Chiar dacă Abraxas m-a impresionat mai mult, nu pot aprecia cu mai puțin de 4,5 stele un scriitor care are pentru mine una dintre cele mai puternice șChiar dacă Abraxas m-a impresionat mai mult, nu pot aprecia cu mai puțin de 4,5 stele un scriitor care are pentru mine una dintre cele mai puternice și sigure voci din literatura noastră de astăzi.
În altă ordine de idei, dacă tot s-a făcut atîta vîlvă, anul acesta în jurul romanului, după ce Valeriu Nicolae l-a acuzat de rasism, iată un articol interesant publicat de Mihnea Bâlici în S9 sub titlul A fost sau n-a fost rasism? Câteva gânduri despre scandalul BAS–Valeriu Nicolae, deși argumentul că funcția naratorului e decisă de autor e în același timp un truism și un catch 22, în contextul în care autorului i-ar fi imposibil să scape de sfînta indignare a opiniei publice indiferent de cît de creditabilă sau de necreditabilă ar fi vocea narativă. Pe de altă parte, rasismul există în literatură, în special în aceea de nivel mai jos (ca Pe aripile vîntului, de pildă), unde apare mai ales sub formă de propagandă, avînd ca principală tehnică idealizarea. Inutil să mai spun că nu e nici pe departe cazul Copilăriei lui Kaspar Hauser.
Foarte promițător debut, autoarea are o mînă sigură, ipostazele iubirii (tema principală a volumului) în toate formele ei sînt creionate convingător îFoarte promițător debut, autoarea are o mînă sigură, ipostazele iubirii (tema principală a volumului) în toate formele ei sînt creionate convingător în cele mai multe dintre povestiri.
Foarte interesantă micuța capodoperă a lui Gogol, noroc de Anna Politkovskaia care m-a făcut curioasă s-o citesc, pentru că a făcut o comparație în caFoarte interesantă micuța capodoperă a lui Gogol, noroc de Anna Politkovskaia care m-a făcut curioasă s-o citesc, pentru că a făcut o comparație în cartea ei, Rusia lui Putin, între Akaki Akakievici și țarul kaghebist, ceea ce, mărturisesc, mi-a derutat un pic orizontul de așteptare, deși i-am dat dreptate în cele din urmă, cei doi chiar seamănă prin insignifianță.
În altă ordine de idei, Mantaua e o bijuterie greu de încadrat într-un curent literar, un soi de nuvelă realistă care virează neașteptat spre umor negru, cu tușe gotice groase, caricaturale, dar care, în loc să te amuze, te lasă cu un soi de gol sufletesc greu de explicat:
Akaki Akakievici a fost dus la cimitir și înmormântat. Și Petersburgul a rămas astfel fără Akaki Akakievici de parcă nici nu ar fi trăit vreodată în acest oraș. O ființă neapărată de nimeni, nimănui dragă și neinteresantă pentru nimeni, care nu a atras nici măcar atenția vreunui naturalist ce nu pierde nicio ocazie de a vâna o insectă ca s-o fixeze cu un ac și s-o studieze la microscop, a rămas ascunsă o viață și a dispărut din lume; o ființă care a trăit o viață întreagă, doar ca să rabde, supusă, toate insultele și umilințele colegilor de birou, s-a dus în mormânt, moartea ei nefiind considerată de nimeni un eveniment ieșit din comun; dar cel puțin înainte de sfârșitul vieții, pentru această ființă a licărit totuși o scânteie de bucurie, sub forma unei mantale care i-a încălzit viața pentru o singură clipă; și o ființă peste care se abătuse o năpastă la fel de imprevizibilă, tot așa cum se năpustesc marile nenorociri și asupra împăraților și mai-marilor acestei lumi…
Un Hanu Ancuței modern, martorul fiind de astă dată obiectivul aparatului de fotografiat. Și tonul, un pic sfătos, sugerînd limbajul arhaic fără a recUn Hanu Ancuței modern, martorul fiind de astă dată obiectivul aparatului de fotografiat. Și tonul, un pic sfătos, sugerînd limbajul arhaic fără a recurge aproape deloc la arhaisme, seamănă cu cel sadovenian, fiind la fel de odihnitor.
