Note de curs

Biologie

Asistent universitar
Vlas Cristina

Chiinau 2012
1
 CURSUL DE BIOLOGIE
I INTRODUCERE

INTRODUCERE. Biologia - tiinta despre viata. NOTIUNEA DE VIU.CELULA-

UNITATE ELEMENTARA DE ORGANIZARE A VIULUI.CELULE EUCARIOTE SI
PROCARIOTE.

Biologia (din gr. "bios" - viata, "logos" - stiinta) poate fi succint definita ca stiinta
despre viata. Domeniul ei de activitate este foarte variat. Ea studiaza originea,
structura, ereditatea, reproducerea, comportamentul etc. a plantelor, animalelor,
ciupercilor, bacteriilor. Evident, biologia este disciplina complexa si include atat
disciplined clasice (botanica, zoologia, genetica etc.), cat si ramurile lor (algologia,
micologia, hidrobiologia, entomologia, genetica moleculara etc.). Domeniile de
preocupari (obiectele de studiu) ale disciplinelor sunt bine conturate, cu multe din ele
elevii deja s-au familiarizat in clasele anterioare.
Termenul "biologie" a fost introdus la inceputul secolului al XlX-lea aproape
concomitent de trei savanti, si anume: J.B. de Lamarck (1744-1829), G. Treviranus
(1776-1837) si L. Oken (1779-1851).
Deoarece ciclul gimnazial se finalizeaza cu un curs de sinteza la biologie care tine
de "Biologia generala" - disciplina ce se ocupa de studiul originii, organizarii si
evolutiei materiei vii -, ne vom referi succint la metodele de studiu (fiecare disciplina
biologica isi are metodele sale clasice de studiu).

Cercetarea problemelor de biologie generala se efectueaza prin urmatoarele

metode de baza:

Metoda analitica (sau carteziana). Denumirea "cartezian" provine de la Cartesius,

numele latinizat al lui Rene Descartes (1596-1650), renumit filozof si savant francez,
care a atribuit materiei o forta creata de ea insasi si a considerat miscarea mecanica
ca o manifestare a vietii materiei.
Esenta acestei metode consta in analiza cat mai profunda i cat mai corecta a
structurilor si mecanismelor concrete ale proceselor biologice prin diferite tehnici
clasice si moderne.
Intrucat metoda asigura cunoasterea anumitorevenimenconcrete, ea nu permite in
multe cazuri explicarea fenomenelai originii si evolutiei biologice.

Metoda istorica (sau darwiniana). Denumirea "darwinia: provine de la numele

cunoscutului savant Ch. Darwin (1809-1882).
Esenta acestei metode consta in analiza fiecarui evenimeal biologic (structura,
mecanism) ca rezultat al unui proces indelungal care are dezvoltare istorica.
Aceasta metoda ne ajuta sa inteleged originea proceselor desfasurate in sistemele
biologice, precum : semnifica|la lor in procesul evolutiei.

Metoda sistemica. Esenta acestei metode consta in analrjl complexa (sistemica) a

vietii la diferite niveluri de integrare fj organizare. Ea ne ajuta sa stabilim legile
specifice fiecarui nivel at organizare a materiei vii.

Notiune de viu si insusirile fundamentale ale viului

Natura ce ne inconjoara este reprezentata prin corpuri materiale fie lipsite de viata,
fie in diferite forme ale vietii. Materia vie o caracterizeaza printr-o serie de
2
particularitati, si anume:
organizare - construirea unor ansambluri de elemente si fenomene in care
elementele interactioneaza si se subordoneaa intregului (ansamblului);
structura - starea ansamblului in care se stabilesc relaai spatiale interdependente
dintre elementele sale componente;
functie - activitatea desfasurata de un element, care duce la mentinerea intregului.
Echilibrul dinamic
Este starea sistemelor biologice ce se afla intr-un permanent schimb de materie si
energie cu mediul extern si asigura autoreirmoirea continua. Datorita acestei insusiri,
sistemele biologice tind sa-si sporeasca gradul lor de organizare, determinand
scaderea entropiei.

Programul genetic
Reprezinta totalitatea informatiei ereditare, acumulata in cursul evolutiei istorice, ce
determina existenta speciei in anumite conditii ale mediului. Programele pot fi
divizate ca:
programe pentru sine, care asigura existenta sistemului (asimilarea hranei, apararea
organismului etc.);
programe inferioare, care asigura existenta componentelor organismului (ale
organelor pentru individ, ale organitelor pentru celule etc.);
programe superioare, care asigura existenta sistemului superior (reproducerea
organismelor).
Autoreproducerea
Reprezinta capacitatea organismelor vii de a forma copii mai mult sau mai putin
fidele modelelor parientale. Aceasta capacitate determina existenta speciilor si, in
cele din urma., a sistemelor biologice.
Autoreproducerea este asigurata pe diferite cai (asexuat, sexuat) si este specifics
pentru diferite grape de organisme, care se deosebesc dupa durata ciclului vital,
prolificitate, dupa intensitatea natalitatii si morbiditatii etc.

Autoreglarea
Este insusire generala a sistemelor biologice ce asigura controlul si coordonarea
automata (prin capacitatile proprii ale sistemului) a functionarii elementelor
sistemului si mentinerea echilibrului dinamic in acest sistem. Ca exemplu pot servi
"undele populationale" (fluctuatiile numerice ale indivizilor unei populatii in functie de
conditiile mediului).

Majoritatea absoluta a savantilor deosebesc la moment printre nivelurile de

organizare a materiei vii:

nivelul individual, care are ca unitati reprezentative indivizii biologici (fie

monocelulari, fie pluricelulari);
nivelul populational (sau al speciei), care este reprezentat prin populatii sau prin
alte forme de existenta a speciei;
nivelul biocenotic, care este reprezentat prin biocenoze; 4) nivelul biosferic, care
este reprezentat prin biosfera planetei noastre.

3
BIOLOGIA CELULARA

Compozitia chimica a celulei

Totalitatea vietuitoarelor de pe planeta noastra alcatuiesc ceea ce s-a numit

biosfera. Analiza compozitiei chimice a unui numar mare de specii de vietuitoare a
relevat ca din cele peste 105 elemente chimice cunoscute in stare naturala doar 80
intra in compozitia diferitelor organisme. Mai mult ca atat, materia vie nu utilizeaza
decat circa 30 de elemente chimice care pot fi intalnite constant in celulele
organismelor.
Elementele chimice care intra in structura celulelor sunt incadrate in trei categorii:
macroelemente (O, C, H, N) - elemente chimice majore ale celulei (organogene) -,
care alcatuiesc 97-98%;
microelemente (Na, Ca, K, Mg, P, S, Fe, CI), care constituie 1,5-2%;
ultramicroelemente (Co, , , I, Mn, Mo etc.), care alcatuiesc 0,1-0,5%.
Microelementele si ultramicroelementele determina proprieta-tile de tampon (PH-
ul mediului), intra in compozitia substantelor anorganice i organice ale celulei.
Pastrarea unei anumite proportii dintre elementele chimice ale celulei (organismului)
este condi^ie esentiala a existentei sale normale. Atat excesul, cat sj carenta unor
elemente chimice determina perturbari in desfaurarea normala a proceselor
biologice. conditionand aparitia unor grave maladii la plante, animale si om.
In celule, compozitia chimica este prezentata de doua grape de substante:
anorganice i organice, rezultat al asocierii elementelor chimice (atomilor).

Substantele anorganice si semnificatia lor biologica

In celule, substantele anorganice sunt reprezentate prin (70-90%) si compusi
minerali (1,5-2%).
este eel mai important component mineral al tuturor celulelor (organismelor).
Rolul apei in desfasurarea proceselor celulare este multiplu, complex si deocamdata
incomplet clarificat. Ea reprezinta eel mai raspandit solvent dintre toate lichidele
cunoscute. dizolva eel mai mare numar de substante si prin aceasta devine
mediul ideal pentru desfasurarea proceselor metabolice. In functie de aceasta,
substantele se diferentiaza in: substante hidrofile (sau aposolubile) si substante
hidrofobe (sau insolubile in ).
este alcatuita dintr-un atom de oxigen si doi atomi de hidrogen, reprezentand un
dipol electric cu un nor electronic asimetric avand un pol negativ in partea atomului
de oxigen si altul pozitiv in partea celor doi atomi de hidrogen (fig. 2.1). Aceasta
structura a moleculei face ca in , in stare lichida sau solida, moleculele sa nu fie
amestecate haotic, ci sa formeze structuri regulate, mai mult sau mai putin stabile.
Intre atomul de oxigen al unei molecule si unul sau doi atomi de hidrogen din
moleculele vecine se stabilesc legaturi de hidrogen, astfel incat fiecare molecula
poate fi legata cu eel putin 3 alte molecule de .
Moleculele de pot forma legaturi si cu serie de substante macromoleculare ale
celulei (proteine).
Structura ordonata a apei este dependents de temperatura. La 0C (sub 0C se
afla in stare solida) se desfac circa 15% din legaturile de hidrogen, insa structura
apei mai pastreaza caracterele ordonate de structura cristalina, avand trecerea de la
cristal solid la "cristal lichid".
La 40 sunt desfacute cele mai multe legaturi de hidrogen si structura cristalina de
fapt dispare. Temperatura animalelor homeoterme este tocmai aceea (40 C) care
permite apei in stare lichida sa formeze in celule straturi cristaline cu functii
4
complexe si importante.

In celula, constituie sursa cea mai importanta de H+ i OH~, atat de necesare in

diferite reactii metabolice. Avand mare caldura specifica, se incalzeste si se
racete greu, dar pe aceasta cale este evitata incalzirea sau racirea brusca a
organismelor, variatiile externe ale temperaturii fiind putemic atenuate in organism
(func|ia de termore glare).
Apa mai determina si proprietatile fizico-chimice ale celulei (permiabilitatea,
conductibilitatea electrica. elasticitatea etc.).
Alte substante anorganice sunt reprezentate de ioni combinati in substante organice
(glucide, lipide. proteine) si de ioni disociati in anioni sau cationi. Proprietatile
acestor ioni sunt deosebit de importante pentru mentinerea presiunii osmotice i a
echilibrului acido-bazic din mediul intern. K+, Na+, Ca2+ determina excitabilitatea
organismelor.
lonii primari si secundari au rol in reglarea
PH-ului mediului intern. E bine cunoscut rolul ionilor de Ca2+ in reglarea contractiei
musculare, al ionilor de K+ in reglarea activitatii stomatelor.
Unele substante anorganice (fosfatii de calciu, carbonajii de calciu) sunt parte
components a unor structuri (oase, cochiliile molutelor), determinand duritatea lor.
Elementele chimice Mg, Ca, Fe, etc. sunt cofactori ai numeroaselor enzime,
determinand activitatea lor catalitica.

Structura celulei
Celula (din lat. "cella" - camera, incapere) reprezinta cea mai mica unitate
structurala si functionala a organismelor vii. Celulele oricarui organism sunt capabile
de metabolism, cretere i reproducere. Celula a fost descoperita de Robert Hooke
in anul 1665, care a studiat la microscop sectiuni de pluta. In 1671, Nehemia Grew
si Marcello Malpighi presupun ca organismele vegetale sunt alcatuite din celule. Ei
sunt considerati fondatori ai anatomiei plantelor ca tiinta
Teoria celulara s-a cristalizat in anii 1838-1839 gratie a doi savanti germani:
botanistul M.J. Schleiden (1838) i zoologul T. Schwann (1839), care recunosc
celula ca unitate structurala de baza a materiei vii. Ceva mai tarziu (1855), R.L.C.
Virchow confirma ca celulele nu pot proveni decat din celule.
Celulele pot avea forme, dimensiuni si mase variate. Forma celulelor poate fi sferica,
alungita, cilindrica, cubica, stelata etc. Dimensiunile celulelor de asemenea sunt
foarte variate si depind de tipul tesutului, de specie, de gradul lor de specializare etc.
La bacterii dimensiunile variaza intre 0,125 p. (microni) (la micoplasme) si 500 p (la
bacteriile filamentoase); la plante de la circa 2 p. (la unele alge) pana la 50 cm (la
urzica chinezeasca); la animale - de la circa 4 p (la unele eritrocite) pana la 1,5 m (la
celulele nervoase cu prelungiri).
Masa celulelor variaza si ea in limite largi. De exemplu, masa unor celule poate varia
de la 10~9g (celula spermatozoidului uman) pana la 102-103g (celula oului de strut).
In functie de numarul celulelor organismele pot fi unicelulare (dintr-o singura celula:
bacteriile, algele unicelulare, ciupercile unicelulare, protozoarele) sau pluricelulare
(din mai multe celule). De exemplu, corpul uman doar eritrocite contine circa 25 000
miliarde.
Sunt cunoscute diferite metode de studiere a structurii celulelor, printre care:
1. Metode microscopice. Cu ajutorul aparatelor optice speciale (microscoape),
care realizeaza imagine marita a unui obiect de mici dimensiuni, se determina
structura fina a obiectelor. Microscoapele pot fi fotonice sau electronice.
Microscopul fotonic mareste capacitatea de rezolutie (cea mai mica distanta dintre
doua puncte care se pot evidentia) a ochiului uman cu circa 1000 de ori. El este
5
alcatuit din partea optica (oglinda, condensor, obiectiv, ocular), care formeaza
imaginea, si din partea mecanica (suport, masuta, cremaliere etc.), care ajuta la
fixarea
sistemului optic. Microscopul fotomc foloseste lumina naturala sau artificiala.
Imaginea obtinuta este marita, inversata si virtuala. Se deosebesc mai multe feluri
de microscop fo tonic:
microscopul in camp intunecat, care foloseste un condensor special cu fond negru
pentru iluminarea cu raze laterale (se utilizeaza pentru studiul celulelor vii);
microscopul cu contrast defaza, care folosete un condensor sj un obiectiv special
pentru inlaturarea diferentelor de indici de refractie a luminii (se utilizeaza pentru
studiul celulelor vii);
microscopul cufluorescenta, care folosete proprietatea unor substante de a ilumina
(fluorescenta) sub actiunea radiatiei ultraviole-te (se aplica la studiul celulelor vii
care pot capata diferite culori).
Microscopul electronic folosete ca sursa de lumina un fascicul de electroni
accelerati, iar rolul de lentile il indeplinete campul electric i magnetic. Imaginile
formate pot depai marimea structurilor studiate de 250 000-1 000 000 de ori.
Microscopul electronic poate fi "cu transmisie" - imaginile sunt intr-un plan (pe ecran)
- si "cu baliaj" - imaginile sunt tridimensionale (in spatiu).
Metodele microscopice pot fi aplicate atat la studiul celulei vii, cat i la studiul celulei
fixate cu ajutorul agentilor chimici anorganici (bicromat de potasiu, acid cromic etc.)
sj organici (alcool etilic, acetona, aldehida formica etc.) sau fizici (congelarea,
deshidratarea etc.).
2. Metode citochimice. Se utilizeaza reactivi chimici ce dau reactii de culoare
(metoda Lugol pentru localizarea amidonului cu solutie de iod in iodura de potasiu),
de fluorescenta (identificarea mucopolizaharidelor cu oranj de acridina), de
precipitare a unor ioni metalici (metoda Feulgen pentru ADN).

Metode imunocitochimice. Se utilizeaza pentru localizarea in celula a substantelor

cu proprietati antigene (proteine) prin formarea complexelor dintre aceste substante
i anticorpi.

Metode cromatografice si electroforetice. Se folosesc pentru separarea

compusjlor chimici (aminoacizi, proteine) din omogenatele celulare.
Metode enzimatice. Se utilizeaza pentru localizarea enzimelor prin depistarea
produilor activitatii lor.
Metode citofizice. Se folosesc pentru studiul compozitiei chimice a organitelor
celulare (nucleu). Din aceste metode fac parte microspectrofotometria si
microfluorometria.
Autoradiografia. Se utilizeaza la studiul macromoleculelor (proteine, acizi nucleici)
prin marcarea compusului cu un element radioactiv.
Ultracentrifugarea diferentiata. Se utilizeaza la studiul constituentelor celulare
(organitelor) ca urmare a sedimentarii diferentiate in runctie de densitatea lor.
Criofractura si criodecopajul. Se folosesc pentru studiul morfologiei celulare
(anvelopei celulare) ca urmare a congelarii rapide la 160 si a analizei amprentei
pe suprafata ghetei.
Culturi de celule "in vitro". Se utilizeaza pentru studiul
interactiunii celulelor, precum si al proceselor metabolice din celule.
Sarcinile de baza ale biologiei celulare sunt urmatoarele: studiul structurii si al
functiilor celulare; studiul organitelor celulare si al semnificatiei lor biologice; studiul
proceselor de producere celulara si adaptarea la conditiile mediului; studiul
6
specializarii in cadrul organismului pluricelular si al interactiunii celulare; studiul
interactiunii celula-mediu; studiul proceselor metabolice din celula; studiul fluxului
informatiei genetice in celula etc.
Celulele procariote si eucariote
In mod normal, orice celula are trei componente de baza: membrana, protoplasma si
nucleul. Gradul de diferentiere a nucleului divizeaza toate celulele (si organismele)
in doua tipuri: celule procariote (din gr. "pro" - inainte, "karyon" - nucleu), care nu
dispun de un nucleu bine organizat, si celule eucariote (din gr. "eu" -adevarat,
"karyon" - nucleu), care poseda un nucleu (sau mai multi) bine organizat.
Organizarea procariota este caracteristica bacteriilor si algelor albastre-verzi, iar
organizarea eucariota este caracteristica celorlalte grupe de organisme (alge,
ciuperci, plante vasculare, animale).
Toate procariotele sunt organisme unicelulare, pe cand eucariotele pot fi atat
unicelulare, cat si pluricelulare.
Celulele procariote se deosebesc de cele eucariote printr-o serie de trasaturi
distinctive, unele dintre care suntprezentate in tabelul 2.2.
Caracteristic pentru celula procariota este lipsa multor organite celulare. Organitele
celulei procariote (bacteriene) pot fi grupate in organite ale protoplastului si structuri
superficiale (fig. 2.9).

In protoplastul bacterian putem intalni:

1. Nucleoid - molecula circulara dublu catenara de ADN ("cromozom bacterian") de
1,1-1,4 mm. In celula poate fi, de regula, un singur nucleoid care nu se separa de
citoplasma printr-o membrana nucleara. Functia nucleoidului consta in pastrarea si
transmiterea informatiei ereditare.
Tabelul 2.2
Deosebirile dintre celula procariota i celula eucariota

Nr. Celula procariota Celula eucariota

crt.

1 nu are nucleu diferentiat are unul sau mai multe

(este prezent nucleoidul - nuclee;
molecula de ADN super-
spiralizata inelara);
2 lipsegte membrana este prezenta
nucleara; membrana nucleara
dubla:

3 lipseste nucleolul; sunt prezenti unul sau mai

multi nucleoli:
4 molecula de ADN este molecula de ADN este
dublu circulars, dublu catenara, liniara.
necomplexata cu proteine complexata cu proteine
histone; histone;

7
5 nu este caracteristica este caracteristica
discontinuitatea genelor discontinuitatea genelor (in
(lipsesc intronii); ADN secventele infor-
mationale (exonii)
alterneaza cu secventele
neinformationale (intronii),
care in procesul de
transcriere a informatiei
genetice se elimina);

6 este prezent un singur material ul ereditar este

"cromozom" bacterian concentrat in mai multi
fnucleoidul); cromozomi;

7 in afarS de genomu! genomul extranuclear este

nucleoidic exista sj genomul prezentat de genomul
plasmidic, prezentat prin mitocondrial, cloroplastic
ADN-ul din plasmide; etc.;

8 lipseste diviziunea mitotica sunt caracteristice mitoza si

sj meiotica (se divid prin meioza (de asemenea
diviziune simpla); amitoza):

9 lipsesc serie de in diferite tipuri de celule

organite celulare eucariote aceste organite
(membranare): sunt prezente;
10 mitocondriile, reticulul
sunt prezenfi mezozomi nu s-au identificat in
(invaginari ale membranei celulele eucariote (sinteza
plasmatice ce au functie ATP are loc in mitocondrii);
energetica - sinteza ATP);

11 citoplasma prezinta un gel citoplasma prezinta

permanent, care exclude mobilitate;
miscarea ei;

12 ribozomii sunt de tipul 70 S; ribozomii sunt de tipul 80 S;

13 peretele celular confine peretele celular confine

peptidoglucan (mureina); chitina (la ciuperci),
celuloza (la plante) sau
lipseste (la animale);

14 pot forma capsule nu se caracterizeaza prin

(inveliuri polizaharidice); formarea capsulelor;

8
15 pot exista i In lipsa de nu pot exista in lipsa de
oxigen. oxigen.

Fig. 2.9. Schema generala a unei celule bacteriene: 1 - nucleoid, 2 - plasmide, 3 -

ribozomi, 4 - citoplasma, 5 - membrane citoplasmatica, 6 - mezozomi, 7a - picaturi
de suit, 7b - polifosfati, 8 - perete celular, 9 - capsule, 10 - flagel, 11 - fimbri.
2. Plasmide - molecule circulare mici de ADN ce pot exista
autonom de nucleoid. Plasmidele inmagazineaza informatia ereditara
despre unele proprietati importante ale bacteriilor (fertilitatea
bacteriilor - factorul F, rezistenta bacteriilor la antibiotice, agresivi-
tatea sau virulenta bacteriilor etc.).
3. Ribozomi - niste organite celulare mici (10-20 nm)
amembranare. In celula bacteriana se pot afla de la 5 pana la 50 mii de
ribozomi. Dupa compozitia chimica sunt alcatuiti din ARN (60%) si
proteina (40%). Functia lor este cea de sinteza a proteinelor.
Ribozomii celulelor bacteriene se deosebesc dupa masa lor
moleculara, fiind de tipul 70 S (S - constanta de sedimentare, sau
constanta Svedberg).
4. Citoplasma - mediul intern al celulei, care are compozitie de
gel permanent si exclude miscarea ei. Citoplasma serveste drept matri-
ce pentru reactiile biochimice din celula si pentru structurile celulare.
5. Membrana citoplasmatica - structura specializata care limiteaza continutul
intern al celulei. Dupa structura sa se aseamana cu membrana plasmatics
(plasmalema) a celulelor eucariote. Are un diametru de circa 9 nm si contine pana la
90% din lipidele celulei. Functiile de baza ale membranei bacteriene sunt: bariera
osmotica (determina Constanta compozitiei mediului intern); de transport (determina
schimbul cu mediul); protectoare ( apara continutul intern al celulei); energetica (in
ea are loc, paralel cu mezozomii, degradarea substantelor organice si sinteza ATP);
reproductiva (participa la replicarea moleculei de ADN inainte de dividere); de
geneza a unor structuri bacteriene speciflce (spor. capsula etc.).

9
6. Mezozomi - niste structuri speciale ale celulelor bacteriene, care reprezinta
invaginari ale membranei citoplasmatice. Functiile mezozomilor sunt urmatoarele:
geneza de energie (indeplinesc rolul mitocondriilor din celulele eucariote); participa
la diviziunea celulei, la formarea sporilor si a peretelui celular.
7. Incluziuni celulare, care sunt rezultatul proceselor metabolice, servind drept
sursa de substantia, si energie. Din incluziunile celulare bacteriene fac parte granule
de glicogen si granuloza (sursa de glucide), granule de acid poli-(3-hidroxibutirat,
granule de volutina (sursa de fosfor), picaturi de sulf (la bacteriile sulfurice si tionice
carezultat al oxidarii H2S), proteine, acizi nucleici, aminoacizi. In celula bacteriana
pot fi intalnite diferite derivate ale membranei citoplasmatice: tilacoide - membrane
fotosintetice la algele albastre-verzi; cromatofori - membrane fotosintetice la
bacteriile purpurii, ce contin bacterioclorofila si caroteni; aerozomi - vacuole gazoase
la bacteriile acvatice.
8. Spor - parte a citoplasmei cu nucleoid, care se acopera mai apoi cu
membrana citoplasmica si cortex. Se formeaza in conditii nefavorabile (epuizarea
substratului nutritiv, acumularea toxinelor etc.), deosebindu-se esential de sporii altor
organisme (alge, ciuperci).
Datorita sporilor, bacteriile (de regula cele alungite, mai rar cocii si spirilii) sunt mult
mai rezistente la factorii stresanti (temperatura, toxine etc.).

Structurile superficiale ale celulei bacteriene suntprezentate prin:

1. Peretele celular - un strat gros (10-80 nm), localizat deasupra membranei
citoplasmatice, ce contine pana la 20% din substantele
uscate ale celulei. Componentul de baza al peretelui celular la bacterii este
peptidoglucanul (mureina). In functie de cantitatea acestei substante din peretele
celular, toate bacteriile se divizeaza in bacterii grampozitive (contin 50-90% mureina)
i gramnegative (contin 10-20% mureina). Peretele celular bacterian indeplineste
funcfm mecanica, de protectie, de transport etc.
2. Capsula - formatiune mucozitara deasupra peretelui celular. Ea contine pana la
98% , polizaharide i polipeptide. Capsula indeplinete functia mecanica, de
protectie, de rezerva (a glucidelor).
3. Flageli - niste organite ale miscarii bacteriilor. La diferite bacterii (de regula
bacterii sub forma de bastonase sau bacterii spiralate) numarul lor poate varia de la
unu (Vibrio) pana. la 100 (Proteus) si chiar mai mult. Marimea lor este de 3-15 ixm,
iar diametral 10-20 nm. Contin flagelina si se fixeaza cu corpul bazal sub membrana
citoplasmica, dar putin difera dupa structura de flagelii celulelor eucariote. Functia
de baza a flagelilor este cea motoare (timp de secunda bacterie parcurge
distantaegalaculungimeacelulei sale).
4. Fimbrii - niste organite care se aseamana cu flagelii, dar mult mai mici si subtiri,
avand lungimea de 0,3-4 \xm si un diametru de 5-10 nm. Numarul lor variaza de la
100 pana la 200 la celula. Functiile de baza ale fimbriilor sunt: fixarea bacteriilor de
substrat (fimbriile de tip general); formarea puntilor conjugat^ionale intre bacterii
pentra transmiterea informatiei ereditare (fimbriile sexuale).
Pentru celulele eucariote trasaturile structurale principale si localizarea
corespunzatoare a functiilor au un caracter universal. Cu toate ca exista serie de
particularitati in structura celulei vegetale (fig. 2.10) si a celulei animale (fig. 2.11),
aceste celule au foarte multe similitudini dupa organitele lor. In continuare vom
analiza structura si semnificatiile biologice ale organitelor celulei eucariote.

10
II ORGANIZAREA BIOLOGICA A ORGANISMELOR, ANIMALE,CLASIFICAREA
SISTEMATICA. EVOLUTIA STRUCTURII CORPULUI.

Ritmurile biologice adaptive ale organismelor vii

n proprietate fundamentala a naturii vii este considerate ciclicitatea majorira a
proceselor care au loc in cadrul ei.
Viata pe Terra, sub toate formele ei de manifestare - de la celula la biosfera - este
supusa anumitelor ritmuri, care, pentru organisme, pot fi:
- cicluri (ritmuri) interne (tin de activitatea lor vitala) cw reprezinta, in primul rand,
ritmurile fiziologice ale organismelor. Nici un proces fiziologic nu se realizeaza
continuu. Ritmicitatea a fost depistata m procesele de biosinteza In celula a ADN
(acidul dezoxiribonucleic), m asamblarea proteinelor, In activitatea enzi-matica,
activitatea mitocondriilor etc. Unui anumit ritm si sunt supuse diviziunea celulelor,
contractia muschilor, activitatea glandelor cu secretie interna, batai e inimii,
respiratia, excitabilitatea sistemului nervos - deci activitatea tuturor celulelor,
tesuturilor, organelor organismelor vii. Mentionam, de asemenea, faptt ca fiecare
sistem isi are perioada sa proprie de activitate, care, sub influenta diferitilor factori
de mediu exterior, poate fi modificata in limite foarte inguste sau de loc si poarta
denumirea de
ritm endogen (functionarea inimii, activitatea muschilor etc.). Toate ritmurile interne
ale organismului sunt integrate intr-un sistem unitar si, in final, se manifesta ca
periodicitate generala in compor-tarea organismului. Realizandu-si functiile
fiziologice ritmic, organismul parca fixeaza timpul. Atat pentru ritmurile externe, cat si
pentru cele interne, instalarea stadiului firesc de dezvoltare depinde, in primul rand,
de timp/ceea ce duce la concluzia ca timpul este unul dintre principalii factori
ecologici, la care trebuie sa reactioneze organismele vii, adaptandu-se la
modificarile ciclice externe ale mediului natural.
Dintre ritmurile externe (acestea tin de modificarile ciclice din mediul arr-biant)
mentionam: regimul de lumina, de caldura si de presiune, de umiditate a aerului, de
camp electromagnetic atmosferic, al mareelor (fluxurile si refiu-xurile marine si
oceanice) care, cu toatele au 0 natura geofizica si sunt legate de rotatiile (diurne si
anuale) ale Terrei, Lunii etc. Spre exemplu, pentru Soare sunt caracteristice ciclurile
de 11 sau 39 ani, care modifies regimul radiatie solare, ele influentand astfel
conditiile climatice, cu efecte asupra organismelor vii Ritmurile externe sunt, pentru
orice organism, pe langa actiunea ciclica a factori-lor abiotici, determinate de
modificarile obiective ale activitatii si comportarii altor fiinte vii. De mentionat ca un sir
de modificari in activitatea vitala a organismelor coincide, dupa perioada, cu ciclurile
externe si geofizice, care poarta denumirea de ritmuri adaptive biologice - diurne,
lunare, sezoniere etc. Astfel, functiile esentiale biologice ale organismelor (nutritia,
cresterea, inmultirea s.a.) coincid cu perioadele cele mai favorabile ale mectimerului,
lunii, anotimpului, anului etc. ale acestor procese. Ritmurile biologice adaptive au
aparut ca adaptari fiziologice ale organismului viu la modificarile ecologice induse de
mediul extern (ziua-noapte, primavara-vara etc.). Prin aceasta ele se deosebesc de
ritmurile pur fiziologice, care sustin activitatea vitala continue a acestora
(respiratia, circulatia sangvina, diviziunea celulelor s.a.).
Ritmurile diurne sunt caracteristice pentru toate organismele vii - de la cele
unicelulare pana la mamifere si om. Spre exemplu, la om au fost depistate peste
100 de functii fiziologice generate de ritmicitatea diurna (somnul si starea de veghe,
schimbarea temperaturii corpului, ritmurile contractarii cardiace, profunzimii si
frecventei respiratiei, volumului si compozitiei chimice ale urinei, secretiei sudorale,
ca-pacitatii de munca musculara si intelectuala, activitatea sexuala etc.). Tot n
11
astfel de ritmica sunt legate modificarile de diviziune la amiba, deschiderea si
inchiderea florilor la plante, maximul transpiratiei, viteza de crestere a coleoptilului
etc.
Din punctul de vedere al alternarii perioadelor de somn si de veghe, animalele se
impart in cele de zi (furnicile, fumicile, tistarii) si cele de noapte (aricii, liliecii,
mistretii, felinele s.a.). Unele specii au aproximativ aceeasi activitate atat noaptea
cat si ziua, cu mici perioade de veghe si somn (cartita, orbetele, unele animale
rapitoare).
La un sir de animale variatiile diurne antreneaza, in principal, activitatea motorie si
nu sunt evidentiate abateri considerabile ale functiilor fiziologice (unele rozatoa-re,
rumegatoare), la unele insa se constats abateri esentiale. Spre exemplu, in perioada
de veghe de zi, liliecii se comports ca animalele poikiloterme (temperature corpului
coincide aproape cu cea a mediului, iar pulsul, respiratia, excitabilitatea or-ganelor
de simt, alte functii, sunt reduse la minimum, pentru ca seara si noaptea sa devina
animale homeoterme (temperatura corpului inalta, miscari active, precise, reactie
momentana la dusmani si prada etc.).
Ritmurile endogene diurne care se mentin pe parcursul a zeci de generatii poarta
denumirea de ritmuri circadiene. Astfel, zburatoarele, pentru care este caracteris-
tica activitatea in amurg, se trezesc seara sincronic, strict la aceeasi ora; chiar fiind
izolate in intuneric total ele isi pastreaza ritmul circadian.
De mentionat faptul ca in unele cazuri apare fenomenul de desincronizare a ritmului
diurn in legatura cu trecerea dintr-o zona geografica in alta pe meridian, schimbarea
orelor de lucru (schimbul de zi si de noapte), zborurile cosmice, aflarea in
submarine, pesteri etc. in astfel de cazuri, la inceput organismul functioneaza dupa
timpul vechi, apoi incepe sa se restructureze, cu mici incomoditati (oboseala sporita,
indispozitii, dorinta de a dormi ziua, iar noaptea de a fi de veghe, unele dereglSri
functional s.a.). Perioada de adaptare este de la cateva mectimere pana la cateva
saptamani.
La un sir de organisme inalt organizate (pasari, unele mamifere, insecte) s-au format
unele capacitati innascute de a se orienta in spatiu si timp. Astfel, pasarile caIatoare
isi corecteaza in timpul migratiilor directia de zbor dupa Soare, Luna si alti astri
ceresti. De asemenea, ritmurile circadiene si diurne stau la baza capacitatii
organismului de a simti timpul si aceasta capacitate a fiintelor vii se numeste "ceas
biologic".
Ritmurile lunare. in calitate de ritm endogen, ele au fost inregistrate la un sir de
organisme marine si terestre. Ele se manifesta prin coincidentelor. In timp a
depunerii icrelor cu anumite faze ale Lunii, ca si roirea tantarilor. La unele animale s-
a con-statat ritmicitate lunara cu reactia la lumina, la campuri magnetice, la viteza
de orientare in spatiu si timp.
Ritmurile sezoniere (anuale) - sunt cele mai universale in natura vie. Modifi-carea
legica (obiectiva) a conditiilor fizice in decursul anului au generat in evolutia speciilor
un sir de adaptari dintre cele mai variate la aceasta ritmicitate. Cele mai importante
tin de reproducerea, cresterea, migratia, suportarea perioadelor nefavo-rabile ale
anului s.a. Spre exemplu, la speciile cu un ciclu vital scurt ritmul anual se manifesta
legic la siruri de generatii: ciclomorfoza la dafnii si rotifere. Modificarile sezoniere
prezinta abateri profunde in fiziologia si comportarea organismelor, ce antreneaza
morfologia acestora i particularitatile ciclului vital - caderea frunzelor, hibernarea,
depozitarea grasimilor, naparlirea sezoniera, schimbarea culorii etc. Ritmurile
anuale, de asemenea, la multe specii sunt endogene si poarta denumirea de ritmuri
circanice si se refera, mai ales, la ciclurile de reproducere (spre exemplu, animalele
din emisfera sudica, fiind tinute in gradinile zoologice nordice, se inmultesc toamna
sau iarna, pe cand la locul vechi de trai - vara). De toate acestea se tine cont la
12
introducerea si aclimatizarea speciilor de organisme.
Se mai evidentiaza si ritmuri mareice, ritmuri de luna care, de asemenea, pro-duc
unele schimbari in viata organismelor vii si care cer adaptari specifice temporare si
evolutive.
In lumea organismelor vii se disting doua tipuri de reactii fotoperiodice:
de zi scurta - organismele sunt foarte sensibile la fotoperiodism, intrucat durata zilei
in patria lor se schimba putin in decursul anului, iar modificarile climatice sezoniere
pot fi deosebit de considerabile (plantele tropicale);
de zi lunga - la ele marirea duratei zilei-lumina primavara stimuleaza procesele de
crestere si pregatirea de reproducere si, invers, scurtarea zilei-lumina toamna inhiba
procesele de crestere si induce pregatirea de iarna.
Spre exemplu, rezistenta la ger a trifoiului si a lucernei este cu mult mai inalta la
cresterea plantelor in conditii de zi lunga, iarpentru arborii din orase ce cresc pe
langa felinarele de strada, ziua de toamna este mai lunga si de aceea la ei se retine
caderea frunzelor si ingheata mai des. Durata perioadei luminoase a zilei care
asigura trecerea la urmatoarea faza de dezvoltare a fost denumita durata critica a
zilei pentru aceasta faza. Pe masura cresterii latitudinii geografice durata critica a
zilei creste, ceea ce se are in vederea la introducerea plantelor si animalelor in
conditii noi de viata. in scopuri practice durata zilei de lumina influenteaza cultivarea
plantelor pe teren inchis (sere). Dirijand durata de iluminare, se poate spori
productivitatea de oua, se poate regla reprodu-cerea animalelor cu blana scumpa
etc.
Principiile de clasificare ecologica a organismelor vii
La baza sistematicii contemporane a plantelor si a animalelor sta un singur cri-tehu
principal - gradul de rudenie a organismelor vii. In acelasi timp, particularitatile
exterioare ale speciilor din acelasi grup se pot deosebi deseori considerabil. Spre
exemplu, parazitul crabului Sacculina sarcini, ce aminteste un sac fara forma umplut
cu produse seminale cu retea de tendoane ramificate in corpul gazdei, la exterior
nu se aseamana cu Lepadidae sp. si Balanus hammeri (varsatul-de-mare), desi toti
fac parte din ordinul Cirripeda. Inrudirea acestor specii este aratata de asemanarea
profunda a structurii interne, urmarita la primele etape de dezvoltare a indivizilor.
In cazul ecologiei, unde sunt prezente multime de metode si cai de adaptare a
organismelor vii la mediul vital, se creeaza necesitatea unor multiple clasificari.
deoarece utilizand un singur criteriu nu se pot reflecta toate aspectele adaptabili-tatii
organismelor la mediu. De aici si clasificarile ecologice reflecta asemanarea ce
apare la reprezentantii celor mai diferite grupuri, in cazul cand utilizeaza cai similare
de adaptare.
De mentionat ca la baza clasificarii ecologice pot sta cele mai diferite criterii: nutritia,
deplasarea in spatiu, atitudinea fata de temperatura aerului si solului, umi-ditatea si
presiunea aerului, salinitatea mediului de trai, pH-ul mediului, modul de dobandire a
hranei, de aparare etc. Cea mai simple clasificare a tuturor organismelor vii, avandu-
se in vedere gama larga de adaptari la conditiile mediului, prevede: organisme
euribionte - vietuiesc in cele mai diferite conditii ale mediului (iepurele, vulpea, lupul)
si organisme stenobionte- necesita anumite conditii de existenta, cu specializare
ingusta, nu suporta variatii bruste de temperaturia, presiune, umiditate (plantele
tropicale, hipopotamul s.a.).
Un alt exemplu de clasificare a organismelor prezinta impartirea acestora dupa
modul de nutritie, care prevede: organisme autotrofe - produc si isi construiesc
corpul din compusii neorganici si care se impart in: organisme fototrofe (folosesc
pentru sinteza moleculelor organice energia solara) si organisme chemotrofe (folo-
sesc pentru sinteza moleculelor organice energia legaturilor chimice) si organisme
heterotrofe - utilizeaza pentru fiintare hrana de origine organica, adica gata prega-
13
tita si care se impart in: organisme saprofite (folosesc solutii de compusi organici
simpli) si organisme holozoice (utilizeaza ca hrana compusii organici complecsi,
descompunandu-i in parti componente mai simple). La randul lor, haloizii se impart
in: organisme saprofage (se nutresc cu resturi vegetale si animale in descompune-
re); organisme fitofage (consuma plante proaspete); organisme zoofage (consume
came vie); organisme necrofage (consuma cadavre).
Organismele vii mai pot fi clasificate si dupa modul de dobandire (mai ales la
animale) a hranei. Din acest punct de vedere deosebim: animale filtratoare (racu-
sori mici, scoici de lac, balene etc.); animale culegatoare (galiformele, ciocanitorile,
cartitele, chitcanii s.a.); care pasc (copitatele, gandacii ce consuma frunze); vana-
tori" de came vie (lupii, leii, tigrii, vulpile s.a.) si alte grupuri de animale.
In concluzie, clasificarile ecologice ale organismelor vii permit edificarea unor cai
naturale posibile de adaptare ale acestora la mediul de trai.
Formele vitale ale organismelor vii
In urma unui indelungat proces de interactiuni reciproce stabilite intre plante,
animale si mediul exterior s-au diferentiat prin adaptare la conditii vitrege de viata
mai multe grupe de specii, deosebite unele de altele, atat din punct de vedere mor-
fo-anatomo-biologic, cat si ecologic si care au fost denumite forme biologice (forme
vitale, forme ecobiomorfe, forme de crestere, tipuri biologice s.a.).
Formele vitale au fost pentru prima data evidentiate la plante. Termenul a fost utilizat
in stiinta de catre botanistul danez G. E. Warming, pentru care forma vitala
reprezinta ... forma sub care corpul vegetativ al plantei se gaseste in armonie cu
mediul extern pe tot parcursul vietii sale, de la leagan pana la sicriu, de la samanta
pana la pieire".
Pentru clasificarea formelor vitale botanistul danez K. Raunkiaer (fig. 23) a pus la
baza doar un singur caracter si care are importanta adaptive neinsemnata:
pozitia mugurilor sau a varfurilor ramurilor in timpul perioadei nefavorabile a anului
fata de suprafata.solului sau a invelisul de zapada, principiu care a fost reluat si de
alti specialise de orientare ecologica, cu unele completari.
Din acest punct de vedere lumea plantelor se imparte in urmatoarele bioforme vitale:
helohidatofite {helos - mlastina; hydro - apa; phyton - planta) - sunt plante ierboase
palustre (de balta) si acvatice a caror muguri regeneratori se ga-sesc pe rizomi, fixati
in namolul de pe fundul bazinelor acvatice, unde isi petrec si timpul nefavorabil
(nuferii, lintita, pestisoara, papura, trestia etc.);
terofite {theros - vara) - plante anuale ierboase si bianuale, care supravie-tuiesc in
perioadele nefavorabile critice sub forma de seminte. Organele ve-getale ale
acestora se distrug anual sau bianual (macul, traista ciobanului, morcovul, varza
etc.);
hemicriptofite (hemi - jumatate; kryptos - ascuns) - plante erbacee perene
(multianuale) cu muguri regeneratori formati pe tulpinile subterane, protejati de
litiera; organele vegetale aeriene pier in timpul perioadelor nefavorabile (patlagina,
papadia etc.);
cryptofite (geofite) - plante ierboase care supravietuiesc in perioadele critice sub
forma de bulbi, rizomi, tuberculi, ce poarta muguri regeneratori, ascunsi adanc in sol,
iar organele aeriene pier (brandusa, ceapa, pecetea lui Solomon, lacramioara,
brebenelul, cartoful etc.);

