MONOGRAFIA ORAȘULUI TÂRGU FRUMOS, Capitolul III

MONOGRAFIA ORAȘULUI TÂRGU FRUMOS Autori DUMITRU BOGHIAN, SERGIU-CONSTANTIN ENEA, MARIUS CHELCU, IONUȚ MINEA Colaboratori ION ALEXA-ANGHELUȘ, DAN FRIPIS, MANUEL STĂNESCU BIBLIOTHECA ARCHAEOGICA MOLDAVIAE XXVI Ediderunt VICTOR SPINEI et VIRGIL MIHAILESCU-BÎRLIBA Volum finanțat de Primăria orașului Târgu Frumos. Referenți științifici: Dr. Senica ȚURCANU, Complexul Muzeal Național „Moldova”, Iași Dr. Cătălin HRIBAN, Institutul de Arheologie, Academia Română, Filiala Iași Redactor: Iulian MOGA Coperta: Manuela OBOROCEANU Tehnoredactare: Florentina CRUCERESCU ISBN: 978-606-714-489-5 © Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2018 700109 – Iaşi, str. Pinului, nr. 1A, tel. /fax: (0232) 314947 http://www. editura. uaic.ro e-mail: editura@uaic.ro ACADEMIA ROMÂNĂ – FILIALA IAȘI – INSTITUTUL DE ARHEOLOGIE UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” DIN IAŞI MONOGRAFIA ORAȘULUI TÂRGU FRUMOS Autori DUMITRU BOGHIAN  SERGIU-CONSTANTIN ENEA MARIUS CHELCU  IONUȚ MINEA Colaboratori ION ALEXA-ANGHELUȘ  DAN FRIPIS  MANUEL STĂNESCU Prefață de Victor Spinei EDITURA UNIVERSITĂŢII „ALEXANDRU IOAN CUZA” DIN IAŞI 2018 Dumitru BOGHIAN (n. 1955, Câmpulung Moldovenesc). Absolvent al Facultăţii de Istorie şi Filosofie a Universităţii “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi (1979), doctor în istorie la aceeași instituție (1999, conduc. şt. Acad. M. Petrescu-Dîmboviţa), abilitat (2017, Universitatea Ștefan cel Mare Suceava). Profesor de istorie la Liceul Ion Neculce din Târgu Frumos (1979-1991), când a participat la reorganizarea muzeului școlar de istorie și etnografie Mihai Constantin din cadrul acestei unități de învățământ și cadru didactic universitar (lector, 1991; conferenţiar, 2004) la Universitatea Ştefan cel Mare din Suceava. Arheolog expert, specializat în problemele protoistoriei est-carpatice, cu contribuţii importante pentru centrul și nordul Moldovei. Cercetări efectuate pe șantierele arheologice de la Cucuteni, Buznea, Târgu Frumos, Costeşti (jud. Iaşi), Feteşti și Costâna (jud. Suceava), Tăcuta (jud. Vaslui), Ripiceni (jud. Botoşani) ş.a. Preocupări în domeniul istoriei vechi, al cercetărilor arheologice interdisciplinare și muzeologiei. Director și membru în colectivele științifice ale unor proiecte naţionale de cercetare. Autor, singur și în colaborare, a patru cărți de specialitate, 100 de studii și articole, publicate în țară și străinătate, 55 de rapoarte arheologice, 15 note și recenzii, 50 de comunicări la manifestări științifice internaționale, 155 de comunicări la sesiuni științifice naționale, organizator și/sau colaborator la realizarea a nouă expoziții naționale și internaționale cu artefacte arheologice și editor al unui volum de studii. Sergiu-Constantin Enea (n. 1981, Vaslui) este profesor titular, gradul I, la Liceul Teoretic „Ion Neculce” Târgu Frumos, judeţul Iaşi; este doctor în Istorie, din 2009, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iași, cu lucrarea Simboluri ale ierarhiilor sociale la civilizațiile eneolitice din spațiul românesc, sub coordonarea prof. univ. dr. Nicolae Ursulescu; arheolog expert, preocupările sale vizează preistoria României în context european și arheologia funerară; a publicat volumul Elemente de arheologie funerară în spaţiul carpato-danubian. Neolitic şi eneolitic, Cluj-Napoca, 2011 și este coautor la volumul Comunitățile cucuteniene din zona Târgului Frumos. Cercetări interdisciplinare în siturile de la Costești și Giurgești, Iaşi, 2015; autor a numeroase studii și articole publicate în țară și străinătate, singur sau în colaborare, cele mai multe pe teme de arheologie, dar și din alte domenii ale istoriei. Marius Chelcu (n. 1974, Iași) este istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A. D. Xenopol” al Academiei Române, având ca domenii de interes publicarea documentelor medievale şi moderne timpurii, istorie urbană şi istorie socială. Ca paleograf şi editor al actelor vechi a participat la apariţia câtorva din volumele seriei A. Moldova a colecţiei naţionale de izvoare Documenta Romaniae Historica. Preocuparea pentru istoria urbană s-a materializat prin publicarea a numeroase studii şi articole, dar şi a unor volume de autor precum Istoria oraşelor din Moldova. De la jumătatea secolului al XVI-lea până la jumătatea secolului al XVIII-lea, Iaşi, 2015 şi Oraşul Tecuci. Stăpânirea şi organizarea teritoriului urban până la Regulamentul Organic, Cluj-Napoca, 2015. Ionuț Minea (n. 1979, Târgu Frumos) a absolvit Facultatea de Geografie și Geologie din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” Iași în anul 2002; în cadrul aceleași instituții și-a finalizat studiile masterale (2004), doctorale (2009, cu titlul Bazinul hidrografic Bahui-studiu hidrologic, sub coordonarea prof. univ. dr. Constantin Rusu) și postdoctorale (2012). Din anul 2003 este angajat la Departamentul de Geografie din cadrul universității ieșene și a parcurs până în prezent toate etapele didactice până la stadiul de conferențiar universitar; are competență în domeniul hidrologiei și oceanografiei, a publicat volumul Bazinul hidrografic Bahlui. Studiu hidrologic, Iaşi, 2012 și este coautor la alte volume; a publicat numeroase studii și articole în țară și străinătate. Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Monografia oraşului Târgu Frumos / Dumitru Boghian, Sergiu-Constantin Enea, Marius Chelcu, Ionuţ Minea; colab.: Ion Alexa-Angheluş, Dan Fripis, Manuel Stănescu. - Iaşi: Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 2018 Conţine bibliografie ISBN 978-606-714-489-5 I. Boghian, Dumitru II. Enea, Sergiu Constantin III. Chelcu, Marius IV. Minea, Ionuţ V. Alexa-Angheluş, Ion (colab.) VI. Fripis, Dan (colab.) VII. Stănescu, Manuel (colab.) 94 Cuprins Târgu Frumos în prospectare monografică (Victor Spinei) ......................................................................................... 13 Introducere sau despre Memoria et spiritus loci ......................................................................................................... 15 Capitolul I. Așezarea geografică a orașului Târgu Frumos (I. Minea) ................................................................. 19 I.1. Istoricul cercetărilor geografice ........................................................................................................................ 20 I.1.1. Istoricul cercetărilor geologice .................................................................................................................. 20 I.1.2. Istoricul cercetărilor geomorfologice ........................................................................................................ 21 I.1.3. Istoricul cercetărilor hidrologice ............................................................................................................... 24 I.1.4. Istoricul cercetărilor climatice................................................................................................................... 28 I.1.5. Istoricul cercetărilor biogeografice ........................................................................................................... 28 I.1.6. Istoricul cercetărilor pedologice................................................................................................................ 29 I.2. Aspecte geologice ............................................................................................................................................ 30 I.3. Relieful – matricea dezvoltării și evoluției orașului ......................................................................................... 34 1.4. Condiții climatice............................................................................................................................................. 45 I.5. Resursele de apă ............................................................................................................................................... 52 I.6. Condiții bio-edafice. Elemente biogeografice caracteristice ............................................................................ 60 I.7. Solul – factor determinant în dezvoltarea orașului ........................................................................................... 63 I.8. Elemente de geografie umană (I. Alexa-Angheluș).......................................................................................... 66 I.8.1. Aspecte ale organizării oraşului şi evoluţia sa .......................................................................................... 66 I.8.2. Scurte considerații despre populația orașului Târgu Frumos. Dinamica populaţiei, evoluţia numerică ... 66 I.8.3. Mişcarea populaţiei ................................................................................................................................... 67 I.8.4. Bilanţul natural.......................................................................................................................................... 68 I.8.5. Bilanţul migratoriu .................................................................................................................................... 70 I.8.6. Structura populaţiei ................................................................................................................................... 72 I.8.6.1. Structura populaţiei pe grupe de vârstă .............................................................................................. 72 I.8.6.2. Structura pe sexe ................................................................................................................................ 72 I.8.6.3. Structura confesională........................................................................................................................ 72 I.8.6.4. Structura etnică .................................................................................................................................. 73 Capitolul al II-lea. La răscruce de timpuri... Vechime și devenire istorică. Dovezi arheologice din Preistorie și până în Evul Mediu (D. Boghian, S.-C. Enea)..................................................................................... 75 II.1. Introducere ...................................................................................................................................................... 75 II.2. Istoricul cercetărilor arheologice..................................................................................................................... 75 II.3. Dovezi de locuire din Paleolitic și Epipaleolitic/Mezolitic ............................................................................. 85 II.4. Habitatul uman neolitic și eneolitic din zona Târgului Frumos ...................................................................... 87 II.5. Habitatul uman din zona Târgului Frumos în Epoca Bronzului.................................................................... 138 II.6. Habitatul uman din zona Târgului Frumos în Epoca Fierului ....................................................................... 145 II.7. Habitatul uman din zona Târgu Frumos în prima jumătate a mileniului I .................................................... 163 II.8. Habitatul uman din zona Târgu Frumos și împrejurimi în secolele V-XVII ................................................. 172 Capitolul al III-lea. De la prima atestare documentară până în secolulul al XIX-lea (M. Chelcu) .................. 185 III.1 Preliminarii ................................................................................................................................................... 185 III.1.1. Locul Târgului Frumos în reţeaua urbană din Moldova ....................................................................... 185 III.1.2. Numele – între legendă şi toponimie .................................................................................................... 189 III.1.3 Târgu Frumos în impresii de călătorie, descrieri ale Moldovei, scrisori şi rapoarte diplomatice şi militare .......................................................................................................................................................... 193 III.2. Târgu Frumos. De la prima atestare până la 1755 ....................................................................................... 203 III.2.1. Primele mărturii scrise.......................................................................................................................... 203 III.2.2. Ocolul curţii domneşti de la Târgu Frumos .......................................................................................... 206 III.2.3. Curtea şi biserica domnească de la Târgu Frumos ............................................................................... 213 III.2.4. Moşia Târgului Frumos ........................................................................................................................ 216 III.2.5. Târgoveţii, şoltuzul, pârgarii şi sigiliul oraşului ................................................................................... 225 III.3. Târgu Frumos: un câmp al disputelor juridice din timpul modernităţii timpurii (1755-1815)..................... 230 III.3.1. Între bine şi rău – locul Târgului Frumos în constituirea sistemului medical din Moldova ................. 230 III.3.2 Obiectul daniei lui Matei Sturza din anul 1755: primele încălcări, contestări şi dispute....................... 233 III.4. Târgul Frumos pe drumul modernizării administraţiei municipale: de la epitropie la eforie (1815-1859).... 254 III.4.1. Epitropie: în litera privilegiului de la 1815 .......................................................................................... 254 5 III.4.2. Eforia: între specificul local şi litera Regulamentului Organic. Cadrul legislativ ................................ 258 III.4.3. Câteva îmbunătăţiri urbanistice la Târgu Frumos ................................................................................ 281 Capitolul al IV-lea. Târgu Frumos. De la Alexandru Ioan Cuza la 1918 (S.-C. Enea) ...................................... 285 IV.1. Scurte considerații despre organizarea administrativă ................................................................................. 285 IV.2. De la Cuza la război. Note despre un oraș care nu își merită atributul sau cu numele care întrece realitatea............................................................................................................................................................... 286 IV.3. Târgu Frumos în anii războiului .................................................................................................................. 313 Capitolul al V-lea. Târgu Frumos în perioada interbelică și în anii Marelui Război (S.-C. Enea) ................... 321 V.1. Primăria comunei în perioada interbelică ..................................................................................................... 321 V.1.1. Aparatul administrativ al primăriei........................................................................................................ 321 V.2. Viața orașului ................................................................................................................................................ 326 V.3. Marele război (1939-1945) ........................................................................................................................... 343 V.3.1. Aparatul administrativ al primăriei........................................................................................................ 343 V.3.2. Viața în timpul războiului ...................................................................................................................... 344 V.3.2.1. Anul 1939 ....................................................................................................................................... 349 V.3.2.2. Anul 1940 ....................................................................................................................................... 350 V.3.2.3. Anul 1941 ....................................................................................................................................... 353 V.3.2.4. Un episod tragic al anului. Trenul morții la Târgu Frumos ............................................................ 356 V.3.2.5. Anul 1942 ....................................................................................................................................... 365 V.3.2.6. Anul 1943 ....................................................................................................................................... 365 V.3.2.7. Anul 1944 ....................................................................................................................................... 367 V.3.2.8. Considerații despre bătălia de la Târgu Frumos. Tehnici militare, tactici, personaje, rezultate (M. Stănescu) ................................................................................................................................ 368 V.3.2.9. Anul 1945 ....................................................................................................................................... 377 V.3.2.10. Viața după război ......................................................................................................................... 381 Capitolul al VI-lea. Instituții, cultură, economie la Târgu Frumos (S.-C. Enea, D. Boghian) ........................... 393 VI.1. Poliţia .......................................................................................................................................................... 393 VI.2. Judecătoria ................................................................................................................................................... 400 VI.3. Starea și activitatea sanitară. Spitalele ......................................................................................................... 400 VI.4. Tradiția învățământului ............................................................................................................................... 412 VI.4.1. Probleme generale ale învățământului. Școala primară de băieți ......................................................... 412 VI.4.2. Școala primară de fete .......................................................................................................................... 425 VI.4.3. Grădinița de copii ................................................................................................................................. 431 VI.4.4. Gimnaziul ............................................................................................................................................. 432 VI.4.5. Școli evreiești ....................................................................................................................................... 439 VI.5. Bisericile și cimitirul ................................................................................................................................... 442 VI.5.1. Biserica Sf. Cuvioasă Parascheva ........................................................................................................ 443 VI.5.2. Biserica Sfântul Nicolae ....................................................................................................................... 449 VI.5.3. Biserica Pogorârea Duhului Sfânt (Măicuța) ....................................................................................... 451 VI.5.4. Cimitirul ortodox.................................................................................................................................. 452 VI.6. Forme de asociere ........................................................................................................................................ 453 VI.6.1. Asociații economice, corporații, bănci ................................................................................................. 453 VI.6.2. Asociații culturale românești ................................................................................................................ 455 VI.6.3. Asociații culturale evreiești .................................................................................................................. 458 VI.7. Date despre tradiția modernă a olăritului..................................................................................................... 461 VI.8. Scurte considerații despre drumurile din zona Târgului Frumos în Epoca Modernă.................................. 463 VI.9. Repere din istoria poștei .............................................................................................................................. 465 VI.10. Drumul de fier și Gara ............................................................................................................................... 469 Capitolul al VII-lea. Comunități etnice din Târgu Frumos (S.-C. Enea) ............................................................ 475 VII.1. Armeni ....................................................................................................................................................... 475 VII.2. Evrei ........................................................................................................................................................... 476 VII.3. Ruși-lipoveni .............................................................................................................................................. 487 VII.4. Țigani ......................................................................................................................................................... 488 Capitolul al VIII-lea. Personalități locale (D. Fripis) ............................................................................................ 491 Capitolul al IX-lea. Considerații finale (D. Boghian)............................................................................................ 517 Abstract ..................................................................................................................................................................... 523 List of figures, tables and plates ................................................................................................................................ 533 Abrevieri ................................................................................................................................................................... 541 6 Bibliografie ............................................................................................................................................................... 543 Anexa 1. Corpusul descoperirilor arheologice din zona Târgului Frumos (D. Boghian) .......................................... 577 Anexa 2. Tabele ........................................................................................................................................................ 601 Anexa 3. Fragment din testamentul lui Dimitrie Borș .............................................................................................. 605 Anexa 4. Catagrafia Târgului Frumos (1774) ........................................................................................................... 606 Anexa 5. Planșe ......................................................................................................................................................... 608 7 Capitolul al III-lea De la prima atestare documentară până în secolulul al XIX-lea III.1 Preliminarii III.1.1 Locul Târgului Frumos în reţeaua urbană din Moldova Pentru cunoaşterea numărului şi ierarhiei orașelor din Moldova în secolul al XVI-lea avem la îndemână o sursă internă importantă, anume Catastiful de vistierie din 16061. În secțiunea rezervată dării sulgiului găsim o listă a târgurilor moldovenești. În ordine cronologică, este o primă astfel de listă cunoscută până în prezent dintr-o sursă internă, mai veche cu peste șapte decenii față de aceea întocmită de Miron Costin în Cronica polonă2. În catastif au fost notate 27 de orașe în sens invers mișcării acelor ceasornicului, începând cu Suceava și urmând, cu excepția târgurilor Șcheia și Siret, succesiunea ținuturilor până la ultimele patru din listă (Hârlău, Dorohoi, Iași și Cârligătura), unde numele celor șapte orașe din aceste ținuturi și Șcheia din ținutul Roman, învecinată cu hotarul Cârligăturii, se succed în mod firesc de la nord la sud (Dorohoi, Ștefănești, Hârlău, Cotnari, Târgu Frumos, Târgul Șcheia, Iași și Țuțora). Majoritatea orașelor din document au fost grupate pe ținuturi, iar atunci când au existat mai multe oraşe într-un ținut, au fost înregistrate potrivit importanței lor, începând cu reședința de ținut3. Pe baza acelorași informații s-a observat că, pe lângă ierarhizarea orașelor în cuprinsul ținuturilor, pot fi sesizate unele schimbări în rețeaua urbană. Se remarcă sporirea importanței unor așezări mai noi şi decăderea unora mai vechi. În apropierea Târgului Frumos, pe drumul către Roman, în regres se află Șcheii4. În schimb, apare pentru prima dată menționat ca târg Țuțora, în ținutul Iași, punct de vamă la Prut, pe drumul care lega Iașii de Chilia, prin Lăpușna5. Târgu Frumos apare aşadar notat în cuprinsul ţinutului Cârligătura şi îl putem încadra în rândul oraşelor cu o dezvoltare uniformă, fără creşteri spectaculoase. O dezvoltare care i-a fost stânjenită în momentele tulburi pe care le traversează, din când în când, întreaga ţară, atunci când s-au produs distrugeri şi depopulări, aşa cum au fost acelea de la începutul şi de la sfârşitul secolului al XVII-lea. Dacă privind lista celor 27 de oraşe moldoveneşti, aşa cum apare ea la sfârşitul secolului al XVI-lea, şi am căuta să facem o încadrare tipologică a Târgului Frumos în funcție de o serie de criterii care au stat la baza apariției și evoluției urbane, ar trebui, în primul rând, să identificăm elementele care au dus la apariția vieții de tip urban în acel loc, elemente a căror continuitate au asigurat existenţa urbană a localităţii de-a lungul secolelor. Problema tipologiei urbane a însoțit și chiar a fost pusă în umbră de o temă istoriografică larg dezbătută și controversată, aceea a identificării factorilor care au stat la baza apariției vieții urbane6. Dezbaterea în jurul tipologiei urbane a generat în istoriografie opinii şi criterii diferite de catalogare şi ierarhizare a oraşelor. În lipsa unor izvoare documentare mai vechi de 1448, de când datează prima atestare documentară a Târgului Frumos7, şi de 1426, de când apare în 1 I. Caproșu, Structuri fiscale și administrative într-un catastif moldovenesc de vistierie din 1606, în AIIX, XXX, 1993, p. 253-277. 2 M. Costin, Letopisețul Țării Moldovei, 1958, p. 216-217. 3 I. Caproșu, op. cit., p. 267. Erau înșiruite următoarele orașe: Suceava, Baia, Neamț, Piatra, Roman, Bacău, Trotuș, Adjud, Tecuci, Bârlad, Vaslui, Huși, Lăpușna, Orhei, Soroca, Hotin, Tarasăuți, Cernăuți, Siret, Dorohoi, Ștefănești, Hârlău, Cotnari, Târgu Frumos, Șchéi, Iași, Țuțora. 4 P. Păltănea, Istoria orașului Galați. De la origini până la 1918, I, Galați, 1994, p. 52, nota 76. 5 Ibidem, p. 268. 6 M. D. Matei, Necesitatea tipologizării orașelor medievale românești extra-carpatice, în Suceava. Anuarul, 19951996, 22-23, p. 236-245. 7 Documenta Romaniae Historica, A. Moldova, I (1384-1448), întocmit de C. Cihodaru et alii, p. 411, nr. 288; în continuare se va cita: DRH. A. 185 Monografia orașului Târgu Frumos documente numele Cârligătura8, la care se adaugă lipsa unor cercetări arheologice sistematice, în privinţa vechimii Târgului Frumos nu putem face decât presupuneri logice. În privinţa vechimii oraşului, există opinii atât pentru perioada anterioară formării principatului, ca reşedinţă a unei formaţiuni prestatale9, cât şi pentru o dată ulterioară, după ce Ţara Moldovei a cuprins teritoriul în care a apărut şi s-a dezvoltat localitatea, la răscrucea unor drumuri10. Victor Tufescu a fost categoric respingând teoria evoluţiei dintr-un sat, fiind de părere că, la fel ca şi Botoşanii, Târgu Frumos, datorită aşezării în calea unei porţi naturale de trecere, a fost înzestrat, încă de la început cu funcţii specific urbane, loc de popas şi de schimb11. Fig. 102. Document de la 28 decembrie 1425-1426, Suceava. Hrisovul Domnului Alexandru cel Bun de întărire a satelor Bălțați, Păușeștii și Hăsnășenii la Cârligătură, cu vechile lor hotare, lui Toader şi Petru, fiii lui Ştefan Stravici, și unchilor lor, Giurgiu şi Costea. (DRH, A, I, p. 90-91; sursa: BAR, P. 215; http://aleph23.biblacad.ro:8991/exlibris/aleph/a23_1/apache_media/I19N6U PCKTAYF9RNXBQGAPL6UDHFSC.jpg; prelucrare grafică D. Boghian) Au existat încercări de încadrare tipologică și de ierarhizare a localităților urbane, pornindu-se de la criteriul geografic, iar ca o completare a acestui criteriu, s-a insistat asupra influenţei pe care a avut-o situarea diferitelor centre urbane de-a lungul căilor de 8 Ibidem, p. 93, nr. 64. C. C. Giurescu, Târguri sau orașe și cetăți moldovene din secolul al X-lea până la mijlocul secolului al XVI-lea, București, 1967, p. 301-302. Opinie împărtăşită şi de C. Burac, Ţinuturile Ţării Moldovei până la mijlocul secolului al XVIII-lea, Bucureşti, 2002, p. 133-135. 10 L. Rădvan, Oraşele din Ţările Române în Evul Mediu (sfârşitul sec. al XIII-lea – începutul sec. al XVI-lea, Iaşi, 2011, p. 584. 11 V. Tufescu, O regiune de vie circulaţie: „Poarta Târgului Frumos”, în BSRRG, LIX, 1940, p. 364-373, p. 390; idem, Un oraş în declin – Botoşanii, în Sociologie română, 1938, p. 10-12. 186 9 De la prima atestare documentară până în secolul al XIX-lea comunicație12. Într-o astfel de încercare de clasificare în care greutatea cădea asupra rolului pe care l-au avut negustorii în apariția și evoluția vieții urbane în locuri favorabile, D. Ciurea distingea în Moldova orașe adăpostite, enumerând în această categorie: Siretul, Baia și Şcheia, orașe în poziție strategică, precum Suceava, Neamț, Vaslui, orașe de vad în care se încadrau Şcheia, Țuțora, Ștefănești, Fălciu și Galați și orașe de popas, precum Romanul, Bacăul, Adjudul, Piatra, Bârladul, Tecucii, Târgu Frumos, Iașii și Hușii13. Victor Tufescu într-un amplu studiu de geografie-istorică dedicat zonei în care s-a format şi a evoluat Târgu Frumos, identifica în conformaţia terenului suficiente trăsături pentru a-i oferi aşezării dezvoltarea urbană. Mai cu seamă situarea într-o zonă de intensă circulaţie, prin formarea unei răscruci naturale de drumuri care traversau regiunea, tocmai în locul în care a apărut oraşul14. Amintind de căile de comunicaţie, au fost identificate trei cazuri în care transporturile determină apariția vieții urbane: așezări care apar la capătul unei căi de transport, cele care se dezvoltă la intersecția a două căi de transport de același tip și cele aflate la joncțiunea a două căi de transport de tip diferit. Dintr-o astfel de perspectivă, dacă privim harta urbană a Moldovei, vom descoperi cazuri care se potrivesc celor trei situații enunțate. Primei situații, a localităţilor urbane așezate la capătul unei căi de transport, îi corespunde orașul port Galați. Pentru cea de-a doua, a oraşelor amplasate la intersecția unor drumuri terestre – un caz la îndemână este tocmai cel al Târgului Frumos, iar celei de-a treia îi corespund orașe de vad identificate de Dimitrie Ciurea15. În centrul acestei teorii se află ideea că orașele apar și prosperă într-un anumit spațiu în funcție de poziționarea lor de-a lungul axelor de transport, lucru caracteristic nu numai societăților tradiționale, ci și celor moderne. Un alt criteriu de ierarhizare a oraşelor îl poate reprezenta numărul populaţiei. Dacă privim din perspectivă demografică, raportându-ne la fenomenul urban general european, majoritatea orașelor Moldovei, până în preajma secolului al XIX-lea, erau orașe mici, cu o populație care nu depășea 2.000 de locuitori. Excepție făceau Suceava și Iașii, iar din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, Botoșanii și Galații. De altfel, situaţia din Moldova se încadrează într-o realitate demografică regională, fiindcă, spre exemplu, în spațiul polonez, mai dens urbanizat decât cel al Moldovei, numărul orașelor cu peste 2.000 de locuitori era mic16. Majoritatea orașelor, adică 90% din localitățiile urbane poloneze adunau între 500 și 1.500 de locuitori17. Dintre orașele Moldovei, doar Iașul, la mijlocul secolului al XVII-lea, ajunge, după câteva estimări foarte optimiste, să atingă numărul de 10.000 de locuitori; restul centrelor urbane se încadrează în șirul orașelor mici, considerate urbane datorită funcțiilor pe care le aveau şi mai puţin raportat la numărul populaţiei şi înfăţişare. Urmând criteriul demografic, Târgu Frumos se încadrează, fără îndoială, în şirul oraşelor mici, inclusiv în ierarhia celor din Moldova. Ca o însumare a posibilităţilor de clasificare a Târgului Frumos în cuprinsul reţelei stabile de oraşe moldoveneşti din perioada medievală până în plină modernitate, constatăm că funcţia sa cea mai stabilă a fost aceea comercială, prin situarea localităţii la întretăierea unor drumuri comerciale18. Funcţia comercială stimulată de rolul de piaţă zonală de schimb şi loc de popas, a oferit viabilitate oraşului, chiar şi atunci când el şi-a pierdut atributul de centru administrativ al ţinutului Cârligătura, desfiinţat în anul 1832. 12 D. Ciurea, Organizarea administrativă a statului feudal Moldova (sec. XIV-XVIII), în AIIAI, II, 1965, p. 178. Idem, Noi considerații privind orașele și târgurile din Moldova în secolele XIV-XIX, în AIIAI, VII, 1970, p. 23. 14 V. Tufescu, O regiune de vie circulaţie, p. 386. 15 D. Ciurea, Noi considerații, p. 23. 16 M. Bogucka, Polish Towns between the Sixteenth and Eighteenth Centuries, în A Republic of Nobles. Studies in Polish History to 1864 (ed. J. K. Federowicz), 1982, p. 138. 17 D. Stone, The Polish-Lithuanian state, 1386-1795, 2001, p. 295-296. 18 L. Rădvan, Oraşele din Ţările Române, p. 584. 187 13 Monografia orașului Târgu Frumos Poziţia Târgului Frumos în reţeaua urbană de la răsărit de Carpaţi a fost bine surprinsă de Victor Tufescu. Pornind de la situarea geografică favorabilă a localităţii, au fost evidenţiate nu doar avantajele economice ale zonei, ci şi fluxurile de populaţie care au străbătut-o, într-o mişcare demografică, tot mai intensă cu cât ne apropiem de secolul al XIX-lea19. O mişcare a populaţiei care s-a purtat între zonele mai dens populate, situate către munte şi zonele mai slab populate de la câmpie. Oricum, deplasările de populaţie dintr-o parte într-alta, având ca important culoar de trecere înşeuarea de la Târgu Frumos, au avut loc permanent, fie că au fost definitive, fie sezoniere, precum mutarea oamenilor de pe o moşie pe alta pentru lucrările agricole, ori pendulările pe care le-a presupus transhumanţa. Să precizăm că transhumanţa a avut ca destinaţie importantă nu doar bălţile Dunării, ci şi cele ale Jijiei şi ale Prutului. Un alt element definitoriu pentru înţelegerea locului Târgului Frumos în reţeaua urbană din Moldova îl reprezintă relaţia pe care a avut-o în raport cu Iaşul, oraşul mai mare situat în acelaşi bazin hidrografic. Mai mult, din secolul al XVII-lea, atunci când Iaşul a devenit cel mai mare centru urban al principatului, creşterea demografică şi schimbarea statutului Iaşului a însemnat şi mărirea ariei sale de influenţă şi asigurarea resurselor pentru o populaţie mai numeroasă. Pentru a înţelege locul Târgului Frumos în reţeaua de aprovizionare a celui mai important oraş al Moldovei, este suficient, spre exemplu, să ne gândim că dinspre Târgu Frumos în oraşul Iaşi intrau două drumuri, cel al Sării20 şi cel al Păcurarilor21. Aşadar, dinspre Târgu Frumos veneau carele cu sare de la Ocnă şi tot pe acolo se scurgeau turmele de oi şi vite, având ca destinaţie bălţile Jijiei, unde turmele iernau, cât şi piaţa oraşului Iaşi. Iernarea turmelor în zona din apropierea oraşului Iaşi reprezintă, de altfel, o explicaţie pentru nevoia sporită de aprovizionare cu sare a zonei de câmpie care se deschide înspre Prut şi Jijia. Din perspectiva domniei, vom vedea că pe drumul de transport al sării, Târgu Frumos a fost un punct de tranzit, locuitorii având sarcini explicite în privinţa transportului bolovanilor de sare22. De asemenea, Victor Tufescu vorbea despre două drumuri de oi reconstituite după toponimele prezente în Poarta Târgului Frumos, pe văile Bahluieţului şi Bahluiului, pe care turmele le străbăteau pentru a ajunge în bălţile Prutului. Cealaltă variantă a drumului oilor era pe la Gura Miletinului, turmele iernând pe văile secundare ale Jijiei. Mai mult, Valea Oilor, de pe pârâul Sârca, a fost considerat cel mai relevant toponim care indică traseul urmat de turme în apropierea Târgului Frumos23. Fireşte, aşa cum s-au întâmplat cu alte centre urbane din apropierea oraşului Iaşi, proximitatea unui oraş mai mare a adus pentru micile oraşe atât avantaje, cât şi dezavantaje. Între dezavantaje am putea aminti expunerea mai mare pe care a avut-o Târgu Frumos pe traseul unor invazii ce au avut ca ţintă Iaşul24. Sunt înregistrate cazurile în care oştile sau raidurile de pradă au trecut prin sau pe lângă Târgu Frumos, cu urmări catastrofale, distrugerile războiului devenind un factor coercitiv în evoluţia oraşului25. Nu întâmplător, prin poziţia geografică a Târgului Frumos, ca loc aproape obligatoriu de deplasare, inclusiv a unor 19 V. Tufescu, O regiune de vie circulaţie, p. 364-373. Pentru importanţa traseului drumului sării în dezvoltarea urbană a zonei, inclusiv a Târgului Frumos, vezi V. Tufescu, Iaşul şi oraşele din nordul Moldovei, în Arhivele Basarabiei, 3, 1932; idem, O regiune de vie circulaţie, p. 378. 21 Victor Tufescu vorbea şi de un drum al lemnului dinspre munte către câmpie, drum care, îndreptându-se către Iaşi, îşi avea un popas şi la Târgu Frumos, datorită apropierii acestuia de zona de câmpie lipsită de suprafeţe acoperite cu pădure. Se realiza adesea un troc între lemnul de la munte şi cerealele de la câmpie (ibidem, p. 380). 22 Catalogul documentelor moldovenești din Arhiva Istorică Centrală a Statului, III, 1653-1675, București, 1968, p. 187, nr. 822; în continuare se va cita: Catalog. 23 V. Tufescu, O regiune de vie circulaţie, p. 374. 24 Acest aspect constrângător şi perturbator al evoluţiei urbane a Târgului Frumos a fost constatată şi de V. Tufescu, O regiune de vie circulaţie, p. 363. 25 O primă consemnare în cronicile interne a ţinutului în care se afla Târgu Frumos o aflăm în legătură traseul distructiv al invaziei tătarilor conduşi de Bet Gherei, în anul 1513. Ţara Moldovei fusese prădată până la Iaşi, tătarii arzând târgul şi ţinutul Cârligăturii (Gr. Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, Bucureşti, 1955, p. 132). 188 20 De la prima atestare documentară până în secolul al XIX-lea campanii militare, precum şi apropierea de capitala ţării, au sporit rolul strategic al oraşului de pe Bahluieţ, aşa cum vom vedea când vom discuta despre existenţa curţii domneşti. Un alt factor constrângător al dezvoltării Târgului Frumos a fost distanţa geografică redusă faţă de un oraş mare care i-a limitat funcţiile şi potenţialul de creştere, rămânând, inevitabil, la stadiul de satelit al Iaşului. III.1.2. Numele – între legendă şi toponimie Dezlegarea tainelor toponimiei reprezintă de multe ori o piatră de încercare pentru filologi şi istorici, mai ales atunci când fie denumirea localităţii este veche şi străină limbii române, fie nu se poate lipi în mod cert de numele unui loc sau a unui om, vechi stăpân al locului. Din cea de-a doua categorie face parte şi numele Târgului Frumos. Un nume românesc, de care totuşi s-au mirat şi pe care au încercat să-l explice, mai fantezist sau mai credibil, nu doar cercetătorii moderni, ci şi unii dintre călătorii care din vechime s-au oprit acolo, făcând un scurt popas pe drumurile mari care legau Iaşul de Roman, de Botoşani sau Târgu Neamţ. Încercările mai vechi sau mai noi de a înţelege originea numelui localităţii au lăsat în urmă atât semnele de întrebare, cât şi legendele cu eroi eponimi. O înşiruire a şase variante legendare pentru originea numelui oraşului a fost dată într-un dicţionar geografic al judeţului Iaşi, apărut în anul 188826. Într-una dintre legende, târgului i s-ar fi spus Frumos fiindcă la primul han de la drumul mare, de dinainte ca aşezarea să fi existat, era o hangiţă frumoasă, la vederea căreia drumeţii se opreau şi uitau osteneala. În alta, numele ar veni de la situarea oraşului într-o frumoasă vale înconjurată de păduri şi dealuri pline cu mulţime de flori. Următoarea, de la o negustoreasă, nimeni alta decât Răreşoaia din Hârlău, cu care s-ar fi întâlnit Ştefan cel Mare, iar locul revederii lor nu putea fi decât frumos. Într-o a patra variantă, de la domniţa Ruxandra, fiica lui Petru Rareş, de o frumuseţe rară, căreia domnul i-a dăruit moşia târgului. Aici legenda se lipeşte, atât de tradiţia ctitoricească a lui Petru Rareş la Târgu Frumos, cât şi de un fapt petrecut la începutul secolului al XIX-lea, atunci când vodă Scarlat Callimachi, apăsat de grija creditorilor şi având fată de măritat, pe domniţa Ralu, s-a hotărât să o înzestreze nu din punga lui goală, ci din avutul obştesc, dăruindu-i în anul 1813, cât mai rămăsese încă nedat adică vatra târgului de pe Bahluieţ. Aşa că târgul s-a făcut, în amintirea populară, al Frumoasei domniţe, dar nu Ralu Callimachi, ci Ruxandra, fiica lui Rareş. Celelalte variante legendare ale numelui Târgului Frumos sunt mult mai prozaice, amintindu-ne de frumoasele iarmaroace la care veneau negustorii străini pentru a cumpăra vite cornute şi porci şi de la harbujii mari, dulci şi gustoşi, cei mai frumoşi din toată Moldova, asta probabil fiindcă izvoditorii de poveşti nu au putut ocoli îndeletnicirile horticole ale unora dintre locuitorii Târgului Frumos. Explicaţiile acestea legendare şi fanteziste nu le-am reamintit pentru a le ţine în viaţă, inspirând viitoarele pseudo-cercetări toponimice, ci tocmai pentru a le trece printr-o sită critică. Unul dintre pasionaţii de trecutul oraşului, după ce le-a enumerat, a simţit nevoia să aleagă dintre cele şase variante, trei care i s-au părut lui mai credibile, optând pentru acelea despre frumuseţea locului, a târgului de animale şi a domniţei. Trecând de la culegerile de folclor la textele ştiinţifice, constatăm că în scrierile despre istoria oraşului s-a impus explicarea numelui pornind de la frumuseţea cadrului natural în care este situat Târgu Frumos, o soluţie toponimică enunţată de N. Iorga27, V. Tufescu28, M. Costăchescu29, Constantin C. 26 C. Chiriţă, Dicţionar geografic al judeţului Iaşi, Iaşi, 1888, s.v.; reluate de N. Dărângă, Monografia comunei Târgu Frumos, Tipografia Națională I.S. Ionescu, Iași, 1916, p. 6. 27 N. Iorga, Pagini de istorie culturală. I. Privilegiul din 1815 al Târgului Frumos, în Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice, s. II, XXXIV, 1911, p. 36. 28 Care credea că numele oraşului venea de la buna aşezare şi rânduială a vieţii orăşeneşti (V. Tufescu, O regiune de vie circulaţie, p. 392). 29 Arhivele Naționale Iași, Fond M. Costăchescu, mss. nr. 1288, f. 2. 189 Monografia orașului Târgu Frumos Giurescu30 şi Al. Obreja31. Mai mult, vom putea observa că desluşirea originii numelui pornind de la cadrul natural este chiar mai veche decât perioada modernă a istoriografiei şi lingvisticii. Avem dovezi încă din secolul al XVII-lea că numele târgului de pe Bahluieţ a stârnit curiozitatea călătorilor, fără a lipsi dezamăgirile unora dintre ei, care nu au găsit „nimic frumos acolo”32. Au fost însă şi unii mai îngăduitori şi într-o dispoziţie mai bună, cărora cadrul natural, o vale care se deschidea către şesul unde erau amenajate câteva iazuri, le-a dat motive să spună că Târgu Frumos îşi merită numele33. Dincolo de peisaj şi legende, toponimia este mai riguroasă în explicarea numelor de locuri. De aceea, dinspre toponimie aflăm de multe ori că în spatele numelui unei localităţi vom găsi mai degrabă un om, un fost stăpân al locului, întemeietor al aşezării şi nu frumoase domniţe sau dealuri pline cu flori. De asemenea, sunt destule cazuri când numele vine nu de la un om, ci de la un loc, de la un curs de apă, sau altă formaţiune geografică devenită reper important pentru denominatori. Aşadar, peste toate variantele legendare şi părerile ştiinţifice exprimate până în prezent în legătură cu originea numelui Târgului Frumos, două pot fi în continuare discutate. Prima ar fi de la un Frumos/Frumosu, stăpân străvechi al locului, pe care însă documentele nu l-au consemnat, soluţie pentru care a optat Laurenţiu Rădvan34, iar cea de-a doua, de la un mai vechi toponim Frumosu/Frumoasa, râu, vale sau poate iaz, ipoteză care încă mai poate primi credit, dintr-un motiv pe care îl vom expune în continuare. Posibilitatea ca oraşul să fi moştenit un nume mai vechi, al unui pârâu numit Frumosul/Frumoasa a mai fost exprimată35. În căutarea argumentelor pentru o astfel de ipoteză s-a pornit de la analogiile cu localităţi din Moldova ale căror nume sunt identice cu ale apelor pe cursul cărora sunt aşezate, precum Siretul, Suceava, Bârladul, Trotuşul sau Vasluiul. Analogiilor respective, cel care a exprimat ipoteza le-a adus, ca argumente în plus, o hartă a Târgului Frumos din secolul al XIX-lea, unde se mai păstra amintirea Bahluieţului Vechi, şi textul unui document cu data de 24 ianuarie 1660, pentru „două sate cu selişti şi hotar din Târgu Crasna”36. Privind critic cele două probe, cartografică şi documentară, constatăm că promotorul ipotezei preluării numelui Târgului Frumos de la un curs de apă numit cândva Frumosul/Crasna nu a reuşit totuşi să adune dovezi suplimentare convingătoare care să-i sprijine ipoteza. De exemplu, în privinţa hărţii, chiar autorul preciza că Bahluieţul Vechi putea să nu fie neapărat un alt curs de apă, ci traseul vechi al aceluiaşi râu, rezultat prin mutarea albiei, fenomen frecvent în cazul unor revărsări ale râurilor de câmpie37. Apoi, în privinţa documentului din 1660, actul se păstrează într-o traducere din secolul al XIX-lea, iar o căutare mai atentă a surselor l-ar fi condus pe autor la descoperirea, pe lângă traducerea actului din anul 1660, a unor documente mai vechi, având acelaşi obiect, scrise în limba slavonă. Un 30 C. C. Giurescu, Târguri sau orașe, 1967, p. 297. Al. Obreja, Dicţionar geografic al judeţului Iaşi, Iaşi, 1979, p. 225. 32 În traducerea lui N. Iorga apare şi mai categoric dispreţul medicului sas Andreas Wolf faţă de felul cum arată localitatea, numindu-l Târgu Spurcat (N. Iorga, Istoria românilor prin călători, III, De la 1800 până la epoca războiului Crimeii, ediţia a II-a, Bucureşti, 1929, p. 109). 33 Călători străini despre ţările române, serie nouă, sec. XIX, vol. V (1847-1851), întocmit de D. Buşă et alii, București, 2009, p. 636; în continuare se va cita: Călători străini. 34 L. Rădvan, Oraşele din Ţările Române, p. 584 şi nota 914, respinge ipoteza potrivit căreia oraşul şi-ar fi luat numele de la vreun râu Crasna, fiindcă, precizează autorul, ar fi greu de crezut că locuitorii ar fi împrumutat numele de la cancelarie (ce ulterior ar fi tradus Crasna în Frumos/Frumoasa) şi nu invers. Precizarea este corectă, însă M. Costăchescu nu a susţinut existenţa unei rădăcini slavone a numelui, ba dimpotrivă. Lui M. Costăchescu i s-a atribuit o astfel de interpretare din cauza unei citări incomplete şi defectuoase dintr-un manuscris, detaliu asupra căruia vom reveni. 35 M. Lutic, Târgu Frumos în Evul Mediu (secolele XV-XVIII), în Ioan Neculce, (serie nouă), I, 1995, p. 13. 36 Catalog, III, p. 120, nr. 481. 37 De altfel, un caz asemănător este consemnat pe cursul principal al râului, unde Bahluiul cel Bătrân este un meandru colmatat pe cursul superior al râului, în zona satelor Ulmi şi Belceşti (D. Butnaru, Câmpul toponimic al hidronimului Bahlui, în Anuar de lingvistică şi istorie literară, LIV, Iaşi, 2014, p. 138). 190 31 De la prima atestare documentară până în secolul al XIX-lea astfel de act este cel cu data 15 aprilie 1629, prin care Miron Barnovschi voievod îi dăruia lui Dumitru Buhuş o bucată din hotarul Târgului Frumos, dinspre moşia Criveşti38 şi altul din 8 aprilie 1631, care completează informaţia, lui Dumitru Buhuş confirmându-i-se stăpânirea asupra mai multor moşii, între care şi bucata de loc ce aparţinuse hotarului Târgului Frumos, „cu loc pentru mori şi heleşteu pe amândouă Bahluieţele”39. În concluzie, chiar dacă existenţa a două Bahluieţe se probează, nu doar din harta din secolul al XIX-lea, ci şi din documentele de la începutul secolului al XVII-lea, rămâne, aşa cum observa şi Marcel Lutic, deschisă problema numelui de Frumosu/Frumoasa/Crasna pe care l-ar fi avut vreun curs de apă din apropierea Târgului Frumos, răspuns pe care nici studiile recente de toponimie din bazinul râului Bahlui nu l-au oferit încă40. În amintitul studiu, s-a constatat că prima consemnare a numelui râului Bahluiului în documente datează de la 140141, făcându-se însă precizarea că documentul prin care Alexandru cel Bun îi dăruia lui Plotun satul Plotuneşti de la Strungă, a fost parţial falsificat42. Hotarul satului Plotuneşti se întindea peste câmp, „la Bahlui, şi pe Bahlui în jos, iar apoi către Valea Sârbească (pârâul Sârca)”, face referire la valea Bahluieţului de la Târgu Frumos. Dincolo de argumentele aduse în favoarea valabilităţii informaţiilor documentului, putem totuşi suspecta că numele râului, sub forma „Bahlui”, este o intervenţie a falsificatorului43. Nu avem însă argumente să susţinem că pârâul care va apărea cu numele de Bahluieţ abia într-un document cu data de 7 martie 149344 a purtat anterior un alt nume. O astfel de ipoteză ne este îngrădită fie şi de faptul că într-un act cu data de 8 octombrie 1434 se vorbeşte despre un sat, la Cârligătura, între Bahluiuri45, localizat în apropierea Podului Iloaiei, adică la confluenţa Bahluiului cu Bahluieţul. Mai mult, într-un document din 11 noiembrie 1458, o moară era aşezată în albia Bahluieţului Mic, pârâu identificat, mai curând, cu cel care vine dinspre Sineşti şi care se varsă tot la Podul Iloaiei46, adică alături de Bahlui şi Bahluieţ mai era unul şi mai mic, toate întâlnindu-se în acelaşi loc. Dincolo de aceste realităţi documentare şi toponimice, este curios totuşi că în dezbaterea de până acum din jurul originii numelui Târgului Frumos şi în sprijinul variantei preluării numelui de la un toponim mai vechi, nu s-a adus în discuţie actul cu data de 30 iunie 1456, prin care Petru Aron voievod îi confirma stăpânirea pisarului Giurgea, fiul protopopului Ioil, asupra câtorva sate şi locuri de sate de la Cârligătura, între care şi Ştiubeienii, na Crasnoi 38 DRH, A, XX (1629-1631), întocmit de I. Caproşu, C. Burac, Bucureşti, 2011, p. 59-60, nr. 60. Ibidem, p. 531-535, nr. 493. Este poate folositor, pentru viitoarele investigaţii geografice şi toponimice, faptul că locul desprins din hotarul Târgului Frumos, pe care l-a desprins Miron Barnovschi din moşia târgului pentru a-l da lui Dumitru Buhuş, era aşezat între albia Bahluieţului și a pârâului Criveştilor. 40 D. Butnaru, op. cit., p. 135-144. 41 Ibidem, p. 137. Actul este publicat în DRH, A, I, p. 18-20, nr. 13 (a fost înscris în şirul actelor autentice, cu toate că au fost menţionate în descrierea arheografică argumentele pro şi contra autenticităţii actului). 42 În dreptul Târgului Frumos, în hotarul târgului, la vărsarea pâraielor Plotuniţa şi Criveşti în Bahluieţ a fost amenajat un iaz mare în timpul domniei lui Miron Barnovschi, care a fost dăruit mănăstirii Hangu. Documentele au înregistrat şi existenţa unei selişti cu numele Plotuniţa, trimiterea la Plotun din timpul lui Alexandru cel Bun este clară, în locul unde se vărsa pârâul cu acelaşi nume în Bahluieţ, în locul numit La Rediu, loc în care îşi aveau orăşenii prisăcile (DRH, A, XXIII (1635-1636), întocmit de Leon Şimanschi et alii, p. 181-183, nr. 144). Viitoarea moşie Prigoreni, compusă în parte din foste moşii de ocol şi în parte din moşia Târgului Frumos, era aşezată pe valea Plotuniţei (ibidem, p. 238-239, nr. 202). 43 D. P. Bogdan, Acte false atribuite lui Alexandru cel Bun, în Revista Arhivelor, VIII, 1965, 2, p. 69-76, a constatat şi alte elemente suspecte în privinţa limbii, grafiei şi ortografiei documentului, observaţii de care trebuie să se ţină în continuare seamă, în ciuda încercării, pe alocuri convingătoare a lui L. Şimanschi, Autenticitatea şi datarea unor acte publicate în colecţia „Documente privind istoria României”, în AIIAI, I, 1964, 94-96, de a elimina din discuţie suspiciunile de această natură. Fie şi numai în privinţa aspectului care ne interesează, în acel document ar fi primul loc, dar şi ultimul, unde afluentului principal al Bahluiului i se dă numele de Bahlui şi nu de Bahluieţ. 