În ciuda cîtorva mici inadvertențe, reconstituirea imaginii României de sfîrșit de secol optsprezece este destul de reușită, chiar dacă ușor idilică....more
Joachim Wittstock e un scriitor român de limbă germană mai cunoscut à l’étranger decît la noi, unde i s-a tradus o singură carte, ciclul de nuvele PloJoachim Wittstock e un scriitor român de limbă germană mai cunoscut à l’étranger decît la noi, unde i s-a tradus o singură carte, ciclul de nuvele Ploaie de cenușă, în 1989. Este unul dintre motivele pentru care Nora Iuga s-a gîndit să-i traducă în limba română cîteva dintre scrierile care i-au plăcut cel mai mult, adunîndu-le volumul de față, Dumbrava morilor, căruia i-a scris o excelentă postfață, intitulată Tăcerea expresivă a labirintului.
Deși nu sînt mare amatoare de proză poetică, trebuie să recunosc că scriitura lui Wittstock are o gingășie aparte, cu imaginile ei aburite și cu evocarea de geografii mitice, cu alegoriile ei delicate și cu umorul ei subtil. Iată un exemplu:
Cel mai scurt roman polițist A citit textul publicitar, manifestul, revista ilustrată, buletinul de știri, al doilea manifest (identic cu primul), catalogul magazinului, romanul fluviu, Adevărul (titlu de ziar), al treilea manifest (identic cu primul și al doilea). Și fiindcă a crezut în toate astea a trebuit să creadă în ele, cu prețul vieții.
Hîrtia – a declarat mai tîrziu comisarul – hîrtia e lama de cuțit între coastele secolului.
Dar am s-o las pe Nora Iuga să-l prezinte, că o face oricum mult mai bine decît mine:
„...ce este această carte? Este o culegere de note de călătorie prin Sibiu, prin Viena, prin Grecia, prin Deltă, prin Germania, prin... Un periplu printr-un trecut legat indestructibil de prezent ca două surori siameze cu un singur creier (Dumbrava morilor), e un cod de semne, de cifre, de formule alchimice (Meermaid), care ne arată că orice ieșire e în același timp o intrare și cînd pătrunzi pe o ușă ieși tot prin ea, dar la alt nivel (Ciocănelul porții. Despre descinderea în Grecia), e un șir de corespondente, de „déjà vu”-uri care repetă lucruri uitate, petrecute într-o irealitate imediată, dedublări (Fotografie din avion), destine întoarse pe dos ca niște paltoane vechi, pietre care devin pîini, pîini ucigașe, străzi cu capătul strangulat de o sîrmă ghimpată (Strada Joagărului), sau un copil disperat de cumințenia, de supunerea, de ordinea lui, care îşi iese din minți într-un leagăn, pentru că atunci cînd revine pe pămînt nu mai știe ce să facă cu el însuși, cu toată alcătuirea lui captivă în ticurile celorlalți (Leagănul). (...)
Și peste toate tronează istoria, tronează marile întîmplări uitate care ne privesc placid, cu ochii pe jumătate închiși din vechile acoperișuri ale Sibiului.” ...more
Am Anotimpuri care nu se repetă de vreo doi ani în bibliotecă, cadou de la un văr al meu, dar i-a venit rîndul abia acum (și recunosc că m-a convins sAm Anotimpuri care nu se repetă de vreo doi ani în bibliotecă, cadou de la un văr al meu, dar i-a venit rîndul abia acum (și recunosc că m-a convins să m-apuc de ea și recomandarea lui Marius Chivu de pe coperta a patra).
Sentimente amestecate după lectură - prima treime a cărții mi-a plăcut foarte mult, reconstituirea firului epic dintr-o multitudine de piese de puzzle mi s-a părut o provocare interesantă, dar din păcate ritmul narativ se rupe în a doua parte, alunecînd spre proză poetică - care nu-i rea, dar strică unitatea volumului, iar uneori devine lejer monotonă....more
Nu știu dacă titlul volumului e cu adevărat potrivit, dar mi-a plăcut că aproape în fiecare schiță există o poveste secundară care abia așteaptă să fiNu știu dacă titlul volumului e cu adevărat potrivit, dar mi-a plăcut că aproape în fiecare schiță există o poveste secundară care abia așteaptă să fie scoasă la suprafață și al cărei protagonist e, bineînțeles, bărbatul.
