oi, 6 cai, toate păsările - găini, raţe, gâşte,
toată roada până la un grăunte – au măturat podurile.
S-a început lupta pentru existentă. Au vândut
lucrurile de preţ din casă până şi inelele de aur de
căsătorie. Tinerii - Macar şi Sonea - au plecat la
studii în orașul Balta (atunci capitala Republicii
Autonome Moldoveneşti, acum – oraş în Ucraina).
De şi au întrerupt studiile din cauza foametei (1932
– 1933) în anul 1934 au absolvit colegiul
pedagogic , Macar a început serviciul de pedagog,
iar Sonea, Sonecica cum o numeau toţi în familie, a
rămas acasă să îngrijească scumpul şi mult aşteptatul
lor copil, fetiţa Iustina, care s-a născut în toiul
foametei , în anul 1931. De fapt, foamea a început
îndată după ce i-au mânat pe oameni în colhoz, însă
oamenii precauţi, care au ştiut să ascundă câte ceva,
o mai duceau. Pentru refuzul de a întra în
gospodăria colectivă oamenii plăteau cu viaţa.
Poetul Marcov din satul nostru a avut îndrăzneala să
publice în ziarul raional o poezie, în care reflecta
starea de spirit a omului lipsit de bunuri ca rezultat
al colectivizării:
…Iată vine primăvara.
Ce gândeşti tu, măi Mihai ?
Ce ti-i bun că ai căruţă,
Dacă eşti tu fără cai ?
Peste câteva zile după publicare, noaptea, au
dispărut toţi membrii familiei Marcov, toţi fraţii,
verişorii şi ceilalţi - până la cele mai îndepărtate
rude şi membrii familiilor acestora . Au dispărut
pentru totdeauna.
În anii 1932 – 1933 a trebuit ca acea conducere a
partidului comunist să-şi demonstreze puterea, să
bage frica în oameni ca să nu să se opună
colectivizării totale.
N-am putere de voinţă să
descriu toate, ce mi le-au povestit despre acestă
169
Destine Literare
perioadă , nu vreau ca grozăviile, prin care a trecut
generaţia acelor ani să provoace dureri sufleteşti
copiilor mei. Și totuşi…iarna anului 1932 s-a
început prea devreme, zăpada a acoperit câmpiile
încă până
la recoltarea porumbului. Foamea
cumplită îi mâna pe oameni pe câmp, încercau să
scoată de sub zăpadă măcar un ciocălău de porumb.
Însă grănicerii primiseră ordin să împuşte orice
persoană, pe care o văd în câmp. Ordinul de aceea-i
ordin ca să fie executat… În primăvara anului 1932
urzica şi alte ierburi îi mai ajutau pe oameni să-şi
potolească foamea. Însă nu toţi mai aveau puteri să
le colecteze. Ion, fratele lui Andronic, cumnatul lui
Macar, cu soţia şi cei doi feciori frumoşi şi deştepţi,
eminenţi, mândria şcolii au murit toţi într-o zi
păscând troscotul din fata casei. A decedat în acea
foame jumătate din populaţia satului. Satul nostru nu
era excepţie. Aşa a fost în toate localităţile acestui
meleag. În aşa grozăvenie Macar şi Sonea şi-au
păstrat fiica - schimbau la piaţa din Râbniţa un covor
pe o pâine, au dus tot din casă, chiar şi mobila din
nuc, încrustată, făcută la comandă, masa ovală
pentru 24 persoane ce se ţinea pe trei picioare
sculptate în lemn ca labele de leu... păreau ceva
nefiresc, aduse cu apa în casa cea pustie ???nu
inteleg/Alex. Insă toate lucrurile nu costă nimic în
comparaţie cu cele obţinute. Au reuşit să obţină
ceva enorm – au păstrat viaţa la toţi membrii
familiei…
În al doilea an de activitate pedagogică Macar a
început studiile prin corespondenţă la Institutul
Pedagogic din Tiraspol, oraş în care se transferase
capitala republicii. Nu dovedise să termine
facultatea, cum în anii 1937 – 1938 a fost organizată
a doua rută de foame. Însă la pedagogi li se dădea o
normă de produse , destul de mică, însă cu ajutorul
părinţilor, care reușiseră să procure o vacă , s-au
descurcat. În acei ani bântuia nu numai foamea.
Populaţia se temea mortal şi de ,,cioara neagră‟‟maşina securităţii comuniste, care vizita localităţile
de obicei noaptea. Şi dacă cineva cădea sub
suspiciune, nu-l lua numai pe suspect, ci pe toate,
până şi cele mai îndepărtate rude. La oameni li se
spunea ca „au fost condamnaţi la zece ani fără
drept de corespondenţă ’’, ceea ce însemna
internarea în gulag pe viaţă sau împuşcare. Şi în aşa
calvar viaţa se prelungeşte. Creştea fiica, bucuria
170
familiei, cu un cip atât de neobişnuit, încât tot satul
o numea fata cea frumoasa a lui Macar Evgrafovici
şi Sonei. S-a mai născut şi a doua fetiţă. Părea să
crească fără probleme – cu pielea albă, ochii albaştri,
părul cârlionţat – păpuşa familiei. În toamna anului
1938 – toamna neagră – s-a îmbolnăvit prima fiică,
Iustina . I-au diagnosticat scarlatină cu afectarea
creierului şi în trei zile a decedat. La înmormântarea
ei Macar, Macar Evgrafovici, cum îi spunea tot
satul, la cimitir a pierdut cunoştinţa… O nenorocire
nu vine niciodată singură. Ruşii spun ,,prişla beda –
otkrîvai vorota‟‟ (a venit nenorocirea – deschide
porţile). Peste 9 luni timp de câteva zile au pierdut-o
şi pe fiica Ana. Au spus că a luat-o pneumonia pe
fond de diabet zaharat. Atunci , la 29 ani Sonea a
suportat primul infarct miocardic.
În anul 1940, după intrarea armatei roşii în
Basarabia, Macar a fost transferat cu serviciul la
Rezina – orăşel pe malul Nistrului vis-a-vis de
Râbniţa, apoi la Orhei, oraş comparativ mare, în
funcţie de sef al secţiei de învăţământ al judeţului.
Acolo a întâlnit începutul la al doilea război
mondial. Dimineaţa, deasupra oraşului au zburat
avioanele nemţeşti, însă n-au bombardat Orheiul, au
plecat mai departe și au bombardat podurile peste
Nistru. În oraş se începuse panica. Locuitorii care
aveau rude în satele din jurul oraşului de acuma
începuse să plece din oraş. Numai la ora 12, în
amiaza zilei a vorbit la radiou Molotov, care a
anunţat oficial începutul războiului ca urmare a
năvălirii mişeleşti a Germaniei fasciste asupra
Uniunii Sovietice. Macar imediat a găsit o maşină cu
refugiaţi şi a trimis-o cu ea pe Sonea până la
Râbniţa. Singur însă a rămas, deoarece la radiou
anunţase mobilizarea totală a bărbaţilor până la 50
ani. Conform indicaţiilor,
s-a prezentat la
comisariatul militar, unde de acuma erau sute de
oameni. Când l-a ajuns rândul i s-a spus că el trebuie
să plece la serviciu şi să organizeze evacuarea
documentelor, după ce rămâne în funcţie până la
indicaţii speciale suplimentare (до особого
распоряжения). I s-a pus la dispoziţie un camion,
în care doi ostaşi au încărcat toată arhiva şi au
plecat, pe telefon de la comisariatul militar i-au
ordonat să se prezinte la ei dimineaţa, însă noaptea
au bombardat oraşul şi suburbiile, iar dimineaţa în
oraş au întrat nemţii şi românii. Macar s-a tăinuit
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
prin clădirile distruse, nopţile le folosea pentru a se
deplasa spre baştină; peste câteva săptămâni într-o
noapte, riscând cu viaţa, a trecut Nistrul înot şi s-a
pomenit acasă. Bucuroşi că au scăpat în viaţă, însă
nu ştiau ce v-a urma, deoarece nemţii plecaseră spre
răsărit, în Transnistria au rămas românii, toată
administraţia era românească, iar purtarea lor cu
populaţia era ca şi a nemţilor - atât de drastică, încât
oamenii se străduiau să iasă din casă numai la cele
mai mari necesităţi. Românii îi vizitau acasă,
îndeosebi beciurile. De vroiau vin, trăgeau un cartuş
în butoi, se apropiau, beau vinul , care curgea din
gaura făcută, apoi vizitau coteţul , luau câteva găini,
gâşte sau ce le pica în cale şi plecau veseli, cântând:
Pe şoseaua lui Stalin
Duc românii la găini…
Macar îndeplinea lucrul de ţăran în gospodărie,
dar peste câteva luni a fost chemat la conducerea
oraşului şi i s-a spus că la Râbniţa se organizează
studiile în şcoli, sunt necesari pedagogi cu studii să
predea limba română. A fost de acord din doua
considerente: de nu dai acord te poţi pomeni în beci
la siguranţă, apoi de şi în timpul războiului, care
cine ştie cât v-a dura, copiii trebuie să înveţe.
Vecinii nu vroiau să înţeleagă particularităţile,
pentru ei Macar colabora cu românii, de aceia unii îl
priveau cu ochi răi. Macar nu se supăra pe vecini, îi
înţelegea, deoarece prima întâlnire cu ostaşii români
a sătenilor a fost catastrofal de tragică…
...La apropierea liniei frontului de Nistru a venit
ordin de la
comitetul militar de evacuare a
populaţiei din satele, situate nemijlocit pe malul
Nistrului. Din satul nostru
s-a evacuat practic
toată populaţia la 40 km de la Nistru. Au rămas
numai câte un bătrân în fiecare mahala, care au
refuzat să plece şi, totodată, şi-au asumat obligaţia să
hrănească animalele vecinilor. ... Lupte crâncene au
fost pe Nistru. Pentru Uniunea Sovietică acest război
într-adevăr a fost Marele Război pentru Apărarea
Patriei. Când
s-au epuizat toate rezervele –
omeneşti şi tehnice – de apărare a liniei pe Nistru,
când de acuma în unele localităţi mai sus de Râbniţa
nemţii şi românii trecuse peste Nistru, militarii au
primit ordin să arunce în aer liniile de apărare – trei
rânduri de dzoturi (construcţii de fortificaţie din
beton armat cu grosimea pereţilor de 1,5 m ) şi să se
retragă. Comandantul grănicerilor le-a ordonat
ostaşilor, ofiţerilor să se retragă, el însă a întrat în
dzotul de pe malul râului şi a zburat în veşnicie
împreună cu dzotul. Cinstea lui de ofiţer nu-i
permitea să se retragă. (Mulţi ani după război soţia
lui venea la acest loc de Ziua Biruinţei şi depunea
flori lângă dzotul deteriorat ).
Bătrânul Graf, rămas şi el în sat în noaptea ceia a
aprins candela şi mult s-a rugat pentru sufletul
răposatului comandant, care a fost nemaipomenit de
omănos, inteligent, şcolit, ştia germana la perfecţie,
adesea se întâlnea cu Graf şi discutau despre viaţă,
muzică şi altele. Anume el ia scăpat familia de
Siberia: cu câteva ceasuri înaintea deportării celor
avuţi comandantul a venit şi i-a ordonat lui Graf să
se prezinte cu toată familia la cazărmile pichetului
de frontieră, deoarece are nevoie de ajutor – toţi
ostaşii sunt ocupaţi şi n-are cine să ajute la bucătărie
– să cureţe cartofi. Graf era înţelept şi experimentat,
nu ştia de ce-i vorba, dar a înţeles că-i ceva foarte
serios şi în câteva minute, lăsând tot baltă, cu
întreaga componenţă a familiei, s-au prezentat la
cazarmă. În noaptea ceia pe toţi avuţii din sat i-au
luat în camioane, apoi din Râbniţa – în vagoanemarfare – i-au transportat în Siberia. Au curăţit
cartofi vreo 2 săptămâni, apoi când s-au liniştit
lucrurile, s-au întors acasă.
La explodarea punctelor de fortificaţie a fost aşa
un zgomot, încât cei evacuaţi din Gidirim, la 40 km
au înţeles ce s-a întâmplat şi cum stau lucrurile.
Când linia frontului a trecut la răsărit de la Colbasna,
unde se refugiaseră , sătenii s-au întors acasă.
Majoritatea nemţilor au plecat spre răsărit. Cei care
au rămas îi ajutau pe români la implementarea noilor
reguli sociale pe teritoriul ocupat. Deşi la Râbniţa
militarii români organizau organele noi de
conducere, în Gidirim ei nu ajunseseră.
(va urma)
destineliterare@gmail.com
171
Destine Literare
Dimitrie GRAMA
(SUEDIA)
O idee care ne suceşte minţile
Fiind in România in luna Octombrie, am
cumpărat si citit cartea "O ideea care ne suceşte
minţile", in care trei intelectuali romani si anume
Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu si Horia-Roman
Patapievici aduc ceva nou si excitant, nu in literatura
romana ca atare, ci in exprimarea unor idei si
sentimente personale legate de comunism. In
atmosfera de generala laşitate naţională si
internaţională cu privire la divulgarea crimelor
comunismului, aceşti trei oameni au dat dovada de
curaj si şi-au asumat răspunderea de adevăraţi
intelectuali. Acesta este un act care denota o
conştiinţă evoluata!
Sunt convins ca "O idee care ne suceşte minţile"
este o carte importanta si ar trebui citita de cat mai
multa lume si mai ales de tinerii de azi, care in
confuzia generala creata de o democraţie
handicapata "a la România", nu mai sunt in stare săşi formeze o opinie clara despre diverse ideologii,
cum ar fi: fascismul, comunismul sau democraţia.
Uşor de citit, educativa, dar in acelaşi timp analitica
si tăioasa, cartea aceasta ai expune pe cei trei ca
fiind "dascăli buni".
Un dascăl bun este acela care accepta un
dinamism intelectual si care are capacitatea de
analiza profunda a diferitelor aspecte ale societăţii
umane in timp. Un dascăl bun îşi asuma o
responsabilitate bazata pe o conştiinţă proprie si
libera de dogmele dominante acceptate de o clasa
politica si aceasta responsabilitate este de asemenea
detaşată de ideile si curentele intelectuale la moda.
Emmanuel Terray, JP Sartre si multi alţii, au
reprezentat si inca reprezintă "dascăli prosti",
intelectuali limitaţi si fiinţe umane fara o conştiinţă
proprie dezvoltata. Am fost deosebit de incantat de
172
faptul ca atât Pleşu cat si Liiceanu si Patapievici au
avut curajul divulge si sa reducă la adevărata valoare
aportul acestor falşi umanişti, corupţi si îndoctrinaţi
ireversibil de idei criminale. Multi intelectuali din
West începând cu anii 1930 si inca si acum, au
răspândit si inca răspândesc ideile comuniste, ori de
la catedre universitare, ori sprijiniţi de o mass-media
incompetenta, continuând sa îndoctrineze un tineret
din ce in ce mai incult in materie de istorie sau
evoluţie social-politica a omenirii.
Orice
învăţătură
bazata
pe
culte
indoctrinatorii este o învăţătură de proasta
calitate, limitata si mai ales periculoasa!
Dar nu este uşor sa ataci si sa te lupţi cu adepţii
comunismului având in vedere ca el este îmbrăţişat
de intelectualul răsfăţat din West si de politicieni
dornici de putere suprema, dictatoriala din tarile slab
dezvoltate. Intelectualii din West continua, asa cum
spun si cei trei, sa flirteze cu ideea comunista, cu
toate cunoştinţele si documentele actuale care
demasca ordinea comunista ca fiind cea mai
devastatoare si cea mai criminala din istoria
omenirii.
Este, in fond, vorba de acei "oameni maşina", cu
un intelect limitat si o conştiinţă bazata pe propriu
interes. O conştiinţă rudimentara, de supravieţuire,
sau neputincioasa din punct de vedere calitativ si
evolutiv.
Comunismul, de la idee, la fapta si la rezultat
final, reprezintă un eşec intelectual si este, fara nici
un fel de dubiu, un exemplu tragic a unui "ceva"
care nu ar fi trebuit sa existe in primul rand ca
experiment uman si care acum, după o lecţie
dureroasa, ar trebui incriminat cel putin la fel de
aspru ca si fascismul.
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Cei care in continuare dau dovada de îngăduinţă
fata de astfel de idei si practici, sunt tot aceia care ar
accepta o "noua inchiziţie", promovând, din propriu
interes sau din prostie lucie, societăţi in care oamenii
pot fi arşi pe rug doar pentru singurul motiv ca îşi
permit dreptul sa gândească!
Ca exemplu actual vreau sa dau ca exemplu
acceptanta tâmpească a expansiunii musulmane, care
deja in societatea noastră cere fara ruşine cedarea
tradiţiilor noastre seculare in favoarea legilor
musulmane. Intelectualii si politicienii noştri ne
interzic noua sa criticam musulmanismul, sa nu-i
ofensam pe cei veniţi la noi, venetici cărora li se da
dreptul sa ne arda in pieţe drapelul tarii sau sa ne
intimideze jurnalişti, scriitorii sau caricaturiştii.
Islamul, ca si comunismul reprezintă atât "o
religie indoctrinatorie" cat si o forţă/ambiţie de
convertire a tuturor oamenilor la aceasta
ideologie regresiva, o ideologie in marş forţat de
cotropire de noi teritorii "a la Marx": "Noi
purtam
război
contra
tuturor
ideilor
proeminente de religie, stat, tara, patriotism si
când ne va veni randul nu ne vom deghiza
terorismul".
"O idee care ne suceşte minţile" ne îndeamnă spre
cugetare si nu numai cu referinţă la comunism, ci la
toate "- ismele" care au potenţial de distrugere fizica
si morala a societăţii umane.
Gibraltar 30/12, 2015
Zoe Pham Duong – Trecut, prezent…(She grows strong)
destineliterare@gmail.com
173
Destine Literare
Dumitru ICHIM – KITCHENER
(CANADA)
Versuri
Lansare de carte
Căutați-vă bine,
prin toate buzunarele,
sertarele,
sau pe unde și-a dus
Caragiale iapa;
atenție, nu cumva
cei de la parlament
să le fi tras cu apa.
Căutați
pe unde, când nimeni nu vă vede,
vă scărpinați!
Prin spatele pozelor,
vechile,
sau prin altă parte.
Trebuie să vă găsiți
! urechile !
Diseară-i
lansare de carte!
Scotociți,
prin chestii de alea, mai muierești,
întreabă-ți soacra din Urechești,
de n-au luat-o strechile!
Poate că urechile
cum ascultau pe sub ușă,
174
cineva a făcut: clanț!,
lăsându-le
în afara cetății Bizanț,
că toate-ale lumii-s deșarte,
dar diseară-i lansare de carte!
De n-ai s-asculți nicio vorbă,
sau te doare în paie
spre nord-vestul din cot,
și chiar de ai fi
politically, yes, cor-rectum,
nu fi netot,
că-ntodeauna capul ce-i plecat,
urechile
dacă-și le poartă domnește, ca straie,
sabia,
oricât ar fi de-a dracului,
nu poate să-l taie,
gândindu-se cu frică
la urechile acului!
Morala deloc nu-i ciudată,
cum nu e nici brânza-n burechi:
Diseară lansare de carte!
Costum și cravată,
o singură gură și patru urechi!
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Joc de copii
Ala-bala, portocala,
omul negru cu sucala.
Cine vrea din noi să-nceapă,
dă cocoșul peste groapă,
o voronă, și-n pănușă
scârțâitul de la ușă.
- Coada de la curcubeu.
Flacăra de pe comoară
pentru urdiniș de moară.
Haide, haide te grăbește,
luna-i nouă-n solz de pește!
Ala, balul, portocalul,
are flori la hamuri calul.
- Iar de sete ce-o să beu?
Nu vezi? Ochiul ți se-ncurcă,
s-a sfârșit bala din furcă.
Fugi! Întins de-a huța-huța,
cu căruța, cu căruța...
Noapte bună, drum de stea!
Ala,
bala,
portoca...
Omul care vede cu mâinile...
Omul care vede cu mâinile,
mi-a zis:
''Lasă-mă,
să-ți mai citesc încă o dată
fața ta.
Cu vârful degetelor,
mi se pare
că atinsă
a fost o lacrimă uscată,
sau poate
un cântec de dragoste
din propria-i cenușă reaprinsă.
toiagul alb
și cu el
a dat semnul plecării.
Se face seară,
mi-a spus iarăși.
Simt în aer mirosul de fum
al trenului pierdut.''
Nu știam
că omul care citea cu mâinile,
ca un gropar, ca un profet,
era șeful gării
în care se vânduse
ultimul bilet.
Și-a ridicat apoi
Nici moartea nu mai e ce-a fost
Nici moartea nu-i ca moartea
așa
cum fuse ieri!
Contemporan cu ea,
în fiecare zi discutăm peste gard
nimicurile.
Adesea zâmbind,
ne schimbăm plicurile
cu adresa greșită.
Aseară
m-a întrebat
dacă mărul meu mai face mere.
De alea, pârguite a ispită
destineliterare@gmail.com
din prima cădere de stea.
Și mi-am zis:
Oricât de năpraznică
și neîncălecată în șea,
încă mai tânjește
după vinul prea sfânt purtat în ulcior
de prima muiere.
Și-am întrebat
pe vecina-mi, săraca,
dacă poate să muște
cu placa...
175
Destine Literare
Cântec pentru păcălici
De la plop și de la tragăn
Cântec ți-am făcut, de leagăn.
Chiar și-n grajd de chihlimbar,
Doarme puiul de măgar,
Steaua-și scapără scorușa
Pe bordeiul cât brândușa.
Mic și el printre alți mânzi;
Mama-l soarbe cu-ochii blânzi.
Mă-ntreabă: Ce oră e?
Bursucul ce sforrrăie.
Lacul stelei-i zice: vino!
Tu de ce nu dormi, lumino?
Dorm și mazărea și stupul,
Prin abecedare lupul.
Dintr-o nucă e covata!
Greierul și-adoarme fata,
Torcându-i din fir de lună
Somn ușor și noapte bună.
Visul mândru s-ai în prag!
Pleoape peste cântec drag,
Grai de nalbă în ferești!
- Dormi, ori iar mă păcălești?
Kitchener, Ontario
Carmen Doreal - The Folklore
176
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Dimana IVANOVA
(BULGARIA)
В нашата южна есен
на К. Галвес
In our southern autumn
for K. Gálvez
В нашата южна есен
ще светят много звезди,
ята от птици ще пеят
ще блестят мостове, дворци.
In our southern autumn
a lot of stars will sparkle
flocks of birds will sing
bridges and castles will glow.
В нашата южна есен
Прага ще зачене палми,
а ние ще зачеваме себе си,
ще се целуваме жадно.
In our southern autumn
Prague will conceive palms
and we will conceive ourselves,
kisses will never be enough.
Когато звездите изгаснат,
ние с тела ще засветим
и ще се събудим сутрин
като две любовни комети.
When the stars flame out,
we will twinkle with bodies
and we will awake in the morning
as two enamored comets.
В нашата южна есен
ще изтичаме нежно с води – реки
под светове, градове и мостове
и в пражката сребърна утрин
ще се събудим влюбено нови.
In our southern autumn
we will tenderly flow as if rivers
under worlds, cities and bridges
and in the Prague silver dawn
we will awake newly in Love.
Котката
The cat
Стая. Врата. Като че вселена,
затворена в мрак.
Пред вратата на стаята – котка.
Само очите й светят,
като че проглеждат в бъдещето.
Зад вратата – хора, врагове?
Само котката знае, но мълчи.
Очите й виждат отвъд.
A room. Doors. As if a whole universe,
captured in the darkness.
There is a cat in front of the door.
Only her sparkling eyes
can see in the future.
Behind the door – people, enemies?
Only the cat knows, but stays silent.
Her eyes see beyond.
Translated from Bulgarian by the author
destineliterare@gmail.com
177
Destine Literare
Dimana Ivanova (PhD.) was born in Varna,
Republic Bulgaria, in 1979. She earned her Masters
in Slavonic philology at the University of Kliment
Ochridski in Sofia with a minor in French philology.
She has been awarded twice with the Grigor Lenkov
prize at the Czech center in Sofia. Her translations
have been published in Literary magazine,
Panorama, Homo Bohemicus and an Anthology of
young Czech authors translated by young Bulgarian
translators (2008). She is also the translator of
several books from Czech and Slovakian language.
In 2006, she started her doctoral studies in
Comparative literature at the University of Charles
in Prague. She is also an author of a number of
critical studies published in Bulgarian, Czech,
Slovak and Hungarian conference proceedings.
Since 2008, she has also been a regular author of the
Czech electronic newspaper www.iliteratura.cz. and
since the year of 2008 to the year of 2013 has been
a member of the editorial board of newspaper
Balgari in Prague. In the year of 2008, she was also
awarded a scholarship for a foreign doctoral student
in Slovakia and began research at the Slovak
Academy of sciences. Her doctoral dissertation is
about the comparative aspects of Czech decadent
poetry and has been successfully defended in the
year of 2011 at the Charles University of Prague.
She is the author of the poems' book "Invitation for a
Father" (Ergo, 2012). Her poems have been
translated into English, Czech, Slovak, Spanish,
Romanian, Russian, French and Macedonian
languages and published in many journals as the US.
literary journal “Tower journal”, Spanish journals as
“Purple words” and “Hambre” and CanadianRomanian review “Destine literare”. She has
participated in International poetry festivals as Ars
poetica in Bratislava and Poetry Nights in Curtea de
Arges in Romania. She is currently working as a
teacher of French, Arts and culture at High language
school in Slovakia and in the editorial board of the
newspaper Sanarodnik in Bratislava. She is also a
member of the Czech alliance of the journalists,
Czech alliance of the translators, poetry movement
Poetas del mundo and the Czech-Slovakian
Association of comparative literature.
Imagini din Bulgaria
178
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Ligia-Gabriela JANIK
(GERMANIA)
Cazul Bodnariu: Scrisoare deschisă adresată Preşedintelui României
Domnule Preşedinte al României,
Klaus Werner Johannis
Stimate domnule Johannis, vă salut în
calitate de Preşedinte al României, dar mai ales în
calitate de OM, dorindu-vă un An Nou prosper şi
binecuvântat!
Profit de posibilitatea de a vă comunica
online pe noul site al Administraţiei Prezidenţiale pe
baza cazului Bodnariu, caz tărăgănat intenţionat.
Dacă noi vom tăcea, pietrele vor vorbi. Noi, românii
de pe Mapamond am sperat să interveniţi prompt în
rezolvarea acestei situaţii alarmante pentru că v-aţi
obligat prin lege să reprezentaţi interesele
poporului care v-a ales în fruntea ţării.
Domnule Preşedinte, pentru românii care au
fost alături de familia Bodnariu din Norvegia şi nu
numai, sărbătorile de iarnă au avut gust amar. Mii
de români din întreaga lume au scandat la unison
„dacă ei nu au Crăciun, nici noi nu avem!”. Mă
întreb dar, cu ce inimă au petrecut demnitarii de
stat sărbătorile de iarnă?
destineliterare@gmail.com
Scurt istoric:
Să nu uităm, cu mulţi ani în urmă, doamna
Ruth Bodnariu şi-a părăsit ţara de origine,
Norvegia, venind în România să îngrijească copiii
străzii. Destui români s-au bucurat atunci de
ajutorul primit din partea dânsei. Astăzi, însă, când
doamna Ruth se află în necaz, este oare indicat să
uităm altruismul de care a dat dovadă în cazul
copiilor bolnavi, flămânzi şi fără adapost? Dacă
doamna Ruth s-a comportat ca o adevarată mamă
faţă de copiii străini, cum punem la îndoială faptul
că dânsa este o mamă bună pentru copii ei?
Stimate domnule Johannis, eu nu invoc
nemulţumiri personale în legătură cu alte situaţii, ci
insist pentru reîntregirea familiilor de români,
cărora Ţările Scandinave le-au luat copiii. Iar
Dumneavoastra, în calitate de Preşedinte, aveţi
deplina autoritate să rezolvaţi aceste situaţii
sfâşietor de dureroase.
Printre miile de alegători jigniţi, umiliţi,
stând în două rânduri la o coada imensă cu copiii în
braţe pentru a-şi exprima votul, s-au numărat şi
aceste familii, astăzi rămase fără copiii. Oare să ne
fi înşelat atunci când ne-am pus încrederea în
Dumneavoastră, votându-vă? V-am ales pentru că
avem nevoie de un preşedinte care să apere
interesele românilor în faţa lumii întregi, indiferent
unde ne-am afla. Acesta este motivul pentru care vam votat: să fim respectaţi, înţeleşi, susţinuţi atunci
când nevoia o cere, nu umiliţi şi batjocoriţi, cum s-a
întâmplat în repetate rânduri până acum. Am rămas
profund îndurerată de gestul oribil al unor
ambasadori români din America, care au refuzat să
susţină cazul acestor familii, ignorând protestatarii.
Oare autoritatea Dumneavoastră de
179
Destine Literare
preşedinte nu se exercită şi ambasadorii români din
Diaspora, ambasadori care în loc să apere şi să
sprijine interesele românilor pe un pământ străin,
îşi bat joc de protestatari? Cum sau cu ce tupeu se
încalcă autoritatea Dumneavoastră şi cum se uită
atât de uşor faptul că noi, românii, v-am ales
preşedinte?
Chiar dacă mulţi dintre noi ne aflăm în afara
graniţelor ţării, în străinatate tot români suntem.
Dacă traiul în ţară ar fi fost altfel, fiţi sigur că
nimeni nu ar fi luat drumul pribegiei. Înţeleg că nu
vă este uşor să negociaţi cu ţările vizate întru
susţinerea familiilor rămase fără copii, dar românii
au un singur preşedinte şi, respectiv, aşteaptă să
daţi dovadă de calităţi deosebite, proprii unui
conducător care-şi iubeşte poporul.
Imaginaţi-vă, dacă la vârsta de 4-6 ani, fiind
singurul copil al familiei, aţi fi fost smuls din motive
neîntemeiate din braţele părinţilor, aţi fi fost izolat
de rude, familie, cum aţi descrie traumele psihice
prin care aţi fi trecut? Balanţa durerii în ce parte ar
înclina, în cea a copilului sau a părinţilor? Ce fel de
educaţie morală, spirituală şi psihică aţi fi avut?
Dacă pentru un singur copil la părinţi merită
să lupţi, cu atât mai mult pentru cele cinci flori
smulse, strivite şi aruncate pe caldarâmul cel mai de
jos al societăţii. Să recunoaştem, oricât de mult ar
oferi statul, societăţile civile, orfelinatele sau
părinţii adoptivi, nimeni, niciodată nu ar înlocui
dragostea părintească din sufletele copiilor. Iar
pentru o creştere în spirit armonios, se ştie că
fiecare copil are nevoie de părinţii naturali. (cum vă
simţeaţi când eraţi la tata pe genunchi sau în braţele
mamei?) Dacă aţi fi avut copii, tot la fel s-ar fi
tărăganat lucrurile?
Dacă vreun demnitar ar primi vestea că întro bună zi, statul i-a răpit copiii direct de la şcoală,
fără explicaţii, fără timp pentru îmbrăţişări şi
rămas bun, oare cum ar reacţiona?
V-am scris aceste rânduri cu speranţa, că
pasivitatea va fi îndepărtată şi, veţi interveni pe
lângă autorităţile statului norvegian nu doar pentru
familia Bodnariu, ci pentru toate familiile de
români, aflate
în situaţii similare. Pentru
Dumneavoastră ar fi un simplu gest de omenie,
pentru familia Bodnariu, însă, o binecuvântare şi o
mare bucurie, pentru părinţii Dumneavoastră - o
mândrie, pentru noi românii - încrederea că vă pasă
de noi şi siguranţa unei zile mai bune.
Doresc să închei prin cuvintele lui
Mardoheu spuse împărătesei Estera pe când se afla
la curtea lui Ahaşveroş: „... Şi cine ştie dacă nu
pentru o vreme ca aceasta ai ajuns la împărăţie?“
Ne-am pus încrederea în Dumnezeu şi în
Dumneavoastră.
Fiţi binecuvântat şi Dumnezeu să ocrotească
România!
12 ianuarie 2016
Aldingen, Germania
Notă: Eu, Alexandru Cetăţeanu, director-redactor-şef al revistei, consider că Norvegia a demonstrat că ştie
să-şi crească şi să-şi educe copii, iar românii au de învăţat de la norvegieni şi nu pot da lecţii acestei ţări
civilizate.
Sursa: Internet
180
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Ion JIANU
(ROMÂNIA)
Academicianul și scriitorul Augustin Buzura: Marin Sorescu a fost linșat pur și simplu!
(Interviu din cartea „În 1983 şi 1992, premiul Nobel trebuia să poarte un nume românesc: Marin Sorescu/
Convorbiri cu şi despre Sorescu”, Editura Eikon 2014; autor: Ion Jianu)
Ion Jianu: Stimate domnule academician Augustin
Buzura, l-ați cunoscut îndeaproape pe Marin
Sorescu, l-ați prețuit. Ce amintiri deosebite vă leagă
de marele scriitor? Ce este, ce semnifică pentru
dumneavoastră Marin Sorescu?
Augustin Buzura: Marin Sorescu este unul din
marii scriitori români din toate timpurile, o
personalitate aparte, inconfundabilă, performer în
toate genurile. Am spus-o și când trăia și când niște
derbedei culturali postrevoluționari nu încetau cu
insultele. De altfel, am scris de nu știu câte ori că
Marin Sorescu a fost linșat pur și simplu. Și, din
păcate,n-a fost singurul. Astăzi, acei eroici
democrați anticomuniști și nu mai știu cum, nu
valorează nici cât hârtiile aruncate la coș de Sorescu.
Din păcate, ne aflăm tot în era ticăloșilor, pentru a
utiliza o sintagmă a lui Marin Preda. După cum se
vede, n-am învățat la timp istoria, astfel că repetăm
o perioadă penibilă, umilitoare, a comunismului
primitiv de după ultimul război. Alți Vineri, alți
Novicii, dar agresivitatea pare mai sporită. Pe la noi,
și nu numai de acum, istoria se ocupă de pigmei.
Sigur, am fost de aceeași parte a baricadei, de când
era singur printre poeți și până la foarte grăbita sa
plecare, dar nu aș ști ce să povestesc. Eram amândoi
foarte tăcuți, atenți la reacțiile celorlalți pe care le
urmăream cu deosebită atenție. Am fost împreună în
Israel, am străbătut acele locuri sfinte cu imensă
emoție, dar cuvintele ni s-au părut prea sărace.
Nimic nu putea înlocui tăcerea.
I.J.: Dacă nu greșesc, i-ați fost lui Marin Sorescu,
în câteva momente dificile din viața domniei sale, un
fel de confident. Oferiți-ne câteva amănunte… Puteți
destineliterare@gmail.com
faceți un… Raport asupra singurătății lui Marin
Sorescu?
A.B.: Nu i-am fost confident, ci atât cât am putut fi,
doar un prieten. Părerile noastre de orice fel,
estetice, politice etc. le încredințam hârtiei și cărțile
noastre stau mărturie că am spus adevărul atunci
când era foarte greu, teribil de greu, iar după
Revoluție nu am ieșit în fața patriei cu rănile sau cu
faptele noastre de vitejie. Păcatele, evitabile sau
inevitabile, le transformi în literatură sau le ții în tine
până la sfârșitul sfârșitului. Ne-a ales sau ne-am ales
o meserie foarte dificilă, solitară, în care războiul se
poartă cu tine însuți pentru a descoperi acel nou și
nespus încă de nimeni care să te scoată din rând.
Un fost președinte al Comitetului Nobel, Kjell
Espmark, mi-a spus că doi români ar fi avut
șansă la premiul Nobel: Nichita Stănescu și
Marin Sorescu
I.J.: Ați vorbit cu un fost președinte al Comitetului
Nobel, iar de la dumnealui ați aflat că, până în
1990, Nichita Stănescu și Marin Sorescu erau în
cărți pentru premiul Nobel, iar Sorescu și în 1992.
Ați mai vorbit despre acest subiect, dar doresc să
includ în cartea de Interviuri cu și despre Marin
Sorescu răspunsul dumneavoastră la această
chestiune: cei doi, Nichita Stănescu și Marin
Sorescu, nu au fost deloc sprijiniți de autoritățile din
România sau pur și simplu li s-au pus și unele
piedici? Și, în cazul lui Sorescu, urzeli au fost, mai
ales, după revoluție?
A.B.: Da, un fost președinte al Comitetului Nobel
pentru literatură, Kjell Espmark, mi-a spus că doi
181
Destine Literare
români ar fi avut șansă la premiul Nobel: Nichita
Stănescu și Marin Sorescu. Din păcate, moartea a
fost mai grăbită. Am discutat în diverse împrejurări
despre șansele literaturii române, nu a venit vorba de
urzeli, de intrigi etc. Intrigile sunt doar la noi, pe
Dâmbovița, unde în fiecare an se dau câteva premii
Nobel! Mereu acelorași. Sorescu era prețuit atât ca
om cât și ca scriitor. Iar apoi, câți dintre intriganții și
invidioșii noștri naționali ajung la distinsele
personalități ale Academiei Suedeze? Și dacă, prin
absurd, ar ajunge, cine i-ar băga în seamă? Nu știu
dacă ați observat, în România, lumea vorbește, în
ultimii zece ani, o limbă pe care nu o mai înțelege
nimeni.
I.J.: Sunteți deținătorul premiului „Marin Sorescu”
la ediția din 2012 a Zilelor Sorescu de la Craiova,
distincție oferită de academicianul Eugen Simion în
numele Academiei Române, premiul fiind acordat în
colaborare cu Primăria Craiova. Ce semnificație
are acest premiu „Sorescu” pentru dumneavoastră?
A.B.: Este un sentiment foarte ciudat să primești un
premiu care poartă numele unui prieten cu a cărui
dispariție încă nu te-ai obișnuit. Sigur, mă simt
foarte onorat și n-am nici o îndoială că un oraș care,
spre cinstea lui, găzduiește un Festival Internațional
Shakespeare, nu va face eroarea să renunțe la a-și
cinsti anual scriitorul cel mai important pe care l-a
dat.
I.J.: Ce credeți că nu s-a spus încă despre Marin
Sorescu și ar merita să se cunoască?
A.B.: Sunt sigur că vremea lui Sorescu va veni
atunci când românii vor înțelege că au cu ce să se
mândrească. Și că, în afară de procurori, curve,
călugări, papagali politici și mascați, mai au multe
de arătat. Chiar și în acest moment penibil al istoriei,
avem mai multe cărți, decât cătușe! Căci, dacă nu
suntem mai buni ca alții, nu suntem cu nimic mai
prejos.
I.J.: Și dumneavoastră, ca și Sorescu, ați fost hărțuit
politic înainte și după 1990. Este reală informația
că în martie 1990, în timpul evenimentelor
interetnice de la Târgu Mureș, „strada” s-a
îndreptat și înspre biroul dumneavoastră, dar ați
scăpat de posibila furie, fiind salvat de armată?
Sunt chestiuni de istorie literară și care ar trebui
cunoscute…
A.B.: Povestea este mult mai complicată și se impun
câteva precizări. Înainte de a mă muta la București,
am locuit în Cluj unde eram redactor șef la
„Tribuna”, funcție în care am fost ales tocmai în 22
Decembrie 1989. Prin urmare, nu am avut niciodată
birou în Târgu Mureș, dar în zilele pomenite am fost
acolo și nu regret: am învățat cum se scrie istoria,
cât adevăr și câtă minciună se ascund sub cele mai
frumoase cuvinte. Pe scurt, ce s-a întâmplat? În
dimineața zilei de 19 martie 1990 a apărut la
redacție un ziarist englez care ne-a cerut sprijinul
pentru a ajunge la
Târgu Mureș unde urmau să se petreacă niște
evenimente importante. Am rugat un coleg, bun
vorbitor de engleză, să-l însoțească, dar, spre
uimirea mea, peste câteva ore s-au întors
explicându-mi că nu se poate intra în oraș, că toate
intrările sunt blocate. Trebuie să recunosc imediat
că, dezamăgit, m-am decis să merg la Târgu Mureș,
deși eram obligat să particip la o ședință a F.S.N. în
București. Nu mi-a fost greu să intru în piața
centrală și în Palatul în jurul căruia se desfășurau
ostilitățile. Am avut mult noroc deoarece mă
cunoșteau oamenii, milițienii și militarii care se
Este un sezon al mitocanilor, analfabeților...
I.J.: Este Sorescu un scriitor oarecum uitat în
România? Nicio piesă de teatru nu i se mai joacă de
mulți ani (nici măcar la Craiova!)…
A.B.: Nu numai Sorescu este uitat, ci întreaga
cultură română, ca să nu mai vorbim de cultura
universală. Este un sezon al mitocanilor și
analfabeților, fără respect pentru lege, credință și
educație. Doar activiști ai diverselor partide,
demagogi și nerușinați care mint cu ușurința cu care
respiră. Din păcate, mulți scamatori, veleitari și
mini-talente joacă astăzi rolul de scriitori.
Solidaritatea de breaslă, respectul pentru adevăratele
valori sunt, din păcate, amintiri din vremea
Răposatului de la Târgoviște. În ceea ce mă privește,
cred că vremea lui Sorescu, dar și a scriitorilor
adevărați, care ar avea loc de cinste în orice altă
mare literatură, va veni. Secolul în care ne aflăm nu
are prea mare răbdare cu proștii și impostorii.
182
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
străduiau să țină cât de cât ordinea. De acolo, am
văzut cam toate câte s-au întâmplat, inclusiv
sălbăticia cu care îl loveau pe Mihăilă Cofariu sau
pe țăranii români pe care-i duceau la subsolul
clădirii unde îi băteau până recunoșteau că fac parte
din „Vatra Românească”, formație în seama căreia
se puneau toate câte se întâmplau. Eram leșinat de
foame și de sete, dar nu aveam cum să ies din
clădire. Până la urmă, făcându-mi-se milă de englez,
am riscat să ieșim, cu gândul să merg la un prieten
din vecini, profesorul Asgian, să-i cer ceva mâncare,
curaj care ne putea costa foarte mult. Seara târziu,
după victoria ungurilor, am ajuns la un hotel, unde,
ziariști de la marile agenții de presă, toți foarte buni
vorbitori de maghiară, transmiteau reportajele. Deși
nu mă despărțisem o clipă de omul meu de a cărui
viață mă simțeam răspunzător, am fost uimit să-l aud
transmițând cu totul altceva. Mi s-a părut că măcar o
parte din
text îl avusese scris de acasă... L-am întrebat unde a
văzut așa ceva, dacă pentru un asemenea text mai
avea rost să vină până la Târgu Mureș și, desigur, să
ne riscăm viața, dar zâmbetul lui condescendent,
impresia că mă ia de prost, m-au făcut să-l las alături
de cei ce își sărbătoreau victoria cuceririi Palatului și
să revin de unde plecasem, strecurându-mă cu greu
prin lumea agitată, violentă (care, repet, sărbătoreau
victoria). Am ajuns cu greu la biroul generalului
Scrieciu, iar mai târziu noaptea, după ce ungurii au
reușit să ocupe clădirea, am tras un dulap de fier în
ușă și, dimineața, cam pe la 4-5, am fost eliberați de
parașutiștii de la Boteni. Atunci l-am cunoscut pe
viitorul general Chelaru și pe câțiva ofițeri de mare
profesionalism împreună cu care i-am scos dintr-o
ascunzătoare pe cei ce erau învinuiți de toate relele:
conducerea „Vetrei Românești”, căreia i-am povestit
ce s-a întâmplat în noaptea abia trecută. Către prânz
au venit câțiva dintre cei ce se numeau miniștri, dar
am avut certitudinea că n-au înțeles nimic, iar unii
nici n-au dorit să înțeleagă. Au preluat și ei varianta
maghiară… și așa a rămas până în zilele noastre.
Adevărul nu s-a spus niciodată până la capăt, au
câștigat cei ce au atacat primii. Cofariu a devenit un
biet maghiar căzut pradă sălbăticiei românilor etc.
Ar fi multe, multe de povestit, dar aș avea nevoie de
foarte multe pagini. În zilele acelea am învățat mai
multe decât dintr-un tratat de diversiune. Cât despre
unguri, ceea ce n-au câștigat atunci prin violență, au
câștigat mai târziu cu ajutorul lichelelor noastre
naționale.
Târgu Mureș – martie 1990
destineliterare@gmail.com
183
Destine Literare
Peycho KANEV
(BULGARIA/ SUA)
Peycho Kanev is the author of 4 poetry collections and two chapbooks, published in USA and
Europe. He‟s nominated for the Pushcart Award and Best of the Net. His poems have appeared in many
literary magazines, such as: Poetry Quarterly, Evergreen Review, Front Porch Review, Hawaii Review,
Barrow Street, Sheepshead Review, Off the Coast, The Adirondack Review, Sierra Nevada Review, The
Cleveland Review and many others.
The Obvious Solution
A Newly Discovered Picture
It‟s 2 A.M. and she sits alone
in the dark room like a piece of coal
in a forgotten coal mine.
Outside the night grabs what daylight‟s
left unhidden, the coyotes bark
of matters shallow and unimportant.
She looks at the dark surface of the mirror
on the wall and then her gaze drifts
toward the window.
On 5th Avenue
a streetwalker in a short yellow skirt
holding a broken beer bottle and
looking with frightened eyes big
as the sun
What should I say about this life?
I just want to write one poem
that would last as long as those healed
scars on her wrist.
Her soul is on the gloomy side of life,
I‟m sure of it
There are places in this world
which exist only for some particular moment
and for a specific person
to be there
coexisting then they disappear for you
and me (of course).
Passing By
The building of the orphanage has only
one window lit up;
clouds of dark sheep trot upon the sky.
In the distance a dog barks its way into the night.
And after that –
I wish you were here
in the ensuing silence.
184
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Jana KUZMIKOVA
(SLOVACIA)
Slovak Literary Naturism from the Point of View of
Cognitive Literary Theory
From the cognitive point of view, we can
argue that affective attitudes („Do I like or dislike
something?‟ „How strong is my feeling towards
something?‟) lead to premature conclusions,
without rational arguments and overall analysis.
The rational, self-reflective control-system of the
human mind, which in complicated situations takes
over from the automatic cognitive systems to slow
down decisions by logic re-evaluations, fails to
function during affective reactions. Rather than
criticizing the provoked emotions, it supports them.
It limits itself to the information consistent with
existing beliefs, for the most part ignoring those
that would induce re-evaluation of these beliefs
(Kahneman, 2011, 103).
Affective situations, a wide range of
emotions and affects, as well as a focus on
surprising moments, are characteristic of the work
of the Slovak writer František Švantner. Švantner
shows these emotions and affects as irrational
motivations in human action. Acting on the basis of
feelings can replace the more complex question:
„What do I think about it?‟ The aim of this study is
to analyze Švantner‟s work and its reception by
applying notions from cognitive theory. The most
characteristic aspect of Švantner‟s work– the
indecisiveness of resolutions and open endings in
his stories cannot be clarified only through narrative
analysis. By engaging the cognitive evolutionary
point of view, it is possible to answer the question
why multiplicity of meaning is so prominent in
Švantner‟s work and where its roots are.
The work of the Slovak writer František
Švantner (1912 – 1950) belongs to the post-FirstWorld-War literature and formed in the context of
destineliterare@gmail.com
European Modernism of the first half of the 20th
century. Švantner is regarded as the most
significant representative of Slovak literary
naturism (app. 1930 – 1950). He wrote two shortfiction collections, Malka (1942) and Dáma [Lady]
(1966) and two novels, Nevesta hôľ [The bride of
the highlands] (1946) and Ţivot bez konca [A life
without an end] (1956).
Before further analysis, it is necessary to
characterize naturism, which is an idiosyncratic
Slovak version of Scandinavian Neo-Romanticism
or southern European regionalism and populism.
The term naturism is from the Latin nātūra,
describing several phenomena at once: nature; the
natural; the universe, the world; the elements, the
essence; natural law, natural character, trait;
temperament (Tvrdý, 1923, 180). In Slovak, the
jargon nátura means the personal traits of a person
or the essence of a person.
A significant date for Slovak naturism is the
year 1937, when three naturistic works, merging
„the realism of the village with the fantastic of folk
legends‟(Chrobák,
1926),
were
published
independently of each other. They were Kamarát
Jašek [My friend Jašek] by Dobroslav Chrobák
(1907 – 1951), Zbojnícka mladosť [The youth of a
forest robber] by Ľudo Ondrejov (1901 – 1962)
and Pokušenie [Temptation] by Margita Figuli
(1909 – 1995). These works must have attracted the
attention of František Švantner, because he
significantly changed his rather expressionist
poetics and themes thereafter. He began to work
more with the character and thinking of the socalled natural character and his belief in the
mysterious, super-natural, meta-physical forces of
185
Destine Literare
natural and cosmic origin. His stories brought
together the common, everyday life with the sphere
of mysterious, unknown forces, divine powers and
super-human creatures. The result of this effort was
the short-fiction debut Malka (1942). Although in
his following works Švantner slightly modified his
settings, characters and plots, his original interest in
the human consciousness, the unconscious and
perception did not change.
According to Oskár Čepan (1977), Slovak
literary naturism can be characterized by:
1) archaic-mythical irrationalism, 2) Neo-Romantic
polypsychism, 4) folk-tale anthropomorphism.
Archaic-mythical irrationalism characterizes
the setting, which is usually natural and rural, with
its folk culture. Custom, tradition, fatalism and
irrational perception, imagination and superstition
are parts of everyday village experience,
influencing and deforming this experience. Timespace comes to life through anthropomorphism,
zoomorphism,
personification,
symbolization
and mythicisation.
Neo-Romantic polypsychism characterizes
character development. It reveals the positive and
negative intentions in the human consciousness, the
unconscious and agency. The focus is on the
irrational, instinctive reactions, inherited traits and
fatal passions. Natural human „proto-forces‟ and
„bestial‟ passions are revealed. Polypsychism
foregrounds the characters‟ visions, dreams,
illusions, beliefs, as well as various irrational
phenomena (changing identity, various forms of
physical transmutation, as well as ambiguity of
identity).
Folk-tale
anthropomorphism
affects
naturistic plots. Its sources are the folk tradition,
market tales, ballads, legends, folk tales, myths, the
Bible. They are characterized by fatalism, unclear,
mysterious elements, personification and the folk
metaphor, all of which are typical also for naturism.
The literary-historical and structural aspects
of naturistic/Švantner‟s work however fail to
explain why almost every interpretation of
Švantner‟s texts finds it difficult to come to terms
with their most significant aspect
– the
indecisiveness of their resolutions and open endings
- which contribute to the mysteriousness of his
186
narratives. Previous studies of Švantner‟s works
have failed to satisfactorily clarify this aspect.
Although they point to various possible interpretive
keys and their implications, the problem seems to
persist. Why is Švantner‟s fiction, despite a
multiplicity of interpretations, unusually irritating?
After all, the modernist ambiguity of meaning, lack
of closure and clear meaning, was typical for art of
his time...
Modernist art – as a reaction to Realism
and Positivism – radically broke apart, deformed,
and innovated previous approaches. Instead of
realist veracity, it created possible, but suggestively
believable worlds. In this chaotic entanglement,
scholars and recipients of Modernism seek
converging intentions and signs, unifying elements,
although they realize the impossibility of a single
interpretation and persistent ambiguity of modernist
works and movements.
It is apparent, for example, that the
ambiguity and open-endedness of modernist art was
motivated by, among others, irrationalism.
Irrationalism increased its intensity beginning from
the start of the 20th century, as noted by period
scholars in the humanities and social sciences.111 In
1930, under the influence of various, contradictory
philosophical movements of the time, the naturist
Dobroslav Chrobák wrote his essay O funkcii
umenia [On the function of art]. According to the
author, „the art is the face of life‟, while „the face is
a symbol, a short-hand‟ (Chrobák, 1930, 5).
Chrobák believed that the face presents what is
going on inside the brain: „Mimic muscles
connected to the nerves and the neural centre. The
same spiritual connection exists between the art and
life. The artistic expression, the artistic act gives us
a sense of the irrational pulsation of life‟ (ibid.).
Life is characterized, according to Chrobák, by the
three categories coined by Hyppolite Taine: race,
milieu et moment, or, in Chrobák‟s interpretation,
nation, natural and social environment, and time
(the concrete historical situation and the
accumulated experiences of a person/society),
111
Oskár Čepan writes: „A similar coordinating and mediating
role, that was at the time of high realism held by positivist
doctrines, was taken up by irrational vitalism and intuitivist
indeterminism, most significantly expressed in the problematic
work of H. Bergson‟ (Čepan, 1977, 69).
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
which are affected by the Bergsonian vital, creative
energy, which „moves and fills time, space and
spirit, causing birth, growth and death in the
material as well as spiritual world. [...] And all of
today‟s –isms are only nervous ticks of the mimic
muscles, reacting to the impulses of the hypersensitive, war-irritated and damaged nerves‟ (ibid.).
Chrobák‟s essay brings a sort of
physiognomic-cognitive allegory of period art, but
based on an „irrational pulsation of life‟. His essay
attempts to answer the question (un-answered until
today) how the mind is connected with the brain.
How does it happen that our intentions, ideas and
visions can switch on112 physiological processes in
the brain, which can move our face or the body?
The irrational pulsation of life was not only a magic
version of the explanation of the dynamics of life
processes, but a conviction that human existence
and the natural, social and cosmic forces, their laws
and ways of being, cannot be explained and will
remain unknown. Part of the psyche such as will,
instinct, intuition, the unconscious were
transcended by philosophy, became un-graspable
sources of life.
Besides the irrationalism of life, Chrobák
meditated about the real link between the face and
the brain analogically to the link between the art
and life. His metaphorical vision is valuable in that
it presupposes physical, psychological and sociocultural mechanisms in art, which determine or
transcend the artist‟s ability of an „interior‟ view.
This paradoxical linking of logical argumentation
with metaphysical visions is typical for Slovak
naturists. This is because the naturists‟ modern
mythopoetics (of which Švantner is a paradigmatic
example) emerged from the period thinking on
scientific approaches to human consciousness.
Undoubtedly, Positivism and Darwinism still
resonated; and Freud, in his own way, followed
upon the anthropological orientation of Lessing or
Herder. Herder‟s philosophy assumed, unusually
for his time, that human cognition is composed
of complex activities taking place between the
body, sensual perceptions, nerves, feelings and the
112
This is at present controversial, since there are experiments
suggesting that first, certain electro-chemical processes happen
in the brain, and only aftewards a conscious idea is produced
(Ingram, 2010).
destineliterare@gmail.com
brain. Today, we speak of a „self-reinforcing pattern
of cognitive, emotional and physical responses”
(Kahneman, 2011, 51). František Švantner studied
Herder‟s Letters for the Advancement of Humanity
(1793 – 1797) and commented on the Czech
translation from 1941. Inspired by Herder, he
believed that the human body is an inn and the soul
is a traveller:
„Everyone is experiencing something,
someone is born, someone dies, someone falls in
love, someone makes business – the world in small
– the world that lives, comes into being and ends on
its own, dies, awakens, lasts on its own, the
travellers are only passing through, coming, going,
and even so they are its soul‟ (Švantner, 2001, 50).
The body, biological processes, physiology
and its link with human consciousness and the
unconscious affected the artistic intentions of the
Slovak naturists and had a significant place in their
work. If we focus on the work of František
Švantner, starting from his early works, through his
debut Malka (1942), the novel „The bride of the
highlands‟ (1946) to his post-war fiction and the
novel „A life without an end‟ (1956), we can
recognize the foregrounding of the elementary,
instinctive and conventional aspects of human
consciousness, the unconscious and human agency.
In his works before 1945, the dominant theme is the
primitive instincts, while after the war it is human
egoism.
Švantner‟s characters succumb to feelings
and desires in a „natural‟ way. The basic emotions,
such as hunger, fear, love and delight, are regarded
as parts of human nature. These basic emotions,
which have physiological correlates, fulfil
important mental functions that regulate the
survival instinct and character behaviour and appear
as spontaneous. The affective reactions of the
characters simplify complex situations by letting
the characters create their own mental world that
allows them, or even orders them to act in
spontaneously. This mental world is more
acceptable and understandable than the other
fictional reality.
Attitudes (desires, motivations, inspirations,
moral and economic positions, aesthetic principles,
social conventions and prejudices, private and
187
Destine Literare
collective aims and values) and convictions (the
need or necessity of a certain act) arise from the
embodied human mind, either its automatic,
intuitive level or an intentional regime. They
rationalize our actions. If we know the reasons for
our actions, we can show from which perspective it
was intentional and justified. In Švantner‟s work
there is a recurrent motif of the transgression of a
rule and its consequences. However, an
interpretation of an act in a certain perspective does
not have to be justified from a different perspective.
In Švantner, the individual tragedy is confronted
with a collectivist (normative) understanding of
reality in a rural environment, leaving the author‟s
message open, the mutual incompatibility between
the (narrator‟s) consciousness and the (character‟s)
unconscious results in a relativisation of the rational
by the irrational and vice-versa. Not only character
behaviour, but the entire meaning of narratives
often appears as strange, illogical and even supernatural. The reader is forced to read actively, asking
about the motivations for the crime and
punishment, but these cannot be analyzed outside
the context of socio-cultural values, rules,
assumptions, conventions, and symbols. The reader
therefore finds several parallel models of
motivations, causes and effects. These models are
not differentiated only on the basis of facts and
changes in the environment, since character and
narrator motivations and attitudes can include
emotions, feelings, affects and moods that
significantly influence what happens in Švantner‟s
stories, and their reception. Mental events are not
always conscious and observable. As Kahneman
observes, human actions and emotions can be
activated by events we are not consciously aware of
(Kahneman, 2011, 53). These notions are employed
by František Švantner in his ambivalent short
fiction, which refuses to explain the motivation of
human action. There are even cases in his stories
when a human action is intentional, but cannot be
rationally explained. As a result, the fictional as
well as the reader‟s psychological „reality‟ is not
sufficient for a plausible explanation of events and
character behaviour, although the reader‟s rational
mind, „detectively‟ engaged in the author‟s criminal
narratives, demands it. The culturally learned
188
(hermeneutic) solution is to re-direct the readerly
attention to the symbolic aspects of the sujet, its
system and the way it is narrated.
Other approaches to and explanations of
Švantner‟s narratives are offered by cognitive
literary science. Contemporary cognitive research
demonstrates and tests the great role of
unconscious113 processes and its influence on our
conscious decisions and actions (Ingram, 2010).
Among other experiments, it has been empirically
confirmed that we prefer to leave responsibility for
the events around us to others or to something else
(ibid., 140). We are willing to take responsibility
for an event only if we did something immediately
beforehand that led to this event.
In Švantner‟s novel „The bride of the
highlands‟ (1946), the protagonist Libor feels very
guilty for the death of his horse Eguš, who
symbolizes his own (psychoanalytical) Ego. From
a psychological perspective, making an error leads
to guilt and eventually to the feeling of anxiety. Its
source is the part of the brain called gyrus cinguli.
Gyrus cinguli is also the source of the feeling of
threatening anxiety that something terrible will
happen if we fail to correct our previous incorrect
action. It sends signals into our heart, leading to a
physical feeling of terror. This feeling of terror can
be eliminated only through correcting our
behaviour.
After Eguš‟s death, Libor goes through this
feeling of guilt and physical terror. The hero‟s
experience of regression to instincts was at the
same time a „terror of knowledge‟; in other words,
his anxiety was the opinion of his brain and body
on his mental state. This anxiety leads him to
realize the necessity to correct his error. If we
understand Eguš as Libor‟s Ego, then the correction
of his behaviour can be only Libor‟s return to his
own complex, coherent consciousness,114 which
happens at the end of the story. The anxiety leaves
him and his normal perception returns. This,
however, is a qualitatively „higher‟ consciousness.
113
The unconscious, in the cognitive sense, refers to processes
happening in our brain and body without us being aware of it;
this is not the same as the Freudian repressed throughts or the
latent unconscious.
114
For a deeper analysis of this, see Kuzmíková, 2000, 99 –
105, 183 – 184.
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Libor is no longer satisfied by the explanations of
colliers, the intuitions of folk psychology and
collective culture: the immortal human imagination,
myths, superstitions, legends, old traditions, rituals,
stereotypical attitudes, etc. Even though he is in the
end forced to accept folk explanations, he decides
to leave this environment, because he feels „with his
entire body‟(!), that there is no more place for him
among the fairy-tale rock rituals. Instead, he
discovers the previously unknown „wide views with
long roads‟ (Švantner, 2007, 293).
While working on „The bride of the
highlands‟ in 1943, Švantner published the novella
Boţia hra [Divine game] in the magazine Slovenské
pohľady. The novella thematically belongs to the
First-World-War era, but in terms of sujet it is
about the „game of higher powers‟ with the human
being. As in „The bride of the highlands‟, in „Divine
game‟ the irrational aspect of human life is
foregrounded. In „The bride of the highlands‟ the
irrational pulsing of life takes place in the mind and
body of the individual and its domain is human
sexuality. In „Divine game‟ the irrational controls
the entire human destiny (both the individual and
the humankind), because during the war the
individual „lost the consciousness of own existence‟
(Švantner, 2007, 297). The domain of the irrational
pulsation of life is the aggression of the soldier in
his struggle for own survival. In the war, a soldier‟s
murderous actions are somehow not under one‟s
conscious control, but determined by the „higher‟
powers. All consequences of the war and the
struggle for survival lead from the low, animal
instincts to higher, divine powers. Pagan gods do
not denounce instinctual, aggressive behaviour or
cannibalism, while the Christian God condemns
this. Here, however, the parallel between „The bride
of the highlands‟ and „Divine game‟ ends. Libor
from „The bride of the highlands‟ feels responsible
for his actions. The protagonist of „Divine game‟, in
contrast, succumbs to his destiny. Because he did
not do anything that would directly cause the war
barbarity, he does not feel responsible for the war.
In the highly dramatic, existential situations, he
appeals to the circumstances, higher powers, a
divine game. In both good and evil, the irrational
Providence is his constant guiding power.
destineliterare@gmail.com
It is interesting to observe the thinking of
the two war killers (Boţia hra [„Divine game],
Sedliak [The peasant]) in comparison with the
„intentional‟ murderers, who are protagonists of
Švantner‟s other stories. An „intentional‟ murderer
is motivated by a desire to protect something
important for him, for example, a property, family
reputation, love, freedom, or own life. In these
cases, not only responsibility is important. An
important motivation for murder is the threat of
loss. The automatic, intuitive system of human
mind is more sensitive to loss than to possible gain
and, moreover, prefers and analyzes especially
negative impulses, because these are important for
survival and therefore evolution has coded them as
of primary interest (Kahneman, 2011, 301). Even in
cases when Švantner‟s characters consider and plan
their next actions, their activity is guided by
intuitive thinking controlled by negative emotions.
Negative emotions are transformed into aggression.
However, in „Divine game‟ an important role is also
played by the hero‟s conscience. The protagonist
wants to rescue wounded soldiers. Thanks to his
positive attitude, his emotional level is different,
more positive in comparison to the „intentional‟
murderers. The positive referential point of the
main character dynamically changes the border
between good and evil in the fictional world of
„Divine game‟.
The problem of consciousness and the
unconscious in Švantner‟s naturism is therefore also
simultaneously the problem of good and evil. This
parallel opens also moral questions. For noncognitive literary studies, this is a complex
situation, because according to post-liberalhumanist literary studies (with the advent of
Modernism), it is inappropriate for a literary
theorist to moralize. Moral attitudes are taken up by
literary scholarship only with difficulties and
always result in a biased perspective. Cognitive
literary research, on the contrary, do not have to
argue about moral aspects of literature. It explains
the link between literary fiction and human mind
without moralizing, only on the basis of
interdisciplinary instruments and notions about
human conscious and unconscious thinking.
Thanks to this interdisciplinary approach,
189
Destine Literare
cognitive literary science can succeed also in
providing
psychological
explanations.
The
behaviour of characters or the narrator‟s mode of
expression, or the entire orientation of the authorial
utterance creates meaning even there, where noncognitive literary theory offers only synthetic,
conventional
explanations
in
terms
of
style/tendency/model/typological characteristics of
a literary work, such as the search for expressionist
elements in „Divine game‟.115 However, in the case
of Švantner, at least the same meaning-making
value is created by the cognitive explanation, that
„reminding people of their mortality increases the
appeal of authoritarian ideas, which may become
reassuring in the context of the terror of death.‟
(Kahneman, 2011, 56). Cognitive literary science
can thus support the thesis that literature (art) is not
just an aesthetic/style phenomenon/object or
uncommitted play (with meanings). At the same
time, it is not only a mode of transmitting
information or an instrument of persuasion, as it is
not merely a way of getting to know others and
oneself. Literature is the vehicle of all of the
mentioned human abilities, activities and
expressions.
It is assumed that evolution has instilled in
us the effort to eliminate the unknown and the
threatening. Due to survival, we both intuitively and
consciously need a straightforward, clear
understanding of the world and our lives.
If, in the context of this natural behaviour,
there appears an artist who conceptualizes his work
in a different mode, that is, it goes against the
evolutionary human nature, its rational interest in
own survival and the reliable (fast and simple)
heuristics of deciding, this artist can make an
impression simply by „widening” the given human
world and pointing to other and multiple resolutions
of situations. Modern and contemporary art in
general prefers this multiplicity of interpretations of
the existence of the world and human states and
situations.
František Švantner purposefully went
against the evolutionary human rationalism (in the
reader‟s position) by opening the ontological reality
to irrational influences of various origin and at
115
different levels. In this way, he established a
fundamental openendness and ambiguity of
situations and events. In his fiction, the rational and
irrational powers have equal roles and power. In
addition, Švantner exposed the „unconscious‟ of his
characters. He did not explore their consciousness,
which would require a more complex approach to
character composition. Rather, he foregrounded the
hidden wants and desires, instinctive, intuitive and
prototypical, as the obvious, but unknowable, even
mysterious aspect of the human existence. The
reduction of many competing impulses to the
automated, generalized, even „blindly‟ unconscious
actions and attitudes results in a less-detailed
character composition, but at the same time there is
a wider range of possible causes, effects and
interpretations. The author encourages the
interpretation of characters as in many ways
unconscious organisms, asking existential questions
about being. Sometime, the human existence is
determined by the „divine game‟, another time by
the „human game‟ (these are the titles of Švantner‟s
novellas), but for the reader it is important that
Švantner‟s writing is never determined by aesthetic
purpose only. While it is playful, it is always also
thoughtful. The reader is exposed not only to
perceptions, observations, judgements, decisions
and actions of the characters and narrators of a
literary universe and the calculations of the author,
but also to radical challenges to the assumptions
about what is happening in the (literary) world. It is
from these unexpected changes in the reader‟s
assumptions that the question arises about the
determining assumptions, impulses and factors of
mental events in the process of reading Švantner.
Undoubtedly, propositional attitudes such as
convictions,
intentions,
hoping,
knowing,
perceiving, noticing, remembering, etc., function
within the context of holistic, mental human
structures, which we tend to understand as coherent.
Otherwise we could not point to erroneous
judgement and behaviour and could not determine
the instances/spheres of irrationality. The human
being as a free agent should be unified with his
natural instincts and nervous mechanism (which
constantly monitors and evaluates possible danger
and threat). This means that the natural foundations
Goszczyńska, 2006.
190
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
of the human psyche, its hidden, unconscious life,
should agree with the „common sense‟ of human
nature, as it has formed during the evolution:
instincts, urges and traditions should ensure human
survival, bring quick and effective choices.
This is the natural expectation of the
common reader, since all readers are the products of
evolution. The cognitive experience of the world
happens not only through the brain, but through the
entire body. Our experience expects clear, probable
and familiar images and ideas.
In this sense, Švantner‟s characters seem to
act in accordance with evolutionary human nature
and natural laws, when they cheat, vent their anger,
violate their surroundings (both people and
animals) or even commit murder. Nevertheless, this
spontaneous behaviour of the character is not
rewarded, as would be expected according to the
laws of evolution. Švantner usually makes the
characters‟ profits turn against them. A higher
power intervenes – the fate, other irrational forces,
or even death and social punishment. The
individual agency of the characters according to the
so-called natural laws (determined by the evolution)
provocatively does not seem to agree with the
„higher‟ cosmic rules or the collective „mind‟ with
its own memory and culture.
This is not simply about the opposition
between the body and the mind. Švantner
emphasizes that an individual cannot dissolve
in intersubjectivity, because he depends on his
body, as an embodied subject, and is rooted in the
world only through his body. In his works until
1946, the author creates mostly characters who act
on the basis of good intentions arising from their
desires and convictions. In his post-war writing,
however, a crime story or a dramatic narrative is
modified due to the problematic situations of
characters. These are forced by the circumstances to
make a choice, although none of the options suits
them, for various reasons. The instinctual,
spontaneous behaviour of a character is
existentially problematized: after the crime, there is
no „fated‟ punishment from God or other mythical
super-natural forces, but a guilty (or not-so-guilty)
conscience of the offender. The analysis of
unintentional processes of the human mind that
destineliterare@gmail.com
characterizes Švantner‟s earlier works is later
widened into the analysis of human intentions and
the ability to think and question. In these new
contexts, the characters are often controversial. The
basic problem of Švantner‟s work is the irrationality
of the individual, his world and life as such.
Behavioural patterns based on evolution are
suddenly in some sense negative, because the
character does not know all reasons and
circumstances that should be taken into
consideration before making a choice. The
character has tendency towards unconditional
acting that is not affected by other considerations.
The character‟s impressions, intuitions, intentions
and feelings give him the permission to act.
Scepticism about own intuitions and urges is
typically minimal. A character acts, or is forced to
act, under time pressure even before recognizing
real sources of danger. Usually, the impulsive
behaviour unexpectedly turns out to be
„unreasonable‟ and inconsistent with other criteria,
which however also appear to be unclear and
ambiguous. As a result, the character‟s behaviour
appears as irrational, or even mysterious, which has
to do also with the fact that the character‟s mental
processes are not made clear to the reader. The
phenomenon of selective activation (priming) of a
certain behaviour and agency is the result of
unintentional, intuitive mind that has no conscious
access. From a cognitive point of view, though, we
can today point to the correlation between the
ability to control emotions and the level of attention
control. The training of attentional control improves
emotional self-control (Kahneman, 2011, 48). The
emotional explosiveness of Švantner‟s characters is
closely related to their low ability to pay attention.
The causes of external and internal events
in Švantner are not objectively explained not even
when a character for some reason finds himself
outside of his body. On the contrary, even then
ambiguities open up in the characters‟ feelings,
which are also their convictions. Self-regulation
comes into conflict with self-control. The reader
sees that the human nature is in conflict with the
individual‟s rational conviction and other normative
truths. In this way, the in-born, inherited human
urges, which are shared by all, are paradoxically
191
Destine Literare
shown as unsuitable and unreasonable. It is not
clear when one is right and when one is wrong.
Priming (activation) of certain associations as
compatible evidence does not work in reading of
Švantner‟s texts, the reader has nothing to hold on
to, because he lacks the experience and memories
related to the unfathomable world of Švantner‟s
suggestive imagination. Intuitive and cognitive
simple solutions are not associated here with
positive feelings, as it does in the real, conventional
life. The real world (of Švantner‟s characters) is
confronted by diverse asymmetrical realities that
are significantly different, vague and imaginary.
This activates the reader‟s intentional system of
thinking, which forces him to be cautious. The
reader finds himself in an unknown situation that
the evolution has not prepared him for. His intuitive
mind is no longer sufficient, more complex
cognitive solutions are needed. In this way, the
reader‟s mind is trained to manage unknown
situations and confront danger.
Reading Švantner‟s texts thus requires more
than associative, metaphorical and causal thinking.
The reader is mobilized to use his intentional,
rational and logical system of thinking, but this
results only in conventional literary interpretations:
the isolation and comparison of various thematic
lines and motivation indications according to their
own rules, which always leads to intentional
systematic selection/preference and bias. At best,
the typical conclusion is that Švantner focuses on
the law of life dynamic (transcendental value
system) in which the fairy-tale principle of the
victory of good over evil (the folk-mythical
characteristics) intersects with the crime novel
elements (genre characteristics) and the author‟s
efforts to harmonize good and evil in art (aesthetic
characteristics). These basic elements can in various
measures be found across Švantner‟s work. For
example, the novel „The bride of the highlands‟
(1946) culminates with the burial of a „naked
person‟ as part of the protagonist. The nakedness
refers to the archaic-primordial and naive mythicalfideistic human origin, but at the same time the
deep affinity between the protagonist Libor and
Tavo, the representative of the primitive-mythical
world, is not radically disturbed: „And finally, after
192
the funeral, there was a feast [...], to ensure that the
deceased had eternal peace from those above, but
also from those below, to give each his due, God
and Lucifer, me and Tavo, amen‟ (Švantner, 2007,
293).
Unless we move further on from the
structural and narrative interpretations and sujet
analyses towards interdisciplinary analysis of what
and why Švantner‟s texts evoke in the reader, we
deny ourselves a more complex understanding of
these texts. Subliminal impulses and unconscious
processes are highly important and specific in the
reception of Švantner. Even after we finish reading
his texts, the intuitive tendency to believe in his
narratives is in constant tension with their
probability. This can be said about most of his
work, with the exception of his last novel, „A life
without an end‟. Here, besides the artistic attraction
and aesthetic plausibility of the fictional world,
there is a stronger focus on its probability. Unlike
Malka and „The bride of the highlands‟, where the
central „narrative force‟ is the sujet regression,
return to the basics, an examination of the human
essence, or even the essence of everything
unchanging and eternal, as observed by folk culture
psychology, in the novel „A life without an end” the
organizing principle of the sujet is evolutionary
development. According to the Darwinian theory,
to simplify, the form of life arises from the living
creatures themselves. This form is not determined
by anything or anybody, but is „a mode of mutual
adaptation‟ of living organisms (Markoš, 2010,
291). The form of life changes and life as a whole
evolves. Laws are based on tradition and memory.
In „A life without an end‟, evolution is
present especially in the blood relation of Hermína
and her daughter Paulínka, which has historical
„consciousness‟. Through the destiny of the mother
and daughter, the author describes not just the
stages in the generational succession of the family
by distaff, but also captures the evolution of the
cultural (philosophical) memory and tradition from
Schopenhauer to Bergson. Paulìnka‟s life is a
demonstration of the change of the human role in
the evolution: from the more-and-less passive
object of nature, the human being transforms into
an attractive subject (thanks to honest work, since
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
according to Bergson, the nature gave the man
„industrial mind‟): „When work gets into your
blood, it sings and dances. It is like a
transformation, growing up [...] Paulínka is happy
to notice this change in herself. Finally she stands
firmly on the ground, finally she is going her own
way‟ (Švantner, 1974, 705 – 706).
The narrator speaks about work as a creative
activity, metaphorically comparing it to art, singing
and dance. There is no exhaustion from work. From
a cognitive point of view, we are again talking
about the emphasis on the unintentional system of
the human mind, in which intuition, creativity, a
good mood and a feeling of confidence mutually
support each other (Kahneman, 2011, 69). As a
result, the meaning of Paulìna‟s story as a reaching
of adulthood through work does not contradict the
author‟s previous orientation towards unintentional
and unrealized processes of the human mind. This
orientation of the author reveals that human
intuition has a tendency towards making too selfassured conclusions on the basis of own coherent
narratives, but these are based on limited evidence.
Švantner‟s naturism, therefore, was definitely not
an idyllic return to nature, a mythical golden age of
humanity and unproblematic natural man. As
Švantner‟s narrators also suggest, his interest is in
the complicated individual, his „nature‟ in the entire
range of human conscious and unconscious mind.
Unconscious processes have an automatic
access to language, categories and their norms.
Norms are vehicles of probable, possible and
believable values, typical examples and social
stereotypes. As I have shown, František Švantner
significantly disturbed these normative elements,
even though in the novel „A life without an end‟ not
so much. In this way, he achieved surprise effects
as expressions of disturbance of our expectations.
These surprises indicate how we understand our
world. Rooted in „our reality‟ we discover the
unknown diversity of the universe and occasionally
are shocked by its absurdity. It needs to be added,
however, that any absurd beliefs maintained by a
community loose the signs of absurdity to
individuals influenced by such a community.
In conclusion, the ambiguity, indecisiveness
and openness of Švantner‟s narratives is essentially
destineliterare@gmail.com
the result of two factors:
1. the thinking and acting of the characters, based
on evolution and experience, is not geared towards
gain, but it is punished (which certainly also affects
the reader‟s consciousness and the unconscious,
which is also the result of evolution);
2. the familiar, real and rational model of reality
based on experience is in Švantner disorganized by
irrational forces.
The first point is the cognitive-studies
interpretation, the second results from text analysis.
The given two characteristics of Švantner‟s
writing do not agree with the basic, intuitive system
of the human mind and its delusionary effort to give
meaning to everything. The illusion that we
understand our past leads into the illusion that we
can determine our future. Švantner‟s work in an
unusual degree opposes the evolution-given
perception of the world by a common individual,
which, I think, results in the fact that basically
everyone who has approached Švantner‟s work has
noted the disconcerting ambiguity of his narratives.
Primary sources:
Švantner, František: Ţivot bez konca [A life without
an end]. Bratislava: Slovenský spisovateľ, 1974.
Švantner, František: Integrálny denník [Integral
diary]. Pezinok: Formát, 2001.
Švantner, František: Nevesta hôľ a iné prózy [The
bride of the highlands and other stories]. Bratislava:
Kalligram – Ústav slovenskej literatúry SAV, 2007.
Secondary sources:
Čepan, Oskár: Kontúry naturizmu [The contours of
naturism]. Bratislava: Slovenský spisovateľ, 1977.
Goszczyńska Joanna: Podoby expresionizmu
v slovenskej próze štyridsiatych rokov (F. Švantner:
Boţia hra) [The forms of expressionism in Slovak
fiction of the 1940s. (F. Švantner: Divine game)].
In Štyridsiate roky 20. storočia v slovenskej
literatúre. Bratislava: Univerzita Komenského,
2006, pp. 7 – 14.
Chrobák, Dobroslav: O funkcii umenia [On the
function of art]. In Elán, vol. 1, sept. 1930, pp. 3-5.
Ingram, Jay: Divadlo mysli [The theatre of mind].
193
Destine Literare
Praha: dybbuk, 2010.
Kahneman, Daniel: Thinking, Fast and Slow.
London : Allen Lane, 2011.
Kuzmíková,
Jana:
František
Švantner
(V zákulisí naturizmu) [In the backstage of
naturism].
Bratislava: Veda, 2000.
Kuzmíková, Jana: K problematike vedomia
v tvorbe Františka Švantnera. [On the issue of
consciousness in the work of František Švantner].
In František Švantner. Ţivot a dielo. Bratislava:
Ústav slovenskej literatúry SAV, 2012, pp. 23 – 41.
Markoš, Anton: Jazyková metafora ţivého
[Language metaphor of the living]. Červený
Kostelec: Pavel Mervart, 2010.
Tvrdý,
Peter:
Slovník
latinsko-slovenský.
Ruţomberok: LEV, 1923.
The study is part of the grant project Cognitive
literary studies. Theory and case studies from
Slovak literature VEGA 2/0078/14.
Resumé
Slovak literary naturism from the point of view
of cognitive literary theory
Keywords: Slovak literary naturism; František
Švantner; the unconscious; affects; literary
reception
194
František Švantner, the most prominent
author of Slovak literary naturism (around 19301950), in his stories works with the elementary,
instinctive, and prototypical elements of the human
consciousness, the unconscious, and agency. The
aim of the study is to analyse his imagination from
the point of view of evolutionary literary theory as
well as the reception of his writing. Kuzmíková
works with the interdisciplinary theories and
methods of Ingram, Kahneman, etc., which she
applies to her own close reading of Švantner‟s texts.
She proposes explanations why Švantner‟s work is
so striking and „irritating‟ to the reader. The
irrational impetus implicated in the characters‟
world, together with the character‟s instincts,
affects, habits, and manners, as formed by the
evolution, do not function in the interest of their
survival and prosperity; instead, the characters are
punished. The reader‟s basic, intuitive thinking,
which, as a result of the human evolution is
constantly trying to make sense of the world, is out
of place in Švantner‟s specific literary imagination.
The problem of cognition and action in Švantner‟s
fiction is also the problem of good and evil. This
consequence opens difficult moral questions in noncognitive literary studies. On the other hand,
cognitive literary science does not need to argue for
or against morality, because it has better
instruments and notions about the human mind with
which to relate literary fiction to human thinking
and the unconscious.
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Dan LUPESCU
(ROMÂNIA)
Dan Lupescu despre…
Naşterea în cer a Profesorului Arhimandrit
VASILE PRESCURE,
Ucenicul Sfântului de la Prislop: Arsenie Boca
Coperta primă a nr. 101/noiembrie 2015 al
revistei ,,Lumea Monahilor”, supratitrată ,,De la
literă la Duh”, m-a frapat prin fotografia - în linii
severe, dar având o tainică vibraţie şi un ritm interior
(nu cromatic) de icoană bizantină – de pe al cărei
,,soclu” mă străfulgera, sec, o ştire şocantă: ,,In
memoriam Vasile Prescure. Un munte de
moralitate”.
Îl cunoscusem în primăvara anului 2001, pe
când Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi
Patrimoniu Naţional Dolj îşi conjuga eforturile cu
acelea ale Mitropoliei Oltenia, pentru a urni din loc
greul rădvan al deblocării birocraţiei, în vederea
alocării fondurilor necesare continuării restaurării
Bisericii Mânăstirii Sadova - ctitorie a Boierilor
Craioveşti, atestată prin actul din 20 august 1530 al
Domnitorului Vlad Înecatul, ,,clădită din nou”
(scrie în jurnalul său de călătorie, la 1655, sirianul
Paul de Alep) de Matei Basarab, la 1633, ,,pe
locul vechii ctitorii a strămoşilor săi:
Craioveştii”.
În secolul al XVII-lea, un alt călător, turc de
astă-dată: Evlia Celebi numeşte ,,grădini de rai”
aceste ,,clădiri impunătoare (n.n. ziduri de
fortăreaţă, paraclis, chilii, de la Sadova) ale
mânăstirilor craiului Matei”.
Însuşi academicianul Răzvan Theodorescu, ministrul
,,itinerant” de resort, a ţinut să viziteze acest sfânt
destineliterare@gmail.com
locaş, în prima
decadă din august
2001, pentru a se
convinge de starea
lui de conservare şi
a
estima
dimensiunea
fondurilor ce se cuveneau a fi alocate de urgenţă.
Foarte zgârcit la vorbă, dar cu privire
scrutătoare, care te citea până în străfunduri -,
Părintele Egumen al Sadovei, Exarh al
Arhiepiscopiei Craiovei: Vasile Prescure, de o
smerenie aparte, părea umbra misterioasă a
Voievodului fondator, care veghea - totuşi, cu ochi
vultureşti şi auz de extremă fineţe – să nu se aducă
vreo atingere, oricât de mică (fie şi numai în planul
discuţiilor, ipotezelor, sugestiilor), odorului de
nepreţuit ce traversase patru secole de istorie
tumultuoasă şi pe care îl avea în grijire: Biserica
Sfintei Mânăstiri de aici.
Frunzărind revista ,,Lumea monahilor” –
condusă inspirat de Răzvan Bucuroiu şi de
Cristian Curte , aveam să constat că grupajul cel
mai semnificativ, pe deplin meritat, este dedicat
regretatului Vasile Prescure: 12 pagini din 62,
format A5. Cele două evocări – semnate de
Arhimandrit Ioachim Pârvulescu, Stareţ al
Mânăstirii Lainici şi Exarh al Arhiepiscopiei
195
Destine Literare
Craiovei (din 2009), respectiv, de George Crăsnean
– sunt însoţite de şapte fotografii-document şi de o
Cronologie, binevenite întrutotul.
Ne luăm îngăduinţa de a spicui, mai întâi,
din evocarea ,,Părintele profesor şi Arhimandrit
Vasile Prescure – un munte de moralitate”, scrisă
de monahul Ioachim Pârvulescu. Născut la 11
octombrie 1927 (în satul Boholţ, comuna Beclean,
judeţul Braşov – în Ţara Făgăraşului), Vasile
Prescure urmează cursurile primare în cătunul natal
(1935-1942), deprinde tainele muzicii psaltice la
Şcoala de cântăreţi bisericeşti din Sibiu (19431946), promovează două clase la Liceul ,,Radu
Negru” din Făgăraş, apoi îşi satisface stagiul militar,
până în 1949. Cinci ani (‟49-‟54) este seminarist la
Cluj, iar alţi patru (‟54-‟58) student la Institutul
Teologic din Sibiu.
La doi ani de la obţinerea licenţei în
Teologie, se înscrie la Magisteriu în Bucureşti –
cursuri de doctorat specifice domeniului -, în 1963
adjudecându-şi titlul ştiinţific/academic de Magistru
în Teologie. Răstimp de mai bine de un sfert de
secol (1965-1991) a fost profesor titular al cursurilor
de Dogmatică şi Morală ortodoxă la Seminarul
Teologic din Craiova., unde – în 3 octombrie 1978 este hirotonit diacon celib pe seama acestui seminar.
Dintre cei peste o mie de preoţi pe care i-a avut elevi
aici, cinci au urcat înalte trepte arhiereşti: ÎPS
Teofan – Mitropolitul Moldovei; ÎPS Irineu –
Mitropolitul Olteniei; ÎPS Ioan – Mitropolitul
Banatului; PS Nicodim, Episcopul Severinului; PS
Gurie – Episcopul Devei şi Hunedoarei.
La 19 decembrie 1981 – după ce Vasile
Prescure împlinise vârsta de 54 de ani – este tuns
întru monahism, de stareţul de la Lainici şi Exarhul
de atunci al Arhiepiscopiei Craiovei: Părintele
Caliopie Georgescu. Peste cinci luni, la 10 aprilie
1982 este hirotonit de vrednicul de pomenire Înalt
Prea Sfinţitul Părinte Nestor Vornicescu,
Mitropolitul Olteniei, ca ieromonah al Mânăstirii
Lainici. Devine protosinghel după aproape patru
luni, la 8 august 1982, pentru ca – la 27 octombrie
1984 – să fie ridicat la rangul de arhimandrit. După
pensionarea de la Seminarul Craiova, a fost stareţ al
Mânăstirii Coşuna-Bucovăţul Vechi (1992-2000),
apoi egumen al Mânăstirii Sadova (2000-2009). În
tot acest răstimp (1992-2009), vreme de 17 ani, i s-a
196
încredinţat demnitatea de Exarh al Arhiepiscopiei
Craiovei.