14
Fig. 23. Formele vitale ale plantelor (dupa Raunkiaer):
1-3 - fanerofite; 4-5 - hamefite; 6-7 - hemicriptofite; 8-11 - criptofite; 12 - terofite; 13 -
samanta cu embrion.

hamefite (chamai - deasupra) - plante perene scunde (pana la 25-30 cm

Tnaltime), cu mugurii regeneratori situati la suprafata solului, protejati de solzi si
desimea ramurilor; organele vegetative aeriene sunt perene; cuprind plante ierboase
si semiarbusti (iarba de soldina - Sedum acre, galbisoara, ventrilica
- Veronica officinalis, muschi, licheni, salcia pitica, afinul, merisorul etc.);
- fanerofite {phaneros - evident) - plante perene cu muguri regenerativi
(deschisi, sau inchisi) amplasati la naltime de peste 30 cm deasupra stratului de sol
(arbusti, arbori si plante suculente de talie inalta). Dupa inaltime ele se impart in:
megafanerofite - peste 30 m inaltime (eucaliptul, arborele mamut- Sequoia gigantea,
pinul negru, molidul, fagul etc.; mezofanerofite inaltimea 2-30 m (arinul,
mesteacanul, salcia, plopul etc.); nanofanerofite arbusti de 0,5-3,5 m inaltime
(mesteacanul pitic, voinicelul, macesul, sor-bul, porumbarul, alunul, iar cele
suculente sunt reprezentate prin cactacee etc.); epifite - traiesc pe organele
vegetative (tulpini, frunze) ale altor plante de care se servesc ca suport (alge,
licheni, muschi, ferigi, orhidee etc.).
Clasificarea bioformelor de animale, precum si cea a bioformelor de plante sunt
destul de variate in functie de principiile ce stau la baza acestora. Morfologia mamifere-
lor este influentata in masura mai mare de caracterul deplasarii lor in diferite medii (fig.
24). Din acest punct de vedere A. Formozov a evidentiat printre animale urmatoarele
tipuri adaptive: forme terestre, subterane (sapatoare), lemnoase, aeriene si acvatice.

Fig. 24. Diferite forme ale corpului la pesti (dupa G. Nikolski, 1974): 1 - sagi-tala
(sarganul); 2 - torpiliforma (scumbria); 3 - turtita lateral (platica); 4 - pestele-luna; 5 -
tipul cambulei; 6 - in forma de sarpe (tiparul); 7 - lenticulara; 8 - plata (vatosul); 9 -
sferic (pestele-cufar).

15
Particularitatile miscarii de translate si modului de viata in limitele fiecarui grup
genereaza forme adaptive mai specifice. Spre exemplu, mamiferele te-restre se
deplaseaza in general prin intermediul mersului, alergatului, saritu-rilor, ceea ce se
reflecta si in aspectul lor exterior. Astfel, animalele saritoare (cangurul, iepurele
saritor) au corp compact, membre posterioare alungite, muschi bine dezvoltati,
coada lunga cu efect de balansier, carma si sustentatie (fig. 25) etc.

Fig. 25. Animale saritoare (cangurul, iepurele saritor).

Formele de viata se disting clar in limitele oricarui grup taxonomic mare de animale,
ce se caracterizeaza prin varietatea ecologica a speciilor. Astfel, din punct de vedere
al adaptarii la habitat, modul deplasarii, dobandirea hranei, lumea penelor" se
imparte in: pasari ale vegetatiei lemnoase; pasari ale ariilor deschise (stepe); pasari
de balta; pasari ale spatiilor acvatice etc.
In fiecare din grupurile mentionate se evidentiaza totodata si forme specifice de
pasari: isi dobandesc hrana prin catarare (papagaiii, unii hulubi); prind hrana din
zbor (bufnita, caprimulgul, randunica); se hranesc depiasandu-se pe uscat
(galiformele, chivii, strutii, flamingii); isi dobandesc hrana prin scufundare si mot
(pinguinii, gagrele -Alca torda s.a.).

Obiectul de studiu al biologiei animale

- Animalele sunt organisme eucariote pluricelulare, cu nutriie heterotrof.
- Biologia animal studiaz animalele din urmtoarele puncte de vedere:
- al formei i structurii (organizaiei) interne;
- al funciilor i comportamentelor;
- al rspndirii n spaiu;
- al rspndirii n timp;
- al interrelaiilor cu componentele abiotice i biotice ale mediului.
Importana studiului animalelor
- Animalele au rol important n evoluia vieii pe Pmnt.
- Cunoaterea speciilor de animale permite nelegerea rolului pe care l ndeplinesc
populaiile acestora n structura i funcionarea biocenozelor din diferite ecosisteme.
- Speciile de animale nevertebrate cu schelet particip la formarea scoarei terestre.
- Speciile care triesc n sol (edafice) particip la formarea i meninerea structurii i
proprietilor solului.
- Unele specii aduc prejudicii sntii i economiei umane (ex. speciile de
nevertebrate parazite la om i animalele de interes economic, speciile duntoare
plantelor).
- Unele specii sunt utile omului prin produsele lor (ex. albina, viermele de mtase)
sau prin aciunea lor (ex. insectele polenizatoare). Unele specii de vertebrate sunt
folosite ca animale de traciune (ex. elefani, cai, reni, cmile, strui), iar altele ca
16
animale de laborator (ex. amfibieni, cobai, hamsteri, tatui, primate).
Clasificarea biologic
- Organismele sunt sisteme deschise, aflate ntr-un permanent schimb de materie i
energie cu mediul ambiant.
- Caractere comune organismelor:
- sunt alctuite din una sau mai multe celule;
- au informaie ereditar (genom), codificat n ADN;
- prezint metabolism;
- cresc i se reproduc;
- au evoluat din forme mai simple i evolueaz spre forme mai complexe;
- nu triesc izolate, ci grupate n populaii care sunt integrate n ecosisteme.
- Descrierea, identificarea, denumirea i clasificarea organismelor sunt realizate de
dou ramuri ale biologiei: taxonomia i sistematica.
- Taxonomia este teoria i practica clasificrii organismelor.
- Sistematica reprezint studiul diversitii organismelor i a relaiilor dintre
organisme de-a lungul timpului.
- Prima clasificare a organismelor a fost realizat de cu peste 2.000 de ani n urm
de ctre filozoful grec Aristotel, care grupa organismele cunoscute n Plante i
Animale.
- Carl von Linn (Carolus Linnaeus), un naturalist suedez din secolul XVII, a stabilit
un sistem simplu pentru clasificarea organismelor i a propus un sistem tiinific
pentru denumirea speciilor.

- Sistemul linean de clasificare este un sistem ierarhic, alctuit din grupe numite
taxoni; fiecare taxon reprezint o categorie n care sunt incluse organisme ce
prezint caractere comune.
- Sistemul convenional propus de Linnaeus pentru denumirea speciilor poart
numele de sistemul binomial sau nomenclatura binomial (binar). Conform acestei
nomenclaturi fiecrei specii i se atribuie un nume latin sau latinizat format din dou
cuvinte: primul reprezint numele de gen, iar cel de-al doilea numele de specie.
- Linnaeus recunotea numai dou regnuri: Plantae, n care includea plantele i
fungii i Animalia - animalele.
- Taxonomia modern se bazeaz pe nomenclatura binomial i pe ierarhia
categoriilor elaborate de Linnaeus, dar utilizeaz mai multe categorii taxonomice
principale (regn, filum, clas, ordin, familie, gen, specie) i ia n considerare, n
scopul clasificrii, filogenia sau istoria evolutiv a organismelor.
- Taxonomitii moderni recunosc multe organisme care nu pot fi clasificate conform
sistemului linean n dou regnuri, de aceea sistemul a fost completat n timp prin
adugarea de noi regnuri.

17
III EVOLUTIA SISTEMUL SANGVIN , SISTEMULUI RESPIRATOR,
SISTEMULUI DIGESTIV.

SISTEMUL CIRCULATOR LA OM
Sangele este indispensabil functionarii organelor si supravietuirii. Este mentinut in
permanenta miscare intr-o retea de vase sanguine artere, vene care impanzesc
tot organismul pentru a transporta oxigenul si substantele vitale nutritive in tesuturi,
si pentru indeparta acele substante nocive care acumulandu-se ar putea deveni
nocive.
Cat sange avem ?
Sangele constituie a 14-a parte din greutatea noastra corporala, deci volumul lui
exact depinde de dimensiunile corpului.
Un barbat matur de statura medie, are aproximativ 5 litri de sange, iar o femeie
matura de statura medie, o cantitate ceva mai mica. 45% din volumul total al
sangelui este alcatuit din celule specializate, celule cu diferite functii speciale. Din
acestea, cele mai semnificative sunt globulele rosii si si globulele albe. Aceste
globule minuscule se afla intr-un lichid denumit plasma. Acesta este un lichid dens,
de culoare galbuie deschisa, care contine proteine, sare si glucoza dizolvate in apa.
Intr-un sistem circulator a unui om matur exista in jur de 3 litri de plasma, rolul cel
mai important al acesteia fiind de agent de transport al celulelor albe si rosii.

Proteine plasmatice

Proteinele plasmei sanguine, albiminele, globulinele si fibrinogenul, sunt prea mari

pentru a trece de peretii capilarelor. Cantitatea cea mai mare in sange este din
albimina, rolul cel mai important al lor este pastrarea presiunii coloidosmotice.
Aceasta presiune reintroduce in sange cu o actiune opusa cu presiunea produsa
de inima apa si materialele inutile, daunatoare din momentul in care sangele
ajunge din nou in sistemele de vene, isi incepe drumul de la tesuturile din jur spre
inima. Anitcorpii sunt proteine produse de sistemul imunitar, pentru neytralizarea
antigenelor apartin de Gammaglobuline. Sunt produse in splina si in ganglionii
limfatici si raman in sange chiar si dupa vindecarea infectiei ce a provocat
producarea lor, oferind protectie impotriva noilor atacuri ai agentilor patogeni.
Fibrinogenul, asemenea albuminei, se produce in ficat si are rol in procesul
coagularii. Culoarea globulelor rosii provine de la hem substanta colorata din
proteina complexa hemoglobina. Diamerul unei globule rosii este de 8 micrometrii,
forma sa este turtita in mijloc pe ambele fte asemenea unei perne rotunde.
Hemoglobina preia oxigenul din plamani si-l transporta la celulele din tesuturi. Cand
preda molecula de oxigen, culoarea ei se schimba din rosu in rosu-brun. Dupa
aceea, preia din tesuturi deseurile, produsele secundare ale metabolismului.
Dioxidul de carbon, si-l transporta in plamani, pentru a-l putea expira. Globulele rosii
18
se produc in maduva hematogena, durata lor de viata fiind 3-4 luni. Este o
asemenea cantitate uriasa incat organismul trebuie sa distruga in fiecare secunda 5
milioane de globule rosii. Hematiile imbatranite se descompun in particule
componente, o parte din acestea fiind refolosite la formarea noilor celule. Scaderea
numarului de globule rosii si a altor celule duce la anemie. Pentru producerea
hemoglobinei este nevoie si de fier.
Cu toate ca din acesta componenta in organism, la majoritatea oamenilor exista
stocuri suficiente, sangerarea continua, hemoralgia, (de exemplu la bolnavul de
ulcer gastric) poate duce la anemie, la lipsa fierului. La ffemei este mai frecventa
anemia decat la barbati : la menstruatii puternice sau la femei insarcinate nevoile de
fier ale fatului pot epuiza depozitele de fier ale organismului.
Unitatile de lupta
Globulele albe(leucocitele) sunt produse tot de maduva osoasa. Au un aspect
globolar, sunt ceva mai mari decat globulele rosii si au rolul de a apara organismul
impotriva infectilor. Exista doua tipuri principale :-granulocitele- si_au primit numele
datorita granulelor aflata in interiorul lor si limfocitele sau celulele limfatice, in a
carorproducere iau parte atat sistemul limfatic cat si splina. Granulocitele actioneaza
prin inglobarea intrusilor de exemplu a bacteriilor- pe care apoi le digera. Tot timpul
stau in stare de alerta, oricand pot intra in actiune, si in cazul unor infectii sau
accidentari incep sa se divida rapid. Limfocitele au un rol mai mult de patrulare si
reactioneaza mai lent, pentru ca trebuie sa se pregateasca pentru intampinarea
intrusilor. Producerea anticorpiloreste de asemenea rolul anticorpilor. Globulele albe
pot trece usor prin peretele capilarelor si se gasesc in abundenta in diferite tesuturi.

INIMA este considerata ca un organ nobil de aproape toate culturile, nu este sediul
sentimentelor. Rolul sau nu este nsa mai putin important. Ea asigura circulatia
sngelui n ntregul corp. Este un organ muscular gol pe dinauntru, n forma de para,
situat n partea mediana a cavitatii toracice, ntre plamni. Nu mai mare dect
pumnul, greutatea sa medie este de 260g si lungimea variaza de la 12 la 14cm, la o
latime de aproximativ 9cm. Vrful sau, denumit apex, se sprijina pe diafragm si este
usor orientat spre stnga. Pompa cardiaca este compusa dintr-o masa contractila,
miocardul, acoperita si protejata spre exteriorul de epicard, strat foarte rezistent care
o leaga de diafragm, de stern si de vasele mari, iar n interiorul de endocard-
membrana fina, alba, care tapeteaza interiorul cavitatii cardiace. Miocardul este
constituit cea mai mare parte a masei inimii. Este constituit mai ales din celule
musculare cardiace care i confera capacitatea de a se contracta. Aceste contractii
ritmice sunt denumite batai cardiace. n interiorul miocardului, fibre de tesut
conjunctiv leaga ntre ele celulele musculare si formeaza fascicule care se
ntrepatrund n spirala. Aceasta retea de fibre dense si elastice ntareste peretele
intern al miocardului. Miocardul are propriul sau sistem de irigare arterele coronare
care i aduc substante nutritive si oxigenul necesar functionarii. Aceste artere iau
nastere la baza aortei si ncercuiesc inima. Muschiul cardiac contine doua cavitati
superioare, atriile, si doua inferioare, ventriculele. n atrii patrunde sngele mai sarac
n oxigen, dupa ce a circulat prin organism. Data fiind dimensiunea lor mica, acestea
nu participa realmente la activitatea de pompa a inimii si nici la umplerea
ventriculelor a 3 linguri de snge. Atriile sunt separate de o membrana, septul
interatrial, sl fiecare dintre ele se prelungeste, n partea sa superioara, printr-un corp
plat si plisat, urechiusa, care i mareste volumul. Venele pulmonare, ca si alte vene
ale inimii, se deschid n urechiusa stnga. Ventriculele sunt cavitati n forma de con,
a caror baza este dirijata n sus.
Ele sunt separate, de asemenea, de o membrana, septul interventricular, si
constituie punctul de plecare a circulatiei sanguine. Acestea sunt pompele propriu-
19
zise ale inimii. Ventriculul drept trimite sngele spre plamni pentru a permite
schimburile de gaze. El este pompa circulatiei pulmonare. Ventriculul stng trimite
sngele spre aorta, aceasta pornind circulatia sistemica.
Doua orificii dotate cu valvule se observa la intrarea fiecarui ventricul, patru valvule.

Datorita acestor patru valve, sngele circula n sens unic prin cele patru cavitati ale
inimii. Valvele se deschid si se nchid ca niste clapete, straturile lor externe fiind
sensibile la variatiile presiunii sanguine. Sngele urmeaza ntotdeauna acelasi
traiect n inima, de la dreapta, spre stnga: sarac n oxigen, intra n urechiusa
dreapta apoi n ventriculul drept, traverseaza trunchiul pulmonar pentru a ajunge la
plamni, unde se oxigeneaza. Sngele mbogatit cu oxigen se rentoarce apoi spre
urechiusa stnga prin venele pulmonare. El trece prin ventriculul stng, apoi este
ejectat de aorta, care l distribuie n corp prin ramificatiile sale. Venele aduc atunci
sngele sarac n oxigen spre urechiusa dreapta. Astfel se nchide sistemul...
Inima este deseori comparata cu o pompa. Acest muschi cu patru cavitati se
contracta si se relaxeaza n permanenta, ntr-un ritm regulat. Este compus n cea
mai mare parte din miocard. Contractia muschiului este complet independenta de
vointa noastra. Mecanismul contractiei se bazeaza pe emiterea si transmiterea de
impulsuri electrice denumite potentiale de actiune. Aceste semnale sunt propagate
dupa un mecanism denumit depolarizare. Din o suta de fibre ale miocardului, una
singura poate declansa un potential de actiune. Sistemul de conducerea a inimii
este compus din noduri, aglomerari tisulare globuloase, ansambluri de fibre
nervoase paralele. Nodul sinusal se gaseste n peretele urechiusei stngi. Minuscul,
el ofera cea mai rapida frecventa de impulsuri dintre toate elementele sistemului de
conducere, circa 70+700 de ori pe minut. Unda potentiala creata de nodul sinusal ce
traverseaza atriile este dirijata spre nodul atrio-ventricular. Este nevoie de
aproximativ 0.22 secunde pentru ca influxul sa se propage n ntreg sistem de
conducere a inimii. Contractia ventriculara are loc imediat dupa sosirea influxului, de
la apexul cardiac spre partea superioara a ventriculelor. Valvele aortei si ale
trunchiului pulmonar se deschid atunci si sngele este ejectat n vase. n timpul unei
batai a inimii se produc multiple evenimente. Reunite sub denumirea de revolutie
cardiaca. Aceasta cuprinde doua faze. n timpul primei faze, diastola, peretele atriilor
si ventriculelor se relaxeaza, iar sngele umple cavitatile. Cea de a doua faza, sau
20
sistola, cuprinde contractia peretelui si golirea sa de continut. n cursul diastolei,
presiunea e mica, sngele umple atriile relaxate, trecnd apoi n ventricule prin
orificii cu valvele deschise. Valvele aortei si trunchiul pulmonar sunt nchise. n
timpul sistolei, presiunea creste lent. Atriile se contracta si tot sngele este ejectat n
ventricule. Muschii peretilor ventriculari se contracta, comprimnd sngele prezent
n cavitatile lor si crescnd n acelasi timp presiunea ventriculara. Valvele atrio-
ventriculari se nchid brusc pentru a mpiedica orice reflux al sngelui. Apoi valvele
aortei si ale trunchiului pulmonar se deschid, permitnd ejectia sngelui spre aorta si
spre trunchiul pulmonar. Dupa aceasta expulzate, ventriculele se destind si
presiunea ventriculara scade sensibil. Sngele ramas n aorta si trunchi reflueaza
atunci spre ventricule, care si nchid automat valvele. Dupa nchiderea valvelor,
ncepe un nou ciclu, o noua diastola. Circulatia sngelui este un mecanism complet
n a carui reglare intervin diverse sisteme ale organismului: sistemul nervos,
hormonal si sistemul umoral. Trei parametri caracterizeaza aparatul circulator:
debitul sanguin, presiunea sanguina al rezistenta periferica. Debitul sanguin este
definit de volumul de snge care se scurge n sistemul vascular ntr-o perioada
precisa de timp. El este constant atunci cnd corpul este n repaus, dar poate varia
n orice moment, dupa starea sau nevoile organismului. Presiunea sanguina
desemneaza, n ceea ce o priveste, forta pe care sngele o exercita asupra peretilor
vaselor, cum ar fi arterele sau venele. Sngele circula datorita diferentelor de
presiune care l propulseaza n sistemul vascular. Acest lichid se scurge astfel cu
fluiditatea dintr-o regiune de nalta presiune, cum este aorta, spre o regiune de joasa
presiune, cum sunt marile vene.
Propulsarea sngelui este controlata de aparatul cardio-vascular si de sistemele
nervos si hormonal. De natura extrinseca, acest al doilea control al volumului
sanguin se realizeaza prin intermediul unei duble inervatii a inimii implicnd fibre
simpatice si parasimpatice; primele au un efect accelerator asupra frecventei si
asupra volumului de snge ejectat, celelalte modereaza frecventa cardiaca.
Ambele actioneaza elibernd substante chimice care exercita sau inhiba celulele
cardiace.
Atunci cnd organismul sufera un stres, sistemul nervos simpatic emite
noradrenalina care determina inima sa bata mai repede. Cnd corpul este n repaus,
sistemul parasimpatic ncetineste ritmul cardiac elibernd aceticolina.
Circulatia sngelui este frnata de frecarea lichidului de peretii vaselor. Este ceea ce
se numeste rezistenta periferica. Vscozitatea sngelui, diametrul sau lungimea
vaselor pot face ca aceasta rezistenta sa varieze. O vscozitea crescuta, ca si
ngustimea unui vas pot ncetini sensibil scurgerea sngelui. O usoara crestere a
diametrului sau este suficienta pentru a reduce rezistenta si presiunea arteriala.
Atunci cnd ventriculul stng se contracta, sngele este expulzat spre sorta cu o
forta care i permite sa curga cu foarte mare viteza, destinznd peretii aortei. n mod
obisnuit, sunt masurate doua feluri de presiune arteriala. Presiunea sistolica sau
maximala, care se masoara n timpul unei contractii cardiace si se situeaza n medie
ntre 10 si 14 cm de mercur. Aceasta presiune scade apoi foarte rapid si atinge
minima n timpul fazei de repaus a inimii. Presiunea minima, diastolica, variaza ntre
6 si 9 cm de mercur. Aceasta sunt cifre pe care vi le comunica medicul,
dumneavoastra atunci cnd ca ia tensiunea: 14 cu 8 sau 10 cu 6. Circulatia sngelui
variaza dupa tesuturile pe care le deserveste, fiecare organ avnd propriile sale
nevoi sanguine. Acest fenomen denumit rezistenta periferica variaza n functie de
vscozitatea sngelui, diametrul sau lungimea vaselor. Astfel, muschii scheletici
necesita un debit sanguin adaptat la activitatile lor de moment. Pielea, care
ndeplineste mai multe functii, printre care reglarea temperaturii corporale, necesita
un debit sanguin de aproape 2,5 litri pe minut. Creierul, are nevoie de un debit
21
sanguin mai stabil, de ordinul a 0.75 litri pe minut. Debitul sanguin raspunde astfel
exigentilor fiecarui organ si ale miliardelor de celule care compun organismul.

VASELE DE SANGE
Pentru ca trupul nostru sa stea in viata, acesta trebuie sa primeasca o in mod
constant mancare si oxigen. In acelasi timp dioxidul de carbon si alte substante
produse de celule trebuie inlaturate din corp. Sistemul circulator este o retea de
vase care permite inimii sa pompeze sangele prin corp. Vasele de sange sunt mici
tuburi responsabile cu transportul sangelui peste tot in corp. Sistemul circulator
uman este compus din inima si sistem de vase.

Sistemul de vase este format din 3 tipuri de vase :artere, vene si capilare.

ARTERA - este un vas mare de sange ce conduce sange bogat in oxigen de la

inima pana la tesuturi si celule ale corpului. Aceste artere se impart in ramuri mai
mici, numite arteriale, care au pereti musculari, si care prin contractie si prin relaxare
rebleaza fluxul sanguin.
VENELE - sunt vase care transporta sange sarac in oxigen catre inima. Cand
sangele da oxigenul tesuturilor isi schimba culoarea in rosu inchis si devine
nefolositor pana cand nu cedeaza substantele de balast si nu se reincarca cu
oxigen. Sangele incarcat cu toxine din capilare, ajunge in venule, care au diametrul
putin mai mare, apoi in vene, care in sfarsit ajunge in inima. Peretele interior al
venelor este captusit cu o mucoasa care, din loc in loc face cute, numite valvule
venoase, indrumand sangele numai intr-un singur sens(spre inima). Aceste valvule
opresc scurgerea sangelui inapoi in jumatatea dreapta a inimii, este pompat prin
arterele pulmonare in capilarele plamanilor, unde dioxidul de carbon este inlaturat
prin respiratie si se improspateaza cu oxigenul inspirat.Sangele oxigenat ajunge in
partea stanga a inimii, de unde porneste din nou spre tesuturi.
CAPILARELE - sunt de marime microscopica (o sutime de milimetru) si au o buna
difuziune. Prin peretii lor se face schimbul de oxigen, substante nutritive, respectiv
dioxid de carbon si substante de balast. Suprefata totala a capilarelor depaseste
6000 m, iar volumul lor este atat de mare incat nu se pot umple toate in acelasi timp
cu sange.

22
SISTEMUL RESPIRATOR LA OM

Sistemul respirator Componentele sistemului respirator sunt cile respiratorii

(cavitatea nazal, faringele, laringele, traheea, bronhia) i plmnii. Fosele nazale,
care alctuiesc cavitatea nazal, se deschid la exterior prin nri, iar n faringe prin
dou orificii. Interiorul foselor nazale este cptuit cu o mucoas ale crei secreii
menin locul mereu umed. Mucoasa, fiind puternic vascularizat, nclzete aerul
inspirat. Mucusul, ct i firele de pr din fosele nazale opresc naintarea prafului i a
altor impuriti care se pot afla n aerul inspirat. Faringele este organul n care se
ncrucieaz calea respiratorie cu calea digestiv. Laringele este alctuit din mai
multe cartilaje, dintre care cel situat anterior prezint o proeminen, numit mrul
lui Adam. La intrarea n laringe se afl un cpcel numit epiglot, care, la nevoie,
astup cavitatea laringelui numit glot. Laringele este i organul vorbirii, deoarece
n interiorul su se afl dou perechi de pliuri numite coarde vocale. Prin vibrarea
coardelor inferioare se produc sunetele. Traheea este un tub lung de aproximativ
12cm, meninut deschis datorit inelelor cartilaginoase din care este alctuit; spre
esofag, esutul cartilaginos este nlocuit cu esut moale, ce uureaz trecerea
alimentelor prin aceast. Peretele intern al traheii este cptuit cu o mucoas umed,
ale crei celule sunt ciliate. Cilii se mic de jos n sus, antrnnd astfel impuritile
spre exterior. Bronhiile, n numr de dou, sunt ramificaii ale traheii care ptrund n
plmni. Inelele cartilaginoase ale acestora sunt complecte, iar mucoasa lor conine,
de asemenea, celule ciliate. Bronhiile se ramific n bronhii secundare: dou n
plmnul stng, trei n plmnul drept. Plmnii sunt dou organe buretoase
elastice, de culoare roz, aezate n cutia toracic, deasupra diafragmei. Plmnul
drept este alctuit din trei lobi, iar plmnul stng are doar doi lobi, ntre cei doi
plmni aflndu-se inima. n fiecare lob ptrunde cte o bronhie secundar, care se
ramific n tuburi din ce n ce mai mici, numite bronhiole. Acestea, cnd ajung s
aib 1mm n diametru, nu mai au inele cartilaginoase. Cele mai fine bronhiole se
termin cu saci pulmonari, alctuii din mici umflturi cu pereii foarte subiri, numite
alveole pulmonare. Alveola pulmonar este unitatea structural i funcional a
plmnului. ntre sacii pulmonari se afl un esut conjunctiv elastic. Plmnii nu au
muchi. Suprafaa lor este acoperit de dou foie, numite pleure. Una este lipit de
plmn, cealalt de peretele intern al cavitii toracice. ntre ele se afl o cavitate
foarte subire, n care se gsete o pelicul de lichid. Plmnii sunt foarte bine
vascularizai de arterele i venele pulmonare. Arterele pulmonare ptrund n plmni
printr-unloc numit hil, se ramific i nsoesc bronhiile pn la sacii pulmonari, unde
se ramific n arteriole care se continu cu capilarele. Acestea se deschid n venule
care nconjoar sacii, nsoesc apoi bronhiolele, bronhiile, se unesc n venele
pulmonare (cte dou de fiecare plmn) i ies din plmn tot prin hil. Ele se
deschid n final, n atriul stng. Un plmn este, deci, alctuit dintr-un mare numr
de saci pulmonari. Suprafaa acestora sete foarte mare datorit alveolelor, a cror
suprafa total atinge 200 m ptrai. Astfel, sngele i aerul se gsesc n contactpe
o mare suprafa. Ele sunt separate doar de pereii foarte subiri ai alveolelor i ai
capilarelor. Fiziologia sistemului respirator Funcionarea sistemului respirator, prin
care se asigur respiraia, cuprinde, n principal, respiraia pulmonar i respiraia
celular. Respiraia pulmonar Aceast etap a respiraiei cuprinde dou faze:
ptrunderea aerului n plmni (inspiraia); eliminarea aerului din plmni (expiraia),
care dureaz mai mult dect inspiraia. Un om adult aflat n repaus execut 16
micri respiratorii pe minut (ritmul respirator). Acest ritm este mai mare la femeie; el
crete n timpul activitii musculare, al exerciiilor fizice etc. Respiraiile normale
sunt acte reflexe involuntare. Plmnii, neavnd muchi, urmeaz pasiv micrile
cutiei toracice. n timpul inspiraiei, volumul cutiei toracice crete datorit contraciei
23
muchilor respiratori: diafragma se contract i coboar, muchii intercostali trag
coastele i le ridic. Micarea coastelor mpinge sternul nainte, iar plmnii se
umplu cu aer. n momentul expiraiei, muchii se relaxeaz, iar plmnii i
micoreaz volumul o dat cu cel al cutiei toracice, eliminnd aerul. Inspiraia este,
deci, faza activ a respiraiei, iar expiraia este faza pasiv. Intrrile i ieirile de aer
din sistemul respirator prezint ventilaia pulmonar, care depinde de frecvena i
profunzimea micrilor respiratorii. Acestea pot crete prin antrenament, gimnastic
etc. Aerul este un amestec de gaze n urmtoarea proporie: 21% oxigen, 78% azot,
0,03% dioxid de carbon i alte alte gaze n cantiti foarte mici. Caracteristicele
aerului inspirat sunt diferite de cele ale aerului expirat.

SISTEMUL DIGESTIV

Ce este sistemul digestiv?