44 DRH, A, II (1449-1486), întocmit de Leon Şimanschi et alii, Bucureşti, 1976, p. 245-247, nr. 126. 45 Ibidem, I, p. 286-287, nr. 133. 46 Ibidem, II, p. 113-115, nr. 78. 191 39 Monografia orașului Târgu Frumos (adică „pe Frumoasa / Frumosul / Crasna”)47. Pentru o mai bună orientare şi completare a informaţiei din actul respectiv, ne vine în ajutor un document de la Ştefan cel Mare, din anul 1466, acordat de domn fraţilor Moica şi Costea, pentru stăpânirea unui loc pustiu de la Cârligătura, la Fântâna lui Ştiubei, situat între moşiile Popişcani, Ruscani şi Găneşti48. Drept urmare, Ştiubeieni na Crasnoi, din actul pe care Petru Aron l-a acordat pisarului Giurgea al lui Ioil, se afla în apropierea locului numit în timpul lui Ştefan cel Mare Fântâna lui Ştiubei. Ştim, de asemenea, că satul Moiceşti, întemeiat pe locul pustiu la 1466 de la Fântâna lui Ştiubei, se învecina în anul 1673 cu hotarul Târgului Frumos, cu Prigorenii, Popişcanii şi Ruscanii49. Mai mult, în acelaşi document, înainte de a se aminti de Ştiubieni, ocina lui, de pe Crasna, aceluiaşi Giurgiu al lui Ioil i se confirma şi o un loc din pustie, pe Bahlui, unde avea să-şi întemeieze sat, între Bodicica şi Drângeşti50. Locul din pustie, pe Bahlui, era situat însă dincolo de confluenţa Bahluieţului cu Bahluiul, către Iaşi. Prin urmare, scriitorul actului nu a aşezat Ştiubienii tot pe Bahlui, şi nici măcar pe Bahluieţ, ci na Crasnoi. Mai trebuie să precizăm că beneficiarului actului, pisarului Giurgea al lui Ioil, Ştiubienii na Crasnoi îi erau ocină. Prin urmare nu era o achiziţie recentă, ci o moştenire, locul fiindu-i bine cunoscut beneficiarului actului. Reiese aşadar că, în anul 1456, o moşie aflată în imediata apropiere a Târgului Frumos era poziţionată lângă sau pe Crasna/Frumoasa/Frumosul51. Mihai Costăchescu, când a publicat studiile privitoare la moşiile din vecinătatea târgului, nu cunoştea actul original, din anul 1456 în care apar Ştiubeienii, na Crasnoi, documentul fiind publicat mai târziu de Paul Mihail. Costăchescu l-a ştiut doar sub forma unui rezumat de la Arhivele Statului Iaşi şi l-a publicat ca atare între documentele de dinaintea lui Ştefan cel Mare52. Mai trebuie spus că tot Mihai Costăchescu, care de cele mai multe ori a optat pentru explicarea numelor localităţilor pornind de la un antroponim, în cazul Târgului Frumos, iniţial nu s-a pronunţat asupra originii numelui, considerând-o greu de explicat, ulterior a susţinut, alături de existenţa certă a localităţii încă din secolul al XIV-lea, că numele se datorează cadrului natural în care oraşul este aşezat. Aşadar, M. Costăchescu nu a afirmat, aşa cum reiese dintr-o citare eronată a unui manuscris de-al său, că numele ar avea rădăcină slavă „dată fiind slavizarea numelor în terminologia slavă a documentelor”53. În locul eronat citat, Mihai Costăchescu afirma, dimpotrivă, că în veacul al XIV-lea „s-a numit ca şi astăzi, Târgu Frumos, din cauza aşezării; <forma slavonă> Красный Търг fiind slavizarea numelui, în terminologia slavă a documentelor”54. Varianta unei denumiri iniţiale în limba slavă, inclusiv ca o consecinţă a slavizării numelor prin intermediul actelor de cancelarie, nu se poate susţine, fie şi numai dacă ne gândim la faptul că una dintre primele consemnări ale Târgului Frumos în sursele externe, datând din anul 1538, scrisă în limba turcă, notează numele de „Fermus Pazarî”55, adică aşa cum era denumit în limba vorbită. De altfel, şi consemnările numelui oraşului în texte scrise în limbile germană, greacă, italiană, franceză, chiar şi rusă sunt preluări ale numelui în limba 47 Ibidem, II, p. 91-93, nr. 61. Actul era un pergament care se păstra în Arhiva Metohului Sfântului Mormânt din Constantinopol, o arhivă risipită, dar ale cărei câteva fragmente au fost recuperate de pr. Paul Mihail. Paul Mihail a făcut o fotografie a pergamentului pe care a lăsat-o spre păstrare Bibliotecii Academiei, iar textul l-a editat tot el, în varianta slavonă şi traducere (Paul Mihailovici, Opt documente moldoveneşti dinainte de Ştefan cel Mare, în Cercetări istorice, VIII-IX, 1932-1933, 1, p. 185-215). 48 DRH, A, II, p. 206-208, nr. 143. 49 M. Costăchescu, Satul Cristeşti, cu trupurile sale Popişcani, Coşeşti şi Bărbeşti, din judeţul Iaşi, în Ioan Neculce, fasc. VIII, 1930, p. 25-26. 50 DRH, A, II, p. 91-93, nr. 61. 51 În limba slavonă a documentului: „na Crasnoi” (DRH, A, I, p. 91-93, nr. 61). 52 M. Costăchescu, Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, II (1438-1456), Iaşi, 1932, p. 585 (cu data de lună: „iulie”); prilej cu care, de altfel, considera greu de lămurit originea numelui Târgului Frumos (ibidem, p. 368). 53 M. Lutic, Târgu Frumos în Evul Mediu, p. 13. 54 Arhivele Naționale Iași, Fond M. Costăchescu, mss. nr. 1288. 55 Călători străini, I, volum îngrijit de M. Holban, Bucureşti, 1968; numele în limba turcă este acela de „Fermus Pazarı”. 192 De la prima atestare documentară până în secolul al XIX-lea română. Sub forma de Krasny Targ apare doar în câteva texte scrise în limba polonă, dar şi acolo se precizează că în limba localnicilor i se spunea Târgul Frumos56. Frumoasa/Frumosul, în forma slavonă a actelor de cancelarie, Crasnoi, se pare că un astfel de loc a existat în paralel cu numele de Târgu Frumos, cel puţin conţinutul actului din 1456 asta ne face să credem, iar acesta ar fi un argument mult mai solid în căutarea originii numelui Târgului Frumos de la un toponim mai vechi. Într-un chestionar toponimic, un „pârâu frumos” este numit acela „care are gura şi malurile în pantă dulce, pe care se poate locui sau lucra pământul în bune condiţiuni”57. Din păcate, informaţia nu o regăsim decât în cuprinsul documentului din anul 1456, în actele ulterioare ea nu mai apare pentru a o confirma. Din acest motiv, chiar dacă ipoteza împrumutării numelui oraşului de la un toponim mai vechi merită să fie încă luată în discuţie, nu eliminată definitiv58, nu sunt încă suficiente motive să o considerăm sigură, dezbaterea în jurul numelui localităţii rămânând în continuare deschisă, îndepărtând însă din discuţie frumoasele câmpuri, târguri şi domniţe. III.1.3 Târgu Frumos în impresii de călătorie, descrieri ale Moldovei, scrisori şi rapoarte diplomatice şi militare Târgu Frumos, prin situarea la răspântia drumurilor care legau oraşe precum Iaşii, Botoşanii, Romanul sau Târgu Neamţ, a fost de-a lungul secolelor un loc de tranzit sau de popas obligatoriu pentru călători. Puţini însă dintre cei care şi-au luat un scurt răgaz, de câteva ceasuri sau o noapte acolo, au lăsat impresii despre aşezare sau locuitorii săi. Cele câteva însemnări au fost prilejuite, aşa cum s-a întâmplat adesea şi în cazul altor oraşe mai mici59, doar de vreo întâmplare memorabilă, de un detaliu care a atras atenţia, iar multe lucruri demne de reţinut pare că nu prea au fost. Doar numele de Frumos, care, de multe ori, era socotit nepotrivit din cauza dispoziţiei negative a călătorului, determinată de greutăţile drumului sau de lipsurile cu care era întâmpinat în oraş. Totuşi iată şi câteva consemnări ale Târgului Frumos în relatările de călătorie, jurnale ale unor campanii, sau în scrisori şi rapoarte diplomatice şi militare din secolul al XVI-lea până la jumătatea secolului al XIX-lea. O primă referire la un popas făcut în târgul de pe valea Bahluieţului apare într-un moment neplăcut din istoria Moldovei, anume expediţia otomană condusă de sultanul Soliman Magnificul, în vara anului 1538. Menţiunea se află în jurnalul oficial al însemnării drumurilor, popasurilor şi întâmplărilor ivite în expediţia pe care padişahul a făcut-o pentru cucerirea Moldovei, cu scopul alungării de pe tron a lui Petru Rareş. La Târgu Frumos oastea otomană a zăbovit, venind dinspre Iaşi, în drumul către Suceava, în ziua de 11 septembrie 1538, aşa cum reiese din curgerea zilelor expediţiei consemnată în jurnal, după calendarul islamic60. Următoarea menţionare a Târgului Frumos este aproape la fel de scurtă ca şi prima şi se găseşte, de asemenea, într-un act oficial. De această dată unul secret, într-un raport alcătuit de agentul austriac imperial Ioan Belsius, rezident la curtea domnului Moldovei, Despot Vodă, destinat principelui Maximilian de Habsburg. În raport a fost prezentat itinerariul urmat de domn, de la Hârlău la Roman, în luna aprilie 156261. Încă de la început se aminteşte că în ziua de 10 aprilie a plecat Despot din Hârlău la Târgu Frumos (situat la două mile depărtare) unde în faţa domnului a sosit trimisul otoman, iar de acolo suita domnească s-a îndreptat spre târgul 56 Tezaurul toponimic al României. Moldova, I.3, Toponimia Moldovei în documente scrise în limbi străine (exclusive slavona). 1332-1850, Iaşi, 2004, p. 223. 57 Dr. Moldovanu, Teoria câmpurilor toponimice (cu aplicaţie la câmpul hidronimului Moldova), Iaşi, 2010, p. 145. 58 L. Rădvan, Oraşele din Ţările Române, p. 584. 59 M. Chelcu, Oraşul Tecuci. Stăpânirea şi organizarea teritoriului urban până la Regulamentul Organic, ClujNapoca, 2015, p. 27-50. 60 Călători străini, I; numele în limba turcă este acela de „Fermus Pazarı”. 61 Ibidem, II, volum îngrijit de Maria Holban et alii, Bucureşti, 1970, p. 139. 193 Monografia orașului Târgu Frumos Şcheia, pe Siret, pentru ca în ziua de 12 aprilie domnul să ajungă la Roman. După rememorarea itinerariului, autorul a simţit totuşi nevoia să revină asupra evenimentului petrecut la Târgu Frumos, fiindcă acolo Despot l-a întâlnit pe un trimis important al sultanului. Solul otoman s-ar fi plâns că dinspre Transilvania soseau neîncetat la Poartă acuzaţii grave la adresa lui Despot, că ar fi tiranic şi că din cauza atitudinii sale favorabile austriecilor, Ioan Sigismund Zápolya suferea greutăţi şi chiar pagubă în confruntarea cu imperialii în Transilvania62. Primele două consemnări ale Târgului Frumos în relatări externe, în ciuda stilului laconic, specific jurnalelor şi rapoartelor, conţin câteva indicii pentru specificul şi resursele pe care le avea oraşul la jumătatea secolului al XVI-lea. Din primul text rezultă că oastea otomană care a zăbovit o zi la Târgu Frumos a aflat acolo suficiente resurse pentru aprovizionarea trupelor. Trebuie să precizăm că expediţia lui Soliman nu s-a dorit una de pradă, care să afecteze grav populaţia civilă, ci una militară. Faptul este demonstrat de pedepsirea exemplară, prin decapitare, a doi neferi care ar fi incendiat o casă, după ce oastea trecuse Dunărea şi înainta către Prut63. Apoi, din raportul agentului imperial austriac se poate intui că primirea importantului trimis otoman s-a făcut la Târgu Frumos nu în câmp, ci probabil la curtea domnească din oraş, unde puteau fi îndeplinite formalităţile diplomatice de prezentare a soliilor înaintea domnilor. Trecând în secolul al XVII-lea, următoarea menţiune o avem în relaţiile franciscanului Paolo Bonici care a locuit în Moldova aproape un deceniu şi care şi-a scris impresiile în anul 1632. Locuirea sa îndelungată în Moldova face ca relatările sale să fie destul de exacte şi credibile. Ca şi în cele două menţiuni din secolul precedent, cele ale preotului catolic despre Târgu Frumos sunt legate tot de itinerarii. Cum este firesc, nu a fost amintit de-a lungul drumului care mergea de la Iaşi direct către Cotnari, dar va fi numit şi poziţionat explicit de către Bonici, pe drumul de la Iaşi către Roman, unde trebuia ca de la jumătatea drumului spre Cotnari, adică de la Podul de Piatră al Iloaiei, să te abaţi spre Târgu Frumos. Aprecia că la Iaşi până la Târgu Frumos erau 25 de mile şi că oraşul avea aproximativ 100 de case. Continuând drumul spre Roman, de la Târgu Frumos călătorul mergea prin Şcheia, localitate socotită ca având aproximativ aceeaşi mărime ca şi Târgu Frumos64. Sărind peste domnia lui Vasile Lupu, fără voia noastră, ci din cauza puţinătăţii mărturiilor scrise şi păstrate, următoarea referire cunoscută a unui străin despre Târgu Frumos o avem abia din domnia lui Gheorghe Ştefan, din anul 1655. Ea se află cuprinsă într-o scrisoare a lui Coloman Mikes, trimisul principelui Transilvaniei, Gheorghe Rákóczy al II-lea la domnul Moldovei. Solul îl înştiinţa pe stăpânul său, printr-o scrisoare redactată la Iaşi, la 1 iunie, că s-a prezentat înaintea domnului şi că potrivit înţelegerii avute cu principele Transilvaniei, voievodul Gheorghe Ştefan va fi pregătit să coboare cu o oaste numărând aproximativ 12.000 de oameni de la Iaşi către Focşani, în vederea intervenţiei în Ţara Românească pentru reprimarea răscoalei seimenilor. Oastea avea să străbată timp de 10 zile un itinerariu care pornea de la Iaşi, făcând primul popas la 7 iunie la Podul Iloaiei, iar în ziua următoare urma să ajungă şi să se oprească la Târgu Frumos65, iar de acolo drumul continua prin Şcheia, Roman, Bacău, Răcăciuni, până pe 17 iunie când era programată joncţiunea oştilor moldo-transilvănene la Focşani66. Deplasarea, chiar dacă nu s-a desfăşurat întru totul la termenul stabilit, pornind din Iaşi cu o întârziere de două zile, a urmat strict itinerariul spre Ţara Românească, pe parcursul căruia trimisul transilvănean i-a trimis conştiincios rapoarte principelui. Aşa se face că la 10 iunie 1655 el scria din Târgu Frumos. Totuşi, în afară de precizarea locului de emitere a 62 Ibidem, II, p. 139. Numele Târgului Frumos apare în text sub forma Zeplak (nota 2). Ibidem, I, p. 384. 64 Ibidem, V, volum îngrijit de M. Holban et alii, Bucureşti, 1973, p. 22 şi nota 54, unde se precizează că în textul original scris în limba italiană, denumirea este: Tergh Formos. 65 Ibidem, V; în nota 3 de la p. 516, este redată denumirea din textul original scris în limba maghiară: Szèpvàros. 66 Ibidem, V, p. 516. 194 63 De la prima atestare documentară până în secolul al XIX-lea actului, nu s-a făcut nicio altă referire la oraş, scopul scrisorii fiind, de altfel, unul militar şi diplomatic şi nu o descriere a localităţilor unde s-au oprit trupele aflate sub comanda domnului Moldovei pe drumul către sudul ţării67. Următoarea referire la Târgu Frumos îi aparţine preotului sirian Paul de Alep, fiind o însemnare din jurnalul şederii sale în Moldova în toamna anului 1656. Delegaţia patriarhului Macarie din care făcea parte Paul de Alep a fost invitată de domnul Moldovei, acelaşi Gheorghe Ştefan, să viziteze ctitoria sa, mănăstirea Caşin din ţinutul Trotuşului. Cu acel scop, delegaţia patriarhală a părăsit oraşul Iaşi, însoţită cu ceremonial, şi a ajuns la Târgu Frumos68 unde, menţionează Paul de Alep, se afla un palat de piatră. Dacă în mărturiile anterioare existenţa curţii domneşti de la Târgu Frumos putea fi doar intuită, la Paul de Alep, atât de atent la detaliile arhitectonice, ea devine explicită şi cât se poate de credibilă, fiindcă probabil patriarhul a fost adăpostit acolo în timpul popasului pe care l-au făcut înainte de a-şi continua drumul către Roman. Mai mult, preotul sirian mai aminteşte că, înainte de a ajunge la acel palat, se trecea un pod de piatră unde a avut loc ultima bătălie dintre Vasile Lupu şi Gheorghe Ştefan şi că pe locul bătăliei mai puteau fi văzute încă ţestele celor ucişi69. Următoarea referire la Târgu Frumos, foarte apropiată cronologic de cele precedente, ale lui Coloman Mikes și Paul de Alep, îi aparţine germanului Conrad Iacob Hiltebrandt care a făcut parte din soliile regelui Suediei în Transilvania şi Ucraina. În cursul acelor călătorii care au durat doi ani (1656-1658), aşadar tot în timpul domniei lui Gheorghe Ştefan, germanul a străbătut de patru ori Transilvania şi a trecut de două ori prin Moldova şi Ţara Românească70. Cu acel prilej el a ţinut un jurnal pe care l-a completat mai târziu, adăugând notiţelor sale impresii şi fragmente din lucrările altor autori, în special pentru zona Transilvaniei. Nu a avut însă la dispoziţie astfel de lucrări pentru Moldova şi Ţara Românească, şi prin urmare, în cazul acelor ţări, s-a mulţumit să redea propriile impresii şi notiţe. Hiltebrandt a trecut prin Târgu Frumos venind dinspre Transilvania şi îndreptându-se către Ucraina, împreună cu solia suedeză de care era ataşat ca pastor. Deplasarea a avut loc în luna decembrie din anul 1656, mergând dinspre Târgu Trotuş, Bacău şi Roman de unde, după un drum de 4 mile a ajuns la Târgu Frumos71. Despre acesta din urmă menţionează că seamănă cu un bastion. Mai mult, autorul jurnalului a ţinut să precizeze că domnul Moldovei avea acolo o clădire spaţioasă, în care adăpostea câteva cămile şi vite72. Este aşadar confirmarea relatării lui Paul de Alep despre existenţa la Târgu Frumos, a unei curţi domneşti funcţionale, unde puteau fi găzduite, în bune condiţii, soliile, sau o delegaţie patriarhală, precum aceea a patriarhului de Ierusalim. S-ar putea crede că Paul de Alep şi Conrad Iacob Hiltebrandt au văzut curtea atribuită lui Ştefan cel Mare, aflată într-o stare avansată de degradare, însă credem că mai curând este vorba despre varianta ei mult refăcută, datorată lui Vasile Lupu, autor al unui adevărat program de reconstrucţie, atât a bisericilor, cât şi a curţilor domneşti din oraşe. Am insistat şi în alt loc asupra acestui detaliu, atunci când am comentat relatările lui Paul de Alep referitoare la curţile domneşti de la Vaslui. În acel caz, sirianul a scris că „acolo se află palatele sale <ale domnului>, feredeul său, grădinile sale, apoi biserica mare și înaltă cu turlele sale avântate și foarte înalte”73. Cu acel prilej, am considerat că baia şi celelalte zidiri puteau fi, mai degrabă, construcții mai apropiate de zilele trecerii prin Moldova a 67 Ibidem, V, p. 517-518. Ibidem, VI, volum îngrijit de M. M. Alexandrescu Dersca Bulgaru şi Mustafa Ali Mehmet, Bucureşti, 1976, VI, p. 155, nota 16, este redată denumirea din textul original scris în limba arabă: Tel-al-Frumos. 69 Se face referire la podul de la Sârca şi la bătălia care a avut loc acolo, la 6/16 iulie 1653, între oştile lui Vasile Lupu şi ale ginerelui său, Timuş Hmelniţki şi Gheorghe Ştefan (Ibidem, VI, p. 155-156). 70 Ibidem, V, p. 541. 71 Ibidem, V, p. 596, nota 298, este redată forma din textul original, scris în limba germană: Törg Formosa, schön Markt. 72 Ibidem, V, p. 596. 73 Ibidem, VI, p. 28. 195 68 Monografia orașului Târgu Frumos călătorului oriental și doar tradiția și prestigiul lui Ștefan cel Mare au făcut ca ele să-i fie atribuite în întregime domnului din vechime. Credem aşadar că, atât la Vaslui, cât şi la Târgu Frumos, toate edificiile care alcătuiau curţile domneşti, inclusiv biserica cu hramul Sfântul Ioan de la Vaslui şi aceea cu hramul Sfânta Parascheva de la Târgu Frumos, au fost renovate de Vasile Lupu, într-un proces de primenire urbanistică resimțit în partea liniştită şi prosperă a acelei domnii din prima jumătate a secolului al XVII-lea de majoritatea târgurilor moldovenești74. Înaintând spre sfârşitul secolului al XVII-lea când, din punct de vedere urbanistic şi demografic, din cauza situaţiei politice şi militare, s-a produs un veritabil dezastru, o foarte scurtă referire la Târgu Frumos o avem dintr-un jurnal al misionarului Francesco Antonio Renzi, sosit în Moldova în anul 1679 şi a locuit aici timp de zece ani75. Pe Renzi, ca de altfel şi pe alţi misionari, l-a interesat şi a insistat în rapoartele sale mai mult asupra localităţilor cu populaţie catolică. Spre exemplu, amintind că de la Iaşi către apus, la depărtare de 25 de mile, este un oraş Târgu Frumos, afirmă despre acesta doar că era părăsit, dar că la o depărtare de alte 14 mile erau cinci sate de catolici foarte bogate, numite Răchiteni, Săbăoani, Tămăşeni, Adjudeni şi Teţcani76. Pustiirea oraşului nu era însă o impresie grăbită, ea fiind confirmată de alte consemnări de la sfârşitul acelui secol dominat de conflictul dintre poloni şi otomani. De altfel, următoarea referire la Târgu Frumos o aflăm din jurnalul campaniei din Moldova, din anul 1686, ţinut de Iacob Sobieski, fiul regelui Ioan Sobieski. La 21 şi 22 septembrie trupele polone, urmărite de cele otomane, s-au oprit la Prigoreni, iar apoi au trecut pe la Criveşti77, acolo unde cazacii au găsit nu doar izvoare cu apă bună de băut, dar şi gropi pentru depozitarea cerealelor78. Aşadar, trupele combatante nu au trecut prin Târgu Frumos, ci prin împrejurimile sale, asupra cărora au lăsat urme adânci ale dezastrului, aşa cum sunt ele amintite în documentele şi cronicile interne. Aceasta nu înseamnă că oraşul, aşa cum s-a întâmplat cu majoritatea târgurilor modoveneşti, nu a avut de suferit din cauza luptelor care s-au dus pe teritoriul ţării timp de câţiva ani la sfârşitul secolului al XVII-lea. De altfel, într-o notă anonimă datorată lui Vito Piluzzi despre situaţia dezastruoasă a misiunilor catolice din Moldova, provocată de starea de război, notă formulată aproximativ în anul 1687, preotul catolic scrie că provincia era aproape distrusă şi că oraşe precum Cotnarii, Baia, Târgu Frumos, Siret, Suceava, Botoşani, Romanul, Bacăul, Bârladul, Ştefăneştii, Huşii şi Vasluiul erau părăsite, oamenii fiind refugiaţi în Polonia şi Transilvania79. Mai generos cu descrierea stării de ruină în care a ajuns Târgu Frumos, alături de alte oraşe ale Moldovei, în acei ani de război prelungit, a fost un alt misionar apostolic, Antonio Giorgini, ale cărui impresii sunt din anul 1688, şi care s-a aflat, ca şi Francesco Renzi şi Vito Piluzzi, mult timp în Moldova tocmai în acei ani negri din trecutul ţării80. Descriind drumurile care traversează principatul şi localităţile situate de-a lungul lor, misionarul catolic spune că plecând de la Iaşi pe drumul care duce către Transilvania, pe mâna dreaptă, la distanţă de 3 leghe, se găseşte Târgu Frumos81. Mai spune că după nume îl face pe cel care nu-l vede să afle că a fost în trecut un oraş foarte frumos, însă în prezent oferă vederii doar ruinele sale, aşa cum şi el le-a putut vedea. Mai spune că a fost construit de un principe care se numea Vasile pentru a sa desfătare. Evident, este vorba despre Vasile Lupu şi de curtea domnească, o confirmare a bănuielii că, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul altor oraşe, curtea şi biserica 74 M. Chelcu, Istoria oraşelor din Moldova de la jumătatea secolului al XVI-lea până la jumătatea secolului al XVIII-lea. Studii şi documente, Iaşi, 2015, p. 196-197. 75 Călători străini, Supliment I, întocmit de Ştefan Andreescu et alii, București, 2011, p. 202. 76 Ibidem, supliment I, p. 207. Denumirea în originalul scris în limba italiană: Tergoformosa. 77 Ibidem, VII, editat de M. Holban et alii, București, 1980, p. 432. Numit în textul original: Tergo formoza, alias Krasny Targ. 78 Ibidem, VII, p. 432. 79 Ibidem, VII, p. 438. 80 Ibidem, Supliment I, p. 216. 81 Ibidem, Supliment I, p. 216, nota 31; denumirea în limba italiană a textului original este: Tergo Formoso. 196 De la prima atestare documentară până în secolul al XIX-lea domnească de la Târgu Frumos au fost refăcute în domnia lui Vasile Lupu. Misionarul a preluat probabil informaţia de la vreun localnic care îşi amintea de restaurarea curţii săvârşită în prima jumătate a secolului al XVII-lea. Continuă spunând că deoarece oraşul este aşezat într-o câmpie foarte roditoare, înconjurată de dealuri înverzite, toate bogate în fructe şi având alături un lac plin de peşti de bună calitate, Vasile Lupu putea să se destindă cu vânătoarea şi pescuitul. Faţă de timpurile de glorie, în momentul în care a fost scrisă relatarea, oraşul se află complet distrus de oştile polone care năvăleau necontenit de la Sniatyn. Aşa încât mai erau vreo 20 de case de oameni săraci, şi zidurile palatului construit de Vasile Lupu82. De la Târgu Frumos drumul drept către Transilvania continua către râul Siret, la care se ajungea după o jumătate de leghe. Râul era traversat cu barca şi înainte de a ajunge la Roman, se aflau satele locuite de catolici, între care cel mai însemnat era Săbăoanii83. Următorul călător străin care s-a oprit şi a menţionat Târgu Frumos în notiţele sale este solul polon Francisc Radzewski, sosit în Moldova în calitate de secretar al soliei lui Rafael Leszczynski la Poartă, cu ocazia ratificării tratatului de la Carlowitz84. Deplasarea fastuoasei solii s-a făcut dinspre Suceava, iar în seara de 23 februarie acesta a ajuns, potrivit mărturiei autorului, „la Krasny-Targ, care pe moldoveneşte se numeşte Târgu Frumos”. În acel loc, poate la curtea din oraş, refăcută după distrugerea provocată în timpul campaniilor regelui Sobieski, solul a primit scrisoarea domnului Moldovei, plină de bunăvoinţă şi prietenie în aşteptarea întâlnirii de la curtea domnească de la Iaşi85. Pe drumul de întoarcere, la 12 septembrie 1700, solia a trecut, venind dinspre Iaşi, tot pe la Târgu Frumos, de unde a pornit în ziua următoare către Paşcani86. Că popasul de la Târgu Frumos era oarecum mai bine orânduit decât altele, ne este arătat indirect de faptul că, spre exemplu, despre acela de la Podu Iloaiei, acelaşi sol se plânge că era prost organizat şi slab aprovizionat cu furaje pentru animale, sau că la Baia şi chiar la Suceava, cu siguranţă din cauza distrugerilor pe care le suferiseră oraşele în anii anteriori ai războiului între poloni şi turci, solia a fost nevoită să-şi aşeze tabăra în câmp87. Într-o descriere anonimă a aceleiaşi solii, alături de numirea în polonă, de Krasny-targ, se aminteşte că Târgu Frumos este aşezat pe râul Bahlui, care în acel loc este încă mic88. Un alt trecător prin Târgu Frumos, care nu a uitat să-l noteze în jurnalul său, a fost ieromonahul Ipolit Vâşenski aflat în drum către Constantinopol şi Ierusalim în anii 1707170889. A venit dinspre Soroca şi s-a oprit la Iaşi, iar de acolo, urmând calea către Bucureşti, a ajuns, la 10 decembrie, în „orăşelul” Târgu Frumos unde a aflat o biserică acoperită cu paie, şapte case şi o cetăţuie pustie90. Biserica acoperită cu paie era, fără îndoială, Sf. Parascheva, renovată cu puţinele resurse care mai rămăseseră după dezastrul economic şi demografic de la sfârşitul secolului al XVII-lea, iar cetăţuia era curtea domnească, despre care nu spune că s-ar fi aflat în ruină, ci doar pustie. Jurnalului unui pelerin îi urmează jurnalul unui soldat, germanul Erasmus Heinrich Schneider von Weismantel, din armata răzleţită a regelui suedez Carol al XII-lea, în urma campaniei şi a luptei de la Poltava, împotriva ţarului Petru I. În trecerea sa în Moldova a ajuns, venind dinspre Iaşi, îndreptându-se către Roman, în „orăşelul Târgu Frumos (în limba moldovenească), în cea ruteană Krasne Torg (oraş frumos)”91, în preajma căruia va mai reveni, cu ocazia deplasării trupelor prin Moldova92, fără a oferi alte detalii93. O va face însă, 82 Ibidem, Supliment I, p. 216. Ibidem, Supliment I, p. 220. 84 Ibidem, VIII, editat de M. Holban et alii, București, 1983, p. 158. 85 Ibidem, VIII, p. 165. 86 Ibidem, VIII, p. 173. 87 Ibidem, VIII, p. 173. 88 Ibidem, VIII, p. 181. 89 Ibidem, VIII, p. 244. 90 Ibidem, VIII, p. 246. 91 Ibidem, VIII, p. 323. 92 Călători străini, VIII, p. 326, 333 şi 338. 197 83 Monografia orașului Târgu Frumos cu ocazia unei scurte descrieri a ţinuturilor Moldovei, acolo unde în dreptul celui situat între Prut şi Siret, alături de oraşul Iaşi şi de o înfăţişare a ceremonialului domnesc, Weismantel, va aminti de Târgu Frumos, alături de Bârlad, Botoşani, Cotnari, Chişinău şi Cernăuţi. Are însă o notă critică, aşa cum de altfel, are faţă de majoritatea oraşelor moldoveneşti. Spune despre Târgu Frumos că „a putut să fie numit astfel mai înainte, dar acum seamănă foarte mult cu un sat urât, e numit „krasne targ” pe ruseşte”94. O altă menţiune, în ordine cronologică, a Târgului Frumos datează de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, prilejuită de trecerea prin Moldova a doctorului Baltazar Hacquet, care a fost profesor de ştiinţe naturale la Universitatea din Lvov95. Impresiile sale, de cele mai mute ori exagerat de critice la adresa înfăţişării localităţilor şi a obiceiurilor locuitorilor Moldovei, pe care nu le înţelege şi le dezaprobă, afectat fiind de atitudinea ostilă a acestora faţă de trupele de ocupaţie austriece, se regăsesc şi în prezentarea Târgului Frumos. Scrie că este alcătuit din două sute de bărăci nenorocite de lemn, adunate împreună, iar despre locuitori că, sunt câţiva greci care scot cât pot mai mult dintr-un biet negoţ. Apoi despre ţinutul Cârligătura, că pământul nu este din cele mai bune din Moldova, din cauza terenului mlăştinos care se întinde până la Iaşi. Îl impresionează, ca de altfel şi pe alţi călători de dinaintea sa, priveliştea pe care o dezvăluie capitala zărită din depărtare, afirmând că cea mai frumoasă perspectivă ar fi aceea de pe drumul ce vine dinspre Târgu Frumos96. Din aceeaşi perioadă datează şi notiţele medicului Andreas Wolf care a rezidat la curtea domnească din Iaşi a lui Constantin vodă Moruzi, între anii 1780 şi 1783, pentru a reveni în anul 1788, cu prilejul războiului austro-ruso-turc, prelungindu-şi şederea până în anul 179097. În cuprinsul unei descrieri statistico-istorice a principatului Moldovei, într-un capitol dedicat împărţirii politice a ţării în care autorul a utilizat datele lui Dimitrie Cantemir spune foarte tranşant despre Târgu Frumos că „nu are nimic frumos” şi că mocirlele care se întind pe partea sudică, spre Iaşi, fac ca localitatea să mai fie şi nesănătoasă98. Observă totuşi că în vechime, în partea de răsărit a localităţii, trebuie să fi fost un palat frumos pentru voievozi şi că în anii 1780-1797 se mai vedeau zidurile lui descoperite aproape în întregime99. Trebuie să amintim că în secolul al XVIII-lea, în paralel cu expediţiile militare din timpul războaielor ruso-austro-turce care au transformat teritoriul Principatelor într-un loc al rivalităţilor marilor puteri şi al confruntării, s-au întocmit atât reprezentări cartografice ale teritoriului, tot mai exacte şi pline cu detalii topografice, cât şi descrieri geografice şi statistice amănunţite. Astfel de descrieri, având în principal un scop militar, înscriindu-se în şirul pregătirilor pentru o posibilă anexiune, vor continua să fie alcătuite şi în prima jumătate a secolului al XIX-lea. În harta militară de mai jos, se pot observa destul de precis redate, Iazul Paharnicului, Biserica Sf. Parascheva și imediat în dreapta, probabil, curtea domnească, desenată pe hartă sub forma unui patrulater. Detaliile de pe hartă sunt oarecum în concordanță cu informațiile care apar în scrierile călătorilor străini, care se referă la numărul caselor și amplasarea lor față de podul de pe Bahluieț și biserică. 93 Deplasarea acelor trupe şi încartiruirea lor temporară la Iaşi şi la Târgu Frumos a fost consemnată şi în alte surse: Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, VI (1700-1750), Bucureşti, 1878, p. 72-73, nr. XXXVIII; în continuare se va cita: Hurmuzaki, Documente. 94 Călători străini, VIII, p. 345. 95 Ibidem, X, partea a II-a, îngrijit de M. Holban et alii, București, 2001, p. 809. 96 Ibidem, X, partea a II-a, p. 842. 97 Ibidem, X, partea a II-a, p. 1251. 98 În traducerea lui N. Iorga apare şi mai categoric dispreţul lui medicului sas faţă de felul cum arată localitatea, numindu-l Târgu Spurcat (N. Iorga, Istoria românilor prin călători, III. 1929, p. 109). 99 Călători străini, X, partea a II-a, p. 1255. 198 De la prima atestare documentară până în secolul al XIX-lea Fig. 103. Detaliu din harta topografică austriacă a zonei Târgu Frumos (1788-1790). (după https://mapire.eu/en/synchron/firstsurveymoldva/?bbox=2999239.483798239%2C5972132.156310618%2C3013724.3006582796%2C5979775.859139 135&layers=osm%2C148&right-layers=osm, accesat 10.08.2018) O lucrare de acest gen aparţine ofiţerului austriac Feodor Káracsay care a vizitat de două ori Moldova, prima dată în anul 1814 sau 1815, iar a doua oară în 1817100. Enumerând localităţile mai importante ale ţării, Târgu Frumos este notat alături de Bacău, Ocna, Trotuş, Dorohoi, Herţa, Vaslui, Bârlad, Fălciu şi Fălticeni printre localităţile mai puţin importante101. Apoi, trecând la enumerarea drumurilor care străbăteau Moldova, el a descris traseul drumului de la Gura Humorului, din Bucovina, prin Fălticeni, către Iaşi. O considera calea de comunicaţie cea mai scurtă dintre Bistriţa, în Transilvania şi capitala Moldovei, oraşul Iaşi. Mai precis, de la Capul Codrului se părăsea drumul mare spre Suceava şi se continua prin Brăieşti (unde era lagăr pentru carantina austriacă din Bucovina) şi Băişeşti, ajungându-se la Fălticeni, în Moldova, descris ca un mic oraş evreiesc şi sediu al unei isprăvnicii şi stărostie pentru supuşii austrieci din ţinut. Apoi drumul mergea până la Dolhasca, unde era pod plutitor peste Siret. De acolo drumul continua, în lungime de 3 poşte, către Târgu Frumos, descris tot ca un mic orăşel evreiesc şi reşedinţă de isprăvnicie, iar de acolo până la Iaşi, mai erau încă două poşte. Nu uită să precizeze că de la Târgu Frumos până la Roman sunt, de asemenea, două poşte102. De altfel, va reveni la traseul către Roman, atunci când va descrie itinerariul drumului de poştă de la Suceava, prin Fălticeni, spre Roman, având, pornind de la Suceava, 100 Călători străini despre ţările române în secolul al XIX-lea, SN, I (1801-1821), întocmit de G. Filitti et alii, Bucureşti, 2004, p. 751-752. 101 Ibidem, p. 768. 102 Ibidem, p. 772-773. 199 Monografia orașului Târgu Frumos următoarele opriri: Joldeşti, Lespezi, Paşcani, de unde un drum bun ajungea la Târgu Frumos, iar unul şi mai scurt trecea prin Şcheia103. O altă descriere completă a Principatelor Dunărene destinată, de asemenea, informării Curţii de la Viena a fost însărcinat să o redacteze căpitanul austriac Radisitz în anul 1820. El a utilizat pentru documentare acte ale comisiilor de ofiţeri topografi austrieci care, cu prilejul războiului ruso-austro-turc din 1787-1791, au întocmit planurile Moldovei şi Ţării Româneşti. La documentele păstrate în arhivele austriece, a adăugat altele mai recente cu care şi-a actualizat informaţiile până la 1820104. Aşadar, nu este o lucrare întocmită pe baza observaţiilor de teren, aşa cum este aceea a lui Feodor Káracsay, amintită anterior, ci pe documente şi literatură. Căpitanul Radisitz nu a fost niciodată în Moldova. Cu toate acestea, descrierile sale sunt precise, având la bază informaţii culese anterior de la faţa locului, păstrate în arhive şi parţial neutilizate până atunci. Enumerând pentru Moldova principalele drumuri, îl nota pe acela care trecea din valea Siretului, către Târgu Frumos105, spre Iaşi. Nu doar austriecii şi ruşii au fost preocupaţi de cunoaşterea în amănunt a configuraţiei terenului, a căilor de comunicaţie şi a resurselor Moldovei, ci şi francezii, englezii sau prusacii. Este o dovadă a sporirii interesului puterilor europene pentru un spaţiu aprig disputat datorită proximităţii cu gurile Dunării şi Marea Neagră, în ceea ce, tot mai formal reprezenta un teritoriu aflat încă sub suzeranitate otomană. Din acea serie face parte misiunea franceză din vara anului 1848 în Ţara Românească şi Moldova, efectuată cu succes de căpitanii E. Desaint şi A. Sabatier. O acţiune de cercetare a terenului concretizată printr-un memoriu redactat de Sabatier, două registre pentru observaţii şi măsurători executate de Desaint, o hartă alcătuită din trei foi şi o listă a localităţilor străbătute106. În descrierea lui Sabatier se regăsesc şi traseele parcurse de cei doi exploratori. Astfel că, de la Iaşi, apreciat din punct de vedere demografic ca fiind mai puţin însemnat ca Bucureştiul, având aproximativ 60.000 de locuitori, dar mai impresionant prin frumuseţea construcţiilor, pavajul străzilor şi altele, cei doi s-au deplasat spre nord, până la Târgu Frumos, pentru a ajunge în valea Siretului, iar de acolo spre Roman. Drumul li s-a părut dificil din cauza condiţiilor de ploaie, putând să anticipeze dificultăţile pe care le-ar putea întâmpina o armată silită să acţioneze şi să se deplaseze în acel ţinut în sezonul umed107. Un alt gen de lucrare de informare este aceea alcătuită de maghiarul P. Gegö Elek, însărcinat de Academia de Ştiinţă Maghiară să viziteze Moldova şi să se documenteze asupra localităţilor locuite de ceangăi, călătoria având loc în anul 1836108. Înainte de a descrie în detaliu satele moldoveneşti cu locuitori vorbitori de limbă maghiară, autorul a făcut o descriere generală a ţării aşa cum a putut el să înregistreze de-a lungul drumurilor pe care le-a străbătut. Venind dinspre Roman, s-a abătut, pe partea dreaptă a drumului care duce către Iaşi, prin Săbăoani, iar de acolo, revenind pe drumul mare de ţară, a trecut prin Târgu Frumos, despre care notează că este „într-adevăr corespunzător numelui său”, iar de acolo se ajunge la Iaşi. Mai notează că de la Roman ar mai fi un drum, unul lăturalnic şi mai scurt, care ocoleşte pe partea stângă Târgu Frumos, dar că acea cale nu ar fi prea prietenoasă pentru călătorul străin109. Pe lângă lucrări de felul celor amintite până acum, prezentări detaliate ale configuraţiei şi resurselor ţării, alcătuite cu scop militar, sau cele asupra unor categorii de populaţie, cu scop ştiinţific, nu au lipsit din prima jumătate a secolului al XIX-lea lucrările memorialistice. 103 Ibidem, p. 773. Ibidem, serie nouă, II (1822-1830), întocmit de Paul Cernovodeanu et alii, Bucureşti, 2005, p. 69. 105 Ibidem, p. 82, nota 137, cu denumirea Tirgu fromos. 106 Ibidem, serie nouă, vol. V (1847-1851), întocmit de D. Buşă et alii, Bucureşti, 2009, p. 286. 107 Ibidem, p. 291, nota 45, în textul original scris în limba franceză denumirea oraşului a fost scris: Tirgo Formos. 108 Ibidem, serie nouă, III (1831-1840), întocmit de Paul Cernovodeanu et alii, Bucureşti, 2006, p. 561. 109 Ibidem, p. 567. 200 104 De la prima atestare documentară până în secolul al XIX-lea Gen în care se încadrează jurnalul diplomatului rus de origine germană, Nikolai Karlovici Giers, care a fost angajat al consulatului Rusiei la Iaşi în perioada 1841-1847110. Este un pasaj în care descrie traseul urmat de la Iaşi către ţinutul Neamţului, pe la Podu Iloaiei, Târgu Frumos, traversând Siretul pe la Ruginoasa111. Iar în alt loc revine spunând că prima sa excursie în Moldova de Sus, adică în partea muntoasă a principatului, în ţinutul Neamţ ajungând până la Ceahlău, i-a lăsat amintirile cele mai plăcute. Pe calea de întoarcere la Iaşi a urmat aceeaşi rută. Intrând în zona viticolă de lângă Târgu Frumos, a observat cu satisfacţie că strugurii începeau să se coacă, amintindu-şi că niciodată nu a avut prilejul să vadă atât de mulţi struguri. O altă curiozitate locală pe care a simţit nevoia să o noteze în jurnal a fost aceea că toate viile din Moldova erau neîngrădite şi oricine putea trece prin ele. Călătorul putea mânca fructe pe săturate – nu ca în Europa Occidentală unde cel care încălca o proprietate era târât la postul de poliţie pentru că a cules un ciorchine. Giers mărturisea că astfel de libertate, nestânjenită de zgârcenia proprietarului, era mult mai pe placul lui. Indiferenţa localnicilor faţă de păzirea culturilor o pune însă pe seama abundenţei, care face ca pierderile să fie nesemnificative112. În aceeaşi categorie memorialistică, însoţită şi de numeroase date care descriu geografia şi resursele Moldovei, se încadrează scrierea diplomatului prusac Johan Daniel Ferdinand Neigebaur, consul general al Prusiei în Principate, cu reşedinţa la Iaşi, între 1843 şi 1845113. După ce precizează că nici un oraş al ţării nu are măcar o stradă dreaptă şi regulată, cele mai multe fiind nepavate, în cea mai mare parte a anului asemănându-se unor fluvii de noroi, în gropile cărora se rup trăsurile, iar omul sărac trebuie să meargă prin murdărie până la genunchi114. Nu este de altfel, singurul observator străin al stării proaste a drumurilor din oraşele moldoveneşti pre-moderne. Trecând la descrierea ţinuturilor, în dreptul ţinutului Iaşi notează că se află la graniţa cu Basarabia, este împărţit în 6 plăşi, numără 277 de sate şi 4 oraşe, dintre care Iaşi, capitala ţării. Celelalte oraşe sunt cu totul neînsemnate anume Podul Iloaiei, Sculeni şi Târgu Frumos115. Caracter memorialistic, dar şi de informare a publicului occidental despre o parte mai puţin cunoscută a Europei o are şi scrierea scoţianului James Henry Skeene. Lucrarea sa, publicată la Londra în anul 1854 poartă titlul Principatele Danubiene: la hotarul dintre creştini şi turci şi are vădite calităţi literare116. În timpul călătoriei sale prin Moldova a stat câteva zile la Iaşi, oraş căruia îi face o generoasă descriere. Călătoria a avut loc la începutul iernii, iar schimbarea condiţiilor meteorologice, l-a făcut să-şi scurteze şederea, el având ca următor obiectiv al călătoriei vizitarea Carpaţilor, aşa cum făcuse şi consulul rus Giers în anii anteriori, în capitala Moldovei pe care, ca şi alţi călători a socotit-o mai bine alcătuită decât cea a Valahiei. În drumul spre munte, a trecut prin Leţcani, unde i-a atras atenţia forma stranie a bisericii rotunde, precum şi casele agricultorilor cu stare mai bună care constau dintr-un hambar mare având camere de locuit într-o parte şi grajdul în cealaltă, totul fiind sub un singur acoperiş. A schimbat caii la Podu Iloaiei, o localitate înconjurată de nesfârşite suprafeţe de pământ arabil şi având în apropiere mari iazuri de moară. Uliţa care traversa localitatea, din cauza vremii umede, de toamnă târzie, devenise o continuă mlaştină. Următoarea localitate mai mare în care a ajuns a fost Târgu Frumos. James Henry Skeene a insistat să găsească o etimologie latină numelui, ajungând la concluzia că este o denaturare a latinescului Turris Formosa117. Spune că orăşelul era „într-adevăr frumos, aşa cum îl indică numele; ţinutul din jur era deluros şi împădurit, întrerupt de culturi bune şi de 110 Ibidem, serie nouă, IV (1841-1846), întocmit de Paul Cernovodeanu et alii, Bucureşti, 2007, p. 56. Ibidem, p. 81. 112 Ibidem, p. 82-83. 113 Ibidem, p. 234. 114 Ibidem, p. 240. 115 Ibidem, p. 253, nota 143, denumirea din textul original scris în limba germană: Tergul-Formos. 116 Călători străini, serie nouă, sec. XIX, vol. V, p. 593. 117 Evident, o etimologie greșită, de vreme ce cuvântul târg nu este latinesc, ci slavon. 201 111 Monografia orașului Târgu Frumos două mici lacuri, pe jumătate îngheţate care contribuiau la frumuseţea poziţiei. Întreaga populaţie, ce nu putea depăşi 4.000 sau 5.000 de locuitori118, părea să fie pe străzi şi, în oraş, se aflau, aparent, mai multe magazine decât case, pentru că erau şiruri de construcţii mititele care conţineau magazine, probabil în avantajul unui mare număr de sate din jur, ai căror locuitori se îngrămădeau pe străzile principale şi examinau mărfurile expuse”119. Este una dintre cele mai ample descrieri ale peisajului în care este plasat Târgu Frumos şi a zonei sale comerciale, aglomerate de şirurile de dughene dispuse de-a lungul drumului mare şi este, de asemenea, ultima consemnare a Târgului Frumos în astfel de surse literare pe care o enumerăm. Acestea sunt câteva din scurtele şi puţinele descrieri ale Târgului Frumos pe care drumeţii care veneau sau părăseau oraşul Iaşi, erau nevoiţi nu doar să-l traverseze, ci să facă un popas pentru a-şi odihni animalele de povară, sau pentru a aştepta schimbarea cailor de poştă. Ca o privire de ansamblu, constatăm că de cele mai multe ori Târgu Frumos a fost plasat pe traseul care lega Iaşul de Roman. Faptul nu este rodul întâmplării, ci corespunde realităţii căilor de comunicaţie pre-moderne. Exceptând drumurile antice romane, înaintea amenajărilor moderne, drumurile erau croite în primul rând în funcţie de realităţile reliefului, preferându-se totuşi variantele cele mai scurte. Privind harta geografică, în funcţie de teren şi distanţă, cea mai bună cale care lega oraşul Iaşi de Roman era, fără îndoială, aceea prin Târgu Frumos. În schimb, de la Iaşi spre Suceava, Botoşani, sau chiar spre Cotnari şi Hârlău, existau variante alternative. Ca drum al Botoşanilor era cunoscută, spre exemplu, varianta care ieşea din Iaşi dinspre Copou şi mergea prin Şipote şi nu aceea care trece pe lângă Târgu Frumos. Dincolo de statistică, mai putem sesiza că aprecierile pozitive sau negative ţin de subiectivismul autorului, de starea în care se află el în timpul călătoriei, de experienţele plăcute sau mai puţin plăcute pe care le-a avut pe parcursul călătoriei, sau în momentul trecerii prin Târgu Frumos. Aşa se face că unii călători, căutând să dea un înţeles numelui de Frumos, dacă dispoziţia în care se găseau nu a fost tocmai plăcută, nu au uitat să spună că acolo nu au întâlnit nimic frumos, ba dimpotrivă. În timp ce alţii, aflându-se într-o stare mai bună, i-au căutat oraşului şi părţi frumoase, justificările găsindu-le mai ales în privinţa cadrului natural în care era aşezat. Am mai observat că, cel puţin până spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, câţiva dintre cei care au trecut pe la Târgu Frumos au ţinut să menţioneze două repere arhitectonice, biserica şi curtea domnească; cea din urmă pe unii chiar i-a impresionat. În rest, despre populaţie şi felul ei de locuire informaţiile sunt zgârcite, fapt care arată că tipul de locuire era unul simplu, apropiat de acela al sătenilor, doar în secolul al XIX-lea atrăgând atenţia densitatea dughenelor dispuse de-a lungul drumului mare care traversa târgul. Cât despre apartenenţa locuitorilor care se ocupau cu negoţul, dacă la sfârşitul secolului al XVIII-lea, cei mai mulţi erau socotiţi greci, la jumătatea secolului următor târgul avea să fie socotit unul evreiesc. Toate aceste informaţii desprinse din relaţiile de călătorie, jurnale, rapoarte şi scrisori oficiale despre starea în care unii călători şi-au notat trecerea lor prin Moldova, din secolul al XVI-lea până la jumătatea secolului al XIX-lea, sunt completate cu cele care se află în cronicile şi în documentele interne, asupra cărora ne vom îndrepta atenţia în părţile următoare ale monografiei. 118 119 Şi în această privinţă este generos în apreciere. Călători străini, serie nouă, sec. XIX, vol. V, p. 636. 202 De la prima atestare documentară până în secolul al XIX-lea III.2 Târgu Frumos. De la prima atestare până la 1755 III.2.1 Primele mărturii scrise Prima atestare a Târgului Frumos în documentele interne o avem într-un act în care ni se dezvăluie una dintre funcţiile sale principale, aceea comercială. Actul a fost scris în limba slavonă în anul de la Facerea Lumii 6956, adică 1448 de la Hristos, în ziua de 5 octombrie120. Este o danie pe care a făcut-o domnul Moldovei Petru al II-lea, unul dintre fiii lui Alexandru cel Bun, mănăstirii cu hramul Sfântului Ierarh şi Făcător de Minuni Nicolae (Probota)121, pentru sufletul său şi pentru pomenirea părinţilor săi Alexandru voievod şi doamna Marena. Aflat la mănăstirea Probota, ctitorie a lui Ştefan I (1394-1399)122, Petru al II-lea îi oferea lăcaşului câte şase buţi de vin anual, din zeciuiala datorată domniei de podgoriile de la Hârlău sau de la Cotnari, sau de oriunde din ţară. Cât priveşte Târgu Frumos, cârciumile din târguri plăteau domniei un impozit anual constând dintr-o anumită cantitate de ceară. Domnul dispune prin actul din 1448 ca toată ceara care se va strânge anual de la cârciumile din Târgu Frumos să fie dată mănăstirii, iar oricine va fi egumen şi câţi călugări vor fi în mănăstire să se roage pentru mântuirea sufletului domnului, slujind în fiecare miercuri, la vecernie, paraclisul, iar joi, liturghia. Din cele şase buţi cu vin, fraţilor urma să li se dea să bea câte o cupă de vin la trapeză, iar ceara de la Târgu Frumos să lumineze biserica peste an. Actul solemn scris pe pergament, de care a fost atârnată o pecete mare de ceară, a fost autentificat prin prezenţa marilor boieri ai Sfatului şi se încheia cu un aprig blestem îndreptat împotriva celor care ar fi cutezat în viitor să retragă dania, încălcând voinţa lui Petru al II-lea123. Pentru mântuirea sufletului i-o fi slujit lui Petru voievod dania făcută Probotei, nu şi pentru sănătatea trupului, fiindcă după atâta zbucium pământesc se pare că a murit nu mult după ce s-a închinat şi a făcut danii Probotei124, lăsându-i pe alţi urmaşi ai lui Alexandru cel Bun să se duşmănească pentru tron. Revenind însă la conţinutul documentului, observăm că nici podgoriile de la Hârlău şi Cotnari şi nici Târgu Frumos nu erau prea îndepărtate geografic de mănăstire. Privind harta, descoperim o zonă care mai târziu, în timpul lui Petru Rareş, se va bucura de mare atenţie, inclusiv prin prefacerea Probotei şi transformarea ei în propria necropolă şi prin zidirile laice şi religioase făcute în oraşele Hârlău şi Târgu Frumos, aspect asupra căruia vom reveni. Dania lui Petru al II-lea către mănăstirea Probota, inclusiv ceara datorată anual domniei de cârciumile de la Târgu Frumos, nu a fost încălcată, ci confirmată de domnii următori. Întâi de rivalul şi urmaşul său pe tron, nepotul de frate, Alexăndrel. La 8 aprilie 1449, noul şi la fel de zbuciumatul domn din cauza pretenţiilor altor urmaşi ai lui Alexandru cel Bun, va dărui şi „întări” Mănăstirii din Poiană ceara de la toate cârciumile care se vor face la Târgu Frumos, precum şi cele şase buţi de vin din zeciuiala domnească, fără a se mai preciza de la care podgorii. Chiar dacă actul este în fapt o confirmare a daniei lui Petru al II-lea, nu se menţionează acest lucru. Oricum venitul era al domniei şi nu personal, iar gestul pios a fost făcut de Alexăndrel pentru sănătatea sa şi pentru sufletul părintelui său, Ilie voievod125. Tot Alexăndrel voievod, în cea de-a doua sa domnie, la 26 ianuarie 1453, într-un act mai amplu în care au fost cuprinse şi alte danii făcute mănăstirii Pobrata, prima sursă de venit pusă în şirul celor acordate lăcaşului a fost ceara de la Târgu Frumos, urmat de buţile de vin din zeciuiala domnească de la Cotnari şi Hârlău126. 120 DRH, A, I, p. 411-413, nr. 288. N. Stoicescu, Repertoriul bibliografic al localităţilor şi monumentelor medievale din Moldova, Bucureşti, 1974, p. 666. 122 Şt. S. Gorovei, Un nou izvor genealogic şi prosopografic: pomelnicul Mănăstirii Probota, în Analele Putnei, 2, 2014, p. 291-292. 123 DRH, A, I, p. 412, nr. 228. 124 Ultimul act emis de acest domn are data de 10 octombrie 1448 (DRH, A, I, p. 414-415, p. 290). 125 DRH, A, II, p. 1-3, nr. 2. 126 Ibidem, II, p. 33-36, nr. 26. 203 121 Monografia orașului Târgu Frumos Fig. 104. Actul de atestare documentară a Târgului Frumos (5 octombrie 1448). (după Arhivele Naționale ale României, Colecția Peceți, Cota P. 132); prelucrare grafică D. Boghian) Dacă din gestul lui Petru al II-lea, confirmat de urmaşul său la domnia Moldovei, Alexăndrel voievod, de danie a venitului domnesc perceput de la toate cârciumile din Târgu Frumos, am putut intui funcţia comercială a unei aşezări situate la întretăierea drumurilor mari ale ţării şi în apropierea unor zone viticole, precum Hârlăul şi Cotnarii, următorul document ne indică încă un detaliu legat de funcţiile economice ale oraşului şi rolul de centru local, de reprezentare a puterii domneşti. Este un act cu data de 25 august 1454, emis de Petru Aron la Cotnari, prin care domnul acorda mănăstirii Moldoviţa scutire de vamă pentru trei care cu peşte pe care le vor transporta călugării anual de la Dunăre, de la Nistru sau de la orice baltă. Se preciza ca taxarea carelor cu peşte ale mănăstirii să nu se facă la nici un punct de vamă, fie de la cele vândute (concesionate), fie de la cele nevândute, adică de la cele unde vama era percepută direct de slujitorii domneşti. Au fost precizate locurile unde era interzisă taxarea carelor cu peşte ale mănăstirii, şirul punctelor vamale fiind deschis de cel de la Târgu Frumos, urmat de cele de la Iaşi, Lăpuşna, Vadul Călugărilor, Vaslui, vadul Ţutorei, Mogoşeşti şi Roman127. Faptul că actul a fost scris la Cotnari l-o fi făcut pe domn să se gândească mai întâi la vama domnească din Târgu Frumos şi apoi la aceea de la Iaşi. Oricum, înşiruirea staţiilor de vamă ne arată traseul obişnuit pe care se deplasau carele încărcate cu peşte dinspre Nistru şi Prut, pentru a ajunge spre munte, în acest caz la mănăstirea Moldoviţa. Aşadar, vama de la Târgu Frumos nu era una mare, internaţională, aşa cum erau vămile enumerate în privilegiile acordate negustorilor străini, celor lioveni şi braşoveni, ci o vamă internă, destinată taxării produselor locale care tranzitau sau erau vândute în oraş. Faptul că produsele care intrau în Târgu Frumos erau supuse taxării de către domnie arată că acolo erau 127 Ibidem, II, p. 57-59, nr. 41. 