Împletind şi despletind fuiorul biografiei
părintelui Vasile Prescure -, stareţul de Lainici,
Arhimandritul Ioachim Pârvulescu, reliefează:
,,Părintele Prescure şi-a dorit a îmbrăţişa viaţa
monahală încă din tinereţile sale, mai cu seamă după
discuţia pe care a avut-o, la vârsta de numai 16 ani,
cu Părintele Arsenie Boca. Decretul 410 din 1959,
care a dat afară călugării din mânăstiri, l-a oprit, o
vreme destul de îndelungată, să devină monah (deşi
el, în lume fiind, ducea o viaţă ascetică, de
călugăr). S-a resemnat până la 54 de ani, dar s-a
mai nevoit încă 34 de ani în monahism, după aceea”.
După ce trece în revistă o suită de detalii din
biografia profesională a comemoratului (de
exemplu: în 1983-84, regretatul Nestor Vornicescu
nu a reuşit să-l promoveze Episcop-Vicar al
Craiovei, autorităţile nefiind de acord pe motiv că
Vasile Prescure …nu făcuse nici un compromis cu
ele!; ,,paradoxal, tocmai pentru că nimeni nu-i găsea
vreun cusur, părintele a rămas doar un simplu
profesor”) -, Ioachim Pârvulescu scoate în evidenţă
bogata activitate publicistică a părintelui profesor,
ale cărui studii şi articole de certă valoare au văzut
lumina tiparului în publicaţiile de specialitate ale
Bisericii Ortodoxe Române.
Vasile Prescure este şi autorul a două
volume de referinţă: ,,În duhul credinţei şi al
evlaviei ortodoxe” (Editura Mitropoliei Olteniei,
2006), respectiv, ,,Viaţa şi învăţătura Părintelui
Arsenie Boca” (Editura Episcopiei Hunedoarei,
2014).
,,În anul 2010, un dor şi o dorinţă irezistibilă
îl fac să vină la Prislop, lângă Părintele său iubit,
Arsenie Boca – subliniază, în continuare,
arhimandritul Ioachim Pârvulescu. L-a preţuit foarte
mult şi l-a purtat în inimă întreaga-i viaţă, încă din
tinereţe, de când s-a spovedit la marele părinte al
neamului românesc. O relaţie tainică l-a făcut pe
părintele Arhimandrit Vasile Prescure să-şi ducă
somnul cel de veci alături de mormântul Sfântului
Ardealului.”.
Urmează alte şi alte amănunte pline de
substanţă şi de tâlcuri multiple – pe care, din lipsă de
spaţiu, nu le mai amintim. Nu avem, însă, cum să
refuzăm cititorilor revistei noastre plăcerea de a
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
savura câteva pasaje din finalul măiastrei evocări
scrise de Exarhul Arhiepiscopiei Craiovei, Ioachim
Pârvulescu, şi publicate în atât de româneasca
revistă ,,Lumea monahilor”: ,,Părintele profesor
Arhimandrit Vasile Prescure a fost o personalitate
extraordinar de verticală, foarte corectă, dreaptă,
tranşantă, ireproşabilă, care nu a ştiut ce este acela
compromisul – indiferent de natura sa. A fost un om
de o moralitate exemplară – aş zice că a fost un
munte de moralitate! -, cum eu n-am mai întâlnit şi
nu ştiu dacă voi mai întâlni. Poate că într-acest fel sa asemănat cu mentorul său duhovnicesc, Părintele
Arsenie. Era ca un profet al Vechiului Testament.
Întotdeauna spunea lucrurilor pe nume, indiferent
cine era în faţa lui. Nu se temea de nimic pe lumea
asta, ci numai de Hristos, pe care L-a
propovăduit cu foarte multă acrivie şi patos şi
pentru care a avut şi multe de suferit (…)”.
După o serie de alte detalii, autorul
rememorează – cu abia drapată emoţie – anii de
seminar (1986-1991), când l-a avut profesor şi
duhovnic: ,,La orele de Catehism şi Dogmatică,
parcă aveam un sfânt în faţa noastră. Era o plăcere
mare să-l asculţi, pentru că el era Profesorul prin
excelenţă. (…) Trăia ce spunea şi spunea ceea ce
trăia, iar noi simţeam prezenţa harului Duhului
Sfânt cum învăluia toată clasa.”.
Din cea de-a doua evocare: ,,Arhimandritul
Vasile Prescure, ucenicul Sfântului Ardealului şi
duhovnicul Prislopului (1927-2015)”, scrisă de
George Crasnean – evocare la fel de densă în idei,
consistentă şi expresivă, vibrând şi luminând aidoma
unei aureole de înger, precum mărturia Stareţului de
Lainici: Ioachim Pârvulescu -, ne rezumăm la a
selecta câteva aşchii de lumină.
Înainte de toate, motoul, din Fericitul
Augustin: ,,Înţelepciunea adevărată nu stă în
discuţii şi vorbe învăţate, ci în smerenie”.
Apoi, finalul şapoului: ,,se cuvine ca măcar
acum să fie întru totul lăudată această tăcere şi
vieţuire smerită şi nerisipită a celui care a fost
Părintele Arhimandrit Vasile Prescure”. În finalul
celui de-al doilea paragraf, George Crasnean
precizează: ,,Grăind înţelept la căpătâi despre
însingurarea şi smerenia lui, Preasfinţitul Gurie al
Hunedoarei (care i-a fost elev la Seminarul de la
Craiova) zicea că Părintele Prescure <a fost un
destineliterare@gmail.com
pustnic în mijlocul oraşului>”.
La fel de semnificative sunt şi secvenţele din
partea ultimă a paragrafului al treilea, după ce – în
context – se menţionează că ex-ucenicul Prescure şia petrecut ultimii cinci ani din viaţa pământeană la
Mânăstirea Prislop, în apropierea mormântului
duhovnicului său din tinereţe: Arsenie Boca şi în
duhul acestui mare cititor de suflete, umanist şi
enciclopedist, acum şi în următoarea sută de ani încă
prea puţin cunoscut: ,,Şi, deşi puhoi de lume s-a
revărsat în ultimii ani la Prislop, <lumea nu l-a
cunoscut>, căci el întru tăcere petrecea şi din chilia
sa arar ieşea. Iosif (care este fratele părintelui
Visarion din Kapsala Athosului) spune că Părintele
Prescure l-a învăţat să <nu mai vorbească pe
lângă>, ba chiar nici despre Dumnezeu să nu
grăiască multe, ca nu cumva să greşească în cele
rostite. <Taci tu, ca să vorbească faptele tale!>.”.
Deşi mărturisirea pe care i-a făcut-o Părintele Vasile
Prescure, acum trei ani, autorului celei de-a doua
evocări din ,,Lumea monahilor”, George
Crasnean, este plină de sevă, ca şi scrisoarea pe
care acesta a primit-o, în august 2012, de la cel de
curând adormit întru Domnul -, facem un salt tocmai
la penultimul paragraf, citând mărturisirea celui care
,,i-a înfipt crucea la căpătâi”: Nicolae Burdea, care-l
preţuia mult pe Părintele Prescure pentru că ,,era
omul faptei”. Iată citatul: ,,Fiind profesor atâţia ani
(…), părintele a învăţat că pe Dumnezeu Îl slujeşti
mai bine prin faptă, decât prin vorbe şi de aceea a
ales tăcerea în locul cuvintelor”.
George Crasnean conchide: ,,Întâistătătorul
Episcopiei
Hunedoarei,
Preasfinţitul
Gurie
Georgiu, a sintetizat: <El a trecut la Domnul,
lăsând în urmă un model de smerenie şi de viaţă
duhovnicească autentică>”.
Rostim şi noi, alături de cei doi autori şi de toţi cei
ce l-au respectat, admirat şi iubit pe Părintele Vasile
Prescure: Dumnezeu să-l ierte şi cu drepţii să-l
hodinească!
Nu putem încheia fără a sublinia că, abia
acum, înţelegem de ce Părintele Vasile Prescure nea încredinţat cu mare greutate, după ani de insistenţe
din partea noastră, inclusiv la Prislop, un riguros şi
amănunţit istoric al Mânăstirii Sadova (Dolj), pe
care l-am publicat în revista ,,Lamura”, ediţia din
iunie 2011, în paginile 25-26 (format A3, tabloid).
197
Destine Literare
În vara anului 2010, revenind spre Craiova – de la cuvintelor sale: ,,Să citiţi cartea aceasta pe îndelete.
Festivalul Internaţional al Cinecluburilor, organizat Încet. Lent. Ca să aveţi răgazul pătrunderii
în seculara cetate a metalurgiei româneşti Oţelul sensurilor ei. Apoi să o recitiţi, din când în când…
Roşu (aşezare urbană ce a purtat numele regelui Numai aşa veţi înţelege duhul gândirii vizionare şi
Ferdinand, până în 1948) – am făcut, de la Haţeg, o trăirea duhovnicească a părintelui meu, Arsenie
buclă până la Prislop, împreună cu prietenii Boca, în egală măsură om de ştiinţă, cărturar… Un
Romulus Turbatu şi George Obrocea. Nu aveam de enciclopedist, nu doar un erudit… Vă veţi
gând să înnoptăm la Prislop, ci doar să vizităm convinge.”.
sfântul aşezământ, mormântul duhovnicului vizionar
Cu bonomie ortodoxă şi cu iubire
Arsenie Boca şi să lăsăm, pentru biblioteca creştinească surâzătoare, abia ţinută în frâu, am
Mânăstirii, exemplare din patru-cinci ediţii ale străbătut, apoi, împreună, curtea Mânăstirii Prislop.
revistei ,,Lamura”.
Ne-a condus la mormântul Sfântului Ardealului,
Căutând-o pe Maica Stareţă (conform Arsenie Boca, dându-ne, discret, sfielnic, sfaturile
sugestiilor oferite de măicuţa de la chioşcul de cărţi strict necesare pentru paşii pe care se impunea să-i
şi odoare sfinte), am dat …nas în nas cu Părintele urmăm, în rugăciunile noastre, în aprinderea câtorva
Vasile Prescure. De fapt, în curte, el ne-a zărit cel lumânări…
dintâi şi, cu un larg, luminos zâmbet lăuntric, ne-a
Am coborât, ulterior, fără grabă, la Maica
îmbrăţişat, cu imensă bucurie tăcută şi smerenie Stareţă, căreia i-am dăruit reviste şi câteva cărţi,
radiind energie pozitivă reconfortantă, cu aura unei aduse special de la Craiova. Dădeam ghes să ne
profunde blândeţi de sorginte celestă. A ţinut să luăm rămas bun şi să plecăm în drumul nostru. Nu
afirme aproape instantaneu, citindu-ne mirarea am scăpat, însă, de invitaţia Maicii Stareţe de a
întâlnirii în spaţiul transilvan, ci nu în Oltenia: ,,Din adăsta la masa de prânz, împreună cu Părintele
această vară, nu mai sunt stareţ la Sadova. M-am Vasile Prescure. Timp de circa o oră, cât a durat
retras aici. Am 83 de ani, ceva probleme de sănătate masa, colocviul nostru creştinesc a fost învăluit,
şi am venit la Prislop, să fiu cât mai aproape, pentru parcă, de o străvezie hlamidă, dincolo de care
totdeauna aproape, de învăţătorul şi duhovnicul palpita, învăluitor şi ocrotitor, spiritul lui Arsenie
meu: Arsenie Boca, adică de acela care, în urmă cu Boca.
63 de ani, mă spovedea pentru întâia oară…”.
În precipitarea noastră, dinspre final, nici nu
Fostul egumen al Mânăstirii Sadova (Dolj) ne-a prinsesem de veste că Soarele îşi văzuse de drum şi
îndrumat, din nou, către chioşcul cu cărţi sfinte şi trecuse de miezul zilei.
exegeze teologice, îndemnându-ne să cumpărăm
…De atunci, am tot tânjit să mai dăm o fugă
monumentalul volum ,,Calea Împărătească” de până la Prislop, însă nu am mai făcut-o. Nu-i târziu
nici acum, dar …cu Părintele Vasile Prescure nu
Arsenie Boca.
Privindu-ne fix în străfundurile sufletului, cu vom mai putea grăi decât în gând, sub mestecenii
ochii săi de un albastru fără de sfârşit, albastrul aceia magici, de acolo, de lângă mormântul său,
firmamentului divin, Părintele Vasile Prescure ne-a îngemănat – în veşnicie – cu acela al Sfântului
îndemnat, abia şoptit, ca pentru a ne atrage şi mai Ardealului: Arsenie Boca.
tare atenţia, pentru a da şi mai mare greutate
Dumnezeu să-i lumineze!
..//..
Craiova, 13 decembrie 2015
198
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Lilioara MACOVEI
(ROMÂNIA)
Comme nous intemporelle
Ferestre închise sunt pentru moment
despărţirea de asurzirile celor douăzeci şi patru de
ore. În spaţiul de-aici recreez în fiecare noapte o
scenografie specială, unică şi cu altfel de personaje
în centru. Nu schimbă cu nimic cântarea aceluiaşi
cântec de amar. Note pe lângă partitură,
acompaniament scârţâitor, dezacorduri peste tot şi
tu, tu eşti singură, aici.
- Suporţi?
- Taci!
Pe pervazul ferestrei albe, stau să-şi ia
ciuguleala păsări tot albe. Mici şi cu pene multe,
sunt gata să zboare în caz că, poate cineva îşi va
manifesta îndărătnicia. Aleargă minutele completând
oră ca şi cum au rămas în urmă. Mi s-au strâmbat
degetele mâinii drepte ţinând creionul gata să
surprind într-un desen un chip din minte, din vis,
nici nu mai ştiu de unde. Mi-e sete şi după ce beau o
cană plină cu apă de culoare albastră, constat că acel
carton pregătit pentru desen este îngălbenit. Nu mai
am creioane, nu mai sunt păsări la geam, nu mai am
ferestre şi în oglindă se uită buimacă o figură
necunoscută. Îi întind mâna să-i dau părul de pe
frunte şi-mi spune cu vocea puţin înăsprită:
- Stai acolo şi ai grijă să nu te împiedici de scaun!
- Păi, ce, eu sunt aşa de poticnită?
- Şi nici ochelarii nu ştii pe unde i-ai lăsat.
- Sunt la ochi, ce nu mai vezi?
- A, da! Că tot căutându-i pentru tine, am omis să-mi
pun şalul. S-a făcut frig şi acu o secundă era vară.
- Cine cântă la pian? Noi cântam la vioară şi de unde
a apărut şi zăpada asta în casă?
- Tocmai ai lăsat acu o clipă fereastra deschisă ca să
intre miros de liliac. Dar simt miros de crizantemă
îngheţată, tu nu?
destineliterare@gmail.com
- Mai degrabă de fum, cred că iar a dat laptele în foc.
- De unde lapte dragă, că noi de zece ani nu mai
consumăm aşa ceva.
- De zece ani, du-te la bucătărie că se va arde şi
dulceaţa de trandafir.
- Trandafir? Nu ştii că de pe vremea facultăţii
noastre, s-a uscat trandafirul şi facem dulceaţă
numai de cireşe amare?
- Din cireşe amare făceam sirop când nepotul nostru
avea cinci ani şi acuma are patruzeci.
Un fâlfâit de aripi plictisite a atins geamul. Aburii
din gură făceau rotocoale prin cameră şi dispăreau,
nu mă interesează unde dar începea să-mi placă
jocul. M-a atins o mână tremurândă şi mi-a arătat o
carte groasă cu coperţi maro. Am deschis-o şi-a
căzut un fir de busuioc.
- Pune-l la loc! Ai grijă unde pui cartea!
- Am cu siguranţă!
- Ieri, ai lăsat-o afară pe masa de sub pruni.
- Nu ieri, ce spui? Acum cinci ani, că mi-aduc
aminte bine, tocmai ne pregăteam de parastasul
mamei de un an.
Şi-am tăcut, are rost să mă contrazic? Nu.
Orizontul din ziua de azi pare destrămat contopinduse pe alocuri cu culori de pământ. Îmi dansează fata
morgana în faţă de parcă sunt bărbatul ideal.
- Linişteşte-te, fată dragă!
- Hai să ne distrăm!
- Nu acum, am de cusut o maramă.
- Nu ai cum să faci asta. Nu ai borangic şi nu ai de
unde cumpăra.
- Cum să nu? Ştiu eu de unde să iau.
- Acolo este un parc. Vino, cu mine să ne bucurăm!
Ceva este ireal şi deasupra casei s-au înghesuit nori
albi. Calc pe cărări arse de soare şi dealu-mi pare
199
Destine Literare
dâmb dar la capătul lui, mi-am strâns părul alb în
coc de doamnă. Am închis ochii, am întins mâinile
şi-am cântat cântecul mamei. De lângă un copac, a
apărut tata ţinând în mână un bici.
- Ce cauţi? L-am întrebat gesticulând cu mânuţelemi mici.
- Mi-am pierdut calul murg. Dar îl găsesc eu, acum
era pe câmpul acesta albastru. Aia mică, unde este?
Ai văzut-o?
- Se joacă cu buburuzele, nu o vezi? E la doi paşi de
tine în iarbă.
M-am frecat la ochi, voiam să mă dezbrac de
gânduri, de iluzii, de cine? De ce?
- Pentru că treci prin dimensiuni pe care nu le
înţelegi. Stai aşa! Eşti frumoasă, ştiai? Eşti tânără şi
misterioasă, îţi stă bine şi te iubesc!
- Ah! Cum ştii să minţi! Cum ştii să-mi faci
sfredeliri în suflet! Nu vezi că număr invers? Ce-mi
spui poveşti? Timpul, dacă-l cunoşti, mi-a făcut răni
şi-acum tu eşti complice cumva cu el?
S-au trântit ferestre de perete, au bătut
clopote de împrăştiere a furtunii şi-am deschis cartea
cu coperţi maro. Semnul crucii îl fac cu greu dar îl
fac. Nu-mi pot cuprinde genunchii, nu-mi ajung
tălpile şi m-am hotărât să nu mai sparg oglinda.
Parcă mi-e frică, parcă nu. De ce mi-ar fi nu ştiu, de
ce nu mi-ar fi, habar nu am. Timpul mi-a descoperit
ce nu voiam să fie şi a acoperit ceea ce iarăşi nu
voiam dar dacă el face totul după capul lui şi trece
aşa într-o incoerenţă absurdă, am ajuns la concluzia
că oră trebuie să se numească clipă. Aştept ceva,
poate doi muguri îndrăgostiţi, poate două flori albe,
poate un anotimp necunoscut.
Îngenunchez în faţa icoanei şi-mi duc atâtea gânduri
prin rugăciune încât repetarea îmi cere sute de clipe.
- Mă iartă, tu, Doamne!
Ferestre închise sunt pentru moment
despărţirea de asurzirile celor douăzeci şi patru de
ore. În spaţiul de-aici recreez în fiecare noapte o
scenografie specială, unică şi cu altfel de personaje
în centru. Nu schimbă cu nimic cântarea aceluiaşi
cântec de amar. Note pe lângă partitură,
acompaniament scârţâitor, dezacorduri peste tot şi
tu, tu eşti singură, aici.
200
Jumătate de zi gri
Azi, pare că este o zi plictisită de oameni. Stă
cu ochii închişi, nu vrea să vadă pe nimeni,
nici măcar printr-un fir de soare acolo... Şi-a pus
rochia asta gri, cu vălul ceţos ca un conglomerat al
suspinelor şi plină de umezeală peste măsură, ne
lasă în voia noastră.
Nu-mi găsesc loc să stau sau să fac ceva
special, nu văd nici o oră de bună dispoziţie, parcă
stau într-o lume ignorată de Dumnezeu şi
sentimentul acesta apăsător, nu aş vrea să mâhnească
pe cineva. Şi totuşi am treabă de făcut!
În drumurile prin oraş, înaintez alături de
perdeaua alburie, mişcătoare ca o felină aristocrată şi
îmi duc gândurile spre câte şi mai câte lucruri
omeneşti. Azi, am timp dar, nu este tocmai acela pe
care mi l-aş fi vrut. Soarele pare rece atunci când
apare şi îşi trimite pe pământ o lumină ireală, parcă
puţin tristă. Am ajuns în locurile unde altădată era
lume multă, veselă şi provocatoare de bucurii. Pe
băncile roase şi de timp şi de hainele atâtor trecători,
stau de vorbă două vechi prietene. Nu aud ce îşi
spun, dar par fericite că sunt încă în viaţă. În ceaţa
asta de toamnă, un vis de jale parcă învăluie orice
din jurul meu.
Oriunde mă uit, văd un gri de o acurateţe
inefabilă. Cu cât sunt mai atentă la cei de lângă
mine, cu atât mi se cerneşte inima şi pustiirea mă
stăpâneşte cu îndârjire.
Nu am prins până acum, o aşa zi de
noiembrie. Culorile patinate ale toamnei de acum se
joacă iar cu mine, nesperat de melancolic. Nu am
ieşit de mult în oraş, poate de asta acum, toate par a
fi în alte culori. Nu vreau totuşi să mă amăgesc, este
o zi proastă şi la asta participă cu toată străduinţa,
ziua de luni. Poate cineva şi-a pierdut iubirea şi în
glasu-i strigător, simt şi eu toată durerea.
Poate de asta, aud ecouri ale chemărilor de
dragoste, alături de foşnetul răguşit al frunzelor
portocalii. Pe aici, poate au trecut cei doi
îndrăgostiţi, care-şi pecetluiau iubirea prin săruturi
uitate în timp şi acum plânge pământul. Nimic nu
mai pare mângâiat de vânt şi vorba poetului cu ce aş
putea armoniza melancolia asta provocatoare şi
neînduplecată?
Pusă pe irosirea timpului de azi, am intrat
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
într-o expoziţie de carte, sperând că nu voi
avea ocazia să beneficiez de vreo dezamăgire. O
idee de nefericire plana peste tot pe unde umblam şi
nu îndrăzneam să fac, sau nu ştiam acum cum să
acţionez, pentru a nu ajunge apatică.
Se vede că azi nu aveam nici măcar talentul de a lăsa
timpul să curgă exact cum vrea el. Nu-mi ieşise
nimic până acum. Printre cărţi, voiam să dispar din
strada plină cu nefericiţi. Aici era atâta linişte, încât
am crezut că am pătruns prin efracţie şi nu mi-am
dat seama.
Într-un târziu, a venit şi doamna
răspunzătoare de obiectiv. Cu un zâmbet forţat şi un
păr
Sub formă de claie, m-a făcut să cred că deja suntem
din filme diferite. Am căutat printre rafturi, ca şi
cum ştiam ce caut şi într-un final am găsit o carte cu
o copertă, puţin spus sinistră, restul a fost uimire. O
carte cu poezie, scrisă de un tânăr cu mari veleităţi,
m-a făcut să mă întreb, ce este poezia?” Multele
romane ale arhicunoscuţilor anonimi stăteau pline de
niscaiva praf pe rafturile, care abia abia mai duceau
povara pildelor pentru redresarea omenirii. Pe mine
mirosul de cerneală, mă face curioasă, dar
deschizând aici cărţile, am constatat că nu mai este
cum era. Refugiul meu aici, era poate, ca de atâtea
ori, remediul unei tristeţi cu sau fără motiv,
era antidotul pentru o golire sufletească, dar pentru
că azi nimic nu mă exaltă, o să plec acasă.
Am trecut strada...
Împovărată cu o jumătate de zi de toamnă
gri, mă gândesc cum să-mi repar totuşi cealaltă
jumătate... poate pictând o icoană, ce spuneţi?
Atunci era toamna şi floarea a murit
Mi-am găsit timp să privesc cum cad
frunzele. Cad frumos. Se leagănă în ritm de vals şimi trezesc în suflet alte mii de melodii. Parcă e prea
devreme să fie toamnă. Parcă...
Nu mi-a ajuns primăvara să prind toate
florile în cununi şi nici vara să cutreier toate
câmpurile cu mii de alte flori şi uite, iar e toamnă.
Sigur e prea devreme, dar la câtă bucurie ne
aşteptăm din partea ei, merită să o primim oricum.
Nu vreau să-mi risipesc timpul decât cu privitul unui
răsărit de soare. Armonia cu cerul, frunzele,
destineliterare@gmail.com
strugurii, merele şi sufletul meu, o face toamna asta
ca niciodată. Nu mai sunt fluturi în zbenguială pe
unde nu te aştepţi, nici albine grăbite, nici atâta
strălucire de la soare, dar parcă tot mă simt o pasăre
care zboară aproape de pământ în dorul verii trecute.
Cad frunzele îngălbenite de neputinţa verdelui. Este
atâta culoare caldă peste tot, încât ploaia care se
anunţă rece şi de durată se va speria.
Mi-am luat entuziasmul vântului şăgalnic şi
am pornit spre parc. Prind surâsuri de peste tot. Mai
deosebite sunt ale frunzelor. Au şi ele răspunderea
lor. Îmi duc privirea peste copacii dezgoliţi şi
ruşinoşi. Li se ating crengile cu sfială, li se sparg
adierile în zgomotele asurzitoare ale străzii.
Ce-au fost acum două anotimpuri şi cum sunt
acum!
Număr şi eu anotimpurile, apoi timpurile şi mă dor
ochii de-atâta privit în depărtări. Caut potecile pline
cu iarbă verde şi-aud plânsul pădurii. Se caută
lemnul pentru viori, se caută lemnul...
Aud şi-acum legenda călăreţului cu sabia de
argint şi-mi pare că se tot scot pasaje din ea. Cine o
fi având nevoie de ele? Cine? Şi mai cade câte-o
lacrimă udând batistă cu miros de lăcrămioare.
Drumul către parcul altădată al trandafirilor
mi se pare lung. Nu mă însoţeşte nicio vrăbiuţă, nu
mă mai cunosc nici ciorile care stau fix în vârful
copacilor pitici. Am mers rar anul ăsta în parc.
Paşii mă duc la vechea bancă. Aici, am
contemplat lumea, aici am ascultat cântecul
necunoscutei, aici şi-acum găsesc o femeie
odihnindu-şi trupul. Scândurile băncii par roase de
greutatea gândurilor fiecăruia dintre cei ce au stat pe
ea. Mă aşez şi eu încet şi fără zgomot. Femeia cu
părul albit întoarce privirea şi-mi face semn că pot
sta. Forfota din jur nu este atât de stânjenitoare. De
undeva, de pe un stâlp, un ceas îmbătrânit de ploi şi
vânturi, bate ora fixă. Nu vreau să ştiu că am ajuns
la oră precisă, aş intra în calcule şi relaţii matematice
şi asta mi-ar mai trebui. Parcul este făcut pentru
relaxare, nu pentru stoarcerea minţii cu cifre şi
implicarea lor în viaţă, cel puţin acum.
Femeia de lângă mine, mă induce în eroare.
Se tot uită la mine şi când dau cu ochii de ea, îşi
întoarce capul. Este îmbrăcată în negru, dar unul
puţin ponosit, are o pălărie neagră cu boruri mici,
părul strâns într-un coc îngrijit şi pantofi negri de
201
Destine Literare
lac. Este slăbuţă, cu mâini finuţe şi unghii lăcuite.
Faţa rotunjoară este de o paloare care îţi sare în ochi.
Ochii sunt negri, mari şi daţi cu rimel. Pe genunchi
şi-a pus geanta şi-i tot mângâie marginile. M-am
uitat mai atentă la ea. Profilul acesta parcă l-am mai
văzut, oare unde? Ochii, mâinile...
Şi mi-am văzut de admirat peisajul. Un soare
blajin şi plin de iubire, îşi trimitea razele spre fiecare
dintre noi. Am închis ochii şi m-am lăsat cuprinsă de
căldura lui. Voiam să-mi orânduiesc gândurile.
Mi-au revenit în cap versurile:
Şi spune-mi de ce-i toamnă
Şi frunza de ce pică...
Şi-am întors capul. Doamnă, mă privea
zâmbind. Avea o mulţumire a ei şi am surprins-o.
- Doamnă, nu vă supăraţi, mă cunoaşteţi?
- Poate da, poate nu. S-a uitat fix în ochii mei. În
adâncul sufletului ei, simţeam că se petrece un mare
lucru. Mâinile-i tremurau a mare emoţie.
- Sunteţi din acest oraş? M-am pus eu pe întrebări.
- Nu are importanţă. De ce vreţi să ştiţi atâtea
deodată?
- Nu vreau, dar poate ne cunoaştem şi eu pierd
timpul cu presupuneri de altă natură.
- Poate da, poate nu, mi-a răspuns din nou doamna şi
a oftat îndelung.
Patru cuvinte repetate şi nu pricep nimic. Miam îndreptat privirea spre un ceva anume şi cu
coada ochiului mă uitam la doamna misterioasă. Şi-a
scos batista din geantă şi cu artă şi-a şters o
presupusă lacrimă. În faţa noastră vântul dansa cu
toate frunzele ce-i cădeau în mână. Niciunul nu
refuză nimic şi veselia asta autumnală era
molipsitoare. Un fior mă trecea privind profilul
aceste femei misterioase. Când să deschid gura şi să
mai pun o întrebare, se întoarse cu faţa către mine şi
zâmbind mi-a spus:
- Sper că te numeşti Laura.
- Da, aşa mă numesc.
- Şi ai treizeci de ani.
- Exact.
- Eşti medic, da?
- De unde ştiţi?
- Cum să nu ştiu?
Şi-am tăcut. Nu făceam nicio legătură cu
nimic. Eram într-o poveste, îmi plăcea că era un
strop de mister, dar nu intuiam nimic şi apoi, nu
202
voiam să dezamăgesc o doamnă care, desigur
urmărea ceva.
Îmi era ciudă pe mine că nu întrezăream firul
acestei întâmplări. Oricine mă putea cunoaşte şi
totuşi...
- Mai mergi la concerte la Ateneu?
- Mai rar, dar merg. Şi un clic mi-a făcut zgomot în
minte. Oare doamna este cumva...
- Sunteţi violonista căreia eu îi dădeam mereu flori
la terminarea concertelor? Sunteţi mama Anitei?
- Crezi?
- Da, cu siguranţă sunteţi doamna Gloria.
- Eu sunt, dar ştii de când te caut să te găsesc?
- Îmi imaginez, să nu spuneţi că de atunci...
- Da, de atunci.
Mi s-au pus mii de noduri în gât. Nu mai
aveam aer şi parcă mă condamnam că am ieşit în
parc.
Eram în ultimul an de studiu şi după un
concert al doamnei Gloria, unde fusesem cu fiica
dumneaei, Anita, am mers la un restaurant. Eram
prietene bune şi eram nedespărţite. A rămas să o
aştept eu pe Anita la restaurant. Ne vom plănui
şederea noastră în acest ultim an de studii. Am
comandat o apă plată şi admirăm noua faţă a
restaurantului. O bufnitură groaznică şi un scârţâit
de maşină m-a asurzit. Ceva parcă m-a îndemnat să
merg la cel mai apropiat geam fără să ţin seama de
eticheta localului. Jos, aproape de trecerea de
pietoni, era deja adunată lume. Am alergat până
acolo poate dau o mână de ajutor. Mă consideram
deja medic şi chiar mă gândeam cum o să fie prima
mea intervenţie în domeniu. Am strigat să mi se facă
loc şi dând din coate am ajuns la persoana care
stătea întinsă pe spate plină de sânge şi cu geanta la
un metru de ea.
- Doamne, ce-mi dai să văd? De ce ea, Doamne?
Era Anita. Am încremenit. Ce fel de medic voi fi
dacă voi sta ca stană de piatră în faţa unui
accidentat? Anita era prietena mea, nu era străină şi
tocmai de asta mai mult poate trebuia să fac ceva. Iam luat pulsul şi era ceva ce nu simţeam. Bătăile
inimii nu le puteam percepe. Eram într-o ipostază de
pierdută.
Am sunat şi eu la salvare şi imediat pe
doamna Gloria. La spital, Anita a fost declarată
decedată. Când a ajuns mama ei, eu eram fără grai.
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
A înţeles după privire că nu pot spune nimic şi ceva
groaznic s-a întâmplat. S-a aflat că Anita fusese
accidentată de fostul ei iubit de care se despărţise nu
demult. Nu era băut, ci doar se grăbea să-şi ducă
mama la spital fiindcă făcuse o criză diabetică.
Ce să spui? Cui să ceri socoteală? Cum s-a
întâmplat cu adevărat nu am mai vrut să ştiu. De
atunci eu nu am mai văzut-o pe doamna Gloria. Nu
credeam că îi pot spune ceva legat de nenorocire,
pentru că nu ştiam ce anume aş fi zis şi să nu o
rănesc şi mai tare.
Era toamna şi de atunci nu au trecut decât
cinci ani, dar nu am mai găsit din trăsăturile
doamnei violoniste, aproape niciunul. Frumuseţea ei
pălise de tot şi când am găsit-o pe bancă, mai
degrabă părea o femeie puţin pierdută. Mă căutat de
cinci ani şi eu care nu aş fi vrut să mai reînnoiesc
durerea, nu ştiam că reîntâlnirea cu mine îi poate
face dorul de Anita mai uşor. Poate a revăzut-o pe
faţa ei iubită uitându-se la ochii mei, poate a atins-o,
atingându-mi mâinile mele, poate...
S-ar fi bucurat să o ştie medic, Doamne, ce
pot să mai spun?Anita era viaţa ei.
Atunci era toamna... şi-acum iarăşi...
Mi-am găsit timp să privesc cum cad frunzele. Cad
frumos. Se leagănă în ritm de vals şi-mi trezesc în
suflet alte mii de melodii. Parcă e prea devreme să
fie toamnă. Parcă...
A încremenit toamna în mine.
Toamna…
destineliterare@gmail.com
203
Destine Literare
Gombojav MEND-OOYO
(MONGOLIA)
Poems
5.
La lune au-dessus d’un ancien temple
De l‟arrière du temple la lune monte.
L‟auréole ancienne de Bouddha luit sur le toit
brillant.
D‟une flûte de bambou une mélodie solitaire
s‟écoule en soupirant :
Persistance nostalgique d‟un cœur battant et
mélancolique.
Quoi que vous vouliez, montrez-vous seulement en
regardant l‟image
De Bouddha, dans sa paisible position assise les
jambes croisées.
Laissez la céleste flûte de bambou écouler son
souffle
Tandis que la lune monte de l‟arrière du temple.
Translation into French, by Imre Zsoldos
The Moon over an Old Temple
Des herbes sauvages poussent dans les interstices
des pierres de l‟escalier
Le long de la route qui mène au Bouddha illuminé
d‟or !
L‟image de Bouddha devient de plus en plus claire.
Le domaine du Bouddha vivant est difficile à voir
sous la lumière des étoiles.
De l‟arrière du temple la lune monte.
Bouddha tamise l‟onctuosité du crépuscule et
La mélodie grave et triste de la flûte apporte
consolation
A tous les pèlerins, qui viennent de très loin audelà !
Simples alcôves, vieux rouleaux de caractères
peints !
C‟est un temple renouvelé de manière céleste et
plein de mystère.
Les silhouettes reflètent le monde des hommes en
profonde
méditation pour devenir comme le cœur illuminé de
Bouddha !
204
From behind the temple the moon is ascending.
Buddha‟s ancient aureole gleams on the shiny top.
From a bamboo flute a lonely tune flows suspiring:
Nostalgic linger of a melancholic, wagging heart!
Wild grass sprouts in the slit of the stairway stones
Along the road that leads to the golden-lit Buddha!
The image of Buddha is getting clearer and clearer.
The Living Buddha‟s yard is hard to see in the
starlight.
From behind the temple the moon is ascending.
Buddha‟s suavely sieving evening twilight and
The grave, sad tune of the flute confer solace
To the pilgrims, who come from back of beyond!
Simple alcoves, old scrolls of painted characters!
It‟s a heavenly renewed temple filled with mystery
The silhouettes reflect the people‟s world in deep
Pondering to become like Buddha‟s shiny heart!
Whatever you want, just show off looking at
Buddha‟s
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Image, where the cross-legged Buddha sits
abidingly.
Let the heavenly bamboo flute flow out its pneuma
While the moon from behind the temple is
ascending!
Sunshine is brightest when coming from the clouds‟
gap,
And Karma alone is the truth‟s sap.
In a shooting star‟s flash, light‟s unique rays
converse,
Giving birth to a son, to light up the universe.
English translation from the Chinese by Imre P.
Zsoldos svd
7.
Contemplant la nature des collines
6.
Tous ces moments de lumière…
La clarté la plus brillante émane des ténèbres
seulement.
Et une femme paraît plus belle au crépuscule,
Ses boucles d‟oreilles brillent le soir seulement.
Un haras de selles étincelle la nuit,
La fleur Gumuda s‟ouvre le soir.
Les chevaux souffrant du mal du pays hennissent à
l‟arrivée de l‟aube.
Ecouter des chansons fait scintiller le crépuscule de
nos humeurs.
Le rayonnement extrême vient de l‟émanation de
l‟amour.
La lumière du soleil est la plus forte quand elle
provient d‟un trou dans les nuages,
Et le Karma seul est la sève de vérité.
Dans l‟éclair d‟une étoile filante, la lumière des
rayons uniques converse,
Donner naissance à un fils, pour illuminer l‟univers.
Traduit de l’anglais par Imre P Zsoldos
Les collines dérangées par des pensées profondes
Restent langoureuses au milieu d‟un léger
brouillard,
Peut-être nostalgiques des jours passés.
Parfois elles gémissent avec de longs, longs vents.
Comme des larmes qui coulent des instants de légère
tristesse
Des perles bleues, bleues de rosée scintillent sur
chaque feuille.
Déversant leur peine et bannissant le brouillard,
Les collines me considèrent dans leur sage repos.
Au moindre balancement de la cime des arbres
Les larmes du ciel coulent des branches trempées.
Comme de petits diamants lacent l‟air avec
l‟humidité,
Les couleurs sont ravivées par le pinceau doré du
soleil.
Les fils de la pluie entrelacés des rayons du soleil
Forment d‟habiles mailles sur les robes émeraude.
Ces ornements éclatants de fleurs dans les ourlets
Renforcent la majestueuse beauté des collines.
All Shining Moments…
The brightest light comes from the darkness alone.
And woman looks prettier in twilight,
Ear-ring sets shining in the evening alone.
A saddle‟s studs sparkle at night,
The Gumuda flower blooms in the evening,
Homesick horses neigh at dawn‟s setting.
Listening to songs makes the twilight shine in
peoples‟ moods.
The utmost shine comes from the peoples‟
emanating love.
destineliterare@gmail.com
En affectant des oiseaux de quatre-vingts langues à
chaque branche,
Les collines dirigent un forum musical des
emplumés.
Chaque ton majestueux est en accord avec les autres,
Chaque pierre et chaque brin d‟herbe sont parts de la
toile parfaite.
Ecoutant la voix adorable de mon cher fils,
Les collines l‟enregistrent dans la profondeur de
leurs roches grenat.
205
Destine Literare
Avec pour cordes les chants sonores des oiseaux,
La lyre grandiose de Khangai chante la joie des
collines.
Contemplant une seule feuille jaune fanée,
Qui pourrait raconter une histoire vieille de tant et
tant d‟années,
Qui s‟efforcerait de comprendre les pensées
profondes des collines
A un instant de ce monde ancien.
Dans la foule bleu-vert des herbes bien connues,
Une fleur toute fraîche est née !
N‟est-ce pas une œuvre d‟art longtemps murie par
les collines
Qui aujourd‟hui a trouvé sa forme pour jaillir à la
vie ?
Listening to my dear son‟s lovely voice,
The hills record it deep in their garnet rocks.
Birds‟ sonorous singing as the strings,
Khangai‟s grand lyre sounds the joy of hills.
Gazing at a single yellow faded leaf,
Who‟d tell a story of many, many years,
Striving to grasp the hills‟ deep thoughts
In an instant of this ancient world.
Amid the blue-green mass of well-known grass
A fresh new flower has been born!
A work of art long nurtured by the hills
That found its form today and sprang to life?
8
Ainsi va le monde.
Traduit de l’anglais par Imre P Zsoldos
Contemplating the nature of the hills
Hills burdened by deep thoughts abide
Languorous in the midst of flimsy mist.
Perhaps nostalgic of the days bygone,
At times they sigh with long, long winds.
As tears torn from moments of light sadness,
Blue, blue beads of dew shimmer on each leave.
Shedding sorrow and banishing the mist,
The hills regard me in their wise repose.
At the faintest swaying of the tree tops,
Tears of heaven drop from the drenched limbs.
As tiny diamonds lace the air with moisture,
Colors are revived by the golden sun-brush.
The rainy threads entwined with sunrays
Form skillful stitches on the emerald robes.
Vibrant ornaments of flowers at the hems
Enhance the stately beauty of the hills.
Appointing birds of eighty tongues to every branch,
The hills conduct a melodic forum of the winged.
Every majestic tone in tune with others,
Each stone and grass a part of the perfect web.
206
Au chant matinal des alouettes, chacun va sur son
cheval,
Rentre le soir avec la pie bavarde, attache l‟étalon au
poteau
On tanne des peaux, on coupe les arbres, on forge
des épées depuis mille ans,
La chandelle s‟éteint et se rallume et la génération
suivante répète l‟histoire.
La rivière coule, à l‟eau boueuse, à l‟eau limpide,
Le feu de camp s‟éteint ou s‟allume, sur les rives des
fleuves,
La pierre de la terre s‟use au va-et-vient de chaque
année,
Et les affaires humaines s‟effacent, poussières des
jours ordinaires.
Au matin prospère chacun va à cheval,
Au soir épuisé chacun en descend, près du poteau
d‟attache.
On aiguise la lame de l‟épée, on creuse les tombes,
On allume les chandelles qu‟on offre aux morts
depuis des éons.
Et le lendemain on monte, par habitude, le galop
nous reprend.
Les villes et les villages se construisent et ceux qui
haïssent les brûlent,
Ils deviennent généraux, après la bataille. Le temps
passe, seule la légende demeure.
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Les affaires du monde se répètent ainsi, comme une
épée usée.
Mais elles s‟oublient à l‟ouverture d‟un dîner
simple.
2008
trans par Patrick Fishman
Way of the World
We set out on our horses, and the small birds of
dawn were with us.
We return to the tethering-lines with the magpies at
evening.
For a hundred, hundred years, working skins, cutting
wood, forging swords,
humans will forge history after the candle goes out
and blazes forth.
The river waters flow cloudy, and then clear again.
The firewood is doused, and flares again, upon the
river bank.
The rocks of the world wear away, year by year, as
they move and settle.
The ways of people are buried in the dust of a
regular day.
We set out on our horses in the victory of morning.
We return to the tethering-lines in the weariness of
evening.
For a thousand, thousand years, sharpening swords,
digging graves, lighting candles,
we will set out on our horses to learn, when morning
comes.
Some of us will build a town. Others, angry, will
burn it down.
The two will set their generals to fight each other.
Later only stories will remain.
The way of the world is like this, like a sword it is
forged,
forgotten like a draught to settle a full stomach.
translated by Simon Wickham-Smith
From Mongolia…
destineliterare@gmail.com
207
Destine Literare
Mihai MERTICARU
(ROMÂNIA)
Coman Șova –un poet apolinic
Născut la 18 octombrie 1933, în Bucureşti,
unde locuieşte de 60 de ani, poetul COMAN ŞOVA
şi-a petrecut primii 18 ani din viaţă în judeţul
Neamţ, la Humuleşti Neamţ, apoi în satul Suha,
unde era o fabrică de cherestea, la Bicaz, Tarcău,
Roznov şi, în sfărşit, la Piatra -Neamţ, localităţi prin
care Ioan Şova, tatăl său, maistru forestier, se tot
muta cu serviciul. Între anii 1941-1947 urmează
clasele primare la Şcoala nr.2 din Piatra Neamţ, apoi
se înscrie la Liceul „Petru Rareş”, de unde se
transferă la Liceul Tehnic de Silvicultură din
Roznov, pentru a-i face pe plac tatălui său, liceu pe
care îl absolvă în 1952. În vara aceluiaşi an, pleacă
la Bucureşti pentru a se înscrie la Facultatea de
Silvicultură, cum dorea autoritarul părinte, vocaţia
dovedindu-se mai puternică, se înscrie şi reuşeşte la
Institutul de Teatru, iar după 3 ani se transferă la
Şcoala de literatură „Mihai Eminescu”, care în
acelaşi an devine Secţia de Literatură şi critică
208
literară „Mihai Eminescu” în cadrul Facultăţii de
Filologie a Universităţii din Bucureşti, facultate pe
care o absolvă în anul 1960, aşa cum visa încă de pe
băncile liceului când scria poezii şi frecventa
cenaclul literar condus de profesorul şi poetul
Constantin Borş.
Între 1962-1964 funcţionează ca secretar
literar la Teatrul „Barbu Delavrancea” din Bucureşti,
perioadă în care debutează în dramaturgie cu piesa
Iubesc pe-al şaptelea, urmată de altele precum şi de
scenariul filmului Ora zero, toate bucurându-se de
un real succes. Între 1965-1972 este secretar general
de redacţie al revistei studenţeşti Amfiteatru. În anii
următori a fost secretar general de redacţie al
ziarului România liberă (1972-1974), redactorul-şef
adjunct la revista Magazin (1974-1986), publicist
comentator la România liberă (1986-1990), iar în
anul 2011 fondează, împreună cu scriitorul Florentin
Popescu, revista lunară Bucureştiul literar şi artisitic,
îndeplinind aici funcţia de director.
În anul 1970 debutează cu un volum de
versuri intitulat Astrul nimănui la Editura Eminescu,
fiind întâmpinat elogios cu cronici şi recenzii
semnate de Ilie Constantin, M.N.Rusu, Ion Butnaru,
Damian Ureche, Magda Ursache, Nicolae Baltag,
Constantin Pricop ş.a. Drept urmare, în 1971 devine
membru al Uniunii Scriitorilor din România.
Tot la Editura Eminescu îi apar şi
următoarele volume: Marival (1974), Cuvinte de
reazem (1977), Poeme (1980), Unul cu altul (1983),
Căderea fructului (1989), Nevoia de alb (1996).
Urmează Die liebe ist mein alltangskleid (Iubirea
este haina mea de fiecare zi), traducere în limba
germană de Ioana Crăciun, Editura Neue Literatur,
2010, Jena; Cuvinte de reazem, col. Opera Omnia,
Editura TipoMoldova, 2012; 101 poeme, Editura
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Biodova, 2012; Frig/Cold, ediţie bilingvă românoengleză, Editura Semne, 2013.
În acelaşi an şi la aceeaşi editură, în condiţii
grafice demne de invidiat, îi apare volumul Paharul
cu îngeri, o voluminoasă antologie, într-o formulă
originală, în care nu mai apar titlurile volumelor
princeps, poemele fiind structurate tematic. Titlul
acesteia semnifică diversele ipostazieri ale îngerului:
mască a revoltei, semn al nostalgiei vremurilor
arcadice, emblemă a purităţii eului liric şi a harului
creator. Volumul se bucură de o amplă şi pertinentă
prefaţă semnată de Nicolae Balotă, iar în final îi sunt
alăturate peste 30 de cronici literare aparţinând celor
mai strălucite condeie din Bucureşti şi din ţară,
începând cu Alex Ştefănescu, Dan C. Mihăilescu,
Florentin Popescu, Daniela Zeca, Tia Şerbănescu,
Ion Roşioru, M.N.Rusu, Dumitru Radu Popa, Dorin
Tudoran şi terminând cu Ioan Mazilu Crângaşu,
Fănuş Băileşteanu, Marian Popa, Constantin
Sorescu, Mircea M. Pop, Rodica Florea, Ion
Cristofor şi mulţi, mulţi alţii, toate bucurându-se de
formulări elogioase.
În viziunea acestora, Coman Şova este un
poet excepţional, un spirit de esenţă clasică, un poet
pe cât de discret, pe atât de înzestrat şi de profund,
un însetat de puritate şi visare, un poet reechilibrat,
ocolit de tentaţiile originalităţii cu orice preţ, un
poet apolinic trăind în idei sublimate pe care le
studiază din toate unghiurile, un poet care refuză
fraza goală şi vidul exprimării plate, fără sens, un
talent ponderat şi mai ales de sine stătător, evitând
pastişa şi imitaţia sterilă, un poet care trăieşte
nostalgia copilăriei şi a pădurilor, ca zonă a
purităţii, posesorul unei voci lirice cxare a căpătat
originalitate şi profunzime în exprimare, fiind
capabilă să transmită emoţii adânci şi durabile, un
condei remarcabil, un poet ce atinge altitudini lirice
nebănuite, un liric ce îşi exprimă tot mai responsabil
suferinţa universală provocată de lăcomia omului
modern etc.
Referindu-se la poemele sale, aceiaşi autori
afirmă că poezia lui Coman Şova este senină,
echilibrată, plină de bijuterii şi de aforisme, de
metafore şi construcţii surprinzătoare, o poezie care
aspiră spre clasicitate şi reconciliere cu lumea,
esenţialmente una elegiacă şi a smaimelor de
cenuşiu, o rugă şi o nostalgie către un spaţiu
destineliterare@gmail.com
imaculat, o armonizare superioară la nivelul
versului, o poezie de notabilă consistenţă, care pune
în lumină o formulă inconfundabilă, o poezie
meditativă, spontană şi elegiacă, un îndreptar
pentru a înflori planeta încă o mie de ani.
Un spaţiu considerabil al liricii şoviene este rezervat
poeziei de dragoste, care ne dezvăluie o sensibilitate
autentică, aptă să prelucreze şi să potenţeze acest
sentiment ce reprezintă singura modalitate de a
accede la absolut. Metaforic vorbind el afirmă că
“iubirea este haina mea de fiecare zi”, metaforă pe
care o găsim şi în titlul volumului apărut în limba
germană.
Poemele erotice excelează prin prospeţimea
şi simplitatea expresiei, prin schimbarea cu
naturaleţe a registrului stilistic, prin voluptatea
privirii şi uimirea în faţa miracolului lumii, prin
cantonarea într-un univers al purităţii. Poetul
percepe iubirea ca pe un miraj, ca pe o stare mereu
dorită, mereu pierdută, fiind preocupat de elucidarea
misterului ascuns dincolo de imaginea aparenţei,
erosul declanşând stări reale de reverie. Ca principiu
constitutiv al lumii, femeia iubită este o permanenţă
în poezia sa, reprezentând eterna aspiraţie spre ideal.
Pentru Coman Şova, femeia, simbol al suavităţii,
este o sărbătoare dulce, o rană, ţipăt, trup de vis şi
aer care colorează cerul cu insomnii şi forme, este
albastră mireasă care înfiorează pământul cu paşi
calzi şi umezi, aducând lumină şi ploi curate,
mănunchi de raze, e vis şi fruct, alcool şi pâine şi tot
ce se poate, fugă, mister, nefiinţă, pământ, apă şi
soare, pădure subţire de făget.
Pentru a gusta din plin frumuseţea
emoţională a fluidului poetic, cităm un poem în
integralitatea lui: O femeie mi-a ieşit în drum/ cu toţi
pruncii ei nenăscuţi/ în priviri/ cu toate trădările ei/
în priviri./ Îşi aşază ochii în ochii mei/ şi-i lasă
acolo./ O femeie mi-a ieşit în drum,/ sub pleoapele
ei/ respiram fantome/ ce-au bântuit apoi/ vorbele
noastre/ săpând adânc izvoare/ de proaspete erori.
(Întâlnire, pag. 201)
Funciar duios, absolventului de liceu silvic îi
repugnă îndepărtarea insului de natură, de universul
silvestru cu atâtea oaze de seninătate, în care a
hălăduit în cei mai frumoşi ani ai vieţii, univers
devenit un topos al statorniciei şi fericirii depline.
Elementele naturii încep să concerteze pentru a
209
Destine Literare
deveni metafore, simboluti şi sugestii într-o lirică ce
dispune de o mare doză de inefabil. El pune în primplan fenomenele naturii, ipostaziindu-se simpatetic
în fiecare lucru, pentru a-i decela esenţa. Pădurea
devine un spaţiu securizant, intim şi protector: “Trec
prin munţii mei/ pe un cal învăţat să zboare;/ nu am
arme,/ nu am decât cuvântul omului de aici/ şi aerul
tare al stâncii”(Prin munţii mei, pag.269).
Un lamento sfâşietor, dar şi un adevărat
rechizitoriu conţin unele poeme la adresa celor ce
nesocotesc legile echilibrului natural: Tăierea unei
păduri este cel mai trist abator (Medalie fără revers,
pag. 283/ sau “Când tăiem o pădure,/ omorâm şi
aerul ei/ şi ceva din plămânii noştri./ Când doborâm
o pasăre,/ doborâm un vis care rămâne/ şi după ce
ne trezim/ când vânăm un cerb,/ o stea de pe fruntea
omului/ se carbonizează” (Carbonizare, pag. 309).
Anotimpurile („iarna e haina mea de duminică”),
ninsorile şi pădurea cu toate vietăţile ei,, pământul
care îl cheamă irezistibil reprezintă obsesiile majore
ale poetului. În peisajele sale predomină, cu mici
excepţii, o singură culoare: albul, albul cireşilor în
floare, al ierbii brumate, al tinereţii, al purităţii, al
stării de graţie, al transfigurării. Nu o dată, asistăm
la un spectacol feeric al naturii care invadează
oraşul, salvându-l de cenuşiu şi sordid: O pădure de
foioase şi conifere/ cu galerii nesfârşite de păsări/
invadase oraşul./ Un făguş silvatica/ îşi rezema
coatele de Intercontinental./ Păsările dirijau
autobuzele.../ Din cinematografe ieşeau/ păduri
tinere de mesteceni,/ alimentarele erau pline/ de
fructe sălbatice/ şi ouă de dropii/ ... iar pe covoarele
fermecate/ ale poienilor plutitoare/ iepurii albi/
făceau tumbe (Vis şi tumbe, pag. 337).
Apelând la simbolistică, putem afirma că
arborii fac legătura între cer şi pământ, semnificând
aspiraţia spre o ascensiune luminoasă. Binomul omnatură oferă cadrul ideal pentru apropierea omului
de esenţa sa sacră, precum şi modalitatea de a ajunge
la conştiinţa spirituală a unei lumi mai înalte.
Cuvinte nodale mai mult decât simple teme, sângele
şi lumina, simboluri ale vieţii, ale dăinuirii, cu darul
de a reinstaura coerenţa, armonia, aspiraţia spre
ideal, foamea de real: s-a făcut lumină, vin fiii ... văd
lumini aprinse de sfinţii mei tineri ... e-o albă tăcere
pe văile ninse/ o albă tăcere coboară în noi ...
210
lumină neizbucnită încă, luminând ... o oază de
lumină grea ... aleşii bărbaţi pentru înalt destin/
purtând virtutea pământului în sânge.
Tehnica sugestiei, pe cât de simplă, pe atât
de eficientă, este stăpânită magistral de Coman
Şova, care reuşeşte astfel să strecoare destule aluzii
la ticăloşiile din anii comunismului: E noapte peste
tot şi-n zi,/ e noapte înăuntru şi-n afară/ e noapte
adâncă în a fi/ şi noapte încă se mai cară (Noapte
peste tot, pag. 167) şi niciun fulg curat nu cade-n
iarna asta Pe nevăzute, ning noroaie peste noi (Pe
nevăzute, pag. 368).
În viziunea sa, îndeletnicirea scrisului are un
rol exorcizator în faţa spaimei de extincţie. O
seninătate mioritică pluteşte peste poemele cu o
asemenea tematică, poetul fiind încredinţat că
moartea este cea care dă sens vieţii: Naşterea nu este
un început,/ moartea nu este un capăt (Labirint, pag.
391) sau să fii, să fiu, să fiu în nefiind” (Albastrul de
deasupra, pag. 443).
Fără să-şi împodobească versurile cu artificii
stilistice, poetul îşi rosteşte discursul limpede, fără
stridenţe, preferând să-şi exprime ideile prin
sintagme care să declanşeze şiruri de interogaţii şi
răspunsuri din partea cititorului. Nu putem să nu
remarcăm şi muzicalitatea care se naşte din ritmul
rostirii, din tonul uşor elegiac, din armonia
intrinsecă a asocierii cuvintelor.
O listă lungă putem alcătui doar din temele
sale consacrate: dragostea, curgerea ireversibilă a
timpului, faptul divers, jubilaţia, reveria, nostalgia
copilăriei, legătura dintre generaţii, familia şi
singurătatea, raportul cu divinitatea, criza mondială,
problemele ecologice ale planetei, moartea,
memoria, uitarea etc. Lumea autorului e o sumă de
fragmente de realitate şi irealitate, de cotidian şi de
viaţă interioară, condensând metaforic durerile unui
neam şi credinţa în temeinicia lumii. Printre rânduri,
transpare crezul său de o viaţă în puterea
regeneratoare şi în taina cuvântului întrupat.
Personalitate polivalentă şi proteică, poet cu
mari disponibilităţi lirice, Coman Şova scrie o
poezie plină de substanţă şi idee, firească precum
respiraţia, emoţionantă prin autenticitatea trăirii,prin
sinceritatea neafectată.
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Irina Lucia MIHALCA
(ROMÂNIA)
Lumea eşti tu, priveşte-mă!
Sfidând logica, suntem mereu pe undeva,
unde ne simţim dacă nu căutăm?
Să eliberăm visele şi barielele lor,
să deschidem ferestrele inimii,
să deblocăm cuferele emoţiilor
şi sertarele trăirilor demult închise!
Simţeai că sunt ca tine,
în adâncuri, de la început vibra,
dorinţa ascunsă de regăsire,
renaşterea din cenuşă,
ridicare spre ceruri,
aripile ţi-erau ascunse în tine,
erai acel spirit călător în tot şi toate,
nu-ţi găseai locul undeva anume,
te trăgeam izbitor înspre mine,
de aceea şi zbaterea de la început,
îţi lipsea prezenţa celei care
simte sau te simte.
Continuă să mergi înspre tine,
suntem una cu toţii,
doar rezonanţa ne ţine
la distanţe de ani lumină,
contopirea realităţilor,
acea beatitudine,
nebunia simţurilor,
aşezarea în locul facerii,
adâncirea în esenţa noastră!
Ce înseamnă să fiu iubită?
Începi să mă cuprinzi tot mai mult,
pătrund cu tine în mine,
vreau să te aşez
acolo, înlăuntrul meu,
aşa mă definesc,
simţind tot ce-am simţit,
destineliterare@gmail.com
altfel totul e deşertăciune,
o goană după vânt,
vrei să mă absorbi toată în tine,
prin orice formă şi gând,
manifestare pură, divinul întrupat.
Mă întrebi cum e sufletul meu acum,
ce simt, ce este acolo,
vrei să mă descoperi aşa cum sunt,
undeva începi să mă simţi altfel.
Te iau de mână şi-ţi arăt imaginile,
întrepătrunderile şi curgerea lor,
parcă rupte din poveste.
Împreună am făcut paşi mulţi, frumoşi,
dar, mai ales, importanţi,
ai spune că nu ne-am întâlnit
până acum deloc, am încercat doar
să ne-atingem inima,
am pornit, căutându-ne,
să ne scriem, prin priviri,
călătoria sufletului.
Ai curajul de a fi tu, aşa cum eşti,
acolo unde vrei sa ajungi!
Ne-am oglindit fără bariere,
pas cu pas, treaptă de treaptă,
am dorit şi atras,
spre înţelegere, totul.
De ce mă iubeşti?
Caută, vei găsi răspunsul,
nimeni nu poate privi în locul tău!
Lasă inima să te ghideze,
nu te lupta cu focul,
iubindu-te, descoperim
partea din noi semănată în lume.
Lumea eşti tu, priveşte-mă!
211
Destine Literare
Victoria MILESCU
(ROMÂNIA)
Un scriitor din linia întâi
Sunt autori despre care se poate spune că
între ei şi opera lor există o dihotomie, cum există
autori a căror operă se confundă cu viaţa, devenind
destin literar. În cea de a doua ipostază se află şi
scriitorul Ion Andreiţă (n. 11.06.1939, Perieţi, jud.
Olt), pentru care vocaţia scrisului a devenit vocaţia
de a trăi cu pasiune şi curaj provocările vieţii, viaţa
recompensându-l cu ani mulţi şi buni, cu o familie
fericită. Cărţile sale de poezie, proză, reportaje,
eseuri, traduceri captivează prin bogăţia ideatică,
prin originalitate şi virtuozitate stilistică pe fondul
unui profund ataşament faţă de valorile morale şi
naţionale, ferită de mizerabilismul prezent masiv în
literatura de azi. Trăind, călătorind prin lume,
scriitorul
experimentează
stări,
sentimente
universale dar inima şi gândurile de ,,oltean
fundamental“, cum spune Nicolae Dan Fruntelată,
un alt oltean îndârjit, se reîntorc periodic la
rădăcinile satului Perieţi, unde s-a născut şi de unde
a plecat în lume. Etapele vieţii sunt marcate de
scrieri ce oglindesc nu numai un parcurs individual,
ci şi dinamica vremurilor traversate, schimbările din
societate la care a fost martor. Având conştiinţa
propriei valori şi a valorii cuvântului scris, Ion
Andreiţă, un „pălmaş al condeiului“, cum se
autocaracteriza, şi-a clădit opera literară cu elemente
din viaţa reală dar şi cu ficţiune şi dramă, cu
suspans, cu multă autobiografie dar şi cu un umor
nativ infuzat în pagini ca un aer proaspăt, revigorant.
Anul trecut s-a întrecut pe sine; cu energia-i
definitorie, a publicat la eLiteratura din Bucureşti
două cărţi: Mătura de pelin, cuprinzând evocări, şi
Linia lui Dumnezeu, volum de versuri, pe care îl voi
212
comenta în continuare. În format de buzunar, dar
după lecturare, pot spune buzunarul de la piept, pare
o carte micuţă, dar are totuşi 170 de pagini
îmbrăţişate de două coperte amintind de oameni
dragi; prima copertă reproduce tapiseria „Omagiu
lui Brâncuşi“
de Lia-Maria Andreiţă, soţia
autorului, iar cealaltă poartă fotografia scriitorului,
realizată de Gauthier Dubuquoy, celebru fotograf
din Paris. Pe contrapagină, avem un Ion Andreiţă
din 1968, fotografiat de Valeriu Tanasoff. Este
incredibil cum într-o carte de dimensiuni relativ mici
a încăput atât de multă, intensă şi efervescentă trăire,
organizându-se însă logic şi coerent, reflectând, prin
diversitate tematică şi varietatea expresivităţii lirice,
caracteristicile întregii sale creaţii poetice.
Ca ,,frate mai mic al firului de iarbă“, Ion
Andreiţă scrie despre frumuseţile patriei (,,Pământul
ţării“, ,,Apele munţilor mei“), despre istoria ei cu
eroi legendari (,,Dac pe Columnă“, ,,Valea dacilor“,
,,Dave pe Olt“, ,,Transilvania“, ,,Mogoşoaia“), sub
impulsul unui sentiment patriotic ardent, autentic,
sentiment privit azi cu o nejustificată reticenţă.
Ataşamentul faţă de ţară şi de istoria ei milenară se
împleteşte cu dorul de locurile natale, de familie.
Membrii familiei sunt evocaţi în versuri
emoţionante, iar tatălui îi este închinat un poem de o
limpidă şi statuară frumuseţe, din care cităm: ,,Tatantre ferestre-aşteaptă/ Gol şi singur ca un zeu,/ Tata
n-o mai ţine dreaptă/ Linia lui Dumnezeu (...)“. Este
un părinte arhetipal, sub un ,,fir cu plumb“ al
divinităţii spre dreapta statuare ontologică, un ax ce
leagă sau desparte cerul de pământ. Linia lui
Dumnezeu este normă, poruncă, linie a destinului,
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
un fel de linie a lui Plimsol indicând limita
încărcăturii vieţii, a suportabilităţii suferinţelor şi
bucuriilor. Mama şi tatăl sunt cei doi poli între care
navighează corabia sufletului trecând peste dealuri şi
peste văi: ,,Dintr-un deal mă strigă tata,/Dintr-o vale
sună mama“. Sufletul poetului absoarbe, dăruieşte,
risipeşte iubire. Poeziile din acest registru au toate
ingredientele
,,paradoxului
iubirii“:
căutări,
aşteptări, despărţiri, regăsiri, bucurie, tristeţe,
pasiune, deznădejde, dar şi un arsenal de blesteme şi
descântece de dragoste în buna tradiţie a folclorului
românesc, autorului fiindu-i la îndemână şi versul
popular, alături de cel clasic sau modern. Deşi la
,,Amiaza iubirii“, erotismul are uneori inflexiuni
candide, adolescentine: ,,Aş vrea să iubesc o fată
fără amintiri,/ Să nu-mi poată vorbi niciodată/ În
nopţile noastre de inimă/ Despre celălalt,/ Şi ochi
străini să nu mă ţintuiască/ În ceafă/ Din fiecare
perete al nopţii“. Cu un patetism reţinut, un
senzualism disimulat sub o exprimare frustă, Ion
Andreiţă îşi dezvăluie structura esenţialmente solară,
robustă, pozitivă. Când valorifică tezaurul popular
de basme şi eresuri e fascinat de zâne, sânziene,
tradiţii, obiceiuri, de şarpele casei ca entitate sacrală.
La polul opus al lumii tradiţionaliste a satului se
situează oraşul, traumatizant dar ofertant în trame.
Văzut de sus, se arată ca o îngrămădire de
acoperişuri, cu statui ce abia se ţin pe socluri
mimând viaţa cea adevărată, cu camere albe de
spital unde ,,doctorii sunt cioclii tandri“; aici adie
nostalgia raiului vegetal reconstituit în amintire:
,,Cântecul meu/ Se va risipi/ Ca frunzele toamnei,/
Dacă nu cumva/ Sufletul celui ucis/ Se va întoarce/
Să le adune - /Reconstituind astfel/ Copacul“.
Ion Andreiţă are vocaţia scrisului dar şi
vocaţia prieteniei; de aici, o avalanşă de dedicaţii
dintr-o fraternă solidaritate faţă de înaintaşi dar şi
faţă de contemporani (Eminescu, Labiş, Eliade,
Cioran, Ionesco, N. Stănescu, M. Preda, D.C.
Dulcan, M. Bandac, F. Neagu, N.D. Fruntelată, V.
Poenaru – editorul cărţii), destăinuindu-se cu
duioşie: ,,A scrie despre un prieten/ E cum ai scrie
despre tine - /Şi greu îi, Doamne, să fii mielul/ Ce se
sacrifică pe sine“. Jovial, deschis, susţinându-şi la
bine şi la greu colegii şi prietenii, Nea‟Jean, cum i se
destineliterare@gmail.com
mai spune (contaminare din vremea şederii la Paris),
se poartă neaoş dar şi elegant, un bon viveur
celebrând viaţa şi moartea văzute ca entităţi
potenţându-se reciproc în beneficiul actul creator:
,,Să facem chef, prieteni,/ Plătesc cu moartea mea!/
Voi invita la cheful acesta/ Toată lumea/ Şi fiecăruia
din suflet/ Îi voi turna să bea - / Să facem chef,
prieteni,/ Plătesc cu moartea mea!“ Uneori pofta
rablesiană surprinde ironic-amar latura macabră a
ritualului din veac: ,,Înfruptaţi-vă/ La această masăa tăcerii/ Din taina oaselor/ Moşilor/ Şi strămoşilor
voştri/...// Înfruptaţi-vă fără să mulţumiţi cuiva,/
Tăceţi numai,/ Păstrând o clipă/ De reculegere/ În
memoria celui plecat/ Şi-a sângelui ce-l beţi acum,/
Nepăsători“. Nu lipseşte nici gesticulaţia uşor
frondeur-filozofardă: ,,Şi dacă beau,/ Ce-ţi pasă ţie?/
Şi de mă sting,/ Ce-mi pasă mie! “, care se conjugă
cu un elan aventurier ce l-a purtat fizic ori mental
prin ţări şi culturi diverse (vezi poeziile: ,,Gondolă“,
,,În port“, ,,Lagună“, ,,Corăbieri“ etc). Dar timpul
petrecerilor şi al călătoriilor trece şi vine ,,Ora
tristeţilor“, când sinele rămâne singur cu sine: ,,E un
ceas anume/ Când trebuie să te dărui/ Cu totul
tristeţii“. Vine ora spovedaniilor cu ecouri psalmice
argheziene: ,,Sunt singur, Doamne, anii mei s-au
dus/ Pe sâmbete de ape şi pierzanii - / Şi-acum,
pustiu, să-nalţ în stare nu-s,/ Pentru iertare, sfintele
litanii“. Dacă în Linia vieţii, Ileana Mălăncioiu
accentuează latura existenţială a individului, ,,linia
vieţii“ lui Ion Andreiţă e rezonantă cu universul, şi
orice perturbare a ei perturbă ordinea şi liniştea
lumii noastre: ,,Uneori,/ Cineva încurcă/ Linia vieţii/
Cu linia morţii:/ Se aude atunci/ Un huruit/ De la un
capăt/ la altul/ Al Universului//Aşa s-a petrecut şi
azi-noapte:/ A scârţâit osia pământului/ Zburătăcind
paserile vieţii/ Care n-au mai izbutit/ Să revină/ La
vechile locuri“.
Receptiv la toate cele din jurul său, apropiat
de sufletul oamenilor dar şi al pământului, cu un
ochi râzând şi altul lăcrimând, sub ploi dar şi sub
raze de soare, harnic şi temerar, privind viaţa în faţă
şi moartea peste umăr, realist şi fantast, tumultuos şi
aşezat, scriind fără preget şi fără ură ori părtinire,
Ion Andreiţă este un scriitor din linia întâi a
literaturii române.
213
Destine Literare
Kae MORII
(JAPONIA)
Rumanian Design
Garnished with Danubian Waterlilies, The drove with a train.
Misty pearls whisper in the forest of Carpathians
A thread of Lachesis is interwoven to Woolen Poetry
―Your yarn
You are stretching a word and a word
In your sanctuary
Filled with acacia flowers in Transylvania, The rich tapestry.
Happy bees are humming around Maypole
A thread of Legend is interwoven to Tapestry of Poetry
―Your yarn
You are stretching a word and a word
Besides your sanctuary lamp
Grafică: http://desenegratuite.blogspot.ro
Dance & Rhyme
Darkling world,
If someone laces your fizz with love?
Your sparkling eyes,
with pleasure,
but now, they‟re the sky….
―all the bits
―all to pieces
Sinking morning,
If someone traces your foot-steps?
214
Your died Springs,
with shellfire,
and now, no wisdom…
―all the bits
―all in bits
In the mid-air verbal,
Dancing the night…
Seeking our dawn…
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Domnița NEAGA
(ROMÂNIA)
Petale din floarea de lotus (1)
Drumul de nectar
Şi azi păstrez cămara cu păpuşi,
Dintr-o copilărie netrăită;
Un simplu numai scârţâit de uşi
Îmi limpezeşte vremea prăfuită...
Înaintez în cântec de cicori,
Cu paşi timizi, abia ating pământul,
Mânuţe tandre, ochi strălucitori,
Tăceri de Rai acoperă cuvântul.
Păpuşile cu aer de poveşti
Se lasă mângâiate peste frunte,
Iar, sub lumina vremii îngereşti,
Cosiţele au devenit... cărunte.
În mine, un adânc mistuitor,
O ardere a lumilor furate...
Cămara cu păpuşi, vrăjit izvor
De doruri şi iubiri neîntinate.
Avatar
Ţărâna trupului meu,
În amfore acum ciobite,
Din care şi-au astâmpătat setea
Cândva, deopotrivă,
Şi stăpânii şi sclavii...
Ţărâna trupului meu,
Binecuvântată de vestale
destineliterare@gmail.com
Odată cu uleiul din vasele
Destinate întreţinerii
Focului sacru...
Ţărâna trupului meu,
Frământată, modelată
Şi arsă în cuptoare,
Pentru cine ştie ce sofisticate
Obiecte de cult...
Ţărâna trupului meu,
Amforă, candelă,
Icoană profană,
Dar mai ales pulbere
Purtată de vânturi
Mereu între două imperii...
Poveste nescrisă
În vechea mea cetate, moştenită,
Ai poposit din zborul tău nocturn,
Acoperind cu scoarţe înverzite
Cărarea dinspre poartă pân-la turn.
Ai năvălit cu frumuseţi de îngeri,
Şi caii tăi sălbatici, ne-nşeuaţi
Au dat o brazdă nouă la hotare,
Sămânţa bună să o cultivaţi...
Am ars mocnit sub licăriri de stele,
Ca focu-n stuful toamnei neperechi;
Prin fumul alb, întrezăream aievea
215
Destine Literare
Reconstruirea Turlei celei Vechi.
Deşi aproape, mi-ai rămas departe,
Cu tot suavul clipelor târzii,
Iar în povestea scrisă-n nopţi cu lună
Am vrut să fim..., dar n-ai putut să fii!
Şi aşteptăm să iasă la lumină
Corabia cu timpul scufundat...
Atâtea flăcări ard în paraclis,
Iar tu şi nava mea sunteţi doar vis...
Floarea de lotus
Dependentă
Te scriam pe ziduri, în paginile caietelor
Rămase totdeauna albe,
Pe trunchiuri de copaci tineri,
Niciodată pe frunze...
Te pictam în aerul ce îl trăgeam în piept,
Ca fumul primei ţigări
După o îndelungată abstinenţă...
Te ascultam vrăjită în muzica lui Mozart
Şi Paganini,
În ritmul picăturilor de ploaie
Căzute pe învelişul fierbinte
Al trupului mistuit de arşiţă...
Când, în cele din urmă,
Ne-am întâlnit în Orion,
Te-am ascuns temătoare între pleoape,
Şi, de atunci, ca să nu te mai pierd,
Umblu prin Univers
Mereu cu ochii închişi...
Doar un vis
Un val năvalnic saltă-n slavă munţii,
Ivit dintre străfunduri de fiord,
Aievea îi percep căldura vie
Şi cântecul din lira de la şold.
El trece prin oglindă înspre mine,
Şi chipul mi-l îmbracă în tăceri;
Pe drumul meu de flori, presară fluturi,
Atât de vii..., şi-atâta de stingheri!
După ani de secetă îndelungată,
Ploaia se revarsă ca din senin,
Nebănuită, neaşteptată...
Niciun semn nu prevestea furtuna,
Nicio adiere de briză
Pe ţărmul de la marginea zării,
Niciun val care să încreţească
Întinderea liniştită de apă,
Împăcată cu sine,
Sub dogoarea pustiitoare a amurgului!
Ca o vrajă, s-au răsucit norii,
Şi trupul subţire al tornadei
A început să danseze,
Luând prin surprindere
Sufletul pustiului
Şi unindu-l pentru totdeauna
Cu înaltul albastru al cerului...
Nopţile deveniră incandescente,
Licuricii invadară plaja toridă,
Sfărâmând-o şi mutând-o din loc.
Valurile continuau să lovească stânca,
Unde Farul se prăbuşise
Şi se pierduse
În adâncul de taină
Al mării...
...Şi ploaia cădea, cădea necontenit,
Ocrotitoare, caldă, melancolică...
În sufletul pustiului,
Începuse a se deschide albastru
Floarea de Lotus...
Mă ia de mână şi mă duce-n portul,
Unde un ideal mi s-a surpat;
216
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Tu, dor şi lumină
În ciuda aparenţelor
În visul meu real, repetitiv,
Urmăm un drum cu dealuri şi cu văi,
Pe urma noastră, neştiuţi călăi...
Şi suntem unul altuia captiv.
Grădina aceasta şi curtea şi castelul,
Şi, mai ales, zidul care le înconjoară...,
Toate vorbesc despre tine.
De-atâta mers pe ţărmul planetar,
Printre grădini cu maci şi mărăcini,
Ne-am transformat în doi frumoşi străini
Prinşi în fiorul clipei, dulce-amar.
Adorm la pieptul tău, fierbinte lut,
Ca un copil ştiut al nimănui;
Şi nicio grijă de-a mă pierde nu-i,
Când trupul tău armură mi-e şi scut!
Plutim într-o splendoare, convulsiv,
Şi eşti şi sunt şi ardem la un loc;
Doar două lumânări, un singur foc...
În adevăr şi în definitiv!
În viaţa asta fără nicio vină,
Iubirea noastră-i singura lumină...
Aici te-am înflorit şi m-ai cules,
Aici te-am locuit şi m-ai făcut mireasa ta,
Aici, împotriva tuturor, te-am rezidit în cuvinte,
Iar tu m-ai apărat cu sabia,
Ca un vrednic cavaler medieval...
Eram o cetate,
Ai fost apoi un mormânt celebru...
Nu mai ştiu după aceea ce am mai fost,
Dar ştiu că această lume oarbă,
Cum sunt toate lumile vii,
În uitarea de sine,
Nu a mai făcut diferenţa: „ Cine ce este...?”
A aşteptat apoi gânditoare,
Privind în gol grădina, curtea, castelul,
Dar mai ales zidul care le împrejmuia,
Dincolo de care, în ciuda aparenţelor,
Noi am continuat
Să ne fim...
Roşiorii de Vede, Teleorman
14 ianuarie 2016
.
destineliterare@gmail.com
217
Destine Literare
Tudor NEDELCEA
(ROMÂNIA)
Marin Sorescu sau vocaţia identităţii româneşti
Conceptul pe care-l lansa Alfred de Musset,
în 1836, în cartea sa Mărturisirile unui copil al
veacului, care a făcut vogă – „răul veacului”, este
de o actualitate stresantă. Fiecare veac îşi are bolile
sale, circumscrise unei realităţi sufleteşti, unui
context social şi politic: sfârşitul de secol şi început
de mileniu este dominat de o boală mai subtilă:
dezagregarea omului (biologică psihică şi politică)
„pierderea identităţii, senzaţia dezrădăcinării fiinţei
umane din realitate” (Dan Zamfirescu). Din acest
motiv, spiritele pătrunzătoare ale acestui secol
abordează tema căutării de identitate, fiind vorba „nu
doar de un individ fără memorie, ci de o fiinţă fără
rădăcini (Serge Koster), de sărăcirea sufletească a
fiinţei umane şi, implicit, de recuperarea tradiţiei şi
identităţii spirituale naţionale întru atingerea Binelui
universal.
Sau altfel spus (Dan Zamfirescu):
„Dezrădăcinarea omului de el însuşi, din acel
pământ, mai sărac sau mai bogat, în care stă cu
rădăcinile delicata plantă a personalităţii umane, şi
care este suma amintirilor acumulate, a
experienţelor dobândite, a ideilor agonisite sau
dăruite de mediul social, se defineşte deci, tot mai
pregnat ca un fenomen caracteristic epocii noastre”
(Accente şi profiluri, Buc., Cartea românească, 1983,
p. 186).
Datorită unui context geo-politic mai puţin
favorabil, dar şi structurii sale genetice, românii au
dovedit o vocaţie a afirmării sau (în anumite
condiţii) a redobândirii identităţii lor etnice. Când
vremurile erau bolnave de încrâncenare ( „E un secol
de-a binelea bolnav? Că-s bolnav şi eu, nu mă mir”
– scria G. Bacovia în 1904) au apărut personalităţi
generatoare de identitate, menite să afirme ofensiv
identitatea românească în numele tuturor.
218
Spaţiul nostru carpato-ponto-danubian a dat
naştere unor oameni ce au restaurat, în momente de
criză, identitatea românească în istorie şi în cultură,
în ţară şi universalitate. Spaţiul acesta mioritic ni l-a
dat pe Marin Sorescu, „Vărul lui Shakespeare” şi a
crestat – cum zicea Tudor Arghezi – o aşchie dintr-o
creangă de răboj, făcându-şi din ea un băţ de
credinţă.
Plecând din Bulzeştii Doljului, văzând, la
vârsta copilăriei, Craiova din car, Marin Sorescu nu
s-a oprit aici. A vrut să colinde lumea şi a colindat-o.
Dar nu oricum. Încărcat cu idei din cea mai nobilă
viţă românească, cu cărţi care ar prinde bine oricărei
literaturi de pe mapamond, Marin Sorescu a lăsat, pe
unde a trecut, o imagine despre o ţară, acolo, undeva,
fixată de-a pururi în timp şi spaţiu, un punct pe harta
lumii numit România.
A colindat lumea – cu el, şi opera sa – şi pe
unde a trecut a luat premii. Numeroase.
Binemeritate. Nu pentru el, ci pentru ţara sa.
Identitatea oltenească s-a manifestat prin Marin
Sorescu ca o chintesenţă a celei româneşti.
Omul acestei revolte spirituale, al acestei „sinteze în
atac”, Marin Sorescu, a adus o contribuţie
fundamentală în direcţia dobândirii unei trepte noi în
universalitate a culturii române.
Personalitate marcantă a literaturii române,
Marin Sorescu a reuşit, deopotrivă, în poezie şi în
teatru, în proză şi publicistică, în eseistică şi critică
literară, în literatura pentru copii şi teatru, mai nou şi
în pictură; este capabil să se exprime cu dezinvoltură
în toate genurile practicate, entuziasmând sau
contrariind (pe cei nechemaţi). Şi tot cu dezinvoltură
trece de la mitologie la realismul frust, de la îndoială
la disperare, de la sarcasm la umorul negru, de la
parodie la meditaţia gravă, tălmăcind timpul în
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
metafore. În creaţii răzbate adânca durere
românească, dar şi încrederea în drumul ce duce la
lumină: „Răzbim noi la lumină”, zice un personaj din
teatrul său.
Marin Sorescu este universal tocmai pentru
că este naţional; dovadă difuzarea internaţională a
creaţiei sale. Într-o lapidară dedicaţie, Alain Bosquet
scria: „Pentru dv. dragul meu Marin Sorescu, care
sunteţi unul dintre cei mai mari poeţi contemporani,
cu toată admiraţia şi afecţiunea”. Dedicaţia nu este
de circumstanţă, ci un certificat de garanţie, un
paşaport de liberă trecere a poeziei româneşti
contemporane în spaţiul vast al literaturii universale.
Incluzându-l în antologia O sută din cele mai
frumoase poezii (Paris, 1974), alături de Lucreţiu,
Virgiliu, Michelangelo, Shakespeare, Goethe, Byron,
Shelley, Hugo, Musset, Baudelaire, Mallarmé,
Verlaine, Nietzsche, Rimbaud, Rilke, Esenin,
Brecht, Garcia, Lorca, pe conaţionalul nostru,
scriitorul francez face şi un act justiţiar, de repunere
destineliterare@gmail.com
în drepturi a unui autor, a cărui creaţie are o valoare
indubitabilă, dar şi a unei literaturi prea puţin
cunoscută în străinătate.
Marin Sorescu a câştigat un lucru esenţial
pentru identitatea noastră: intrarea poeziei române,
în secolul XX, la paritate cu poezia vremii din toate
marile culturi europene, revenindu-i şi gloria de a
aşeza cultura română în demnitatea ei inovatoare pe
tărâmul poeziei şi teatrului. Nu fără temei, Laurenţiu
Ulici prevedea, pentru anul 2000, că premiul Nobel
pentru literatură va fi înmânat Poetului nostru; a fost
foarte aproape de acest premiu, în 1992, fiind propus
de Academia Română, dar confraţii săi scriitori l-au
reclamat la Comitetul Nobel.
Spiritul său oltenesc, asumându-şi destinul întregii
românimi, face din el o coloană infinită aşezată în
centrul speranţelor lumii de mâine.
În fond,
Marin Sorescu n-a existat.
A existat doar un Om.
Un poet
La început singur printre poeţi,
Un dramaturg, un eseist,
Un prozator, un traducător,
Un pictor,
Şi pentru că toate acestea trebuiau să poarte un
nume,
Un singur nume,
Li s-a spus simplu:
Marin Sorescu.
Creaţia soresciană a dovedit că lieratura
română nu vine la ospăţul marilor literaturi ca o rudă
săracă, ci îşi are locul ei binemeritat.
219
Destine Literare
Zilele „Marin Sorescu” de la Craiova
Abstract
Autorul prezintă istoricul manifestării
ştiinţifice de amploare dedicată genialului scriitor
Marin Sorescu, manifestare iniţiată şi coordonată de
Academia Română prin acad. Eugen Simion, în
colaborare cu Teatrul Naţional din Craiova şi
Primăria Craiovei. La Craiova s-au desfăşurat
anual, în luna februarie, simpozioane, întâlniri cu
cititori, recitaluri de poezii, montarea pieselor
soresciene, expoziţii cu pictura lui Sorescu, lansări
de cărţi. Au participat scriitori din ţară şi din
străinătate şi s-au acordat premii.
Cuvinte cheie: Marin Sorescu, Eugen Simion,
Academia Română, literatură, pictură.
The author presents the history of a major
scientific event dedicated to the brilliant writer
Marin Sorescu being firstly initiated and
coordinated by the Romanian Academy, by acad.
Eugen Simion in collaboration with the National
Theatre in Craiova, Craiova City Hall. In February
Symposiums, meetings with readers, poetry recitals,
mounting of Sorescu's plays, Sorescu's painting
exhibitions, presentation of different books were
annually held in Craiova. Writers from home and
abroad have attended and there were given awards.
Keywords: Marin Sorescu, Eugen Simion, Romanian
Academy, literature, painting
Zilele „Marin Sorescu” au fost iniţiate de
Academia Română (preşedinte, Eugen Simion) şi
Teatrul Naţional din Craiova (director Emil
Boroghină), în februarie 1997. Primele trei ediţii sau desfăşurat, în principal, la Naţionalul craiovean,
în colaborare cu Fundaţia „Marin Sorescu” şi
Ministerul Culturii. S-au jucat marile piese
soresciene: Iona, Pluta meduzei, Paraclisierul, Ah,
această traversare (florilegiu din ultimele poezii), A
treia ţeapă, Vărul Shakespeare, Matca, alături de
spectacolele lui Tudor Gheorghe: Petrecerea şi La
lilieci. Sesiunile ştiinţifice, moderate de Eugen
Simion, au reliefat aspecte mai puţin cunoscute din
biografia şi creaţia soresciană şi au fost susţinute de
Fănuş Neagu, I. Coteanu, G. Sorescu, Ov.
Ghidirmic, Marian Barbu, I. Zamfirescu, Ileana
220
Berlogea, D. Solomon, Ludmila Patlanjoglu, Al.