Aparat (sau tub) digestiv reprezinta totalitatea organelor cu ajutorul carora se face
digestia.
Cunoscand alcatuirea si modul de functionare a sistemului digestiv, vom putea
elucida unele dintre cele mai raspandite prejudecati si vom intelege mai bine cum,
unde si cand actioneazaelementele nutritive.
Gura si esofagul
Procesul de digestie incepe in gura prin maruntirea hranei si amestecarea ei cu
saliva. O enzima din saliva numita ptiaina incepe sa descompuna amidonul
inzaharuri simple. Alimentele sunt apoi trimise catre fundul gurii si de acolo patrund
inesofag; fiind antrenate mai departe cu ajutorul asa-numitului peristaltism -
miscari ritmice de contractare si relaxare a peretelui muscular, cu rol de a impinge
bolul alimentar de-a lungul tubului digestiv. Pentru a impiedica regurgitarea
alimentelor, adica reintoarcerea lor in gura, si in acelasi timp pentru a
permiteeliberarea anumitor enzime necesare la un moment dat - fiindca o enzima
nu poate implini actiunea alteia - traiectul digestiv este echipat cu sfinctere situate
in punctele importante de jonctiune.
Stomacul
Dupa cum multi dintre noi stiu deja, stomacul este cel mai incapator segment
altraiectului digestiv, fiind asezat mai sus insa de cat se crede in general. El ocupa
spatiul dintre coastele inferioare, deasupra taliei; este un "sac" flexibil, imbracat in
muschi in continua miscare, schimbandu-si astfel fara incetare forma. Cu exceptia
alcoolului, nici o substanta ca atare nu este absorbita prin peretii
stomacului.Alimentele ingerate in mod obisnuit la o masa parasesc stomacul intr-
un interval de trei pana la cinci ore. Materialele lichide, ca supele de exemplu,
parasesc stomaculmult mai repede; grasimile insa raman un timp mai indelungat.
Un meniu obisnuit, compus din carbohidrati, proteine si grasimi, este eliminat
dintr-un stomacnormal in trei pana la cinci ore. Glandele stomacului si
anumite celule specializate secreta enzime, acid clorhidric, un mucus si un anumit
factor capabil sa facilitezedizolvarea vitaminei B12 si trecerea ei prin peretii
intestinali in circuitul sanguin. Unui stomac normal ii este caracteristic mediul
acid; aceasta aciditate este asigurata de catre sucul gastric.
Pepsina:
enzima predominanta in stomac; asigura digestia carnii si a altor proteine, fiind
activa numai in mediu acid.
Renina: produce coagularea laptelui.
Acidul clorhidric:
este produs ce celulele prezente in peretii stomacului si asigura mediul
acidnecesar digestiei. Stomacul nu este indispensabil digestiei. Cea mai mare
24
parte a procesului de digestie are in loc in afara stomacului.
Intestinul subtire
Aproape toate elementele nutritive sunt absorbite prin peretii intestinului subtire.
In lungime de peste sapte metri, intestinul subtire este segmentul in care are loc
savarsirea procesului de digestie cu absorbtia tuturor elementelor nutritive.
Mediul prezent in interiorul lui este alcalin, determinat fiind de secretiile peretilor
intestinali. Mediul alcalin este absolut necesar pentru finalizarea procesului de
digestie si absorbtie. Intestinul subtire este structurat pe trei
segmente: duodenul, care porneste chiar de la orificiul de iesire a
stomacului,jejunul (de aproximativ trei metri lungime) si ileonul (pana la trei metri si
jumatate lungime). Cand continutul lichid al intestinului subtire este antrenat
inainte prinmiscari peristaltice, se aud anumite zgomote caracteristice care in mod
obisnuit ne referim spunand ca ne "ghiortaie" stomacul. De fapt, asa cum vazut,
responsabil pentru aceste bolboroseli nu este stomacul, insa probabil ca expresia
va persista ca atare.
Intestinul gros ( Colonul)
Pentru a parcurge intesinul gros, substantele ajunse aici le trebuie 12-15 ore.
Materialele care parasesc ileonul si patrund in cecum (prima portiune a intestinului
gros) au o consistenta lichida. Reintoarcerea lor in intestinul subtire este
impiedicata de un sfincter muscular aflat in punctul de jonctiune. Cu exceptia
apei, prinperetii intestinului gros sunt absorbite putine substante. Functia primara
acolonului este cea de stocare si deshidratare. Pe masura ce apa este absorbita,
materialul lichid capata consistenta semisolida, fiindu-i necesare 12 pana la 15 ore
pentru a realiza intreg circuitul intestinal. Spre deosebire de stomac, intestinul
gros contine o bogata flora microbiana. O buna parte a materiilor fecale este
constituita din bacterii, substante nedigerabile - in principa celuloza - si substante
toxice eliminate din sange prin pereti intestinali.
Ficatul
Ficatul este principalul organ in care se depoziteaza vitaminele solubile in
grasimi.Ficatul este cel mai mare organ masiv din corpul uman si cantareste
aproximativ un kilogram si jumatate. Asemeni unei complexe uzine chimice, el poate
modifica aproape orice structura sau compozitie chimica, distrugand si anihiland o
serie intreaga de molecule toxice. Ficatul constituie totodata un rezervor de sange
si un depozit pentru inmagazinarea vitaminelor A si D, precum si a glicogenului
(carbohidrat digerat) ce are rolul de a regla nivelul zaharului in sange. In ficat sunt
prelucrate enzime,colesterol, proteine, vitamina A (din caroten) si factorii ce
asigura coagularea sangelui. Una din principalele functii ale ficatului este aceea
de a produce bila. Sarurile continute in bila contribuie la digerarea eficienta a
grasimilor, ele actionand asemeni detergentilor, emulsionand materiile grase.

Vezica biliara
Chiar si simpla vedere a mancarii poate goli uneori vezica biliara. Vezica
biliaraeste un organ cu rol de depozitare, lung de aproximativ 7 cm, care
inmagazineazabila, ii modifica structura chimica si o concetreaza putenic. Gustarea
si uneori chiar simpla vedere a mancarii poate determina golirea ei. Anumiti
constituenti fluizi aivezicii biliare tind cateodata sa cristalizeze si sa formeze asa-
numitii calculi biliari.
Pancreasul
Pancreasul este o glanda de aproximativ 15 cm lungime, situata in concavitatea
formata din duoden. Celulele sale secreta insulina, un hormon cu rol in arderea
accelerata a zaharurilor din corp. Insulina nu este varsata in traiectul digestiv, ci
direct in circuitul sanguin. O functie importanta a pancreasului este fabricarea
25
sisecretia sucului pancreatic ce contine unele din enzimele de baza necesare
inprocesul de digestie: lipaza care descompune grasimile, tripsina - cu rol in
descompunerea proteinelor - si amiliaza care hidrolizeaza amidonul.

26
IV EVOLUTIA SISTEMULUI ENDOCRIN, SISTEMULUI EXCRETOR,
SISTEMULUI NERVOS, SISTEMULUI REPRODUCTIV.

SISTEMUL ENDOCRIN LA OM
Sistemul endocrin cuprinde un ansamblu de organe, raspandite in diferite zone ale
corpului, care se afla intr-o stransa coreletie functionala.

Acestea sunt glandele endocrine, specialita in producerea si secretarea unor

substante numite hormoni. Hormonii sunt elimitati diresc in sange, din aceasta
cauza glandele endocrine se mai numesc si glande cu secretie interna.

Ele se deosebes de glandele exocrine- cu secretie externa care isi eliberea produsii
prin canale, la exteriorul corpului, sau in interior, in diferite cavitari (asa cum sunt
glandele la nivelui pielii sau glandele anexe ale tubului digestiv).

In masinaria complicata a corpului tau hormonii declanseaza mecanisme fine

de autoreglare. Desi secretati in candtitari foarte mici, hormonii sunt substante foarte
active care actioneaza la distanta fata de locul in care au fost produsi, conducand
prin sange adevarate mesaje spre diferite tesuturi si organe din corp.

Celulele din corp sunt adevarate tinte capabile sa recunoasca si sa recepteze

informatiile specifice aduse de hormoni, din miile de informatii aduse pe calea
sangelui. Hormonii actioneaza prin stimularea sau inhibarea activitatii acestor
organe-tinta, regland procese foarte importante si vitale pentru organism:
-cresterea si dezvoltarea organismului;
-nutritia - intervenind asupra prelucrarii proteinelor, glucidelor, lipidelor ;
- maturarea organelor reproducatoare.

Principalele glande andocrine sunt: hipofiza; tiroida; paratiroidele; timusul;

suprarenalele; gonadele (testicul si ovar) si pancreasul endocrine.
Totalitatea glandelor endocrine sau cu dsecretie interna.
Hormonii sunt secretati de celulele endocrine sau neurosecretoare si de celulele
mucoasei gastrointestinale.
Glandele endocrine sunt: hipofiza, suprarenalele, tiroida, paratiroidele, epifiza,
timusul si glande mixte cu secretie
exocrina si endocrina: pancreasul, testiculul. ovarul.

HIPOFIZA: e situata la baza encefalului, intr-o depresiune a osului sfenoid, numita

saua turceasca, fiind acoperita de o
capsula fibroasa.
Glanda de forma ovoida, in greutate de circa 1g, este alcatuita din 3 lobi:
I. anterior (voluminos) = adenohipofiza; secreta hormoni:
a. nonglandulotropi: actioneaza direct asupra tesuturilor periferice
- hormonul stomatotrop (STH) cu rol in crestere
Hipofunctia (la copii) -> nanism hipofizar
Hiperfunctia (la copii) -> gigantism
Hiperfunctia (la adulti) -> acromegalia
- prolactina (PRL) cu rol in stimularea secretiei lactate
- hormonul melanocistostimulator (MSH) cu rol in coloratia pielii la mamifere
b. glandulotropi: actioneaza asupra glandelor endocrine reglandu-le activitatea
- tirotropina (TSH) stimuleaza secretia glandei tiroide
27
- corticotropina (ACTH) stimuleaza secretia corticosuprarenalei
- hormonii gonadotropi foliculostimulant (FSH) regleaza activitatea goandelor si
secretia de hormoni sexuali
- luteinizant (LH)
II. posterior (de dimensiuni mici) = neurohipofiza
- hormonul antidiuretic (ADH) stimuleaza reabsorbtia apei la nivelul tubului contort
distal si a tubului colector
Hiposecretia de ADH-> diabet insipid
- ocitocina stimuleaza contractia muschilor intrauterini in timpul travaliului si a
celulelor mioepiteliale din peretii
canalelor galactofore ale glandelor mamare
III. intermediar (redus la om)

GLANDELE SUPRARENALE: sunt situate deasupra polului superior al fiecarui

rinichi.
Alcatuire:
I. zona exterioara - corticala: corticosuprarenala; formata din 3 zone celulare
a. periferica: secreta hormoni mineralocorticoizi (stimuleaza reabsorbtia renala a
Na+ si eliminarea K+)
b. din mijloc: secreta hormoni glucocorticoizi (stimuleaza catabolismul glucidic,
lipidic, mentine constanta glicemia)
c. din interior: secreta hormoni sexosteroizi
II. zona interioara- medulara: medulosuprarenala; neurosecretiile sunt:
a. adrenalina (A)
b. noradrenalina (NA)

TIROIDA: glanda endocrina nepereche, 20-30g, situata pe fata anterioara a gatului,

are forma musculara H. Secreta:
- calcitocina
- coloid
- triiodotironina (T3)
- tiroxina (T4)

Hormonii tiroidieni:exercita o actiune de ansamblu asupra organismului, stimulaeaza

cresterea si dezvoltarea organismului
la copil; diferentiaza sistemul nervos al corpului; stimuleaza consumul de O2 in
tesuturile metabolic active.
Hipotiroidismul (la nou-nascut) -> cretinism, nanism tiroidian
Hipotiroidismul (la adult) -> mixedem, gusa endemica (din cauza lipsei iodului)
Hipertiroidismul -> boala Basedow

GLANDELE PARATIROIDE: sunt asezate 2 cate 2 pe fata posterioara a lobilor

tiroidei, forma ovoida, 130mg. Secreta:
- parathormonul (PTH) stimuleaza formarea si activitatea osteoclastelor; la nivel
renal stimuleaza reabsorbtia Ca si
inhiba reabsorbtia tubulara a fosfatilor
- calcitonina (CT) are actiune hipocalcemianta (scade calcemia), inhiba reabsorbtia
tubulara a fosfatilor

PANCREASUL ENDOCRIN: formatiuni sferice mici, in nr de circa un milion.

Secreta:
- insulina
28
Hiposecretia -> diabet zaharat
Hipersecretia -> hipoglicemie severa, care perturba functionarea sistemului nervos
- glucagonul are cel mai puternic efect hiperglicemiant

SISTEMUL EXCRETOR LA OM

Sistemul excretor este o veritabil main pentru epurarea corpului. El extrage

deeurile din snge i le elimin n urin. Aceast operaie se efectueaz n rinichi.
Urina se scurge apoi prin dou canale, ureterele, pna la vezic. Odata plin,
aceasta evacueaz lichidul printr-un canal numit uretr.Rinichii, n forma de boabe
de fasole, sunt situai sub plmni. Rinichiul drept ocup o poziie mai joas, el este
comprimat de ficat. Fiecare rinichi msoar aproximativ 12 centimetri i cte 150g.
Sngele uzat sosete prin vasele mari. Interiorul rinichilor se mparte n trei pri:
cortexul, medulara i bazinetul.

Cortexul, deschis la culoare i granulat, nconjoar medulara. Acest strat superficial

are ca funcie eseniala formarea urinei, datorit prezentei a milioane de unitti
filtrare, care se numesc nefroni.
Fiecare nefron este prevzut cu un glomerul, un soi de mic pachet de capilare care
sintetizeaz urina primar, pornind de la snge.

O structur, numit tub contort al nefronului, reabsoarbe apa, sarea i glucoza

prezente n urin. Primele deeuri trec ntr-un tub n form de U, care recupereaz
apa i srurile din lichidul filtrat n glomerul. Deeurile sunt apoi canalizate i
concentrate de un canal colector care se prelungete n medular, partea central a
rinichiului unde se ntind structuri albicioase, piramidele lui Malpighi.

Canalele i partea inferioar a piramidelor se terminn cavitatea intern a

rinichiului. Aceasta este prevazut cu un tub n form de plnie, bazinetul, care este
legat de ureter. Peretii bazinetului sunt tapetai cu esut muscular neted, care se
contracta, facilitnd expulzarea urinei.

Sngele care iese din rinichi este curat, filtrat de toate toxinele metabolice cum ar
fi ureea. Plmni i pielea iau, de asemenea parte la eliminarea substanelor n
exces. Dar toxinele, deeurile azotate i reziduurile medicamentelor sunt evacuate
exclusiv de rinichi. Aceste organe controleaz i coninutul apei, de sruri i de
elemente, precum fosfatul sau calciul. Ele expulzeaz n urin elementele n exces
i le retrimit n snge pe cele de care organismul are nevoie.

Datorit aciunii lor de filtrare i purificare, rinichii particip la echilibrul mediului

intern i constituie unul dintre stlpii homeostazei. Ureterele, uretra i vezica
constituie celelalte elemente ale sistemului urinar. Ureterele sunt dou tuburi
musculare foarte fine care transport urina din rinichi spre vezic.

Ele se nchid automat cnd vezica e plin, astfel ca lichidul, ncrcat de deeuri, s
nu reflueze spre rinichi. Situat n partea inferioar a abdomenului, vezica are pereii
musculari extensibili. Acest organ este un fel de sac recuperator al urinei. n form
de par atunci cnd este goal, ea poate conine pna la 500ml. Atunci cnd vezica
este plin.
Rinichii sunt localizai in cavitatea abdominala, de o parte si de alta a coloanei
vertebrale. Ei au forma unor boabe de fasole, 10-12 cm lungime, culoare roiatica i
suprafaa neteda i lucioas. Rinichiul este acoperit la exterior de o capsula
29
fibroasa, care se nltur uor, sub care se gsesc dou zone:zona corticala i zona
medulara. n zona medulara se gsesc 7-14 formaiuni ,numite piramide renale, cu
vrfurile ndreptate spre interiorul rinichiului. Piramidele renale sunt alctuite din
tuburi colectoare si vase de snge.

UNITATEA STRUCTURAL SI FUNCIONAL A RINICHIULUI ESTE

NEUFRONUL.
Tuburile colectoare nu fac parte din structura neufronului. Ele strng urina de la mai
muli neufroni, strbat piramidele renale i se deschid n pelvisul renal.

Artera renl se ramnific pn la nivel de arteriole ce ptrund cte una in capsula

neufronului i formeaz glomerul. Arteriola iese din capsul i formeaz capilare n
jurul tubului urinifer. Aceste capilare se continua cu capilarele venoasa , care
formeaz n final vena renal.

Pelvisul renal se continua cu ureterele. Uretrele sunt conducte care ies din partea
concava a fiecrui rinichi si se deschid in vezica urinara. Pereii ureterelor conin
fibre musculare netede, orientate circular si longitudinal. Vezica urinara este un
organ cavitar n care se depoziteaz urina, este situata in partea inferioara a cavitii
abdominale. Peretele muscular are 3 straturi de muchi i e cptuit cu o mucoasa
cutata.

Lichidul filtrat din capsula formeaz urina primara, 180 l n 24 ore.

Urina primar nainteaz prin tuburile urinifere i o mare cantitate de apa, substane
folositoare i toata glucoza se absorb n snge. Ceea ce rmne n tuburile urinifere
i trece n tuburile colectoare este urina final 1-1,5 l n 24 h. urina se formeaz la
nivelul neufronilor.

Compoziia urinei
-90 % apa
-uree i acid uric(format n ficat n urma degradrii proteinelor)
-sruri minerale(care nu au fost utilizate de organism)
-medicamente.

Urina finala este un lichid limpede, transparent, de culoare galben-deschis, uor

srata i are o reacie acidic , la omul sntos.
Eliminarea urinei din vezica urinara se numete miciune.

Igiena sistemului excretor se refer la meninerea sntoasa a organelor excretoare

i la nlturarea produilor de excreie, care sunt duntori organismului. Reinerea
de substane nefolositoare sau pierderea unor substane de care organismul ore
nevoie produc tulburri care influeneaz starea de sntate a organismului.

SISTEMUL NERVOS LA OM

Sistemul nervos periferic acioneaz doar ca un releu pentru transmiterea mesajelor

ntre sistemul nervos central i muchii capului, glande i organe de sim. Practic, nu
joac nici un rol n analiza informaiilor senzitive sau n iniierea impulsurilor motorii.
Ambele activitai i multe altele apar n sistemul nervos central.
Creierul i maduva spinrii formeaz unitatea central care prelucreaz impulsurile.
Ele primesc mesaje prin fibrele senzitive de la organele de sim i receptori, le
selecteaz i analizeaz i, dup aceea, transmit impulsurile de-a lungul fibrelor
30
motorii, producnd un rspuns adecvat al muchilor i glandelor.
Funcia de analiz sau de procesare poate fi relativ simpl pentru unele activiti ce
se desfoar n maduva spinrii, dar analiza la nivelul creierului este de obicei de o
nalt complexitate, implicnd participarea a mii de neuroni diferii. Dei muli
neuroni senzitivi se termin i muli neuroni motori au originea n creier, majoritatea
neuroniior cerebrali sunt interneuroni care au funcia de a filtra, analiza i stoca
informaiile.
Intregul sistem nervos central necesit un aport substanial de snge, care
furnizeaz oxigenul i substanele nutritive. El este de asemenea protejat de dou
tipuri de nveliuri. Primul este osos: craniul, care adpostete creierul, i coloana
vertebral, care adapostete mduva spinrii. Cel de-al doilea este constituit din trei
membrane fibroase denumite meninge. Acestea acoper n ntregime creierul i
mduva spinrii.
Lichidul cefalorahidian este un fluid limpede, apos, care circuie n meninge, n
mduva spinrii i n ventriculii cerebrali (cavitali). Lichidul are un efect de
amortizare, ajutnd astfel la protejarea esutului nervos vital fa de agresiuni.
Fluidul este produs continuu din snge de ctre celulele specializate ale plexurilor
coroide din ventriculii cerebrali. Spre deosebire de ventriculii inimii, care au nume
specific, ventriculii cerebrali sunt numerotai. Numerotarea ncepe de la emisferele
cerebrale n jos, ctre mduva spinrii, iar primii ventriculi (denumii ventriculi
laterali) sunt i cei mai mari.
Lichidul circul de la ventriculii laterali, printr-un orificiu ngust, n ventriculul al treilea
i apoi, printr-un canal i mai ngust, apeductul cerebral, n cel de-al patrulea, care
este puin mai larg. De aici iese prin orificii ale planeului ventriculului n nite spaii
(cisterne) pline cu lichid care nconjoar trunchiul cerebral la baza creierului. Dup
aceea, lichidul circul ctre partea superioar a creierului (emisferele cerebrale) i
este reabsorbit de ctre proeminene speciale, denumite viloziti arahnoidiene, de
pe arahnoida, una dintre cele trei meninge.
Mduva spinrii
Mduva spinrii este o coloan de esut nervos aproximativ cilindric, n lungime de
circa 40 cm (16 inci), care este situat n interiorul canalului vertebral de la creier
pn la vertebrele inferioare. Este compus din aglomerri de neuroni i fascicule
de fibre nervoase. Materia cenuie - denumire a aglomerarilor neuronale - are form
de H pe seciune transversal, cu un corn posterior i unul anterior n fiecare
jumtate. Cel anterior este compus din neuroni motori, n timp ce cornul posterior
conine corpii celulari ai neuronilor de asociaie i senzitivi. Materia cenuie este
nconjurat de materia alb. Aceasta este mpratiat n trei cordoane i conine
fasciculele ascendente i descendente care conecteaz creierul la mduva spinrii
n ambele direcii. Fasciculele descendente propag impulsurile motorii de la creier
la sistemul nervos periferic; fasciculele ascendente duc impulsurile senzitive catre
creier.
Funciile mduvei spinrii
Mduva spinrii are dou funcii principale. n primul rnd, ea funcioneaz ca un
sistem de conducere n ambele sensuri ntre creier i sistemul nervos periferic.
Aceast funcie este ndeplinit prin intermediul neuronilor senzitivi i motori; fibrele
acestora din urm formeaz fascicule lungi, ce pleac din diferite pari ale creierului.
Ele coboar pe distane variate prin mduva spinrii i la captul lor la mare distan
de creier, vin n contact cu dendritele sau cu corpii celulari ai neuronilor senzitivi sau
motori aparinnd sistemului nervos periferic. Mesajele pot fi transmise prin
intermediul sinapselor, ntre neuronii periferici i cei spinali. A doua funcie a
mduvei spinrii este de a controla activitile reflexe simple. Aceasta se obine prin
neuroni, ale caror prelungiri se extind pe distane mici n sus i n jos prin mduva
31
spinrii i prin interneuroni care transmit mesajele direct ntre neuronii senzitivi i cei
motori. Dac punei mna pe o sob fierbinte, receptorii pentru durere din piele
transmit mesaje la mduva spinrii. Unele dintre acestea sunt transmise imediat prin
interneuroni la neuronii motori ce controleaz micrile muchilor braului i ai minii
i mna este retras rapid i automat. Mesajele urc prin mduva spinrii i sunt
conectate prin interneuroni cu nervii motori care controleaz micrile gtului.
In acest fel, capul se intoarce automat ctre sursa dureroas. Alte mesaje sunt
transportate pn la creier i determin senzaia constient de caldur i durere.
Creierul
In principiu, creierul poate fi mprit n trei regiuni distincte: creierul posterior,
creierul mijlociu i creierul anterior. Fiecare din aceste regiuni este divizat n zone
separate, care controleaz funcii distincte, toate interconectate cu alte poriuni ale
creierului.
Cea mai mare structur a creierului posterior este cerebelul. Aceast zon are, n
principal, activiti motorii. Ea trimite impulsuri care produc micrile incontiente ale
muchilor, astfel postura i echilibrul sunt meninute i acioneaz n perfect acord
cu ariile motorii ale emisferelor cerebrale pentru coordonarea micrilor corpului.
Trunchiul cerebral, care leaga creierul cu mduva spinrii. cuprinde pari din creierul
posterior, tot creierul mijlociu i o parte din cel anterior. Aici este locul de ncruciare
al tuturor cilor aferente i eferente, astfel ncat partea stng a corpului este
controlat de partea dreapt a creierului i viceversa.
Variatele structuri ale trunchiului cerebral - incluzndu-le pe cele denumite bulb
(medulla oblonga) i puntea, care fac parte din creierul posterior, i formaia
reticulat (uneori, denumita sistem reticulat activator), care face parte din creierul
mijlociu - au funcii vitale. Ele controleaz frecvena cardiac, presiunea arteriala,
deglutiia, tusea, respiraia i somnul. Controlul gradului de contien este una
dintre cele mai importante funcii ale creierului. Formaia reticulat este cea care
filtreaz afluxul de informaii decide care este destul de important pentru a fi
transmis la creier. Cile nervoase din intregul organism trimit ramuri catre formaia
reticulat i o alimenteaz cu un flux constant de semnale cu origine n celulele
nervoase. n consecin, acest fapt determin formaia reticulat s emit semnale
ctre toate zonele creierului la centrii adecvai, unde semnalele sunt preluate,
colaionate i prelucrate. Dac aceast capacitate de conducere scade sau este
impiedicat s apar, partea din creier denumit cortex cerebral devine inactiv i
persoana devine incontient.
Emisferele cerebrale i hipotalamusul
Partea cea mai mare din creier este reprezentat de emisferele cerebrale
(cerebrum) localizate n creierul anterior. Acestea sunt mai dezvoltate la om dect la
orice alt animal i sunt eseniale pentru gndire, memorie contien i procesele
mentale superioare. Acesta este locul unde toate celelalte pari ale creierului
transmit mesajele pentru a fi luat o decizie.
Creierul mare este imprtjt pe linia median n dou jumtai, cunoscute sub
numele de emisfere cerebrale. Ele sunt unite la baz printr-un fascicul gros de fibre
nervoase, denumite corp calos. Dei fiecare reprezint imaginea n oglind a
celeilalte, ele au funcii complet diferite i conlucreaz prin intermediul corpului
calos.
n interiorul emisferelor cerebrale exist o aglomerare de substan cenuie (celule
nervoase) denumit ganglioni bazali. Aceste celule formeaz un sistem complex de
control, care coordoneaz activitatea muscular, ceea ce permite corpului s
ndeplineasc diferite tipuri de micri liber i incontient. Acest tip de activitate
muscular este implicat n balansarea braelor n timpul mersului, n expresia feei i
n poziionarea membrelor nainte de ridicarea n picioare sau de mers.
32
Hipotalamusul se afl la baza creierului, sub cele dou emisfere cerebrale. El este
situat imediat sub o alt structur important din creierul anterior, talamusul, care
funcioneaz ca un releu telefonic ntre mduva spinrii i emisferele cerebrale.
Hipotalamusul este, n fapt, o colecie de centri nervosi specializai, care sunt
conectai cu alte zone importante din creier i cu glanda hipofiz. Este regiunea
creierului implicat n controlul unor funcii vitale, cum ar fi mncatul, dormitul i
termoreglarea. Este strns legat de sistemul hormonal endocrin.
Hipotalamusul are cai nervoase care l conecteaz cu sistemul limbic, care este
strns legat de centrul olfactiv din creier. Aceast poriune a creierului are, de
asemenea, conexiuni cu arii ce controleaz alte simuri, comportamentul i
organizarea memoriei.
Cortexul cerebral
Cortexul cerebral este un strat gros de aproximativ 3 mm (1/8 inci) de materie
cenuie cu aspect cutat reprezentnd suprafaa exterioar a creierului. Aceast
parte a creierului a devenit att de dezvoltat la oameni nct a necesitat plieri
repetate pentru a avea loc n craniu. Depliat, ar acoperi o suprafa de 30 de ori
mai mare.
ntre pliuri exista cateva anuri adnci, care impart fiecare din cele dou emisfere
ale cortexului n patru zone numite lobi. Fiecare din aceti lobi ndeplinete una sau
mai multe funcii specifice. Lobul temporal servete pentru auz i miros, lobul
parietal pentru pipait i gust, lobul occipital pentru vz, iar cel frontal pentru micare,
vorbire i gndirea superioar.
n fiecare din aceti lobi exist poriuni specifice ce recepioneaz mesajele
senzoriale dintr-o singur zon a corpului. De exemplu, simul tactil este localizat pe
o arie mic n lobul parietal, care nu recepioneaza dect senzaiile de la genunchi i
o arie ntins pentru police. Aceasta explica de ce policele este mai sensibil dect
genunchiul. Acelai principiu se aplic i altor arii senzoriale din cortex, ca i ariilor
motorii.
De aceea, cortexul cerebral este locul unde informaiile primite de la cele cinci
simuri - vz, auz, pipit, gust i miros - sunt analizate i prelucrate astfel nct alte
pari ale sistemului nervos pot reaciona la informaie dac este necesar. n plus,
ariile premotorii i motorii ale cortexului cerebral conlucreaz cu alte arii ale
sistemului nervos central i periferic pentru a produce micarea coordonat care
este vital pentru orice activitate contient.

SISTEMUL REPRODUCATOR LA OM

Aparatul reproducator
Reproducerea
Este una din functiile esentiale ale organismului animal si vegetal .Consta in
capacitatea parintilor de a da nastere la urmasi asemanatori cu ei ,datorita
ereditatii ,cand ajung la maturitate .
Reproducerea sexuala presupune : participarea a doua organisme de sex opus :
posibilitatea gonadelor de a forma gameti masculini (spermatozoizi ) si feminini
(ovule); fecundarea incheiata cu formarea celulei ou ; segmentarea celulei ou si
formarea embrionului uni sexual si ulterior, a fatului.
Pentru a intelege mecanismul transmiterii sexelor la om trebuie sa cunoastem ;
numarul de cromozomi din celulele somatice (2n= 46 ); gameti formati prin diviziune
meiotica vor avea jumatate din acest numar de cromozomi ,deci n = 23; tipul de
cromozomi din gameti(autozomi sau cromozomii somatici si heterozomii , sau
cromozomi ai sexului )
Spermatozoizii sunt heterogamici (difera de cromozomul sexual ): uni au configuratia
33
n = 22 autozomi + X iar altii , n = 22 autozomi + Y ; ovarul este in totdeauna
homogametic , n = 22 autozomi + X

APARATUL REPRODUCATOR FEMININ

Aparatul reproducator feminin constituit din ovar sau gonadafeminina si din alte
organe genitale interne (trompa uterina uterul si vaginul ) .Precum si din organe
genitale externe (vulva ) cele doua glande mamale sunt glande importante pentru
aparatul reproducator feminin , prin functia indeplinita --lactatia .
Date anatomo functionale
Ovarul. Glanda feminina este un organ pereche situat , de o parte si de alta a
uterului . are forma ovoid- tutita marimea si aspectul unei piersici, la persoanele
adulte, greutatea de 4-8 g , fiind legata prin doua ligamente de organele din jur
( uterul si trompele uterine ) si de peretele posterior al bazinului. Parenchinul ovarian
este format din doua zone: una centrala, care se afla in zona lilului, numita zona
medulara si periferica sau zona cortica. Zona medulara contine stroma conjunctiva,
formata din: tesut conjunctiv lax , bogat in caplilare sanguine ; Vase limfatice si fibre
nervoase vegetative ( parasimpatice si simpatice , desprinse din plexul ovarian )
zona corticala contine stroma conjunctiva si folicule ovariene in diferite stadii de
dezvoltare ( primordial , primar , secundar , cavitar si matur) ,corpul galben si corpul
albicios .
La exterior ovarul prezinta o membrana conjunctiva - albugineea - acoperita cu un
epiteliu germinativ care genereaza foliculi ovarieni .
Foliculii primordiali sunt formasiuni mici sferice .Fiecare are in centru ovociclul de
ordinul -I iar in jurul , un rind de celule foliculare inalte .
Foliculiisecundari se formeaza dupa pubertate , prin transformarea foliculilor
primari . Ei sunt foliculi plini mai mari deciit cei primari . in structura lor apar cele
doua teci : interna , bogata in secretie de hormoni extrageni si externa formata din
fibre conjunctive si putine celule .
Foliculi cavitari ( poarta aceasta denumire deoarece intre celulele foliculare apare o
cavitate foliculara sau antru cu dimensiuni variate , plina cu lichid folicular . Ovocitul
de ordinul -I este inconjurat de celule foliculare ce formeaza corona variata . O parte
din celulele folculare ce formeaza discul proliger .
Foliculul matur prezinta :
In centru , ovocitul de ordinul I , inconjurat de o carcasa de celule radiare ;spre
exterior , stratul granulos , alcatuit din din mai multe randuri de celule teci interne a
foliculului ;celulele teci interne a foliculului secreta hormoni extrogeni ; cavitatea
faciculara se afla intre coroana radiala si celulele stratului granulos , fiind plin cu
lichid folicular secretat de celulele foliculare .
Trompa uterina este o cale genitala pereche , situata intre uter si ovar lunga de 10
-12 cm . Fiecare trompa uterina are patru portiuni ; Infundibilul situat spre ovar lunga
de 10-12 cm Fiecare trompa uterina are patru portiuni ; infundibilul situat spre
ovar( in forma de pilnie ) se continuie cu o portiune mai dilatata (ampula) , care se
prelungeste cu o portiune mai ingusta ( istmul) terminindu-secu o parte intrauterina ,
ce se deschide printr-un orificiu , in peretele lateral al cavitatii uterine .
Mucoasa cutata care captuseste trompa uterina ( epiteliu cilindric, simplu, ciliat,
germite captarea ovicidului de ordin II.
Uterul este un organ genital cavitar nepereche situat in pelvis , intre vezica urinara si
(anterior)si rect (posterior ) . Aceasta amplasare explica frecventa crescuta a
mictiuni si defecatiei - reflexe vegetativo-somatice - in timpul sarcini . Uterul are
forma de para cu virful in jos spre vagin si este alcatuit din trei portiuni : fundul ,
capul si colul( plasat inferior , spre vagin) ; intre corp si cal se afla o portiune ingusta
numit ism . Colul se continua in partea inferioara cu vaginul.
34
Vaginul este un organ genital nepereche , de forma cilindrica ; in partea superioara
el se continua cu colul uterin iar in cea inferioara se continua pana la vulva . Vaginul
este format din doua portiuni : canalul vaginal ( spre colul uterin) si canalul vaginal
(ingustat de himen) . Himenul separa asemenea unei diafragme , cele doua canale
ale vaginului la fetitele virgine. Grosimea si forma himenului difera , facind uneori
dificila deflorarea ( ruperea himenului ) care poate fi insotit si de o mica singerare.
Deflorarea incepe la primul contact sexual si se definitiveaza la nasterea primului
copil .
REPRODUCEREA
Reproucerea este o caracteristica fundamental a oricarei fiinte vii si se realizeaza
prin participarea a doua organisme de sexe diferite.Ea este rezultatul fecundarii
gametului feminin(ovul) de catre gametul masculin(spermatozoid) .Oul rezultat se
grefeaza in cavitatea utrina ,unde continua sa creasca si sa se dezvolte , pana ce
fatul , devenit viabil, este expulzat din uter prin actul nasterii.
Diferentierea sexuala este prezenta inca din momentul formarii oului, dar
diferentierea intersexuala somatopshica are loc lent in timpul copilarii si se
realizeaza deplin dupa pubertate,ca urmare activitatii gonadelor.In copilarie,
hormonii sexuali secretati in cantitati reduse contribuie impreuna cu ceilalti hormoni,
la cr esterea si dezvoltarea armonioasa a organismului, iar dupa pubertate ecesti
hormoni secretati in cantitatii crescute determina caracteristici diferentiate la cele
doua sexe .
Organizarea morfofunctionala a sistemului reproducator la ambele sexe este extrem
de complexe , gonadele avand atat functia de a produce gameti , cat si cea de a
secreta hormoni sexuali , care prin diferitele lor activitati asupra organelor genitale si
asupra intregului organism asigura conditii pentru reproducere .
Structura aparatului genital masculin
Aparatul genital masculin este constituit din testicule, cai excretoare, glande anexe
si organul copulator(penis).
Testiculul, organ pereche cu functie exocrina si endocrina,se dezvolta in regiunea
lombara a cavitatii abdominale si din a-3-a luna a vietiiintrauterine incepe sa
coboare, strabate peretele anterior al abdomenului in regiunea inghinala sila nastere
ajunge in scrot.
Testiculul este invelit intr-o membrana fibroasa ,albughineea.
In partea superioara a testiculului,lbughineea prezita o condensare ca un con
fibros,denumit mediastinul testiculului,strabatuta de canale excretoare,vase de
sange si nervii testiculari.Din aceasta ingrosare pornesc spre interior septuri
conjunctive care impart testiculul in 200-300 de lobuli.
Ei au forma piramidala, cu baza spre albuginee si varful spre mediastin. Fiecare
lobul testicular contine 1-4 tubi semisferici contorti, in interiorul carora se formeaza
gametii masculini(spermatozoizii). Tubii sunt separati intre ei prin tesut conjuctiv
interstitial, in care se gasesc vase si nervi, precum si celule interstitiale Leydig , care
secreta hormonii androgeni. La examenul microscopic, tubii seminiferi contorti
prezinta la exterior o membrana bazala pe care sunt dispuse mai multe straturi de
celule producatoare de spermatozoizi, printre care se gasesc celule alungite, de
sustinere. Toti tubii unui lobul se unesc spre mediastinul testiculului intr-un colector
comun(tubul drept). Tbii drepti se deschid intr-o retea de canale neregulate si apoi
se colecteaza in 10-12 canale aferente care se indreapta spre epidim.
Acesta este situat la partea superioara si posterioara a testiculului si are forma de
virgula. Cnalul epididimar rezulta prin unirea canalelor aferente si se continua cu
canalulu deferent, care urca in abdomen. Acesta se continua cu canalul ejaculator
si, dupa ce se uneste cu canlul de excretie al veziculei seminale, strabate prostata si
se deschide in uretra.
35
Veziculele seminale au un rol de a secreta un lichid, care se elimina in canalul
ejaculator, servind ca vehicul si ca un mediu nutritiv pentru spermatozoizi.
Prostata este o glanda voluminoasa tubuloacinoasa, unica, situata in pelvis, sub
vezica urinara, inconjura portiunea initiala a uretrei. Prostata secreta un lichid care
intra in constitutia spermei.
Penisul este constituit din doi corpi cavernosi si corpul spongiios care inconjoara
complet uretra.
Functiile testiculare.
Gonada masculina - testiculul - are functia de a produce spermatozoizi -
spermatogeneza - si de a secreta hormonii androgeni, ambele functii fiind controlate
de catre hormonii gonadotropi si ai hipofizei anterioare.
Spermatogeneza este rezultatul unor procese complexe de diviziune si maturare a
celulelor geminale primitive - spermatogonii - care se gasesc pe membrana bazala a
tubilor semisferi. Procesul incepe la pubertate si continua apoi neintrerupt tot timpul
vietii, diminuandu-se progresiv la batranete. Spermatogoniile se divid de mai multe
ori prin mitoza, rezultand spermatocite de ordinul I, care contin un numar complet de
cromozomi(la om, 44 de cromozomi stomatici si 2 cromozomi sexuali). Dupa ce
cresc, spermatocitele primare se divid meiotic, formand spermatocite de gradul II -
care au jumatate din numarul de cromozomi. Spermatocitele II se divid rapid
rezultand spermatidele care au tot numarul jumatate de cromozomi si acestea se
transforma direct, fara diviziuni, in spermatozoizi.
Spermatozoidul - gamet masculin - determina sexul rpdosului de conceptie. Este o
celula de lungime 50-70 microni, constituita din cap, piesa intermediara si flagel. La
partea anterioara prezinta un corpuscul ascutit - acrozomul - care contine o enzima
ce faciliteaza patrunderea spermatozoidului in ovul in timpul fecundatiei. Piesa
intermediara contine o mare cantitate de glicogen, necesar ca material energetic
pentru miscarile spermatozoidului. Coada, prin miscari helicoiadale, asigura
mobilitatea spermatozoidului.
Secretia de hormoni androgeni se datoreaza celulelor interstitiale testiculare.
Principalulul hormon androgen este testosteronul, sintetizat din colesterol, din care
se sintetizeaza si alti hormoni(corticosuprarenalieni si ovarieni). De altfel si celulele
corticosuprarenale secreta cantitati reduse de testosteron, atat la barbati cat si la
femei.
Horminii androgeni stimuleaza cresterea si dezvoltarea organelor genitale masculine
si mentine troficitatea epiteliului spermatogenic, asigura dezvoltarea si mentinerea
caracterelor sexuale secundare(anumite particularitati somatice, vocea, pilozitatea,
dezvoltarea musculaturii si a scheletului, distributia grasimii de rezerva, etc.) si au un
efect anabolic asupra metabolismului protidic.
Activitatea testiculara este reglata de catre hormonii gonadotropi si ai hipofizei
anterioare: FSH mentine functia spermatogenetica si LH stimuleaza secretia de
testosteron. La randul sau secretia hormonilor hipofizari este reglata printr-un
mecanism de feedback de catre nivelul testosteronului plasmatic, care actioneaza
atat asupra unor nuclei hipotalamici cat si asupra hipofiziei.
Structura aparatului genital feminin
Aparatul genital feminin este alcatuit din ovare si caile genitale reprezentate de
trompele uterine, uterul si vaginul. Ovarele, organe pereche situate in pelvis de o
parte si de alta a uterului, produc gametii feminini(ovule) si secreta hormonii sexuali
feminini. Forma ovarului este ovoida, iar suprafata sa neteda inainte de pubertate,
prezinta multiple cicatrice la femeile mai varstnice. In partea centrala - zona
medulara - ovarul este alcatuit dintr-o stroma de tesut conjunctiv cuprinzand vasele
sangvine si limfatice, fibre nervoase. Zona corticala prezinta la suprafata un epiteliu
de acoperire si sub el foliculii ovarieni, formatiuni rotunde, pline sau cavitare, dupa
36
stadiul evolutiv. La nastere exista in ambele ovare 400 000 - 500 000 de foliculi
ovarieni primordiali. Cea mai mare parte a acestor foliculi deegenereaza, doar 300 -
400 vor matura in perioada de fertilitate a femeii, formand gametii feminini(ovulele).
Foliculii ovarieni se gasesc in stadii succesive de evolutie: primordiali, cavitari si
maturi.
Trompa uterina, organ pereche situat de o parte si de cealalta a uterului este un
conduct care face legatura intre ovar si uter. Extremitatea ddintre ovar are forma de
palnie si prezinta numeroase franjuri, avand rolul de a capta si a conduce spre uter
ovulul expulzat.
Uterul este un organ cavitar nepereche, situat median in pelvis, intre vezica si rect.
Are forma de para turtita anteroposterior, orientata cu varful in jos, iar pe
extremitatea sa inferioara(colul uterin) se insera vaginul. In perioada de fertilitate a
femeii, mucoasa uterina sufera sub influenta hormonilor ovarieni, modificari ciclice
care se desfasoara in cursul a 28 de zile(ciclul menstrual) si trec prin urmatoarele 3
faze: faza menstruala, cu durata de 2-3 zile, in care stratul superficiala al mucoasei
uterine distruse se elimina in vagin, impreuna cu o anumita hemoragie, faza
proliferativa, intre a 4-a si a 14-a zi, caracterizata prin proliferarea si ingrosarea
mucoasei, si faza secretorie care dureaza de la a 15-a zi pana la o noua
menstruatie, in cazul cand nu a avut loc fecundarea ovulului. Aceste modificari ale
mucoasei uterine creeaza conditii optime pentru grefarea ovulului fecundat.
Vaginul, organ tubular si cavitar, continua colul uterin.
zu176j4489ouup
Glandele mamare sunt organe anexe ale aparatului genital feminin a caror
dezvoltare constituie unul dintre caracterele sexuale secundare ale femeii.
Glanda mamara, de tip tubuloacinos, este alcatuitadin lobi care se deschid, prin
canalele galactofore, la nivelul mamelonului.