204 De la prima atestare documentară până în secolul al XIX-lea aşezaţi permanent slujitori domneşti cu astfel de atribuţii, centrul urban fiind, nu doar un punct comercial de interes local-zonal, ci şi un centru de reprezentare şi manifestare a puterii domniei, inclusiv prin perceperea unor taxe asupra activităţilor comerciale, lucru care se va păstra până în secolul al XIX-lea. Revenind la daniile şi confirmările de dări din veniturile domneşti oferite mănăstirii Probota, următorul act de acest fel are data de 9 iulie 1466 şi a fost acordat de Ştefan cel Mare128. În anul anterior, la 4 noiembrie 1465, doamna Oltea a fost înmormântată în biserica Mănăstirii Probota, aşa cum o indică piatra de mormânt strămutată ulterior în biserica nouă a mănăstirii, zidită mai târziu de Petru Rareş129. Unii cercetători ai trecutului mănăstirii au încercat să pună în legătură data emiterii actului din anul 1466 cu presupusa refacere, de către Ştefan cel Mare, a bisericii de la Probota, doi dintre exegeţii faptelor marelui voievod şi-au exprimat totuşi rezerva faţă de o astfel de posibilitate130. Dincolo de controversă, rămâne certă înmormântarea mamei lui Ştefan cel Mare la Probota şi poate chiar a tatălui domnului, Bogdan al II-lea131, fapt care l-a făcut pe voievod să se preocupe mai atent de soarta zidirii şi de sursele de hrană ale obştii. Fig. 105. Pecețile domnești de pe documentele de la 1448 și 1453. (sursa: Arhivele Naționale ale României, www.arhivamedievala.ro; prelucrare grafică D. Boghian) Între dovezile incontestabile ale acelei preocupări se află actul de danie din anul 1466, acordat mănăstirii, cu încuviinţarea ierarhilor Moldovei, pentru sufletul şi pentru mântuirea bunicului său, Alexandru voievod cel bătrân şi pentru sufletele şi mântuirea părinţilor săi, Bogdan voievod şi Maria (Oltea), precum şi pentru sănătatea sa şi a doamnei Evdochia de Kiev şi a vlăstarelor domneşti, Alexandru şi Olena132. Drept urmare, i se asigura mănăstirii un venit anual, din venitul domnesc, de câte 10 buţi de vin, două măji de peşte, una de morun şi 128 Ibidem, II, p. 196-198, nr. 138. Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1958, p. 246. 130 Şt. S. Gorovei, M.-M. Székely, Princeps omni laude maior. O istorie a lui Ştefan cel Mare, Putna, 2005, p. 58 şi nota 126. 131 Ibidem. 132 Ibidem, II, p. 196-198, nr. 138. 205 129 Monografia orașului Târgu Frumos alta de crap, pe care o vor aduce călugării de la Prut, precum şi jumătate de piatră de ceară de la Târgu Frumos. La acelea se mai adăugau desetina de miere care se va face în satele mănăstirii, primind şi dreptul de a-şi face două setci de prins peşte pe Nistru133. În comparaţie cu actele anterioare, de la Petru al II-lea, Alexăndrel voievod şi Petru Aron, în cel de la Ştefan cel Mare se precizează cantitatea de ceară care urma să-i revină anual mănăstirii din taxele adunate de la Târgu Frumos, anume o jumătate de piatră de ceară134. Nu se ştie cu precizie cât cântărea o piatră de ceară, se presupune însă că măsura ar fi fost împrumutată de la poloni, unde exista numita Kamien, de 12,15 kg, reprezentând a cincea parte dintr-un cântar135. Dacă acesta era greutatea aproximativă, atunci jumătatea de piatră pe care o primea mănăstirea Probota de la Târgu Frumos nu era deloc o cantitate mare. De aceea, ori traducerea nu este tocmai potrivită, fiind mai curând vorba despre jumătate din ceara care se strângea la Târgu Frumos, asta însemnând o reducere faţă de cât primise mănăstirea de la domnii anteriori, de la care primise toată ceara, fie numărul cârciumilor care plăteau anual camănă nu era prea mare136. Cu toate că atât în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, cât şi a fiului său, Petru Rareş, Târgu Frumos s-a bucurat de atenţia domniei, dovezile acelei preocupări sunt indirecte, fiindcă mărturii scrise nu s-au păstrat, intervenind o lungă tăcere a izvoarelor interne, de mai bine de un secol, de la 1466 până la 1599137. O perioadă lungă în care documente care fac referire direct la târg lipsesc, păstrându-se, în schimb, destule acte interne privitoare la satele din jurul oraşului, acte inventariate, utilizate şi analizate mai ales de Mihai Costăchescu în câteva studii solid documentate, ca o posibilă pregătire a unei cercetări mai ample pe care istoricul, născut într-o localitate de lângă Târgu Frumos, o proiectase pentru studierea trecutului oraşului138. III.2.2. Ocolul curţii domneşti de la Târgu Frumos Nu vom reveni aici asupra controversei şi impreciziilor legate de înţelesul termenilor de hotar şi ocol, am făcut-o cu alt prilej, într-un studiu care a avut ca obiect stăpânirea şi organizarea teritoriului dintr-un oraş comparabil ca dimensiune şi funcţii economice, plasat la marginea de miazăzi a Ţării Moldovei139. Despre rolul, evoluţia şi destrămarea ocoalelor cetăţilor şi curţilor domneşti, multe din ele ridicate în oraşe, s-a scris mult până acum şi au fost propuse interpretări diverse, uneori contradictorii. Multe le găsim în cuprinsul unor cercetări asupra instituţiilor şi a organizării statului medieval şi pre-modern140. Discuţia 133 Ibidem, II, p. 196-198, nr. 138. Ibidem, II, p. 196-198, nr. 138. 135 N. Stoicescu, Cum măsurau strămoşii. Metrologia medievală pe teritoriul României, Bucureşti, 1971, p. 295. Într-o însemnare de pe versoul pergamentului de la Ştefan cel Mare acordat Probotei, însă târzie, din secolul al XVIII-lea, toate măsurile (DRH, A., II, p. 196-198, nr. 138), atât măjile de peşte, cât şi jumătatea de piatră de ceară au fost transformate în cântare, aproximativ 57 kg, ceea ce înseamnă o reducere pentru greutatea peştelui şi o sporire pentru aceea a cerii (N. Stoicescu, Cum măsurau strămoşii, p. 271). 136 Spre exemplu, în anul 1755 atunci când Matei Ghica dăruia locul domnesc al târgului Schitului din Codrul Iaşilor şi bisericii domneşti din Târgu Frumos, erau menţionate doar două cârciumi a căror activitate era taxată. 137 Arhivele Naționale Iași, Mănăstirea Neamţ, II.2. 138 M. Costăchescu, Satul Prigoreni cu trupurile sale, Avrămenii şi Râtul (din jud. Iaşi). Schiţă istorică, în Ioan Neculce, V, 1925, p. 40-70; idem, Satele Ruscanii (Buznea) şi Găneştii cu trupurile lor Căcăceştii şi Moiceştii din judeţul Iaşi. Schiţă istorică, în Ioan Neculce, VI, 1926-1927, p. 85-111; idem, Satul Cristeşti, cu trupurile sale Popişcani, Coşeşti şi Bărbeşti, din jud. Iaşi. Schiţă istorică, în Ioan Neculce, VIII, 1930, p. 23-60. 139 M. Chelcu, Oraşul Tecuci, p. 53-63. 140 P. P. Panaitescu, Comunele medievale în Principatele Române, în Interpretări românești, ediția a II-a, postfață note și comentarii de Șt.S. Gorovei și M.-M. Székely, București, 1994, p. 119–160; I. C. Filitti, Despre vechea organizare administrativă a Principatelor române, București, 1935; N. Grigoraș, Dregătorii târgurilor moldovenești și atribuțiile lor până la Regulamentul Organic, (teză de doctorat), Iași, 1942; A. V. Sava, Târguri, ocoale domnești și vornici în Moldova, în Academia Română. Buletin științific, IV, 1952, 1-2, p. 71-97; O. Sachelarie, N. Stoicescu (coord.), Instituții feudale în Țările Române. Dicționar, p. 260; D. Ciurea, Organizarea administrativă a statului feudal Moldova (sec. XIV-XVIII), în AIIAI, II, 1965, p. 143-237; I.D. Marin, Contribuții la studierea curților domnești din Moldova, în Studii şi articole de istorie, XI, 1967, p. 68; D. Ciurea, Noi 206 134 De la prima atestare documentară până în secolul al XIX-lea despre ocoale s-a transformat, în fapt, într-un punct comun al tuturor studiilor referitoare la târgurile moldoveneşti141, inclusiv în cele cu privire specială asupra trecutului Târgului Frumos şi a localităţilor din jur142. Ultima cercetare având ca obiect hotarul oraşului şi moşiile care au aparţinut fostului ocol al curţii de la Târgu Frumos aduce lămuriri în privinţa diferenţierii dintre cele două componente, autorul optând pentru atribuirea moşiilor din jur într-o categorie sau alta143. În ciuda zgârceniei surselor istorice, care cu siguranţă i-a descurajat pe cercetătorii de până acum ai trecutului oraşului, ştim, chiar dacă indirect, că a existat un privilegiu de la Ştefan cel Mare, al cărui obiect îl putem bănui din câteva menţiuni târzii, din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea144. Ştefan cel Mare a fost interesat de refacerea/facerea ocoalelor curţilor domneşti, acţiune care a presupus şi delimitarea mai clară a hotarelor oraşelor, preocupare care poate fi surprinsă la Vaslui şi Bârlad, fiindcă pentru acele oraşe s-au păstrat acte prin care se pot observa intenţiile şi intervenţiile domniei asupra teritoriului urban şi peri-urban145. Pentru Târgu Frumos existenţa privilegiului de la Ştefan cel Mare a fost semnalată de Mihai Costăchescu cu ocazia publicării studiului despre satul Prigoreni. Autorul a observat atunci, deopotrivă, puţinătatea izvoarelor păstrate pentru Târgu Frumos şi pentru moşiile din apropiere, până în pragul secolului al XVII-lea146. În lipsa textului privilegiului, putem doar fragmentar reconstitui întinderea hotarului târgului, iar mai departe, înspre exterior, în jur, până unde se întindea ocolul curţii domneşti de la Târgu Frumos. Mihai Costăchescu înseriind mărturiile pentru localităţile din apropierea oraşului, care se vor înmulţi urcând în secolul al XVII-lea, a putut să identifice câteva dintre moşiile care au aparţinut ocolului curţii, aşa cum a fost el stabilit probabil prin intervenţia din timpul domniei lui Ştefan cel Mare. Fără a insista şi a relua în detaliu conţinutul dosarelor satelor din vecinătatea moşiei oraşului, lucru pe care l-a făcut Mihai Costăchescu, nu vom trece totuşi mai departe fără a enumera paşii care au condus, începând din a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi cu intensitate în secolul al XVII-lea, la desfacerea ocolului şi, aproape în paralel, la desprinderea unor bucăţi din moşia Târgului Frumos. Prezentarea, fie şi succintă a procesului de schimbare a stăpânului teritoriului din jurul oraşului şi apoi, treptat, al celui urban, propriu-zis, este necesară pentru înţelegerea unui aspect asupra căruia ne vom opri mai mult în pasajul referitor la încercările orăşenilor din secolul al XIX-lea de a revendica o parte a teritoriului oraşului, invocând inclusiv drepturi vechi care, susţineau ei, le-ar fi fost încălcate. Urmând criteriul cronologic, al ordinii în care s-au păstrat dovezile scrise referitoare la desprinderea de către domnie a unor moşii care au aparţinut ocolului curţii domneşti de la Târgu Frumos, una dintre moşiile de ocol a fost Dădeştii. contribuții privind orașele și târgurile, 1970, p. 21-58; N. Grigoraș, Instituții feudale din Moldova. Organizarea de stat până la mijlocul secolului al XVIII-lea, București, 1971, p. 18-32; Gh. Pungă, Cu privire la organizarea administrativă a Moldovei la mijlocul veacului al XVII-lea, în AȘUI, seria Istorie, XXXVI, 1990. 141 Gh. Ghibănescu, Surete și izvoade (Dorohoiul), XII, Iași, 1924; D. Bădărău, I. Caproșu, Iașii vechilor zidiri, ediția a II-a, Iași, 2007, p. 57-59; S. Iftimi, Evoluţia ocolului domnesc al oraşului Iaşi, în Ioan Neculce (serie nouă), I, 1995, p. 63-76; D. Botezatu, Ocolul târgului Hârlău. Geneză și evoluție, în Ioan Neculce (serie nouă), I, 1995, p. 21-32; idem, Ocolul domnesc al Botoșanilor, în Acta Moldaviae Septentrionalis, VII-VIII, 2008-2009, p. 26-45. Pentru hotar, o cercetare recentă, cu aplicare asupra oraşului Iaşi: L. Rădvan, Un subiect ignorat: moşiile urbane. Cazul oraşului Iaşi, în Studii şi Materiale de Istorie Medie, XXXIV, 2016, p. 321-361. 142 M. Costăchescu, Satul Prigoreni cu trupurile sale, Avrămenii şi Râtul (din jud. Iaşi). Schiţă istorică, în Ioan Neculce, V, 1925, p. 40-70; idem, Satul Cristeşti, cu trupurile sale Popişcani, Coşeşti şi Bărbeşti, din jud. Iaşi. Schiţă istorică, în Ioan Neculce, VIII, 1930, p. 23-60; M. Lutic, Hotarul și ocolul curții domnești de la Târgu Frumos (secolele XV–XVII), în Ioan Neculce, (serie nouă), II-III, 1996-1997, p. 39-43. 143 M. Lutic, Hotarul și ocolul curții domnești de la Târgu Frumos (secolele XV-XVII), p. 41. 144 Mărturiile indirecte, cuprinse în acte din secolul al XVII-lea, au fost enumerate de M. Costăchescu, Satul Prigoreani, p. 41. 145 DRH, A, III, p. 188, nr. 96. 146 M. Costăchescu, Satul Prigoreni, p. 41. 207 Monografia orașului Târgu Frumos Cea dintâi atestare a satului o avem din 28 decembrie 1428, însă este un fals, cel puţin unul parţial, plăsmuit în prima jumătate a secolului al XVII-lea, după modelul unui document autentic din anul 1428, fiindcă în privinţa formularului şi componenţei Sfatului domnesc, informaţiile se potrivesc anului respectiv147. Cât priveşte obiectul actului, se spune că Alexandru cel Bun a răsplătit dreapta şi credincioasa slujbă a lui Dad şi a nepotului său, Solomon, dăruindu-le şi întărindu-le satul Dădeşti, pe Sârbca, „unde este casa lor”148. Aşadar, din perspectiva toponimiei, obiectul actului poate fi şi el socotit autentic, de vreme ce, cu siguranţă, numele satului provine de la un vechi stăpân, de dinaintea sau din timpul lui Alexandru cel Bun, care s-a numit Dad/Dadea. Falsificarea de la începutul secolului al XVIIlea, indiferent de mobilul ei precis, pe care nu-l putem şti, ne arată că a existat o dispută pentru stăpânirea moşiei pe care o parte implicată în proces a încercat să o tranşeze prin fals. Nu întâmplător, tot de la începutul secolului al XVII-lea, mai precis de la 10 august 1610, datează un act domnesc autentic, de la Constantin Movilă voievod, prin care seliştea Dădeşti, care în trecut a aparţinut ocolului de la Târgu Frumos, era dată postelnicului Arpentie Prăjescu, pentru că a dat domniei, pentru treaba ţării, 5.000 de aspri149. Bănuim că în contextul schimbării statutului moşiei, din moşie domnească, aparţinând ocolului, în moşie boierească, s-au ivit contestări şi revendicări ale noii stăpâniri, care au dus la apariţia falsului parţial cu data 28 decembrie 1428. Poate că cineva şi-a amintit, cu prilejul daniei lui Constantin Movilă că, înainte de Ştefan cel Mare, moşia Dădeşti nu a fost domnească, ci boierească. Aceleaşi dificultăţi juridice au condus probabil şi la nevoia revenirii cu noi detalii în privinţa hotărârii domniei de a-i acorda stăpânirea lui Arpentie Prăjescu la Dădeştii din fostul ocol al curţii de la Târgu Frumos. La numai câteva zile, pe 22 august, postelnicul a primit de la Constantin Movilă voievod un nou act pentru seliştea Dădeşti. Un act prin care ajutorul acordat domniei de către beneficiarul daniei este şi mai precis afirmat, menţionându-se că au fost daţi şase cai buni, preţuiţi cu 120 de galbeni, iar preţioasele animale au fost dăruite de domn lui Ahmed paşa şi lui Caracaş Mârza, în timpul campaniei din Ţara Românească împotriva lui Radu Şerban150. Drept urmare, dincolo de posibilele contestări, susţinute inclusiv cu acte falsificate, moşia Dădeşti, ce aparţinuse ocolului Târgului Frumos, probabil prin voinţa şi efortul lui Ştefan cel Mare, care a căutat să asigure aprovizionarea curţii domneşti, a trecut la începutul secolului al XVII-lea în stăpânirea familiei Prăjescu, înrudită cu familia domnitoare a Movileştilor151. Următoarea confirmare a stăpânirii fostei moşii de ocol o avem din domnia lui Miron Barnovschi, domn care la data de 22 martie 1629 confirma vistiernicului Dumitru Buhuş152 şi postelnicului Lupu Prăjescu153 dreapta lor ocină şi dedină, din privilegiile pe care cei doi le aveau de la domnii anteriori, pentru stăpânirea seliştii Dădeşti, pe Sârbca, în ţinutul Roman, mai jos de Băiceni, menţionându-se că moşia aparţinuse în trecut ocolului Târgului Frumos154. 147 DRH, A, I, p. 425-427, nr. VII. Falsitatea actului a atras atenţia lui D. P. Bogdan, Acte false atribuite lui Alexandru cel Bun, în Revista Arhivelor, VIII, 1965, 2, p. 76-81 şi lui Leon Şimanschi, Falsificarea parţială a unui act din vremea lui Alexandru cel Bun, în Revista Arhivelor, XLVIII, 3, 1971, p. 479-488. 148 DRH, A, I, p. 425-427, nr. VII. 149 Documente privind istoria României, A. Moldova, XVII, II, p. 315, nr. 420 (se va cita: DIR, A; documentul a fost publicat, inclusiv textul slavon, de Gh. Ghibănescu, Ispisoace şi zapise, I-2, Iaşi, 1907, p. 80-81, nr. 42). 150 Gh. Ghibănescu, Ispisoace şi zapise, I-2, p. 85-86, nr. 45. 151 Şt. S. Gorovei, „Nepoţii Balicăi, săminţenia Movileştilor”, în Arhiva Genealogică, I (VI), 1994, 3-4, Iaşi, 130132; M.-M. Székely, Sfetnicii lui Petru Rareş. Studiu prosopografic, Iaşi, 2002, p. 332; I. C. Miclescu-Prăjescu, Obârşia unei familii din Moldova, în Revista istorică română, 10, 1940, p. 183. 152 Era văr cu Lupu Prăjescu, bunicul său de pe mamă era Ioan Prăjescu, iar unchii săi Savin, Nicoară şi Voruntar Prăjescu (N. Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova, sec. XIV-XVII, Bucureşti, 1971, p. 355-356). 153 Era fiul lui Nicoară Prăjescu şi nepotul lui Ioan Prăjescu (N. Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători, p. 428). Într-o scrisoare adresată lui Dumitru Buhuş i se adresează cu apelativul „cumătre”. 154 DRH, A, XX, p. 36-37, nr. 36. 208 De la prima atestare documentară până în secolul al XIX-lea Cei doi boieri au cerut o confirmare pentru stăpânirea lor asupra Dădeştilor şi de la Alexandru Iliaş, la 15 decembrie 1631155, document ce conţine date în plus faţă de cele anterioare. În primul rând, au fost precizate hotarele moşiei, care începeau din valea Cacainei, adică în marginea Târgului Frumos unde, ca în majoritatea târgurilor moldoveneşti, exista un pârâu în care se deversau apele menajere rezultate în urma practicării unor meşteşuguri precum măcelăria şi tăbăcăria. În continuare, hotarul Dădeştilor trecea peste pârâul Sârbca (mai târziu Sârca), ajungând până în Movila Piscului, iar de acolo trecea, pe la Movila Dâmburilor, peste drumul cel mare, cel care mergea către Cotnari şi Hârlău, pentru ca apoi hotarul să se îndrepte către locul numit Glodişoare, unde în trecut fusese odaia Banului156, adică un loc destinat adăpostirii şi creşterii vitelor. Din locul acelei odăi, hotarul Dădeştilor se îndrepta către cel al Costeştilor, iar de acolo, traversând iarăşi pârâul Sârbca, ajungea până în hotarul moşiei Iezereni157. Pârâul Sârbca trece pe la Dădeşti, pe la nord de Târgul Frumos, prin iazul Gugei, al Mădârjeştilor, iazul de la Sârca şi se varsă, lângă satul Sârca, în Bahluieţ158. În timpul domniei lui Vasile Lupu, la 4 noiembrie 1637, doamna Tudosca îi dăruia „seminţiei sale”, Dumitru Buhuş vistiernicul, partea ei, anume a opta parte din seliştea Dădeşti de pe Sârca159. Tot la Dădeşti va primi Dumitru Buhuş, pentru a-şi rotunji moşia, părţile urmaşilor Balicăi hatmanul, anume de la Grozava Strătioaia, soţia răposatului Stratul fost paharnic, de la Constantin Ciogolea, Pătraşco Ciogolea, Miron Ciogolea şi de la Tofana160. Pentru ca la 30 martie 1642, vistiernicul Buhuş să cumpere de la Mărica, fiica lui Ştefan Prăjescu şi văduva lui Lupu Hăbăşescu161 şi de la fraţii ei, Gheorghe Prăjescu şi Ion Prăjescu, o altă a opta parte a Dădeştiilor, fiindu-le rudă162. Cu o nouă hotarnică a moşiei Dădeşti va fi însărcinat în anul 1679 şi Grigore Hăbăşescu, în calitatea sa de megieş, fiindcă el primise de la Ştefan Petriceico, în anul 1673, stăpânirea asupra unei bucăţi din moşia târgului163. Ne oprim aici cu înşiruirea actelor care se păstrează pentru moşia Dădeşti din fostul ocol al Târgului Frumos. În secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea într-o serie de acte hotarnice ale părţii din moşia Târgului Frumos care va ajunge în stăpânirea Epitropiei Sf. Spiridon din Iaşi, este amintită şi cursul din partea învecinată cu moşia Dădeşti, care se va menţine până târziu în stăpânirea familiei Buhuş. Unii membri ai familiei, locuitori ai Târgului Frumos, ajung să aibă, la începutul secolului al XIX-lea statut de ruptaşi ai vistieriei şi sunt martori la hotărnicirile moşiilor din jur164. Următoarea moşie despre care ştim cu certitudine că a aparţinut ocolului curţii domneşti de la Târgu Frumos era situată către sud, spre Strunga. Este vorba despre Ruscani (actual Buznea), sat a cărui schiţă istorică a fost alcătuită şi publicată de Mihai Costăchescu165. Vom 155 Ibidem, XX, p. 728-729, nr. 684. Este odaia lui Vasile Banul, cel care îi dăruia finului său, jupânului Ion, fiului dumisale Lupului <Hăbăşescu> vornic de Ţara de Jos, o prisacă cu 20 de matce în hotarul Căcăcenilor, ţinutul Cârligătura. Momentul este amintit şi analizat şi de P. Zahariuc, Contribuţii la istoria satului Adjudeni, în Adjudeni. Şase veacuri de prezenţă catolică pe valea Siretului, Iaşi, 2005, p. 25. Vasile Banul a făcut din poruncă domnească o cercetare hotarnică a seliştii Avrămeşti, solicitată de vornicul Tănasie, împreună cu şoltuzul şi oamenii bătrâni din Târgu Frumos, act pe care a fost aplicat şi sigiliul oraşului (DRH, A, XXIV, p. 99, nr. 100). 157 DRH, A, XX, p. 728-729, nr. 684. 158 M. Costăchescu, Satul Prigoreni, p. 43. 159 DRH, A, XXIV, p. 195-196, nr. 213. 160 Ibidem, XXVI (1641-1642), întocmit de I. Caproşu, p. 311, nr. 378. Strategii matrimoniale şi înrudiri care au fost surprinse de Şt. S. Gorovei, „Nepoţii Balicăi, săminţia Movileştilor”, în Arhiva Genealogică, I (VI), 1994, nr. 3-4. 161 P. Zahariuc, Adjudeni, p. 14-17, unde sunt amintite eforturile făcute de Lupu Hăbăşescu pentru a scoate din mâini străine moşiile confiscate de Ştefan al II-lea Tomşa, în prima sa domnie, de la Ştefan Prăjescu în urma acuzaţie de hiclenie. 162 DRH, A, XXVI, p. 323-324, nr. 391. 163 Arhivele Naționale Iași, Documente, DCXLIV/3. Publicat de Gh. Ghibănescu, Ispisoace, IV, 1, p. 28-33, nr. 23. 164 Arhivele Naționale Iași, Documente Spiridonie, V/19. 165 M. Costăchescu, Satele Ruscanii (Buznea) şi Găneştii, p. 85-97. 209 156 Monografia orașului Târgu Frumos aminti că prima atestare a satului este cuprinsă într-un act cu data de 8 decembrie 1466 prin care Ştefan cel Mare le confirma fraţilor Moica şi Costea stăpânirea asupra unui loc pustiu, la Fântâna lui Ştiubei, între Popâcicani, Ruscani şi Găneşti, la Cârligătura, cumpărat de la Popâcica şi de la nepotul aceluia, Micul. Documentul cuprinde şi o scurtă hotarnică166. Nu a fost singura achiziţie a fraţilor Moica şi Costea, fiindcă la nici o lună, la 1 ianuarie 1467, Ştefan cel Mare le confirma stăpânirea asupra seliştii numite Fântâna lui Ştiubei, situată între Găneşti, Ruscani şi Costeşti pe care cei doi o cumpăraseră de la Costea, fratele lui Popâşco167. Drept urmare, nu avem decât referiri indirecte la Ruscani, moşie pe care Ştefan cel Mare a pus-o sub ascultarea curţii de la Târgu Frumos, poate în urma unei cumpărături, aşa cum a făcut la Vaslui, spre exemplu168. Ca şi în cazul Dădeştilor, actele pentru Ruscani încep să apară abia după ce domnia va renunţa la stăpânirea moşiei, desprinzând-o din ocolul curţii Târgului Frumos şi dăruind-o unui boier. O situaţie firească, având în vedere că de la includerea moşiei în ocolul curţii de la Târgu Frumos şi până la desprinderea ei de acolo, nu au mai avut loc tranzacţii care să presupună întocmirea unor acte juridice. Abia dintr-un act de judecată cu data de 28 iunie 1635 aflăm că Tănasie vornic de gloată a primit danie de la Radu Mihnea voievod (1616-1619; 1623-1626) seliştea Ruscani, fostă domnească, ascultătoare de ocolul Târgului Frumos şi că hotarul acelei selişti se învecina cu un iaz cu mori făcut de Miron Barnovschi voievod (1626-1629; 1633) în hotarul Târgului Frumos, iaz pe care domnul l-a dăruit mănăstirii Hangu. De asemenea, tot Tănasie vornic mai avea danie de la Alexandru Coconul (iunie 1629-aprilie 1630), fiul lui Radu Mihnea, moşia Avrămeni, care fusese şi aceea desprinsă din ocolul Târgului Frumos şi care se învecina, pretindea noul stăpân, cu un vad de moară de pe pârâul Plotuniţa tot al călugărilor, în locul unde pârâul se vărsa în iazul mare făcut de Miron Barnovschi. Se păstrează şi actul de danie de la Alexandru Coconul. Acela poartă data de 11 decembrie 1629 şi consemnează că domnia l-a miluit pe Tănasie vornic de gloate cu seliştea Avrămeşti, care a fost ascultătoare de ocolul Târgului Frumos, în ţinutul Cârligătura, pentru dreapta şi credincioasa lui slujbă. Seliştea avea un heleşteu pe pârâul Pocriş, loc de prisacă în rândul Prigorenilor (care atunci era doar un lângă deal, nu o moşie întreagă), loc de fânaţ la pârâul Socilor, până în pârâul Sârbca şi loc de heleşteu în pârâul Sârbca169. Vasile Lupu judecând pricina va împăca părţile hotărând ca Tănasie vornicul să aibă şi el drept de folosinţă din apa iazului, împreună cu călugării, dar numai cât se învecina cu hotarul Ruscanilor, nu însă şi dacă apa va ajunge până în hotarul Avrămeştilor. Pentru Ruscani s-a considerat că iazul lui Barnovschi a fost făcut după ce seliştea fusese dată în stăpânirea vornicului şi că probabil o parte din moşie a fost inundată după amenajarea iazului, Tănasie meritând o compensaţie pentru paguba pricinuită moşiei sale. În schimb, la Avrămeşti, vornicul a devenit stăpân după ce Miron Barnovschi construise iazul şi chiar dacă îndiguirea a inundat o parte de moşie, Tănasie nu mai putea pretinde compensaţie, fiindcă la acea dată Avrămeştii nu erau moşie boierească, ci moşie domnească, aparţinătoare ocolului curţii. Pentru ca lucrurile să fie şi mai bine clarificate, s-a poruncit să se meargă la faţa locului şi să se aleagă 12 oameni buni, care împreună cu slujitori domneşti, preoţi şi diaconi să stabilească până unde ajungea hotarul seliştii Ruscani pe valea Plotuniţei. Cei 12 oamenii buni au refuzat să jure brazdele de pământ deasupra capului, fapt care arăta că ei nu erau siguri că mărturia le va fi adevărată. Totuşi, au declarat că hotarul Ruscanilor nu ajungea până pe valea Plotuniţei şi că seliştea Plotuniţa, la Rediu, cu valea ei, identificată şi de Mihai Costăchescu 166 DRH, A, II, p. 206-208, nr. 143. Ibidem, II, p. 208-209, nr. 144. 168 M. Costăchescu, Satele Ruscanii (Buznea) şi Găneştii, p. 87. 169 DRH, A, XX, p. 201-203, nr. 194 şi M. Costăchescu, Satul Prigoreni, p. 43. 210 167 De la prima atestare documentară până în secolul al XIX-lea cu Prigorenii170, nu a fost dăruită vornicului Tănasie de nici un domn anterior. Ca probă, în plus, a fost adus şi consultat uricul pe care Târgu Frumos îl avea de la Ştefan cel Mare171. Iată aşadar că într-un singur act de judecată aflăm informaţii despre momentul desprinderii a două selişti din ocolul Târgului Frumos, de amenajarea unui iaz de către Miron Barnovschi, în hotarul târgului, dăruit ulterior, de acelaşi domn, mănăstirii Hangu şi despre existenţa uricului Târgului Frumos de la Ştefan cel Mare. Odată zarva stârnită de vornicul Tănasie, domnia a continuat să cerceteze situaţia stăpânirilor din preajma Târgului Frumos. Cu acel scop l-a trimis pe Neaniul vornicul de poartă cu scrisoare la spătarul Grigore Ureche, care avea şi el moşii în preajmă, avea aşadar calitatea de megieş, ca împreună cu vistiernicul Roşca şi pârcălabul Ştefan să meargă şi să aleagă hotarele unei moşii pe care Neaninul vornicul o primise de la Alexandru voievod, probabil Iliaş. Boierii împreună cu oameni din Cudreşti, Bălţaţi, Mădârjeci, cu preotul Ştefan şi diaconul de la biserica domnească din Târgu Frumos şi cu câţiva târgoveţi au mers şi au cercetat hotarul Prigorenilor, pe Plotuniţa, la Rediu, care ar fi fost atunci încălcate din două părţi dinspre cele două selişti ale lui Tănasie vornicul, Ruscanii şi Avrămeştii, foste moşii de ocol. Se recurge, din nou, la mărturia preoţilor din târg, a târgoveţilor şi megieşilor, precum şi la consultarea textului uricului de la Ştefan cel Mare. Cercetarea pe teren duce la descoperirea urmelor unei biserici de piatră şi a unei vetre de sat şi se aleg hotarele de jur-împrejur, atât dinspre cele două selişti ale lui Tănasie vornicul, cât şi dinspre hotarul Târgului Frumos. În mărturie, au fost indicate hotarele care porneau dintr-un stâlp de piatră de lângă albia Plotuniţei, aproape de locul unde a fost biserica de piatră, trecând de acolo peste dealuri şi văi, presărate, din loc în loc, cu alţi stâlpi de piatră pentru păstrarea hotarului, fiind amintite denumiri precum Horpazul (din limba maghiară, cu sensul de pustiu)172, drumul Pârjolitei, albia Văii Lupului şi hotarul Popişcanilor. Pe lângă dreptul care i s-a acordat lui Neaniul vornicul de a-şi face şi el un heleşteu, pe Valea Lupului, mai jos de iazul cel mare, se precizează în mărturia hotarnică faptul că „nu a fost nimic clintit din hotarul Târgului Frumos”173. Precizarea nu este gratuită, fiindcă aşa cum vom vedea în continuare din evoluţia disputei de hotar dintre vornicii de poartă Neaniul şi Tănasie, acolo unde se va forma moşia Prigoreni exista atât locul unui fost sat, numit la Biserica de Piatră, cât şi un rediu, situat în hotarul târgului, unde îşi aveau orăşenii prisăcile. Pentru a preveni ca disputa de hotar dintre cei doi vornici de poartă să se reaprindă, profitând de prezenţa ambelor părţi la Prigoreni, în data de 13 august 1635, cu ocazia cercetării hotarnice făcută de spătarul Grigore Ureche şi vistiernicul Gheorghe Roşca, în prezenţa preoţilor, a târgoveţilor şi a oamenilor buni, megieşi, Neaniul vornicul a dat mărturie, ca stăpân al seliştii Prigoreni, pe Plotuniţa, sub Rediu, dăruită lui de Alexandru Iliaş voievod, că acelui loc de sat, arătat şi în uricul Târgului Frumos de la Ştefan cel Mare, îi recunoaşte hotarele aşa cum au fost delimitate de boierii hotarnici, prin toate semnele lui. Drept urmare, seliştea Prigoreni care îi aparţinea lui Neaniul era doar acolo unde a fost Biserica de Piatră, cu hotare acum bine stabilite dinspre Avrămeşti şi Ruscani. Cei doi vornici de poartă, Neaniul şi Tănasie, stăpâni ai seliştilor ce au aparţinut ocolului Târgului Frumos, cad de acord ca hotarul Avrămeştilor să ajungă până în albia Plotuniţei doar atât cât ţine hotarul cu Ruscanii, dar să nu treacă peste albia Plotuniţei în dreptul acelui loc de sat de la Biserica de Piatră, la Prigoreni174. Este interesant însă faptul că, aceeaşi pricină între Tănasie, stăpân la Avrămeşti, şi Neaniul stăpân al unei părţi din ceea ce mai târziu va fi o parte din moşia Prigoreni, s-a judecat şi cinci ani mai devreme, la 1 noiembrie 1630, de către Moise Movilă voievod, doar că atunci Neaniul a pierdut judecata. Ba mai mult, dovezile scrise pe care el le-a avut pentru stăpânirea locului de la Prigoreni i-au 170 M. Costăchescu, Satele Ruscanii (Buznea) şi Găneştii, p. 88. DRH, A, XXIII (1635-1636), întocmit de Leon Şimanschi et alii, p. 181-183, nr. 144. 172 M. Costăchescu, Satul Prigoreni, p. 46. 173 DRH, A, XXIII, p. 236-237, nr. 201. 174 Ibidem, XXIII, p. 238-239, nr. 202. 211 171 Monografia orașului Târgu Frumos fost rupte de către Moise Movilă. Motivul a fost că, în urma cercetării făcute în prezenţa şoltuzului şi a oamenilor buni din Târgu Frumos, înfăţişându-se şi carte de mărturie de la şoltuz şi târgoveţi, cu sigiliul târgului, în care scria că Prigorenii nu au fost sat, aşa cum susţinea Neaniul, ci doar un rediu cu prisăci ale târgoveţilor175. Aşa se explică de ce, atunci când pricina se va relua înaintea lui Vasile Lupu, Neaniul vornicul va insista să numească partea de Prigoreni care îi aparţine lui, „la Biserica de Piatră”, dovedind astfel că acolo a fost în vechime o aşezare şi nu doar un loc tăiat în rediu pentru prisăcile orăşenilor. Aceste noi dovezi invocate de Neaniul i-au făcut pe orăşenii martori hotarnici din anul 1635 să refuze jurământul cu brazda în cap pentru delimitarea locului pe care îl stăpânea Neaniul vornicul. În anul 1643, opt ani de la înţelegerea survenită între cei doi vornici pentru recunoaşterea hotarelor seliştilor de lângă Târgu Frumos, Tănasie nu mai era în viaţă, iar soţia lui, Mărica, îi va vinde cumnatului ei, Gheorghe Roşca vistiernicul, un sat din ţinutul Sucevei, iar cu banii vânzării va răscumpăra satul Ruscani, fără a se preciza în act de la cine. Este posibil ca satul să fi fost înstrăinat, după moartea vornicului, pentru achitarea unor datorii, lucru care se întâmpla frecvent în casele boiereşti176. De asemenea, se poate să fi fost vânduţi Ruscanii chiar de către vornicul Tănasie, cât timp încă mai era în viaţă. Cel puţin moşia Avrămeşti a vândut-o el, când mai era în viaţă, la 12 martie 1637, marelui vistiernic Iordache Cantacuzino177. La puţin timp după ce vistiernicul a cumpărat moşia Avrămeşti de la Tănasie, a cerut să-i fie delimitate hotarele178. Mărturiei şoltuzului şi pârgarilor din Târgu Frumos pentru hotarele Avrămeştilor i-a urmat întărirea domnească179, reluată la 22 martie 1638180. În textul confirmării a fost cuprinsă şi o hotarnică a moşiei Avrămeşti, care începea, aşa cum dăduseră mărturie şoltuzul, pârgarii, preoţii şi târgoveţii de la Târgu Frumos, aducând cu ei şi uricul vechi al oraşului, de la albia Plotuniţei spre răsărit, către o movilă săpată, situată deasupra Bărbeştilor. Apoi hotarul îşi urma calea către rediul Hulturului, ajungând iarăşi întro movilă săpată, iar de acolo în jos către albia Bahluieţului, până în hotarul Ciunceştilor şi traversa Bahluieţul ajungând în „hotarul lui Ureche”, într-o piatră din malul Bahluieţului181. Mai departe, hotarul traversa drumul cel mare <al Iaşilor> până ajungea în albia pârâului Sârca şi peste drumul Mădârjecilor, urma albia Sârcăi în sus, atingea heleşteul Gugei care era inclus în hotarul Avrămeştilor şi mergea în continuare în sus, dincolo de heleşteu, urmând albia Sârcăi, până în culmea unui deal şi la o piatră de lângă drumul care mergea spre Cotnari, apoi către movila Albului şi peste drumul Iaşilor, până la o movilă mare. Din acea movilă mare, mai jos de drumul Iaşilor, ajungea până la fântâna lui Partenie, atingând albia Bahluieţului şi un heleşteu de pe Bahluieţ, iar apoi din albia Plotuniţei spre sud, hotarul Avrămeştilor se închidea, acolo unde îl atingea pe acela al Popişcanilor182. Toate aceste hotare, cuprinzând foste sate de ocol, dar şi părţi din moşia târgului, vor fi alipite în marea moşie pe care o va constitui vistiernicul Iordache Cantacuzino cu numele de Prigoreni. La textul uricului târgului de la Ştefan cel Mare se va apela şi la 2 aprilie 1675, atunci când Miron Costin, mare vornic al Ţării de Jos, a fost chemat să cerceteze pricina dintre Anghelache şi Constantin din Popişcani şi Tălmăcioaia păhărniceasa, soţia lui Ionaşco Tălmaci183, pentru un loc de prisacă. Jupâneasa pretindea că locul aparţinea hotarului satului Ruscani, însă Anghelache şi Constantin declarau că bucata de pământ făcea parte din satul 175 Ibidem, XX, p. 394-395, nr. 377. Ibidem, XXVII (1643-1644), întocmit de P. Zahariuc et alii, Bucureşti, 2005, p. 38-39, nr. 34; p. 60-61, nr. 54. 177 Ibidem, XXIV, p. 34-35, nr. 36. 178 Ibidem, XXIV, p. 99-100, nr. 101. 179 Ibidem, XXIV, p. 168-171, nr. 186. 180 Ibidem, XXIV, p. 279-281, nr. 288. 181 Acest „hotar al lui Ureche” era o danie domnească, la fel, sau chiar mai veche decât aceea făcută lui Gugea uşerul din hotarul Târgului Frumos. Este vorba despre o danie făcută, posibil chiar de către Petru Şchiopu, apropiatului său, Nestor Ureche, care, între altele era rudă cu Gugea uşerul şi cu fratele său, Mogâldea, detalii asupra cărora vom reveni atunci când vom vorbi despre moşia târgului. 182 DRH, A, XXIV, p. 279-281, nr. 288. 183 M. Costăchescu, Ruscanii, p. 90. 212 176 De la prima atestare documentară până în secolul al XIX-lea Popişcani. Din uricul târgului reiese că Ruscanii au fost moşie a ocolului, iar cercetând semnele hotarnice, Miron Costin declară că prisaca aparţine hotarului Popişcanilor184. Desemnarea lui Miron Costin ca hotarnic nu a fost întâmplătoare, el fiind megieş, având moşie la Cristeşti. Cercetarea hotarnică va fi confirmată prin hotărârea domnească din 1 iulie 1675, jupâneasa lui Ionaşco Tălmaci fiind îndemnată să nu mai încalce prisaca ce s-a dovedit că nu aparţine moşiei sale185. Avem certitudinea că din cuprinsul ocolului curţii domneşti de la Târgu Frumos au făcut parte cel puţin moşiile Dădeşti, Ruscani, Avrămeni şi Biserica de Piatră (parte din Prigoreni). Un domeniu constituit în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, realitate care ne este indicată de menţionarea în documentele din secolul al XVII-lea a uricului Târgului Frumos, precum şi de faptul că există dovezi că moşiile respective au fost anterior, în timpul domniilor lui Alexandru cel Bun şi ale fiilor săi, moşii boiereşti. Nu avem informaţii la fel de sigure că şi alte moşii din jurul Târgului Frumos au fost incluse în ocolul curţii. Totuşi, situarea şi menţionarea unora dintre ele în hotarul Târgului Frumos, precum cele de la locul numit Fântâna lui Ştiubei, na Crasnoi, anume Plotuneştii186, Moiceştii187 şi Popişcanii188, moşii ce au dispărut în secolul al XVII-lea prin topirea lor în cuprinsul unor moşii mai mari, foste de ocol, precum Ruscanii şi Prigorenii, ar putea fi indicii că şi acele moşii au făcut parte din ocol. Oricum, chiar şi cu acele moşii, ocolul curţii de la Târgu Frumos nu a fost unul de mari dimensiuni. De altfel, nici nu avea nevoie să fie, raportându-se la nevoile unei curţi secundare ca importanţă militară. De exemplu, către nord, dincolo de valea pârâului Sârca, unde se mărginea moşia oraşului, moşia de pe cealaltă parte a văii, Ulmii, nu au aparţinut ocolului Târgului Frumos, ci ocolului Cetăţii Noi de la Roman. Prin urmare, o moşie care prin apropierea geografică ar fi putut aparţine ocolului Târgului Frumos, a fost ataşată ocolului unei cetăţi. III.2.3. Curtea şi biserica domnească de la Târgu Frumos Cea mai sigură dovadă a existenţei curţii domneşti la Târgu Frumos, chiar dacă nu este explicită, o reprezintă formarea ocolului în timpul domniei lui Ştefan cel Mare. Lipsa unor cercetări arheologice sistematice face hazardată o prezicere a materialelor de construcţie folosite pentru ridicarea ansamblului rezidenţial şi strategic. Un ansamblu care includea, fără îndoială, şi biserica domnească, aşa cum s-a întâmplat şi în alte centre urbane care au fost reşedinţe domneşti. Este însă sigur că o refacere, inclusiv a bisericii, cu materiale mai durabile, a avut loc în timpul domniei lui Petru Rareş. Oricum, în privinţa curţii de la Târgu Frumos, informaţiile păstrate sunt puţine. Nu le vom repeta aici pe acelea expuse în paragraful în care am enumerat mărturiile călătorilor străini referitoare la starea în care au găsit curtea domnească, în diferite perioade ale istoriei Târgului Frumos, din secolul al XVII-lea, până spre sfârşitul secolului al XVIII-lea. Vom adăuga doar acelui tip de informaţii câteva dovezi extrase din documente şi cronici. O mărturie că la curtea de a Târgu Frumos putea să îşi găsească odihna, uneori chiar forţat de împrejurări, un domn, ne-o arată o scrisoare trimisă de Simion Movilă, fostul domn al Ţării Româneşti, care îşi găsise refugiu în Moldova, la fratele său Ieremia. Simion îi scria regelui polon, la 8 septembrie 1602, de la Târgu Frumos, cu speranţa unui ajutor pentru redobândirea tronului din care fusese alungat189. Încă o dovadă că unii domni ai Moldovei, aşa cum făcuseră încă din secolul al XVI-lea Petru Rareş sau Despot vodă, s-au oprit la curţile de la Târgu Frumos, o avem într-un document cu data de 27 octombrie 1658 emis de Gheorghe Ghica voievod de la Târgu 184 Ibidem, p. 91. Arhivele Naționale Iași, Mănăstirea Doljeşti, XII/4. 186 Idem, Documente Spiridonie, V/20. 187 M. Costăchescu, Ruscanii. 188 M. Costăchescu, Satul Cristeşti. 189 Hurmuzaki, Documente, Supl. II, 2, de Ioan Bogdan, Bucureşti, 1895, p. 210. 213 185 Monografia orașului Târgu Frumos Frumos. Era o poruncă adresată slujitorilor de la ţinutul Bacău să nu încalce nişte scutiri de dări pe care le acordase sătenilor din Burleşti, în schimbul străjii de pe apa Tazlăului Mare190. Se păstrează câteva mărturii din care înţelegem că, în ciuda distrugerilor provocate de război în ultimele decenii ale secolului al XVII-lea, curtea domnească de la Târgu Frumos, care a beneficiat de o nouă prefacere majoră, după aceea a lui Petru Rareş, în timpul domniei lui Vasile Lupu, a rămas funcţională chiar şi în secolul al XVIII-lea. Prin poziţia geografică a târgului191, curtea a fost un punct strategic important în sistemul de apărare a oraşului Iaşi. Importanţei sale strategice i se datorează faptul că după domnia lui Vasile Lupu curtea de la Târgu Frumos nu a fost lăsată să se degradeze, ci a fost întreţinută, fiind, de altfel, asemănată de un călător străin cu un bastion192. O altă mărturie a activităţii curţii de la Târgu Frumos este menţionarea în actele interne din a doua jumătate a secolului al XVII-lea a pârcălabilor, însărcinaţi atât cu menţinerea capacităţii de apărare a locului, cât şi cu administrarea ţinutului Cârligătura, a cărui reşedinţă era la Târgu Frumos. Uneori, pentru hotărnicirea unor moşii din ţinutul Cârligătura era desemnat, aşa cum a fost în anul 1665 de către Eustratie Dabija voievod, pârcălabul de Târgu Frumos. La acea dată, dregătoria era ocupată de Tudosie Dubău, viitorul mare logofăt193. În calitate de pârcălab, el a trasat hotarele, împreună cu megieşii din Podu Iloaiei, unor părţi din satul Voroveşti ale lui Iane Frâncul vistiernic, precum şi locul unor moşii ale mănăstirii Secu194. Tot pârcălabul de la Târgu Frumos, la 27 iunie 1671, un anume Constantin, era martor la vânzarea unor părţi din satul Silvestri din ţinutul Roman195. Un Istratie, fost vornic, pârcălab de Târgu Frumos, fiul lui Tiron, şi nepotul lui Zăgan, îi vindea egumenului mănăstirii Cetăţuia, în anul 1680, o parte din moşia Drăgoeşti de la Cârligătura196. Un an mai târziu, Dumitraşco pârcălabul de Târgu Frumos, fiul lui Enache clucerul197, era martor la vânzarea unei părţi din satul Pleşeşti, din ţinutul Cârligătura, alături de oameni din Cudreşti, Cioltani şi Obrijeni198. Pe acelaşi Dumitraşco pârcălab de Târgu Frumos îl aflăm, în anul 1682, în calitate de creditor al lui Ion Leavul, fiul lui Roşca, primind zălog pentru împrumut o parte din moşia Podobiţi. Se cerea alegerea părţii zălogite până la un termen limită, moment din care, dacă partea din Podobiţi nu ar fi fost clar delimitată, s-ar fi aplicat o dobândă mult sporită, de câte 5 bani pe săptămână pentru fiecare leu împrumutat199. Până la urmă, Ion Leavu, fiul lui Roşca, îi va vinde pârcălabului de Târgu Frumos, părţile sale din Podobiţi, din vatra satului, ţarină, heleşteu, delniţă de fân, săcături şi livezi, din partea lui Basarab, pentru cei 6 lei pe care i-a împrumutat de la pârcălab pentru a plăti o altă datorie. Banii fiind luaţi cu camătă, câte 5 bani de leu pe săptămână, se adunaseră de la Florii până la lăsatul secului de Sfântul Petru, suma de 8 lei şi 8 potronici. Tot Ion, fiul lui Roşca, îi vindea pârcălabului şi partea unor veri de-ai săi, fiii lui Arsene din Popeşti, primită de el în schimbul unei datorii de 10 lei, împrumutaţi pentru a cumpăra nişte pâine200. Împrumuturile cu dobânzi mari pentru cumpărarea de cereale, sunt dovezi ale crizei în care se scufundase ţara către sfârşitul celei de-a treia domnii a lui Gheorghe Duca, criză la care, după anul 1683, i se vor adăuga distrugerile războiului. Dacă Dumitraşco pârcălab de Târgu Frumos din anul 1682 este acelaşi cu cel care a hotărnicit o 190 Catalog, III, p. 100, nr. 379. V. Tufescu, O regiune de vie circulaţie. 192 Călători străini, V, p. 596. 193 N. Stoicescu, Dicţionar, p. 396-397. 194 Catalog, III, p. 257, nr. 1159. 195 Ibidem, III, p. 438, nr. 2082. 196 Ibidem, IV, p. 137-138, nr. 549 şi p. 138, nr. 554. 197 Poate chiar al lui Enache Cunupi, cu toate că presupunerea are nevoie să se întemeieze şi pe alte argumente, un Dumitraşco nefiind cunoscut printre urmaşii marelui clucer (N. Stoicescu, Dicţionar, p. 399). 198 Catalog, IV, p. 161, nr. 664. 199 Ibidem, IV, p. 169-170, nr. 708. 200 Ibidem, IV, p. 173-174, nr. 728. 214 191 De la prima atestare documentară până în secolul al XIX-lea parte din hotarul domnesc de la Hârlău dăruit de Antioh Cantemir voievod marelui uşer Maxut, atunci constatăm o mare stabilitate a funcţiei de pârcălab de Târgu Frumos în ultima parte a secolului al XVII-lea. Este un fapt care dovedeşte, indirect, importanţa pe care a acordat-o domnia întreţinerii sistemului defensiv oferit Iaşului, prin menţinerea capacităţii de apărare a curţii de la Târgu Frumos. La 4 martie 1701, Constantin Duca le poruncea pârcălabilor de Târgu Frumos să cerceteze o pricină pentru încălcarea unei părţi din moşia Mădârjaci, mai precis pentru neachitarea unor dijme. Conţinutul documentului ne arată câteva dintre consecinţele tulburărilor care au afectat Moldova în anii de sfârşit ai secolului al XVII-lea, precum şi încercările domniei de a readuce lucrurile pe un făgaş normal, inclusiv prin poruncile date slujitorilor de la ţinuturi. În acel caz, un anume Ştefan venise înaintea domnului reclamând că el avea parte la moşia Mădârjeci, însă de când fusese regele polon, Ioan Sobieschi, în Moldova nu a mai putut avea grija moşiei şi nu a luat nici zeciuiala cuvenită. Se înţelege că Ştefan, pentru a se adăposti din calea urgiei alesese calea pribegiei, aşa cum făcuseră mulţi dintre locuitorii ţării în acei ani, lăsând ţara „deşartă”. În tot acel timp răzeşii săi, cei care rămăseseră pe loc, ar fi luat dijmă din produse inclusiv de pe partea sa de moşie. În vara trecută însă, putând el în sfârşit să revină, a adunat 16 claie din dijma din cereale la care avea dreptul, pe care le-a cărat şi le-a făcut stog. Răzeşii săi ar fi îmblătit stogul, iar când a venit el să-şi ia cantitatea de grâu ce i se cuvenea, ei i-ar fi dat doar câteva merţe, mult mai puţin decât ar fi ieşit din baterea stogului. Mai mult, nu doar din cereale, dar şi din legume Ştefan nu ar fi primit dijma cuvenită, răzeşii oprindu-şi toate produsele. În consecinţă, domnul a dat poruncă pârcălabilor de la Târgu Frumos să cerceteze cu mare băgare de seamă pricina, prin cercetarea ei la faţa locului, iar dacă Ştefan ar fi avut într-adevăr dreptate, el neprimind ce i se cuvenea din zeciuială, atunci copărtaşii săi la stăpânirea moşiei urmau să fie impuşi nu doar la plata drepturilor din zeciuială pe anul curent, ci pe toţi anii în care Ştefan nu a putut să-şi ridice drepturile ca stăpân al unei părţi din moşia Mădârjaci201. Alături de pârcălabi, aceleaşi rosturi militare şi administrative ale curţii de la Târgu Frumos ne sunt arătate şi de existenţa curtenilor şi a seimenilor acolo. Într-un izvod de la Gheorghe Ştefan din anul 1654, pentru orânduiala birului se strânsese suma de 152 de ughi de la călăraşii din Târgu Frumos202, iar mult mai târziu, un seimen din Târgu Frumos în anul 1718 primea poruncă să hotărnicească o bucată de moşie de pe Jijia203. Poziţia Târgului Frumos la drumul mare către Ocnă a presupus din partea domniei cereri către orăşeni nu doar în privinţa asigurării transportului de sare dinspre saline, ci şi a transportului şi pazei infractorilor judecaţi la Iaşi şi condamnaţi la groapa ocnei. În anul 1742 era adresată o poruncă târgoveţilor din Târgu Frumos şi celor de la Roman, să pună la dispoziţie care şi boi şi câte 4 oameni pentru paza celor 12 condamnaţi care fuseseră trimişi de la Iaşi către Ocnă204. Aceeaşi poruncă era înnoită câteva zile mai târziu, când târgoveţii din Târgu Frumos, alături de cei din Iaşi, Roman şi din Bacău urmau să dea câte un car cu 2 boi şi câte 4 oameni pentru paza şi deplasarea unui condamnat la ocnă205. Situarea curţii de la Târgu Frumos la drumul mare a presupus inclusiv îndatoriri legate de întreţinerea cailor de poştă. Din anul 1742 datează câteva cărţi domneşti expediate ispravnicilor de la ţinuturi pentru achiziţionarea cu bani a cantităţilor necesare de fân şi orz pentru caii de poştă (ţimir). Pentru Târgu Frumos i s-a scris pitarului Cucoranu, căruia i s-a 201 Arhivele Naționale Iași, Documente, DI/3. Condica lui Constantin Mavrocordat, III, ediţie cu introducere, note, indici şi glosar alcătuită de C. Istrati, Iaşi, 2008, p. 101, nr. 1829; în continuare se va cita: Condica Mavrocordat. 203 Catalog, V, p. 42, nr. 728. 204 Condica Mavrocordat, II, ediţie cu introducere, note, indici şi glosar alcătuită de C. Istrati, Iaşi, 2008, p. 269, nr. 938. 205 Ibidem, II, p. 269-270, nr. 940. 215 202 Monografia orașului Târgu Frumos poruncit ca pentru hrana celor 4 cai de poştă, să se cumpere, cu suma de 14 lei, 4 stoguri de fân şi 20 de merţe de orz206. Acestea sunt câteva informaţii, alături de cele expuse în paragraful în care am enumerat mărturiile călătorilor străini, referitoare la existenţa şi funcţionarea curţii domneşti de la Târgu Frumos. Momentele faste ale existenţei curţii au fost cele din timpul domniilor lui Ştefan cel Mare, atunci când probabil a fost construit primul ansamblu, căruia i s-a ataşat şi un domeniu, cel al ocolului. Ulterior, în prima jumătate a secolului al XVI-lea şi în prima jumătate a secolului al XVII-lea, în domniile lui Petru Rareş şi Vasile Lupu, construcţiile au fost radical refăcute, inclusiv biserica domnească şi viaţa urbană la Târgu Frumos în general a primit un alt suflu. Ulterior, în a doua jumătate a secolului la XVII-lea şi în prima parte a secolului al XVIII-lea, cel puţin parţial, curtea a fost întreţinută, în ciuda distrugerilor provocate de război. Pentru existenţa bisericii domneşti mărturiile scrise sunt, ca şi în cazul curţii, târzii, iar prea multe puncte de sprijin în aprecierea evoluţiei arhitectonice a edificiului nu avem în lipsa unor cercetări arheologice temeinice. Câteva ştiri, răsfirate prin secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, le avem despre numele preoţilor slujitori ai lăcaşului domnesc. Puţine sunt mărturiile ieşite din tiparul stereotip al prezenţei preoţilor domneşti la diferite hotărnicii de moşii din marginea oraşului. Acele cazuri le vom aminti în cuprinsul paragrafului următor al studiului referitor la moşia târgului. Un document mai generos în privinţa informaţiilor care le conţine despre un preot al bisericii Sfânta Parascheva este din 17 decembrie 1663. Preotul Vasile, împreună cu preoteasa, Nastasia, fiica Davidoaiei din Laronteneşti şi cumnaţii săi, Istratie Mareş, Toader din Mădârjaci şi Petrea diacon domnesc de la biserica Sfântul Nicolae din Iaşi, dăruiau mitropolitului Theodosie şi fratelui aceluia, Toader, partea de moşie pe care o aveau ei de la Davidoaia, în satul Batărăşti207. Documentul lasă o umbră de îndoială în privinţa autenticităţii, deoarece Theodosie nu era mitropolit la acea dată, iar numele ierarhului a fost scris cu altă cerneală peste un alt nume208. Dincolo de dubiile care le presupune, actul ne arată legăturile de rudenie ale unui preot din Târgu Frumos, căsătorit cu o Nastasia care îşi avea baştina în apropiere, la Batărăşti, iar unul dintre cumnaţi locuia la Mădârjaci, iar altul era diacon domnesc la Iaşi. III.2.4. Moşia Târgului Frumos La Târgu Frumos, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul altor oraşe, după ce fostele moşii de ocol au trecut din stăpânire domnească în stăpânire particulară, nu a durat mult până când moşiile învecinate au început să se extindă către oraş, pe seama hotarului târgului. Înaintarea moşiilor particulare în interiorul moşiei târgului s-a produs, din voinţă domnească, aproape în paralel cu daniile făcute din ocolul curţii. Dacă am privi actele care se referă la desprinderea unor moşii din ocolul curţii şi a unor bucăţi din hotarul Târgului Frumos doar în funcţie de data emiterii lor, am putea crede că, Petru Şchiopu, recunoscut ca cel mai „harnic” întru înstrăinarea stăpânirilor domneşti din oraşe către mănăstiri şi boieri nu s-a atins de patrimoniul din jurul târgului de pe Bahluieţ. Este doar o impresie, fiindcă la o privire atentă vom constata că, spre exemplu, vornicul Nestor Ureche, deţinea, nu se spune de la cine, dar putem bănui că de la acel domn, o bucată din moşia Târgului Frumos, delimitată cu pietre de hotar, aşa cum apare ea în actul de împărţire, din 8 martie 1643, a moşiilor rămase de la Nestor Ureche şi de la soţia sa, Mitrofana209. Locul numit „hotarul lui Ureche” a fost menţionat şi în hotarnica Avrămenior210. De altfel, credem că în mare parte cheia disoluţiei ocolului şi a unor părţi ale hotarului Târgului Frumos stă tocmai în megieşia lui Nestor Ureche cu acesta. Dacă am urmări 206 Ibidem, III, p. 388, nr. 2804. Arhivele Naționale Iași, Mitropolia Moldovei, CXLIX/7. 208 Catalog, III, p. 227, nr. 1017. 209 DRH, A, XXVI, p. 45-48, nr. 42. 210 Ibidem, XXIV, p. 279-281, nr. 288. 