Scrie bine Cristina Andrei, cu accente subtil ironice îndărătul unor confesiuni cu excese de sinceritate:
Așa crește ura în om. Mare, grasă și frumoasă. Pînă cînd devine singura care îl umple, îl satură, îl ține în viață. Ura mea pentru ea seamănă bine cu iubirea. Așa am învățat de la mama. Eu sunt tot ce a făcut mama. Sunt opera ei. Nevasta mea e tot ce am făcut eu. Este opera mea. E eu. * A zis unul că nu te poți scălda de două ori în aceeași apă a unui rîu. Așa o fi, dar te poți scălda de cîte ori vrei în amintire și aduci apele timpului înapoi tot cînd vrei tu. Asta e puterea noastră asupra timpului. Atunci cînd trăim curge si ne ia tinerețea cu el, da-n vremea asta facem si noi cu el ce vrem. Îl mutăm unde vrem si ne jucăm cu el cum ne place.
Și apoi, așa cum șade bine unui scriitor, dai peste cîte o frază pe care nu te mai saturi s-o citești iar și iar:
Prin geamurile mari, deschise, colorate de o lumină mov, șerpuia melodia apăsătoare, în pînza căreia se prindeau ca niște insecte, voci joase, murmurate.
Pentru cine citește pentru prima dată Cărtărescu, scriitura poate părea interesantă, pentru mine a fost pe alocuri obositor de plicticoasă cu a ei touPentru cine citește pentru prima dată Cărtărescu, scriitura poate părea interesantă, pentru mine a fost pe alocuri obositor de plicticoasă cu a ei toujours la même rengaine....more
Eu zic că traducerea românească a titlului nuvelei lui Akira Yoshimura, Supliciul unei adolescente, este oarecum înșelătoare (probabil din motive comeEu zic că traducerea românească a titlului nuvelei lui Akira Yoshimura, Supliciul unei adolescente, este oarecum înșelătoare (probabil din motive comerciale), cu patetica ei promisiune a unor dezvăluiri dramatice, contrazisă sec de o narațiune plină de sarcasm aproape involuntar, în sensul că e spusă cu o voce mică și timidă de către o eroină care izbutește cu toate acestea să-și descrie detașat, cu precizie aproape științifică, experiența deloc ordinară. Mult mai apropriată mi s-a părut traducerea franceză, La jeune fille supliciée sur une étagère, care anticipează și umorul negru, și ironia macabră cu care sînt parodiate în registrul acela serios despre care vorbeam mai devreme, atît stilul gotic cît și teme solemne, ca sacralitatea morții sau a iubirii de mamă. La urma-urmelor, lui Mieko Murakami, deși nu e decît o sursă de bani pentru mama ei atît în timpul vieții cît și după moarte, i se pare atît de firesc să fie așa încît se întristează ori de cîte ori i se pare că a devenit o povară pentru familie și pentru alții:
— Cică nu vor osemintele, spuse bărbatul, trântind violent portiera și zvârlind urna mea pe jos, la picioarele lui. E o femeie groaznică. Să fi văzut pe ce ton mi-a spus că le-am dat prea puțini bani. Mi-a zis să facem ce vrem cu ele, că ei nu-i trebuie. M-a scos din fire, de-mi venea să zvârl osemintele acolo, în fața casei. (...)
Am încremenit. Mi-era milă de mine că devenisem o povară atât pentru bărbații în alb, cât și pentru propria mea mamă. Mi-era rușine până și de faptul că mergeam așa cu această mașină.
Sinceră să fiu, nu m-a impresionat în mod deosebit această privire a lumii prin ochii unui cadavru, care mi s-a părut cam forțată și cumva prea teatrală, ca să nu mai spun că mi-a amintit aiurea, dar sîcîitor de constant, de un serial cu care n-are în fond nici în clin nici în mînecă – Dead Like Me.