37
V MEDIUL SI FACTORU DE MEDIU. COMPONENTELE ECOLOGIEI (BIOTA SI
ABIOTA). NIVELELE ECOLOGICE DE ORGANIZARE. NOTIUNEA DE
BIODIVERSITATE; BIOSFERA; NOOSFERA.

Mediul SI STRUCTURAREA LUI

Mediul este in sens larg ansamblul foilcloi l i / i e e a Blotil:e care influenteaza un

sistem viu (Pianka, 1978), un sistem cosmo- blologli Forfele active ale mediuliii au
semnificatic diferita pentru fiintclc vi i . Fiecare ipecle arc un mediu mai apropiat, sau
mediu specific sau eficient.
Mediul este structurat diferit pe diverse nivclc de integrate a vicfii..
B.Stugren (1994) deosebeste noua tipuri de mediu:
Mediul cosmic: fortele ce provin din spatiul cosmic: radia|ia solara, radiatiile
cosmice, pulberea cosmica, forta de atractie a Lunii.
Mediul geofizic: fortele fizice dependente de structura pamantului, miscarea de
rotatie a planetei, campul magnetic planetar, forta gravitational, tectonica planetei,
compozitia si structura crustei terestre.
Mediul climatic: distributia geografica a valorilor temperaturii sa umiditatii pe
suprafata planetei.
Mediul orografic: formele dc relief ale suprafetei crustei terestre si ale substratului
submarin.
Mediul edafic: compozitia si structura solului.
Mediul hidrologic: factorul sub diferite forme fizice.
Mediul geochimie: compozitia chimica a substratului.
Mediul biocenotic: totalitatea fiintelor vii care formeaza biocenoza.
Mediul biochimic: metabolitii chimici eliminati de organisme, ce influenteaza alte
organisme.
Faetorii ecologici si legitatile actiunii lor.
Proprietatile si elementele mediului, ce actioneaza asupra organismelor se numesc
factori ecologici. Termenul de factor ecologic sau factor dc mediu se foloseste
frecvent in ecologie, explicatia sa insa nu este prca simpla. Faetorii de mediu sunt
foarte variati si in mod traditional se clasifica abiotici, biotici si antropogeni. Intre
faetorii abiotici, component ai mediului putem remarca: temperatura, lumina,
umiditatea, fortele mecanicc, radiatia radioactiva, presiunea aerului, apei, campul
magnetic terestru, rclieful, vantul, structura solului, compozitia chimica a solului si
apei.
Factorii biotici sunt forme dc actiune a organismelor vii asupra altor organisme.
Factorii antropogeni sunt forme de activitate a societatii umane, ce modifica
natura.
B.Stugren (1994) considera ca nici un factor al mediului nu poate fi exclusiv biogen
sau abiogen. Fiecare factor biogen sufera influenza" factorilor abiogeni. La randul
lor, faetorii abiogeni sunt uneori afectati de cei biogeni.
Astfel temperatura si lumina ca factori abiogeni sunt modificate de actiunea fiinfelor
vii. Vegetatia modifica temperatura de la suprafata solului si cantitatea de lumina ce
cade pe sol.
In caracterul actiunii factorilor de mediu asupra organismelor pot fi evidentiate un sir
de legitati.

38
BIOTOPUL
Pentru a definii noiunea de biotop trebuie s pornim de la semnificaia celor
dou cuvinte greceti care intr n componena acestui cuvnt:bios = via,topos =
loc. Biotopul este deci, locul ocupat de o biocenoz, cuprinznd mediul abiotic (solul,
apa, aerul, factori climatici etc.) i toate elementele necesare apariiei i dezvoltrii
organismelor.
n sens restrns, prin biotop nelegem spaiul n care triesc vieuitoarele precum i
factorii de mediu care condiioneaz viaa acestora.Factorii de mediusunt denumii
factoriabioticii se pot grupa n patru maricategorii: factori climatici, factori geografici,
factori mecanici i factori chimici.
Factorii climatici principali sunt: temperatura, luminai umiditatea.
Eidetermin compoziiai evoluia biocenozelor. Temperatura depinde deintensitatea
radiaiilor solarei influeneaz viaa animalelori plantelor. Lanivelul solului,
temperatura este influenat de covorul vegetal, de tipul desol precumi de prezena
apei. Astfel, solul umed se nclzete mai greudect solul uscat. Temperatura
determin repartiia difereniat avieuitoarelori plantelor dup preferinele termice,
iar la anumite vieuitoare determin anumite adaptri morfologice. Din punct de
vedere ecologic se poate vorbi de urmtoarele tipuri de temperaturi:
temperatura zero, la care ncepe dezvoltarea i activitatea imediat
a unei specii; temperatura eficient, la care dezvoltarea se produce n ritm normal;
temperatura optim, la care procesele metabolice, creterea i dezvoltare se produc
cu randament maxim.
Lumina depinde de cantitatea de radiaiisolare care cade pe unitateade suprafa,
de poziia geografic, precum i de densitatea i nlimeavegetaiei. Alturi de
temperatur, lumina asigur n ecosistem funciaenergetic influennd
productivitatea ecosistemelor,respectiv cantitatea debiomas vegetal si animal.
Lumina determin ritmurile biologicecircadiene, lunare, sezonierei anuale.
Cantitatea de vapori din atmosfer (umiditatea) influeneaz puternicrepartiia
plantelor pe glob, n funcie de rezistena i adaptarea acestora lacondiiile de
secet sau umiditate excesiv. ntr-un biotop terestru principalele surse de ap sunt:
precipitaiile, care depind de poziia geografic, de relief, de vnturii de covorul
vegetal; apa nglobat n porii solului; apa scurs de la suprafa n spaiile mari din
sol sau subsol.
Factorii geologici, edaficii geografici (relieful, structura i compoziia solul,
altitudinea.a.) influeneaz biocenoza fiecrui ecosistem.Reliefuli solul
determin structura, compoziiai distribuia populaiilor deplantei animale n biotop.
La o aceeai latitudinei longitudine, altitudineadetermin condiii climatice diferite,
prin scderea pronunat a presiunii oxigenului, cu influene puternice asupra
biocenozelor. Altitudineai reliefulschimb foarte mult fizionomia unui biotop,
influennd n mod direct structura i dinamica compoziiei specifice a biocenozei.
Factorii mecanici cuprind : curenii de aer, cursurilei cderile de ap,puterea de
eroziune a apelor curgtoare, prezena valurilor etc. Reacioneaz direct asupra
biotopuluii prin interrelaie i asupra biocenozei. Astfel spre exemplu, curenii de aer
(vnturile) produi din cauza diferenelor depresiune atmosferic datorate nclzirii
inegale a aerului din vecintatea
scoarei terestre, influeneaz cretereai dezvoltarea, chiari aspectulexterior al
plantelor. La rndul lor pdurile pot modifica viteza coloanei deaer. Curenii de aer
calzii uscaipot provoca apariia deerturilor.
Factorii chimici sunt reprezentai de substanele organice rezultate
nurma descompunerii organismelor moarte, din excreiilei secreiileorganismelor
39
vii, cti de substanele minerale (compui azotai, fosfai,sulfai etc.) eliberate n sol
de microorganisme. Acestea servesc dreptmaterie prim n sinteza biomasei
vegetale de ctre productorii primari(plantei microorganisme fotosintetizatoare).
Substanele organiceiminerale circul din mediul lipsit de via n materia vie,
contribuind larealizarea ciclurilor biogeochimice n natur.
Structura mineral a biotopului difer de la o zon la alta influennd foarte mult
biocenoza respectiv. Astfel, pe o roc calcaroas se va forma unsol alcalin foarte
uscat (rendzin) pe care sa va putea dezvolta o flor ifaun foarte bogat,
variat s i abundent. Pe un sol acid (podzol) se vadezvolta o vegetaie
uniform de buruieni care se vor asocia cu un numrmic de specii de animale.
Solurile aluvionare, cernoziomurilei solurilehumice sunt cele mai productive.

NIVELURILE DE ORGANIZARE A LUMII VII Nivelurile de integrare reprezint

totalitatea sistemelor ierarhizate incluse ntr-un sistem biologic. Nivelurile de
integrare dintr-un ecosistem pluricelular sunt: nivelul subatomic, nivelul molecular,
nivelul macromolecular, celula, esuturile, organele i sistemele de organe. Cuprind
sisteme biologice i nebiologice. Nivelurile de organizare cuprind numai sistemele
biologice: individ, populaie, biocenoz, biosfer. Individul este forma elementar
de organizare a materiei vii, indiferent de treapta evolutiv i de organizare.
Populaia este format din indivizi care aparin aceleiai specii, cu aceasta
ncepnd treapta de organizare a sistemelor supraindividuale. NIVELURILE DE
INTEGRARE I DE ORGANIZARE ALE MATERIEI Biocenoza este constituit
dintr-o grupare de populaii din specii diferite ntre cae se stabilesc interrelaii,
precum i ntre acestea i mediul lor de via numit biotop. Biosfera este partea
vie a ecosferei. Nivelul individual Cuprinde indivizi cu grade diferite de
complexitate ale organizarii i funcionrii lor. Principalele tipuri de indivizi sunt:
acelulari, unicelulari solitari i coloniali, pluricelulari coloniali i solitari. Aceti indivizi
sunt capabili de metabolism i prezint ereditate i variabilitate. Nivelul
populaional (al speciei) Populaia cuprinde mai muli indivizi din cadrul unei specii
ntre care se stabilesc relaii intraspecifice. Populaia ocup un anumit areal, indivizii
acesteia avnd o funcie bine definit n ecosistem. Exist specii formate dintr-o
singur populaie i din acest motiv specia i populaia se studiaz ntr-un singur
nivel de organizare. Specia este unitatea taxonomic fundamental a lumii vii, este o
unitate n care sunt integrate populaiile provenite din strmoi comuni. La nivelul
populaiilor legea caracteristic este selecia natural. Rezultatul relaiilor
intraspecifice este: eficientizarea consumului resurselor de hran, asigurarea
reproducerii, aprarea indivizilor. Indivizii unei populaii se pot asocia n: stoluri,
crduri, bancuri, colonii, haite, familii. ECOSISTEMUL Definiie: unitatea structural
i funcional care se stabilete ntre biotop i biocenoz se numete ecosistem.
Ecosistemul este unitatea organizatoric elementar a ecosferei, este rezultatul
interaciunii dintre elementele vii i cele nevii, dintr-un mediu de via i teritoriul
geografic. Biotopul reprezint totalitatea factorilor abiotici prezeni ntr-un anumit
spaiu de via, care asigur existena unei comuniti de vieuitoare. Structura
biotopului este dat de totalitatea factorilor abiotici care pot fi: geografici (poziia
geografic pe glob, longitudinea i latitudinea, altitudinea, expoziia geografic),
mecanici i geofizici (gravitaia, cmpul magnetic terestru, presiunea atmosferic,
micarea aerului vnturile -, micarea apei curenii marini, valurile, amreele -,
erupiile vulcanice, cutremurele, fizici: lumina, temperatura, umiditatea aerului,
solului, precipitaiile, chimici: pH-ul solului, substanele minerale i organice din sol,
oxigenul necesar respiraiei, cantitatea de azot din sol, cantitatead e CO2 din mediu.

40
 Noiunea de biodiversitate
este complex i cuprinde mai multe trepte. Prima se refer la ansamblul
vieuitoarelor ce populeaz Pmntul i care formeaz biosfera. Aceasta cuprinde
organismele unicelulare procariote, plantele i animalele, toate clasificate n specii,
genuri, familii, clase, ncrengturi i regnuri.
Ecosistemele sunt sistemele dinamice ale biosferei, care cuprind un anumit areal
geografic.
Prin biodiversitate se nelege totalitatea genotipurilor, speciilor i ecosistemelor ce
apar ntr-un areal. Dar biodiversitatea are un neles i mai larg, ea cuprinznd
urmtoarele categorii:
1) Diversitatea genetic se refer la materialul genetic coninut de toate
formele de via, cuprinznd informaiile ce determin caracteristicile speciilor i
indivizilor i care constituie diversitatea vieii vii
2) Diversitatea speciilor nseamn numrul de specii distincte de vieuitoare
ce populeaz un anumit areal, de la unul foarte restrns (1 mp) pn la ntreaga
planet;
3) Diversitatea ecosistemelor reprezint bogia de ecosisteme existente pe
glob. Exemplu: exist un ecosistem al punilor, al pdurilor de foioase, a celor de
rinoase, ecosistemele marine, etc. Pentru un anumit areal, diversitatea
ecosistemelor nseamn numrul de ecosisteme pe care le cuprinde. Cu ct este
mai mare numrul de ecosisteme a arealului considerat, cu att este mai mare
biodiversitatea.
4) Diversitatea peisager este o noiune intrat recent n uz i ea apare n
Strategia paneuropean a diversitii biologice i peisagere, adoptat de Consiliul
de Minitri a UE n 1995. n noua accepiune, prin peisaj se neleg relaiile existente
n cursul unei perioade date ntre un individ sau o societate i un teritoriu definit din
punct de vedere topografic i a crui aspect rezult din aciunea, n decursul
timpului, a factorilor naturali i umani sau o combinare a acestora.
5) Diversitatea cultural uman este considerat tot un component al
biodiversitii cci, n msura n care diversitatea genetic sau a speciilor permite
vieuitoarelor s supravieuiasc n medii diverse, tot aa i factorii de cultur uman
(nomadismul, transhumana, agricultura tradiional) reprezint un sistem de
convieuire cu un mediu dat. Aspectele culturale umane, mai ales cele tradiionale,
reflectnd cea mai bun integrare a omului n datele naturale.

Importana biodiversitii
Este considerabil pentru ansamblul vieii pe glob i n special pentru om. Aceasta
are rol important ca hran pentru om, ca baz pentru diverse industrii i are o
valoare estetic i pedagogic.

1) Hrana este luat de om din componentele vegetale i animale, slbatice i

domestice ale biosferei. Din lumea mineral omul ia doar sarea ca atare, cci o
mare parte a componentelor chimice ce intr n alimentaie au la baz tot produse
biologice.
2) Sntatea omului depinde n mod substanial de produsele biodiversitii.
Odinioar toate medicamentele proveneau din plante i animale. Dintre
medicamentele clasice se cunosc de mult chinina, camforul, efedrina, papaverina,
etc. Dup 1940 au fost descoperite i valorificate ciupercile, ce au dat marele grup
de 3000 tipuri de antibiotice, apoi tranchilizante, cardiotonice, corticosteroizii extrai
direct din plante slbatice sau preparai din molecule vegetale.
41
3) Industria i comerul se bazeaz, de asemenea, n bun msur pe
produsele biologice. Industria alimentar, industria lemnului, diverse fibre, guma,
esene de parfumuri i numeroi colorani.
4) Aciunea asupra litosferei de ctre biosfer este considerabil. Toate trei
regnurile (microbii, plantele, animalele) genereaz solul, apr solul de eroziune.
Vegetaia stabilete echilibrele biochimice (fotosinteza), are calitatea de a absorbi
poluanii i de a menine microclimatul, creeaz peisajul.
5) Rolul estetic i educativ al biodiversitii devine tot mai pregnant ntr-o
societate suprasaturat de artificialul civilizaiei moderne. Turismul a devenit a doua
industrie economic pe glob, el fiind strns legat de peisaj i de elementele
biosferei.
Biosfera
Termenul biosfer (grec. bios - via, spharia - sfer) a fost folosit pentru prima dat
n jumtatea a doua a sec. al XlX-lea pentru determinarea domeniului cuprins de
via.
Biosfera este nveliul planetar n care se dezvolt, n exclusivitate, organismele vii
i cuprinde partea de jos a atmosferei, toat hidrosfera i partea de sus a litosferei.
n esena sa, biosfera este rezultatul interaciunii dintre materia vie i moart, cel mai
mare sistem ecologic planetar. Fondator al concepiei despre biosfer (sfera vieii)
este acad. rus V. I. Vernadski (1863-1945). n vechea noiune "biosfer' el a inclus
un coninut calitativ nou, cercetnd-o ca pe un nveli specific al Terrei, dezvoltarea
cruia n mare msur este determinat de activitatea organismelor vii.
Esena concepiei const n aceea c forma superioar de dezvoltare a materiei pe
Terra - viaa - determin, subordoneaz celelalte procese planetare.
Ca i nveliul geografic planetar, biosfera cuprinde straturile de jos ale atmosferei
pn la stratul de ozon (25...35 km), toat hidrosfera pn la adncimea maxim
cunoscut (11022 m), straturile de sus ale litosferei (8... 10 m), uneori 3...5 km
(straturile de ap, purttoare de petrol).
Biosfera nu este doar nveliul creat de via i organizat de ea ntr-un sistem bine
detenninat. Organismele vii, primind energie de la Soare, o transform, atrag n
reacii chimice materia neorganic i creeaz un circuit continuu al substanelor i
energiei.
Organizarea structural a corpurilor n biosfer este nu numai solid, lichid i
gazoas, ci i absolut deosebit - biologic.
Astfel, viaa n biosfer exercit funcia principal de organizare a substanei
nconjurtoare, fcnd-o activ.
Interaciunea permanent a tuturor structurilor biosferei o determin ca un sistem
dinamic, organizat i stabil.
Astfel, biosfera este reciproc legat i interacioneaz cu tot mediul planetar - cum
exterior, cosmic, aa i interior, care pleac de la biosfer spre adncurile planetei.
Baza echilibrului dinamic i a. stabilitii biosferei o constituie circuitul substanelor i
transformarea energiei.
Circuitul substanelor este participarea multiplu repetat a substanelor n procesele
ce decurg n atmosfer, hidrosfera, litosfera, inclusiv n straturile cuprinse de
biosfer.
Biosfera nu ar fi aprut sub forma de astzi, fr o conjunctur extraordinar de
favorabil, de natura cosmic, geografic i geochimic. Elementul principal cu rol
determinat n geneza biosferei este ns de natur biologic, fiind vorba de apariia
anumitor organisme capabile s realizeze fenomenul de fotosintez, adic s
utilizeze o surs de energie exogen (n cazul de fa transportul unei fraciuni de
flux solar) pentru sintetizarea tuturor substanelor organice indispensabile vieii,
plecnd de la ap i dioxid de carbon. Numai aceste organisme de natur vegetal
42
autotrofe sunt capabile s realizeze conversia energiei luminoase n energie
biochimic.
Cantitatea global a asimilrilor fotosintetice a productorilor dintr-un sistem se
numete producie sau, mai exact, productivitate primar i corespunde cantitii
totale de materie organic fixat prin fotosintez, inclusiv a celei realizat de plante
pentru propriile lor necesiti metabolice.
n aceeai ordine de idei, trebuie artat c atmosfera constituie un compartiment
esenial al ecosferei. Structura - stratificaia - sa, respectiv proprietile fizico-
chimice, cum rezult i din cele ce urmeaz, condiioneaz fluxul solar care | vine n
contact cu suprafaa ecosistemelor terestre i acvatice. Absoria unei fraciuni,
variabile de altfel, a fluxului solar, sta la originea micrii marilor mase de aer, care
condiioneaz clima i n parte anotimpurile globului terestru.
Toate aceste transformri, zise biogeochimice, se continu n zilele noastre cu
influene asupra actualelor specii vegetale i animale.
Singurul furnizor de energie, n cadrul biosferei, este fluxul solar, de care depinde
toat activitatea de fotosintez. Acest flux solar condiioneaz ntreaga producie de
materie vie. Aceasta apare clar, difereniat, n diferite regiuni ale globului, n funcie
de cantitatea de flux luminos, emis de soare (n zone tropicale i ecuatoriale, cu flux
orar maxim). Mai mult de 30% din fluxul solar care atinge straturile superioare ale
stratosferei este reflectat n spaiu de atmosfer i nori, 8% este reflectat de praful i
suspensiile din aer, iar 10% este absorbit de vaporii de ap, de ozon i de alte gaze.
n final, din restul de 52% din razele solare ajunse pe sol, circa 10% se transform n
surse de cldur, n procesul de evapotranspiraie, iar circa 40%, rmas disponibil,
este folosit n proporie de circa un sfert de organismele vegetale, precum i pentru
stimularea fotosintezei.

Noosfera

Pocesele geologice si climatice care au loc in decursul unei perioade Indelun-gate de

existenta a Terrei sunt factorii principal! care au favorizat evolutia organismelor vii. Odata
cu evolutia organismelor vii a avut loc si formarea biosferei, modi-parea componentei ei,
largirea limitelor, accelerarea migratiei biogene a atomilor :. Dupa aparitia lui Homo
sapiens (omul cu ratiune), acum 30-40 mii de ani, n scorta biosferei a aparut un factor
puternic nou, egal dupa actiunea sa cu cele mai :andioase procese geologice. Actiunea
acestui factor, numit antropogen (gr. antro-pos- om) a dereglat intr-o anumita masura
homeostazia biosferei actuale.
Actiunea initiala a omului - in epoca de piatra (paleolitic) - asupra mediului inconjurator nu se
deosebea de actiunea altor organisme. In aceasta perioada omul lua de la natura
diverse resurse fara a se gandi la cantitatea si refacerea lor. Dar esursele naturale erau
foarte mari, iar consumul uman redus. Pe langa aceasta, natura reusea sa-si
completeze cele mai multe dintre resursele ei. Spreexemplu, radurile erau taiate putin
cate putin, dar, in majoritatea cazurilor, se refaceau; capurile de pesti isi compensau
cantitatea de peste prins, pe calea reproducerii; apele murdare erau diluate de apa curata a
fluviilor, raurilor, lacurilor si marilor. In general, natura izbutea sa lichideze daunele pe care i
le pricinuia activitatea omului. Prin rmare, baza economica a societatii umane din
aceasta perioada se caracteriza numai prin utilizarea hranei, adica prin relatii de consum
fata de mediul ambiant.
In urmatoarea epoca - in neolitic - situatia s-a schimbat radical. Ca rezultat al activitatii
societatii umane are loc inlocuirea componentelor naturale ale biosferei orin componente
artificiale. Se fac primele incercari de cultivare a plantelor si de domesticire a animalelor, ia
nastere productia ceramicii, incepe valorificarea resurselor naturale etc., deci are loc
inceputul inlocuirii ecosistemelor naturale prin ecosisteme antropice (agricole, urbane etc.).
43
Prin activitatea sa, omul a inceput treptat sa introduca in circuitul atomilor in biosfera un
numar tot mai mare de elemente.
" Faptul acesta se observa destul de evident in epoca contemporana, in care influenta omului
asupra naturii s-a extins si a dus la schimbarea ireversibila a conditiilor naturale pe teritorii destul
de vaste. Premisele principale ale cresterii acestei influente asupra naturii sunt pe de parte
cresterea populatiei, iar pe de alta parte saltul calitativ in dezvoltarea stiintei si tehnicii,
precum si cresterea potentialului energetic. Dar progresul tehnico-stiintific din zilele
noastre, pe ianga latura lui pozitiva - industrializarea, chimizarea agriculturii,
intensificarea productiei etc. si poate conduce la dereglarea mecanismelor launtrice
de autoreglare ale biosferei, adica la fenomene capabile chiar a distruge biosfera.
Daca in trecut rezultatele activitatii omului erau limitate la un areal relativ restrans, la
ora actuala aproape orice actiune capata un caracter planetar. Spre exemplu, invelisul
vegetal al pla-netei nu reuseste de acum sa completeze atmosfera cu oxigen liber. De
aceea, daca se ia in consideratie ca omenirea isi sporeste anual consumul de oxigen cu
5%, atunci peste 165 de ani cantitatea acestuia in atmosfera va atinge nivelul critic pentru
existenta omului. Se cunoaste faptul ca potentialul tehnic al omului a atins proportii
destul de mari si care pot fi comparate cu procesele biosferei. Astfel, prin extragerea
zacamintelor, defrisarea padurilor, crearea unor intreprinderi mari, utilizarea energiei
atomice etc., omul schimba considerabil natura, climatul planetei, exercita actiune
negative asupra componentei atmosferei, Oceanului Planetar etc. Daca aceste
procese vor continue fara a fi controlate va aparea pericolul distrugerii totale a tot ce-i
viu pe Terra, inclusiv a omenirii. Insa, odata cu progresul tehnic al societatii umane a
crescut si eel stiintific, care a aratat unitatea indi-solubila dintre societate si natura,
necesitatea trecerii de la conceptia dominantei asupra naturii la conceptia interactiunii
cu ea.
V. I. Vernadski considera ca influenta gandirii stiintifice si a muncii umane au deter-
minat trecerea biosferei intr-o noua stare - in noosfera (din gr. noos - ratiune, sfera rati-
unii, domeniul de activitate umana rationale). Prin termenul de noosfera se intelege sfers
interactiunii dintre natura si societate, factorul determinant al dezvoltarii. Deci, noosfers
constituie n etapa noua, superioara, a interactiunii dintre societate si natura, dirijata in
mod rational de societate. Trebuie remarcat aid faptul ca V. I. Vernadski, vorbind
despre trecerea la noosfera, presupunea folosirea economicoasa, fundamental stiintific
a resur-selor naturale, care altminteri ar putea asigura repunerea in circuitul
substantelor a tot ce a fost sustras din el. Prin activitatea sa economica, societatea
umana exercita un contro asupra interactiunilor din biosfera, avand drept rezultat
perturbarea ciclurilor biogeochimice, schimbarea compozitiei chimice a biosferei etc. fn
prezent, formarea noosferei es:e ( stransa legatura cu stapanirea diferitelor forme de
miscare a materiei - la inceput mecanica, apoi termica, chimica, atomonucleara. In
curand omul va pune stapanire pe cea dea noua a miscarii materiei - forma biologica,
crearea formelor noi cu ajutorul mijloaceo-biotehnologice si a ingineriei genetice. Insa,
toate aceste realizari ale omenirii nu trebtie sa ne creeze iluzie a independentei omului
fata de mediul inconjurator. Daca nu se tine cont de imperativele ecologice, de
necesitatea de a proteja mediul si daca va cs rationalitatea In utilizarea resurselor
naturale, va avea loc dereglarea de mai departe a echilibrului existent In biosfera cu
consecinte negative pentru existenta vietii pe Terra.

44
VI POPULATIA SI BIOCENOZA . SPECIA SI SPECIATIA.

Populatia de organisme, biocenoza si biogeocenoza Notiunea de populatie

Indivizii unei specii sunt raspanditi in spatiu pe o anumita suprafata, deci au o
anumita extensiune geografica. Regiunea de raspandire a unei specii, a unui gen, a
unei familii sau altei unitati taxonomice sistematice poarta denumirea de area! sau
arie de raspandire geografica. Unele specii au areale intinse pe vaste suprafete,
altele - viceversa - restranse la spatii de intindere mica. Spre exemplu, cioara
neagra este raspandita pretitudeni in Europa de Vest, adica arealul ei cuprinde
teritorii imense, iar pentru speciile ce populeaza lacul Baikal, el este limitat. in
dependenta de factorii mediului inconjurator, indivizii oricarei specii sant raspanditi
neuniform in tot arealul sub forma de "insule", adica portiunile cu o densitate relativ
inalta altemeaza cu portiuni, unde numarul de indivizi ai speciei este mic sau chiar
lipsesc.
Indivizii de orice specie nu sunt separati, ci se intalnesc in grupuri, unde intre ei s-au
format relatii reciproce complexe. Numarul de grupuri depinde de numarul de
indivizi, de dimensiunile arealului si de alte conditii.
Totalitatea indivizilor unei specii, care au un genofond comun si care se incruciseaza
liber intre ei, exista timp indelungat intr-un anumit sector al arealului, relativ izolati de
celelalte totalitati ale aceleasi specii, se numeste populatie (provine de la cuvantul
latin "populus" - populatie, locuitori). Aceasta este structura elementara a speciei sub
forma in care exista. De aceea specia este considerate ca totalitate de grupuri
separate de organisme numite populatii.
Notiunea de populatie a fost preluata de stiintele naturii din stiintele sociale. Fiecare
populatie vegetala, animala sau umana este alcatuita intr-o perioada inde-lungata de
timp, de un anumit numar de indivizi care au trasaturi generale comune, sunt vii si
ocupa un anumit spatiu. Populatiile unei specii nu se imperecheaza intre ele, date
fiind conditiile diferite: bariere geografice (munti, fluvii, rauri, mari, clima, soluri etc.)
si biologice - la animale, spre exemplu, deosebiri in structura aparatului sexual,
perioada de imperechere si cladire a cuibului, comportamentul in timpul imperecherii
etc, iar la plante - perioada de inflorire si polenizare, viteza germinarii polenului,
relatiile cu insectele etc.
Populatia ca orice sistem biologic deschis, are un caracter informational, program,
integralitate, echilibru dinamic, prezentandu-se ca un sistem cu o anumita structura
si functionare, ceea ce permite sa se mentina ca un intreg intr-un sistem de rang
superior (biocenoza, biogeocenoza etc.) din care face parte. Fiind un sistern
deschis, populatia prezinta schimb de energie si substanta cu mediul inconjurator.
Ea isi mentine trasaturile sale caracteristice datorita mecanismului de control si
constituie un sistem cu depline proprietati de autoreglare ce-i da posibilitatea sa se
mentina un timp oarecare, datorita propriei sale organizari.
Indivizii unei populatii seamana mai mult intre ei decat indivizii diferitelor populatii ale
aceleiasi specii, de aceea si posibilitatea incrucisarii in sanul populatiei este cu mult
mai mare. Incrucisarea (schimbul de gene) cu reprezentantii altor populatii, chiar
daca are loc, se produce mult mai rar si neregulat. Datorita incrucisarii intamplatoare
se creaza un genofond deosebit de eel al altor populatii. De aceea populatia trebuie
considerate drept unitate elementara a procesului evolutiv si ca forma de existenta a
speciei. De mentionat ca soiurile de plante de culture, rasele de animale domestice
si de microorganisme reprezinta populatii create artificial.
Clasificarea populatiilor de organisme
In natura exista diferite populatii de organisme. Majoritatea speciilor reprezinta sute
45
si mii de populatii locale, iar unele specii o singura populatie locala. Spre exemplu,
populatia de stejari in padure, de papadii pe imas, de broaste intr-un bazin de
etc. Din punctul de vedere al botanistiior si al zoologilor, in limitele arealului se
disting diferite tipuri de populatii.
Dupa extinderea si delimitarea biocenotica, se pot distinge urmatoarele tipuri de
populatii: geografice, ecologice si elementare.
Populatiile geografice cuprind indivizii unei specii, care loeuiese intr-o arie
geografica delimitata si unitara sub aspectul conditiilor de existenta, dar diverse din
punct de vedere biogeocenologic. Ele formeaza grupuri intraspecifice, care ocupa
spatii geografice. Astfel, Coccinella septempunctata (una din speciile de buburuze),
o specie raspandita in Europa, Africa de Nord si Asia, este scindata in patru grupe
de populatii geografice, caracterizate prin limite proprii de toleranta termica, numarul
de generatii pe an, perioade de activitate maxima.
Populatiile ecologice, numite si populatii de biotop (biotopul reprezinta locul
ocopat de o biocenoza, cuprinzand mediul abiotic si toate elementele necesare
aparitiei si dezvoltarii organismelor vii), cuprind indivizii din aceeasi specie, dar care
se dezvolta in habitate diferite cu comportament si cerinte de viata diferite. Spre
exemplu, in cazul mierlei - exista populatii ce se dezvolta in conditii urbanistice si
populatii ce se dezvolta in padure. Primele se caracterizeaza printr-o mare sociabi-
litate fata de oameni, cele de padure insa sunt mult mai retrase.
Populatiile elementare - sunt parti ale populatiilor ecologice, legate de anumite
microbiotopuri. Spre exemplu, soarecele de padure ocupa uneori fa-sii inguste de
lunca. Dar acolo nu se constituie populatii adevarate in sens genetic si ecologic,
deoarece soarecii sunt nimiciti periodic de viituri. Fondul de soareci din lunca este
mentinut prin migratii din padurile vecine si nu prin spor natural.