216 207 De la prima atestare documentară până în secolul al XIX-lea legăturile de familie dintre cei care au devenit stăpâni ai fostelor moşii din ocolul curţii de la Târgu Frumos şi ai unor părţi din hotarul târgului, firele genealogice ne vor conduce, aproape inevitabil la Nestor Ureche şi la înrudirile pe care el le-a făcut, în ceea ce sugestiv s-a numit un model de ascensiune socială211. Nestor Ureche a fost interesat de extinderea stăpânirilor sale de la Goeşti, părţi din Lungani, Şepticeni, Bălţaţi şi Vârstaţi212. În secolul al XVIII-lea se va isca un lung litigiu de hotar între acest loc desprins încă din secolul al XVI-lea din hotarul Târgului Frumos, alipit moşiei Prigoreni, în urma cumpărării sale de către vistiernicul Iordache Cantacuzino de la urmaşii lui Grigore Ureche, şi între călugării de la mănăstirea Secu, care acuzau că li se încălca locul lor de la Odaia Gugii. Probabil în aceeaşi perioadă în care Nestor Ureche a fost înzestrat de domnie pentru slujbă credincioasă cu o bucată din moşia Târgului Frumos, o danie asemănătoare a primit şi ruda sa, Gugea uşerul. Ieremia Movilă, la 31 octombrie 1599, îi dăruia vornicului de poartă Ionaşco Mogâldea, fratele lui Gugea, morile, cu loc de prisacă şi odaie care aparţinuseră ușerului213. La 10 august 1601, vornicul Mogâldea va primi un nou act de la Ieremia Movilă prin care i se confirma stăpânirea asupra unui loc de casă în Târgu Frumos, cu loc de odaie, de prisacă, cu iaz şi mori, precizându-se că toate cele enumerate au fost drepte domneşti, însă iau fost danie răposatului Gugea uşerul de la domnii anteriori214. Menţionarea faptului că cele dăruite mai demult lui Gugea uşerul şi care, mai nou, îi erau date vornicului Mogâldea erau drepte domneşti nu era întâmplătoare, răspundea unei contestări a stăpânirii. Motiv pentru care la sfârşitul aceluiaşi an, 1601, Ieremia Movilă a fost obligat să revină şi să-i acorde lui Ionaşco Mogâldea o carte de apărare pentru ca el să poată intra în posesia morilor din Târgu Frumos care aparţinuseră lui Gugea215. Se pare că nici cartea de apărare nu i-a fost îndeajuns noului stăpân al morilor, fiindcă, cel puţin pentru una dintre ele, a fost necesară o nouă intervenţie a lui Ieremia Movilă, prin emiterea a încă unei cărţi de stăpânire şi apărare ce conţinea interdicţia ca văduva lui Gugea să se mai împotrivească stăpânirii cumnatului ei asupra morii216. În lipsa altor detalii, nu putem decât bănui că văduva lui Gugea a contestat stăpânirea lui Mogâldea asupra morii deoarece, cu toate că moara se afla pe pământ domnesc, în hotarul Târgului Frumos, amenajarea iazului şi instalaţia fuseseră făcute cu cheltuiala răposatului ei soţ, iar potrivit regulilor văduva ar fi avut în continuare drept de posesie asupra morii, cu condiţia plăţii zeciuielii către stăpânul locului. După un şir lung de contestări, la 30 iulie 1606, Ionaşco Mogâldea va dărui mănăstirii Secu casa din Târgu Frumos, cu loc de prisacă, odaie, heleşteie şi mori, de pe locul domnesc din hotarul târgului217. Alegerea mănăstirii Secu ca destinatar al gestului său pios nu a fost întâmplătoare, fiindcă familia Mogâldea se înrudea cu Urecheştii, vornicul Ionaşco Mogâldea fiindu-i cumnat lui Nestor Ureche218. Ca o completare a daniei vornicului Mogâldea, Constantin Movilă voievod, la 7 iunie 1608, acorda scutiri de dări posluşnicilor pe care mănăstirea Secu îi aşezase în Târgu Frumos. Erau probabil lucrători la morile, odaia şi prisaca din hotarul târgului. În act se precizează că familiile vor fi scutite de toate podvoadele şi angăriile cu care sunt datori faţă de domnie alţi oameni mişei de acolo şi din alte târguri ale ţării, slujitorii domneşti având interdicţie de a-i tulbura cerându-le cai de olac sau camănă219. Mănăstirea va cere şi va dobândi confirmări pentru stăpânirea din Târgu Frumos de la domnii 211 Şt. S. Gorovei, Urecheştii – model de ascensiune socială, în AIIX, XXIX, 1992; idem, Înrudirile cronicarului Grigore Ureche, p. 109-126. 212 M. Costăchescu, Satele Bălţaţi, Codreşti Mădârjeşti, Mădârjacul şi Bojila, din jud. Iaşi (schiţă istorică), în Ioan Neculce, fasc. VII, 1928, p. 40. 213 DIR, A, XVI, IV, p. 272, nr. 335. M. Costăchescu, Satul Prigoreni, p. 42. 214 Arhivele Naționale Iași, Mănăstirea Neamţ, II/3; DIR, XVII, I, p. 21, nr. 30. 215 Ibidem, II/4; DIR, XVII, I, p. 26, nr. 39. 216 Ibidem, II/5; DIR, XVII, I, p. 33-34, nr. 50. 217 Ibidem, LXI/11; DIR, XVII, II, p. 56-57, nr. 58. 218 Şt. S. Gorovei, Înrudirile cronicarului Grigore Ureche, p. 119-122. 219 Arhivele Naționale Iași, Mănăstirea Neamţ, II/9; DIR, XVII, II, p. 15, nr. 200. 217 Monografia orașului Târgu Frumos care vor urma, de la Ştefan al II-lea Tomşa, la 16 ianuarie 1612220, Radu Mihnea, la 17 decembrie 1616, precizându-se că morile, prisaca, odaia şi vecinii sunt în hotarul domnesc de la Târgu Frumos221, de la Alexandru Movilă, la 1 noiembrie 1620222, din nou Ştefan al II-lea Tomşa, la 2 ianuarie 1622223 şi de la Radu Mihnea, la 19 noiembrie 1623224, de la Miron vodă Barnovschi, la 3 februarie 1626225, Alexandru Iliaş voievod, la 30 aprilie 1632226, Vasile Lupu voievod, la 14 mai 1643227, confirmările continuând şi în domniile din cea de-a doua jumătate a secolului al XVII-lea228. Dacă în primii ani ai secolului al XVII-lea, la puţin timp după ce Ionaşco Mogâldea obţinuse de la Ieremia Movilă locul cu heleşteu, mori, odaie şi prisacă i-a fost contestată stăpânirea de către văduva lui Gugea uşerul, am bănuit noi fiindcă amenajările fuseseră făcute cu cheltuiala răposatului ei soţ, în anul 1617 aflăm că orăşenii s-au judecat şi ei cu călugării de la Secu pentru aceeaşi stăpânire, pretinzând că lor le-ar aparţine o moară, o casă şi un loc de odaie din ţarina oraşului, adică exact dania lui Ieremia Movilă făcută lui Ionaşco Mogâldea. Radu Mihnea a judecat pricina şi a dat câştig mănăstirii, poruncindu-le târgoveţilor să-i lase în pace pe călugări şi să nu se mai amestece în stăpânirea mănăstirească, fiindcă o fac fără drept şi fără izbândă229. După o lungă perioadă în care mănăstirea Secu a obţinut, după cum am amintit, confirmări repetate ale stăpânirii asupra locului de la Târgu Frumos, abia către sfârşitul secolului al XVII-lea se vor reaprinde neînţelegerile de hotar cu târgoveţii pentru delimitarea părţii ce aparţinuse moşiei târgului şi fusese dăruită de Ionaşco Mogâldea mănăstirii. În ciuda şirului de acte de întărire adunate în timp de către mănăstire, începând cu Ieremia Movilă şi încheind cu Ştefan Petriceico, formularul respectivelor documente a fost aproape identic, niciunul nu conţinea şi descrierea hotarelor. Imprecizia putea duce la încălcări, atât din partea mănăstirii către moşia târgului, dar şi invers, din partea târgoveţilor care îşi aveau acolo ţarina. Disputa odată reluată, va presupune o nouă intervenţie a domniei pentru lămurirea situaţiei, inclusiv prin efectuarea unor cercetări hotarnice. Cu acel scop au fost trimişi la faţa locului Constantin Grecul fost pârcălab, probabil de Târgu Frumos, şi Anghelache fostul vornic de Botoşani230 care făceau cunoscut domnului că mergând ei la faţa locului, în urma reclamaţiei călugărilor de la mănăstirea Secu şi a poruncii domneşti, l-au întrebat acolo pe un om bătrân, anume pe Nacu, care a mărturisit că într-adevăr a avut mănăstirea moară în gârlă, sub deal, iar după ce vadul s-a stricat, şi-au făcut călugării moară mai jos, în amândouă gârlele. Mărturii au mai dat preotul Ştefan din Munteni, Ştefan cel bătrân din Ciunceşti şi preotul Ioachim din Târgu Frumos, care şi-au amintit că în domnia lui Gheorghe Duca, probabil în cea de-a doua, au încercat călugării să facă moară în acel loc, iar alţi doi bătrâni au arătat călugărilor unde a fost iazul Gugei, însă târgoveţii nu au vrut să jure pentru a mărturisi dacă într-adevăr acela era locul iazului vechi231. În baza mărturiei luate bătrânilor locului, la 28 ianuarie 1677, Antonie Ruset va reconfirma stăpânirea mănăstirii Secu poruncind totodată târgoveţilor să nu mai tulbure stăpânirea călugărilor232. 220 Ibidem, II/11; DIR, XVII, III, p. 53, nr. 86. Ibidem, II/12; DIR, XVII, IV, p. 71-72, nr. 101. 222 Ibidem, II/15; DIR, XVII, IV, p. 500-501, nr. 634. 223 DIR, A, XVII, V, p. 87, nr. 119. 224 DRH, A, XVIII, p. 168-169, nr. 122. 225 Ibidem, XIX (1626-1628), întocmit de H. Chirca, Bucureşti, 1969, p. 23-24, nr. 17. 226 Ibidem, XXI (1632-1633), întocmit de C. Cihodaru et alii, Bucureşti, 1971, p. 56, nr. 50. 227 Ibidem, XXII, p. 143-144, nr. 131. 228 De la Ştefan Petriceico (Catalog, III, p. 467, nr. 2238), Antonie Ruset (ibidem, p. 518, nr. 2501). 229 DIR, XVII, IV, p. 100-101, nr. 139. 230 Este posibil ca cei doi slujitori domneşti să fie aceiaşi cu Constantin şi Anghelache din Popişcani care au acuzat-o pe Tălmăcioaia păhărniceasa, soţia paharnicului Ionaşco Tălmaci, că le-ar fi încălcat dinspre Ruscani partea lor de moşie din Popişcani (M. Costăchescu, Ruscanii, p. 90). 231 Arhivele Naționale Iași, Mănăstirea Neamţ, II/120. 232 Ibidem, II/29. 218 221 De la prima atestare documentară până în secolul al XIX-lea Câteva zile după ce mănăstirea Secu a primit confirmarea domnească pentru stăpânirea iazului Gugii, ca o consecinţă a hotărârii domneşti, Acsinia, soţia lui Ene, împreună cu fratele ei, Alexandru, dădeau mărturie că au primit de la călugării de la Secu o despăgubire de 25 de lei. Banii fuseseră plătiţi pentru o moară pe care răposatul Ene făcuse în iazul Gugii, fără drept şi încuviinţarea mănăstirii. Martori la scrierea actului de despăgubire au fost aceiaşi Constantin Grecu fostul pârcălab şi Anghelache fostul vornic de Botoşani, precum şi Pătraşcu Buznea, Dumitrache din Scorţeşti şi Miron fost pârcălab233, zapisul fiind scris de preotul Struţu. Acsinia aplica pe act, în cerneala documentului, amprenta unui sigiliu inelar de formă octogonală234. Pricina nu a fost curmată prin hotărârea lui Antonie Ruset. Gheorghe Duca, în cea de-a treia domnie, va porunci, la 19 mai 1679, clucerului Zaharia să meargă la Târgu Frumos şi să cerceteze hotarul târgului în urma plângerii călugărilor a căror stăpânire asupra vadului de moară, locului de casă, odaie şi de prisacă din ţarina târgului le erau încălcate235. Părăsind acea parte a vechiului hotar al Târgului Frumos, de pe valea Sârcăi, ne vom îndrepta către partea opusă, aceea a Bahluieţului şi a pârâului Criveştilor. Miron Barnovschi voievod a fost acela care i-a dat, la 15 aprilie 1629, lui Dumitru Buhuş o bucată din hotarul Târgului Frumos, dinspre moşia Criveşti236, stăpân, de altfel, şi al unor părţi din Plotuneştii şi Căcăceştii, învecinaţi cu Ruscanii, fostă moşie de ocol237. Locul desprins din hotarul Târgului Frumos pentru a fi dăruit lui Dumitru Buhuş se întindea de ambele părţi ale Bahluieţului, actul de danie cuprinzând enunţarea câtorva repere ale hotarului, amintindu-se movile săpate, hotarul Plotuneştilor, Dealul Vulpii, Dealul Muncel şi hotarul satului Costeşti238, loc pentru care va primi confirmări ale stăpânirii de la domnii următori239. Apoi, de la Moise Movilă, la 6 octombrie 1630, a cerut şi a obţinut o poruncă hotarnică pentru a despărţi cu hotare ferme locurile sale din Criveşti, Movileni, seliştea Hotceştilor, Plotuneştilor, Căcăceştilor şi Răvăcanilor şi din satul Tâlhăreşti, pe Bahlui, de părţile răzeşilor săi. De asemenea, Buhuş a primit împuternicire să stabilească hotarele bucăţii de loc desprinse din hotarul Târgului Frumos, separând-o definitiv de moşia târgului, loc pe care, aflăm din acest document, îl cumpărase de la domnie240. Interesul lui Dumitru Buhuş în trasarea hotarelor noilor sale stăpâniri de la Târgul Frumos a fost amplificat şi de o întâmplare mai puţin plăcută care i-a produs pagubă. Fusese acuzat că, împreună cu megieşul său, stolnicul Grama, ar fi încălcat fâneţele de la Slobozia Muntenilor, viitoarea moşie Munteni, de lângă Târgu Frumos. Printr-o scrisoare nedatată, Lupul Prăjescu îl înştiinţa pe vistiernicul Dumitru Buhuş, căruia i se adresează cu formula „frate cumătre”241 că în urma unei plângeri la domnie vătămanului de la acea slobozie i s-a dat împuternicire să incendieze tot fânul cosit fără drept la Munteni de către Grama şi Buhuş242. Dorinţa lui Dumitru Buhuş de lămurire a cursului hotarelor stăpânirilor sale a făcut ca în actul acordat lui de acelaşi Moise Movilă, la 8 aprilie 1631, să se menţioneze că bucata de loc ce aparţinuse hotarului Târgului Frumos, cu loc pentru mori şi heleşteu pe amândouă Bahluieţele, îi fusese danie şi cumpărătură, fiindcă a dat patru cai buni, preţuiţi cu 140 de galbeni, bani buni, dându-se în treaba ţării, pentru hanul tătarilor243. 233 Fusese pârcălab de ţinutul Cârligătura, aşa cum o arată conţinutul unei hotarnice din anii anteriori (Arhivele Naționale Iași, Documente Spiridonie, V/1). 234 Arhivele Naționale Iași, Documente, DXCVIII/12. 235 Idem, Mănăstirea Neamţ, II/30. 236 DRH, A, XX, p. 59-60, nr. 60. 237 M. Costăchescu, Ruscanii, p. 91. 238 DRH, A, XX, p. 59-60, nr. 60. 239 Ibidem, XX, p. 377-378, nr. 362. 240 Ibidem, XX, p. 381-382, nr. 365. 241 Lupu Prăjescu şi Dumitru Buhuş erau stăpâni ai seliştii Dădeşti de pe Sârca (DRH, A, XX, p. 36-37, nr. 36), iar Lupu Prăjescu era stăpân şi la Ruginoasa şi Costeşti (Biblioteca Academiei, Documente istorice, DCXCV/18 şi 34). 242 Gh. Ghibănescu, Ispisoace şi zapise, II, 2, p. 57-57, nr. 44, datat de editor: aproape 7137 <1629> martie 22. 243 DRH, A, XX, p. 531-535, nr. 493. 219 Monografia orașului Târgu Frumos Odată delimitarea făcută între stăpânirea lui Dumitru Buhuş şi Târgu Frumos, boierul va primi, în anul 1632, împuternicire de la Alexandru Iliaş să ia zeciuială din pâine şi fân de la toţi cei care vor ara şi vor cosi pe acel loc, după obicei. Probabil mulţi dintre târgoveţi îşi aveau locuri de fânaţ şi arătură acolo, înainte ca domnia să desprindă pământul din hotarul târgului pentru a-l da lui Dumitru Buhuş, aşa cum ne arată şi conflictul lui Buhuş cu vătămanul şi locuitorii din slobozia Munteni244. Însă nu doar dinspre târg era ameninţat hotarul stăpânirii lui Dumitru Buhuş. În anul 164, el se plângea domniei că dania pe care o avea de la Miron Barnovschi în hotarul Târgului Frumos a fost încălcată dinspre Pietriş şi cerea să fie trimis grabnic un dregător domnesc pentru a strânge megieşi şi oameni buni şi bătrâni care să facă cercetare hotarnică, să caute pietrele de hotar şi să le afle pe cele care au fost stricate şi strămutate cu reavoinţă245. Cercetarea la faţa locului a arătat că plângerea lui Buhuş era întemeiată, aflându-se că Pietrişenii au intrat cu plugurile lor şi au stricat hotarul, arând şi ţelinele lăsate la îmbinarea hotarelor, aşa cum este obiceiul ţării de a nu se ara pe acele fâşii, tocmai pentru a se deosebi hotarele dintre moşii. De asemenea, tot ei ar fi mutat şi cursul drumurilor care despărţeau moşiile, la fel întâmplându-se şi cu pietrele semne de hotar246. Hotarul lui Buhuş, desprins din moşia târgului şi alipit Criveştilor şi Dădeştilor, va fi menţionat şi în hotarnicele din secolul al XVIII-lea247. Tot în anul 1629, dar în domnia lui Alexandru Coconul, o bucată din hotarul Târgului Frumos, situată pe Bahluieţ, către hotarul satului Costeşti, pe pârâul Bunei, a fost dăruită lui Mihnea Grama stolnicul248 pentru meritul că atunci când „s-a ridicat Nicoriţă hatmanul din Ţara Leşească cu multă oaste de leşi şi cazaci şi a venit asupra domniei şi a schiptrului cinstitului împărat cu foc şi sabie”, Alexandru voievod, fiul lui Radu Mihnea, l-a trimis pe stolnicul Grama cu oaste împotriva lui Nicoriţă şi l-a învins249. Se pare însă că actele de vitejie pentru apărarea tronului lui Alexandru Coconul nu i-au garantat stolnicului Grama stăpânirea asupra locului din hotarul Târgului Frumos. De aceea, aflăm dintr-un act de confirmare de la Alexandru Iliaş, din 9 iunie 1632, că a fost nevoie ca el să-i dea şi lui Moise Movilă voievod, la 9 august 1631250 patru cai buni şi două sute de taleri de argint251. Dania nu era întâmplătoare, Grama stolnicul îşi lărgea, pe seama hotarului Târgului Frumos, stăpânirea pe care el o avea în vecinătate, în satul Pietriş, unde intrase datorită căsătoriei cu o membră a familiei Prăjeştilor. Pentru hotărnicirea stăpânirilor de la Pietriş au dat mărturie inclusiv preotul, şoltuzul, pârgarii şi târgoveţii din Târgu Frumos, la 29 iunie 1632252. Fiul stolnicului Grama, Toderaşco Grama, va primi confirmare de la Iliaş Alexandru voievod, la 15 mai 1668, pentru bucata de pământ desprinsă din hotarul târgului şi care era delimitată de repere topografice precum Novoloacele, Valea Bunei, Muncelul, locul unde se întâlneau hotarele moşiilor Costeşti şi Corneşti, Prisăcile Popilor, Valea Orzei, muchia Holmului. Reamintindu-se că pentru acel loc dăduse stolnicul Grama patru cai buni şi patru sute de taleri de argint în treaba ţării, în domnia lui Moise 244 Ibidem, XXI, p. 203, nr. 160. Pământul care a aparţinut în trecut hotarului Târgului Frumos, pe Bahluieţ, se regăseşte şi în actul prin care Vasile Lupu îi confirma stăpânirea asupra tuturor moşiilor, la 4 aprilie 1637 (DRH, A, XXIV, p. 48-50, nr. 52). 245 Ibidem, XXVII, p. 199-200, nr. 219. 246 Ibidem, XXVII, p. 200-201, nr. 220. 247 Arhivele Naționale Iași, Documente Spiridonie, V/19-22. 248 Unul dintre grecii veniţi în Moldova împreună cu Radu Mihnea, care se va căsători cu nepoata hatmanului Orăş şi prin intermediul acelei căsătorii, care îi va consolida poziţia, cu neamul Prăjeştilor care aveau moşii în preajma Târgului Frumos (N. Stoicescu, Dicţionar, p. 404). Cu numele de Mihnea apare într-un act din anul 1676 prin care nepotul său, Dumitraşco Prăjescu, fiul lui Grigore Prăjescu şi al Saftei, fiica stolnicului îi vindea lui Deadiul armaş satul Pietrişul (Biblioteca Academiei, Documente istorice, DCXCV/64). 249 DRH, A, XX, p. 143-145, nr. 136. 250 Biblioteca Academiei, Documente istorice, DCXCV/24. 251 Va primi ulterior confirmări de la Alexandru Iliaş (DRH, A, XXI, p. 144-145, nr. 116) şi de la Vasile Lupu (ibidem, XXIII, p. 62-63, nr. 60; ibidem, XXVII, p. 51-52, nr. 44). 252 DRH, A, XXI, p. 205-206, nr. 163. 220 De la prima atestare documentară până în secolul al XIX-lea Movilă voievod253. O a treia parte din hotarul Târgului Frumos dată stolnicului Grama, partea moştenită de fostul mare cămăraş Toader Grama va ajunge în stăpânirea lui Ion Racoviţă. În anul 1670, Toader Grama nu mai era în viaţă, iar urmaşii săi, în frunte cu sora Cârstina, soţia lui Statie clucerul, şi cu nepotul de soră, Dumitraşcu Prăjescu254, vor scoate o parte din moşiile sale la mezat pentru achitarea datoriilor. Lui Toderaşcu Grama se pare că dregătoria de mare cămăraş nu i-a adus câştig, ci mai multă pagubă. La moartea sa au rămas datorii neplătite pe la boieri şi pe la negustorii turci, mai cu seamă la un turc, Soliman, căruia răposatul îi zălogise, în vremea când căzuse bolnav, pentru suma 250 de lei, părţile din Costeşti, Corneşti şi Bădeşti şi o parte din hotarul Târgului Frumos. Urmaşii lui Toader Grama, soţia Despa, dar şi sora, Cârstina Stătioaia, nepotul de la cealaltă soră, Dumitraşcu Prăjescu şi celelalte rudenii nu au vrut să achite către negustorul turc pentru a scoate zăloagele, moşiile fiind strigate la mezat şi cumpărate de Ion Racoviţă. În acelaşi act se mai preciza, la cererea lui Dumitraşcu Prăjescu, că doar o a treia parte din locul din hotarul Târgului Frumos a aparţinut lui Toderaşcu Grama, celelalte două părţi fiind ale lui255. Ion Racoviţă nu a ţinut mult cumpărătura la mezat, probabil simţind că nu va avea linişte acolo din pricina urmaşilor Gramei, de aceea a vândut-o repede lui Aldea mare uşer, care era om străin şi nu avea, până atunci, moşii în Moldova. Aldea s-a prins să plătească turcului datoria şi să-şi ţină toate părţile care au aparţinut răposatului Grama din Costeşti şi din Corneşti şi bucata din hotarul Târgului Frumos, „din selişte, ţarină, câmp, pădure, case gata şi moară şi cu vecinii: Sava şi Vasilie, fiii lui Lazor, Ştefna Onanie, Iacob şi Focşa, fiii Stoienesei, Constantin şi Stahie, fiii lui Ţuvichiu, Iordachi şi Zaharia, fiii Gligorcei, Gheorghiţă şi Niţul, fiii lui Maxim, Ion şi Solomon, fiii Condrei, Condrea, Toader săbier, Mihăilă, fratele lui Tănase, Dumitru, fratele Beghei, Hortolomei şi Pahomie, fiul lui Ipatie, Tănasie cu feciorii lui şi Ianco cu feciorii lui”. Familiile de vecini erau aşezate probabil şi pe locul de la Târgu Frumos, iar menţionarea lor în actul vânzării poate fi şi o măsură de prevenire a amestecării acelor familii cu alte categorii de locuitori de pe moşia târgului256. Lucrurile se pare că au rămas tulburi, aşa cum anticipase Ion Racoviţă, fiindcă aceeaşi bucată de loc stăpânită în trecut de stolnicul Grama a fost dăruită de Ştefan Petriceico voievod jitnicerului Samson257. Cel puţin aşa ne lasă să înţelegem hotarnica făcută din poruncă domnească de către fostul logofăt Tudosie Dubău, cel care la începutul carierei fusese o perioadă şi pârcălab la Târgu Frumos258. Locul era compus din fâneţe şi arătură. La hotărnicire au participat Miron pârcălabul de Cârligătura, Simion şoltuzul de Târgu Frumos, Nacul cel bătrân, Costandin Liahul fost şoltuz, Vasile, Matei, Costandin, Lupaşco diaconul, Voine vătămanul din Munteni şi preotul Ştefan din Târgu Frumos. Majoritatea hotarnicilor erau târgoveţi şi au ales la data de 15 aprilie 1673 odaia dăruită jitnicerului Samson, care era situată mai sus de satul Munteni. Moşia Munteni făcuse şi ea parte în trecut din moşia târgului. Hotarul a fost trasat prin amplasarea unor pietre de hotar. S-a început din albia Bahluieţului, pe valea Bunei, alături cu hotarul hatmanului Alexandru Buhuş, care a aparţinut, se precizează în textul hotarnicei, de asemenea, hotarului târgului. Mai departe se mergea pe lângă hotarul Costeştilor, apoi ajungea până în capătul hotarului târgului, într-un drum unde 253 Gh. Ghibănescu, Ispisoace şi zapise, III, 2, p. 63-64, nr. 43. Era fiul lui Grigore Prăjescu şi al Saftei, fiica lui Grama stolnicul (N. Stoicescu, Dicţionar, p. 429). 255 Catalog, Supl., I, p. 287, nr. 898. Într-o însemnare ulterioară, nedatată, a fost consemnată în felul următor situaţia datoriilor şi moşiilor scoase la mezat: „Toderaşco Grama cămăraş, frate cu Cârstina, ce-au ţinut-o State clucer, ficiori Gramei stolnic, au zălogit moşiile la un turcu lazu. Şi mergând Statie clucer şi cu giupâneasa lui, Despina, au dat zapis precum să nu să amestece la moşii, nici să răspundă la datorii. Iar domnul dintr-acea vreme au scos moşiile la mezat şi le-au cumpărat Racoviţă. Dar pe urmă s-au sculat Dumitraşco Prăjăscu şi au zis că Grama are parte numai în Corneşti şi în Costeşti şi a treia parte de locul Târgului Frumos, iar Dădeştii şi duă părţi din locul Târgului Frumos sunt ale lui şi le-au luat Prăjăscu, ş-au rămas (Biblioteca Academiei, Documente istorice, DCXCVI/124). 256 Catalog, Supl., I, p. 288-289, nr. 900 257 Arhivele Naționale Iași, Documente Spiridonie, V/1. 258 Catalog, III, p. 257, nr. 1159. 221 254 Monografia orașului Târgu Frumos se întâlnea hotarul odăii cu hotarul hatmanului Buhuş şi cu cel al târgului. Din acel loc, hotarul coboară din nou printr-o zăpodie şi mai jos de valea Orţii, pe muchea dealului, pe toată lungimea văii Orţii, până mai sus de satul Munteni. Din acel loc, hotarul se întorcea, urmând tot valea Orţii, peste Novoloace, care este locul de ţarină al odăii jitnicerului Samson, iar de acolo ajungea în valea Bunei şi în Bahluieţ, de unde se începuse trasarea hotarului259. Ulterior, locul va reveni în stăpânirea postelnicului Constantin Aldea, care îl va vinde la 29 octombrie 1706 marelui comis Gheorghe260, iar ulterior va ajunge în stăpânirea mănăstirii Aron Vodă, al cărei egumen, în anul 1711, îl va vinde vătavului de aprozi Sandu Sturza, viitorul mare logofăt261. Va rămâne moşie sturzească până în secolul al XIX-lea, aparţinând unui mare domeniu care se va întinde dinspre moşia Ruginoasa, aşa încât, în 1862, proprietar va fi domnitorul Alexandru Ioan Cuza, cumpărător al moşiei Ruginoasa cu toate seliştile ei, inclusiv cu locul de la Târgu Frumos262. O altă parte din hotarul târgului, probabil din cele două pe care le-a revendicat Dumitraşco Prăjescu, din moştenirea bunicului său stolnicul Mihnea Grama, a ajuns în stăpânirea hatmanului Alexandru Buhuş, care şi-a întins acolo stăpânirea dinspre moşia Dădeşti. O hotarnică a acelei părţi a fost făcută de paharnicul Vasile Siminiceanul, la 15 aprilie 1681. Locul era situat între valea Bunii şi a Orzii. Au participat la hotărnicire târgoveţi precum Pavel Capotă, preotul Gavril din Siminiceni, preotul Iachim din Târgu Frumos şi preotul Ştefan din Munteni şi alţi oameni din Costeşti şi Criveşti. Hotarele au fost trasate urmându-se indicaţiile din actele de stăpânire pe care le avusese stolnicul Grama263. Lăsând în urmă şi bucăţile de moşie desprinse dinspre Dădeşti şi Criveşti si revenind în domnia lui Miron Barnovschi voievod, atunci s-au făcut lucrări de amenajare a morilor şi a iazului mare de pe Bahluieţ, în hotarul Târgului Frumos, acolo unde se vărsau pâraiele Criveştilor şi Plotuniţei în Bahluieţ, iaz pe care domnul îl va dărui călugărilor de la Hangu264. Tot în hotarul târgului, dar în albia pârâului Criveştilor, mai era un iaz mare, numit al Pârcălabului. Iazul fusese dăruit lui Lupu Hăbăşescu de către Alexandru Iliaş, apoi confirmat de Vasile Lupu şi Eustratie Dabija, detalii pe care le aflăm dintr-un act de la Iliaş Alexandru voievod, din 24 iulie 1666, acordat fostului pârcălab Ion Hăbăşescu, fiul lui Lupu Hăbăşescu. În document se preciza că stăpânirea se întindea doar asupra luciului de apă, nu şi asupra pământului înconjurător care făcea parte din moşia târgului, aşa cum îi arătau actele de danie şi întărire265. Heleşteul va fi vândut de nepoţii lui Lupu Hăbăşescu, Vasile Hăbăşescu şi Ştefan Hăbăşescu, la 25 noiembrie 1704, marelui vornic Iordache Ruset266, în a cărui testament se va regăsi în anul 1708, revenindu-i fiului Andrei267. O altă bucată de loc din hotarul Târgului Frumos a fost dăruită de Vasile Lupu voievod, în anul 1636, lui Iordache Cantacuzino, un pământ ce se numea şesul Râtul, situat între 259 Arhivele Naționale Iași, Documente Spiridonie, V/1. Biblioteca Academiei, Documente istorice, DCXCVI/120. 261 Ibidem, DCXCV/92. Mai târziu, în anul 1744, atunci când Sandu Sturza ajunsese mare logofăt, Constantin Mavrocordat voievod a trimis o poruncă să se aleagă, între alte moşii, precum Costeştii, Balasineştii, Tâmpeştii şi Corneştii şi locul pe care îl avea marele logofăt din hotarul Târgului Frumos (ibidem, DCXCVI/20). Pentru ca spre sfârşitul acelui secol, în anul 1785, Alexandru Mavrocordat să-i poruncească vornicului de poartă Constantin Perjul să hotărnicească moşia banului Ştefan Sturza din hotarul târgului (ibidem, DCXCVI/93), hotarnică alcătuită în acelaşi an, la data de 30 iulie (ibidem, DCXCVI/93), prilej cu care au fost prezentate şi actele vechi ale locului şi a fost întocmită o listă a înscrisurilor (ibidem, DCXCVI/120). 262 Ibidem, DCXCVII/131. 263 Gh. Ghibănescu, Ispisoace şi zapise, IV, 1, p. 49-51, nr. 35. 264 DRH, A, XX, p. 111-112, nr. 102; DRH, A, XXIII, p. 181-183, nr. 144. Pentru stăpânirea de către călugării de la Hangu a iazului de la Târgu Frumos va acorda un act de confirmare şi Gheorghe Ghica voievod, la 10 aprilie 1658 (Catalog, III, p. 89, nr. 320). 265 Arhivele Naționale Iași, Ms. nr. 629 (Condica Asachi), f. 388. 266 Ibidem, f. 388 v. 267 Catalog, V, p. 218-219, nr. 819. El. Bedreag, Descendenţa şi averea marelui vornic Iordache Ruset, în Avere, prestigiu şi cultură materială în surse patrimoniale. Inventare de averi din secolele XVI-XIX (ed. D. D. Iacob), Iaşi, 2015, p. 162. 222 260 De la prima atestare documentară până în secolul al XIX-lea hotarul moşiei Avrămeni, pe care vistiernicul o cumpărase de la Tănasie vornicul de poartă şi între iazul mare de pe Bahluieţ făcut de Miron Barnovschi şi dăruit călugărilor de la mănăstirea Hangu268. Din seria de cercetări hotarnice face parte şi aceea a hatmanului Alexandru Buhuş pentru o bucată de loc ce aparţinuse hotarului Târgului Frumos, dinspre Prigoreni269. Soarta unei importante părți a fostului hotar al Târgului Frumos o putem reconstitui din cuprinsul actelor pe care s-a întemeiat stăpânirea cronicarului Ion Neculce270. Este foarte probabil să se fi născut la Prigoreni, în anul 1672, acolo unde părinţii săi, vistiernicul Neculce şi Catrina, fiica lui Iordache Cantacuzino, îşi aveau reşedinţa271. Ion Neculce va fi moştenitorul unei părţi din averea lui Iordache Cantacuzino, între care s-a numărat şi moşia Avrămeşti şi trupurile celelalte de moşie, inclusiv părţi din fosta moşie a Târgului Frumos, care împreună vor forma moşia Prigoreni. De altfel, s-au putut reconstitui o parte dintre evenimentele din viaţa lui Ion Neculce legate de prezenţa sa la curţile de la Prigoreni, la evenimente mai vesele, precum botezuri şi cununii272, dar şi la cele triste, inevitabile, precum moartea soţiei, înmormântată acolo273. La 1707, frații Toader și Ștefan Hăbășescu, fiii fostului hatman Grigore Hăbășescu, declarau că „agiungându-ne pre noi vrémea la lipsă și datori fiind la <negustorii> turci… deci noi având mare nevoie și strângându-ne turcii de bani(i) ce eram datori întrebatu-ne-am toate rudele noastre și nime dintru niamul nostru nu s-au aflat să cumpere acestu loc, făr decâtu dumnialui vel spătar Ion, fiind dumnialui răzăș și hotărândus(e) ace moșii a noastră cu satul dumisali, cu Prigorénii”274. Așadar, fiii hatmanului Hăbășescu vindeau marelui spătar Ion Neculce o bucată de loc din hotarul Târgului Frumos. Locul era moștenit de cei doi frați de la părinții lor, cărora le fusese danie de la Ștefan Petriceico. Aflat în tabăra de la Hotin, la 1 septembrie 1672, domnul a dăruit lui Grigore Hăbășescu o bucată de loc din hotarul târgului pentru slujba sa credincioasă275. Locul dăruit boierului Hăbășescu se întindea din Dealul Zgăului până în hotarul satului Prigoreni și, de acolo, până în Bahluieț, fiind o lună mai târziu trasate de Irimicea vornic de gloată împreună cu megieșii, printre care îl aflăm și pe vistiernicul Neculce, tatăl cronicarului276. În actul prin care, mai târziu, Ion Neculce a intrat în stăpânirea locului din vecinătatea Prigorenilor se preciza că terenul era stâlpit dinspre hotarul Târgului Frumos, oferindu-se astfel garanția că nu reprezenta obiectul vreunui litigiu cu orășenii sau cu alți megieși. Boierii Hăbășescu declarau că, dacă, ulterior, cineva din neamul lor va cere răscumpărarea moșiei, ei vor întoarce suma cu care a cumpărat hatmanul, plătind și dobândă din zece, unsprezece, pe lună, de vreme ce Ion Neculce împrumutase și el acei bani de la negustorii turci277. Printre 268 DRH, A, XXV, p. 42-43, nr. 35; p. 225-226, nr. 225. Catalog, IV, p. 114, nr. 437. Publicat de Gh. Ghibănescu, Documente slavo-române, în Teodor Codrescu, II, 1933, nr. 7, Iaşi, p. 99-101, nr. 42. 270 Despre acest moment din istoria unei părţi din fostul hotar al Târgului Frumos şi a moşiilor învecinate, pe larg, cu multe citări de documente de arhivă la M. Costăchescu, Satul Prigoreni, p. 50-52. 271 B. Atanasiu, Din lumea cronicarului Ion Neculce. Studiu prosopografic, Iaşi, 2015, p. 37-39. 272 Ibidem, p. 54. 273 Ibidem, p. 89. 274 Arhivele Naționale Iași, Documente, CCXCII/3. 275 Ibidem, DCXLIV/3. Din actul acordat de același domn la începutul anului 1673, aflăm că beneficiarul daniei obținea câteva privilegii, menționându-se: „[…] neoprit să-i fie locul de rupt brazde și cât va îneca apa iazului în sus, înecat să fie, căci Hăbășescu a dat șase telegari frumoși și doi cai buni, bergheri, îmblători, de s-au dat în treaba țării când a venit sultanul Mehmed cu mari oști de a luat Camenița” (Ibidem, DCXLIV/5). Grigore Hăbăşescu s-a bucurat de grija lui Ştefan Petriceicu şi fiindcă el l-a îndemnat pe domn să se hainească şi a fost singurul boier care l-a urmat în pribegie (noiembrie 1673). Pentru că l-a însoţit pe Ştefan Petriceicu pribegie, în Polonia, Hăbăşescu a primit de la regele Ioan Sobieski indigenatul polon, la 4 februarie 1676 (P. Zahariuc, Adjudeni, p. 30). 276 Arhivele Naționale Iași, Documente, DCXLIV/4. Între martorii hotarnici s-au aflat mai mulți locuitori ai satului Mădârjaci, alături de preotul Vasilie din Târgu Frumos. Pentru tatăl cronicarului, vezi D. Velciu, Ion Neculce, București, 1968, p. 10-15. 277 Ibidem, CCXCII/3. 223 269 Monografia orașului Târgu Frumos eventualii pretendenți ai răscumpărării părții din moșia Târgului Frumos nu erau menționați decât rudele Hăbășeștilor. Ulterior, Ion Neculce a vrut să-și lărgească stăpânirea și a primit de la Mihai Racoviță o bucată de loc din hotarul aceluiași târg pentru că a dat 600 de stupi „în treaba țării”278. După aproape douăzeci de ani, în 1726, același Mihai Racoviță voievod, în a treia sa domnie moldovenească, reconfirma stăpânirea cronicarului asupra părții din hotarul Târgului Frumos, delimitată de cursul Bahluiețului și de hotarul târgului, de capul Iazului Călugărului și de niște curături din apropierea curților boierești de la Prigoreni. Din hotarnică aflăm că, din dreptul curților de la Prigoreni, hotarul pământului ce aparținuse moșiei târgului se îndreaptă spre Drumul Iașilor, ajungând până „într-un piscu mare în hotarul târgului ce-au fost a Hăbășăscului”279. Această formulă arată că boierul a urmărit să lărgească hotarele moșiei sale de la Prigoreni prin alipirea unor terenuri din hotarul târgului prin cumpărare de la frații Hăbășescu sau prin danie domnească. După câțiva ani, în 1739, Grigore Ghica se pronunța în legătură cu un litigiu mai vechi pentru stăpânirea altei părți din hotarul Târgului Frumos, pe care Ion Neculce o dobândise prin moștenire de la mama sa, fiica fostului mare vistiernic Iordache Cantacuzino, bunicului său fiindu-i dăruită de către Antimia păhărniceasa, fiica cronicarului Grigore Ureche280. Pentru stăpânirea locului numit Râtul, pe Bahluieț, în hotar cu Prigorenii, cronicarul se judecase mult timp cu călugării de la mănăstirea Secu. Iar tatăl său vitreg, Ianache grămăticul, s-a judecat pentru același loc cu Grigore Hăbășescu, deoarece Chiriac paharnicul, soțul Alexandrei, cealaltă fiică a lui Grigore Ureche, după moartea primei soții, a dăruit fără drept acest loc lui Grigore Hăbășescu281. În actele pe care își întemeiau stăpânirea boierii Hăbășești locul era numit Odaia Gugii, însă hotarele erau identice cu locul desprins din hotarul Târgului Frumos și numit Râtul. În actul de judecată din 1739 a fost rememorat cursul litigiului dintre Ion Neculce și mănăstirea Secu. Aici se spune că mănăstirea stăpânea partea din hotarul târgului numită Odaia Gugii. Numele provenea de la Gugea ușer primul stăpân al locului. După Gugea, stăpân al locului a fost vornicul Mogâldea, iar cel din urmă, precum am văzut anterior, l-a dăruit mănăstirii. Dania a fost confirmată prin ispisoace de la Ieremia și Simion Movilă voievozi, precum și de la alți domni. În actele de întărire păstrate la mănăstire se amintea de un loc de casă în Târgu Frumos cu loc de odaie și de prisacă, heleșteu și mori care în trecut s-au aflat în stăpânirea Gugii282. În același act se oferea și o explicație pentru pretențiile pe care le avea mănăstirea Secu asupra locului stăpânit de Ion Neculce. În actul de judecată se povestește cum „după trecerea vremilor au începutu a jălui dumnealui vornicul Ion <Neculce> pe călugării di Săcul și călugării pe dum(nea)lui vornicul, zicând că au înpresurare unul di cătră altul cu aceste locuri”. De asemenea, se mai amintea că cea mai multă tulburare în cursul acestei dispute a produs-o textul zapisului pe care l-a avut Chiriac paharnic, soțul Alexandrei, fiica lui Grigore Ureche, pentru că în acel act „locul ce-au fostu a lui Ureche a fost numit pe numile locului mănăstirii Săcul, care să numești Odaie Gugii”. Călugării de la Secu, știind că mănăstirea lor era ctitoria Urecheștilor, au spus că tot locul s-a aflat în stăpânirea lor, inclusiv acela deținut de Ion Neculce. După cercetarea marelui logofăt Sandul Sturdza făcută tuturor actelor înfățișate de împricinați, s-a constatat că în documente apar, din vechime, două locuri distincte, unul numit al lui Ureche și mai târziu Șesul Râtul și celălalt numit Odaia Gugii, fapt care a determinat domnia să poruncească 278 Ibidem, CCXCII/4. Ibidem, CCXCII/7. 280 Ibidem, CCXCII/8. 281 Se păstrează actul de danie din 1673 al fostului paharnic Chiriac și al soției aceluia, Safta. În act se menționează că această „bucată de loc din hotarul ce să cheamă Odaia Gugii” Chiriac o avea danie de la fosta sa soție, Alexandra, fiica lui Grigore Ureche. Între martorii la întocmirea zapisului s-a aflat iarăși preotul Vasilie din Târgu Frumos (ibidem, DCXLIV/6). 282 Ibidem, CCXCII/8. 224 279 De la prima atestare documentară până în secolul al XIX-lea părților să încheie conflictul și să-și stăpânească fiecare partea ce-i aparține, ambele ținând în trecut de hotarul Târgului Frumos283. În ciuda lămuririi situației, disputele de hotar vor continua. În ultimii ani ai secolului al XVIII-lea, fostul mare ban Vasile Neculce, nepotul lui Ion Neculce284, era acuzat de călugării de la Secu că ar fi încălcat moșia Gugea, iar pentru rezolvarea litigiului domnul poruncea să se facă o cercetare hotarnică285. La sfârşitul acestui pasaj în care am încercat să prezentăm evoluţia desprinderii unor părţi din hotarul Târgului Frumos, putem constata, ca o concluzie, că procesul a început aproape în paralel cu acela al disoluţiei ocolului curţii. Prima danie a fost făcută în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, beneficiar fiind Nestor Ureche. Tot atunci o parte din moşia târgului a primit şi Gugea urşerul, iar de la acesta, prin fratele său, Ionaşco Mogâldea, mănăstirea Secu a ajuns să deţină Odaia Gugii. A urmat, în tot secolul al XVII-lea, desprinderea tot mai multor bucăţi de pământ sau iazuri, de care au beneficiat boieri apropiaţi domniei, în special stăpâni ai moşiilor din vecinătate, unele foste moşii de ocol. Aşa au ajuns familii precum Prăjescu, Buhuş, Hăbăşescu, Jora, Cantacuzino, şi Neculce să deţină părţi din fosta moşie a Târgului Frumos. Spre exemplu, prezenţa Prăjeştilor în apropierea Târgului Frumos, precum şi daniile pe care le vor face Movileştii la începutul secolului al XVII-lea din hotarul târgului, nu sunt întâmplătoare, fiind un rod al apropierii acestor familii de moştenirea lui Petru Rareş286. Pentru legăturile dintre Prăjeşti şi Movileşti şi continuitatea sângelui domnesc al lui Petru Rareş, în ultimi ani au fost adunate şi expuse în mod convingător probe de către Ştefan S. Gorovei287, susţinute şi de D. Năstase288. Înrudirile dintre familiile boiereşti reprezintă cheia prin care se poate urmări curgerea proprietăţii în satele care au aparţinut în secolul al XVI-lea ocolului Târgului Frumos şi în bucăţile de pământ desprinse din hotarul târgului. De la împărţirea moşiei nu va lipsi nici biserica, alături de mănăstirea Secu, adăugânduse ca părtaşă la moştenirea hotarului domnesc al oraşului, mănăstirea Hangu. Cât va mai rămâne din hotar după şirul de danii care au început în secolul al XVI-lea, va fi dat, în anul 1755, inclusiv vatra, Schitului din Codrul Iaşilor şi bisericii domneşti Sfânta Parascheva, lucru pe care vom avea ocazia să-l urmărim în detaliu în cuprinsul altei secţiuni a studiului. III.2.5. Târgoveţii, şoltuzul, pârgarii şi sigiliul oraşului Ca şi în cazul trecutului curţii sau al bisericii, pentru perioada de până la 1755, informaţiile despre orăşeni sunt puţine şi stereotipe. Cel mai adesea, locuitorii oraşului apar ca martori la vânzările sau cercetările hotarnice făcute în moşiile din apropierea târgului încă din secolul al XVI-lea. Între cele mai vechi astfel de mărturii se numără un zapis de vânzare din anul 1599, la alcătuirea căruia Lazor din Târgu Frumos a fost martor. Era vânzarea unei părţi din Oboroceni către boierul Nicoară Prăjescu289. Un detaliu în plus care arată legătura veche a familiei Prăjeştilor cu Târgu Frumos, cu locuitorii oraşului şi ai moşiilor învecinate din ţinuturile Cârligăturii şi Romanului. Mai mult, cu ocazia cumpărării de către Nicoară Prăjescu a părţii din acelaşi sat de la Mărica preuteasa, în calitate de martori au fost prezenţi Ungurul fost pârcălab, probabil de Târgu Frumos, preotul Verdeş, Buhuş vistiernicelul şi acelaşi Lazăr din 283 Ibidem, CCXCII/8. D. Velciu, op. cit., p. 155. 285 Arhivele Naționale Iași, Documente, CDCXLIV/13. 286 Legături de familie surprinse de Şt.S. Gorovei, Urecheştii, 1992. 287 Şt. S. Gorovei, Pe marginea unei filiaţii incerte: Maria Movilă – fiica lui Petru Rareş, în Cercetări istorice, serie nouă, XI, 1980, p. 325-330; idem, Descendenţa domnească a Movileştilor. Observaţii şi argumente noi, în Aut viam inveniam, aut faciam. In honorem Ştefan Andreescu (eds. O. Cristea, P. Zahariuc, Gh. Lazăr), Iaşi, 2012, p. 225-254. 288 D. Năstase, Maria, mama lui Ieremia Movilă, fiică a „despotului” Petru Rareş, în De potestate. Semne şi expresii ale puterii în Evul Mediu românesc (eds. Şt.S. Gorovei et alii), Iaşi, 2006, p. 127-130. 289 N. Iorga, Studii şi documente, XI, p. 274, nr. 15; Catalog, Supl. I, p. 80, nr. 159. 225 284 Monografia orașului Târgu Frumos Târgu Frumos290, pe care îl regăsim luând parte şi la alte cumpărături din Oboroceni ale logofătului291. Înfăţişarea sa la atât de multe vânzări, poate însemna că Lazăr din Târgu Frumos era şi el părtaş la acea moşie. Apoi, la 18 decembrie 1624, domnia era înştiinţată printr-o scrisoare că şoltuzul şi cei 12 pârgari de la Cotnari, la care s-au adăugat şoltuzul şi cei 12 pârgari din Târgu Frumos, alături de oameni buni târgoveţi şi cu alţi martori din satele Cudreşti, Bălţaţi, Mădârjaci şi Iezereni că a fost stabilit hotarul dintre Ulmi şi un loc de odaie al călugărilor de la mănăstirea Slatina aflat lângă hotarul Belceştilor292. Din aceeaşi zi datează o altă mărturie a lui Toader şoltuzul de Târgu Frumos însoţit de cei 12 pârgari şi de oamenii buni târgoveţi, precum Ionaşco fost şoltuz, Paicu, Hilip, Nechifor, Grigorie Furgeţui păcurar şi Bejan, care descriau felul cum au stabilit ei hotarul moşiei Ulmi, în urma poruncii domneşti cu care a venit la ei Ion medelnicerul. Documentul are aplicat în fum sigiliul târgului, cu un diametru de 4,5 cm, dar din păcate imprimarea este neclară293. Un moment în care şoltuzului, preoţilor şi târgoveţilor li s-a cerut de către domnie să participe la cercetarea unei pricini de hotar a fost prilejuită de conflictul dintre vornicii de poartă Tănasie şi Neaniul, moment pe care l-am amintit cu prilejul reconstituirii listei moşiilor care au făcut parte din ocolul curţii domneşti. Am văzut că în acel caz, probabil ca o reacţie de apărare a moşiei târgului din partea orăşenilor, în anul 1630 ei au declarat, inclusiv printr-o mărturie scrisă de şoltuz, pârgari şi autentificată cu sigiliul oraşului că Neaniul nu avea nici un drept de stăpânire la Prigoreni, ei susţinând că acolo nu ar fi existat niciodată un sat, ci doar un Rediu, unde îşi aveau târgoveţii prisăcile294. În urma acelei mărturii a orăşenilor, vornicul Neaniul a pierdut procesul ce s-a ţinut la curtea lui Moise Movilă voievod, rupându-i-se boierului, în faţa Sfatului, toate documentele pe baza cărora îşi susţinea pretenţiile asupra locului de la Prigoreni. După câţiva ani, stăruinţa vornicului Neaniul a dus la reluarea judecăţii înaintea lui Vasile Lupu voievod, iar hotărârea domnească a fost alta. În primul rând, Neaniul va pretinde că are drept de stăpânire asupra locului de la Prigoreni unde se vedeau încă urmele unei biserici de piatră şi ale unei vetre de sat. Confruntaţi cu astfel de dovezi, am putea spune astăzi arheologice, orăşenii în frunte cu şoltuzul, pârgarii şi preoţii de la biserica din Târgu Frumos au refuzat să jure cu brazda în cap, lucru care dovedeşte că nu erau siguri că mărturia ar fi fost adevărată, însă pentru a putea lămuri cursul hotarului, au înfăţişat, la cercetarea făcută de Grigore Ureche şi Gheorghe Roşca, uricul târgului295. Vor primi atunci şi garanţia că hotarele trasate între Prigorenii lui Neaniul şi moşiile lui Tănasie vornicul de la Avrămeşti şi Ruscani nu vor afecta cu nimic hotarul oraşului, adică locul de la rediul Prigorenilor unde îşi aveau ei prisăcile296. Probabil acea temere îi făcuse cu cinci ani mai devreme să dea o mărturie nu tocmai adevărată, care a dus la pierderea procesului de către vornicul Neaniul. Continuând înşiruirea acestui tip de dovezi scrise în care apar nume ale locuitorilor oraşului, la 29 iulie 1632, preotul Ştefan şi diaconul de la biserica din Târgu Frumos, împreună cu şoltuzul Creţul şi târgoveţii, au dat mărturie pentru locurile cumpărate de stolnicul Grama în satul Pietriş297. Preotul Ştefan va fi martor, în acelaşi an, la vânzarea către Dumitru Buhuş a unei părţi din satul Iurghiceni298, iar în anul 1639, însoţit de diaconul Toader, de la biserica domnească din Târgu Frumos, va fi martor la o judecată între jupâneasa Grozava Strătioaie, văduva lui Stratul fost paharnic, şi Grama jitnicerul pentru stăpânirea şi 290 Catalog, Supl. I, p. 87, nr. 190. Ibidem, Supl. I, p. 90, nr. 199. 292 DRH, A, XVIII, p. 317-318, nr. 249. 293 Ibidem, XVIII, p. 317, nr. 248. 294 Ibidem, XX, p. 394-395, p. 377. 295 Ibidem, XXIII, p. 181-183, nr. 144. 296 Ibidem, XXIII, p. 236-237, nr. 201. 297 Ibidem, XXI, p. 205-206, nr. 163. 298 Ibidem, XXI, p. 364-365, nr. 285. 291 226 De la prima atestare documentară până în secolul al XIX-lea hotărnicirea unei părţi din satul Pietriş299. Preoţii ştiau, alături de nişte oameni buni care îşi aminteau încă din vremea domniilor lui Aron vodă şi Ieremia Movilă, că o bucată de loc din moşia Pietrişului ajungea până în albia Bahluieţului, acolo fiind capătul hotarului. După câţiva ani, în 1637, când Iordache Cantacuzino a cumpărat de la vornicul de poartă Tănasie moşia Avrămeni, moşie care în trecut aparţinuse ocolului curţii de la Târgu Frumos, noul stăpân, potrivit uzanţelor, a cerut să i se traseze hotarele. Mărturia a fost dată de Zberea şoltuzul şi cei 12 pârgari, de preotul Ştefan şi diaconul Toader de la biserica domnească din târg. Prezenţa lor era aproape obligatorie, fie şi numai pentru că hotarul satului Avrămeni era scris în uricele târgului. Pentru mai deplina încredinţare a mărturiei hotarnice, şoltuzul şi pârgarii au aplicat pe document şi sigiliul târgului, cu legenda în limba slavonă:  Печать Красны Тръгъсть/ Pečeat Krasnî Trăgăstî 300. În anul 1643, pe preoţii şi orăşenii din Târgu Frumos îi aflăm iarăşi dând mărturie pentru hotarele locului care în trecut aparţinuse hotarului târgului, dar care fusese dăruit de Miron Barnovschi lui Dumitru Buhuş. Mărturia lor a fost autentificată prin aplicarea sigiliului, în fum, cu diametru de 4 cm, având în câmp un scut heraldic încărcat cu o pasăre cu aripile desfăcute, întoarsă către dextra, cu soarele la senestra şi luna (crai nou) la dextra (luna seamănă cu un peşte, ţinut în cioc de pasăre), deasupra scutului o cruce, iar în exergă, între două cercuri perlate, legenda:  Печать Красны Тръгъсть/ Pečeat Krasnî Trăgăstî! († „Pecetea târgului Frumos”)301. În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, la 28 iulie 1654, târgoveţii au dat mărturie pentru heleşteul lui David Moldovan din hotarul moşiei Costeşti, lângă hotarul Târgului Frumos, în urma judecăţii cu jupâneasa medelnicerului Grigore Prăjescu302. Apoi din anul 1667 datează o vânzare a unei părţi din satul Cudreşti, tranzacţie la care a fost de faţă Iachim preotul domnesc, zapisul fiind scris în casa lui Savin, în Târgu Frumos, de Ifrosin, ţârcovnicul de la biserica din oraş303. Fig. 106. Sigiliul Târgului Frumos aplicat pe documentul cu data de 28 iulie 1654. (sursa: BAR, Documente istorice, DCXCV/46) 299 Ibidem, XXV, p. 253-254, nr. 256. Ibidem, XXIV, p. 99, nr. 100. 301 Ibidem, XXVII, p. 201, nr. 221; descrierea sigiliului se datorează lui Petronel Zahariuc. 302 Biblioteca Academiei, Documente istorice, DCXCV/46. În urma cercetării hotarnice şi a judecăţii domneşti, David Moldovanul va primi confirmare pentru stăpânirea iazului şi a unei părţi din Costeşti (ibidem, DCXCV/47). Acest David se pare că este acelaşi cu David din Zaluceni, care împreună cu Costea Moţoc, Ştefan Boul, Costea Breazul, Savin Hermeziu şi alţi nepoţi ai lui Miron Ciogolea, îi dădeau a treia parte din Costeşti lui Toma Cantacuzino, pentru nişte datorii rămase de pe urma lui Miron Ciogolea (ibidem, DCXCV/49 şi 73). Pentru legăturile dintre familiile boiereşti care au avut stăpâniri în moşiile din apropierea Târgului Frumos: Şt. S. Gorovei, „Nepoţii Balicăi, săminţenia Movileştilor”. 1994. 303 Arhivele Naționale Iași, Mănăstirea Neamţ, II/23. 227 300 Monografia orașului Târgu Frumos Perioada tulbure care a însoţit căderea lui Vasile Lupu, urmată de o destul de lungă perioadă de instabilitate şi-a pus amprenta asupra vieţii oraşului şi a locuitorilor săi, lucru sesizat de călătorii străini şi cronicari, dar surprins chiar şi din unele documente interne. Aşa se face că, la 1662, Eustratie Dabija îi împuternicea pe slujitorii domneşti să-i scoată şi să-i trimită pe locuitorii din oraşul Roman şi din satele din jur să aducă sare pentru beciul domnesc de la Iaşi, deoarece Şcheii şi Târgu Frumos erau localităţi pustii. Putem înţelege că una din îndatoririle locuitorilor din Târgu Frumos era şi transportul sării necesare curţii de la Iaşi304. Locuitori din Târgu Frumos vor fi chemaţi de către Irimicea vornicul de poartă, în urma poruncii domneşti de a se face delimitarea hotarelor între moşiile Găneşti şi Moiceşti, pe de o parte, şi Popişcani şi Coşeşti, de cealaltă parte. Numele lor, probabil oameni bătrâni care cunoşteau locurile şi puteau da mărturie de încredere pentru traseul care îl urma hotarul din vechime, erau: Nacul, Isache, Vasile al Tonţii, Vasile Ţapul şi Toader Rotilă305. Jurământul sa făcut cu brazda în cap, iar hotarul despărţitor dintre Moiceşti şi Popişcani începea dintr-o movilă situată în hotarul Târgului Frumos şi continua pe lângă rediul Popişcanilor, urma cursul unui drum prin nişte ciritei roşii, până în capătul rediului. Hotarnica era încărcată cu alte toponime precum Movila Banului, Rediul Mutului, Fântâna Borciului, cursul pârâului Plotuniţa, Cuibul Stârcului, Dealul Coşescului, Dealul Mare, Dealul lui Arvinte, Prisaca lui Tălmaciu şi Horpaz306. O astfel de mărturie ne-a făcut să presupunem că moşii precum Moiceştii şi Popişcanii au făcut parte din ocolul curţii de la Târgu Frumos; situarea lor în vecinătatea hotarului oraşului şi apoi includerea lor în trupul unor foste moşii de ocol, ne-a îndemnat să credem acest lucru. Mihai Costăchescu, în studiul dedicat Ruscanilor, menţiona că multe dintre toponime se mai păstrau încă pe teren, în marginea Târgului Frumos, precum Movila Mare, Fântâna Borciului, Cuibul Stârcului, Piscul, Fântâna în Recea, Crăpături, Prisaca lui Tălmaci, Perii Ruscanilor şi Horpaz307. La o cercetare hotarnică se vor înfăţişa orăşenii şi la 1 iulie 1675, atunci când era judecată pricina dintre Anghelache şi Constantin din Popişcani cu jupâneasa lui Tălmaci paharnicul, acuzată de cei doi că le-ar fi încălcat o prisacă, punând acolo nişte stupi alături de stupii pe care îi avea Anghelache, susţinând jupâneasa că locul de prisacă aparţine hotarului satului Ruscani şi, prin urmare, era al ei. Pretenţia Tălmăcioaiei se dovedeşte însă neîntemeiată după ce s-a făcut cercetare la faţa locului, în prezenţa megieşilor şi a târgoveţilor care au înfăţişat iarăşi uricul Târgului Frumos308. Un document interesant, care mai rupe monotonia lungului şir de documente în care târgoveţii sunt surprinşi doar în postura de martori la diverse hotărniciri de moşii aflate în vecinătatea hotarului sau a unor bucăţi de pământ şi iazuri care anterior aparţinuseră moşiei târgului, avem din 20 aprilie 1672. Este un act prin care Ambrozie şi Dumitraşco, locuitori din Găneşti, se pun, ca vecini, sub protecţia comisului Manolache, pe moşia Găneşti. Comisul le plătise birul şi le ştersese cisla pe care nu o achitaseră ei, datorie pentru care târgoveţii din Târgu Frumos le luaseră celor doi vitele şi îi şi bătuseră309. Deducem din cuprinsul actului că cei doi fuseseră anterior oameni liberi, probabil târgoveţi, dar din cauza greutăţilor, de altfel curente în acea perioadă, nu şi-au mai putut plăti dările, fapt care i-a forţat până la urmă să recurgă la soluţia intrării lor în rândul vecinilor de pe moşia comisului Maholache de la Găneşti. Revenind oarecum la cursul desprinderii unor părţi din moşia oraşului, există câteva mărturii care ne arată că disensiuni nu au apărut doar între familiile boiereşti înstăpânite asupra locurilor ce în trecut făcuseră parte din hotarul târgului, ci și între boieri și orășeni. Am 304 Catalog, III, p. 187, nr. 822. Ibidem, III, p. 460, nr. 2202. 306 M. Costăchescu, Ruscanii, p. 107. 307 Ibidem, p. 107 şi nota 5. 308 Arhivele Naționale Iași, Mănăstirea Doljeşti, XII/4. 309 Catalog, III, p. 452, nr. 2159. 