Foarte mult mi-a plăcut cartea Orianei Fallaci, în ciuda unor reticenţe iniţiale (începutul m-a făcut să cred că voi citi o distopie-utopie, de care nFoarte mult mi-a plăcut cartea Orianei Fallaci, în ciuda unor reticenţe iniţiale (începutul m-a făcut să cred că voi citi o distopie-utopie, de care nu prea aveam chef).
Mi-a plăcut ironia lejeră, involuntară, a titlului, o pledoarie pentru cucerirea spaţiului în scopul salvării omenirii omenirii viitoare - e înduioşător, zău, să afli retrospectiv despre entuziasmul naiv al primilor astronauţi care, în anii '60 erau convinşi că în două sau trei decenii vizitele pe Lună, pe Marte sau pe Venus vor deveni banale, ştiind acum că, vorba poetului, n-a fost, n-a fost aşa.
Mi-a plăcut că autoarea i se adresează tatălui ei, pentru a crea un contrast subtil între modern şi tradiţional, mi-au plăcut portretele, peisajele, dialogurile cu replici repetitive, obsesive, entuziasmul contracarat de grotesc sau de tragic.
De aceea, mi-ar fi plăcut s-o ascult în italiană, mai ales că naratoarea audiobookului, cu voce destul de plăcută de altfel, nu prea ştie engleză, nedumerindu-mă în cîteva rînduri (de exemplu, cînd tot pomenea despre doamna cu păr, despre care mi-a luat ceva să-mi dau seama că era de fapt doamna Cooper, sau cînd vorbea despre shaving gum în loc de chewing gum ori rot beer în loc de root beer)....more
Ca de obicei, Lucian Boia nu dezamăgește, analiza sa istorică este pertinentă și convingătoare, stilistica este ireproșabilă (lectura lui Virgil IonuțCa de obicei, Lucian Boia nu dezamăgește, analiza sa istorică este pertinentă și convingătoare, stilistica este ireproșabilă (lectura lui Virgil Ionuț Marinescu e și ea la înălțime), concluziile fascinante: Germania a fost prinsă, spune autorul, în capcana istoriei, într-un mod atît de definitiv și de subtil încît nu numai că a plătit înzecit pentru propriile păcate, dar a estompat și crimele celorlalți: antisemitismul generalizat în Europa interbelică, masacrele comuniștilor, agresiunea aliaților împotriva populației civile (bombardamentele asupra Europei și a Japoniei) etc.
Ideea centrală a studiului, care merită, în contextul actual al războiului din Ucraina și din fîșia Gaza, o atenție cu atît mai mare este că nu există nici victime absolute, nici agresori absoluți și că, pe de o parte, nu trebuie învinuită întreaga Germanie pentru ororile naziste, iar, pe de altă parte, nu trebuie exonerat restul lumii, care a avut partea sa de vină în declanșarea acestor orori....more
Johan Huizinga mărturisește, în prefața Amurgului evului mediu, că lucrarea sa dorea la început să reconstituie epoca medievală tîrzie (secolele 14-15Johan Huizinga mărturisește, în prefața Amurgului evului mediu, că lucrarea sa dorea la început să reconstituie epoca medievală tîrzie (secolele 14-15), printr-o incursiune în arta fraților Van Eyck și a urmașilor lor, numind-o Secolul Burgundiei. Cum se întîmplă de obicei (spre norocul cititorilor ...more
Întoarcere în Bucureștiul interbelic m-a fermecat și dezamăgit în proporții egale. Fermecător este, ca de obicei, stilul Ioanei Pârvulescu, care reconÎntoarcere în Bucureștiul interbelic m-a fermecat și dezamăgit în proporții egale. Fermecător este, ca de obicei, stilul Ioanei Pârvulescu, care reconstruiește cu îndemînare atmosfera unei epoci, evocarea Bucureștiului fiind emoționantă și amintindu-mi de propria mea viziune, idealizată, a României interbelice pe care o consideram, acum mulți ani, cea mai interesantă și mai fructuoasă perioadă din istoria țării noastre.