Elementele principale ale populatiilor

Populatiile ca grupari naturale de indivizi poseda un sir de elemente principale ale
organizarii acestora (particularitati), care nu sunt specifice fiecarui individ. De aceea,
indiferent de specia pe care reprezinta, orice populatie poate fi ca-racterizata prin
anumiti parametri biostatistici: efectivul numeric, densitate, rata natalitatii, rata
mortalitatii, rata cresterii numerice. structura pe sexe, functia populatiei s.a.
Cea mai importanta trasatura a populatiei este efectivul numeric, prin care aceasta
ocupa un areal in natura si, totodata, un loc in economia unei biocenoze, influentand
atat productivitatea bruta, cat si pe cea neta.
Se numeste efectiv numeric sau marime a populatiei numarul de indivizi, care
alcatuiesc, la un moment dat, populatia unei specii de pe un teritoriu anu-mit. Spre
exemplu, toti arborii de pin si toti indivizii de pitigoi motati dintr-un pinet formeaza
populatia de Pinus silvestris si, respectiv, de Papus cristatus. Numarul indivizilor,
care alcatuiesc populatia poate varia in limite mari de la un sezon la altul si din an in
an. Astfel, in anii cu conditii optime pentru crestere, dezvoltare si inmultire in masa,
multe specii, insecte, rozatoare, plante etc. formeaza populatii gigantice, pe cand la
alte specii, care se caracterizeaza printr-o durata mare a vietii si fecunditate relativ
scazuta, numarul populatiei este mai stabil.
Densitatea speciilor populatiei este determinate de raportul intre numarul de
indivizi si unitatea d spatiu (suprafata terenului, a volumului unei probe de sau de
sol). Spre exemplu, 150 de plante la 1 hectar sau 0,5 grame de ciclopi intr-un metru
cub de apa si care caracterizeaza densitatea populatiilor respective. Densitatea se
poate aprecia numeric (numararea directa) cand indivizii au talie mare si uniforma,
iar in cazul cand sunt foarte mici sau de talie neuniforma - se apreciaza prin
biomasa. Densitatea are o insemnatate primordiala in supravietuirea populatiei,
deoarece un spatiu cu intinderi finite are o capacitate limitata de suportare si nutritie.
46
Rata natalitatii - reprezinta numarul de indivizi noi, care au aparut in rezultatul
inmultirii intr-o unitate de timp prin diviziune, germinare, ecloziune sai nastere si
efectivul populatiei. Marimea ratei natalitatii este conditionata ecologic si genetic.
Fiecare specie poseda o capacitate genetic determinata de a-si largi arealul si a
fonda un nou areal, o noua populatie. Darfactorii de mediu impedica realizarea na-
talitatii fiziologice. in fapt, se realizeaza numai natalitatea ecologica, adica se nasc in
anumite conditii ecologice doar atatea indivizi cat permite mediul.
Rata mortalitatii - prezinta raportul dintre numarul de decese dintr-o generatie sau
dintr-un grup de generatii intr-o unitate de timp si efectivul populatiei sau un numar
standard (100 sau 1000 de indivizi). In conditii optime pentru cresterea si
dezvoltarea organismelor s-ar infaptui mortalitatea fizilogica. Dar in realitate, cei mai
multi indivizi pier din cauza rezistentei mediului exterior, fiind exterminati de
pradatori, paraziti, foamete, conditii nefavorabile etc., adica se infaptuieste numai
mortalitatea ecologica, conditionata de presiunea factorilor de mediu.
Rata de crestere numerica - este rezultatul relatiilor dintre natalitate si mortalitate,
adica diferenta algebrica dintre marimile acestora. Este necesarde mentionat ca in
cele mai dese cazuri natalitatea domina asupra mortalitatii - cand numarul de indivizi
al unei specii creste brusc, incat incepe invazia lor. Acest aspect este caracteristic
animalelor mici. Insa, odata cu agravarea conditiilor de viata (supra-densitatii in
special), are loc cresterea brusca a mortalitatii si, ca rezultat, numarul populatiei
incepe sa scada. Daca mortalitatea intrece natalitatea, populatia devine regresiva.
Insa la un anumit nivel cantitativ mortalitatea incepe sa scada, iar natalitatea creste
si in legatura cu aceasta pentru un anumit interval de timp ea devine stabila, datorita
faptului ca natalitatea, mortalitatea si structura de varsta raman relativ constante.
Structura populationala a speciilor de organisme vii
Fiecare populatie se caracterizeaza si printr-o anumita structura (organizare) care
este determinata de particularitatile morfologice, fiziologice, genetice, de distribute a
indivizilor pe teritoriul, de raporturile gruparilor naturale dupa sex, varsta etc. Ea se
formeaza atat pe baza insusirilor biologice generate ale speciei, cat si sub influenta
factorilor abiotici ai mediului si ai populatiilor altor specii. De aid reiese ca structura
populatiei are un caracter de acomodare. Diferite populatii ale unei specii poseda
particularitati de structura atat asemanatoare, cat si distinctive, caracterizand
specificul conditiilor ecologice in locurile de existenta.
Fiecare specie, ocupand un anumit areal (teritoriu), este reprezentata pe el de
anumita populatie sistematica. Insa, cu cat arealui ocupat de specie are o divizare
mai complicata, cu atat mai largi sunt posibilitatile de separare ale unor populatii
aparte. De mentionat ca structura populationala a speciei este determinate si de
particularitatile biologice, cum sunt: mobilitatea indivizilor, gradul de atasare a
teritoriului, capacitatea de a invinge obstacolele naturale etc.
Varietatea populatiilor naturale se exprima de asemenea in varietatea de tipuri a
structurii lor interne.
Structura bioiogica a populatiilor
Principals indici ai structurii unei populatii de organisme sunt numarul de indivizi si
distributia acestora In spatiu. Dartrebuie sa mentionam ca trasaturile individuale ale
fiecarui organism depind de particularitatile genotipice ale acestuia si de modul cum
se realizeaza in procesul ontogenezei, avand In vedere ca fiecare individ are
anumite dimensiuni, se deosebeste dupa varsta si sex, trasaturi distinctive de
morfologie, particularitati de comportare, limitele sale de toleranta si gradul de
adapta-bilitate la variatiile elementelor mediului, care influenteaza structura ei. Din
aceste considerente deosebim:
- structura de sex a populatiilor- reprezinta raportul dintre indivizi dupa
apartenenta la diferite sexe si are o mare Insemnatate pentru cresterea numerica a
47
populatiei. Structura pe sexe difera foarte mult de la o specie la alta. Spre exemplu,
la vrabia comuna (Passer domesticus) masculii alcatuiesc cca 55%, la unele specii
de rate salbatice masculii alcatuiesc cca 70% etc. Raportul dintre sexe in populatie
se stabileste atat dupa legile genetice (astfel, In ce priveste mortalitatea se
manifesta inca In perioada embrionara - printre nou-nasuti sunt de 1,5 ori mai multe
femele, decat masculi, iar la fazani, pitigoiul mare, unele rozatoare, procentul de
mortalitate e mai mare la masculi), cat si sub Influenta factorilor ecologici ai mediului
(astfel, la furnicile de padure din ouale depuse la temperature de 20C se dezvolta
masculi, iar la temperaturi mai inalte - in exlusivitate femele; la plantele Arissaema
japoni-ca predominarea dupa sex depinde de acumularea si rezervele de substante
nutritive in tuberculi - din tuberculi mari cresc exemplare cu flori feminine, din cele
marunte cu flori barbatesti s.a.). Proportia sexelor reprezinta un indice important in
aprecierea perspectivelor dezvoltarii unei populatii de organisme.
Dominarea femelelor presupune populatie in plin progres numeric; domina-rea
masculilor- un regres al dezvoltarii numerice, iar in proportie de 1:1 intre sexe - o
populatie stationara;
- structura de varsta a populatiei - se exprima prin proportiile in care sunt
reprezentate diferitele grupuri sau clase de varsta fata de numarul total al populatiei
date de organisme. Cu varsta cerintele individului fata de conditiile mediului vital si
rezistenta la unii factori ai sal este legica si se modifica in mod considerabil. La
diferite etape ale dezvoltarii pot fi schimbari in habitatul organismului, modul de
nutritie, caracterul de deplasare, activitatea generala etc. (spre exemplu, broastele
de iarba pe uscat si mormolocii lor in bazinele de apa, omizele ce rod frunzele, crinii
de mare si larvele lor planctonice sunt doar stadii onogenetice diferite ale uneia si
aceleiasi specii). Deosebirile de varsta in modul de viata au adesea drept consecinta
faptul ca unele functii sunt indeplinite pe deplin la un anumit stadiu de dezvoltare
(spre exemplu, unele specii de insecte cu metamorfoza completa nu se alimenteaza
in stare de imago, iar cresterea si nutritia se realizeaza la stadiul de larva, in timp ce
indivizii maturi exercita doar fucnctiile de raspandire si reproducere).
Din punct de vedere fiziologic, viata unui organism poate fi divizata in mai multe
etape de varsta, care difera prin greutatea corpului, talie, numar etc.
Durata vietii unui organism, dupa parerea majoritatii specialistilor in domeniu, se
imparte in: varsta prereproducatoare (juvenila) - se incepe odata cu formarea oului
si pana la prima reproducere; varsta reproducatoare (de matu-ritate) - dureaza
toata perioada de reproducere; varsta postreproducatoare (senescenta) - de la
ultima reproducere si pana la peirea individului. Raportul dintre ponderile claselor de
varsta caracterizeaza structura de varsta a populatiei, arata sensul evolutiv al
acesteia. Spre exemplu, atunci cand ponderea juvenililor este superioara in
populatie, aceasta se afla in crestere si, invers, predominarea ponderii senescentilor
caracterizeaza declinul numeric al populatiei, iar cand cele trei clase de varsta
ocupa ponderi aproximativ egale, populatia este stationara

Biocenoza si caracterizarea ei
Organismele vii care populeaza un anumit teritoriu nu reprezinta totalitate de
elemente autonome, ci un tot intreg, alcatuit in baza relatiilor interdependente.
Totalitatea de plante, animale, ciuperci si microorganisme care populeaza un anumit
biotop se numeste biocenoza (din gr. "bios" - viata, "koinos" - in comun).
Biocenoza este un nivel de organizare a viului superior populatiilor. Ea este
alcatuita dintr-un numar diferit de populatii de specii diferite. Toate aceste specii, fie
direct, fie indirect, asigura existenta biocenozei. In functie de speciile caracteristice
biocenozelor, ele pot avea dimensiuni diferite: de la cativa centimetri pana la zeci si
48
sute de kilometri.
Fiecare biocenoza, indiferent de natura sa (naturala - bazin acvatic, padure
etc.; artificiala - livada, Ian de semanaturi etc.) se caracterizeaza prin prezenta unor
anumite elemente structurale (organisme), si anume:
1. Producatorii - organismele care asigura sinteza substantei organice
necesare existentei sistemului. In majoritatea biocenozelor naturale, in calitate de
producatori principali sunt plantele fotosintetizante. In unele cazuri, functia de
producator poate fi preluata si de om, spre exemplu atunci cand asigura cresterea
unor pesti intr-un bazin acvatic artificial.
2. Consumatorii - organismele care asigura transformarea succesiva a
substantei organice. Diversitatea consumatorilor este foarte mare si reprezinta
rezultatul adaptarii la conditiile de trai. De aceea, in biocenoze pot fi consumatori de
ordinul I, II s.a.m.d.
Consumatorii biocenozelor sunt reprezentati de diferite grupe de animale,
inclusiv si om.
3. Reducatorii - organismele care asigura degradarea (minerali-
zarea) substan|elor organice. De regula, microorganismele (ciupercile
de mucegai, bacteriile) si serie de animale (zoofagi) si plante (fito-
fagi) asigura degradarea resturilor organice ale plantelor si animalelor.
Biocenozelor le sunt caracteristice doua grape principale de organisme:
1. Organisme autotrofe, care isi asigura sinteza substantelor organice cu fortele
proprii. Principalele organisme autotrofe sunt plantele verzi, care pe contul energiei
solare si a substantelor anorganice (C02,H2O) creeaza omasa organica enorma
ce asigura existenta biocenozei. Aceste organisme se numesc fotoautotrofe (in afara
de plantele verzi la aceasta grupa se refera si bacteriile fotosintetizante care
utilizeaza C02 si H2S pentru sinteza substantelor organice).
Organisme autotrofe sunt si un grup de bacterii caracteristice solului, care
pentru sinteza substantelor organice din cele anorganice utilizeaza energia ce se
degaja in urma reactiilor chimice (la oxidarea sulfului, fierului, azotului). Aceste
bacterii (chemoautotrofe) au fost descoperite de savantul rus A.N. Vinogradski.
2. Organisme heterotrofe, care consuma substantele organice deja sintetizate
de alte organisme. La aceasta grupa se refera animalele, ciupercile si majoritatea
bacteriilor.
Organismele heterotrofe pot utiliza substanta organica a altor organisme, fie
parazitand pe ele (organisme parazite), fie degradand resturile lor (organisme
saprofite).
Biocenozele se caracterizeaza prin trei indici principali:
1. Valoarea numerica - cantitatea de indivizi (totalitatea de
specii) caracteristica biotopului dat. Ea depinde de tipul speciilor din
biocenoza, gradul lor de adaptabilitate, de specializare, de aria
teritoriului ocupat etc. Valoarea numerica reprezinta numarul de
indivizi (specii) la unitate de suprafata ce coincide cu arealul
biocenozei.
2. Biomasa - totalitatea substantei organice a indivizilor
(speciilor) care formeaza biocenoza. Ea se exprima in unitati de
greutate (kg, tone) la unitate de suprafata (m2, ha). Partea cea mai
considerabila din biomasa biocenozelor terestre le revine plantelor
superioare.
3. Productivitatea - biomasa organica ce se formeaza intr-o
unitate de timp. Evident, ea este determinata de activitatea plantelor ca
producatori principali.
49
 Biocenozele naturale se caracterizeaza printr-o serie de proprietati, printre
care:
- interdependenta organismelor la baza carora se afla legaturile trofice;
- circulatia materiei si energiei prin intermediul organismelor vii;
> - posibilitatea succesiunilor (transformarilor) ecologice;
- capacitatea inalta de autoreglare asigurata de insei
componentele biocenozei.
In biocenozele naturale se instaleaza serie de legitati.
In 1840, agrochimistul german J. Liebig a elaborat legea mini-mului, conform
careia "cresterea plantelor depinde de acele elemente care sunt necesare
existentei in sol in conditii minime". Mai tarziu, aceasta lege si-a extins valabilitatea
asupra tuturor organismelor.
In 1911, V. Shelford enunta legea tolerantei, conform careia dezvoltarea
materiei vii este posibila numai in anumite limite ale concentratiei factorilor abiotici.
Aceste limite variaza. intre optimum ecologic si pessimum ecologic (concentratia
maxima a factorului dat). Organismele pot avea tolerance diferite pentru diversi
factori ai mediului, ceea ce permite adaptare mai larga a acestor organisme.

ISTORIA SPECIEI.

Umanitatea modern (nu cea contemporan) este, mcar n parte, contemporan cu

H. sapiens fossilis. Ipoteza unei succesiuni cronologice ntre cele dou specii s-a
nscut din situaia special european. ntr-adevr, H. sapiens sapiens ptrunde
n Europa cndva n jurul anului 40.000 .Hr. Dar originile sale se plaseaz n grupul
din Orientul Apropiat (Qafzeh, Tabun, Skhul etc.), aflat mai aproape de H. s. sapiens
dect de neanderthalienii europeni. Evoluia n timp a oamenilor moderni duce la
apariia raselor moderne - un fenomen relativ recent, poate chiar de la sfr itul
paleoliticului, i reprezentnd ultima form de adaptare biologic a fiin ei umane la
mediu. Rasele actuale sunt deosebite anatomic, uneori foarte evident. Numai
amnuntele biologice cu rol adaptativ sunt cele care dau un aspect diferit raselor (de
ex., tendina corpurilor umane de compactare n zonele reci, pentru a limita piederea
de cldur, respectiv alungirea membrelor pentru un efect invers, accentuarea
esuturilor adipoase pentru meninerea umidit ii, apari ia pliului ocular pentru
protejarea globului ocular etc.). Potenialul intelectual este identic, iar apartenen a
raselor la o singur specie este demonstrat de posibilitatea metisajului.
La nivel anatomic nregistrm evoluii n parte paralele ale diferitelor tipuri; n
general, ele au o talie mai mare (Cro-Magnon = 1,80 m, Grimaldi = 1,80 - 1,95 m)
sau mai mic (Combe-Capelle = 1,63 m, Chancelade = 1,60 m), dar n ambele
cazuri capacitatea cranian este mare (Cro-Magnon = 1600 cm, Chancelade =
1710 cm).

Succesiunea tipurilor pare s fie: Combe-Capelle (perigordian inferior) Cro-

Magnon (aurignacian) Chancelade (magdalenian). Alte exemple relevante sunt
Paviland, Solutr, Laugerie-Basse, Grimaldi, Predmosti, Obercassel. Dar practic
fiecare regiune a lumii a dat la iveal resturi ale lui H. s. sapiens.

50
Creier de Homo sapiens
Principalele achiziii culturale din paleolitic pot fi ordonate pe mai multe paliere. La
nivel tehnologic asistm la diversificarea tradi iilor tehnologice i a tipologiilor;
ncepnd cu nivelul paleoliticului superior evoluia uneltelor ncepe s fie n bun
msur regionalizat. Alturi de utilajul litic (de piatr), capt o pondere deosebit
utilajul din os i corn sau filde; din aceste materiale (foarte probabil utilizate i
nainte, dar n proporie mai mic) se produc unelte mai eficiente (de tipul
harpoanelor i vrfurilor de suli). Dar poate ceea ce este mai important este faptul
c apare prima unealt care multiplic fora uman - propulsorul. Acesta practic
mrete distana loviturii eficace de suli, ceea ce atrage dup sine o vntoare mai
eficient. La nivel cultural principala achizi ie este apari ia artei. Complexitatea
acesteia reprezint separarea clar a omului modern de to i predecesorii si.

ORIGINEA SPECIEI

Conform studiilor evoluioniste, cele mai apropiate rude actuale ale omului (specii
care se ntlnesc astzi pe Pmnt, deci nu specii fosile) sunt dou specii
de cimpanzeu Pan troglodytes ("cimpanzeul obinuit") i Pan paniscus ("cimpanzeul
pitic" sau "Bonobo"). Alte rude apropiate actuale sunt urangutanii i gorilele. Biologii
au comparat o secven de perechi de baz ADNde la oameni i cimpanzei i au
estimat o diferen total genetic de circa 5 % [1]. Se presupune c rasa uman s-
a desprit de cimpanzei acum 5 milioane de ani. Totu i, rapoarte recente, folosind
date obtinute de la un craniu uman n vrst de 7 milioane de ani, indic despr irea
de alte hominide mult mai devreme. Unii oameni de tiin ncearc s includ
cimpanzeii n genul Homo, dar aceasta este deocamdat o prere minoritar n
cadrul comunitaii tiinifice.

Diferite grupuri religioase au ridicat o serie de obiec ii la teoria evoluiei

umanitii dintr-un strmo comun cu cel al hominidelor. Vezi Teoria
creaionist iTeoria evoluionist a umanitii pentru cteva puncte de vedere
contadictorii.
51
EVOLUTIA SPECIEI
Milioan Acua
.
e ani l
{Specii Homo
actuale de sapiens
gorile i (Lumea .
cimpanzei ntreag
} )
Linie Homo
evolutiv neandertalens
ce duce is .
1 spre (Europa i
gorilele Asia de est)
i ??
cimpanzei
i .
Homo heidelbergensis
actuali (Lumea veche)

Homo erectus
Homo antecessor .
(Asia de est)
(Spania)
?? Paranthropus
Paranthropus
boisei
robustus
Homo ergaster (pre erectus) (Africa de
(Africa de sud)
(Africa de est) est)
2
?
. Homo habilis
(Africa
. subsaharian)
Homo
rudolfensis
.
(Africa de
est)
3 ??
Paranthropus
Australopithec
Australopithec aethiopicus
. us garhi
us africanus (Africa de est)
(Etiopia)
(Africa de sud)
?
Australopithecus ?
bahrelghazali
(Ciad) Australopithecus afarensis
4 (Etiopia, Tanzania)
?
HOMINIZI
5 .
?
52
 Australopithecus anamensis
(Kenia)
Australopithecus

ramidus
?
(Etiopia)

??
Ardipithecus ramidus
(Etiopia)
6
?
. Orrorin ?
tugenensis
(Kenia)

?

. Sahelanthrop
? us tchadensis
7 (Ciad)

??
Mari maimue primitive strmoii gorilelor, cimpanzeilor {i
oamenilor}

Evoluia speciei umane prezentat de Crciun T. n Dic onar de Biologie, 1989

Maimue
Pongidae - actuale
mari

Australopitecus - - -
Propliopithecus
Homo
- - -
Hominidae neandertaliensis
Pitecantropii -
Homo
Homo habilis
erectus Omul de Cr Homo
Magnion sapiens
[modific]Genealogia omului dup D. C. Johanson i T. D. White 1979, din
Crciun 1989
Australopitecus Australopitecus Australopitecus
-
afarensis africanus robustus
Homo habilis

53
 Homo
Homo erectus
sapiens

Not
Casete cu fond verde Linia principal de evoluie
Casete cu fond verde nchis Linie evolutiv ce n final va eua
Caset cu fond rou Ramuri cu evoluie euat
Evoluia speciei umane dup....

Evoluia speciei umane dup ...

HABITATE

Cei 6,3 miliarde de oameni (2003) locuiesc pe Pmnt, cu dou sau trei excepii
constnd n echipajele de pe Staia Spaial Internaional sau alte misiuni spaiale.
ntre 1969 i 1974, pn la dou persoane au petrecut simultan perioade de timp
pe Lun. Numrul persoanelor care au cltorit n spaiu este n cre tere. nainte de
1961 toi oamenii au fost reinui pe Pmnt; primul om care a cltorit n spa iu a
fost Yuri Gagarin.
54
Majoritatea omenirii (61 %) locuiete n regiunile asiatice. Restul oamenilor locuiesc
n Americi (14 %), Africa (13 %) i Europa (12 %) precum i n numeroase insule
din Oceania.

n jur de 2,5 miliarde de oameni locuiesc n mediul urban. Se crede c n secolul

XXI urbanizarea va crete dramatic. Problemele oamenilor n orae sunt diversele
tipuri de poluare, criminalitatea isrcia, n special n suburbii.

Fiind una dintre cele mai rspndite specii de mamifere, specia uman este i cea
mai divers n privina habitatului: oamenii triesc pe toate continentele, n funcie
de climat.

Din punct de vedere istoric aezrile umane au fost organizate i extinse n

apropierea resurselor naturale, cum sunt apa, terenul fertil pentru agricultur i
resursele de vnat. n multe locuri, datorit unui comer dezvoltat, aceti factori au
azi o relevan sczut pentru dezvoltarea sau declinul a ezrii.

55
VII ECOSISTEMUL SI BIOSFERA. ECOLOGIA SI ACTIVITATEA PRACTICA A
OMULUI. OCROTIREA BIODIVERSITATII.

Biosfera
Varietatea si unitatea biosferei
Totalitatea fiintelor vii de pe pamant constituie un invelis continuu biosfera
Vietutitoarele traiesc pe pamant de la cele mai adinci parti ale oceanului planetar si
pana la cele mai inalte regiuni ale uscatului.
In aceste limite extreme viata se manifesta intr-o varietate extrema de forme , de la
cele mai simple si mai marunte pana la cele pana la cele mai complexe , unele de
talie uriasa cum sunt balenele din lumea animala si Sequoia din lumea vegetala.
Varitatea atat de mare a fiintelor vii constituie biodiversitatea. Capacitate de
reproducere este una din particularitatile de baza a fiintelor vii Schimbul de
substante si de energie cu mediul este intens si continuu. Prin procese biochimice si
biofizice se produce metabolismul, prin care vietuitoarele asimileaza sau
dezasimileaza substantele cu care se hranesc . Sensibilitatea capacitatea
organismelor de a reactiona la actiunea unor stimuli veniti din exteriorul lor.
Structura biosferei cu toata marea varietatea a fiintelor vii aceste pot fi grupate in
doua mari categorii : plante si animale.
Plantele sunt vietuitoare care in general isi fabrica prin sinteza substanta din care e
alcatuit corpul lor. Omare parte din plante realizeaza sinteza cu ajutorul energiei
luminoase fotosinteza folosind ca substante de baza apa si dioxidul de carbon.
In general plantele nu sut mobile ci sunt fixate pe substratul pe care se sprijina.
Animalele sunt in general vietuitoare care se hranesc cu substante
organice , fara a sintetiza ele insele.Totodata majoritatea animalelor suntmobile si
executa deplasari apreciabile in cautarea hranei . Animalele sepot imparti in doua
categorii dupa mediul de viata : animale acvatice sianimale terestre .
Relatiile vietuitoarelor cu mediul
MEDIU DE VIATA reprezinta totalitatea factorilor biotici si a celor abiotici.
Factorii abiotici nu au valori constante. Ei variaza in timp sispatiu. Majoritatea
factorilor abiotici se produc cu regularitate.Candvariatiile factorilor abiotici sunt mici
organismele se adapteaza.Acestelimite se numesc LIMITE DE TOLERANTA. Exista
limite de larga toleranta(omul) si de mica toleranta (viermele de matase). Factorii
periodici careNU se produc constant sunt inundatiile, seceta, incendiul.
STRUCTURA ABIOTICA (fara viata)
FACTORI GEOLOGICI- solul, rocile
FACTORI GEOGRAFICI- altitudine, latitudine, longitudine
FACTORI MECANICI- flux, reflux, curentii, cutremure
FACTORI FIZICI- temperatura, lumina, apa, aer
FACTORI CHIMICI- compozitia aerului, a apei
Factorii BIOTICI sunt legati intre eiprin relatii interspecifice :relatii
de hranire, de aparare, de reproducere, de raspandire. Organismele care ii apartin
sunt clasificate in trei categorii:
1).PRODUCATORII PRIMARI- plantele verzi care produc substanta organica
(o. fitofage)
2).CONSUMATORII. In functie de hrana consumatorii sunt:
-primari- organisme care se hranesc cu producatorii primari
-secundari- organismele care se hranesc cu consumatorii primari
-tertari- organismele care se hranesc cu consumatorii secundari
-cuatermali se hranesc cu totii consumatorii. (org. zoofage)
3).DESCOMPUNATORII- org. care descompun materia organica in elemente
56
minerale.
CARACTERISTICI:
DIVERSITATEA- nr. mare de specii. Cu cat diversitatea e mai mare cu atat
biocenoza e mai
Stabila
DOMINANTA- specia predominanta
ABUNDENTA- nr. de indivizi intr-o biocenoza raportat la biomasa.
CONSTANTA-consecventa cu care o specie traieste in biocenoza.
FRECVENTA-raportul exprimat in procente dintre nr. de indivizi al unei probe
sinr.total al probei respective.
Ecosistemele
CE SUNT ECOSISTEMELE?
Ecosistemele sunt unitati functionale si structurale rezultate din
integrailitatea biotopurilor (habitatelor) si a biocenozelor. Dar biotopul si biocenoza
sunt atat de intrepatrunse, separarea lor in spatiu este absolute imposibila. Biotopul
fara biocenoza si biocenoza fara biotop sunt de neconceput. In ecosisteme se
realizeaza interactiunile dintre biotop si substanta vie. Orice ecosistem dispune de
un fond de substante abiotice pe care se suprapun procesele biologice prin care
atomii trec din combinatii minerale in combinatii organice si invers. Ecosistemul fiind
o structura functionala, functionalitatea lui rezulta din relatiile dintre speciile care il
compun, cat si din interactiunile acestora cu factorii abiotici. Scopul ecosistemului
este de a antrena energia
solara si substantele nutritive in circuitul biologic, pentru a fi transformate in
substantele organice ce alcatuiesc indivizii populatiilor din biocenoza. Astfel,
ecosistemul este o unitate productiva de substanta organica ce se materializeaza in
organismele ce populeaza biotopul respectiv.
Mediul de viata este reprezentat de totalitatea factorilor fara viata (abiotici) si
inzestrati cu viata (biotici). Partea abiotica a mediului formeaza biotopul, care
cuprinde substratul(elemente minerale si organice) si factorii climatici (lumina,
temperatura,umiditate, vant), iar partea biotica formeaza biocenoza, fiind
reprezentatade populatiile de plante si animale din specii diferite, care traiesc intr-
unbiotop.
Biocenoza este alcatuita din totalitatea populatiilor din specii diferite de
plante si animale dintr-un biotop.
Substratul biotopului poate fi de trei feluri, dupa natura sa: solid (solul),
lichid (apa) si gazos (atmosfera) ; deci si biotopurile sunt de trei feluri:
terestru (de exemplu parcul, avand ca substrat solul), acvatic (de exemplu balta,
avand ca substrat masa apei si substratul solid de pe fundul apei) si biotopul aerian,
avand ca substrat atmosfera.
Biocenozele terestre si cele acvatice au o structura verticala si una orizontala. Intre
biotop si biocenoza exista o stransa legatura si influente reciproce; ele nu pot exista
decat impreuna.
Biotopul si biocenoza formeaza impreuna ecosistemul.
In tara noastra, ecosistemele prezinta sase aspecte sezoniere:
prevernalul, vernalul, estivalul, serotinalul, autumnalul si hibernalul.
Aparitia acestor sezoane au determinat si o ritmicitate a activitatii organismelor
animalelor. Din acest punct de vedere, organismele pot fi
active toata perioada anului (sedentare sau migratoare) si care alterneaza perioada
de activitate cu cea de repaus (hibernare sau amortire).
Unele vietuitoare nu sunt specifice anumitor biotopuri. De exemplu, ghiocelul creste
in mai toate tipurile de relief, de la campie pana la zona alpina, in paduri, tufarisuri,
poieni sau ciocanitoarea pestrita care este cea mai comuna ciocanitoare de la noi,
57
traieste in toate padurile de ses si de deal, dar populeaza si localitatile, sesurile si
gradinile. Alte vietuitoare traiesc numai in anumite biotopuri (nufarul creste in balti si
lacuri, stejarul in padurile din zona de campie, rama in mediul subteran, stiuca in
mediul acvatic etc.). Aceste vietuitoare au adaptarispecifice biotopului in care
traiesc; ele reprezinta forme biotice, fiind expresia unitatii dintre organism si mediu, a
interrelatiilor dintre biotop si biocenoza. Pe baza cunoasterii formelor biotice, putem
aprecia mediul din care provin acestea. Fizionomia unei biocenoze se recunoaste pe
baza formelor biotice. Biotopul, la randul sau actioneaza ca un factor de selectie in
alcatuirea biocenozei. Insusirile biotopului favorizeaza dezvoltarea unei specii si
impiedica patrunderea altora in teritoriu.
Ori de cate ori se repeta un anumit biotop in teren, se repeta si
biocenoza corespunzatoare prin formele sale biotice.
Sunt relatii care se stabilesc intre indivizii unor specii; ele se numesc
relarii interspecifice. Relatiile interspecifice de constructie, transport, legate de
reproducere si aparare, sunt intotdeauna avantajoase speciei (sau populatiei).
Relatiile stabilite intre indivizii aceleiasi specii se numesc relatii intraspecifice. Intre
indivizii grupului exista diferite forme de comunicare si cooperare, necesare
asigurarii unitatii si securitatii grupului.
Solidaritatea colectivitatilor intraspecifice, bunele relatii dintre indivizi
se realizeaza prin limbajul sonor, chimic, cromatic, luminos, electric si
comportamental.
Exemple de ecosisteme naturale:
-
Parcul National Portile de Fier si Rezervatia biosferei Delta Dunarii sunt
unicate ecologice, care trebuie protejate si conservate
-
Raul, ecosistem acvatic in care structura biocenozelor este determinata
de structura biotopurilor
-
Marea Neagra, care este unica intre marile lumii prin caracteristicile
biotopului si ale biocenozei
-
Lacul, ecosistem acvatic in care structura biocenozei este determinata
de variatia factorilor abiotici
-
Padurea, care ramasa in regim ntural este un ecosistem complex si
stabil. Ea prezinta o stratificare caracteristica pe orizontala si pe
verticala.
-
Tufisurile si pajistile (pasuni si fanete), ecosisteme terestre care
trebuie protejate, pentru ca reprezinta surse importante de producere a
nutretului pentru animalele domestice.
Evolutia vietii pe Terra formata cu peste 4,5 miliarde de ani in urma,Terra a fost
supusa unor schimbari importante care au afectat puternic geosferele externe-
atmosfera,scoarta terestra si hidrosfera.In zona de contact si interanctiune s-au
format conditii favorabile aparitiei fiintelor,aparute in formele cele mai simple
,vietuitoarele au evoluat continuu,s-au adaptat la conditii ecologice din cele mai
variate.
Timp de aproape 4 miliarde de ani au durat erelea rha ica si
protezoic. Inprotezic au aparut primele si cele mai simple forme unicelare de vitain
oceanu primar. Cu cca 570 milioane de ani in urma a inceput era paleozioca cand
existau deja vietuitoare pluricelulare-alge si animale nevertebrate.
58
In urma cu circa 245 milioane de ani a inceput era mezozica ,in
timpul careia a continuat fragmentarea uscaturilor si formarea unor noi
lanturi de munti.
Era neozoica a inceput cu aproape 65 miliaone de ani in urma si in
timpul sau a continuat evoluatia plantelor superioare. Cu aproape 2 milioane de ani
in urma a inceput era cuaternara,lainceputul careia s-a produs o racier climatic
puternica,manifestandu-seperioade glaciare.

ECOLOGIA SI ACTIVITATEA PRACTICA A OMULUI.