305 228 De la prima atestare documentară până în secolul al XIX-lea văzut că un astfel de episod s-a petrecut în timpul procesului dintre vornicii de poartă Tănasie şi Neaniul, pentru delimitarea stăpânirilor lor de pe şesul Bahluieţului. Au fost însă şi alte cazuri în care târgoveţii s-au împotrivit atunci când au constatat că noii stăpâni intenționau să se extindă și asupra suprafeţelor de pământ care încă se mai aflau în folosința lor, fiindu-le ţarini, fâneţe sau prisăci. Aşa s-a întâmplat în anul 1677, când obştea în frunte cu preotul Ichim, Vasilie Ciortan, Isac, Dumitrașco, Ion Pojar au dat mărturie cum, de când știu ei, au „ținut” un loc pe Valea Bohii și acolo au cosit și au arat și au ținut și odaie și nimeni nu le-a luat zeciuială”. Orășenii își întemeiau cererea pe faptul că „nu s-au amăstécatu nim(eni) la acel loc, căci n-au avutu nim(eni) nice o treab(ă), fără numai Târgu Frumos” fiind loc domnesc. În ciuda acelei evidenţe, asupra văii a ridicat pretenții Iordăchioaia, înaintașa lui Ion Neculce310, iar târgoveții s-au opus încălcării dreptului lor, fiind dispuși să mărturisească în același fel înaintea judecății marilor boieri, înaintea domnului ţării și a lui Dumnezeu311. Din exemplele anterioare observăm că prevederile referitoare la dreptul de stăpânire a unor locuri din cuprinsul teritoriului urban nu erau până la mijlocul secolului al XVIII-lea explicite. O regulă de bază era aceea a locuirii îndelungate în oraş. Apoi, odată cu apariția mănăstirilor în orașe, de la sfârșitul secolului al XVI-lea, și înzestrarea lor cu părți din vetrele orașelor, cei care își desfășurau activitatea sau locuiau acolo erau obligați să plătească bezmen stăpânului locului. Apoi, prin cumpărări de la târgoveți, domnia sau mănăstirile vor intra în stăpânirea unor locuri situate mai cu seamă în zonele unde existau târgurile permanente și unde erau construite dughene și pivnițe. O schimbare majoră și rapidă se va petrece la jumătatea secolului al XVIII-lea, atunci când domnia va dărui într-un ritm alert majoritatea vetrelor târgurilor unor mănăstiri sau unor boieri. Momentul va fi resimțit de orășeni ca o încălcare a drepturilor mai vechi și va stârni reacții de opoziție312, situaţie pe care o vom descoperi şi în cazul Târgului Frumos. Din materialul documentar care s-a păstrat pentru perioada de până în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, majoritatea acte juridice prin care era probată stăpânirea pământului, din puţinele relatări ale călătorilor străini şi pasaje din cronici, oricât ne-am dori, nu vom găsi prea multe fapte de viaţă cotidiană. Sursele care s-au păstrat ne oferă, precum am văzut, doar nume de locuri şi oameni, iar faptele lor cunoscute nouă sunt doar acelea cu caracter juridic, mărturii la vânzări, cumpărări şi hotărniciri. Spre exemplu, până spre sfârşitul secolului al XVIII-lea în arhive s-au păstrat puţine documente referitoare la fapte penale, dar asta nu înseamnă că nelegiuiri precum furturi sau ucideri nu se întâmplau şi că orăşeni din Târgu Frumos nu le-au căzut victimă, sau că nu s-au numărat şi ei printre făcătorii de rele. Din 31 martie 1742 datează o carte de judecată dată lui Cârstea Râmă din Iaşi în urma judecăţii pe care ieşeanul a avut-o cu doi evrei, Boroh din Iaşi şi Iancu din Botoşani, pentru că Râmă a acuzat că i s-au furat cinci cai din Târgu Frumos şi că unul l-ar fi aflat la Boroh. La cercetarea pricinii s-a aflat că Boroh cumpărase calul de la evreul Iancu, care la rândul său îl cumpărase de la târgul de la Movilău, de peste graniţă, însă pe vânzător nu-l cunoştea şi nu a putut spune cine a fost. Calul va fi restituit lui Cârstea. Nu se aminteşte în actul de judecată de ce erau caii lui Cârstea Râmă la Târgu Frumos, dar ni se arată, indirect, reţelele comerciale, inclusiv cele ale vânzării animalelor furate, trecute peste graniţă pentru a li se pierde urma şi pentru a fi valorificate de către făptaşi313. Mai multe informaţii de acest fel vom începe să le avem abia din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, care şi din alte puncte de vedere, inclusiv în privinţa evoluţiei stăpânirii teritoriului urban, va reprezenta o altă etapă din trecutul Târgului Frumos. 310 D. Velciu, „Iordăchioaia vistierniceasa”, bunica dinspre mamă a cronicarului Ion Neculce, în Revista de istorie şi teorie literară, XVI, 1967, 3, p. 449-466. 311 Arhivele Naționale Iași, Documente, DCXLIV/7. 312 C. Șerban, Aspecte din lupta orășenilor din Țara Românească și Moldova împotriva asupririi feudale în secolul al XVIII-lea și la începutul secolului al XIX-lea (I), în Studii, XIII, 1960, 6, p. 27-45; ibidem (II), XIV, 1961, 3, p. 623–658; D. Ciurea, Noi considerații, p. 21-58; Nistor Ciocan, op. cit., p. 59-72. 313 Condica Mavrocordat, II, p. 487, nr. 1259. 229 Monografia orașului Târgu Frumos III.3. Târgu Frumos: un câmp al disputelor juridice din timpul modernităţii timpurii (1755-1815) III.3.1. Între bine şi rău – locul Târgului Frumos în constituirea sistemului medical din Moldova Din timpul domniei lui Constantin Mavrocordat, mai precis din anul 1742, s-a păstrat o notiţă potrivit căreia de la Iaşi au fost expediate atunci un număr de 14 cărţi domneşti către ispravnicii de la moşiile domneşti de la târgurile din ţară, cărora li se poruncea să se îngrijească de strângerea zeciuielii din pâine, fâneţe, grădini şi prisăci, de pe tot locul, după obicei. Respectiva înregistrare a corespondenţei dintre curtea de la Iaşi şi reprezentanţii domniei din ţinuturile şi oraşele ţării se numără printre ultimele dovezi ale unei stări de fapt care se va schimba în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Într-un ritm alert, aşa cum s-a întâmplat în a doua jumătate a secolului al XVI-lea cu moşiile de ocol, domnia va transfera cât mai rămăsese atunci din moşiile domneşti ale târgurilor, în multe cazuri inclusiv vetrele, în stăpânirea unor aşezăminte bisericeşti, a Epitropiei Spitalului Sf. Spiridon sau a unor rude şi boieri apropiaţi. Cele 14 porunci au fost trimise în anul 1742 către următoarele târguri, în funcţie de dispunerea lor în cadrul ţinuturilor: una la Suceava şi Baia, una la Târgu Neamţ şi Piatra, una la Bacău şi Trotuş, una la Roman, una la Hârlău, Dorohoi, Botoşani şi Cotnari, una la Vaslui şi Scânteia, una la Bârlad, una la Fălciu şi Huşi, una la Lăpuşna, una la Orhei, Chişinău şi Oniţcani, una la Târgu Frumos, una la Adjud, una la Cernăuţi şi una la Vasileuţi314. Ulterior, rând pe rând, zeciuielile şi veniturile târgurilor amintite în listă vor fi încredinţate unor particulari, laici sau clerici. Rândul Târgului Frumos în acel proces de transfer al veniturilor a ceea ce mai rămăsese loc domnesc din moşia oraşului, a venit în anul 1755, atunci când Matei Ghica a dăruit locul domnesc al Târgului Frumos schitului din Codrul Iaşului şi bisericii domneşti cu hramul Sfânta Parascheva315. Unii cercetători ai trecutului oraşului, observând consecinţele imediate ale gestului, l-au considerat un abuz, cu urmări doar negative asupra vieţii urbane316. Totuşi, dincolo de consecinţele considerate păgubitoare pentru orăşeni, scopul iniţial al transferului veniturilor moşiei, al stăpânirii, dinspre domnie către cele două aşezăminte bisericeşti, iar ulterior către Epitropia Spitalului Sf. Spiridon din Iaşi, îl putem considera în esenţă lăudabil. A fost un gest pios, filantropic şi modernizator pentru sistemul de asistenţă medicală din Moldova, un sistem care se va constitui, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în jurul Epitropiei Sfântul Spiridon, susţinută în bună măsură de veniturile obţinute din oraşe. Urmărind paşii constituirii Epitropiei Sf. Spiridon, putem considera dania lui Matei Ghica, din anul 1755317, una din pietrele puse la temelia constituirii Epitropiei. Un gest care însă nu a apărut din nimic, ca un capriciu de moment, un abuz al puterii domneşti discreţionare, aşa cum a fost el interpretat mai târziu, fiind desprins din context. De exemplu, familia boierească a Bosieştilor şi cea domnească a Ghiculeştilor erau legate de locul de la Măgura Iaşilor încă din anul 1721. În acel an Dimitrie Bosie dăruise locul acela retras şi greu accesibil de pe dealul Repedea pentru îngroparea ciumaţilor, iar Grigore Ghica va ridica din bârne, pe temelie de piatră, în anul 1732, biserica schitului318. Nici dania consistentă a venitului domnesc al moşiei Târgului Frumos nu a apărut din nimic, fiindcă Schitul de la Măgura Iaşilor fusese întreţinut şi înainte din venituri domneşti. Că aşa a fost o arată documentul din 1 decembrie 1732, prin care Grigore Ghica voievod, în 314 Ibidem, III, p. 378, nr. 2769. Arhivele Naționale Iași, Documente Spiridonie, V/8. 316 V. Tufescu, O regiune de vie circulaţie, p. 394. 317 Arhivele Naționale Iași, Documente Spiridonie, V/8. 318 Pentru acele începuturi: Gh. Băileanu, Evoluţia juridică a Epitropiei Sf. Spiridon de la 1757-1800, Iaşi, 1929, p. 27; V. Rășcanu et alii, Istoricul spitalului orăşenesc clinic de adulţi din Iaşi. În cadrul evolutiv al fostelor aşezăminte Sf. Spiridon, Bucureşti, 1956, p. 12-13. 230 315 De la prima atestare documentară până în secolul al XIX-lea calitate de ctitor al bisericii Sihăstria, cu hramul Bunavestire, dăruia pentru asigurarea traiului obştii monahale câte 12 merţe de grâu anual de la beciul domnesc şi câte 30 vedre de vin de la vinăriciul domnesc, de vin fiind nevoie la ziua hramului şi la pomenirea ctitorilor. De la vama domnească li se dădea călugărilor câte o ocă de untdelemn şi o litră de tămâie în fiecare lună, precum şi şase ocă de făclii de ceară pe an319. Probabil după anul 1744, atunci când Nicolae Mavrocordat a confirmat schitului daniile de la beciul, vinăriciul şi vama domnească, s-a produs o alunecare a versantului pe care fusese construită biserica de lemn de către Grigore al II-lea Ghica, în anul 1732. Edificiul a fost atât de grav afectat, încât a devenit de nefolosit, iar călugării au început în grabă să adune milostenii de la creştini pentru a ridica o nouă biserică, de piatră, pe loc trainic. În acea căutare de milostenie, unul dintre călugări a ajuns până la Bucureşti, acolo unde ctitorul, Grigore al II-lea Ghica, era atunci domn (1748-1752). Domnul Ţării Româneşti de atunci s-a îndurat şi a dat o sumă de bani, însă nu îndeajuns pentru terminarea zidirilor, începute pe loc statornic, nu departe de biserica cea veche, afectată de surpare320. Lucrurile vor găsi în sfârşit rezolvare abia după venirea în scaunul Moldovei a lui Matei Ghica, cel care la 28 iunie 1754, dădea de ştire tuturor că biserica Sihăstria de deasupra Socolei, din Codrul Iaşilor, care anterior fusese construită din bârne de tatăl său, Grigore al IIlea Ghica, în cea dintâi domnie (1726-1733)321 aflând-o deteriorată, iar aşezământul în pericol de a se risipi, nu s-a putut îndura să treacă cu vederea căderea în care ajunsese ctitoria părintelui său. Drept urmare, a procurat sumele de bani necesare terminării zidirii, însă nu din veniturile proprii, puţine de altfel, ci din venitul domnesc al vămii. Din acelaşi act aflăm şi motivul schimbării hramului mănăstirii, din Bunavestire, în Adormirea Maicii Domnului. Bunavestire fiind o sărbătoare din timpul iernii, schitul aflându-se pe un loc înalt, iar drumul greu şi „tinos”, cu greutate puteau creştinii să meargă la hramul bisericii şi la pomenirea ctitorilor. Oricum, schimbarea hramului s-a făcut cu sfatul şi binecuvântarea duhovnicului domnului, a mitropolitului Iacov Putneanul322. De altfel, refacerea unei biserici putea presupune şi schimbarea hramului, de cele mai multe ori amintind numele noului ziditor sau a unui sfânt considerat protector. Din 2 septembrie 1754 avem un act solemn prin care domnul arată că zidirea şi înzestrarea, inclusiv cu venituri şi bucate (animale şi stupi) pentru întreţinerea obştii s-a făcut cu ajutorul boierilor de ţară şi a acelora greci. Toate veniturile şi înzestrările primite au fost notate într-un izvod şi au fost încredinţate spre administrare, în calitate de epitrop, marelui jitnicer Ştefan Bosie. El devenea purtător de grijă pentru toate bunurile aducătoare de venituri, iar toate vânzările de produse urmau să se facă doar cu ştirea epitropului, el urmând să ţină socoteala veniturilor şi cheltuielilor, până la ultimul ban, şi anual urma să dea socoteală în faţa a patru mari boieri, anume marelui logofăt, hatmanului, marelui postelnic şi marelui vistiernic pentru starea lucrurilor, „ca să nu se risipească şi să se prăpădească ceva din averea mănăstirii, ci mai mult să sporească şi să se adauge”. Urma să se facă şi un inventar al tuturor bucatelor schitului: vaci, boi, cai, iepe, stupi şi oi. Inventarul care purta iscăliturile celor patru mari boieri şi pecetea domnească, pentru autentificare, era şi el încredinţat lui Ştefan Bosie. Respectivul inventar urma să fie refăcut în fiecare an, odată cu listele de venituri şi cheltuieli. Domnia pentru a spori ajutorul acordat schitului, cu învoirea boierilor, a hotărât scutirea de bir 319 Arhivele Naționale Iași, Documente Spiridonie, V/2. Un an mai târziu, în luna iulie, următorul domn, Constantin Mavrocordat, va confirma daniile făcute din veniturile domneşti schitului de deasupra Socolei, ctitoria înaintaşului său în scaun, adăugându-i o scutire de desetină pentru un număr de 20 de stupi ai mănăstirii (ibidem, V/3), confirmări şi adăugiri de scutiri făcând ctitorul în timpul următoarei domnii, în luna aprilie 1733 (ibidem, V/4) şi Nicolae Mavrocordat în anul 1744 (ibidem, V/5). 320 Nu era prima biserică din jurul Iaşului prăbuşită din cauza alunecărilor de teren. Aşa se întâmplase în secolul al XVI-lea cu prima zidire a mănăstirii Galata şi la fel s-a întâmplat cu o altă mănăstire ridicată la Bucium, mănăstirea Clatea a lui Păun vameşul (P. Zahariuc, Date noi despre două mănăstiri vechi ieşene: Clatia şi Dancu, în AIIX, XLIII-XLIV, 2006, p. 673-683). 321 Mai precis în anul 1732, când a fost şi înzestrată, inclusiv cu venituri domneşti. 322 Arhivele Naționale Iași, Documente Spiridonie, V/9. 231 Monografia orașului Târgu Frumos a tuturor bucatelor notate în inventar, fiind făcută scutire de văcărit, desetină de stupi, gorştină de oi, iar zece posluşnici, oameni străini, urmau să fie scutiţi de bir. Apoi, chiar dacă domnul a desfiinţat pogonăritul, dacă darea s-ar fi reintrodus în viitor, zece pogoane ale schitului urmau să fie scutite, precum şi de vădrărit, pentru cât vin ar fi fost produs pe cele zece pogoane. Domnul mai hotăra, în calitate de ctitor, ca schitul să nu fie niciodată închinat la altă biserică, iar egumenul să fie ales de către cei patru mari boieri, cu învoirea domniei şi binecuvântarea mitropolitului. Din banii care ar fi prisosit din veniturile schitului, adică peste cei folosiţi pentru cheltuielile curente, de va fi nevoie de vreo înnoire (renovare sau altă construcţie), atunci toate cele ce vor fi cumpărate să se facă tot cu ştirea şi supravegherea boierilor. Banii care vor prisosi urmau să fie puşi deoparte, iar la vreme de lipsă a pâinii în ţară, adică la vreme de foamente, cu acei bani strânşi în timp urma să se cumpere pâine şi să se împartă săracilor323. Reţinem interdicţia enunţată în actul de ctitorire cu data de 2 septembrie 1754 ca schitul să fie închinat la altă biserică. La rigoare, am spune că voinţa ctitorului a fost încălcată, doar că, aşa cum s-a întâmplat în aceeaşi perioadă cu mănăstirea Precista din Roman, şi metoacele sale324, Schitul din Codrul Iaşilor nu a fost închinat altei mănăstiri din ţară sau din străinătate, ci Spitalului Sfântul Spiridon din Iaşi. Aşadar, s-a recurs la un artificiu juridic care a evitat încălcarea voinţei exprimate în actul de ctitorire şi eventualele contestări ale închinării. Aproape în acelaşi timp cu fapta ctitoricească a Ghiculeştilor, la 2 iunie 1752, asocierea formată din Ştefan Bosie, Anastasie lipscanul şi hatmanul Vasile Ruset a început zidirea bisericii Sf. Spiridon din Iaşi325. După terminarea bisericii, transformată în mănăstire unde bolnavii veneau pentru rugăciuni şi îndreptare trupească, între 1753 şi 1755, Ştefan Bosie va începe clădirea bolniţei din jurul bisericii326. Pentru constituirea şi recunoaşterea deplină a fundaţiei, pentru buna ei întemeiere, a fost, în cele din urmă, nevoie de sprijinul domniei. Mâna domnească a fost întinsă, din motive filantropice şi pragmatice, asupra cărora nu este loc să insistăm aici, de acelaşi Matei Ghica. Oricât de bogat înzestrată şi utilă ar fi fost fundaţia cu scopul ocrotirii sănătăţii înfiinţată de boieri şi negustori, deplina ei recunoaştere a fost dată, alături de binecuvântarea arhierească, de aceea domnească327. Matei Ghica nu a avut timpul, probabil nici abilităţile tatălui său, dar sprijinul acordat consolidării Epitropiei Sf. Spiridon, inclusiv prin zidirea şi dania acordată Schitului din Codrul Iaşilor, îl aşază în şirul domnilor fanarioţi ale căror iniţiative au deschis calea modernizării, inclusiv în domeniul asistenţei medicale328. Drept urmare, dincolo de tensiunile care vor apărea între locuitorii Târgului Frumos şi Epitropie şi pe care, în parte, vom avea ocazia să le amintim în continuare, cu prilejul analizei evoluţiei oraşului timp de un veac, din momentul daniei din anul 1755 şi până la sfârşitul perioadei regulamentare, scopul iniţial al daniei a fost unul lăudabil, menit iniţial să întreţină obştea monahală înfiinţată pe locul lazaretului de lângă Iaşi, iar apoi să asigure o parte din venitul funcţionării Spitalului Sf. Spiridon. Într-un anume fel, am putea spune că Târgu Frumos a avut rol, nu întotdeauna înțeles și primit cu satisfacţie de locuitorii săi, la constituirea sistemului de asistenţă medicală din Moldova. Revenind la textul actului domnesc de danie din 18 iulie 1755 pe care l-am putea socoti fondator, în egală măsură pentru Epitropia Sf. Spiridon, cât şi pentru evoluţia oraşului în următoarea sută de ani, constatăm, în primul rând, motivaţia dată de domn gestului său. Pe 323 Ibidem, V/9. M. Mîrza, O ctitorie și doi ctitori din secolul XVIII. Dosarul zidirii, înființării și înzestrării mănăstirii Precista Mare din Roman, în AIIX, LI, 2014, p. 93-127 325 V. Rășcanu et alii, Istoricul spitalului orăşenesc, p. 15. 326 Ibidem, p. 17. 327 Ibidem. 328 M.-Cr. Amăriuţei, Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea, Iaşi, 2017, p. 62-69. 232 324 De la prima atestare documentară până în secolul al XIX-lea lângă ajutorul, mila, chiverniseala şi hrana de care aveau nevoie călugării de la schitul din Codrul Iaşilor, de deasupra Socolei, unde domnul era ctitor, venitul domnesc care se obţinea anual de pe locul de la Târgu Frumos era destinat, în egală măsură, bisericii domneşti cu hramul Sfânta Parascheva. Ajutorul pentru biserica târgului era chiar imperios necesar, fiindcă lăcaşul se afla în acel moment într-o stare asemănătoare cu aceea a schitului de lângă Iaşi afectat de alunecarea terenului. Biserica era lipsită de acoperământ, iar bolţile îi erau năruite. Detaliile au fost amintite chiar în actul de danie şi arată că Matei Ghica, după ce a reuşit zidirea schitului din Codrul Iaşilor şi-a îndreptat gândul şi fapta către refacerea bisericii domneşti a Târgului Frumos, încercând să onoreze atât bunul nume al tatălui său329, cât şi memoria mai vechilor înaintaşi în scaunul Moldovei, Petru Rareş sau Vasile Lupu. III.3.2 Obiectul daniei lui Matei Sturza din anul 1755: primele încălcări, contestări şi dispute Potrivit obiceiului, suprafaţa de pământ care a făcut obiectul milei domneşti, a fost căutată şi hotărnicită de către Mihalache Sturza şi Alexandru Neculce, cunoscători ai locurilor, având şi ei moşii în vecinătatea Târgului Frumos, primul la Criveşti, iar celălalt la Prigoreni330. Fireşte, nici ceilalţi martori hotarnici adunaţi cu acel prilej nu erau străini, amintindu-i pe Toader Buhuş, stăpân la Dădeşti, şi Mihalache Jora, stăpân la Munteni, cărora li s-au adăugat protopopul Lupul Tabără de la biserica domnească şi câţiva târgoveţi. În hotarnică au fost menţionate punctele de reper ale hotarului. Delimitarea începea din marginea iazului mare de pe Bahluieţ, al mănăstirii Hangu, apoi continua, îndreptându-se către nord, pe marginea locului pe care Alexandru Neculce îl primise danie de la Mihai Racoviţă voievod, tot din hotarul târgului, şi pe care boierul îl alipise moşiei sale, Prigoreni. Următoarele puncte, după ce hotarul traversa drumul mare al Iaşilor, erau nişte movile, mai mari sau mai mici, ridicate de oameni, adică săpate, tocmai pentru a însemna hotarul, până se ajungea în şesul pârâului Sârca. În şesul Sârcăi era o piatră mare numită Popa Mort, loc în care se termina vecinătatea cu moşia lui Alexandru Neculce şi începea vecinătatea cu moşia Dădeşti, a lui Toader Buhuş. De la marginea iazului de pe Bahluieţ al mănăstirii Hangu şi până la piatra numită Popa Mort, din şesul Sârcăi, hotarnicii au precizat că linia hotarului măsura în total 2442 de stânjeni, stânjenul fiind format din opt palme domneşti. Dacă socotim mărimea palmei domneşti de aproximativ 27 cm, măsură obişnuită în acea perioadă, atunci putem transforma şi afla că un stânjen avea aproximativ 2,16 m331. Aşadar, marginea dinspre răsărit a locului domnesc al târgului, al cărui venit a fost dăruit de Matei Ghica schitului din Codrul Iaşilor şi bisericii Sf. Parascheva, despărţitor de stăpânirea lui Alexandru Neculce, avea aproximativ 5,3 km. Din piatra Popa Mort, hotarul se îndrepta către apus, până se întâlnea cu hotarul moşiei Munteni. Din punctul întâlnirii cu hotarul Muntenilor, se cobora către sud, alături cu moşia Munteni, de-a lungul drumului Cotnarilor, până la o piatră pusă lângă drum. De la acea piatră hotarul se îndrepta iarăşi către apus, până ajungea la o movilă mai mare, iar de la acea movilă, cursul se îndrepta iarăşi spre sud, până ajungea în şesul Bahluieţului, pe care îl şi traversa. Dincolo de Bahluieţ, hotarul bătea într-un pisc, în costişa unui deal, deasupra unei fântâni şi într-o piatră de hotar pusă anterior, cu ocazia unei hotarnice a Muntenilor. Din acea piatră, hotarul trecea peste culmea dealului, până atingea pârâul Criveştilor, în coada heleşteului vornicului Iordache Ruset (numit şi Iazul Pârcălabului332). În acel loc se încheia zona dinspre 329 Ibidem, p. 65. Ion Necuce, tatăl lui Alexandru Neculce, avându-şi curţile la Prigoreni, acolo unde şi-a întins moşia, inclusiv prin cumpărarea de la domnie a unei părţi din hotarul târgului, fusese şi el trimis de domnie să rezolve litigii legate de încălcarea unor stăpâniri din vecinătate. Spre exemplu, în anul 1737 a cercetat o pricină pentru stăpânirea unei mori pe Bahluieţ ce aparţinuse lui Mihalache Mădârjac (Biblioteca Academiei, Documente istorice, DCXCVI/9). 331 Vom folosi această măsură la toate estimările noastre. 332 Ulterior numit și Iazul Paharnicului. 233 330 Monografia orașului Târgu Frumos sud a părţii din hotarul târgului care mai rămăsese domnesc, loc în care începea şi hotarul locului dăruit, tot din hotarul vechi al târgului, de Mihai Racoviţă voievod lui Ion Sturza cel bătrân. Ne amintim că pentru delimitarea acestor hotare s-au judecat Ion Sturza cu Ion Neculce, cei doi fiind nemulţumiţi de felul cum se delimitau moşiile pe care le stăpâneau în şesul Bahluiului. Din păcate, dacă pentru latura dinspre răsărit au fost precizate, aşa cum am văzut, nu doar traseul, ci şi lungimea în stânjeni, pentru celelalte părţi, de la nord, apus şi sud, acest lucru nu s-a mai făcut şi nu putem face o aproximare a lungimii lor. O reconstituire se poate face însă prin utilizarea informaţiilor din alte hotarnicele ulterioare, fie ale locului dăruit Schitului, fie ale moşiilor cu care locul se învecina, anume Dădeşti, Munteni, Criveşti, şesul Râtul şi Prigoreni333. Trebuie să înţelegem că obiectul daniei nu îl reprezenta terenul agricol în sine, ci, amintindu-ne de corespondenţa adresată de domnie, în anul 1742, slujitorilor de pe la moşiile domneşti din târgurile ţării, era vorba despre venitul încasat anual de pe moşiile respective, în calitate de stăpân, prin perceperea zeciuielii din cereale, fâneţe, grădini şi prisăci, de pe tot locul şi din tot venitul, după obiceiul vechi334. Pe lângă dijme, domnia mai renunţa în favoarea celor două biserici, pentru a avea lumânări, untdelemn şi tămâie, la veniturile pe care le încasa din dări plătite de locuitori, precum pârcălăbia oraşului şi a ţinutului Cârligătura, de cele două cârciumi şi de la o orândă evreiască, precum şi la alte obligaţii ale orăşenilor faţă de domnie, precum camăna, cepăritul, bezmenul, buorul şi braniştea. La acestea se adăugau taxele aplicate pentru activitatea iarmaroacelor organizate la date bine stabilite pe parcursul anului la Târgu Frumos, de pe urma cărora bisericile urmau să încaseze mortasipia. Din cuprinsul hrisovului lui Matei Ghica acesta este poate cel mai important paragraf pentru cursul disputei dintre orăşeni şi Epitropie, care se va desfăşura, cu victorii juridice de o parte şi de alta, între 1755 şi 1815. Veniturile enumerate erau încasate de la locuitorii din vetrele târgurilor. Prin urmare, chiar dacă nu s-a menţionat explicit în actul din 1755, înţelegem, prin enunţarea acestor venituri domneşti plătite de locuitorii târgurilor, că Matei Ghica a dăruit nu doar moşia din jur, ci inclusiv vatra Târgului Frumos. Nu a fost un caz unic, cu precizarea că, prin alte locuri orăşenii au reacţionat la măsura respectivă imediat şi energic, iar măsura transferului de stăpânire a vetrei dinspre domnie către un particular a fost împiedicată335. La Târgu Frumos, din cauză că reacţia iniţială a fost slabă, a fost nevoie de mai bine de jumătate de secol pentru ca orăşenii să anuleze ceea ce ei considerau a fi o încălcare a vechilor drepturi şi libertăţi. Revenind la scopul daniei, acela era în primul rând asigurarea întreţinerii clerului de la cele două biserici, din care la biserica de la Târgu Frumos, după refacerea şi apoi întreţinerea edificiului, urma să fie asigurată hrana şi chiverniseala a doi preoţi şi a unui ţârcovnic. Supraveghetor asupra împlinirii termenilor daniei a fost desemnat, în calitate de epitrop, ca şi la Schitul din Măgura Iaşilor, Ştefan Bosie, ce avea îndatorirea ca prin înţeleapta cheltuire a veniturilor care anterior reveneau domniei să aibă grijă de amândouă aşezămintele, atât pentru nevoile curente, cât şi pentru reparaţiile capitale ale bisericii din Târgu Frumos şi reînzestrarea ei336. Cu siguranţă, dovedită fiindu-i tenacitatea în buna întemeiere a fundaţiilor de care s-a îngrijit, Ştefan Bosie a reuşit din veniturile strânse de pe moşia târgului Frumos să asigure întreţinerea clerului şi mai ales scoaterea din ruină a zidirii lui Petru Rareş şi Vasile Lupu. Ulterior, Scarlat Ghica, fratele lui Grigore al II-lea Ghica, a continuat să se îngrijească de veniturile fundaţiei tatălui şi fratelui său. Cu acel scop, la 1 aprilie 1757, el dădea de ştire cu o carte că a aflat că era un obicei vechi de a se face la Târgu Frumos zi de târg în fiecare duminică, pentru folosul locuitorilor din apropierea oraşului, numai că în ultima vreme acel obicei ar fi fost părăsit. Pentru reluarea lui spre folosul locuitorilor, mai ales a acelora din 333 Arhivele Naționale Iași, Documente Spiridonie, V/7. Condica Mavrocordat, III, p. 378, nr. 2769. 335 M. Chelcu, Oraşul Tecuci, p. 103. 336 V. Rășcanu et alii, Istoricul spitalului orăşenesc, p. 165-167, anexa III. 234 334 De la prima atestare documentară până în secolul al XIX-lea apropierea oraşului, domnul scrie că dă voie să se facă iarăşi zi de târg duminica, unde să vină, fără îngrădire, cei care vor vrea să vândă vite sau alte produse, iar negustorii să-şi vadă nestingheriţi de afacerile lor337. Interesul era încurajarea negoţului cu produse agricole de pe moşiile din jurul târgului, în special de pe fosta moşie a târgului dăruită Schitului din Codrul Iaşilor şi bisericii din Târgu Frumos. Următorul domn din familia Ghica care s-a îngrijit de buna întemeiere şi asigurarea veniturilor fundaţiei a fost Grigore al III-lea Ghica, nepotul de frate al primului ctitor al Schitului din Codrul Iaşilor338. La aceasta se adaugă şi închinarea intervenită între timp a fundaţiei către Epitropia Spitalului Sfântul Spiridon, fapt care a făcut ca noul stăpân să îşi intre şi mai riguros în drepturile pe care le avea în moşia şi vatra Târgului Frumos. Din prima domnie moldovenească a lui Grigore al III-lea Alexandru Ghica, se păstrează trei acte al căror mobil a fost lămurirea unor probleme care se iviseră în primul deceniu de la dania din 1755 în privinţa stăpânirii de la Târgu Frumos. La 7 iunie 1765, domnul le poruncea lui Constantin Sturza, Alexandru Buhuş şi lui Toader Buhuş să cerceteze acuzaţia care i s-a adus lui Antioh Jora de a fi încălcat, în anul trecut, o bucată mare din fosta moşie domnească a Târgului Frumos dinspre moşia Munteni339. Cercetarea se făcea în urma plângerii înaintate la domnie de către Sofronie Irinopoleos, egumenul mănăstirii Sfântul Spiridon, la care Schitul din Codrul Iaşilor era deja închinat. Porunca va fi reluată în anul următor, în urma plângerii adresate domniei de către boierii epitropi ai Sfântului Spiridon, că Mihalache Jora ar fi împresurat aproape toată moşia pe care Matei Ghica cu hrisov o dăduse Schitului din Codrul Iaşilor. Acuzaţia era evident exagerată, dar avea scopul de a urgenta cercetarea hotarnică cerută anterior de egumen. Câţiva boieri care aveau moşii în vecinătatea târgului vor primi poruncă domnească să meargă la faţa locului şi, împreună cu oameni bătrâni, târgoveţi, să restabilească mersul adevărat al hotarului340. Cercetarea hotarnică se va face abia în anul 1768, atunci când Alexandru Neculce şi Toader Buhuş vor înştiinţa domnia de cercetarea hotarnică pe care au făcut-o pentru buna despărţire între moşia Epitropiei Sf. Spiridon şi Muntenii postelnicului Mihalache Jora. Boierii hotarnici vor declara că după ce au analizat dovezile scrise înfăţişate lor de cele două părţi au constatat că oarecare greşeală s-a găsit tocmai în hotarnica mănăstirii, aceea fiind mai nouă decât cea adusă de Jora pentru Munteni. Prin urmare, nu era aproape toată moşia Epitropiei încălcată de către Jora, aşa cum acuza Sofronie Irinopoleos. Diferenţa consta în acea parte unde din albia Bahluieţului hotarul urcă spre nord până ajunge într-un loc situat mai jos de cimitirul Muntenilor, mai precis prin colţul de sus a casei Munteanului, în marginea cimitirului, loc în care hotarnicii au pus acum piatră de hotar. Din acel loc hotarul trecea peste drum şi străbătea podişul, îndreptându-se către nord, printre nişte pământuri unde un om bătrân, Ilie diaconul, a mărturisit că a fost înainte piatră de hotar, iar la cercetare locul unde a fost piatra s-a descoperit şi a fost pusă alta. Din acea piatră hotarul a mers tot către nord, până la movila mare, unde se coboară culmea dealului. Din movila mare, hotarul mergea către răsărit până la o piatră din marginea drumului Cotnarilor, iar de acolo hotarul trecea pe lângă drum, în sus, alături cu hotarul Muntenilor, până se întâlnea cu hotarul moşiei Dădeşti, a sulgerului Toderaşco Buhuş. În acel loc s-au pus pietre atât în locul care desparte moşia târgului dinspre Munteni, cât şi dinspre Dădeşti. Din acel punct Mihalache Jora a pretins că acela fiind traseul mai nou al drumului Cotnarilor hotarul adevărat nu ar trece pe acolo, ci ar trebui să fie mutat pe cursul vechi al drumului. Boierii hotarnici însoţiţi de toţi martorii au fost conduşi de Mihalache Jora care le-a arătat pe unde mergea vechiul drum al Cotnarilor şi pe unde pretindea el că ar fi adevăratul hotar despărţitor între moşia sa şi aceea a târgului stăpânită de Epitropie. Martorii au declarat 337 Arhivele Naționale Iași, Documente Spiridonie, V/10. Pentru originea, legăturile dintre Ghiculeştii care au ocupat tronul Moldovei în secolul al XVIII-lea şi mai ales pentru Grigore al III-lea Ghica, a se vedea M.-Cr. Amăriuţei, Grigore al III-lea Alexandru Ghica. 339 Arhivele Naționale Iași, Documente Spiridonie, V/10. 340 Ibidem, V/13. 235 338 Monografia orașului Târgu Frumos că au văzut într-adevăr câteva indicii care arătau că pe acolo ar fi trecut demult un drum, însă nu le-a fost suficient cuvântul lui Jora. Boierul a spus că pentru vorbele sale ar putea da mărturie un preot bătrân care ar fi ştiut şi el pe unde a trecut vechiul drum al Cotnarilor şi hotarul despărţitor între moşii. Drept urmare, boierii hotarnici i-au dat lui Jora un nou termen, peste două săptămâni, la care să poată veni însoţit de martorii pe care pretindea că îi are. Chiar dacă termenul de două săptămâni s-a tot prelungit până s-a făcut un an, Mihalache Jora nu a mai venit cu martorii. Prin urmare, încheierea hotarului s-a făcut la piatra găsită în marginea drumului nou al Cotnarilor şi nu în locul pretins de Mihalache Jora341. Vom vedea că disputa odată pornită, nu se va stinge nici către sfârşitul secolului al XVIII-lea, neclarităţi şi disensiuni în privinţa unei bucăţi destul de mari de pământ între Târgu Frumos şi Munteni continuând să persiste şi să se reaprindă, provocând noi cercetări la faţa locului. Următorul act din prima domnie a lui Grigore al III-lea Ghica a venit la scurt timp după emiterea poruncii hotarnice şi tot ca urmare a unei plângeri a egumenului Sofronie Irinopoleos, decis se pare să urmărească mai atent strângerea şi administrarea veniturilor cu care fusese înzestrată Epitropia Sf. Spiridon. Domnul îi elibera egumenului şi vechilului de la moşia din jurul vetrei Târgului Frumos, 2 iulie 1765, o carte de apărare prin care avea să-şi exercite drepturile de stăpânire, mai ales prin perceperea zeciuielilor din produsele câmpului, din pâine şi fânaţ, după obicei, de la locuitorii de pe moşia din jurul vetrei Târgului Frumos342. În privinţa dijmei din prisăcile cu stupi, urma a se lua câte unul la 50, iar de la prisăcile unde vor fi mai mult de 50, câte o para. Grădinile cu legume erau scutite de dijmă, iar zilele de boieresc trebuiau prestate în baza învoielilor realizate între stăpânul moşiei şi locuitori. Cartea de împuternicire se adresa şi ispravnicilor de ţinut care aveau îndatorirea să-i oblige pe locuitorii care nu s-ar supune la plata dărilor. Cercetarea hotarnică şi stăruinţa cu care epitropii au căutat să se lămurească starea hotarului de la Târgu Frumos, inclusiv a unor părţi încălcate dinspre moşiile vecine, arată că se intrase într-o nouă etapă, mult mai riguroasă în administrarea veniturilor de către noul stăpân al teritoriului urban. Pentru cunoaşterea întinderii părţii din moşia Târgului Frumos dăruită de Matei Ghica Schitului din Codrul Iaşilor343, moşie care va intra în componenţa Epitropiei Sf. Spiridon, se păstrează o hotarnică amănunţită făcută la data de 29 iunie 1796 din porunca lui Alexandru Callimachi voievod344. Textul hotarnicei a fost însoţit de un plan345. Cercetarea a fost făcută la faţa locului de stolnicul Neculai Neculce şi pitarul Theodor Balş, cei care, potrivit tipicului, au adunat oameni buni şi bătrâni, între care s-au numărat şi câţiva locuitori din Târgu Frumos, precum Petre băcanul, Ion Dragomir, Ştefan Buhuş ruptaş, Acsinte şetrar, Ion Gologan şi preotul Ioniţă, ginerele preotului Mihai din Târgu Frumos. Acelora li s-au adăugat Ştefan Ţimiraş din Prigoreni, cel care fusese martor şi la o hotarnică anterioară a aceluiaşi loc, făcută de paharnicul Mihalachi Sturza şi de armaşul Alexandru Neculce, amândoi boierii fiind morţi la 1796. Tot din Prigoreni au fost martori Toader Rotariul şi Vasile Gânscă, iar din partea mănăstirii s-a prezentat Constantin Bejan din Târgu Frumos. Vechilului mănăstirii i s-a cerut de către boierii hotarnici o dovadă scrisă, iar el a arătat o hotarnica din anul 7263 <1755>, adică în urmă cu 41 de ani de către Mihalache Sturza şi Alexandru Neculce şi hrisovul de confirmare al acelei hotarnice acordat de Matei Ghica voievod. 341 Ibidem, V/14. Ibidem, V/12. 343 Care va fi numit Schitul lui Tărâţă, după ce Gheorghe Tărâţă şi-a lăsat averea, prin testament, aşezământului (Arhivele Naționale Iași, Documente Spiridonie, V/17). 344 N. Iorga, O hotarnică în jurul Târgului-Frumos (1796), în Revista istorică, XX, 1934, 10-12, p. 344-354. Documentul se păstrează la Arhivele Naționale Iași, Documente Spiridonie, V/19. 345 Arhivele Naționale Iași, Documente Spiridonie, V/20. 236 342 De la prima atestare documentară până în secolul al XIX-lea Trasarea hotarului s-a început din partea de răsărit, dinspre moşia Prigoreni, unde era atunci stăpân spătarul Vasile Neculce. Mai precis, din locul unor sărături aflate pe malul iazului mănăstirii Hangu, făcut în domnia lui Miron Barnovschi voievod, iaz care se află pe Bahluieţ, în locul unde se vărsau în Bahluieţ pâraiele Criveşti şi Plotuniţa. În sărăturile de pe malul iazului călugărilor de la Hangu se întâlnea hotarul moşiei Târgului Frumos, a Epitropiei Sf. Spiridon, cu hotarul moşiei Prigoreni, a lui Vasile Neculce. Vechilul boierului de la Prigoreni, dascălul Vasile Grecu, a înfăţişat hotarnicilor un ispisoc de confirmare a stăpânirii pentru Prigoreni din anul 1732 decembrie 20, adică vechi de 63 de ani, în care era confirmată dania lui Mihai Racoviţă şi se indicau semnele despărţitoare între moşia mănăstirii, pe de o parte, şi moşia dăruită spătarului Vasile Neculce, ce a fost lipită Prigorenilor, care fusese desprinsă tot din vechea moşie a târgului, pe de altă parte. Aşadar, din acele sărături, notate pe hartă cu slova A, se începea hotarul moşiei Epitropiei Sf. Spiridon, fiind acolo partea dinspre sud-est a moşiei. De acolo, hotarul mergea către nord, alături de locul dăruit lui Vasile Neculce şi lipit Prigorenilor, de la sărături către o movilă de deasupra sărăturilor, notată cu slova B, iar de acolo la o altă movilă care era făcută în culmea dealului, dincolo de Drumul Iaşului, movilă notată pe plan cu slova V. De la acea movilă, hotarul urma culmea dealului în sus, către nord, din movilă în movilă, până la o movilă mai mare notată cu slova G, situată deasupra unor văioage ce se scurgeau către pârâul Sârca. De acolo, printre acele văioage, pe un piscuşor, tot către nord, până la o piatră mare notată cu slova D, piatră numită Popa Mort. Acea piatră s-a descoperit mai jos, fiind scoasă lângă un drum ce mergea la Sârca la Târgu Frumos, mai jos de drum, înspre răsărit, în marginea şesului pârâului Sârca. În locul pietrei numită Popa Mort se întâlnea capătul de sus, dinspre nord-est al moşiei Epitropiei Sf. Spiridon de la Târgu Frumos cu hotarul din partea de sud a moşiei Dădeşti, a stolnicesei Elena Buhuşoaia. În locul de la piatra numită Popa Mort, acolo unde se întâlneau hotarele celor trei moşii, cea a lui Vasile Neculce, a Epitropiei Sf. Spiridon şi cu Dădeştii Elenei Buhuş, nu s-au aflat încălcări de hotare, potrivindu-se şi semnele indicate de dovezile scrise şi prezentate la cercetare de cele două părţi, Epitropia şi Vasile Neculce. Din locul pietrei numite Popa Mort se despărţea hotarul Târgului Frumos de hotarul moşiei lui Vasile Neculce, hotarul moşiei Epitropiei îndreptându-se către apus, alături de hotarul moşiei Dădeşti. Era acolo partea dinspre nord a locului Târgului Frumos aflat în stăpânirea Epitropiei, începând hotarul despărţitor cu Dădeştii dintr-o movilă situată lângă drumul ce merge de la Sârca la Costeşti, notată cu slova E. Vechilul trimis din partea Elenei Buhuşoaia de la Dădeşti a dat mărturie că hotarul despărţitor al moşiei Dădeşti de aceea a Târgului Frumos începea din movila notată cu slova E şi că ar fi acolo şi piatră de hotar, însă fiind iarba prea mare, nu a putut fi găsită piatra de către martorii hotarnici. Din acea movilă, mergând către apus, alături de drumul ce mergea de la Sârca la Costeşti, se ajungea la o altă piatră, notată cu slova J, aflată lângă un fost drum. În acel loc s-a descoperit şi o altă piatră, aşezată de-a curmezişul, iar serdarul Dumitrache Jora a declarat că în acel loc începe şi hotarul moşiei sale, Muntenii, care a fost desprinsă tot din trupul moşiei târgului. Cu toate acestea, vechilul mănăstirii a contestat declaraţia lui Dumitrache Jora, spunând că hotarul mănăstirii nu se întâlnea în acel punct cu moşia Munteni, ci abia acolo unde este actualul drum al Cotnarilor, loc în care, într-adevăr, s-ar afla o piatră aşezată de-a curmezişul celorlalte pietre. Cu toate că existau suspiciuni că unele pietre au fost mutate de la locul lor, în privinţa delimitării hotarului dintre moşia Epitropiei şi moşia Dădeşti, nu au existat contestaţii. Totuşi dinspre Munteni, Dumitrache Jora a continuat să susţină că hotarul moşiei sale începea din locul pietrei puse în curmeziş în punctul notat cu slova J. Pentru a-şi argumenta pretenţiile a înfăţişat o mărturie hotarnică din anul 1784 alcătuită în urma judecăţii pe care a avut-o, pentru aceeaşi delimitare de hotar între moşia Munteni şi moşia Epitropiei, răposatul ban Mihalache Jora cu vechilul Epitropiei. Potrivit acelui text, drumul Cotnarilor şi-ar fi avut înainte cursul pe lângă punctul notat cu slova J. În plus, Dumitraşco Jora a înfăţişat şi o altă mărturie hotarnică iscălită de vornicul de poartă Constantin Perju, din acelaşi an, 1784, în care 237 Monografia orașului Târgu Frumos se afirma că boierii hotarnici de la acea vreme, analizând o hartă cu colţuri, au tras o linie şi au orânduit cu carte domnească să se pună pietre de hotar după acea linie, iar urmând acel traseu al hotarului, se ajunge exact în punctul J. Serdarul Dumitraşcu Jora, stăpânul Muntenilor, a mai adus ca dovezi ale stăpânirii sale un act de danie, Muntenii fiind tot din trupul moşiei mănăstirii (adică al fostei moşii a târgului). Ispisocul era de la Constantin Duca voievod, din 26 septembrie 1702, fiind trecuţi de atunci până la prezenta hotarnică 94 de ani, în care se preciza că fiind Muntenii de lângă Târgu Frumos moşie domnească, a dăruit-o domnul vistiernicului Dumitraşcu Mavrodin, fără însă a i se indica hotarele. Dumitraşcu Jora a mai arătat şi un alt act domnesc de confirmare pentru acea danie din 5 iunie 1759, dar nici acolo nu au fost precizate hotarele. Pentru stabilirea hotarelor dintre moşia Munteni şi cea a Epitropiei s-a recurs la confruntarea hotarnicei făcute de paharnicul Mihalache Sturza moşiei Epitropiei cu hotarnica Muntenilor făcută de logofătul Sandu Sturza. S-a constatat într-adevăr o încălcare a hotarului, fiindcă după semnele indicate în hotarnica făcută de Mihalache Sturza, trăgând o linie dreaptă între movila mare, notată cu slova N şi piatra notată cu slova K, o parte dintre pământuri şi cimitirul Muntenilor ar rămâne în moşia Epitropiei. În celelalte puncte cele două hotarnice se potriveau. Ca o completare a informaţiilor sunt amintite şi reperele indicate în hotarnica făcută de vornicul de poartă Constantin Perju, în toamna anului 1784. În acea hotarnică hotarul Muntenilor dinspre moşia Epitropiei Sf. Spiridon începe din capătul de jos al Muntenilor, dinspre sud, de lângă pârâul Criveştilor, unde s-au pus două pietre, loc notat pe plan cu slova L. Una dintre pietrele din acel loc arăta capătul din jos al moşiei, dinspre locul pe care îl avea danie serdarul Costache Sturza, iar cealaltă piatră arăta partea dinspre răsărit a moşiei Munteni, dinspre hotarul Epitropiei. Din acel loc, hotarul urcă spre nord, paralel cu hotarul Epitropiei, până la o piatră din vârful dealului, într-o curmătură, notată cu slova K, unde se află şi un izvor, notat cu slova M. Din acel loc hotarul se îndreaptă către răsărit, mai jos de moara banului Mihalache Luca, din albia Bahluieţului, şi mai jos de ţintirimul Muntenilor, notat cu slova N, unde se arată că s-a pus şi o piatră de hotar, piatră care nu s-a găsit, fiind crescut acolo dudău mare. Din acel loc, hotarul urcă iarăşi către nord până la o piatră care nu s-a găsit şi a fost notată cu slova R, iar apoi, tot către nord, până lângă drumul Cotnarilor, în punctul notat cu slova Z, iar de acolo prin fânaţ şi peste o văiugă, până la piatra notată cu slova J, în locul pe unde a mers drumul Cotnarilor în vechime. Hotarnicii nu iau însă în considerare încheierea dată de Constantin Perju hotarului dintre Munteni şi moşia Epitropiei în punctul notat cu slova J, considerând că acela era un semn care delimita doar hotarele dintre Dădeşti şi moşia Epitropiei, nu şi hotarul Muntenilor, care nu sar întinde până în acel loc. Unul din martorii prezenţi, Zaharia Ciudre, în vârstă de 90 de ani, declară că în viaţa lui nu a ştiut ca drumul Cotnarilor să treacă pe lângă piatra din locul notat cu slova J, dar a auzit totuşi de la părinţi că pe acolo a mers drumul Cotnarilor în vechime. Aşadar, Zaharia Ciudre era mai în vârstă cu 26 de ani decât hotarnica făcută de logofătul Sandu Sturza, dar nu a apucat ca drumul Cotnarilor să treacă pe lângă piatra din punctul notat cu slova J, însă în hotarnica logofătului se indică drumul Cotnarilor până la hotarul Dădeştilor şi nu drumul vechi al Cotnarilor sau drumul părăsit al Cotnarilor. În concluzie, este vorba despre piatra din punctul notat cu slova Z, lângă actualul drum al Cotnarilor şi nu aceea mai îndepărtată, de la slova J. Colţul de pământ cuprins între pietrele cu slovele Z, de lângă drumul Cotnarilor şi cel de la slova J, pe unde a fost vechiul traseu, va rămâne în litigiu între stăpânul Muntenilor şi Epitropie. S-a mai hotărât ca nişte case aflate lângă hotarul celor două moşii să rămână în partea Epitropiei, iar serdarul Jora să nu le mai ceară boieresc locuitorilor. Casele respective erau aşezate acolo unde punctul despărţitor de hotar a fost notat cu slova N, mai jos de iazul lui Mihalache Luca, de pe moşia Munteni. 238 De la prima atestare documentară până în secolul al XIX-lea Oricum, este lămurit că în punctul notat pe plan cu slova L, în marginea pârâului Criveştilor, se termină capătul dinspre sud-vest al moşiei Epitropiei, punct în care se întâlnea cu locul serdarului Costache Sturza. De la punctul notat cu slova L s-a mers pe hotar în jos pe albia pârâului Criveştilor, pe sub dealul dinspre codru, alături de moşia serdarului Costache Sturza, până într-un pâlc de spini numit Pomii lui Damir, ce a fost însemnat pe plan cu slova F. Pe cursul acelei părţi de hotar nu s-a reclamat nicio încălcare din partea nici uneia dintre moşii. Însă de la Pomii lui Damir înainte s-a iscat pricină. Hotarnica mănăstirii arată că din acel loc, continuând hotarul de-a lungul albiei pârâului Criveştilor, hotarul se întâlnea cu cel al vornicului Ioan Neculce, în locul numit Biserica de Piatră. Stăpânirea serdarului Sturza ajungea până în malul iazului mănăstirii Hangu, iar apoi hotarul se întorcea la un ţintirim care se cheamă Biserica de Piatră, loc notat pe plan cu slova H. Vechilul mănăstirii a cerut serdarului Sturza să se oprească cu hotarul locului său de danie acolo unde se întâlnea cu hotarul lui Ion Neculce, să nu meargă mai departe. Drept dovadă, serdarul Costache Sturza a înfăţişat hotarnicilor un ispisoc de danie pentru acea bucată de lor vechi de 88 de ani, din anul 1708 de la Mihai Racoviţă voievod prin care îl miluia pe paharnicul Ioan Sturza cu o bucată de loc din hotarul Târgului Frumos, fiind loc domnesc. În privinţa hotarelor, în ispisocul de danie se preciza doar că este din matca pârâului care vine dinspre Criveşti şi până în hotarul Ruscanilor, iar în partea de sus, din hotarul Plotuneştilor, până în hotarul satului numit Biserica de Piatră. A mai fost înfăţişată şi o mărturie din anul 1740 iunie 16 iscălită de Ion Hăbăşescu şi de Toader Buhuş în care se arăta că în urma unei jalbe a lui Bărboiu Sturza au cercetat o încălcare ce ar fi făcut vornicul Ion Neculce asupra locului de danie al lui Bărboiu Sturza şi ar fi luat fără drept şi zeciuială de pe acel loc. Oricum, dinspre locul serdarului Costache Sturza se află că hotarul merge din locul Pomilor lui Damir, notat cu slova F, în jos, până când se întâlneşte cu hotarul locului vornicului Ion Neculce, în punctul notat cu slova Ps, la marginea unui drum numit al Pârjolitei, iar de acolo continuă alături de seliştea Biserica de Piatră până la ţintirimul notat cu slova H, unde se afla şi o piatră de hotar. În continuare au fost descrise şi hotarele locului serdarului Costache Sturza, care începea din capătul de sus, din piatra din dealul de deasupra Criveştilor, piatră notată cu slova S, şi apoi din alte trei pietre, în podiş, aproape de drumul care venea de la Strunga, notate cu slova O, piatră care desparte locul acela de danie de moşia Ruscani, care era tot a lui Costache Sturza, iar din punctul cu slova O, hotarul locului mergea către punctul notat cu slova Ps, unde se întâlnea cu locul spătarului Vasile Neculce, la seliştea Biserica de Piatră. Era amintit şi punctul de unde începea hotarul moşiei Biserica de Piatră care a fost în trecut a lui Ion Neculce, iar la data întocmirii hotarnicei şi a planului din anul 1796, moşia de pe Bahluieţ aparţinea lui Vasile Neculce, nepotul cronicarului. Locul începea din punctul notat cu slova H, dar acolo rămânea hotarul în litigiu fiindcă, în lipsa scrisorilor pe care Vasile Neculce le avea pentru seliştea de la Biserica de Piatră, nu s-au putut stabili hotarele locului care s-a aflat în stăpânirea lui Bărboiu Sturza şi, implicit, hotarele despărţitoare faţă de locul Epitropiei. Neclarităţile în privinţa cursului hotarului vor persista şi în prima jumătate a secolului al XIX-lea, cele mai multe contestări venind dinspre moşiile Munteni şi în şesul Bahluieţului. Noi însă ne vom îndrepta atenţia către interior, către miezul teritoriului urban, asupra vetrei oraşului care a fost în şi mai mare măsură teren de dispută juridică între locuitori şi Epitropie. O imagine şi mai bună a întinderii şi vecinătăţilor moşiei Târgului Frumos care în urma daniei lui Matei Ghica voievod din anul 1755 a ajuns în stăpânirea Epitropiei Spitalului Sf. Spiridon din Iaşi o avem dintr-o hartă desenată în anul 1828 de inginerul Dumitrache Pastia346. 346 Arhivele Naționale Iași, Documente Spiridonie, V/32. 239 Monografia orașului Târgu Frumos Fig. 107. Hotarnica moșiei Târgului Frumos (29 iunie 1796). (după Arhivele Naţionale Iaşi, Documente Spiridonie, V/20; foto și prelucrare grafică M. Chelcu) 240 De la prima atestare documentară până în secolul al XIX-lea Fig. 108. Harta moșiei Târgului Frumos realizată de inginerul Dumitrache Pastia (1828). (după Arhivele Naționale Iași, Documente Spiridonie, V/32; foto M. Chelcu) 241 Monografia orașului Târgu Frumos *** Un târg cu două vetre Revenind la textul daniei din anul 1755, dincolo de scopurile pioase ale transferului drepturilor de stăpânire ale domniei asupra a ceea ce mai rămăsese nedăruit până atunci din moşia târgului, pentru refacerea şi întreţinerea bisericii vechi din oraş şi a schitului de lângă Iaşi, ctitoria a Ghiculeştilor, închinat Epitropiei Spitalului Sf. Spiridon, împotrivirile din partea locuitorilor din târg şi de pe moşia din jur au apărut, din câte se pare, abia atunci când egumenul şi epitropii de la Sfântul Spiridon au devenit mai riguroşi în colectarea veniturilor care fuseseră prevăzute în actul de danie. Sămânţa dezacordului între locuitorii târgului şi Epitropie o aflăm în chiar textul daniei lui Matei Ghica de înzestrare a ctitoriei sale din Codrul Iaşilor şi a bisericii domneşti Sfânta Parascheva cu fostele venituri domneşti de la Târgu Frumos. În hrisovul din 1755 era prevăzută, aşa cum am remarcat, plata bezmenului (chiriei) pentru locurile de case, fără însă a se preciza dacă imobilele pentru care se plătea chirie erau construite pe moşie sau în vatra târgului. Oricum, faptul că pe lângă bezmen, dania din 1755 se referea şi la alte taxe plătite de locuitorii oraşelor, ne face să credem că în danie a fost inclusă, de la început, şi vatra, lucru care va fi pretins în permanenţă de Epitropia Sf. Spiridon347. Că aşa a interpretat Epitropia textul hrisovului de danie din 1755 ne-o dovedeşte clar un răspuns dat înaintea Divanului de vechilul Epitropiei, în anul 1811, cu prilejul uneia dintre confruntările care au avut loc cu locuitorii de la Târgu Frumos. Cu acel prilej, reprezentantul Epitropiei a declarat că potrivit textului hrisovului din anul 1755, Matei Ghica a dăruit şi a poruncit să se hotărnicească şi să fie transferat din stăpânire domnească în aceea a Schitului din Codrul Iaşilor şi a bisericii domneşti din Târgu Frumos tot locul domnesc, cât mai rămăsese atunci nedăruit cuiva, adică întreaga moşie, inclusiv vatra târgului, care nici nu a fost menţionată, fiindcă se înţelegea de la sine că era cuprinsă în acea danie348. La aceste observaţii mai trebuie să adăugăm un amănunt. Încadrând disputa dintre târgoveţi şi Epitropie între 1755, hrisovul de danie al lui Matei Ghica, şi privilegiul acordat orăşenilor de Scarlat Callimachi, în anul 1815, vom observa că balanţa a înclinat într-o parte sau alta în funcţie de cine s-a aflat în scaunul Moldovei. A înclinat către Epitropie, când la curtea de la Iaşi s-a aflat în scaun un membru al familiei Ghica, şi spre orăşeni, când domn a fost un Callimachi. Am putea spune că rivalitatea dintre cele două familii şi-a găsit câmp de exprimare şi la Târgu Frumos. Că opoziţia locuitorilor la colectarea veniturilor de pe moşie şi din vatra târgului de către Epitropie sporise după zece ani de la dania făcută de Matei Ghica o putem sesiza din cuprinsul actului din 2 iulie 1765 care conţinea măsuri atât pentru perceperea veniturilor de pe moşia din jurul oraşului, cât şi din cuprinsul vetrei. Epitropia era împuternicită să perceapă bezmen pe case de la locuitorii din Târgu Frumos, în baza hrisovului de danie din anul 1755349. 347 De altfel, nu a fost un caz unic. Şi în cazul altor oraşe vechi, noii stăpâni ai teritoriului urban au perceput chirii inclusiv din vatra oraşului. O situaţie diferită a fost la Bârlad, acolo unde orăşenii s-au opus imediat, mai hotărât şi cu mai multe şanse de izbândă, probabil şi datorită faptului că fiind un oraş mai mare şi locuitorii s-au impus, atât prin număr, cât prin influenţă. Să ne amintim că între orăşeni trebuie să-i încadrăm inclusiv pe unii boieri care îşi aveau case, hanuri sau dugheni în oraşe. Aşadar sunt momente când boierii, negustorii şi meşterii locuitori în vetrele târgurilor şi pe moşiile din jur acţionează solidar în momentele când intră în conflict cu noul stăpân al teritoriului urban. 348 Arhivele Naționale Iași, Documente Spiridonie, V/28. 349 Ibidem, V/12. 