De aceea nu mă pot abține să nu-i reproșez autoarei aceeași (ușoară, e drept) idealizare a perioadei, prin ocolirea unor subiecte mai puțin plăcute (ca să mă exprim eufemistic), care s-au întîmplat suficient de des încît să nu fie considerate accidentale sau omisibile - asasinate politice, atitudini prolegionare, persecutarea evreilor care erau o parte importantă a populației bucureștene etc.
Chiar dacă autoarea se justifică oarecum la final, explicînd că a vrut să reconstituie o imagine care să dovedească că n-a fost dracul chiar atît de negru în perioada aia (expresia mea, nu a ei ...more
Chapeau atît pentru curajul autorului de a se scufunda în apele tulburi și primejdioase ale intelighenției românești ca să culeagă atîtea aforisme memChapeau atît pentru curajul autorului de a se scufunda în apele tulburi și primejdioase ale intelighenției românești ca să culeagă atîtea aforisme memorabile, cît și pentru talentul interpretativ malițios al naratorului.
Am ascultat cartea, ca de obicei, în drum spre și dinspre școală, rîzînd cu poftă, de una singură, sub privirile suspicioase și alarmate ale trecătorilor. ...more
Un mic eseu în fermecătorul stil liician, citit impecabil de autorul însuși, care brodează un „basm” (cum spune el) pe marginea mitului platonician diUn mic eseu în fermecătorul stil liician, citit impecabil de autorul însuși, care brodează un „basm” (cum spune el) pe marginea mitului platonician din Phaidros....more
Minunată lectura făcută de către autor a ultimului capitol din cartea sa Amintiri din pribegie - mi-a amintit anii aceia tulburi de după revoluție de Minunată lectura făcută de către autor a ultimului capitol din cartea sa Amintiri din pribegie - mi-a amintit anii aceia tulburi de după revoluție de parcă i-aș fi trăit ieri.
Mai mult decît finalul, ușor sentimental în contextul în care religia la români e adesea mai mult paradă de credință decât credință sinceră, m-a impresionat distopia imaginată de istoric, a unui viitor în care, în urma unui cataclism, toate monumentele se dărîmă, cu excepția Casei poporului, care rămîne astfel unicul punct de referință al civilizației noastre. Imagine înfricoșătoare, dar nu mai puțin apropriată a unei lumi în care grandomania și kitsch-ul au uzurpat și înăbușit, pe nesimțite și inexorabil, eticul și esteticul....more
Fascinantă în prozaismul ei, de care ne previne de fapt și titlul - aproape nimic despre viața culturală, dar multe informații despre democrația ateniFascinantă în prozaismul ei, de care ne previne de fapt și titlul - aproape nimic despre viața culturală, dar multe informații despre democrația ateniană (vocea poporului era suverană, dacă nu ținem cont de faptul că „poporul” era format doar din cetățenii atenieni de sex masculin, deci mai puțin de o treime din populație), despre clasele sociale (cetățenii, metecii sau veneticii - fără drept de vot și sclavii), despre educație și arta războiului, despre vestimentație și viața femeilor (care trăiau mai mult închise în casă). Foarte interesante și comparațiile cu Sparta care avea un mod de viață mult diferit. ...more
O încercare de a demonstra că nu-i dracul chiar atît de negru. Da' pe mine nu m-a prea convins. Orice persoană sau instituție - cu rare excepții - va O încercare de a demonstra că nu-i dracul chiar atît de negru. Da' pe mine nu m-a prea convins. Orice persoană sau instituție - cu rare excepții - va găsi justificări pentru orice fel de fapte, oricît de reprobabile. Care fapte rămîn, totuși, reprobabile....more
O culegere de procese celebre, unele dintre ele erori judiciare dovedite ulterior, altele care pun și astăzi semne de întrebare. Unul dintre cele mai O culegere de procese celebre, unele dintre ele erori judiciare dovedite ulterior, altele care pun și astăzi semne de întrebare. Unul dintre cele mai interesante este afacerea Calas, în care s-a amestecat și Voltaire....more
Recunosc că n-am avut răbdare să citesc toată cărțulia lui Eliade dedicată dictatorului portughez, pe care am răsfoit-o de altfel mai mult din curioziRecunosc că n-am avut răbdare să citesc toată cărțulia lui Eliade dedicată dictatorului portughez, pe care am răsfoit-o de altfel mai mult din curiozitate, după ce am terminat Manualul inchizitorilor al lui Lobo-Antunes (despre care am scris aici), care oferă o imagine total opusă a lui Salazar.