Resursele naturale: conservare i gestionare.
Conservarea li gestionarea rationala a resurselor naturale sunt imperative
recunoscute de cea mai mare parte a statelor si consfintite in diverse tratate pi
conventii. (Conventia asupra diversitatii biologice).
Resursele naturale sunt elemente materiale, encrgetice si informational* existente in
mediu, in afara activitatii umane, ce pot fi folosite de catre sistemeli biologice si de
catre societatea umana. (Schiopu, 1997). Resursele sunt constitulti din elemente $i
substante chimice, energie sub diferite forme, informatic genctii I rezervata in
sistemele naturale si antropice.
Diri punct dc Ve'dere al intereselor societ&tii umane resursele naturale se impart in:
- resurse naturale inepuizabile: energia eoliana, energia
mareelor,precipitafnlc;
- resurse naturale epuizabile
a. regenerabile biomasa, etc.
b. neregenerabile: energia conventionale (petrol, gaze, c&rbune).
Substante minerale (FE. CU, AU, Ni etc. ) pi ilnai '. genetice care in anumite
conditii pot sa disparS f&rS 10 mai refai
Resursele naturale conventionale ie utilizeaza cel mai usor din punct de vedere
tehnologic. In maximum 200 de am petrollll, I Irblinele, gazole naturale nu vor mai fi
prezente pe Terra.
Daca omenirea va ramam- la actualul itadiu de dezvoltare tehnologicfi in urmatorii 200 de
ani si-ar semna actul de decei nuinai din cauza ca nu se va mai putea aproviziona cu
energie, In cazul producerii energiei neconven^ionale si conservarii mediului omenirea
Ipi vi putea prelungi nedifinit existenta.
Omenirea nu a ajuni fiza e l i m i n a i pericolului imei catastrofe ecologice globale.
Cauzele sunt urmatoarele:
dezvoltarea initials a Induitriol nu a lull in considerate influenza negativa asupra
mediului; in tarile nedezvoltate si In curs de dezvoltate sunt transferate tehnologii, ce
privesc producerea de bunuri materiale cu once pret, ele negiijcaz.a costurile energetice
si de protectie a mediului.
De mai bine de 20 de ani omenirea Incearca sa creeze un eehiiibru intre activitatea
economica si mediul ambiant, Expertii Natiunilor Unite au elaborat conceptul
"dezvolturii durabile".
Marile puteri economics si, In special, cele care dispun de resurse conventionale
importante, aoceptS cu greu nolle itrategii, mai ales reducere risipei de energie. SUA,
cea mai mare putere economica a lumii este si principalul poluator al ei.
Daca un cetatean chinez ar manca tot atita carne de vila cit unul amcrican, intreaga
productie de furaje a Americii nu ar fi suficient schinezilor. Si daca chinezii ar folosi
automobilul la fel de mult ca americanii, atunci, numai chinezii ar folosi cu 1/3 mai
mull decit intreg necesarul omenirii astazi. Cu siguranta amerieanii vor trebui sa
mearga mai mult cu bicieleta si sa manance orez si legume.

59
POLUAREA BIOSFEREI.
Dezvoltarile activitatilor umane, o data cu nceputul erei industriale, au contribuit la
cresterea si diversificarea poluarii biosferei, cu efecte directe asupra echilibrelor si
dezvoltarilor umane si cu consecinte nefaste asupra propriei noastre
specii.Dezvoltarea activitatilor de productie antreneaza inevitabil o crestere a
deseurilor.Daca acestea nu sunt reciclate,distruse si scoase din circuitul poluant,
atunci fenomenul,in sine,apare inevitabil.
Poluarea este o modificare defavorabila mediului naural,care apare partial sau
generalizat,ca urmare a supra produselor (rezidurilor/activitati umane) si,care prin
efecte directe sau indirecte,altereaza criterii de repartitie ale fluxurilor de
energie,nivelurile de radiatie, constitutia fizico-chimica a mediului natural si
abundenta,respectiv, diversitatea speciilor vii.Aceste modificari pot afecta direct
specia umana,datorita impactului ce il pot avea asupra resurselor agricole (a
ecosistemelor agrocole,n general),asupra apei si altor produse biologice.Ele pot,de
asemenea,afecta, prin alterare, obiectele fizice de care dispune,posibilitatile
recreative ale mediului,precum si frumusetea naturii,arhitectura peisagera,urtind,de
fapt,natura. (Comitetul stiintific al Casei Albe)
Poluarea este, astazi, extrem de diversa. O ncercare de sintetizare ne conduce la
trei tipuri principale de categorii de poluare si anume :
1 Poluare fizica : generata de diverse radiatii, ndeosebi de cele nucleare
accidentale, cea termica, zgomote si infrasunete ;
2 Poluare chimica : foarte diversa, poate fi generata de produse naturale,
minerale sau organice, precum si de substante de sinteza, inexistente initial n
natura;
3 Poluare biologica : creata de contaminari microbiologice, ca urmare a
introducerii abuzive sau accidentale a unor specii sau varietati de animale si specii.
O alta clasificare, oferita de D. schiopu n 1977, contine o paleta mai larga de
tipuri de poluare , astfel :
DUP PROVENIENA POLUANILOR :
Poluare naturala : biologica; datorata unor fenomene fizico-chimice din natura;
menajera
Poluare industriala
Poluare agricola
DUP NATURA POLUANILOR :
a) Poluare fizica:termica, sonora (fonica), luminoasa, radioactiva, electrica
b) Poluare chimica:cu derivati ai carbonului si hidrocarburi lichide, cu
derivati ai sulfului , ai azotului etc., cu derivati ai metalelor grele (Pb, Cr etc.), cu
derivati ai fluorului, cu materii plastice, cu pesticide, cu materii organice
fermantescibile etc.
c) Poluare biologica:contaminarea microbiologica a mediilor inhalate si ingerate,
precum si a solui (exemple pentru sol : antrax, ciuma, germeni fitopatogeni),
modificari ale biocenozelor si invazii de specii animale si vegetale (exemplu : prin
introducerea de seminte de buruieni din alte zone sau favorizarea nmultirii unor
specii de buruieni consecutiv tratamentelor cu erbicide)

Poluarea solului
Solul poate fi poluat :
Solul poate fi poluat :
-direct prin deversari de deseuri pe terenuri urbane sau rurale, sau din ngrasaminte
si pesticide aruncate pe terenurile agricole ;
agricole ;
60
-indirect, prin depunerea agentilor poluanti ejectati initial n atmosfera, apa ploilor
contaminate cu agenti poluanti "spalati" dindiatmosfera contaminata,, transportul
agentilor poluanti de catre vnt de pe un loc pe altul, infiltrarea prin sol a apelor
contaminate

Elementele poluante ale solului

sunt grupate in 3 categorii:
elemente biologice
reprezentate de organisme (bacterii, virusi, paraziti),eliminate de om si de
animale,,fiind in cea mai mare parte patogene. Ele fac parte integranta din diferite
reziduuri (menajere, animaliere, industriale);

elemente chimice
in cea mai mare parte de natura organica. Importanta lor este multipla: servesc
drept suport nutritive pentru germeni, insecte si rozatoare, sufera procese de
descompunere cu eliberare de gaze toxice si pot fi antrenate in sursele de apa, pe
care lel degradeaza;
elemente fizice
care provoaca dezechilibrul compozitiei solului: inundatii, ploi acide, defrisari masive.

PRINCIPALII POLUANTI:
Efecte nedorite asupra calitatii solului il au deeurile si reziduurile menajere din
industrie, comer si agricultura care nsumeaz anual circa 5 miliarde de tone de
substane minerale, 32 miliarde mc de ape industriale uzate, 250 milioane de tone
de praf, 70 miliarde de tone de substane toxice gazoase, dejeciile de la animale
etc. Probleme deosebite ridica deeurile si reziduurile solide, faptul
ca degajarea acestora pe lng substanele chimica folosite in agricultura, prezint
cea mai importanta sursa de poluare a solului. Metalele grele ( plumb, mercur, crom,
cupru, zinc etc. ) provenite din diferite surse, ajunse pe si in sol pe diferite cai se pot
acumula in sol de unde trec in plante cu efecte duntoare.
Pesticidele sunt si vor continua sa fie sursa de poluare a solului care afecteza
direct sntatea omului si a animalelor, impunndu- se folosirea limitata a DDT-ului,
reducndu-se astfel riscul de poluare pentru mediul nconjurtor. Ingrasamintele
cu azot duc la suprafertilizarea solului, constatndu-se o acumulare mrita de nitrai
in unele plante

Poluarea apei

Apa este un factor important n echilibrele ecologice, iar

poluarea acesteia este o problem actual cu consecine mai mult sau mai puin
grave asupra populaiei. Prin poluarea apei, se nelege alterarea caracteristicilor
fizice, chimice i biologice ale apei, produs direct sau indirect de activitile umane
i care face ca apele s devin improprii utilizrii normale n scopurile n care
aceast utilizare era posibil nainte de a interveni alterarea. Efectele polurii
resurselor de ap sunt complexe i variate, n funcie de natura i concentraia
substanelor impurificatoare.
Rezolvarea acestor probleme ridicate de poluarea apei se realizeaz prin tratare,
prin care se asigur condiiile necesare pentru consum.
Poluarea apelor poate fi natural sau artificial. Poluarea
natural se datoreaz surselor de poluare naturale i se produce n urma interaciei
apei cu atmosfera, cnd are loc o dizolvare a gazelor existente n aceasta, cu
61
litosfera, cnd se produce dizolvarea rocilor solubile i cu organismele vii din ap.
Poluarea artificial se datoreaz surselor de ape uzate de orice fel, apelor
meteorice, nmolurilor, reziduurilor, navigaiei etc.
Se poate vorbi i despre poluare controlat i necontrolat.
Poluarea controlat (organizat) se refer la poluarea datorat apelor uzate
transportate prin reeaua de canalizare i evacuate n anumite puncte stabilite prin
proiecte. Poluarea necontrolat (neorganizat) provine din surse de poluare care
ajung n emisari pe cale natural, de cele mai multe ori prin intermediul apelor de
ploaie.
Poluarea normal i accidental reprezint categorii de
impurificare folosite pentru a defini grupuri de surse de ape uzate. Poluarea
normal provine din surse de poluare cunoscute, colectate i transportate prin
reeaua de canalizare la staia de epurare sau direct n receptor. Poluarea
accidental apare, de exemplu, ca urmare a dereglrii unor procese industriale,
cnd cantiti mari (anormale) de substane nocive ajung n reeaua de
canalizare sau, ca urmare a defectrii unor obiective din staia de preepurare sau
epurare.
Se mai poate vorbi i despre poluare primar i secundar.
Poluarea primar apare, de exemplu, n urma depunerii substanelor n
suspensie din apele uzate, evacuate ntr-un receptor, pe patul acesteia. Poluarea
secundar apare, de exemplu, imediat ce gazele rezultate n urma fermentrii
materiilor organice depuse din substanele n suspensie antreneaz restul de
suspensii i le aduce la suprafaa apei, de unde sunt apoi transportate n aval de
curentul de ap.
Principalele materii poluante i efectele acestora
Substanele poluante introduse n ape din surse naturale i artificiale sunt
numeroase, producnd un impact important asupra apelor de suprafa i
subterane. Prejudiciile aduse mediului de substanele poluante pot fi grupate n dou
mari categorii: prejudicii asupra sntii publice i prejudicii aduse unor folosine
(industriale, piscicole, navigaie, etc.). Substanele poluante pot fi clasificate, dup
natura lor i dup prejudiciile aduse, n urmtoarele categorii:
- substanele organice, de origine natural sau artificial,
reprezint pentru ap poluantul principal. Substanele organice de origine natural
(vegetal i animal) consum oxigenul din ap att pentru dezvoltare, ct i dup
moarte. Materiile organice consum oxigenul din ap, n timpul descompunerii lor,
ntr-o msur mai mare sau mai mic, n funcie de cantitatea de substan organic
evacuat, provocnd distrugerea fondului piscicol i n general a tuturor
organismelor acvatice. n acelai timp oxigenul mai este necesar i proceselor
aerobe de autoepurare, respectiv bacteriilor aerobe care oxideaz substanele
organice i care, n final, conduc la autoepurarea apei. Concentraia de oxigen
dizolvat normat, variaz ntre
4 - 6 mg/dm3, n funcie de categoria de folosin, coborrea sub aceast limit
avnd ca efect oprirea proceselor aerobe, cu consecine foarte grave. Cele mai
importante substane organice de origine natural sunt ieiul, taninul, lignina,
hidraii de carbon, biotoxinele marine .a. Substanele organice poluani artificiali,
provin din prelucrarea diferitelor substane n cadrul rafinriilor (benzin, motorin,
uleiuri, solveni organici .a), industriei chimice organice i industriei petrochimice
(hidrocarburi, hidrocarburi halogenate, detergeni .a.).
- substanele anorganice, n suspensie sau dizolvate sunt mai frecvent ntlnite n
apele uzate industriale. Dintre acestea se menioneaz, n primul rnd, metalele
grele ( Pb, Cu , Zn , Cr ), clorurile, sulfaii etc. Srurile anorganice conduc la mrirea
salinitii apelor, iar unele dintre ele pot provoca creterea duritii. Clorurile n
62
cantiti mari fac apa improprie alimentrilor cu ap potabil i industrial, irigaiilor
etc . Prin bioacumulare metalele grele au efecte toxice asupra organismelor
acvatice, inhibnd n acelai timp i procesele de autoepurare. Srurile de azot i
fosfor produc dezvoltarea rapid a algelor la suprafaa apelor. Apele cu duritate
mare produc depuneri pe conducte, mrindule rugozitatea i micorndu-le
capacitatea de transport i de transfer a cldurii.
- materialele n suspensie, organice sau anorganice, se depun pe patul emisarului
formnd bancuri care pot mpiedica navigaia, consumoxigenul din ap dac
materiile sunt de origine organic, determin formarea unor gaze urt mirositoare.
Substanele n suspensie plutitoare, cum ar fi ieiul, produsele petrolifere, uleiul,
spuma datorat detergenilor, produc prejudicii emisarului. Astfel, ele dau apei un
gust i miros neplcut, mpiedic absorbia oxigenului la suprafaa apei i deci
autoepurarea, se depun pe diferite instalaii, colmateaz filtrele, sunt toxice pentru
fauna i flora acvatic, fac inutilizabilapa pentru alimentarea instalaiilor de rcire,
irigaii, agrement etc.
- substanele toxice, nu pot fi reinute de instalaiile de tratare a
apelor i o parte din ele pot ajunge n organismul uman, provocnd mbolnviri.
Aceste materii organice sau anorganice, cteodat chiar n concentraii foarte mici,
pot distruge n scurt timp flora i fauna receptorului.
- substanele radioactive, radionuclizii, radioizotopii i izotopii
radioactivi sunt unele dintre cele mai periculoase substane toxice.Evacuarea apelor
uzate radioactive n apele de suprafa i subterane prezint pericole deosebite,
datorit aciunii radiaiilor asupra organismelor vii.Efectele substanelor radioactive
asupra organismelor depind att de concentraiile radionuclizilor, ct i de modul
cum acestea acioneaz, din exteriorul sau din interiorulorganismului, sursele interne
fiind cele mai periculoase.
- substanele cu aciditate sau alcalinitate pronunat,
evacuate cu apele uzate, conduc la distrugerea florei i faunei acvatice, la
degradarea construciilor hidrotehnice, a vaselor i instalaiilor necesare navigaiei,
mpiedic folosirea apei n agrement, irigaii, alimentri cu ap etc.
De exemplu, toxicitatea acidului sulfuric pentru faun depinde de valoarea pHului,
petii murind la un pH = 4,5. Hidroxidul de sodiu, folosit n numeroase procese
industriale, este foarte solubil n ap i mrete rapid pH-ul, respectiv alcalinitatea
apei, producnd numeroase prejudicii diferitelor folosine ale apelor. Astfel, apele
receptorilor care conin peste 25 mg/l NaOH, distrug fauna piscicol. - coloranii,
provenii ndeosebi de la fabricile de textile, hrtie, tabcrii etc, mpiedic absorbia
oxigenului i desfurarea normal a
fenomenelor de autoepurare i a celor de fotosintez .
- energia caloric,caracteristic apelor calde de la termocentrale
i de la unele industrii, aduce numeroase prejudicii n alimentarea cu appotabil i
industrial i mpiedic dezvoltarea florei i faunei acvatice. Datorit creterii
temperaturii apelor scade concentraia de oxigen dizolvat, viaa organismelor
acvatice devenind dificil.
- microorganismele de orice fel, ajunse n apa receptorilor, fie
c se dezvolt necorespunztor, fie c deregleaz dezvoltarea altor
microorganisme sau chiar a organismelor vii. Microorganismele provenite de la
tbcrii, abatoare, industria de prelucrare a unor produse vegetale, sunt puternic
vtmtoare, producnd infectarea emisarului pe care l fac de neutilizat.

Principalele surse de poluare

Sursele de poluare sunt n general aceleai pentru cele dou mari

63
categori de receptori : apele de suprafa ( fluvii, ruri, lacuri etc. ) i apele
subterane ( straturi acvifere, izvoare etc. ) .
Impurificarea apelor de suprafa sau subterane este favorizat
de urmtoarele elemente :
- starea lichid a apei la variaii mari de temperatur, ceea ce
face ca ea s antreneze n curgerea sa diferite substane impurificatoare;
- apa e un mediu propice pentru realizarea a numeroase reacii
fizico-chimice (ca de exemplu dizolvarea unor substane naturale sau artificiale,
sedimentarea suspensiilor etc. ) ;
- faptul c n natur apa se gsete sub forme diferite ( inclusiv
gaze i vapori ) i mrete sensibil domeniul de aplicare ;
- apa este unul din factorii indispensabili vieii pe pmnt .
Sursele de poluare se pot mpri n dou categorii distincte:
- surse organizate care produc murdrirea n urma evacurii unor
substane n ape prin intermediul unor instalaii destinate acestui scop, cum ar fi
canalizri, evacuri de la industrii sau cresctorii de animale etc.; - surse
neorganizate care produc murdrirea prin ptrunderea
necontrolat a unor substane n ape.
Dup aciunea lor n timp, sursele de poluare pot fi :
- surse de poluare permanente;
- surse de poluare nepermanente;
- surse de poluare accidentale.
Dup modul de generare a polurii, sursele de poluare pot fi
mprite n:
- surse de poluare naturale;
- surse de poluare artificiale, datorate activitii omului, care, la
rndul lor, pot fi subdivizate n ape uzate i depozite de deeuri.
Referitor la apele subterane, sursele de impurificare provin din:
- impurificri cu ape saline, gaze sau hidrocarburi, produse ca
urmare a unor lucrri miniere sau foraje;
- impurificri produse de infiltraiile de la suprafaa solului a
tuturor categoriilor de ape care produc n acelai timp i impurificarea surselor
de suprafa;
- impurificri produse n seciunea de captare, din cauza
nerespectrii zonei de protecie sanitar sau a condiiilor de execuie.
Surse de poluare naturale

Sursele naturale de poluare a apelor sunt, n cea mai mare parte

a lor, surse cu caracter permanent. Ele provoac adesea modificri importante ale
caracteristicilor calitative ale apelor, influennd negativ folosirea lor. Cu toate c, n
legtur cu aceste surse, termenul de poluare este oarecum impropriu, el trebuie
considerat n sensul ptrunderii n apele naturale a unor cantiti de substane
strine, care fac apele respective improprii folosirii.
Principalele condiii n care se produce poluarea natural a
apelor sunt :
- trecerea apelor prin zone cu roci solubile (zcminte de sare,
de sulfai) constituie principala cauz de ptrundere a unor sruri, n cantiti mari, n
apele de suprafa sau n straturile acvifere. Un caz deosebit l reprezint rocile
radioactive, care pot duce la contaminarea unor ape de suprafa sau subterane;
- trecerea apelor de suprafa prin zone cu fenomene de
eroziune a solului provoac impurificri prin particulele solide antrenate, n special
dac solurile sunt compuse din particule fine, cum sunt cele din marne i argil, care
64
se menin mult timp n suspensie;
- vegetaia acvatic, fix sau flotant, n special n apele cu
vitez mic de scurgere i n lacuri, conduce la fenomene de impurificare variabile
n timp, n funcie de perioadele de vegetaie;
- vegetaia de pe maluri produce i ea o impurificare, att prin
cderea frunzelor, ct i prin cderea plantelor ntregi. Elementele organice sunt
supuse unui proces de putrezire i descompunere, care conduce la o impurificare a
apelor, n special n perioade de ape mici sau sub pod de ghea.
Sursele de poluare accidental naturale sunt n general rare, ele
datorndu-se n special unor fenomene cu caracter geologic. Dintre
impurificrile de acest tip se poate cita ptrunderea unor ape puternic
mineralizate n straturile subterane sau n apele de suprafa, n urma unor erupii
sau altor activiti vulcanice, a deschiderii unor carsturi, a deschiderii unor noi ci de
circulaie a apei subterane prin splarea unor falii etc.
Surse de poluare artificial
Ape uzate
Principala surs de poluare permanent o constituie apele uzate
reintroduse n receptori dup utilizarea apei n diverse domenii. Dup
proveniena lor, exist urmtoarele categorii de ape uzate:
- ape uzate oreneti, care reprezint un amestec de ape
menajere i industriale, provenite din satisfacerea nevoilor gospodreti de apale
centrelor populate, precum i a nevoilor gospodreti, igienico-sanitare i social-
administrative ale diferitelor feluri de uniti industriale mici. - ape uzate industriale,
rezultate din apele folosite n procesul tehnologic industrial, ele fiind de cele mai
multe ori tratate separat n staii de epurare proprii industriilor respective. Numrul
de poluani pentru o anumit industrie este de obicei restrns, o ap industrial
uzat avnd n principiu, caracteristici asemntoare substanelor chimice sau fizice
utilizate n procesul
tehnologic. De exemplu, apele uzate provenite de la minele de crbuni au drept
caracteristic principal coninutul n substane n suspensie, n timp ce apele uzate
rezultate de la fabricile de zahr conin att substane n suspensie, ct i substane
organice.
- ape uzate de la ferme de animale i psri care, au n general
caracteristicile apelor uzate oreneti, poluanii principali fiind substanele organice
n cantitate mare i materialele n suspensie.
- ape uzate meteorice, care nainte de a ajunge pe sol, spal din
atmosfer poluanii existeni n aceasta. Aceste ape de precipitaii care vin n contact
cu terenul unor zone sau incinte amenajate, sau al unor centre populate, n procesul
scurgerii, antreneaz att ape uzate de diferte tipuri, ct i deeuri, ngrminte
chimice, pesticide, astfel nct n momentul ajungerii n receptor pot conine un
numr mare de poluani.
- ape uzate radioactive, care conin ca poluant principal
substanele radioactive rezultate de la prelucrarea, transportul i utilizarea acestora.
Indiferent de proveniena lor substanele radioactive pot ajunge n ap, aer i sol pe
multiple ci, prejudiciind ntreg mediul nconjurtor.
- ape uzate calde, care conin de obicei un singur poluant,
energia caloric, a crei provenien a fost menionat anterior.
- ape uzate provenite de la zone de agrement, campinguri,
terenuri de sport, care sunt asemntoare cu apele uzate oreneti.
- apele uzate provenite de la navele maritime sau fluviale,
conin impuriti deosebit de nocive cum ar fi: reziduuri lichide i solide,
pierderi de combustibil, lubrifiani etc.
65
CONSERVAREA BIODIVERSITATII

Conservarea biodiversitii a devenit sau ar trebui s devin, una din cele mai
urgente i importante probleme ale omenirii. Este interesant faptul c, dei omenirea
i d seama i recunoate pierderile de resurse biologice i mai ales consecinele
lor, totui nu se dovedete destul de hotrt pentru a le nfrunta. Aa se explic de
ce degradarea mediului continu, iar msurile ateptate nu se ntrevd n raport cu
urgenele. Dac comunitatea internaional, naional i local i dac fiecare
locuitor al Terrei nu vor aciona cu promptitudine, n urmtorii 30 de ani, 70% din
suprafaa Pmntului va fi serios afectat ca urmare a distrugerilor fcute de om.
Numeroase specii de psri i mamifere vor disprea sau o treime din fondul
piscicol mondial se va epuiza ca urmare a supraexploatrii, iar concentraia de
bioxid de carbon s-ar putea dubla pna n 2050.
Degradarea solului se datoreaz n proporie de 35% punatului excesiv, 30%
despduririlor i 27% agriculturii (diferena aparine altor factori).
Jumtate din cursurile de ap ale Planetei sunt serios poluate i n curs de
sectuire. 60 % din cele 227 cursuri de ap socotite cele mai mari din lume i-au
schimbat cursul ca urmare a construciei de baraje i alte lucrri hidrotehnice.
Aceasta este situaia actual a mediului natural, n care se integreaz i
biodiversitatea, scond-o n eviden cu scopul de a se nelege mai bine, de ce se
impune cu atta insisten i urgen conservarea diversitii biologice.
Biodiversitatea nu este suspendat undeva n afara mediului natural, ea exist n
interiorul lui, ntr-o strns interdependen cu toi factorii de mediu.
Pierderea oricrui habitat duce inevitabil la pierderea tuturor formelor de via ce le-
a adpostit.
Fr ndoial, una din trsturile eseniale ale lumii vii este diversitatea. Lumea vie
evolueaz nentrerupt pentru c este divers, iar diversitatea nu poate avea loc n
afara evoluiei. Diversitatea lumii vii a atins cote att de nalte i de perfecte, nct
pentru a nelege cauzele i mecanismele biologice ale transformrilor, omul rmne
uimit de ceea ce observ la prima vedere: bogia, frumuseea i diversitatea
formelor de via.
Biodiversitatea este definit ca ntreaga gam a genelor, a speciilor i a relaiilor de
interdependen a acestora cu mediul natural.
Diversitatea biologic nseamn variabilitatea organismelor vii din toate sursele,
inclusiv, printre altele, a ecosistemelor terestre, marine i a altor ecosisteme acvatice
i a complexelor ecologice din care acestea fac parte; aceasta include diversitatea
n cadrul speciilor, dintre specii i a ecosistemelor.
Strategii de conservare
n ocrotirea diversitii biologice se aplica doua strategii de conservare: in situ sau
on-site, adic n slbaticie, este cea mai bun strategie pentru pstrarea diversitii
biologice a comunitilor naturale.
Conservarea ex-situ sau off-site este meninerea indivizilor unei populaii n condiii
de captivitate pentru supravieuire; scopul acestei strategii este formarea unei
populaii suficient de mari care, transferat n libertate s supraviefuiasc.
Conservarea ex-situ se face n gradini zoologice, acvarii, gradini botanice, arborete
i banci de seminte pentru plante.
Conservare "ex situ" nseamn conservarea componentelor diversitii biologice n
afara habitatelor lor naturale. Protejarea ex situ se realizeaz prin aducerea
exemplarelor n grdini zoologice, acvarii sau grdini botanice, i se aplic doar
pentru speciile care aproape au disprut (de exemplu ursul panda).
Conservarea ex situ se refer la bncile de gene i la grdinile botanice i
66
zoologice.
Conservarea resurselor genetice n bncile de gene este considerat cea mai
avansat form. Bncile de gene sunt instituii speciale avnd ca obiective
colectarea, evaluarea i conservarea R.G.V. Banca de Gene are ca responsabilitate
s conserve germoplasma vegetal din i, prin colaborare internaional, contribuie
la asigurarea resurselor genetice vegetale mondiale. Resursele genetice vegetale
contribuie la securitatea alimentar constituind cel mai preios dar dat nou de ctre
natur.
Obiective :
- pstrarea coleciei naionale a tuturor plantelor nmulite prin semine
- furnizarea de material biologic cu un nalt nivel de rezisten la factorii biotici i
abiotici pentru programele de ameliorare
Activiti :
- colectare
- reproducerea i multiplicarea
- caracterizarea i evaluarea
- conservarea i documentarea
Planul general de aciune n domeniul conservrii biodiversitii
Planul de aciune n domeniul conservrii biodiversitii este ntocmit conform
metodologiei aplicate n Strategia paneuropean n domeniul diversitii biologice i
peisagistice i cuprinde activiti generale privind mecanismele, prghiile i aciunile
n plan sectorial de conservare a biodiversitii la diferite niveluri.
Fiecare complex de aciuni include activiti ce in de perfecionarea politicilor,
legislaiei i cadrului instituional, de planificarea teritorial, de conservarea
biodiversitii, de cercetri i monitoring, de informarea, instruirea i educarea
populaiei, stabilete termenele implementrii, sursele poteniale de finanare i
responsabilii de implementare.
Pe parcurs, autoritatea central de stat pentru mediu poate iniia i alte aciuni i
programe n vederea realizrii scopurilor prioritare ale Strategiei.
Planul general de aciune se adreseaz problemelor cu caracter general ce necesit
a fi abordate n baza metodologiilor complexe, la nivelul i scara naionale. Acestea
sunt, n primul rnd: reforma politicilor existente n scopul atingerii compatibilitii
ntre conservarea diversitii biologice i utilizarea resurselor biologice; dezvoltarea
instrumentelor legislative pentru susinerea implementrii Conveniei cu privire la
diversitatea biologic i consolidarea capacitilor instituionale i umane n acest
domeniu; cercetarea i monitorizarea biodiversitii; programe i proiecte integrale;
ncadrarea cerinelor conservrii biodiversitii n planificarea teritorial; promovarea
tuturor formelor de educare i contientizare a populaiei cu privire la conservarea
biodiversitii i utilizarea durabil a componentelor ei; consolidarea mecanismelor
de suport financiar pentru conservarea i utilizarea raional a biodiversitii; crearea
mecanismului cliring, schimbul de informaie i accesul la ea; coordonarea i
monitorizarea realizrii Strategiei conservrii biodiversitii; colaborarea
internaional.

67
VIII EREDITATEA ORGANISMELOR. METODE DE CERCETARE.LEGILE DE
BAZA A GENETICII ( LEGEA LUI G. MORGAN,LEGEA LUI T. MENDEL).
EREDITATEA NORMALA, UMANA SI PATOLOGICA.

Ereditatea organismelor
Ereditatea (din lat. "hereditas" - mostenire) reprezinta proprietatea generala a
organismelor de a pastra si transmite caracterele si insusirile de la parinti la
descendenti.
In baza ereditatii se asigura reproducerea mai mult sau mai putin identica a
organismelor (celulelor). In acest caz, descendentii mostenesc caracterele parintilor,
asigurand astfel conservarea organismelor ca specie.
Inmagazinarea informatiei ereditare despre caracterele orga-nismului se realizeaza in
ADN si, in linii generale, este prezentata de gene (portiuni de ADN). In functie de
localizarea genelor, ereditatea poate fi: nucleara - genele sunt localizate in
cromozomi (nucleu) - si extranucleara (sau extracromozomiala, citoplasmatica) -
genele sunt localizate in citoplasma (plasmogene plastidiale, mitocondriale,
kinetoplastice si centriolare).
In functie de particularitatile mostenirii caracterelor, ereditatea poate fi divizata in:
ereditate mendeliana - mostenirea caracterelor are loc in baza legilor lui G. Mendel,
iar la manifestarea caracterelor contribuie atat genele materne, cat si cele paterne;
ereditate nemendeliana - mostenirea caracterelor nu se supune legilor lui G.
Mendel (are loc cand caracterele sunt determinate de plasmogene localizate in
citoplasma sau in cazul inlantuirii si interactiunii genelor).
In functie de numarul de gene ce determina un anumit caracter, ereditatea poate fi:
ereditate monogenics - se refera la acele caractere care sunt
determinate de singura gena;
ereditate poligenica - se refera la transmiterea caracterelor (in majoritatea
cazurilor a celor cantitative), care sunt determinate de mai multe gene.
Mono-, di- si polihibridare. Legile lui G. Mendel
Legile de baza ale ereditatii au fost descoperite de Gregor Mendel, care a efectuat
experientele sale pe diferite soiuri (22 de soiuri) de mazare (Pisum sativum). Aceste
soiuri se caracterizau printr-o serie de trasaturi distinctive dupa culoarea florii, forma
bobului, culoarea bobului etc. G.Mendel a folosit metoda hibridologica, care se
bazeaza pe incrucisarea formelor parentale si pe analiza descendentei. Fiind un bun
matematician, G.Mendel a argumentat concluziile sale prin calcule matematice.
Homozigot (din gr. "homoios" - asemanator, "zygotes" -impreunat) se numeste
individul care are gene similare la aceiasi loci din cromozomii omologi, rezultat al
unirii a doi gameti identici (W. Bateson, E. Saunders, 1902). Homozigotii formeaza
un tip de gameti si nu segrega in generatiile urmatoare.
Heterozigot (din gr. "heteros" - altul, "zygotes" - impreunat) se numeste individul care
are in locii omologi de pe cromozomii perechi alele diferite, rezultat al unirii unor
gameti genetic deosebiti (W. Bateson, E. Saunders, 1902). Heterozigotii formeaza
diverse tipuri de gameti si segrega in generatiile urmatoare.
In continuare sa analizam mostenirea caracterelor in cazul incrucisarii monohibride
(indivizii initiali se deosebesc printr-o pereche de caractere).
La incrucisarea a doua forme de mazare care difera printr-o pereche de gene (forma
bobului, culoarea bobului, inaltimea plantei etc.), G.Mendel a obtinut in prima
generatie descendenta uniforma dupa caracterul dominant (forma neteda a bobului,
culoarea galbena a bobului, inaltimea inalta a plantei).
Prin caracter (din gr. "kharakter" - semn distinctiv) se injelege trasatura fenotipica
68
prin care pot fi deosebiti hibrizii (W. Bateson, 1907). In functie de ceea ce reprezinta,
caracterele pot fi discontinue (calitative sau oligogene) si continue (cantitative sau
poligene).
Caracterul ce predomina in prima generatie este denumit caracter dominant, spre
deosebire de caracterul reprimat, numit recesiv.
La autopolenizarea plantelor hibride a primei generatii (Aa), in generatia a doua s-au
obtinut plante cu boabe galbene si plante cu boabe verzi, dar intr-un raport de 3:1
(fig. 3.5).
La analiza altor perechi de caractere G.Mendel a obtinut acelasi raport de
aproximativ 3:1 dupa fenotip (tabelul 3.2).
G.Mendel explica acest mod de segregare prin prezenta in nucleul celulelor a unor
factori ereditari sub forma de pereche. Plantele homozigote cu boabele colorate si
cele cu boabele incolore contin exclusiv factori ereditari pereche, ce determina
caracterele respective. La formarea gametilor (din gr. "gamete" - sotie, "gametes" -
sot), in timpul meiozei, are loc separarea factorilor ereditari, astfel incat fiecare garnet
primeste cate un singur factor ereditar. Din aceste considerente, gametii sunt
totdeauna puri din punct de vedere genetic. Anume la aceasta legitate a ajuns prin
experientele sale G.Mendel

69
Tabelul 3.2 Segregarea caracterelor in generatia a doua (F2) in experientele Iui
G.Mendel

Caracterele Caractere Nr. de Raportul

studiate descendenfi

domin. recesive domin. recesivi domin. recesiv

1. Culoarea colorate albe 705 224 3,04 0,96 1,00
boabelor galbena verde 6022 2001 3,00 1,01 1,05
2. Culoarea netede zbarcite 5474 1850 2,99 1,01 1,06
cotiledoanelor verde tare galbena 428 152 299 2,95 1,04
3. Forma axiala inalta moale 882 207 277 2,99
boabelor terminals 651 3,03
4. CuJoarea pitica 787 2,96
pastailor
Total 14959 5010 2,99 1,01

Se stie ca in gameti numarul de cromozomi este injumatatit. In timpul meiozei are

loc migrarea libera si intamplatoare a cromozomilor spre cei doi poli ai celulei. Spre
poli migreaza cate un cromozom din fiecare pereche de cromozomi omologi.
Numarul de gameti care pot fi formati de un anumit genotip se determina dupa
formula 2n, unde n reprezinta numarul de perechi de caractere heterozigotate din
acest genotip.
Din cele mentionate se desprind urmatoarele concluzii (legi):
La incrucisarea indivizilor homozigotati, care se deosebesc dupa unul sau mai multe
caractere, in prima generate (Fj) se obtine uniformitate dupa caracterul dominant
(Legea uniformitatii primei generatii).
La incrucisarea hibrizi/or primei generatii, care se deosebesc dupa un caracter (Aa),
segregarea dupafenotip in generatia a doua (F2) are loc in raport de 3:1 (Legea
segregarii).
Folosind simbolurile genetice si grila lui Punnet (1905), putem reconstitui
experientele lui G.Mendel.
P
boabe boabe
colorate incolore
/ a a (gameti) Toate plantele aveau boabe
colorate (uniformitatea primei
generatii).
A Aa Aa

A Aa Aa
(gameti)

Aa x Aa
boabe colorate
boabe / A a colorate

A AA b. Aa b. colorate
colorat
e
a Aa b. aa b. incolore
colorat
70
e
Dupa fenotip obtinem raportul
3A-:laa (75% de plante cu boabe
b. colorate : 25% de plante cu
boabe incolore).

Dupa genotip obtinem raportul lAA:2Aa:laa (25%:50%:25%).