Firescu, Patrel Berceanu, Jeana Morărescu, Tudor
Nedelcea, Jean şi Fănuş Băileşteanu, C.M. Popa etc.
Au fost lansate, postmortem, ultimele cărţi ale lui
Marin Sorescu.: La lilieci (vol. VI), Efectul de
piramidă, romanele Japiţa şi Jurnal (romanul
călătoriilor), precum şi lucrări monografice semnate
de Gh. Boris Lungu, Fănuş Băileşteanu, G. Sorescu,
au fost vernisate expoziţii de carte şi documentare, sau acordat premiile „Marin Sorescu” lui D.R.
Popescu, plasticianului Ion Nicodim şi regizoarei
Daniela Peleanu.
După pensionarea lui Emil Boroghină, Zilele
„Marin Sorescu” au fost organizate (mai modest) în
cadrul Târgului de carte „Gaudeamus”. Din 2005
Academia Română şi Primăria Craiovei (exceptând
anul 2011), prin Antonie Solomon (cu sprijinul lui
Tudor Nedelcea), au ridicat ştacheta valorică a
manifestării, omagiind, în sala Primăriei şi a
Teatrului Naţional (care, din 2005, la propunerea
directorului Mircea Cornişteanu, poartă numele
ilustrului scriitor). Moderatorul tuturor acestor
manifestări, Eugen Simion, a invitat la discuţii
personalităţi marcante din ţară şi din străinătate (unii
prieteni ai scriitorului omagiat): Adam Puslojici,
Mircea Micu, M. Ungheanu, Adrian Păunescu,
Fănuş Neagu, Mircea Dinescu, Victor Crăciun,
Răzvan Voncu, Gr. Vieru, M. Cimpoi, N. Dabija, V.
Tărăţeanu, Gr. Tr. Pop, Ilie Purcaru, Dan Hăulică,
Varujan Vosganian, Dan Mircea Cipariu, Dan
Zamfirescu, N. Georgescu, Maya Simionescu,
Marius Sala etc. Alte titluri de carte au fost lansate:
Marin Sorescu Cronici literare şi Cronici dramatice
(ediţii de G. Sorescu), Marin Sorescu, laserul
vagului de Ilarie Hinoveanu (în 2005), Marin
Sorescu. Opere (col. „Opere fundamentale”, ediţie
de Mihaela Constantinescu Podocea), Puntea, Poezii
alese de cenzură, Sonete, monografiile Marin
Sorescu. Starea poetică de Ada Stuparu, Metaforele
teatrului sorescian de Toma Grigore şi Marin
Sorescu de Fănuş Băileşteanu (în 2006), Configuraţii
grafice de Marin Sorescu (ediţie de G. Sorescu).
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
La fiecare ediţie, pe scena Teatrului Naţional
s-a desfăşurat un recital din poezia soresciană,
prezentat de poeţii Adam Puslojici, Radomir
Andrici, Srba Ignatovici, I. Miloş, Gr. Vieru, N.
Dabija, V. Tărăţeanu, Mircea Micu, şi de actorii
Mircea Albulescu, Virgil Ogăşeanu, Dorel Vişan,
Ilie Gheorghe, G. Mihăiţă etc. Paralel, la
Universitatea din Craiova s-a desfăşurat colocviul
internaţional
„Marin
Sorescu, exegeze
şi
traductologie”, cu participare internaţională, s-au
efectuat pelerinaje la casa poetului de la Bulzeşti, sau jucat piesele Există nervi?, Paraclisierul, O ţeapă
pentru fiecare (adaptare după A treia ţeapă), Ilie
Gheorghe şi Tudor Gheoprghe au susţinut strălucite
spectacole inspirate din creaţia lui Sorescu. S-au
acordat, la fiecare ediţie, de către Academia
Română, premiile „Marin Sorescu”, unor scriitori
din ţară (Ov. Ghidirmic, Marian Barbu, Tudor
Nedelcea, Ilarie Hinoveanu, N. Iliescu, Lucian
Chişu, Al. Dobrescu) şi din străinătate (I. Miloş,
Radomir Andrici, I. Flora, John Fairleigh, W.
Jacques de Decker, Serge Fauchereau, Michael
Metzeltin etc.). Manifestările dedicate lui Marin
Sorescu au avut darul nu numai de a perpetua
memoria unui scriitor de geniu, dar şi de a repara
unele nedreptăţi făcute de semenii săi, cum remarca
Eugen Simion:„Discret, Marin Sorescu a dus un
război lung, de unul singur, luptând cu ideologia,
cu invidia autohtonă şi cu indiferenţa internaţională
[...]. Cei care voiau să-şi dreagă reputaţia lor serios
compromisă de colaborarea cu ideologia oficială a
totalitarismului ceauşist s-au grăbit să-l înjure ca la
uşa cortului şi să-şi refacă, astfel, credibilitatea
morală. Culmea este că au reuşit nu să distrugă
talentul lui Sorescu, dar să fragilizeze omul, şi aşa,
prin natura lui fizică, destul de fragil”.
Zilele „Marin Sorescu” de la Craiova au fost
întrerupte, din păcate, în 2014. Acelaşi devotat
prieten, Eugen Simion, a reuşit să le reînvie, la
Bucureşti, începând cu anul acesta, prin Academia
Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă şi
Primăria sectorului 2.
Datorită acestor manifestări naţionale, a
tipăririi operei sale în celebra colecţie „Opere
fundamentale” a F.N.S.A., Marin Sorescu este, azi,
la opt decenii de la naştere, un scriitor aflat în
contact permanent cu cititorii, într-o actualitate
creatoare.
Eugen Simion şi identitatea românească
Teatrul Naţional „Marin Sorescu” a iniţiat o
serie de conferinţe sub denumirea „Întâlnirile
spectator”, pentru care au fost invitate personalităţi
marcante ale vieţii culturale şi ştiinţifice româneşti.
Moderatorul acestor întâlniri (conferinţe, dialog cu
participanţii, lansare de carte, sesiune de autografe)
este secretarul literar al Naţionalului craiovean,
scriitorul Nicolae Coande, demn urmaş al lui I.D.
Sîrbu (căruia îi dedică anual câte o sesiune de
comunicări şi evocări).
Pe 8 noiembrie 2015, invitatul Teatrului şi al
craiovenilor a fost acad. Eugen Simion, care a
conferenţiat Despre identitatea românească. „O
lecţie de românism predată admirabil de criticul
Eugen Simion”, cum îşi titrează Laura Moţîrliche
articolul din ziarul local „Cuvântul libertăţii”. Timp
de două ore, auditorii au avut privilegiul de a asculta
un savant care se adresează unei naţiuni, cum făcea
altădată N. Iorga. Nu a fost un discurs liber în
destineliterare@gmail.com
totalitate, spre a nu fi bănuit de o anume
improvizaţie, cum fac unii oratori (sau care se cred
buni oratori), rostind vorbe. Academicianul Eugen
Simion a venit cu o excelentă documentare, citate
din autori români sau străini, spre a ne demonstra
necesitatea păstrării şi cultivării identităţii româneşti
în contextul globalizării politice. „Sentimentul
identităţii româneşti este în declin”, decretează
alarmant Eugen Simion, sentiment care este şi
contestat, uneori cu violenţă, de autoproclamaţii
elitişti: „Aici mi se pare lucrul cel mai grav.
Convinşi că ruralismul, tradiţiile, mentalităţile
evident detestabile, «primitive» împiedică progresul
material şi moral, intelectualii zişi elitişti cer, cum sa văzut, doborârea miturilor naţionale pe care le
consideră false, cer demistificarea istoriei şi a
literaturii naţionale, care după ei au fost abuzate,
mistificate de o retorică veche, aberant
encomiastică. Pe scurt, românii nu au pierdut
221
Destine Literare
sentimentul spaţiului unic şi sacru, dar după 50 de
ani de totalitarism, un sfert de veac de tranziţie
haotică şi, în prezent datorită unei inteligenţe care,
pe motiv că regimul Ceauşescu a încurajat naţionalcomunismul, respinge valorile naţionale, după toate
acestea, zic, sentimentul identităţii româneşti, bazat
pe identitatea de spaţiu, de ţară, de pământ, de
neam, tradiţie, de mod de a fi este în declin. A fi
român nu este totdeauna, se observă, un sentiment
de mândrie. Pentru unii este chiar un sentiment de
culpabilitate”.
Această stare de spirit, evident nesănătoasă şi
periculoasă, este întreţinută de o „pedagogie
negativă”, în mass-media românească, de unii
redactori sau comentatori, certaţi şi cu Gramatica
Academiei Române: „Mă irită când deschid
televizorul şi văd că se vorbeşte despre noi, românii,
în termeni dispreţuitori. Îmi vine să mă îndrept
împotriva sticlei şi să spun că nu este aşa. Dacă era
aşa, eram demult o provincie rusească, austriacă
sau turcească. Nu ştiu de ce nu vă enervează pe
toţi... Nu că aş fi un patriot, dar eu am vrut să fiu un
român european. Vin dintr-o cultură europeană care
s-a format greu şi cred că nu e bună deloc această
pedagogie negativă”.
Făcând un paralelism cu poporul francez,
Eugen Simion se bazează pe argumente istorice şi
sociologice în explicarea sentimentului identităţii
naţionale: „Românii au, ca şi verii lor occidentali,
sentimentul că sunt mai mult decât o rasă, sunt o
naţiune. Pentru români, sentimentul că au un
pământ al lor, adică o ţară unică, inconfundabilă,
este puternic. La fel de puternică este şi convingerea
ţăranului că a avea pământ şi a-l munci este
menirea lui şi punctul de referinţă în definirea
statului său social. Acest sentiment a funcţionat
până când procesul colectivizării, impus de sistemul
bolşevic, a făcut din ţăranul proprietar un salahor la
oraş, un fel de argat într-o comunitate haotică şi
păguboasă, unde ţi se cere să munceşti şi nu
primeşti în schimb decât ceea ce reuşeşti să furi. 40
de ani de colectiv au distrus nu sentimentul
proprietăţii, ci sentimentul că ţarina are o valoare
sacră. După 26 de ani de la căderea comunismului,
constatăm că practic nu mai sunt ţărani, există doar
o populaţie care trăieşte prost la ţară. Puţini tineri
născuţi la ţară mai vor să rămână ţărani şi să-şi
222
lege destinul de pământ. Au pierdut sentimentul că
aparţin unui spaţiu sacru şi că, pentru el, poţi să-ţi
jertfeşti şi viaţa”.
Identitatea românească se regăseşte la ţară,
unde s-a născut şi veşnicia, dar legislaţia noastră, în
special „reforma” învăţământului din timpul lui
Funeriu, care prevedea închiderea de şcoli româneşti
cu mai puţini elevi exceptând unele comunităţi
maghiare sau ţigăneşti, loveşte tocmai acest
sentiment nobil: „Convingerea mea este că
sentimentul românităţii este încă puternic în lumea
rurală şi, din ce în ce mai puţin, în marile adunări
urbane cosmopolite. Aşa se întâmplă peste tot în
Europa post-industrială, post-comunistă, postumanistă etc. Lumea europeană se mişcă şi se
amestecă repede, este un proces firesc şi nu este
prima dată când se întâmplă aşa ceva în Europa şi
în lume. Grecii îi numeau barbari pe toţi cei care
veneau din afara Greciei antice. Azi barbarii sunt
oamenii din est care merg să muncească în vest sau
nord-africanii care urcă în nordul bogat european”.
Nu a pierdut din vedere nici comportamentul,
uneori lamentabil şi penal, al conaţionalilor noştri
care merg în Europa: „Unii se adaptează repede şi
vor să uite că sunt români, mai mult nu mai vor să
fie români, cu argumentul că ţara nu le-a dat nimic
şi nu le oferă, în continuare, nici o certitudine
materială. Se adaugă, la toate acestea, imaginea
proastă pe care o au românii din ţările europene din
cauza cerşetorilor şi infractorilor de origine
românească”.
Mândria de a fi român este întărită şi de
marile personalităţi pe care cultura şi ştiinţa
românească le-a dat omenirii de-a lungul veacurilor,
între aceştia, Emil Cioran (căruia i-a dedicat multe
studii şi ediţii) este o figură aparte: „Cioran, care
neagă totul în afară de mistică şi muzică, este de
părere că limba română este, totuşi, creaţia cea mai
mare a noastră şi aduce ca argument Biblia şi
traducerile din Shakespeare, despre care afirmă că
sună extraordinar de bine în româneşte, în timp ce
în franţuzeşte sună ca naiba”.
Limba noastră este componenta esenţială a
conştiinţei şi identităţii româneşti, mai ales că este
descendenta limbii latine, cum scriu cronicarii („Noi
de la Râm ne tragem”) şi prin ea suntem rude cu alte
popoare şi civilizaţii occidentale. Pentru păstrarea
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
purităţii ei a fost creată Academia Română;
mutilarea ei, mai ales prin unele posturi de
televiziune, introducerea forţată a unor cuvinte
străine („romgleza”) este extrem de dăunătoare, fapt
constatat acum peste 150 de ani de Titu Maiorescu:
„Latinitatea a fost, este şi trebuie să rămână în
continuare dimensiunea esenţială a identităţii
româneşti. Timp de câteva secole, istoricii şi filologii
noştri au dus şi duc şi azi o bătălie veritabilă pentru
recunoaşterea latinităţii şi continuităţii noastre în
spaţiul nord-dunărean. Limba română, cred eu, este
şi astăzi un factor de coeziune naţională, deşi
românii nu acordă o mare importanţă cultivării ei.
Păturile culte ba o franţuzesc, ba o împestriţează
inutil cu cuvinte parazitare din engleză. Pe stradă,
limba română este jupuită, bolborosită, urâţită întrun
mod
insuportabil”.
Presa
românească
contemporană, fie ea politică sau cultural-literară,
parte din ea, nu aplică normele ortografice
academice, adoptate de Academia Română, la
propunerea savantului Sextil Puşcariu, scriind în
continuare cu î în loc de â sau sînt în loc de sunt.
Nici şcoala, atât cea preuniversitară, cât mai ales (şi
mai grav) cea universitară, nu este la înălţimea
misiunii sale, devenind chiar o fabrică de diplome,
aducând şi unele note discriminatorii.
Conferinţa lui Eugen Simion despre Identitatea
românească, excelent argumentată şi foarte bine
primită de auditoriul craiovean, se alătură altor studii
similare româneşti, semnate de C. Rădulescu-Motru
(Etnicul românesc), M. Ralea (Fenomenul
românesc), R. Seişanu (Principiul naţionalităţilor),
N. Iorga (Hotare şi spaţii naţionale), D. Drăghicescu
(Din psihologia poporului român) etc., fiind o
contribuţie esenţială în stabilirea profilului spiritual
al unui popor aflat într-o tranziţie haotică, aproape
fără de sfârşit
Sîrbu, Opere, vol. 1-2, ediţie Toma Velici şi Tudor
Nedelcea, studiu introductiv: Eugen Simion, precum
şi alte Opere de Emil Cioran, Creangă, Ibrăileanu,
Eminescu etc. A fost prezentat volumul Eugen
Simion. Profil spiritual de Marin Diaconu (Editura
Tracus Arte, 2015), monografie care, alături de cele
două volume omagiale, apărute cu prilejul celor 75,
respectiv 80 de ani ai săi, de Convorbiri cu Andrei
Grigor (2011), eseul lui Mihai Cimpoi, Modelul de
existenţă: Eugen Simion (Editura Semne, 2013) se
constituie în lucrări de referinţă privind biografia şi
opera celui mai reputat critic şi istoric literar
contemporan.
Cartea lui Marin Diaconu, de 900 de pagini,
reuneşte capitole care definesc profilul spiritual al
lui Eugen Simion: Repere biobibliografice şi
spirituale , Eugen Simion despre el însuşi, Valorizări
critice (opiniile criticilor despre el şi creaţia sa).
Urmează bibliografia operei (volume; studii şi
articole în volume colective; prefeţe şi postfeţe;
studii, articole, cronici în presă; interviuri în volume
sau în publicaţii periodice; ediţii îngrijite sau
coordonate). Studiile despre om şi operă sunt
grupate în volume, studii, articole, cronici în volume
sau în presă, bibliografii. Urmează două liste a
persoanelor care au pregătit şi susţinut doctoratul la
profesorul Eugen Simion şi lista publicaţiilor la care
a colaborat / colaborează.
Din opera lui Eugen Simion sunt selectate
texte privind: Sfaturi pentru tânărul critic, Laudă
criticului român, Sunt şi nu sunt ce par a fi, precum
şi cunoscuta scrisoare a lui C. Noica, din 5 februarie
1974, prin care îi cere „alianţă în chestiunea
Eminescu; mai mult, spre a vă cere să luaţi în locul
meu iniţiativa”, pentru că, „în fond, îl cunoaşteţi pe
Eminescu mai bine decât mine”.
***
***
Dar, Eugen Simion n-a venit singur. A venit
cu o parte din cărţile editate în colecţia Opere
fundamentale a Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi
Artă, înfiinţată la 18 martie 1999, pe care o
păstoreşte, împreună cu d-na acad. Maya Simionescu
(primul preşedinte de onoare: George Emil Palade,
laureat al premiului Nobel). Au fost lansate: I.D.
destineliterare@gmail.com
Eugen Simion şi-a început opera, cu răbdare şi
muncă asiduă, înainte de 1989. A avut de înfruntat
vitregiile epocii totalitare, dar şi ura şi invidia unora
chiar şi în acea perioadă, i se respinge, (de către
Petru Creţia!) dosarul de intrare la Facultatea de
Filologie (1952-1957). După absolvire, este şomer,
pentru că a luat apărarea fiului lui Perpessicius, i se
interzice o carte despre Mircea Eliade. Dar,
223
Destine Literare
necazurile vin, pentru Eugen Simion, mai ales după
1990. În ciuda apelului său de „incitare la
toleranţă”, scriitorii se împart ideologic, el făcând
parte din Grupul „Societatea de mâine”. „După
euforia din decembrie 1989, ne-am trezit în altă
realitate, în altă istorie”. Este reclamat la DNA
pentru facsimilarea manuscriselor eminesciene, este
chemat în judecată de editura Humanitas privitor la
dreptul de editare a scrierilor lui Emil Cioran (proces
câştigat de Eugen Simion), alţi „nepoţi” ai marilor
scriitori români editaţi în colecţia Opere
fundamentale îi cer drepturi de autor. Micile mizerii
umane nu-i încetinesc însă proiectele.
***
Cine este Eugen Simion? O spune el însuşi „Mai toţi
contemporanii mei spun că sunt un munte de calm şi
echilibru, lin şi statornic ca un drum în câmpie. Nu-i
adevărat, sunt un vârtej de nelinişti, trăiesc în gura
unui vulcan, viaţa mea interioară este uneori un
coşmar... Am încercat în mai multe rânduri să
contest fantasma echilibrului meu imperturbabil, dar
n-am reuşit. Când cineva, un tânăr, încearcă să-mi
facă un portret, începe invariabil cu ideea calmului
şi a echilibrului meu interior, fără să-şi dea seama
ce război duc cu mine pentru a ieşi în lume cu o faţă
liniştită şi cu un mers regulat...
Critica literară, pe care o exercit de 40 de ani, m-a
obligat să-mi stăpânesc instinctele de răzvrătire.
Strigătele mele de entuziasm sau de indignare în faţa
operei se potolesc (trebuie să se potolească) atunci
când trec prin încăperile scriiturii”.
Identitatea românească şi-a găsit indubitabil
modelul.
O carte incitantă
Marin Sorescu şi Premiul Nobel
În urmă cu 18 ani, la 8 decembrie 1996,
Marin Sorescu ne-a părăsit pe noi, muritorii de rând,
spre a intra în lumea mare, a nemuritorilor. O viaţă
scurtă pentru un creator – 60 de ani - , o viaţă dăruită
creaţiei literare şi plastice, apreciată la justa valoare
de către unii confraţi, dar mai ales de cei de peste
hotare. Marin Sorescu a fost unul dintre cei mai
traduşi scriitori români, acest merit revenindu-i
aproape în totalitate, prin implicarea sa directă în
reciprocitatea traducerii, în relaţiile cordiale cu marii
traducători ai lumii literare. O viaţă dăruită creaţiei,
dar „încărcată” şi cu nefericiri, lovituri cauzate de
alţii (mă refer la „Meditaţia transcendentală” şi la
înlăturarea brutală de la „Ramuri”). O viaţă răsplătită
cu onoruri, doar parţial, pentru că marele premiu,
Nobel, i-a fost refuzat nu de către Academia
suedeză, ci graţie intervenţiei confraţilor din ţară.
Acestui subiect delicat i se consacră o carte
de către Ion Jianu, un publicist craiovean renumit
prin interviurile sale luate unor oameni politici (Gh.
Apostol), sportivi şi, mai ales unor oameni de
cultură, în care scriitorii sunt preferaţi. Titlul cărţii
este sugestiv: În 1983 şi 1992, premiul Nobel trebuia
224
să poarte un nume românesc: Marin Sorescu.
Convorbiri cu şi despre Sorescu, apărută la editura
clujeană Eikon, în 2014, beneficiind de un pertinent
cuvânt înainte al lui Eugen Simion (prietenul şi
susţinătorul constant al lui Marin Sorescu) şi o
postfaţă a lui George Sorescu, fratele său mai mare,
universitarul craiovean care l-a sprijinit moral şi
(chiar) material pe ilustrul său frate. În postfaţă,
George Sorescu se referă la „rolul nefast al ocultei
româneşti în privinţa neacordării premiului Nobel
lui Marin Sorescu”, care este, în opinia sa, „un
subiect încă, neelucidat şi care, după ştiinţa noastră,
nu a fost analizat de nimeni până în prezent, deşi ar
fi trebuit...”. Elucidarea acestui caz ar fi trebuit să
vină, în primul rând, din partea familiei; îmi este
greu să cred că Marin Sorescu nu s-a plâns, în
intimitate, familiei, despre marile nedreptăţi îndurate
cu asupra de măsură.
Ideea conceperii şi tipăririi acestei cărţi este
precizată cu claritate de autorul cărţii: „de a elucida
un subiect ce ţine mai de grabă de istoria literaturii,
intenţionând, cumva, dacă nu i se mai poate face
dreptate marelui dispărut, să pună în dezbatere şi să
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
aducă în conştiinţa publică informaţia aproape
incredibilă”, conform căreia „Marin Sorescu nu a
fost sprijinit, cum te-ai fi aşteptat, ci «lucrat» la
greu, de colegi de breaslă din propria ţară,
«încondeiat» să nu primească o distincţie de mare
recunoaştere internaţională, care ar fi fost în fond
un mare succes al literaturii române”
(Inventatorului insulinei, N. Paulescu, i s-a
recunoscut postum descoperirea, graţie preşedintelui
Academiei Române, Eugen Simion, care a organizat
un simpozion pe această temă, împreună cu
Academia Franţei).
Marin Sorescu s-a dovedit a fi Singur printre
poeţi şi sub acest aspect, al detractorilor , iar
demersul lui Ion Jianu binevenit. În interviurile şi
întâlnirile „prin timp” cu Marin Sorescu, Ion Jianu
realizează un portret al redactorului şef al revistei
„Ramuri” şi al cenaclului omonim (invitaţii lui
Sorescu numindu-se Eugen Simion, Ioan Alexandru,
St. Aug. Doinaş, Mircea Ciobanu, Doina Uricariu,
Eugen Uricariu, Denisa Comănescu, Dinu Flămând,
E. Negrici, I. Cristoiu), dar mai cu seamă, al
creatorului de literatură, al spectatorului la propriile
sale piese („Teatrul meu a fost cel mai cenzurat în
perioada comunistă”) sau cele semnate de I.D. Sîrbu
(„I.D. Sîrbu ştie să convingă, să declanşeze emoţia
artistică”), Ion Jianu solicitându-i opinii despre
actori („Tudor Gheorghe, un foarte autentic...
menestrel în ţeapă”; „În «Iona», Ilie Gheorghe a
făcut un spectacol extraordinar”), despre Craiova
„văzută din car” („Craiova o găsesc întotdeauna
bine”), consemnând opiniile sale literare („Am
aspirat la ideea de scriitor total”).
După aceste prolegomene, Ion Jianu trece
propriu-zis la interviuri, abordând tematic 22 de „
«spectatori» ai fenomenului sorescian: colega de
facultate Luminiţa Xenia Ambrozie (Poezia lui
Sorescu era „cu totul nouă, care anunţa o
întorsătură în literele româneşti”), teatrologul G.
Banu („Casa lui Marin mi-a relevat ortodoxia lui
intimă”), Augustin Buzura („ Marin Sorescu a fost
linşat pur şi simplu. Şi, din păcate, n-a fost singurul.
Astăzi, acei eroi democraţi anticomunişti şi numai
ştiu cum, nu valorează nici cât hârtiile aruncate la
coş de Sorescu”), N. Breban („Sorescu a avut un
moment cumplit în 1991, atunci când a fost atacat de
diverşi inşi chiar din «patria» lui, Craiova”),
destineliterare@gmail.com
traducătorul Jean Louis Courriol („Mulţi
intelectuali români, din invidie sau lipsă de
luciditate, l-au defăimat şi uneori înjurat. Istoria i-a
judecat”), acad. Victor Crăciun, profesorul lui
Sorescu la Iaşi („Pentru ultima jumătate a veacului
al XX-lea, Marin Sorescu ar fi acoperit cel mai bine
lipsa scrisului românesc cu prezenţa sa între
premianţii Nobel”), actorul Ilie Gheorghe („ Cea
mai mare bucurie a vieţii mele rămâne strădania
mea de a susţine această teză de doctorat din opera
lui Sorescu, dar nefinalizată”), Tudor Gheorghe
(„El, Emil Cioran ne-a primit bucuros şi ne-am
tăinuit ca între oameni normali...Normali, vorba
vine: doi erau geniali, Sorescu şi Cioran”), criticul
Ov. Ghidirmic („Îl privim astăzi pe Marin Sorescu
ca pe un clasic al modernităţii, ca pe unul dintre
scriitorii noştri fundamentali”), Norman Manea
(„Este regretabilă [neacordarea Premiului Nobel],
dar – cum am spus – nu este de neînţeles”), Dan
Mănucă („ La 1982, era printre cei mai cunoscuţi şi
mai traduşi scriitori români”), I. Munteanu („Sper
ca într-o zi să aflăm numele detractorilor, pentru o
consemnare şi meritată «răsplată» a lor, la capitolul
ruşinos al istoriei literare”), Tudor Nedelcea („De
această gravă calomnie «meditaţia transcentrală» lau salvat Eugen Simion, Adrian Păunescu şi V.
Băran”), C. Noica („într-o discuţie, în redacţia
„Ramuri”: „I-am spus lui Marin Sorescu:dacă stai
cuminte, ai să iei Premiul Nobel”), traducătorul
Justo Jorje Padron („Marin, iar mai înainte L.
Blaga şi Nichita Stănescu, au fost aproape să-l
obţină”), traducătoarea Elisavietta Ritchie, Dan
Shaftan, G. Sorescu („Scârbit de lucrătura acestei
oculte şi-a dat demisia. N-a ţinut să se răzbune pe
cei care l-au încondeiat la Uniunea Scriitorilor”),
Ileana Vulpescu, Dan Zamfirescu („ A fost cea mai
mare personalitate creatoare românească din a
doua jumătate a sec. 20 şi astrul de primă mărime
din constelaţia care a «schimbat la faţă» cultura
română începând din 1960”).
Inedit, Ion Jianu publică Testamentul literar
al lui Marin Sorescu din noiembrie-decembrie 1996,
în 18 puncte, privind situaţia manuscriselor sale şi
editarea lor, executori fiind soţia, Virginia Sorescu,
fratele, G. Sorescu şi nepoata, Sorina Virginia
Sorescu, precum şi un bogat album foto,
reprezentându-l pe Sorescu cu alţi confraţi, grafica
225
Destine Literare
sa, autografe etc.
Ajungând la final, Ion Jianu nu reuşeşte să
afle de la interlocutori cine-s denigratorii. Că ei au
fost (şi vor mai fi) o spune apăsat prefaţatorul cărţii,
Eugen Simion: „...Dar sunt şi alte lucruri importante
pe care le găsim în interviurile lui Ion Jianu. Aflăm,
de pildă, ceea ce în parte ştiam din zvonurile publice
că, în 1992, Sorescu ajunsese în faza finală a
selecţiei pentru premiul Nobel. Fusese reţinut de
juriu pentru «lista mică», exact cum se întâmplase
cu câţiva ani mai înainte cu Nichita Stănescu,
colegul de generaţie şi comilitonele său. Până la
urmă, râvnitul premiu i-a ocolit şi pe unul, şi pe
altul. N-a fost să fie. Ca să se împlinească blestemul
care spune că noi, românii, suntem norocoşi doar
atunci când este vorba de eşecuri. Aici nu ratăm
niciodată. «Nenorocul românesc», cum îi zice
Cioran, socotind că acesta este cuvântul care ne
defineşte mai bine destinul şi specificul...
Ca să grăbească lucrarea nenorocului, în
cazul lui Marin Sorescu au intervenit, se pare, trei
confraţi de la Bucureşti, poeţi cunoscuţi. Indignaţi
peste măsură şi speriaţi ca nu cumva confratele lor
să fie încoronat la Stockholm, aceştia ar fi trimis
unde trebuie un memoriu plin de acuzaţii
abominabile la adresa lui Sorescu. Ambasadorul
Suediei în România l-ar fi invitat pe poetul
«nobelibil» şi i-ar fi arătat, scârbit, documentul...
Cel care relatează acum aceste posibile infamii în
lumea scriitoricească nu «desecretizează» pe autorii
lor. Îl înţeleg. În lipsa unor dovezi precise este bine
să păstrezi prudenţa. Sorescu mi-a vorbit, la vremea
respectivă, trebuie să mărturisesc, despre această
cabală, dându-mi şi numele instigatorilor”.
Cel care o spune, cu acelaşi curaj nedezminţit
în timp, este Dan Zamfirescu, cu prilejul lansării
acestei cărţi la Târgul Gaudeamus 2014 (cartea a fost
lansată şi la Biblioteca „Aman”, chiar în ziua morţii
sale, 8 decembrie 2014): „Eu am mai scris despre
doi dintre cei trei... Ei sunt implicaţi direct în refuzul
Premiului Nobel pentru Sorescu. Unul e Dinescu,
alta e doamna Blandiana şi al treilea, Dumnezeu săl ierte, Augustin Doinaş”.
Academia Română l-a propus oficial, la 12
martie 1992, pe Marin Sorescu pentru premiul
Nobel, cei trei, „toţi doamne şi toţi trei” l-au
contracarat, aşa cum însuşi Sorescu dezvăluie.
Cartea de interviuri a lui Ion Jianu umple un gol în
istoria literaturii române postbelice.
Quod erat demonstrandum!
Eminesciana, 2016
La propunerea acad. Victor Crăciun,
preşedintele Ligii Culturale pentru Unitatea
Românilor de Pretutindeni acceptat de Congresul
Mondial al Eminescologilor (Chişinău, 3 sept. 2015)
şi acceptat de Congresul Spiritualităţii Româneşti
(Alba Iulia, 27 nov. 2015), anul 2016 a fost declarat
Anul Eminescu. S-a avut în vedere că, în nr. 6 din 25
februarie/9 martie 1866 al revistei Familia din
Budapesta, este publicată o poezie trimisă de un
tânăr de numai 16 ani, aflat la studii la Cernăuţi.
Redactorul-editor al revistei, Iosif Vulcan, a avut
şansa de a-i schimba numele din Eminovici în
Eminescu, schimbare acceptată şi onorată de tânărul
poet. „Astfel se va naşte numele Mihai Eminescu,
devenit culmea şi mândria literaturii române, nume
care a pătruns şi a rămas definitiv în peste 64 de
limbi şi culturi ale lumii, aşezând specificul nostru
etnic între marile valori ale omenirii” (Victor
226
Crăciun, 2016 – Anul Eminescu, în „Flacăra lui
Păunescu”, XVI, nr. 1-2, 2016, p. 6).
Cele două congrese internaţionale (al
Spiritualităţii Româneşti şi al Eminescologilor) şi-au
propus pentru anul în curs acţiuni culturale de
amploare şi diverse: pelerinaje prin locurile legate de
viaţa şi creaţia sa – adică în tot arealul românesc,
pentru că el însuşi a spus că a cutreierat ţara „în
cruciş şi-n curmeziş” dar şi la Budapesta, Viena,
Berlin, Odesa, Veneţia etc., - apoi simpozioane,
dezbateri, spectacole-omagiu, dezvelirea de noi
busturi, plăci memoriale, publicarea şi donarea către
comunităţile româneşti din lume de volume şi
materiale propagandistice, medalii şi alte insemne
jubiliare etc.
Anul Eminescu a început în preajma zilei
naşterii sale şi a Culturii Române, 15 ianuarie 2015.
Vom consemna doar câteva astfel de acţiuni de mare
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
anvergură culturală.
Constantin Noica scria cu tristeţe: „Îl
sărbătorim în fiecare an pe Eminescu, îl sărbătorim
chiar de două ori pe an, dar continuăm să rămânem
descoperiţi faţă de el”. Eminentul filosof, autorul
cărţii, Eminescu sau omul deplin al culturii române,
se referea la nepublicarea în întregime a publicisticii
eminesciene şi, mai ales, a facsimilării manuscriselor
sale.
În anii de după „aglomeraţia din decembrie”
(Mircea Dinescu), iubitori de cultură naţională au
înlăturat tristeţea noiciană. Ediţia academică a
publicisticii eminesciene a fost încheiată (vol. X,
publicat în anii 1988-1989, a putut apare pe piaţă
abia în 1990), graţie acad. Dimitrie Vatamaniuc.
Ediţia Perpessicius a fost preluată şi actualizată, ca şi
publicistică eminesciană de acad. Eugen Simion,
prin Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, în
celebra colecţie Opere fundamentate. Acelaşi iubitor
şi făptuitor de cultură naţională, Eugen Simion, a
facsimilat toate manuscrisele din cele 44 de caiete
Eminescu în 38 de volume, pe care le-a donat
principalelor biblioteci publice din ţară. Acad. Mihai
Cimpoi a editat opera eminesciană la Chişinău, a
tipărit 11 volume din şi despre Eminescu (împreună
cu colaboratori din Ţară) şi a elaborat Dicţionarul
enciclopedic Eminescu, lucrare unică în cultura
română. Acad. Victor Crăciun a elaborat volume
dedicate vieţii şi creaţiei eminesciene, antologii şi
numeroase studii.
Uniunea
Ziariştilor
Profesionişti
din
România, condusă de Doru Dinu Glăvan, îl
sărbătoreşte bianual pe Eminescu, editează revista
Cronica Timpului, consacrând Poetului Naţional
primul număr al fiecărui an. Aceeaşi uniune
profesională a organizat, la 9 ianuarie 2016, în Sala
Coloanelor a Institutului Cultural Român, un
simpozion dedicat ziaristului Eminescu.
Pe lângă multe alte reviste literare sau
culturale, care consacră lui Eminescu pagini
omagiale, revista Flacăra lui Păunescu este şi de
această dată la înălţime, consacrând aproape în
totalitate studii pertinente semnate de Mihai Cimpoi,
Victor Crăciun, Tudor Nedelcea, Ion Dodu Bălan
etc.
La Ateneul Român şi la Muzeul „George Enescu”,
celebrul compozitor şi pianist Eugen Doga, cel mai
destineliterare@gmail.com
important muzician român după G. Enescu, şi-a dat
adevărat măsură a capacităţii sale creatoare şi a
dragostei pentru Eminescu. El este creatorul
baletului Luceafărul, al muzicii filmului artistic
Luceafărul, regizat de Emil Loteanu, al altor filme
documentare realizate de regizorul şi poetul Anatol
Codru. În prezent, acad. Eugen Doga lucrează la
opera Eminescu-Veronica, o lucrare mult aşteptată
de publicul iubitor al marelui Poet.
La Turnu Măgurele în organizarea prof.
Dănuţ Parpală, preşedintele Asociaţiei învăţătorilor
din Teleorman, a fost evocată personalitatea lui
Eminescu de către academicienii Răzvan
Theodorescu şi Victor Crăciun, profesorii Paul
Rezeanu şi Tudor Nedelcea, iar celebrii actori Tudor
Gheorghe, Ilie Gheorghe, Dorel Vişan au încântat
publicul teleormănean (aproape 400 de pesoane!)
prezent în sală.
Asociaţia Jurnaliştilor şi Scriitorilor din
Turism, condusă de Mihai Ogrinji, N. Neacşu, A.
Borşan, P. Baron, s-a alăturat iniţiativei Ligii
Culturale în organizarea Anului Eminescu.
La Craiova, în sala Bibliotecii „Alexandru şi
Arisitia Aman”, Mitropolia Olteniei a fost
organizatoarea unei manifestpri complexe, susţinută
de pr. Nuţu Apostolache, Toma Rădulescu, Tudor
Nedelcea şi corul Seminarului Teologic de la
Mofleni.
La Drobeta Turnu Severin din iniţiativa
scriitorului Florian Copcea (doctorand la acad. Mihai
Cimpoi cu o teză despre Eminescu) se organizează
anual Festivalul Internaţional de Poezie „Mihai
Eminescu”, festival care a debutat încă din 1991,
ultimele ediţii desfăşurându-se nu numai la Drobeta
Turnu Severin (unde a fost trăitor, o vreme, Matei
Eminescu, fratele mai mic al Poetului), ci şi la
Orşova şi Băile Herculane, reunind scriitori din Ţară,
din Basarabia, Serbia, Bulgaria, Germania etc.
Bianual, la 15 ianuarie şi 15 iunie, Liga
Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni,
a iniţiat şi desfăşurat pelerinaje la mormântul
Poetului de la Cimitirul „Bellu” din Bucureşti şi la
statuia „Eminescu” a sculptorului Gheorghe D.
Anghel (realizată în urmă cu 50 de ani) de la Ateneul
Român. Fanfara Ministerului de Interne a fost
prezentă, alături de un public numeros (din
Bucureşti, dar şi din ţară). După slijba religioasă a
227
Destine Literare
preoţilor Gh. Dârlici şi Fl. Brodea, au rostit pioase
alocuţiuni poeta Carolina Ilica, gen. (r) Mircea
Chelaru şi acad. Victor Crăciun.
Pe scena Ateneului Român, actorul Dorel
Vişan a susţinut un „spectacol de idei, nu numai prin
rostirea versurilor, ci şi prin sublinierea actualităţii
lor, întrucât rostitorul le-a învăluit într-o prezentare
istorico-culturală şi socială ca un autentic
specialist”. A fost completat de muzicologul Ion
Bogdan Ştefănescu (fiul actorului Eusebiu
Ştefănescu, plecat de curând dintre noi).
Dar, omagierea deplină a avut loc, cum era şi firesc,
la Academia Română, care, din 2011, sărbătoreşte,
în acelaşi timp, ziua de naştere a Poetului –
nepereche şi Ziua Culturii Române, din iniţiativa
acad. Eugen Simion, în colaborare cu acad. Mihai
Cimpoi. Bucureştiul şi Chişinăul se reunesc, cel
puţin cultural, pentru a-şi omagia Poetul naţional,
„expresia integrală a sufletului românesc” (N.
Iorga).
Deşi unii academicieni-scriitori au lipsit şi de
această dată, Adunarea Solemnă de la Academia
Română şi-a atins ţinta. În cuvinte alese, pline de
conţinut şi pioşenie, academicienii Ionel Valentin
Vlad (preşedintele Academiei Române), Eugen
Simion, Dan Berindei, Mihai Cimpoi, Răzvan
Theodorescu, Al. Zub şi Ioan Aurel Pop au subliniat
importanţa naţională a lui Eminescu pentru destinul
României profunde. Au mai participat P.F. Daniel,
patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, monseniorul
Ioan Robu, şi preşedintele României,
Klaus
Iohannis.
După Titu Maiorescu, direcţia nouă în
interpretarea creaţiei eminesciene a dat-o Eugen
Simion, editor şi exeget al Poetului deopotrivă,
condamnând pe toţi cei care stau în calea autorului
Luceafărului, pe „zelatori, delatori, retori, oratori,
limbuţi, complexaţi, resentimentari şi, vorba lui
Noica, nemernici”.
Dacă Titu Maiorescu prevedea că secolul al
20-lea începe „sub auspiciile geniului său” nu ne
îndoim că întregul mileniu trei va sta sub aceleaşi
auspicii, cele circa 15.000 de pagini scrise cu osârdie
de Eminescu, editate ştiinţific azi, ne vor îndemna să
le citim şi să ne mândrim de geniul său.
Carmen Doreal - The Fall Rapsody
228
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Ion NETE
(ROMÂNIA)
Măria Sa, cărturarul!
Explicația oferită de DEX, cuvântului
cărturar/ învățat, erudit, savant/ nu mi se pare
atotcuprinzătoare, de vreme ce consideră relevantă
starea de a fi, ca un receptacul de cunoștințe și
eludează tocmai ilustrarea menirii acestei
concentrații spirituale, fapt ce mă obligă să avansez
afirmația că, în cazul cărturarului, instrumentul de
lucru ne livrează un concept, definit univoc. Departe
de mine gândul de a pune la îndoială sau de a
suspecta că, în întregul său, DEX-ul n-a fost fundat
pe o concepție temeinică, având ca punct de
orientare maxima „non multa, sed multum”. Numai
că, nu e nevoie de o analiză aprofundată, pentru a se
observa că din definiția explicativă dată conceptului
de CĂRTURAR, transpare absența esențialului și,
anume, ALTRISMUL, specific rațiunii sale de a fi.
Altfel, s-ar mai putea justifica stringenta necesitate a
existenței CĂRTURARULUI în viața cetății, drept
s.q.n-on al devenirii acesteia?
Nu am pretenția asumării unei noutăți, de
vreme ce ne stau, doar, la îndemână, mărturiile a mii
de ani, într-a căror memorie nu găsim întipărit vreun
nume de cărturar egoist, avid, pătimaș și obsedat de
ambiția ilustrării, în sine, a vocației sale spirituale.
Dimpotrivă, întotdeauna, odată cu factorii
determinanți ai progresului și prefacerilor sociale,
sunt evocate numele cărturarilor al căror spirit a
constituit fluxul iradiant, încât, din tezaurul gândirii
lor, s-au putut împărtăși cât mai mulți concetățeni!
Esențial, în felul de a fi al unui cărturar, aflându-se
datoria de a luminător!
Stirpea aceasta, aleasă, pare predestinată să
expliciteze pământenilor ceea ce stă scris, pilduitor,
în Biblie: Nici nu aprind făclie și o pun sub obroc, ci
în sfeșnic, și luminează tuturor celor din casă!
destineliterare@gmail.com
Așadar, statura cărturarului, are menirea să
asigure, în spațiul etern al lumii, ca o coloană infinită
de lumină, perenitatea culturii, partea vie a
civilizației, despre care ilustrul critic Eugen
Lovinescu spunea că reprezintă finalitatea tuturor
societăților!
Sigur, sublimarea puterii de iradiere
spirituală a CĂRTURARULUI nu presupune,
nicidecum, că se poate face abstracție de opusurilor
create, indicele, indubitabil, al concentrației
spirituale, concretizându-i, la vedere, caratele
spirituale de excepție. Și, totuși, subliniez, că
însumarea, numerică, a operelor (altfel spus,
înmulțirea talanților) își vădește adevărata valoare
prin forța și gradul de iradiere, numai astfel lucrând
întru asigurarea, însăși, a plasmei spirituală,
miracolul dăinuirii unei națiuni.
Revin, cu o trimitere la Biblie – pentru
deloc întâmplătoarea și subtila semnificare a
tâlcuitoarei taine divine asupra păstrării vieții pe
pământ –, care zice, atât de simplu: de se vor găsi,
acolo, 10 drepți,/ între care, eu, personal, nu văd ce
ne-ar împiedică să-i situăm, cu precădere, pe
CĂRTURARI?, Domnul n-are să piardă lumea!
Îmi permit să asociez mai sus pomenita
tâlcuire a tainei biblice cu demnele de memorare
notații făcute de Mircea Eliade: „ Petrolul și aurul
nostru pot, într-o zi, seca. Grâul nostru poate fi făcut
să crească și aiurea. Și s-ar putea ca, într-o zi, nu
prea îndepărtată, strategia mondială să sufere
asemenea modificări, încât, poziția noastră de popor
de graniță să-și piardă însemnătatea pe care o are de
un secol încoace. Toate acestea s-ar putea întâmpla.
Un singur lucru nu se mai poate întâmpla: dispariția
poemelor lui Eminescu. Și, cât timp va exista,
229
Destine Literare
undeva, prin lume, un singur exemplar din poeziile
lui Eminescu, identitatea neamului nostru e salvată!
Avem, chiar în fragmentul citat, după
părerea mea, paradigma în care trebuie gândită și
apreciată truda cărturarului, în general, știut fiind că
nu, întotdeauna, aceasta poartă însemnul valorii de
excepție, precum geniul ! Pentru a înlătura orice
dubii în această privință am să procedez la o
exemplificare sugestivă ( de fapt, încep cu un citat
din prefața lui Vladimir Bălănică la volumul
SCRIERI DIN DIASPORĂ): „Ceea ce a făcut Ioan
Cușa în Franța pentru noi este, dacă nu un capitol,
măcar un paragraf din istoria adevărată a literaturii
române” Și, tot din acea prefață, un detaliu, privind
personalitatea lui Ioan Cușa : cărturarul inimos,
dezinteresat și energic, care a strâns
creația
românească de dincolo de hotarele țării într-un
singur mănunchi, oferind autorilor posibilitatea
exercitării dreptului lor firesc de exprimare în limba
natală. Gestul lui de a construi de unul singur, cu
propriile mâini un turn care să adăpostească acest
corpus spune mai mult despre structura poetică a
spiritului său, decât orice text!
În acel turn, deja înălțat, cu biblioteca
dominată de o masă lungă, masivă din lemn, și o
parte din cărțile adunate, zăcând așezate în teancuri
pe podea, în așteptarea rafturilor, Mircea Eliade a
scris o bună parte din „Nouăsprezece trandafiri”,
carte pe care a dedicat-o familiei Cușa!
Să fie limpede, fără existența masei critice
a CĂRTURARILOR, nu se poate ajunge la geniu și,
implicit, la nemurirea neamului. Ar fi imposibil și de
imaginat! Pe această convingere se fundează și
motivația afirmației avansate că i se potrivește, de
minune, CĂRTURARULUI asemuirea cu o coloană
infinită, simbol ce dă sens și durabilitate culturii,
implicit, identității neamului!
Preambulul, cu încărcătură teoretică
orientată înspre deficitul de definiție al DEX-lui, s-a
vrut o înlesnire a înțelegerii că, în contextul spiritual
actual, ca ipostază veritabilă a CĂRTURARULUI se
ilustrează și scriitorul vâlcean Ioan Barbu. Multora,
li se poate părea hazardată această situare, fiindu-ne
arhicunoscut obiceiul caracteristic spațiului mioritic,
unde, judecății nepărtinitoare, e preferată, mai
degrabă, gâlceava cârcotașă sau supunerea la
îndoială, îndeosebi, atunci, când se află pe talger
230
recunoașterea valorilor, cu atât mai mult dacă
acestea ne sunt contemporane! Funcționând, de
altfel, la noi, ca o regulă nescrisă, ca înclinarea spre
negare să capete o pronunțată vizibilitate, odată cu
aceste vremuri interminabile de criză, sub pretext
reformator, care aproape că a ucis acea plăcută
zăbavă a cititului, de care amintea, cu mândrie,
cronicarul, îngăduit, oricui, să invoce libertatea
exprimării pentru „a se lustrui pe sine”!
Parafrazându-l pe Marin Preda, ale cărui
numeroase premoniții, pe măsură ce înaintăm în
timp, apar într-o uimitoare actualitate, am să prezint,
succint, fapte meritorii pe care îmi bazez situarea
personalității scriitorului vâlcean în cadrul onorant al
CĂRTURARILOR NEAMULUI.
Autor a peste 35 de cărți, cu prezențe în
Bibliografia istorică a României, Enciclopedia
personalităților din România, O istorie a literaturii
române de la origini și până în prezent, Dicționarul
scriitorilor români de azi, Sfera publică și influența
publicisticii critice, Simbolistica locului
și
receptarea peisajului interior, Ispitele identificării și
creația, Ipostaze ale actului critic, etc.
Scriitorul Ioan Barbu a ajuns o adevărată
emblemă pentru cultura vâlceană! Fiindu-i specific
un modus vivendi prolific, s-a impus, firesc, în
peisajul narativ romanesc ca un spirit vivace,
scormonitor de simboluri pentru susținerea valorii
intrinseci a culturii și spiritualității românești.
Prefața semnată de Gabriela Rusu-Păsărin
la
recentul volum de scrieri scurte, povestiri, schițe,
crochiuri RĂPIREA SÂNGERÂNDĂ constituinduse într-un adevărat îndreptar pentru descifrarea
profilului de CĂRTURAR autentic al scriitorului
Ioan Barbu. Indiferent de domeniul abordat,
scrisului său îi sunt străine manifestările
grandilocvente ale adjudecării unui trofeu, prin care
nu se face altceva decât să se dea la iveală păcatul
trufiei. Dimpotrivă, la Ioan Barbu, aproape în fiecare
rând scris, e evidentă bucuria împărtășirii cititorilor
cu prinosul trudei sale. În tot și toate, aș spune că,
chiar, prin toți porii, scrisul său emană satisfacția
smerită de a da mai departe ofranda spirituală
descoperită sau imaginată de mintea sa.
Acest har al dăruirii ( remember : dăruind,
vei dobândi !), îl mână în lupta scrisului, fie că e
vorba de romane, memorialistica și jurnalele de
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
călătorie( structurate tematic în două direcții, prima,
fidelă genului consacrat al cărților de călătorie iar a
doua îndreptată spre un domeniu subsistent celui
dintâi , constituind ciclul „Lumină nouă”, creații,
cunoscute și apreciate, cu premii și diplome în țară și
peste hotare . Ambiționând să întreprindă orice e
posibil pentru a răspândi pretutindeni felul românesc
de a fi, Ioan Barbu nu pregetă să trudească, până la
sacrificiu. La o adică, terminându-și cartea de scris,
și-o ia „în desagă”, aidoma renumiților săi înaintași,
și veșnic, neobosit, călătorește în lungul drumurilor
europene și al celor de peste ocean, desconsiderând
tributul la care îl supune teroarea vârstei. Fructifică
sau pune la cale prilejuri, anume, să provoace și
animeze schimburi de voroave de spirit,
preamărindu-și, cu patimă și îndreptățită mândrie,
obârșia spirituală.
Dovedindu-se un iscusit maestru al
ceremonialului de trezire a cuvintelor mărturisitoare
și le adună în cărți în acel stil care îl singularizează
între confrați. Practic, citindu-l, intri în consonanță
cu sufletul său și, fără să-ți dai seama te simți
implicat în acțiune.
Veghează, iar, la nevoie, se apleacă, pios și
neobosit, asupra trecutului din care, ca dintr-o ladă
de zestre, dă la iveală fapte, știute mai mult sau mai
puțin, tocmai pentru a le repune în cursul dreptei și
adevăratei lor înțelegeri. De fapt, acest spirit al
nepărtinirii îi guvernează scrierile și preferă să spună
de două ori o întâmplare, pentru a fi sigur că nu
ajunge, în memoria urmașilor, desfigurată, așa cum
au vrut s-o impună conjuncturile vitrege, abătute
asupra istoriei noastre cu asupra de măsură. S-ar
putea spune că, Ioan Barbu, prin fiecare din cărțile
sale, preia comanda unor adevărate bătălii pe care lea purtat neamul, pentru a le îndrepta spre un final în
concordanță cu spiritul adevărului, dând, peste timp,
prinosul de onor, eroilor a căror jertfă a fost, de
voie, sau nevoie, uitată!
Mereu, face apel la nevoia de lideri, de
oameni drepți, cu coloană vertebrală și morală
desăvârșită, aceste frecvente lait-motivuri sunt puse
în cumpănă tocmai pentru a demonstra că, uneori,
doar absența lor, ne-a vitregit țara de trăirea unor
clipe astrale!
Presa literară, prin numeroase consemnări,
îi reliefează personalitatea și îi recunosc valoarea:
destineliterare@gmail.com
Ioan Barbu face parte din acea specie
scriitoricească – rară la noi, acum pe cale de
dispariție – animată de ambiția de a se exersa în
varii și multiple genuri literare și publicistice. (Ilie
Purcaru); Ioan Barbu este un apreciat scriitor și
publicist. Masivele sale volume din ciclul Lumină
Nouă îl prezintă drept unul dintre cei mai importanți
și plini de ardoare reporteri și scriitori ai Ortodoxiei
contemporane și ai civilizației noastre. (Valeriu
Anania); Inspirate mai mult sau mai puțin din
propriile experiențe, scrierile lui Ioan Barbu ar
putea trece lesne, în ansamblu, drept un vast jurnal
personal dezarticulat, în bun acord cu conceptul
gidian de literatură profesat de un Camil, Eliade
sau Eugen Ionescu. (…) Însuși apelativul cu care a
ajuns să fie desemnat vorbește de la sine, fiindcă ia
să vedem: în afară de nenea Iancu și de nenea
Barbu, mai știți voi în toată literatura română vreun
nene? (Emil Lungeanu); …Ioan Barbu este astăzi, la
deplina maturitate creatoare ceea ce se cheamă o
conștiință publică, un model literar de raisoneur și
vizionar al cauzei românești…(Marian Nencesu);
Ioan Barbu a reușit să străbată continentul și să
vină în pământul lui Voltaire spre a dărui cărțile
sale celor care, deși nu au în dicționare cuvântul
dor,
trăiesc intensitatea unei puternice iubiri
umane. (Ion Andreiță); Scriitorul Ioan Barbu… va
rămâne martor peste vreme asupra unor lucrători
întru spirit precum și asupra rezonanțelor creațiilor
lor (Maria Diana Popescu); …(prin Regimentul Alb)
, un vâlcean, scriitorul Ioan Barbu a scos în față un
mit întemeietor al poporului român. Suntem în stare
să-l înțelegem și să-l retrăim? (Nicolae Dan
Fruntelată);
Prin complexitatea și diversitatea
operei sale, prin profunzimea și tragismul
povestirilor sale, prin modul în care a știut să
mânuiască minunatul său condei , indiferent ce a
scris, de la poetice eseuri și consistente narațiuni, la
reportaje și articole curajoase și pertinente, eu l-aș
numi pe Ioan Barbu Cavaler al Cuvântului (Eliza
Roha); … scriitorul Ioan Barbu este marcat de
distincțiile călătorului de vocație, care nu-și uită
rădăcinile și coboară frecvent la izvoare. (Aureliu
Goci ); Coborâtor din stirpea marilor cărturari ai
unui neam frumos, scriitorul Ioan Barbu vine întru
întâmpinarea timpului domniei sale cu o operă
completă și complexă, determinându-ne să ne
231
Destine Literare
amânăm la nesfârșit plecările spre altceva , spre
altundeva. (Mihai Antonescu); De ani buni, adică
de-o viață, Ioan Barbu asta face: caută lumina, o
captează în oglinzile sufletului său și apoi o revarsă
generos peste lume și peste oameni, în cărțile sale.
(Doru Moțoc)…
Aceeași neostoită sete spre înfăptuiri
culturale îi este specifică lui Ioan Barbu și atunci
când e vorba de viața cetății, a cărei ardere spirituală
o întreține și întețește. Sufletul său mare, încă,
supraveghează apariția cotidianului „Curierul de
Vâlcea”, al cărui istoric poate fi subiect de romane,
precum, tot aceluiași suflet își datorează existența
„Salonul Național de Literatură și Artă Rotonda
Plopilor Aprinși”, adevărată făclie spirituală, care, an
de an, reunește, ca actanți, sute de oameni de cultură.
Fără a socoti numărul spectatorilor. De notat că, în
cadrul generos al Salonului este sărbătorită și ZIUA
ORAȘULUI DOMNESC RÂMNICU VÂLCEA (al
cărui Cetățean de Onoare este scriitorul -cărturar!).
După cum, aceluiași spirit întreprinzător i se
datorează și organizarea Festivalului Cărții la
Râmnic, manifestări prin care orașul de sub Capela
își păstrează firele tainicei urzeli spirituale ale
legăturii cu fondatorii bazei culturii vâlcene, precum
Anton Pann, cel isteț ca un proverb, sau Antim
Ivireanul, ale cărui tipărituri au avut menirea să
aducă triumful deplin al limbii române în biserică.
Scriitorul Ioan Barbu, prin scrisul său,
fiind, astfel, unul dintre cei care asigură acea
continuă iradiere care determină orașul să-și
deschidă orizontul pentru a cuprinde permanenta
împrospătare și îmbogățirea spirituală, încât să-și
mențină locuitorii în permanență treji .
Altfel spus, îndeplinindu-și menirea de
CĂRTURAR !
Q.E.D., sau, mai explicit, aceasta am
considerat că e absolut necesar de demonstrat,
pentru a susține cât de adecvată e situarea
scriitorului Ioan Barbu în locul ce i se cuvine, între
CĂRTURARI neamului. Sper ca demersul, la care
am recurs, pe cât de parcimonios, expus, aproape, o
rezumare la esență, în schimb, să fie cu adevărat
convingător !
Indiferent de părerile cu care va fi
întâmpinat, certitudinea mea e că timpul îmi va da
dreptate, confirmându-mi premoniția, la urma urmei,
el fiind supremul judecător în ale totului toate…
Momentul potrivit
(proză)
N-a fost aşa! Ce tot minţiţi?
Ţipătu-mi mocnește în piept. Flacără, gata să
pâlpâiască.
Da, n-apucă. Îndoială îmi taie avântul.
Năucit, de poticneală, câtva timp, exist, doar,
prin ce aud și văd. Apoi, și privirea, uitată în gol, mi
se tulbură. De-a dreptul, ciudat, c-așa pățesc
întotdeauna. Vedere alunecă pe patrafirul curgător al
unei ape cețoase. Din adâncul căreia, tulbureala
coagulează voaluri mâloase.
Cât e sala de mare, nu deslușesc o dâră de
lumină. Măcar aș spera că am de ce mă agăța,
căutându-mi salvarea. Poate, ar fi de ajuns să-mi
închipui că sunt în siguranță. Simțind pericolul
scufundării, fac eforturi supraomenești, să revin la
suprafață. Zbatere disperată, inutilă. Insist,
amăgindu-mă c-am la îndemână nenumărate căi. Deaș îndrăzni, oleacă, mai mult ! Da, cum să fac, de
vreme ce sunt atât de vlăguit că n-am un dram de
232
curaj. Poate c-ar veni, odată cu el, și restul, cum se
zice la Biblie! Numai că nu pot mișca! Tulbureala
mi-a oblonit ochii.
Secătuit de ultima picătură de încredere c-am
să izbândesc în ce-am de gând să fac, mă perpelesc,
sub amenințarea nebuloasei vâscoase. Simt cum mi
se istovește și ultima tragere de inimă…
Aștept, ca-o minune, semnul după care să-mi
dau seama ce urmări poate avea strigătul meu .
„Cum mi-o fi sortit să fie?” Întrebarea, ca un
piron înroșit, îmi acutizează învălmășeala din cap.
Dintr-o clipă în alta îmi pot pierde cumpătul.
Înspăimântat, că, așa, cum gândesc, mi se și
poate întâmpla, mă scutur ca trezit dintr-un coșmar.
Adunându-mi ultimele puteri, o iau de la cap,
drămuind posibilitate cu posibilitate.
În final, mă regăsesc, împotmolit, în aceeași
nesiguranță.
Chiar, n-am nicio posibilitate să aflu, de-i
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
bine sau rău, ce sunt ispitit să fac ?
Scrutez, în căutarea unui punct de sprijin,
prin golul dintre mine și prezidiu, încărcat de nori
groși de fum.
Nu mi se limpezește nimic. Aţâţat de furie,
mă răfui cu propria neputinţă. Îngropându-mă în
potopul blestemelor.
Auzindu-mi imprecațiile afurisite, mă
cutreieră nedumeririle. Parcă sunt certat de o gură
străină. Stărui în gândul cu care sper să străpung
neliniștea. Poate, poate, aflu, dincolo, ce va să fie.
Ca de fiecare dată, până acum, eșuez. Pur și simplu,
mi-e imposibil să aproximez efectul pe care pot
conta. Din păcate, nu găsesc nicio soluție prin care
să ies din impas. Simt strânsoarea de clește a
chestiunii pe viaţă şi moarte. Faptul că nu-i pot
anticipa deznodământul, mă paralizează..
Ultima fărâmă de încredere e pe punctul să se
topească.
Nu pot, să-mi înfrâng mirarea cum de mă
anihilez singur, tocmai, când sunt mai pregătit, ca
oricând, să strig ! Brusc, înlănțuit de îndoieli, elanul
mi se ofilește. Lăsându-mă în captivitatea neputinței.
Cel mai greu îndur starea care mă copleșește. Trupul
meu neputincios și lipsit de orientare, e cuprins de
inutilitate, fără a întâmpina cea mai mică
împotrivire, din creștet și până în tălpile picioarelor.
Îi simt, doar, fiorii, infiltrându-se spre măduva
oaselor .
Abia, intuiesc, poate, printr-o temere
întreținută de simțământul năstrușnic al conservării,
că, oricâtă furie aș pune, strigătul se va pierde în gol.
Înfricoșarea mă cutreieră, ca pe-o casă pustie,
întărindu-mi presimțirea, c-așa are să fie. Ba, îmi
mai dă și cu tifla : ie-te, și la ăsta, ce și-a găsit să
facă ! Altceva mai bun nu-i trece prin cap, vrea să
strige, ca apucații, în plină ședință ! Mare scofală, pe
capul lui !
Firesc, iarăși, mă afund în prăpastie. Nu
găsesc nici un temei să m-asigure o să se găsească
măcar un om în stare să sară, trezit de țipătul meu !
Mult trebuie să mă fi înșelat, închipuindu-mi
mulțimea pe care o pot ațâța cu o simplă pildă
biblică: De vă spun cele pământeşti şi nu credeţi,
atunci, cum o să credeți cele cereşti ?
Și mai otrăvită, neliniștea mi se răscolește în
piept. Înveninată și de furia, dospită amar de ani…
destineliterare@gmail.com
Împresurat de incertitudini, îmi trece prin
minte că, m-am hazardat într-o situație din care, nici
Dumnezeu n-ar şti să mă povățuiască cum să ies, cu
bine, la liman.
Aș avea nevoie de un reazim, sigur, pe care
să-mi fundez încrederea și, în absența lui, hăul
derutei în care mă zbat se tot adâncește.
Între timp, temerea de eșec prinde teren,
convingându-mă că, oricât de tare aș striga, nimeni
n-are să bage de seamă. Deveniți, subit, surzi,
indivizii lumii de azi, în pline vremuri de criză, nu
văd și n-aud nimic, preocupați doar de salvarea
propriei pieli.
În cel mai fericit caz, aș putea auzi
bombănelile vreunuia, care ține să-și dea ifose de
priceput la toate : „ nu-l luați în seamă, bietul nebun,
ţipă, de dragul țipatului, să pună lumea în mișcare,
de ciudă că nu-i poartă lui de grijă …”
Doamne, şi cât de mare s-a făcut ghemul
pricinilor care îmi dau ghes să răbufnesc în urlete, nu
țipete …
Fie ce-o fi, tot o să strig. Cum prind
momentul!
Împăcat, caut să-mi abat, cumva, gândurile.
Mă pomenesc, ca într-un vis, făcând eforturi să văd
cum arăt, înfricoșat că m-aș fi schimbat, într-atât,
încât, mi se pot citi gândurile pe față.
Privirea zboară prin sală, ca o pasăre speriată,
în căutarea unui rost prin care să se facă nevăzută.
Moleșeala mi-a topit oasele. Arăt ca o
lumânare, din alea, lipite de buza sfeșnicului, cu
fitilul, încă, mocnind în fumul lăsat de ultimele
pâlpâiri ale flăcării.
Obida nevolniciei, mi se îngrămădește în gât,
obligându-mă să înghit, noduri, după noduri,
învălmăşite cu puzderia blestemelor pe care nu mai
contenesc a le profera…
***
Buimac, mă forțez și, în sfârșit, scot, din
strigătul îmbulzit în gât, un anemic „brrrrrr”…
Simt, mai aproape ca oricând, temerea că,
dintr-un moment în altul, o să se abată asupra mea
rafalele răstelilor străine, impunându-mi, imperativ,
ca oricărei victime :
Mărturiseşte, de ce stai, la pândă, tot timpul?
Aşteptând, ce ?
233
Destine Literare
Chiar, o fi bine, să strig sau, e mai bine să
renunţ... Decât s-ajung la stâlpul infamiei și
oprobiului public…
Abandonând, pun capăt, pentru totdeauna,
îndoielilor …
Gândul îmi îngheaţă sângele în inimă…,
Nu, nu mă dezic de legământul, înnoit cu
câteva clipe mai înainte …
Așa, că, fie, stâlpul infamiei, fie, oprobiul
public, tot strig!
***
Ademenită, cumva, de viermuiala stranie în
care, ca într-un vis, peste trupul meu se împletesc şi
despletesc fiorii şerpuitori ai frământării, o umbră
prinde să-mi dea târcoale.
Oare, chiar, aşa, să fie, îi strig, în gura mare,
n-o s-audă nimeni?
Probez o ademenire, poate am norocul și-aud
o altă părere.
Da, mi-am și găsit, de la cine. Cine a mai
auzit că umbra poate vorbi ? …
Scotocesc, din nou, în toate părţile.
Sala de ședințe e ticsită de chipuri
încremenite. Sfincși pământii, dăltuiți, în fel și chip,
așa, cum știu c-arată, dintotdeauna. Nici măcar un
licăr nu le scapără printre gene …
Nici nu m-așteptam, mă consolez. Brusc, îmi
cășunează să mă răfuiesc, neapărat, cu cineva. De
astă dată, îmi vin în minte ursitoarele hapsâne, pe
care le învinui că, la naștere, îmi jucaseră festa,
sorocindu-mi mersul orbește, prin lume, într-o
zbatere a deznădăjduirii.
Numai așa îmi pot explica faptul c-am ajuns
să-mi găsesc refugiu pe tărâmul imaginar, unde pot
visa în voie, orice, până și că mă salvez. Cu o
singură condiție, să mă supun probei celor trei
încercări...
Apoi, dovedindu-le, teafăr, scap din colții
haitei de nevoinţe, hămesite.
***
Păcat că, nu mă aflu pe alt tărâm, ci în sala de
ședințe. Unde, oricât aș visa, cu ochii închiși sau
deschiși, aud ce aud și ceilalți. Adică vorbe fără cap
și coadă, într-o învălmășeală sufocantă. Adunătura
atâtor capete, așa, cum stau, cele mai multe plecate
234
deasupra băncilor din sala căminului cultural,
formează o carapace. Unele pletoase, chiar lăţoase,
altele tunse chilug, ba, chiar, şi milităreşte,
împestriţate de numeroase altele, cu părul negru,
mițos, roșcat, alb sau pur şi simplu, pleşuve.
În urechi, mi se umflă vibrarea încordării cu
care masa amorfă a tivgelor se coagulează, să-mi
stea stavilă, nu care cumva să dau ochi în ochi cu
oficialii. Sobri, la costum și cravată, de o parte a unei
mese, enorm de lungi, cu fața învelită în faldurile
mușamalei roșii-vineție, cam așa a devenit o
obișnuință să arate locul destinat prezidiului. Masa
înțepenită, care n-a mai fost mutată din loc ani de
zile, este așa de drapata cu mușamaua, că nu i se mai
văd nici picioarele din lemn de cireş, proptindu-și în
dușumea podoaba înfloriturii sculptate, sub forma
unui cap încornorat de berbec.
Aşadar, încerc, iar, să-mi împac neliniștea,
asigurându-mă, cumva, o să fie.
Oleacă, chiar, mi-am calmat frământarea
gândurilor. Din păcate, nu pentru mult timp.
Furnicarul lor năvălește, într-un asalt şi mai
înverşunat. Enervat, se pare, că tot tărăgănez, când ar
fi atât de simplu să-mi bag mințile în cap, cedând
unei ambiții deșarte. Răsucirea ameţitoare a
vârtelniţei de sub frunte, mi-aduce valuri de sânge
care fierb în lumina ochilor. Aproape să dea în
clocot.
Iarăși, fac eforturi supraomeneşti să mă
stăpânesc. De-mi pierd cumpătul, n-ar fi exclus să
explodez, ca un cazan, uitat sub presiune! Și-atunci,
adio, strigăt!
Spre norocul meu, taman, acum, umbra
timidă, de adineauri, se înfiripă, de-a binelea și
observ c-aduce, leit, cu bunicul Cilic Celei.
În mod surprinzător, devin, dintr-odată, altul,
cum mi se întâmpla, pe când eram mic, și ai casei,
cuprinși de voioșie, mă alintau Andru cel tandru.
Revelația asemănării umbrei cu bunicul Cilic
Celei îmi şterge posomoreala din suflet. Întremat,
prinde să pulseze, în mine, şi curajul. Simt cum, pe
sub, piele, mi se foiesc, umflându-se, venele. Încă,
pe atât, de-ar mai fi, mă bucur, în sinea mea, chiar,
c-aș putea îndrăzni să dau drumul urletului,
slobozind ocaua de otravă adunată în piept! Baremi,
mi-aș răcori sufletul. Dup-aia, întâmple-se orice. Pot
și cădea, sub împresurarea mâhnirilor.
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Împresurarea mâhnirilor….
Îmi repet gândul, simțindu-l ca pe o
momeală, dar, nu-mi pot da seama din ce parte vine.
***
Într-o străluminare miraculoasă, îmi învie în
minte abilitatea cu care bunicul Cilic Celei, ori de
câte ori era prins în încurcătură, întorcea lucrurile în
așa fel încât să curgă prin matca lor firească .
De ce nu m-ar ajuta și pe mine, trag nădejde,
uitându-mă drept în ochii lui.
Nici nu clipește, semn bun, înseamnă că, pe
jumătate, l-am înduplecat…
Aşadar, îi și aud glasul, ții neapărat să-ți
descarci povara de pe suflet, strigând ! Mă rog, e
treaba ta, da, poți spune de ce ți se pare că, trebuie,
neapărat, s-o faci în plină ședință ? Vezi, dacă,
înainte de a striga, nu ți-ar fi mai cu folos să
zăbovești asupra răspunsului dat de Iisus, la
terminarea vinului, în toiul nunţii de la Cana
Galileei. A spus răspicat : Încă, n-a venit ceasul
meu!
Mai simplu, de atât, nici nu mi-ar fi putut
spune.
Așadar, toate, își au vremea lor!
În privinţa asta, părerea mi se potriveşte, la
ţanc, cu a bunicului.
Atâta, doar, că n-admit să strig, fără a fi
auzit! Ar mai avea vreun rost?
Or, aici e problema, n-am nicio certitudine
c-am să fiu auzit de cine trebuie …
Vorbesc tare să-i dau de înțeles bunicului ce
îndoială mă chinuie …
Altcum, e, simțind umărul cuiva, alături de al
tău…
O tulburare incandescentă îmi umflă pieptul,
făcând să-mi piară şi bruma de vioiciune, pe care mio ațâțase presupusul acord din schimbul de păreri cu
bunicul Cilic Celei.
La urma, urmei, îi dau dreptate, felului,
tranșant, de a fi al bunicului, amendându-i, doar,
uşurinţa cu care, uneori, se pierde în înşirarea de
citate din înţelepţii vechimii și, cu precădere, ai
Bibliei, preferând să se pună în umbra lor, obicei de
care nu s-a putut dezbăra în ruptul capului. Naiba
ştie ce satisfacţii găsea în a se da mic şi neştiutor.
Ajunge, îmi zic, mi-ai spus s-aștept până
prind momentul…
destineliterare@gmail.com
Aha, constat, apoi, cu uimire, uite, ce bine
mi-a prins sfatul de a zăbovi asupra răspunsului dat
de Iisus. M-am luminat, știu ce mă reţine să strig!
N-o fac, pentru c-ar fi de-a dreptul absurd să
cred că, într-o sală arhiplină, strig, fără să fiu auzit!
Chestia e că eu nu vreau să fiu auzit de oricine! Am
nevoie de martori. Și, încă, nu sunt sigur că o să am
norocul să fiu auzit de cine trebuie.
Altfel, viaţa mea intră într-o vrie
periculoasă.
De martori, am nevoie. Până nu sunt sigur de
ei, n-am decât să stau cuminte, clătindu-mi văzul și
auzul cu pălăvrăgeala vorbitorilor de profesie care se
întrec în luarea de angajamente ferme, formula la
modă, prin care e înlocuit jurământul, ce se obişnuia
prestat la începutul oricărei judecăți : jur să
mărturisesc adevărul şi numai adevărul.
Nu mi-ai spus, aud iar glasul lui Cilic Celei,
ce te supără așa de rău, dar, din puținul pe care l-ai
rostit, înțeleg că, de fapt, te cam cauți pe tine însuți.
Și asta nu e bine. Păi, cum crezi că martorul care o
să-ți audă strigătul o să-ți dea dreptate, așa cum îți
închipui. Dacă, lui, prea puțin îi pasă de felul în care
trage Zadov sforile, ca oricine e pus în discuție, să
fie declarat, în unanimitate, vinovat și trecut pe linie
moartă. Sau că Temoiu, se înscrie, mereu, primul la
cuvânt. O fi având el slăbiciunea asta, să spargă
gheața ! Dacă și ceilalți îi dau dreptate, atunci, de
unde scoți că ședința e plănuită din timp, că lui i se
dau dosarele, să fie cât mai bine informat… Ia,
gândește numai o clipă. Închipuie-ți că ești chemat în
biroul lui Zadov care te ia la întrebări de ce participi
la ședințe, dacă nu iei cuvântul niciodată ? Chiar,
așa, despre câte s-au discutat și câte sancțiuni s-au
dat, n-ai avut nicio părere ? De fapt, tu ai vreo parte
de contribuție la părerea generală a colectivului, cașa se zice, după fiecare ședință, nu ? Ai sau nu?
Dacă, da, care e?
Pricep, încep să vorbesc bâlbâindu-mă,
pricep, bunicule, de ce nu strig. Momentul pe care îl
tot aștept a trecut de atâtea ori pe lângă mine și nici
nu l-am luat în seamă, complăcându-mă în meditații
și frământări, iscodind chipurile celor din jur, în
căutarea unor martori inutili. Pentru că totul se
întâmpla în plin proces al vieții, care nu admite, sub
nici un chip, recursul…
235
Destine Literare
Ioan NICOARĂ
(ROMÂNIA)
Epistolar
Dragă Amice Eugen Evu,
Iată încerc acum după miezul nopții să îți scriu câteva rânduri.
Mă uitai la emisiunea lui Rareș Bogdan, care ne aduce vești proaste cum că cum că ni se scoate limba
latină din școli, iar orele de limbă română se vor reduce, ca și cele de istorie dealtfel! E trist, foarte trist!
Poimâine plec cu soția la Arad, că vine băiatul meu din Chicago pentru numai o săptămână și vrem să ne
întâlnim cu el. Vine după o absență de 28 de ani. Vrea să ajungă și la Sohodol măcar o zi, am un caz grav în
familia sorei mele. Încolo, toate bune, deocamdată. Includ aici două file scrise de mână, gânduri așternute
pe hârtie uneori, cum știi. În primăvară sper să ajung și la Vărmaga.
Răspuns:
Dragă Ioane,
Chestiunea cu isprăvile pomenite îmi aduce aminte de anii 50, când Bestia eliminase latina din școala
generală nr. 7, unde eram elev, introducând cu sila rusa, de peste Prut venise și o profă bătrână, bețivă și
curvă, care se dădea la elevi ! Directorul, dl prof. Simeria, comentase ceva privitor la mișcările studențești
din Cluj, și l-au arestat și deportat în Siberia. Cozile de topor din oraș au colaborat cu staliniștii, iar la
combinat un inginer evreu-rus, Blooming, au înființat laminoarele, și sus, la Nandru, au deschis minele de
uraniu, pentru bombele sovieticilor ...eliberatori. Am avut apoi învățători strămutați aici, printre care Raisa
Samuilă- Boiangiu. Urâte amintiri ! Ei au construit pe deal un cartier tipic ucrainean și siberian și au fost
năvălit peste tot, cu celebrii tovarăși de la Grozași - Ana Pauker, Zăroni și Vișinski și liota, iar dintre
stârpiturile lor aveau să se prăsească mulți, veniți cu așa zisul Trenul Foamei din Moldova și R.S.
Maldavinescă, în ceaușismul ce avea să sufoce milioane de români. Știai că Ceauș înseamnă iscoadă, iar
Călăuz vine din turcă? ( Vezi, Bălcescu, Iorga ș.a.). Totuși, latina avea să fie reintrodusă în pretinsul
comunism socialist cu față spate ...umanist.
Sinistre vremi, nu doar triste! Vezi ce se petrece acum în Ucraina și |Moldova cea năpăstuită ...Acum apar
aici și cărți ale slugilor Krakadilieni, care mint istoria și spurcă în continuare tot ce ne era sfânt.Iată cum se
repetă Răul, alte măști, aceeași daraveră. În fine, am citit cu interes schițele lăsate mie când m-ai vizitat,
pline de nerv emoțional și îndreptățită indignare, ca și cărțile tale, editate la Gutenberg Univers- Arad și la
Călăuza Marianei Pândaru-Bârgău. Din păcate nu am unde să le public, nimeni nu mă sprijină să continui
revista și alții...cer bani, suspectând că vezi Doamne, voi, cei de prin diaspore, aveți, să vă speculeze
ei...Prețul pribegiei și mărturiilor voastre îi doare în k..., adio fraternitate! Bogatul nu crede săracului.
Prozele tale E nevoie de verticalitate și Grea viață..., le păstrez totuși, poate vin zile mai bune.Amintirile
tale sunt amare, ai ținere de minte rară, dar cu lichelismul noii propagande, nu am speranțe să fac ceva
pentru tine. Cum bine zici, pribeag printre cuvinte...Când vii la Vărmaga, poate, mai treci pe la noi. De-o fi
236
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
să mai fie, meriți să îți prefațez o carte, dacă mai avem timp și bani. Din păcate, de peste o lună, am fost prin
spitale, la Timișoara, Hunedoara și Cluj, urmând a suferi o operație foarte grea.
Post scriptum: Dacă vrei, poți include acest schimb de epistole în vreo carte de a ta.
Eugen Evu, 19 febr. 2016, Hunedoara
Poeseul autosugestiei apolinice
Cred - ştiu că numai cel îndelung supus
încercărilor, are șansa de a se se vindeca de alienare,
prin conștientizare și decizie proprie ( autosugestie)
liber arbitru, astfel, chiar a cunoaște o vreme Răul și
a acționa contra lui.
A-l ignora nu e eficient, ci mințire de sine.
Dacă avem în noi înșine resurse, voința de a ne
desprinde de rău, de fricile înșeptite, cum le definea
Konrad și Popper. Apostolul idem, scrie că numai
Adevărul ne face liberi. E în eroare cel arogant,
vanitos, ipocrit, cel ce iubește spre a lua în stăpânire,
și cei ce pretind a exprima adevărul lor, prin auzire,
sentenţios, maimuțărindu-l pe Socrate. E boala
criticilor care, ei înșiși, nu au organon spre a scrie,
dar îi judecă pe alții. Dacă ești epuizat, slăbit după
repetatele lupte și conflictul cu tine însuți,..caută să
nu faci rău altuia, dacă bine nu poți.
Numesc starea temporară, conștientă, în
afara unui fenomen, paranoietică. Noesis este prag
de mijloc, de transfer spre Poiesis.
Heidegger pornește de la noțiunile
hermeneutice
limită
ale
doctrinei
sale
filosofice.Intuiția poetică este la marele Hoelderlin,
întemeietorul romantismului face legea poeziei și a
existenței. Poetic locuiește omul. Arta este o
manifestare sau petrecere a Adevărului, legătură
dintre materie și formă. Vezi și Curs întreg de
poezie, de Ion Heliade Rădulescu( 1870).
Contrapunctic, criticând speculativismul
idealist al lui Hegel ( legile dinamice șa.) ca și
Goethe și Kant, fixează în contrasens cu Marx, al
valorificării istortismului dialectic.
Anchetatorul meu principal, securiștii Lucian
Văceanu, Ion Haiku, Vuh, din Deva, mă acuzau
încă în anii 7o, de idealism.
Deloc paradoxal, deceniile trăite în totalitarism,
îmi redau abia la bătrânețe, starea de gratitudine față
de orbecăiala lor, hărțuielile și colateral invidiile
unor colegi din areal, fie chiar aceasta tragicomice.
Carl Gustav Jung- Frații îndușmăniți
Empiric Sinele apare în vise,mituri și basme: ca rege, erou, profet salvator etc. sau sub forma unui simbol al
totalității ca cercul, pătratul, cuadratura circuli, crucea…
Ca o dualitate unificată: TAO, ca o interrelație între Yin și Yang, frații inamici, arhi-inamicul, dragonul,
Faust, Mefisto…Empiric, Sinele apare deci ca un Joc al luminii cu umbra…Sub forma Mandalei, alteori.
Deus este circulus, tetraktys pitagoreica…
Eugen Evu, Stăpânul Jovului, Biblioteca ProVincia Corvina, 2004
Charles Baudelaire
Poetul e asemeni cu prințul naltei zări, Ce/și râde de săgeată și prin furtuni aleargă, Jos pe pământ și printre
barjocuri și ocări, imensele aripe l-au împiedicat să meargă…
destineliterare@gmail.com
237
Destine Literare
Nicolae Labiș, parafrazic
Războinicul furtunii zvârlit între moluște, Răsfrânge-n ochii-i stinși un nou urcuș..
II
Dintre primele mele lecturi ale Scripturii ebraice, iată câteva citate demne a fi regândite, reînțelese drept
coduri perene, în acest nou prag de mileniu, teme care revin frecvent în cărțile mele, la interferențele
paradigmelor în circulară mișcare.
Genesa, 5, 6-2
…fiii lui Dumnezeu au văzut că fetele oamenilor erau frumoase; și din toate și-au luat neveste pe acelea pe
care le-au ales;Atunci Domnul a zis: Duhul Meu nu va rămâne pururea în om, căci omul nu este decât carne
păcătoasă; Uriașii erau pe pământ în vremurile acelea….
Genesa 18, 19-5
Au chemat pe Lot și i-au zis: Unde sunt oamenii care au intrat la tine în noaptea aceasta?
Scoate-i afară la noi, ca să ne împreunăm cu ei…și a zis: Fraților, vă rog să nu faceți o asemenea răutate!
Iată că am două fete cari nu știu de bărbat; am să vi le aduc afară și le veți ...care ce vă va plăcea.
Matei 19-12 Noul Testament)
Fiindcă sunt fameni, care s-au născut așa din pântecele mamei lor; sunt fameni (bisexuați,n), care au fost
făcuți fameni de oameni; și fameni care singuri s-au făcut fameni pentru Împărăția cerurilor (îngerii din cer,
n).
Pavel, Corinteni, 11- 7,8
...femeia este slava bărbatului. În adevăr, nu bărbatul a fost luat din femeie, ci femeia din bărbat.
Corinteni, ,4- 18
Cineva dintre voi dacă se crede înțelept în felul veacului acestuia,să se prefacă benin, ca să ajungă înţelept.
Căci înțelepciunea lumii acestea este o nebunie înaintea lui Dumnezeu.
Corinteni 15, 16-12
Fratele meu Apolo ...
Apocalipsa 22-11, sau dinamica lui Neutrino !
Cine nu este drept, să fie nedrept și mai departe; cine este întinat, să se întineze și mai departe; cine este
fără prihană, să trăiască mai departe fără prihană; și cine este sfânt să se sfințească și mai departe…
Eugen Evu
238
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Gheorghe Constantin NISTOROIU
(ROMÂNIA)
LEGĂMÂNT DE NEAM ŞI CREDINŢĂ –
CREZUL ROMÂNILOR PENTRU ROMÂNIA UNITĂ
JURĂM,
PE SFÂNTA EVANGHELIE A DOMNULUI IISUS HRISTOS, SĂ SLUJIM ADEVĂRULUI ÎN TOT CE-I BUN ŞI
E FRUMOS !
JURĂM,
PE DULCEA OCROTIRE A MAICII SFINTE, PREACURATE, CĂ VOM CINSTI ORTODOXIA,CU JERTFĂ,
SÂNGE ŞI DREPTATE !
JURĂM,
PE CRUCEA LUI ANDREI, PE LUPUL DACIC NEÎNFRICAT,PE
TRUPUL SFÂNT, REÎNTREGIT AL DACIEI NOASTRE REGAT !
JURĂM,
ŞI PE BĂTRÂNUL MIRCEA,PE RADU MARE CEL VITEAZ, SĂ
RIDICĂM DIN SOMN NORODUL SĂ REDEVINĂ NEINFRICAT !
JURĂM,
PE NEÎNDURĂTORUL ŢEPEŞ, PE TUDOR, JIANU, BRAVII
PANDURI, PE CEI DE PEŞTERI OCROTITI, PE FRAŢII CODRILOR
STRĂBUNI !
JURĂM.
PE URIAŞUL CLOPOT BUGA AL SFÂNTULUI ŞI DOMN ŞTEFAN,
CĂ VOM VENI IARĂŞI LA PUTNA RĂZEŞII TOŢI SĂ NE PLECĂM LA
CEASUL SFANT DE ASCULTARE !
JURĂM,
PE CUGETUL LUI IANCU, PE JERTFA CELOR DE PE ROATĂ,
CĂ VOM RIDICA NEAMUL VALAH ORIUNDE S-AR AUZI IN GRAI STRABUN
RUGA ROSTITĂ CĂTRE SOARELE DREPTĂŢII !
JURĂM,
PE FRUMUSEŢEA DACĂ, A SFINTEI ÎNVIERI DE MAI,
PE MARELE EMIN-LUCEAFĂR, PE MARELE VITEAZ MIHAI !