În orice caz, cu exaltarea-i caracteristică pusă în slujba unor idealuri îndoielnice, Eliade vrea să convingă cititorul că Salazar a fost salutar pentru Portugalia, pentru care și-a sacrificat visul unei bătrîneți liniștite în mijlocul familiei:
Portugalia își datorează măreția sa de astăzi geniului politic al generalului Carmona, care a știut să facă dintr-un profesor de Finanțe un dictator.
S-ar putea obiecta că în 1942 scriitorul român nu avea informații despre ororile regimului, ca reprimarea drepturilor civile și politice, torturile în masă, arestările, fraudele electorale și cîte și mai cîte, dacă Eliade însuși n-ar preciza:
Salazar știa prea bine că oamenii vechiului regim vor continua să cîrtească și să saboteze opera revoluției naționale, oricîte realizări ar însuma aceasta. Împotriva actelor lor de sabotare, regimul se apăra prin dictatură – căci „forța e absolut indispensabilă în reconstruirea Portugaliei”.
Rezultatul final, crearea unui „stat creștin și totalitar” ar justifica pe deplin aceste măsuri, afirmă cel care a justificat nu o dată și excesele legionare, agățîndu-se de cuvîntul magic care scuză totul, creștinism.
Salazar a încercat să salveze Portugalia printr-o revoluție creștină, adică o revoluție care pleacă întotdeauna de la lucruri mici și bine făcute – dar care ajunge, firesc, la o reintegrare a omului în unitățile organice și în ritmurile cosmice. A încercat – și a reușit. Experiența aceasta istorică ne silește – ca și creștini, ca Latini și Europeni – să revizuim o serie întreagă de concepte: tradiție, națiune, libertate etc.
„Dulci” dar fără să fie „utile”, dat fiind că, așa cum recunoaște autorul însuși, nesimțitul nici nu citește, nici n-are nevoie de ghid să se perfecți„Dulci” dar fără să fie „utile”, dat fiind că, așa cum recunoaște autorul însuși, nesimțitul nici nu citește, nici n-are nevoie de ghid să se perfecționeze, iar victimele lui au, din păcate, un exces de bun-simț care le împiedică să se protejeze, oricît de bine i-ar cunoaște mișcările.
Amuzantă, în stilul inconfundabil al lui Radu Paraschivescu, Ghidul nesimțitului mi-a amintit de „fiziologiile” atît de populare la noi prin secolul al XIX-lea. Iată o mostră:
Firește, nesimțitul român nu seamănă cu cel belgian, azer sau panamez și nu poate fi confundat cu nici unul dintre ei. El are un je ne sais quoi care-l face inimitabil și greu, dacă nu aproape imposibil, de clasificat. Și mai are ceva nesimțitul român: un decalog de la care nu se abate si un set de convingeri pe care ți-e cu neputință sa i le zdruncini. Trăsătura lui definitorie pare, astăzi mai mult ca oricând, ubicuitatea. Cine are tristul privilegiu al vieții în orașele mari nu se mai poate întoarce în loc fără să dea cu nasul de un exponent al categoriei. Iar de la o vreme nici măcar refugiul campestru sau izolarea prin funduri de provincie nu mai garantează izbăvirea. Nesimțitul român este agentul unei molime căreia societatea nu i-a aflat leacul. Si putem spune chiar că, după cum merg lucrurile, e foarte puțin probabil ca laboratoarele vieții publice să descopere un vaccin eficace.
Mi-aduc aminte că singura dată cînd am picat o elevă la examenul de bacalaureat, proba orală, a fost pe la sfîrșitul anilor 90, cred, din cauză că nu Mi-aduc aminte că singura dată cînd am picat o elevă la examenul de bacalaureat, proba orală, a fost pe la sfîrșitul anilor 90, cred, din cauză că nu a știut răspunsul la nici o întrebare despre Eminescu, n-a putut să spună nici măcar un titlu de poezie, ceea ce la vremea aia m-a indignat teribil. Acum nu m-ar mai indigna (dar tot aș pica-o ...more
I found out about Jon Ronson’s book, Them. Adventures with Extremists, on the Facebook page of a Romanian writer, and I thought it would be an interesI found out about Jon Ronson’s book, Them. Adventures with Extremists, on the Facebook page of a Romanian writer, and I thought it would be an interesting reading for it was said it had many ingredients: humor, a glimpse into the extremists’ world, a review of some conspiracy theories and so on.