Mai interesantă ca desacralizare de astă dată a mitului iubirii mi s-a părut a doua nuvelă, Surîsul pietrelor, în care un fiu reiterează ritualic gestul tatălui (care și-a convins sau forțat – nu se știe prea bine – iubita să se sinucidă împreună cu el), dar se exclude convenabil pe sine din scena tragică:
— Am venit aici împreună cu o femeie, să ne sinucidem. Am întrebat-o așa, într-o doară, dacă ar muri pentru mine și ea a zis că da. Am urcat pe munte și acolo am luat pilule. Ea a murit imediat, iar eu m-am întors singur a doua zi în zori în oraș.
În doze mici, proza lui Yoshimura pare interesantă....more
- Cinderella was so scared of the prince she ran like hell from the ball, lost a slipper and disguised herself as a humble servant It's time you knew:
- Cinderella was so scared of the prince she ran like hell from the ball, lost a slipper and disguised herself as a humble servant in order not to be found;
- Snow White was such a powerful witch it took the combined powers of her stepmother and a wizard to be trapped in a crystal mountain, and the unfortunate knight who released her lost his mind;
-genies are not grateful for being released from the bottle and they reluctantly and very often wickedly fulfill their saviour's wishes.
For further information concerning the lack of reliability of fairy-tales, I strongly recommend "The Last Wish", in which the truth is nicely re-established....more
Pentru că tot visa Borges ca paradisul să fie o bibliotecă, Carlo Frabetti îi răspunde cu zicala aceea Ai grijă ce-ți doresti că s-ar putea să se împlPentru că tot visa Borges ca paradisul să fie o bibliotecă, Carlo Frabetti îi răspunde cu zicala aceea Ai grijă ce-ți doresti că s-ar putea să se împlinească, transformîndu-i visul în coșmar. Mă rog, într-o parodie de coșmar, cu un narator ajuns în iadul acela cu structura imaginată de Dante, unde un diavol bibliotecar îl pune la încercări care de care mai imposibile menite să-l țină pe vecie într-unul dintre cele nouă cercuri. Dar gîndirea matematică a eroului nostru îl salvează de fiecare dată, spre disperarea dracului, care își vede, cerc dupa cerc – ca să zic așa, prestigiul dus de rîpă.
Cam despre asta e vorba în mini-romanul Cartea-Iad, un hipertext amuzant uneori, cam didactic alteori, și iritant nu o dată, dat fiind că, spre deosebire de Carroll în Alice în Tara minunilor sau de Abbott în Flatlandia, lui Carlo Frabetti nu-i reușește la fel de bine amestecul de limbaj stiințific și beletristic.
Cîteva citate simpatice, totuși:
Ne aflăm în cel de-al Optulea Cerc, cel al ipocriților, al prefăcuților, al hoților și escrocilor. Și în lumea cărții există un cuvânt care, deși nu le e cu totul specific, îi cuprinde pe toți: plagiat.
Micul prinț locuiește pe un asteroid minuscul, metaforă clară a restrânsei și egocentricei lumi infantile. Ajunge pe Pământ în căutare de prieteni și găsește cel puțin unul: chiar pe narator (doi, dacă punem la socoteală și vulpea); însă revine pe insula lui celestă, ca să aibă grijă de egoistul său trandafir, iar pentru asta se sinucide (concret și simbolic) lăsându-se mușcat de un șarpe, întoarce spatele lumii celorlalți, pe care abia a descoperit-o, și se întoarce la involutivul său turn de fildeș, la legătura masochistă cu tiranica lui floare, la refuzul său nevrotic a tot ce înseamnă adult… Nu uita că Micul prinț reprezintă testamentul unui om care mergea (zbura, mai bine zis) spre moarte.
...aici (în Cercul al cincilea n.m.) mai poți găsi, ca exemple și răspândaci ai lenei, indolenței și delăsării, numeroși exponenți (deși nu toți) ai postmodernismului, ai gândirii bolnăvicioase, ai relativismului cultural și ai altor superficialități… Superficialitatea, cum spunea Oscar Wilde, care era un expert în acest domeniu, este unicul păcat.