JURĂM,
PE SFÂNTUL NEGRU-VODĂ, PE SFINŢII MARTIRI BRÂNCOVENI,
SĂ RIDICĂM CU TOŢII ŢARA ŞI S-O SCOATEM DE SUB VREMI !
destineliterare@gmail.com
239
Destine Literare
JURĂM,
PE SLAVA LUI BRÂNCUŞI, PE RĂSĂRITUL CEL DE SUS,
SĂ REÎNVIEM DIN NOU POPORUL PRIN CRUCEA BLÂNDULUI IISUS !
JURĂM,
PE CODRU‟ ATÂT DE VERDE, PE LUMINIŢA MINŢI, PE CEI CE
GLIA O LUCREAZA CU DOINA SFÂNTĂ PRINSĂ LA CHIMIR !
JURĂM,
PE CRUCI, PE RĂSĂRITURI, PE TOT CE-NVEŞMÂNTEAZĂ GLIA,
PE TOT NORODUL REÎNFRĂŢIT, MARTIRI SI MĂRTURISITORI, PE VOI !
JURĂM PE DULCEA BUCOVINĂ,
SĂ N-AVEM PE PĂMÂNT HODINĂ, PÂNĂ CE HOTARUL
STAMOŞESC NU VA CUPRINDE ŞI SFÂNTA BASARABIE MARTIRĂ !
JURĂM,
PE OLT, PE PRUT, PE TISA, PE MUREŞ, BISTRIŢA ORI NISTRU,
PE CRIŞ, PE SIRET, PE TÂRNAVE, PE JIU, PE ARGEŞ ŞI PE ISTRU:
CĂ NU VOM MAI RĂBDA TRĂDĂRI SAU SAMAVOLNICE FĂRĂDELEGI
ALE CIOCOILOR CE NE BÂNTUIE, SUB IUDE, PREŞEDINŢI ŞI REGI !
JURĂM,
PE LIMBA NOASTRĂ SFÂNTĂ, PE VECHII CTITORI ŞI CAZANII,
PE SFINŢII TEMNIŢELOR CRUNTE, PE HRISOVUL SFINTELOR LITANII !
JURĂM,
PE AIUD, GHERLA, TÂRGŞOR, PITEŞTI, JILAVA, MISLEA ŞI CANAL,
SĂ PUNEM IARĂŞI ROMÂNIA MARE SUB SCEPTRUL EI CRESTIN ŞI VOIEVODAL !
JURĂM,
PE CALDE SFINTE MOAŞTE, PE CEI PLECAŢI FĂRĂ DE CRUCI,
PE CEI DIN GROPILE COMUNE, PE CEI RĂMAŞI PE LA RĂSCRUCI:
CĂ VOM VEGHEA SFÂNTUL DRAPEL CU CORBUL ŞI CU CRUCEA ÎN CIOC !
JURĂM,
PE CETE ALBE DE SIHAŞTRI, FRUNŢI SEMEŢITE DE CARPAŢI:
CĂ NE VOM RIDICA ROMÂNE DAC ŞI BRAV ŞI-N VECI DE VECI
NU VOM MAI RATACI AL CRUCII DRUM SCĂLDAT DE MAREŢIA ŞI JERTA ACESTUI NEAM DE SFINŢI !
JURĂM !
Pentru O DACIE REÎNTREGITĂ !
Pentru O ROMÂNIE A ÎNVIERII !
Pentru O ROMÂNIE a NOASTRĂ CREŞTINĂ !
AMIN ŞI LUI DUMNEZEU LAUDĂ !
╬ Botezul DOMNULUI, 6 Ianuarie 2016
Brusturi-Neamţ-Dacoromânia
240
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Erik ONDREJIČKA
(SLOVACIA)
Dotyk
Všetko je pripravené
dotyk čaká
v konjunkcii pohľadu majstra
s túţbou ţiaka
čìmsi čo sa vyšle
a je vrátené
ako vlastný odraz
v ráme na stene
s protikladným Nikdy
v protikladnom Stále
kde Moţno je moţnosť
premenenia v grále
Všetko je nachystané
na zákryt idúcich kruhov
plniacich prázdnotu farbou
ihlou
a tuhou
neznámom
čo prìde
akoţe odrazu
keď uhol nápadu
je uhlom odkazu
Všetko je pripravené
ako prastará sútra
na dotyk odkiaľsi zvonku
vychádzajúci z vnútra
The Touch
Everything is readied
the touch waits there
where the pupil‟s passion joins
with the master‟s care
with something sent forth
and sent back or recalled
like its own image
framed on a wall
with Never contrasting
to Ever-without-fail
where Maybe‟s a chance
to discover the grail
Everything is prepared
for the row of circles turning
filling the void with colour
needlepoint
and yearning
with the unknown
that comes
light-quick to each
whose angle of thought
is the angle of speech
Everything is readied
like a sutra of Zen
for the touch of something outer
emanating from within
Nedozreté jablká
Jablká padajú do trávy
a ešte ani nie sú celkom zrelé
asi ani ich to uţ nebavì
čakať kým sa leto unavì
a tak mu skáču rovno do postele
destineliterare@gmail.com
A kto by si k nim neľahol do tône
ustatý spotený a celkom bosý
pod náruč starej košatej jablone
s hlavou omámenou od vône
a od piesne oklamanej osy
No keď sa zapália načerveno
a v ústach nás sladko zabolia
napìšem na oblak tvoje meno
a budem sa cìtiť opusteno
keď ho vietor rozfúka po poliach
241
Destine Literare
Unripe Apples
Apples falling on the grass
and still they‟re ripening not quite red
but now they weary of their wait
lest summer‟s energy should pass
and so they leap right in his bed
head drunk with scents of flowers and fruit
and the wasp‟s disillusioned song
But when they turn a brighter red
and make the mouth with sweet pain cry
I‟ll write your name upon a cloud
and feel abandoned when the wind
blows it onwards down the sky
Who wouldn‟t love to lie there too
barefoot and sweaty with the throng
of apples under the arms of the tree
Lavička z kameňa
The Stone Bench
Koľko spomienok ukrýva lavička z kameňa
koľko zabudnutej radosti a trápenia
akoby ich sama schovala do machu a do lístia
akoby čakala kedy ju konečne očistia
a iba starý zvon v diaľke niekomu zazvonì
a jeseň potichučky padá z jabloní
a vy len premýšľate kde je hore
a kde celkom na dne
a kto neviditeľný si k vám dnes
neprisadne
moţno ţe dieťa
moţno otec
a moţno slečna
v tajuplnej chvìli nekonečna
a kým studené Slnko načisto nedohorì
nad borovicami kdesi na Záhorí
maličký ďateľ nesmelo zaklope
hore na agáte
a moţno je to len dávny smútok
a vy ho nespoznáte
How many memories the bench conceals
how much forgotten joy and suffering
as if it stored them in its moss and leaves
as if 'twere waiting till it's cleaned in the end
and only an ancient bell far-off for someone peals
and autumn stealthily drops from the appletrees
and where is up you're thinking
and where down as deep as you can sound
and who's the invisible one who'll come to sit by
your side
maybe a child
maybe a father
maybe a girl
in the infinite's mystic while
and till the chilly sun has burnt right out
over the pinetops somewhere off to the south
the woodpecker on the acacia keeps tapping shy and
slow
and maybe it is only distant grief
and something you don't know
Cinque stagioni della musa
Povedala si
Chcem ťa
odkedy sa tu motkáš
Moje pery sú vlhký kopirák
a zemiaková vodka
242
Povedala si Chcem ťa
a hladu
chceš ma starú
alebo mladú?
Povedala si Chcem ťa
S dvestoročnými očami
havranieho chladu
na teplých chrbtoch
čerstvých znamienok
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
vymeň si všetky mŕtve slamienky
za môj lupienok
Povedala si Chcem ťa
v zlatých ikonách
v stopách toho čo sa
malo vykonať
cez poriadne leto
rozpálené na kov
rozliate na polia
plné vlčìch makov
Len najprv zapáľ vodu
na konci sveta
na dne jazera
so strachom ţe tvoju
báseň zranìm
keď ťa skamarátim s umieranìm
budem tvojím nepokojom
pätách
len sa nemôţeš dotknúť
ani pozerať
v
Povedala si Chcem ťa
Cinque stagioni della musa
You said
I want you
and still prolong your visit
You said I want you
on the warm backs
of birthmarks new-raw
My lips are a damp carbon
and potato spirit
for my gold-foil
exchange your dead straw
poured over fields red
with corn poppy petals
afraid I will wound
your poetry‟s breath
when I make you friends with
death
You said I want you
You said I want you
You said I want you
want me older
or younger?
in icons of gold
But first ignite the water
at the end of the world
on the bed of the brook
With bicentennial eyes
of raven cold
and hunger
in traces of what
was supposed to unfold
through regular summer
at white heat of metal
Erik Ondrejička was born on the 1st of
May 1964 in the Old Town of Bratislava where he
still lives and works in the exact technical branch of
real estate cadastre after being graduated at the
technical university. He is married and has two
children.
He has devoted to writing poetry for more than
two decades. In 2004 Ondrejička debuted with a
collection of poems entitled On the Inner Side
of the Eyelids. In 2006 the second collection of
poems Evening Snowflakes’ Dance was published.
In 2008 Ondrejička together with musician Miloš
Ţelezňák created a musical-poetic CD entitled The
Five Perfections and Other Poems. In 2009 he
produced a collection (e)Pigrams and a book of
destineliterare@gmail.com
and I‟ll be disquiet behind you
though you can‟t touch
or look
verse for children, What’s Hidden in the Pencil. In
2010 he created a musical-poetic cycle of verse
about the city, Eyes and Rhymes - Night Songs
from the Stone City. In 2011 the revised edition of
the debut collection On the Inner Side of the
Eyelids was released. In 2012 he participated in the
literary project Proglas -Translations and Poetical
Interpretations (together with Constantine the
Philosopher, E. Pauliny, V. Turčány, Ľ. Feldek, J.
Buzássy, K. Dţunková, M. Haugová, D. Hevier, R.
Jurolek, J. Kuniak, A. Ondrejková, D. Podracká, J.
Zambor) and wrote poems for a bibliophilic
collection of graphic prints and art objects IM
PULZ – Waiting of Substance (I. Benca, V.
Bojňanský, K. Felix, M. Komáček, M. Lukáč, J.
243
Destine Literare
Ťapák).
His cooperation with renowned fine artists
resulted in several other special outcomes such as
Lift The Spell Upon Form, a poster exhibition with
Ondrejička´s poems and art works created by A.
Brunovský, D. Brunovský, F. Guldan, P. Uchnár, J.
Vitek, J. Veľká and E. Wilczynska, presented at the
Music Hall of the Academy of Performing Arts in
Bratislava in 2011. One of the similar projects was
A Calvary in Slovak Way, an exhibition of F.
Guldan´s artwork and Ondrejička´s poetry presented
at the Zvolen Castle in 2005.
Up to now, the latest published collection of his
poems (for adults) has been a bilingual SlovakEnglish collection Land of Diamonds (2014). In
2015 another book of verse for children Abecedári
(together with illustrations created by B.
Paulovičová) was published.
Erik Ondrejička takes pains to be
communicative in his poetry while striving for
aesthetic and ethical quality. He combines a sense of
time-transcendence with a contemporary vision of
the world. By mastering classical poetic techniques
he is seeking to rehabilitate traditional instruments
of the poetic art, such as rhyme and the music of
verse.
His poems have been translated and published
in English, Polish, Russian, Serbian, Croatian,
French and German. He presented his work in
Antwerp, Helsinki, Moscow, Warsaw, Oslo, New
York and Prague.
Three of his five books were granted a literary
prize (Eyes and Rhymes, On the Inner Side of the
Eyelids, (e)Pigrams). Besides that, his collections
Eyes and Rhymes, the revised collection On the
Inner Side of the Eyelids as well as the bibliophilic
collection IM PULZ – Waiting of Substance were
awarded the Most Beautiful Book of Slovakia.
The children´s book Abecedári was granted
the Bronze Medal at the Creativity International
Awards (USA). In Slovakia it was awarded the Best
Children´s Book of the Summer 2015 as well as The
Most Beautiful Children´s Book of the Summer
2015.
Erik Ondrejička is a member of the PEN
Slovak Centre and the Club of Independent Writers.
244
Erik Ondrejička created his poetry for many
international projects such as:
2008 – A Short Walk through the European
Cultural Park, Bohemian Benevolent and Literary
Association, New York
2009 – Eene kleine wandeling door het
Slowaaks cultureel park, Gallery Epreuve d´artiste,
Antwerp
2010 – Hommage à Chopin, Slovak Institute
Warsaw, Slovak Radio Broadcasting Gallery
Bratislava
2010 – Contemporary Slovak Art, Helsinki
City Hall
2011 – Konfrontaciji, Slovak Institute
Moscow
2011 – Nikola Tesla, Slovak Radio
Broadcasting Gallery Bratislava
2011 – Scent of a Morning, a CD with music
by Tomáš Kytnar, Brno, CR
2012 – Slovak Graphic Art Classic
Techniques (travelling exhibition), Lithuania, Latvia
2012 – The Touch - 8 th International Graphic
Symposium, Mojmírovce
2012 – ORA ET ARS, 5th international art
and literature symposium, Skalka
2012 – APHRODITE, the goddess of love
and beauty, Slovak Radio Broadcasting Gallery
Bratislava
2013 – Common Differences, Slovak Radio
Broadcasting Gallery Bratislava
2013 – A Shorthaired Cembalist, a CD by
Tomáš Kytnar (lyrics together with M. Rúfus, D.
Ursíny and J. Kaššovicová), Brno, Czech Republic
2014- The Tides, Slovak Radio Broadcasting
Gallery Bratislava
2014- ORA ET ARS, 7th international art and
literature symposium, Skalka
2014 – Beauty for Beauty - 9th International
Graphic Symposium, Mojmírovce
2015- ORA ET ARS, 8th international art and
literature symposium, Skalka
2015- In Pencils and Needles -10th
International Graphic Symposium, Mojmírovce
2015- Silent Little Hearts, a CD by Tomáš
Kytnar, Brno, Czech Republic
2015- Smederevo‟s Poet Autumn - Festival
of Poetry, Serbia
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Dariusz PACAK
(POLONIA/ AUSTRIA)
Voice from afar – In a Gadda da Vida
Dear ,,Nenea” Ioan Barbu,
Let me to share my words with you, to be
back at home of your soul again.
Today I am back with my message sent directly to
your heart… Thank you for the great time at your
home, in Vâlcea. Thank you for your true hospitality
and friendship!
I find your home similar to mine, to that one from
the past. The atmosphere of your place opens my
memory and brings my mind to my family in
Poland, 40 years ago. That time members of the
each kind of the ,,family” there were really together.
That time honesty was honesty and honor was
honor. And the opposite meaning of that terms was
just an opposite meaning always, to the end of the
life.
That days were recognized well true and
untrue, and the border line between was easy to
understood. That time The God, religion, an official
as well unofficial education, freedom, were on one
side and communists, red indoctrination, bandits,
atheism, slavery – on the another.
Even rules in art were more clear than today:
education in culture & art and professional tools
were recognized as a basic, honest work and study
as fundamental, and talent was the next…
So let me to express my gladness of the alive values
existing in your home today! This art of existence
should to make all of you proud of it! I represent this
meaning that your current life in Vâlcea (with all
daily troubles) is blessed, still.
Of course I saw in Bucharest what has the
,,red devil” done with the Romanian nation. On the
streets of the capital, in the type and quality of
architecture, in the people‟s eyes, on their faces, all
is visible and possible ,,to read over” like in the
destineliterare@gmail.com
book. What a kind of ,,transformation” can we
expect today, there? Generations not freed from the
slavery yet!
This sickness exists not only there now, but
in the whole Eastern Europe, and is like a cancer!
People are poor and they dream about western
economical standards of living, forgetting about the
whole, long process of education, terribly hard work,
mental evolution, about daily fight for
independence, and about the process of obtaining the
appropriate allies and partners.
The country (and not only yours!), as a complicated
substance, created of many structures and levels,
broken in the last decades generally finds itself in
the process of destruction…
It‟s well known fact, that Polish and
Romanian people were friends in the past, and today
we come from the mostly same reality (since the
time of the II WW): from similar political system,
similar creation based on lies, crimes, slavery,
corruption, same style of the mind manipulation,
having same Russian occupant. Since September
1939, the great amazing Romanian help for the
Polish government, soldiers, nation, resistance
movement against the Nazi occupant, and Polish
Underground State, are not to be forgotten!
Loosing my country today because of so
called ,,transformation process”, I can only ask
myself with wide opened eyes: Quo vadis my
country, especially since the day of the government
airplane catastrophe in Katyń, Russia, quo vadis?
Visiting my country, I find the people there
being so manipulated, that I have a feeling, knowing
four languages, I don‟t already know the language of
my mother!
It seems that work, live – achievements on
the world stage of the well knowing great Polish
245
Destine Literare
personalities, with an international reputation like
General Pulaski, General Kosciuszko, National Poet
Mickiewicz, Prime Minister and pianist Paderewski,
General Anders, Colonel Kuklinski, Pope John Paul
II, and others, are done mostly for nothing today,
have no value for the nation, in current time. Being
surprised I ask today: can this situation be true?! I
can‟t believe!
Nation is in a big shock and stress, day by
day, loosing its logical understanding and
possibilities to see the reality. People are very
nervous, very sad, touched by depression. People
have lost themselves there, thinking about ,,Europe”,
money, future existence… they are totally blind.
They don‟t know their place on the map, and theirs
possibilities for the future, being manipulated in the
norm of UE and among the decorations of post
communism era. And they lost themselves during
the ,,process of transformation”- religion, moral
values,
families,
education,
humanism,
understanding of contemporary politics – all is lost
there, far away from existing realities in the Western
World. Tradition is mostly lost there. From the
outside country looks very good, clean and
modern…
But in the reality, there are serious problems
all around Poland- with education, population, with
jobs, medical help, medicines, hospitals, with
highways, trains, cities, villages, with agriculture,
industry, sport arenas, sportsmen, theatres. with
army, police, justice, with retired people, salaries,
with export, import, and so on! People are in
conflict. They are not able to understand
manipulation. The corrupted minority cheat the rest
of the nation. Slavery… The next art of slavery
comes from outside!
Isn‟t the truth that, the first of all you have to
belong to your country. You have to recognize your
country, and your mother country has to recognize
you.
What about if your homeland, in current reality,
doesn‟t exist? If it exists only in form of
decorations, lies, broken, spoiled ideas of
democracy? Is it mean, that you doesn‟t exist, too?
Or may be not?
But every plant, also called a common
human-plant, even an author, needs a piece of land
246
and soil, his small space. The place. That‟s where he
derives his lineage, tradition and cultural archetype.
This point finally provides a sense of security for the
existence until the end of the journey across this
planet. And ultimately this place becomes a home
for the body lodged in it forever.
The writer, often seen as a Master of
existence, in fact is nothing more than just a man,
like the rest of us: seen as a dust, as a sensitive,
fine seed, which like others: without the
appropriate conditions of life, without so called
home – passes away. This dying, on two ways has
a potential to occur – on the way of art or/and
recognized as degeneration of a human being.
But you were born somewhere, were you?
For sure, yes! Because you are alive. Oh, you're
alive even ,,more” than anyone else. This is a fact!
Your childhood was like a dream, and had a place
in the North, full of nature sounds, in the forest,
on a lakeshore… You had your parents and later,
the noisy street in your city, where your mind and
soul was driven by the first sounds of ,,the great
world”.
The tradition and history of that place has
been given to you. The language, religion,
education has been given to you. The complete
archetype of the White Eagle with a Gold Crown
has been forwarded to you, as a symbol of the
struggle for freedom, against the red
dragon…You were Polish!
Today, nothing left there, only decorations.
In the decoration of truth, everything seems like the
scene in a theater, in the midst of scenery made of
papier-mâché: decorations of democracy, of the
government, of the vision of the world there. Only
one thing remains as a heritage of the past system
creation, but covered with the new curtains:
dependency.
The house of your childhood looks like a
ruin, like a stoned, eyeless old man… remained as a
graveyard full of memories. You are foreigner there,
on your street, in your city, in your nation and
country...
So you live your life somewhere… on a
beauty site… You changed your address, color of
your eyes, hair style, profession, or even the wind
direction, like the whole weather. You changed your
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
hobbies, day time, and of course the business card.
You have found your choice. That all means that
you have turned the Royal White Eagle on a Black
Imperial one… After years, his dark shadow tries to
strangle you. It seems that this experiment doesn‟t
work.
Your new home is not established here.
You can‟t find your new pass as a the key to your
true homeland, still. So, you are an alien also here.
You spend your time across different
countries, realities, continents. Your growth as an
artist saw you embarking on a number of
apprenticeships as a neophyte in the theatre of the
world… with the hope on being honored with the
true people, ,,with those whose yes means yes, and
no means no, without shades of grey” 1…, and
with the ounce of soil, waiting only for you.
You are not just a wind that lives in the four
corners of the globe. You are just a single seed of
grain looking for a shine of democracy, for the
house of human rights, for the home of a freedom
and peace, for the territory proud of his sons, of the
past and of today, missing national tradition, history,
language.
Who is listening to this song? Who dances
this dance? Destiny, what are you?
Each answer is waiting for us in a Gadda da Vida,
isn‟t it?...
from afar
from the never ending trip
Vienna, February 2014
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------1.
Norwid, Cyprian, Kamil. (02.02.2014). My Song II, Translated by Whipple, Walter [in:] The Cyprian Norwid Polish
High School: A Few Poems [On line] Retrieved from http://www.lyceepolonais.com/naissance/cyprian_citationsen.php
Bucharest - Revolution Square - Corneliu Coposu
National Eagle from the wall od the
National Justice Building (Warsaw)
destineliterare@gmail.com
247
Destine Literare
248
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
destineliterare@gmail.com
249
Destine Literare
Mariana PÂNDARU
(ROMÂNIA)
Istanbul
Istanbul,
oraşul care fierbe întruna
noapte şi zi
noapte şi zi
Oraşul cu motoarele vieţii
în continuă veghe
Oraşul ca un pod agăţat
pe colinele statornic înfipte
în pământul a două continente
măreţe
depărtate
şi-n acelaşi timp apropiate
de istoria grea
adâncită
în apele bătrânului Bosfor.
Fabuloasa Sfânta Sofia,
cu tainele ei pecetluite în veci
Moscheia
Albastră
–
giuvaerul imperial
unic în seninul albastrului său
Topkapi – palatul în care
vieţi
şi înşelătoare trufii
au trecut ca fumul
lăsând în urmă nisipul unui mare
imperiu
Moscheia
lui
Soliman
Magnificul
unde Legiuitorul şi mult iubita-i
soţie Hürrem
îşi dorm liniştiţi somnul de veci
Marele Bazar
în imensitatea-i neîntrecută
adună mereu furnicar de oameni
splendori
şi
inutile
nimicuri…
250
Pe harta oraşului vechi
toate la un loc sunt mărturia
strălucitei puteri de altădată
aflată la răscruce de ape
la răscruce de vânturi…
Astăzi
mă strecor printre chipuri diverse
într-un Istanbul
care niciodată nu doarme
şi unde poetul Mesut Şenol
scrie poezie din cuvinte alese
în timp ce briza marii îl înfăşoară
cu brâu ales de mătase.
Oraşul în care Esra visează
şi scrie frumos despre oameni,
despre faptele lor –
vremuri noi, oameni noi…
Oraşul în care Mehmet,
regizorul şi iubitorul de artă
deschide până târziu în noapte
porţile inimii sale
Oraşul în care petrec
alături de Aurel, Maria, Şeila şi
Esra
o magnică întâlnire la „Cafeneaua
îngerilor“
tainică şi misterioasă
precum începutul de secol XX.
Oraşul acesta –
ca un dromader cu o mie de inimi
arzânde
poartă în straiele sale
laolaltă
măriri şi căderi
din lumea întreagă.
În grădinile Verssailles
În Gradinile Verssailles
Mi s-a arătat lumea
În regresul ei natural
Nici pecetea de viţă regală
(cuibărită acum în
mbre şi pulbere)
Nici zidul răcoros al palatului
Nu m-au convins că viaţa
Trăită de la o strălucire
la alta
te poate numi
om norocos.
La Praga, printre oameni
La Praga
am avut sentimentul
că trec printre oameni
cu ochi de mărgele
Trecerea lor
lumina cu putere
vechile ziduri
din care izbucneau
– ici şi colo –
smocuri de iarbă
cu fir verde –
de primăvară
La Praga
am avut sentimentul
că inima mea
– cu toată neliniştea ei –
Înfloreşte.
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Veronica PAVEL – LERNER
(CANADA)
Întâlnire la Toronto cu violonista de talie internaţionalǎ Mira Glodeanu
La sfârşitul lui februarie ne-am întâlnit, la
invitaţia dlui consul general Doru Liciu, al
directorului ziarului "Observatorul" din Toronto,
Dumitru P. Popescu şi al Conf. Univ. Crina Bud, cu
violonista de talie internaţională Mira Glodeanu,
venitǎ din Franţa, ţara unde este stabilitǎ, ca dirijor
invitat al formaţiei "Tafelmisk Baroc Orchestra" din
Toronto.
Am avut dintotdeauna ideea că "muzica
trebuie lăsată să vorbească singură". Acum însă am
înţeles că, atunci când îţi vorbeşte un artist
inteligent, cu o evidentă capacitate creatoare, cu
umor şi cu un fermecător dar de a povesti, atunci
intri într-un compartiment ascuns al lumii muzicale
pe care, dacă nu l-ai explorat, rămâi un neştiutor.
După cuvântul de întâmpinare al lui Doru
Liciu şi Dumitru P. Popescu, Mira Glodeanu a fost
"provocată" la dialog de Crina Bud, cea care atât de
frumos ne-a prezentat câţiva invitaţi, tot la Consulat,
pe 15 ianuarie, de ziua Naţională a Culturii din
România. Crina ne-a spus, în câteva cuvinte, cum a
dat de numele Mirei Glodeanu, cu ocazia găsirii pe
Internet a informaţiei despre muzica lui Dimitrie
destineliterare@gmail.com
Cantemir interpretată de Jordi Saval. Mira
Glodeanu, binecunoscuta violonistă specializată în
muzică din epoca barocă, prof. la univ din Bruxelles
şi cu o bogatǎ activitate solisticǎ şi dirijoralǎ
internaţionalǎ
(http://www.arionbaroque.com/en/
mira-glodeanu), a răspuns chemării Crinei şi a
acceptat invitaţia la Consulat, cu câteva ore înainte
de a avea concertul cu "Tafelmusik Baroc
Orchestra" din Toronto, ca violonist şi dirijor invitat.
După ce ne-a vorbit despre cum a conceput
concertul la "Tafelmusik" ca un "dialog" între
Vivaldi şi Giovanni Guido, un compozitor italian
care a scris şi el o suită "Anotimpurile", dar
necunoscută publicului, Mira Glodeanu ne-a povestit
mici episoade din etapele educaţiei muzicale pe care
a primit-o. Rolul profesorului, spunea ea, e esenţial
în a-l face pe interpret să se deschidă şi spre muzică,
dar şi spre public. Recent am urmărit un video al
actorul Kevin Spacey la un master class. El le
spunea studenţilor că un actor trebuie, când joacă,
să-şi deschidă pieptul, că şi când l-ar rupe, ca
251
Destine Literare
oamenii să vadă până în inima lor trăirea. Asta
doare, spunea Kevin. Cred că acelaşi lucru se aplică
instrumentistului, care îşi pune tot corpul în slujba
instrumentului cu care cântă, pentru a pătrunde până
în esenţa muzicii.
Povestea Mirei despre vizita la un tăietor de
lemne - violonist- a fost foarte emoţionantă: după o
zi de lucru, tăietorul de lemne le-a cântat celor câţiva
invitaţi şi apoi a rugat-o pe Mira Glodeanu să cânte,
iar când a auzit piesa de Biber (1644-1704) pe care
Mira a executat-o, el, cu lacrimi în ochi, şi-a amintit
că şi tatăl lui o cânta. Ba mai mult, şi-a dezacordat
vioara şi a cântat el însuşi o piesă dintr-o culegere pe
care Biber o scrisese intenţionat pentru un
instrument dezacordat. Tot atât de impresionante au
fost şi relatările unor vizite în Transilvania, unde
tradiţia muzicală din familii e atât de puternică, încât
fiecare membru cântă la câte un instrument şi se face
muzică de cameră în fiecare seară.
Un alt subiect abordat a fost montarea de
Mira Glodeanu a unui spectacol "parodie" a unei
opere de Rameau. Pe vremuri, operele franceze se
jucau în Franţa şi apoi, în Italia, se juca o "parodie"
a lor. Mira Glodeanu a fost invitată să realizeze
acum o asemenea parodie şi, apelând la specialişti, a
realizat un spectacol cu păpuşi mari, mânuite la
vedere, spectacol care a avut un succes mondial,
chiar şi în China, unde sălile de spectacol erau de
peste două mii de spectatori şi unde era greu de
văzut, de departe, păpuşile.
252
Mira Glodeanu cântă pe o vioara din 1604 a
unui lutier polonez, Marcin Groblicz. Instrumentul
este puţin mai lung decât vioara de astăzi,
instrumentele
confecţionate
manual
erau
nestandardizate şi puţin diferite unul de altul. Pe
vremuri, contrabasul, cu un rol important în lucrările
lui Bach, era total diferit de cel de azi. Ne spunea
Mira că un Bach cântat cu un contrabas normal sună
"frumos", dar dacă e folosit un contrabas de epocă şi
de calitate specială, atunci asculţi altceva, intri într-o
lume diferită, cu un alt limbaj muzical.
Cu poveştile despre înregistrările ei şi cu
autografele pe CD-ul recent înregistrat - cu muzică
de Bach- întâlnirea s-a încheiat, deşi nimeni n-ar fi
vrut să plece. Mira trebuia să se pregătească pentru
concertul cu "Tafelmusik Baroc Orchestra" din
Toronto, la care de altfel biletele erau epuizate.
N-aş fi crezut niciodată că un solist sau
dirijor îţi poate comunica "muzică" şi fără a cânta.
Dar actul creaţiei n-are limite şi un interpret nu îl
luminează doar pe compozitor, ci e un transmiţător
şi al propriei lumini.
Mulţumiri Mirei Glodeanu pentru o întâlnire
de neuitat!
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Muguraș Maria PETRESCU
(ROMÂNIA)
Revista Destine Literare semnalează pentru dumneavoastră
Sărbătorile de iarnă petrecute împreună cu ,,familia de duminică’’ de la New York.
CRĂCIUNUL
Pentru toată lumea, Crăciunul este cea mai
așteptată și mai îndrăgită sărbătoare. Neavând nimic
din trăirea dramatică a Paștelui, el vine să
încununeze cu strălucire tot ceea ce am reușit să
realizăm în anul care tocmai stă să se încheie. Poate
că de aceea, sărbătoarea Nașterii Pruncului Sfânt
Iisus Hristos ne determină să ne decorăm casele atât
de frumos, culorile sunt vesele, debordând de
tonurile specifice ale unui roșu sau verde aprins, ale
albului pur, auriului și argintiului.
I.
Sunt culorile specifice florilor de Crăciun,
care par că explodează peste tot în această perioadă.
Biserica catolică Sf. Iosif din Astoria, New York
Case și curți din cartierul Queens, New York,
împodobite de Crăciun
destineliterare@gmail.com
Totul amintește de darurile minunate oferite
micului Prunc Sfânt de către cei Trei Magi de la
Răsărit. De peste 2000 de ani omenirea se pregătește
în fiecare an, așteptând cu bucurie în suflet nașterea,
în noaptea sfântă, a copilului minune ce avea să ne
mântuiască. Și niciodată nu ne plictisim și nici nu ne
săturăm să retrăim această zi specială:
,,CRĂCIUNUL! E tot ce vrei să găsești într-un
poem, care te ispitește, te cutremură, te emoționează,
te descoperă în fața cerului și a pământului, cine ești
tu în fața acestei icoane sonore, care a stat tot timpul
sub prosopul amintirilor, în locul sfânt al răsăritului
pe unde erai copil, luminat de candela duhului tânăr.
253
Destine Literare
Văd că râvnești timpul acela, că ți se macină fierea
în timpul de acum, că acolo erai tu și aici cel ce-și
aduce aminte. Așteptarea lângă fereastră aducea
colindătorii. Acum ești atât de grăbit că nici nu-ți dai
seama dacă plouă sau ninge calm și lin ca în Ajun.
Perdelele miroseau a ger, casa era primenită, masa
plină de bunătăți și erai acasă așteptând colindele,
Irozii, cântecele de stea și atâtea datini și obiceiuri
de Crăciun. În vremea aceea ningea de-a florile
dalbe – flori de măr, și pe pat era coșarca cu mere,
nuci și bomboane pentru colindători. Venea și Moș
Ilie Dascălu, care după Troparul Nașterii, începea cu
colindele vechi neștiute de altcineva prin sat, adânc
precum pădurile. Se apropia și ora lui Moș Crăciun
cu bradul plin de miresme și daruri multicolore. Și
apoi la biserică. Sus pe deal printre brazi satul întreg
urca. Era Crăciunul... Ningea... și clopote... steaua
sus răsare, ca o taină mare... primiți cu colindatul?
Ningea: ler, ler, lerui Doamne, ler cum numai la
Crăciun se putea rosti veșnicia între un fulg și
celălalt. CRĂCIUNUL ca și ACASĂ – poeme întrun cuvânt, în care ne regăsim Betleemul, ființa,
sensul, rostul, simple cum este izvorul, dar destul de
mari pentru a găzdui pe Dumnezeu-Cuvântul.‟‟
(Dumitru Ichim, Cerșetorul porților de rouă, ,,Din
vremea așteptărilor‟‟, Editura Albatros, București,
2001, p. 139).
Toată această pregătire sufletească, așteptarea
noastră înfrigurată se materializează și prin darurile
pe care le așteptăm de la Moș Crăciun, unul dintre
cele mai îndrăgite personaje ale omenirii. Denumit
în mii de feluri în toate limbile pământului (Moș
Crăciun, Santa Claus sau pur și simplu Santa, Père
Noël, Babo Natale etc.) Moșul vine din Laponia, nu
întârzie, nelipsind niciodată de la întâlnirea cu
copiii, dar nici de la cea cu oamenii mari. Cadourile
lui sunt minunate și extrem de diferite, incredibile
uneori, ele materializându-se de la jucăriile atât de
mult așteptate de cei mici, până la darurile oferite
celor mari și care desigur, sunt mai sofisticate. Vă
voi spune ca în 2015, Moșul mi-a oferit un cadou
visat de milioane de oameni: o excusrie la New
York. Invitația mi-a fost adresată de către Pr. Prof.
Univ. Dr. Theodor Damian, Paroh al Bisericii ,,Sf.
Apostoli Sf. Petru si Pavel‟‟. Niciodată în viața mea,
Moșul nu a putut să-mi facă un dar mai frumos decât
acesta.
254
După o călătorie lungă și obositoare (dar și
Moș Crăciun aleargă prin toata lumea) am aterizat
pe Aeroportul J.F. Kennedy din New York. Peste tot
se simțea atmosfera de sărbătoare: forfotă mare, mai
mulți turiști, bagaje nenumărate, decorațiuni
strălucitoare, luminoase, care mai de care mai
felurite și mai variate. Ca notă dominantă o
atmosferă de sărbătoare, de bucurie, de relaxare,
oameni cu pungi mari din care se puteau vedea
cutiile cu cadouri frumos împachetate, funde
multicolore.
Pe străzile acestei metropole unice în lume,
se puteau auzi, mai mult ca oricând, nu doar în
magazine, ci și afară, cântece de Crăciun, colinde
cunoscute și îndrăgite în toată lumea. O atmosferă
febrilă, de bucurie și așteptare, ce plutea în aer.
În general, americanii și newyorkezii sunt
prietenoși, dar acum, parcă mai mult ca oricând,
oriunde te aflai, bucuria și așteptarea aceasta plină
de emoție și înfrigurare, îi făcea și mai bucuroși, mai
fericiți, chiar mai glumeți, așa cum se manifestă
poporul american cu o simplitate și un umor
exprimate doar cu o frază concisă care spune totul,
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
ca de exemplu: love is in the air. Da, într-adevăr,
peste acest oraș minunat îmbrăcat deja în haină de
mare sărbătoare, mai plutea și dragostea cu un strop
de divin.
Din toate acestea nu putea lipsi comunitatea
românească, tradițiile noastre aduse pe acest pământ
încă de pe la 1880, păstrate și astăzi cu sfințenie și la
fel de vii. Încep pregătirile. Se face curățenie
generală, casele se decorează frumos pe dinăuntru și
pe dinafară.
Pr. Paroh Theodor Damian slujind în ziua de Crăciun
Ziua de Crăciun a debutat, așa cum era și firesc, cu
slujba pe care o cunoaștem cu toții din moși
strămoși. Și așa cum se cade, în această zi sfântă,
preotul i-a împărtășit atât pe cei mici, cât și pe cei
mari.
Așa arată holul unui bloc din Queens, New York. Din 65 de
familii, în imobil locuiesc aproximativ 50 de familii române.
Gospodinele se întrec cu gătitul bucatelor
tradiționale, dar mai ales cu prepararea a nenumărate
prăjituri. Parafrazând vechiul cântec putem spune
fără niciun fel de exagerare ,,e vremea Crăciunului,/
sărbătoarea românilor!‟‟ Toată această forfotă pare
că se liniștește ca prin farmec în noaptea de Ajun,
când oamenii se adună în jurul bradului, încep să-și
ofere daruri, copiii merg cu colinda ,,pe la case‟‟. Un
grup de colindători, copii și tineri ai Școlii de
Duminică (Andrei Damian, Victor Plăvițu,
Alexandra Esca, Alex Orza, Carmen și Cristina
Suciu, Mariana Orza) au mers pe la casele românilor
ca să anunțe, după datina străbună Nașterea lui Iisus
Hristos. Pacea putește în aer, liniștea se așterne în
suflete. Clipa cea mare și mult așteptată a sosit, iar
Mântuitorul Iisus s-a născut. ,,Astăzi s-a născut
Hristos/ Mesia chip luminos/ Lăudați și cântați/ Și
vă bucurați!...‟‟
Așa cum ne-am obișnuit și am văzut de atâtea ori și
în anul acesta Pr. Theodor Damian, împreună cu
enoriașii parohiei pe care o păstorește de mai bine
23 de ani s-au întrecut în a organiza sărbătorile.
destineliterare@gmail.com
Pr. Theodor Damian și Irina Anițului, Directoarea Școlii de
Duminică, împreună cu Marc Damian și colega lui de
grădiniță, așteptând cuminți sfânta împărtășanie
Pr. Theodor Damian împărtășind pe nonagenara Dna Lucia
Columb și pe sculptorița Viorica Colpacci
255
Destine Literare
A urmat apoi concertul de colinde cântate de
toți cei care au fost prezenți la Sf. Liturghie.
Îmbrăcați în straie tradiționale românești de
sărbătoare, copiii și adulții l-au așteptat cu emoție pe
Moș Crăciun, care, ca și în toți ceilalți ani, nu a lipsit
de la această importantă întâlnire. Moșul (Ioan
Vițelariu) a venit încărcat cu jucării și daruri felurite
pe care le-a cărat cu greu într-un sac imens. Niciun
copil nu a plecat fără a primi ceva de la bunul și
dragul lor prieten. De la cei mai mici, de exemplu un
Moș Crăciun în miniatură, care abia împlinise 11
luni și învăța să meargă, până la ,,copiii‟‟ ajunși de
mult la vârsta senectuții, cu toții au așteptat cuminți
și răbdători să le vină rândul să se așeze câteva
minute pe genunchii
moșului, să-i recite
sau să-i cânte câte
ceva, să-i vorbească
și
apoi
să-și
primească darurile.
Toate aceste
momente
emoționante s-au petrecut
sub privirile atente și
pline de dragoste ale
Pr. Paroh Theodor
Damian, care, ne
povestea într-o zi cu duioșie și bucurie, parcă
strivindu-și o lacrimă de nostalgie în colțul ochilor,
256
că pe multe din aceste vlăstare tinere chiar el i-a
botezat, iar acum unii sunt măricei, iar alții chiar în
prag de studenție.
De la stânga: Dna Lucia Columb și
Ioan Vițelariu alias Moș Crăciun
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Emoționant! Câtă dragoste, câte amintiri,
câte povești adevărate de viață, câte bucurii, câte
vise, foarte multe dintre ele împlinite, sau altele în
curs de a se realiza! Iar alături, o altă prezență plină
de drag pentru cei mai mici sau mai mari:
Directoarea Școlii de Duminică, Dna Irina Anitului,
care împreună cu soțul ei Cristian Anițului și cei doi
copii ai lor Aaron și Iustina, în fiecare zi de
duminică sau de sărbătoare religioasă sunt la
biserică și-i dau din tot sufletul lor o mână de ajutor
Pr. Theodor Damian în săvârșirea sfintei slujbe
religioase. Atmosfera din biserică a fost una de mare
sărbătoare, de mare bucurie. Duhul sfânt al copilului
Iisus Hirstos era printre cei prezenți, nu lipsea
nimeni de la această minunată zi, în care devenisem
cu toții din nou copii. Iar dacă vreodată mai fusese
câte ceva care să ne tulbure sufletele, în acea zi
sfântă de Crăciun, astfel de amintiri nu mai existau.
În sala socială, minunat împodobită, voia
bună a fost în permanență însotită de dansuri
populare,
tangouri cântece, joc și voie bună.
Dna Nuți Ionescu dansând împreună cu Ioan Vițelariu
La final, Moș Crăciun a promis să vină din
nou la sfârșitul anului 2016, precum și în toți anii
care vor mai veni.
Așa cum se întamplă de fiecare dată, seara s-a
încheiat cu o petrecere la care au participat cam vreo
90 de români. Mâncărurile au fost făcute ,,ca la
mama acasă‟‟ de neîntrecutele doamne Elena
Burchea, Jenica Pop și Nicole Smith.
Iar la final s-au făcut multe fotografii
și, desigur nu putea lipsi mult așteptatul și foarte
gustosul tort.
destineliterare@gmail.com
257
Destine Literare
II.
ANIVERSAREA
PR.
PROF.
DR.
THEODOR DAMIAN a fost iarăși una dintre cele
mai frumoase zile pe care le-am trăit cu toții cu
ocazia acestor evenimente. Ca de obicei, după sfânta
slujbă de duminică ne-am adunat în sala socială doar
vreo câțiva prieteni, cam spre 60. Cu aceeași bucurie
în inimă, doar că de această dată sărbătoarea celei de
a treia zi de Crăciun era dublată de aniversarea
omului plin de abnegație, înțelegere, carismă,
prieten al comunității pe care o păstorește de atâția
ani cu dragoste, solicitudine, înțelegere, dar mai ales
cu suflet, care îi vine, cred eu, oarecum de acolo de
unde s-a născut, de pe dealurile Botoșanilor, din
familie, din faptul că este mai întâi de toate român,
preot. Pr. Prof. Univ. Dr. Theodor Damian, sufletul
acestei comunități, despre care s-a dus vestea, despre
care s-a auzit dincoace de Ocean, nu doar în
România, ci și peste hotare, omul care i-a împrietenit
pe românii lui de acolo, cu noi cei de aici, da acasă,
omul care i-a ajutat pe românii care au decis să-și
trăiască viața pe meleagurile americane, nu doar cu
un sfat sau o vorbă bună, ci cu fapta, întinzându-le o
mână de ajutor, atunci când cei in cauză nu aveau
nicio speranță. Este emoționant când te gândești la
covârșitoarea personalitate a acestui om și la câte
lucruri minunate poate să facă doar într-o singură zi,
cât alții într-un an, poate. Și fără a aștepta vreo
răsplată. Gesturile Pr. Theodor Damian sunt
întotdeauna din cele mai simple, mai firești: ele
pornesc de la oferirea unei pâini (amintind de
binecunoscuta parabolă a înmulțirii pâinilor) care se
împarte cu un pahar de vin împreună cu enoriașii.
Este un prilej de bucurie, de reîmprietenire (oare
258
pentru a câta oară?) cu enoriașii. O personalitate
complexă, care se manifestă plenar atât în țară, cât și
în străinătate, cât și în America. Un om care are o
mulțime de prieteni peste tot. Este aproape imposibil
să menționezi un loc și el să nu-ți indice numele unei
persoane pe care să o poți contacta. Theodor Damian
este cel care, oriunde s-ar afla va reuși să polarizeze
în jurul lui oameni cunoscuți sau mai putin
cunoscuți, este cel care oriunde a fost (în România,
Elveția sau acum de peste 23 de ani în SUA) a reușit
să o ia de fiecare dată de la capăt și, în afară de a
întemeia o parohie, a organizat un cenaclu literar, a
publicat o revistă literară, stabilind un pod
permanent între România și țara de adopție,
promovând valorile lor. Prin tot ceea ce face,
Theodor Damian este un exemplu. Iar acest lucru se
regăsește și în faptul că cei pe care i-a botezat și
,,crescut‟‟ pe lângă el sunt acum adolescenți, tineri
gata să-și întindă aripile și să-și înceapă frumos
viața. Întotdeauna îi vei vedea alături de Preotul,
,,tatăl‟‟, dar mai ales prietenul lor. Personalitatea ca
si realizările Pr. Prof. Univ. Dr. Theodor Damian
sunt impresionante. Dacă ar fi să scriem despre
biografia lui, fără niciun fel de exagerare, ar trebui
să umplem cateva tomuri și cred că nici așa nu ar fi
îndeajuns. Theodor Damian este omul care, fără
niciun efort realizează lucruri minunate. Dar cel mai
frumos lucru este comunitatea, parohia pe care a
organizat-o la New York, cu care se mândrește și pe
care o numește, într-un mod deosebit FAMILIA DE
DUMINICĂ. Și are dreptate. Ideea ca și acest
profund sentiment de familie, că aparții cuiva într-un
oraș atât de imens te acaparează pur și simplu. Fie că
vorbim de existența cotidiană, când toți sunt ocupați
cu serviciul, sau de ședintele Cenaclului ,,Mihai
Eminescu‟‟, sau de slujbele de la biserică urmate, în
majoritatea cazurilor, de câte o masă festivă unde cu
toții se adună cu bucurie în jurul preotului lor, toate
îți dau senzația unei familii. Chiar și atunci când
sunt împrăștiați pe la muncă, în sufletele lor, acești
români știu și simt în permanență că aparțin acestei
FAMILII DE DUMINICĂ, iar acest lucru le dă un
sens în viață și certitudinea că nu sunt singuri,
pentru ei această FAMILIE DE DUMINICĂ este
acasă, aici își spun păsurile, ofurile, bucuriile, aici,
în fața preotului lor, au sentimentul de împlinire și
șansa de a retrăi viața dintr-o Românie în miniatură,
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
chiar dintr-o autentică parohie românească la care
visează uneori și în care, deși într-una din cele mai
spectaculoase metropole ale lumii, tradițiile și
așezarea specifice satului și parohiilor românești se
păstrează cu sfințenie. Am văzut aici cu ochii
sufletului și am trăit în acele zile împreună cu
ceilalți români bucuria de a fi laolaltă de Crăciun. Și
mi-am amintit de acasă. Așa cum și ei, cei de la New
York sau de oriunde vor fi fost răspândiți în lume își
amintesc, la astfel de zile mari, mai mult decât
oricând, de acasă. Dar aici, în cadrul FAMILIEI DE
DUMINICĂ ei se pot manifesta plenar, atât ca
români, dar și ca cetățeni americani. Sunt înconjurați
cu dragoste de preotul lor, care, printre multiplele
îndatoriri, a inițiat, de multă vreme încoace, si
obiceiul de a sărbători, într-un cadru festiv, zilele de
aniversare sau de onomastică ale enoriașilor lui, sau
de a-i comemora pe cei care nu mai sunt printre ei.
Pe acești români, care se bucură de viața lor comună
de FAMILIA DE DUMINICĂ și care au un sens
prin ea, îi vezi, îi auzi, le asculți poveștile și îți dai
seama, că deși poate au avut un start mai greu în
viață, ca să ajungă la nivelul la care sunt astăzi, aici
sunt ei înșiși și se simt bine, știu că există cineva în
viața lor care îi ascultă și căruia îi pasă de ei, la orice
ora din zi și din noapte. Și sunt mândri de acest OM,
Pr. Prof. Univ. Dr. Theodor Damian, așa cum și el,
la rândul lui este mândru de ei. Aceștia toți, laolaltă
sunt o familie, FAMILIA DE DUMINICĂ. Și de
aceea au venit să-i ureze LA MULȚI ANI de ziua lui
și să se bucure împreună cu el, să-i ofere daruri.
Dragostea lor s-a materializat prin
nenumărate discursuri și gânduri exprimate de
musafiri: scriitorul maramureșean Gheorghe Pârja
care, printre altele, spunea: ,, Încă din Maramureş
mi-a fost gândul la prietenul de ani buni, Theodor
Damian, teolog de profunzime şi aleasă expresie
literară. Un poet de excepţie şi un hermeneut al
sacrului. Ne-au apropiat prieteni comuni, revista
Lumină Lină, dar şi întâlnirea de acum câţiva ani de
la Mănăstirea Bârsana. Rost au avut şi dialogurile
tăcerii, uneori poemele. În urmă cu mulţi ani,
părintele Damian ne-a vizitat şi redacţia ziarului
nostru. Îi preţuiesc vocaţia de întemeietor.‟‟ (sursa :
cotidianul independent Graiul Maramuresului,
editorial, La New York, cu românii părintelui
Damian,
6
ianuarie
2016,
http://www.graiul.ro/2016/01/06/la-new-york-curomanii-parintelui-damian/). Au mai luat cuvântul:
Muguraș Maria Petrescu, Prof. Univ. Dr. Doru
Tsaganea, Prof. Mariana Terra ș.a.
Cei care nu au putut să fie prezenți, i-au
dedicat poezii.
Dragă Doru,
Rar m-am bucurat de prezența unei persoane
investite cu harul preoțimii, debordând de o energie
sinceră și directă, întoarsă cu eleganță celor din jur.
Complexitatea eu-lui tău de care ești conștient, dar
smerit, te-a făcut și te va face în continuare să
realizezi
multe
lucruri
deosebite.
Părinte și păstor pentru turma cea mică, dar și
pentru cea mare, păstrător de obârșie oriunde te-ai
afla, vei avea și vei conferi stabilitate și unitate în
destineliterare@gmail.com
259
Destine Literare
propria ta familie și în familia cea mare pe care o
îndrumi. Iar ,,a îndruma" înseamnă, cum bine știi, ați fi croit drept drumul tău, pentru a-l dirija și ocroti
pe al celorlalți. Ești pătimaș și în lume, și în Pustie,
și în Poezie. Dar patima ta este extrem de serioasă.
,,Drumul" se leagă de ,,linie". Ai tras linie totdeauna
la timp. Dar știi tot ceea ce îți spun! Casa ta
deschisă compatrioților, grație și unei soții
generoase și inteligente, frumoase la chip și suflet,
care din iubire pentru tine se bucură să te vadă fericit
și gazdă, revista ta deschisă celor de rang asemeni
ție în Credință, Cultură bisericească și Creație de
tot soiul, Poezia ta și slujbele pe care românii din
New York au bucuria să le audă, te definesc mai
mult decât vorbele mele. Dumnezeu te-a scos și în
calea mea, gratie Mugurașei, un soi de înger, și
năzdrăvan, și păzitor. Fie să te bucuri de viață lungă
și plină de izbândă, harul să îți sporească prin ani, să
ai belșug în suflet și în casă, să fii inspirat, să ai
parte de iubire și prețuire, după cum binemeriți!
La mulți ani!
Passionaria Stoicescu
De o vorbă caldă
Căci aşa cum spun şi Sfinţii Părinţi
„Omul are nevoie de Dumnezeu
Omul are nevoie de om
Omul are nevoie de comuniune.“
Să fii deci Astăzi, în lumina ta proprie
Bucurându-te de dragostea celor care te înconjoară!
LA MULŢI ANI!
Mariana Pândaru Bârgău
În plus a mai fost si un minunat program
artistic surpriză, pe care copiii sau adolescenții din
parohie, l-au pregătit și i l-au dedicat împreună cu
Directoarea Școlii de Duminică, Dna Irina Anițului.
THEODOR DAMIAN,
prieten drag
E ziua ta!
Sărbătoare în Mare Sărbătoare
Zi însemnată, zi luminată
Întru‟ puterea ta de viaţă
Întru‟ inima ta duhovnicească
Întru‟ destinul tău
Întru‟ misiunea ta
Dată de Bunul Dumnezeu
Pe acest pământ.
Să ai multă sănătate
Bucurie şi viaţă frumoasă
Alături de mica
Şi marea ta familie
Să fii mereu Omul de Lumină
Între cei care trăieşti
Omul Bun care deschide
Cu generozitate
Poarta sufletului său
Spre cei care au nevoie
De o încurajare
260
Aspecte din timpul spectacolului
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Ziua s-a încheiat cu tradiționalul tort, lumânarele și
cântecele de La mulți ani!
Așa a început construcția crucii de gheață
III.
BOBOTEAZA
Minunatele sărbători de iarnă nu se puteau
încheia fără ca noi FAMILIA DE DUMINICĂ să nu
sărbătorim Boboteaza. Cu câteva zile înainte de
Crăciun la New York era extrem de cald, de unii
mergeau chiar seara târziu, îmbrăcați în tricouri cu
mânecă scurtă, dar în ziua de ajun a Bobotezei era
un frig de crăpau pietrele. Așa că temerea noastră că
s-ar fi putut topi crucea de gheață nu s-a adeverit. Pe
la 5 după-amiază au fost livrate 5 blocuri mari de
gheață și s-au adunat câțiva ‚,arhitecți‟‟ ai crucii,
oameni din parohie care știau cum se face această
cruce. Echipa a fost formată din: Pr. Theodor
Damian, Ciprian Solomon, Alexandru Orza, Sorin
Lazăr, Cristi Pascu, Marius Stoica și subsemnata.
Moment din timpul construcției crucii
Și crucea de gheață la final.
destineliterare@gmail.com
261
Destine Literare
Pr. Theodor Damian sfințind apa în ziua de Bobotează și botezând credincioșii
Sărbătorile de Bobotează și de Sf. Ioan încheie una dintre cele mai frumoase perioade ale anului,
care, dacă mai este trăită alături de prieteni dragi, așa cum sunt românii de la New York și într-o FAMILIE
DE DUMINICĂ, organizată și clădită sub grija și atenția Pr. Prof. Univ. Dr. Theodor Damian, nu vor face
decât să ne umple tuturor inimile de bucurie. Mulțumesc, pe această cale, amfitrinoului meu, precum și
tuturor românilor din FAMILIA DE DUMINICĂ pentru tot sufletul lor frumos, ospitalitatea și bucuria de a
trăi în inima New York-ului ca la noi acasă.
Botezul Domnului
262
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
George PETROVAI
(ROMÂNIA)
Viitorul
(Încotro mergem?)
Din cele mai vechi timpuri omul s-a arătat
preocupat de „citirea” viitorului său, motiv pentru
care în lumea antică a Orientului şi Occidentului
erau consultate oracolele. Grecii antici, de pildă,
aveau temple în care se păstrau oracolele, în oraşe
precum Crotona, Delfi sau Teba. De o mare faimă se
bucura oracolul din Delfi, mai exact zeul Apollo,
care avea în Delfi, la fel ca în multe alte oraşe, un
templu unde legătura cu divinitatea se făcea prin
Pitia. Acestor celebre tălmăcitoare-ghicitoare li se
datorează supranumele de Pitianul atribuit zeului
Apollo.
Mantica sau ghicirea viitorului s-a bucurat de
mare preţuire nu doar la magii caldeeni sau la
romani (ghicitul în măruntaiele jertfelor, cititul în
zborul păsărilor etc.), ci a străbătut triumfătoare
întregul Ev mediu prin importanţa acordată
prezicerilor astrologice şi a pătruns în viaţa omului
modern printr-o impresionantă paletă de tehnici şi
însuşiri cu ajutorul cărora se „cercetează” viitorul,
ba chiar se dau asigurări că poate fi influenţat
destinul omului încrezător în eficienţa lor: de la
ghicitul în palmă, cărţi şi cafea, până la premoniţie,
clarviziune şi previziune de natură harismatică.
Oamenii practici sunt tot mai interesaţi să
apeleze la instrumentele de specialitate prin care săşi proiecteze intenţiile şi afacerile cât mai adânc şi
mai temeinic în viitor. Aceste instrumente moderne
de pătruns în viitor, indispensabile pentru calcularea
paşilor următori, poartă numele de planuri şi
prognoze pe termen scurt, mediu şi lung.
De altminteri, există ştiinţa numită
destineliterare@gmail.com
viitorologia sau futurologia care, pornind de la
datele prezente şi urmărind trendul evenimentelor
studiate, ne arată cu o bună aproximaţie cum se vor
prezenta ele în viitor.
Ce ne spun oamenii de ştiinţă cu privire la
viitorul lumii noastre? Funcţie de domeniul la care
ne raportăm, punctele de vedere oscilează pe plaja
largă dintre entuziasmul debordant şi deznădejdea
cea mai neagră. Astfel, ştiinţa şi tehnica sunt
compartimentele de activitate care oferă omului
modern cele mai multe şi mai ferme satisfacţii, atât
în ceea ce priveşte varietatea descoperirilor şi
născocirilor, cât şi rapiditatea cu care ele îşi fac loc
în viaţa noastră de zi cu zi. De la confortul datorat
aparatelor casnice şi până la performantele mijloace
de deplasare, de la „deliciile” oferite de
calculatoarele devenite indispensabile şi până la
fantasticul dialogurilor ultrarapide pretutindeni în
lumea înconjurătoare, toate ne arată pe de o parte
formidabila presiune informaţională şi de adaptare la
care este supus omul modern într-un spaţiu aflat în
neîncetată schimbare, pe de altă parte ne
demonstrează negru pe alb că el este pe punctul de a
gusta din fructul îndelung jinduit al ubicuităţii, adică
al prezenţei sale aproape instantanee în mai multe
locuri de pe glob. Telefonia a fost primul pas făcut
în această direcţie, iar videotelefonia şi internetul
sunt alţi paşi decisivi făcuţi întru atingerea acestui
deziderat.
Încrederea în posibilităţile practic nelimitate
ale ştiinţei şi tehnicii, faţa cea mai cunoscută a
fetişismului modern, merge până acolo încât
263
Destine Literare
Edmond Nicolau se arată în cartea sa Om – maşină –
cibernetică de-a dreptul fermecat de ingineria
genetică, de lingvistica matematică şi îndeosebi de
cibernetica şi ingineria lingvistică, prin care, ne
asigură autorul, s-a ajuns la crearea unor poeme!
O fi aşa, căci performanţele informaticii
actuale, asociate cu lejeritatea promovată de poezia
nonconformistă a zilelor noastre, pot realiza anumite
combinaţii surprinzătoare de cuvinte prin care să se
creeze aparenţa de poezie în particular, de artă în
general. Arta autentică, însă, este fructul de excepţie
izvorât din căldura sentimentelor umane, încărcat cu
emoţia artistului şi capabil să stârnească emoţia
receptorului. Nici cel mai performant automat nu va
fi înzestrat vreodată cu fiorul dulce-neliniştitor al
sentimentelor, din a căror fierbere ţâşnesc ideile şi
asociaţiile de idei, într-un cuvânt se declanşează
actul creator, căci starea aceasta de graţie i-a fost
rezervată doar omului de către Creator, prin acel
grăunte de divinitate cu care a fost dăruit la facere.
Răceala judicios programată a calculatorului va
impresiona întotdeauna prin promptitudine şi
corectitudine, dar niciodată nu va fi în stare să
emoţioneze!
Mai sunt şi alte motive pentru care nu avem
voie să ne lăsăm copleşiţi de entuziasm faţă de
ştiinţă şi tehnică, cu toate că lor li se datorează
civilizaţia de care ne bucurăm cu toţii:
1)Aidoma lui Ianus, ştiinţa şi tehnica mai au
o faţă – cea cu care privesc spre război şi spre cursa
epuizantă a înarmărilor;
2)Fiecare civilizaţie încorporează în sine
binele şi răul, iar ea se dezvoltă şi progresează atâta
timp cât binele este preponderent. Momentele de
criză apar atunci când acumulările răului nu mai pot
fi eludate, întrucât ele răbufnesc din ce în ce mai des
şi creează la început îngrijorare, apoi panică pe arii
tot mai extinse. Este evident pentru oricine că măcar
în acele momente trebuie schimbat ceva, uneori ceva
esenţial, fiindcă altfel civilizaţia se transformă în cel
mai perfid şi mai neiertător adversar al omului.
Actuala civilizaţie, o civilizaţie a consumului
nesăbuit, n-a avut înţelepciunea să elimine cauzele
avertismentelor venite din partea naturii agresate,
căci aceasta ar fi însemnat ca omul să-şi suprime o
bună parte din poftele şi ambiţiile sale nesăţioase, ci
s-a arătat preocupată doar de înlăturarea efectelor
264
acestor avertismente: furtuni, inundaţii, secete
prelungite, alunecări de teren etc. Dar iată că
poluarea fără precedent s-a transformat într-un
fenomen global imposibil de stăvilit, chiar dacă din
această clipă omenirea întreagă ar trece la surse
nepoluante de energie (solară, eoliană, energia
mareelor etc.), iar consecinţele creşterii generale a
temperaturii se vor resimţi pe întreaga planetă şi ele
se vor dovedi catastrofale pe arii întinse ale globului.
*
Cu toate că după părerea lui Alvin Toffler
deja s-au creat premisele necesare pentru ca statele
hiperindustrializate ale lumii să treacă la stadiul
postindustrial, unde civilizaţia va fi de tip infocultural, totuşi, înclin să cred că omul comod şi
blazat al zilelor noastre n-ar renunţa cu una cu două
la confortul şi necumpătarea sa, dacă nu s-ar vedea
strâns până la sufocare în cleştele neiertător al
împrejurărilor vitrege, împrejurări pe care chiar el
le-a creat.
Cât priveşte planul moral-spiritual, ei bine,
cu siguranţă că omul viitorului va deveni mai
credincios, de îndată ce, după eşecurile datorate
trufiei şi nechibzuinţei, se va pătrunde de adevărul
cuprins în codurile morale ale tuturor marilor religii:
iubire, toleranţă, smerenie, simplitate, cumpătare.
Însuşi ecumenismul va deveni realitate într-o lume
în care oamenii vor conştientiza că a fi bisericos nu
este totuna cu a fi credincios.
Dintr-un prezent marcat de necredinţa dosită
după falsa credinţă şi de iubirea-desfătare coborâtă
la nivelul sexului, nu poate să rezulte decît un viitor
al incertitudinii în alergare spre culmile disperării.
Da, căci ştim din chiar experienţa noastră
(totul e să luăm aminte) că prin credinţă statornică
omul cunoaşte îndumnezeirea, adică – aidoma Celui
pe care-L caută – deodată devine mai bun şi mai
netemător de vremelnicie, iar prin iubire sinceră (a
se citi iubire-jertfă) de Creator şi semeni el cunoaşte
cu adevărat forţa tămăduitoare a libertăţii, această
dreaptă răsplată a drepţilor neşovăitori, aşezată de la
începutul-începutului de vrerea divină dincolo de
timpul rău şi bolnav sub a cărui tiranie muritorii îşi
târâie existenţele.
Iată de ce, pentru liniştea sufletească a
omului care caută neaflând şi face speculaţii
neştiind, mult mai înţelept este să accepte ideea că
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
nici vorbă de existenţa unui rău absolut, la urma
urmei o ofensă la adresa Binelui absolut, şi că răul –
neputând să subziste prin el însuşi – apare şi se
manifestă în nenumărate chipuri pe versantul negativ
al viului în general, al existenţei umane în special
(ispite, pofte, suferinţe, boli, moarte), doar în
absenţa binelui, tot aşa cum întunericul se instalează
în absenţa luminii, iar frigul în absenţa căldurii.
Carevasăzică, răul se instalează şi-şi face
mendrele doar acolo şi atunci când atoaterăbdătorul
şi atoateiertătorul Părinte ceresc constată nu numai
că-I nedorit, ci-i de-a dreptul izgonit de aroganţa
umană ce perseverează în sacrilegii până la
decretarea morţii Sale!
Profund întristat de-o atare deşertificare
progresivă a fondului uman, El nu se răzbună pe cei
în cauză (indivizi, colectivităţi, instituţii) după cum
credeau vechii evrei, căci imaginea unui Dumnezeu
crud şi însetat de sânge vine în flagrantă contradicţie
cu bunătatea şi înţelepciunea Absolutului, ci-Şi ia
mâna ocrotitoare de deasupra lor şi, până la apariţia
primelor semne de îndreptare, îi lasă să se descurce
cu mijloacele specifice condiţiei umane în disoluţie
după trufaşa respingere a inspiraţiei şi revelaţiei
divine: minciună, hoţie, lăcomie, ipocrizie,
prostituţie, nelinişte şi încăierări, într-un cuvânt prin
inerentele suferinţe generate de-o stare de lucruri pe
potriva spusei „Fiecare doarme aşa cum îşi aşterne”.
Păstrând proporţiile, parabola omului
înstrăinat de Dumnezeu şi de fundamentele sale
moral-spirituale, seamănă cu aceea a bolnavului
care, renunţând la lupta cu boala, face inutile toate
eforturile depuse de medici pentru salvarea lui...
Câtă dreptate avea acel părinte de la
începutul creştinismului când spunea: Iubeşte şi apoi
fă ce vrei! Taman aşa, pentru că cel care iubeşte din
adâncul inimii întreaga creaţie, va merge toată viaţa
pe calea Domnului, cale recomandată cu insistenţă
de mărturisitorul Petre Ţuţea, prin urmare va şti şi va
vrea să făptuiască numai binele.
Sighetu Marmaţiei,
9 ian. 2016
Duong Zoe PHAM - Dorință (Nymphet)
destineliterare@gmail.com
265
Destine Literare
Duong Zoe PHAM
(VIETNAM)
Duong ‟‟Zoe‟‟ Pham is from Vietnam and
she is 18 years old. She is a student in the 12 th grade
at Maumee Valley Country Day School, Toledo,
Ohio, USA
This is how she describes her artwork:
My paintings are inspiremed by my culture, nature
and a lot of Frida Kahlo‟s artwork. Frida Kahlo is
my biggest artist inspiration. Her paintings that
fearlessly magnified the wounds and strangeness of
her bodies drawn me in. I like the concept of her
paintings which embraces the women‟s power and
independence. With similar concept, I want to send
messages of empowering women. My artworks
reflect my experience of being a strong woman in
the Vietnamese culture, where young women serve
as symbols of purity. I paint myself with bare skin in
nature, the two aspects that women are kept from in
my culture: nudity and being in the wild. Art allows
me to express my feminine sexuality. Art is my
escape from my oppressive culture. Through
drawing, I have learned to love myself and to feel
empowered in my own skin.
Are 18 ani și este elevă în clasa a XII-a la
Maumee Valley Country Day School, din Toledo,
Ohio, USA.
Duong ,,Zoe‟‟ Pham își caracterizează
lucrările astfel: ,,picturile mele sunt inspirate din
cultura și natura țării mele, dar mult și din operele de
artă ale Fridei Kahlo. Frida Kahlo este artista care
mi-a oferit cea mai mare inspirație. Tablourile ei
care au mărit fără niciun fel de teamă rănile și
senzația de stranietate a torsurilor ei, m-au atras
foarte mult. Îmi place conceptul picturilor ei, care
evidențiază puterea și independența femeii. Similar,
și eu la rândul meu, îmi doresc să pot trimite
aceleasi mesaje femeilor care să devină din ce în ce
mai puternice. Arta mea reflectă experiența mea,
aceea de a fi o femeie puternică a culturii
vietnameze, unde tinerele să poată fi considerate
simboluri de puritate. Mă pictez chiar și pe mine
goală în mijlocul naturii, două aspecte la care
femeile nu au acces în cultura țării mele: nuditatea și
puterea de a trăi în mijlocul naturii. Arta mă ajută
să-mi exprim sexualitatea mea de femeie. Arta este
scăparea mea din cultura opresivă a țării mele. Doar
prin artă am învățat cum să mă iubesc și cum să mă
simt puternică în propria mea piele.‟‟
Duong Zoe PHAM - La poarta sfințeniei (At the gate of
holliness)
266
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Paul POLIDOR
(ROMÂNIA)
DECALOGUL lui DUMITRU COPILU-COPILLIN
85 de ani de viaţă (17 febr.2016)
Interviu la aniversare cu profesorul şi omul de cultură, eminescologul…
Interviul este acordat în exclusivitate pentru cititorii publicaţiei „PERSONALITĂŢI ÎN ARIA
INTERFERENŢELOR INTERNAŢIONALE” (Nr.13 / ian.-feb. 2016).
1. P.P.: Stimate domnule profesor DUMITRU
COPILU-COPILLIN, cum consideraţi iniţiativa
publicaţiilor Fundaţiei
„Paul Polidor” pentru
UNESCO de a vă promova ideile şi concepţia despre
cultură şi despre lumea în care trăim, într-un
moment istoric în care România retrăieşte noi
speranţe în păstrarea şi consolidarea identităţii
neamului românesc prin cultură, iar dumneavoastră,
în opinia mea, parcă începeţi o nouă tinereţe
spirituală la împlinirea frumoasei vârste de 85 de
ani?
1.D.C.-C.: Răspunsul parţial îl găsiţi în cartea mea,
”O viaţă de dascăl…” (2011), în care constat că în
foarte mică măsură se cunosc ”înfăptuirile
aparţinând unor personalităţi creatoare de bunuri
spirituale şi materiale, în condiţiile în care nu există
în prezent un sistem naţional de evidenţă, estimare,
încurajare, evaluare, recompensă, ierarhizare şi, mai
ales, de valorificare publică a realizărilor culturalştiinţifice de nivel instituţional, local, naţional sau
internaţional. Asemenea valori (fapte de viaţă,
descoperiri, lucrări de înaltă ţinută şi profundă
semnificaţie, destinate uzului public) adesea se
pierd, se ignoră, sunt date uitării, deci ele nu există.
Interesul pentru un model de publicaţie, care să
încurajeze şi să promoveze „meritocraţia” - pe
parcursul elaborării lucrării noastre având acest
obiectiv - a fost încurajat de omul de ştiinţă, acad.
destineliterare@gmail.com
Constantin Bălăceanu-Stolnici, care a şi semnat
prefaţa”. În acest sens, ”iniţiativa” publicaţiei Dv. o
consider merituoasă, cu sugestia ca înfăptuirile
”personalităţilor marcante ale vieţii culturale
româneşti”, pe care le promovaţi în virtutea valorii
lor să prezinte un interes general, adică să
corespundă preponderent obiectivului publicaţiei
Dv.,
„PERSONALITĂŢI
ÎN
ARIA
INTERFERENŢELOR
CULTURALE
INTERNAŢIONALE”.
În acest înţeles, aţi putea promova în continuare
rezultatele obţinute de personalităţi notorii, care cred
că ar răspunde iniţiativei Dv. – ca să mă limitez la
267
Destine Literare
tema de care mă ocup acum, Eminescu, valoarea
naţională de dimensiune universală, simbolul
spiritualităţii neamului românesc – am în vedere
pe cel mai mare eminescolog în viaţă şi preşedintele
ultimelor congrese mondiale ale eminescologilor,
Acad. Mihai Cimpoi, pe care am înţeles că îl
cunoaşteţi, de asemenea pe o altă personalitate
cunoscută în aceleaşi împrejurări la Chişinău, un
împătimit de Eminescu, acad. Nicolae Breban sau pe
Victor Crăciun, preşedintele ligii culturale a
românilor de pretutindeni, un excelent ambasador în
ţară şi în lume al lui Eminescu prin lucrări şi acţiuni
de promovare, la fel pe reprezentanţii Institutului
Cultural Român din Bucureşti şi filialele lor din alte
ţări etc., ale căror răspunsuri la întrebările din
interviul Dv. ”standard” ar ridica şi mai mult nivelul
prestigioasei publicaţii pe care o realizaţi.
2. P.P.: Pe Academicianul Mihai Cimpoi l-am
cunoscut în anul 2005, pe 10 decembrie, când am
fost invitat de scriitoarea Aura Christi să susţin un
recital de poezie cântată, alături de scriitorii Nicolae
Breban şi Ion Ianoşi la Filarmonica de Stat a
Republicii Moldova. Observ că drumurile noastre sau intersectat cu omul de cultură basarabean, acum
prefaţator al volumului dvs., din serialul „Eminescu
Universalul”, unde cu intuiţia sa debordantă afirma:
”Meritul fundamental al profesorului Dumitru
Copilu-Copillin este acela de a ne da o lucrare
[aparent] bibliografică, în care identifică,
prelucrează şi evaluează cu metode şi într-o viziune
modernă sursele eminesciene./.../ Sunt de remarcat
acribia, erudiţia, plăcerea intelectuală de ,,a naviga”
pe internet, dar şi de a merge direct la surse
(dicţionare, volume de traduceri, monografii,
proiecte, comunicate, acţiuni
publice etc.).
Profesorul-cercetător nu-şi ascunde bucuria când
găseşte aprecieri superlative, comentând cu
însufleţire şi exaltare (e un mod de a sfida
detractorii) şi depăşind astfel ariditatea expunerii
statistice” [inducând convingerea finală despre
carte:] ”Sub ochii noştri se ridică piramidal un
Eminescu, al cărui valoare universală e absolut
indiscutabilă, comparabilă cu cea a tuturor poeţilor
reprezentativi ai lumii”. Cum aţi reuşit să
transformaţi ariditatea posibilă a unui studiu
documentar într-o plăcere a lecturii, bogată
268
informaţional, atractivă prin noutate, metodă şi
viziune, prin actualitatea verbului eminescian ?
2.D.C.-C.: Îmi cer permisiunea de a completa
punctual răspunsul, sugerat chiar de Dv.:
a. noutatea unor aspecte de viaţă ca suport
biografic al operei: adolescentul licean de 16-17 ani,
proaspătul debutant în poezie, în pribegiile sale prin
toate provinciile româneşti pentru a cunoaşte ţara,
dorind să treacă din Transilvania vasală AustroUngariei spre România liberă, în toamna-iarnaprimăvara şi o parte a verii anilor 1866-1867, a
dispărut de sub ochii biografilor, în Munţii Cindrel
din Carpaţii Meridionali de graniţă (George
Călinescu însuşi susţinea,- : ”eclipsa de un an
ascunde privirilor noastre o parte din traiectoria
vieţii…în ciuda «datelor enigmatice», care se pot
spulbera sau întări la orice nouă descoperire”, schimbând astfel viziunea noastră despre Eminescu).
După 150 de ani, acum facem publice probabil doar
o parte din datele ”enigmatice” existente, prin
aceasta deschizând o nouă perspectivă de investigare
în eminescologie. Despre ce ”date enigmatice”
vorbim?. În acea perioadă a avut loc un eveniment de altfel firesc în viaţa marilor genii ale omenirii,
înaintea unor descoperiri, invenţii, creaţii de
excepţie – evenimentul Revelaţiei (comuniunea cu
divinitatea), care i-a imprimat lui Eminescu un
potenţial uman şi creator supradimensional (pe
de o parte, ca efect poetul adolescent scrie peste
3000 de versuri, multe bijuterii lirice şi grandioasele
poeme, Memento mori, Povestea magului călător în
stele, Mureşanu-variantă etc., voit sau nevoit
ascunse de ochii lumii, deci toate postume, iar pe de
alta, debutul fulminant ca ziarist, care i-a adus
primul proces [”delict de presă”], la Pesta-AustroUngaria, prevestindu-i destinul de politician militant
pentru cauza naţională până la sacrificiul de
martiriu, la Bucureşti-România);
b. prezentarea momentului istoric al dezlegării
misterului bolii şi morţii – după 137 de ani – oficial,
sub auspiciile Academiei Române,- dovada:
diagnosticul şi tratamentul au fost greşite;
c. viziunea, în aflarea adevărului despre viaţa şi
activitatea lui Eminescu, accentul să fie pus nu atât
pe analiza evenimebtelor, ci pe cauze şi efecte, iar în
ce priveşte opera, promovarea perspectivei
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
universaliste asupra moştenirii culturale a lui Mihai
Eminescu, opera eminesciană reprezentând o valoare
naţională de dimensiune universală;
d. metoda demonstraţiei, în cazul de faţă
realizată şi cu concursul unor notorietăţi în domeniu
(una dintre ele semnează postfaţa), în principal prin
decriptarea scrierilor încifrate, legate de momentul
Revelaţiei (evidenţa pare firească,- scrieri
fundamentale precum Biblia, Paracelsius, Guliver
ş.a.m.d pot fi înţelese numai decriptate; este
promiţătoare în acest înțeles contribuţia generalului
criptolog Ilie Torsan, care ”a spart codul
eminescian”, în două volume deja publicate, urmând
– la solicitarea noastră – să decripteze şi
grandioasele poeme ”Memento mori” şi ”Povestea
magului călător în stele”, scrise ascuns de ochii
lumii și legate de evenimentul ”Revelaţiei” din
1867);
e. actualitatea operei eminesciene - cunoscute
până acum - aproape 700 de scrieri literare şi
aproape 1900 de articole, toate de rezonanţă,
naţională şi internaţională; variantele în limbi străine
pot fi evaluate obiectiv, în raport cu valoarea
originalului, cu metode cantitative-matematice de
aproximare a calității, ”mai aproape” sau ”mai
departe” de original.
3. P.P.: Cine priveşte cu atenţie datele de la
începutul biografiei Dv. observă că trecerile de la o
ocupaţie la alta sunt pe cât de abrupte, pe atât de
neaşteptate,
chiar
nefireşti,
frizând
nonconformismul. Consideraţi că se reacreditează
vechea idee, conform căreia în bastonul fiecărui
soldat stă bastonul de mareşal? Ca să mă justific, voi
cita - din ediţia III a volumului Dv. publicat în
noiembrie 2015, “Eminescu Universalul. Eminescu
în Circuitul universal…” – paginile 270-273, cu care
se încheie volumul, un fel de ”Carte de vizită”,
intitulată ”CINE ESTE DUMITRU COPILUCOPILLIN”: ”Născut la 17 februarie 1931, în satul
Şutu din actualul judeţ Cluj, provine dintr-o familie
de ţărani nevoiaşi, al cincilea fiu al lui Mitru şi
Veronica Copil”. [iar după mai bine de patru
decenii] Doctor în ştiinţe filologice cu o lucrare
privind relaţiile interliterare europene – o
abordare cibernetică, susţinută în 1988 la
Facultatea de Filologie a Universităţii Bucureşti, de
destineliterare@gmail.com
asemenea Deputy Director General (”Director
General Adjunct pentru Europa din partea
României”, cu dreptul de a folosi ”dr” – doctor în
ştiinţe alături de ”DDG”) al IBC-International
Biographical Centre, Cambridge University,
London, England, acordat la Congresul Internaţional
de Ştiinţe, Arte şi Comunicaţii, Hawaii, SUA, iunie
2005.
Experienţa de viaţă parcursă a fost una severă,
începând de la vârsta de 14-15 ani, angajat ca
muncitor necalificat, agricol în sat şi apoi industrial
la uzinele Malaxa-Braşov, iar după [absolvirea
facultăţii, ”Cum laude”] în 1957 lucrător
[necalificat] la AGERPRES, [ulterior] asistent
social, redactor şi consilier editorial, ziarist, redactor
şef, documentarist la o bibliotecă universitară,
îndeplinind funcţii de execuţie elementare şi până la
cele de conducere la [CIDI] Centrul naţional de
Informare Documentară al Învăţământului, de aici
promovat la compartimentul de sinteze al
ministrului învăţământului” [Mircea Maliţa].
3.D.C.-C.: Toate acestea nu seamănă cu bravura
purtătorilor bastonului de mareşal, cu care acesta
omoară ca să nu fie omorât. În cazul de faţă e vorba
de aspiraţia de a trăi cu speranţe şi împliniri:
conştientizându-mi talantul omului ”sub vremi”, din
fire discret, am preferat să stau în ”banca din fundul
clasei”, pe poziţia de observator şi cronicar obiectiv,
dar un vulcan elevat în înfăptuiri, meticulos în
sistematizarea datelor şi în rânduiala cuvintelor celor
mai potrivite, - ”prelucrând şi evaluând cu metode în
viziune modernă” (cit. M. Cimpoi), altfel spus, miam pregătit cu migală vârsta ”marilor sinteze” –
concluzii de o viaţă – cele mai reprezentative fiind
publicate însă numai după bilanţul care adună la un
loc cele 80 de preprimăveri.
4. P.P.: Aţi activat peste o jumătate de secol în
instituţii de învăţământ şi cercetare ştiinţifică, aţi
scris studii în domeniile Educaţie (peste 300, în
principal de management educaţional) şi de
Literatură (peste 150, în principal despre
Eminescu) etc., aţi predat cursuri de pregătire
iniţială pentru studenţi şi masteranzi şi de
perfecţionare pentru directori şi inspectori şcolari,
pentru educatoare, învăţători, profesori de gimnaziu
269
Destine Literare
şi liceu, asistenţi, lectori, şefi de lucrări,
conferenţiari universitari, chiar pentru ingineri,
ofiţeri etc. atât în România, cât şi în Republica
Moldova. De ce, după atâtea stadii de pregătire în
sistemul de formare continuă a cadrelor didactice
din România, situaţia din învăţământul cu predare în
limba română este criticabilă pe toate palierele? Am
cazuri concrete, sute de cadre didactice au trimis
lucrări pentru publicare la editura noastră pe
parcursul ultimilor 20 de ani şi mulţi dintre autori, în
principal cadre didactice din învăţământul
preuniversitar, scriu româneşte ,,după ureche”,
făcând greşeli gramaticale în texte care ar fi trebuit
să aibă o ţinută intelectuală cultivată, coerentă şi o
structurare ideatică logică. Ce credeţi că s-a
întâmplat cu învăţământul nostru actual, de ce
conform sistemului ,,Bologna”, criticat inclusiv de
profesori universitari, precum istoricul Adrian
Cioroianu (deţin dovada filmată!), scoate pe bandă
rulantă educatoare, care acum îşi zic, ,,profesor
învăţământ preprimar”, dar nu sunt în stare
(atenţie: nu generalizez!) să elaboreze un text
propriu coerent, nu ştiu să lucreze pe calculator sau
să vorbească bine o limbă străină, în schimb sunt
primele la rezervările unor vacanţe de lux în tot felul
de insule exotice. Continuând ideea precedentă, ca
om care aţi făcut parte din structurile de execuţie şi
de conducere ale învăţământului românesc, cum
vedeţi predispoziţia de deprofesionalizare şi
politizare a educaţiei din ultimii ani? Ştiţi că
sindicatele din învăţământ nu au organizat nici o
manifestare de protest serioasă în ultimul sfert de
secol? Precizez că acest interviu va fi citit on-line şi
de diaspora românească…
4.D.C.-C.: Mai întâi, în România există foarte
mulţi elevi, studenţi şi cadre didactice cu o pregătire
excepţională, compatibili cu cei mai buni pe plan
internaţional, iar fenomenul ”politizării” (numirea în
funcţii de conducere şcolară) ca şi a diplomelor
cumpărate ”pe bandă rulantă”, aş adăuga abandonul
şcolar sau mentalitatea prioritizării banului ca scop
în viaţă. Toate acestea, însă, reprezintă o stare de
lucruri caracteristică tuturor sistemelor post
”revoluţionare” din ţările central și est europene,
foste socialiste. Pregătirea şcolar/profesională şi
obţinerea diplomelor de categoria numită ”analfabeţi
270
intelectuali” ţine, însă, şi de profilul individual al
celor care pregătesc/perfecţionează pe alţii. De ce
nu-l întrebaţi pe profesorul universitar Adrian
Cioroianu,- Domnia sa cum a procedat la catedră ca
să ajungă la o asemenea concluzie? În ce mă
priveşte, aşa cum am învăţat acasă, la facultatea care
m-a format ca dascăl şi din propria experienţă, eu nu
am acceptat măcar ideea, necum acordarea de note
şi diplome fără merit, condiţia era prezenţa activă în
activitatea de formare iniţială sau continuă şi, în
general, o pregătire corespunzătoare nivelului
standard. În acest sens, eu am înţeles să predau
lecţii/cursuri, - adică nu conform paradigmei
tradiţionaliste bazate pe memorie reproductivă, ci
conform paradigmei moderne bazată pe formarea
creativ-productivă, care pregăteşte educabilul pentru
o viaţă postşcolară activă, prin lecţii/cursuri
sistematic aplicative, care să conducă în timpul
anilor de studii la formarea de capacităţi (în termeni
de priceperi, abilităţi, prin exerciţii aplicative
sistematice, formând o conduită şi atitudini pozitive)
şi deprinderi (de realizare a ceva concret şi social
util pe baza cunoştinţelor acumulate şi a
capacităţilor dobândite: confecţionare, construire,
compunere creativă ş. a.), în final manifestate în
plan social prin competenţe sustenabile şi
comportamente pozitive, acestea reprezentând
”cartea de vizită” a profesorului, a şcolii, a
sistemului de învăţământ. Principiul ”concluziei de
o viaţă” l-am probat pe variante, apoi sintetizate în
cartea ”O viaţă de dascăl…” (2011,- între altele, în
capitolul despre algoritmul legic privind ”Formarea
competenţelor
şcolare
la
lecţie
şi
profesionale/manageriale la curs în contextul
asigurării calităţii în educaţie”, temă supusă
dezbaterii la zeci de reuniuni ştiinţifice, rezultatele
fiind apoi valorificate la lecţie/curs, precum şi în
numeroase publicaţii periodice sau volume
colective, în România şi R. Moldova). Aplicabil la
orice disciplină şcolară de orice nivel, acest tip de
formare e dovedit ca posibil, atractiv şi oportun pe
baza unor proiecte didactice (obiective-conţinuturievaluare),
parcurgând
patru
etape
taxonomice/niveluri de performanţă, în 12 paşi.