Indeed, it was all of this, and I mostly agree with the description Louis Theroux makes inThe Guardian , that the book is “a funny and compulsively readable picaresque adventure through a paranoid shadow world, with Ronson playing Sancho Panza to a cast of obsessives”, but it also seemed to me a little superficial and excessively caricatural, finally losing its point, despite (or maybe because of) the brilliant gonzo journalism.
In the Preface, the author confesses that initially he wanted to create a profile of the extremist leader, but joining some of them he discovered they had a common belief: that the world is ruled by “a tiny elite” who meets secretly every summer in some secret room to start the wars, decide the heads of states, control the markets, and “transform themselves into twelve-foot lizards when nobody is looking, and destroy the credibility of any investigator who gets too close to the truth”. The extremists and/ or conspiracy theory adepts call this elite either the Bilderberg Group (if you are interested, Wikipedia has an article about it here) or ZOG (Wiki info here ) - the Zionist Occupied Government that is, even though, someone explains, it is not necessarily entirely formed by Jews, but its members believe that they are the ‘Chosen People’, explanation that leads to the natural conclusion that “Jews are metaphors now. You no longer need to be Jewish to be a Jew.”
After speaking with various extremists (neo-Nazis, Ku-Klux-Klan members, etc.), Jon Ronson is happy to find out he is somehow protected because he does not take conspiracy theories too seriously:
My worryingly paradoxical thought process could be summarized thus: Thank God I don’t believe in the secret rulers of the world. Imagine what the secret rulers of the world might do to me if I did.
At one point, he finds himself at the auction of some items that belonged to Ceausescu and his wife, auction organized by the Romanian government in Sinaia (1999). Although he could not prove that “the auction of Ceausescu’s belongings was a fitting microcosm of what (…) went on inside Bilderberg meetings” he met an interesting figure, a Mr Ru Ru, who came to buy and put on Ceausescu’s shoes. He shows the author a wooden statue of a shepherd, a gift to Ceausescu from Yasser Arafat, joking that he should buy it and offer him as a gift, since this is the “democratization of tyranny. (…) Turning dictatorship into capitalism.”
Overall, a light, enjoyable reading, should you not expect much information....more
Tare mi-a mai fost de folos cartea asta în liceu. Noroc că mi-a amintit de ea un bun prieten într-ale lecturii, domnul Gherghel, de am putut s-o contaTare mi-a mai fost de folos cartea asta în liceu. Noroc că mi-a amintit de ea un bun prieten într-ale lecturii, domnul Gherghel, de am putut s-o contabilizez aici ...more
It is amazing how Margaret Atwood can write about anything and be brilliant. Payback is a nonfiction about money, credit and debt, but do not expect iIt is amazing how Margaret Atwood can write about anything and be brilliant. Payback is a nonfiction about money, credit and debt, but do not expect it to be a self-help book, nor an exhausting view about debt (be it national debt, gambling or Mafia related and so on). Instead,
The subject of Payback is one of the most worrisome and puzzling things I know: that peculiar nexus where money, narrative or story, and religious belief intersect, often with explosive force.
Consequently, the five chapters of the book explore the “debtor/creditor twinship”, beginning with the development of the human sense of justice, that created elaborate systems of payments of the debts, in life and death (Ancient Balances), continuing with the question of who is the greater sinner, the debtor or the creditor (Debt and Sin), followed by some thoughts about the Faustian bargain in Marlowe’s and Dickens’s oeuvres (Debt as a Plot), and the Jungian explanation of revenge exemplified by The Merchant of Venice where Antonio and Shylock are each other’s double (The Shadow Side), to finish with the slightly menacing idea that the ultimate revenge is reserved to Gods (Payback).