242 De la prima atestare documentară până în secolul al XIX-lea Fig. 109. Detaliu de pe hotarnica moșiei Târgului Frumos (29 iunie 1796), cu indicarea limitei de SV și a zonei orașului. (după Arhivele Naționale Iași, Documente Spiridonie, V/20; foto și prelucrare grafică M. Chelcu) Faptul că locuitorilor li se impusese plata bezmenului şi a altor taxe a dus la reacţii de împotrivire din partea lor, unii preferând să părăsească Târgu Frumos alegând locuri mai favorabile. Pentru a preveni depopularea, dar şi fiindcă pe tronul Moldovei se afla Grigore Callimachi, locuitorii târgului vor obţine o hotărâre favorabilă lor. Printr-un act cu data de 3 iulie 1767 se va interzice perceperea bezmenului de 2 lei de casă, vatra rămânând liberă. Prin acelaşi act, se vor anunţa scutiri de dări, timp de şase luni, pentru noii veniţi350. S-a căutat şi un fundament istoric şi juridic pentru întemeierea deciziei. În primul paragraf s-a precizat că Târgu Frumos se număra printre oraşele vechi ale ţării şi că a fost reşedinţă domnească. Menţiunea era menită să arate că oraşul a avut un statut special, că nu era unul dintre oraşele noi, înfiinţate pe moşii particulare, ci că a fost oraş domnesc, iar de aici grija pe care domnia era îndreptăţită, chiar obligată, să o arate oraşelor de felul Târgului Frumos. Starea de bunăstare pe care trebuia domnia să o asigure locuitorilor oraşelor vechi ale ţării era ameninţată la Târgu Frumos, fiindcă se spune în document, acolo s-a mers „spre scădere şi împuţinare de oameni”, mai ales de când târgul a fost dăruit schitului din Codrul Iaşilor, o cauză fiind cererea de plată a chiriei de doi lei pentru locurile de casă. Grigore Callimachi a cercetat actele anterioare, cel de danie de la Matei Ghica, din 1755, precum şi cartea de apărare din 1765, de la Grigore al III-lea Alexandru Ghica şi a hotărât că perceperea bezmenului nu era îndreptăţită, chiar dacă, aşa cum ne amintim, în actul de danie din 1755 era prevăzută şi încasarea acelei dări, fără a se preciza suma. Situaţia favorabilă locuitorilor oraşului se va schimba la o nouă venire pe tron a lui Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Oricum, în ciuda situaţiei din ţară puţin favorabilă unei creşteri urbane aşa cum şi-a dorit-o Grigore Ghica prin chemarea oamenilor străini, de peste graniţă, pentru a repopula oraşul, se pare că o extindere a teritoriului ocupat de târg s-a produs 350 N. Iorga, Privilegiul din 1815, p. 39. Publicat în idem, Documente Callimachi, I, p. 458-460, nr. 107. 243 Monografia orașului Târgu Frumos totuşi în acea perioadă, în ciuda dificultăţilor pricinuite de război351. Despre acestea avem mărturii chiar de la începutul ostilităţilor, în registrul cheltuielilor bisericii catolice din Iaşi; pentru luna iunie 1769, a fost consemnată cheltuiala deplasării prefectului352 pe drumul de la Faraoani spre Iaşi. Drumul principal devenise periculos din cauza prezenţei trupelor otomane, astfel încât, cu ajutorul unei călăuze locale, într-o căruţă cu un cal, preotul s-a abătut pe căi lăturalnice, dar mai sigure,353 probabil prin satele din zona mai înaltă, lipite de Codrul Iaşilor, drumuri care, tot un călător catolic, dar în vreme de pace, le considera nesigure pentru străini. În timp de război, ocolirea drumului mare, nu doar de către călători, dar şi de către negustori, a adus, fără îndoială prejudicii stării economice a oraşului. După încetarea ocupaţiei ruseşti, revenirea lui Ghica a dus la anularea hotărârii lui Grigore Callimachi de scoatere a vetrei de sub stăpânirea Epitropiei. S-a recurs şi la un artificiu, prin strămutarea vetrei oraşului, pe un loc nou, fapt care, putem bănui că a fost premeditat, cu scopul prevenirii în viitor a unei decizii de scoatere a locului, aflat pe moşia din afara vetrei vechi, de sub autoritatea Epitropiei. În acel context a fost trimis cu poruncă domnească Alexandru Ramadan, ispravnicul de atunci al ţinutului Cârligătura, la 24 septembrie 1776, să facă o hotarnică prin care să delimiteze vatra târgului de moşia din jur354. Încă de la începutul textului hotarnicei s-a menţionat că moşia Târgului Frumos a fost danie cu hrisov domnesc Spitalului de la Sfântul Spiridon pentru ajutorul cheltuielilor cu bolnavii, evidenţiindu-se rostul caritabil al daniei din anul 1755. Alexandru Ramadan a primit dispoziţia să măsoare de unde şi până unde este vatra târgului şi cât loc va socoti el că este necesar nevoilor locuitorilor, atât în lung, cât şi în lat, să-l măsoare şi să-l încadreze cu pietre de hotar, mărturia hotarnică dând-o Epitropiei. În urma stabilirii hotarelor despărţitoare dintre vatra târgului şi moşia din jur, boierul mai avea însărcinarea să-i înştiinţeze pe locuitori că, potrivit dispoziţiilor hrisovului domnesc, cei care vor avea case în vatra târgului delimitată prin măsurători şi marcată cu pietre de hotar, urmau să plătească un bezmen anual de doar un leu pe casă, iar cei care vor rămâne în afara perimetrului vetrei, pe moşia din jur, aşadar inclusiv pe vatra veche, de lângă biserica Sf. Parascheva, aveau să plătească câte 2 lei pe casă şi să dea dijmă din produsele pe care le vor face pe moşie. Era o măsură prin care se încuraja, aproape se forţa, strămutarea locuitorilor, câţi mai rămăseseră ei după anii războiului, din vatra veche, în cea nouă, situată pe moşia Epitropiei. Inclusiv noii colonişti urmau să se stabilească în perimetrul mai nou delimitat. Alexandru Ramadan, împreună cu mai mulţi târgoveţi fruntaşi şi oameni bătrâni, cărora mai întâi le-a citit cartea domnească prin care le-a făcut cunoscute noile condiţii, au evaluat cât teren ar fi nevoie pentru vatră. Socoteala s-a făcut probabil ţinându-se seamă de numărul familiilor existente şi de o estimare a creşterii numărului populaţiei în viitor. Măsurătoarea s-a făcut cu odgonul de treizeci de stânjeni domneşti, dinspre partea de răsărit, din dreptul unui bordei care a fost al unui clopotar, mai sus de drumul mare către Iaşi, mai sus de biserica Sfânta Parascheva, unde a fost pusă o piatră de hotar, în „dâlma dealului”. De acolo s-a măsurat către apus, trecându-se prin spatele caselor, şi de la case, la vale, către Bahluieţ, mai sus de podul ce trece prin târg, din jos de casa lui Lupu căpitanul, lângă pârâul Bahluieţului, unde s-a pus o altă piatră. Acea latură măsura trei odgoane şi trei stânjeni, adică 93 de stânjeni (cca. 200 m). Din acel loc, hotarul a mers către sud, înclinându-se puţin către apus şi a trecut peste Bahluieţ, ajungând până mai sus de cârciuma pitarului Şerban Buhuş, unde s-a pus o altă piatră. Latura respectivă măsura opt odgoane şi 14 stânjeni, adică 254 de stânjeni (550 m). Din acel loc, hotarul mergea la vale, peste şes, către răsărit, asupra podului şi a drumului şi a podului ce venea de la Roman, peste drum, la vale, alături de pârâul Criveştilor. Mai jos 351 Anii de război şi stăpânire rusească, între 1769 şi 1774. 352 Titulatură de prefect avea în acele vremuri înlocuitorul episcopului catolic. 353 354 N. Iorga, Studii şi documente, p. 74. Arhivele Naționale Iași, Documente Spiridonie, V/16. 244 De la prima atestare documentară până în secolul al XIX-lea de pod s-a pus o altă piatră, iar latura aceea a hotarului a măsurat şapte odgoane şi 16 stânjeni, adică 226 de stânjeni (490 m). De acolo, către nord, prin spatele dughenelor şi a ogrăzilor, drept peste şes şi peste Bahluieţ, la deal, până ajungea hotarul de unde a început, în bordeiul clopotarului. Acea ultimă latură măsura cinci odgoane şi 20 de stânjeni, adică 170 de stânjeni (367 m). Alexandru Ramadan a mai precizat că la toate cele patru pietre puse în colţurile locului măsurat pentru vatra târgului s-a mai pus câte o piatră, în unghi cu cealaltă, pentru a indica direcţia în care îşi urma cursul hotarul355. Reconstituind vizual suprafaţa atribuită pentru vatra târgului în urma măsurătorilor făcute în anul 1776 cu scopul de a delimita miezul târgului, partea comercială, de periferii, putem observa că terenul atribuit era situat de-a lungul drumului mare al Iaşilor, mai ales în şesul inundabil al Bahluieţului şi pe versantul situat de-a lungul pârâului care venea dinspre Criveşti precum şi pe cel unde a fost ridicată biserica Sf. Nicolae. Aşadar, bănuim că la solicitarea vechilului Epitropiei, zona din apropierea bisericii Sfânta Parascheva, de pe culmea dealului, a fost exclusă din perimetrul atribuit acum pentru construcţii de dughene şi case, chiar dacă tocmai acolo fusese vatra veche a Târgului Frumos. Este clar că principalul motiv îl reprezenta valoarea chiriei, cei care şi-ar fi construit locuinţe şi dughene în partea mai favorabilă pentru locuire, pe deal, lângă biserică, ar fi plătit o chirie dublă, locul fiind considerat în afara vetrei, pe moşia Epitropiei. Mai trebuie să ţinem seama şi de faptul că, aşa cum caracterizase un călător străin de la sfârşitul secolului al XVIII-lea vatra Târgului Frumos, ea era alcătuită din două sute de barăci nenorocite de lemn, adunate împreună356, aşadar victime uşoare ale inundaţiilor şi incendiilor. După o astfel de catastrofă viaţa îşi revenea la normal, prin construirea altor imobile la fel de puţin pretenţioase în privinţa arhitecturii şi materialelor de construcţie. Probabil dificultăţile pe care le-a presupus locuirea pe un teren inundabil, precum şi creşterea demografică din ultimul sfert al secolului al XVIII-lea i-a făcut pe locuitorii vetrei să construiască imobile noi către culmea dealului, mai aproape de biserică, adică în afara perimetrului măsurat de Alexandru Ramadan în anul 1776. Aceste condiţii puse la un loc, au făcut ca zece ani mai târziu, în anul 1786, marele vornic Iordache Ghica – iar numele este important pentru hotărârea care s-a luat, în calitatea sa de epitrop al Spitalului Sf. Spiridon – să arunce asupra unora dintre locuitorii oraşului acuzaţia că şi-ar fi construit case în afara vetrei, adică în „seliştea veche a târgului”, lângă Biserica Sf. Parascheva, fără acordul Epitropiei, prin abuz şi neplata cuvenitei chirii357. Drept urmare, domnia îl va împuternici pe vechilul de la Târgu Frumos al Epitropiei Sfântul Spiridon să cerceteze şi să raporteze situaţia. Urma să se facă o inventariere a suprafeţelor încălcate prin construirea ilegală a unor imobile, apoi să se măsoare respectivele locuri, fiecare în parte, după care, în înţelegere cu vechilul, fiecărei familii să-i revină doar cât teren îi va fi necesar, nu mai mult, şi să se facă măsurătoarea locurilor în stânjeni. Cercetarea, pe care am putea-o numi cadastrală, era necesară pentru estimarea valorii chiriei, dar şi pentru o sistematizare mai raţională a locuirii în zonă, inclusiv pentru o mai riguroasă colectare a obligaţiilor locuitorilor faţă de Epitropie, în calitate de stăpân al locului358. Hotărârea din anul 1786 era în fapt şi o replică la hotărârea favorabilă dată târgoveţilor de către Alexandru Constantin Mavrocordat la 6 mai 1784. Atunci, analizându-se, în urma unei jalbe a târgoveţilor, conţinutul hrisovului din anul 1755 s-a remarcat că acolo nu a fost precizat dacă bezmenul se va lua de pe locurile situate în vatra târgului şi, drept urmare, s-a dat câştig de cauză locuitorilor din vatra târgului de a nu li se mai cere chirie pentru locurile pe care le ocupă cu imobilele, atât în vatra nouă, cât şi în seliştea veche a târgului359. 355 Ibidem, V/16. Călători străini, X, partea a II-a, p. 842. 357 Arhivele Naționale Iași, Documente Spiridonie, V/18. 358 Ibidem, V/18. 359 Este citat cuprinsul acelui act în cuprinsul unei cercetări a pricinii la divan în anul 1811 (ibidem, V/28). 245 356 Monografia orașului Târgu Frumos Nemulţumirile de ambele părţi, constrângerile la care era supusă locuirea şi amenajarea urbanistică într-o zonă, în mare parte, ameninţată de inundaţii, la care s-a adăugat sporul demografic din ultimul sfert al secolului al XVIII-lea, au fost condiţiile care au determinat extinderea teritoriului vetrei oraşului. Noua situaţie o putem constata dintr-o hotarnică a vetrei făcută la 30 iunie 1796. Fiindcă domn era Alexandru Callimachi, hotarnica venea în urma unei decizii în favoarea orăşenilor, din anul 1784, în urma căreia, atât vatra veche, cât şi cea nouă, erau considerate loc domnesc, nu moşie particulară a Epitropiei. Era o nouă victorie a locuitorilor oraşului care erau, ca şi în urmă cu 20 de ani exceptaţi de la plata bezmenului360. Hotarnica din 1796 a fost alcătuită la cererea Epitropiei şi este importantă fiindcă ea va delimita miezul oraşului şi va influenţa paşii următori ai diferendului dintre Epitropie şi orăşeni, inclusiv conţinutul privilegiului din 1815. Am putea crede, la o primă impresie că a fost un nou câştig al locuitorilor târgului, însă urmările ne vor arăta că nu a fost aşa, ci doar o măsură de prevedere a Epitropiei, prin care voia să traseze clar limitele vetrelor, pentru ca dincolo de ele să poată cu deplină îndreptăţire să solicite plata chiriei de doi lei pentru fiecare loc de casă. În urma poruncii domneşti ce a fost expediată la Târgu Frumos la 6 iunie, stolnicul Neculai Neculce şi pitarul Theodor Balş au stabilit hotarul vetrei târgului, socotit loc domnesc, separat de moşia din jur, care era moşia Epitropiei. Epitropia Spitalului Sf. Spiridon s-a plâns anterior că moşia cu care o înzestrase Matei Ghica a fost încălcată din cauză că mulţi târgoveţi şi-ar fi ridicat ilegal case pe loc mănăstiresc. Boierii hotarnici sosind la faţa locului, potrivit obiceiului, au chemat la cercetare oameni bătrâni, târgoveţi, între care s-au aflat Ion Dragomir, Ştefan Buhuş, Toader pitarul, Acsinte şetrarul şi alţii, cărora le-au cerut, dacă au, să înfăţişeze un hrisov pentru vatra târgului. Orăşenii au declarat că au un asemenea înscris, atât pentru vatra veche, cât şi pentru vatra nouă, doar că actul ar fi fost mistuit la Iaşi şi, prin urmare, nu-l puteau arăta. Nu ştim ce voiau ei să spună prin faptul că hrisovul pentru vatra târgului era mistuit. Se poate înţelege că era distrus sau pierdut, lucru care s-a întâmplat, de altfel, şi cu actele altor oraşe vechi ale ţării. În lipsa actului doveditor, târgoveţii au declarat că ei ştiu că vatra târgului vechi începea din albia pârâului ce curgea prin Valea Adâncata, din locul cunoscut ca Podul Muntenilor şi că de acolo hotarul mergea înainte, în lungime, de-a lungul uliţei mari, a drumului mare al Iaşului, până la podul care traversa pârâul Bahluieţ. În lăţime, hotarul începea din malul pârâului Bahluieţului, din locul unde cotea pârâul pe după piscul dealului, îndreptându-se către răsărit, către iazul mănăstirii Hangului, făcut în albia Bahluieţului. Din acel punct, hotarul apuca la deal, adică spre nord, până într-un loc unde încă se mai puteau vedea urmele vechiului târg, adică gropi de pivniţe şi uliţele părăsite. După declaraţiile martorilor, întocmindu-se şi harta locului, întâi s-a măsurat în lung, din dâmbul de deasupra Podului Muntenilor. Apoi s-a mers pe drumul Iaşului până în podul de peste Bahluieţ al drumului mare al Iaşilor care străbătea, ca şi astăzi, Târgu Frumos. Pe acea direcţie s-au măsurat 419 stânjeni domneşti (905 m). Apoi s-a măsurat locul pe lăţimea vetrei târgului vechi, în trei locuri. Mai întâi la marginea dinspre apus, începându-se măsurătoarea din partea de sus, din capătul dinspre Bahluieţ, dintr-o surpare a malului aflată în fundul grădinii lui Irimia Moşneag, chiar în locul unde cursul Bahluieţului cotea către răsărit. De acolo, linia măsurătorii a coborât spre sud, traversând drumul Iaşului şi ograda dughenii lui Condurachi, până s-a ajuns în locul dughenii din malul Bahluieţului. Pe acea distanţă, a lăţimii dinspre apus a vetrei vechi a târgului, s-au măsurat 331 de stânjeni domneşti (715 m). Următoarea măsurătoare a lăţimii s-a făcut pe la mijlocul vetrei vechi. Acolo s-a început măsurătoarea din partea de jos, adică de la sud, din locul unui iezituri vechi de pe malul Bahluieţului şi apoi s-a mers, către nord, pe lângă o fântână de lângă un pod de peste Bahluieţ, iar de acolo tot la deal, până la un drumuşor săpat pe lângă grădina casei dascălului Vasile Grecu, casă care era situată lângă drumul mare al Iaşilor. Apoi măsurătoarea 360 Arhivele Naționale Iași, Documente Spiridonie, V/21. 246 De la prima atestare documentară până în secolul al XIX-lea a traversat drumul mare şi a mers tot la deal pe un drumuşor care trecea pe lângă biserica Sfânta Parascheva, ajungându-se, mai sus de biserică, la un bolovan mare care au zis toţi martorii că era semn de hotar vechi, fiind pus chiar la marginea seliştii vechi şi în marginea tuturor gropilor care dovedeau că acolo au fost case şi pivniţe. Pe acea lăţime a vetrei vechi sau măsurat 224 de stânjeni domneşti (484 m). A treia măsură a lăţimii vetrei s-a făcut în partea de răsărit, adică dinspre Podul Muntenilor. S-a început măsurătoarea iarăşi de la sud, din malul Bahluieţului, dintr-o jidovinică mică. De acolo s-a mers cu măsurătoarea la deal, către nord, s-a trecut peste drumul Iaşului, până s-a ajuns la un drum ce venea de la Belceşti la Târgu Frumos şi care traversa Valea Adâncata. Hotarul se încheia chiar în locul în care drumul traversa Valea Adâncata. În acea parte de răsărit a lăţimii vetrei vechi s-au măsurat 175 de stânjeni domneşti (378 m). Ca formă, observăm că vatra veche, dispusă de o parte şi de alta a drumului mare care traversa oraşul, avea o parte mai îngustă în partea intrării dinspre Iaşi şi se lărgea mergând către biserica Sf. Parascheva şi apoi după ce trecea de aceasta. În hotarnică se menţionează că cele trei linii prin care s-a măsurat lăţimea vetrei au fost notate pe hartă cu picături/punctat. Iar în lungime, de-a lungul drumului Iaşului şi împrejurul hotarului s-au făcut gropi pe la locurile pe unde s-a măsurat, dar pietre de hotar nu s-au pus, aşteptându-se de la domnie hotărârea definitivă. Ulterior hotărârii, dacă ar fi fost nevoie şi s-ar fi dat poruncă pentru aceasta, urmau a se instala şi pietrele. În mărturia hotarnică se mai preciza că în afara vetrei târgului vechi, adică pe moşia din jur, nu s-a găsit nici o casă sau altă construcţie pe moşia mănăstirii. Prin urmare, acuzaţia Epitropiei că i s-ar fi încălcat moşia din jur nu avea temei. Acuzaţia nu era însă gratuită, fiindcă Epitropia, aşa cum făcuse anterior, considera vatra veche a târgului inclusă în moşia ei şi nu loc domnesc, aşa cum pretindeau locuitorii oraşului. A fost măsurată şi vatra nouă a târgului, adică acea suprafaţă stabilită în urma măsurătorii făcute de Alexandru Ramadan în anul 1776, suprafaţă care fusese atribuită orăşenilor pentru construcţia imobilelor şi pentru care ei trebuiau să plătească o chirie redusă la jumătate faţă de aceea percepută pentru locurile considerate că aparţineau moşiei Epitropiei, inclusiv cele din vatra veche. Măsurătoarea s-a început din pârâul Bahluieţului, mai precis de la podul unde se încheia hotarul vetrei vechi. Apoi se îndrepta de-a lungul uliţei mari, al drumului Iaşului, către apus, cum mergea drumul către Roman, Piatra şi Suceava. La capătul dinspre apus al vetrei noi s-a găsit o piatră pusă la hotărnicirea făcută de Alexandru Ramadan, în urmă cu 20 de ani361. Unii târgoveţi şi-au amintit că atunci a venit poruncă domnească hotarnică şi că ei au pus acea piatră lângă drumul mare al Iaşilor pentru a indica sfârşitul hotarului vetrei. Piatra respectivă era aşezată la marginea drumului lângă casa lui Toader Rusul panţârul, la apus de casă şi la sud de biserica cu hramul Sfântul Nicolae. Pe distanţa de la podul de pe Bahluieţ, până la piatră, de la răsărit la apus, s-au măsurat 198 de stânjeni domneşti (430 m). Ca şi în cazul vetrei vechi, vatra nouă a fost măsurată pe lăţime, în trei locuri, în partea de apus, la mijloc şi în partea de la răsărit. Mai întâi s-a măsurat lăţimea marginii dinspre apus, începându-se din malul Bahluieţului, mergând apoi către sud şi trecând pe lângă ograda bisericii Sfântul Nicolae şi pe lângă piatra de lângă casa lui Toader Rusul panţârul, apoi s-a traversat drumul mare al Iaşului, iar hotarnicii au continuat să se îndrepte către sud, mai jos de casa lui Gavril dascălul, pe care o cumpărase de la Radul Ogoianu, apoi au traversat şesul, până în albia veche a pârâului Criveştilor, aproape de iazul din pârâul Criveştilor care a fost al vornicului Ruset, cumpărat de la Hăbăşescu (este Iazul Paharnicului). Pe acea distanţă s-au măsurat 318 stânjeni domneşti (687 m). Măsura din mijloc s-a început dinspre sud, adică din malul pârâului Criveştilor, de la o piatră de lângă pârâu, aproape de podul de peste pârâu, în drumul care merge la Roman şi apoi au urcat spre nord până în malul Bahluieţului, în dreptul casei căpitănesei căpitanului Lupul. Pe acea distanţă s-au măsurat 330 de stânjeni domneşti (712 m). 361 Este vorba despre hotarnica făcută de Ramadan la poruncă domnească de atribuire a vetrei târgului. 247 Monografia orașului Târgu Frumos Martorii au mai declarat că s-au găsit construite pe terenul din afara vetrei noi a târgului, pe moşia mănăstirii, şase case şi o căşărie. Anume casele noi ale lui Dănilă, Vasile Scutariu, Ion Banariu, Leontii Panţâru, Gheorghi Panţâru, casă proastă, ca un bordei şi casa lui Gavril dascălul, pe care o cumpărase de la Radul Osoianul, precum şi căşăria362 evreului Ursului Ieşanu. În urma hotarnicei şi a hotărârii domneşti ca atât vatra veche, cât şi aceea nouă, să nu mai fie considerate aparţinând moşiei Epitropiei, ci loc domnesc, s-a constatat că pretenţiile epitropilor de a li se plăti bezmen de către cei care au case pe moşia mănăstirii nu prea avea obiect. Înspre partea unde era vatra veche nu s-au găsit locuinţe întinse peste hotarul aceleia, iar dinspre vatra nouă, doar şase case şi o căşărie trecuseră de limita trasată în 1776 de Alexandru Ramadan. Aparent am putea crede că a fost o hotărâre defavorabilă Epitropiei, evoluţia din următorii ani, în special creşterea demografică şi teritorială a oraşului, ne va arăta că epitropii solicitând delimitarea hotarelor vetrelor au avut de câştigat. Spaţiul rezervat vetrei era deja la 1796 insuficient, peste limitele sale existând deja câteva imobile, e drept, încă nu multe, dar în doar 15 ani vor trece de 100363. Fig. 110. Detaliu de pe hotarnica Târgului Frumos (30 iunie 1796), cu indicarea limitei de SV și a vetrelor orașului. (după Arhivele Naționale Iași, Documente Spiridonie, V/21; foto și prelucrare grafică M. Chelcu) Că hotarnica din 1796 nu a dus la rezolvarea problemelor, ne-o arată conţinutul unui act din 12 aprilie 1806, prin care se interzicea Epitropiei de a-i „supăra pe locuitori cu adetiul de casă”, să fie, se spunea în document, scutite casele şi acareturile locuitorilor târgoveţi şi boiernaşi, atât cei existenţi, cât şi cei care vor mai veni, precum şi o moară din târg. Înmulţirea numărului populaţiei a presupus şi o sporire a nevoii de teren pentru folosul locuitorilor, mai 362 363 Clădire sau parte a stânei unde se prepară cașul, brânza sau cașcavalul (DEX, ed. 2009, s.v.). Arhivele Naționale Iași, Documente Spiridonie, V/28. 248 De la prima atestare documentară până în secolul al XIX-lea ales pentru grădini, ţarină şi păşune364. În acest caz a fost nevoie de o înţelegere cu Epitropia, care a dat voie locuitorilor din vatra târgului să-şi păşuneze vitele pe moşia sa în schimbul unei taxe de cinci parale pentru fiecare vită mare, două jumătăţi de para de mânzat, iar pentru viţei nu se percepea nimic, taxe practicate pentru păşunatul pe moşiile învecinate şi la alte târguri ale ţării365. În comparaţie cu perioada de dinainte de 1774, situaţia economică şi demografică a ţării se schimbase în bine. Condiţiile favorabile de după pacea de la Kuchuk Kainardji, în ciuda modificărilor teritoriale, inclusiv prin pierderea părţii de nord a ţării în dauna Austriei, au contribuit la repopularea Moldovei, atât prin revenirea de peste munţi a oamenilor care anterior se refugiaseră acolo din calea războiului, cât şi prin străini, încurajaţi de politica de colonizare prin acordarea de scutiri. O perioadă în care nu doar satele au început să fie repopulate, ci şi oraşele vechi, precum Târgu Frumos, dar şi unele noi, înfiinţate pe moşii particulare pe baza unor hrisoave domneşti care ofereau noilor veniţi scutiri de taxe. Pentru Târgu Frumos un astfel de act de încurajare a populării oraşului a fost acela acordat de Grigore Callimachi, în anul 1767, şi nu ştim ca altul să se mai fi emis ulterior. Oricum, chiar şi în lipsa unui privilegiu care să fi încurajat venirea în oraş a unor oameni noi, acest lucru se pare că s-a produs de la sine. Aşa se face că, în doar câţiva ani, de la 1796, până la 1811, teritoriul celor două vetre ale târgului, măsurat şi despărţit de moşia din jur a Epitropiei, devenise insuficient. În consecinţă s-a ajuns la o nouă judecată care s-a ţinut la Divan, la 21 decembrie 1811366. Cercetarea a fost provocată de jalba unei părţi a târgoveţilor, boiernaşilor, negustorilor şi birnicilor locuitori ai Târgului Frumos, însă de pe locul situat în afara hotarelor vetrelor măsurate la 1796367. Ei declarau că din moşi strămoşi se aflau cu şederea în Târgu Frumos, locuind pe pământ domnesc şi pentru acest lucru nu au plătit bezmen sau alte dări pentru locuire. Cu siguranţă declaraţia lor nu era întru totul adevărată, se puteau socoti urmaşi ai vechilor locuitori probabil doar o parte dintre solicitanţi, nu toţi, fiindcă nu credem că sporul de populaţie în cei 15 ani a fost doar unul natural şi că nu s-a datorat, în bună parte, şi stabilirii în târg a unor nou-veniţi. Chiar dacă nu o spun deschis, locuitorii târgului consideră că rădăcina nedreptăţilor la care erau supuşi a fost dania făcută în anul 1755 Schitului din Codrul Iaşilor şi bisericii Sf. Parascheva. Pentru a demonstra că şi în trecut li s-a dat dreptate, ei au înfăţişat actul din 1767 de la Grigore Callimachi precum şi cel de la Alexandru Constantin Mavrocordat, din 6 mai 1784, prin care pentru locurile din cuprinsul vetrei, atât a aceleia noi, cât şi a aceleia vechi, nu aveau să plătească bezmen368. 364 Conflictul judecat în anul 1806 izbucnise tocmai din cauza neînţelegerilor dintre arendaşul moşiei epitropiei, Alexa Veareş şi locuitorii oraşului care nu mai aveau suficient spațiu pentru locuri de ţarină, arendaşul cerândule pentru 100 de prăjini de loc de arătură ca ei să lucreze câte două zile de clacă şi să dea zeciuială (N. Iorga, Documente Callimachi, I, p. 588, nota 1). 365 N. Iorga, Documente Callimachi, I, p. 511, nr. 207. 366 Precizăm că numărul populaţiei la Târgu Frumos sporise chiar şi în condiţiile generale nefavorabile, ale războiului ruso-turc şi a încartiruirii unor trupe combatante, inclusiv la Târgu Frumos. Spre exemplu, chiar în iarna 1810-1811, la Târgu Frumos au fost încartiruite detaşamentele de cazaci din cea de-a 18 divizie a armatei ruse de ocupaţie (Hurmuzaki, Documente, XVI, Bucureşti, 1912, p. 899 şi ibidem, XIX, 2, p. 683). 367 Din context reiese că cei care s-au plâns la Divan în anul 1811 erau locuitorii care îşi construiseră imobile în exteriorul vetrelor, aşa cum fuseseră ele trasate prin hotarnica din anul 1796. 368 N. Iorga, Privilegiul din 1815 al Târgului Frumos, 1911, p. 39-40. În document se preciza că petenţii nu au înfăţişat la Divan actele originale, fiindcă rămăseseră la Târgu Frumos „la alţi târgoveţi”. Ei au înfăţişat copii scrise la 10 decembrie 1811, autentificate de polcovnicul Ion Bosie, care declarase sub semnătură că sunt conforme cu actele originale. Pentru o mai mare autentificare, copiile au fost iscălite şi de banul Toader Başotă, ispravnicul ţinutului Cârligătura, care a declarat că el le-ar fi verificat „posleduit” cuvânt cu cuvânt şi că le-ar fi aflat identice cu originalele. Mai mult, hrisovul lui Alexandru Constantin Mavrocordat, din anul 1784, a fost descoperit şi în condica Divanului, astfel încât, copia prezentată de târgoveţi a putut fi confruntată cu textul din condică, dovedindu-se identic. Avem aici descrierea unei adevărate verificări notariale a dovezilor prezentate de către orăşeni în copie. (Arhivele Naționale Iași, Documente Spiridonie, V/28) 249 Monografia orașului Târgu Frumos De cealaltă parte, vechilul Epitropiei Sf. Spiridon a înfăţişat Divanului, ca dovezi ale respingerii pretenţiilor locuitorilor din Târgu Frumos, hrisovul de danie de la Matei Ghica, din anul 1755, în care a fost notat, între veniturile pe care le percepea Schitul din Codrul Iaşilor şi biserica Sfânta Parascheva, inclusiv bezmenul pentru locurile de case, dar şi alte taxe pe care le plăteau locuitorii târgurilor. Potrivit declaraţiilor vechilului Epitropiei, sporirea numărului locuitorilor a dus la neînţelegeri permanente şi la o lărgire a suprafeţei vetrei. În cele din urmă, după ce în 1784 locuitorii oraşului au obţinut o nouă hotărâre favorabilă lor de a nu plăti Epitropiei chirie pentru locurile de case, atât în vatra nouă, cât şi în seliştea veche a târgului, epitropii au solicitat să se facă o delimitare clară a celor două vetre de moşia din jur, pentru ca toate imobilele ce se vor afla atunci sau în viitor în afara vetrelor să poată fi supuse plăţii bezmenului. Aşa s-a ajuns la hotarnica din 30 iunie 1796 pe bază căreia vechilul Epitropiei îşi întemeia, în anul 1811 apărarea în confruntarea cu o parte a locuitorilor de la Târgu Frumos, anume cei care îşi construiseră imobile în afara hotarelor vetrei stabilite, în urmă cu 15 ani, la 1796. Vechilul declară că dacă la 1796 au fost descoperite 6 case şi o căşărie în afara vetrei, în 1811 numărul caselor construite pe moşia Epitropiei, trecuse deja de 100. Prin urmare, nemulţumiţii din anul 1811 erau proprietarii celor peste 100 de imobile, ei susţinând că în actele vechi de scutire nu se preciza unde anume trebuie să fie construite casele, ci se refereau la toţi locuitorii târgului, fără deosebire. Nu de aceeaşi părere au fost şi boierii judecătorii din Divan. Mai mult, i s-a poruncit, la 2 ianuarie 1812, boierului Toader Balş, cel care făcuse cercetarea hotarnică şi planul în urmă cu 15 ani, să meargă din nou la Târgu Frumos, şi pe baza măsurătorilor vechi să instaleze şi pietre de hotar, pentru ca hotarul vetrelor să fie cât se poate de clar şi definitiv marcat, lucru care nu fusese făcut în anul 1796369. Boierii judecători ai Divanului, bazându-se pe hotarnica solicitată de epitropie în anul 1796, nu le vor da dreptate reclamanţilor, deoarece acea hotarnică s-ar fi făcut cu acordul şi în prezenţa târgoveţilor, care au fost de acord ca toate locuinţele care se vor descoperi în afara hotarului celor două vetre să fie considerate aflătoare pe moşia Epitropiei şi pentru locul lor să se plătească chirie de 2 lei pe an. În ciuda faptului că reclamanţii ar fi susţinut că hotărnicirea din anul 1796 nu s-ar fi făcut de fapt cu ştiinţa şi acordul tuturor locuitorilor, judecătorii nu vor da curs cererii lor, susţinând că din textul hotarnicii rezultă că reprezentanţii locuitorilor au ştiut şi chiar au participat la măsurători. Judecata din 1811 a fost un bun prilej pentru a reaminti locuitorilor, atât celor din vatră, cât şi celor de pe moşia Epitropiei, care sunt îndatoririle pe care ei le aveau pentru folosirea ţarinilor, grădinilor şi a imaşului de pe moşia din jurul târgului. În primul rând aveau să plătească zeciuială din toate produsele, mai puţin din grădinile de legume, dar numai pentru cantităţile necesare gospodăriei lor, nu erau scutite legumele destinate vânzării. În privinţa stupilor se reamintea că se va păti desetină unul la 50, iar pentru cei care vor depăşi numărul de 50 se va plăti, după o evaluare a fiecărui stup, câteva parale de fiecare. În privinţa imaşului, se preciza că locuitorii târgului, inclusiv cei care locuiau în cuprinsul vetrei, nu aveau dreptul să revendice loc de imaş scutit de plată, deoarece toată moşia din jurul vetrei era a epitropiei, iar dreptul de păşunat trebuia cumpărat de la stăpânul locului. Pretenţia exceptării de la plata păşunatului era respinsă în baza hrisoavelor vechi unde nu s-a amintit nimic în legătură cu scutirea de imaş, ci doar despre scutirea de bezmen. Pentru păşunat, locuitorii din vatra târgului urmau să dea Epitropiei câte cinci parale de vită mare, câte două jumătăţi de para de mânzat, iar pentru viţei nu se dădea nimic. Tarifele respective erau practicate şi la alte târguri. De asemenea, se hotăra ca locuitorii din afara vetrei să plătească aceleaşi taxe pentru imaş ca şi locuitorii vetrei. 369 Arhivele Naționale Iași, Documente Spiridonie, V/29. 250 De la prima atestare documentară până în secolul al XIX-lea Fig. 111. Domnul Scarlat Callimachi și Stema Moldovei cu emblemele ținuturilor (1806). (după N. Iorga, Domnii români după portrete și fresce contemporane, 1930; Blasius Hopfel, gravor; Ludovic Kreuchely de Schwertberg, desenator; Prelucrare grafică D. Boghian) În ciuda soluţiei nefavorabile lor în privinţa plăţii chiriei pentru locurile de casă, locuitorii Târgului Frumos au găsit prilej, o dată cu înfăţişarea la Divan, să reclame şi alte neajunsuri care le-ar fi fost provocate de vameşii, mortasipii şi căpitanii de târg orânduiţi de către ispravnicii de ţinut. Ei s-au plâns că în zilele de târg slujbaşii isprăvniciei s-au obişnuit să perceapă taxe de la cei care veneau cu produse de vânzare, precum peşte proaspăt şi rece, verdeţuri şi alte legume, verzi şi uscate, cherestea şi alte bunuri de uz curent. Prin taxarea ilegală a produselor interne, majoritatea aduse de pe moşiile învecinate, erau păgubiţi atât locuitorii târgului, care nu găseau produse în cantităţi suficiente pe piaţă, dar şi locuitorii moşiilor, inclusiv aceea din vecinătate, a epitropiei, care evită să mai aducă produse suficiente la zilele de târg. Mai mult, chiar şi cantaragiii orânduiţi de epitropie pentru strângerea venitului cântarului şi aceia s-ar fi obişnuit să taxeze produsele care intră în târg, lucru care ar fi, de asemenea, ilegal. La auzul acestor încălcări, Divanul apreciază că taxele aplicate produselor locale erau ilegale, considerând practica un prilej de jaf la adresa locuitorilor, din partea vameşilor şi a altor slujbaşi orânduiţi acolo de isprăvnicie şi epitropie. Se aminteşte că vameşii au dreptul să perceapă taxe doar pe produsele aflate în catalogul vămii, iar motasipia se aplica doar asupra vitelor aduse spre vânzare la zilele de târg şi la iarmaroace, adică numai câte 24 de bani noi de cal, iapă, bou, vacă, însă 12 bani să dea cumpărătorul şi 12 vânzătorul, aşa cum este prevăzut în condica vistieriei. De asemenea, cantaragiii sunt îndemnaţi să urmeze regulile stabilite prin reglementările vistieriei în acel domeniu. Pentru ilegalităţile constatate în privinţa taxării produselor interne care se aduceau la târg, cele mai multe de către locuitorii din preajma târgului, este făcut vinovat căpitanul de 251 Monografia orașului Târgu Frumos târg. În consecinţă, Divanul a trimis poruncă la isprăvnicie să-l scoată din slujbă pe căpitan şi să-l înlocuiască cu altul care să nu mai încalce regulile taxării produselor. Diferendul între locuitorii Târgului Frumos şi Epitropia Sf. Spiridon nu se va încheia în urma cărţii de judecată a divanului în 1811370, el va continua şi va ajunge în punctul său maxim în timpul domniei lui Scarlat Callimachi, când vor relua plângerile, solicitând să nu li se mai perceapă unele dări şi să li se acorde o suprafaţă de teren îndestulătoare. În noua domnie, nu doar locuitorii din afara vetrei târgului, aşa cum a fost ea trasată în anul 1796 au avut revendicări, ci a fost o solidarizare a întregii obşti, mobilizată în special de nevoia locului pentru imaş şi ţarină pentru care să nu mai plătească taxe şi dijmă epitropiei. Până atunci însă, locuitorii Târgului Frumos au fost surprinşi de hotărârea lui Scarlat Callimachi, la 23 iunie 1813, de a-i dărui fiicei sale, Ralu, căsătorită cu aga Constantin Palade, vatra târgului. O vatră şi aşa neîndestulătoare pentru nevoile lor şi pentru sporirea urbei, obţinută de ei cu greutate, după atâtea procese cu sorţi schimbători pe care le-au avut cu epitropia, începând din anul 1765371. Experienţa în lupta juridică de mai bine de jumătate de secol cu epitropia i-a făcut pe locuitori să nu accepte impasibili noua situaţie, chiar dacă beneficiarul daniei domneşti era fiica domnului aflat în scaun. Ei s-au plâns la 14 aprilie 1814 că dania făcută de vodă încalcă litera hrisoavelor domneşti mai vechi pe care ei îşi întemeiau drepturile asupra vetrei târgului, cerând o judecată dreaptă372. În paralel cu acţiunea de contestare a daniei domneşti, de la 15 mai 1814 datează o încheiere a cercetării făcută de marii boieri în urma plângerii locuitorilor Târgului Frumos care declaraseră că în vechime ei nu plăteau bezmen (chirie) pentru locurile de casă şi nici taxe pentru păşunatul vitelor pe imaşul târgului, drepturi care le-ar fi fost anulate de către Schitul lui Tărâţă, care le-a cerut câte 2 lei pe casă pe an. Mai mult, după ce un număr de ani nu li s-a mai cerut prestarea zilelor de boieresc, de trei ani s-au reluat pretenţiile epitropiei, în baza hotarnicei din anul 1796 şi a unei cărţi de judecată la Divan, din anul 1811. Locuitorii târgului au mai amintit că potrivit hrisovului de danie din anul 1755, venitul colectat de pe moşia târgului era destinat întreţinerii clerului şi lăcaşelor de Schitul lui Tărâţă şi a bisericii domneşti din Târgu Frumos, doar că, au spus locuitorii, din venitul anual strâns de vechilul epitropiei, pentru întreţinerea bisericii domneşti Sfânta Parascheva se dădea prea puţin. Ba dimpotrivă, târgoveţii erau purtătorii de grijă ai lăcaşului cu propria lor cheltuială. Cu osteneala lor s-ar fi refăcut bolţile şi acoperişul, apoi trei odăi ale anexelor, ograda ar fi fost împrejmuită de jur împrejur cu zăplaji, a fost pictată catapeteasma şi au fost refăcute toate veşmintele, două clopote, două policandre şi sfeşnice, argintăria, dându-se de către locuitorii târgului şi sume de bani pentru nevoile curente, inclusiv cele pentru hrana şi îmbrăcămintea slujitorilor bisericeşti, a preoţilor, diaconului, paracliserului şi a dascălului şi s-au făcut pomenirile de peste an pentru ctitori. Drept răspuns, vechilul schitului a declarat înaintea judecătorilor că dările respective erau cerute şi percepute doar de la locuitorii care nu se aflau pe vatra târgului, aşa cum a fost ea delimitată în hotarnica din anul 1796. 370 Aceasta cu toate că de la 13 aprilie 1812 datează o informare din partea Divanului potrivit căreia procesul târgoveţilor cu Epitropia Sf. Spiridon se încheiase, rămânând doar a se face înţelegerea între cele două părţi în privinţa mărimii imaşului cu menţiunea că acela făcea parte din moşia epitropiei (N. Iorga, Documente Callimachi, p. 588, nr. 40). Informarea a fost, probabil, făcută după ce Teodor Balş instalase pietrele de hotar care indicau despărţirea vetrei târgului de moşia din jur a epitropiei. (Arhivele Naționale Iași, Documente Spiridonie, V/29) 371 N. Iorga, Documente Callimachi, p. 588, nr. 41. 372 Ibidem, p. 589, nr. 43. 252 De la prima atestare documentară până în secolul al XIX-lea Fig. 112. Începutul și încheierea Privilegiului Târgului Frumos de la 1815. (după Iorga, 1911; prelucrare grafică D. Boghian) În procesul care s-a desfăşurat la Iaşi, la Mitropolie, părţile şi-au prezentat argumentele prin declaraţiile şi dovezile scrise. Epitropia a înfăţişat, ca de obicei, actul de danie din 18 iunie 1755 de la Matei Ghica, menţionându-se şi veniturile care aveau să revină pentru întreţinerea şi refacerea bisericilor, inclusiv bezmenul pe locurile de case şi dughene şi zeciuielile din produsele de pe moşie. O altă probă scrisă înfăţişată de Epitropie a fost hotarnica din 29 septembrie 1776 alcătuită de Alexandru Ramadan pentru delimitarea vetrei târgului. Scopul hotarnicii a fost şi impunerea tuturor locuitorilor din vatra târgului la plata a câte un leu de casă şi dugheană pe an, iar pe cei de pe moşia mănăstirii, din afara vetrei, la câte doi lei pe an şi zeciuială din toate produsele. Al treilea act adus ca argument în apărarea poziţiei Epitropiei a fost cel cu data de 3 august 1786, prin care locuitorii care ar fi vrut să se strămute în vatra veche a târgului nu ar fi avut voie să o facă fără ştirea mănăstirii. În sfârşit, a fost prezentată la judecată şi hotarnica din 30 iulie 1796, prin care au fost delimitate cele două vetre ale oraşului, cea veche şi cea nouă, scutite însă de chiria pentru locurile de case. De cealaltă parte, orăşenii, care iniţial au spus că au actele doveditoare la Iaşi, prezintă actul din 3 iulie 1767 de la Grigore Callimachi voievod, cel din 6 mai 1784 de confirmare a primului şi de scutire de bezmen pentru locuitorii vetrelor, atât a aceleia noi, cât şi a celei vechi. Apoi un act din 12 mai 1801 pentru nişte imaşuri vechi şi cel din 12 aprilie 1806, referitor tot la taxele pentru păşunat. 253 Monografia orașului Târgu Frumos În urma cercetării declarațiilor părţilor şi a dovezilor prezentate, s-a luat hotărârea ca pentru case şi acareturi să nu se perceapă bezmen de la locuitorii târgoveţi şi boieri ai vetrei, scutiri fiind admise şi pentru funcţionarea unei mori a târgoveţilor, de scutirile de chirie pe locurile de case urmând să beneficieze inclusiv cei care se vor stabili ulterior acelei hotărâri în vatra târgului. În privinţa păşunatului, se plăteau taxe, precum se plăteau şi la alte târguri ale ţării, iar pentru produsele obţinute la câmp, pe moşia Epitropiei, urma să se încaseze zeciuiala obişnuită din toate produsele. În privinţa daniei făcute domniţei Ralu, lucrurile şi-au urmat cursul, în sensul că de la 3 septembrie 1814 datează o cerere a lui Constantin Paladi, ginerele domnului, de a se hotărnici vatra Târgului Frumos, cea veche şi cea nouă, dăruită domniţei Ralu, iar în urma constatărilor se se ridice şi un plan373. Probabil acţiunea de hotărnicire nu a mai avut loc, fiindcă domnul, înduplecat de cererile, poate chiar şi de atitudinea hotărâtă de împotrivire a locuitorilor Târgului Frumos374, va retrage dania făcută fiicei sale, nu gratuit, ci cu un preţ solicitat târgoveţilor, dându-le în schimb privilegiul din 5 septembrie 1815375. Era actul care încununa cu succes stăruinţele de până atunci ale locuitorilor Târgului Frumos de a obţine drepturi depline asupra vetrei, necontestate de Epitropia Sf. Spiridon, sau chiar de către domnie. Acela este momentul în care se va intra într-o nouă perioadă din istoria Târgului Frumos, în care paşii organizării municipale moderne vor avea o cadenţă mai alertă. Multe dintre prevederile cuprinse în privilegiu vor ghida viaţa oraşului mult timp după obţinerea lui, actul devenind un reper chiar şi ulterior anului 1832, când oraşele vor fi organizate în acord cu prevederile Regulamentului Organic, lucru pe care îl vom putea constata în ultima parte a acestui capitol. III.4. Târgul Frumos pe drumul modernizării administraţiei municipale: de la epitropie la eforie (1815-1859) III.4.1. Epitropie: în litera privilegiului de la 1815 Cadrul în care a funcţionat Epitropia Târgului Frumos a fost înscris în hrisovul oferit orăşenilor de Scarlat Callimachi la 5 septembrie 1815. Nu vom insista asupra contextului în care a fost acordat actul, el fiind descris în amănunt de către N. Iorga cu ocazia publicării376. Epitropia târgului o putem considera instituţia prin intermediul căreia s-a făcut un prim pas către modernizarea administraţiei municipale. În actul domnesc din 1815 au fost enunţate câteva dintre motivele care au făcut ca domnia să acorde locuitorilor vetrei Târgului Frumos drepturi municipale depline. Alături de plângerile şi insistenţele orăşenilor, a primat faptul că terenul ocupat de cele două vetre era socotit pământ domnesc, Târgu Frumos fiind unul dintre oraşele vechi ale ţării, întemeiat prin voinţă domnească, situaţie probată şi de existenţa în vechime a unei curţi domneşti acolo. Un alt argument l-a reprezentat aşezarea oraşului la răscrucea drumurilor mari a cinci ţinuturi, situare geografică ce nu a fost doar izvor de bunăstare, ci şi prilej de neajunsuri pentru orăşeni, din cauza trecerii pe acolo a numeroşi drumeţi pe care orăşenii aveau obligaţia de a-i găzdui. Redactarea privilegiului a reprezentat un nou prilej pentru ca toate actele anterioare, începând cu cel de danie din 1755 acordat de Matei Ghica voievod ctitoriei sale din Codrul Iaşilor şi bisericii Sf. Parascheva, să fie recitite. Pretenţiile vechi ale Epitropiei Sf. Spiridon 373 N. Iorga, Documente Callimachi, p. 592, nr. 45. Determinare pe care au dovedit-o la Iaşi, înaintea judecătorilor, la 25 februarie 1815, cerând să li se dea lor stăpânirea pe care o meritau potrivit drepturilor şi hotărârilor domneşti mai vechi; N. Iorga, Documente Callimachi, p. 592, nr. 46. 375 N. Iorga, Privilegiul din 1815 al Târgului Frumos, p. 43-64. 376 Ibidem, p. 35-64. N. Iorga publica textul după o copie din 3 decembrie 1832, pe care el o primise de la avocatul Hangan, însă menţiona că actul original se păstra în arhiva Primăriei Târgu Frumos (ibidem, p. 35). Copia din 1832 după care a editat N. Iorga hrisovul acordat târgoveţilor în anul 1815 de către Scarlat Callimachi se păstrează acum la Biblioteca Academiei, Documente istorice, DCCXLV/43, semnalare pentru care îi mulţumim domnului Petronel Zahariuc. 254 374 De la prima atestare documentară până în secolul al XIX-lea asupra întregului teritoriu urban, inclusiv asupra vetrei au fost încă o dată considerate nejustificate, chiar dacă se observa că textul actului de danie din 1755 era destul de neclar în această privinţă. Prin urmare, locuitorilor Târgului Frumos li se recunoştea dreptul deplin, nesupus la nici o îndatorire către altcineva, asupra teritoriului celor două vetre, urmând ca Epitropiei Sf. Spiridon ei să plătească taxe pentru folosinţa imaşului, iar pentru ţarină şi fâneţe să dea zeciuială. Mai mult, domnia admitea chiar o extindere a suprafeţei vetrei oraşului, incluzând acolo şi imobilele care între timp, datorită sporului demografic, se întinseseră pe teritoriul imaşului377, motiv pentru care se impunea efectuarea unei noi hotărniciri a vetrelor dinspre moşia înconjurătoare378. Epitropia Spitalului Sfântul Spiridon păstra totuşi în vatra târgului dreptul de a percepe taxe cu ocazia desfăşurării iarmaroacelor379. Perceperea de taxe de către Epitropie pentru funcţionarea iarmaroacelor organizate în cuprinsul oraşului era în fapt o despăgubire pentru faptul că semnăturile de pe moşia din jurul târgului aveau de suferit din cauza trecerii pe acolo a animalelor aduse spre vânzare la iarmaroc. De altfel, în legătură cu desfăşurarea comerţului, în act se stabilea ca târgul săptămânal să aibă loc în fiecare joi, iar toţi negustorii, atât cei localnici, cât şi cei veniţi din alte localităţi, să fie obligaţi să-şi expună marfa exclusiv la uliţă, în dughene sau în loc deschis, pe tarabe, nicidecum în altă parte, cum ar fi în Târgul Vitelor. Cât despre iarmaroace, ca târguri periodice, ele aveau să se organizeze de douăsprezece ori pe an, şase în deal, pe vatra veche şi alte şase în vale, pe vatra nouă. Erau enumerate zilele de sărbătoare când urmau să aibă loc adunările; prima era, potrivit calendarului bisericesc, la 26 septembrie, de Sfântul Ioan Gură de Aur. Urmau cele de la 14 octombrie, de Vinerea Mare; 8 noiembrie, de ziua Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril; 6 decembrie, de ziua Sf. Nicolae; 17 ianuarie, de Sfântul Antonie; 2 februarie, de Stratenie; 9 martie, de ziua Sfinţilor 40 de Mucenici; apoi în Duminica Tomii, după Paşti, în luna aprilie; la 21 mai, de ziua Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena; la 24 iunie, de Sânzâiene; la 20 iulie, de ziua Sfântului Ilie şi cel de-al doisprezecelea iarmaroc se făcea pe 29 august la Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul380. Erau aşadar douăsprezece zile de iarmaroc distribuite în fiecare lună a anului cu ocazia sărbătorilor religioase, prilej pentru locuitorii din localităţile mai apropiate sau mai îndepărtate, dar chiar şi pentru negustorii veniţi de peste hotare de a aduce şi de a cumpăra de la târg marfă, în special animale şi cherestea, dar şi alte materii prime sau produse manufacturate. Potrivit dispoziţiilor din hrisov, însărcinaţi cu supravegherea respectării normelor de organizare a spaţiilor destinate comerţului permanent, la uliţă, şi a celui temporar, la iarmaroc, erau epitropii târgului. Epitropii erau în număr de patru şi se alegeau de către obşte din rândul târgoveţilor de frunte, având în subordine şi alţi târgoveţi cu ajutorul cărora îşi îndeplineau atribuţiile legate de siguranţa şi buna orânduire a vieţii orăşeneşti. Atribuţiile epitropilor în privinţa organizării raţionale a spaţiului urban se manifestau prin faptul că ei erau însărcinaţi să împartă târgoveţilor locurile libere din cuprinsul vetrei, pentru a-şi ridica acolo case şi dughene, având grijă, totodată, să păstreze liniile uliţelor neştirbite, pentru garantarea bunei circulaţii în târg. Epitropii aveau, de asemenea, îndatoriri în privinţa organizării spaţiului unde se desfăşurau iarmaroacele. Cele două meideanuri381, unul în vatra veche şi celălalt în vatra nouă, aveau să fie măsurate şi delimitate de spaţiile înconjurătoare. Terenurile aveau să fie de mărime suficientă pentru a nu se produce o îngrămădire şi împiedicarea bunei circulaţii. Construcţiile din vecinătate urmau să se facă respectând cu stricteţe limitele impuse, iar cei care ar fi construit ilegal, încălcând hotarele stabilite pentru iarmaroace, ar fi suportat imediat consecinţele, dărâmându-li-se construcţiile. 377 Ibidem, p. 54. Ibidem, p. 55. 379 Ibidem, p. 55. 380 Ibidem, p. 57. 381 Din limba turcă, cu sensul loc deschis cu destinaţie comercială, piaţă, cuvânt care s-a transformat în maidan, cu sensul de teren viran. 255 378 Monografia orașului Târgu Frumos Pentru siguranţa circulaţiei în cuprinsul terenului destinat organizării iarmaroacelor era interzisă săparea unor gropi sau a unor şanţuri. Tot epitropii erau cei care, înainte de a începe iarmaroacele, aveau obligaţia să organizeze interiorul spaţiului respectiv, anume să traseze uliţa pe care urmau să fie ridicate corturile şi şoproanele negustorilor dughengii, iar apoi să indice locul unde puteau fi aşezate carele şi căruţele cu marfă de vânzare. Separat trebuia trasat locul din iarmaroc unde aveau să se vândă băuturile, precum şi locul ocupat de Târgul Vitelor, care trebuia să fie situat la o margine, pentru a nu afecta buna circulaţie şi siguranţa oamenilor care treceau prin târg. Cele enunţate până acum, ca atribuţii ale epitropiei târgului, sunt norme generale de organizare şi sistematizare a spaţiului urban, necesare pentru o judicioasă ocupare a teritoriului celor două vetre, care, aşa cum se întâmplase şi în trecut, datorită sporirii numărului populaţiei, dar şi în lipsa unei sistematizări riguroase, putea deveni curând insuficient, ceea ce ar fi dus la o extindere necontrolată a suprafeţei târgului care s-ar fi întins pe seama imaşului sau chiar a moşiei din jur, aflată în proprietatea Epitropiei Sfântul Spiridon. Pe lângă supravegherea punerii în practică a măsurilor referitoare la organizarea şi sistematizarea teritoriului vetrelor, epitropii mai aveau atribuţii şi în privinţa siguranţei locuirii în oraş. Epitropii, în colaborare cu dregătorii de ţinut, urmau să supravegheze ca toţi locuitorii, negustorii sau meşterii cu dughene la uliţă, să deţină, pentru prevenirea incendiilor, vas cu apă, scară, cofe, cange şi funie. Sub autoritatea epitropilor se aflau şoltuzul şi cei doisprezece pârgari care, spre deosebire de obiceiul din trecut, se alegeau din rândul oamenilor de rând din târg, „dintre haimanale”. Acei oameni erau scutiţi de toate dările şi obligaţiile la care erau supuşi locuitorii birnici, mai puţin de birul către Vistierie, şi aveau sarcina să contribuie la măsurile de prevenire şi combatere a incendiilor şi de păstrare a ordinii publice, pentru prevenirea săvârşirii fărădelegilor382. Epitropii, împreună cu întreaga obşte, mai aveau obligaţia de a se îngriji de buna stare a bisericii domneşti şi de asigurarea ei cu toate cele necesare pentru oficierea liturghiilor de peste an şi a slujbelor de pomenire a ctitorilor. Atribuţii mai aveau epitropii şi în privinţa asigurării circulaţiei, mai cu seamă în vatra nouă care fiind aşezată pe teren predispus inundaţiilor şi băltirii apelor în anotimpurile ploioase, avea nevoie de amenajare prin pavare şi drenarea apelor. Pentru limitarea acelor neajunsuri, epitropii trebuiau să se îngrijească de refacerea pavării uliţei cu podele de stejar şi de întreţinerea ei, căutând să aibă permanent la dispoziţie materialele de construcţie necesare reparaţiilor. În sprijinul lucrărilor edilitare ce urmau a fi făcute şi coordonate de epitropi, domnia dădea voie să fie colonizaţi de peste hotar 20 de oameni străini, fără bir, pentru a fi aşezaţi într-o mahala a târgului. Rolul lor era de a construi şi întreţine pavajul de lemn al uliţei principale şi a podurilor de peste mlaştini şi pâraie şi de a sigura nevoile curente de întreţinere a bisericii domneşti. Din acest motiv se recomanda ca unii dintre acei oameni să fie meşteri pietrari şi teslari. Aceiaşi locuitori aveau să fie folosiţi, alături de şoltuz şi de pârgari, la paza şi stingerea incendiilor, precum şi la măsurile de păstrare a ordinii383. Prin hrisov se mai stabileau şi veniturile care aveau să fie strânse în urma desfăşurării unor activităţi comerciale din cuprinsul târgului şi trebuiau depuse la cutia târgului care avea să fie păzită şi administrată de unul dintre epitropi şi sub supravegherea restului. Între venituri se numărau taxele percepute în urma vânzării rachiului şi a holercii de către negustorii din alte părţi, cei localnici fiind scutiţi de plata taxelor pentru astfel de negoţ. Mai mult, negustorii străini nu aveau dreptul să vândă băutura decât cu ridicata, plătind câte 10 parale de fiecare vadră. Taxe se plăteau şi pentru vânzarea băuturilor în zilele de iarmaroc, fiind cu acea ocazie impusă la taxă şi vânzarea vinului. De asemenea, tot negustorii veniţi din alte părţi aveau să plătească o taxă de 40 de bani la cutia târgului pentru fiecare tarabă pe care 382 383 N. Iorga, Privilegiul, p. 61. Ibidem, p. 62. 