Ca urmare a experientelor efectuate cu plantele ce se deosebeau dupa doua sau mai
multe perechi de caractere (incruciarea di- i polihibrida), G.Mendel a ajuns la
formularea legii segregarii independente a caracterelor. Schema segregarii
independente a doua perechi de caractere (bob galben i neted si bob verde i
zbarcit), realizata de G.Mendel, este prezentata in fig. 3.6.
G.Mendel a incruciat un soi de mazare cu boabe galbene i netede (caractere
dominante - AABB) cu un soi cu boabe verzi i zbarcite (caractere recesive - aabb).
In prima generatie (Fi) se obtinea doar mazare cu boabe galbene i netede
(diheterozigoti - AaBb), in generafia a doua (F2) G.Mendel a capatat patru clase
fenotipice de mazare. Din cele 556 de boabe obtinute 315 erau galbene netede, 101
galbene zbarcite, 108 verzi netede i 32 verzi zbarcite. Aceste clase, dupa cum se
observa, s-au obtinut intr-un anumit raport, si anume: 9A-B-: 3A-bb : -: laabb
(9:3:3:1).
9/16 din combinatii erau cu boabe galbene si netede (1AABB,
2AaBB, 2AABb, 4AaBb);
3/16 - cu boabe galbene, zbarcite (lAAbb, 2Aabb);
1/16 - cu boabe verzi, zbarcite (laabb);
3/16 - cu boabe verzi, netede (laaBB, 2aaBb).
Aparitia noilor fenotipuri in generatia a doua (F2) se explica prin faptul ca hibrizii
diheterozigotati (AaBb) formeaza patru tipuri de gameti (AB, Ab, aB, ab), atat
masculi, cat si femeli, care pe baza de hazard formeaza cele 16 combinatii
mentionate.
Daca luam in considerate numai pereche de caractere (dupa cumafacut si
G.Mendel), fiecare pereche segrega in raport de 3:1 (12 combinatii cu boabele
galbene si 4 cu boabele verzi; 12 combinatii cu boabele netede i 4 cu boabele
zbarcite).
G.Mendel a comparat rezultatele obtinute experimental cu cele teoretice prevazute,
demonstrand ca ele sunt legice, i nu intampla-toare.
Dupa cum s-a mentionat, in urma experientelor efectuate a fost posibila deducerea
legii segregarii independente a perechilor de caractere:
la incrucisarea formelor parentale ce se deosebesc dupa doua sau mai multe
perechi de caractere, segregarea in generatia a doua (F2) are loc independent dupa
fiecare pereche de caractere in raport de (3:1)", unde n este tipul incrucisarii.
Cercetarile lui G.Mendel i legile elaborate de el au avut mare importanta:
-au pus bazele cunoasterii mecanismelor transmiterii ca-
racterelor si insuirilor la descendenti, presupunand existenta in
celulele sexuale a factorilor ereditari, responsabili de transmiterea
71
caracterelor;
-au pus bazele obtinerii dirijate a noilor soiuri de plante si rase de
animale, capatand noi combinatii de gene;
-permit prognozarea rezultatelor diferitelor tipuri de incraciari.
De menjionat, insa, ca legea segregarii caracterelor este valabila doar daca sunt
satisfacute 0 serie de conditii, i anume:
1 genele ce determina caracterele respective nu poseda se-midominanta;
2 genele ce determina caracterele respective sunt localizate in cromozomi diferiti (nu
sunt inlantuite);
genele ce determina caracterele respective sunt localizate in autozomi (nu sunt
cuplate cu sexul);
genele ce determina caracterele respective nu interactioneaza intre ele (interactiunea
poate fi atat intre genele alele, cat i intre genele nealele).

Mostenirea caracterelor in cazul dominantei

incomplete
Dominanta incomplete este un fenomen de interactiune dintre genele alele care
determina la formele heterozigote (Aa) aparitia unui fenotip intermediar a forme lor
homozigote parentale (A A, aa). Acest fenomen vine in concordanta cu legile lui
G.Mendel si a fost descris chiar de C.Correns la planta "barba imparatului" (Mirabilis
jalapa). La incrucisarea plantelor cu flori rosii (AA) cu plantele cu flori albe (aa), in
prima generatie (Fi) toti heterozigotii (Aa) aveau plante cu flori roze. La incrucisarea
hibrizilor Fi (Aa) intre ei, in generatia a doua s-a obtinut descendenta alcatuita din
circa 25% de plante cu flori rosii, 50% de plante cu flori roze si 25% de plante cu flori
albe (fig. 3.7).

AA aa

72
 Gameti

Fig. 3.7. Segregarea In cazul dominantei incomplete In baza varietatilor de Mirabilis

jalapa (barba Jmparatului).

in cazul dominantei incomplete raportul de segregare fenotipica coincide cu raportul

de segregare genotipica: 1 AA : 2 Aa : 1 aa.
Fenomene similare de mostenire a caracterelor au fost descoperite si la alte
organisme, inclusiv plante (culoarea boabelor la porumb, culoarea florilor la gura
leului etc.) si animale (culoarea penajului la gainile de Andaluzia, forma parului la
om etc.).
Incrucisarea de analiza (retroincrucisarea)
Retromcrucisarea (FB) (backcrossul sau test crossul) reprezinta testarea unui
fenotip cu genotip necunoscut ca rezultat al incrucisarii lui cu un organism test
recesiv si segregarea lui ulterioara specifica.
Sa analizam un exemplu concret. In cazul experientelor lui G.Mendel, la
incrucisarea diheterozigotilor (AaBb) intre ei, in generatia a doua s-au capatat 9/16
de plante care aveau boabele de culoarea galbena si bobul neted (A-B-). Aceasta
clasa fenotipica era compusa din 4 tipuri de genotipuri, si anume: AABB; AaBB; AABb
si AaBb. In cazul cand nu se stie genotipul organismului analizat, se efectueaza
retroincrucisarea. In acest caz vom avea 4 variante de rezultate.

1)P AABB S aabb

b. galbene, b. verzi,
netede zbarcite

/ ab

73
AB AaBb b. galbene, netede
100%

Concluzie: Daca in urma retroincrucisarii (F B) s-a obtinut uniformitate dupa

caracterele dominante, atunci genotipul necunoscut este homozigot dupa ambele
caractere dominante (AABB).
2) aabb

b. galbene, b. verzi,
netede zbarcite

/ ab

AB AaBb b. galbene, netede 50%

aB aaBb b. verzi, netede 50%

Concluzie: Daca in urma retroincrucisarii (FB) s-a caputat un raport de 50%:50%

(1:1), atunci genotipul necunoscut este heterozigot dupa caracterul care segrega, si
homozigot dupa caracterul dominant care nu segrega (AaBB).
3)P AABb x aabb

b. galbene, b. verzi,
netede zbarcite

/ ab

AB AaBb b. galbene, netede 50%

Ab Aabb b. galbene, zbarcite 50%

Concluzie: Vezi concluzia din cazul 2 cu unele concretizari (AABb).

4)P AaBb x aabb

b. galbene, b. verzi,
netede zbarcite

/ ab

AB AaBb b. galbene, netede 25%

Ab Aabb b. galbene, zbarcite 25%

aB aaBb b. verzi, netede 25%

74
ab aabb b. verzi, zbarcite 25%

Mostenirea inlantuita a caracterelor. Legea lui T. Morgan

Se stie ca numarul de caractere si, respectiv, de gene este cu mult mai mare
decat numarul de cromozomi ai unui organism. De aici se desprinde concluzia ca
intr-un cromozom sunt mai multe gene. Aceasta idee a fost expusa de W.S.Sutton
in anul 1903. Apare problema transmiterii caracterelor determinate de aceste gene.
Mecanismul mostenirii inlantuite a genelor (genele ce se afla in acelasi cromozom)
a fost stabilit de T.H.Morgan i colaboratorii sai, CB.Bridges, A.H.Sturtevant si
H.J.Miiller. Experientele au fost efectuate pe musculita de otet {Drosophila
melanogaster), un obiect de studiu genetic cu serie de avantaje, si anume:
-numarul relativ mic de cromozomi (2n==8);
-ciclul de dezvoltare scurt (12 zile);-prolificitatea inalta (sute de indivizi de la
pereche de genitori);
-se pot mentine in conditii de laborator pe medii nutritive relativ simple;
-prezenta unui numar mare de forme mutante (peste 500), fie aparute spontan, fie
induse.
De mentionat ca transmiterea inlantuita a genelor plasate in acelasi cromozom a
fost demonstrata de asemenea de W.Bateson i R.Punnettin 1906.
Sa ne referim in continuare la schema experientelor lui T.Morgan si a
colaboratorilor sai (fig. 3.8a i 3.8b).
Au fost incrucisate initial femele de drozofila homozigote (care aveau aripi normale
(vg+vg+)) si corp negru (bb) cu masculi homozigoti cu aripi vestigiale (reduse) (vg vg)
si corp cenuiu (b+b+). in prima generatie au rezultat musculite diheterozigote
(vg+vg/b+b) cu aripi normale si corp cenusiu.
in continuare s-au efectuat doua incruciari de analiza:
1) femela era diheterozigota (vg+vg/b+b), iar masculul homozigot dupa caracterele
recesive (vg vg/b b) (fig. 3.8a) si 2) femela era homozigota dupa caracterele
recesive (vg vg/b b), iar masculul diheterozigot (vg +vg/b+b) (fig. 3.8b).

75
Fig. 3.8a. Motenirea inlantuita a caracterelor in cazul prezentei crossing-overului
(feme/a Ft heterozigota). Nota: In FB sunt reprezentate doar femelele, deoarece
masculii au acelasi fenotip.

76
Fig. 3.8b. Motenirea tnlantuita a caracterelor In cazul lipsei
crossing-overului (masculul Fi heterozigot). Nota: In FB sunt reprezentati doar
masculii, deoarece femelele au acelai fenotip.

in generatia urmatoare (FB), in cazul primei incrucisarii de analiza s-au objinut patru
clase fenotipice de musculite, dar nu intr-un raport teoretic asteptat de 25% : 25% :
25% : 25%, ci intr-un raport
specific:
- 41,5% de musculite aveau aripi normale se corp negru
+
(vg vg/bb);
41,5% - aripi reduse si corp cenusiu (vg vg/b +b);
8,5% - aripi normale si corp cenusiu (vg+vg/b+b);
8,5% - aripi reduse si corp negru (vg vg/b b).
La incrucisarea de analiza in cazul al doilea (F B) s-au obtinut doar doua clase
fenotipice (contrar celor patru teoretic asteptate) in urmatorul raport:
50% musculite cu aripi normale si corp negru (vg+vg/b b);
50% musculite cu aripi reduse si corp cenusiu (vg vg/b+b).
Pe baza rezultatelor obtinute T.Morgan ajunge la concluzia ca aceste gene (ce
determina forma aripilor si culoarea corpului) sunt plasate in acelasi cromozom si
nu se transmit independent, ci inlan^iut (impreuna). Aceasta concluzie este
cunoscuta si ca legea lui T.Morgan: genele localizate in acelasi cromozom sunt
inlanfuite si se transmit impreuna.
Totalitatea genelor dintr-un cromozom formeaza un grup linkage (din engl.
"linkage" - legat), numarul carora este egal cu numarul haploid de cromozomi (de
77
exemplu, drozofila (2n=8) are 4 grupe de linkage, omul (2n=46) - 23 grupe de
linkage).
Inlantuirea genelor localizate in acelasi cromozom poate fi completa (ca in cazul
incrucisarii 2) i imcompleta (ca in cazul incrucisarii 1). In cazul inlantuirii
incomplete are loc crossing-overul (schimb de fragmente (gene) intre cromatidele
nefiice ale cromozomilor omologi). In acest caz, pe langa formele necrossovere (vg
vg/b+ b si vg+ vg/b b) mai apar si cele crossovere (vg vg/b b si vg+ vg/b+ b) cu
frecvenja de 8,5% fiecare.
Dupa cum se stie, crossing-overul are loc in profaza 1 a meiozei si asigura mai
mare diversitate genetica a gamejilor objinuji.
Intensitatea crossing-overului depinde de serie de factori, care pot fi grupati in:
1. Factori interni:
- distanta dintre gene (cu cat este mai mare distanta dintre doua
gene, cu atat este mai mare procentul de crossing-over);
- pozitia centromerului (de regula centromerul blocheaza
crossing-overul dintre genele localizate de ambele parti ale
centromerului);
- sexul (la unele organisme (masculul de drozofila, femela de
vierme de matase) crossing-overul este blocat).
2. Factori externi:
-fizici (radiatia, temperatura);
chimici (substantele mutagene);
biologici (virusurile).
Cunoasterea intensitatii crossing-overului ne ajuta la localizarea genelor in
cromozomi, deoarece se stie ca asezarea lor este liniara, iar distanta se masoara in
morganide (1 morganida se echivaleaza cu 1% de crossing-over).
Experientele efectuate pe musculita de otet i-au permis lui T.Morgan (laureat al
premiului Nobel in 1933) sa elaboreze teoria cromozomiala a ereditatii,
postulatele principale ale carea sunt urmatoarele:
genele in cromozomi sunt asezate liniar si ocupa un anumit locus;
genele plasate in acelasi cromozom se transmit inlantuit;
intre genele plasate in acelasi cromozom poate avea loc schimb reciproc.
Importanta teoriei cromozomiale a ereditatii este urmatoarea:
explica unele mecanisme de mostenire (inlan^uita) a caracte-relor;
permite obtinerea dirijata a diferite rase de animale si soiuri de plante in procesul de
ameliorare;
explica diversitatea genetica obtinuta la descendenti (rezultat al crossing-overului);
ajuta la construirea har^ilor genetice pentru diferite genotipuri (plante, animale etc.).

METODE DE CERCETARE. Ereditatea umana normala i patologica

S-a mentionat deja ca printre compartimentele de baza moderne ale geneticii este
si genetica umana.
Primele observatii asupra ereditatii umane au fost efectuate inca in antichitate, De
exemplu, fondatorul medicinei, Hippocrates (460-370 i.e.n.), in lucrarea sa
"Corpus Hippocraticum" a indicat asupra ereditatii (mostenirii) unor caractere
(culoarea ochilor) sau boli (epilepsia). La inceputul secolului al XlX-lea (1814), V.
Adams in lucrarea "Tratatul asupra proprietatilor presupuse ereditare" enunta
ideea ca bolile ereditare sunt determinate in mare masura de consangvinizare
(incrucisare apropriata).
Ceva mai tarziu (1864), F. Galton in lucrarile sale ("Ereditatea talentului si
78
caracterului" si "Ereditatea geniului") sustine ideea transmiterii ereditare a
capacitatilor omenesti (geniul), punand bazele cunoscutei teorii - "eugenia" (din gr.
"en" - bine, "gennein" - a naste) -ramura a geneticii care se ocupa de studiul
posibilitatilor si factorilor (sub control social) ce pot contribui la imbunatatirea sau
inlaturarea caracteristicilor ereditare morfofiziologice si sufletesti ale omului.
Anume continutul acestei stiinte s-a conturat in genetica umana. Insa, cercetarile de
genetica umana iau amploare abia dupa descoperirea legilor de baza de
mostenire a caracterelor si sunt specifice etapei contemporane a geneticii.
Aceasta s-a datorat unor dificultati tehnice si restrictiilor etice, printre care:
imposibilitatea aplicarii analizei genetice (incrucisarea fara restrictii si analiza
descendentilor);
prolificitatea relativ joasa (timpul dintre doua generatii este de aproximativ 25-35 de
ani, iar numarul de descendenti este relativ mic);
natura bio-sociala a omului etc.

Evident, aceste restrictii au impus elaborarea unor metode speciale de studiu ale
geneticii umane, care sunt astazi completate gratie tehnologiilor moderne.
In cele ce urmeaza vom analiza unele metode de studiu ale
geneticii umane.
1. Metoda genealogica (sau pedigriului - din fr. "pie de grue" -
semn denotand succesiune).
Aceasta metoda se bazeaza pe studiul modului de transmitere ereditara a unui
anumit caracter (normal sau patologic) in succesiunea generatiilor.
2. Metoda studiului gemenilor.
Se utilizeaza pentra a determina rolul ereditatii si a mediului extern in manifestarea
anumitor caractere. Pentru aceasta se efectueaza studiul gemenilor monozigotici
(30%), care rezulta dintr-un singur ovul fecundat si sunt genetic identici (si de
acelai sex), spre deosebire de gemenii dizigotici (70%), care rezulta din doua sau
mai multe ovule fecundate separat (sunt de acelasi sex sau de sex diferit, iar
trasaturile nu sunt identice).
3. Metoda citogenetica.
Se aplica pentru studiul cariotipului uman normal si patologic. Cercetarile se
efectueaza asupra celulelor in diviziune in metafaza sau anafaza timpurie. Prin
metoda citogenetica se pot detecta dereglarile in structura si numarul de
cromozomi.
4. Metoda biochimica.
Se foloseste pentru identificare prin tehnici biochimice a unor maladii genetice de
metabolism, cauzate de modificari in caile metabolice de sinteza a enzimelor,
proteinelor, aminoacizilor, acizilor nucleici, zaharurilor, lipidelor etc.
5. Amniocenteza (sau diagnosticul genetic prenatal).
Se practica pentru studiul atat citogenetic, cat si biochimic in scopul prevenirii
bolilor cromozomiale ereditare si a maladiilor metabolice in timpul sarcinii.
Cercetarile se efectueaza pe celulele fetale recoltate prin punctii din lichidul
amniotic intre a 14-a si 16-a saptamana de sarcina si cultivate in culturi de celule
("in vitro") pe medii de cultura.
6. Consangvinizarea (din lat. "consangvineus" - inrudit, de
aceeasi origine).
Se utilizeaza pentru studiul caracterelor determinate de genele recesive si se
bazeaza pe fenomenul casatoriilor intre rude, mai mult sau mai putin apropiate. In
acest caz, genele recesive devin homozigote si se manifesta fenotipic.
Consangvinizarea se produce mai frecvent in izolatele umane datorita fie unor
bariere geografice (insule, munti), fie unor bariere de ordin etnic, religios, politic
79
etc.
In acest caz, probabilitatea aparitiei unor maladii (cauzate de genele recesive) este
cu mult mai mare.
7. Metoda ecografica.
Se aplica pentru determinarea unei serii de malformatii congenitale majore
(hidrocefalia, microcefalia, splina bifida etc.).
8. Metoda dematoglifelor.
Se foloseste pentru detectarea unor anomalii cromozomiale care coreleaza cu
crestele epidermice specifice prezente pe suprafata degetelor si palmelor.
9. Metoda statistics.
Se utilizeaza pentru stabilirea frecventei unor gene in diferite populatii umane.
10. Metoda molecular-genetica (sau metoda Southern blotting
(din eng. "blott" - pata, a face pete)).
Metoda respectiva a fost propusa de E.M. Southern (1975) si se foloseste pentru
detectarea secventelor specifice (gene) printre fragmentele de ADN, separate
electroforetic in gel de agaroza si identificate autoradiografic.
In mod normal, cariotipul (aranjarea sistematica a cromozo-milor unei celule
mitotice si meiotice dupa numar, forma sau orice alt caracter morfologic
reprezentativ) uman cuprinde 46 de cromozomi (fig. 3.12).
Cei 44 de autozomi (A) sunt dispusi perechi in ordinea marimii si sunt numerotati de
la 1 la 22. In functie de pozitia centromerului si de particularitatile morfologice, ei au
fost repartizati in 7 grape, desemnate cu literele mari ale alfabetului latin de la A la
G, si anume:
grupa A - cuprinde perechile de cromozomi 1-3;
grupa - " -" 4-5;
grupaC-"-"6-12;
grupaD-"-" 13-15;
grupaE-"-" 16-18;
grapaF-"-" 19-20;
grupaG-"-"21-22.
Perechea a 23-a de cromozomi alcatuiesc cromozomii sexuali.
Cromozomul X dupa morgologia sa se apropie de cromozomii perechii a 6-a (dar
este ceva mai mare), pe cand cromozomul Y se aseamana dupa marime cu
cromozomii din perechile a 21 -a sau a 22-a.

80
Fig. 3.12. Cariotipul uman normal.
Anomaliile structurale si numerice ale cariotipului uman coreleaza cu maladii
grave. Poliploidia (marirea setului de cromozomi) la om reprezinta forma letala, iar
aneuploidia (variatia numerica a anumitor perechi de cromozomi) este destul de
frecventa si reprezinta rezultatul nondisjunctiei cromozomilor omologi (sau a
cromatidelor surori) in timpul diviziunii celulare (fig. 3.13).

Trisomie Sindrom Letal Sindrom

TurnerKlinefelter

Fig. 3.13. Mecanismele de aparitie a unor boli numerice ale heterozomilor prin non-
disjunctia cromozomilor XX la femei.
Aneuploidia poate fi atat autozomala (sindromul Down (2n=47) sau trisomia 21;
sindromul Edwards (2n=47) sau trisomia 18; sindromul Patau (2n=47) sau
trisomia 13), cat si heterozomala (sindromul Turner (2n=45; 44 + XO), caracteristic
sexului feminin; sindromul Klinefelter (2n=47; 44 + XXY), caracteristic sexului
masculin).
Ereditatea patologica umana este determinata si de aberatiile cromozomiale
structurale (maladia "tipatul pisicii"), precum si de mutatiile genelor structurale care
determina alterarea structurii anumitor proteine (maladiile metabolice: "albinismul",
"cistinuria").
Cunoasterea ereditatii umane, atat normale, cat si patologice, este deosebit de
importanta pentru stabilirea caracterului mostenirii, pentru determinarea frecventei
genelor analizate, pentru prevenirea bolilor ereditare etc.

81
IX VAREABILITATEA EREDITARA. MUTATIILE SI SEMNIFICATIA LOR
BIOLOGICA.

Variabilitatea organismelor
La baza proceselor de transformare evolutiva a lumii vii se afla variabilitatea
organismelor, care serveste drept material al acestei evolutii.
Variabilitatea (din lat. "variare" - a se schimba) este proprietate universala a
indivizilor oricarei specii de a capata caractere noi sub actiunea factorilor mediului.
Aceasta proprietate asigura deosebirea indivizilor, atat genotipic, cat si fenotipic.
Diferentele existente sau care apar la un moment dat intre indivizii unei populatii
(specii) se definesc drept variatii. Deci, variatiile reprezinta tendinta organismelor
de a devia intr-o directie oarecare de la tipul initial. Aceste diferenfe pot fi
determinate genetic sau de conditiile mediului extern. In acest caz, variatia
biologica (fenotipica), simbolizata VP, este alcatuita din variatia mediului (VE), cauzata
de influenta factorilor mediului, si variatia genetica (VG), care reprezinta contributia
genelor segregate, interactiunea genelor si efectul aditiv al genelor multiple.
vP=vE+vG
In baza principiului evolutiv pot fi doua tipuri de variabilitate: de grup, care include
deosebirile dintre populatii, si individuala, care include deosebirile dintre indivizii
aceleiai populatii.
In baza criteriului de mostenire (transmiterea diferentelor capatate descendentei),
variabilitatea poate fi divizata in variabilitate negenetica (neereditara sau paratipica)
si genetica (ereditara). Variabilitatea neereditara asigura adaptabilitatea individului,
iar cea ereditara - adaptabilitatea populatiilor.
Variabilitatea neereditara
Variabilitatea neereditara (modificativa) reprezinta deosebirile fenotipice ale
indivizilor unei populatii care nu sunt rezultatul dereglarii integritatii materialului lor
ereditar. Modificatiile aparute sunt rezultatul actiunii conditiilor de trai (natura hranei,
temperatura, iluminarea, umiditatea etc.). Prin intermediul lor organismele se
adapteaza la conditiile de habitat, dat fiind faptul ca fenotipul (fiecare caracter in
parte) are limita a sa de variatie fara schimbarea genotipului - norma de reactie.
Deci, norma de reactie reprezinta limitele de variatie a unui caracter in functie de
conditiile mediului extern. In acest caz, evident, genetic nu este determinat un
anumit caracter (culoarea ochilor, inaltimea plantei), ci limitele de variatie a acestui
caracter (norma de reactie).
Norma de reactie a fiecarui caracter depinde de un sir de factori, printre care:
nivelul de organizare a individului initial (adaptarea organis-melor la conditiile noi
de existenta poate duce la extindere a normei de reactie (de exemplu, adaptarea
maimutelor la conditiile zonei temperate));
diversitatea conditiilor mediului;
determinismul genetic.
Caracterele au si norma de reactie diferita. Majoritatea caracterelor cantitative se
caracterizeaza printr-o norma de reactie extinsa (insa nu nelimitata) (de exemplu,
inaltimea plantei, marimea spicului, masa grauntelor etc.). Exista caractere cu
norma de reactie mai ingusta (cantitatea de grasime in lapte, masa a 10 000 de
graunte etc.) si caractere care au norma de reactie adecvata, adica unui anumit
genotip ii corespunde doar un singur fenotip (grupele sanguine la om).
Variabilitatea modificativa are serie de particularitati, si anume:
Variatiile modificative sunt adecvate, adica corespund conditiilor care le provoaca.
De exemplu, inaltimea plantelor, productivita-tea lor depind in mare masura de
conditiile climatice ale anului, de procedeele agrotehnice, de cantitatea si calitatea
82
ingrasamintelor minerale etc.
Variabilitatea modificativa poarta un caracter de masa, adica acelasi factor al
mediului provoaca variatii asemanatoare la toti indivizii genotipic identici.

Intensitatea modificatiilor depinde de vigoarea si durata actiunii asupra

organismului a factorilor respectivi ai mediului.
4. Variabilitatea modificativa are un caracter adaptiv, adica fiecare variatie
aparuta asigura adaptarea individului la factorul respectiv. De exemplu, micsorarea
marimii frunzelor, ingrosarea epidermei, scaderea numarului de stomate este
rezultatul adaptarii plantelor la conditiile de seceta.
5. Variatiile modificative nu se mostenesc, deoarece nu sunt rezultatul dereglarii
aparatului genetic. In unele cazuri, modificatiile pot fi urmarite pe parcursul a doua
sau mai multe generatii. Aceste variatii au fost numite modificatii indelungate (sau
prelungite). Cu timpul ele totusi dispar.
Cu toate ca in plan evolutiv variabilitatea modificativa (modificatiile) nu joaca un rol
semnificativ (deoarece diferentele aparute nu se pastreaza la descendenti), acest
tip de variabilitate isi are valoarea sa:
asigura adaptabilitatea organismelor la conditiile variabile ale mediului;
permite introducerea unor organisme in alte zone geografice.
Variabilitatea ereditara
Variabilitatea ereditara reprezinta totalitatea de variatii care au aparut la indivizii
populatiei ca rezultat al afectarii (dereglarii) structurii genotipului. Evident, aceste
variatii se mostenesc la descendenti si au semnificatie importanta pentru procesul
evolutiv, deoarece prezinta materialul de baza pentru selectia naturala.
Variabilitatea ereditara poate fi deferminata de schimbarile in structura
cromozomilor si a genelor ca urmare a mutatiilor sau a recombinarilor genetice
{variabilitatea genotipica sau mutationals), de combinarea genelor in cadrul
incrucisarii formelor parentale {variabilitatea combinative!), de dereglarea integritatii
genomului ca rezultat al interactiunii genelor in procesul diferentierii organismului
{variabilitatea corelativa) si al compensarii unor caractere pe contul altora
{variabilitatea compensationala).
Mutatiile Si semniflcatia lor biologica
Mutatiile (din lat. "mutare" - a schimba) reprezinta orice schimbare in aparatul
ereditar al unui individ care nu se datoreaza segregarii sau recombinarii genelor si
se transmite descendentilor.
Aceasta notiune a fost introdusa de Hugo de Vries (fondatoral teoriei mutationiste)
in 1901 pentru a defini schimbarile bruste ale genotipului. Mai tarziu, in 1908,
T.Morgan si colaboratorii sai [C.B. Bridges, H.J. Mutter \.. Sturtevant) au
utilizat notiunea de mutatie pentru definirea schimbarii genei (locusului),
demonstrand ca alelele reprezinta niste gene mutante. In 1957, S. Benzer
introduce notiunea "muton" - cea mai mica subdiviziune a genei, echivalenta ca
marime cu un nucleotid, a carei schimbare se soldeaza cu mutatie.
Mutatiile pot fi clasificate conform mai multor criterii. Dupa substratul care-1
afecteaza, mutatiile pot fi divizate in:
1. Mutatii genice, care afecteaza structura si functiile unei gene, determinand in
cele din urma modificarea codificarii genetice. Mutatiile genice se produc prin:
a) substituiri - inlocuirea unei (unor) nucleotide prin alta (altele). Substituirile se
pot produce prin tranzitii (o baza azotata este inlocuita cu alta baza din aceeasi
categorie: si/sau transversa (o baza purinica este inlocuita cu alta pirimidinica:

tranzitii A=G si T=C

83
transversii A=T si A=C G=T si
G=C
deletii - pierderea unei perechi de baze azotate;
aditii - adaugarea unei perechi de baze azotate.
Mutatiile genice schimba secventa nucleotizilor in codoane si, in consecinta,
provoaca biosinteza proteinelor modificate. Ele constituie sursa importanta de noi
caractere si asigura imbogatirea patrimoniului ereditar al indivizilor (populatiilor).
1. Mutatii cromozomiale, care afecteaza atat structura cromozomilor, cat si
numarul de cromozomi. In functie de aceasta, ele pot fi divizate in:
mutatii cromozomiale structurale si
mutatii cromozomiale numerice (sau genomice). Mutatiile cromozomiale
structurale se produc prin:
a) deletii-pierderea unui sau mai multor locusuri (fragmente) de pe un cromozom
(fig. 3.14) (in acest caz este implicat doar un singur cromozom si rezulta fragmente
liniare sau inelare);
b) inversiuni, care prezinta rasucire a unui segment de
cromozom cu 180 (in acest caz, de asemenea este implicat doar un
singur cromozom (fig. 3.14));
c) duplicatii, care prezinta restructurare a unei perechi de
cromozomi omologi ce efectueaza un schimb de segmente inegale: pe
un cromozom apare deficienta a unui fragment, pe cand pe celalalt
cromozom acest fragment este dublat (fig. 3.14);
d) translocatii, care reprezinta schimbare de segmente intre doi
cromozomi neomologi.
Mutatiile cromozomiale pot provoca diferite anomalii, deoarece este afectata
repartizarea uniforms a cromozomilor in celulele-fiice. Mutatiile cromozomiale
numerice (genomice) se produc prin:
poliploidie - garnitura cromozomica se multiplies de 3,4,5,...,n ori, formand tri -,
tetra -, penta -, ..., poliploizi. Dupa provenienta cromozomilor se distinge
autopoliploidie (cromozomii din acesti indivizi poliploizi provin de la aceeasi specie:
formele poliploide de grau, sfecla de zahar, hrisca etc.) si allopoliploidie
(cromozomii din indivizii poliploizi provin de la specii diferite: hibridul dintre varza si
ridiche (Raphanobrassica) etc.;
aneuplodie - se schimba numarul doar al unor cromozomi (patologiile
cromozomiale la om: 2n=45, 2n=47 etc.).
Mutatiile genomice sunt destul de frecvente atat la plante, cat si la animale. Insa,
daca la plante pot rezulta forme mai productive, la animale aceste mutatii, de
regula, provoaca scadere esentiala a viabilitatii organismelor.
Mutatiile pot aparea in nuclee (mutatii cromozomiale (cele mentionate mai sus))
sau in citoplasma (mutatii extracromozomiale sau citoplasmatice). Mutatiile
citoplasmatice sunt localizate in citoplasma celulei si afecteaza materialul genetic
extranuclear (mutatii mitocondriale, mutatii plastidiale etc.).
In functie de celulele din organism in care apar, mutatiile pot fi somatice sau
germinative. Mutatiile somatice apar in celulele soma-tice (celulele corpului), se
transmit prin diviziune mitotica si se moste-nesc doar in cazul reproducerii
vegetative sau daca organele sexuale iau nastere din linia celulara (tesut)
mutanta. Mutatiile germinative (sau gametice) apar in celulele sexuale (gameti),
care sunt implicate in procesul reproducerii si asigura mostenirea lor in
descendenta.
Dupa modul de manifestare fenotipica, mutatiile pot fi dominante i recesive.
Mutatiile dominante se manifesta fenotipic indiferent daca sunt in stare homozigota
84
(AA) sau heterozigota (Aa), spre deosebire de mutatiile recesive, care se manifesta
doar in forma homozigota (aa) sau daca organismul respectiv este haploid. De cele
mai multe ori mutatiile aparute sunt recesive.
Dupa sensul schimbarii pe care produc, mutatiile pot fi progresive sau
regresive. In cazul mutatiilor progresive, gena de tip salbatic se transforma in alela
sa (A > a), iar in cazul mutatiilor regresive, alela mutanta revine la alela de tip
salbatic (a > A).
Dupa gradul manifestarii lor in expresia fenotipica a individului, mutatiile pot fi
expresive si neexpresive (sau variabile). Mutatiile expresive poseda un evident
efect fenotipic, pe cand la mutatiile neexpresive expresia fenotipica depinde in mare
masura de conditiile mediului.
In functie de viabilitatea lor, mutatiile pot fi utile, indiferente si daunatoare.
Mutatiile utile sporesc intr-o oarecare masura variabilitatea indicilor i gradul lor de
adaptabilitate, pe cand cele indiferente nu influenteaza esen^ial asupra acestor
procese. Mutatiile daunatoare pot fi letale (deterrnina moartea organismului in
diferite stadii ale ontogenezei) si semiletale (provoaca moartea a pana 50% de
indivizi).
Mutatiile pot afecta diferite caractere ale organismului. In functie de aceasta, sunt
mutatii morfologice (afecteaza fenotipul), fiziologice (afecteaza functiile
fiziologice) si biochimice (afecteaza procesele de metabolizare a substantelor
organice).
In functie de cauza aparitiei lor, mutatiile pot fi spontane (naturale) si induse.
Mutatiile spontane sunt provocate de numerosi factori naturali (radiatie, temperaturi
extreme etc.). Frecventa lor este de 10"6-10-7.
Unele dintre primele mutatii spontane observate sunt rasa de oi pitice din Ancona
(cu trap lung si picioare scurte), aparute la ferma din Massachussets in 1791;
mutanta de rastopasca {Chelidonium laciniatum) cu frunzele adanc penate,
semnalata de Springer in 1590; mutanta de ciumafaie {Datura inermis) cu capsula
fara spini, semnalata de Godron in 1871.
Mutatiile induse sunt provocate pe cale experimentala cu ajutorul agentilor
mutageni fizici (radiatii ionizante, razele ultraviolete etc.), chimici (substantele
chimice mutagene si supermutagene) si biologici (virusurile).
Frecventa mutatiilor este determinata si limitata de un sir de factori, printre care:
controlul genetic al proceselor mutationale;
organizarea genelor in genom;
interactiunea genelor;
prezenta genelor modificatoare;
adaptabilitatea scazuta a organismelor ca rezultat al mutatiilor;
actiunea factorilor mediului extern etc.
Semnificatia biologica a mutatiilor consta in faptul ca ele (mutatiile) servesc ca
material ce determina heterogenitatea genetica a populatiei, pe fondul careia isi
desfasoara activitatea selectia naturala in cadrul procesului evolutiv. In afara de
aceasta, obtinerea experimentala a mutatiilor (mutageneza experimentala) a
devenit metoda moderna si deosebit de eficienta de ameliorare a micro-
organismelor, plantelor si animalelor.