Some random notes I took and I’d like to share with you:
-in The Eumenides Aeschylus presents the first court-of-law system: Athene prevents the Furies to punish Oreste and changes their name to the Eumenides – the kindly ones, at the same time creating the trial by jury;
-in sacrificing himself for the humankind, Jesus “acted as a cosmic Sin-Eater”;
-the 19th century novel is not driven mainly by love, but by money (Heathcliff overpowers Linton with his fortune):
The best nineteen-century revenge is not seeing your enemy’s red blood all over the floor but seeing the red ink all over his balance sheet.
-the Shadow theory formulated by Jung explains that irrational and obsessive hatred, against a person or a group one does not know very well, derives from the fact that one is not at peace with his own shadow (his dark side, everything one is ashamed of and instead of assuming it is projecting onto somebody else);
-revenge comes from the Latin revindicare, derived from vindicare – to rescue, liberate, emancipate.
Thus, to revenge yourself upon someone is to reliberate yourself, because before doing the revenge, you aren’t free.
L-am citit, ca de obicei, pe Lucian Boia cu creionul în mînă, ca să zic așa, mai ales că subiectul cărții de față este unul fierbinte pentru mine, datL-am citit, ca de obicei, pe Lucian Boia cu creionul în mînă, ca să zic așa, mai ales că subiectul cărții de față este unul fierbinte pentru mine, dat fiind că de multă vreme refuz să accept o explicație pentru comportamentul unora dintre monștrii sacri ai literaturii noastre interbelice. Ca de obicei, lectura nu m-a dezamăgit, chiar dacă nu sînt întru totul de acord cu premisa lui că nu putem judeca intelectualitatea vremii fără să o punem în context, context care ne-ar ajuta să înțelegem mai bine și poate chiar să iertăm impardonabilul.
Să ne amintim, așadar.
În 1936 apare Schimbarea la față a României, de fapt o luare de poziție împotriva evreilor, care „s-au opus la noi oricărei încercări de consolidare națională și politică” și care nu vor o „Românie consolidată și conștientă”. Dacă vehemența lui Cioran s-ar putea explica contextual prin dorința tinerei generații a timpului de a promova noul, experimentul și de a sfida trecutul sentimental, de tip sămănătorist, mai greu este de înțeles, însă (poate doar prin consecvență) omagiul pe care același Cioran i-l aduce lui Corneliu Zelea-Codreanu în conferința ținută la radio în noiembrie 1940, cu titlul „Profilul interior al Căpitanului”, în care spunea printre altele: „Într-o țară de slugi, el a introdus onoarea, și într-o turmă fără vertebre, orgoliul.”
În 1937, Nicolae Iorga publică, în mai multe numere ale Neamului românesc, foiletonul „Iudaica”, în care evreii sînt acuzați de a se fi organizat în România ca un stat în stat, reproș atenuat de faptul că istoricul nu cere pedepsirea evreilor, ci susținerea elementului românesc. Dimpotrivă, este mai greu să găsești circumstanțe atenuante lansării, de către Nichifor Crainic, tot în 1937, a programului „statului etnocratic” care cerea să se asigure dominația elementului autohton peste tot, în economie și în cultură, prin respectarea proporționalității (de exemplu, să se scadă la 4% numărul medicilor evrei, care formau peste o treime din totalul medicilor).
Autorul e de părere că articolele prolegionare ale lui Mircea Eliade ar fi izvorît din credința lui naivă că legionarismul e sinonim cu libertatea și cu înălțarea spirituală, și că evreii au o influență nefastă asupra destinului național, antisemitismul lui fiind așadar mai curînd unul de conjunctură decît unul primar, fundamental – îi respecta, adică, pe evrei, dar dorea ca ei să-i lase în pace pe români. (Să nu uităm totuși că spre deosebire de Cioran, Eliade nu a făcut declarații de culpabilitate ulterioare, iar cînd Ioan Petru Culianu l-a îndemnat să se explice, a replicat că, după Auschwitz, o asemenea explicație nu mai poate fi înțeleasă. Poate pentru că, după cum crede Boia, o fi „rămas cu sentimentul – parțial justificat – al unei neînțelegeri și al unei nedreptăți.”?)