256 De la prima atestare documentară până în secolul al XIX-lea o întindeau în ziua iarmaroacelor, iar în ziua târgului săptămânal, din fiecare joi, aveau să plătească pentru tarabă câte 4 parale. Negustorii localnici erau, de asemenea, scutiţi de o astfel de taxă. Tot în rândul veniturilor intrau şi taxele care se percepeau de la cei care cereau învoire să ridice clădiri pe locurile libere din cuprinsul vetrei. Autorizarea o cereau de la epitropi care măsurau locul şi îl atribuiau, percepând de la solicitanţi câte 3 lei de fiecare stânjen de pe lungimea locului pe latura de la uliţă, adică faţa locului. Pentru locurile situate în mahalale taxa era mult mai redusă, iar acestea erau mai generoase ca mărime. O altă sursă de venit pentru cutia târgului o reprezentau taxele plătite de deţinătorii căsăpiei din târg. Pentru fiecare bou sau vacă sacrificate se plăteau câte 30 de parale şi câte patru parale de oaie, capră şi miel. Apoi, deţinătorii velniţelor, la înfiinţare, pe lângă dările pe care le datorau Vistieriei, aveau să achite câte 15 lei la cutia târgului. Taxe se percepeau şi de la cărăuşii care încărcau sau descărcau marfă din carele şi căruţele lor. Negustorii localnici erau scutiţi de astfel de taxe. După enunţarea tuturor surselor de venituri care se strângeau anual la cutia târgului, în hrisov se preciza că epitropii aveau obligaţia să ţină o condică riguroasă de venituri şi cheltuieli care din şase în şase luni era verificată de către membrii epitropiei în prezenţa protopopului şi a unor locuitori de frunte ai târgului, indiferent de stare şi de naţie. Dacă s-ar fi constatat delapidări din cutia târgului, epitropii făptaşi ar fi fost îndepărtaţi din epitropie, iar pagubele ar fi urmat să fie recuperate din averile lor384. Acesta a fost cadrul în care s-a desfăşurat viaţa şi organizarea municipală la Târgu Frumos după anul 1815 până după alcătuirea şi aprobarea Regulamentului Organic, în anul 1832. O imagine aproape fotografică a teritoriului urban de la Târgu Frumos, înaintea ocupaţiei ruseşti care a dus la redactarea Regulamentului Organic în plină perioadă a administraţiei epitropiei de târg o avem dintr-o hartă desenată în anul 1828 de inginerul Dumitrache Pastia (fig. 113)385. Observăm alături de cele două biserici mai vechi, cea domnească cu hramul Sfânta Parascheva, situată pe vatra veche şi de cea cu hramul Sfântul Nicolae, situată pe vatra nouă, o a treia biserică, care nu este alta decât aceea a locuitorilor lipoveni ai oraşului. Ei sunt, probabil, unii dintre oamenii străini pe care, prin hrisovul din anul 1815, epitropii au avut dreptul să-i cheme şi să-i aşeze la o margine a târgului pentru a fi de folos pentru lucrările de amenajare edilitară, mai cu seamă a podurilor şi pavărilor cu lemn a zonelor inundabile ale oraşului. Din imagine putem constata densitatea construcţiilor, care formează un şir aproape continuu de-a lungul uliţei principale, a drumului mare al Iaşilor care străbate localitatea, dar şi de-a lungul drumurilor care se îndreptau către Roman, Ruginoasa şi Criveşti. O densitate mai mică a locuirii o constatăm cu cât ne îndepărtăm de drumurile mari. Sunt spaţii în care au fost desenate chiar câteva curţi generoase având în cuprinsul lor imobile, grădini şi livezi. Aşadar, alături de o densitate mai ridicată şi o sistematizare mai riguroasă în zona comercială, cu precădere în cuprinsul vetrei noi, dispusă în valea Bahluieţului şi pe versantul dinspre pârâul Criveştilor, cu cât ne îndepărtăm de miezul târgului, locuirea în mahalale, chiar dacă este dispusă de-a lungul drumurilor principale, sau de-a lungul albiei Bahluieţului, era mai puţin aglomerată, dând impresia, datorită unor locuri rămase libere şi a unor grădini vaste, unei lipse de sistematizare. 384 385 Ibidem, p. 63. Arhivele Naţionale Iaşi, Fond Documente Spiridonie, V/32. 257 Monografia orașului Târgu Frumos Fig. 113 Detaliu de pe harta desenată de inginerul Dumitrache Pastia. Târgu Frumos la 1828; (după Arhivele Naționale Iași, Documente Spiridonie, V/32; foto M. Chelcu). III.4.2. Eforia: între specificul local şi litera Regulamentului Organic. Cadrul legislativ În capitolul al III-lea din Regulamentul Organic al Moldovei au fost incluse reglementările privitoare la finanţe, iar la litera H din acel capitol au fost enunţate normele pentru înfiinţarea eforiilor orăşeneşti. Potrivit legiuitorului, toate dispoziţiile privitoare la domeniul organizării municipale izvorau din interesul superior al ocârmuirii de a oferi mijloacele necesare locuitorilor oraşelor pentru dobândirea unui „trai fericit”386. Era enunţat dreptul comunităţilor urbane de a se autoadministra prin intermediul unor sfaturi municipale alcătuite din membri aleşi din rândul orăşenilor. Guvernul avea dreptul de a supraveghea ca membrii eforiei să-şi îndeplinească îndatoririle şi să nu folosească puterea cu care erau învestiţi în propriul interes, ci numai pentru binele obştesc. În articolul I se prevedea că, în afară de Eforia oraşului Iaşi, care era formată din cinci membri, celelalte oraşe la care se înfiinţau eforii, numărul membrilor urma să fie de trei. Unul dintre cei trei membri aleşi era desemnat preşedinte, dar trebuia să fie confirmat în acea poziţie de guvern. În acest fel, chiar dacă în dispoziţiile generale se prevedea o deplină autoadministrare municipală, prin confirmarea preşedintelui eforiilor de către puterea centrală, guvernul îşi rezerva o importantă pârghie de influenţă şi control. Un alt membru al eforiei îndeplinea sarcina de casier, fiind singurul efor remunerat. Alegerile municipale aveau loc la începutul lunii noiembrie a fiecărui an. 386 Regulamentul Organic al Moldovei, ediţie integrală realizată de Dumitru Vitcu şi Gabriel Bădărău, cu sprijinul lui Corneliu Istrati, Iaşi, 2004, p. 424-441; în continuare se va cita: Regulamentul Organic. 258 De la prima atestare documentară până în secolul al XIX-lea În cel de-al doilea articol se preciza că eforiile orăşeneşti, cu excepţia celei a oraşului Iaşi, avea câte doi slujbaşi, în funcţie de necesităţi şi de posibilităţile de a-i remunera. Între slujbaşi se număra secretarul, care ca şi casierul, era remunerat387. În articolele III, IV şi V au fost cuprinse dispoziţii generale şi speciale în legătură cu modalitatea de alegere a membrilor eforiilor orăşeneşti388. Dreptul de a alege era acordat doar locuitorilor creştini, în vârstă de peste 25 de ani, boieri pământeni cu domiciliu şi averi imobiliare în oraş, negustori cu proprietate în oraş sau staroştii corporaţiilor (breslelor). În privinţa dreptului de a fi ales, acel drept îl aveau doar pământenii cu o avere imobiliară de 8.000 de lei. Era o derogare pentru alegerea unor supuşi străini doar dacă aveau vârsta de 30 de ani şi o rezidenţă în oraş de cel puţin 2 ani, declarând cu cel puţin şase luni înaintea alegerilor că vor respecta toate îndatoririle pe care le aveau locuitorii pământeni, adică vor renunţa pe perioada îndeplinirii funcţiei municipale la drepturile pe care le aveau în calitate de supuşi ai altor state. În următoarele articole, de la VI până la cel de-al XVII-lea, era descris felul în care decurgea procesul electoral, unele alegeri ajungând să se desfăşoare şi în două tururi389. Listele de alegători, care îi conţineau, aşa cum am amintit, exclusiv pe locuitorii creştini, cu vârsta de peste 25 de ani, se întocmeau în luna septembrie de către eforie şi erau verificate în luna octombrie la isprăvnicie, fiind actualizate dacă era cazul, în urma unor noi cereri de înscriere. Listele finale erau aprobate de către ministrul de interne. Vedem aşadar că întreg procesul electoral, începând chiar cu aprobarea listelor electorale, era supus controlului administraţiei centrale. Tot eforia era îndatorată să întocmească şi listele tuturor celor care îndeplineau condiţiile de a fi aleşi, liste care de asemenea erau verificate şi aprobate de isprăvnicie. Alegerile aveau loc la 1 noiembrie a fiecărui an şi se organizau la casa obştii, în prezenţa ispravnicului ţinutului. Noii aleşi îşi intrau în atribuţii de la 1 ianuarie a următorului an390. În cel de-al XVIII-lea articol al anexei H din regulamentul organic referitoare la organizarea şi funcţionarea eforiilor se făceau precizări în legătură cu veniturile, cheltuielile, păstrarea sumelor încasate în lăzile eforiei, cheltuielile eligibile pentru înfrumuseţarea oraşului şi pentru îmbunătăţiri edilitare, a siguranţei aprovizionării cu hrană, buna circulaţie prin ameliorarea calităţii uliţelor, necesară desfăşurării comerţului şi măsurile pentru prevenirea incendiilor391. În următorul articol erau enumerate sursele de venituri ale eforiilor orăşeneşti, ele fiind formate din:  taxe şi impozite percepute de la populaţie, precum capitaţia plătită de toţi orăşenii birnici, atât cei de la uliţă, cât şi cei din mahalale şi, separat, taxa plătită de comunităţile evreilor. La acestea se adăuga zeciuiala pe care o plăteau meşterii şi negustorii patentari.  accize aplicate asupra comercializării anumitor tipuri de produse precum băuturile alcoolice (vinarţ, rachiu şi spirt), păcură şi dohot, taxe care se percepeau la intrarea în oraşe, la bariere, tutunul turcesc care intra în ţară şi venitul cântarului.  taxe de transport aplicate droşcarilor şi căruţaşilor care tranzitau oraşele392. Într-un alt articol din aceeaşi anexă, mai precis în cel de-al XXIV-lea se preciza că guvernul urma să înfiinţeze eforii la toate târgurile care nu erau proprietate particulară dar că, întru întâmpinarea interesului obştesc, se vor putea înfiinţa eforii şi la târgurile particulare, fără însă a fi afectate drepturile de proprietate393, prevedere care se potrivea situaţiei Târgului Frumos. 387 Ibidem, p. 425. Ibidem, p. 425-426. 389 Ibidem, p. 426-427. 390 Ibidem. 391 Ibidem, p. 427-428. 392 Ibidem, p. 428-430. 393 Ibidem, p. 430. 388 259 Monografia orașului Târgu Frumos În cel de-al XXVI-lea capitol erau cuprinse dispoziţiile generale în legătură cu alcătuirea şi verificarea bugetului, operaţiune care urma să aibă loc în luna noiembrie a fiecărui an394. Acesta era cadrul general în care se dorea reformarea administraţiilor municipale din ţară, începând cu oraşul Iaşi şi cu alte oraşe mari ale ţării, care aveau statut de oraşe libere, ce nu erau aşezate pe moşii particulare. *** Specificul local: împotriviri la schimbare şi o lungă tranziţie de la epitropie la eforie Înainte de a surprinde pe baza informaţiilor desprinse din documentele de arhivă câteva din detaliile punerii în practică a reformei administrative a Târgului Frumos, a modului cum s-a acordat cadrul legislativ din Regulamentul Organic, prezentat anterior, cu realitatea, trebuie să precizăm că în privinţa statutului teritoriului urban de la Târgu Frumos, acela era parţial în proprietatea obştii târgoveţilor, adică miezul târgului, mai precis cele două vetre obţinute prin hrisovul din anul 1815, şi parţial în proprietatea Epitropiei Sf. Spiridon din Iaşi, acolo unde se întinseseră mahalalele oraşului după 1815. Acesta este un detaliu care, aşa cum vom vedea, va influenţa traseul sinuos al modernizării municipale la Târgu Frumos. Primele măsuri luate de guvern în aplicarea dispoziţiilor regulamentare privitoare la înfiinţarea eforiei la Târgu Frumos vor apărea abia din prima parte a anului 1837. Un motiv al întârzierii îl reprezintă chiar statutul de moşie particulară pe care îl avea teritoriul oraşului. Prioritate pentru înfiinţarea de eforii, aşa cum reiese şi din textul Regulamentului Organic, au avut, alături de capitala Iaşi, oraşele care erau aşezate pe domeniu public, nu pe proprietăţi particulare. Pe lângă acest fapt, oraşul pierduse, tot ca urmare a reformei administrative, statutul de reşedinţă a ţinutului Cârligătura ce fusese transformat într-o plasă din cadrul ţinutului Iaşi. Aşadar, abia din 23 martie 1837 datează o adresă a Sfatului Administrativ către Departamentul Treburilor dinlăuntru prin care se solicita începerea demersurilor pentru înfiinţarea eforiei. În act se preciza că măsura administrativă era necesară mai ales pentru protejarea populaţiei împotriva incendiilor care au provocat în trecut distrugerea oraşului395, precum şi pentru întreţinerea în bună stare a căilor de comunicaţie într-o localitate situată la drumul mare al ţinuturilor de sus, îmbunătăţiri edilitare care ar duce la înlesnirea circulaţiei şi la stimularea comerţului396. Decizia înfiinţării eforiei la Târgu Frumos venea împreună cu aceea a înfiinţării eforiei la Bacău. Asocierea celor două oraşe nu era întâmplătoare. Cele două târguri aveau nu doar o mărime comparabilă la acea dată, dar erau amândouă, aşa cum se menţiona în adresa ministerială, aşezate la drumul mare şi pe moşii particulare. A existat însă şi o diferenţă. Dacă la Bacău locuitorii oraşului au fost cei care au cerut înfiinţarea eforiei397, la Târgu Frumos nu orăşenii au fost solicitanţii, ba dimpotrivă, aşa cum vom vedea, din motive ce ţin de particularităţile locale, se vor înregistra gesturi de opoziţie faţă de desfiinţarea epitropiei de târg şi înlocuirea ei cu eforia. Vom descoperi o împotrivire aproape generalizată a diferitelor categorii de populaţie, începând cu epitropii şi populaţia mai înstărită, boieri şi negustori, până la locuitorii evrei, care trăiau cu precădere în zona comercială a oraşului, dar şi a creştinilor din mahalale. Chiar dacă motivele împotrivirii vor fi diverse, scopul a fost se pare comun, acela al împiedicării constituirii eforiei. Împotrivirile vor veni mai întâi din partea epitropilor târgului care percepeau trecerea la noua formă de organizare administrativă locală, în baza prevederilor regulamentare, ca pe o 394 Ibidem, p. 431. S-a păstrat o corespondenţă din anul 1834 prin care o parte a locuitorilor din Târgu Frumos se adresau Vistieriei cerând să primească o serie de scutiri de dări pentru că au avut de suferit în urma unui incendiu devastator care le-a afectat locuirea şi afacerile din târg; Arhivele Naţionale Iaşi, Fond Vistieria Moldovei, 210/1834. 396 Arhivele Naţionale Iaşi, Fond Secretariatul de Stat, nr. 422, f. 1 r.-v. 397 Ibidem, f. 2 r.-v. 260 395 De la prima atestare documentară până în secolul al XIX-lea lezare a intereselor lor, o încălcare a libertăţilor municipale dobândite de locuitorii Târgului Frumos prin hrisovul acordat de Scarlat Callimachi în anul 1815. În fapt, atitudinea epitropilor ascundea, dincolo de discursul construit în jurul luptei municipale încununate cu succes în anul 1815, un interes pragmatic, financiar. Că era aşa o dovedeşte o adresă cu data de 14 august 1837 a ministrului de interne, logofătul Costin Catargi, către Sfatul Administrativ, în care este descrisă situaţia încurcată de la Târgu Frumos. În condiţiile în care s-au făcut de către minister primele pregătiri pentru înfiinţarea eforiei, s-a constatat că, aşa cum au declarat o parte a orăşenilor, veniturile percepute de la locuitori de către eforia oraşului, potrivit termenilor cuprinşi în hrisovul din anul 1815, pentru terenul din vatra oraşului, erau amestecate cu veniturile percepute pentru folosinţa de către orăşeni a ţarinii şi fâneţelor aflate la moşia din jurul oraşului aparţinând Epitropiei Sfântul Spiridon. Mai precis, epitropii Târgului Frumos nu adunau doar veniturile eforiei, de pe vatra târgului, aflată în proprietatea obştii, ci luaseră în concesiune de la Epitropia Sf. Spiridon şi veniturile moşiei din jurul oraşului şi le amestecaseră, astfel încât nu se mai putea face distincţie între cele două categorii de venituri398. Atunci când am enumerat prevederile generale din Regulamentul Organic în legătură cu înfiinţarea şi funcţionarea epitropiilor orăşeneşti, am văzut că prin înfiinţarea eforiilor, chiar dacă se enunţa libertatea municipală deplină, prin faptul că preşedintele eforiei, cu toate că era ales de orăşeni, avea obligatoriu nevoie de confirmarea din partea guvernului, controlul puterii centrale asupra afacerilor municipale devenea mult mai prezent. Mai mult, verificarea balanţei de venituri şi cheltuieli şi aprobarea bugetului eforiilor se făcea sub supravegherea şi cu avizul ispravnicului, a preşedintelui judecătoriei şi a deputatului în circumscripția căruia se afla târgul. Aşadar, având în vedere faptul că, aşa cum reiese din raportul întocmit în anul 1837, la Târgu Frumos, după anul 1815, între Epitropia Târgului şi Epitropia Sfântul Spiridon se ajunsese la o comuniune de interese în privinţa strângerii veniturilor de la locuitorii oraşului, o supraveghere mai atentă din partea guvernului prin înfiinţarea epitropiei târgului devenea contrară interesului celor mai influenţi membri ai comunităţii. Că opoziţia a fost fermă ne-o arată şi faptul că după aproape un an, la 22 iunie 1838, eforia de la Târgu Frumos nu putea încă funcţiona din cauza împotrivirii orăşenilor care socoteau supravegherea mai strictă a veniturilor şi cheltuielilor oraşului din partea reprezentanţilor administraţiei centrale o încălcare a libertăţilor dobândite de ei prin hrisovul din anul 1815. De altfel, jalba trimisă ocârmuirii de către orăşeni, a se înţelege mai ales epitropii, a fost însoţită de fragmente extrase din privilegiul din anul 1815, cu scopul de a convinge guvernul să renunţe la decizia înfiinţării eforiei. Extrasele din textul hrisovului urmăreau să arate că sursele de venituri erau aproape identice cu cele care ar fi constituit bugetul eforiei, iar cheltuielile de asemenea, prioritare fiind cele referitoare la măsurile de prevenire a incendiilor, la îmbunătăţirile edilitare, mai ales a pavajului şi a podurilor din zona inundabilă a oraşului, precum şi întreţinerea edificiilor publice, cu referire la biserica domnească din oraş399. Aşadar, susţineau opozanţii, puse în oglindă, atribuţiile epitropiei şi ale eforiei cu care voia guvernul să o înlocuiască, erau aproape identice şi, prin urmare, reforma administrativă nu îşi avea rostul. Căuzaşii nu uitau să amintească punctul nevralgic cauzator al împotrivirii lor, anume controlul mai atent al bugetului din partea puterii centrale, acela fiind elementul de noutate prin care, susţineau orăşenii, se încălca dreptul dobândit de târgoveţi prin hrisovul din anul 1815 de a-şi administra singuri veniturile orăşeneşti, potrivit propriilor nevoi şi nu a unora impuse din afară, adică de guvern400. Reacţia hotărâtă a orăşenilor şi indecizia autorităţii centrale au făcut ca tentativa înfiinţării Eforiei Târgului Frumos în anul 1837 să nu aibă succes. Un alt element care a 398 Ibidem, f. 4 r.-v. Ibidem, f. 8 r.- 10 v. 400 Ibidem, f. 8 r. 399 261 Monografia orașului Târgu Frumos contribuit la tergiversarea măsurii de înfiinţare a eforiei a fost faptul că tocmai intrase în vigoare un nou contract de arendare a veniturilor moşiei din jurul oraşului, aparţinând Epitropiei Sfântul Spiridon, adjudecat de epitropii târgului. Aşadar, fără a avea dovezi, putem bănui că a existat, în acelaşi timp, şi interesul Epitropiei Sfântul Spiridon în prelungirea existenţei Epitropiei Târgului Frumos. Faptele descrise până acum au făcut ca în anii următori, până în 1842, administraţia locală să fie asigurată tot de epitropie, cu menţiunea că s-a încercat o minimă adaptare a funcţionării vechii instituţii municipale, înfiinţate după anul 1815, la noul cadru stabilit prin Regulamentul Organic. Aşadar anii 1837-1842 îi putem considera ai tranziţiei de la epitropie la eforie. Că a fost aşa ne-o arată numeroasele lămuriri cerute de la Târgu Frumos diferitelor instituţii ale administraţiei centrale, mai ales Departamentului Treburilor dinlăuntru, în privinţa alcătuirii bugetului sau chiar în legătură cu atribuţiile pe care ar trebui să le îndeplinească epitropia, altele decât cele prevăzute în hrisovul din anul 1815 pentru a o adapta noului cadru legislativ. O astfel de instrucţiune datează din luna noiembrie 1841, fiind înşiruite îndatoririle pe care le avea de îndeplinit eforia401. Data nu este întâmplătoare fiindcă, potrivit prevederilor din Regulamentul Organic, în luna noiembrie se întocmeau bugetele municipale. Aşadar între sarcinile pe care Sfatul Administrativ le solicita a fi îndeplinite de către Eforia Târgului Frumos se numărau lucrările edilitare de îmbunătăţire şi înfrumuseţare a locuirii în oraş. O altă îndatorire era aceea a strângerii veniturilor rezultate din taxe şi impozite, sume care aveau să fie administrate de către un casier ales de orăşeni. Casierul ţinea evidenţa veniturilor şi cheltuielilor într-o condică, iar la sfârşitul fiecărui an, în luna noiembrie, epitropia urma să înfăţişeze obştii o samă (raport) amănunţită asupra tuturor veniturilor şi cheltuielilor, raport care era înaintat pentru verificare Departamentului Treburilor dinlăuntru. În cazul în care se înregistrau deficite rezultate în urma efectuării unor lucrări în folosul obştesc, epitropia făcea o dare de seamă necesară pentru creditarea și acoperirii datoriilor. O altă obligaţie pe care urma să o aibă Eforia Târgului Frumos era înființarea şi întreţinerea funcţionării unei şcoli publice, organizată potrivit instrucţiunilor Epitropiei Şcolilor Publice. Grijă urma să aibă eforia şi de asigurarea hranei populaţiei în cantitate îndestulătoare şi de bună calitate. Epitropia mai avea dreptul să cerceteze şi să soluţioneze jalbele înaintate de către orăşeni. De altfel, orăşenii, individual sau colectiv, în problemele administrative aveau obligaţia să se adreseze în primă instanţă epitropiei şi doar în cazul în care aceasta ar fi considerat că îi sunt depăşite competenţele, urma să direcţioneze petiţiile către instanţele superioare. Acelaşi traseu avea să fie urmat inclusiv de jalbele îndreptate de orăşeni împotriva epitropiei. Era un procedeu care se încadrează în şirul măsurilor de reformă judiciară, de ierarhizare a instanţelor, cu scopul degrevării instanţelor superioare de cauzele minore, civile şi administrative. Comparând toate aceste lămuriri trimise de la Departament, constatăm că ceea ce se cerea a fi îndeplinit de către epitropia Târgului Frumos făcea ca instituţia să se identifice aproape în întregime cu ceea ce era prevăzut în Regulamentul Organic pentru funcţionarea eforiilor. De altfel, din aceeaşi lună noiembrie 1841, într-o rezoluţie dată de Sfatul Administrativ, în urma reluării cercetării situaţiei de la Târgu Frumos, se aprecia că pentru bunul mers al lucrurilor mai potrivită ar fi desfiinţarea epitropiei târgului şi înfiinţarea unei eforii care să urmeze în tocmai prevederile din Regulamentul Organic. Pentru a face o nouă cercetare a posibilităţii punerii în practică a măsurii, au fost delegaţi de către Departamentul Treburilor dinlăuntru ispravnicul ţinutului Iaşi, vornicul Iancu Ralet, deputat în Adunarea Obştească pentru acel ţinut, alături de paharnicul Iordache Idieru, locuitor în Târgu Frumos402. Oricum, de la mijlocul anului 1842 acţiunea administrativă de înfiinţare a eforiei va intra într-o etapă decisivă. Presiunile administraţiei centrale pentru înfăptuirea reformei 401 402 Ibidem, f. 19 r.- 20 r. Ibidem, f. 15 r.-v. 262 De la prima atestare documentară până în secolul al XIX-lea administrative locale se vor accentua, inclusiv prin verificarea atentă a veniturilor municipale şi a cheltuielilor făcute de epitropie. Acela a fost contextul în care a fost întocmită o nouă plângere a târgoveţilor adresată ocârmuirii, datând din 12 iunie 1842403. Orăşenii declarau că îşi menţin obiecţiile în privinţa desfiinţării epitropiei şi înlocuirea ei cu eforia și considerau iarăşi că înfiinţarea eforiei era o încălcare a dreptului lor de proprietate dobândit prin hrisovul din anul 1815. Mai mult, susţineau că schimbarea formei de administrare municipală, în acord total cu prevederile regulamentare nu ar fi oportună, fiindcă ar fi transferat o parte dintre venituri către bugetul central şi ar fi dus la o verificare mai strictă din partea administraţiei centrale a cheltuielilor din bugetul local, impunând unele cheltuieli peste putinţă de a fi suportate de comunitate. Ca argumente ale stării defavorabile în care s-ar fi aflat târgul, incompatibilă cu înfiinţarea eforiei, erau aduse unele întâmplări care ar fi pricinuit, spuneau ei, „ticăloşia stării lor actuale”, amintind mai ales decizia administrativă a desfiinţării ţinutului Cârligătura ce avea reşedinţa la Târgu Frumos, moment în care o parte din venituri au fost transferate către oraşul Iaşi. Pentru starea defavorabilă în care se afla oraşul erau amintite şi pagubele produse de incendiul din anul 1834 care a prefăcut în scrum aproape toate imobilele din zona comercială a târgului. Prin urmare, târgoveţii cereau, încă o dată, aşa cum făcuseră şi în 1837, la prima tentativă a guvernului de a înfăptui reforma administrativă locală, să nu fie desfiinţată instituţia epitropiei, garantând că epitropii vor veghea, aşa cum făcuseră şi până atunci, timp de 27 de ani, asupra îndatoririlor de înfrumuseţare a localităţii şi de siguranţa locuirii. Între activităţile edilitare de care epitropii susţineau că s-au ocupat se numărau refacerea şoselelor, a pavajului de lemn al uliţei principale, a podurilor, precum şi întreţinerea uneltelor necesare prevenirii şi stingerii incendiilor. De asemenea, mai susţineau că ei s-au îngrijit de iluminatul public cu felinare şi de înfiinţarea, de curând, a unei şcoli publice, de a cărei funcţionare promiteau că se vor îngriji şi în viitor404. O altă acţiune edilitară săvârşită sub supravegherea epitropiei a reprezentat-o refacerea oraşului în urma incendiului din anul 1834, reconstrucţie făcută cu o însemnată cheltuială din partea târgoveţilor, prin împrumuturi băneşti pentru care şi-au amanetat înscrisurile de proprietate, unii dintre ei având încă datorii neachitate. Un alt argument adus de locuitorii Târgului Frumos pentru neînfiinţarea eforiei era vecinătatea vetrei târgului cu moşiile Buznea şi Munteni. Ei presupuneau că proprietarii de acolo ar fi profitat de pe urma impunerii în târg a dărilor eforiceşti, pe care locuitorii de pe moşiile lor nu le-ar fi plătit, fapt care le-ar fi acordat un avantaj faţă de negustorii din târg, negustorii aşezaţi pe moşiile învecinate putând aplica un preţ mai scăzut la produsele pe care le vindeau. Că aşa s-ar fi întâmplat o dovedea, susţineau ei, situaţia scaunelor de căsăpie înfiinţate pe acele moşii, ce afectau deja preţul comerţului cu carne din oraş. Administraţia centrală nu s-a mulţumit însă cu mărturiile târgoveţilor în privinţa grijii lor pentru înfrumuseţarea şi siguranţa locuirii la Târgu Frumos, ci a întreprins cercetări proprii ale stării în care se aflau lucrările edilitare. O astfel de acţiune a condus la întocmirea de către Poliţia Târgului Frumos a unui raport cu data de 17 iunie 1842405, aşadar la câteva zile în urma cererii târgoveţilor de neînfiinţare a eforiei. În raportul adresat Isprăvniciei ţinutului Iaşi şi Departamentului Treburilor dinlăuntru, poliţmaistrul Târgului Frumos, aşadar omul guvernului, declara că uneltele şi caii pompierilor se aflau într-o stare cât se poate de rea şi că în ciuda repetatelor sale întâmpinări pe lângă Epitropie, Casa Obştii sau chiar pe la negustori, nu se mai aflau în inventar nici măcar materialele strict necesare, precum hamuri, frânghii, ştreanguri şi topoare. Peste toate, intervenţiile pentru stingerea incendiilor nu s-ar mai fi putut face din cauza lipsei oamenilor. În concluzie, poliţmaistrul nu putea spune decât: „Doamne fereşte de o întâmplare de foc!”. Prin urmare, în acelaşi raport, se aprecia că rezolvarea stării de fapt nu putea să vină decât prin înfiinţarea eforiei. Mai mult, autorul raportului cerea să nu 403 Ibidem, f. 33 r.- 34 r. Ibidem, f. 33 r.- 34 r. 405 Ibidem, f. 36 r.- v. 404 263 Monografia orașului Târgu Frumos se dea crezare celor care se împotriveau înfiinţării eforiei, fiindcă printre cei mai hotărâţi opozanţi ar fi fost evreii şi mai ales supuşii străini care ar fi avut cele mai multe interese în păstrarea epitropiei, având şi cele mai însemnate afaceri din oraş406. Nu ştim cât de mult au contat unele stări conflictuale apărute între poliţmaistru şi unii membri ai comunităţii evreilor în numirea în raportul său a evreilor şi mai ales a acelora supuşi străini ca principali opozanţi ai înfiinţării eforiei, dar cel puţin o dovadă a unui astfel de conflict am putut descoperi, fără ca el să aibă neapărat un fundament religios. Că este aşa ne-o arată acuzaţia pe care o aducea acelaşi poliţmaistru, Teodor Rujinschi, evreului Herşcu Leţner că la începutul lunii martie 1843 l-ar fi lovit pe el şi pe un slujbaş al poliţiei în momentul în care au venit la locuinţa lui Herşcu pentru a-i cere, în baza unei hotărâri judecătoreşti şi a unei porunci a Isprăvniciei, să achite o sumă de bani pe care o cerea boierul Costache Conachi407. În lipsa plăţii, poliţmaistrul şi însoţitorul erau împuterniciţi de isprăvnicie să pună sechestru pe bunurile datornicului şi să întocmească o listă a lucrurilor spre a fi scoase la vânzare, pentru recuperarea datoriei. Sosit la domiciliul datornicului, poliţmaistrul şi însoţitorul său au trecut la îndeplinirea însărcinărilor executorii, moment în care Herşcu Leţner ar fi adunat vreo 20 de coreligionari care i-ar fi înjurat şi molestat pe cei doi slujbaşi, poliţmaistrul fiind zgâriat pe obraz chiar de către Herşcu408. Evreul avea statut de supus austriac, pe care l-a invocat în faţa slujitorilor, însă lovirea poliţmaistrului a dus la arestarea şi trimiterea sa în temniţă la Iaşi, unde a stat 13 zile409. Faptul că Leţner era supus austriac a făcut ca la cercetarea cazului care a avut loc în cursul lunii aprilie să fie prezent şi un trimis al Agenţiei Austriece de la Iaşi. Aşadar, din partea consulatului austriac s-a prezentat la Târgu Frumos unterofiţerul Dimitrie Vaida, care împreună cu Ştefan Mirace şi Ionică Brânză, locuitori în oraş, desemnaţi din partea Isprăvniciei ţinutului Iaşi în cercetarea acuzaţiilor care i se aduceau lui Herşcu Leţner, au luat declaraţii împricinaţilor. Din actele cuprinse în dosar reiese că tensiunea era sporită, acuzaţii grave venind din ambele părţi. Spre exemplu, Herşcu Leţner l-a acuzat pe poliţmaistrul Teodor Rujinschi, în faţa anchetatorilor, că după ce îl arestase şi îl trimisese la închisoare, auzind că soţia sa intenţiona să trimită o plângere Consulatului Austriac, ar fi ridicat-o de la locuinţă, i-a luat înscrisurile şi i le-a rupt şi ar fi bătut-o cumplit. Tensiunea dintre cei doi era atât de mare încât Leţner l-ar fi bruscat pe Teodor Rujinschi şi în faţa anchetatorilor. Pentru a lămuri situaţia s-a decis să se recurgă la proba jurămintelor. Pe de o parte la un jurământ în biserică, dat de către slujbaşul care îl însoţise pe poliţmaistru şi care fusese la rândul său molestat de către evrei în momentul încercării de a aplica sechestrul, de cealaltă parte, jurământul ce urma să fie dat de starostele comunităţii evreilor, Froim Mihel, la sinagogă, în prezenţa rabinului şi a trimisului Agenţiei Austriece. De altfel, Froim Mihel fusese de faţă la toate întâmplările, încă de la începutul conflictului, doar că, după ce au fost făcute toate pregătirile de către rabin pentru depunerea jurământului, în momentul când starostele Froim Mihel a vrut să intre în sinagogă, mai muţi evrei l-ar fi împiedicat să o facă, ba mai mult l-au luat din faţa uşii şi l-au închis în baia rituală. Împiedicarea jurământului prin sechestrarea starostelui a fost interpretată de autorităţi ca dovadă suficientă a vinovăţiei lui Herşcu Leţner. În consecinţă, s-a luat hotărârea ca pentru a i se da satisfacţie poliţmaistrului şi a împiedica repetarea în viitor a unor gesturi asemănătoare de sfidare şi lezare a autorităţii, Leţner să primească o corecţie exemplară, publică, chiar în locul în care s-a produs atacul asupra poliţmaistrului. În ciuda acestui curs al anchetei care conducea către condamnarea lui Herşcu Leţner, consulatul austriac a continuat să-şi exprime suspiciunile în privinţa corectitudinii 406 Ibidem. 407 Idem, Ministerul de Interne, 4430. Tr. 1772, op. 2020, nr. 2722, f. 21 r. 408 409 Ibidem, f. 1 r. - 6 r. Ibidem, f. 15 r. 264 De la prima atestare documentară până în secolul al XIX-lea declaraţiilor luate şi a obiectivităţii anchetatorilor numiţi din partea isprăvniciei, raportând Agenţiei, între altele, că Ştefan Mircea şi Ioniţă Brânză ar fi „în cel mai de aproape prieteşug cu poliţmaistrul”410. La începutul lunii mai, la Departamentul Treburilor dinlăuntru au fost analizate faptele descrise în declaraţii, inclusiv suspiciunile trimisului agenţiei că ancheta ar fi fost părtinitoare, fapt care a dus la continuarea cercetărilor. Aşa se face că de la sfârşitul lunii august datează o declaraţie a rabinului de la Târgu Frumos în care mărturisea că Froim Mihel, starostele comunităţii evreilor din oraş, cel împiedicat să jure în sinagogă în luna mai de către membrii comunităţii, i-ar fi spus că nu sechestrarea l-a împiedicat să jure, ci conştiinţa. Declaraţiile starostelui date comisiei au fost false, fiindcă el fusese mult timp subaltern al poliţmaistrului, deci apropiat al aceluia, dar că în sinagogă nu ar fi putut jura pentru a le confirma411. Chiar dacă nu avem o probă a legăturii cu faptele descrise anterior, soldate cu agresiuni verbale şi fizice, urmate de întemniţarea supusului austriac Herşcu Leţner şi pedepsirea sa exemplară, în public, dintr-o listă a veniturilor Epitropiei Târgului Frumos pe anul 1842, alcătuită la sfârşitul lunii martie 1843, aflăm că prin intermediul Poliţiei s-ar fi primit de la 17 evrei, supuşi străini, suma de 448,32 de lei reprezentând datorii ale plăţii zeciuielii timp de patru ani412. Oricum, dincolo de situaţiile tensionate legate de achitarea unor datorii acumulate în urma neplăţii dărilor constatată în urma verificării mai riguroase a veniturilor municipale din partea administraţiei centrale, opoziţia evreilor se poate să fi fost într-adevăr mai hotărâtă decât a restului categoriilor de populaţie şi pentru faptul că, potrivit dispoziţiilor din Regulamentul Organic referitoare la organizarea şi funcţionarea eforiilor, dreptul de a alege şi a fi ales era acordat doar locuitorilor creştini ai oraşelor. În vechea organizare a administraţiei locale, în baza hrisovului din anul 1815, o astfel de interdicţie nu era prevăzută, situaţie, de altfel, existentă în majoritatea târguşoarelor înfiinţate la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea pe moşii particulare, prin hrisoave domneşti acordate proprietarilor. Iată aşadar un alt motiv al opoziţiei locuitorilor oraşului la înfiinţarea eforiei, alături de interesele financiare ale epitropilor care administrau atât veniturile ce se strângeau din cuprinsul vetrei, cât şi cele de pe moşia din jur, prin concesionarea lor de la Epitropia Spitalului Sf. Spiridon din Iaşi şi, peste toate, de perspectiva unui control mai strict al cheltuielilor municipale de către administraţia centrală. Totuşi, nu doar locuitorii evrei ai Târgului Frumos s-au opus înfiinţării eforiei. Că este aşa ne-o arată fie şi faptul că în jalba adresată de ei domnului în anul 1842 îi aflăm iscăliţi nu doar pe evrei, ci şi pe locuitorii creştini, inclusiv pe armeni şi lipoveni. De asemenea, tot acolo găsim şi iscăliturile unor boieri care locuiau sau avea imobile şi afaceri în târg. Cu toţii îi transmiteau domnului îngrijorarea şi chiar ameninţarea voalată că instaurarea noii forme de administraţie locală ar putea provoca depopularea târgului, adică unii dintre ei l-ar putea părăsi în căutarea unor locuri mai prielnice413. *** Înfiinţarea eforiei, primele exerciţii bugetare şi contracte de aprovizionare cu produse de strictă necesitate (pâine, carne, lumânări şi păcură) În ciuda mişcării de opoziţie, aproape generalizată, la 1 ianuarie 1843 noua instituţie îşi începea activitatea, înfiinţarea ei fiind precedată nu doar de rapoarte precum cel al poliţmaistrului, ci şi de inventarierea mai riguroasă a veniturilor şi cheltuielilor făcute la 410 Ibidem, f. 14 r.-v. Ibidem, f. 21 r. 412 Idem, Secretariatul de Stat, nr. 422, f. 47 r. 413 Ibidem, f. 44 r.- v. 411 265 Monografia orașului Târgu Frumos Târgu Frumos de către epitropi, astfel încât unul dintre primele bugete datează din anul 1841414. Dacă ne referim la cheltuieli, dintr-o astfel de listă aflăm că în anul 1842415, ultimul al existenţei Epitropiei Târgului Frumos, s-au cheltuit din suma totală a veniturilor de 6.924 de lei şi 3 parale, strânsă în anul anterior:  2.750 lei pentru plata slujitorilor pojărniceşti (pompieri) pe un an întreg, de la 1 aprilie 1842 şi până la 1 aprilie 1843, din care însă:  700 lei lui Gheorghe Macovei, tulumbagiu cu doi cai de la tulumbă;  1.900 lei la trei sacagii, cu câte un cal;  550 lei Gheorghie, care era ţăvierul tulumbei şi toboşar;  350 lei a reprezentat leafa cvartalnicului (straja de noapte);  200 lei chiria casei lor şi a ogrăzii, pentru uneltele pojărniceşti cu ţidula (chitanţă) epitropiei din 27 aprilie 1842;  8,28 lei pentru făcutul gratiilor de fier la grosul (temniţa) poliţiei şi repararea unor topoare şi căngi, cu ţidula epitropiei din 7 mai 1842;  19 lei pentru o cazma şi două hârleţe şi funii pentru lucrul întreţinerii uliţelor;  1,8 lei pentru o ocă de cretă la şcoala publică, la 18 iunie;  177,20 lei calfei de pietrari, Vasile, pentru facerea podului de piatră din marginea târgului, după contractul şi ţidula epitropiei din 24 mai şi 3 iunie 1842;  422,32 lei au fost cheltuiţi pentru cumpărarea de var, piatră, cherestea de stejar şi alte materiale pentru facerea acelui pod, potrivit devizului Poliţiei din 12 iunie 1842;  36 lei pentru zugrăvitul a trei căzi, după ţidulă din 2 mai 1842;  4,15 lei pentru frânghii şi pentru hăţuri la 3 cai pojărniceşti;  45 lei pe un stânjen de lemn pentru şcoala publică, după ţidula din 20 septembrie 1842;  5,36 lei pe 38 dramuri bureţi pentru şcoală;  7,20 pe o broască de fier ce s-a pus la uşa şcolii, cu ţidula de la 7 noiembrie;  60 lei pe reparaţia cântarului târgului, după adeverinţa Poliţiei şi ţidula epitropiei din 4 decembrie 1842;  40 lei pe un stânjen de lemn pentru şcoală, după ţidula din 10 decembrie;  2,10 lei pe două rogojini de acoperit tulumba;  2,31 lei tot pentru întreţinerea tulumbei;  0,30 lei pe o dimirlie de mangal pentru tulumbă;  0,08 lei pentru două ocă păcură de uns cotiugile;  73,8 lei pe 24 ocă lumânări de seu pentru fânarul (felinarul) de la straja pojărnicească, până la sfârşitul lunii decembrie 1842;  47,8 lei pe 16 ocă lumânări de seu date la şcoala publică, de la 1 aprilie şi până la sfârşitul lunii decembrie 1842;  1.775 lei, echivalentul a 50 galbeni, au fost daţi paharnicului Matei Strat pentru cheltuielile de judecat în procesul pe care îl avea târgul cu mănăstirea Sfântul Spiridon pentru delimitarea teritoriului oraşului de moşia înconjurătoare. Suma totală a cheltuielilor se ridica la 6.032,28 lei. Raportată la suma veniturilor de 6.924 de lei şi 3 parale, a rezultat un excedent bugetar de 491 lei şi 15 parale416. Se păstrează şi o inventariere a cheltuielilor din anul 1843, primul al funcţionării Eforiei Târgului Frumos. Astfel că:  1.956 lei s-au plătit pentru leafa sacagiilor şi pentru cumpărarea a câte un cal la fiecare saca şi hrana animalelor; 414 Ibidem, f. 21 v.- 22 v. Ibidem, f. 47 r. – 50 r. 416 Ibidem, f. 47 r. - 50 r. 415 266 De la prima atestare documentară până în secolul al XIX-lea  637,60 lei leafa unui ţăvier la tulumbă, din care 400 lei pentru un an, iar pentru perioada la 1 aprilie şi până la sfârşitul lui decembrie 1843, 300 de lei;  270 lei leafa unui barabanciu (toboşar) pentru un an 360 lei, iar pe analogie de la 1 aprilie şi până la sfârşitul lui decembrie 1843, 270 de lei;  400 lei pentru chiria încăperii uneltelor pojărniceşti, reparaţia uneltelor şi pentru iluminat, până la sfârşitul lui decembrie 1843;  1.820 lei leafa la fanaragii (oamenii care erau însărcinaţi cu iluminatul public), câte 30 lei pe lună, de la 1 aprilie şi până la sfârşitul lui decembrie 1843;  1.080 lei pentru iluminarea oraşului prin 20 de fânare (felinare), de la 1 aprilie până la sfârşitul lui decembrie 1843;  330 lei birul a 9 ciocli, de la 1 aprilie şi până la sfârşitul lunii decembrie 1843;  480 lei leafa unui cvartalnic (pentru strajă) în trebuinţa Eforiei, câte 40 lei, de la 1 ianuarie şi până la sfârşitul lui decembrie 1843;  300 lei pentru reparaţia podurilor şi a podeţelor din târg;  500 lei cheltuielile şcolii publice;  1.200 lei leafa secretarului eforiei, câte 120 lei pe lună, de la 1 martie şi până la sfârşitul lui decembrie 1843:  500 lei leafa casierului eforiei, câte 50 lei pe lună, de la 1 martie şi până la sfârşitul lunii decembrie 1843;  3.000 lei leafa unui doctor, pentru un an de zile;  800 lei chiria cancelariei şi alte cheltuieli ale cancelariei, de la 1 martie şi până la sfârşitul lui decembrie 1843;  248 lei pentru facerea din nou a 7 felinare;  340 lei pentru facerea unei sacale şi a unei cotiuge şi a uneltelor necesare;  600 lei pentru facerea a 5 căzi de ţinut apă pentru prevenirea incendiilor;  500 lei pentru cheltuielile cu masa cancelariei eforiei, din care însă:  71 lei pentru facerea sigiliilor;  60 lei pentru cumpărarea Regulamentului Organic;  85 lei pentru un dulap;  36 lei pentru o masă (birou);  128 lei pentru scaune;  30 lei, pentru 5 cheiţe;  30 lei pentru sfeşnice şi mucări;  20 lei pentru călimări;  30 lei pentru postav de pus pe masă;  10 lei pentru un clopoţel;  1400 lei pentru construcţia a încă unei odăi la şcoala publică, cele anterioare fiind foarte mici;  300 lei alte cheltuieli extraordinare. În total cheltuielile s-au ridicat la suma de 16.956,30, adică şaisprezece mii nouă sute cincizeci şi şase lei şi treizeci parale. Rezultatul:  17.282,76 suma veniturilor  16.956,30 suma cheltuielilor  326,46 excedent din anul 1843, ce a fost transferat pentru bugetul anului 1844. Comparând informaţiile din lista cheltuielilor pentru anul 1842, ultimul al existenţei epitropiei înfiinţate în anul 1815, pe baza hrisovului primit de obştea locuitorilor Târgului Frumos de la Scarlat Callimachi voievod, cu lista cheltuielilor făcute în anul 1843, primul al existenţei eforiei, instituţie creată în baza dispoziţiilor Regulamentului Organic ce intrase în vigoare cu un deceniu în urmă, constatăm unele asemănări, dar şi diferenţe. 267 Monografia orașului Târgu Frumos În primul rând, suma totală a cheltuielilor făcute în anul 1843 aproape s-a triplat faţă de anul 1842, urcând de la 6.032,28 lei, la 16.956,30. Apoi, pe lângă sumele mai mari acordate pentru plata lefurilor oamenilor desemnaţi pentru prevenirea şi stingerea incendiilor şi pentru întreţinerea animalelor şi a instrumentelor necesare, se observă o serie de achiziţii. Achiziţiile de instrumente necesare stingerii incendiilor dovedesc faptul că raportul din anul 1842 întocmit de poliţmaistru în care acuza starea proastă în care se afla personalul şi uneltele pojărniceşti corespundea realităţii. Între investiţii se află şi construcţia unei noi încăperi la imobilul şcolii publice. De asemenea, în rândul cheltuielilor apare suma anuală plătită unui doctor însărcinat, potrivit aceloraşi dispoziţii regulamentare, cu ocrotirea sănătăţii publice. În anul 1843, în comparaţie cu 1842, găsim şi cheltuielile pentru înfiinţarea eforiei. Alături de plata chiriei pentru clădirea în care se afla cancelaria, pe care o putem considera primul sediu al primăriei de la Târgu Frumos, găsim şi cheltuielile făcute pentru utilarea clădirii cu mobilier, a biroului cu sigilii, inclusiv cu un exemplar din Regulamentul Organic, având în vedere rolul de primă instanţă administrativă pe care îl va avea eforia în litigiile care se iveau în târg. În acelaşi capitol, al cheltuielilor administrative, aflăm şi plata lefurilor secretarului şi a casierului eforiei417. Pe lângă cheltuieli, interesant este de urmărit şi lista încasărilor din primul an al existenţei eforiei pentru a observa care erau sursele bugetare, deoarece pe baza acelora a fost posibilă o triplare a cheltuielilor în comparaţie cu anul precedent. Bugetul a fost susţinut în primul an de funcţionare a eforiei prin: Excedentul bugetar din anul precedent:  491,45 lei adică suma rămasă din bugetul Epitropiei care a funcţionat până la sfârşitul lunii decembrie 1842. Impozite:  2.016 lei au fost strânşi din zeciuielile dajnicilor (impozit pe gospodării); Taxe şi accize aplicate pentru mărfurile care se vindeau în târg:  360,102 lei venitul cotului (accize), câte 20 parale de vas.  578,90 lei venitul cântarului (accize), câte 10 parale de suta de ocă.  2.500 lei de la căsăpii şi mumgerii (unde se fabricau lumânări), din care:  1.374 lei de la pitării (accize);  105 lei de la mascurii (porcii) care se vindeau în târg, câte un leu de mascur.  7.034 lei venitul rachiului, din care însă:  1.934 lei pe 967 de vedre de rachiu care s-au găsit într-o dugheană din târg, socotind câte 2 lei de vadră, cu acordul obştii, în menţiunea că în acea sumă era şi rachiu intrat în târg în anul trecut;  5.100 lei pe 1.700 vedre care se vor introduce în târg până la sfârşitul anului, potrivit Regulamentului Organic, câte trei lei de vadră;  1.052 lei, venitul vinului, din care însă:  52 lei pentru 26 vase ce s-au găsit introduse în târg;  1.000 lei pe vasele de vin care vor intra în târg;  605 lei, venitul păcurii, din care însă:  105 lei pe 105 vedre care s-au găsit introduse în târg;  500 pentru păcura ce se estimează că va intra în târg până la sfârşitul anului418. Una dintre atribuţiile eforiei înscrisă în Regulamentul Organic se referea la măsurile de aprovizionare a pieţei oraşului cu produse de strictă necesitate în cantităţi suficiente şi de bună calitate. În Anexa H din Regulamentul Organic, referitoare la eforii, în articolul al XVIII-lea, litera J, se enunţa că eforiile trebuie să se îngrijească să fie hrană cu îndestulare pentru locuitori. În primul rând, după alcătuirea corporaţiilor pitarilor şi casapilor, în bună înţelegere 417 418 Ibidem. Ibidem. 268 De la prima atestare documentară până în secolul al XIX-lea între comercianţi, urmau să fie stabilite preţurile de vânzare ale produselor de strictă necesitate, preţuri verificate şi aprobate de către Sfatul Administrativ. Verificarea respectării nartului de către negustori cădea în sarcina eforiei, pentru a nu se produce scumpiri şi speculă. În al doilea rând, eforia trebuia să ia măsuri pentru a-i încuraja pe ţărani să aprovizioneze oraşul, împiedicând poliţia, vameşii sau precupeţii ca prin măsuri şi acţiuni abuzive să stingherească acel tip de comerţ. În plus, poliţia avea să supravegheze ca produsele aduse spre vânzare să nu fie perimate, iar în cazul constatării unor abateri de la calitate, marfa urma să fie confiscată419. După înfiinţarea eforiei la Târgu Frumos, care a început să funcţioneze la 1 ianuarie 1843, apar şi primele contracte privitoare la regimul aprovizionării oraşului cu pâine şi carne. Ele nu constituie o noutate, doar că, aşa cum se întâmplă şi în cazul veniturilor şi a cheltuielilor bugetare, controlul instituţiilor centrale, în speţă Isprăvnicia şi Departamentul Treburilor dinlăuntru devine mai vizibil. Contractul, având ca obiect supravegherea producerii la pităriile din oraş a pâinii de calitate, cantitate şi preţ stabilit, a fost câştigat la licitaţie, în luna august 1843, de Neculai Răduţă împreună cu Marcu sin Zisman şi urma să îşi producă efectele începând de la 1 octombrie, fiind valabil timp de un an420. Iată şi obligaţiile acceptate de cei doi tovarăşi care îşi asumaseră sarcina aprovizionării cu pâine a oraşului timp de un an: Pitarii să vândă oca de jimblă, de făină pâcluită (neagră), după calitatea admisă pentru oraşul Iaşi, cu 24 de parale, iar pâinea de grâu, ciuruit şi spălat, cu 14 parale oca. Pitarii să facă pâinea doar în greutate de 200 de dramuri421 şi nu în măsură de o litră. Pâinea să fie bine coaptă şi permanent în cantitate îndestulătoare pentru toţi locuitorii târgului, precum şi pentru călători şi toţi locuitorii din afara târgului care vor dori să o cumpere. Oca de pâine să cântărească 400 de dramuri422, după etalonul Braşovului, iar dacă va lipsi măcar un dram din greutate şi nu va fi de calitatea cuvenită, atunci lucrătorilor pităriilor urma să li se întrerupă activitatea, iar cei doi contractanţi urmau să fie amendaţi, iar pentru repetarea de trei ori a încălcărilor, să li se întrerupă contractul. Lucrătorii pităriilor care vor produce pâine pentru aprovizionarea oraşului, calfe şi meşteri, urmau să fie doar creştini. Pâinea şi covrigii evreieşti, unşi pe deasupra, după tradiţia acelei comunităţi, nu erau supuse controlului, urmând să se producă fără restricţie. De asemenea, plăcintarii moldoveni, sau alţii, erau liberi să producă şi să vândă plăcinte, covrigi şi colăcei mici. De asemenea, liberă era şi producţia pâinii de secară şi a franzelelor nemţeşti, toate sortimentele amintite nefiind considerate produse de strictă necesitate, care trebuiau supuse controlului eforiei în privinţa preţului maxim, a cantităţii şi calităţii. Nimeni din jurul târgului nu avea voie să deschidă pitării la o depărtare mai mică de o sută de stânjeni de marginea oraşului. De asemenea, nimeni din afara oraşului nu era liber să aducă pâine spre vânzare în oraş, astfel de abateri urmând a se pedepsi prin confiscarea mărfii. Câştigătorii contractului urmau să achite eforiei o taxă anuală de 1.100 de lei, în două tranşe. Prima la începerea contractului, a doua după şase luni, iar suma se adăuga la bugetul local fiind folosită pentru cheltuielile eforiei. Pentru orice abatere de la termenii contractului, cei doi câştigători declarau că nu se vor folosi, dacă era cazul vreunuia dintre ei, de statutul de supus al unei puteri străine, ci se vor supune judecăţii instanţelor în baza legilor locale, acceptând să fie amendaţi pentru prima abatere cu 2 galbeni, pentru a doua cu 4 galbeni, iar pentru cea de-a treia cu întreruperea contractului. 419 Regulamentul Organic, p. 427-428. Arhivele Naţionale Iaşi, Fond Ministerul de Interne, Tr. 1772, op. 2020, nr. 2722, f. 27 r.-v. 421 Aproximativ 645 grame. 422 Aproximativ 1291 grame. 269 420 Monografia orașului Târgu Frumos Pe contract se află semnăturile primului preşedinte al Eforiei Târgului Frumos, Grigore Brânză şi a secretarului eforiei, Ioan Nedelcu423. Contractul adjudecat de Neculai Răduţă şi Marcu sin Zisman a fost contestat la doar câteva zile după ce a intra în vigoare de către Iosip Leib şi Izrail Iurist. La 12 octombrie 1843 cei doi negustori declarau că ar fi fost înşelaţi de către Marcu Zisman. Faptele erau descrise în felul următor. În vară, în timpul licitaţiei, Marcu Zisman ar fi aflat că cei doi erau dispuşi să ofere un preţ mai mic cu două parale pentru producerea pâinii decât ar fi dat Zisman şi Răduţă. Prin urmare, pentru a nu pierde licitaţia, Marcu Zisman le-ar fi propus celor doi să nu liciteze, ci să-i devină lui chezaşi şi să-l lase pe el şi pe Răduţă să ia contractul cu un preţ la pâine mai mare. Pentru a le răsplăti retragerea din licitaţie, Marcu Zisman le-ar fi promis foştilor săi concurenţi că, după intrarea în vigoare a contractului, ei vor primi drepturi depline la două din cele patru pitării care funcţionau în oraş, devenind astfel părtaşi la afacerea aprovizionării cu pâine424. După 1 octombrie 1843, dată la care a început derularea contractului, Marcu Zisman nu a mai recunoscut înţelegerea verbală. Pentru cei doi, mai grav era faptul că achiziţionaseră o cantitate de 500 de merţe de grâu, precum şi alte produse, în baza promisiunii că vor deţine, începând de la 1 octombrie, două din pităriile din Târgu Frumos. Din confruntarea părţilor făcută de poliţmaistru la solicitarea isprăvniciei şi din declaraţia negustorului Marcu Făclierul, reieşea că a existat într-adevăr o înţelegere între cei patru de întovărăşire la contractul de aprovizionare cu pâine, însă nu scrisă, ci verbală. În lipsa probelor suficiente, mai ales a acelora scrise, fiind vorba despre un contract, l-a făcut pe Marcu Zisman să afirme, în prezenţa poliţmaistrului, că lui oricând i s-ar ivi prilej, numai interesul să i-o ceară, ar fi gata să înşele chiar mai mulţi astfel de tovarăşi425. Probabil satisfacţia auzului acestei declaraţii l-a făcut pe poliţmaistrul Teodor Rujinschi să o menţioneze în raportul său către isprăvnicie, o satisfacţie ivită probabil pe fondul conflictului pe care poliţmaistrul îl avea încă în curs la acea dată cu supusul austriac Herşcu Leţner pentru ultraj. Oricum, lipsa dovezilor scrise, la care s-a adăugat şi natura înţelegerii, aceea de impunere a unui preţ mai mare de vânzare a pâinii, în urma unui aranjament verbal şi ilegal, a făcut ca autorităţile care au cercetat cauza, Isprăvnicia şi Departamentul Treburilor dinlăuntru, să nu le dea câştig de cauză lui Iosip Leib şi Izrail Iurist, recunoscându-i, aşa cum şi-ar fi dorit ei, părtaşi la contractul de aprovizionare cu pâine a Târgului Frumos426. Un contract asemănător a avut ca obiect aprovizionarea oraşului Târgu Frumos cu carne şi lumânări de seu. Câştigătorul contractului, tot prin licitaţie, a fost Iordache Gheţu. Iată şi condiţiile pe care se obliga el să le îndeplinească, timp de un an, începând de la 1 octombrie 1843427. Ca în oraş să se vândă oca de carne de vacă cu preţul de 20 de parale, aceea de carne de miel cu 18 parale, iar oca de lumânări de seu cu 2 lei şi 38 de parale. Oca de grăsime de vacă să fie vândută cu 1 leu şi 24 de parale. Cantitatea de carne să fie îndestulătoare atât pentru locuitorii târgului, cât şi pentru cei din afara oraşului care vor dori să cumpere. Carnea să fie grasă, bună, de vită de suhat şi de miel. Lumânările să fie bune, curate, doar de seu de vacă, de capră şi de oaie, fără a fi amestecată cu grăsime de porc sau altfel de grăsime. Să se îngrijească să aprovizioneze comunitatea evreiască cu o cantitate îndestulătoare de carne cuşer, potrivit religiei lor, în înţelegere cu cahalii pentru cheltuielile şi regimul special al acelui tip de carne ce urma să fie tăiată de către haham. Greutatea ocăi de carne şi lumânări să fie de 400 de dramuri, după etalonul Braşovului, iar dacă ar lipsi măcar un dram din greutate şi se va abate de la calitatea cerută, atunci 423 Arhivele Naţionale Iaşi, Fond Ministerul de Interne, Tr. 1772, op. 2020, nr. 2722, f. 27 v. Ibidem, f. 43 r.