Rezultatele au fost apreciate public/instituţional mai
puţin în ţară. În compensaţie, însă, organisme
internaţionale, precum International Biographical
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Center Cambridge University, în cunoştinţă de cauză
(cf. ”Ecouri”, în carte, p.111-160) evaluând
rezultatele obţinute timp de peste un deceniu, în
activităţile corespunzătoare din România şi din
Republica Moldova, le evaluează drept ”Contribuţii
la dezvoltarea învăţământului contemporan”, şi le
menționează într-un Comunicat de presă, sub
semnătura Directorului General P. Law, adresat
mass-mediei internaţionale şi instituţiilor cu care am
colaborat şi continui să colaborez (România,- între
altele, Colegiul Naţional ”Mihai Viteazul” Turdaabsolvit, Universitatea Bucureşti, Universitatea
Ecologică Bucureşti, Universitatea din Oradea şi
Casa Corpului Didactic Ilfov-cursuri predate,
”Şcoala
pilot”
Bezdead
de
Dâmboviţaexperimentare programe şi manuale şcolare; R.
Moldova,- Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei,
Universitatea ”Ion Creangă” din Chişinău,
Universitatea ”Alecu Russo” din Bălţi, şcolicursuri/lectii predate, urmare,- 4 reviste de profil
publicând interviuri (ex.: ”Univers didactic”, - ”O
personalitate didactică şi ştiinţifică complexă de
nivel internaţional”, semnează directorul CCD
Ilfov).
5. P.P.: Continuând ideea precedentă, ca om care
aţi făcut parte şi din structurile de conducere ale
învăţământului românesc, cum vedeţi excesiva
politizare a educaţiei din ultimii ani?
5.D.C.-C.: Continuând răspunsul precedent,
atenţionez că eu nu am veleităţi ori predispoziţii de
analist sau propagandist public ori de lider sindical,
dar sunt la curent cu contextul social-politic în care
trăiesc și lucrez ; mă feresc, însă, de capcanele
politicianiste, dar mă las poate prea uşor copleşit de
meandrele vieţii active în care, adevărat, călăuzit de
gândirea pozitivă, mă străduiesc să promovez cu
rigoare profesională şi responsabilitate, în viaţa cea
de toate zilele, înfăptuirile călăuzite de gândul ca
bun ziditor, năzuind spre aspiraţii umane nobile, ca
dascăl urmărind obiectivele politicii militante ale
idealului educaţional, iar ca literat militând pentru
descoperirea şi promovarea valorilor produse de
marile minţi ale omenirii.
6. P.P.: Sunteţi, în opinia mea, o personalitate cu
destineliterare@gmail.com
preocupări în aria interferenţelor culturale, fiind
activ de-a lungul timpului în domenii precum
pedagogia
comparată,
literatura
comparată,
informatica
documentară. Într-un context, Dv.
consideraţi că aceste ocupaţii v-au întărit puterea să
rezistaţi provocărilor, să năzuiţi în spre mai bine, să
realizaţi practic proiecte îndrăzneţe, “în pofida
obtuzităţii unor mentalităţi” întâlnite pe parcursul
evoluţiei profesionale. La ce vă refereaţi concret
când menţionaţi sintagma “obtuzitatea unor
mentalităţi”?
6.D.C.-C.: Principalele domenii în cariera
profesională au fost să fie pedagogia comparată, din experienţa altor ţări am preluat într-o formă
adaptată ceea ce era actual şi oportun pentru
realităţile româneşti din epocă, - ex. ”integrarea
învăţământului cu cercetarea şi practica socială”
realizată cu succes în alte ţări (”structura
constructivă” a unui complex şcolar multifuncţional,
ca temă de cercetare experimentată doi ani în judeţul
Alba, a fost înregistrată ca invenţie la OSIM, iar ca
obiectiv funcţional a fost preluată şi adaptată –
evident, paradoxal, nu la noi, ci - în Polonia sau - cf
Google - a reprezentat una din cele două teme de
dezbatere la o conferinţă a miniştrilor din ţările
africane); literatura comparată, - am demonstrat
viabilitatea procesului de universalizare a lui
Eminescu; informatica documentară, - am elaborat
modele, gen bază de date tip MID-microsisteme de
informare documentară ş.a. În ceea ce priveşte
sintagma menţionată de Dv., “obtuzitatea unor
mentalităţi” în parcursul meu profesional, acum nu
găsesc explicaţii, în limbajul ştiinţific al bunului
simţ.
7. P.P.: Aţi primit diploma „Deputy Director
General” al „IBC-International
Biographical
Center, Cambridge University, London, England” şi
ca suport o medalie de argint la Congresul
Internaţional de Ştiinţe, Arte şi Comunicaţii, Hawaii,
SUA, iunie 2005. Este o nominalizare extrem de
interesantă pentru un literat, absolvent cu o jumătate
de secol în urmă al Universităţii „M. Lomonosov”
din Moscova. Bănuiesc, domnule profesor
universitar Copilu-Copillin, că nu vreţi să adoarmă
lumea citindu-ne interviul. Să nu mă înţelegeţi
271
Destine Literare
greşit. Ştiu cazuri, puţine la număr, de intelectuali
care n-au fost colaboraţionişti şi s-au afirmat ca
remarcabili profesionişti.
7.D.C.-C.: Fiecare ţară are experţi într-un
domeniu sau altul referitor la o altă ţară (SUA,
Franţa etc., care îi preţuiesc, îi protejează şi sunt
respectaţi). Eu am beneficiat de o pregătire în profil
timp de 5 ani - ca la toate marile universităţi din
epocă – 2 ani pregătire generală, în didactica
rusisticii literare şi, din interes, 3 ani specializare în
metodologia cercetării ştiinţifice, pregătire finalizată
cu o dublă licenţă, de profesor şi de cercetător
ştiinţific.
Organizarea şi conţinutul pregătirii universitare, care
vizau viitoarea mea profesie, erau atunci similare cu
cele din marile universităţi de tradiţie din alte ţări.
Tocmai de aceea au putut să predea, concomitent în
mai multe ţări, unii dintre profesorii cei mai buni
audiaţi de mine, pe care după curs (din două ore,
ultimele 15 minute memorabile erau rezervate
întrebărilor şi răspunsurilor) îi conduceam, înşiraţi în
două rânduri, până la maşina care-i ducea pe unii
chiar la aeroport pentru a pleca - adesea imediat
după curs – să predea la universităţi din SUA,
Anglia, Franţa, Germania etc.
La fel se proceda la ”Bolşoi Teatr”, spectatorii
aşteptam înşiraţi pe două rânduri, înainte de
spectacol şi conduceam după spectacol, în ţinuta de
stradă, legendarele personaje de pe scenă: pe tenorul
Lemeşev, pe balerinele Ulanova şi Pliseţkaia...
Marea literatură clasică rusă (Puşkin, Lermontov,
Tolstoi, Dostoievski) sau premodernă (creaţia din
perioada de tinereţe a lui Maiakovski) şi arta rusă
(Ceaikovski, Aivazovski), nu vorbesc de alţii, dar în
ce mă priveşte, mi-au format gustul pentru marile
valori ale omenirii (inclusiv Homer, Dante,
Shakespeare, Goethe, predaţi comparativ, acum îi
abordez eu în comparație cu Eminescu). Datorită
acestei viziuni universaliste induse am descoperit şi
apoi am evaluat poezia, proza şi publicistica lui
Eminescu: în ultimele mai bine de cinci decenii, de
la debutul în eminescologie din 1964, am colectat,
prelucrat şi evaluat datele pentru sintezele din
serialul ”Eminescu Universalul”. Un posibil efect sa dovedit a fi – după apariţia ultimei ediţii III din
noiembrie 2015, o recompensă morală, primită, atât
272
la ”Serata Eminescu Jurnalistul”, organizată la 11
ianuarie 2016 în sala Institutului Cultural Român de
către Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România,
unde după expunerea solicitată, ”Eminescu
jurnalistul internaţional”, am primit distincţia
”Însemn de recunoştinţă”, cât şi la ”Manifestarea de
omagiere a lui Eminescu” din 15 ianuarie 2016, în
sala Parlamentului României, ”Diploma «Opera
omnia»”, la împlinirea vârstei de 85 de ani, cu
prilejul lansării cărţii ”Eminescu Universalul.
Eminescu
în
circuitul
universal...”
Cu un deceniu în urmă, funcţia IBC şi
Medalia de argint mi s-au acordat pentru
”contribuţiile” anterioare în ”Educaţie şi Literatură”.
Şi acum invit cititorii să discearnă asemănarea şi
deosebirea dintre cele două universităţi - din
Moscova și Londra - maliţios ”incriminate” în
întrebarea adresată mie. Atenţie, a nu se confunda
marea literatură şi artă cu politica marilor puteri.
8. P.P.: Copilăria Dv. seamănă cu un roman de
aventuri, iar viaţa cu o aventură intelectuală ca ”om
al vremii sale”, cum vă recomandă ultima copertă a
cărţii recente, ”O VIAŢĂ de dascăl obişnuit
TRĂITĂ
NEOBIŞNUIT”,
impregnată
de
interferenţa spiritului universal cu nobleţea şi
patriotismul militant al ardeleanului (înainte şi după
cel de-al doilea război mondial), cu dramele
personale, sociale, cu truda salahorului pe pământul
puţin fertil, dar roditor şi până la
cursurile
universitare şi publicaţiile multidisciplinare, cu
abilitatea subtilă de a nu fi un răsfăţat al sistemelor
socio-politice care au marcat trecutul ş.a. Ce amintiri
memorabile păstraţi în sipetul sufletului, legate de
întâlnirile cu personalităţi culturale, precum Tudor
Arghezi, Yannis Ritsos, Grigore Vieru ş.a. ?
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
D.C-C. : Motivaţia întrebării Dv. este
provocatoare şi neobişnuită ca adevăr observabil. În
ce priveşte aisbergurile literare din ultimele trei
sferturi de veac, majoritatea topite în marea cea
mare a veşniciei, am încă vie senzaţia atingerii lor cu
mâna, evident mai ales pe cei din anii ‟60, cu prilejul
unei anchete literare internaţionale, organizată de
mai tânărul universitar, din răspunsurile cărora de
profundă semnificație am publicat în principalele
periodice ale vremii. Între aceştia, aţi ghicit, mai ales
cei amintiţi de Dv. m-au marcat. Dar ”ş.a.”, adică
ceilalţi*?
* Dintr-o îndatorire istoriografică şi umană
aşteptată, din oglinda culturală a tumultului unei
epocii, prezint doar o listă de nume:
România, - poeţii Tudor Arghezi, Nichita
Stănescu, Ion Vinea, Mihai Beniuc, Demostene
Botez, Marcel Breslaşu, Cicerone Theodorescu,
Szemler Ferencz, A. M. Sperber, M. R.
Paraschivescu, Maria Banuş, Nina Casian, Eugen
Boureanu, Eugen Frunză, Nicolae Tăutu, A. E.
Baconsky, Joszef Méliusz, Camil Baltazar,
Alexandru Andriţoiu, Toma George Maiorescu, Dan
Deşliu, Dumitru Corbea, Niculae Stoian, Gheorghe
Tomozei; scriitori, oameni de cultură, artă şi ştiinţă:
Mihail Sadoveanu, Al. Rosetti, Perpessicius,
Constantinescu-Iaşi, Zaharia Stancu, Geo Bogza,
Lucia Sturdza-Bulandra, Ovidiu Bădina, Matei
Socor, Mihai Pop, Silvian Iosifescu, Mihai Novicov,
Mendelsohn, Horia Deleanu, Julles Cazaban, Tiberiu
Olah, George Bălan, Sergiu Fărcăşan, Vl. Colin,
Victor Vântu, Horia Popescu, Dinu Cernescu, Ion
Cojar, A. Adania, Gheorghe Dinu, Al. Ciprian,
Mihnea Gheorghiu, Mircea Angelescu, A. Amza,
Elena Eftimiu, Emanuel Petruţ, Ioan Grigorescu,
Saşa Pană, C. Florian, Victor Kernbach, Dinu
Negreanu, Ionel Cristea, Al. Popovici; pictori,
sculptori, graficieni: Florica Cordescu, H. Maxy,
Perahim, Iustin Năstase etc.
Alte ţări, - Italia – Salvadore Quasimodo (poet);
Chile – Pablo Neruda (poet); Spania – Rafael Alberti
şi Maria Teresa-Leon (poeţi); Grecia – Yannis
Ritsos (poet şi traducător); Turcia – Nazim Hikmet
(poet şi traducător); SUA – Roman Iakobson (om de
ştiinţă); Belgia – Bodard (poet academician);
Japonia – Yamakava (om de teatru); Sri Lanka –
destineliterare@gmail.com
Gunawardena (om de teatru); Argentina – Manuel
Serrano Perez (critic şi istoric literar); Norvegia –
Martin Nag (critic literar); Uruguay – Filipe Novoa
(poet); Austria – Hugo Huppert (poet şi traducător);
Bielorusia – Petrus Brovka (poet); Bulgaria – Hristo
Radevski (poet); Cehoslovacia – I. Poničan (poet);
China – Cen Bei Cen (dramaturg); Cuba – E.
Canizares (istoric literar); Germania –G. Schauman
(critic literar); Polonia – E. Chaberski (om de
teatru); R. Moldova - Emilian Bucov (poet); Rusia –
Nikolai Tihonov (poet), Isidor Stok (dramaturg), V.
Belîi (compozitor), M. Petrov (istoric literar), Dmitri
Blagoi (istoric literar acad.),; Ucraina – Maxim
Rîlski (poet).
ARGHEZI
Între aceştia, adevărat, ”Doi grei” m-au marcat:
Arghezi, în biroul din casa de la Mărţişor, după
interviul luat la o cafea prelungită, m-a convins ca la
numele meu de Copil/Copilu – al ”Cui?” - mai
potrivit cu firea mea de ardelean, Copil-lin(iştit), să
adaug ”Copillin”, arătând cu degetul spre numele
meu, de pe autograful primit pe două dintre cărţile
lui: ”Versuri”, 1959,- ”Unui coleg întru frumuseţe,
al cărui nume fraged şi pur e Dumitru Copilu,
dragostea unui autor”, ss şi ”Cartea de jucării”,
1958,- ”Confratelui Dumitru Copilu, simţită
copilăreşte”, ss , ambele 17 iunie 1960. De atunci
călăuză mi-a fost şi ”intuiţia” lui Arghezi de a vedea
valoarea unei traduceri dincolo de învelişul ei
lingvistic (idee argumentată într-o ”Tabletă”
fulminantă, scrisă în ”Contemporanul”, după
convorbirea noastră), adevăr dovedit ştiinţific recent
prin acordarea Premiului Nobel pentru ”intuiţie” ca
funcţie a creierului.
RITSOS
Yannis Ritsos? (”Unul dintre cei mai mari poeţi de
azi din Grecia, alături de Kostis Palamas”, cit. Louis
Aragon). Am fost desemnat să fiu însoţitorul lui în
Bucureşti şi în ţară, cu prilejul lansării unui volum
de versuri proprii în 1962 şi la primul simpozion
internaţional Eminescu, în 1964, la Bucureşti. Ca şi
în cazul lui Arghezi, autograful lui vorbeşte de la
sine: ”Poeme”, 1958,- ”Stima autorului pentru
pasiunea pe care o dovedeşte în promovarea
marilor valori poetice ale lumii, cu deosebită cinste
273
Destine Literare
pentru mine”, ss (traducere din greacă).
VIERU
Grigore Vieru!, spune tot într-un autograf şi la un
telefon: ”Liniştea lacrimii”, 2006,”Fratelui
Dumitru Copilu, care prin dragostea şi preţuirea sa
pentru noi mi-a dat curaj şi m-a întărit în preajma
unei operaţii pe cord. Cu dragoste şi credinţă în
Izbânda Dreptăţii Româneşti”, 14 ianuarie 2007.
Am lăcrimat la vestea că operaţia a reuşit. Ultima
întâlnire,- în Chişinău, la pensiunea băiatului, alături
de poeţii Iulian Filip şi Ion Hadârcă, apoi la
inimaginabila la propriu ”Casa Greierului”, până-n
miez de noapte. La ultimul telefon din 7 ianuarie
2009 se scuza, - ”Nu pot veni la 15 ianuarie în
Bucureşti, îi cer iertare lui Bădia Mihai [Eminescu],
medicul/soţia îmi interzice, cauza?, al doilea
infarct”, apoi…pe 15 ianuarie (cine l-a ”convins”!??
să plece la drum fără întoarcere), în miez de noapte
(de ce atunci?) venind dinspre Cahul, maşina cu care
se întorcea acasă a intrat într-un stâlp… Aidoma
cazului confraţilor Doina şi Aldea-Teodorovici, aici
însă maşina cu care se întorceau acasă a intrat întrun pom. În ambele cazuri, şoferii care conduceau cu
”iscusinţă” au scăpat cu viaţă, iar cele trei legende
ale neamului românesc au fost silite să ajungă la cele
înveşnicite cu mormânt de neuitare.
9. P.P.: Nu vreau să ne îmbătăm cu apă rece, de
aceea vă întreb: ca eminescolog care a realizat
serialul ”Eminescu Universalul”, (ultima ediţie III
publicată în noiembrie 2015, despre traducerea şi
ecoul operei poetului naţional în publicaţii, tipărite şi
online, editate în 80 de limbi din peste 250 de ţări,
invitat ca reprezentant al României să prezentaţi
cartea în Plenul Congresului Mondial al
Eminescologilor din 3 septembrie 2015) ar fi trebuit
să fiţi onorat la o altă scară valorică de statul român.
Diploma ”Opera omnia” primită pe 15 ianuarie
2016, cu prilejul lansării cărţii Dv., ca ”eveniment
editorial”, în cadrul ”Manifestării de Omagiere a lui
Eminescu” în sala ”Constantin Brâncuşi” a
Parlamentului României, mie mi se pare o consolare
palidă, întrucât “Fundaţia
spirituală Mihai
Eminescu” nu este Guvernul României, nu este
Preşedinţia României. Ca să nu mai spun că în
documentarele televiziunii naţionale
din 15
274
ianuarie 2016 (am dovada filmată) niciuna din
personalităţile culturale care au vorbit de ziua lui
Eminescu, nu a menţionat volumul Dv.
Recunoaşterea valorii cărţii şi a autorului nu a fost
compensată nici de distincţia ”Însemn de
recunoştinţă”, acordată autorului în sala Institutului
Cultural Român de către Preşedintele Uniunii
Ziariştilor Profesionişti din România, în 11 ianuarie
2016, cu prilejul prezentării unor aspecte din carte
despre viaţa de ziarist-om politic a lui Eminescu la
”Serata Eminescu Ziaristul”. Ar fi trebuit ca
Institutul Cultural Român (prin centrele din
lume), să vă invite sau să vă prezinte volumul. Nu
credeţi că ar fi nevoie de o reparaţie morală în acest
caz ?
9.D.C.-C. : Comunicarea mea la Congres
reprezenta o ilustrare documentară a temei, pe care o
enunţa Preşedintele la deschiderea lucrărilor în Plen:
”Actuala ediţie a Congresului are o temă mai puţin
abordată în cadrul eminescologiei…fiind aleasă
pentru că la ora aceasta suntem angajaţi în nişte
procese integraţioniste, într-un dialog valoric
european şi universal, Eminescu fiind printre primii
care deja ne angajase în aceste procese în secolul
XIX, care a fost un secol de aur pentru mai multe
naţiuni. Eminescu vedea cultura universală ca un tot
întreg. Prin poezia, proza şi publicistica sa,
Eminescu s-a integrat în această cultură… Dumitru
Copilu-Copillin a
venit la Congres
cu acest volum
[este
arătat
auditoriului], care
prezintă
informaţii absolut
inedite
privind
traducerea şi ecoul operei în publicaţii tipărite şi
online în 79 de limbi din peste 250 de ţări…, dovada
recunoaşterii valorii operei eminesciene ca moment
românesc în patrimoniul cultural al omenirii”. În
replică, la microfonul de la tribună, ulterior i se dă
cuvântul autorului ca să prezinte motivaţia:
„Gândirea şi trăirile lui [Eminescu] general-umane
le-a transmis în aşa fel în ceea ce a scris, încât cine
le citeşte se recunoaşte pe sine în ele, de aici
interesul şi marea lui receptivitate în lume. Acum
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
este unul dintre cei mai accesaţi scriitori pe plan
mondial…Până şi «generaţia cu telefonul la ureche»
îl citeşte pe Eminescu, - recent am identificat peste
trei
milioane
cinci
sute
de
mii
de
accesări/citiri/cititori interesaţi de Eminescu”, afirmă
eminescologul Dumitru Copilu-Copillin (apud massmedia). Acad. Mihai Cimpoi a mai constatat, cu
prilejul lansării anterioare a cărţii ”O viaţă de
dascăl…”, care ”S-a realizat pe exemplul vieţii şi
activităţii unui dascăl, om al vremii sale, ridicat
prin propriile puteri, dăruit muncii şi cauzei sale,
dezinteresat
de
răsplată.
Asta dovedeşte
îndeplinirea unei munci care nu s-a vrut răsplătită
şi a fost pusă în slujba cauzei noastre comune,
despre care [în privinţa valorilor noastre naţionale,
gen Eminescu] noi purtăm acum acest dialog,
pe picior de egalitate în dialogul european”.
La două săptămâni după audierea comunicării la
Congres şi după citirea cărţii, Acad. Mihai Cimpoi
mi-a expediat pe e-mail un Cuvânt înainte, în ideea
ca opinia lui să fie cunoscută şi de cititorii străini,
care vor putea citi cartea în limbile ţărilor, ai căror
reprezentanţi au făcut autorului oferta de a fi tradusă
(în italiană, turcă, chineză, ucraineană, rusă, anterior
engleză-SUA). Apreciind valoarea cărţii, Institutul
Cultural Român din Bucureşti asigură finanţarea
traducerii şi editării ei în baza ofertelor/contractelor
care se vor putea face între 15 aprilie-15 septembrie
2016. Această bună intenţie deschide, deocamdată,
doar o perspectivă. De ce această ultimă ediţie a
cărţii despre Eminescu în 80 de limbi nu a fost
măcar menţionată de personalităţi, în preajma Zilei
de 15 ianuarie 2016?. Presupun că se datorează atât
faptului că apariţia ei este recentă (noiembrie 2015),
de asemenea editura care o publică, pe banii
autorului, mulţumindu-se cu aureola locală a
autorilor, nu se ocupă şi de difuzarea cărţilor editate
în reţeaua de librării din Bucureşti şi din ţară şi nici
nu organizează lansări de rezonanţă naţională, cât şi
faptului că autorul ca persoană fizică şi-a eliberat
braţul cu exemplarele disponibile pe moment abia de
Ziua lui Eminescu, la personalităţi şi prieteni,
prezenţi dimineaţa în Aula Academiei Române şi
după masa în sala Parlamentului României, oferindo în dar cu dedicaţie, ca ”rod al strădaniilor de
peste cinci decenii, cu prilejul împlinirii vârstei de
85 de preprimăveri”. Surpriza mi-a făcut-o însă
destineliterare@gmail.com
”destinul”,- în chiar dimineaţa Zilei de 15 ianuarie,
volumul a apărut pe internet, aşadar porumbelul de
pe copertă şi-a luat zborul pentru a purta mesajul
eminescian pe toate meridianele lumii… Urmare, pe
Google au început să apară – în tăcerea astrală ecouri pe canalele online. Mă înţelegeţi…, de acum
soarta cărţii, indiferent de conjunctură, o va decide
doar Timpul, supremul judecător. Deocamdată fac
parte din categoria celor foarte mulţi ”premianţi fără
premii”. La nedumerirea Dv.,- ”Ar fi trebuit ca
Institutul Cultural Român (prin centrele din lume),
să vă invite sau să vă prezinte volumul”, am şi
răspunsul: ”ICR apreciază valoarea cărţii despre
Eminescu în 80 de limbi, de aceea asigură finanţarea
traducerii şi editării ei în alte ţări, funcţie de ofertele
pe care le va primi între 15 aprilie - 15 septembrie
2016. ICR lansează şi promovează în ţară numai
publicaţiile apărute în editura proprie. Dacă volumul
va apărea în alte ţări, editurile de acolo vor asigura
promovarea lui publică, o dată cu difuzarea în
reţeaua de librării”. Deocamdată, mi-au întins
mâinile purtate de gândul cel bun autorii prefeţei şi
postfeţei, confraţi de breaslă cu care convieţuiesc în
paginile publicaţiei ”Litere” a Societăţii Scriitorilor
Târgovişteni, în care cartea continuă să apară de
câţiva ani pe frânturi la rubrica permanentă
”Eminesciana”, cu ecouri online. În schimb, serialul
Eminescu Universalul este frecvent recomandată
mai ales în publicaţii şi RTV, instituţii şi
personalităţi din Republica Moldova, care mă
întâmpină ca pe un mesager al lui Eminescu, unde
acesta este considerat patronul spiritual al lor ca şi al
întregului neam românesc.
10. P.P.: În finalul decalogului nostru, care va
apărea pe 17 februarie 2016, când împliniţi 85 de
primăveri (aşa cum „şopteşte” şi vremea de-afară,
însorită...), vă rog să transmiteţi un mesaj poporului
român, ale cărui limbă şi cultură le-aţi slujit şi
promovat mai mult de o jumătate de secol, reper
fiind aici o cugetare de-a Dv. (din 17 februarie
2001,- ”o bornă de trecere la un nou veac şi secol”),
puternică şi perenă, care ne bântuie pe mulţi dintre
noi într-o anumită perioadă a vieţii: ”La acest prag
de vârstă vine şi vremea reflecţiilor: Cum a fost? Ce
am făcut? Cu ce preţ s-a dobândit ceea ce am
realizat? Urma lăsată e un semn c-am izbutit, cât de
275
Destine Literare
cât, să rămână ceva în urma mea: copii, o casă, un
pom sădit, sau cum spunea Cineva
,
urmaşilor săi, măcar «un nume pe-o filă de carte»”?
pe-o filă de carte ?...
10.D.C.-C.: ”Cartea” mea - una simbolizând tot ce
am scris, rod al strădaniilor mele de o viaţă trăită ca
om al vremii sale - este o invitaţie la cunoaştere şi
reflecţie, în vederea preluării şi adaptării
înţelesurilor ei la preocupările proprii, mai ales ale
tuturor acelora dintre poporenii României, care cred
că în viaţă au O MENIRE, aceea de a lăsa ceva
folositor în urma lor pentru OMENIRE.
Interviu realizat de Paul Polidor (ian.-febr.2016), Bucureşti
pentru revista „PERSONALITĂŢI ÎN ARIA INTERFERENŢELOR INTERNAŢIONALE”
ISSN 2286-2110
Publicaţie periodică editată de Fundaţia „Paul Polidor” pentru UNESCO
fundatia.paulpolidor@yahoo.com
Apare sub egida EDITURII CADRELOR DIDACTICE DIN ROMÂNIA
(Director fondator: Paul Polidor)
ed.cadrelordidacticedinromania@yahoo.com
Copyright:Paul Polidor
Carmen Doreal – The Carnival
276
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Florentin POPESCU
(ROMÂNIA)
Biobibliografia lui Lucian Blaga în noi abordări
Creator polivalent, Lucian Blaga ne-a lăsat,
cum bine se ştie, o operă pe cât de variată (poezie,
proză, texte filozofice, eseuri), tot pe atât de
interesantă şi valoroasă, a cărei interpretare a
suscitat (şi suscită încă) numeroase comentarii, fiind
departe de clipa în care să-şi fi epuizat complet
mesajele şi simbolurile.
Privită şi evaluată din varii unghiuri, opera
literară a lui Lucian Blaga s-a bucurat în ultimele
decenii de studii şi comentarii din partea multor
critici literari, nelăsându-se la o parte nici biografia
autorului, căutându-se firide şi unghiuri mai puţin
cunoscute ale acesteia.
Bibliografia critică a celui care ne-a dat
Poemele luminii s-a îmbogăţit de curând cu două noi
volume: I. Oprişan, Lucian Blaga sub zodia mitului
(Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2015) şi Anca
Sîrghie, Lucian Blaga şi ultima lui muză (Editura
Techno Media, Sibiu, 2015). Ambele cărţi aduc
informaţii şi elemente în bună măsură inedite, apte
să contribuie la mai buna cunoaştere a scriitorului şi
omului de cultură care a fost autorul Spaţiului
mioritic şi al Hronicului şi cântecului vârstelor.
Dl. I. Oprişan este un cercetător arhicunoscut
şi apreciat ca atare şi dacă ne vom reaminti aci că nu
mai departe de anul trecut, 2015, d-sa a primit
„Premiul Brâncoveanu” al Fundaţiei Alexandrion
pentru lucrarea Mitul Brâncoveanu vom realiza
numaidecât că şi în cazul de faţă este vorba de o
curte ce inspiră încredere încă de la început.
Pornind ce la ideea că Blaga îşi întăreşte
treptat credinţa că miturile trebuie să constituie
destineliterare@gmail.com
substanţa însăşi a creaţiei sale, într-o armonioasă şi
neaşteptată plămădire cu misterul, după cum chiar
realitatea în întregul ei, începând cu limba şi sfârşind
cu transcendenţa, musteşte de mituri”, ne-a dat un
studiu complex, în care pe de o parte sunt trecute în
revistă preocupările poetului în materie de cultură
populară, folclor, mituri, credinţe etc., iar pe de alta
sunt decelate influenţele acestora în opera
scriitorului. Fiindcă, chiar dacă până în prezent au
avut loc „relativ multe abordări speciale ale
raporturilor lui Lucian Blaga cu cultura populară
românească, unele restrânse la aspecte particulare,
altele îmbrăţişând întreaga creaţie a poetului câtă se
publicase până la data elaborării exegezelor
respective, citate în Bibliografie” d-l Oprişan
socoteşte că lucrarea sa este „o cercetare de
ansamblu asupra creaţiei poetului şi filosofului, cu
interpretări menite a o pune într-o lumină nouă.
277
Destine Literare
Cea dintâi parte a cărţii reia şi îmbogăţeşte
studiul Lucian Blaga şi transubstanţierea estetică a
culturii populare, publicat de autorul volumului de
faţă într-o culegere colectivă (Izvoare folclorice şi
creaţie originală, Editura Academiei, Bucureşti,
1970) şi se constituie într-un fel de introducere şi
iniţiere în opera autorului spaţiului mioritic, cu
argumente puse în lumină atât din creaţia literară cât
şi din afirmaţii, mărturisiri, ipoteze de lucru, idei şi
concepte risipite de-a lungul anilor prin diverse
manuscrise. Sunt de citat aci titluri da capitole şi
subcapitole precum: Cultura populară în
perspectivă filosofică, Imaginea satului mitic,
Structuri poetice populare, Folclorul – element
disparat al construcţiei, Motive de inspiraţie
folclorică, …………. folclorici. Pe mai departe d-I I.
Oprişan purcede la comentarea poeziei blagiene din
perspectiva mitic-populară şi este de părere, în final,
că poetul „evadează din. folcloric şi pseudofolcloric,
considerând că este mai avantajos să-şi creeze singur
miturile de care are nevoie – retopind elementele
culturii populare în retorta propriei personalităţi, sau
imitând doar modul, specific de producere a
bunurilor folclorice – decât să apeleze la plăsmuiri
deja existente”. De altfel însuşi Blaga mărturisea
undeva: „Născocesc motive mitice la fiece pas,
fiindcă fără de o gândire mitică nu ia fiinţă,din
păcate sau din fericire, nici o poezie”.
Coroborat cu studiul d-lui I. Oprişan, amintit
mai sus, cu antologia Lucian Blaga printre
contemporani, a aceluiaşi autor, pe de o parte, iar pe
de alta cu unele lucrări din bibliografia actualului
volum, nou op contribuie substanţial la mai buna şi
exacta cunoaştere a poetului din Lancrăm, unul din
marile repere ale poeziei româneşti interbelice şi
contemporane.
Era firesc ca autorul originalului şi
valorosului studiu Trilogia culturii, şi al unei opere
poetice de o originalitate incontestabilă să intereseze
cercetătorii şi istoricii literari şi din punct de vedere
al biografiei, filiaţiile viaţă-operă fiind şi în acest caz
evidente.
Pornind de la acest adevăr, d-na Anca
Sîrghie, profesoară universitară la Sibiu şi o
împătimită cititoare şi comentatoare a lui Blaga, ne-a
dat de curând volumul Lucian Blaga şi ultima lui
muză (Editura Techno Media, Sibiu, 2015). Într-un
278
Cuvânt înainte marcat de note sentimentale Ovidiu
Drimba, cel care i-a fost asistent lui Lucian Blaga,
notează: „Lucian Blaga fusese naşul nostru de
căsătorie şi vedeam că în jurul lui roiau femei foarte
frumoase, dornice de glorie... Poveştile celor cinci
muze ale lui Lucian Blaga, de la Cornelia şi
Domniţa, până la Eugenia, Coca şi Elena Daniello
au fost bazate pe o dragoste completă, în care iubirea
s-a îmbinat cu inspiraţia.
Elena Daniello, descendentă din familia lui
Sextil Puşcariu, o femeie stilată, cu studii
universitare la Paris, i-a devenit prietenă lui Blaga în
anii din urmă ai vieţii acestuia, poetul fiind prezent
în casa acestei doamne de nenumărate ori, iar unele
dintre poeziile scrise în acea perioadă este cert că iau fost inspirate ce gazdă. D-na Anca Sîrghie ne
propune o reconstituire, pe baza mărturisirilor Elenei
Daniello, a perioadei cu pricina. Derulată sub formă
de dialog, volumul aduce preţioase mărturii despre
scriitor şi contextul social în care acesta se afla, în
„obsedantul deceniu”, căzut în dizgraţia autorităţilor
comuniste care-l acuzau de „idealism” (din care
cauză şi demersurile lui Mircea Eliade şi ale altor
scriitori din diaspora românească pentru ca Blaga să
primească Premiul Nobel au fost sortite eşecului).
Mărturiile d-nei Elena Daniello întregesc, astfel, o
felie de biografie blagiană mai puţin (şi de către mai
puţini) cunoscută. Se înţelege aproape de la sine că
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
informaţiile „de prima sursă” cum s-ar spune, ca şi
trimiterile la unele poezii scrise în acea perioadă la
geneza şi împrejurările în care au fost aşternute pe
hârtie sunt foarte importante pentru viitorii exegeţi
ai operei marelui scriitor.
Deşi poate părea un loc comun, trebuie –
totuşi – s-o spunem: cartea de faţă se citeşte aidoma
unui roman graţie cursivităţii ei, dar şi unui anume
farmec al doamnei care povesteşte, chemând din
amintire clipe, momente, gesturi, confesiuni, într-un
cuvânt, făcând un fel de film în care sunt prezenţi
oameni şi locuri şi, mai presus de toate,apare silueta
lui Lucian Blaga, văzut deopotrivă cu aura lui de
poet şi cu chipul omului distins şi de o rară nobleţe
spirituală (într-o vreme a constrângerilor şi
privaţiunilor de tot felul).
Purtând o evidentă amprentă a autenticităţii
mărturisirile d-nei Elena Daniello sunt cu atât mai
valoroase cu cât nu pot fi aflate în nicio arhivă şi în
niciuna din cărţile care i-au fost dedicate scriitorului.
Văzute din acest unghi, ele vin să umple un gol, să
completeze ceea ce se ştia pană acum din
biobibliografia lui Lucian Blaga.
Cred că trebuie să-i fim recunoscători d-rei
Anca Sîrghie pentru că a avut ideea realizării acestor
convorbiri, dând la iveală informaţii care altfel s-ar
fi pierdut ori ar fi fost uitate pentru totdeauna.
31 ianuarie 2016
Portrete în peniță
NONCONFORMISTUL AL. PIRU
Provincial care până atunci nu văzuse
Bucureştiul, în toamna lui 1964 poposeam cu
timiditate şi cu oarecare teamă, pentru prima oară, în
holurile şi în sălile Universităţii din Capitală, ca
proaspăt reuşit la examenul de admitere dat cu puţin
timp mai înainte la Facultatea de Limba şi Literatura
Română. Se-nţelege aproape de la sine că mare parte
dintre profesorii de acolo reprezentau pentru mine
un fel de statui în viaţă, cunoscute mai înainte după
semnăturile lor pe cărţi şi prin revistele literare.
Reviste pe care, iarăşi cred că se înţelege, ca elev de
liceu într-un oraş de provincie le citeam cu
regularitate şi cu „sfinţenie”, nescăpându-mi nimic
din ce se publica în paginile lor. La fel făcusem şi cu
cărţile care aveau tangenţă cu examenul ce mă
aştepta după absolvirea liceului.
Aşadar, între amintitele „statui” se afla şi
profesorul Al. Piru, pe care aveam să-l ascult timp
de un an susţinând prelegerile de istorie a literaturii
române vechi în vestitul amfiteatru Odobescu, din
clădirea veche a Universităţii.
Nu ascund că prima impresie pe care mi-a
făcut-o n-a fost una strălucită. Omul mi se părea a fi
un buldog taciturn, un ins rece şi distant, de care nu
simţeai că te apropie nimic, sau aproape nimic.
Fără îndoială mă înşelam şi ceea ce credeam
destineliterare@gmail.com
eu atunci avea să fie repede contrazis de „folclorul”
care circula prin lumea studenţească despre acest
profesor.
În ciuda aparenţelor, Al. Piru, cel care preda
o materie aridă, încărcată cu tot felul de informaţii
istorice, era în realitate un ins cu un simţ al umorului
cum nu aveau mulţi în lumea universitară a vremii,
întâi şi-ntâi că el era primul conştient de lipsa de
aderenţă a studenţilor la cursul pe care-l preda.
Probabil că nici el însuşi nu prea era convins şi prea
pasionat de vreme ce la examene se vedea a fi foarte
îngăduitor - fapt care nu se întâmpla în cazul altor
279
Destine Literare
profesori, cum era, de pildă, aproape uitatul azi G.C.
Nicolescu, cel pentru care omisiunea unei mici date
la examen îţi atrăgea scăderea notei cu un punct sau
chiar cu două.
Profesorul despre care aştern aceste rânduri
vedea lucrurile, cum spuneam, cu mult umor şi de
aceea, uneori, îşi pigmenta prelegerile cu mici glume
sau ironii. Îmi amintesc cum odată, vorbind despre
nu ştiu care scriitor mai vechi şi comentând un vers
al aceluia „Plătim veşnică chirie şi pe apa care-o
bem”, mucalit cum era, Al. Piru pe tonul cel mai
serios posibil a adăugat: „Ce, parcă noi nu plătim azi
pentru apă. Ba bine că nu! Plătim chiar pentru ea
mai mult decât atunci!”...
Am mai scris undeva, într-o evocare, despre
un examen de pomină al unui coleg care nu numai
că în întregul an nu călcase prin bibliotecă, dar nici
măcar nu avea habar de „subiectele” mai importante,
mizând pe faptul că profesorul Al. Piru era vestit,
între altele, pentru notele mari pe care le dădea
studenţilor. Rar se auzise să fi dat cuiva mai puţin de
7.
În cazul cu pricina, pentru că acel coleg al
nostru a fost vorba poetului, „mut ca o lebădă”, Al.
Piru n-a putut acorda decât un 6, gândind că dacă lar fi lăsat restanţier amărâtul ar fi pierdut dreptul la
bursă şi la cămin.
Şi pentru că şi la bunul nostru dascăl era
vorba de o excepţie, o excepţie în rău, la ieşirea
tânărului din sală, ştiind că studenţi aflaţi pe hol îl
vor întreba pe colegul lor ce notă a luat, a fost foarte
atent să-i audă aceluia răspunsul. „Nu mi-a dat decât
6! Îl bag în p.... măsii!”
Atunci profesorul şi-a trimis asistentul să-l
280
cheme înapoi pe obraznic. Palid ca ceara, crezând că
din acea clipă nimeni şi nimic nu-l va mai scăpa de
restanţă, omul a intrat în sală aşteptându-şi
„condamnarea”.
Calm, fără a schiţa nici cel mai mic zâmbet,
Al Piru l-a interpelat: „Dă-mi carnetul!” A luat
carnetul, a pus mâna pe un pix aflat pe masă şi din
cifra 6 a făcut 8. Apoi, înapoind carnetul celui
împricinat, a spus doar atât: „Poftim, domnule
student. Şi acum să te duci dumneata; unde mai
trimis pe mine!”.
Întâmplarea a fac numaidecât înconjurul
facultăţii şi s-a adăugat „folclorului” şi aşa destul de
bogat despre bunătatea profesorului.
Al. Piru rostea cuvintele într-un fel numai al
lui, uşor sacadat, fără ca asta să fie ceva premeditat
ori să treacă drept un defect de vorbire. Dimpotrivă,
îi dădea un „specific”, un „farmec” care erau numai
şi numai ale lui.
Uneori, în pauzele cursurilor ne plăcea să-l
tachinăm, punându-i întrebări despre autori ce
apăreau des prin paginile puţinelor reviste literare
din acea vreme. Aveam „vicleniile” noastre tinereşti
şi mai toate interpelările vizau literatura română de
ultima oră. „Despre poetul sau prozatorul X ce
părere aveţi, domnule profesor?”. Fără să şovăie şi
bănuind că răspunsul lui ne va face plăcere,
stârnindu-ne nu de puţine ori râsul, îl auzeam: „Un
do-bi-toc!”
Acuzat mai pe faţă, dar mai ales în spate că
nu s-ar pricepe decât la literatura veche, simpaticul
şi iubitul nostru dascăl a început într-o vreme să
publice şi cronici literare la unele cărţi semnate de
scriitori români contemporani. S-a văzut atunci că
are şi fine intuiţii (mulţi dintre cei comentaţi aveau
să-i confirme mai târziu „diagnosticele”), că ştie să
evolueze obiectiv valoarea sau lipsa de valoare a
unei cărţi, devenind un reper pentru cine ar fi vrut
să se orienteze în peisajul - şi atunci, ca şi azi foarte bogat şi variat al poeziei şi al prozei.
Gestul lui era, cu siguranţă, cel mai bun
răspuns pe care l-a putut da celor ce până atunci sau îndoit de virtuţile sale de comentator al literaturii
de ultima oră. Iar Literatura română de la început
până azi, pe care avea s-o tipărească nu peste mulţi
ani avea să probeze, la rându-i, capacităţi critice
aparte, volumul fiind de câteva ori reeditat şi
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
figurând şi azi în mai toate bibliografiile lucrărilor
de specialitate. Prin ani m-am întâlnit de multe ori
cu Profesorul, în varii împrejurări, mai ales la
diverse evenimente culturale: lansări de cărţi,
conferinţe, simpozioane etc., unde sălile se umpleau
numaidecât de simpatizanţi. Şi nu numai cu literaţi
şi studenţi, ci şi cu cititori din afara „tagmei” căci
faima i se dusese mult şi dincolo de lumea literară al
sfârşitului de veac XX al Bucureştilor. Prin 1985 sau
‟86, după ce am asistat la susţinerea unei lucrări de
doctorat pe care o condusese, la masa festivă care,
după obicei, are loc la sfârşit mi-a fost dat să stau
chiar alături de Profesor, într-un răstimp luându-mi
inima în dinţi (eram editor la „Albatros” şi-i cerusem
o colaborare pentru o colecţie) l-am întrebat:
„Domnule profesor, aţi scris despre aţâţi şi atâţia
scriitori, despre mine de ce nu aţi scris?”
Cu cel mai firesc ton din lume mi-a
răspuns:”Păi, Florentine, cum eram să scriu dacă nu
mi-ai dat cărţile?”.
M-am ruşinat şi am îngăimat nu ştiu ce
scuză.
Era perfect adevărat. „Corijent” toată viaţa în
ce priveşte gesturile protocolare, îl uitasem tocmai
pe el, pe Al. Piru. I-am promis ca în curând şi
negreşit îi voi oferi toate cele patru sau cinci cărţi pe
care le publicasem până atunci.
Dragul nostru profesor de la Filologie ne-a
părăsit la o vârstă la care ar mai fi avut multe de
scris şi de spus, deşi funcţia de senator, în care, parese, fusese atras de unul dintre cele mai puternice
partide ale vremii îi răpea mult timp şi nici nu-i prea
pria.
Cred că acolo se simţea străin şi stânjenit de
vreme ce nu-mi amintesc să-l fi văzut ori să fi auzit
că s-a urcat la tribună să peroreze vrute şi nevrute,
precum făceau caţavencii zilei. Din câte am aflat de
la prietenul meu, criticul Aureliu Goci, care se
bucura de o apreciere specială din partea
profesorului, Al. Piru ar fi murit de la o infecţie
banală, căpătată în urma unei tăieturi la un deget,
întâmplată în timp ce spăla o farfurie.
Şi nu m-ar mira să fi fost chiar aşa. Despre
atât de multe decese ciudate (Alexandru cel Mare a
murit dintr-o muşcătură de ţânţar; aviatori vestiţi au
scăpat cu viaţă din una sau mai multe prăbuşiri cu
avionul şi au murit alunecând pe o coajă de banană
etc.) am citit sau auzit de multe ori în viaţă, încât
totul pare plauzibil şi în ce-l priveşte pe profesor.
Al. Piru a rămas ca o figură luminoasă în
mintea şi sufletul a numeroase promoţii de studenţi,
iar cărţile lui au constituit şi constituie şi azi mai
mult decât o cărămidă simplă pusă la temelia istoriei
şi criticii literare postbelice.
Zoe Pham Duong – Nimfa de lemn (Wood Nymph)
destineliterare@gmail.com
281
Destine Literare
Virginia Vini POPESCU
(ROMÂNIA)
Grupaj Poetic Dedicat Unirii
MILCOV DRAG, IUBIT DE ZEI
Râu de graniţă, cu rost,
Apă blândă de unire,
Amazon dacă-ai fi fost,
Te sorbeau într-o clipire.
Mă leagă oamenii frumoşi,
Mă leagă vatra şi cuvântul
Şi toţi vitejii mei strămoşi,
Mă leagă viaţa şi mormântul.
NEMURITORII
Şi din râu cu apă-n valuri,
Te-ai făcut un drum curat,
Flori ţi-ai înflorit pe maluri,
Fraţii i-ai apropiat.
Când s-a întins Hora Unirii,
Te-ai secat de dragul ei,
Ai dat girul întregirii,
Milcov drag, iubit de zei!
MĂ LEAGĂ VATRA ŞI CUVÂNTUL!
E mult de când măsoară ceasul
Trecerea noastră pe Pământ,
I-ascult şi inima şi glasul
Şi simt prin ele legământ.
Mă leagă timpul cel mănos,
Mă leagă cântul şi durerea,
Mă leagă visul de frumos,
Mă leagă vorba şi tăcerea.
282
Nu vin, nu pleacă şi nu spun,
Au fost tot oameni şi-s apoi,
S-au dus fără de rămas-bun,
Dar sunt mereu prezenţi în noi.
Eu cred în nemurirea lor,
Le simt în mine trăinicia.
Sufletul lor îmi e izvor
Şi-mi dăruieşte veşnicia.
Încerc, de dragul lor, de dor,
Către urmaşi o plecăciune,
Să facă nemurirea lor
Icoană pentru rugăciune.
Şi mă mai rog ca nemurirea
Acestui neam nemuritor,
Să-i fie veşnică menirea!
Să mor în locul tuturor!
24 ianuarie 2016
Alexandria
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Vavila POPOVICI
(USA)
Blaise Pascal și Credința
Se spune că durerea de dinți îl exaspera pe Pascal
și-atunci desena cele mai regulate figuri geometrice.
Pe noi, când viața ne doare,
ce putem face decât să ne refugiem
în geometria cuvintelor.
Îmi exprimam cândva opinia cum că, foamea
exagerată de concret în detrimentul misterului
acestei lumi va dispărea curând și un nou umanism
se va întrezări la orizont, că lumea va reveni la
anumite sentimente și valori fundamentale, precum
Credința și Iubirea. Ar putea spune cineva că este
gândirea unui om naiv, dar s-ar înșela total, întrucât
se simte o saturație a concretului. Este adevărat că
oamenii își pun mereu întrebări și caută răspunsuri,
și tot atât de adevărat este că cei credincioși știu
unde să le găsească, iar ateii se zbat în necredință
toată viața și mai rău, unii tineri, fără o cultură
dobândită, aderă la concepte pe care uneori nici nu
le înțeleg, dar care au la bază setea de violență,
pervertirea sentimentului religios, o dorință de a
dovedi forța imoralității și cea machiavelică a
antisocialului.
Exprimam părerea, convinsă fiind că etica
religioasă își are valoarea sa de netăgăduit pentru om
și că ea este utilă umanității. Omul religios este acela
care crede în originea sacră a lumii și a vieții; ființa
umană descoperă existența unei realități absolute
care transcende lumea, prin aceasta făcând-o reală.
În cadrul culturii și spiritualității umane, sacrul și
profanul, viața religioasă și cea laică se opun, dar
coexistă. Faptul că sacrul nu aparține universului
experienței naturale, nu înseamnă că el nu există, că
nu este real, doar că el aparține unui alt plan al
realității. Mircea Eliade (1907-1986), istoric al
religiilor, scriitor și filosof afirma că în absența
destineliterare@gmail.com
sacrului, omul ajunge să perceapă doar curgerea
haotică și periculoasă a lucrurilor, aparițiile și
disparițiile lor întâmplătoare și lipsite de sens;
pentru omul lipsit de religie, sacrul este un real
obstacol în calea libertății sale. Conform ideilor lui,
sacrul este un element în structura conștiinței umane,
ca atare omul nereligios constituie un accident în
ordinea spiritului. Renunțând la sacru, la religie,
spune Mircea Eliade, omul modern își asumă o
existență tragică.
Limbajul și acțiunile noastre zilnice demonstrează
că mulți nu-l mai venerează pe Dumnezeu, întrucât
am ajuns să venerăm viața și, „nu numai sacrul se
camuflează în profan, dar, adeseori, la rândul lui
profanul își arogă posturile și măștile sacrului”.
Desigur că, reinterpretarea unor fenomene poate
conduce cu ușurință la revoluții culturale majore și
la modalități noi de a percepe lumea, însă
întotdeauna va exista ceva care se păstrează cu
sfințenie, în ciuda oricăror modificări. Spre
exemplu, profunzimea detaliilor biblice ne dezvăluie
semnificații și transmit o înțelepciune sacră prin
imagini, simboluri, istorisiri. Menirea Cărții Cărților
(Bibliei) este aceea de a revela voia lui Dumnezeu și
de a ne călăuzi în aventura cunoașterii divine.
Cărțile biblice sunt scrise sub inspirație divină,
autorul lor ultim nu este omul, ci Dumnezeu.
Politicieni, scriitori, poeți și filosofi, oameni de
știință din lumea întreagă au valorificat din plin
referințele culturale creștine. Francis Bacon (sec.
283
Destine Literare
XVI) – filozof englez - a afirmat că „Puțină filozofie
duce mintea omului către ateism, dar o aprofundare
a filozofiei duce mintea omului către religie”,
întrucât numai prin cunoaștere omul devine liber!
Au fost matematicieni, fizicieni, chimiști, astronomi
care au crezut în existența unui Creator, în existența
lui Dumnezeu: Nicholas Copernic (sec. XV-XVI) astronom polonez; Italianul Galileo Galilei (sec.
XVII); René Descartes (sec. XVII) – matematician,
filozof, om de știință francez călăuzit de lumina
rațiunii; Blaise Pascal, contemporanul lui Descartes;
filozoful german Gottfried Leibniz (sec. XVIIXVIII); matematicianul Isaac Newton (sec. XVIIXVIII); James Clark Maxwell (sec. XIX) - fizician
și matematician scoțian; Francezul Louis Pasteur
(sec. XIX) – chimist, microbiolog; Michael Faraday
(sec. XIX) – mare fizician și chimist englez;
fizicieni ca Kelvin, Max Planck (sec. XX) și lista ar
putea continua.
Blaise Pascal
Au fost unii care s-au îndepărtat de învățătura
religioasă pe care au primit-o în copilărie, tinerețe,
pentru a-și căuta mai târziu calea în știință, crezând
că învățătura religioasă ar fi o piedică în calea
cunoașterii, iar către sfârșitul vieții, după dobândirea
atâtor cunoștințe din domeniul științei, au ajuns
exact în punctul de la care au plecat, cel al
cunoașterii spirituale.
Biblia a fost și continuă să fie un model de a privi,
de a percepe și de a exprima omul și lumea. Ea
284
continuă să fie considerată Sfântă, iar lectura și
interpretarea ei sunt mediate liturgic, locul preferat
pentru citirea Cărții Cărților fiind biserica. Teologia
este parte a culturii și, ca atare, trebuie cunoscută.
Dezvoltarea culturii implică dezvoltarea tuturor
părților ei componente.
În zilele noastre, când confuzia este atât de mare,
ar trebui să pornim de la convingerea că
informațiile nu conține adevărul sută la sută, că ele
pot conține erori, iar pentru a fi imuni la
dezinformări, trebuie să le privim cu o oarecare
rezervă și să ne străduim de a examina atent
conținutul, momentul, adică contextul în care au fost
lansate și să le raportăm la realitate. Cu alte cuvinte
să nu dăm dovadă de superficialitate, ci să adâncim
problemele prin cunoaștere. Scriitorului irlandez
George Bernard Shaw (1856-1950) spunea: „Un om
informat este mai dificil de manipulat decât un om
neinformat”, deci va fi greu ca un om informat să
devină o victimă a dezinformării. Unii cunoscători
ne avertizează că trebuie să fim atenți și la Internet
care este o cale prin care se influențează, orientează
și dirijează opinia publică, chiar „dincolo de
granițele voinței și a simțirii”.
Întrucât ne aflăm în preajma Sfintelor Sărbători ale
Creștinătății, am ales să fac o scurtă trecere prin
viața unuia dintre oamenii de știință, Blaise Pascal
(1623–1662), matematicianul, fizicianul și filozoful
francez care s-a remarcat încă din copilărie prin
inteligență deosebită și prin pasiunea sa pentru
matematică, cel care în final s-a apropiat de credință,
pe care a venerat-o.
Blaise, din copilărie a făcut cercetări în
matematică, la vârsta de doisprezece ani a
demonstrat că suma unghiurilor unui triunghi este de
180 de grade, afirmând totodată că a găsit o eroare
în geometria lui René Descartes, cu care fusese
contemporan. A uimit pe mulți cu această afirmație
făcută la vârsta când alți copii nici măcar nu aveau
idee cine era René Descartes. Începând cu vârsta de
paisprezece ani a participat la întâlnirile organizate
de oameni de știință francezi. Mai târziu, Blaise a
scris o lucrare despre conice, în care enunță își
enunță Teorema: „Dacă un hexagon poate fi înscris
într-o conică, atunci punctele de intersecție ale
laturilor opuse vor fi coliniare”. La vârsta de
optsprezece ani, Pascal vine cu o primă soluție la
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
problema calculelor numerice extenuante, pe care
tatăl său le efectua - o mașină de calculat,
perfecționând-o și devenind utilă mai ales celui
căruia i-a fost dedicată.
Starea sa de sănătate s-a înrăutățit considerabil, la
o vârstă fragedă. Suferea de dureri aproape continue,
la vârsta de 24 de ani paralizează parțial, putându-se
mișca doar cu ajutorul cârjelor. Dizabilitățile sale nu
l-au împiedicat totuși să-și continue cariera
științifică, Blaise făcând tot felul de descoperiri în
matematică, precum „Triunghiul lui Pascal”, ori
„Teoria Probabilităților”.
Dacă Blaise excela în știință, sora sa avea geniul
perfecțiunii morale. Exemplul surorii lui, Jacqueline,
îl determină pe Pascal ca, între știință și perfecțiune
interioară, să dea întâietate acesteia din urmă.
Problema doctrinei creștine l-a preocupat intens,
până la sfârșitul vieții. În cea mai cunoscută lucrare
filosofică Les pensées (Cugetări), o colecție de
gânduri asupra suferinței umane și a încrederii în
Dumnezeu, lucrare apologetică creștină adresată noii
lumi desacralizate, este cuprins și celebrul pariu al
lui Pascal, prin care se demonstrează existența lui
Dumnezeu, folosind teoria probabilităților.
Nu se cunoaște forma definitivă pe care Pascal ar
fi dat-o apologiei sale, cu toate acestea se disting
două teme mari: „Mizeria omului fără Dumnezeu”
și „Fericirea omului cu Dumnezeu”. Om practic
fiind și extrem de rațional, Pascal arată limitele
intelectului uman, afirmând că omul este înșelat:
„imaginația ne înșală, simțurile înșelă rațiunea,
rațiunea duce în eroare simțurile”. În fața rațiunii
limitate situează infinitatea cosmosului, omul
aflându-se între două infinituri, și având convingerea
că omul nu va ajunge niciodată să cunoască infinitul
mare, dar nici pe cel mic. Omul se zbate între
pasiune și rațiune, prima îl apropie de condiția
animalelor, rațiunea îl face conștient de
superioritatea sa în lume, dar și de inferioritatea în
raport cu divinitatea.
Interesant este faptul că, pentru el, o cunoștință a
omului are o mai mare importanță decât știința
abstractă, adică, este mai important să ajungi la o
desăvârșire morală, decât să ajungi la rezultate în
„științele exterioare”: „Contează mai mult să fii om
onest, decât să fii geometru”, și această concluzie
este trasă de el după ani de studii în domeniul
destineliterare@gmail.com
științei. Fizicianul Pascal ne-a învățat că MORALA
trece înaintea științei: „Să ne străduim să gândim
curat, iată principiul moralei!”
O altă temă este cea a Naturii duale a omului; față
de natură omul este mizerabil, natura îl strivește:
„Omul este un rege, dar un rege deposedat”.
Conștientizând acest fapt, omul își dovedește
superioritatea. Părerea lui Blaise este că „omul ar
trebui să se piardă (în sensul de a acorda atenție) în
mici minuni ale lumii, omul fiind un mijloc între
nimic și tot”.
Folosind altă temă, aceea a condiției modeste a
omului, exprimă: „Omul nu este decât o trestie, cea
mai slabă din natură, dar o trestie care gândește”.
Măreția și demnitatea omului constă în gândire, în
rațiune: „Demnitatea nu trebuie să mi-o caut
nicidecum prin întindere, ci prin buna rânduială a
gândirii mele. […] În întindere universul mă
cuprinde și mă înghite ca pe o nimica toată, prin
gândire, eu îl cuprind”. Blaise susținea că nu este
nevoie ca universul să fie înarmat în întregime ca săl poată distruge; o picătură de apă ar ajunge și chiar
dacă l-ar omorî, omul ar fi cel care ar ști că moare,
întrucât: „Gândirea face măreția omului”.
Vârsta la care începe să studieze religia or,
folosind cuvintele sale, „să contemple măreția și
misterul omului”, este cea de 27 ani. A fost o
schimbare, de la o perioadă de dezinteres față de
religie la un devotament total. Nu a fost, așa cum
unii au interpretat că datorită bolii a recurs într-un
mod disperat la unica soluție rămasă - religia. Odată
interesul recăpătat pentru religie, el publică diverse
lucrări cu teme religioase și susține existența
miracolelor. Înainte de moartea sa începe o lucrare
teologică importantă cu titlul original „Apologie de
la religion Chrétienne” (Elogiul religiei creștine),
dar pe care nu reușește să o termine. „Nimic nu-ți dă
siguranță decât adevărul; nimic nu aduce tihna
decât cercetarea sinceră a adevărului”, afirma,
printre altele, în lucrare.
Părerea lui era că „oamenii de rând sunt în mirare
față de filosofi, filosofii sunt puși în mirare de
creștini”, fiindcă un act de milă presupune o
cunoștință mai adâncă decât o face chiar teoria
filosofică a naturii omului”.
Considera că toată demnitatea noastră constă în
rațiune, dar admitea și cunoștința intuitivă a inimii.
285
Destine Literare
Această concepție l-a apropiat de episcopul,
filosoful, doctor al Bisericii născut în nordul Africii
- Fericitul Augustin (354-430), cel care spunea că
istoria este „tămăduitoare”, în sensul drumului către
binele omenirii. Referitor la cunoștința inimii,
Pascal afirma: „Le coeur a ses raisons que la raison
ne connaît pas” (Inima are rațiuni pe care rațiunea
nu le cunoaște). Dând importanță inimii, a putut
cunoaște adânc natura omului și a putut ajunge la
convingerea că perfecțiunea morală interioară,
valorează mai mult ca orice știință, Religia creștină
corespunzând inimii, în viziunea sa. Credința
aparține inimii, și pentru a-l cunoaște pe Dumnezeu
este nevoie de un mediator, acesta fiind Iisus
Hristos.
Pascal nu era ostil rațiunii, ci doar excesului ei.
Pentru el, religia creștină corespundea inimii și
pentru a convinge pe alții, Pascal s-a folosit de un
procedeu rațional: „Este mai bine să pariezi că
există Dumnezeu, decât că nu există: dacă nu există
și ai pariat că există, nu pierzi nimic, dacă există și
ai pariat că nu există, ai pierdut totul”, pariul fiind
de fapt o demonstrație pentru cei ce nu pot fi
convinși altfel decât prin rațiune, neavând
înțelegerea inimii pe care o poartă în trup.
Aprofundând gândurile și cuvintele acestui filosof,
ne dăm seama că el nu poate fi privit doar ca om al
trecutului, ci mai degrabă al viitorului.
Credem sau nu credem, întrebarea existenței lui
Dumnezeu este necesar a fi pusă, pentru că „în joc
se află soarta sufletelor noastre, pe care totuși ar fi
de preferat să nu o riscăm”, ne amintește autorul
unui articol din ziarul „Lumina”. Tot Pascal ne
deschide ochii, spunând:
„Dumnezeul creștinilor este un Dumnezeu al iubirii
și al consolării, este un Dumnezeu care umple
sufletul și inima celor care-L au în ei…”.
În „Cugetări” mai găsim celebra-i aserțiune: „Nu
M-ai fi căutat dacă nu M-ai fi găsit. Așa că nu fi
neliniștit”.
Exprimând în alt mod: Dacă M-ai căutat, M-ai
găsit și dacă m-ai găsit, poți fii liniștit!
SĂRBĂTORI FERICITE CU CREDINȚĂ ÎN SUFLETE!
Carolina de Nord
286
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Dana PUIU
(ROMÂNIA)
Anul dispărut și orașe a căror memorie n-a dispărut
Peca Ștefan și Ana Mărgineanu
Peca Ștefan, telescopaje ale unui theatrum
mundi contemporan, poezia și abjecția vieții
irumpând neașteptat, ca niște vulcani redeșteptați,
texte care electrizează, cuceresc, învăluie.
Una dintre vocile de marcă ale dramaturgiei
românești contemporane, Peca Ștefan este, în același
timp, o prezență inconfundabilă și neconfortabilă pe
scenele românești pentru că pune în scripturile sale,
cu franchețe, dezinvoltură și inedit, felii de viață
citadină mai vechi dar reactualizate, reiterate
leitmotivic.
Câștigător al primei ediții de DramAcum în
2002 cu Ziua futută a lui Niels și Punami. Cartea cu
același nume a fost editată la editura Teatrul
imposibil iar piesa a avut premiera în 2008, la Green
Hours. Jargonul citadin, că-i românesc sau
american, face ineditul pieselor lui Peca.
Prezentate în numeroase țări central și vesteuropene, precum și dincolo de ocean, textele lui
Peca au câștigat numeroase premii ( including
Premiul pentru Inovație la Heilderberg în 2007,
pentru România 21 și Cea mai bună piesă, dramă de
relație, London Fringe Sunshine Report Awards
(2006) pentru The Sunshine Play.
Peste 20 de texte pentru teatru puse, aproape în
majoritate, pe scenă. Ultimul, în ianuarie 2016, la
Teatrul Mic. Spicuiri contabile, uneori aproximative,
cu care cronicarul nu are intenția să plictisească
cititorul, dar foarte semnificative pentru a-l clasa pe
Peca Ștefan,
printre vârfurile vulcanice ale
dramaturgiei contemporane.
În compania regizorală a Anei Mărgineanu,
Peca avea să pună în scenă, în 2008, Povești
adevărate complet inventate despre Baia Mare, în
destineliterare@gmail.com
cadrul proiectului Despre România numai de bine.
Marca originală Peca avea, și atunci, să «inventeze
complet», dar documentat, viața unui oraș mineresc,
de la arhitectura citadină a catacombelor dintr-o
mină (figurate, în piesă, printr-o plimbare agale a
spectatorilor, pe dibuite, printre pânze de păianjen,
cuie ruginite și ieșite din armătura de lemn, așchii,
pericole de surpări – care deschid spectacolul în
viziunea scenică a Anei Mărgineanu, coborând
spectatorii, pe o scară precară, în încăperea din
subsolul teatrului la care se accede printr-o trapă de
pe scenă.)
Îmi amintesc de atunci exclamația unei
doamne bătrâne la intrarea pe scena improvizată și
nu tocmai inventată: «Eu acolo nu cobor!»
Și totuși, un spectacol plin de vervă, cu ritm
tot mai alert, destinzând tensiunea dramatică, un
spectacol palpabil cu interstiții de senzații de toate
nuanțele.
Ciclul acesta leitmotivic al radiografierii vieții
orașelor României, «cu monștri și acrobați» în piese
ca: Bucharest Calling (2006), 5 minute miraculoase
în Piatra Neamț, Târgoviște de jucărie (orașul de
baștină al lui Peca), Roșia Montana – pe linie fizică
și politică, tot Despre România numai de bine, Anul
dispărut din București și de-aiurea și, într-un cuvânt,
tot citațional Peca: Selling Romania, piesă scurtă
pentru Eurepica, Belarus Free Theater.
Recuperarea amintirilor înseamnă în piesa
Anul dispărut a lui Peca Ștefan și a Anei
Mărgineanu, recuperarea unui an dispărut,
respectiv 1989, recompunerea unui puzzle cu
ajutorul echipei artistice și a celei tehnice, având ca
țintă de re-formare a deformării, salvarea imaginii,
287
Destine Literare
precum și a emoțiilor acelui stop-cadru. În decursul
celor 11 luni, spațiul mental blocat a derulat amintiri
de genul celor notate de Ana Mărgineanu în
programul carte-poștală de sală al Teatrului Mic:
«…Peștele de sticlă colorată. Mileul de pe masa
bunicii. Vara în care l-am prins pe soțul meu cu alta
la mine în pat. La Teatrul Mic se făceau cozi la
bilete. Deși era frig și erau șobolani în sală...»
«Am vrut să vedem ce a însemnat 1989, la
nivel personal, intim și ce valoare mai au azi toate
aceste crâmpeie din viața noastră», conchide
regizoarea.
Peștele de sticlă colorată, spre exemplu,
mileurile de pe masa bunicii, stampele turcești cu
Răpirea din serai au fost integrate în decorul
eclectic Kitch care mobilează scena, într-o
îngrămădeală oarecum aranjată, când pe diagonală,
când mai în spate, sugerând când o încăpere banală
de bloc de Berceni, atunci versus azi, când o sală
profesorală, când o curte de școală ori de bloc, un
spațiu scenic multifuncțional, sala de spectacol ciincluse, care să recompună atmosfera acelor timpuri
versus ora 19, în prezentul imediat al sălii de
spectacol.
Restul, sunt fapte adevărate, crâmpeie din
viața familială, din viața a trei generații încremenite
în timpul mărturisirii. Teatru în teatru dar, neapărat
și theatrum mundi. Un fost director de teatru,
multiplicat ambiguu în tată de familie, activist,
turnător. Să facem cunoştinţă. Mă cheamă Visu. Mă
cheamă Ploae. Un joc de identități falsificate de o
societate cu sistem care continuă să le falsifice.
Biografii trucate. O pană de curent, un parizer prăjit
pe reșou, un pioner acuzat de «turnătorie» pentru că
e prea occidental. Mămica i-a adus din străinătate un
stilou Parker și un penar. Șantajat copilărește, după
modelul celor mai mari. Un reality show în care se
re-compune anul dispărut. Inversare de identități.
Prietenii preiau ștafeta certificatelor de revoluționari
pentru că adevărații au dispărut puțin și au şters-o,
dincolo de frontieră, cu lauri dar totuși cu nostalgia
de-acasă, cu acel ipocrit mal du pays sau, poate,
chiar real. Soții își înșeală nevestele cu grație dar le
iubesc. Sunt casnici, așezați, plini de vervă și
solidari cu soacrele, invitând colocvial la un pahar
de țuică. Teatru în teatru. Coadă la casa de bilete,
săli cu ger dar... fără șobolani, ca-n spectacolul de
288
decembrie a lui Horațiu Mălăiele de la
cinematograful Scala. Sunt un orb, va repeta el,
compătimindu-și spectatorii. Suntem niște orbi,
repetă personajele, cu viețile făcute pulbere de stele
în noaptea geroasă. Tragedii neînsemnate în
vâltoarea de tăvălug a intereselor. Dar foarte comic,
bășcălios. Ciné-vérité în teatru, teatrul în sală, sala
pe scenă. Ideea de a extrage numere, ca la lotto,
dintr-un bol mare de sticlă transparentă pentru a
antrena, ludic, publicul din sală. Punere în situație de
actori cu viața pe tapet. Schimbare de roluri.
Surprinzător, unii se dovedesc spirituali și intră în
joc firesc. Câte un happening. «Câți ani aveai în
89?» Surprise! «Nu mă născusem încă» sau, într-o
sală alăturată, câțiva spectatori trași la lotto, suportă
supliciile clownești ale unei declarații. «Tovarășe
77!»
Desigur că tehnica agresării publicului este
veche în teatrul modern dar aici, la Teatrul Mic, pe o
scenă de București, resursele de happening și mundi
sunt foarte fructuoase, spectaculoase și comice
integrând reactualizarea și spectacolul care se face în
mers. Spontan. Memorie palimpsestă. Trimiterile
aluzive prind la public. Un magnetism al jocului dea baba oarba. Treci la loc, ești fericit! Tovarășul
director al teatrului își convoacă actorii la repetiții
de aplauze. Tovarășa dirigintă e intransigentă dar,
totuși, contrariată. Elevi sacrificați funcție de de
ideologii și interese. La raison du plus fort est
toujours la meilleure.
Cât despre actori, toți în rolurile vieții.
Gheorghe Visu triplicat. O excelentă Ilinca
Manolache plină de vervă și sinergii, de la mimica
feței la tonalitățile nuanțate ale vocii la mișcarea
corporală, adevărată virtuozitate sportivă. Cuzin
Toma, foarte natural, mimând și el vârstele
generațiilor. În Berceniul de azi, continuarea. Pe
pereți, jur împrejur, video design-ul semnat Cinty
Ionescu derulează istoria ca-n filmele documentare
de-a lungul a 27 de ani. Gafele istoriei. Manicheism
dar și ciné-vérité.
Cortina nu cade. Nu tu heblu. Pe scenă se
reverberează o întrebare nevinovată. Muncitorul, cu
ochiul de sticlă, Nae Gavril a făcut bine sau n-a
făcut bine? Final deschis. Ce?...trebuie să vedeți
spectacolul. Ca să râdeți cum trebuie și să vă
spuneți, ca Horațiu Mălăiele: Sunt un orb!
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Din ciclul
Proeme boheme
din nopțile albe ale lui Chopin
Val în rolul lui George Sand
nu la Valdemossa
ci la bucurești
policolor
Proem 1
Stază bucarestoiză
actualizată a
Calligrammelor
La colombe poignardée et le jet
d’eau sau 21 grame lipsă
Aparența bate Esența
joacă scrabble
Joacă Șah
cu nebunul de luat
șah mat
cu percutoare, ciocane de lipit
cu glasspapier
de șters la fund boieroaicele
la comanda
des Nouveaux Riches
în cioc se ciocănesc
în piață se iubesc
cu o picătură de apă tare
Tandis que
Instantaneu
cineva care
promite să concedieze
profesoare de română
și pe cele de franceză
(Vezi Simona Ungureanu pentru că îl lăsaseră corigent
pe viitorul mic mare primar
apoi parlamentar european)
încă de la frageda vârstă
A tandreții de 15 ani
mai apoi
de pensionat subit
universitare incomode
Inconfortabile
Boheme
nonconformiste și
non gratta
destineliterare@gmail.com
întru gloria canabis
ocupație pubertină
a primarului
europei centrale
din buricul târgului
Rivulus Dominari
de pe stradaVictoriei 48
și alte numere private
alte străzi private
apoi mai la Centru Dreapta
La Capitală
Sector 1, 2 so on
bineînțeles dincolo de cortina de
fier
o cortină de medalii de aur
dincolo de cortina de platină
fluturări de mâini
Waving waves
To the friendly european tourists
Bye bye
See you soon
Me, Cătă căta departe
Către CC Cash
Me, Mache lacheu de cătă
Me Lazăr înviat din morți
Pedofil de rasă spiță
cu nume de împrumut
de la fosta soție
alba neagra de țesut
Me, Angela baroneasă
zisă Pisi PC
pe acasă
trasă-n țoale modeste sport
reddish cow
vacca e placidă
cu cadouri de import
H&M
Touristic Small Tour
Terra Nova de hărțuială
Și pudeli de zbenguială
Me, Ghiță
Boier de viță
Intelectual de rasă
naș de câini
de mare clasă
Brutușii de căpătat
pot folosi la vânat
de după cortina de teatru
a tehnicienilor
de lumini și
bruitaje
cu colaboratori meseriași de
Cornu
și alte foste ex-mahalale
cartiere de lux
locale capitale
renovate cu pergole
bruitaje de kilowatti putere
să nu scrie
nici să miște
să respire
să nu-ndrăznească
și pe taste să insiste
că sunt teleguidate
de pe acoperișuri renovate
și etaje complicate
labirinturi circumspecte
de administratoare timide
businessuri imobiliare
licitații babane
pentru toți ex-șii secu, mecu, paza
guess
which ex-gardian
ratab,ypc, rds-rcs, orange și romitelecomi?
culegători de peturi și cartoane
hărțuitori de madame
ex-conferențiare
nu cu ochelari de soare
ci cu dioptrii originare
rătăcite-n bucurești
recluziune asumată
pe un certificat medical
pagiat și xeroxat
dacă-i vine de urlat...
(să-și asume diabetul
tensiunea oscilantă
plus herniile de disc)
spațiul e aici închis
cu direcția ploiești
via Montreal – Toronto – Ottawa
–Pau
289
Destine Literare
- Paris Gare de l‟Est
Eux vers le West
aplicații capitale
Implantări capitaliste
cu irizații securiste
mafioți de-naltă viță
Interese în batistă
pitite prin buzunare
Euroi de iepuroi
cu tupee under cover
condusă de ghizi timizi
noaptea cu taximetriști
ce te lasă prin tufișe
artiști securiști
și polițiști
gonită prin magazine
pusă bine în vitrine
cu mijloace GPS
you must‟t confess
toboșarii se vreau cioclii
sneaking in their glossy cars
parbrizele
lucesc în roua dimineții
aburite de cu noapte
schimbul 2
s-a și schimbat
băieții buni șterg epoleții
toboșarii se vreau cioclii
blandiana să te-apropii
dinescu să tragi cu urechea
că pe ăștia i-o lovit strechea
un câmp minat presărat
cu capre hackeriste
computeriste de soi
salvatoare de eroi
mitici computerizați
cu piccolo italieni
de ștafetă
la aprozarul care vinde
căști de bicicletă
foști giggolo ce se dau
drept Elviși pelviși
căprițe cu cizmulițe
tivite cu blănițe
trase –n snapshots
de amanți supraponderali
290
și berbanți
plasați
în părculețul din Floreasca
ce dă în stradela Garibaldi
elevi de liceu de la Lipatti
patronași de oraș
cavalcadă de meseriași
cu mistriile în vânt
și căști de mineriade
dar cu badge-uri americane
cu steluțe albăstrele
ambiguizate în uniuni europene
pe un câmp de viorele
de parma la ferești
ea un cactus
de poveste
cât un sâmbure
de verde nucă de dulceață
moldovenească
de la bunica de-acasă
taximetriști minimaliști
mondializați
Mondial, Confort, Cris
Brains in their dick
citat Gene Hackman
din Mississippi in flames
inflamează toate stradelele
muzicale
colț cu Aviator Protopopescu
În drumul ei care devine
din ce în ce mai anevoie zilnic
dar nu imposibil
drum presărat cu poezia vieții
de București
privind din vilișoarele
îmburghezite
ca-n nopțile Anului Dispărut ‟89
cu trasoare
domnișoare cu pudeli albi de lesă
la plimbare
scoase întâmplător la plimbare
că trece o autoare
ca și secu tată, secu fiu, fosta soție
să-i apere pe privații cu pălărie
mai secuiască săsească
mai federală
mai elegantă
Mai de Land –uri –Rover
cu taxiuri As(s) în coada cometei
greșește strada la comandă
anarhista prohibită
provincială
proverbială
calomniată că trebuie
Stoppată
să nu intre în arhive
DNA-iste, ANAF-iste
pe programe-oficiale
îi tragem o epicriză
de-o să-și facă o valiză
des mots-valise
o să-i schimbăm ochelarii
să moară caii când vor câinii
inventare
galantare
bășcălie farmacistă
ca să plângă în batistă
îi dăm 2 pachețele de
Billenputztücher
Lens cleaning tissues
și-un metilen
în loc de gențiană
că umblă cu cioara vopsită
la noi nu e dorită
prinsă între uși glisante
are să umble pe poante
Heavy Metal Teflon
să rămână la castron
Van-ul o să-i blocheze poteca
de la lada de gunoi
restul le închidem noi
să-și verse gunoiul în ogradă
noi ratabul facem treabă
la coadă să stea
că eu vreau doar o cafea
dacă face gălăgie
dacă e recalcitrantă
îi mai ardem o comandă
de pizza la andrisant
Catteringu-i pentru meșteri
nu pentru
profesori veșteji
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Nicolae RADU
(FRANȚA)
Despre ruptură
Cuvântul ruptură este folosit cu o valoare
polisemantică, pentru solide, pentru lichide, se rupe
un baraj, se rupe ghiaţa, apă solidificată, pentru
gaze, vântul rupe norii, pentru atitudini, rupe
tăcerea, pentru acte comerciale, politice și civile și
angajamente, întreruperea anularea sau incetarea
unui acord sau negocieri, în relaţiile interumane,
sentimentale, se rupe logodna, sau alianţa, în actiuni
militare, se rupe frontul, în medicină se rupe un
organ, un anevrism, și exemplele ar putea continua.
Onomatopeea
cuvântului
ruptură
sugerează
separarea unor părţi din întreg însoţită de o senzaţie
de suferinţă asumată.
Ruptura presupune o modificare, o
transformare, o despărţire, un regret, rareori o
eliberare. Ruptura poate fi programată, pregătită cu
respectarea unor reguli de conservare a funcţiilor
specifice a fragmentelor ce rezultă după ruptură, sau
intempestivă, brutală, urmată, previzibil, de sacrificii
materiale și funcţionale. Aplicaţia cea mai sugestivă
a rupturii programate este operaţia chirurgicală unde
un gest inabil poate compromite rezultatul scontat.
Efectele rupturilor materiale sunt obiectul
știinţelor zise exacte, fizica, chimia, biologia, și a
numeroaselor știinţe noi, apărute în ultima vreme.
Complexitatea
informaţiilor
știinţifice
face
inabordabilă o cercetare, efectuată de nespecialiști, a
rupturilor materiale. Un domeniu disponibil rămâne
cel al relaţiilor interumane, afective și spirituale,
domeniu frecventat, conștientizat sau nu, de toţi
oamenii. Vom încerca să determinăm motivele și
consecinţele rupturilor interumane.
Mai întâi se cuvine precizarea că pentru a fi
destineliterare@gmail.com
ruptă o înţelegere este necesară existenţa ei
prealabilă. Societatea umană este bazată pe un cod
de înţelegeri, cele mai multe rezultate din obiceiuri
tradiţionale, însușite ca reguli de convieţuire, altele
precizate în reglementări și legi al comunităţilor,
civile sau religioase, obligatorii prin apartenenţa la
ele și confirmate prin angajamente cu valoare de
jurăminte.
Procedeul rupturii este simplu, se forţează
rezistenţa materialului sau a termenilor stabiliţi prin
înţelegere. Rezultatul este dispariţia obiectului sau
înţelegerii cu posibilitatea apariţiei unei entităţi noi,
diferită de cea dinainte, un lucru rupt nu mai poate fi
la fel cu cel dinaintea rupturii. De cele mai multe ori
cel ce provoacă ruptura și apariţia unui lucru nou, nu
și-a propus dispariţia obiectului vechi și apariţia
unui obiect rupt însă regretele sunt tardive.
O ruptură dramatică a relaţiilor interumane
este războiul, un conflict, de obicei militar, între
două sau mai multe grupuri sau state, o continuare a
luptei politice cu alte mijloace. Din timpuri străvechi
războiul a fost metoda de acaparare prin forţă a unor
bunuri, teritorii și averi. Războiul a nesocotit
aspectele morale și juridice ale colectivităţilor.
Consecinţele războiului sunt crime, privări de
libertate, violuri, furturi, silnicii, toate rămase
nepedepsite, pentru că războiul a fost acceptat ca
modalitate de rezolvare a conflictelor dintre state.
De multe ori războaiele sunt provocate de personaje
aflate la limita dintre normal și patologic, așa
numitele personalităţi borderline, înzestrate cu o
mare putere de persuasiune, adevărate genii ale
rupturii și ale distrugerii. La lupta unei comunităţi cu
291
Destine Literare
alte comunităţi participarea a fost impusă de cei ce
și-au asumat rolul de conducător. Legitimitatea
războiului nu poate fi justificată, dar s-au găsit
explicaţii care ignoră logica. Fapt este că istoria este
o poveste a războaielor și a personajelor care le-au
provocat.
Nu vom intra în amănuntele noţiunii de
razboi, s-au scris multe pagini despre agresiune,
agresori și victime, despre strategii și tactici, despre
mari generali și comandanţi, despre alianţe și trădări.
Ne vom opri la rupturile de relaţii dintre oameni care
n-au nici o legătură cu războaiele.
Nu voi căuta exemple de rupturi ale relaţiilor
interumane, ele pot fi găsite cu ușurinţă. Cea mai
frecventă și dramatică prin consecinţe este ruptura
familiei, o instituţie neglijată și defavorizată de
progresul știinţific și de evoluţia relaţiilor
interumane.
Dintr-o familie ruptă rezultă două jumătăţi,
două entităţi diferite, condamnate să rătăcească întro lume unde ruptura este rău înţeleasă. Drama
jumătăţilor rătăcitoare este completată de suferinţa
rupturilor ce rezultă din familie, abandonate, rămase
fără puncte de referinţă și aderenţă. Acceptarea cu
ușurinţă a noţiunii de ruptură a familiei este
incorectă și păcătoasă, nimic nu poate justifica
consecinţele unei rupturi a familiei.
Înţelepciunea, confirmată de timp, bine
exprimată de vorba populară : "dă-mi Doamne
gândul de pe urmă înainte de a strica" se aplică
perfect în cazurile de rupturi ale familiilor.
Despre meditaţie și contemplaţie
Este cunoscut interesul omului contemporan
pentru metodele folosite de chinezi și indieni în
obţinerea unor dispoziţii psihice favorabile întâlnirii
între profan și sacru, între cuget și spirit, ambele
primite de om odată cu apariţia speciei.
Despre Meditatie și Contemplaţie (le-am acordat
cu premeditare rangul de substantive proprii), se
vorbește frecvent în lumea oamenilor informaţi. Mai
greu este să afli cum se pot practica. Definiţiile celor
două noţiuni se pot afla din dicţionare, dar sunt puţin
folositoare, ca toate definiţiile. Am căutat pentru
cititorii Blogului Memorii de medic.ro metodologia
practică a Meditaţiei și a Contemplaţiei. Iată ce am
găsit :
Meditaţia este o metodă simplă. Te așezi
într-o poziţie comodă într-un loc unde nu ești
deranjat. Respiri regulat și controlat; în sensul că îţi
concentrezi atenţia asupra respiraţiei. Cauţi liniștea
interioară aflată dincolo de preocupările zilnice, pe
care le ignori. Urmărești ce se întâmplă, auzi
zgomotele lumii din afara ta și propria respiraţie
căreia nu-i acordai atenţie înainte, iei cunoștinţă cu
surprindere de corpul tău, de organele lui, despre ce
funcţie îndeplinesc.Dacă simţi durere te oprești
asupra ei, nu o treci cu vederea, o trăiești, fără să te
focalizezi asupra ei. Gândurile vin și pleacă, nu le
292
oprești, cu timpul sunt din ce în ce mai rare. Încet
încet intri într-o comuniune cu propria fiinţă, nu mai
ești deranjat de anturaj, plutești într-o stare de
certitudini, într-o liniște desăvârșită, asemenea unui
Paradis imaginat. Prin Meditaţie Spiritul se golește
de alte stări de conștienţă și permite accesul la
esenţă, la puritate. Durata Meditaţiei se
autoreglează. Repetarea ei este bine venită.
Contemplaţia este o asociere a lumii
percepută prin organele de simţ la viaţa spirituală. În
Contemplaţie se stabilește un contact inexprimabil
între judecată și admiraţie.
Pentru Aristotel
Contemplaţia, sub numele theoria, este cea mai
puternică activitate, care vizează ceea ce este mai
profund în om, dar rămâne un ideal. Platon atribuie
Contemplaţiei virtutea iluminării, iar Plotin o
asimilează cu bucuria împlinită. Contemplaţia a fost
definită ca unire cu Dumnezeu prin cunoașterea
afectivă. Chateaubriand exprimă Contemplaţia în
trei cuvinte : privire, iubire, întâlnire, iar Victor
Hugo ca pe o poartă spre fericire, iubire și amintire.
Exemplu de Contemplaţie este gestul de a
privi lung și admirativ un obiect sau o operă de artă.
În Contemplaţie se realizează o formă de cunoaștere
particulară, inefabilă, eliberată de emoţiile impure.
Anumite genuri de muzică pot favoriza intrarea în
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
starea de Contemplaţie. Nu există o tehnică a
Contemplaţiei, starea nu se obţine la comandă,
există însă o dispoziţie cu rădăcini metafizice,
accesibilă mai ales celor pregătiţi prin educaţie și
instrucţie. Expresia "dus pe gânduri" nu se
potrivește, în timpul Contemplaţiei gândurile dispar,
comunicarea cu spiritul este directă, n-are nevoie de
formulare în cuvinte, vocaţia Contemplaţiei a apărut
înaintea gândirii. Binefacerile Contemplaţiei sunt
accesibile mai ales celor ce s-au străduit să înţeleagă
tainele materiale și spirituale ale lumii. O formă
particulară de întâlnire cu Sacrul este Rugăciunea.