85
X. AMELIORAREA PLANTELOR,ANIMALELOR SI MICROORGANISMELOR

Ameliorarea, sau selectia (din lat. "selectio" - alegere), este stiinta care elaboreaza
teoria si metodele de perfectionare si obtinere a noi rase de animale, soiuri de
plante si suse de microorganisme.
Ca obiect de studiu al ameliorarii serveste cunoaterea legitatilor evolutiei animalelor
domestice si a plantelor de cultura, iar printre sarcinile de baza sunt obtinerea de
rase, soiuri sau suse.
Prin rasa, soi sau susa se intelege populatie de organisme care se obtine artificial
de om si se caracterizeaza prin anumite particu-laritati ereditare. Aceste organisme
au omogenitate foarte inalta. Fiecare rasa, soi sau susa se creeaza pentra
capatarea organismelor ce poseda anumite proprietati (calitatile produsului,
rezistenta la daunatori, posibilitatea prelucrarii mecanice, superproducenta etc.).
Drept baza de obtinere a noi rase, soiuri sau suse serveste variabilitatea
materialului initial implicat in ameliorare. Un rol deosebit revine variabilitatii
combinative si mutationale.
Pentra extinderea spectrului de variatiuni ereditare se tine cont de centrele de
origine ale organismelor, de heterogenitatea in cadrul populatiilor, de gradul de
adaptabilitate la conditiile mediului, de posibilitatea hibridizarii indepartate etc.
Ca metoda de baza ce asigura dirijarea variabilitatii combinative (aparate ca rezultat
al incracisarii) in procesul de ameliorare serveste incrucisarea. Se deosebesc
doua tipuri principale de incrucisare:
inbridingul - incrucisare apropiata (inradita);
autbridingul - incrucisare indepartata (neinradita).
In cadrul inbridingului se asigura homozigotizarea materialului si obtinerea unor linii
pure, pe cand in cadrul autbridingului se asigura sporirea diversitatii genetice a
hibrizilor.
Pentra capatarea formelor productive se utilizeaza diferite metode, cea de baza
fiind selectia. Selectia poate fi:
in masa - are loc alegerea indivizilor dupa caracterele externe (fenotip) fara
alegerea genotipului (dupa culoare, masa, marime etc.) (aceasta forma este
eficienta pentra caracterele cu un grad inalt de mostenire);
individuala - are loc analiza descendentei unui anumit organism. Selectia
individuala se realizeaza mai frecvent fie dupa analiza productivitatii producentului,
fie dupa analiza "frate-sora" -sib-selectia (din engl. "sibling" - frate-sora). Aceasta
forma de selectie este metoda de baza in ameliorarea animalelor, plantelor si
microorganismelor.
Ameliorarea plantelor
Ameliorarea plantelor este stiinta care se ocupa de obtinerea unor soiuri de
plante de cultura cu productivitate sporita, rezistente la daunatori, diferite boli si la
conditii nefavorabile ale mediului.
Soiul reprezinta grupa de indivizi (populatie) ai plantelor de cultura ale unei
anumite specii, care este creata de om si se caracterizeaza prin anumite
proprietati ereditare, prin capacitati productive sau prin caractere morfologice, fixate
ereditar. El se obtine in centrele de ameliorare. De mentionat ca soiul ii pastreaza
caracterele sale selective doar in conditiile pentru care a fost selectat. Schimbarea
conditiilor poate sa provoace pierderea trasaturilor avantajoase ale soiului (recolta,
rezistenta etc).
Caile principale de obtinere a soiurilor mai productive si/sau mai rezistente sunt:
alegerea formelor parentale pentru incrucisare, selectia, hibridizarea, mutageneza
86
experimentala, actiunea factorilor selectivi ai mediului.
Eficacitatea ameliorarii sporeste data cu sporirea diversitatii genotipurilor implicate
in selectie. De aceea, alegerii formelor initiale pentru incrucisare i se acorda
deosebita atentie. In investigatii sunt implicate centrele de origine ale plantelor de
cultura. Dupa savantul rus N.I. Vavilov, centrele de origine ale plantelor de cultura
reprezinta acele regiuni ale Terrei unde se afla cea mai mare diversitate genetica de
specii, variatiuni, soiuri ale plantelor date. De regula, aceste centre sunt legate de
vechile civilizatii. Cunoasterea acestor centre (de la 7 la 12 dupa presupunerile
savantilor) le permite amelioratorilor sa implice in procesul de ameliorare un divers
material genetic, sa studieze seriile omoloage ale variabilitatii ereditare, sapropuna
noi cai de selectare, sa obtina noi soiuri de plante.
De mentionat ca in prezent sunt delimitate si centrele de origine ale animalelor
domestice.
Selectia noilor forme de plante se efectueaza prin metodele numite mai sus, si
anume:
selectia in masa, care se aplica de regula pentru plantele cu polenizare
incrucisata (alogame) si permite operarea cu un numar mare de indivizi;
selectia individuala, care se aplica de regula pentru plantele cu autopolenizare
(autogame), analizandu-se intreaga descendenta a formelor initiale.
Soiurile obtinute ca rezultat al multiplicarii vegetative a unei plante se numesc
soiuri-clone si se caracterizeaza printr-o omoge-nitate genetica sporita. Soiurile
obtinute prin selectia individuala de la planta autogama se numesc linii. Grupele
relativ omogene de plante alogame ale unei specii se mai numesc soiuri-populatii.
Evident ca soiurile noi de plante sunt rezultatul actiunii selectiei artificiale,
organizata i dirijata de om. Insa nicidecum nu trebuie exclusa si actiunea selectiei
naturale in acest timp, deoarece noile soiuri nu pot fi obtinute in conditii ideale
izolate.
In prezent, pentru extinderea spectrului de variatiuni ereditare si pentru crearea unui
bogat material de selectie se utilizeaza metode netraditionale, cum ar fi selectia
gametica si celulara. In cadrul selectiei gametice in procesul de ameliorare este
implicat gametofitul, selectarea fund efectuata dupa grauncioarele de polen, care
reprezinta fiecare in parte un anumit genotip. Elaborarea unor metode de selectare
(la temperaturi ridicate sau joase etc.) a grauncioarelor de polen vor permite
extinderea formelor initiale pentru incrucisare.
Selectia celulara implica utilizarea culturilor de celule vegetale izolate ("in vitro"),
alegerea diferitilor factori selectivi in conditii strict dirijate, obtinerea clonelor i liniilor
productive. Aceste metode netraditionale intensifica procesul de ameliorare a
plantelor, micsorand durata obtinerii noilor clone, linii sau soiuri cu 2-5 ani.
Un deosebit interes in ameliorarea plantelor reprezinta hibridizarea, care consta in
incrucisarea unor organisme diferite din punct de vedere genetic. Cu toate ca
incrucisarea intampina multe obstacole, in unele cazuri se obtin hibrizi productivi de
plante (si mai putin de animale).

Hibridarea poate fi:

a) apropiata (intraspecifica) - intre indivizii, liniile, soiurile
aceleiasi specii;
b) indepartata - intre indivizii unor specii diferite
(interspecifica) sau unor genuri diferite (intergenerica).
Prin hibridare indepartata s-au obtinut, de exemplu, hibrizi intre varza^i ridiche
(raphanobrassica), intre grau si secara (triticale) etc.
In prezent, se foloseste pe larg hibridarea parasexuala (sau somatica) a
plantelor, care consta in fuzionarea protoplatilor (celule vegetale libere de peretele
87
celular). La fuzionarea acestor celule (protoplasti) numarul de cromozomi se
dubleaza, insa acest cariotip de regula este instabil. S-au obtinut hibrizi parasexuali
(somatici) intre diferite linii, specii si chiar genuri (tomate si cartof, tomate si tutun
etc). Datorita acestor tehnologii, se pot studia mecanismele incompa-tibilitatii dintre
diferite specii sau genuri, transferal de organite celulare (mitocondrii, cloroplaste).
Pentra sporirea productivitatii multor plante de cultura (Si a microorganismelor) se
utilizeaza mutageneza experimentala.
Mutageneza experimentala presupune schimbarea structurii aparatului ereditar
(la nivel de gene sau cromozomi) sub actiunea factorilor mutageni (fizici sau
chimici).O particularitate a mutatiilor cromozomiale numerice (poliploidia) este ca
aceste forme determina mai mare productivitate a plantelor la care apar (vita de
vie, graul, sfecla de zahar .a.), spre deosebire de formele similare la animale.
Ameliorarea plantelor se realizeaza in mod contient pentru a obtine soiuri ce
poseda anumite calitati tipice. Aceste calitati se pastreaza la soiul dat, dar valoarea
lor poate si sa se diminueze daca se schimba conditiile optime de cultivare a soiului.
De aceea, o deosebita atentie in ameliorarea plantelor se acorda factorilor selectivi
ai mediului. Metodele actiunii cu factorii mediului au fost elaborate si
perfectionate de cunoscutul ameliorator rus, I. V. Miciurin. Pentru a studia
rezistenta hibrizilor la factorii mediului, el actiona asupra lor cu temperaturi joase, cu
elemente nutritive; cultiva plante pe soluri sarace; schimba conditiile de umezire;
supunea plantele actiunii diferitilor patogeni; reinsamanta materialul selectiv etc.

Ameliorarea animalelor
Ameliorarea animalelor este stiinta ce se ocupa de obtinerea raselor noi de
animale, care se caracterizeaza printr-o productivitate inalta, viabilitate si rezistenta
sporita.
Rasa reprezinta grupa de indivizi (populatie) ai animalelor domestice ale unei
specii, creata artificial de om i care poseda proprietati intarite ereditar. Rasele se
obtin in gospodariile de prasila si se caracterizeaza printr-un exterior specific
(totalitatea caracterelor fenotipice).
Ameliorarea animalelor se deosebete de cea a plantelor printr-o serie de
particularitati, printre care:
numarul de indivizi implicat in ameliorare este relativ mic;
reproducerea organismelor cu valoare selectiva are loc pe cale sexuata;
deosebita valoare revine producentului etc.
Caile principale de ameliorare a animalelor sunt: alegerea forme-lor parentale pentru
incrucisare, hibridizarea, selectia, cercetarea productivitatii dupa descendenta,
actiunea factorilor selectivi ai mediului.
Alegerii formelor parentale pentru incrucisare i se acorda deosebita atentie. La
animale se apreciaza exteriorul caracterelor fenotipice, deoarece in multe cazuri el
coreleaza cu productivitatea lor. In gospodariile de prasila care asigura pastrarea
genofondului animalelor domestice, fiecare animal are genialogie a sa. In caz de
necesitate, ele sunt implicate in procesul de ameliorare.
Datorita insamantarii artificiale a animalelor de elita. (reproducatori), a devenit
posibila obtinerea animalelor productive in serie.
Pentru ameliorarea animalelor se utilizeaza diferite metode de incrucisare:
inrudita - pentru homozigotizarea materialului i pentru stabilirea caracterelor
cauzate de genele recesive;
neinrudita - pentra transmiterea unor caractere de la anumite organisme ce
participa la incrucisare (arharomerinosul - hibrid dintre oi si berbecul de munte,
hainacul - hibrid dintre iac i bovine s.a.). Insa, spre deosebire de plante, acesti
hibrizi sunt mai putin productivi.
88
Selectia animalelor domestice se efectueaza de regula individual, cunoscandu-se
caracteristicile formelor parentale. In acest caz, ameliorarea este metodica si
decurge in baza unui anumit program de incrucisare si ameliorare.
In ameliorarea animalelor deosebita atentie se acorda aprecierii reproducatorilor
dupa descendenta. In acest caz, calitatile masculilor (cantitatea de grasime in lapte
la bovine, productia de oua la gaini s.a.) se apreciaza dupa productivitatea
descendentei. Daca valoarea lor la descendenta depaseste valoarea medie a rasei
si cea a formelor initiale (materna), atunci aceste animale (reproducatorii) sunt
implicate in procesul de ameliorare.
serie de trasaturi caracteristice ale noilor rase objinute depind in mare masura de
actiunea factorilor mediului: conditiile de ingrijire a animalelor, cantitatea i calitatea
nutreturilor etc. De aceea, valo-rificarea potentialului raselor respective depinde de
mentinerea conditiilor optime de intretinere. Evident ca nu trebuie de diminuat nici
valoarea determinismului genetic al caracterelor supuse selectiei.
Ameliorarea microorganismelor
Ameliorarea microorganismelor este tiinta care se ocupa de obtinerea suselor
microorganismelor superproducente de substante utile.
Susa (tulpina) reprezinta grupa de indivizi ai unei specii de microorganisme care
se caracterizeaza prin anumite proprietati fiziologice, biochimice sau morfologice,
precum si prin capacitatile sporite biosintetice ale anumitor produse fixate ereditar.
Ameliorarea microorganismelor a fost posibila doar dupa aparitia geneticii
microorganismelor, deoarece initial selectarea noilor sue se efectua prin analiza
formelor salbatice (spontane) dupa productivitatea lor.
Ameliorarea microorganismelor are serie de particularitati:
majoritatea microorganismelor incluse in ameliorare (bacte-riile) sunt haploide. In
acest caz, expresia fenotipica a variatiunilor nu este suprimata de genele
dominante;
in procesul de ameliorare se opereaza cu suse de microorganisme, deoarece
anume ele isi pastreaza caracterele lor ereditare;

- se poate obtine un numar mare de generatii (atat asexuat, cat si

sexuat);
- in procesul de ameliorare predomina caile de inmultire
asexuata;
viteza mare de multiplicare a microorganismelor permite ope-rarea cu un numar
mare de indivizi;
posibilitatea obtinerii dirijate a mutatiilor cu superpro-ductivitate a produselor utile.
In cadrul ameliorarii microorganismelor sunt utilizate diferite metode:
1) Selectia naturala a formelor cu importanta practica.
Selectarea produselor are loc prin analiza formelor naturale
(salbatice). In acest caz, se efectueaza un screening (testare) dupa capacitatile lor
biosintetice.
2) Selectia artificiala a formelor care apar prin mutatii
naturale.
Aceasta metoda este mai putin eficienta, deoarece:
rezervele de variabilitate la microorganisme (bacterii) sunt mici (din cauza
haploiditatii la bacterii ce exprima i caracterele determinate de genele recesive);
rezervele de variabilitate combinativa de asemenea sunt mici (ele se inmultesc
preponderent asexuat).
3) Selectia artificiala a formelor care apar prin mutatii
artificiale.
data cu utilizarea acestei metode a sporit eficienta selectiei (de exemplu,
89
productivitatea de penicilina la Penicillium chrysogenum a sporit de mii de ori). Ca
sursa de mutatii servesc factorii chimici sau fizici. De exemplu, sub actiunea
etilenaminei si a razelor ultraviolete a sporit productivitatea vitaminei Bi2 la
Actinomyces olivaceus.
4) Selectia in urma hibridarii.
Aceasta metoda nu este eficienta pentru toate microorganismele. Hibridarea are loc
fie prin fuzionarea celulelor, fie prin recombinarea genetica. Se utilizeaza in special
pentru obtinerea suelor noi in cadrul ameliorarii drojdiilor.
Succesele in ameliorarea microorganismelor tin de serie de grupe de
microorganisme:
drojdiile se utilizeaza pentru sporirea calitatii a diferite produse alimentare
(produse de panificatie, bere, cvas), precum si pentru sporirea productivitatii
diverselor produse metabolice: vitamine (grupa B), aminoacizi (lizina), proteine
furajere;
bacteriile sunt selectionate pentru obtinerea produselor lactate (bacteriile
acidolactice), a bioinsecticidelor, antibioticelor, (bacteriile sporulate), a
ingrasamintelor bacteriene (bacteriile azot-fixatoare), a dizolvantilor organici
(clostridiile), a vaccinurilor (bacteriile patogene);
ciupercile de mucegai sunt selectionate pentru obtinerea antibioticelor (g.
Penicillium), a enzimelor, acizilor organici (g. Peni-cillium, g. Aspergillus);
algele microscopice sunt selectionate pentru obtinerea proteinelor furajere, a
substantelor biologic active;
virusurile sunt selectionate pentru obtinerea vaccinurilor, a bioinsecticidelor.

XI,XII,,XIII- botanica

90
XIV EVOLUTIONISMUL

Dezvoltarea lumii organice

Evolutionismul, sau stiinta evolutiei, este stiinta de sinteza care studiaza
problema aparitiei, existentei si evolutiei vietii.
In 1976, in cadral lucrarilor Congresului biologilor americani, Francesco Ayala
afirma: "nimic in domeniul biologiei nu are sens daca nu este interpretat prin
prisma evolutionismumi".
De aceea, fiecare biolog, indiferent in ce domeniu activeaza, fie "clasic" (anatomie,
botanica, zoologie), fie "modern" (biologie si genetica moleculara, biotehnologie),
este limitat, lipsit de orizont, daca nu cunoaste principiile evolutionismumi.
Ca sarcini de baza ale evolutionismului pot fi mentionate:
determinarea viului si a nivelurilor de organizare si integrare a viului;
cunoasterea vietii sub diferite aspecte si formularea conceptiei originii ei;
cunoasterea particularitatilor evolutiei grupelor principale de plante, animale si
microorganisme;
studiul proceselor de microevolutie (speciatia) si macro-evolutie (filogeneza) si
interactiunea lor;
analiza pozitiei omului in natura si problema originii lui;
elaborarea de conceptii, ipoteze, teorii care ar explica procesele evolutive;
studierea mecanismelor de formare a adaptabilitatii sistemelor biologice etc.
Evolufionismul nutrebuie confundat cu "darwinismul", care este doar conceptie,
teorie, care incearca (si destul de reusit) sa explice multitudinea si diversitatea
"organismelor vii". Evolutionismul este disciplina cu mult mai larga. Dupa afirmatia
marelui biolog roman Emil Racovita:
"Evolutia biologica este un fapt - raman in discutie caile pe care serealizeazaea".
Originea vietii pe pamant
In acest compartiment vom incerca sa facem scurta prezentare a principalelor
conceptii despre lume, despre originea si aparitia vietii pe Pamant, expunand
opiniile unor savanfi intr-o problema atat de dezbatuta pe plan mondial.
Problema originii vietii pe Pamant este una dintre problemele centrale ale biologiei
si in analiza sa a fost inregistrata. de-a lungul timpurilor permanenta disputa intre
conceptiile filozofice idealiste si materialiste.
Cercetarile stiintifice presupun ca planeta noastra are varsta de 4,6-4,8 miliarde de
ani, iar primele fosile au aparut cu circa 3,5 miliarde de ani in urma sub forma de
bacterii filamentoase.
Teorii si ipoteze despre originea vietii pe pamant
tiinta exploreaza posibilile cai si fenomene care au condus la aparitia vietii. Pentru
aceasta sunt inaintate diferite conceptii si teorii, unele dintre ele fiind prezentate
mai jos.

1. Teoria creationista
Conform acestei teorii, viata a fost fondata de forta supranatu-rala intr-un anumit
timp si intr-o anumita succesivitate de evenimente.
Dupa calculele arhiepiscopului Asher din Irlanda (1650), viata a aparut in octombrie
4004 pana la era noastra. La baza acestei conceptii se afia adevarul teologic absolut
care, bineinteles, nu necesita dovezi experimentale si trebuie acceptat intocmai.
2. Teoria generatiei spontane (autogenezei).
Teoria generatiei spontane a fost enuntata inca in antichitate, dar ea nu s-a bucurat
niciodata de incredere in gandirea stiintifica. Ea a fost pe rand imbratisata,
abandonata, acceptata, dar niciodata ignorata.
91
Ideea principals a acestei teorii este ca viata ia nastere din materia anorganica
moarta. Inca Aristotel afirma ca "tot ce este viu se poate obtine nu numai ca rezultat
al incrucisarii, ci si la descompunerea solului". Aceste idei au persistat pe parcursul
timpurilor. Van Helmont (1577-1644) a propus si "reteta" de obtinere a soriceilor
din rufe murdare si seminte de graminee.
In 1688, savantul italian Francesco Redi a efectuat experienta simpla care
contrazicea teoria generatiei spontane. El stabileste (folosind vase cu carne fiarta
si cruda) ca larvele care apar in carnea putrezita nu iau nastere prin generatie
spontana, cum se considera inainte, ci se dezvolta din ouale de musca.
O data cu descoperirea microorganismelor, ideea generatiei spontane reapare din
nou. Netemeinicia teoriei generatiei spontane a fost demonstrate experimental in
1860 de catre renumitul savant francez L. Pasteur, care prin experiente simple, dar
ingenioase (pastrarea bulionului de carne fiert intr-un balonas de sticla astupat cu
un dop cu bagheta de sticla incovoiata), a demonstrat ca nici microorganismele
nu apar prin generatie spontana.
In concluzie, viata nu poate aparea prin generatie spontana in conditii obisnuite.
Aceasta precizare este obligatorie, deoarece, dupa cum a mentionat inca
E.Haeckel, "a nega generatia spontana inseamna a recunoaste minunea, creatia
divina a vietii".
3. Teoria evolutiei biochimice.
Aceasta teorie a fost fondata de A.I. Oparin (1922) si J.B.S. Holdane (1929) si
sustine ca viata a aparut ca rezultat al sintezei abiogenice a substantelor organice
in conditii speciale.
Succesivitatea evenimentelor expuse de A.I. Oparin si J.B.S. Holdane sunt
asemanatore, cu deosebirea ca A.I. Oparin sustinea ca initial au aparut proteinele,
pe cand J.B.S. Holdane era de parerea ca
mai intai au aparut acizii nucleici. Conform acestei teorii, aparitia si evolutia vietii
pe Pamant a avut loc in cateva etape:
1) Formarea abiogena a celor mai simple substante organice
Se presupune ca circa 5 miliarde de ani in urma imensa
nebuloasa gazoasa, formata din praf stelar si gaze, a inceput sa se condenseze,
adunandu-se catre central ei. Paralel cu creterea materiei condensate cretea
presiunea si, ca rezultat, temperatura (milioane de grade), ceea ce a dus (o data cu
declanarea proceselor de fuziune nucleara) la desprinderea centrifuga din ea a
maselor de gaze si praf care au format in cele din urma planetele. Majoritatea
astronomilor sustin ca Pamantul a luat nastere dupa aparitia Soarelui, circa 4,5-5
miliarde de ani in urma, la temperatura scazuta (aproape de cea actuala).
In continutul substantei gazoase si in praf s-au depistat metale si oxizii lor, H2, NH3,
C02, N2, CH4, vapori de .
2) Formarea abiogenica a polimerilor macromoleculari
(polipeptide si polinucleotide)
Se presupune ca in conditii specifice (radiatie sporita, temperaturi inalte, conditii
puternic reducatoare etc.) a fost posibila sinteza abiogenica a compusjlor organici.
In prezent, datorita modelarii conditiilor, se pot sintetiza artificial alcooli, vitamine,
aminoacizi, baze azotate etc. Astfel, a fost posibila confirmarea ipotezei Oparin-
Holdane.
S.L. Miller si H.C. Urey (1953) au reusit sa obtina dintr-un amestec de vapori de
(35%), amoniac (26%), metan (26%) i hidrogen (13%), supus unor descurcari
electrice intr-un balon de sticla la temperatura de 80 C, dupa cateva saptamani,
serie de substante organice: alanina, acid aspargic, acid glutamic, acid uric, lactic,
citric, propanoic etc.
P. Abelson, C. Harada i S. Fox au sintetizat putin mai tarziu de asemenea
92
aminoacizi si polipeptide (la incalzire timp de 6-8 ore panalal70-180C).
C. Ponnamperuma pe langa aminoacizi a mai obtinut si diferite baze azotate
(adinina, guanina, uracil si timina), care in prezenta ribozei, si sub actiunea
razelor ultraviolete formau adenozina mono-, di- si trifosfat.
/. Shram a obtinut nucleotide, iar A. Kornberg (1958) a sintetizat in conditii de
laborator prima molecula de AND.
3) Formarea abiogena a complexelor capabile de metabolism
In etapa urmatoare se presupune ca macromoleculele cu semnificatie vitala
(polipeptidele, polinucleotidele), deopotriva cu celelalte substante, ca urmare a
concentrarii in solutii diluate (fenomenul de separare a fazelor in solutiile coloizilor
hidrofili a fost descoperit de savantul olandez H. Bunderberg de Jong) au format
complexe.
Aceste ingramadiri de macromolecule A.I. Oparin le-a numit cuacervate (din
lat."acervo" - a aduna la gramada), iar S. Fox -microsfere.
Cuacervatele reprezinta un inceput de structuri primitive, de sisteme individuale si
foarte instabile. In acelasi timp, ele pot servi drept inceputul materiei vii, deoarece
poseda caracteristicile principale ale viului: autoreproducerea si autoreglarea. Ele
erau supuse actiunii selectiei naturale si puteau efectua schimb de materie i
energie cu mediul extern, adica erau capabile de metabolism.
4) Aparitia primelor organisme simple (protobionti)
H.H. Horowitz i W. Stanley sustin ca aparitia primelor organisme a avut loc pe
calea evolutiei primelor molecule cu aezare intamplatoare a monomerilor in
sensul ordonarii succesiunii lor. Ei sustin ca la baza vietii stau moleculele de acizi
nucleici sau nucleopro-teinele.
De la celulule primare se presupune ca au aparut celulele procariote si apoi cele
eucariote.
Prezenta datelor experimentale impune imbrausarea teoriei evolutiei biochimice de
catre majoritatea savantilor (cu toate ca si ea are unele puncte slabe).
4. Teoria panspermiei.
Potrivit acestei teorii, viata este eterna ca si materia. Ea apare in acele locuri ale
universului unde exista conditii corespunzatoare. Termenul "panspermie" (din gr.
"pan" - tot, pretutindeni, "spermio" -germene) a fost propus in antichitate de catre
filozoful grec Anaxagoras. In secolul al XVIII-lea savantul francez G. Buffon
vorbea despre circulatia in spatiu a "embrionilor de viata". Teoria panspermiei a
fost initiata in 1895 de S. Arrhenius si a fost sustinuta
pe parcursul timpurilor de mai multi savanti. Aceasta teorie include doua ipoteze:
a) Ipoteza cosmozoilor (litopanspermiei), care sustine ca
germenii au fost transportati cu ajutorul meteoritilor. In meteoritii
analizati (Orgueil, Kabe s.a.) au fost descoperite hidrocarburi, acizi
, aromatici, acizi grasi, aminoacizi (17), hidrati de carbon (monoza, glucoza),
compusi azotati ciclici (adenina, guanina). Unii savanti (Ch. Lipntan, M. Calvin)
sustin ca acesti compusi au origine biogena, pe cand altii (V. Vernadski, A.I.
Oparin, J. Holdane) -abiogena.
b) Ipoteza radiopanspermiei, care sustine ca viata a aparut prin
transportarea germenilor vietii din corpurile ceresti dotate cu viata.
F. Crick i L. Orgel (1973) considera ca viata ar fi aparut pe planeta
mai veche care a beneficiat de conditii favorabile, iar Pamantul a fost
"insamantat cu forme vii elementare de catre unele fiinte inteligente".
In adeverirea acestei ipoteze se propune universalitatea codului
genetic si timpul relativ scurt intre formarea Pamantului si aparitia
bacteriilor si cianobacteriilor.
La moment, insa , viata sub forma oarecare nu a fost depistata in Univers in afara
93
Pamantului (cu toate ca teoretic nu poate fi exclusa existenta ei, deoarece
Pamantul alcatuieste doar mica parte din Univers i daca a putut sa apara viata pe
aceasta parte mica, de ce nu ar putea exista pe partile cu mult mai numerice ?).
Studierea planetelor si a satelitilor lor a pus in evidenta unele conditii incompatibile
cu viata (in intelegerea noastra), cum ar fi temperaturile extreme (-170C -
+100C), forta de gravitatie mica, radiatia puternica etc. Mai favorabile ar fi
conditiile de pe Marte, care are temperatura la ecuator de 27C, contine oxizi de
Fe (goethit), care retin razele solare ultraviolete si vaporii de .
5. Teoria absorbtiei.
Teoria absorbtiei a fost formulata de M. Katschaiski (Israel) si presupune ca
aparitia vietii a fost posibila datorita prezentei in mediu a unor minerale speciale
(montmorilomit). Aceste minerale, manifestand proprietati catalitice, favorizeaza
desfasurarea reactiilor de sinteza, absorbtia compusilor organici si chiar selectia
lor in prezenta factorilor nefavorabili.

6. Teoria biostructurii.
Aceasta teorie a fost elaborata de savantul roman E. Macovschi in 1958. Conform
ei, parte din substantele protoplasmei vii prezinta structura speciala,
caracteristica numai materiei vii, numita biostructura, iar cealalta parte a
protoplasmei este formata dintr-o solutie intraplasmatica. Moleculele integrate in
biostructura isi pierd specificul lor, formand structuri caracteristice viului. data cu
moartea protoplasmei vii, biostructura se distruge.
Solutia intraplasmatica este alcatuita din si substante dizolvate in ea. In aceasta
solutie au loc reactii biochimice.
Cele doua formatiuni ale protoplasmei se intrepatrund, materia biostructurala
reprezentand masa cu aspect spongios, strabatuta de spatii intracapilare
anastomozate, iar solutia intraplasmatica este un furnizor de molecule si energie
pentru biostructura.
In sustinerea acestei teorii pot fi aduse rezultatele ultramicros-copice obtinute de
K. Poeter, J. Wolensewichi si /. Tuker (1981) asupra structurii microreticulare a
substantei citoplasmatice.
7. Teoria biosintezei "la rece".
Savantii romani J.C. Simionescu si F. Denes (1980), oferind dovezi
experimentale, presupun ca viata a putut aparea nu in mediul apos, ci pe
suprafetele reci ale gheturilor oceanelor sau pe cristalele de ghiata din atmosfera.
Idei asemanatoare au fost inaintate de S. Miller i L.E. Orgel (1973). In aceste
conditii, din produsj primari (NH3, CH4, H20) se sintetizeaza protobiopolimeri, apoi
biopolimeri, care, la randul lor, degradeaza in monomeri. Ca rezultat al
autoasamblarii compuilor obtinuti se formeaza protocelulele.
8. Teoria ribotipului.
Fondatorul teoriei ribotipului, Barbieri, (1981) considera ca viata a aparut pe
Pamant data cu stramoii ribotipurilor actuale i a evoluat trecand:
1) etapa precelulara - aparitia ribozomilor (din ARN sau
ribonucleoproteine), a nucleozidelor (cuacervate de ribozoizi) si a
heterozoidelor (nucleoizi membranari "contaminati" cu ADN);
2) etapa protocelulara - sporirea greutatii moleculare a ribozo
milor i formarea procariotelor si microeucariotelor;
3) etapa celulara - formarea din procariote a arhebacteriilor, iar din microeucariote -
a eucariotelor, capatandu-se mitocondrii si cloroplaste.
9. Teoria progenotului.
Conform acestei teorii {Sogin, 1972, Fox si Woese, 1980), toate organismele
actuale au origine monoancestrala, ancestorul universal fund progenotul -
94
structura ipotetica cu organizare primitiva, mai simpla decat celula procariota
actuala. In progenot informatia ereditara era determinata de acizii ribonucleici.
De la progenot au pornit doua linii primare evolutive ce au determinat aparitia
arhebacteriilor si eubacteriilor, la care s-a alaturat apoi linia evolutiva a eucariotelor.
Teoria progenotului presupune ca fiecare organism pastreaza in sine sub forma de
macromolecule informationale (semantide - ADN, ARN, proteine) calea istorica a
organismului respectiv.
Am analizat doar unele din cele mai raspandite teorii ale originii vietii. Evident,
exista i alte conceptii i ipoteze care incearca sa raspunda la aceasta intrebare
sau sa completeze cele deja existente. Dar nici una din ele nu poate afirma cu
certitudine ca viata a aparut anume in asa mod.
Originea omului
Problema originii omului s-a cerut cu insistenta sa fie rezolvata timp de milenii.
Conform legendei biblice, omul a fost creat din "lut rou" de catre forta divina prin
insuflarea "spiritului nemuritor". In antichitate, existau si conceptii ale originii omului
din structuri materiale. De exemplu, Lucretius sustinea ca oamenii au aparut
nemijlocit din pamant, care avea fertilitate inalta. Conceptii similare aveau
Anaximandru si Empedocle.
Savantul enciclopedist Arhstotel, studiind corpul omenesc, 1-a inclus pe om in
sistemul regnului animal, determinandu-1 ca "zoon politicon".
data cu descoperirea analogiei dintre structura corpului omului si maimutei de catre
Galenus (medic si anatomist roman) i cu descrierile minutioase ale
cimpanzeului de catre anatomistul englez E. Tyson (1696), a fost posibila
clasificarea omului in cadrul regnului animal.
Ch. Linne clasifica omul alaturi de maimutele antropomorfe, rezervandu-i un gen
aparte - genul Homo cu specia Homo sapiens (Omul intelept).
Ceva mai tarziu, J.B. Lamarck si Ch. Darwin sustineau ca omul s-a dezvoltat de la
maimuta, absolutizand importanta factorilor biologici.
Pozitia omului in lumea animala
Omul este parte components a naturii, avand legaturi de rudenie in fond cu toate
organismele vii (universalitatea codului genetic, structura celulara, compozitia
chimica, caile metabolice principale etc.).
Asupra originii animale a omului indica si serie de particularitati de structura si
comportament cum ar ft: prezenta membrelor pentadactile, existenta a peste suta
de organe rudimentare, aparitia atavismelor, grupele sanguine asemanatoare,
prezenta parazitilor comuni etc. Cu unele animale el se aseamana mai putin, cu
altele (maimutele antropoide) - mai mult. Bineinteles, dato-rita actiunii factorilor
sociali, oamenii in acelasi timp se deosebesc esential de animale. Ei, de exemplu,
poseda vorbirea articulata, gandirea abstracta, posibilitatea confectionarii uneltelor
de munca etc.
Omul ocupa in regnul animal urmatoarea pozitie sistema-tica:
regnul - Animalia;
subregnul - Metazoa (animale pluricelulare);
grupa - Chordata (animale cu coarda);
increngatura - Vertebrata (animale cu coloana vertebrala);
subincrengatura - Tetrapoda (animale cu patru membre);
supraclasa -Amniota (embrionul are anexe embrionare);
clasa - Mammalia (isi hranesc puii cu lapte);
subclasa - Eutheria (mamifere placentare);
ordinul - Primates (degetul mare opozabil, unghii in loc de gheare, encefalul foarte
dezvoltat);
subordinul - Anthropoideae (maimutele);
95
sectia - Catharina (maimute cu septul nazal ingust);
suprafamilia - Anthropomorpha (maimutele cele mai apropiate de om (pongidele));
familia - Hominidae (oamenii);
genul - Homo (omul);
specia - Homo sapiens (omul intelept).

Rasele umane
Majoritatea savantilor sunt de parerea ca astazi pe Pamant exista diferite populatii
ale unei singure specii - Homo sapiens. Specia umana este specie politipica,
alcatuita dintr-o serie de tipuri secundare, care formeaza rasele de oameni,
raspandite pe teritorii geografice mai mult sau mai putin distincte.
Originea cuvantului "rasa" este incerta. Se presupune ca el deriva fie de la cuvantul
arab "ras" - origine, fie de la latinul "radix" -radacina, fie de la cuvantul "ratio" - mod,
natura, aa cum era folosit in literatura romana.
Pentra prima data cuvantul acesta este intalnit in Italia, in secolul al XlV-lea, sub
forma de "razza". Un secol mai tarziu, el este folosit in Franta ("race"), in Spania
("rasa") si in Portugalia ("roca"). fn secolul al XVI-lea, apare i in literatura engleza
("race") si apoi in lumea intreaga.
In conceptia antropologiei clasice rasa este un grup natural de oameni care
prezinta un ansamblu de caractere fizice ereditare comune, indiferent de limba,
obiceiurile sau nationalitatea lor (Vollois, 1963). Membrii rasei prezinta un anumit
numar de similitudini, deoarece provin dintr-un grup ancestral comun.
DupaBay (1959), rasa este unitatea de reproducere care difera de celelalte unitati
prin frecventa uneia sau mai multor gene.
Primele comunicari despre rasele umane le gasim in documen-tele vechi. La
egipteni se cunosteau, de exemplu, 4 varietati de oameni: galbeni - asiaticii; negri -
locuitorii de la izvoarele Nilului; rosii - egiptenii; libienii (albii) - oamenii de nord.
Cunostintele despre popoare s-au extins in sec. XIV-XV, data cu marile
descoperiri geografice ale lui M. Polo, Chr. Columb, A. Vesspuci, F. Magelan,
Dj. Cook s.a.
Pentra a sistematiza mai usor aceste cunostinte i a intelege cauzele variabilitatii
speciei umane, a inceput sa se foloseasca termenul de rasa.
Stiidiul raselor umane actuale constituie obiectul raseologiei, ramura a
antropologiei.
Specia umana este alcatuita din trei rase majore:
Leucoderma (europeoida), care se caracterizeaza prin piele de culoare deschisa,
barba si mustata puternic dezvoltate, parul drept sau ondulat, de culoare blonda
sau inchisa, nasul drept si proeminent cu sept nazal inalt. Unghiul facial este
aproape sau intre 70 C. Cuta pleoapei superioare este puternic dezvoltata.
Buzele au grosime medie, barbia este proeminenta. Rasa alba este subdivizata
dupa serie de caractere (culoarea parului si ochilor etc.) in subrase: nordicii,
esteuropenii, mediteraneenii, alpinii, dinaricii s.a.
Xantoderma (mongoloida), care se caracterizeaza prin piele de culoare galbena
pana la brun, parul drept, rigid si cilindric, barba i mustata slab dezvoltate, nasul,
de regula, turtit i putin proeminent. Rasa galbena ocupa mare parte din
continentul asiatic, iar in America ea a patruns prin stramtoarea Bering la sfarsitul
epocii glaciare.
Melanoderma (negroida), care se caracterizeaza prin piele de culoare neagra sau
bruna, parul cret sau lanos, fata putin paroasa, nas turtit si larg, buze groase, barbia
moderat dezvoltata. Femeile au sanii conici. Rasa negroida este subdivizata in
subrase (etiopienii, pigmeii s.a.).

96