Și mai greu de trecut cu vederea sînt cele 19 articole prolegionare frenetice scrise de Constantin Noica în 1941 (!), în gazeta legionară Buna-Vestire, care pledau „pentru legionarism și transfigurarea legionară a României.”
Să mai notăm și lipsa de caracter a lui Dan Barbilian (pe care o știam deja din Jurnalul lui M. Sebastian), de altfel mare matematician și mare poet, care se proclamă antisemit și simpatizant legionar, pentru a obține un post de profesor universitar (își va face mea culpa sub comuniști în același scop). E drept că, deși avusese numeroase contribuții științifice, nu ocupa decît un post de conferențiar.
Pe undeva prin zona gri îl găsim pe G. Călinescu, a cărui personalitate contradictorie e vizibilă în Istoria sa care, pe de o parte include masiv scriitori evrei, iar pe de alta amestecă comentarii favorabile și antisemite, „Călinescu reușind astfel performanța de a se fi arătat concomitent filosemit și antisemit!”
În sfîrșit, să menționăm nițel răutăcios și lipsa de curaj a lui Eugen Ionescu, care, deși nu s-a „rinocerizat”, nici n-a luat atitudine. „Erau ziare și reviste, erau jurnaliști, care îi atacau din răsputeri pe „rinoceri”. Nu și Ionescu.” Explicația? După cum povestește M. Sebastian în același Jurnal, de frică de a nu fi dat afară din învățămînt, pentru că avea o mamă evreică.
În finalul studiului este schițat un portret „temperat” al intelectualului interbelic, ca un memento că omul și creatorul nu se identifică: gîndirea lui nu e mai bună decît a muritorului de rînd, dimpotrivă adesea este excesivă și utopică; libertatea lui e iluzorie, la cheremul ideologiilor și al Puterii; talentul lui cel mai mare e în (auto)justificarea erorilor, cînd dă vina pe cîntecul de sirenă al Istoriei; în fine, e adaptabil și are instinct de conservare (cei care s-au jertfit pentru o valoare sau o idee sînt puțini):
... nu putem să nu remarcăm că unii s-au pus atât de bine la adăpost, încât au profitat din plin de alegerea făcută – iar cei mai abili sau mai norocoși, chiar de mai multe alegeri succesive.
Am terminat de citit Rusia lui Putin, cutremurătoarea carte a Annei Politkovskaia, acum mai bine de-o săptămînă și de-atunci m-am tot gîndit să-i fac Am terminat de citit Rusia lui Putin, cutremurătoarea carte a Annei Politkovskaia, acum mai bine de-o săptămînă și de-atunci m-am tot gîndit să-i fac o recenzie, ca să-mi dau în cele din urmă seama că nu-s în stare s-o scriu, pentru că e prea multă obidă în mine, prea multă indignare că, după optsprezece ani de la publicarea ei, ani în care portretul țarului KGB-ist schițat de autoare a căpătat tușe și mai monstruoase, numărul celor care-l admiră și-l laudă în gura mare crește neîncetat. Pe de altă parte, e oare de mirare? La urma-urmelor, Anna Politkovskaia a intuit care va fi mersul lumii cu mult înainte de era post-Trump atunci cînd a afirmat:
Se pare că în ultimii ani am ajuns îngrozitor de nedelicați, ba chiar josnici. Aceste caracteristici devin din ce în ce mai evidente pe măsură ce războiul din Caucaz continuă și încălcarea unor tabuuri a devenit tot mai des un obicei. Omoruri? Au loc în fiecare zi. Jafuri? Și ce dacă? Într-un război sînt perfect legale. Nu numai instanțele evită să condamne infracțiunile, dar și societatea în general. Ceea ce în trecut era privit cu repulsie astăzi este pur și simplu acceptat.
Păcat că această jurnalistă curajoasă, care a sperat că va deschide ochii Occidentului cînd a avertizat că Putin face parte dintr-un lung șir de conducători ruși care n-au adus decît suferințe și distrugeri, n-a reușit decît să-și semneze condamnarea la moarte prin publicarea cărții sale. Cu ea a murit „conștiința morală a Rusiei”, dar cui îi pasă? Moralitatea – un arhaism al cărui sens nu-l mai știe aproape nimeni....more
Loading...