Despre Rugăciune într-un capitol viitor.
dimensiunea de ritual Rugăciunea îmbracă și o
dimensiune estetică, poetică, (ritm și limbaj),
muzicală, (cor și acompaniament), plastică, (se face
în faţa unei icoane).
Despre Rugăciune
Rugăciunea este o activitate omenească prin
care omul se adresează unei Divinităţi,
este
legătura omului cu Spiritul Suprem, aflat la originea
lumii. ("La început a fost Cuvântul") Omul, ca
specie, are o valenţă latentă a Sacrului, exprimată
printr-o căutare permanentă a originii, a izvorilui
cunoașterii. Existenţa unui Spirit Suprem n-a putut
fi contestată, ea se află înscrisă în conștiinţă de la
apariţia conștiinţei. Dumnezeu se află în cel ce se
roagă. Nevoia unei legături cu Sacrul este la fel de
importantă ca toate nevoile vitale, respiraţia, hrana,
apa, buna funcţionare a organelor. Prin Rugăciune
omul se adresează unei Divinităţi. Sunt trei feluri de
Rugăciuni : de cerere, de mărturisire și de
mulţumire.
După Khalil Gibran, numit și Victor Hugo libanez,
Rugăciunea este cântecul inimii și după Sfântul
Augustin este unitatea de măsură a iubirii.
("Unde dragoste nu e, nimic nu e")
Rugăciunea este un proces istoric, a apărut
și s-a dezvoltat sub diverse forme numite confesiuni
sau culte religioase, care au stabilit tehnici și
modalităţi particulare de practică. Prin Rugăciune
omul se adresează unei Divinităţi. Rugăciunea se
adaptează tradiţiei și modelului religios al
colectivităţii. Cei ce practică rugăciuinea își însușesc
ritualul religiei în care s-au format, ceea ce
presupune o pregătire specifică, diferită la creștini,
musulmani, evrei, budiști, și alţii. Pe lângă
destineliterare@gmail.com
În biserici, mânăstiri, temple și alte lăcașuri
de cult rugăciunea este ocupaţie principală, se face
după reguli precise, la anumite ore și poate să
îmbrace și o dimensiune de suferinţă asumată,
sugerând pocăinţa și calvarul (post, post negru,
plecăciuni, îngenunchieri).
Religiile creștine,
probabil și altele, acceptă valoarea specială a
rugăciunii pentru alţii, pentru aproapele în sens
creștin. Spiritul Suprem nu rămâne indiferent la
rugăciunile practicate cu bunăcredinţă. Ca practicant
al unor rugăciuni zilnice timp de peste 30 de ani mă
cred îndreptăţit să spun că am primit răspuns la
majoritatea rugăciunilor, foarte probabil la cele
făcute cu bunăcredinţă. Recunsc, nu am îndeplinit
întotdeauna recomandările preoţești, pentru că n-am
fost convins de bunacredinţă a unor preoţi și de
unele obiceiuri și ritualuri introduse de aceș tia.
Modul de practicare a rugăciunii este diferit
pentru că rugăciunea este o relaţie directă între
293
Destine Literare
individ și Divinitate, ceea ce presupune numeroase
particularităţi. În locașurile religioase speciale,
biserici, moschei, temple, sinagogi se respectă
ritualurile de rugăciune specifice. Pentru rugăciunea
individuală sunt recomandate câteva condiţii
generale :
- se face într-un loc liniștit, în condiţii de
pace interioară si cu cei din jur. Stările conflictuale
și de nervozitate compromit legătura cu Spititul
Suprem.
-eforturile excesive, consumul de alcool, de
medicamente cu acţiune asupra psihicului și mesele
abundente, înainte de rugăciune, nu sunt
recomandate. Postul, în special postul negru, este
rezervat slujitorilor de cult și musulmanilor în
timpul Ramadanului..
- se impune încredere deplină în puterea
rugăciunii, umilinţă și lepădare de gânduri rele, de
invidie, vrajbă și dușmănie.
În rugăciune se invocă Spiritul Suprem
pentru proslăvire, iertare, ajutor, mulţumire.
Cuvintele folosite pot să fie inspirate spontan,
pornite din inimă, sau învăţate din rugăciuni ale unor
părinţi ai Bisericii. Din rugăciunea zilnică nu trebuie
să lipsească Rugăciunea împărătească, Tatăl nostru,
jurământul de credinţă, Crezul, Psalmul Nr 50. O
rugăciune foarte apreciată este rugăciunea zisă
monologhie, de un singur cuvânt, de un singur gând,
repeteta de multe ori din toată inima : "Doamne
Isuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluește-mă pe
mine păcătosul"
Există Dumnezeu. Unde este?
Cuvântul Dumnezeu este numele dat de
români Celui considerat de ei drept Creatorul a tot
ce există, Atotștiutor, Atotputernic. Ca orice nume
este o invenţie omenească, cu valoare limitată la
puterea de înţelegere a omului. Fiecare înţelege cât
poate cuprinde mintea lui, dar Cel pe Care L-au
numit românii DUMNEZEU nu poate fi cuprins
într-un nume.
În Rugăciunea Împărătească (Matei 6-13) ,
Dumnezeu, "Tatăl nostru...", este "în ceruri", vede și
ajută în ascuns" (Matei 6-18). Dar, "nimic nu este
ascuns care nu va fi descoperit" (Matei 10,26). În
șfânta Scriptură, Dumnezeu nu este văzut de
oameni. Unde este "ascuns" Dumnezeu ? Este El
inaccesibil simţurilor omenești ? Cui ne rugăm când
suntem la necaz și spunem "Doamne ajută-mă"? Şi
când ajutorul Lui vine imediat dacă însoţim
rugăciunea cu credinţa sinceră că ne va ajuta ?.
Zadarnic îl căutăm pe Dumnezeu în "ceruri",
El se află cu noi, alături de noi, în noi și așteaptă să
fie chemat. Prezenţa permanentă lângă oameni a
Lui Dumnezeu nu mai este pusă la îndoială, dar, de
ce nu-L vedem, auzim, simţim ?
Un răspuns spontan am primit de la cea
aflată tot timpul în proximitatea mea : "Pentru că
Dumnezeu este peste tot". Bineînţeles, dar cum se
294
manifestă Dumnezeu ? În Biblie este scris că este o
Fiinţă, fără să se precizeze ce fel de Fiinţă. Noţiunea
fiinţă este definită în dicţionare ca ceea ce există,
fără să se precizeze natura acestei existenţe. Oamenii
au restrâns semnificaţia fiinţei la tot ce este viaţă,
animală sau vegetală, deci materie, uitând de
existenţa spirituală, care a fost înaintea materiei.
Ipoteza Big Bangului, acceptată de știinţă,
spune că Universul a apărut din nimic (!), nimicul
fiind acceptat ca lipsa unei exixtenţe materiale. Ne
aflăm în plină aporie, o contradicţie insolubilă. O
posibilă rezolvare se află, cred, în teoria propusă de
Bertrand Russel pentru explicarea paradoxului logic,
o noţiune foarte controversată. Filozoful și
matematicianul englez a introdus conceptul
"mulţimea tuturor mulţimilor", ce poate fi acceptată
ca Spirit Suprem numit de români Dumnezeu.
Matematica este, însă, un domeniu prea abstract,
accesibil numai celor interesaţi și consacraţi
studiului ei. Un gânditor francez a spus pentru
nespecialiști cum poate fi găsit Dumnezeu : "dacă
Mă caută Mă găsește !" La îndemnul francezului Lam căutat pe Dumnezeu și cred că l-am găsit : Este
"ascuns" în conștiinţa, în sufletele oamenilor în
imensul depozit al Mulţimilor, unde a intrat odată cu
apariţia omului ca specie, nu-L vedem, dar răspunde
prezent la fiecare chemare, rugăciune sau nevoie.
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Dumnezeu nu poate fi perceput cu simţurile
omenești pentru că este Spirit, cea mai desăvârșită
formă a existenţei, este Mulţimea tuturor mulţimilor,
este certitudine absolută, dincolo de logică și
materie. Este răspunsul dat lui Moise pe munte :
"Eu sunt Cel ce sunt".
După ce am expus un punct de vedere, modest,
firav, aflat în depozitul meu de amintiri, am căutat și
alte concepţii despre existenţa și locul unde se află
Dumnezeu.
Pe la începutul mileniului 2 un episcop
englez Anselm, sanctificat după trecerea în
eternitate, a argumentat existenţa lui Dumnezeu
printr-o judecată logică : Universul a fost creat de
cea mai mare putere, numită Dumnezeu. Dacă n-ar
exista Dumnezeu înseamnă că există o putere mai
mare dar nu poate fi imaginată o putere mai mare. Şi
cum nu există această putere, înseamnă că
Dumnezeu există. Omului, o entitate măruntă, nu-i
este dat să cunoască cea mai mare putere din
Univers.
În al cincelea deceniu al mileniumuli 2 un
matematician austriac, Kurt Gödel a întocmit o
formulă matematică foarte complicată, compusă din
3 definiţii, 5 axiome și 4 teoreme prin care a
demonstrat existenţa lui Dumnezeu. Gödel, inspirat
din concepţia lui Anselm, s-a folosit de teoria
supoziţiilor din Logica modală. Într-un rezumat
degradant, teoria lui Gôdel ar putea fi prezentată în
felul următor : Unele supoziţii pot fi demonstrabile
într-un cuvânt, altele în două cuvinte și altele în
toate cuvintele. Supoziţiile demonstrabile în toate
cuvintele sunt necesare. Existenţa lui Dumnezeu,
demonstrabilă în toate supoziţiile, este necesară, deci
nu poate fi pusă la îndoială
De adăugat că Gödel nu a publicat formula
sa, a fost un om chinuit, obsedat de ideea că va fi
otrăvit, a slăbit până la 30 de Kg și a murit după 38
de ani de la întocmirea formulei matematice a Lui
Dumnezeu, care a fost publicată, la cerea sa după ce
a decedat. Nu putem să nu facem analogia cu Mitul
lui Prometeu șui cu Mitul Sacrificial.
Sper că i-am convins pe cei ce îmi vor reproșa că
n-am început cu punctele de vedere ale înaintașilor.
Logica și Matematica sunt rezervate unor consacraţi.
Articolul meu este adresat tuturor știuitorilor de
carte din România.
destineliterare@gmail.com
Despre bucurie și fericire
Bucuria și fericirea sunt două stări afective
de mulţumire și satisfacţie sufletească.
Bucuria este un sentiment emoţional trăit
într-un moment de împlinire a unui ideal, de
aniversare a unui moment important însoţit de
mobilizare energetică a potenţialului constructiv și
creator. Bucuria are și o dimensiune de
contagiozitate și este mai accesibilă decât fericirea
pentru că este mai apropiată de slăbiciunile
omenesti. Starea de bucurie antrenează o ușurinţă de
înfruntare a dificultăţilor. Bucuria nu trebuie să fie
asimilată exuberanţei și superficialităţii, pentru că
este sinceră, convingătoare și productivă..
Fericirea este o stare sufletească de
mulţumire intensă și de durată, controlată, mai puţin
deranjantă pentru anturaj. Deosebirea dintre cele
două noţiuni ţine de spontaneitate și durată, bucuria
fiind spontană și de scurtă durata pe când fericirea
se instalează mai lent, dar este mai durabilă.
Pentru Socrate fericirea este viaţa trăită în
conformitate cu morala comunităţii în care trăiești.
Etimologic fericirea vine din limba latină și se poate
traduce prin roditor, aducător de roade și noroc.
Budismul înţelege prin fericire , SUKHA, totalitatea
bucuriilor obţinute sub formă de înţelepciune și prin
bucurie, ANANDA, o strălucire într-un moment dat.
Activitatea emoţională, pozitivă și negativă,
este distribuită la nivelul lobilor frontali ai
cortexului. Bucuria, și mai ales fericirea, ocupă
spaţiul mental eliberat de stările emoţionale
perturbatoare: ura, lăcomia, resentimentul și lasă loc
păcii interioare, altruismului, iubirii. Eliberarea de
emoţii nu ne transformă în zombii, așa cum sugera
teoria apatiei emoţionale, există mecanisme de
mobilizare a altor structuri cerebrale, a unor
deprinderi însușite de-a rândul generaţiilor și a vieţii
individuale.
Meditaţia, o practică orientală, este una din
metodele de antrenare a emoţiilor pozitive și de
păstrare a vigilenţei emoţionale, fapt dovedit prin
înregistrarea IRM a activităţii cortexului. Meditaţia
ne ajută să înţelegem mai bine contextul emoţional,
dar nu ne face insensibili. Absenţa stărilor sufletești
295
Destine Literare
negative nu antrenează în mod automat stări
emoţionale pozitive. S-a constatat că starea de
bucurie nu exclude absenţa tristeţii și că se
înregistrează și stări intermediare. Un psihiatru care
tratează o stare depresivă nu trebuie să lase pacientul
său într-o stare intermediară ci într-o stare în care să
caute și să primească emoţiile pozitive, fără să
degenereze în euforie, o stare de excitaţie
necontrolată. Este important ca emoţiile, pozitive și
negative, semnale ale nevoilor spirituale, să fie
cunoscute și înţelese. Se admite că raportul optimal
dintre emoţiile pozitive și cele negtive este de trei la
una. Emoţiile fac obiectul unui capitol în Psihologie
și există posibilitatea de a fi învăţate. Cercetări
recente au arătat că un antrenament regulat provoacă
schimbări în funcţionarea creierului, fenomen numit
neuroplasticitate. Budiștii insistă asupra importanţei
repetiţiei și regularităţii, folosind imaginea picăturii
de apă care poate umple un vas mare. S-a constatat
si prezenţa unor contaminări a emoţiilor pozitive,
blândeţea, bunăvoinţa, tandreţea, înţelegerea. Boala
și handicapul nu împiedică stările de bucurie și
fericire.
Starea optimă de sănătate mintală se obţine
prin cultivarea valorilor pozitive, un gest de
afecţiune, un sfat folositor, toleranţa, sunt valori care
pot influenţa evoluţia celor ce nu au o imagine bună
despre ei. Psihologia pozitivă susţine că absenţa
stărilor patologice este normală, dar nu optimală.
Starea optimală presupune activarea potenţialului de
cultivare a valorilor pozitive. Dragostea, toleranţa,
sfatul bun, contribuie la obţinerea stărilor optimale și
au influenţă asupra viitorului individual și al
societăţii omenești. Cultivarea emoţiilor pozitive
pleacă de la conștientizarea propriilor bucurii și
suferinţe și recunoașterea faptului că și alţii au
sentimente asemănătoare. Bucuria și fericirea apar
când omul este în armonie cu lumea, bucuria se
trăiește în prezent, pe când fericirea se reconciliază
cu trecutul și se conectează cu viitorul.
Se cuvine reamintit că bucuria și fericirea,
emoţii pozitive, sunt repezentate pe cortex în zone
apropiate cu emoţiile negative, suferinţa, durerea,
deznădejdea și reprezintă semnale importante, ce
trebuie valorificate prin reacţii adecvate. Raportul de
trei la una, consemnat mai sus, este un raport
individual, care nu se regăsește în raportul colectiv.
Numărul emoţiilor negative este mai mare. Să fie
vina celor nefericiţi?
Coperta volumului Abecedar, publicat la Editura Antim Ivireanul în anul 2015
296
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Theodor RĂPAN
(ROMÂNIA)
Nicolae Mătcaş – model al implicării
Fără îndoială, Nicolae Mătcaş este unul
dintre cele mai fascinante profiluri ale culturii şi
literaturii contemporane, definit prin complexitatea
unei opere care îl înscrie în seria înaltelor spirite
enciclopedice. Activitatea ştiinţifică, îmbinată în
mod constant cu o susţinută activitate literară,
incitantele probleme abordate, portretul său moral
exemplar, toate fac din specialistul în „Lingvistica
matematică, structuralistă şi aplicată” un nume cu o
rezonanţă indubitabilă.
Personalitate marcantă în lumea ştiinţifică, în
lumea social-politică şi culturală din Republica
Moldova (în perioada 1990-1994 a fost Ministru al
Ştiinţei şi Învăţământului al Republicii Moldova),
profesor universitar, cercetător ştiinţific, doctor în
filologie, poet, traducător, autor şi coautor, redactor
şi coredactor a peste 30 de manuale, lucrări
metodice şi didactice, publicist a peste 250 de
articole şi studii pe probleme de limbă şi cultură,
prezenţă notorie la radio şi televiziune, militant
înflăcărat pentru renaşterea naţională a românilor
basarabeni, Nicolae Mătcaş a publicat cărţi de o
redutabilă valoare: „Introducere în lingvistică”,
Editura Lumina, 1980, 1987 (în colab.); „Lingvistica
generală”, Editura Lumina, 1984 (în colab.); „Şcoală
a gândului”, Editura Lumina, 1982; „Coloana
infinită a graiului matern. File din marea bătălie
pentru limbă”, Editura Hyperion, 1990 (în colab.);
„De la grotesc la sublim. Note de cultivarea limbii”.
Biblioteca revistei „Limba română”, Chişinău, 1995.
Universul său liric îl descoperim în volumele
de poezie: „Surâsul Giocondei”, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1997; „Trenul cu un singur
destineliterare@gmail.com
pasager”, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1998; „Azur”, Editura Augusta,
Timişoara, 2002; „Câte-s visele, multele…”, Editura
Pro Transilvania, Bucureşti, 2003; „Coloana
Infinitului”, Editura Pro Transilvania, Bucureşti,
2003; „De-a alba – neagra”, Editura Muzeul
Literaturii Române, Bucureşti, 2006; „Roată de
olar”. Sonete, Editura Pro Transilvania, Bucureşti,
2008; „Vernale ploi”, Editura Pro Transilvania,
Bucureşti, 2008; „Un câmp minat, urcuşul”. Sonete.
Editura Pro Transilvania, Bucureşti, 2010.
Citind, recitind poemele lui Nicolae Mătcaş
constatăm că fiecare lectură aduce un spor de
cunoaştere, întrucât valoarea creaţiei creşte cu
fiecare nouă interpretare şi cu deschiderea de noi
orizonturi în înţelegerea ei. Este o certitudine faptul
că ne aflăm în faţa unei înalte conştiinţe creatoare şi
civice.
Temerară, combativă, polemică, tranşantă,
lirica sa ilustrează consonanţa dintre prozodicul
declarativ şi conotaţia strict individuală, personală a
elementelor care dau materialitate şi justifică cele
două universuri care se suprapun (realul şi
culturalul), dar şi intenţia, reuşită, de a clasiciza
imediatul, de a conferi exemplaritate spaţiului
interior.
Titlurile volumelor, preponderent nominale, cu
dublă semnificaţie denotativă, generează valenţe
interpretative în plan conotativ. Astfel, ele devin
simbolul artei ca formă de transcendere de la
contingent la transcendent, de la relaţionarea
artistului cu cititorul, de la întâlnirea sensibilităţii cu
intelectul, dar, în acelaşi timp sunt şi metafore
297
Destine Literare
muzicale, rezonante, expresii ale aspiraţiei către
armonie, către inefabil.
Cultivă pasional majoritatea speciilor liricii literare,
dar impresionează modul în care simte şi readuce în
atenţia noastră poezia patriotică, o temă care după
1989 a provocat adesea prudenţe excesive sau false
discuţii şi comentarii. Este creatorul contemporan
care, cu o deosebită forţă expresivă, face ordine
deplină în relaţia dintre literar şi ideologic.
Valorifică un potenţial expresiv ce aparţine –
cronologic – atât generaţiei sale, cât şi registrelor
lirice dobândite prin contactul cu experienţele
poetice anterioare, punând accent pe virtuţile,
preţuirea şi dragostea sa fără margini pentru limba
română: „De m-ar prinde vreun dor de-al cocorilor
zbor,/ Îmbrăcat ca ascetu-n târsână,/ Îmi voi pune-n
boccea o baladă şi-un nai/ Să m-aline în limba
română.// Lângă mare de-o fi să mă fure-ntr-o zi/
Din genunile apei vreo zână,/ Pizmuiţi-mă, fraţi, ori
destinu-mi deplângeţi/ În duioasa mea limbă
română.// Când s-a da la hotare bătălia cea mare/ Şioi sta scut pentru-a Ţării ţărână,/ Voi uraţi-mi să vin
nu pe scut, ci cu scutul/ Şi doinind tot în limba
română.// De va fi să-mi trădez al strămoşilor crez,/
Nicio urmă de-a mea nu rămână:/ Ochii daţi-i la
corbi, leşul daţi-l la câini,/ Blestemaţi-mă-n limba
română.// Iar de va fi să cad lângă cetini de brad/ În
vreo luptă cu lifta păgână,/ Prohodiţi-mă, fraţi, după
legea lui Crist,/ Cu-Aleluia în limba română.” („În
limba română”, poezie dedicată „Fratelui de crez şi
ideal Ion Dumeniuk, căzut în marea bătălie pentru
limba română în Basarabia.”)
În concepţia poetului, a-ţi iubi limba
constituie – dacă se poate spune aşa – o axiomă, o
stare care nici nu trebuie să se mai ceară
argumentată; de aceea, poate, înainte chiar de a-i
releva virtuţile, ţine să-şi mărturisească ataşamentul
total, programatic, la ceea ce putem numi universul
limbii.
Vigoarea emoţiei estetice se menţine şi prin
aceea că poetul – procedând, iarăşi în spiritul
exigenţelor impuse de impecabilitatea exprimării –
transmite sentimente izvorâte din sensibilitatea şi
puritatea sufletească a fratelui de limbă română:
298
„Român bătut de soartă din toate patru vânturi,/ Cât
n-ai pierit cu totul, nici n-ai căzut în hău,/ Adună-ţi
limba mamei din plânsete şi cânturi/ Şi slava din
anale şi vin la neamul tău.” („Auzi?...”).
Concluzia întregului discurs liric este
exprimată într-o asociere măiestrită de epitete şi
comparaţii cu valoare metaforică, şi graţie puterii
miraculoase a Logosului, în ipostaza sa de limbă
maternă.
Nicolae Mătcaş surprinde lumea literară şi prin
volumele de sonete a căror temă devine un concept
deschis pentru semnificaţia universului. Tendinţa de
purificare, de autodepăşire, prin iubirea ca formă de
cunoaştere şi autocunoaştere, este evidentă.
Imaginarul poetic nu iese din tiparele clasice, dar
impresionează îmbinarea lexicului poetic cu
elementele limbajului cotidian sau cultural.
În formele prozodice tradiţionale, el revarsă
o trăire modernă, ale cărei caracteristici
particularitează stilul creaţiei: preferinţa pentru
cultivarea poeziei cu formă fixă, interiorizarea
reflexivă, cultul patriei şi al patriotismului, asumarea
experienţei antecesorilor, lirismul de tip clasic,
armonios prin muzicalitate şi viziune: „Un câmp
minat, urcuşul ce duce înspre pisc./ Câţi temerari nuncearcă recordul să-l doboare/ Măcar c-un pas, doar
unul, mai sus, ţintind spre soare/ Şi ignorând că-i
doare entorsă, plex, menisc!// Chiar viaţa noastră
însăşi e-un câmp minat, pe care/ Îl tot parcurgem
zilnic, sfidându-i orice risc,/ Până-ntr-o zi o cruce,un menhir sau obelisc/ Marchează-un pisc, râvnitul,
sau ditamai eroare.// De eşti, în lumea asta confuzcrepusculară,/ Astronaut notoriu, năier sau alpinist,/
Pe drumul ce te-nalţă şi care te coboară// Tu nu uita
o clipă să fii şi bun genist./ Un câmp minat e viaţa în
drum spre Everest,/ Dar ce măreaţă-i clipa trăită fără
rest!” („Un câmp minat, urcuşul ce duce înspre
pisc.”)
Om de o exemplară autoexigenţă, lingvist
unic, dublat de un rafinat poet al ideii şi de un mare
patriot, Nicolae Mătcaş, prin întreaga sa activitate,
se înscrie în seria spiritelor înalte ale ştiinţei, culturii
şi literaturii.
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Lei REN
(CHINA)
Lirică chineză contemporană
LEI REN, un poet al candorii
Poezia, o dulce privire
Dacă lumea ar fi
O femeie frumoasă,
Poezia este
A ochilor ei
Expresie duioasă.
Dacă lumea s-ar deda
La a fi vicioasă,
Poezia trebuie să fie
O sabie tăioasă.
Dor cu lotus
Dor aprig de iubire
Se-ntinde-n depărtare,
Eu, pavăză subțire
De cețuri mișcătoare,
Plutesc pân‟ la fereastra
În care-ai poposit –
Și-n toată starea asta
Un lotus a-nflorit.
În zorii dimineții
Trezindu-te mereu,
În prima răsuflare
Simți-vei dorul meu.
Răsturnarea ninsorii
Ninsoarea
Vine tiptil,
Fără publicitate,
Pe neanunțate –
Vine subtil
Și-ntr-o clipită
Rostogolită
Albește locul
Și nenorocul
Negrul dispare,
Albul răsare –
Lotus în floare
De sărbătoare
Oameni, copaci,
Toți ce ni-s dragi –
Pe pânza zării
Suntem cu toții
Fiii ninsorii.
S-a îmbătat zăpada…
Zăpada
Nu mai știe de ea –
S-a îmbătat lulea
Flori, dalbe flori
Scăpate din strânsori,
Cu capu-n jos picând,
Văzduhul amețind,
Acoperă pământul
În clătinare, vântul
Mai mișcă-o rămurea –
Zăpada-și ia avântul
Și în beția ei
Învăluie-n mirare
Bărbați, copii, femei
Și apele și munții
Își pleacă fala frunții
Și se aștern în zare
Zăpezii la picioare
Bunici și bunicuțe-n
Zăpada îmbătată
Așteaptă laolaltă
Din ceruri să coboare
O iarnă-adevărată.
Oglinda din vasul de flori
În sezonul vaselor de flori
Este totdeauna
Primăvară
Îmbrățișând oglinda apei
Din minunatul vas de flori
Las zilele să treacă-n taină
Cu pasul visător.
Autopersiflare
Cine cumpără versurile frumoase
Ce-mi vin în vis?
Li Taibai* n-a încetat să cânte
Munții și apele
În al său scris!
Bătrânul Li Taibai oftează
Cu voce tare,
Neștiind ce nemuritor
Este Lei Ren
Care apare.
*Li Taibai; de fapt este vorba de Li Bai (701-762) poet din dinastia Tang (618-902) supranumit de contemporani „nemuritorul
coborât din cer”.
În românește de
Lia-Maria Andreiță
destineliterare@gmail.com
299
Destine Literare
Xu Wende
Ion Andreiță
L-am cunoscut la Institutul Cultural Român
din Beijing. Venise, ca de fiecare dată, să participe
la acțiunea literar-artistică ale cărei personaje
principale eram eu împreună cu soția mea, tapisera
și prozatoarea Lia-Maria Andreiță. Deși nu știe o
boabă românește, cultura română îl atrage ca un
magnet. Câteva ceasuri mai târziu, într-un micuț
restaurant de epocă – numit chiar „Palatul Beijing”;
dosit între niște clădiri moderne și fățoase – am stat
pe îndelete de vorbă – ajutați de bunul cunoscător și
iubitor de limbă română, traducătorul Xu Wende –
în compania unor salate sofisticate, stropite cu
grațioase păhăruțe (cât degetarul!) de maotai. Așa
am aflat povestea unui poet care, dincolo de
întâmplările vieții, trăiește cu pana și sufletul în
legea candorii.
Lei Ren s-a născut la 16 februarie 1950, în
provincia Hebei, într-o familie de țărani înstăriți.
După absolvirea gimnaziului se face păstor, apoi
lucrător agricol, apoi învățător de școală primară.
Învață, ca autodidact, limbile engleză, japoneză și
rusă. După niște studii și examene, devine lector și
traducător de engleză. Studiază Dreptul – și ajunge
avocat. Pasionat de tehnică, se consacră ingineriei în
construcții, înființând și o firmă de inginerie
geotehnică. Își înscrie în palmares și 12 brevete de
invenții, dintre care una autorizată în SUA.
În tot acest timp, în paralel cu preocupările tehnice,
scrie versuri – dar, după cum mărturisește, nu se
prea ia în serios. O călătorie la Qinshan („Muntele
Verde”) din provincia Sichuan, îl întoarce definitiv
cu fața spre poezie. În anul 2011, Editura Scriitorilor
din Beijing îi publică primul volum de versuri. Apoi
apar, consecutiv, în anii 2012, 2013, 2015 – la
Editura pentru Literatură și Artă „Fluviul cel lung”,
din Wuhan-Hubei – volumele „Lei Ren despre
sentimente”, „Lei Ren despre iubire” și „Răsturnarea
ninsorii”. De asemenea, traduce în chineză
romanele americane „Ochii roșii-albăstrii” și „Arta
tranzacției”. Este membru al Uniunii Scriitorilor din
China, al Uniunii Traducătorilor și al Asociației
Poeților din China. Redactor șef adjunct al Rețelei
de Poezie Chineză. În anul 2014 Asociația de Poezie
i-a conferit „Premiul pentru contribuție la poezia
chineză”. În anul 2015, revista „Prietenul poeților” îi
conferă titlul onorific „Poet încununat cu lauri”. Tot
în anul 2015 obține Premiul I la Concursul național
de poezie „Cupa lunii mijlocului toamnei”.
Primire la Uniunea Scriitorilor din China; Lia-Maria și Ion Andreiță sunt întâmpinați de către scriitorul
Li, directorul Departamentului Relații Externe. Alături, pe post de translator, jurnalistul și traducătorul
Luo Dongquan.
300
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
George ROCA
(AUSTRALIA)
Pe-al vostru steag e scris unire!?
În ultimul timp se vorbeşte tot mai mai mult
de furtul proprietăţii intelectuale, de plagiate, de
însuşirea pe nedrept a unor bunuri mobile, imobile
sau spirituale care... nu aparţin de niciun fel noilor
beneficiari. Peste tot în lume se fură ca-n codru! Din
Australia până în Olanda, via România. Olanda care
nu ne-a lăsat să intrăm în Schengen deoarece suntem
corupţi şi nu stăm bine cu justiţia! Dar ei!? Să
conjugam deci împreună verbul „a fura”... „Noi
furăm? Voi furaţi...!? Ei „maastrichtienii”, fură?”
Poate da, poate nu! Depinde de urechea şi de
verdictul expertului! Expertului în muzică, desigur!
Un analist, sau mai mulţi analişti trebuie să ia
problema în serios… să descopere dacă
Municipalitatea din Maastricht (Limburg) ne-a
sfeterisit, sau nu, imnul „Pe-al nostru steag e scris
unire”. Nu ştiu sigur, dar tare îmi miroase a plagiat...
Să fiu mai explicit. Aş vrea să menţionez
deci un fapt care m-a pus pe gânduri. O asemănare
extraordinară între „Imnul Maastricht” interpretat de
faimosul André Rieu şi orchestra sa şi „Pe-al nostru
steag e scris Unire” - cântec patriotic dedicat Unirii
Principatelor Române, Moldova şi Ţara Românească
de la 1859. După câte ştiu, muzica îi aparţine lui
Ciprian Porumbescu (1853-1883), iar versurile lui
Andrei Bârseanu, cu toate că pe site-ul Wikipedia se
specifică clar faptul că „Imnul Maastricht” îl are
compozitor pe olandezul Alphonse Olterdissen
(1865-1923) şi a fost adoptat ca imn oficial de către
Municipalitatea oraşului Maastricht (abia) în anul
2002.
Celebra melodie a compozitorului român
Ciprian Porumbescu a devenit din 1912 şi imnul
naţional al Albaniei (Himni i Flamurit). Albanezii
menţionează cu mândrie numele compozitorului şi
recunosc originea sa românescă. Oricum,
asemănarea dintre cele trei variate este notabilă!
Greşesc oare!? Să facem comparaţie:
IMNUL MAASTRICHT
https://www.youtube.com/watch?v=KUzbT7x2_48
IMNUL ALBANIEI
https://www.youtube.com/watch?v=XKNG_HxrXf
Q
Originalul scris de Ciprian Porumbescu
https://www.youtube.com/watch?v=0hx1uaGcI7g
Şi uite aşa! Tăcere totală! Romanii trebuie să
fie mereu cu ciocu‟ mic, chiar dacă alţii ne fură pe
faţă! Ruşii ne-au furat teritoriile şi tezaurul,
norvegienii copiii, canadienii descoperirea insulinei,
austriecii pădurile, iar domnii olandezi ne „fură”
imnul pe care simpaticul Rieu şi audienţa lui din
piaţa municipală din Limburg îl cânta într-o veselie
cu mâna pe inimă! Iar, alde noi, ca să demonstrăm
că suntem europeni cuminţi şi cu botu‟ pe labe, ne
preocupăm numai de criticarea justiţiei interne, a
parlamentarilor de toate culorile, de plagiatele
autohtone de doi lei şi de cărţile scrise în puşcărie...
PS. Poate vom descoperi în curând că
Ciprian Porumbescu l-a plagiat pe... Alphonse
Olterdissen!
Sydney, Australia
24 Ianuarie 2016
Ziua Unirii Principatelor Române
destineliterare@gmail.com
301
Destine Literare
Eliza ROHA
(ROMÂNIA)
Emilia Dănescu despre Odihna pietrei
Odată cu publicarea volumului de versuri
ODIHNA PIETREI, Editura Ştef, Drobeta Turnu
Severin, 2015, doamna Emilia Dănescu se
recomandă ca poetă marcantă în diversitatea
luxuriantei peisagistici a liricii poetice actuale prin
originalitatea exprimării sentimentelor şi a
impetuozităţii feminine, un real inedit potenţat de o
surprinzătoare acurateţe parcă ţinând de sobrietatea
matematicii, dublată de eleganţa simbolului ales simplitatea pietrei.
Doamna Emilia Dănescu operează cu
înlănţuiri metaforice creând adesea imagini derulate
parcă cinematografic, identificându-şi eul cu
simboluri ale libertăţii de gândire şi expresie: ”Eram
un pescăruş/ cu aripi la picioare.// Eram o nesfârşire
în zbor/ cu aripile-ntinse peste neguri,/ cu ciocul
întredeschis,/ cu strigătul interzis/ sorbind
văzduhuri…” (Vis de gustar).
Încetul cu încetul, vers cu vers, Poeta îşi
devoalează trăirile interiorităţii, se mărturiseşte
întrutotul, cu o dezinvoltură ce sensibilizează
cititorul, adesea acesta recunoscându-şi propriile
sentimente, tema volumului de poezii fiind în fapt
cea eternă şi majoră a vieţii – iubirea, pe cât de
puternică pe atât de veşnică, găsindu-şi echilibrul în
odihna pietrei mult răbdătoare: ”… Tu m-ai învăţat/
ce este o piatră.// Acum aş vrea/ să aflu/ cum poţi fi
PIATRĂ/ cu suflet de om// Învaţă-mă!” (Învaţă-mă!)
Poeta trece de la o stare sufletească la alta, în
valuri înalte, oferindu-ne când o poezie meditativfilosofică, adesea, a tristeţii: ”... Nu mai aştept
nimic/ de la nimeni./ Am împrumutat fericirea/
pentru un timp,/ acum e vremea s-o dau înapoi.”
(Semn de carte), când tumultul unei iubiri
302
răscolitoare: ”Ia-ţi lira, iubitule!/ Să cântăm şi să
dansăm/ În noaptea asta de mai./ Te cheamă
dragostea.// Mai scrie-mi un poem,/ mai minte-mă
încă o dată!...” (Noapte de mai). Sufletul poetei când
aleargă exuberant, declarându-şi fericit iubirea:
”…Tu eşti respiraţia mea./ Eşti luna nopţilor mele
târzii/ Şi soarele zorilor de zi…// Tu eşti izvorul din
care sorb,/ stâmpărându-mi setea./ Şi pâinea caldă de
cuptor,/ hrănindu-mi foamea.// Tu eşti TU./ Şi EU
nu pot respira/ fără tine.”… (Respiraţia mea), când
se închide în cochilia resemnării: ”… Să vă spun un
secret:/ Singurătatea mea se învecinează/ cu o
lacrimă,/ lacrima îngerului păzitor/ care şi-a uitat
batista acasă…// Oare, cine să i-o şteargă?” (Fructul
oprit).
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Intuitiv, parcă pentru a se apăra de loviturile
vieţii, se închide, se cuibăreşte în veşnicia pietrei,
ţinându-şi iubirea aproape: ”…Mă rog lângă o
piatră,/ învecinându-mă/ cu odihna ei.// Linişte,
nelinişte…/ Somn, nesomn…// Şi eu,/ visând la ce
va fi/ să fie…// Dacă va fi.” (Odihna pietrei),
izbucnind apoi frenetic în versuri înlănţuite de
puterea dragostei: ”În fiecare seară aş vrea/ să-ţi
şoptesc numele/ la ureche.// Şi-n fiecare dimineaţă,/
în căldura trupului tău/ învelită,/ să te spionez/
privindu-te pe sub gene.// În fiecare noapte aş vrea/
să adorm în cântecul tău/ de alint.”…(Aş vrea).
Cu acest volum de poezii, ODIHNA
PIETREI, doamna Emilia Dănescu păşeşte cu
certitudine în lumea creaţiei poetice, oferindu-ne, cu
sinceritate şi smerită feminitate, adevărul iubirii.
15 nov. 2015
Imagini din timpul lansării la Rm. Vâlcea a cărților Odihna Pietrei (Emilia Dănescu) și Memoria trestiei (Mihai Antonescu)
destineliterare@gmail.com
303
Destine Literare
Harry ROSS
(ISRAEL)
Lirice (2)
Ruga de dimineaţă
Viitor
Văd aerul brusc colorîndu-se,
Porumbeii, rând pe rând, sărutându-se
Văd marea din somnu-i umed trezindu-se,
Şi petalele fllorilor deschizîndu-se
Ruga mea în fiece dimineaţă
E invariabil aceeaşi:
Doamne, păzeşte aceste miracole
Pentru fiecare zi
Nu lăsa luminii să se piardă,
Porumbeii să se sfădească,
Mărea să adormă între valurile-i molcome,
Petalele să-şi piardă culoarea şi prospeţimea
Fii prezent în viaţa diurnă,
Precum aerul, lumina şi apa,
Fii îngerul nostru păzitor în toate
Tu eşti crezul nostru suprem
Întru salvarea de la pieire
A tot ce ţine viaţa
La suprafaţa scoarţei terestre
Speranţa
O lume o caută,
O lume o pierde
Şi nu e departe
Apare, dispare, pleacă, revine
Se joacă de-a ţurca cu tine
Cu mine
O iubim şi o îndrăgim
Are-n ea ceva sublim
De ce nu este de vânzare
Ca fiecare
Să o cumpere la prăvălie
Şi s-o pună la păstrare
Pentru zile negre, zile grele
Fie-i, la nevoie,
Colac de salvare
304
Te chem, te cânt şi te reneg
Eşti uşa deschisă spre Mâine
eşti floarea ce îmboboceşte şi petalele ce mor
eşti adevărul şi mincună,
bucuria şi tristeţea, iubirea şi ura,
eşti tot şi nimic
te chem, te cânt şi te blestem
eşti o promisiune
şi iluzia cea mare
eşti apă şi uscat
boli, suferinţă şi moarte
eşti de toate, strălucitor
dar atît de înşelător
vino, pieacă, apropie-te
dar nu prea mult
te aştept cu inima închisă în colivie
dar şi cu teamă
că vei fi sfîrşitul unei ere
fără putere,
fără avere,
glorios în tot ce-i puturos
A pleca
Adică a te muta
În altă parte
A părăsi căminul tău
Şi a fugi în alt destin!
Cum e?
Fascinant la început,
După care încep căutările de poteci.
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Nevolnic, rătăceşti printre străini
Eşti al nimănui, nimeni nu te ştie,
Vrei să te lipeşti, să aparţii
Cuiva sau gliei neştiute
Te lupţi, te oferi, te dărui pe nimic
Inutil!
Ploile nu cad pentru tine,
Pămîntul îţi rodeşte buruieni
Nici soarele nu te luminează
Nici luna nu-ţi oferă un culcuş
Eşti un fir de nisip
Purtat de vînt
Te ţii în balans,
Dar talerul se îmcină mereu
acolo unde-i rău
Să stai pe loc?
Da, dacă ţi-e bine
Şi viaţa îţi poartă noroc.
Locul meu
N-am ştiut niciodată unde mi-e locul
Uneori m-am aşezat prea în faţă,
Alteori prea în spate
Mă puneam în lumină
Ori în umbra unui nor
Iubeam lumea
Şi ziceam că şi ea mă iubeşte
Mergeam zbuirînd spre stele
De parcă toate erau ale mele
Un nu ştiu ce îmi spunea mereu
Aici e nu e locul tău
Dar unde? ăntrebam
Acolo, poatre chiar
Dincolo
Nu, mai sus
Nu, mai jos
Şi tot aşa mutându-mă de ici-acolo
Rămîneam însingurat
Om al nimănui, de nimeni chemat
Vise în deşert
Prima poezie
E atît de neobişnuit să visezi în deşert,
Acolo între dunele de nisip
Şi vînturile uscate,
Printre cămilele sleite de puteri
Ce vise poţi avea acolo?
Sărate, ceţoase, nebuloase, vântoase?
Nu contează,
Ba contează
Te-ai dus în deşert să te rupi de lume
De prieteni, de vecini,
De niște străini,
Chiar de visele de dinainte
Acolo e locul unde visul nu caută bogăţia,
Nici dragostea, nici răzbunarea
E visul de aur pur,
Golit de orice ambiţie
Prin tine trec în somn
Pustiuri, neatinse de inhibiţie
Un vis curat
Neviciat
Face căt o lume
Indiferent dacă e în Pustiu
sau în halatul tău Auriu
destineliterare@gmail.com
Unoeri văd în albastru
Alterori în galben sau în roz,
Verdele ştiu că-mi vorbeşte,
Pe cînd roşul aproape mă orbeşte
Aerul vibrează în culori.
Şi de sunete cereşti
Inima tresaltă de fiori,
Şi iubirea îmi spune: să nu cerşeşti
Un înger în cer visează
Vise de un arămiu închis
Calul de sub şeaua-mi nechează
Şi zboară direct spre paradis
Veni-va ziua minunată
Cu flutruri încrustaţi în culori
Lumea va dansa o saltată
Iar noi doi ne vom pierde
Printre nori
Ca un cârd de cocori
15 ianuarie 2016
Israel
305
Destine Literare
Ion ROȘIORU
(ROMÂNIA)
Un roman de stringentă actualitate
Iată că Lia-Maria Andreiţă, spirit
neastâmpărat, inventiv şi iscoditor, semnează o nouă
carte: romanul În umbra sorţii, la Editura SemnE
(Bucureşti, 2015). Este vorba de o radiografie
neiertătoare a societăţii româneşti din preajma
Evenimentelor din Decembrie 1989 şi, mai ales, din
anii tulburi care le-au succedat sub numele de
Tranziţie. Spre a-şi duce la capăt această
întreprindere demascatoare, autoarea îşi alege câteva
personaje ale căror destine sinuoase se întretaie prin
forţa împrejurărilor deopotrivă diabolice şi
providenţiale, de la caz la caz, naraţiunea câştigând
atât în alerteţe a discursului epic, cât şi în
profunzime analitică în creionarea oamenilor aflaţi
la cheremul istoriei chiar şi atunci când sunt înclinaţi
să creadă că ei fac această istorie şi că o domină în
cele mai tainice cotloane ale ei.
Romanul Liei-Maria Andreiţă are o structură
basmică. Pe de o parte, evoluează câteva personaje
pozitive, întruchipând, atâta cât le stă în putinţă,
binele, personaje care vor să se ridice prin muncă
cinstită, precum surorile Maia şi Liuba Rogoz, două
lipovence din Tulcea, ori medicul Radu Scărlătescu,
iar pe de altă parte, atotpotentatul Gicu, General de
Securitate, care îşi face veacul prin Universitatea din
Iaşi, unde nu se zburleşte un fir de păr pe capul
nimănui fără ştirea celui care taie, spânzură şi
diriguieşte discreţionar toată politica de cadre din
venerabila instituţie de învăţământ şi de cultură.
Satrapul face parteneriat în opera de triumfare
torţionară a bunului plac şi a liberului arbitru cu
Milica, o procuroare din Bârlad de a cărei spaimă
tremură întreg ţinutul moldav şi nu numai.
Ingeniozitatea autoarei de a demonta mecanismele
prin care nevinovaţii întră în vizorul Procuraturii şi
al Securităţii care veghează toate mişcările şi ascultă
306
până şi gândurile celor luaţi în colimator, mulţi
dintre aceştia sfârşind prin a le face jocul
manipulatorilor de conştiinţe, celor ce recurg la
înfricoşarea prin şantaj a celor mai slabi de înger,
momiţi prin fel de fel de avantaje (oferirea de
apartamente sau vile de lux, numirea în posturi
prestigioase în învăţământul superior, acordarea de
burse în străinătate odraslelor celor ce, după
Revoluţie, cel puţin, şi-ar fi putut divulga călăii şi
turnătorii care fojgăiseră în jurul lor mizerabil din
anii comunismului oficial, căci în fapt el nu şi-a dat
niciodată obştescul sfârşit, aşa cum emanaţii i-au
făcut să creadă pe naivii pe care continuă şi la ora
actuală să-i dispreţuiască.
Naraţiunea de 226 de pagini a Liei-Maria
Andreiţă se constituie din aglutinarea mai multor
povestiri care se întâlnesc precum afluenţii unui râu.
Cea mai consistentă dintre ele pare a fi cea a Maiei
Rogoz. Absolvind liceul unde dovedise o uşurinţă
specială în asimilarea limbilor străine, îndeosebi a
francezei, Maia descinde în Bucureşti să se mediteze
la anatomie şi chimie spre a urma Facultatea de
Medicină. Medicul pe care îl caută, fiul unui naş al
familiei i-l recomandă pe doctorul Emil Niculescu,
un disident care a plătit cu ani de temniţă comunistă
orientarea sa politică. Fata se îndrăgosteşte de acest
meditator şi i-o declară deschis, fără să ştie că
domiciliul doctorului e împânzit de microfoane.
Mult mai târziu va afla că tânărul securist care
intercepta toate vorbele şi zgomotele din casa
meditatorului s-a îndrăgostit cu disperare de ea. Din
păcate, nu va fi admisă la facultatea scontată, Maiei
mai lipsindu-i doar două sutimi fatale. Va intra, însă,
a treia, în anul următor, la Facultatea de Franceză şi
după absolvire va lucra la ONT Iaşi, ipostază care o
plasează automat sub ochiul atotprezentei Securităţi
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
al cărei exponent este Generalul, un tip dotat cu un
apetit sexual care face din el un neiertător Casanova
moldav. Când punea ochii pe o femeie îi şi scăpa
caraba în sutien sau în chiloţi şi nu mai avea nicio
importanţă unde o poseda, în hotel, pe iarbă sau în
maşină. Translatoarea de la ONT are astfel ocazia să
fie dezvirginată, fără să se poată opune, ca şi cum ar
fi fost hipnotizată, într-o chilie a unei mănăstiri de
pe Călmăţuia. Călugării de aici îi deveniseră
complici şi nu-i deloc exclus ca măcar unul dintre
aceştia să fi fost şi el securist infiltrat în chiar casa
Domnului. Tot aici, altă dată, şi fără s-o mai supună
la chinurile sexului, hirsutul o somează să-şi
întocmească dosarul pentru concursul de ocuparea
unei catedre universitare. Concursul, se înţelege, va
fi unul formal. Maia realizează că trăia într-un regim
concentraţionar, într-un stat poliţienesc diabolic şi
ştie că nu se va mai putea sustrage manipulării,
şantajabilă fiind prin şi pentru faptele unor membri
ai propriei familii. Liuba, sora ei, care preda limba
rusă într-o şcoală din Bârlad, se lăsase sedusă de fiul
gazdei sale, un om însurat, şi rămăsese însărcinată.
Gazda o ajutase să avorteze clandestin, cum se
întâmpla frecvent în iepoca de aur, dar fata riscase
să moară de septicemie. Fusese salvată, în ultimă
instanţă, de medicul Radu Scărlătescu, care-şi
riscase cariera profesională întrucât considerase că
viaţa unui pacient e mai presus de orice. Mai mult
decât atât, la puţină vreme după ce o salvase din
ghearele morţii pe frumoasa profesoară, o ceruse de
soţie. Dacă îşi închipuie cineva că astfel de încălcări
ale directivelor de partid privind natalitatea în statul
ceauşist dictatorial rămâneau nedescoperite, se
înşeală amarnic. Mai ales că Făt-Frumosul de care se
îndrăgostise coup de foudre Liuba nu era altcineva
decât soţul acerbei procuroare bârlădene ai cărei
oameni supravegheau cu sârg casele tuturor
suspectaţilor că nu se conformează politicii
partidului totalitarist. Procuroarea are în fiinţa ei
ceva de comisar sovietic, cinismul şi vulgaritatea de
care dă dovadă necunoscând niciun fel de limite. Ea
face ca medicului Scărlătescu să-i fie stopată
ascensiunea socială şi profesională, puţin lipsind să
nu ajungă curant la un azil de bătrâni din Ruginoasa.
Evenimentele se precipită însă şi iau întorsături
neaşteptate. Maiei, acum universitară, i se face
cadou o vilă impozantă din vecinătatea Casei Pogor.
destineliterare@gmail.com
În noua locuinţă sunt aduşi şi ceilalţi membri ai
familiei, adica Liuba, Radu, care acum scria poezii
pe care le semna cu pseudonimul Serafim Cernat, şi
fiica lor Odette de a cărei educaţie intensivă se
ocupă toţi până la saturaţie. Toate aceste favoruri
care vin, prin General, din partea Securităţii
represive prin excelenţă, nu-s deloc acte
umanitariste, cum s-ar putea crede, ci au scopuri
ascunse şi, nu o dată, perverse. Maia devine, fără
voia ei, soţia unui alt securist, Grigore Niţescu,
cunoscut sub dulcele hipocoristic de Grig şi suferind
în taină de un handicap sexual, adică ne prea putând
să satisfacă la pat o parteneră, Generalul şi
Procuroarea cunoscând, încă din perioada studenţiei
lor comune, acest amănunt jenant. Explicabil de ce
Generalul Gicu îşi rezervase, precum în epoca
feudală, dreptul primei nopţi şi asta în chiar chilia
unei mănăstiri din ale cărui vinuri şi bucate de soi se
va înfrupta cu nesaţ şi în timpul scurtului refugiu
ocazionat de Evenimentele cunoscute sub numele de
Revoluţie anticomunistă din iarna lui 1989.
Atât Gicu, cât şi Milica şi Grig, au fost cei
mai buni studenţi din promoţia lor la Facultatea de
Drept din Bucureşti, mobilul acestei ambiţii şi al
zelului profesional de la viitoarele lor locuri de
muncă explicându-se prin aceea că toţi proveneau
din pături sociale pe care le urau şi le combăteau,
sperând că astfel li se vor uita originile. Această
atitudine a mai fost strălucit psihanalizată de
regretatul Mariu Tupan în romanul Vitrina cu
păsări împăiate, unde a realizat un personaj
memorabil în persoana securistului torţionar Gelu
Ropotică-Togoe pe care-l contraria şi-l împingea în
pragul isteriei libertatea altora, precum a zlătarilor
maltrataţi de el nu pentru aurul pe care l-ar fi ascuns,
ci pentru că ştiau să se bucure de existenţă mult mai
autentic decât lui îi permitea propria şi murdara
îndeletnicire. Lia-Maria Andreiţă exemplifică o
asemenea atitudine prin trecutul lui Grig, nepot de
bunic chiabur şi de unchi anticomunist, acest unchi
Tudor trăind ani în şir ascuns între un zid al casei
părinteşti şi dublura lui ridicată special în acest scop.
Episodul aminteşte îndeaproape de nuvela târzie a
autoexilatului Petru Dumitriu, Cei mai frumoşi cai.
Spre a putea urma Dreptul, Grig a fost adoptat de o
mătuşă a sa. Cât timp Maia s-a meditat pentru a intra
la Medicină, ascultătorul de microfoane securistice,
307
Destine Literare
Grig, s-a purtat ca un adevărat înger păzitor al fetei.
După Revoluţie s-a pensionat şi a intrat în
învăţământul superior şi lucrul acesta i se propune
de către Generalul care între timp năpârlise, fără a se
fi vindecat şi de morbul puterii şi al relaţiilor suspuse, conform principiului „la vremuri noi, tot noi”,
să predea la Facultatea de Drept din acelaşi oraş
cultural prin definiţie, Iaşul. Pe securişti, ca şi pe
„muncitorii cu gura” care au fost activiştii de partid,
Revoluţia i-a prins cu averi considerabile şi cu
conturi în băncile din străinătate. Repliaţii din mers
îşi asigură fără eforturi prea mari viitorul
progeniturilor cărora li se cumpără vile în străinătate
unde sunt trimişi la studii în cele mai prestigioase
universităţi capitaliste. Făcând, chipurile, unele
hatâruri postdecembriste fostelor victime de până
atunci, „foştii” recurg, de fapt, la o stratagemă de aşi perpetua puterea şi privilegiile. Din atei convinşi
au devenit peste noapte credincioşi şi cuvântul
„dumnezeu” e destul de prezent pe buzele lor
spurcate de înjurăturile cu care până nu demult şi-au
„gratulat” duşmanii de clasă. Acum foştii cerberi ai
regimului comunist fac tot ce le stă în putinţă să li se
uite trecutul şi se cred cei mai îndreptăţiţi să salveze
bunurile artistice din patrimoniul naţional, care pe
căi dintre cele mai oculte iau calea străinătăţii.
Trimise la expoziţii care ar contribui la ameliorarea
imaginii ţării în afară, multe opere de artă nu se mai
întorc niciodată acasă. Escrocii, pedofilii, traficanţii
de droguri şi de carne vie, profitorii de toate
calibrele, falşii preoţi şi prostituatele deghizate în
măicuţe fojgăie la tot pasul. Peisajul edilitar
cunoaşte transformări fără precedent: măcelăriile
devin centre de schimb valutar, apartamentele de la
parter birouri notariale ori cabinete stomatologice,
casele de cultură ajung cârciumi ordinare, apar
308
clădiri uriaşe de beton şi sticlă adăpostind bănci
jecmănitoare, chioşcurile de ziare devin aprozare,
jocurile de noroc proliferează cancerigen ş.a.m.d.
Cerşetorii şi copiii străzii îl asaltează din toate
părţile pe trecător, prăpastia socială se adânceşte
inescaladabil. Nici situaţia satelor postdecembriste
nu e una mai bună: case dărăpănate, coşuri de sobe
fără fum, pomi tăiaţi de prin curţi şi de prin livezile
adiacente, bălţi lipsite de peşte, podgorii neîngrijite,
păduri defrişate etc, toate ca urmare a „epidemiei
licitaţiilor” care au făcut ravagii economice şi
ecologice în toată ţara.
Romanul are şi o dimensiune religioasă.
Experienţa pelerinajelor de profil, la care a luat parte
autoarea, îşi spune şi aici cuvântul. În debandada
adusă de Revoluţie, românii simt nevoia unui reper
moral pe care îl întrezăresc, parţial sau total, în
biserică şi-n vorbele duhovnicilor cu har precum
Părintele Ciprian pe care Liuba, speriată că Odette ar
avea, la cei 25 de ani ai ei, cununiile legate, începe
să-l frecventeze. Maia şi ai ei organizează miercurea
rugăciuni colective. Într-o lume în care autorităţile
comuniste din vremea odioasei dictaturi au comis tot
felul de fărădelegi, iar după Revoluţie, în timpul
căreia au tras doar câteva spaime şi s-au ascuns ori
s-au deghizat fiecare cum a găsit de cuviinţă, nu s-a
clintit un fir de păr de pe capul lor, singura pedeapsă
la care se mai aşteaptă lumea rămâne cea de ordin
divin. Aşa se face că Generalul fuge în lume cu
Janette, fiica Procuroarei, şi damblageşte când îşi
prinde juna concubină lăfăindu-se în braţele unui
polonez angajat pe post de grădinar.
În umbra sorţii (titlu purtat şi de o nuvelă din
2005 a lui Cristi Mitran) e un roman de stringentă
actualitate şi el consolidează prestigiul unei
prozatoare deosebit de talentate.
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Lia RUSE
(CANADA)
Versuri
Pentru Mihai Eminescu
Opera ta, Mihai, e-o măreţie!
Parcă-i o pictură desăvârşită
Şi din culoarea ei neliniştită
Ar susura -suav- o simfonie…
În versul tău pluteşte veşnicie,
-Aşa- ca-n,.. iubirile mari. Pitită,
Prin strofe, trece-o undă răzvrătită,
Fiorul-vânt porneşte să adie...
Rima prinde iute să ne-nfioare,
Emoţii cresc în clipa următoare!
În poezie, doina prinde viaţă…
Scrierea ta, Mihai, vibrant-sonoră
În stihuri geniale se răsfaţă
Şi,.. sufletele noastre le adoră…
Unirea 1859
Ne bucurăm sărbătorind ``Unirea``
Cum bucuratu-s-au şi străbunicii!
Noi, iar, simţim în suflete iubirea
Pentru cei ce-au învins fulgerul fricii…
Munteni şi moldoveni cu-acelaşi cuget
Au pus pe Cuza -Domn- în fruntea ţării
Mărind o hartă-n lume şi în suflet
Cum am putea noi da ``asta`` uitării?!
Patria noastră, plină de istorii,
De ani şi ani şi-a tot schimbat bătrânii
(Străbuni cu lăncii şi atâtea glorii)
Ce-au luminat şi definit românii.
Pământul nostru, să s-adune,-a-nceput
De-atunci. Cu grijă alungând duşmanul
Peste pragurile suse, -ţinut cu ţinutPatria a-ntregit-o suveranul…
………………………………………
Azi, o soră, cu sufletul de rouă,
E tristă pest-un hotar ce s-amână.
Lângă surori ar vrea o viaţă nouă…
destineliterare@gmail.com
……………………………………………
Suntem români ! Să dăm mână cu mână.
Ianuarie gri
Miros de gheaţă…ianuarie gri…
Aştept, în timp, sub dulcele zăvor…
Neaua râde spre cerul plin de nor,
Picură frig din orgile argintii.
Sub pas, albul plesneşte tăcere,
Dorul rătăceşte-n dimineaţă,
Lunecă o insulă de ceaţă
(Cupă-a nostalgiei efemere),
Arde câmpia inimii mele,
Zăpezile aleargă, iar, năluci
Iarnă frumoasă -cu visele dulciGeru,-n zigzag, fuge clipind stele!
Reveria şi realitatea,
În amestec, cântă o poveste…
Timpul ne pândeşte după creste,
Clipa sprijină eternitatea...
………………………………………..
Mi-e dor de visul nostru din trecut…
Dorul, din suflet, fuge sub gene!
Te-aştept sa vii!.. ziua trece-alene,
Aş vrea să stăm la focul de-nceput!
Alerg la-ntâmplare
Se tânguie văzduhu-ntr-un flaut nebun…
Din iubiri, amintiri se -tot- duc şi revin,
Prin tristeţi de omăt. Mă pătrund şi adun
Ochi aprinşi de scântei (gerul gri e senin).
Sunt sclipiri reflectând întâmplări de demult!
Un băiat derutat trece strada grăbit...
Fuge cântec de dor, peste lumi, şi-l ascult.
Gesturi de plumb duc norii pe timp rătăcit.
Prin albul strecurat pe cadranul zilei,
Chipuri, cu speranţele-n vis, împletesc fum
Peste imprevizibila clipă-a milei.
Sufletu-mi intră-n acest imperiu, acum!
Ţâşnesc nemaipomenite situaţii
309
Destine Literare
Proiectate alb pe un ecran aburos
Cuvintele curg speriate-n creaţii
Spre capătul văzduhului miraculos…
-Zeii nebuni, printre colţi înfipţi de lumini,
Rotesc, un schimb de secunde, în esenţe,
Tremură clipe,-n plânsul de iarnă, regini,
Vântul răbufneşte cu luminiscenţe…
Târăsc neliniştea peste presimţire,
Sunt prea uimită, sunt prea înfricoşată!
Alerg la-ntâmplare, alerg în neştire,
Alerg cu teamă, cu lacrima-ngheţată…
………………………………………………..
O, cum ţâşneşte o nouă frenezie!
Un abur sentimental leagăn-o clipă,
Topeşte spaima într-o euforie,
M-acoperă umbra ta ca o aripă…
Regală floare
Spre basme curge liniştea -acumLa foc! Albul începe să se cearnă…
Vremea tiveşte lumina cu fum,
Lin, lunecând priveliştea în iarnă.
E ca şi cum aş trece printr-un vis!
Ascult fluturii rotindu-se uşor…
Gingaşul gând -nebănuit- e scris
Ducând pe aripi neobositul zbor.
Clipa de taină e-a norului plecat
Să învelească rodul pe pământ
În zile reci, când gerul-împărat
Sărbătoreşte nunta-iernii baletând.
Ceru-i deschis. În jur e gol crescut…
Un dans de-amintiri se bănuie-n timp,
Prin viori vechi trec doine din trecut!
Razele, greu, pătrund în anotimp…
Totul e alb,..pană la alb orbitor,
E-o-ncătuşare de regală floare,
Trec clipe uitate în sănii de dor
Cu clinchete ducându-mă-n ninsoare
Lacrimi de frig
Februarie, fluturi albi de cristale,
Ai amorţit în visul de-omăt aprins!
Străveziului timp îi dau târcoale,
Grele de dor, umbrele cu chipul nins.
Pretutindeni, aeru,-ntâmplări, paşte!
Acum când norii-nfloresc suav argint,
Pe omăt, gerul -diamante- naşte,
Lacrimi de frig…Clipele-s triste! Se simt.
La crucea iernii-ngenunchează vântul
Trecând dorul şi sufletul prin boală,
Tristeţea răspândeşt-uşor cuvântul,
Tăceri, priviri, pe-orbita lumii goală…
310
Şi împrejur, o presimţire oarbă
Mi-aprinde faţa, inima mi-o strânge,
Îngăduind iubirii să o soarbă
Şi-ascult fiorul alergând prin sânge.
……………………………………………
Neaua-n dantelă se-aşază pe pleoape,
De mână prinşi, noi răscolim cărarea,
Şi frigul ne aduce -mai aproape-!
Pe buze se topeşte răsuflarea….
Sclipiri romantice
Luminile au înnoptat încet
Ţâşnesc, din boltă, izvoare de ger,
Peste omăt un amnar violet
Aprinde diamantele ce pier.
Pârtiile fug desperecheate
Pe roata ceasului cu clipe pale,
Sub paşi pocnesc pietre-ngheţate
Ce pot luci -deşi- sunt ireale.
În rugă smerite frunţi se-nclină…
Dorul scânteind aprinde-o stea
Sclipind de frumuseţe şi lumină
Pe-o rază furată din privirea mea…
Vâslesc prin timp şi,..suntem împreună.
Clipa mă ţine-n braţe-n acest vis
O, fuge sângele şi se adună
Într-un ritm nebănuit de nedescris.
Extatic străluceşte, peste iarnă,
Luna-n dulci lumini de reverie.
Năluci, pe pârtie, răstoarnă
Candoarea noastră…E o beţie!
Mmurmură iubirea
Murmură, dulce, întâlnirea-n taina firii!
Mătasea visului uşor mă luminează,
Vesel îmi alină clipa presimţirii,
Cu speranţe colorate mă îmbrăţişează…
Dinspre tăceri, urechea şi-adună vaier moale,
Sunt umbra peste care se scutură tot cerul,
Stă suflul meu uimit în raze muzicale,
E-o-aprindere-n sânge -deşi- stăruie gerul.
Un sentiment, cu puls haotic, mi-e rânduit
Vorbele fug speriate iar gândul e confuz…
Se deschide-o nişă-n regatul neasemuit…
………………………………………………
-Stăpâneşte-te!-mi zice clipa vuind în auz…
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Melania RUSU – CARAGIOIU
(CANADA)
RAZĂ SPRE LUCEAFĂR
Grupaj de poezie închinat celei mai gingașe iubiri,
Mihai Eminescu –Veronica Micle,
limpeziri
Din aurul, podoabă-n chip de plete,
Aureolă-n zborul viu, de mai,
Sub gene grele-n roua tinereții Aripi de mici colibri-n evantai,
Mă-nduplecă să las gândiri de iarnă
Și ce-a mai fost, și-ar trebui să vină
Și pulberile stelelor să cearnă;
Să mă înalț din scoica mea de tină...
Îmbrățișări mă strâng din neființa
Ce mă cufundă-n marea limpezirii
Și mă aruncă-n sumbra mea căință.
Ca un Icar iau drumul către soare
Și-o clipă-nfiorat în biruință
Simt timpul stând pe-o stea nemuritoare...
magnetism colorat
Un trandafir a înflorit în prima zi
Pe umărul cel alb al bluzei tale;
Furase colorit de portocale,
În catifeua mamei ce-l urzi.
Te-ai aplecat peste balconul verde
Umbrit de iederi prinse de pilaștri,
Și-n irizația ochilor albaștri
Tu mi-ai adus privirea ce mă pierde...
Și părul tău e roșu, ca o vrajă
Și vântul ți se-nvăluie în plete;
Un magnetism mă-ncinge cu o mreajă,
destineliterare@gmail.com
Cu undele-i care se țes discrete,
Ca seva-n pomul fraged, pe sub coajă,
Când ies din fructe aromele-n buchete.
câmp magnetic
Te atrag în irizări de plete blonde
Inconștient, prin magnetismul meu,
Imponderabil, dar nespus de greu
Și calmul tău e-o fierbere în sonde!
Simt imaterial și totuși cert
Un flux ce mă trimite și pe mine
Să urc crispată treptele infime
Ce duc spre tine... Și nu pot să-mi iert!
Vâslesc din răsputeri să-mi apăr nava;
Furtuni să domolesc, aș vrea să pot;
Mă țintuiește în vârtej zăbava:
Nu pot să fug, mă ia valul înot
Și apele fiebinți sunt, precum lava!
Și vâslele m-au părăsit... de tot..
Biosferă
Hrănind lumina cu ideea vieţii
Materia urcă înspre nesfârşit,
Perpetuând atomii definit,
Hrănind lumina cu ideea vieţii.
Pe axe de planete prinse-n nit
Se rotesc sori şi zorii dimineţii;
311
Destine Literare
Se mai ascund sub draperia ceţii,
Pe axe de planete prinse-n nit.
În flux şi în reflux, necăutat
Tălăzuiesc în trezie şi vis,
Pe ţărmul umed şi mereu deschis,
Privirea ta se-ndreaptă către mine,
Învăluind în taină un portret Al celui ce se-apropie de tine.
Privirea ta se-nseninează încet,
Ca un safir cu ape cristaline
Dansat de-o crinolină-n menuet...
Din care primul simţ s-a întrupat Atom, de mână cu atom sprinţar:
Din ancestral înspre cuaternar…
spre ideal
Zburăm, zbor vulturesc, deasupra ceţii
Gândind că despicăm eter şi val;
Amurgul dă culori de ireal,
Prin rarii nori ce se desfac… Semeţii!
O navă ancestrală ne salută Printr-un clipit de nestemat aprins Părere-n infinitul neînvins,
Şi strălucire-n fracţiuni de-o sută…
Alte ființe? Pământeni? Viaţa
Răzbate până-n adâncimea mută…
Nici o fărâmă-n cosmos nu-i pierdută,
Şi omul-etalon străbate timpul,
Uşor şi uimitor, mărindu-şi nimbul,
Urcând mereu, pe calea lui… ştiută.
seninul ochilor
Privirea ta se-ndreaptă către mare;
Cu soarele se-aseamănă și râde.
Fantasmele furtunii reci și hâde
S-au mistuit în larga depărtare
Privirea ta se-ndreaptă către soare,
Sub gene din aripi de albatros,
Și părul tău miroase-a chiparos,
Iar în cercei furat-ai câte o floare.
312
apă vie
Cântă luna în izvoare
Şerpuinde printre stânci,
Cântece de jale mare
Din durerile adânci...
Stă pe gânduri câteodată
Ascultând ecoul stins
Şi aleargă zbuciumată
Când zăreşte-un suflet plâns.
Lună bună, simţi, te doare
Să vezi firu-n cremeni srâns,
Să nu simţi a lui rumoare ?
Când se-ascunde-n umbra lată;
Tremuri şi te temi că moare
Viaţa-n cimbru înmiresmată...
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Dorel SCHOR
(ISRAEL)
Schiţe Umoristice (59) – În rând cu lumea bună
Cât mi-e de simpatic Leopold Gurnist şi cât
de bune sunt prăjiturelele doamnei Gurnist!! Şi cu
toate astea, cam de multişor nu i-am vizitat. Ieri însă,
am intrat la ei, auzisem că Leo e bolnav şi eu, ca
vecin şi medic, m-am simţit obligat. Doamna
Gurnist m-a primit de la uşă cu braţele deschise şi cu
un potop de întrebări:
- Ce mai faci? Şi de ce ai venit singur? Să-ţi
fac un ceai de tei? Sau, poate, o cafeluţă? Mai bine
un ceai, totuşi... Să vezi ce-o să se bucure Leo!
Leo stătea într-un fotoliu, învelit într-un pled
şi părea că tocmai se trezise din moţăiala. La
picioare, încovrigat, un căţel de rasă nedefinită
dormea de-a binelea.
- Ei, dar văd că sunteţi în pas cu lumea bună!
Mi-am găsit eu subiect. Aţi făcut rost de un câine...
- De ai ştii cu câtă alergătură, exclamă
madam Gurnist. E un câine dintr-o rasă foarte
specială. Pe asta, când creşte şi se face mare, nu-l iei
nici cu trei sute de dolari...
- E un coccinel! Mormăie expert Leopold.
- Caniş, prostule! I-auzi la el...! Câine de rasă
pură, cu părinţii şi bunicii din ambele părţi verificaţi
până la a patra generaţie. O raritate! Dacă un
cunoscător ar şti că noi avem aşa ceva, ne-am putea
îmbogăţi...
- Să nu vi-l fure, zic eu prudent.
- Chiar aşa, mormăie Leopold aprobativ.
- Chestiunea e foarte serioasă, oftează
madam Gurnist. Să nu crezi că nu ai dreptate.
Leopold îl scoate dimineaţa, dar apoi se duce la
serviciu. Eu sunt ocupată, păcat de aşa un câine să
stea toată ziua în casă. Pentru matale, că ne eşti drag
şi ai aşa nişte copii simpatici, am face gestul ăsta
unic şi ţi l-am ceda. Pentru nici o sută cincizeci.
- Merită mai mult, zic. Trebuie să găsiţi un
cunoscător adevărat, luaţi pe el o avere...
- Dă-i încolo de bani, suspină madam
Gurnist. Să-l dau la nişte străini? Ştii ce suflet are
rasa asta? Ce inteligenţa? Ce memorie? Dă-mi
cincizeci de dolari şi ţi-l fac cadou pentru copii. Sunt
aşa de drăguţi...
- Dimpotrivă, susţin eu. Trebuie să-l daţi
cuiva care nu sta foarte aproape. Ca să nu sufere!
Aveţi nevoie de un amator serios, care locuieşte la
vilă. Să aibe o bucăţică de curte, să poată zburda în
voie...
- Dar sufletul? La suflet nu te gândeşti?
Oftează madam Gurnist. Parcă totul e să stai la vila
şi să te plictiseşti? Tot la bloc e mai vesel. Aşa un
căţel de rasă se ataşează de copii, se joacă cu ei, mai
mare dragul. Nu am eu inima să-l dau la un străin
nici pentru o avere. Dumitale, parcă, parcă ţi l-aş
ceda, până nu mă răzgândesc, şi cu două zeci şi
cinci.
- Regret sincer, spun cu regret. Tocmai acum
am nişte datorii...
- Ei, dacă e aşa, se schimbă socoteala,
zâmbeşte binevoitoare doamna Gurnist. Prietenul
adevărat se cunoaşte numai la nevoie. Tot aşa şi
vecinul adevărat... Ştii ceva, Leopold n-o să se
supere, aşa să am bine ca o fac de dragul copiilor, ial! Ia-l pe gratis, ia-l fără nici un ban, dar promite-mi
că o să aveţi grijă de el, că o să...
- Tocmai asta e problema, declar eu foarte
trist. Nu pot să vă promit nimic. Nici că o să avem
grijă de el, nici că o să... Copiii sunt alergici la rasa
asta de câini.
- Ce ciudat! Se miră doamnă. Stai să-ţi aduc
ceaiul...
- Ascultă-mă repede, şopteşte Leopold, până
nu se întoarce. Fă-mi un serviciu personal, că eu
plimb potaia de patru ori pe zi şi numai pe fotoliu
meu se pişă, lua-l-ar naiba. Ia-l şi bagă-l într-un taxi,
să-l ducă cât mai departe... Nu mă uit la bani.
Merită! Fir-ar să fie de coccinel, că mi-a mâncat
sănătatea...
Pentru că nu mă interesez niciodată ce mai
fac ei! O să-i întreb...
Tel Aviv, Israel, 7 ianuarie 2016
destineliterare@gmail.com
313
Destine Literare
Anca SÎRGHIE
(ROMÂNIA)
Un strălucit jubileu al cărţii la Târgu-Mureş
Organizat de Asociaţia Culturală “Punţi de
lumină” din Tg.- Mureş, al cărei preşedinte este
publicista şi poeta Mariana Cristescu, jubileul cărţii
marcând a 10-a ediţie a manifestării care debutase în
decembrie 2012, s-a desfăşurat în Sala „Nicolae
Tonitza” de la hotelul Continental din localitate,
frumos ornamentat sărbătoreşte, în ziua de 28
decembrie 2015. Totdeauna când vizitez oraşul Tg.Mureş, îmi reamintesc de anii când am predat la
Universitatea de Artă Teatrală de aici, perioadă când
publicam la ziarul „Cuvântul liber” şi am debutat în
revista „Vatra Veche”, a cărei colaboratoare continui
să fiu şi în prezent. De această dată, am trăit o nouă
revelaţie, aceea că manifestarea „Punţi de lumină”
şi-a dobândit prestigiul unei tradiţii salutare,
îmbogăţind viaţa culturală a urbei cu adevărate punţi
trasate între meridianele spiritului românesc.
Participarea preşedintelui Uniunii Ziariştilor
Profesionişti din România, Doru Dinu Glăvan de la
Bucureşti, a scriitorului publicist Ilie Şandru, sosit
din Topliţa, a unor profesori scriitori, aşa cum chiar
eu veneam de la Universitatea „Alma Mater” din
Sibiu, a echipei de conducere de la Casa de Cultură
a Tineretului „George Enescu”din Reghin, condusă
de pictorul Marcel Naste, recent recunoscut în Italia
pentru valoarea creaţiilor sale, a unor scriitori din
Târnăveni, în frunte cu Răzvan Ducan, a
prestigioşilor intelectuali din oraşul de pe Mureş,
precum preşedintele Senatului Universităţii „Petru
Maior”, Cornel Sigmirean, poetul şi radiofonistul de
prestigiu Valentin Marica, bibliologul Dimitrie
Poptămaş, omul de teatru Zeno Fodor şi alţii,
vorbesc de la sine de pulsul acestei manifestări,
menite să promoveze recentele cărţi ale autorilor
invitaţi. Debutul evenimentului a stat sub semnul
colindului, oferit participanţilor de artiştii familiei
Bogăţean, prezenţi cu o expoziţie de icoane pe lemn
şi pe sticlă de o mare sensibilitate. Astfel, maratonul
314
lansărilor de carte a început cu entuziasm şi mare
interes.
În cuvântul ce mi s-a dat, am prezentat cele mai
noi cărţi ale mele. Dintre ele, Lucian Blaga şi
ultima lui muză, având o prefaţă de Ovidiu Drimba,
este un „dialog în trepte” ce reconstituie nu numai
un episod vag cunoscut din biografia operei
creatorului, ci şi acel „obsedant deceniu” al
literaturii noastre contemporane, surprins cu aspecte
inedite, instructive mai ales pentru tinerele generaţii.
Aşadar, o carte-document care, în mod neobişnuit sa reîntrupat dintr-un film, cum a circulat dialogul
meu cu Elena Daniello într-o primă formă, şi acum
convieţuiesc, susţinându-se reciproc. În mod cu totul
nefiresc, cartea mea, apărută în aprilie 2015 la
Editura Technomedia din Sibiu, a parcurs mai întâi
un itinerar american, fiind prezentată din Denver,
Colorado şi San Francisco în California, până în
Troy Michigan sau Cleveland, Ohio, Windsor şi
Hamilton în Canada, pe unde am călătorit. Aşa se şi
explică faptul că abia în toamnă, cartea Lucian
Blaga şi ultima lui muză a fost lansată la Sibiu, ClujNapoca, Deva, Bistriţa şi acum la Tg.-Mureş. A
doua apariţie, intitulată Radu Stanca. Profil
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
spiritual, este o prelungire a iniţiativei mele şi a lui
Marin Diaconu, ca îngrijitori de ediţie, de a pune în
lumină personalitatea unui transilvănean de geniu,
Radu Stanca, poet şi dramaturg prolific care trebuie
restituit în întregime. În acest sens, apărea în 2012 o
primă abordare a noastră, intitulată Dăltuiri. Noua
carte, Radu Stanca. Profil spiritual, publicată la
Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă din
Bucureşti în 2015, având Cuvântul înainte semnat
de acad. Eugen Simion, panoramează viaţa şi opera
lui Radu Stanca în Reperele biobibliografice şi
spirituale, continuând cu capitolele Radu Stanca
despre el însuşi, Valorizări critice, o cuprinzătoare
Bibliografie actualizată până la anul 2014, Evocări,
în care se valorifică amintirile inedite ale actorilor,
ale prietenilor şi colegilor autorului, amintiri care
vor apărea în curând şi într-un volum de sine
stătător. A urmat studiul bogat documentat Viena lui
Lucian Blaga, în care prof. univ. dr. Cornel
Sigmirean a reconstituit oraşul studenţiei lui Lucian
Blaga, capitală a artei în care, la început de secol
XX, se întâlneau marile curente, care au fost
iluminismul german şi expresionismul. În Viena
valsului şi a husarilor, unde sumedenia de ziare, pe
care le citeau studenţii o zi întreagă în faţa unei
cafeluţe, la cafenelele oraşului imperial, te puteai
întâlni cu spiritele anvangardiste. Aici, Societatea
„România Jună”, frecventată cândva de M.
Eminescu şi I. Slavici, de C. Porumbescu şi
Octavian Goga, organiza sărbătorile importante,
anunţând anul cel nou printr-o petrecere totdeauna
animată tinereşte. Astfel, Cornel Sigmirean a
reconstituit popasul tânărului filosof transilvănean
Lucian Blaga cu date exacte, necesare spre întregirea
biografiei lui din perioada ce-i anunţa debutul. Era
momentul istoric când s-a prăbuşit vulturul imperial
şi naţiunile se învrăjbeau. Armata română în 1916 a
intrat în Transilvania şi în presa din Viena se
aduceau injurii la adresa trădătorilor. În 1918 se
năruiau simbolurile unei puteri ce, asemenea unui
vas de argilă gol pe dinăuntru, făcut ţăndări,
devenise istorie în peisajul politic din centrul
Europei.
Sosit cu suflet mare la acest eveniment minunat
al cărţii, Hajdu Gyözö, la cei 87 ani ai săi, a
mărturisit că este „scriitor maghiar şi patriot român”,
amintind mesajul cuvântărilor lui Avram Iancu, care
chema la convieţuire armonioasă între români,
maghiari, saşi şi secui. Acesta este glasul
Transilvaniei
profunde,
ca
spaţiu
al
multiculturalităţii, după cum cu toţii am căzut de
acord.
destineliterare@gmail.com
Tânăra scriitoare Mihaela Raşcu a supus atenţiei
o a doua cartea a ei, intitulată Oglinzile pământului,
care vine imediat după volumul de debut
Nebănuitele feţe ale secundei, apărut în octombrie
2015, în cadrul proiectului cultural „Punţi de
lumină”. Proza ei scurtă, după cum atestă Mariana
Cristescu, semnând cuvântul înainte al cărţii, are
modele în realitatea imediată, aşa ca în povestirea
Vasilica sau în Cântecul fazanului, proză distinsă cu
Premiul Odobescu pe anul 2015, dar ele poartă un
mesaj, ilustrează o filozofie de viaţă, pornind de la o
realitate trăită. Autoarea are ştiinţa de a surprinde
un eveniment ajuns într-un punct-cheie, în jurul
căruia ştie să creeze un strop de magie. Este maniera
ei de a îmbrăca realitatea, drept care Mariana
Cristescu crede în viitorul ei ca scriitoare, încredere
la care ne raliem şi noi după lectura, timp de o
noapte, a cărţii.
„Muşchetarilor” echipei „Punţilor” li s-au oferit
„diplome aniversare-10” de către Mariana Cristescu,
mereu caldă şi spontană în demersul ei, prin care a
alternat lansările de carte cu recitarea de poezie,
momente muzicale cu intervenţia autorilor ori
cuvântul unor participanţi deosebiţi, aşa cum erau
soţia scriitorului Romulus Guga, medicul
prof.univ.dr. Voica Foişoreanu, Viorel Popescu de la
Iaşi, familia profesorilor bucovineni Rodica şi Carol
Puia. Călin Bogăţean, cu soţia şi fetele lor, cea
mare, Roxana - liceană, felicitată la eveniment de
profesoara dirigintă, printr-un gest de mare
delicateţe, au parcurs un drum artistic început în
2005 cu prima expoziţie de icoane, prezentată la
ziarul „Cuvântul liber”.
Autorul romanului Aşa a fost să fie, Ilie Şandru
are o biografie culturală în care fiece titlu este
important, după opinia lui Valentin Marica. Crezul
scriitorului, având reper în cuvintele lui Ioan Gură
de Aur: „Trebuie să aducem fapta cea bună ca
îndemn, reamintind-o”, susţine mesajul noii lui cărţi.
Ajuns pe pragul vârstei de 85 de ani, Ilie Şandru
315
Destine Literare
conduce solemn şi cu autoritate jurnalul de război al
ofiţerului Nimereanu, care i se confesa, îmbinând
frontul de luptă în Al Doilea Război Mondial cu cel
al vieţii lui, în care dragostea s-a dovedit a fi izvor
de putere. Acest nou roman continuă un altul, Peste
hotarele timpului, dedicat eliberării Reghinului,
ocupat temporar de horthyşti. Autor al celei mai
temeinice monografii dedicate lui Elie Miron Cristea
şi al altor romane, Ilie Şandru crede cu tărie în
indestructibilitatea fiinţei noastre naţionale.
Romeo Morari, reporter de forţă la Radio TârguMureş, s-a prezentat la ediţia jubiliară a „Punţilor de
lumină” şi ca scriitor şi poet, citind din versurile
sale, care au început să fie selectate în volume,
începând din 1999, când apărea Sub aripa Păsării
Albastre.
Valentin Marica a supus atenţiei noua sa carte de
publicistică, intitulată sugestiv Iarba Golgotei, în
care valorifică 40 de ani ai arhivei Radioului din
Tg.-Mureş, un imens corpus, altfel ameninţat de
uitare. Trăim într-o epocă în care genurile
publicisticii, de la eseu la interviu, îşi pierd puritatea
clasică, iar în ciuda tehnicii avansate nu se mai
arhivează materialele folosite în emisiuni. Însuşi
Semnalul cultural cu evenimentele consemnate
reface esenţializat viaţa Transilvaniei de-a lungul
celor patru decenii.
Preşedintele Ligii Scriitorilor Români, filiala Tg.Mureş, Mircea Dorin Istrate, a oferit „diplome de
participare” oamenilor de condei care meritau a fi
felicitaţi. Între ei, poetul Răzvan Ducan a prezentat
noul său volum, Strigăt din curba lui Gauss, apărut
la Editura Nico din Tg.-Mureş în 2015, stilul său
înbinând umorul cu sarcasmul liric, ilustrat şi în
Poporul de proşti versus Eminescu din 2013.
Viitoarea carte anunţată de poetul din Târnăveni este
Vinul care n-a văzut strugurii. Un microrecital a
susţinut şi ziarista Simina Cota din Reghin, care a
selectat pentru evenimentul jubiliar versuri ale
Dorinei Stoica.
316
Lazăr Lădariu a valorificat cei 53 ani ai săi de
publicistică într-un volum masiv, de aproape 700
pagini, apărut la Editura Vatra Veche din Tg.-Mureş
sub titlul Veghe. Pe cât de concis, pe atât de
expresiv, cuvântul “veghe” este prezent şi în alte
formulări ale cărţilor sale de versuri sau publicistice.
Aşadar, o carte-martor a problematicii tensionate din
anii deplinei maturităţi (4 ian. 2013- 23 oct. 2015)
pentru viaţa gazetarului atent la tot ce se întâmplă în
urbe, în ţară şi pe mapamond. Ochiul de veghe,
reprezentat simbolic pe coperta 1 a volumului, este
un adevărat avertisment la adresa imposturii de orice
natură. Multe incitante titluri de articole, precum
Guvernanţi români, citiţi şi băgaţi bine la cap!, îl
situează pe Lazăr Lădariu pe poziţia unui mentor în
ale politicii, pe care a încercat-o în experienţa lui de
deputat în Parlamentul României. Neîndoios, el este
o conştiinţă românească prin care trec toate durerile
şi strâmbătăţile timpului nostru, semnând aici o carte
de învăţătură într-ale societăţii noastre, care nu
trebuie să accepte globalizarea ca pe un opus al
identităţii naţionale, ci ca pe un potenţator al
acesteia. Cuvântul său la jubileu, axat pe ideea că
gazetăria e o luptă continuă, a emoţionat prin
profesiunea de credinţă pe care el a făcut-o cu patos,
ca om de atitudine politică, de la primul articol, Ceţi doresc eu ţie, dulce Românie?, şi până la cel din
urmă, Pe cine supără adevărul?, încheiat cu o
formulare axiomatică pentru convingerea sa: „Repet
ce am mai spus de atâtea ori! Dacă Bunul Dumnezeu
ne-a lăsat aici, pe toţi, aici trebuie să trăim împreună,
în pace şi în deplină înţelegere!”