C'est bizarre comment parfois les livres qu'on choisit de lire à un moment donné se regroupent et communiquent entre eux. Quand j’ai commencé "La rondC'est bizarre comment parfois les livres qu'on choisit de lire à un moment donné se regroupent et communiquent entre eux. Quand j’ai commencé "La ronde de nuit," de Patrick Modiano, je venais de finir un essai sur la naissance du concept de nation, dans lequel l'auteur expliquait que les notions de patriote et de patriotisme sont assez neufs, de toute façon non plus vieux que la nation même – environ deux siècles (même en France qui avait acquis pourtant depuis longtemps une grande partie de ses ingrédients – unité administrative, de langue et de territoire), et qu’ils ont été "inventés" par cette dernière afin de lui consolider la position. La trahison de patrie n’a pas été donc un péché capital depuis toujours, et beaucoup de ceux qui ont collaboré pendant la deuxième guerre l’ont fait non par lâcheté ou pour profiter, mais plutôt parce qu’ils croyaient au droit du vainqueur, ou parce qu’ils craignaient le communisme.
Dans ce contexte, le souvenir de la princesse de Lamballe, qui obsède le narrateur, semble devenir non seulement un exemple que les idéaux sont vides de contenu (elle a préféré mourir au nom de la monarchie, qui ne représente plus rien dans le présent, tout comme maintenant on se meurt au nom de la patrie, qui ne représentera peut-être plus rien dans le futur), mais aussi un exemple qu’un traître pour les uns peut devenir soit un héros, soit un fou incompréhensible pour les autres.
Pourquoi n’a-t-elle pas crié : « VIVE LA NATION ! » Moi je le répéterais autant de fois qu’ils le veulent. Je suis la plus docile des putains.
Les motifs pour lesquels le héros-anti-héros du roman de Patrick Modiano choisit une vie sans gloire mais lucrative, semblent en tout cas plus compliqués que la peur de la mort ou le désir de s’enrichir. A une première vue il paraît qu’une sorte d’amoralité l’empêche de regretter ses actions, en les camouflant derrière le devoir qu’il a envers sa mère (qui lui avait prédit, dans un souvenir qu’il fabrique probablement sur-le-champ, qu’il va finir sur l’échafaud), puis envers un couple de vieillards démunis aux noms de vaudeville, Coco Latour et Esmeralda (qui finalement se révèlent ne pas être que le fruit de son imagination). Parfois, il joue avec volupté le rôle de l’immoral qui profite de l’effondrement de tout un monde. Autres fois, il fait semblant d'être le prisonnier de deux gardiens : la Panique (de mourir) et la Pitié (pour un monde en agonie). Finalement, il se laisse tué par lassitude ou bien parce que de toute façon il n’est qu’un mort vivant dans une ville déjà putréfiée :
L’auberge, tel un bathyscaphe, échoue au milieu d’une ville engloutie. L’Atlantide ? Des noyés glissent boulevard Haussmann. (…) Au Fouquet’s, ils demeurent autour des tables. C’est à peine si l’on distingue leurs viscères sous les lambeaux d’habits bariolés. Gare Saint-Lazare, dans la salle des pas perdus, les cadavres dérivent en groupes compacts et j’en vois qui s’échappent par les portières des trains de banlieue. Rue d’Amsterdam, ils sortent du cabaret Monseigneur, verdâtres, mais beaucoup mieux conservés que les précédents.
Il est tout cela et encore autres choses, un caméléon jouant avec dévoument des rôles différents, pour lesquels il a des noms différents. « Swing troubadour », pour la bande de forcenés qu’il côtoie, parce que, en dépit de sa « petite gueule d’enfant de chœur », il erre avec eux, comme Khédive le lui dit doucement, parce que, dans le fond, il fait partie du même monde qu’eux. « Princesse de Lamballe », pour le groupe de partisans où il s’infiltre, parce qu’il a l’apparence sincère d’un enfant martyre, mais les enfants ne doivent jamais être laissés seuls dans le noir, comme ils vont tous l'apprendre le moment où il va les trahir. Son vrai nom, il l’a abandonné depuis longtemps dans une gare où le train de grands mots et de grandes promesses de la jeunesse n’arrive plus :
Je m’appelais Marcel Petiot. Seul au milieu de tous ces bagages. Inutile d’attendre. Le train ne viendrait pas. J’étais un garçon sans avenir. Qu’avais-je fait de ma jeunesse ? Les jours succédaient aux jours et je les entassais dans le plus grand désordre. De quoi remplir une cinquantaine de valises.