-46 r. 425 Ibidem, f. 48 r. 426 Ibidem, f. 49 r. 427 Ibidem, f. 29 v.- 33r. 270 424 De la prima atestare documentară până în secolul al XIX-lea tejghetarii vor fi opriţi să mai vândă, iar câştigătorul contractului urma să fie supus amenzii şi chiar sistării contractului. Tăierea vitelor să se facă în afara târgului, iar de acolo la trunchiurile din oraş carnea să fie transportată în căruţe acoperite şi bine înfundate. De asemenea, urma să se aibă grijă ca trunchiurile unde se vindea carnea să fie întotdeauna spălate şi aşezate în interiorul unor căsuţe construite din scânduri pe cheltuiala contractantului, pentru a nu sta cărnurile în aer liber, supuse necurăţeniei. Carnea de porc putea fi vândută de oricine, însă doar în locurile stabilite de eforie. La zalhanalele din oraş să fie interzisă vânzarea cărnii şi a seului cu oca, fiind permise tranzacţiile doar cu ridicata şi în cantităţi care să depăşească 50 de ocale. Nu era permis nimănui din afara oraşului să aducă spre vânzare în oraş carne sau seu, marfa introdusă ilegal fiind supusă confiscării. În afara târgului se puteau face căsăpii şi mungerii (lumânărării), însă la o distanţă mai mare de 100 de stânjeni de marginea oraşului. Pentru nevoile casnice se puteau tăia miei prin ogrăzi, în interiorul oraşului, dar nici măcar un dram din acea carne nu trebuia comercializată, iar cei care vor încălca interdicţia, li se va confisca toată carnea. Carnea pentru pastramă şi cârnaţi va fi liberă a se tăia toamna prin ogrăzile locuitorilor, de oricine, însă, de asemenea, era interzisă comercializarea ei. Contractantul urma să plătească eforiei suma de 2.500 de lei, în două tranşe, sumă care se adăuga la bugetul local. La orice abatere contractantul urma să fie amendat, prima dată cu 2 galbeni, a doua oară cu 4 galbeni, iar la cea de-a treia abatere, contractul avea să fie anulat. Următorul punct al contractului cuprindea o interdicţie adresată arendaşilor evrei din localităţile din jurul târgului care, aprovizionându-l pe hahamul din oraş cu păsări, ar fi găsit prilej să introducă spre tăiere şi miei, fapt care ar fi afectat atât preţul cărnii de miel şi al pielicelelor, cât şi interesele contractantului prin influenţarea preţului cărnii de miel. Din acest motiv, contractantul era împuternicit să ia măsuri pentru supravegherea şi împiedicarea acelor fapte, tăierile de miei făcându-se doar cu aprobarea şi sub controlul său. În timpul celor patru posturi de peste an, contractantul era obligat să asigure carne bună şi nu carne veche persoanelor care vor avea nevoie să cumpere. Mai era dator contractantul să instaleze în oraş trei trunchiuri, în locuri stabilite de eforie, pentru a nu se produce lipsă şi îmbulzirea cumpărătorilor428. Dacă în privinţa contractului pentru aprovizionarea oraşului cu pâine s-a înregistrat la puţin timp după intrarea lui în vigoare o contestare din partea a doi negustori care au cerut să fie recunoscuţi şi ei părtaşi la derularea contractului, acuzându-l pe unul dintre câştigători că i-ar fi înşelat, nemulţumiri şi contestări au apărut şi în cazul aprovizionării cu carne. În luna octombrie 1843 obiecţii în privinţa derulării contractului erau făcute de taxierul obştii evreieşti, cel desemnat să adune şi să achite anual la Vistierie o sumă de bani numită taxia evreiască plătită de locuitorii evrei, în funcţie de mărimea comunităţii. Motivul era acuzaţia că antreprenorul căsăpiilor din oraş nu s-ar fi îngrijit, aşa cum i-o cerea, de altfel, unul din punctele contractului, să aprovizioneze comunitatea evreiască cu o cantitate îndestulătoare de carne cuşer429. În ciuda intervenţiei Departamentului dinlăuntru care i-a solicitat câştigătorului contractului să aprovizioneze în mod îndestulător şi comunitatea evreiască, pentru ca lipsa alimentelor strict necesare să nu afecteze şi sumele datorate de evrei Vistieriei, în luna aprilie din anul următor Vistieria analiza o nouă plângere a evreului Uşer, taxierul din Târgu Frumos. El repeta acuzaţia adusă lui Iordache Gheţu că nu ar fi aprovizionat comunitatea evreilor în mod corespunzător. Îl mai acuza pe antreprenor că, în ciuda lipsei cărnii cuşer la căsăpiile 428 429 Ibidem, f. 29 v.- 33r. Ibidem, f. 62. 271 Monografia orașului Târgu Frumos sale, cu sprijinul poliţiei, interzice evreilor, prin ameninţarea confiscării, să se aprovizioneze din alte părţi cu carne. Mai mult, taxierul a declarat că, potrivit legii, o jumătate din darea taxiei el o strângea de la arendaşii evrei din afara târgului care aduceau miei pentru a fi tăiaţi în oraş de către hahami, doar că antreprenorul a interzis cu desăvârşire acea practică. Revenind la punctele din contractul deţinut de Iordache Gheţu, reamintim că prin punctul cu numărul 15 era, într-adevăr, interzisă introducerea mieilor în oraş de către arendaşii evrei pentru a fi tăiaţi de hahami, comerţul cu carne de miel trebuind să fie supus mai întâi controlului antreprenorului aprovizionării cu carne a oraşului, liber fiind doar acela cu carne de pasăre430. Pentru a înţelege mai bine practica obţinerii cărnii cuşer, trebuie să menţionăm că ea se bazează pe o lege cuprinsă în Tora. Cu toate că regulile ce ţin de sacrificarea animalelor nu au fost cuprinse în Vechiul Testament, potrivit tradiţiei, ele ar fi fost transmise oral lui Moise pe Muntele Sinai. Aşadar, sacrificarea nu se făcea oricum, ci trebuiau îndeplinite câteva condiţii. Prima condiţie era ca animalul să fie conştient în momentul sacrificării. Prin urmare era interzisă administrarea unor lovituri sau substanţe care i-ar fi produs starea de inconştienţă înainte de a-i fi secţionată traheea şi esofagul de către casap. Un animal adus în stare de inconştienţă înaintea sacrificării ar fi devenit trefah (trif), adică nepotrivit pentru a fi mâncat, impur. Apoi, trefah era atât carnea unui animal mort, cât şi aceea a animalelor bolnave şi infirme. În legătură cu animalele bolnave şi infirme, se urma porunca din Vechiul Testament: Să nu mâncaţi carnea animalelor sfâşiate de fiare – Exodul, XXII, 30, dar şi alte precizări din Tora care fac acea interdicţie mai explicită şi care ar fi fost transmise lui Moise pe Muntele Sinai. Aşadar, ar fi devenit carne trif, nu doar carnea animalelor rănite în urma atacului unui animal sau păsări de pradă, ci şi a acelora care aveau organelor interne vătămate, de boală sau loviri, lucru care face ca după sacrificare hahamul să analizeze cu atenţie starea organelor vitale, mai ales a stării plămânilor animalului sacrificat, pentru ca acesta să nu fi fost bolnav. Mai era constatată şi lipsa unor organe şi alte defecte congenitale, infirmităţile prin lipsa unor membre şi fracturile. După sacrificare, carne trif deveneau şi o parte a grăsimilor de la bovine, oi şi capre, precum grăsimea care acoperă rinichii, splina şi anumite părţi interioare ale animalului. De asemenea, tendoanele şi venele era interzis de a se consuma, cele mai multe situate în partea posterioară a corpului animalelor. De asemenea erau interzise părţile puternic vascularizate, precum membrele anterioare, maxilarul inferior, limba, gâtul, inima şi intestinele. Sacrificarea se făcea printr-o tăietură rapidă, cu un cuţit bine ascuţit, având o lamă lipsită de orice imperfecţiune. Casapul secţiona traheea şi esofagul, iar acţiunea trebuia să îndeplinească următoarele caracteristici pentru ca procedura să nu fie invalidată şi carnea să devină trif. Mişcarea trebuia să fie rapidă, să nu fie întârziată sau nesigură, apoi să nu se exercite o presiune exagerată sau să se facă o incizie prea mare. Introducerea cuţitului trebuia să se facă exact în punctul dintre esofag şi trahee, nicidecum într-o altă parte a corpului animalului. De asemenea, era interzisă ruperea traheii sau a esofagului din cauza folosirii unui cuţit cu lamă imperfectă. Mai mult, era interzisă sacrificarea unei vaci şi a viţelului ei în aceeaşi zi. Având în vedere aceste detalii atât de restrictive, casap nu putea fi oricine, ci doar un haham, adică un învăţat, iniţiat în regulile rituale ale sacrificării kosher, aşadar, doar o persoană iniţiată în regulile sacrificării (shehitah), cu suficientă practică şi viaţă evlavioasă, având încuviinţarea rabinului, putea fi casap431. Dincolo de substratul ritual, unele din regulile impuse pentru obţinerea cărnii kosher ţineau seama de rigorile alimentaţiei cu carne într-o regiune, precum aceea istorică a 430 Ibidem, f. 63 r.-v. G. Appel, Kosher Slaughter: An Introduction. A Survey of Some of the Laws Governing the Slaughter of Kosher Animals for Meat, https://www.myjewishlearning.com/article/kosher-slaughtering-an-introduction, accesat: 20.07.2018. 272 431 De la prima atestare documentară până în secolul al XIX-lea poporului evreu, unde condiţiile de climă nu permiteau, decât prin păstrarea unor reguli de igienă şi a unor tehnici speciale de sacrificare şi tranşare, inclusiv prin eliminarea din consum a unor părţi ale corpului animalelor predispuse la alterare rapidă, să fie asigurată o calitate a cărnii care să-i ferească pe oameni de îmbolnăviri. Revenind la situaţia de la Târgu Frumos de după anul 1843, cel al înfiinţării eforiei, în urma plângerilor repetate ale taxierului care acuza lipsurile în aprovizionare cu carne cuşer a comunităţii, Departamentul Treburilor dinlăuntru a hotărât să trimită o comisie la faţa locului pentru a cerceta starea lucrurilor, analizând termenii contractului de funcţionare a căsăpiilor şi luând declaraţii părţilor împricinate, pentru că neorânduiala risca să provoace daune Vistieriei statului prin necolectarea taxiei evreieşti432. Cu ocazia anchetei, Uşer, taxierul evreu din Târgu Frumos, a declarat că de doi ani de când era antreprenor al căsăpiilor Iordache Gheţu ar fi provocat multă pagubă prin lipsa cărnii cuşer, cu toate că prin contract, el era obligat să asigure acel sortiment de carne în cantităţi îndestulătoare. Mai mult, taxierul l-a acuzat pe Gheţu că, prin practicile sale, i-ar păgubi şi pe creştini, furnizându-le acelora carne de proastă calitate, gata tranşată, chiar şi mortăciuni. Pentru calitatea foarte slabă a cărnii cu care era aprovizionată comunitatea creştină, evreul ar fi adus ca probe înaintea poliţmaistrului şi eforiei, de-a lungul timpului, bucăţi de carne de acel fel, dar că nu s-au luat măsuri, ci a fost doar dus cu vorba, ei fiind în înţelegere cu antreprenorul căsăpiilor. Se pare că membrii comisiei, formate din revizorul trimis de departament, ispravnicul ţinutului şi preşedintele eforiei au reţinut din plângerea evreului doar acuzaţia că Iordache Gheţu aproviziona cu carne de proastă calitate comunitatea creştină din oraş, cel puţin aşa declara într-o nouă plângere taxierul. Uşer scria într-o nouă plângere adresată Vistieriei că revizorul departamentului ar fi declarat că dacă creştinii sunt îndestulaţi cu carne, atunci alte plângeri nu îşi aveau rostul. Ba mai mult, preşedintele eforiei ar fi spus că, fie şi în cazul în care evreii ar fi lipsiţi vreo trei luni de zile de carne, nu ar trebui să fie aceasta o problemă pentru eforie şi poliţie. Revizorul Departamentului, Alecu Balica, prezenta Departamentului versiunea sa. El scria că în urma cercetării pe care a făcut-o împreună cu Poliţia şi Eforia, a putut constata următoarele fapte. În primul rând admitea că, din când în când, a mai lipsit carnea cuşer, totuşi, nu din vina antreprenorului, care ar fi păzit cu stricteţe punctul al 4-lea al contractului ce prevedea aprovizionarea comunităţii de la Târgu Frumos cu carne cuşer în cantitate îndestulătoare. Cauza ar fi fost alta, anume practica potrivit căreia după ce vitele sacrificate treceau la abator prin cuţitul hahamului, într-o cantitate suficientă pentru a acoperi cererea de carne a locuitorilor creştini, evrei şi a pasagerilor într-o zi, în momentul în care cererea creştinilor ar fi fost satisfăcută, se sista tăierea vitelor până a doua zi, chiar dacă ar mai fi fost încă cerere de carne cuşer. Regula aceea ar fi fost recunoscută de către taxier. În plus, Alecu Balica mai declara că, în privinţa cărnii pentru creştini, din partea acelora nu ar fi fost nici o nemulţumire, aşa cum pretindea taxierul. Apoi, în legătură cu interdicţia la care sunt supuşi arendaşii evrei din sate de a aduce în oraş miei pentru a fi tăiaţi de către hahami, revizorul constata că acea interdicţie era cuprinsă în punctul 15 al contractului antreprenorului, iar în contractul pe care îl avea taxierul evreu nu se menţionează introducerea liberă în oraş a mieilor, ci doar a păsărilor pentru a fi tăiate de hahami433. Aşadar, interdicţia impusă aducerii de către orândarii evrei a mieilor în oraş, pentru a fi sacrificaţi de hahami fără a trece prin căsăpiile lui Gheţu era îndreptăţită. Revenind la regula sistării sacrificărilor în cazul acoperirii cererii zilnice de carne a comunităţii creştine, în esenţă ea nu era o măsură discriminatorie, ci era justificată prin raţiuni economice, de evitare a pierderilor pe care le-ar fi putut înregistra căsăpiile prin sacrificarea unui număr mai mare de animale decât necesarul de consum zilnic. Revizorul 432 433 Arhivele Naţionale Iaşi, Fond Ministerul de Interne, Tr. 1772, op. 2020, nr. 2722, f. 65 r.-v. Ibidem, f. 76 r.- 77r. 273 Monografia orașului Târgu Frumos nu amintea însă nimic în raportul său de acuzaţia adusă de taxier lui Iordache Gheţu că ar aproviziona comunitatea creştinilor nu doar cu carne de la căsăpiile din oraş, trecută prin cuţitul hahamului, ci şi cu carne de la animale sacrificate în alte părţi şi adusă la trunchiuri gata tăiată. Existenţa acelei surse de aprovizionare, neadmisă prin contract, putea fi întradevăr o cauză a lipsei cărnii cuşer, cererea zilnică de carne a creştinilor fiind satisfăcută nu doar din animalele sacrificate la căsăpiile oraşului administrate de Iordache Gheţu, ci adusă gata tăiată de la căsăpiile din alte localităţi. Am spune în limbajul de azi, neconformă în privinţa trasabilităţii. Ajungând la Departament, raportul revizorului a fost analizat, considerându-se că problema aprovizionării cu carne cuşer în cantitate suficientă a comunităţii evreilor din Târgu Frumos trebuie să-şi găsească o rezolvare grabnică. Principalul motiv al găsirii unei rezolvări favorabile era că proasta aprovizionare afecta integritatea veniturilor Vistieriei, prin neplata taxiei evreieşti. În plus, aprovizionarea defectuoasă cu mărfuri de strictă necesitate putea avea efecte sociale negative, fiindcă, se menţiona în răspunsul întocmit de funcţionarul Departamentului, evreii „se socotesc şi ei în numărul norodului ce împopulează ţara, iar ocârmuirea păstrează şi pentru dânşii tot un fel de îngrijire în privinţa îndestulării obşteşti”. Erau propuse două căi de rezolvare a problemei, fie antreprenorul să le dea voie evreilor să se aprovizioneze cu carne cuşer din alte localităţi, fie să se dea voie să aibă şi ei un trunchi de căsăpie, la care să se sacrifice doar carne cuşer pentru acoperirea nevoilor de hrană ale comunităţii434. Plângerile taxierului evreu vor continua apropiind astfel soluţia deschiderii unui trunchi de căsăpie al comunităţii, însă cu interdicţia de a se vinde carnea trif creştinilor435, iar aceste plângeri se pare că nu au fost izolate. În aceeaşi perioadă, jalbe asemănătoare au venit şi de la alte comunităţi evreieşti din ţară și putem spune că a existat o acţiune mai amplă care s-a soldat în cele din urmă cu recunoaşterea de către autorităţi a necesităţii deschiderii în oraşe a unor căsăpii ale evreilor. Diferendul dintre comunităţi evreieşti şi antreprenorii creştini ai căsăpiilor, în care au intervenit şi autorităţile locale, poliţia şi eforiile, a fost mediat şi rezolvat în cele din urmă de către Departamentul Treburilor dinlăuntru, în urma solicitărilor repetate ale Vistieriei, tocmai prin permisiunea de a funcţiona în oraşe căsăpii ale evreilor, prin care ei urmau nu doar să-şi sacrifice animalele potrivit normelor religioase proprii, ci să se ocupe şi de aprovizionarea respectivelor abatoare. Dispoziţia va căpăta valoare de lege prin decizia Sfatului Administrativ din 6 iunie 1852, în urma propunerilor primite din partea Vistieriei. Pentru asigurarea strângerii dărilor taxierilor din localităţile cu populaţie evreiască ale Principatului li se acorda dreptul de a înfiinţa căsăpii proprii, unde să fie sacrificate exclusiv vitele necesare aprovizionării cu carne cuşer a locuitorilor evrei, trecută prin cuţitul hahamului, nu însă şi pentru aprovizionarea locuitorilor creştini „pentru neamestecarea trunchiurilor creştineşti cu cele evreieşti, tăindu-se de către haham numai vite trebuitoare pentru îndestularea jidovilor cu carne cuşer, iar nu şi acele pentru obştea creştinească”436. În esenţă, perpetuarea obiceiurilor alimentare rituale ale evreilor a condus, oriunde au existat astfel de comunităţi, la instaurarea unei separaţii a comerţului cu carne destinată evreilor. Tocmai tendinţa de separare şi de control exclusiv a întregului flux al comerţului cu carne, de la achiziţia animalelor, sacrificarea, tranşarea şi vânzarea cărnii, a fost cauza plângerilor evreilor de la Târgu Frumos, dar şi din în alte oraşe, având ca rezultat deschiderea propriilor căsăpii. Aşadar, putem presupune că hotărârea Sfatului Administrativ din anul 1852, în privinţa generalizării deschiderii de căsăpii pentru carnea cuşer în localităţile cu populaţie evreiască s-a datorat inclusiv reacţiei pe care au avut-o evreii din Târgu Frumos, încă din 434 Ibidem, f. 72 r.-v. Ibidem, f. 85 r. 436 Manualul Administrativ al Principatului Moldovei. Cuprinzător legilor şi dispoziţiilor introduse în ţară de la anul 1832 până la 1855, II, Iaşi, 1856, p. 45. 274 435 De la prima atestare documentară până în secolul al XIX-lea anul 1843, la încercarea eforiei de a-şi impune controlul în domeniul aprovizionării cu carne a oraşului prin intermediul contractelor de aprovizionare. Hotărârea din anul 1852 va fi un pas către decizia din anul 1859, prin care evreii au primit pe lângă dreptul de a deţine căsăpii şi pe acela de a vinde, în mod legal, carne trif creştinilor, menţinându-se doar obiecţia ca preţul vânzării să nu fie mai ridicat decât cel practicat la măcelăriile negustorilor creştini. Hotărârea respectivă a dus la liberalizarea pieţii cărnii. Despre o reacţie ostilă la efectele liberalizării comerţului cu carne la Iaşi după 1859 a fost publicat recent un studiu437. Cercetarea are meritul că a abordat metodologic temele similare din bibliografia occidentală; îi lipseşte totuşi suficienta conectare a momentului studiat la realităţile din Moldova de dinainte de 1859, fapt care i-a ascuns autorului originea acţiunilor primăriei ieşene din anul 1867-1868, provocându-i erori de interpretare. În primul rând, măsurile luate timp de zece luni în anii 1867 şi 1868 la Iaşi nu au fost fără precedent, aşa cum a lăsat să se înţeleagă autorul. Cel puţin din expunerea situaţiei de la Târgu Frumos, făcută aici, am putut constata că prin înfiinţarea eforiei, în anul 1843, s-a încercat impunerea unui control deplin din partea municipalităţii asupra aprovizionării şi comerţului cu carne. Prin urmare, „prohibiţia cărnii trif experimentată” la Iaşi nu a fost neapărat un exerciţiu „al antisemitismului economic” specific celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, ci mai curând o încercare de restrângere a libertăţii comerţului prin revenirea la situaţia din perioada regulamentară. Cât despre măsura din anul 1852, având acum imaginea întregului proces, aceea se situa, din perspectiva intensităţii restricţiilor impuse comerţului cu carne, la jumătatea drumului, între un control foarte strict al municipalității, existent în prima parte a perioadei regulamentare, când măcelăriile evreieşti nu aveau dreptul să funcţioneze, hahamii putând să se aprovizioneze direct doar cu carne de pasăre şi libertatea comerţului intrată în vigoare în anul 1859. *** Reaprinderea conflictului pentru delimitarea teritoriului urban între târgoveţi şi Epitropia Sf. Spiridon din Iaşi Am menţionat anterior că suma de 1775 lei, reprezentând 50 galbeni, a fost dată în anul 1842 paharnicului Matei Strat pentru acoperirea cheltuielilor de judecată în procesul pe care îl avea târgul cu Epitropia Sfântul Spiridon din Iaşi pentru despărţirea teritoriului oraşului de moşia înconjurătoare a Epitropiei438. Aşa cum am putut intui anterior, atunci când am prezentat traseul trecerii de la epitropie la eforie, după acordarea hrisovului din anul 1815 conflictul pentru delimitarea teritoriului oraşului de cel al moşiei din jur a îngheţat. Principalul motiv al concordiei instaurate timp de un sfert de veac se datorează înţelegerii care a intervenit între epitropii târgului şi epitropii spitalului pentru ca cei dintâi să concesioneze dările percepute de pe moşia mănăstirii. Aşadar, se ajunsese la o comuniune de interese între cele două epitropii, a târgului şi a Spitalului Sf. Spiridon, fapt care a reprezentat, după 1837 când s-a pus problema înfiinţării eforiei, una din cauzele opoziţiei locuitorilor oraşului la înfiinţarea noii instituţii. În ciuda cererilor trimise de târgoveţi domniei şi a împotrivirii lor, procesul de înfiinţare a eforiei ca urmare a dispoziţiilor din Regulamentul Organic ajunsese, în anul 1841, într-o fază decisivă. Nu întâmplător, tot de atunci va reîncepe procesul pentru delimitarea vetrei târgului de moşia din jur, aparţinând Epitropiei Sfântul Spiridon. 437 M. Chiper, „Iaşii sub cuţitul hahamului”. Antisemitism economic în prohibiţia cărnii trif (1867-1868), în AIIAI, LII, 2015, p. 245-268. 438 Arhivele Naţionale Iaşi, Fond Secretariatul de Stat, nr. 422, f. 47 r. - 50 r. 275 Monografia orașului Târgu Frumos Pentru Epitropie, mai exact pentru noii arendaşi ai veniturilor moşiei, miza era ca pământul din jurul vetrei să nu fie considerat teritoriu urban, pentru ca activităţile de producţie şi comerciale din acel loc să nu fie supuse taxelor şi accizelor care se percepeau pentru funcţionarea eforiei, adică pentru îmbunătăţirile edilitare şi siguranţa locuirii în oraş. Aşadar, Epitropia Sf. Spiridon urmărea să se aplice legislaţia agrară şi aceea referitoare la înfiinţarea eforiilor orăşeneşti în litera ei, încercând să obţină pentru întreg teritoriul pe care îl deţinea, în calitate de proprietar, în jurul vetrei Târgului Frumos, regimul de teritoriu rural, cu toate că acolo, în urma sporului demografic de după 1815, se întinseseră mahalalele oraşului, mulţi dintre locuitorii lor având ocupaţii specific urbane şi nu puteau fi consideraţi săteni, cărora să li se impună prestarea zilelor de clacă. De cealaltă parte, locuitorii vetrei, negustori şi meşteri, considerau includerea mahalalelor în rândul satelor o ameninţare economică. Ei susţineau că, aşa cum se întâmpla deja în cazul măcelăriilor deschise pe moşia Sf. Spiridon, în imediata apropiere a vetrei, care nu plăteau taxe eforiceşti, se va instaura o concurenţă ce i-ar fi favorizat pe negustorii de pe moşia Epitropiei Sf. Spiridon, aceia putând practica preţuri mai mici, provocând falimentarea ramurilor de comerţ din oraş. La 11 aprilie 1843 nou înfiinţata Eforie, în urma plângerilor locuitorilor din vatra târgului, boieri şi negustori, trimitea Isprăvniciei ţinutului Iaşi o adresă prin care autoritatea ţinutală era înştiinţată că punerea în aplicare a hotărârii definitive de separare a vetrei de moşia înconjurătoare, aparţinând Epitropiei Sf. Spiridon, afecta veniturile eforiei precum şi activitatea economică din vatra târgului439. Mai concret, în adresă se menţiona că dacă pentru anul în curs, 1843, veniturile ce urmau a fi strânse se ridicau la suma de 30.000 de lei, prin intrarea în vigoare a hotărârii de despărţire a vetrei de mahalalele aflate pe terenul Epitropiei Sf. Spiridon, suma se va reduce în anul următor la jumătate. În consecinţă, nu se vor putea acoperi cheltuielile necesare înfrumuseţării oraşului, cele de protejare împotriva incendiilor, de iluminare sau pentru plata doctorului440. Temerile locuitorilor târgului provocate de hotărârea Epitropiei Sf. Spiridon de a despărţi nu doar hotarul, ci şi dările mahalalelor de cele ale vetrei, profitând astfel de apropierea de oraş, dar neparticipând la bugetul eforiei, s-au adeverit. Aşa se explică expedierea de la Târgu Frumos, în luna aprilie 1844, către isprăvnicie şi departament, a unei noi jalbe. Plângerea târgoveţilor va fi supusă cercetării Sfatului Administrativ în luna mai. Decizia va fi, ca şi în urmă cu un an441, aceea de menţinere a mahalalelor în „cercul târgului”, pentru ca şi periferiile să contribuie la dările destinate funcţionării eforiei, chiar dacă ele se situau pe proprietatea Epitropiei Sf. Spiridon. Totuşi, se făcea precizarea să nu fie lezate drepturile de proprietate ale Epitropiei Spitalului Sf. Spiridon. Rezoluţia domnului, din data de 9 mai 1844, confirma decizia Sfatului Administrativ în privinţa includerii mahalalelor în cuprinsul târgului referitoare la contribuția locuitorilor de acolo la dările eforiceşti442. Imediat după ce Epitropiei i se confirmase dreptul de proprietate asupra moşiei din jurul Târgului Frumos, potrivit legii, începuse şi operaţiunea de trasare a hotarului despărţitor între vatra oraşului şi moşia Epitropiei. În ciuda cererilor imperative din partea Departamentului Treburilor dinlăuntru, punerea în practică a delimitării hotarnice a suferit totuşi întârzieri. Unul dintre motivele tergiversării marcării hotarelor a fost amintit într-un raport al ispravnicului ţinutului Iaşi către Departamentul Treburilor dinlăuntru, din luna mai 1844. Funcţionarul declara că încă din luna noiembrie 1843 a încercat să pună în aplicare porunca hotarnică, mergând la faţa locului cu geometrul statului, dar din cauză că orăşenii au declarat că nu aveau la îndemână dovezile scrise, mai cu seamă hotarnica făcută de vornicul Hrisoverghi în anul 1814, acţiunea a fost amânată443. În luna iunie 1844, ispravnicul 439 Ibidem, f. 60 r. - v. Ibidem, f. 59 r. - v. 441 Ibidem, f. 51 r. - v. 442 Arhivele Naţionale Iaşi, Fond Ministerul de Interne, Tr. 1772, op. 2020, nr. 4726, f. 10r.-v. 443 Ibidem, f. 11 r.-v. 276 440 De la prima atestare documentară până în secolul al XIX-lea Constantin Burghele solicita Departamentului să desemneze o altă persoană pentru a merge la Târgu Frumos într-o nouă tentativă de realizare a unei delimitări hotarnice între vatră şi moşia Epitropiei Sfântul Spiridon, deoarece la data stabilită el nu va putea îndeplini respectiva însărcinare. Preşedintele comisiei hotarnice va fi în urma înlocuirii lui Burghele, postelnicul Grigore Carp444. Prezenţa lui Grigore Carp la Târgu Frumos nu a dus şi la rezolvarea problemei. Potrivit regulilor, înainte de a se trece la marcarea hotarului, trimisul Departamentului a citit părţilor conţinutul dispoziţiile generale în baza cărora urma să se treacă la acţiunea de hotărnicire. În acel moment, reprezentantul Epitropiei Sf. Spiridon a socotit hotărârea Sfatului Administrativ de păstrare a mahalalelor „în cercul târgului”, adică achitarea în continuare de către locuitorii a dărilor cuvenite eforiei, o încălcare a dreptului de proprietate. Mai mult, reprezentantul Epitropiei Sf. Spiridon considera că locuitorii mahalalelor vor suferi o dublă impunere, la cele prevăzute în legislaţia regulamentară în calitatea lor de săteni, adăugându-se taxe municipale445. A fost nevoie de o nouă lămurire din partea Departamentului, la 22 noiembrie 1844, prin care se făcea precizarea că în baza articolului XXI din anexa H a Regulamentului Organic se puteau înfiinţa eforii şi la târgurile particulare, fără însă a fi afectate drepturile de proprietate. Lămuririle veneau în urma plângerii noului arendaş al moşiei Epitropiei Sf. Spiridon, Costache Ciupercovici, care spunea că veniturile pe care el se aştepta să le adune, potrivit contractului de arendare, erau afectate de faptul că în cuprinsul mahalalelor, incluse în „cercul târgului”, nu se respecta dreptul proprietarului de a fi singurul îndreptăţit să vândă vin şi rachiu, de a deschide pitării şi mungerii şi de a vinde păcură. În plus, acele activităţi comerciale erau supuse plăţii accizelor care formau veniturile Eforiei Târgului Frumos. Răspunsul Departamentului a fost că pe teritoriul mahalalelor nu putea nimeni să ţină cârciumă, pitărie şi mungerie fără voia posesorului moşiei Epitropiei Sf. Spiridon, însă pentru acele tipuri de produse urmau să se achite taxe destinate bugetului eforiei446. În acest fel, ocârmuirea considera că nu erau afectate drepturile proprietarului şi, în acelaşi timp, nu erau afectate nici veniturile bugetului eforiei care avea aceleaşi obligaţii edilitare şi de siguranţă a locuirii, atât pentru vatra târgului, cât şi pentru mahalale. În ciuda lămuririlor primite, Costache Ciupercovici, posesorul moşiei din jurul Târgului Frumos, va continua să-şi manifeste nemulţumirea. Îi erau probabil înşelate speranţele în privinţa cuantumului veniturilor ce le-ar fi adunat de la locuitorii mahalalelor. Prin urmare, tot în toamna anului 1844 el s-a adresat Epitropiei Sfântul Spiridon, declarând că natura contractului de arendare fusese grav afectată deoarece Eforia Târgu Frumos, prin intermediul Poliţiei, nu i-a îngăduit să deschidă cârciumi în mahalale, cu toate că el respectase distanţa de 100 de stânjeni, faţă de marginea târgului, prevăzută în lege. Peste toate, posesorul se declara lezat de faptul că pentru cantităţile de băutură vândute i se cerea plata dărilor către eforie. Ciupercovici se mai plângea că, în pofida faptului că în mahalale nu ar fi existat dugheni, lucru, de altfel, neadevărat, lipsind, susţinea el, o activitate specific orăşenească, locuitorii se opuneau îndatoririlor legale faţă de proprietarul moşiei447. Tocmai disputa în legătură cu statutul terenului şi mai ales a locuitorilor din mahalale ia făcut pe locuitori să se adreseze domnului la 12 decembrie 1844. Ei considerau încercarea Epitropiei Sf. Spiridon de a-i socoti săteni, împiedicându-i să-şi desfăşoare activităţi comerciale şi cerându-le dări şi prestaţii specifice locuitorilor satelor, o încălcare gravă a statutului lor de oameni liberi. Domnul era înştiinţat că efectele negative se simţeau deja prin faptul că 20 de case fuseseră părăsite. Semnatarii jalbei precizau că depopularea ar fi fost rapidă şi masivă dacă locuitorii mahalalelor ar fi primit de la Epitropie o despăgubire echitabilă pentru clădirile pe care le aveau construite în mahalalele Târgului Frumos. Acuzau însă Epitropia că prin măsurile 444 Ibidem, f. 14 r. Ibidem, f. 19 r.-v. 446 Ibidem, f. 25 r.-27v. 447 Ibidem, f. 65 r.- v. 445 277 Monografia orașului Târgu Frumos nedrepte ar urmări de fapt să-i forţeze pe locuitori să-şi părăsească acareturile fără a primi vreo despăgubire, cu scopul de a aduce în locul lor oameni care nu i-ar fi contestat pretenţiile. La sfârşitul anului 1844, cu ocazia jalbei lor către domn, locuitorii mahalalelor au găsit prilejul să pună sub semnul întrebării chiar mărimea hotarului vetrelor oraşului, afirmând că hotarnica întocmită în prezenţa lui Neculai Hrisoverghi în anul 1814, în baza căreia se făcuse despărţirea recentă între vatră şi mahalale, ar fi fost mai restrânsă în privinţa suprafeţei reale a vetrei, dar că la 1814, din cauza feluritelor interese, orăşenii nu au contestat-o, ci au acceptato, cu toate că le era defavorabilă lor. Că într-adevăr vatra ar fi fost mai largă decât aceea trasată prin hotarnica din anul 1814, o dovedea şi faptul că unii târgoveţi aveau acte, ziceau ei de proprietate, pentru terenul pe care îşi aveau construite imobilele448. În iarna 1844-1845, între locuitorii mahalalelor şi posesorul moşiei din jurul Târgului Frumos conflictul a escaladat. Arendatorul veniturilor moşiei Epitropiei Sf. Spiridon, sprijinit de isprăvnicie şi mai ales de poliţie, a trecut la măsuri hotărâte de impunere a locuitorilor la plata dărilor. Într-o nouă jalbă adresată domnului la începutul lunii martie, locuitorii susţineau că în momentul în care se împotriviseră pretenţiilor posesorului de a strânge de la ei dările care îi priveau pe locuitorii satelor, s-au făcut presiuni asupra lor prin intermediul poliţiei, care i-ar fi îngrozit, i-ar fi bătut, iar pe unii i-a arestat, trimiţându-i cu căruţa de poştă la Iaşi, la Isprăvnicie, pentru a primi acolo şi mai multă pedeapsă. Domnul era rugat să se stabilească pentru locuitorii din mahalale nu zile de clacă, ci un bezmen anual, pentru că ei nu erau săteni, ci orăşeni. Aşadar, nu se împotriveau să plătească proprietarului moşiei o despăgubire anuală, sub formă de bezmen, pentru terenul pe care îşi aveau construite acareturile. Dacă nu s-ar fi făcut în acest fel, ei cereau să li se ofere măcar o despăgubire echitabilă pentru construcţiile ridicate acolo, situaţie în care ei ar fi putut părăsi aşezarea, în căutarea unor locuri de trai mai favorabile. Îi mai cereau domnului ca decizia să fie luată cât mai grabnic, până când nu se desprimăvărează, pentru ca ei să poată să-şi caute un rost, asigurându-şi traiul. În cazul în care hotărârea domnească va întârzia, se cerea ca măcar opresiunile poliţiei să înceteze, până la o hotărâre finală, lămuritoare asupra situaţiei lor449. Domnul nu va întârzia să dispună luarea unor măsuri, în condiţiile escaladării tensiunii şi mai ales a posibilităţii depopulării localităţii. În luna aprilie 1845, în prezenţa lui Iordache Ghica, epitrop al Spitalului Sf. Spiridon, şi a reprezentanţilor locuitorilor mahalalelor, o comisie a cercetat la faţa locului disputa ajungându-se la o înţelegere între părţi. S-a ajuns la soluţia plăţii anuale a unui bezmen către Epitropia Sf. Spiridon în cuantum de câte 22 de sorocoveţi pe falcea de teren ocupat cu case, ogrăzi şi grădini, sumă plătibilă în două tranşe, la Sf. Gheorghe şi Sf. Dumitru. Drept urmare, Epitropia renunţa la pretenţia de a-i considera pe locuitorii mahalalelor săteni şi de a le impune inclusiv plata boierescului. De cealaltă parte, locuitorii renunţau la pretenţia de a vinde băuturi alcoolice sau a deschide pitării şi mungerii fără acordul proprietarului terenului, cumpărând liber produse doar pentru folosul gospodăriei lor nu pentru a le vinde. Ca măsură de a preveni o extindere viitoare a locuirii pe seama terenurilor agricole din jur, s-a stabilit ca în prezenţa deputatului de la Cârligătura, vornicul Iacovache Palade, şi a unui reprezentant al Epitropiei, să se tragă o brazdă, de jur împrejurul mahalalelor. Mărimea locului destinat întinderii mahalalelor trebuia să ţină cont inclusiv de terenul necesar trasării uliţelor care să asigure o comunicaţie lesnicioasă în interiorul localităţii450. Chiar dacă problema statutului terenului şi a locuitorilor din mahalale s-a rezolvat prin includerea lor în spaţiul urban, urmând a fi despăgubită Epitropia prin plata unui bezmen anual, lipsa pământului arabil şi mai ales a imaşului, unde locuitorii să-şi poată paşte animalele, a provocat în continuare dispute între locuitorii oraşului şi Epitropie. 448 449 Ibidem, f. 35 r.- v. şi 42 r. Ibidem, f. 29 r.-v. 450 Ibidem, f. 37r.-v. 278 De la prima atestare documentară până în secolul al XIX-lea Din luna septembrie 1845 datează un raport al Epitropiei Sf. Spiridon adresat Departamentului Treburilor dinlăuntru în care erau notate nemulţumirile lui Costache Ciupercovici, arendaşul moşiei, în legătură cu încălcarea imaşului şi a ţarinilor de către unii dintre locuitorii mahalalelor, fapt care i-ar fi provocat numeroase daune. Fig. 114. Planul moșiei de la 1845. (după Arhivele Naționale Iași, Fond Planuri și hărți, 474/1845) Se menţiona că un loc dinspre mahalaua Criveştilor ar fi fost păşunat de către vitele megieşilor locuitori în mahala, unii dintre ei având stână în apropiere. Printre cei acuzaţi de încălcarea moşiei Epitropiei erau numiţi Ilie a Sudetului, Vasile Ţurea, Vasile Ciobanu, Vasile Fulga, Domnica a Sudetoaiei, Gavril Neagu şi Onofrei Crâstescu. Pentru stricarea imaşului, posesorul cerea o despăgubire de 104 lei, pentru pagubele provocate lanurilor de porumb suma de 240 de lei, iar pentru cele de grâu şi mălai, alţi 250 de lei. Se făcea menţiunea că la despăgubirea pentru stricarea lanurilor de porumb, grâu şi mălai ar fi trebuit să contribuie şi locuitorii mahalalei dinspre Jora, anume Toader Horlan, Toader Cernea, Gheorghe Duca, Toader, ginerele lui Duca, Mihalache Goian, Neculai a Căşăriţei, Andrei a Ilenii, Dumitru Teslariu, Ioan a Ducăi, Toader Plăţăscu, Dumitru, fiul lui Toma şi alţii, ale căror vite au încălcat semănăturile, lucru pe care nu l-ar fi negat nici măcar acuzaţii. Oricum, în timpul verii au existat şi violenţe, mai ales în momentul în care oamenii arendaşului au sechestrat animalele locuitorilor din mahalale găsite pe moşia Epitropiei. Costache Ciupercovici mai acuza că pagube sufereau terenurile de pe moşia Epitropiei şi din cauza traversării moşiei de către animalele care erau aduse la iarmaroace. El îi mai acuza şi pe locuitorii Costantin Furtună, pe dascălul Oreste, preotul Ursachi şi Vasile Harag că au deschis cărămidării pe moşie fără ştirea şi învoirea sa. Menţiona că s-au descoperit 279 Monografia orașului Târgu Frumos 56.000 de cărămizi fabricate şi 18.000 deja vândute. Prin intermediul poliţei, fabricarea şi vânzarea cărămizilor a fost oprită până la lămurirea situaţiei451. Cu scopul tranşării situaţiei terenului din mahalale şi a moşiei din jurul oraşului aflate în proprietatea Epitropiei Sf. Spiridon şi pentru a stabili clar îndatoririle pe care le aveau locuitorii oraşului şi ai mahalalelor în urma folosirii acelor terenuri, se va ajunge la încheierea din 16 septembrie 1845 a unei învoieli în şapte puncte. Primul se referea la plata în fiecare an a unui embatic de 22 de sorocoveţi de fiecare falce de loc din cuprinsul mahalalelor ocupat cu întinderea caselor, ogrăzilor şi a grădinilor. În următoarele, li se interzicea locuitorilor deschiderea pe proprietatea Epitropiei a cârciumilor, pităriilor şi mungeriilor fără acordul Epitropiei. Orice cantitate de marfă introdusă pentru a fi comercializată fără acordul proprietarului urma să fie confiscată. Păşunarea animalelor pe moşia din jurul târgului şi a mahalalelor, dacă va provoca pagube proprietarului, atunci acela era îndreptăţit să solicite o despăgubire. Locuitorii erau de acord ca în condiţiile în care cineva nu va plăti embaticul pentru loc timp de doi ani să fie pasibil de a pierde atât folosinţa locului, cât şi dreptul asupra imobilelor situate pe el în favoarea Epitropiei. În condiţiile în care locuirea, datorită creşterii numărului populaţiei, s-ar fi extins în continuare pe seama moşiei din jur, atunci ocuparea terenului s-ar fi făcut doar cu acordul Epitropiei Sf. Spiridon. În privinţa folosinţei terenului arabil, acesta nu putea fi lucrat de către locuitori decât în urma unei înţelegeri prealabile cu proprietarul452. În ciuda lămuririlor venite din partea autorităţilor şi a înţelegerilor survenite între locuitorii târgului şi cei ai mahalalelor, precum şi între Eforie şi Epitropia Sf. Spiridon, pe parcursul anilor 1844-1845, după trei ani, cu prilejul reînnoirii contractului de arendare a moşiei de la Târgu Frumos aflată în proprietatea Epitropiei Sf. Spiridon, contract câştigat de acelaşi Costache Ciupercovici, vor fi reluate pretenţiile arendaşului de a nu contribui la plata accizelor achitate eforiei pentru produsele introduse în mahalale. El susţinea că era îndeajuns păgubit prin faptul că locuitorii mahalalelor, în loc să plătească boieresc, aşa cum s-ar fi cuvenit, li s-a dat voie să plătească bezmen pentru locurile de case, ogrăzi şi grădini. Aşadar, în anul 1848, se va impune reluarea lămuririlor din partea Departamentului dinlăuntru menite să-l determine pe posesor să nu revendice drepturi de care nu putea să dispună potrivit statutului de teritoriu urban şi nu rural pe care îl avea Epitropia în proprietate la Târgu Frumos453. Costache Ciupercovici a arătat multă stăruinţă în tentativa de a obţine exceptarea mahalalelor de la plata dărilor către eforie. Aşa se face că, în anul 1850, cu prilejul încheierii unui nou contract de posesie a moşiei din jurul Târgului Frumos, aflată în proprietatea Epitropiei Sf. Spiridon, îşi va relua petiţiile, cerând să-i fie despăgubite pierderile rezultate în urma aplicării accizelor pentru produsele comercializate în mahalale, destinate bugetului eforiei, cu suma de 420 de galbeni454. I se va răspunde, de către Departament, în urma cercetării actelor doveditoare că în primul rând la înfiinţarea Eforiei Târgului Frumos ocârmuirea a hotărât ca instituţia locală să aibă drepturi şi asupra mahalalelor din jurul vetrei, aşa cum se întâmplase şi înainte de anul 1844, atunci când Epitropia Sf. Spiridon, în urma judecăţii cu târgoveţii, primise hrisovul care îi garanta dreptul de proprietate, inclusiv asupra mahalalelor. Cu toate acestea, mahalalele împărtăşindu-se de aceleaşi drepturi de înfrumuseţare şi siguranţă a locuirii, trebuiau să participe şi ele la bugetul eforiei. În concluzie, i se răspunde lui Costache Ciupercovici că solicitarea sa de a fi despăgubit pentru pierderile pe care le suferă din cauza accizelor plătite eforiei pentru băutura vândută în mahalale nu îşi are justificare, fiindcă acele accize sunt strânse pe seama consumatorilor, aşadar nu îl privesc pe posesorul moşiei455. 451 Ibidem, f. 71 r.- 72 r. Ibidem, f. 73 r.-v. 453 Ibidem, f. 79 r.- 82 v. 454 Ibidem, f. 90 r.- 91 v. 455 Ibidem, f. 91 v. 452 280 De la prima atestare documentară până în secolul al XIX-lea Lunga controversă provocată de Costache Ciupercovici, posesorul moşiei din jurul Târgului Frumos a dus la întocmirea de către Sfatul Administrativ al Moldovei a unei anaforale cu data de 25 octombrie 1850 prin care era reconfirmat dreptul Eforiei Târgului Frumos de a-şi întinde atât drepturile, cât şi obligaţiile edilitare asupra mahalalelor, chiar dacă ele se aflau pe proprietatea Epitropiei Sf. Spiridon. Oricum, diferendul de la Târgu Frumos devenit exemplar pentru felul cum s-a acomodat cadrul legislativ din Regulamentul Organic cu realitatea, motiv pentru care anaforaua din anul 1850 a fost publicată în Manualul Administrativ al Moldovei, în capitolul destinat hotărârilor legislative referitoare la funcţionarea eforiilor orăşeneşti456. III.4.3. Câteva îmbunătăţiri urbanistice la Târgu Frumos Dincolo de disputele care, aşa cum am văzut anterior, au marcat traseul reformei administraţiei locale pe temeiul prevederilor Regulamentului Organic, se pune întrebarea, câte dintre obligaţiile eforiei, rezultate în urma strângerii unor taxe şi accize de la locuitorii oraşului, inclusiv de la cei ai mahalalelor, au fost puse în practică între anii 1843 şi 1859. Una dintre obligaţiile edilitare pe care şi le asumase eforia odată cu înfiinţarea ei, ţinând mai mult de siguranţa locuirii în oraş, era aceea a iluminării pe timp de noapte. Informaţii mai multe despre acest domeniu am găsit în anul 1850, an din care datează formalităţile anulării unei licitaţii desfăşurate în toamna anului trecut, ce a avut ca obiect luarea în antrepriză de la Eforie a iluminării târgului. Decizia o putem numi, în vocabularul administrativ de astăzi, un caz de incompatibilitate. Câştigător al contractului, care urma a se derula timp de un an, fusese desemnat, în calitate de unic participant la licitaţie, postelnicul Toader Dumitriu. Ulterior, s-a constatat că poziţia lui Dumitriu de candidat (membru supleant) al eforiei nu era, potrivit prevederilor din Regulamentul Organic, compatibilă cu aceea de contractant al unor lucrări publice. Prin urmare s-a ajuns la rezilierea contractului şi reluarea licitaţiei457. Trecând prin toate formalităţile organizării licitaţiilor, la 4 mai 1850 va fi desemnat un nou câştigător al antreprizei iluminatului public. În acea calitate, serdarul Telemah Bastdatoglu îşi asuma ca timp de un an, de la 1 ianuarie 1850, până la 1 ianuarie următor, primind de la Eforie suma de 3290 lei, cu care el câştigase contractul, să respecte următoarele condiţii: Să ilumineze cele 50 de fânare (felinare – din limba turcă fener) cu lumânări de seu, care să ardă în fiecare noapte fără lună din an, fiind aprinse după două ceasuri de la asfinţitul soarelui. Dacă în urma unor inspecţii ale Eforiei s-ar descoperi că nu toate felinarele sunt iluminate potrivit condiţiilor amintite, iar la adăpostul întunericului s-ar întâmpla vreo necuviinţă, antreprenorul va fi amendat potrivit dispoziţiilor ocârmuirii. Eforia îi va plăti suma cu care a câştigat contractul la termen şi în patru părţi egale, din trei în trei luni. Pentru a garanta mai mult îndeplinirea condiţiilor din contract, câştigătorul contractului a depus şi chezăşia serdarului Stavarachi Bastdatoglu, precum şi declaraţia că nu va recurge la statutul de supus străin în cazul în care va fi acuzat de nerespectare a contractului. Un alt punct din lista îndatoririlor eforiei era acela al întreţinerii funcţionării şcolii publice organizate potrivit instrucţiunilor Eforiei Şcolilor. Şcoala publică fusese înfiinţată încă din anul 1842, adică din perioada în care încă mai fiinţa Epitropia Târgului Frumos. Primul local al şcolii publice s-a aflat într-o anexă din curtea bisericii Sfânta Paraschiva. Oricum, încă din primul an al funcţionării Eforiei, s-a constatat că localul şcolii nu era suficient şi că era necesară o lărgire a sa. Cu ocazia trecerii domnului Mihail Sturdza la Târgu Frumos, în timpul primului an de funcţionare a Eforiei, în 1843, în urma discuţiei pe care a avut-o cu membrii eforiei, el le-a spus eforilor că vor putea cheltui suma de 3.000 lei pentru a 456 457 Manualul Administrativ al Principatului Moldovei, II, p. 255. Arhivele Naţionale Iaşi, Fond Ministerul de Interne, nr. 16683/1949. 281 Monografia orașului Târgu Frumos lărgi localul şcolii publice, urmând să-şi recupereze cheltuiala de la Epitropia Şcolilor. Promisiunea verbală a domnului va fi însă contestată de Epitropia Şcolilor, care nu se va grăbi să elibereze suma cheltuită la Târgu Frumos pentru lărgirea localului. Cererile Eforiei şi refuzurile Casei Şcolilor458 şi Departamentului Averilor Bisericeşti459 se vor întinde până după 1850. Până la urmă, suma de 3.000 de lei nu va fi recuperată de Eforie, răspunsul final fiind acela că domnul nu avea putere să hotărască în privinţa unui împrumut eliberat de Epitropia Şcolilor, mai cu seamă printr-un ordin verbal. Peste toate, potrivit prevederilor din Regulamentul Organic, eforia era datoare să asigure înfiinţarea şi întreţinerea şcolii publice din propriu buget460. Oricum, în anul 1852 localul şcolii publice din curtea bisericii Sf. Paraschiva era considerat impropriu, în ciuda extinderii de care beneficiase după anul 1843. Într-un raport al Sfatului Orăşenesc (Eforie) din primăvara acelui an se preciza că şcoala aflată în nişte odăi din curtea bisericii nu este potrivită atât în privinţa spaţului, din cauza înmulţirii numărului de elevi, obligaţi să se îngrămădească în două odăi destinate sălilor de clasă. Apoi, cea a cancelariei era cu totul nepotrivită, fiind întunecoasă, din cauză că era luminată doar de o fereastră. Apoi, chiar funcţionarea şcolii în ograda unei biserici nu era tocmai potrivită procesului didactic, mai ales în timpul din afara orelor, deoarece elevii se plimbau printre mormintele din cimitir. Constatând lipsa unui local adecvat, dar şi faptul că din fondurile bugetului local nu s-ar fi putut construi un nou sediu al şcolii, Sfatul Orăşenesc declară că a primit din partea unui boier localnic, anume comisul Ştefan Mircea, oferta ca Sfatului Orăşenesc să-i fie dăruit un teren, situat într-una din mahalalele oraşului, la aer curat, precum şi suma de 200 de galbeni, pentru începerea acolo a construcţiei şcolii. Singura condiţie a donatorului era ca vechiul local de şcoală, din curtea bisericii Sf. Paraschiva, să fie trecut din proprietatea Casei Şcolilor în aceea a bisericii461. În acest fel s-ar fi stins şi vechea problemă a sumei de 3.000 de lei, cheltuită din bugetul local pentru extinderea localului, pe care ani de zile a solicitat-o Eforia de la Casa (Eforia) Şcolilor462. Printr-un răspuns al Departamentului Averilor Bisericeşti către Departamentul Treburilor dinlăuntru se va încuviinţa, la data de 21 aprilie 1852, dania lui Ştefan Mircea şi era asigurată condiţia donatorului de a fi transferat vechiului sediu al şcolii în proprietatea bisericii Sf. Parascheva. De asemenea, se încuviinţa ca Sfatul Orăşenesc să elibereze sumele necesare prevăzute în rezerva bugetului local pentru construcţie şi se începeau demersurile necesare pe lângă Departamentul Lucrărilor Publice pentru a fi desemnat un arhitect care să întocmească planul construcţiei şi devizul de cheltuieli. Lucrările se doreau a fi începute cât mai curând şi să dureze până în toamnă, pentru a profita de timpul favorabil463. O altă faptă edilitară a Eforiei a fost construirea unui local propriu pentru cancelaria sa, în anul 1851. Până atunci cancelaria şi-a avut sediul într-o clădire închiriată și pe acela îl putem considera momentul înfiinţării primului sediu al primăriei la Târgu Frumos. Printr-un referat adresat Sfatului Administrativ, la 4 mai 1851, de către Departamentul Treburilor dinlăuntru, se făcea cunoscut că în urma unui raport al Sfatului Orăşenesc de la Târgu Frumos s-a cerut ca pentru a nu se mai face cheltuieli cu plata chiriilor pentru încăperile ocupate de cancelaria eforiei, să se construiască din fondurile de la bugetul local două odăi proprii. Pentru acest lucru eforia a cerut să fie trimis la faţa locului un arhitect pentru a întocmi planul construcţiei şi devizul estimativ al cheltuielilor. Proiectant a fost desemnat de către Departament sub-arhitectul oraşului Roman, Frantz Kramer. Suma devizului întocmit de acela s-a ridicat la 4.317 lei, iar construcţia a început în vara acelui an, atunci când s-au şi 458 Idem, Secretariatul de Stat, 422, f. 99 r. - v. Ibidem, f. 102 r. 460 Ibidem, f. 99 r. - v. 461 Idem, Ministerul de Interne, 25354/1852, f. 27 r. - 32 r. 462 Idem, Secretariatul de Stat, 422, f. 99 r. - v. 463 Idem, Ministerul de Interne, 25354/1852, f. 38 r. 282 459 De la prima atestare documentară până în secolul al XIX-lea definitivat464. Până la data de 6 martie 1852, aşa cum aflăm dintr-o înşiruire a înfăptuirilor edilitare ale Eforiei Târgului Frumos, Casa Sfatului a fost ridicată. Din aceeaşi enumerare, mai aflăm că până atunci fusese construită o încăpere care servea ca temniţă, un sediu pentru poliţie, pentru pompieri fusese construit un hambar, un grajd şi o şură unde erau depozitate uneltele, apoi un foişor pentru supravegherea oraşului. O altă realizare edilitară a fost construirea podului de piatră de peste Bahluieţ, din centrul uliţei principale a târgului465. Privite cu un ochi critic, am putea spune că înfăptuirile nu au fost prea numeroase. Comparând însă îndatoririle pe care le-a avut eforia la înfiinţare, în anul 1843, raportându-le la bugetul pe care l-a avut la dispoziţie, care nu avea voie, potrivit legii, să fie deficitar, faptele edilitare înşiruite în anul 1852 aduceau un plus în privinţa înnoirilor şi modernizării oraşului. Oricum ele erau apreciabile, în condiţiile în care de la instituţiile centrale fonduri bugetare suplimentare erau obţinute cu mare greutate, sau erau chiar refuzate, aşa cum s-a întâmplat în cazul sumei de 3.000 de lei, cheltuită de Eforie pentru lărgirea primului local al şcolii publice. După anul 1859 şi după înfiinţarea Primăriei Târgului Frumos, se va trece într-o nouă etapă a modernizării locuirii urbane, proces care, aşa cum se va putea observa din capitolele următoare, nu a apărut din nimic, ci a reprezentat o continuare a unui proces de modernizare urbană pe care îl putem întrezări încă de la 1815, înscris în textul hrisovului acordat de Scarlat Callimachi, unde au fost notate primele îndatoriri ale Epitropiei Târgului Frumos, prima instituţie modernă de administraţie locală urbană. 464 465 Idem, Secretariatul de Stat, 422, f. 96 r. Idem, Ministerul de Interne, 25354/1852, f. 27 r. 283