Doru Dinu Glăvan a salutat evenimentul jubiliar,
la care a venit din dragoste, mărturisind că este mai
bogat, având asemenea prieteni la Mureş. De 50 de
ani, el activează la Radio Bucureşti, după ce a
realizat Radio Reşiţa. În calitatea sa de preşedinte
U.Z.P.R., aduce ameliorări şi inovaţii în breasla
jurnaliştilor, fiind mulţumit să anunţe apariţia
primului număr din revista “U.Z.P”, care se doreşte
a fi un nou „reper în media românească”, prin
rubricatura şi temele inedite, pe care le va aborda
această
publicaţie
profesională. Îngrijorarea
Domniei Sale este legată de viitorul jurnalismului
românesc, ameninţat de superficialitatea culturii cu
care intră în presă noii absolvenţi. Perspectiva
aceasta sumbră a provocat un moment de dezbatere,
la care s-au antrenat şi alţi participanţi la eveniment.
Cantautorul Traian Comşa, sosit de la Sighişoara, a
propus un program de muzică folk pe versurile
poetului Nicolae Băciuţ, iar reghinenii Smaranda
German şi tatăl ei, Enea German, au interpretat
compoziţii pe versuri de autori mureşeni dar şi din
lirica naţională.
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Cartea Marianei Cristescu, recent apărută la
Editura Vatra Veche din localitate şi intitulată Amor
prohibit-Forbidden love, a fost tradusă în engleză de
Ileana Sandu. Aşa cum observa Valentin Marica în
prezentarea lui, autoarea evoluează în versurile
volumului spre o nouă tehnică, cea a exprimării
codate. Este o decantare a fiinţei până la jurământul
făcut cu mâna pe inimă, ca renaştere a celei care,
după o viaţă de jurnalistă, apare într-o altă ipostază,
asemenea cochiliei ce naşte şi din ea apare un nou
melc. Făcând un periplu prin teritorii lirice cu
funcţie recuperatoare, poezia volumului se înalţă pe
doi piloni, cel a contururilor biografice şi acela al
contururilor culturale, susţinut de lectura poetei în
domeniile filosofiei şi artelor. De aici şi formula
inedită a poetei: „Mucius Scaevola n-a fost fratele
meu. / El nu şi-a jertfit decât dreptul său braţ./ Eu,
neavând mai de preţ/ decât inima,-pe ea am sortit-o
flăcării,…” (Blasfemie). O poezie a trăirii filtrate
prin meditaţie, oglindind portretul interior al unui
om întreg. „Această carte, a conchis Valentin
Marica, e adevărul Marianei Cristescu.”
Publicistul, editorul şi poetul Nicolae Băciuţ a
lansat în discuţie o altă temă dureroasă şi
neliniştitoare, cea a situaţiei traducerilor din
literatura română. O asemenea activitate solicită o
calitate înaltă a pregătirii profesioniştilor care se
angajează să „rescrie” textul supus traducerii. În
condiţiile în care echivalenţe simetrice nu se găsesc
în limba de sosire a textului, sarcina traducătorului
devine mai dificilă. Îngrijorător este adevărul că din
literatura română clasică nu s-au tradus suficient în
alte limbi scriitorii fundamentali, iar promovarea
traducerilor se face în condiţii improprii, produse şi
de subiectivitatea selecţiilor. Nu există un circuit
oficial, prin care cartea să ajungă la cititorul căruia îi
este destinată. De aceea, traducerile realizate în ţara
noastră nici nu ajung în circuitul marilor premii. Nu
avem până în prezent un Premiu Nobel pentru
literatură.
destineliterare@gmail.com
Pe tot parcursul zilei, standul cu noile cărţi a stat
la dispoziţia iubitorilor de literatură, care le-au
cumpărat la preţurile stabilite de autori, iar aceştia
au dat autografe. Aşadar, un exerciţiu de admiraţie
care a apropiat şi mai mult participanţii la acest
eveniment, unde s-a vorbit despre vreo 14 cărţi
importante, care tocmai îşi încep călătoria lor
printre oameni.
În încheiere, Mariana Cristescu a anunţat
viitoarea ediţie pentru 25 martie 2016, iar Nicolae
Băciuţ a prezentat ideea proiectului celor 100 cărţi
pentru Marea Unire, care se va finaliza în anul 2018,
când ele vor constitui obiectul unei expoziţii
itinerante, ce va trece prin mai multe localităţi, spre
a se opri la Alba Iulia.
Ca organizatoare neobosită a unui asemenea
eveniment fast, atât de divers ca tematică şi forme de
ilustrare a artisticului, doamna Mariana Cristescu,
împreună cu echipa dânsei de colaboratori/ alias
„muşchetari”, cum obişnuieşte cu familiaritate să-i
numească, merită întreaga preţuire, mai ales că
„Punţi de lumină” este singura manifestare de o
asemenea înaltă calitate a promovării artiştilor şi a
cărţilor recent apărute, în special, pe raza judeţului
Mureş.
317
Destine Literare
Florentin SMARANDACHE
(USA)
Hitler s-a refugiat în Argentina la sfârşitul celui
de-Al Doilea Război Mondial
În lunile mai și iunie ale anului 2014 am
călătorit în Brazilia și Argentina. Pe lângă
obiectivele turistice vizitate, am consultat și câteva
publicaţii.
Am cumpărat o carte în spaniolă de Abel Basti „Tras
los pasos de Hitler” (Pe urmele lui Hitler), tipărită la
Buenos Aires, de Editura Planeta, în anul 2014,
ediţia a doua, în 4.000 de exemplare. Am citit-o pe
avioane si în aeroporturi la întoarcerea în Statele
Unite.
Conform teoriei oficiale, transmisă de Ţările
Aliate, Hitler s-a sinucis pe 30 aprilie 1945, la ora
15:30, în buncărul său din Berlin, împreună cu
amanta sa Eva Braun.
Dar mii de nazişti s-au putut refugia în
America Latină, în special, în sudul Argentinei
(Patagonia, Ţara de Foc). Câţiva nazişti celebri,
precum Adolf Eichmann, Erick Priebke sau Josef
Schwammberger au fost capturaţi în Argentina şi,
apoi, executaţi. Eduard Rosckermann, supranumit
„Măcelarul”, a fost prins, dar a scăpat prin
complicitatea poliţiei argentiniene. Însă, Herbert
Hein şi colegul său, Josef Mendele („Doctorii
morţii”) nu au fost niciodată identificaţi în exilul lor
sud-american.
Autorul cărţii se întreabă: dacă au scăpat
câteva mii de nazişti de mâna a doua sau a treia, să
nu fi putut scăpa şi Adolf Hitler cu amanta lui Eva
Braun?
Armata sovietică, ocupând Berlinul în mai
318
1945, a descoperit două cadavre arse, presupunând
c-ar fi ale celor doi, care s-ar fi sinucis. Pe atunci nu
se putea studia ADN-ul. Craniul, presupus a fi al lui
Hitler, a fost depus la Arhivele Federale din
Moscova. Însă, când o echipă ştiinţifică nordamericană a analizat ADN-ul acestui craniu, a
descoperit că acesta aparţinea unei femei tinere, între
30-40 ani, nicidecum lui Hitler! Şi Stalin şi FBI sau
CIA se îndoiau de sinuciderea lui Hitler.
Conform unui militar brazilian, Hitler ar fi
murit în vara anului 1971 (la vârsta de 82 de ani). Ar
fi călătorit prin Argentina, Brazilia, Paraguay şi
Columbia folosind un nume fals: Adolf Schütelmayor.
Fuga lui Hitler ar fi fost cunoscută serviciilor
secrete ale marilor puteri. Se presupune că ar fi
scăpat fugind fie cu un avion special, zburând fără
escală din Berlin până în Argentina, fie la bordul
unui submarin UBoot.
Nemţii se înfiripaseră în sudul Patagoniei încă din
Primul Război Mondial prin vapoare care ancoraseră
sau naufragiaseră aici, într-unul din ele fiind chiar
Wilhelm Canaris, şeful spionajului de mai târziu al
lui Hitler.
De la sfârşitul Primului Război Mondial
până în 1932, în Argentina trăiau peste 140.000 de
minoritari germani, iar până în 1940, comunitatea
lor ajunsese la 250.000. Începând din 1933,
serviciile secrete au trimis agenţi care să facă
propagandă nazistă în colectivitatea germană
argentiniană, naziştii câştigând mulţi simpatizanţi.
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Unele guverne sud-americane cochetau cu Hitler,
dar în acelaşi timp simulau în interior o politică
antinazistă. În 1939, un scandal de proporţii
izbucneşte între Buenos Aires şi Berlin, când
guvernul argentinian primeşte copia unei presupuse
informări secrete de la Ambasada Germană, prin
care naziştii vor să ia Patagonia, considerată „tierra
de nadie” (ţara nimănui). În Al Doilea Război
Mondial, Argentina se menţine neutră. Militarii
germani, naufragiaţi pe coastele argentiniene în
urma luptelor cu vasele britanice, sunt internaţi în
lagăre.
Brazilia intră în război în anul 1942 contra
Axei (Germania-Italia-Japonia).
Atât comunitatea anglofilă, cât şi cea
germanofilă, căutau să atragă Argentina de o parte
sau alta.
În ianuarie 1944, preşedintele argentinian,
Ramirez, rupe legăturile cu Japonia şi Germania.
Spre sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, sau format poduri aeriene între Germania şi Spania
prin escadrile de avioane numite Führerstaffel, prin
care naziştii se refugiau apoi spre Japonia (care nu
capitulase încă) şi spre Argentina.
În februarie 1945, un singur submarin german
transportase în Argentina milioane de mărci, dolari,
lire sterline, franci elveţieni, florini olandezi, franci
belgieni şi franci francezi, pe lângă 2.511 kg de aur,
4.638 carate de diamante şi briliante, plus 87 kg de
argint.
Aceste fonduri sunt depuse în bănci germane
din Argentina şi, de notat, şi în contul lui Juan
Domingo Perón şi soţiei sale, Maria Eva Duarte de
Perón. Presat de celelalte naţiuni sud-americane,
guvernul argentinian declară la 27 martie 1945
război Axei, invocând Actul din Chapultepec.
Succesorul lui Hitler, Amiralul Doenitz,
anunţă la 1 mai 1945 că Führer-ul a murit ca un
„erou” în lupta împotriva sovieticilor. Dar agenţia
rusă de ştiri TASS s-a îndoit de moartea lui Hitler,
considerând-o ca un truc nazist.
S-au vehiculat speculaţii că Al Treilea Reich
ar fi construit o bază gigantică subterană la Polul
Sud, denumită „211”, în urma Expediţiei Antarctice
din anul 1938. Germanii ar fi luat teritoriul
Neuschwabenland (din Antarctida).
În anii ‟50, diverse ziare şi reviste din lume
destineliterare@gmail.com
(chiar vestitul „Le Monde”, apoi „Bonjour”, „The
Plain Truth” etc.) publică articole că Hitler ar fi viu.
Au apărut şi o serie de cărţi pe marginea acestui
subiect. Conform altor documente, la sfârşitul
războiului, câteva submarine germane au transportat
clandestin nazişti în Argentina. Aliaţii capturaseră
un submarin nazist (U-505) în 1944 şi reuşiseră să
descifreze sistemul criptografic german de
comunicare secretă, numit Enigma.
Totuşi, submarinele nemţeşti erau dotate cu
radare avansate (Radardetektor FuMb26 Tunis) care
detectau avioanele inamice pe o rază de 50 km, dar
şi generau „un câmp de protecţie”, care le făcea
invizibile radarelor inamice.
Se formase o filieră nazistă care asigura
paşapoarte, vize şi adăpost refugiaţilor. Între 19461955, Preşedintele argentinian Perón a aprobat
emigrarea a 80.000 de germani şi austrieci, plus un
mare număr de croaţi ustaşi, italieni fascişti şi
colaboraţionişti.
Nu au putut fi depistaţi criminalii de război,
pentru că refugiaţii veneau cu documente false.
Administraţia sa chiar vindea paşapoarte şi
certificate în alb pentru a facilita emigrarea în
Argentina a fugarilor europeni.
Hitler şi Eva Braun s-ar fi refugiat cu un
submarin în Patagonia şi ar fi locuit la ferma San
Ramón, la vreo 30 km de oraşul Bariloche, la
poalele munţilor Anzi. Ferma cuprindea 30.000
hectare de teren, ai cărei proprietari fuseseră
germani din generaţii.
Se crede că Helmut Gregor („el doctor
Gregor”, denumit în exil) era numele fals al
criminalului nazist Josef Mengele, niciodată prins.
Şeful gărzii personale a lui Hitler, Wilhelm Monhke,
de asemenea s-a refugiat în Argentina sub numele
fals Pedro Geller, după ce fusese capturat de ruşi şi
eliberat după mai mulţi ani.
Se crede că şi Vice-Führer-ul, Martin
Borman, şi Heinrich Müller, şeful Gestapo-ului, şiar fi înscenat moartea, refugiindu-se în America de
Sud.
Conform autorului hispanic al acestei cărţi,
Abel Basti, printre fugarii acuzaţi de crime de război
sosiţi în Argentina se numără şi Vjekoslav Vrancic,
Erick Priebke, Walter Kutschmann, Eduardo
Roschmann, Klaus Barbie, Gustav Wagner, Walter
319
Destine Literare
Rauff, Friederich Schewend, Franz Röstel, Gerhard
Bohen, Franz Stangl, Herberts Cukurs, Jacques de
Mahieu, Ludolf-Hermann von Alvensleben, Andreas
Riphagen, Willem Sassen, Jan Olij Hottentot, Jan
Durcansky, Vohteh Hora, Hans Fishboeck,
Constantin von Groman, Branco Benzon, Vlado
Svencen, Ante Pavelic (Preşedintele Croaţiei
naziste), Joseph Schwammberger, etc.
Joseph Broz Tito a solicitat extrădarea
criminalilor de război Ante Pavelic, José Bercovic,
Mirko Eterovic, Ivo Bogdan, Vinko Nikolic, Daniel
Livanotic, Marko Colak şi Yacob Yovovich.
Comisión Argentino de Immigración a facilitat
emigrarea fasciştilor şi naziştilor. Curios că şi
Vaticanul i-a ajutat. Analog, Ambasadele
Argentiniene din ţările europene. Se efectuau
operaţiuni de evacuare a naziştilor.
Proiectele de anvergură s-au întreprins în
Argentina cu ajutorul acestor refugiaţi după război:
arme de ultimă tehnologie, avioane moderne,
energie atomică, motoare pentru submarine.
Preşedintele Perón se ambiţiona să transforme ţara
într-o putere mondială. La proiectul nuclear lucrau şi
oameni de ştiinţă italieni (Abele şi Pinardi) şi, în
special, germani (Beck, Haffke, Greinel, Ehrenberg,
Seelmann, Eggelbert).
Argentinienii construiau în secret şi un motor
atomic pentru submarine. (Statele Unite au realizat
primul submarin nuclear din lume în anul 1954,
numit « Nautilus », ca-n poveştile lui Jules Verne).
Argentinienii fabrică şi primul lor avion de
vânătoare cu reacţie, numit Pulqui II.
Urmăream în New Mexico la televizor pe
canalul Discovery o emisiune despre Mega-Armele
lui Hitler şi industria sa de război. După
conflagraţie, odată cu ocuparea Germaniei, a început
o goană după vânarea oamenilor de ştiinţă şi
tehnicienilor germani. O parte dintre aceştia au fost
luaţi de URSS, alţii de SUA. Alţii au fugit în
America Latină. Aşa încât, în timpul războiului din
Coreea (iunie 1950 – iulie 1953) s-a constatat că
avioanele sovietice şi cele americane de luptă erau
asemănătoare. De ce? Fiindcă fuseseră făcute după
proiecte germane!
Autorul cărţii prezintă multe dezvăluiri de la
martori oculari care l-ar fi văzut pe Hitler. Naziştii
se întruneau şi în exil. Naţiunile Unite au adoptat o
rezoluţie împotriva extrădării lor în ţările comuniste,
precum Iugoslavia. Hitler şi Eva ar fi fost adăpostiţi
de mai multe familii prin Bariloche şi Cordova în
Argentina. Un partid nazist argentinian se înfiinţase
în 1931 în timpul guvernări lui Uriburu.
Este investigată şi viaţa sexuală a lui Hitler.
Multe femei s-au îndrăgostit de el (afirmă autorul).
Unele chiar s-au sinucis din dragoste. (Analog,
Stalin avea trecere la femei. Dovadă că puterea (sau
faima) atrag sexul slab!).
Sunt şi persoane care s-au declarat a fi
descendente din Hitler.
Un alt autor, Max Gregorcic, în cartea sa
„Hitler no murió en Berlin” (Hitler n-a murit în
Berlin), susţine în 1987 că numele fals al lui Hitler
în Argentina era Martin Karl Hunger ; ar fi trăit în
provincia Mendoza şi ar fi murit la 13 octombrie
1986.
Diverse investigaţii au obţinut diferite concluzii
privind Hitler. După alte variante, Hitler ar fi plecat
din Argentina în Paraguay, unde ar fi trăit liniştit
protejat de serviciile secrete ale dictatorului
Stroessner.
Argentina – Buenos Aires
320
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Gabriela SONNENBERG –
CĂLUȚIU
(SPANIA)
Semnal de carte: ”Cititorul de control”, de Dr. Marian Nencesu
Editura Detectiv literar, București 2014
Deunăzi, în timp ce vorbeam cu un critic
literar prieten și coleg, am constatat că ne
confruntăm cu aceeași problemă: muntele de cărți
acumulate în scopul citirii. Drept pentru care – după
cum mi-a mărturisit - dacă în urma citirii primelor
pagini nu simte nimic, ei bine atunci renunță pur și
simplu la lectură și trece la următoarea. Parcă mi-a
mai venit inima la loc! E semn că nu sunt singura
care optează pentru atac, atunci când nu se mai
întrevede șansă pasivă de apărare. Pentru că nici eu
nu stăpânesc tehnica cititului pe sărite sau în
diagonală și nici nu doresc să o deprind.
Cu atât mai mare mi-a fost surpriza și
bucuria să citesc, pe coperta ultimă a unei cărți
primite recent, o promisiune chiar mai frumoasă
decât cea a strategiei vinovate a trecerii cu vederea.
O citez aici: ”Când metodele și mijloacele literare au
evoluat considerabil, când autorii înșiși parcă și-au
pierdut autocontrolul, zvârlindu-se sinucigaș în
oceanul nesfârșit al scrierii incontinente, sarcina
lectorului de a identifica, din noianul de cărți primite
spre evaluare, pe acelea capabile să-l satisfacă, să-l
intrige sau să-l provoace este tot mai grea. (...)
Nefiind critic de profesie, ci doar cititor de control,
onest și tenace, am parcurs cu egal interes textele
primite, încercând să disting, pe cât mi-a fost cu
putință, sâmburele viu de creativitate, adevărul
oricărei cărți.”
”Cititor de control, ce invenție grozavă!”, am
exclamat. Exact omul care-mi trebuia mie! Am luat
așadar în mână volumul de dimensiuni
cuprinzătoare, compus din peste 400 de pagini de
analiză literară densă, dar bine distribuită pe porțiidestineliterare@gmail.com
pastilă, de doar câteva pagini pe fiecare autor, carte
minuțios alcătuită și tipărită de editura Detectiv
Literar, cu titlul ”Cititorul de control”, sub
semnătura Domnului Marian Nencescu.
Începeam să nutresc speranța că poate totuși
nu va fi nevoie să mă reîncarnez sau să mă clonez
pentru a apuca să citesc tot ce mi-am dorit de ani de
zile, toate acele nestemate literare la care mă uit la
răstimpuri, jinduind după timp liber, dar care, cu
siguranță, nu au cum să mai încapă în viața mea,
cronologic și biologic limitată.
Și autorul nu m-a dezamăgit! Încă de la
prima privire aruncată în sumar am realizat că erau
acolo exact numele pe care îmi doream să le revăd:
Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Neagu Djuvara,
Caragiale, Ion Caraion, Mircea Eliade, Nae Ionescu,
Unamuno, George Astaloș, Brâncuși și Maria
Tănase, Mircea Cărtărescu, Fănuș Neagu, Petre
Țuțea, Mihail Diaconescu, Artur Silvestri, Adrian
Păunescu, Fănuș Neagu, Emil Lungeanu, Emil
Cioran, George Astaloș, Corneliu Ostahie, Gheorghe
Păun, Paula Romanescu, Păstorel Teodoreanu, Otilia
Cazimir și mulți, mulți alții, surprinși parcă în
fotografii la minut, în articole scurte și la subiect,
pline de inedit, dar fără risipă de amănunte.
Covârșitorul volum de informație din și
despre literatură, nu arareori cu dedesubturi
surprinzătoare (ca de exemplu ”cazul” manuscriselor
lui Cioran, scoase la licitație ca printr-un miracol,
salvate literalmente de la maculatură într-un moment
de inspiraţie al menajerei) m-a impresionat. Dar mai
apoi, trecând la lectură, ea m-a încântat nu doar sub
aspect cantitativ, ”non multa, sed multum”, prin
321
Destine Literare
stilul direct, curat și frumos, fără acolade și
paragrafe de umplutură. Conține portrete de autori
deosebit de utile, dar și frumoase, cu miez.
Cel mai bine e rezumat acest fapt în cuvântul
de
întâmpinare
al
Domnului
Florentin
Popescu: ”Din respect pentru sine și pentru cititorii
săi, d-l Marian Nencescu se dovedește a fi nu
numai ”pe fază”, căutând adică să nu-i scape nimic
din ceea ce se petrece în realitatea înconjurătoare, ci
și un autor foarte bine documentat, susținându-și
ideile prin argumente imbatabile sau, atunci când e
cazul, prin trimiteri la informații aflate de la
interlocutorii cu care a avut/are prilejul să fie față în
față.”
De bună seamă, articolele luate individual au
avut impact imediat la apariție, prin publicațiile prin
care au fost supuse atenției publicului, dar abia
acum, sub formă de carte, evoluează pe verticală,
creând un tot unitar care lasă să se întrevadă
vastitatea și seriozitatea preocupărilor autorului
pentru ”subiecte ce țin de viața social-culturală, de
istorie și în genere de aspecte ori momente ce pot
depăși interesul de-o clipă”, cum bine subliniază
Domnul Florentin Popescu. Pentru noi, cei care
facem parte din categoria tot mai rară a
consumatorilor de astfel de literatură temeinică, mai
puțin atrași de genurile publicistice cu priză la public
cultivate de mass media mondenă modernă, o astfel
de carte este un adevărat cadou.
Nevoia de a-i reabilita și aduce în atenția
publicului pe autorii care au fost sistematic ”uitați”
și marginalizați în era comunistă, cum este genialul
Petre Țuțea, este la fel de bine acoperită în aceste
pagini ca și opusul ei, nevoia de a descoperi
valențele literare reale ale celor care, altfel de
ghinioniști, au fost agreați de comuniști, fiind
repudiați acum pe motive de servilism politic. O
dovadă în plus că amestecul politicii în literatură
poate crea confuzii! E nevoie de curaj din partea
autorului
pentru
a
aborda
astfel
de
subiecte ”fierbinți”.
Spre ilustrare, reproduc un citat referitor la
Artur Sivestri, om de cultură pe care eu însămi am
avut onoarea să-l cunosc și să-l respect abia târziu, la
scurt timp înainte de decesul său prematur: ”În fapt,
este vorba chiar de o răzbunare politică, venită peste
vreme, atunci când protagoniștii acestui concept au
dispărut, așa încât nu se mai pot apăra. Asistăm și la
o mistificare – a câta oară? – a istoriei literare și
sociale moderne. Ceea ce este trist rămâne faptul că
Artur Silvestri și întreaga sa operă culturală, clădită
cu trudă și sacrificii, este ca și ștearsă de unele voci
bine orchestrate, ce pândesc din umbră orice
încercare de emancipare culturală pe temei
românesc.”
Analog, vorbind despre această ”generație
expirată” de scriitori controversaţi, Marian Nencescu
formulează o concluzie superbă cu ocazia despărțirii
de Fănuș Neagu, alt autor pe care pe vremuri l-am
îndrăgit și eu pentru fabuloasa sa artă a
metaforei,: ”La despărțirea de «uriașul blond», nu ne
rămâne decât să-i ștergem încă odată din memoria
colectivă pe toți câinii care i-au mâncat din palmă,
care au dormit cu cărțile lui sub căpătâi, și deodată
s-au făcut urâți și răi, umplând orașul cu fantasme
cenușii...”
”Cititorul de control” nu se citește dintr-o
răsuflare, ca un roman, ci se consultă și se
decantează, deschizând perspective și luminând
asupra multor autori și lucrări importante din
literatura noastră. E o carte copleșitoare, consistentă,
având un conținut foarte divers. Cu toate acestea,
îmi place să călătoresc prin ea cu febrilitate ca
printr-un film de acțiune, sărind de la un autor la
altul, oferindu-mi momente de ”bună și mai bună
înțelegere”. Conține chei de descifrare neprețuite, nu
numai pentru mine, ci pentru toți cei interesați să
pătrundă fenomenul literar dincolo de suprafață.
Parafrazez cheia sol, care face să sune
armonios
piesele
muzicale,
și
dau
volumului ”Cititorul de control” numele de ”cheie
re”, pentru că induce armonie în lumea pieselor
literare, pentru că re-aduce, reevaluează și rezolvă
multe subiecte care încă mai așteptau răspuns, prin
demersul de descifrare a dedesubturilor culturii
instituționalizate.
Mă opresc aici, concluzionând și eu:
mulțumesc mult pentru această carte! Autorul ne
face un serviciu neprețuit, deschizându-ne multe
portițe de înțelegere, ajutându-ne să acumulăm
știință și timp, citind și interpretând practic literatura
și istoria ei, servindu-ne informația sensibil și
concret analizată, literalmente pe tavă. Pe Domnul
Dr. Marian Nencescu, scriitor harnic, acribic și
dedicat, nu-mi rămâne decât să-l felicit din toată
inima pentru acest volum imens de muncă,
materializat între două coperți bine legate, la propriu
și la figurat.
Spania, februarie 2016
322
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Silvia SORESCU
(ROMÂNIA)
Marin Sorescu - scriitorul fără vârstă
La 8 decembrie, 1996, s-a stins din viață
unul dintre cei mai mari scriitori contemporani,
Marin Sorescu. În primăvara acelui an, la
aniversarea sa, scriitorul afirma: ,, Mijlocul vieții
omenești cred că este vârsta de 60 de ani. Să fie clar!
Căci dacă substanțele radioactive care ne bântuie, se
înjumătățesc atât de greu, de ce viața omului,
urmând aceeași lege a simetriei, să nu se dubleze
ușor?”
Scriitorul nu știa atunci că avea să se stingă
câteva luni mai târziu. Crudă ironie, crud destin! De
fapt, dacă ar fi să adunăm toți acești ani pe care i-a
trăit poetul, 60 ai dramaturgului, 60 ai prozatorului,
60 ai criticului și 60 ai eseistului, am vedea că
Sorescu avea la acea vreme 240 de ani. Înseamnă că,
de atunci, el se afla foarte departe, în mileniul trei.
În toți acești ani ce reprezintă o vârstă, Marin
Sorescu a combinat un tradiționalism subtil, cu un
modernism nedezrădăcinat, o modernitate artistică în
poezie și teatru, capabilă să pulseze dincolo de
granițele țării și ale limbii române și să facă din el
un autor foarte tradus și jucat aproape în toate țările
europene ( și nu numai).
Sorescu este, cum se spunea pe vremea
clasicilor, un original.Alții seamănă cu el, el își
seamănă numai sieși și , chiar dacă fizic nu mai este
destineliterare@gmail.com
printre noi, trăiește prin opera sa. El face parte din
acea categorie dificil de definit printr-o singură
formulă. Poezia lui este rezultatul unui mod de a
privi lumea și, implicit, literatura, ca o hermeneutică
a ei. Poetul traversează o realitate, folosind, prin
limbaj, mirarea, aceasta fiind atitudinea filosofică
primordială și vulcanul din care țâșnesc cele patru
modalități poetice soresciene: tragică, epică,
parabolică și ludic-lingvistică.
Marin Sorescu s-a construit încă din tinerețe,
când scria parodii, ca să se caute pe sine.El a împins
cuvintele până la limita zicerii și ale gândirii, le-a
adus în stare de coliziune, le-a făcut să râdă și să
plângă. Dorința de a fi original în tot ceea ce a scris
l-a situat pe Marin Sorescu pe o treaptă aparte a
spiritualității. Poet nepereche al generației sale,
dramaturg de excepție, eseist de o fermecătoare
finețe și critic laolaltă, Sorescu este într-adevăr un
scriitor total.
El a descoperit de mic copil - în prima sa
călătorie inițiatică, orașul ,,văzut de sus”- în căruța
sa moromețiană, iar acum colindă universul în căruța
stelelor, luminând cu geniul său, lumea.
Un scriitor mare, cu o operă pe măsură, ce
vârstă are...?!
323
Destine Literare
Coman ȘOVA
(ROMÂNIA)
Versuri
Zăpada si ochii lupilor
Să nu te temi de iarnă şi de lupi
în pădurea aceasta.
Iarna‑i ou de fildeş străveziu,
iar lupii nişte câini mai vechi.
Să nu te temi de nimeni!
Printre lupi şi iarnă, împreună
vom trece, trebuie,
fiindcă de‑abia dincolo
e tot ce ţi‑am promis.
Uneori se întâmplă avalanşe, ai auzit,
dar să nu pui răul în faţă,
dacă se‑ntâmplă, se‑ntâmplă.
Dă‑mi mâna,
colina‑i departe şi‑naltă,
arborii mi‑s prieteni, vom merge şi noaptea,
vorbesc cu brazii cum aş vorbi cu tata,
ştiu o troiţă veche într‑un mal
şi dacă trecem de ea –
gata, am ajuns.
Nu te teme, iubito, de întuneric,
zăpada şi ochii lupilor
ne vor călăuzi.
Destăinuire
Sunt vulnerabil ca o ninsoare.
Mă pot cuceri o stradă, un zgomot,
o linişte în plus.
Mă poate cuceri privirea unei trecătoare,
pădure subţire de fum şi apus.
Mă pot cuceri fantomele toate,
lumini şi atracţii,
erorile sute,
324
un zbor fără aripi,
pierzanii şi râset,
caii de ceaţă ai nopţilor mute.
Nu mă pot feri de pericole,
ele mă aşteaptă oriunde,
în vină, în alb, în umbră, în hău,
nu mă pot feri de ele, iubito.
S‑ar putea să poarte chipul tău.
Din zadar
S‑au trimis păsări de pradă planând
în nopţile de ceară cu veghea adormită,
trec lungi prevestiri până când
ne prăvale în ziua aceasta oprită.
S‑au trimis păsări de pradă şi ieri,
cu zborul mut şi ochii scurşi,
iar vulpi de aer vin din nicăieri
ca să ucidă puii albi de urşi.
O, îngere, acoperă‑mă‑n ceaţă,
nici cerul nu mai e cum ştii.
Priveşte iarna care‑aşteaptă‑n faţă
şi fii aici, în preajmă‑mi fii.
Nu mai cunoşti o lume unde
purtai brăţări de piatră, tu,
părere blondă dispărută‑n unde
şi‑ajunsă clar în sângele de‑acu‟.
Eu te‑am chemat şi‑atuncea, dar
n‑ai mai ajuns în noaptea‑n care
cădeau mari aştri din zadar
şi urşii albi ucişi păreau ninsoare.
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Un alt trup
O casă este un alt trup,
în care intri şi ţi‑e cald
şi e linişte
şi e duminică.
O casă este un alt trup,
în care poţi să fii mai tu,
să te strigi pe numele mic,
să te întinzi, să caşti, să cânţi,
să ţipi, să şopteşti, să fluieri
să uiţi de toate fluierând,
gemând,
strigând,
urlând.
O casă este un alt trup.
Ca însumi
A mea de mult, acum şi peste zări,
o pot cuprinde‑n arbori şi în iarnă,
în clătinarea ploilor pe mări,
în brazda macilor ce se întoarnă,
în sânge, respiraţii, iarbă, lapte,
în pânzele topite sub stelele de‑acasă,
în curcubeie, irişi, dulcea carte,
în toate este ea, de vis, frumoasă,
ca însumi fără moarte.
Carmen Doreal – Somewhere falling for you
destineliterare@gmail.com
325
Destine Literare
Lucia STEGĂRESCU
(REPUBLICA MOLDOVA)
Mesajul minunat în versuri al unei tinere basarabence
Lucia Stegărescu a fost desemnată, în 2014, cea mai bună dintre elevii din liceele cu profil umanist.
Tânăra este pasionată de poezie şi visează să devină diplomat.
Mama România
Sunt un cuvânt rănit de soare
Cu dorul răstignit în mare.
Mă descompun în două şoapte:
Sunt ca o ziuă fără noapte.
Şi sufletul, mamă, îmi plânge
Că-s sânge din al tău sânge.
Când tu eşti tristă, eu suspin,
Când sufăr eu, tu zaci în chin.
Şi lacrimile mă apasă,
Te rog, măicuță, ia-mă-acasă,
Mi-e inima însângerată,
Fiindcă mi-au pus sârmă ghimpată.
Adesea lumea mă întreabă:
Tu eşti orfana basarabă,
Cea despărțită pe nedrept
De la al mamei sale piept?
De-ai şti de câte ori am vrut
Să-alerg spre tine peste Prut,
Dar pusu-m-au să-aştept în vamă,
Căci ei nu cred că tu-mi eşti mamă.
Şi le răspund cu jale grea
Că România-i mama mea,
Că tată-mi este tricolorul,
Iar frați mi-s muntele cu dorul.
Mi-a ars şi dragostea în foc
De când lui Dumnezeu mă rog,
Când vin la tine nu suport
Să mi se ceară paşaport.
Mă poartă marea prin cuvinte,
Dar eu îi spun ca şi-nainte:
Un singur vis, mamă, mă-apasă,
Să vii şi să mă iei acasă.
”Noi, copii ai tricolorului din Basarabia, vă mulțumim nespus pentru că transmiteți mesajul Unirii tuturor
românilor!”, ne-a mai scris Lucia.
326
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Emil Iulian SUDE
(ROMÂNIA)
Poeme timide
Lumea si viaţa la fel de nesigură
frământată de reuşita învingătorului
noi nu am avut
numai continuarea golului din piept am avut
urmele scrijelite pe ziduri
pe noi nu ne-a întrebat cineva dacă vrem să ne
naştem
dacă vrem să murim
eul meu eul meu de ce nu mă lepezi de la paharul
acesta
de ce nu te sacrifici prin reuşită pentru nereuşită eul
meu
ce nu eşti
nici convingere nici iertare nu eşti
în fericirile noastre şi moartea s-a îmblânzit uneori
noi nu am avut ceva al nostru
de care să nu ne temem că ni se va lua
nici să ne naştem nici să murim nu am vrut
noi nu am avut nimic noi nu am avut
Scandalizarea sângelui
remember instinctual şi intuitiv
dacă ai fi pentru o clipă învingător tot frustrat ai fi
eul meu eul meu de ce nu mă părăseşti
Atâta spaimă în liniştea lumii
între ghilimele orice îşi schimbă semnificaţia
orice lucru poate fi
compensat până nu mai poate fi compensat
între semnificant şi semnificat
să-ţi foloseşti propria frustrare vechea otreapă
pentru a te dărui într-un ansamblu nou
meditaţie asupra scenariului de învingător
slaba consolare a învinsului
moarte deschisă de viaţă
să îl iubesc pe învingător
zâmbind flagelat pe dinăuntru
frica aceasta este liniştea aceasta
cât aş vrea să nu se vadă suferinţa până la
plânsul cărnii
şi cât aş vrea ca obida
să nu îmi iasă prin pielea
destineliterare@gmail.com
liniştea până la apatie este pregătire
pregătire pentru kenoza spaimei
pentru marile spaime nu am fost pregătit în linişte
deplină
o singură dată m-am îndoit de tine atunci
când încercai să mă înveţi părăsirea
o singură dată ai avut o inimă
327
Destine Literare
cât toată suferinţa lumii
o singură dată am fost tâlharul cel bun eu
necredinciosul
o singură dată am fost tâlharul cel bun
în van va cerşi
cu
mâna împuţinată
va cerşi
la moartea noastră în viaţa aceasta liniştea ta sunt
spaimele mele
sunt spaimele mele
de-acolo de unde nu e nici dragostea nu are
Dragostea sursă şi resursă
(Pentru Elileea)
însă dragostea de prisos e prea mult bine
toate despre dragoste câte se vor spune
despre dragoste de prisos este
Ce se naşte în dragoste din dragoste nu piere
căci în dragoste nu este fiinţă este dragoste
cel trimis din dragoste să cerşească
mulţumiţi vor fi cei care se vor fi împărţit
spre cei cărora nimic nu le era de ajuns
nimic nu se spune despre dragoste
Bucureşti
14 ianuarie 2016
Împreună…
328
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Adriana TOMONI
(ROMÂNIA)
Versuri
Eminescu
Cum poți cuprinde-n poezie,
Nemărginirea unui vis?
Să te-adâncești în măreție,
Prinzând ce încă nu s-a prins.
Eu, de la talpa poeziei,
Cum pot fruntea s-o ridic,
Să suflu-n aripi măiestriei,
Luceafărului vers să îi dedic?
,,Ceru-nstelat”, în ,,bobul de rouă”,
,,Clipa suspendată în etern”,
Pădurea când afară plouă,
Sunt amintiri ce vreau să le aștern.
Impietate simt că-mi este versul,
Chiar pe vârfuri de-o să mă ridic,
Doar unul singur este Eminescu,
Cuvântul meu, neputincios și mic.
În icoane-a pus iubirea,
Lumina-a transformat-o-n mit,
Cosmosul și devenirea,
El, omenirea a uimit.
Îngenunchem în sfântă rugăciune,
Până la cer ne-nalță versul plâns,
Sfânta Fecioară, îngeri, ce minune!
Celestul cu sufletu-am cuprins.
destineliterare@gmail.com
Cu patimă și-a prins în vers pământul,
Strămoșii-n el au adormit,
Pentru dreptate-a folosit cuvântul,
Poemul bine primenit.
Îl știu codrii înverziți și iarba,
Teii, luna și stelele făclii,
Lacul ce-și leagănă salba,
Comori prinse-n armonii.
Mă iartă, că nu am putere,
În vers ales să te învii,
E dincolo de a mea vrere,
Tu, ești deja în veșnicii.
Te simt lângă noi, alături,
,,Noi copii ai lumii mici”,
,,Colbul ridicat din cartea-ți“,
Vremi trecute-aduce-aici.
Nemurirea a zidit-o în cuvinte,
În clar de lună le-a-mbrăcat,
Ne spune să luăm aminte,
La darul cu trudă lăsat.
329
Destine Literare
Elena TRIFAN
(ROMÂNIA)
Olăneşti, o nouă perspectivă
Printre locurile binecuvântate de Dumnezeu
se află şi judeţul Vâlcea, pe care l-am descoperit cu
încântare în timpul unor acţiuni culturale la care am
participat, al unor circuite făcute în ţară sau al
concediilor petrecute în staţiunile balneoclimaterice
Călimănești-Căciulata şi Olăneşti.
De fiecare dată m-a încântat cu peisajul
diversificat al Vâlcii, plin de viaţă şi curat, oamenii
blânzi, calmi, harnici şi primitori, mânăstirile
presărate pe tot cuprinsul județului, ctitorii ale
marilor voievozi, unde rugăciunile şi cântecele
dedicate Domnului se aud neîncetat şi unde mi-a
plăcut adeseori să spun că l-am descoperit pe
Dumnezeu.
Am participat la târguri şi sărbători şi am
avut ocazia să-i cunosc tradiţiile, frumuseţea
costumelor şi cântecului popular, a meşteşugurilor
şi să iau lecţii de olărit.
M-am bucurat de apele lui tămăduitoare, de
aerul sărat şi de amenajarea modernă a salinei de la
Ocnele Mari, de grădinile lui pe care în luna aprilie
mereu le găseam în floare.
Eram convinsă că staţiunea mea preferată
este Căciulata, care îmi oferea perspectiva muntelui
şi a apei Oltului, cu deschiderile ei vaste şi cu
rezonanţa ei literară şi istorică.
Graţie mânăstirilor din localitate pentru mine
timpul petrecut aici era o veşnică sărbătoare.
Vizitasem şi staţiunea Olăneşti şi mi-am
petrecut chiar concedii aici, dar eram convinsă că nu
îmi place. Mi se părea îngustă, o apă şi o vale între
munţi, cu miros de sulf şi păduri de foioase care îţi
blocau orice perspectivă.
Fusesem crescută la câmpie, lângă o apă,
într-un spaţiu care îmi dădea perspective vizuale.
Mi-a trebuit mult timp ca să îmi dau seama de ce am
preferinţe pentru spaţiile deschise situate, mai ales,
330
pe malurile apelor, Căciulata, Nessebar etc.
Într-un an nu am mers la Olăneşti şi mi-a
fost dor cumplit de el.
Vedeam în faţa ochilor abundenţa de muguri
din pădurile de foioase, simţurile tânjeau după
prospeţimea şi după verdele crud al primăverii, după
susurul apei care curgea printre munţi, într-un spaţiu
sacru şi binecuvântat de Dumnezeu cu atâtea izvoare
de apă minerală, un loc retras şi discret unde te poţi
izola de tot ceea ce înseamnă tumultul vieţii
cotidiene, nelinişti, agitaţie, nemulţumiri şi suferinţe.
Am revenit la Olăneşti în luna iunie a anului
următor şi am simţit nevoia să îngenunchez în faţa
naturii pline de viaţă, de un verde mai maturizat
decât cel cu care eram obişnuită în luna aprilie.
Nicicând nu mi s-a părut Olăneştiul mai
frumos ca atunci, mai puternic, mai revigorant şi mai
senzaţional.
Am privit atent fiecare palmă de pământ,
coastele pe care copacii stau înfipţi în mod
miraculos, hăţişul de frunze verzi îmi încânta
privirea, susurul apei mi s-a părut blând şi relaxant,
cascada făcută de stăvilarul de peste apă era mai
spumoasă şi mai frumoasă ca oricând. Mirosul de
sulf nu mai m-a deranjat, ci l-am privit prin prisma
rolului lui terapeutic. Drumul spre izvoare mi s-a
părut o binecuvântare.
Din balconul hotelului „Tisa” în care am fost
cazaţi am avut o perspectivă foarte frumoasă asupra
staţiunii şi a versantului opus al muntelui.
Dintre acoperişurile caselor se înalţă
Bisericuţa din Albac, minune arhitecturală,
religioasă şi istorică, strămutată din locurile ei de
baştină spre a fi salvată de către Ion I.C. Brătianu şi
adusă în cele din urmă aici, la Olăneşti, ca liant al
legăturii dintre românii de pretutindeni, ca dovadă a
nemuririi valorilor culturale româneşti, în ciuda
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
valurilor potrivnice ale istoriei, a faptului că pe acest
pământ au trăit şi trăiesc mulţi români patrioţi.
Dacă alteori am privit-o de jos, de la baza ei,
acum am avut ocazia să îi văd partea superioară,
acoperişul de şindrilă neagră, turla ce părea că se
pierde spre cer şi drapelul României care flutură la
înălţime, reuşind să învioreze peisajul prin culorile
lui şi să trezească un profund sentiment patriotic.
De aici am putut admira în toată splendoarea
lor răsăritul şi asfinţitul de soare, cerul senin, pe al
cărui albastru s-a profilat câte un nor alburiu, cât şi
cerul înnorat din care ploile s-au revărsat abundent.
O plimbare spre Vila „1 Mai” ne-a oferit o
imagine paradisiacă, din care ne-a reţinut atenţia, în
mod deosebit, lacul cu nuferi, un ochi de apă în
pădure, în care, în ciuda dimensiunilor mici, ai
impresia că este concentrată o întreagă împărăţie
acvatică şi cerească.
Cam trei sferturi din suprafaţa lui este
acoperită de frunze mari şi verzi de nufăr, din care
se înalţă flori galbene sau albe, creând un adevărat
covor vegetal fascinant şi uimitor, pe care simţi
nevoia să îl mângâi cu privirea şi să îl imortalizezi
pe pelicula aparatului de fotografiat din cât mai
multe perspective.
Câteva raţe sălbatice ne-au încântat prin
coloritul lor, prin gesturile gingaşe cu care se
scufundau, prin zeloşenia cu care îşi căutau hrana
sau se odihneau pe un trunchi de copac de pe malul
apei.
Un pescar îşi încerca norocul sau îşi
petrecea pur şi simplu timpul pescuind printre tufe
de plante acvatice, bucuros că Dumnezeu i-a adus
delta aici în inima pădurii.
Astfel, un colţişor de lac, de o limpezime
incredibilă, ne-a oferit o imagine de o claritate
aproape nepământească a unui colţ de cer albastru
presărat de un nor alb, care îţi captiva privirea
însenind-o.
Era o reflectare atât de clară şi atât de
profundă, încât aveai impresia că infinitul bolţii
cereşti se pierdea în adâncurile infinite ale
pământului şi ale apei, dându-le frumuseţe, claritate
şi profunzime, că Pământul este suspendat între
limpezimea albastră a două bolţi cereşti ce se înscriu
pe axa verticală a Lumii.
Stând pe bancă pe marginea lacului, simţeai
că te cufunzi în liniştea unei biserici în care
elemente acvatice, vegetale, minerale şi cereşti se
armonizau într-un tot dătător de blândeţe, relaxare,
meditaţie şi visare.
Ne-am continuat drumul spre vilă în faţa
căreia se află un platou de iarbă verde înconjurat din
trei părţi de arbori.
Ne-a rămas încă vie în faţa ochilor
diversitatea cromatică a parcului de acum câţiva ani,
când în faţa vilei încă mai creşteau flori cultivate de
mâna omului, iarba era acoperită de un covor de
flori galbene de păpădie, copacii şi arbuştii erau
înfloriţi.
Pe lângă verdele argintiu al brazilor, verdele
crud al ierbii şi al foioaselor, galbenul florilor de
păpădie şi al câtorva arbuşti, ne persistă în minte
imaginea unor arbuşti cu frunze şi flori sângerii.
Şi
toate acestea se înscriu în marea
sărbătoare umană şi a naturii care în judeţul Vâlcea
şi la Olăneşti ca parte integrantă a lui, nu se termină
niciodată şi care te urmăreşte indiferent în orice loc
te-ai afla.
Imagini din Olănești, județul Vâlcea
destineliterare@gmail.com
331
Destine Literare
Nicolae VĂLĂREANU – SÂRBU
(ROMÂNIA)
Poeme
Mai rămâne o singură cale
Când nopţile mele nu mai au somn
e prea târziu să le pun busuiocul sub nas,
zilele se năpustesc peste ele
cu franjuri de lumini strălucitoare pe umeri.
Prin mine trec întortocheate cărări
dar toate se înfundă-n întuneric,
mai rămâne o singură cale
pe o pantă abruptă ce alunecă-n hău.
Lumina pe care o zăresc se va desminţi
şi pământul cu trupuri se hrăneşte,
treptat şi-n taină se vor naşte copiii
altui veac sângerând de nerăbdare,
trece şi el grăbit mai deprte,
timpul se înnoieşte cu el însuşi la nesfârşit.
Oamenii se vor plimba prin univers
şi-n urma lor plinul dă pe afară,
se umple gol după gol neîntrerupt
dar niciodată golul cel mare.
Nimeni nu începe să creadă
Nimeni nu începe să creadă din bunătate
sau pentru micile ori marile realizări obţinute
ci mai degrabă din lipsa de încredere în sine,
îşi caută un refugiu de linişte
332
până se conving de mijlocirea care se impune,
pentru păcatele ce se cer iertate
cu penitenţă şi rugă.
Sigur e bine să te trezeşti şi în ceasul din urmă, decât
deloc,
angajat pe drumul credinţei în dreptatea eternă
c-un glas spăşit şi sfătos să chemi
semenii spre Dumnezeu,
pentru ca pildele mântuitorului să fie înţelese
şi urmate-n milostivire.
Cu prea multă bogăţie, lipsă de respect şi intoleranţă,
se uită de cei săraci cu duhul
încât cred că mai exista o lume
în care îşi vor vedea visul cu ochii.
Dar cine poate spune cât de puţin
despre această viaţă a energiilor pozitive
în care se trăieşte într-o îndestulare divină
fără conducători hrăpăreţi
ce-şi însuşesc partea din steaua ta pentru sufletul lor
cum se întâmplă pe pământ.
O toamnă-n trupul tău cu rod
Toamna se scutură-n trupul tău cu rod,
dorinţele împlinite freamătă pe un pat de frunze
uscate,
ploile se pornesc dinspre păduri,
norii alunecă obosiţi între deal şi vale.
Păsările se strâng la sfat gata de drum
ţinuturile calde din sud le aşteaptă,
vântul se plimbă prin mirişti
lăsate de noapte la marginea cerului.
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Tu te ascunzi în mine ca o nălucă
cu gândurile mângâiate de bucurie,
părul întunecat de tăcere şi aşteptare
miroase a ceva nedesluşit
şi ochii căpruirubine ale dimineţii.
Nu te superi pe nimeni,
stai în cerdac şi asculţi cum plouă monoton,
se desfăşoară uniform picurile a somn
streaşinile sparg tăcerea pământului,
apoi vine un val de mângâiere şi se-aşază lângă tine
ca umbra unui făt-frumos.
cu păsări cu tot.
Clopotele se declanşează singure,
clipele plâng cu sunete sparte
alungate în moarte să se întregească.
Înainte de a-şi lepăda pielea
în sângele trupului din alt trup,
şarpele creşte în umbra lemnului uscat
care riscă să se aprindă
şi odată cu el pădurea.
Cînd valul se pierde şi urmele-s şterse
paşii tăi ating uşor sunetul
şi umbra nevăzută e-n mine de pază
o toamnă-n trupul tău cu rod.
Cerul rămâne cu respiraţia rănită,
o zeiţă a memoriei
veghează cum se îngroapă
fărădelegea sub nisipul mişcător
al pustiului orb
şi se retrage din lume.
Nimic nu se dărâmă, doar se înalţă
Am doar iubire ori teamă
Nopţile se perindă monotone,
o linişte se descompune şi curge din pereţi,
nu se poate locui casa bântuită
fără să deschizi larg ferestrele,
să pătrundă sunetul stelelor
şi lumina lunii.
Prea multă dăruire strică
chiar şi uneia ca tine rebelă
care iubeşte frumos ca într-o ploaie
fără umbrelă.
Catedralele cerului se simt goale,
în ziduri poartă duhurile Anelor lumii
ce-şi cer eliberarea
să-şi ierte pe bărbaţii ziditori,
să-i cheme la ultima liturghie
înaintea plecării-n mănăstirile cosmice
la penitenţă.
Rugile din cuvintele lor au picioare de plumb,
greutatea sub care se zbate pământul
putrezeşte în oasele timpului,
nimeni nu se încumetă
să cântărească piatra lumii
cu inima zdrobită.
Aici a intervenit lumina,
se lucrează ziua şi noaptea,
nimic nu se dărâmă, doar se înalţă
până prinde conturul din gândul de început
în care păşesc turlele spre infinit
destineliterare@gmail.com
Eu ştiu şi m-aştept la cei mai rău
cu tot sufletul pe masă,
îmi spui că nimic nu se face degeaba
şi mă duci la tine acasă.
Ce nesătulă plăcere te-ncape
nici măcar nu pot să-mi închipui
ca pe un prizonier după gratii,
aştept să mă-nlănţui, să mă supui.
Ca de o prostie uitată
îmi râd în barbă de mine,
o altă oportunitate de suflet
înoată prin gânduri şi mă reţine.
Mă rupi din cuvinte cu ochii
şi-mi pui o ţâţă pe gură
dar orice ar fi, nu mă sperii,
eu n-am nici mândrie nici ură.
Am doar iubire, ori teamă
şi o mare deschidere la părţi carnivore
333
Destine Literare
tu mă iubeşti integral, infamă,
fără alte pretenţii sonore.
Din prea linişte, mirare
Se descompun cuvintele-n gânduri
eu le scriu aşa cum îmi vin în minte
rotunde şi pline de nuanţă,
în ele îi regăsesc femeii surâsul
şi taina.
Din prea linişte, mirare
şi se face seară-n lume devreme.
Înlăuntrul meu se filtrează timpul
pe care niciodată nu l-am grăbit
mai degrabă el m-a trecut prin întâmplări
şi întomnătile unor secunde.
Nu-i nici o perspectivă să uit
steaua sub care străluceşti noaptea
pe o margine de gând.
Te las în tăcerea vorbită din cuvinte
Eu te-am întâlnit din întâmplare
înaltă subţire, fragedă
ca o liană-n spirală pe trunchiul minţii
Cu ochii-n ochii mei tremurători.
O îmblânzire de arome tulburătoare,
o revărsare de lumini şi umbre în râul
unde stau păsările la taifas
în zilele pudrate cu polenul verii,
joc de raze în părul tău castaniu
în care se odihnesc oasele vântului
odată cu mersu-ţi legănat prin singurătatea florilor.
Nu-ţi voi cere, presimt
niciun surâs din taina serii,
nu te voi întreba niciodată
de ce mai porţi gândurile mele cu tine?
Te las în tăcerea vorbită din cuvinte
cu aerul rupt de nostalgiile femeii
gânditoare şi retrasă
înlăuntrul finţei ca într-o fântână
la care vin să iau apă
într-un vis cu ochii deschişi.
334
Lumina ce dă aripă culorii
În ceruri urcă drept închipuirea
Peste satul cu veşnicia în urechi,
Bat clopote cu sunetele vechi
Şi-mi sapă prin memorie uimirea.
Dimineaţa vin fluturii să soarbă
Roua bucuriei, nectarul dulce al florii,
Lumina ce dă aripă culorii,
Greierii de-atâta cântec dorm în iarbă.
Fructele-mi sorb căldura, sunt în pârg,
O să mă duc cu ele joi la târg
Şi din restul mi-asigur băutura.
Am să mă vindec de propria durere
Dar o să rămân cu-n fel de mângâiere
Că n-am întrecut deloc măsura.
De fapt nimic nu se schimbă
O încrâncenare de zile mari
stăpâneşte pe toată lumea,
nu mai încerc nimic care să iese din rând,
ştiu sigur
că la toţi le sare ţandăra imediat
şi mă refugiez
în gândul tău lacom
de altceva.
Mă concentrez asupra subiectelor de introvertire
unde oamenii sun numai cu ei înşişi,
eul meu nu se mai raportează la nimeni
devine maleabil şi nu-l interesează
dezbaterile sterile din fiecare zi
cu tergiversarea lucrurilor.
De fapt nimic nu se schimbă
actorii sunt aceeaşi de atâţia ani,
joacă când pe stânga, când pe dreapta,
de simţi că ţi se încalcă dreptul la inteligenţă
şi te hotărăşti să stai în banca ta,
să priveşti spectacolul grotesc
fără să mai participi la treburile cetăţii,
eşti ocupat până peste cap
cu nebunia treburilor tale.
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Leonard I. VOICU
(CANADA)
Voiaj de neuitat
(continuare din numărul trecut)
Ana Petrean privea trecerea orelor pe
cadranul vechiului ceas cu pendul, un Comtoise,
cum rar se mai întâlnesc în zilele noastre, cadou de
nuntă de la părinţii săi, care şi ei îl primiseră cadou
la nunta lor. Ceas care avea, probabil, mai bine de o
sută de ani, dar care nu numai că era la fel de precis,
cum a fost când ieşise din mâinile meşterului
ceasornicar care îl fabricase, pe undeva prin munţii
Jura, patria şi a unor brânzeturi cunoscute, cum este
vestitul Morbier, dar care continua să fie încă o piesă
de mobilier distinsă şi mereu admirată. Tic-tacul său
monoton devenise enervant pentru Ana, iar la
semnalele sonore cam stridente, ce indicau orele şi
jumătățile de oră, se ridica, punea alături lucrul de
mână pe care îl începuse de câteva vreme, un
macramé, şi, cu vădită îngrijorare, se apropia de
fereastră privind spre staţia de autobuz, sperând să-i
vadă sosind cât mai curând. ”De ce nu dau şi ei un
telefon?” se întrebă frământându-se din ce în ce mai
mult, imaginând scenariul în care îl vedea pe
Cristian singur, căutându-și tatăl, pentru că îl
pierduse într-un moment de neatenţie în aglomeraţia
oraşului. ”Ţi-am spus să ai grijă de el! se pomeni
vorbind singură, admonestându-și fiul. Acum ce
facem, de unde să-l luăm? Dacă l-a lovit vreo
maşină. O fi la urgenţă… Ia să dau eu telefon la
spitale să văd dacă nu cumva s-a întâmplat ceva. se
impacienta, apoi se calma, mai spăla ceva la
bucătărie, mai ştergea un praf imaginar de pe mobila
din sufragerie şi continua să se învârtească prin
apartament precum o leoaică într-o cuşcă prea mică
destineliterare@gmail.com
pentru ea. ”Nu! Nu s-a întâmplat nimic! se încuraja
singură din când în când, iar apoi o lua iar cu
năpastiile, cu bufeurile şi cu transpiraţiile. ”Dar dacă
s-au certat şi Cristian i-a întors spatele şi l-a lăsat
singur!?... Nu trebuia să-i fi lăsat eu să plece fără
mine. Acum e prea târziu. Ce să fac, Doamne? Ce să
fac?” Şi nu ştiu a câta oară se îndrepta spre geam şi
privea în toate direcţiile de unde ar fi putut sosi soţul
şi fiul său.
Într-un târziu, un taxi se apropie şi opri chiar
în faţa blocului. Cristian şi Marian Petrean coborâră
fără a întrerupe discuţia ce o începuseră cu mai mult
timp înainte. De fapt, numai Cristian vorbea şi o
făcea cu aprindere, gesticulând şi râzând bine
dispus. Tatăl său lăsa impresia că ascultă, cufundat
într-o tăcere pierdută de om absent, care se gândeşte
la altceva. Oricum, părea şi el bine dispus. Umăr la
umăr, s-au apropiat amândoi de intrarea în blocul în
care locuiau, dispărând apoi din câmpul vizual al
Anei. ”Mulţumescu-ţi ţie Doamne, că mi i-ai adus
acasă”, şopti ca pentru sine şi-şi făcu cruce în fața
icoanei Maicii Domnului şi a unei fotografii a
părintelui Arsenie Boca la care ţinea foarte mult, pe
care o cumpărase în urmă cu câţiva ani chiar la
Mânăstirea Prislop, într-o primăvară. În acel voiaj, a
văzut cu ochii săi o minune despre care îi plăcea să
povestească ori de câte ori avea ocazia. Era o
dimineaţă cu cer senin, razele soarelui pătrundeau
printre crengile brazilor din apropiere şi se
concentrau spre mormântul părintelui Arsenie,
335
Destine Literare
formând o bulă albicioasă strălucitoare, care a
crescut, a crescut până a devenit mare de câţiva
metri, ca apoi, să se împrăştie ca o ceaţă spre lumea
care se ruga în tăcere. Unii au văzut-o, alţii au spus
că nu au văzut nimic, dar Ana Petrean ştia sigur ce a
văzut și a simţit. Pielea i s-a făcut ca de găină pe
braţe, pe ceafă, pe spate şi pe picioare, obrajii i s-au
încălzit şi i s-au înroşit, spatele i s-a îndreptat şi s-a
simţit eliberată de toate grijile, necazurile şi bolile.
A intuit prezenţa spiritului părintelui, energia sa
eternă. De atunci, după acea vizită și după întâlnirea
cu spiritul Sfântului, devenise mai fericită şi avea o
încredere cum nu avusese niciodată în viaţă,
păstrând dovada că totul este vegheat de Dumnezeu,
suntem legaţi de El, iar prin credinţa noastră ne
apropiem de iertarea pe care o dorim toţi.
- Bine aţi sosit! Dar nu mai aveaţi de gând să
vă întoarceţi? îi luă la rost, dojenindu-i pentru toate
momentele de aşteptare şi de îngrijorare prin care
trecuse.
- Bună mamă. A fost o zi superbă. Ne-am
plimbat prin oraş și iată-ne sănătoși acasă. Râse cu
voioşie Cristian, fără să dea prea multă atenţie
întrebării pline de reproşuri.
- Şi tu... nu ştiai că trebuia să-ţi iei
medicamentele? sări arţăgoasă Ana la soţul ei,
simţind că aşteptarea încă nu-i era răscumpărată şi
ascunzând cât mai bine bucuria de a-i revedea bine
sănătoşi întorşi acasă.
Marian Petrean lăsă impresia că nu a auzit
muştruluiala Anei, îşi scoase tacticos pantofii, îi
aşeză cu grijă ca să fie aliniaţi unul lângă celălalt la
locul obişnuit în care îi plasa de ani de zile, sub o
mică etajeră pe care era aşezat telefonul, aproape de
intrare, motiv pentru care, nu era nevoie niciodată
să-i caute. Astfel, erau întotdeauna la locul ştiut.
Chiar şi Ana îşi spunea în sinea sa câteodată: ”Când
n-o mai fi... locul acela va fi gol şi mă voi gândi la
el. Dar e cum vrea Domnul, nu după cum vrea
omul!”
Apoi, intră în sufragerie şi întrebă pe un ton
preocupat:
- Ano, unde e telecomanda de la televizor?
336
- Şi... cum a fost? îşi descusu ea fiul
privindu-l insistent, continuând către bărbatu-său:
Aşteaptă, măi omule, că ţi-o aduc acum! A uitat că
televizorul e stricat. Ţi-e foame băiatul mamii?
- Am mâncat în oraş.
- Bine... şi eu care vă făcusem o ciorbiţă cu
perişoare şi colţunaşi. Aşa cum îţi place ţie, se
fandosi ea.
- Hai să gust, se răzgândi Cristian, pentru a-i
face plăcere. Să-mi pui puţin, doar o jumătate de
porţie.
- Bine, hai la bucătărie! îşi îndemnă Ana fiul,
apoi continuă: Mariane... vino încoace! Vino să guşti
şi tu ce am pregătit pentru voi… şi porni grăbită spre
bucătărie ca să nu i se vadă starea de satisfacţie ce-i
inunda inima şi chipul.
Cu o căldură specifică mamelor şi soţiilor
fericite, Ana puse masa în grabă, aşezând farfuriile
şi tacâmurile cu o îndemânare ce-l uimea pe Cristian
de fiecare dată. Mişcări pe care le văzuse şi revăzuse
de mii de ori, şi care aveau un efect benefic,
calmant, asupra sa; o rutină a casei în care crescuse
şi în care devotamentul mamei pentru binele
căsniciei şi binele fiului său, nu au fost puse
niciodată la îndoială. Pentru câteva clipe redeveni
băiatul de zece ani, care soseşte de la şcoală, va
mânca, îşi va face lecţiile iar apoi va ieşi afară la
joacă, pentru ca în cele din urmă să revină acasă, să
fie spălat şi să meargă la culcare. Totul, sub
ocrotirea grijulie a părinţilor.
- Nu e prea fierbinte ciorba. E călduţă,
tocmai aşa cum îţi place ţie. Vrei un ardei iute?
sugeră Ana, bine dispusă, pentru că. încă o dată, îşi
hrănea odrasla. Gest care îi dădea mulţumire
sufletească şi, în imaginaţia ei, convingerea unei
anumite autorităţi asupra lui Cristian.
- Da, vreau! acceptă Cristian, apoi mirosi
ciorba, fără să protesteze că farfuria era plină ochi,
nu jumătate după cum ceruse, mai bine spus o
adulmecă cu o satisfacţie uşor de ghicit, iar apoi
gustă cu atenţie. Hmmmm, numai la mama acasă, se
poate mânca ceva aşa de bun… murmură el în timp
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
ce un zâmbet larg îi lumină chipul.
Fără întârziere, o farfurie cu ciorbă sosi şi în
faţa lui Marian Petrean. Absent ca de obicei, fără să
aibă vreun comentariu de făcut, plecat cu gândurile
sale, păru total indiferent pentru câteva clipe. După
un oarecare interval de timp, luă lingura şi începu să
mănânce.
- Ai pâine? ceru el pe un ton ciudat.
- A, da… am uitat s-o pun pe masă. Ana
scoase repede pâinea din sertar şi tăie câteva felii,
apoi continuă: Cristian, mâine avem rendez-vous la
doctor cu taică-tu, vrei să vii şi tu?
- Desigur. La ce oră?
- Pe la două, după prânz.
- E bine. Poate mâine dimineaţă mai ieşim la
o plimbare, aruncă o vorbă Cristian.
- Poate mâine dimineaţă staţi şi voi cu mine,
ori ieşim împreună, că mi-a fost urât azi de una
singură prin casă, se lamentă Ana.
vorbit cu Nicu, vechiul meu prieten, să bem o bere
împreună. O să vină să mă ia mai târziu.
- Faci ce vrei, doar eşti în concediu. Am să-ţi
dau o cheie, în caz că te întorci după ce ne-am
culcat.
Şi nici bine nu termină ce avea de spus că
telefonul începu să sune.
- Răspund eu! sări Cristian îndreptându-se
spre telefon.
Era chiar prietenul său care ajunsese foarte
aproape şi dorea să afle dacă nu sosise prea
devreme.
- Sunt gata! Cobor imediat, îl avertiză
Cristian şi închise telefonul. Mamă, Nicu e jos! Am
plecat…
- Ai grijă! lăsă ea vorba să-i scape, tristă că
odrasla iar se îndepărtează de fusta mamei, totuşi,
mândră că are un băiat aşa mare, pentru că,
indiferent de vârstă, îl mai considera cu convingere
și acum un copil.
- Bine, mamă! Vedem noi… acceptă
Cristian, grăbindu-se să o liniștească. Dar în seara
aceasta voi ieşi şi eu să văd Bucureştiul noaptea, am
(va urma)
Zoe Pham Duong – Templul (The Temple)
destineliterare@gmail.com
337
Destine Literare
Dorit WEISMAN
(ISRAEL)
A Terrorist Attack on the no. 6 Bus in the French Hill \ Dorit Weisman
Translated from the Hebrew: Ohad Stadler
All morning twisting and turning in bed
In the bathroom, eyes still closed,
Turning on the radio.
And I‟m reminded of Dudik father‟s face,
When he opened the door thirty years ago
First thought: Everyone
Is in bed.
“Some soldiers you are”, he admonished us
With face altered forever
A whistling sound
joins the sound of ravens and birds.
Each year on Memorial Day the guys
Pay their respects
Waking up Jonathan, making myself
A glass of juice
But I am here, drinking
My glass of juice
Helicopters up above tear through
The thick skies
To the end.
Red Giant
I was angry with my husband because
in order to recycle and preserve the planet
he added to the wash
a towel, a sheet, socks and underpants.
The television above the treadmill says
life will end in another 50 billion years
when the sun turns into a red giant.
Time flies. I better go back and make up.
Translation: Lisa Katz
This week I worked my shifts twice
I want to go home before three
a large roll an empty bottle times six
turkey breast in marinade 3092220222
a feast this woman is making
a quarter of a chicken and Chinese pickles
Sitting here hours like a Chinese worker
bread and more bread that‟s twice
what am I doing what am I doing
another 309222270323 and more 309222270327
30972200 it all looks to me like zero
I‟ll go back home at six
Sestina for a cashier
Hershey‟s chocolate 3092222000927
309222073027 and 3092222070322
peach nectar and Chinese pickles
my daughter is wandering what is she doing
cracked olives 3092222227227
this cash register‟s broken, you have to enter
everything twice.
338
That man acts like a child of six
everyone‟s taking the Chinese pickles
3092220327302, 3092220772022
Today I‟ve seen this woman twice
and this time makes three
and for my husband what am I doing
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Hot chocolate and a six pack of beer
with the new wrinkle what am I doing
I‟m tired and I see double and triple
Chinese pickles Chinese pickles Chinese pickles
someone else is taking it twice
and inside my head is black and empty
3092222223770 times six
3092222203007 again Chinese pickles
3092222070327 ,3092220730027
3092222070327 and two times zero
again these Chinese pickles what am I doing
I want to be a girl of six think twice.
9092227273022 ,3092220979927
3092220200023 what is hot pepper doing
3092222227227 twice
Translated by Lisa Katz
Good morning world
(written the morning after the operation)
Good morning hummingbird on top of the eucalyptus
good morning sound of a distant car
good morning radio station
good morning hammock
good morning Dr. Zamir who asked me “What kind of computers do you work with?”
and when I said “Big ones” he said, “Move them one at a time”
good morning sleeping people whose minds are awake and to those who are awake
with sleeping minds
good morning operating room staff who let me listen to music with earphones
good morning people in green scrubs and shoe covers
good morning bright lights and nickel surfaces in the operating room
good morning my body which is peaceful, at ease and not in pain
good morning breast cancer sister , who suffered terribly in the recovery room, good
morning sister, I don‟t know you but you‟re still you, you‟ll always be
you, two breasts or one
good morning smiling nurse Ilana who bid me goodbye, her bag on her back
good morning all the nurses I can‟t remember
good morning left breast,
good morning right breast too, I never knew you were that big
good morning t-shirt
good morning nipples and smooth skin
good morning smooth skin of my thighs
good morning samples of my flesh cut stained examined, good morning may you bear
good tidings
good morning my extracted tumor
good morning clean body and benign blood flow and all my healthy cells
good morning plasma and lymph and lymphocytes and thrombocytes
good morning my smiling face
good morning writing hand
good morning this red red geranium
good morning garbage can
good morning old round heater
good morning plastic chairs and awning
good morning pleasant breeze that strokes all my pores and to the stronger wind that
suddenly blows across my hair and to the shampoo waiting for me in the shower.
© Translation: 2006, Rachel Yakobovitch
From: Where Did You Meet the Cancer?
Publisher: Carmel, Jerusalem, 2006
destineliterare@gmail.com
339
Destine Literare
Constantin ZĂRNESCU
(ROMÂNIA)
„Patimile lui Dracula”
(…) Concluzia romanului lui Constantin
Zărnescu, Patimile lui Dracula, structurat din
Naraţiunile Universale despre Dracula Vodă,
rămâne aceea că personajul istoric Vlad Ţepeş
Dracula este cu mult mai reprezentativ, atracţios şi
memorabil decât moştenitorul său literar-artistic şi
cinematografic, DRACULA, ce îi calcă, în
permanenţă, pe urme. Romancierul Constantin
Zărnescu tinde să-i împace, cu toate acestea, pe
istorici cu autorii de romane fantastice. E de ajuns,
doar, să-i pomenim pe specialiştii americani, în
metamorfozele lui Dracula: Raymond Mc Nally şi
Radu Florescu, de la Universitatea din Boston, a
căror esenţială concluzie, ce traversează viaţa,
faptele şi legendele (Naraţiunile) despre acest
strălucitor şi faimos reprezentant al dinastiei
Basarabilor, rămâne un arhetip spaţial (-carpatic),
în care se desfăşoară literatura despre teribilul
Cavaler VLAD DRACULA ŢEPEŞ; laturile miticopolitice ale unui triunghi: Sibiu-Braşov; BraşovTârgovişte; Târgovişte-Câmpulung Muscel-Curtea
de Argeş-Vâlcea-Sibiu, recunoscut, şi consacrat
drept „Triunghiul de aur al Românităţii”.
340
DRACULA (Pictură în ulei, după portretele
conservate la Viena. Muzeul de artă fantastică
din New-York, secţia Vampiri)
Astfel, opul lui Constantin Zărnescu,
PATIMILE LUI DRACULA, structurează viaţa şi
acţiunile unei personalităţi istorice exemplare, însă
„cu două feţe”; una reală, iar cealaltă „catifelată”,
umbroasă, fantastică, neguroasă, după arhetipul
mitului roman – mediteranean – al zeului IANUS.
Un roman-epopeic, trans şi post-modern,
mozaicat, fragmentat, „puzzle”, supus unor varii
interpretări critice. O operă trans-modernă deschisă.
(IOAN BARBU, din Prefața cu titlul: Un „vampir”
care a fost, de fapt, Făt Frumos al românilor)
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Fragment, capitolul IX, din romanul-puzzle
„PATIMILE LUI DRACULA”, în curs de apariție.
Naraţiunile,
legendele şi istorisirile
româneşti
1
Legenda cetăţii Poenari, înălţată pe creste, acolo,
unde se bat Carpaţii în capete, cu 800 de boieri trădători,
ridicaţi din biserică, într-o dimineaţă de Paşte...
Odată, boierii cei Amari din Târgovişte, speriaţi
de asprimea Domnului, s-au adunat în taină şi au pus
la cale pieirea lui, uneltind să-l prindă, viu, în cursă
şi să-l ducă peşcheş sultanului.
Ţepeş însă nu era omul care să cadă aşa de
lesne în ghiarele trădătorilor şi, aflându-le la timp
vicleşugul şi uneltirea, întoarce cursa pregătită lui
împotriva lor.
În ziua de Paşti, se pomenesc cu oamenii lui
Vodă că umplu biserica şi-i ridică, nitam-nisam, pe
toţi – mic şi mare, tânăr şi bătrân, bărbaţi ori femei –
şi-i aduce pe jos, până la Curtea de Argeş şi de aci
până mai sus, unde se bat munţi în capete, la o
strâmtoare îngustă, numită de popor Cheile
Argeşului, şi aici poposiră.
După ce răsuflară oleacă şi-şi desfătară ochii
de priveliştile măreţe ale munţilor, V odă, călare pe
un roib aprins ca para focului, ridică buzduganul în
sus, spre înălţimile ameţitoare ale Cheilor, către cel
mai înalt colţ de stâncă, pe care se mai puteau zări
nişte ziduri ruinate, şi, încruntând sprânceana, cu
glas de tunet porunci:
– Boieri şi coconi, jupânese şi jupâniţe, voi
care mi-aţi urzit moartea în iatacurile voastre, priviţi
cuibul acela de vulturi, colo, sus, să răsaie, până-n
duminica Tomii cel necredincios, o cetate de zid –
încât să stea soarele pe fruntea ei. Auzitu-m-aţi?
Şi, răsucind armăsarul, pieri ca o nălucă.
destineliterare@gmail.com
Şi s-au aşternut boierii pe lucru, fără preget,
zi şi noapte, care scobind în piatră cu ranga şi cu
târnăcopul, care cărând cu spinarea materiale de jos
până sus, căţărându-se pe repezişuri drepte ca
peretele, numai să dea gata la zi cetatea poruncită, că
ştiau ei că Vodă nu glumeşte şi că, decât în vârful
unei ţepe, tot mai bine e viu.
Mulţi au alunecat pe povârnişuri şi s-au
scufundat în adâncuri de prăpăstii fără fund, pradă
vulturilor şi fiarelor.
Dar cu chiu cu vai, cetatea cea nouă apăru în
dimineaţa zilei sorocite, mândră şi strălucitoare, ca o
minune din poveşti, sub sclipirile de aur ale soarelui.
Aşa ştia Vlad Ţepeş să pedepsească
necredinţa şi viclenia trădătorilor.
Pe cei rămaşi i-a iertat, socotind că s-au
pocăit de cele rele şi s-au cuminţit. Mai vedea!...
Legenda a avut o circulaţie orală şi scrisă
teribilă, fiind amintită, necontenit, de la Letopiseţul
cantacuzinesc, până la Odobescu (1862). A fost
reţinută din nou, de DUMITRU UDRESCU de la
NICOLAE CONSTANTINESCU, din Curtea de
Argeş, în 1932. Este unul din „arhetipurile literare“
ale „Castelului lui Dracula“. Din pricina acestui
uluitor conflict, niciodată stăvilit, cu boierii, care lau orbit şi apoi îngropat, de viu, pe fratele său mai
mare Mircea, lui VLAD ŢEPEŞ i-a încolţit
enigmatica, tainica idee – să mute capitala
(Târgovişte) la Bucureşti.
341
Destine Literare
2
O naraţiune cu drumuri lungi şi poteci strâmte.
(Cărările Dracului)
Nu trecuseră nici trei ani de domnie ai lui
Ţepeş-Vodă. Şi el a trebuit s-alerge, apoi, pe drumul
Oltului, spre Sibii, să-şi hodinească călăreţii,
decuseară, la Sfânta Cozie; şi să meargă, mereu, aşa,
pe-ascuns, adică noaptea, să prindă, ca din oală, pe
nişte-mpotrivitori şi rău voitori ai domniei lui.
Cum s-a-ntors îndărăpt, Vodă Ţepeş s-a
despărţit de armate şi a luat-o printre munţi, pe căile
cele mai umblate şi singuratice, cu câţiva căpitani şi
slujitori ai săi... Se dădea el, Ţepeş, neştiut de
oameni, ca un călătoriu strein. Dar ce să vedeţi
D‟voastră!... Oare nu bătea la ochi calul său negru ca
smoala?!... Nici cizmele nemţeşti ori ungureşti?...
Nici căutătura privirii?... Ce ziceţi?!...
Şi se-ntâlni, Vodă, pe-un plai înalt, peaproape de coama munţilor, c-un păstor de oi, între
râul Sad şi Voineagul săsesc, obârşia Lotrului şi
Grebena lui Voinea, undeva, pe-acolea, printre vârfii
silhui...
– Ia, vin călărind într-una, îi strigă Ţepeş, ca
un necunoscut, dar în veşminte de catifeluri alese şi
privire aprinsă. Vreau s-ajungem la Groapa Mălăii şi
Frăsinet; de acolo, spre cătunele de pe-apa
Govorei...
– Vorbiţi, ca unul, ce-a mai fost pe cărări
neumblate, ferite, ca asta, îi răspunse cu frică
ciobanul.
– Ferite, însă drepte! O singură dată am mai
fost, cu părintele meu... În copilăria mea, scoborând
din Ardeal...
– Ori mă încercaţi, cinstite feţe, zice
ciobanul, cu multă smerenie, privindu-i, ori că aţi
nimerit bine!... Vă voi da unul din caii mei, rugânduvă să-l lăsaţi apoi păstorului Mitrache al lui Codre,
din Vaideei. Animalul ştie şi de-l legaţi la ochi acest
drum al oilor şi asinilor...
– Ce călăreţi hălăduiesc pe-aici, spre
Valahia, prin Vama Cucului?... întrebă Vodă...
– Doar stăpânii de turme; crescătorii şi hoţii
de cai; trec ca săgeata; nu se opresc!...
Vodă Vlad văzu, în clipa aceea, cum o parte
din turma moşului păştea, în urma unei oi,
342
rânduindu-se toate celelalte, după ea, parcă erau
aşezate cu mâna, prin iarbă, semănând cu un cârd de
cocori, ori nişte mărgele pe sfoară... Vodă se minună
de-acea privelişte. Apoi, îl întrebă pe păstor:
– Tu ai ales această bârsană să-ţi ducă
turma?...
– Nicidecum, spuse moşul. E oaia
cârmace!... Zadarnic aş fi pus-o eu, de s-ar fi nimerit
nebună... Mi-a pus-o Dumnezău...
– Zi-ne ceva de oaia aia, adăugă alt boier,
călăreţ, ce părea să fie, în dreapta lui Vodă, mâna sa
cea dreaptă. Iar Vodă se-arătă tot mai curios asupra
turmei şi oii, rânduite, parcă, de sus...
– Dacă oaia cârmace cade într-o râpă, toate
se dau după ea!... Dacă lunecă ea, toate lunecă; dacă
ea şchioapătă, şchioapătă celelalte toate. Dacă merge
bine, toate merg bine!...
Ţepeş Vodă şi boierii săi stătură mai multe
ceasuri, după cum se spune, la păstori: până ce
conăceau caii. Ei priveau, tăcând, spre poieni,
plaiuri, izvoare şi lăsături, cu gânduri neştiute... Era,
oare, mai bine să hălăduieşti ferit şi tăinuit, de ochii
mari ai lumii şi de drumul cel mare?...
Mai văzuseră cinstiţii negustori, ori ce-ar fi
fost ei, că păstorul bătrân se dusese-ntr-o parte,
intrând cu smerenie între nişte tulpini de brazi,
aşezaţi, crescuţi în roată, drepţi, ca nişte giumărări
ori lumânări.. Şi intrând acolo, ciobanul fu văzut
cum îşi făcea, de teamă, semnul crucii, spunând o
rugăciune. Însă, unul din oamenii lui Ţepeş tot
meşterea şi ascuţea la o sculă.
– În faţa noastră, care-i cea mai grea parte a
drumului? voii să ştie Vlad Vodă...
– Vreţi s-ajungeţi făr‟ de hodină?... Sau să
coborâţi, după mersul cailor?...
– Ca vântul!... Şi ca gândul!...
– Ia, spre munţii Căpăţânii, spuse hotărât
moşul, o să-ntâlniţi coasta zisă a Bengăi!... Înspre
dreapta-s creste, în stânga prăpăstii şi râpe... O
singură greşeală a pasului şi-atunci şi om şi animal
pică în negură şi-n afund... Dar cari vă este graba?...
Ce negustorie aveţi, de nu-i cu supărare, spre
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Govora?...
Vodă Ţepeş tăcu, îngândurat, îngrijorat; apoi
zise:
– Moşule!... Şi eu am o turmă!... Din ea mi sa desprins un berbece. Aşa, ca o oaie nebună, bearcă
şi budzulă!... Mi-a înjumătăţit mieii şi oile!..., tot
încercând să-şi facă turma sa!... Dac-ai păţi ca mine,
cum ai face?...
O s-ajungă ca boul din Scriptură!... La
tăiere?!...
Acela ce-şi ascuţea, mereu, suliţa ori
hangerul se opri, dintr-o dată. Oamenii lui Vodă îşi
aruncară, cu subînţelesuri, priviri scurte.
– O mică parte din turmă, spre Vlad Ţepeş, sa dus după berbecul cel Mare. O altă parte din ea
coboară acum, călare, încet, pe Olt, cu căpitanii
mei!... Berbecul cel mare stă ascuns, dincolo de
Hurezi, la vale, prin satele de pe lângă apa şi vatra
Govorei... O să-l căutăm!... Şi-o s-aşezăm turma la
loc!... Spre noapte, mâine, o să jupuim..., o să
belim... Berbecul cel Mare!...
Făcu el, ciobanul cel bătrân, felurite socoteli,
aşa, dintr-o scurtă aruncătură a ochiului. Doar nu
era, încă Paştile creştineşti, ca să tai oi şi miei!... Şio teamă neştiută, acolo, singur, printre aceia, îi ardea
şi-i pârjolea faţa, ca dogorile iadului!... Se uită
moşul la armăsarul cel arătos şi harăpesc; se uită,
apoi, la cuca bărbatului, ce-i părea strein. Şi-i mai
zări, ciobanul, ceva sclipind aşa pe frunte, printre
degete, ca o stea, licărind şi luminând, Doamnefereşte!...
Şi se prăbuşi, atunci, în genunchi. Şi-i strigă:
– Sunt sălbăticit, Măria Ta; sunt bătrân. Ar
fi fost nevoie să te recunosc din cea dintâi clipă!...
Cel tânăr, dintre boieri, terminase de mult deascuţit sabia; şi toţi încălecaseră. Se vedeau liniştiţi
caii, bine hrăniţi şi conăciţi. Vlad Vodă spuse:
– De mâine, voi avea turma mea, întreagă, la
loc... Cum mă sfătuieşti?...
– Nu poţi lăsa, Doamne, să treacă oaia
nebună şi beteagă peste cele sănătoase... Şi de-ar fi
albă!...
– Alb este şi berbecul cel mare!... Dar s-a
înnegrit de răutăţi, hainie şi duşmănie. Îl voi fierbe
de viu!...
*
destineliterare@gmail.com
În faţa acestor boieri, se vedea în sus, înspre
munţii Căpăţânii, cum se strâmtorează văile şi
cărările; şi cum or să piară călătorii aceia, pe lângă
râpe şi adâncuri, în urma calului, luat drept călăuză,
înspre Vaideei. Unii dintre călătorii cei vechi,
povestise ciobanul, trecuseră; alţii, însă, căzuseră în
hăuri, urmăriţi şi mâncaţi de corbi şi de vulturi...
De-atunci, de la întâmplarea aceea grozavă,
în care Vlad Ţepeş hălăduia, pe ascuns, ca să vâneze
berbecul cel mare, coasta zisă de păstori a Bengăi sa numit, de atunci, Drumul Dracului!... Pentru că a
trecut, pe-acolo, ca să pedepsească cine poate ştii pe
care boier trădător, fiul Dracului, Vodă Ţepeş.
Iar stâna ciobanului s-a numit Stâna lui Vlad,
până astăzi.
Auzită şi culeasă de autor de la profesorul de
limba şi literatura română Bartolomei Todeci, născut
în anul 1932, în satul Vaideeni, lângă Horezu,
muzeograf, monografist al localităţii şi culegător de
folclor păstoresc. Încă din anul 1966, un prieten al
său, ciobanul Ioachim (Achim) Băluţă, patron de
turme, dintre războaie (născut în 1907), crescute şi
hrănite în Carpaţii Meridionali (zona Văii Oltului),
povestea hurezanilor o foarte scurtă legendă despre
Vlad Ţepeş, numită „Stâna lui Vlad“, în care
domnitorul se despărţea de oştile sale, lăsându-le în
seama unor căpitani; şi cobora repede, „neauzit“,
„nevăzut“ şi „neştiut“, printre (şi) pe subt munţi, ca
să-l pedepsească pe un anume boier trădător sau
împotrivitor.
În miile de drumuri, îndeobşte cu trenul:
Râmnicul Vâlcii – via Sibiu – Cluj, l am cunoscut,
incidental, pe ciobanul Dinulescu, călător C.F.R.,
originar din Vaideei, dar care a trăit o mare parte din
viaţă în Săliştea Sibiului. Lui îi aparţine întregul
nucleu al legendei despre „oaia cârmace“. Am simţit
că nu voi putea înţelege şi structura, niciodată,
această naraţiune orală, decât dacă voi străbate, eu
însumi, „drumul oilor“, altul decât acela vestit –
Valea Prahovei, Bran, Ţara Bârsei; cel al părţilor
„ascunse“ ale Văii Oltului, al „căilor tăinuite,
ferite“... L-am parcurs, pe fragmente, verile, pe
lângă ciobani, constatând că nu a fost descris
vreodată, că este un „itinerar sălbatic“ şi fascinant.