En fin de compte, pourtant, le drame du personnage qui fait, d'une manière si crédible, semblant souffrir d’un mal de siècle beaucoup plus grand que celui qui avait atteint les romantiques, un mal de siècle où toutes les valeurs se sont confondues, où il est permis que les arnaqueurs deviennent des préfets de police et les honnêtes hommes deviennent des infracteurs, le drame du personnage, comme je disais, n'a rien de métaphysique, n’est qu’un étourdissement généré par la ronde de nuit qu’il joue incessamment jusqu’à ce qu’il perde la capacité de se retrouver parmi tous ces visages qu’il emprunte, tous ces rôles qu’il joue. Sa mort n’est pas du tout tragique, comme nous le suggère l’éditeur dans sa courte présentation sur la quatrième de couverture, éditeur qui le voit angoissé à cause de l’impossibilité de choisir entre deux chemins ; elle est seulement la mort inutile de quelqu’un qui ne s’est jamais réveillé suffisamment pour prendre la responsabilité de ses actions, soit elles du côté du bien ou du côté du mal :
L’Haÿ-les-Roses. Nous avons traversé d’autres localités. De temps en temps la 11 CV du Khédive me dépassait. L’ex-commandant Constantini et Philibert roulaient à mes côtés l’espace d’un kilomètre. Je croyais mon heure venue. Pas encore. Ils me laissaient gagner du terrain. Mon front bute contre le volant. La route est bordée de peupliers. Il suffirait d’un geste maladroit. Je continue d’avancer dans un demi-sommeil.
Un petit roman incommode qui te force de reconnaître que les gens sont plutôt triviaux qu’héroïques, plutôt banals qu’exceptionnels, plutôt égoïstes que généreux et que tu es comme tout le monde. Un petit roman qui te sert des vérités d'autant plus cruelles qu'elles sont définitives:
J’avais au départ une grande fraîcheur d’âme. Cela se perd, en cours de route.
It appears that J. D. Salinger’s Franny and Zooey is the result of two separate works: the short story “Franny”, published in 1955 and the novella ZooIt appears that J. D. Salinger’s Franny and Zooey is the result of two separate works: the short story “Franny”, published in 1955 and the novella Zooey, published in 1957, which he put together in a single volume in 1961. The novella is part of a series concerning his famous Glass family and, as Wikipedia informs us, has been interpreted by Gerald Rosen (Zen in the Art of J. D. Salinger), “as a modern Zen tale, with the main character Franny progressing over the course of the short story and novella from a state of ignorance to the deep wisdom of enlightenment.”
For an extensive and very good analysis of the novella, I strongly recommend John Updike’s review, Anxious Days For The Glass Family, published in 1961 in New York Times, which underlines the strong and weak points of a book at the same time very intriguing and slightly overwhelming.
Because Updike’s review expresses way better than I could my own thoughts about Salinger’s novella, I will only add some quotes I liked best. Enjoy!
Everything everybody does is so—I don't know—not wrong, or even mean, or even stupid necessarily. But just so tiny and meaningless and—sad-making. And the worst part is, if you go bohemian or something crazy like that, you're conforming just as much as everybody else, only in a different way.
"The Four Great Vows," he said, and, with rancor, closed his eyes. "'However innumerable beings are, I vow to save them; however inexhaustible the passions are, I vow to extinguish them; however immeasurable the Dharmas are, I vow to master them; however incomparable the Buddha-truth is, I vow to attain it.'
"Mother said you have an ulcer." "Yes, I have an ulcer, for Chrissake. This is Kaliyuga, buddy, the Iron Age. Anybody over sixteen without an ulcer's a goddam spy."
What's the master with you, buddy? Where are your brains? If you've had a freakish education, at least use it, use it. You can say the Jesus Prayer from now till doomsday, but if you don't realize that the only thing that counts in the religious life is detachment, I don't see how you'll ever even move an inch. Detachment, buddy, and only detachment. Desirelessness. 'Cessation from all hankerings.' It's this business of desiring, if you want to know the goddam truth, that makes an actor in the first place.
Loading...