Majoritatea păstorilor pornesc „la munte“ de pe
colinele vaideenilor, satele vechi Obreja, Cândoiu,
Floreşti, Mariţa, Polovragi, spre Frăsinet, Marginea
343
Destine Literare
Urşanilor, Ursuleţu‟, Groapa Mălăii (propietate,
chiar şi după 1947, a ciobanilor din Horezu), Groşeţ,
Iezer, Curmătura Popeştilor, apa Repedea, apoi
Ciunget, pe lângă apa Latoviţei, Chica Lupului... În
alţi ani, am ajuns cu „ocazii“ până la cătunul
Voineasa, pe apa Voineşiţei, în sus, apoi pe Galbena
Voinesei, Obârţia Lotrului, turmele urcând, mereu,
„drumul măgarului“, spre vârful numit de ciobani:
„Căcâcea“ (chiar aşa!), spre Voineagul Săsesc,
Valea Sadului, cu localitatea ei Râul Sadului. Aici
„coborau“ şi „intrau“ păstorii în Ardeal, trecând apa
Tilişca, spre Dealurile Răşinarilor, spre Mărginimea
Sibiului şi spre vestitele târguri de animale, carne şi
brânză.
Unii ciobani numeau acest drum „al oilor şi
asinilor“; alţii, în altă zonă, mai sus: „al scurtăturilor
şi lăsăturilor“; iar întâmplătorii turişti montani:
„vama cucului...“
Aceeaşi cale o foloseau păstorii toamna, când
„coborau“... „la baltă“, adică spre câmpia, stufurile,
lacurile şi „bălţile“ (cu iarbă şi iarna) ale Dunării.
Cunoscând, cu pasul, şi acea porţiune
prăpăstioasă numită „Drumul Bengăi“ (drumul
Dracului), împrietenindu-mă cu ciobani umili, ce
statorniceau, acolo, am aflat „motivul“ descinderii
lui Ţepeş, pedepsirea unui anume boier, poreclit
„Berbecul cel Mare“!... Întorcându mă la Horezu, de
zeci şi sute de ori, m-am dus, însoţit de rudele mele,
Marinela şi Constantin Tărăşescu, din nou, în vizită,
la familia vestitului stăpân de turme, Achim Băluţă.
În ciuda unei aspre îndeletniciri, veghindu-şi tumele,
nopţile, în ploaie sau zăpadă, dl. Băluţă împlinise 91
de ani... Suferea de „bătrâneţe“, stând mai mult la
pat... Am vizitat, din nou, pe istoricul şi folcloristul
Vaideenilor şi al Mânăstirii Hurezi, dl. profesor
Bartolomei Todeci. Am căzut de acord că „Stâna lui
Vlad“ este frecvent pomenită aşa de păstorii din
Vaideeni şi din Obârşia Lotrului – Sălişte. Un motiv,
aşadar „călător“!...
„O legendă cu drumuri lungi şi poteci strâmte
– Cărăle Dracului“este, prin modul în care am
„descoperit-o“ şi am structurat-o, din „bucăţi“ şi din
„fragmente“ vii, în mişcare, o întâmplare fericită.
Fiindcă păstorii sunt oameni tăcuţi, „cititori în stele“
şi cumplit de singuratici. Nu se „deschid“ şi nu se
spovedesc decât după ce capătă o anume încredere,
împrietenindu-se, dificil, cu cel din faţa lor!...
Destinul de a se pierde Legenda (şi nucleele ei),
păstoreşti părea, de la an la an, tot mai adânc, după
cum spun ciobanii: „cât îi hăul“ – cât îi prăpastia!...
3
Crunta păţanie a unui slujitor domnesc,
pus sameş peste ocnele de sare...
„Când Vlad Vodă au pogorât, din Ardeal, în
fruntea ţării, el abia dacă împlinise două‟ş‟cinci de
ani. Şi, iacă, tot cârteau cei învechiţi în rele, băgându
şi mâinile până în coate în trebile şi afacerile
domniei, că încă mai avea tulee subţiri, obrajii prea
tineri şi părul nu era ca pana corbului, ci ca paiul de
grâu!...
Şi, chemându-i Ţepeş să le poruncească în
legea cea nouă, se adunară slujbaşii, într-o zi de
vineri, la Târgovişte. Iar el, Vlad, purta, după
obişnuinţa principilor vechi, în ziua răstignirii lui
Iisus, ce fusese într-o vineri, o mantie neagră, cu-n
lanţ de aur pe piept; şi îi chemă, în faţa sa, pe toţi
mai marii vămilor; pe urmă, pe cei peste pârgari,
mori şi plaiuri, lacuri şi văi de peşti; ocnele, pădurile
şi minele domneşti; îi chemă ca să dea samă şi
socoteală şi să se supună poruncilor noui...
344
Dar mulţi lipseau, de parcă n-ar fi fost nevoie
să meargă pân‟acolo!... Şi, văzând Vodă rânduri
rărite, în jurul unui slujitor gras, pe care abia-l mai
ţinea calul, mirosind acela a răchiu, usturoi şi a peşte
sărat, Vlad îşi aminti că-l mai văzuse, cândva, în
urmă cu ani, la vremea primei sale domnii; căci
orânduia muncile şi vânzările de sare, în bucăţi mari,
ca şi cloviile de brânză ale ciobanilor ori pietrele de
marmoră; şi nu avea, niciodată, catastifele acelei
negustorii în regulă şi că râdea, ca un nemernic, de
căderile şi schimbările Domnilor; de sărăcia şi
grelele zile ale ostaşilor voievodului, în războaie, în
vreme ce el, pe ascuns, se tot îngrăşa şi îmbuiba...
– Unde-ţi sunt oamenii?... De ce nu-s, toţi,
lângă tine? îl întrebă, răstit, Ţepeş, în vreme ce îl
văzu, şleampăt, la veşminte-i, crescându-i obrajii
peste ochi, rânjind la întrebarea Domnitorului şi de
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
noua rânduială ce trebuia jurată pe cruce şi sabie...
Nu răspundea nimic, râzând precum ageamii; şi lui
Vlad Ţepeş i se păru sfidător, nătărău ori nebun,
jignind tinereţea sa...
– Apără-te!... îi strigă Vodă Ţepeş, în vreme
ce sameşul încremenise, ca un munte de carne.
Arată-le celorlalţi ce mai ştii!... Şi iarăşi îl simţi că
duhneşte a răchiu, a usturoi şi a peşte şi de nu cumva
a femeie de jos...
Şi învârtind paloşul, ca pe un fulg, după taine
numai de cavaleri ştiute, îi sparse scutul în două, iar
dup‟o altă lovitură, se făcu puzderie şi ţăndări, încât
sameşul rămase trăznit, bălăbănindu-şi mâinile ca
nişte ghiare, prin aer, şi prăbuşindu-se, ca un sac, de
pe armăsar...
– Iertare!... Iertare!... îngăimă nenorocitul,
trezindu-se, ca prin minune, din beţie. Iertare!... Voi
bântui toată ţara, în lung şi în lat, ca şi un olăcar, în
şase zile; şi-ţi voi aduce, Măria Ta pe toţi oamenii
mei, de la ocne, saline, râmnice sărate şi slănicuri,
aici, în faţa Ta...
– Cum o vei bântui?... Cum îi vei stăpâni?...
Dacă tu nu te poţi stăpâni pe tine însuţi; şi nu-ţi
asculţi propriile porunci?...
– Ca vântul şi ca gândul!... De la Severin la
Tismana, la Brăila şi la Chilia!... Voi bântui de la
Ocnele cele Mari, de sub munţi, până jos, la
Giurgiu!... Îi voi găsi pe toţi!... Vom pune la zi
scrisurile şi socotelile...
– Du-te!, îi strigă Vlad Vodă, sfredelindu-l
cu ochii. Îţi mai dau să trăieşti şapte zile!...
Şi iată ce se mai întâmplă: sameşul bântuia şi
alerga, parcă de mama focului. Mânca pământul...
Pe unii dintre oamenii săi, într-acel sfârşit de
săptămână, însă, îi găsi chefuind, cu muierile
nimănui, prin hanuri; pe alţii, cu căruţele spre
Dunăre, puind banii cuveniţi Domnului, din
vânzarea munţilor de sare, în propriile buzunare... Pe
alţii, nărăviţi în chiolhane lungi, prin crâşme şi
locuri ascunse, alături de ţărănci durdulii...
– Avem domn nou!... Domn nou, mă!...
Voievod nou!... ..., striga nenorocitul, pe acolo, pe
unde ajungea, în hanuri de răscruce, ori taverne
dosnice. Ajutaţi-mă, ca să nu mor!... ţipa mereu.
Dar, în aburii fripturii şi ai vinurilor straşnice, cu
ibovnice tinere în braţe, nimeni dintre oamenii săi
nu-l mai auzea şi nu-l mai vedea!...
destineliterare@gmail.com
Şi atuncea, îngrozit, sameşul se ascunse întro salină părăsită; el nu ştia însă că va fi găsit chiar şi
în gaură de şarpe. Îl urmăriră şi îl prinseră pristavii,
pe locurile lor; şi-l duseră, în faţa lui Vlad Ţepeş, în
chiar cealaltă vinere. Şi vodă avea aceeaşi mantie
neagră, de catifea, într-o pioasă amintire a
răstignitului pentru noi toţi, Hristos. Şi nu scotea
niciun grai sameşul, rotund ca o gogoaşă scârboasă,
spăimântat şi mut, ca un taur, la tăiere, în pofida
bântuirii şi alergărilor sale...
Şi-au legat de fiecare picior al său, cu o
frânghie, câte un cal. Şi l-au înfipt şi tras în ţeapă, în
faţa gărzilor domneşti, din piaţa Târgoviştei.
– El singur s-a ucis pe sine, scăpându-şi viaţa
din mâini!... repeta Ţepeş...
Dar, de gras şi burduhănos ce era, în timpul
nopţii s-a rupt ţapa de subt sameş, deşi încă mai
respira şi ofta, adică nu murise...
Şi, la poruncă, l-au împins şi înălţat, din nou,
în ţapă, spre învăţătură de minte, el fiind încă viu...
Aşa au pus Vlad Vodă Ţepeş slujitori şi
slujbaşi noui, de la cel mai credincios şi războinic
sameş, până la cei mai umili slujbaşi şi sărari
mărunţi, arătându-le, aspru, noile rânduieli; ca să se
arate, cum trebuie, la muştru...
Auzită şi reţinută de autor, la 20 iulie 1970,
la Târgul de „Sfântul Ilie“, de la Polovragi (din faţa
mănăstirii) de la bătrânul GHEORGHE BOBEI, din
Bărbăteştii Hurezului – învăţător, rapsod popular –
cântăreţ vocal şi la vioară, în acelaşi timp; poet – pe
ale cărui creaţii scrise şi uneori publicate, în ziarele
epocii, îşi compunea propria muzică. GHEORGHE
BOBEI însuşi le repeta adolescenţilor şi elevilor,
aflaţi vara în tabere şcolare, pe Valea Oltului, că
auzise, fiind copil, această legendă, de la un unchi al
său, de dincolo de Bervislăveşti, pe Olt, localitate
ale cărei drumuri de piatră erau atâta de strâmte,
încât erau folosite doar de om, de cal şi de măgar şi
te duceau, drept, încă din vechime, de la micul târg
Călimăneşti, la Curtea de Argeş. Pe acest drum rar
întrebuinţat, aproape tăinuit, le amintea învăţătorul și
profesorul Bobei, trebuie să fi mers şi Vlad Ţepeş cu
oastea sa, atunci când i a pedepsit pe negustorii din
Sibiu şi, apoi, din Braşov, năvălindu-i, pe Valea
Oltului, – (după ce s-a oprit, seara, pe platoul
mănăstirii Cozia), năvălindu-i noaptea, spre zori,
345
Destine Literare
prin Turnu Roşu.
Salina şi ocnele pomenite în legendă sunt, cu
probabilitate, ale Vâlcii – între Govora, Pietrari şi
drumul de pe sub munte, dinspre Bistriţa lui Mateiu
Basarab şi Hurezii lui Vodă Brâncoveanu, puţin mai
târziu...
O altă variantă sau versiune a acestei
naraţiuni a fost găsită şi fixată de scriitorul RADU
TEODORU în cel dintâi volum al unor nuvele şi
povestiri, cu temă istorică, numit „STRĂMOŞII“,
capitolul „ŞOIMUL“, Editura „Albatros“, Bucureşti,
1986, pp. 374-376), cu diferenţa că, în legenda
auzită şi transpusă literar de TEODORU, sameşul
peste ocne este tras în ţeapă imediat, fără să i se mai
acorde vreo iertare; vreo amânare – sau şansă de
izbăvire!...
4
Istorisirea neguţătorului valah Vlasie, fugit la Pesta, despre straşnica moarte pe care DRACULA a
poruncit-o prinţului Dănesc...
Este adevărată acea ştire, cum că voievodul
căruia i se zice (VLAD) DRACULA a avut, chiar în
zilele acestea, o luptă cu un alt voievod, căruia i se
spune DAN. Şi, adecă, în aşa fel s-au întâmplat
lucrurile, încât, dintre toţi bărbaţii războinici ai
acelui voievod DAN, numai şapte au mai rămas în
viaţă – scăpând de cea mai ticăloasă dintre morţi!...
Iar voievodul DAN, fiind el însuşi prins în
robie, (VLAD) DRACULA a poruncit să i se reteze
capul. De asemenea, pentru grozăvia lui,
DRACULA a poruncit ca să fie traşi în ţeapă şi
ceilalţi soldaţi ai lui DAN Voievod, care căzuseră în
luptă.
În cele din urmă, pe câte femei (mame) le-a
putut prinde, le-a tras şi pe ele în ţeapă, legându-i pe
proprii lor copii, la sânii lor... Şi aceasta pentru
straşnica, enorma sa cruzime, ca şi spre prejudiciul
cel foarte mare al creştinilor!...
Scrisoare descoperită de regretatul romanist
MARIAN PAPAHAGI în arhivele italiene şi latine
ale Vaticanului, în timp ce traducea pentru „Patimile
lui DRACULA“ un fragment al Papei Pius al II-lea
despre Constantinopole. Textul, de-o valoare
cardinală, a fost semnalat mai întâi de Nicolae Iorga,
existând în J. KATONA, „ISTORIA CRITICA
REGNUM HUNGARIAE STIRPE MIXTE“, (op.
cit., VII (XIV), Budapest, p. 333-338; apud.
WAGNER, „DIPLOMATA SAROS“, p. 120;
preluat, în latină, şi cercetat de istoric, în articolul
său, „LUCRURI NOUĂ DESPRE VLAD ŢEPEŞ“
(în revista „CONVORBIRI LITERARE“, Nr. 2,
1901, p. 155).
Fiu al lui Vladislav al II-lea, omorâtorul
346
părintelui lui Ţepeş, VLAD DRACUL (ca şi al
fratelui mai mare, MIRCEA, pe care mai întâi l-a
orbit şi l-a îngropat, fiind viu încă), prinţul,
pretendent la tron, DAN al III-lea CEL TÂNĂR
trăia în Feldioara, ocrotit o vreme chiar de regele
MATEI CORVINUL şi a avut, prin scrisorile sale
repetate, cea mai mare şi grea influenţă în a sădi „o
ură neagră“ în inimile saşilor sibieni, făgărăşeni şi
braşoveni împotriva lui Ţepeş, ei devenind apoi
„scrietorii“ de diversiuni şi dezinformări,
producătorii faimei cumplite în Europa a
„legendarului“ DRACOLE WYDA – DRACULA
VAJDA.
Iată ce le scrie DAN CEL TÂNĂR saşilor, în
2 martie 1460, cu exact 7 săptămâni înainte de a fi
prins de armata sa, coborând în Muntenia lui
ŢEPEŞ, în acea straşnică luptă pierzîndu-şi, apoi,
cumplit firul zilelor:
„.. bărbaţi cuminţi şi cinstiţi, locuitori ai
cetăţii braşovene şi ai Ţării Bârsei, cu întreg neamul
lor de fraţi, prieteni, rude, fii şi membri ai acestora,
au fost schingiuiţi şi ucişi de către nelegiuitul şi
foarte crudul tiran necredincios, fără îndoială
DRACUL!..., care este VLAD VOIEVOD...“.
Tot DAN al III-lea CEL TÂNĂR le oferea,
în alte scrisori, saşilor, cifre odioase, „umflate“, care
se vor mări, în informaţiile orale, „după ureche“,
dezexperant de mult, spre crunta faimă a lui Vlad
ŢEPEŞ: 300 de tineri negustori, trimişi în Valahia să
prindă limba (ca şi când în Ardeal n-ar fi putut să
înveţe, să prindă româneşte – ori aveau să fie
„iscoade“?...), au fost traşi toţi, în ţeapă!...; 41 de
comercianţi grei, braşoveni (saşi) traşi, şi ei, toţi, în
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
ţeapă!... Pe alţii i-ar fi „robit în lanţuri înspăimântătoare“, scrie Dan – „lanţuri de fier“, vor adăuga
„scriitorii“ saşi!... „A omorât un neam întreg“ (ceea
ce pare să fie adevărat: neamul, „clanul“
DĂNEŞTILOR. O tragedie pur shakespeareană,
prin urmare, în perioada contemporană cu Richard al
III-lea).
Nu e de prisos, totuşi, a aminti că boierul
negustor valah VLASIE, cel care a scris scrisoarea,
din Pesta, către prietenii săi din oraşul BARTFA
(LVA), face parte din neamul DĂNEŞTILOR şi e
printre cei scăpaţi cu viaţă; iar textul său, de om
şcolit, gândit în latină, este „redactat“ în spiritul
scrisorilor şi ideilor lui DAN CEL TÂNĂR, pe care
visa să-l vadă, într-o zi, VOIEVOD!... Fără să ştie că
n-avea să fie niciodată!...
Traducerea, concomitent, din italiană şi
latină şi restaurare filologică: MARIAN PAPAHAGI.
5
Povestea unei săgeţi, intrată pe fereastră,
şi a unor călăreţi, trecând spre Ardeal...
Țepeş-vodă, cu şapte căpitani de credinţă ai lui, se
retrăsese la Cetatea Poenari şi acolo, în mare taină,
s-au pus la sfat cum să facă să-i vie de hac
sultanului, că avea puzderie mare (de soldaţi) cu el.
Şi cum stăteau ei aşa, în jurul unei mese,
tăinuind fel şi chip, zdranc! o săgeată: a izbit în
fereastră, a spart geamul şi a stins feştila de pe masă.
Au rămas toţi năuci. Ce să fie asta? Semn rău? Veste
bună? Ori vreo minune?
Unul scoate iasca, scapără şi aprinde feştila.
Pe masă, săgeata – înfăşurată într-un sul de hârtie.
Vodă, nerăbdător, o despăturează repede şi
când colo un răvaş: „Măria ta, turcii sunt aproape; au
pus tunurile pe Pietrăria şi vor să spargă cetatea.
Fugiţi repede!”
Pietrăria era un munte vecin, de unde se
putea vedea şi bate straşnic. Răvaşul era de la un
nepot al lui Ţepeş, ostatec în tabăra turcească.
Turcii de la Piertrăria au şi pus să
bombardeze cetatea. Săreau zidurile ca nişte cioburi.
După trei zile de bubuituri năpraznice, au pornit la
atac, căţărându-se de-a buşilea pe pereţii stâncilor.
Când au ajuns în cetate, nimeni! Nici viu, nici mort.
Au scormonit dărâmăturile, ascunzătorile, văgăunile,
nimic! Într-un târziu, au găsit urmele cailor şi s-au
luat după ele. Ajungând la Poiana Spinului, nimic!
Întrebând oamenii, aceştia le-au spus că au fost nişte
călăreţi, dar au fugit în Ardeal. Atunci, s-au lăsat
păgubaşi...
Naraţiune ataşată, asemenea unui „ciorchine”, acelora structurate în jurul CETĂŢII POENARI.
(V. Acelaşi DUMITRU UDRESCU, (op. cit.); pp. 119-120).
6
Atacul de noapte al lui Dracula, împotriva împăratului,
îmbrăcat în ofiţer turc...
Sultanul, care avea destulă pică şi obidă
asupra domnului muntean, orândui o armată
puternică, sub comanda celui mai crâncen paşă,
Hamza, cu poruncă straşnică să prindă viu pe
domnul neastâmpărat şi să-l aducă ”legat” fedeleş la
împărăţie.
Armata turcească, în frunte cu boierii
destineliterare@gmail.com
vânzători, a venit: dar de întors nu s a mai întors,
înroşind cu sângele şi fesurile lor o pădure de ţepe.
Sultanul, furios, a pornit atunci el însuşi cu o
armată uriaşă ca să pedepsească cumplit pe semeţul
şi neînfricatul domnitor.
Ţepeş-Vodă nu şi-a pierdut cumpătul. Şi-a
adunat în grabă voinicii şi i-a ieşit în întâmpinare,
347
Destine Literare
hărţuindu-l şi atrăgându-l în munţi. Iar într-o noapte,
pe la miezul nopţii, straşnicul voievod, îmbrăcat în
haine de ofiţer turc, a pătruns în lagărul duşman,
până la cortul sultanului, a intrat înăuntru, i-a înfipt
hangerul în piept şi a fugit, strigând în gura mare:
– Puneţi mâna pe el, mă! stârnind
învălmăşeală şi spaimă printre turcii care s-au bătut
între ei, ca orbii, până la ziuă.
Din păcate, lovitura a dat greş, nimerind un
paşă,
în
locul
sultanului...
Naraţiune culeasă de DUMITRU UDRESCU, de la acelaşi NICOLAE CONSTANTINESCU,
din Curtea de Argeş, în 1932, toate aceste „nuclee” fiind structurate în „Legendele Cetăţii Poenari”,
în vol. „DE PE PLAIURI ARGEŞENE“, Piteşti, 1974, pp. 118-119.
7
Soldatul lui Țepeș Vodă, eliberat de împăratul Mahomed „El Fatih“
– răsplătit de domnitorul său...
În vremea de demult, după domnia lui Mircea cel
Mare, ajunse domn în Ţara Românească Vlad-Vodă.
Vlad-Vodă era viteaz, curajos fără seamăn,
dar şi nemilos, fără cruţare cu cei leneşi şi răi,
precum şi cu duşmanii ţării, pe cari obişnuia pe toţi
să-i tragă în ţeapă şi de aceea oamenii l-au poreclit
Ţepeş-vodă.
El era nepot al lui Mircea cel Mare şi ţinea mult
ca ţara lui să fie liberă şi neatârnată faţă de turci şi
de aceea era iubit şi temut de soldaţii săi.
Vestea vitejiei şi a faptelor lui măreţe
ajunsese până departe peste hotare.
Sultanul turcilor care dorea să-i supună ţara
veni cu oaste numeroasă şi într-una din lupte a fost
prins un soldat de-al lui Ţepeş, ce fusese dus
înaintea sultanului. Acesta voia să afle planurile de
luptă ale lui Ţepeş, să afle câtă oaste are şi cum ar
putea să-l prindă mai repede. Puse atunci o mulţime
de întrebări soldatului şi-l iscodi în fel şi chip ca să
afle tot ce dorea. Îi promise averi peste averi, ba
chiar că-l va face domn, în locul lui Ţepeş. Soldatul
tăcea însă, rămânând mut la toate întrebările.
Văzând sultanul că nu poate afla nimic, cu
vorbă bună şi făgăduieli, porunci să se înceapă cu
ameninţările. Îi spuse că-l va frânge pe roată, că-l va
jupui de viu de piele şi că-l va îngropa de viu.
Soldatul tăcea întruna. Ştiind că viaţa îi este
în mâinile sultanului, răspunse aşa, ca să vorbească
şi el ceva.
– Ştiu că viaţa mea este în mâinile mărieivoastre, ştiu că veţi porunci să fiu omorât, poate, dar
despre domnul Vlad Ţepeş nu veţi afla nimic de la
mine. Vreau să mor, pentru ţara mea, cu tot sufletul,
decât s-o vând şi să trădez pe domnul meu.
Sultanul, auzind aceste cuvinte, se încruntă
de mânie şi întorcându-se către soldat îi spuse:
– Dacă domnul tău are mulţi soldaţi ca tine,
în scurtă vreme are să cuprindă lumea întreagă şi are
să mă gonească şi pe mine din părţile acestea.
Se sculă, apoi dete poruncă să se retragă
oastea, liberă pe soldat, dându-i o mare sumă de
bani, iar el se întoarse în ţara lui, lăsând în pace atât
pe Ţepeş, cât şi Ţara Românească.
Vlad Ţepeş, aflând despre purtarea soldatului
său, îl chemă, îi mulţumi şi-l răsplăti cu boierie mare
şi cu moşii multe.
Astfel răsplătea domnii noştri pe soldaţii
credincioşi şi iubitori de ţară.
Naraţiune găsită şi publicată de MIHAIL POPESCU, în vol. „LEGENDELE ISTORICE ALE
ROMÂNILOR“, Bucureşti, 1937, pp. 13-15. Publicată (şi) în cărţile de şcoală, pentru elevii mici,
ea a fost socotită ca având o mare valoare istorico-morală; aşadar, o legendă, „o poveste“
„exemplară“.
348
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
8
De ce avea Dracula ură pe turci?
Hei, măre! Era rău din partea turcilor pe vremea
lui Vlad Ţepeş!
Veneau biglirgii şi luau oamenii în zălogire
ori să-i facă soldaţi de-ai lor; ba luau şi vitişoare deale noastre: tot din zece oi, una. Şi ce era mai bun şi
mai din belşug, pe vremea aceea, decât oaia? Ea
săraca:
Vine vara, te-ndulceşte,
Vine iarna, te-ncălzeşte...
Era aşa de mult laptele, că pe atunci moşii
noştri făceau mămăliga cu lapte, în loc de apă, că era
mai ieftin laptele!
Şi d-aia avea Vlad-Vodă necaz pe turci! Îi
căuta, pe rudă, pe sămânţă, şi cum îi prindea, îi
trăgea în ţeapă!
Vlad-Vodă pedepsea, însă, şi pe boierii care
îşi dau de multe ori coatele cu turcii, ori nu se purtau
cinstit cu oamenii, ca de-alde noi.
Odată, ca să-i prinză mai lesne, a făcut un
ospăţ mare şi a chemat la el şi pe boierii pe care avea
el pică. Cum au venit însă ăia, el i-a tras în ţeapă!...
Povestea a fost întâlnită şi reţinută de CONSTANTIN RĂDULESCU-CODIN de la un bătrân
ţăran GHIŢĂ AL LUI DINU AL RADULUI din Almăjel, judeţul ehedinţi şi publicată în vol.
„LEGENDE, TRADIŢII ȘI AMINTIRI ISTORICE“ – găsite în Oltenia şi în Muscel, Bucureşti,
1910, p. 65.
9
În fiecare cătun – o casă de judecată, o ţeapă, o spânzurătoare...
Vlad Ţepeş, mamă, cică a fost un domn grozav
de aspru. Pe cine prindea cu minciuna, ori că se
poartă rău cu ăi bătrâni, ori că asupreşte pe ăl sărac,
iute-iute îl pedepsea cu ţeapa.
Tot cu ţeapa pedepsea el şi pe turcii care
veneau, când şi când, pe la noi, după jafuri.
Cică avea domnul ăsta în câte un sat mai
mare câte o casă, în care el judeca şi, tot acolo, avea
ţeapa şi spânzurătoarea. Casa în care se judeca era la
noi, în Albulete, aproape de Beleţi.
Pe cine-i pica în mână, îl judeca şi apoi îl
spânzura. Iar după ce-i lua piuitul omului, îl trăgea
în ţeapă.
Naraţiune culeasă de același CONSTANTIN RĂDULESCU-CODIN de la o bătrână ţărancă,
MARGA BADEA, din satul PRIBOIENI, județul ARGEŞ (op. cit., 1910, p. 66.)
10
Vlad Dracula Țepeş şi solii turci...
Se spune că pe timpul domniei în Ţara
Românească a lui Vlad-Vodă Ţepeş, sultanul
Mahomed al II-lea i-a trimis nişte soli. Aceştia, după
ce au intrat în sala de primire a domnului român şi
se închinaseră, după obiceiul lor, nu-şi scoaseră
fesurile de pe cap. Atunci, Ţepeş îi întrebă:
– De ce vă purtaţi voi aşa? Aţi venit înaintea mea
destineliterare@gmail.com
şi-mi faceţi o mare necinste.
Iară solii turceşti răspunseră într-un glas:
– Aşa este obiceiul la stăpânitorii ţării
noastre.
Ţepeş-Vodă le spuse, atunci:
– Vreau şi eu să întăresc obiceiul vostru, ca
să-l ţineţi şi mai tare.
349
Destine Literare
Porunci atunci la slujitori săi să-i aducă cuie,
îndată, ca să întărească cu ele fesurile solilor în cap.
După ce făcu lucrul acesta le dete drumul
solilor, zicându-le:
– Mergeţi de spuneţi stăpânului vostru că el
este obişnuit să sufere asemenea necinste din partea
voastră, noi însă nu suntem învăţaţi. Altă dată să nu
mai trimită la noi, ori în alte ţări şi la alţi stăpânitori,
soli cu obiceiurile sale, căci noi nu vrem să i le
primim.
După MIHAIL POPESCU – „LEGENDELE ISTORICE ALE ROMÂNILOR“, Buc., 1937, pp.
15-16. Unul din cele mai faimoase „nuclee“ narative, întâlnit atât în legendele, povestirile şi
naraţiunile germane, slave (ruseşti), cât şi ungureşti, cehe, greceşti etc.
Castelul Bran
Cetatea Poenari
350
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Gheorghe ZINCESCU
(ROMÂNIA)
Poezii din volumul Dacă un înger aripă ți-ar da
Poezii inedite
Lamură
Un plop era
Cine-a plâns pe perna mea –
În pustia de batist –
Îngerul a toate trist
Răsădind o asfodea?
Poetului Octavian Doclin
...Și m-am uitat - și chiar era un plop.
Culcat de vânt, plângând cu depărtarea
aproape negre lacrimi. Te uită!,-o să-mi îngrop,
mi-am zis, la rădăcina lui
singurătatea, visul, disperarea...
Coborând din stea în stea
Vreun rătăcitor heruv
Într-un vis de pisc pleșuv
Pe brocatul alb, de nea?
Ori a ostenit cumva
În fărădelegi mărunte
Grea de țărână o frunte
Și s-a rezemat de ea?
Ci mi-e sufletul bolnav
Inima de tot amară
Pentru-un boț topit de ceară
Lângă scutecul jilav
Să-l ascund, să nu-l mai văd?
Să închid fereastra-n zori
Între ochi și trecători,
Între jale și prăpăd?
Poate să-l pârăsc la soare,
Poate să-l asmut la vânt?
Poate trupul de pământ
Lamură în sărbătoare...
destineliterare@gmail.com
Și iarăși m-am uitat – era un cal
cu totul și cu totul dintr-o smoală
era înșeuat și șeaua goală –
am vrut să-l chem și chiar l-am și chemat
L-am fluierat ușor, am șuierat,
am spus o vorbă, nu mai știu, mă crezi?,
venea așa, domol, peste livezi
un nor era, dar cu copite grele
și cred că l-am încălecat cumva –
ca grindina bătea în trupul cărnii mele...
Și m-am uitat din nou. Un plop era.
În urma mea își apleca înaltul
subtilul trup tremurător și singur
și frunze negre-n zare lepăda
văzându-mă cum trec
și cum mă-ngândur...
***
351
Destine Literare
Un grandios proiect editorial
DICȚIONARUL SCRIITORILOR ROMÂNI CONTEMPORANI
Editura TipoMoldova (Iași) pregătește pentru anul 2016 un amplu proiect editorial, sub coordonarea
criticului literar Ioan Holban – Un dicționar al scriitorilor români contemporani – lucrare structurată în 12
volume (aprox. 1500 pg/ volum, format A4, cartonat, supracopertă color). Astfel, în vederea realizării unui
Dicționar bine documentat și riguros solicităm colaborarea cu filialele Uniunii Scriitorilor din Romania, ale
Ligii Scriitorilor Români, cu asociații ale scriitorilor de orifine română de peste hotare, cu cenaclurile
literare etc., propunând ca membri consultanți ai proiectului pe fiecare dintre conducătorii acestora. Această
lucrare privește orice creator de literatură și va aloca fiecărui autor un spațiu de 10 pagini (format A4) care
să acopere următoarele aspecte: CV, aprecieri critice, bibliografie completă, fotografie de prezentare și 4
imagini din viața autorului. Dorim să menționăm faptul că, prin acordarea unui spațiu generos fiecărui autor,
proiectul nostru editorial își propune să ofere o reprezentare cât mai cuprinzătoare a literaturii române
contemporane. Menționăm că autorii interesați de proiectul propus au obligația să achiziționeze contracost
un exemplar din lucrare. Prețul unui exemplar este de 250 de RON. Plata se face concomitent cu expedierea
materialelor pentru Dicționar în contul BRD al Editurii RO25BRDE240SV36360882400 – BRD Iaşi,
Agenţia Copou – sau prin serviciile Poștei Române (pentru aceasta variantă vă rugăm să ne contactați la tel.
0745502095). În același timp, Editura se obligă să expedieze pe cheltuiala proprie exemplarul către autori.
Prin urmare, rugăm toți autorii interesați de proiectul nostru să se adreseze Editurii la tel.: 0745502095,
email: office@tipomoldova.ro sau biroului nostru din Iași, Str. Moara de Foc nr. 35, Clădirea Solomons,
Etajul 2.
Aurel Ștefanachi
Director
Editura TipoMoldova - IAȘI
Mesaje de la cititori:
Stimată Doamnă Daniela Gifu,
Vă felicit sincer pentru reuşita revistei «Destine literare», care a reunit în jurul său, talente scriitoriceşti de
pe mapamond.
Mărturisesc că m-a şocat efectiv numele publicaţiei Dv., întrucât eu însumi lansam, la începutul anului 1999,
într-o selectă editură din Piteşti, volumul «Destine literare» consacrat unor personalităţi ale vieţii literare
naţionale care au trăit şi au creat în zona etnoculturală Argeş-Muscel. Volumul este postat pe Google, în
system Calameo, putând fi accesat pe site-ul «Grigore Constantinescu my publications» / calameo.1227548
În eventualitatea că veţi considera eseurile biografice incluse în volum de real interes pentru lectorii Dv, maş bucura să le regăsesc în paginile revistei «Destine literare».
Dorindu-vă mult succes în elaborarea viitoarelor numere ale revistei, vă asigură de deosebita sa consideraţie
redactorul revistei monografice anuale postate pe internet: «Poenărei – străbuna vatră natală» dedicată
satului meu cu o populaţie stabilă de circa 100 de locuitori!
Grigore Constantinescu
Piteşti, 28 ianuarie 2016
352
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Am primit la redacţie:
Stimate doamne, stimati domni,
Asociatia culturala internationala Soleil de
l‟Est, creata în Franta în anul 1994, are obiectivul
principal de a prezenta în atentia comunitatilor
românilor de pretutindeni, si nu numai, a unei
valente de înalta calitate artistica a culturii române,
pictura contemporana. Soleil de l‟Est are la activul
sau organizarea unor numeroase expozitii de pictura
în prestigioase locatii în Franta, Belgia, Olanda,
Austria, Slovacia si România. Prin aceste prezente
ale picturii române pe simeze franceze si europene
se realizeaza afirmarea României ca tara culturala
europeana si francofona, confirmarea locului picturii
contemporane române în ierarhia culturala
europeana si mondiala, continuitatea prezentei
picturii contemporane române pe scena culturala
pariziana si în final realizarea unei alte imagini a
României, în actualul context. Românii care
viziteaza expozitiile noastre, traiesc un puternic
sentiment de mândrie vazând aprecierea generala de
care se bucura o creatie venita din tara de origine. Ei
comunica acest mesaj prietenilor si colegilor lor din
tara de adoptie.
In afara de organizare de expozitii, Soleil de
l‟Est editeaza carti de arta cu pictorii români, si
conduce din 2001, o rezidenta de artisti în Franta, în
favoarea pictorilor români din tara, cât si a celor
stabiliti pe alte meridiane europene.
Va propunem, daca va face placere si va
intereseaza, organizarea unei expozitii de pictura
româneasca, cu prezentarea albumelor de arta editate
de Soleil de l‟Est, în orasul unde locuiti. Acest
eveniment va scoate în evidentia prezenta românilor
în lume, ca mostenitori ai unei culturi autentic
europene, cu radacini ancestrale în arta bizantina.
Contact : Soleil de l‟Est, tel fix : 00 33 9 52 41 29 20, mobil 0 33 6 70 28 22 49
www.soleildelest.org si facebook, e-mail michel@gavaza.org
Cu deosebita cordialitate,
Michel Gavaza
SOLEIL DE L’EST
Association Culturelle Internationale
8, rue d‟Amboise, 37540 Saint-Cyr-sur-Loire, France
______________________JO 837 / 1994 - N° Fisc : 478 172 265 00017_______________________
Tél. 00 33 9 52 41 29 20 - 00 33 6 70 28 22 49
www.soleildelest.org
e-mail : contact@soleildelest.org
Prezentarea asociatiei Soleil de l’Est - obiective si activitati
Crearea asociatiei, declararea ei la
Prefectura, înscrierea în Jurnalul Oficial,
coordonate.
Asociatia Soleil de l‟Est a fost creata în anul
1994, de un grup de entuziasti, români si francezi,
cunoscatori ai valorilor culturale ale tarilor din
Europa Centrala si Orientala. Dupa schimbarile
aparute în 1990, când barierele între Estul si Vestul
continentului european au disparut, cultura din cele
doua extremitati ale Europei a devenit accesibila
lumii întregi. Arta pentru a fi cunoscuta trebuie sa
circule. Astfel s-a nascut necesitatea creerii unei
organizatii asociative culturale care a primit numele
de Soleil de l‟Est. Creareaa sociatiei a fost impusa
destineliterare@gmail.com
îndeosebi de faptul ca dupa 1990, cu deschiderea
aparuta, francezii nu cunosteau mai nimic despre
cultura tarii noastre.
Asociatia a fost declarata la Prefectura de
Indre et Loire, pe data de 22 martie 1994, sub
numarul 11108, dupa acre a fost înscrisa în Jurnalul
Oficial al Republicii franceze în data de 13 aprilie cu
nr 837. Primul sediu social a fost la adresa : Port de
Vallières 37230 Fondettes. Dupa care, în anul 2003,
urmare schimbarii sediului social de la Fondettes la
Saint-Cyr-sur-Loire, asociatia a declarat aceasta
modificare la Prefectura pe data de 17 octombrie
2003, sub nr 0372011108. Modificare ce a aparut în
Jurnalul Oficial din 22 noiembrie 2003, cu nr 707.
353
Destine Literare
Codul fiscal ala asociatiei este Nr. SIRET 478172 265 00017.
Sediul social actual al asociatiei este:
8, rue d‟Amboise
37540 Saint-Cyr-sur-Loire
Tél. : 09 52 41 29 20
www.soleildelest.org
e-mail : contact@soleildelest.org
Obiective urmarite :
Promovarea valorilor culturale românesti la
nivelul opiniei publice si a oficialilor culturii din
Franta, Belgia, Olanda, Austria si Slovacia.
Pastrarea si afirmarea identitatii culturale a
românilor din diaspora. In mod eficient, asociatia
promoveaza creatia artistica plastica atât a pictorilor
români din tara, cât si a confratilor lor stabiliti în
tarile UE, cu care asociatia intretine legaturi
profunde si constante. Asociatia este în permanenta
legature, e-mail si telefon, cu peste 50 pictori români
din Franta, Germania, Belgia, Suedia, Italia, Spania
si SUA si cu circa 80 confrati în ale picturii din
România.
Incurajarea si consolidarea legaturilor între
artistii plastici si oamenii de cultura de origine
româna din tara si strainatate. Pictorii români din
România si cei stabiliti în tari din UE se întâlnesc în
cadrul taberelor de creatie ce asociatia conduce în
Franta si România, începând din anul 2001. Astfel
artistii schimba impresii, au loc mese rotunde,
reînoiesc prietenii culturale, îsi amintesc de tara de
origine si se atasaza si mai mult culturii românesti.
Ameliorarea
imaginii
« sifonate »
a
României, prin cultura, îndeosebi în Franta. Publicul
erudit francez, prin vizitarea expozitiilor noastre si
prin cunoasterea albumelor de arta editate de Soleil
de l‟Est, îsi creaza o imagine cât mai apropiata de
cea reala despre România, ca tara cu solide traditii si
actualitati culturale. Acest fapt sensibilizeaza pe
francezi.
Prezentarea activitatilor asociatiei.
Organizare de expozitii de pictura în prestigioase
locatii din Franta, Belgia, Olanda si România.
Manifestarile culturale organizate de asociatie în cei
doua zeci de ani de activitate, au ca tinta în primul
rând comunitatile românesti din tarile mentionate,
dar si în mod deosebit publicul avizat si erudit local,
pertinent cunoscator în domeniul expresiei artistice
picturale. Astfel pe de o parte românii din tarile UE
sunt bucurosi si mândri caci o parte de calitate din
cultura tarii de origine este prezenta în aceste tari, iar
publicul si organizatiile culturale locale si mass
354
media, constata cu satisfactie caci în tara noastra
exista valente culturale de înalta calitate. Prin
intermediul asociatiei Soleil de l‟Est, acestea circula
si sunt cunoscute în Europa. Fapt îmbucurator, ce
amelioreaza imaginea
României în tarile
occidentale. Principalele expozitii de pictura
organizate de Soleil de l‟Est :
- Centrul Cultural Paris, director Virgil Tanase, anul
2002.
- Institutul Francez din Bucuresti, în prezenta
reprezentantilor DRP, anul 2005.
- Ambasada României din Paris, ambasador SEM
Sabin Pop, anul 2006.
- Galeria Apollo, Bucuresti, expozitia artistilor
participanti la Tabara de creatie pentru pictorii
români din tarile UE si din vecinatate, Bran, condusa
de Soleil de l‟Est, anul 2007.
- Fondation Taylor, Paris Montmartre, în prezenta
SEM Teodor Baconschi ambasador la epoca si a Dnei Magda Cârneci, director al Centrului Cultural
Român din Paris, anul 2008.
- Ambasada României din Haga Olanda, în prezenta
SEM Calin Fabian, ambasador, anul 2010.
- European Patent Office, Haga, în prezenta SEM
Calin Fabian ambasador, si a presedintelui EPO, M.
Minoye, anul 2011.
- Cité Internationale des Arts, Paris, cu primul Salon
de pictura România contemporana, au expus 50
pictori români din tarile UE cu 150 lucrari de arta
plastica. In prezenta SEM Bogdan Mazuru
ambasador, D-nei Yvette Fulicea ministru
plenipotentiar, Dl Jean-Yves Langlais, director al
Cité. Anul 2011.
- ICR Bucuresti, în prezenta D-lui Lilian Zamfiroiu,
presedintele ICR. Anul 2013.
- ICR Paris, în prezenta D-lui A. Dobrestu director si
a Dnei Yvette Fulicea ministru plenipotentiar, anul
2013.
- Reprezentanta permanenta a României pe lânga
UE la Bruxelles, în partenariat cu ICR, în prezenta
SEM Mihnea Motoc, ambasador si d-lui Robert
Adam director ICR Bruxelles. Anul 2014.
- Ambasada României din Haga Olanda, în prezenta
SEM Ireny Comaroschi, ambassadrice. Anul 2014.
- ICR Viena, în prezenta reprezentantilor ICR
Bucuresti, d-na Mariana Avanu, director al editurii
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
ICR, si Irina Cornisteanu, director ICR Viena, Anul
2015.
- Ministerul culturii din Slovacia, ICR Praga si
Ambasada Româniai din Bratislava, în marea sala
festiva a Ministerului slovac al culturii, în prezenta
reprezentantilor celor trei institutii mentionate.
Alte expozitii de pictura româna au fost organizate
de asociatie în orase de traditie culturala din Franta :
Tours, Orléans, Poitiers, La Rochelle, Briare pe
Valea Loarei, Fondettes, Saint-Cyr-sur-Loire, si în
Midi la Collioure, oras leagan si capitala mondiala a
fovismului, Elne, Font-Romeu, Barcarès.
In total, în acesti doua zeci de ani asociatia a
organizat peste 90 expozitii de pictura în Franta,
Belgia, Olanda, Slovacia si România. Vizitatorii
acestor expozitii, oficialii culturali francezi si din
alte tari, si mass media au luat cunostinta cu o
expresie artistica originala si de înalta calitate, putin
cunoscuta în Occident din cauza « Cortinei de fier »
si a « Razboiului rece » înstaurate timp de 45 de ani
dupa terminarea celui de al doilea razboi mondial.
Acum dupa 1990, cultura noastra are dreptul si
posibilitatea de a fi cunoscuta la adevarata ei
valoare, de catre publicul europran si mondial.
Problema este ca pentru buna reusita a actiunilor
este necesar imperativ ca Statul român sa sustina
financiar si eficare organizatiile care au demonstrat
competinta si au experienta pe aceasta directie.
Editarea de carti, albume si cataloage de pictura
contemporana româna.
La aceasta data, asociatia are la activul sau
realizarea unui numar de 11 titluri, din care
mentionam prestigioasele doua volume « Présences
de la peinture contemporaine roumaine en France
avec Soleil de l’Est » între 1990 – 2008 pentru vol
1, si între 2009 – 2012 pentru vol 2. In aceste
volume sunt prezentate activitatile asociatiei,
expozitii, tabere de creatie, jurnal fotografic, afise de
expozitii, indexul expozitiilor realizate, CV si
reproduceri lucrari pentru un grup de 85 pictori
români de înalt nivel, ce au colaborat cu asociatia.
Cele doua volume au fost redactate în româna,
franceza si engleza, în atentia unui public român din
strainatate, dar si a publicului avizat european si nu
numai. La timpul lor, cele doua volume, scoase de
sub tipar în 2008 si respectiv în 2013, au fost lansate
cu succes la Bucuresti, Paris, Bruxelles, Haga, cât si
în alte orase din Franta, în acompaniement cu
expozitii de pictura. Exemplare din acest album, vol
1 si vol 2, au fost donate asociatiilor românilor de
pretutindeni, ambasadelor, ICR din diferite tari UE,
prietenilor României, municipalitatilor franceze
înfratite cu localitati din România, si unor biblioteci,
destineliterare@gmail.com
mentionam cea de la Centre Pompidou din Paris.
Fiecare pictor inserat a primit câte un exemlpar.
Un aspect deosebit a reprezentat lansarea vol 2 din
« Présences de la peinture contemporaine roumaine
en France avec Soleil de l‟Est » la Salon du livre,
Porte de Versailles, Paris, pe data de 23 martie 2014,
în prezenta oficialilor de la Salon si a D-lor Lilian
Zamfiroiu presedintele ICR si Nicolae Manolescu
ambasador UNESCO. In general, toate persoanele ce
au luat cunostinta de aceste carti, au apreciat faptul
ca este singura lucrare de sinteza de calitate a
picturii contemporane române de dupa 1990.
« Soleil de l’Est douazeci de ani de activitate »
este albumul aniversar ce a iesit de sub tiparul
Monitorului Oficial la data de 17 octombrie 2015.
Lucrarea prezinta o trecere în revista a principalelor
activitati ale asociatiei, si îndeosebi actiunile legate
de resedintele de artisti, conduse de Soleil de l‟Est în
ultimii 14 ani. Sunt prezentati 106 pictori români din
România, dar si stabiliti în alte tari. Fapt remarcabil,
o serie de pictori din Polonia, Rusia, Moldova si
Kirghizstan, cunoscatori ai culturii tarii noastre, au
dorit sa partajeze sejurul în Franta cu pictorii
români. Noi i-am primit cu bratele deschise.
Albumul a fost lansat la ICR Bucuresti pe data de 3
noiembrie. Au fost prezenti la acest eveniment
cultural : ES François Saint-Paul, ambasadorul
Frantei în România, Dna Chantal Moreno, director
al Organizatiei Internationale a Francofoniei, biroul
din Bucuresti, dl radu Boroianu presedintele ICR,
pictori prezentati în acest volum, reprezentanti ai
Soleil de l‟Est, mass media si un foarte numeros
public bucurestean francofon. In continuare am
lansat cartea, în paralel cu expozitii de pictura la
Brasov, Timisoara, Iasi si Mangalia, orase unde
locuiesc pictorii afiliati asociatiei Soleil de l‟Est.
Organizarea si conducerea anuala a taberei de
creatie în Franta.
Incepând din anul 2001, asociatia Soleil de l‟Est a
luat decizia de a organiza în fiecare an o tabara de
creatie în favoarea pictorilor români, din România
dar si pentru cei stabiliti în alte tari. Tabara este
reînoita annual. Are loc sub forma de doua sesiuni:
de primavara la Briare si Saint-Cyr-sur-Loire pe
Valea Loarei si de toamna la Collioure, în Sud, oras
leagan si capitala mondiala a fovismului. Mai au loc
si alte sesiuni în Sud la Elne, Font-Romeu si
Barcarès.
Obiectivele taberei sunt doua : în primul rând se
asigura o prezenta de calitate, viabila, a pictorilor
români în Franta, ca urmasi ai marelui Grigorescu la
Barbizon. Al doilea obiectiv este de ordin artistic si
consta în imersarea pictorilor invitati, în cultura
355
Destine Literare
franceza, prin contacte si organizarea de mese
rotunde cu artisti francezi, si prin vizita în prezenta
muzeografilor a castelelor de pe Valea Loarei, a
muzeelor din Paris, Tours si Orléans, a unor edificii
de importanta istorica, catedrale, fortarete, a
centrelor istorice a oraselor din regiune.
In Sud se viziteaza locurile de creare a fovismului si
obiectivele de patrimoniu din Collioure, Perpignan
si Barcelona în Spania. Un obiectiv deosebit a fost
organizarea Taberei de creatie pentru pictori români
din tarile UE si din vecinatate, la Bran si Brasov în
anul 2007. Au fost invitati un numar de 12 pictori
români din Franta, Germania, Suedia, Serbia si
Bulgaria care pe parcusrul a trei saptamâni au
refacut puntile culturale cu tara de origine.
In cei 14 ani de functionare a taberei de creatie
asociatia a invitat si gazduit un numar de 108 artisti.
De-a lungul timpului, reprezentanti ai Ambasadei si
ai ICR Paris au onorat cu prezenta lor deschiderea
expozitiilor Soleil de l‟Est în Franta : Andrei
Magheru, Vasile Ignea, Horia Badescu, Anca Opris,
Virgil Tanase, Magda Cârneci, Roxana Iftimie, si de
mai multe ori, la Tours si la Saint-Cyr-sur-Loire,
Yvette Fulicea. Local prezenta acestor emisari
oficiali ai României a avut un efect deosebit, prin
calitatea si importanta acordata manifestarilor
culturale organizate de asociatia Soleil de l‟Est.
Finantarea activitatilor mentionate mai sus a fost
bazata prioritar pe surse franceze, mecenat si
donatii. Organizatiile Statului român au participat
totusi la câteva proiecte : tabara de la Bran DPRRP,
editarea vol 2 « Présences de la peinture
contemporaine … » ICR, editarea albumului « Soleil
de l‟Est douazeci de ani de activitate » DPRRP.
Soleil de l’Est
Michel Gavaza, presedinte
***
Lucrări de Zoe Pham Duong
În aer
(Suspended)
356
Femeia apelor
(Dead sea I - Woman of the water)
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
In Memoriam
Iată că anul care se încheie, 2015, pe noi
băimărenii-moroșeni ne încearcă, cu trei pierderi
grele: bunul Dumnezeu ne-a luat trei valori
spirituale, toate în zi de duminică, asta poate spune
ceva(!): Mihai Olos, 22 Februarie, Augsutin
Cozmuța, 22 Noiembrie iar acum, Doamna Lucia
Soreanu-Șiugariu, în 6 Decembrie. Primul și ultima,
în Germania, Cozmuța acasă, la Baia Mare.
Dacă Franța a avut o „ilustră văduvă” în persoana
Mariei Curie, noi românii o avem în persoana Luciei
Șiugariu, o veritabilă matroană, eroină și chiar
martiră a națiunii noastre, căreia viața, de 95 de ani
împliniți la 1 Dec. 2015, nu i-a oferit decât suferință,
dor și singurătate pe care și-a dus-o în umbra
comorii ei, soțul, poet și erou al României, pe care
nu l-a lăsat să moară, republicându‟i opera.
Dacă avem în istoria noastră literară o mare
dragoste, Eminescu-Veronica Micle, o avem și pe a
doua, mai puțin cunoscută, „Soare” Ion SoreanuȘiugariu-Lucia Stroescu, o dragoste divină de care
puteau fi geloși și îngerii din cer, pentru
profunzimea, puritatea, sinceritatea și tăria ei.
„Soare” a fost un model, în toate: ca poet, ne-a oferit
versuri unice în poezia modernă, corectitudine
exemplară în critica literară, eseu și jurnalism, în
dragoste, ca iubit și în căsnicie, ca soț. Cu toate
acestea, dragostea lor a fost îmbrăcată în dor și pelin
de vitregiile sorții, războiul.
Fericirea lor a fost scurtă, doar de patru ani, din
care cea comună, de căsătoriți, nici măcar doi ani
împliniți, huiduma cu coasa răpindu‟i Lucie
comoara, pe front la 1 Febr. 1945, poetul la 31 de
ani, iar Lucia rămânând văduvă pentru o viață, la
nici 25 de ani. Soare îi scria Luciei cu un an înainte
de moarte: „Te rog să fii sigură, draga mea, că te
iubesc până dincolo de moarte!” – ceea ce s‟a
adeverit și în cazul ei, răspunzându‟i la fel, devenind
o Penelopă modernă „țesând” poezia lui spre
eternitate. Acum s‟a dus, de pe patul unui spital din
Aachen/Germania în dimineața duminecii de Sfântul
Nicolae, să‟l întâlnească în Împărăția Cerului pe
neprețuitul ei soț, poetul, supranumit de prieteni
„Soare” după o poezie de-a lui: „Dă’mi Doamne
Soare...” poetul care vorbea de: „un bob de
destineliterare@gmail.com
lumină”! Lucia îi poate răspunde poetului ei, tot
poetic: „Pe urmele pașilor noștri au răsărit flori de
veșnicie.”
Doamna Șiugariu trăia de mulți ani în Germania
unde a lucrat ca farmacistă, retrăgându-se la pensie
în Aachen orașul de reședință a lui Carol cel Mare,
al carolingienilor secolului 8-9 al primului
mileniu,Aquae Granni, zeul antic celtic-german al
luminii, focului și al apei termale tămăduitoare,
izvoare de apă termală sulfuroasă descoperite de
Iulius Caesar în timpul războaielor gallice așezânduse aici înAquis Villa, devenită stațiune balneară, de
atunci și până azi!
Doamna Lucia trăia și se gospodărea singură, fiind
întru toate facultățile psihice, intelectuale și
nervoase în bună stare de sănătate, dar cu unele
disfuncții vegetative determinate de vârstă. Durerea
pierderii soțului în plină tinerețe și împlinire morală
și intelectuală a stăpânit-o cu curaj, tărie și
demintate, adunând bănuț cu bănuț întru menținerea
memoriei soțului. Așa se face că, a reușit să‟i
republice opera redând tinerei generații pe Șiugariu,
unul din poeții „generației soarelui” a „generației
’39” cu lucrări de valoarea celor, despre care presa
noastră moroșană, tânără a afirmat că „nici nu
credea că există.” După revoluție a ințiat un concurs
național de poezie Șiugariu, cu prima ediție în 1998,
a doua, în 2000 iar a treia în 2002, premiul I, dotat
cu 2000 de mărci, respectiv euro, susținut de dânsa.
Uniunea Scriitorilor și Editura Militară a contribuit
cu sală și membrii juriului alături de dânsa și
editorul din München al poeziei lui Șiugariu, Ion
Dumitru care a susținut concursul prin publicitate și
prezență în juriu.
Dar cea mai dureroasă lovitură pe care a primit-o, nu
de la soartă ci de la oameni, a fost pentru „ilustra
noastră văduvă” lovitura dată de „legea Wiesel”
217/2015, „legea” care zice că, condamnă genocidul
și crimele de război, dar care, constatăm practic că
nu este altceva decât o altă formă de vânătoare de
legionari. Lovitura primită la 95 de ani, pe bază de
discriminare și neadevăr i-a scurtat viața. Când
poetul sublocotenent în rezervă Ion Soreanu
Șiugariu, ofițerul regimentului cu armamentul, se
357
Destine Literare
întreabă în jurnalul de front scris pe apucate, sub
ploaia de gloanțe în Jablonca, sat din munții Tatra
din Slovacia, la 18 ianuarie, 1945, când a scos
oamenii la săpat de gropi „pentru morții noștri,
mulți, mult prea mulți morți” se întreabă: „Cine ne
va mulțumi pentru toate aceste jertfe”? În timp de
70 de ani de la război în România comunistă și
postdecembristă, nu s‟a găsit o voce să dea răspuns
la această dureroasă întrebare. În schimb slovacii,
prin intermediul comemorărilor Șiugariu a
scriitorilor și istoricilor băimăreni susținuți de
oficialitățile din Tăuții Măgherăuș de care aparține
așezarea de mineri, Băița, locul natal a lui Șiugariu,
și-au descoperit istoria, adevărul legat de istoria lor,
ținut ascuns de sovietici, au dat un răspuns. Pe ei nu
glorioasa Armată Sovietică i-a eliberat de fasciști, ci
fectivul de 248.436 de români înglobați în glorioasa
armată a eliberat 1722 de sate și 31 de orașe și și-au
lăsat viața pe front în Slovacia 66.000 de militari
români, dintre care doar 11.000, printre ei și poetul
Șiugariu, sunt înhumați în cimitirul de la Zvolen,
lângă Banska Bistriza, 74 km S-V de Polhora-priBrezno unde a căzut Șiugariu, cea mai mare
necropolă românească de peste hotare. Descoperind
acest adevăr, slovacii, la aniversarea a 70 de ani de
la insurecția armată, la ei la 29 Aug.1944, de uimire
și recunoștință față de Armata Română au hotărît
cinstirea ostașului român, prin Ion Șiugariu. Astfel,
oficilitățile din orașul Brezno, la recomandarea
grupului de istorici din care făcea parte și polițistul
istoric, Lubos Nepso, din Brezno, care a adus
pământ de pe mormântul Șiugariu de la Zvolen,
pentru casa memorială din Băița, au propus o placă
comemorativă pentru clădirea din apropierea gării
din Brezno unde s‟a săvârșit Șiugariu: „Subl.(r) Ion
Soreanu-Șiugariu n.6.06.1914 Băița/România,
d.1.02.1945, Brezno/Slovacia, soldat român, poet.
Cetățenii orașului Brezno îi dedică recunoștința
lor. Niciodată nu vom uita. Onoare în memoria
lui.” iar podul de peste Hron, pe care au trecut
căruțele cu muniție ale Armatei Române dirijate de
Șiugariu, urma să primească numele Șiugariu. S‟au
adresat Ambasadei Române din Bratislava,
anunțându-o. Aceasta s‟a opus invocând legea
Wiesel, după care Șiugariu a fost „legionar”! Ei și?
Chiar să fi fost, legionarii n‟au fost toți criminali, au
fost creștini români, care au luptat pentru un ideal,
împotriva comunismului ateu distrugător de țară,
dovadă că 70% din deținuții politci în „pensioanele
comuniste” au fost legionari, iară dacă este să scriem
istorie adevărată, să nu mințim, după cum ne
îndeamnă „boierul minții” istoricul Neagu Djiuvara,
atunci suntem obligați a o spune, cât despre Șiugariu
fără să fi fost legionar a fost un patriot adevărat, care
a luptat împotriva fascismului! Durerea și rușinea
adusă României prin Institutul Wiesel și nenorocita
lege împotriva Culturii românești, votată
iresponsabil de acest parlament iresponsabil, a făcut
prima nevinovată victimă prin Ion Șiugariu. Această
bestială batjocură și neînchipuită durere oferită „pe
gratis” memoriei unui erou al Armatei Române,
excepționala noastră Doamnă, Lucia SoreanuȘiugariu, la vârsta ei n‟a mai putut-o suporta, i-a
grăbit sfârșitul. Stimabilii parlamentari și legiuitori,
Ministerul de externe nu s‟au gândit să‟i ceară scuze
ilustrei Doamne pentru această gafă de rușine
internațională adusă nu numai ei ci și României. In
ce‟l privește pe laureatul pentru pace, poate fi
mulțumit de „realizarea” falsului trecut în
palmaresul Institutului său, de „condamnare a
crimelor de război,” în cazul Șiugariu!
Doamna noastră , Lucia Soreanu-Șiugariu, o
făclie de credință și cultură românească în Occident,
printre străini, își va găsi locul de veci într‟un cimitir
de cartier al orașului carolingienilor, după serviciul
inmormântării ce va fi celebrat de preotul român
ortodox, Alexandru Pop, din Aachen, joi, 10
Decembrie, la ora 9,30. Noi o deplângem pe
minunata Doamnă, dar ea este fericită în Împărăția
lui Dumnezeu unde după o viață pământeană trăită
model, după legile și etica creștin-românească, s‟a
împreunat din nou cu scumpul ei soț și poet „Soare”.
În veci pomenirea ei și a lui, în Împărăția Tatălui!
**********
Teresia Bolchiș Tătaru
Augsburg/Germania, marți, 8 Dec.2015
358
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Memoriam Ion Smedescu
(https://youtu.be/9XVcaLkuYTI)
Flacără vie pentru generaţiile viitoare
Ion Smedescu s-a născut 16.X.1934. Fiu al
comunei Cernişoara din Judeţul Vâlcea a pornit în
viaţă cu dorinţa de-a învăţa şi să-şi ajute familia,
fiind cel mai mare dintre cei zece copii. Drumul
parcurs este presărat cu succese obţinute cu foarte
mari eforturi. A fost pătruns de dorinţă fierbinte a
românului care-şi iubeşte glia strămoşească, limba,
portul şi tradiţiile... având dorinţa nestrămutată de-a
făuri pentru tinerele generaţii Universitatea – altar
sfânt de pomenire pentru ştiinţă şi cultură. Fiind
cunoscut de săteni şi de colegi ca (argintu‟ viu),
iubitor de carte şi de semeni, pot să-l definesc o
„flacără vie pentru generaţiile viitoare”, fiindcă o
viaţă întreagă a luptat pentru o idee, un vis pe care şi
l-a împlinit cu mari eforturi şi sacrificii. Minunatul
OM de înaltă omenie, ajungând după ani şi ani de
trudă... Rectorul Universităţii Româno-Americane,
profesorul universitar doctor ION SMEDESCU ne
uimeşte cu câtă tenacitate şi-a urmat visul său de-a
face totul pentru tinerii studioşi, fiind alături de ei cu
vorba înţeleaptă şi cu fapta. Când în ziua înnorată de
6.X.2008, iubitul dascăl a păşit spre lumea celestă,
eternitatea i-a întins mâna ca unui bun creştin, iar eu
am reuşit să-i aduc omagiu, cu ochii înlăcrimaţi,
dragului meu vâlcean care în 2002 scria în cartea
mea „FLOWER CROWNS FOR THE HEROES –
Cununi de flori pentru eroi” – dedicată
evenimentelor petrecute la 11 Septembrie 2001 pe
teritoriul Statelor Unite ale Americii, că: „Este
timpul să fim mai aproape unii de alţii, să ne iubim
semenii şi ori de câte ori avem timp liber să ne
întoarcem la poezie, fiindcă prin ea sufletele noastre
devin mai sensibile, în ea găsim armonia cuvântului,
liniştea de care avem nevoie să ne aduce aminte ca
să veghem la libertatea noastră şi să nu-i uităm pe
aceşti eroi, să spunem STOP!... terorismului!”
Viaţa, Dumnezeu când ne-a dat,
Pământu-ntreg ne-a dăruit,
Şi ura neagră-a alungat...
Prin jertfa Lui ne-a mântuit.
Atâţia tineri, colegi, prieteni, oameni care-l
cunoscuseră de-a lungul vremii ascultau cu pioşenie
ruga mea: „Dumnezeul nostru bun!... opreşte pentru
o clipă TIMPUL şi priveşte ce a realizat Rectorul
Ion Smedescu, cel care a fost o minte strălucită, un
luptător neobosit, ctitorul minunatei Universităţi
Româno-Americane, catedrală de învăţătură şi
cultură, loc sfinţit unde va arde fără întrerupere
flacăra vie a spiritului şi iubirii lui pentru generaţiile
viitoare. Ascultă şoaptele râului Cerna, Olteţului,
Jiului şi Oltului, undele tremurânde, mărgăritare de
nestemate în picuri tumultoase care-şi plâng fiul
iubit al Olteniei. Doamne, fi bun şi ascultă şi
cântecele acestor studenţi minunaţi, care-i ofereau
omagiu şi recunoştinţă pentru tot ce-a făcut în
folosul lor.
Pentru noi, prof. ION SMEDESCU va rămâne o
amintire vie, un exemplu de urmat, fiind omul care
nu a precupeţit nici timp, nici bani pentru binele
celor mulţi, datorie sfântă pentru urmaşi de-a păstra
ce-a construit cu mintea şi sufletul şi a duce pe mai
departe gândurile şi ideile sale întru luminarea
neamului. Din sferele cereşti, unde se află, ochiul
său vizionar va privi la noi, cei care-i ducem pe mai
departe opera. Prin munca noastră, de acum înainte,
avem credinţa că-i vom îndeplini dorinţa de-a arăta
lumii întregi că acest colectiv de profesori şi studenţi
ai Universităţii Româno-Americane sunt demni
urmaşi ai celui care ne-a fost părinte spiritual, prof.
univ. dr Rectorul Ion Smedescu.”
Fiindcă eternitatea i-a conferit un loc de cinste
renumitului prof. univ. dr. ION SMEDESCU,
Rectorul Universităţii Româno-americană, voi
aminti câteva fraze din cuvântarea memorabilă pe
care a rostit-o la festivitatea desfăşurată cu ocazia
deschiderii anului universitar 2000 - 2001:
"Ţelul nostru este nu numai să cultivăm inteligenţe,
pregătind specialişti de care are nevoie societatea,
ci şi acela de-a modela caractere, fără de care nu ne
putem integra în elita ţărilor civilizate", obiectiv
atins în timpul vieţii dumnealui, şi totodată ţel al
celor care slujesc în această instituţie de învăţământ
superior, ca prin muncă, dăruire şi patriotism să se
situeze în permanenţă în rândul celor mai buni.
Scriitor-compozitor Marin Voican-Ghioroiu
destineliterare@gmail.com
359
Destine Literare
Scrisoare decshisă
Scrisoare deschisă către toate entităţile culturale românești de pretutindeni
Cu părere de rău vedem, zilnic, cum în toată mass media din România, se propagă lipsa de bun simţ,
subcultura, crima, sinuciderea, violenţa, sexul, prostia şi parvenitismul, prin oameni insuficient de pregătiţi,
aroganţi şi complet lipsiţi de respect, caracterizaţi de incomptenţă şi de incapacitatea de a veni cu soluţii
viabile, pentru care nu contează decât „senzaţionalul” promovând valorile nereprezentative ale poporului
român.
România trebuie să considere educaţia şi cultura elemente de importanţă strategică ale dezvoltării
sociale şi comunitare, factori esenţiali atât ai dezvoltării individuale, cât şi ai consolidării sociale – prin
dialog şi coparticipare activă.
Cultura contribuie la structurarea societăţii şi a personalităţii umane; ea trebuie privită ca mod de
viaţă al individului şi al societăţilor – element prin care acestea se diferenţiază şi, în egală măsură, un canal
de comunicare şi un liant social de primă necesitate în formarea tinerelor generaţii.
Cultura reprezintă expresia identităţii şi miza diversităţii, valori comunitare esenţiale care trebuie
asumate şi susţinute prin demersuri şi programe pro-active. Educaţia prin cultură şi pentru cultură se află în
centrul preocupărilor societăţii româneşti actuale. Cunoştinţele culturale sunt esenţiale pentru dezvoltarea
personală a copiilor, adolescenţilor şi adulţilor tineri şi, din acest motiv, ea trebuie percepută ca fiind o parte
importantă a dezvoltării generale a fiecărui tânăr şi trebuie privită ca unul dintre aspectele esenţiale ale
educaţiei acestora.
Accesul şi participarea la actul de cultură şi educaţie constituie drepturi fundamentale, recunoscute
ca atare prin toate Constituţiile statelor lumii, privind organizarea şi funcţionarea entităţilor culturale, într-un
climat propice dezvoltării armonioase a copiilor şi însuşirii lor de cunoştinţe şi comportamente benefice
bunului mers al acelor entităţi, în deplină libertate, pace şi democraţie. Orice Societatea Culturală din
România are căderea morală şi obligaţia legală de a interveni pentru rostirea adevărului, corecta informare,
modul în care, prin misiunea ei trebuie să educe, să formeze, să modeleze tinerele generaţii.
Societatea Culturală Apollon susţine cultura vie, oriunde se manifestă aceasta. Dorim recunoaşterea
statutului culturii independente, dorim un acces cât mai echilibrat la resursele financiare publice şi de
protecţie socială. Nu suntem prin aceasta adversarii activităţilor realizate de instituţiile publice de cultură, şi
nici ai artiştilor şi lucrătorilor culturali din sectorul public. Susţinem însă acea cultură dinamică, emergentă,
care contribuie activ la dezvoltarea tuturor sectoarelor de activitate dintr-o societate modernă, care evoluează
odată cu societea umană şi care îi exprimă artistic vitalitatea şi noutatea, nu-şi uită trecutul şi face paşi siguri
spre viitor...
Luând în considerare cele mai sus arătate vă rugăm respectuos să popularizaţi, în domeniul în care
activaţi, proiectul editorial al Consiliului Organizaţiei Mondiale a Copiilor Talentaţi – Convenţia ONU, al
Societăţii Culturale Apollon şi Editurii Ro.cart.
Cu mulţumiri,
George CĂLIN,
Ambasador cultural Convenţia ONU,
Preşedinte de onoare al Societăţii Culturale Apollon - România
360
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
destineliterare@gmail.com
361
Destine Literare
Mulţumim Societăţii culturale americano-române (AMERICAN ROMANIAN
CULTURAL SOCIETY) pentru urări şi la rândul nostru urăm tuturor
românilor din Seattle un an 2016 plin de împliniri !
362
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Dragostea din «călimară»
Concurs internațional de poezie patriotică - 31 august 2016
(reluarea anunțului din numărul trecut al revistei ”Destine Literare”, cu unele modificări sugerate de cititori
și altele impuse de trecerea spre cele veșnice a maestrului Corneliu Leu, partener la acest Concurs)
De la «Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie?», la «Patria mea e limba
română», sentimentul patriotic apare ca un fior adânc, unic pentru fiecare
dintre noi, o trăire care ne sculptează inima, gândurile, vorba şi viaţa de zi
cu zi. Anul trecut, românii din Montreal (şi din alte părţi ale Planetei) au
aşteptat până la 5 ore în picioare, în ploaie şi în vânt, numai să voteze spre
binele ţării lor de origine! Nu este aceasta o dovadă clară că românii nu au
uitat România, că o iubesc şi că îi vor binele? Nu este acesta
PATRIOTISM? Un vânt de speranţă spre mai bine adie spre Carpaţi! De
Ziua Limbii Române, pentru a fi alături în colaborarea pe care am stabilito cu organizatorii din țară ai marii sărbători (sub bagheta Maestrului
Corneliu Leu), Asociaţia Canadiană a Scriitorilor Români (ACSR) şi
revista Destine Literare lansează un concurs de poezie patriotică, prin care
dragostea de România, de limba română şi de români să fie document şi la
acest început de mileniu. În afară de faptul că lucrările selecționate vor fi
propuse pentru distincțiile ce se vor acorda în țară cu prilejul sărbătoririi
Zilei Limbii Române, organizatorii vor acorda premii, după cum urmează:
Premiul I «Claude Matasa»*, în valoare de minim $500 CAD
Premiul II «Constantin Clisu»**, în valoare de minim $300 CAD
Premiul III «Ion Țăranu»***, în valoare de minim $200 CAD
Premiul special – ”Corneliu Leu”**** în valoare de $150 CAD
Premiul special al juriului – ”Pompiliu Manea” în valoare de $150 CAD
Pentru participanții cu vârste sub 15 ani sau peste 35 de ani se vor acorda premiile menționate mai sus ”hors concours”. Acestora li se vor atribui diplôme și cărți din partea juriului, fără premii în bani.
Condiţii de participare:
1. Vârsta minimă 15 ani
2. Vârsta maximă 35 de ani
3. Se vor trimite maximum 3 poezii, în limba română, cu diacritice (poeziile în engleză sau franceză trebuie
să aibă şi o traducere în română)
4. O poză de tip paşaport, o scurtă prezentare a autorului (autoarei) de maxim o jumătate de pagină, (font
12, format Word), care să conţină: nume complet, adresa, telefon, adresa electronică, țara, localitatea de
reşedinţă şi profesia.
5. Poeziile trimise vor rămâne în arhiva organizatorilor.
Termenul limită de trimitere a poeziilor este data de 15 august 2016, la adresa:
destineliterare@gmail.com. Românii poeţi din Canada, care simt că pot împleti în versuri dragostea de ţară,
de mamă cu dragostea de ţară adoptivă, sunt bineveniţi să ne trimită şi astfel de poezii. Premiile şi cele mai
reprezentative poeme vor fi publicate atât în revista Destine Literare, cât și în noua ediție a „Antologiei de
destineliterare@gmail.com
363
Destine Literare
poezie dedicată limbii române” care întrunește cele mai bune creații la asemenea concursuri, răspândindu-le
în țară și la românii din întreaga lume (în măsura în care se vor continua activitățile al căror ”suflet” era
marele și regretatul scriitor patriot Corneliu Leu).
Vă aşteptăm în număr cât mai mare!
Destine Literare
destineliterare@gmail.com
*Prof. Dr. Claude Matasa, inventator şi mare patriot român. Fost deţinut politic. A fost Consul Onorific al
României în statul Florida şi Membru de Onoare al ACSR. A contribuit cu articole interesante la revista
Destine Literare. A luptat pentru a se înfiinţa un Muzeu al Comunismului în Bucureşti, oferindu-se chiar să-l
finanţeze în parte. Iniţiativa lui Claude Matasa nu au putut fi materializată, împiedicându-se de rezistenţa
neocomuniştilor la putere în România, în frunte cu fostul preşedinte Traian Băsescu.
**Constantin Clisu a fost un apreciat scriitor român, mare iubitor de ţară şi de neam, care a petrecut ultima
parte a vieţii în Edmonton, Alberta. A fost un fidel membru al ACSR. A activat intens pentru a se
«înzestra» oraşul Edmonton cu un bust al lui Eminescu.
*** Dr. Ion Țăranu a fost un patriot român, lider al unei importante componente a comunităţii româneşti din
Montreal, încă din anul 1951. A înfiinţat mai multe asociaţii româneşti, cu scopul de a uni românii din
Montreal şi chiar din Canada. Împreună cu alţi câţiva români patrioţi a înfiinţat Câmpul Românesc de la Val
David. Pentru activităţile lui comunitare a fost onorat cu Ordinul Canadei A scris mai multe cărţi despre
românii din Montreal şi a fost membru devotat al ACSR.
****În cazul în care vor exista şi alţi sponsori ai concursului (prieteni devotați ai celor menționați etc.)
premiile vor fi mai mari. Numele acestora precum şi componenta juriului, vor fi anunţate public de Ziua
limbii române, pe data de 31 august 2016, la Piaţa României din Montreal și vor fi făcute publice de
publicațiile și documentele care apar în țară, pe site-urile internet care leagă rețeaua tuturor celor ce
sărbătoresc în lume Ziua Limbii Române, în noua ediție a „Antologiei de poezie română dedicată limbii
române– coordonator Corneliu Leu (în condițiile în care se vor continua activitățile inițiate și susținute de
regretatul scriitor Corneliu Leu).
364
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Director – Redactor-șef: Alexandru Cetăţeanu (romwriters@yahoo.com)
Senior editor: Ioan Barbu (ioanbarbucorbu@gmail.com)
Redactor-şef: Daniela Gîfu (http://webmail-profs.info.uaic.ro/~daniela.gifu/)
Redactor-şef adjunct: Muguraş Maria Petrescu (muguras_maria@yahoo.com)
Redactor-şef adjunct: Eliza Ghinea
Tehnoredactare computerizată şi Design: Emil Pădureţu (epaduretu@gmail.com)
Consultant literar: Marian Barbu
Redactor consultant: Florentin Popescu (florentinpopescu.lera@yahoo.com)
Redactor consultant: George Terziu (imaginefirma@gmail.com)
Responsabil difuzare: Ion Gheralia
MEMBRII ACSR:
Alex Cetăţeanu – Preşedinte
Jacques Bouchard –
Vicepreşedinte
Mihai Cristina – Vicepreşedinte
Dragoş Samoilă – Vicepreşedinte
Cătălina Stroe – Vicepreşedinte
Corina Luca – Secretar
Margareta Amza
Claudine Bertrand
Elena Buică
Eugen Caraghiaur
╬ Constantin Clisu
Carmen Doreal
╬ Francisc Ion Dworschak
Irina Egli
Corneliu Florea
Al Francisc
George Georgescu
Eliza Ghinea
╬ Eugene Giurgiu
Corina Haiduc Luca
Dumitru Ichim
Carmen Ileana Ionescu
Ionela Manolesco
Felicia Mihali
Livia Nemţeanu
Florin Oncescu
Veronica Pavel Lerner
Muguraș Maria Petrescu
Radu Răşcanu
Victor Roşca
Lia Ruse
Melania Rusu Caragioiu
D.H. Silvian
Antoine Soare
Sorin Sonea
Georges Tăutan
destineliterare@gmail.com
Florin Mălaele Toropu
Ortansa Tudor
╬ Ion Ţăranu
Cezar Vasiliu
╬ Zoe Torneanu Vasiliu
Maia Cristea-Vieru
Leonard Ionuţ Voicu
MEMBRII ASOCIAŢI:
Alina Agafiţei – România
Petruş Andrei – România
Lia-Maria Andreiță – România
Veronica Balaj – România
Nicolae Bălaşa – România
Claudine Bertrand – Canada
Lucreţia Berzintu – Israel
Michaela Bocu – România
Teresia Bolchiș Tătaru –
Germania
Hanna Bota – România
Mária Bátorová – Slovacia
Magda Botez – USA
Mihai Batog Bujeniţa – România
Erwin Lucian Bureriu – USA
Rareş Burlacu – România
Melania Rusu-Caragioiu –
Canada
Roni Căciularu – Israel
George Călin – România
Nicholas Cetăţeanu – China
Teodor Codreanu – România
Ion Coja – România
Monica Ligia Corleanca – USA
Radu Mihai Crişan – România
╬ Gheorghe Culicovschi –
România
Octavian Curpaş – USA
Rita Dahl – Finlanda
Ion Anton Datcu – Canada
Julia Deaconu – Canada
Adrian Bede – Elveţia
Virgil Diaconu – România
Nicholas Dima – USA
Viorel Dinescu – România
Mihaela Donciulescu – Canada
Mihaela Dordea – România
Octavian Doreanu – USA
Ion Drăghici – România
Darie Ducan – România
Ştefan Dumitrescu – România
Victoriţa Duţu - România
Eduard Filip - USA
Harrison Forbes – USA
Petre Fluieraşu – România
Karina Galvez – USA
Keith Garebian – Canada
Traian Gărduş – Canada
Mariana Gheorghe – Canada
Ioana Gherman – Canada
Ana-Maria Gibu – România
Suparna Gosh – Canada
Iury Gugolev - Federaţia Rusă
Laura T. Ilea – România
Liviu Florian Jianu – România
Dimana Ivanova – Slovacia
Hilal Karahan – Turcia
Maurice Lebeuf – Canada
Guofu Li – R.P. China
Mihaela Litvin – România
Dan Lupescu – România
Daniel Constantin Manolescu –
Canada
Luisa Marc – România
Netuța Matasa – USA
Mihai Mălaimare – România
Nicolae Grigore Mărășanu –
România
365
Destine Literare
Vasile Mic – România
Calin Mihăilescu – Canada
Silvia Miler – România
Ion Murgeanu – România
Gheorghe Neagu – România
Vali Niţu – România
Emil Pădurețu – România
Ion Enescu Pietroşita – România
Long Quan - R.P. China
Milan Richter – Slovacia
Victor Roşca – Canada
Cristina Sava – România
Virgil Sacerdoţeanu – Franţa
Malak Sahioni – Anglia
George Sarry – Canada
Adrian Săhlean – USA
Octavian Sărbătoare – Australia
Andrei Seleanu – România
Tsipi Sharor – Israel
General Emil Străinu – România
Victor Stroe – Canada
Irina Suatean – România
Tsvica Szternfeld – Israel
Mesut Șenol –Turcia
Ion Pachia Tatomirescu –
România
Ion Floricel Teicani – România
Flavia Teoc – România
Al. Florin Ţene – România
Titina Nica Ţene – România
Bogdan Ulmu – România
Isabela Vasiliu Scraba – România
Le Verne – Germania
Ştefan Vişan – România
Alina Voicu – Franţa
Daniela Voiculescu – România
Dan Vulpe – Canada
Maria Zavati Gardner – Anglia
William Zhou - R.P. China
MEMBRII DE ONOARE:
Martin Alexander - Hong Kong
Celia Altschuler - Porto Rico
Ion Andreiţă – România
Ioan Barbu – România
Marian Barbu – România
Jacques Bouchard – Canada
Dan Brudaşcu – România
Sorin Cerin – România
Jean-Yves Conrad – Franţa
Monica Ligia Corleanca – USA
Victor Crăciun – România
Gilles Duguay – Canada
Eugen Evu – România
Marius Fincă – România
Daniela Gîfu – România
Carolina Ilica – România
Dumitru M. Ion – România
Shirley Lee - South Coreea
Marc Marinescu Constantin –
Canada
Kae Morii – Japonia
Doru Moţoc – România
Liviu Pendefunda – România
Muguraș Maria Petrescu –
România
Florentin Popescu – România
Theodor Răpan – România
Dorel Schor – Israel
Florentin Smarandache – USA
Otilia Tunaru – Canada
Virginia Zeani – USA
MEMBRII DE ONOARE
POST-MORTEM:
Vasile Gorduz
Cezar Ivănescu
Corneliu Leu
Claude Matasa
Pompiliu Manea
Arthur Silvestri
Grigore Vieru
Asociaţia Canadiană a Scriitorilor Români
este onorată să anunţe că va reprezenta în Canada
LIGA CULTURALĂ PENTRU UNITATEA ROMÂNILOR DE
PRETUTINDENI
Mulţumim de încredere preşedintelui LIGII,
Acad. VICTOR CRĂCIUN!
366
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Fiecare autor care semnează
în revista „Destine Literare”
răspunde moral şi juridic de conţinutul articolului său.
Redacţia respectă ortografia autorului.
Materialele nepublicate nu se înapoiază autorilor.
Autorii textelor publicate nu se remunerează.
Vă rugăm să trimiteţi materialele
pentru numărul viitor până la data de 15.05.2016, scrise
cu diacritice (pentru limbile română şi franceză), alături
de o scurtă biografie despre dumneavoastră şi o
fotografie tip paşaport pe adresa redacţiei:
destineliterare@gmail.com
De asemenea, vă rugăm ca textele să nu facă referiri
discriminatorii, să fie întotdeauna argumentate şi să
păstreze o tonalitate decentă, mai ales pentru temele
cu iz politico-social şi religios.
ISSN 1916-0623
destineliterare@gmail.com
367
Cărți care au trecut Oceanul…
Cărți care au trecut Oceanul…
Rugă la Extratereştri (2)
(din ciclul „Rogationis”)
Dragi Extratereştri care zburaţi pe Ceruri
cu misterioasele Voastre Farfurii, OZN-uri
cu strălucire magică, boreală
cu energie anti-gravitațională
cu viteza gândului, supraliminară...
gândiţi-vă o clipă şi la noi, pământenii
că existăm pe aici de milenii!
În genunchi Vă rog, cu speranţă
să ne daţi un semn de viaţă
Voi, cu inteligenţa așa de măreaţă
că nici n-ați vrut să dați cu noi față…
Ne vom ruga la Voi de-a pururi
că vă credem fără de cusururi!
Fie-vă milă de noi, terieni cu păcate,
și plecaţi privirea spre noi, de se poate.
Noi bănuim că aţi fost pe Terra, pe-aci
cu ale Voastre magice, prea-iuţi Farfurii
și-acum, ani vreo patru mii…!
Nu mă-ndoiesc, cu mari tehnologii
ştiaţi să faceţi şi fotografii....
Atunci,
Puneţi pe-un stick, pe-un CD, sau ceva
imagini cu ce-a fost pe-aici cândva
(mai multe exemplare n-ar strica,
trimise la-ntâmplare pe un-s-o putea
să nu le-ascundă guvernele, cumva!).
Și piramidele ne-ar cam interesa poate aveți un clip cu-așa ceva…
Dacă pentru Voi nu e prea mult
pentru pământeni… ar fi tumult!
Am vrea să putem şi noi vedea
ce-a fost pe vremuri pe Terra:
cataclisme, războaie, măceluri
doar Voi le puteați observa din Ceruri
și sigur că le-aţi filmat din Farfurii
și-aveţi prin arhive filme – mii şi mii…
Iertaţi-mi îndrăzneala cu-această rugăciune
Vă rog cu smerenie şi cu plecăciune
fie-vă milă de noi, păcătoşii
vrem să ştim cum o duceau strămoşii!
Ați rămas singura noastră mare speranță
C-o să privim cândva adevărul în față!
O să vă blagoslovim în orice zi
și-o să vă facem Imnuri... mii!
Vom ridica un Templu ca la Mecca
la Roswell, New Mexico-America
și vom merge pe-acolo an de an
cum peregrinăm la Vatican.
Cu smerenie o să mă-nclin Vouă
că pe Terra, v-a-ncepe-o Eră nouă!
Precum acolo, sus, la Voi
la fel și-aicea, jos, la noi!
Vom picta Farfuriile pe pereţi
(dacă chipul Vostru să-l pictăm nu vreţi)
o să vă facem temple şi statui…
Recunoştinţă veşnică-Aleluia, Alilui!!!
Alexandru Cetăţeanu (Alex Citizen),
de pe țărmul „Sfântului Laurențiu”.
Coperta 1 (foto):
Acasă, pe țărmul fluviului "St. Laurent".
Home, on the "Saint Laurent" river shore.
26 martie, 2016 (Photo taken by Alexandru Cetățeanu)
$19.95