INCURSIUNI ÎN BIOCÂMP ŞI

BIOENERGIE

Autor: IOAN MAMULAŞ

1
 CUPRINS
Capitolul 1 – Chimico-fizicalism versus animism şi vitalism
Capitolul 2 – Câte „corpuri” are omul?
Capitolul 3 – Despre conceptul ştiinţific de câmp
Capitolul 4 – Energia – „mǎsurǎ a mişcǎrii”
Capitolul 5 – „Corpul electromagnetic” al fiinţelor vii
Capitolul 6 – Efecte biologice ale câmpurilor electromagnetice
Capitolul 7 – Aurele corpurilor
Capitolul 8 – Electrografia prin electroluminescenţǎ. Bioelectroluminescenţa
Capitolul 9 – Ipoteza bioplasmei
Capitolul 10 – Radiaţiile mitogenetice. Biofotonica
Capitolul 11 – Teoria câmpului biologic celular a lui Alexander G. Gurwitsch
Capitolul 12 – Câmpurile morfice. Rezonanţa morficǎ
Capitolul 13 – Alte ipoteze şi teorii privind biocâmpul
Capitolul 14 – O viziune personalǎ asupra biocâmpului
Capitolul 15 – Bioenergetica de tip convenţional
Capitolul 16 – Bioenergetica neconvenţionalǎ
În loc de concluzii

2
 Capitolul 1
CHIMICO-FIZICALISM VERSUS ANIMISM ŞI VITALISM

1. Atât experienţa personală a fiecăruia dintre noi, cât şi datele ştiinţifice

obiective ne arată că organismele vii reprezintă, în diversitatea formelor lor de existenţă,
coexistenţă şi manifestare, unele din cele mai complexe entităţi ale lumii cu care, animaţi
de neostoita sete de cunoaştere, venim în contact. Progresele extraordinare realizate în
ultimile decenii de discipline precum biologia (în toate compartimentele ei, dar îndeosebi
genetica şi biologia moleculară), biochimia, biofizica, medicina, biocibernetica,
bioingineria etc. au permis descifrarea multora dintre mecanismele care stau la baza a
ceea ce denumim viaţă. Cu toate acestea, şi în pofida foarte numeroaselor propuneri
făcute de diverşi autori de-a lungul timpului, o definiţie a vieţii (a organismului viu) care
să fie compactă şi unanim acceptată nu a fost încă formulată. Pe de altă parte însă, nu
este greu de observat că avem înnăscută în noi o anume capacitate, un fel de „simţire”
nedefinibilă, care ne ajută – la nivelul trăirilor cotidiene – să distingem între viu şi neviu.
În opinia biologului britanic C.F.A. Pantin, această capacitate „de a separa ceea ce este
însufleţit de ceea ce este neînsufleţit depinde şi a depins de trei lucruri. (...) În primul
rând, ceea ce fac organismele este deosebit de ceea ce se întâmplă cu pietrele şi cu
celelalte lucruri neînsufleţite. (...) În al doilea rând, organismele sunt alcătuite din părţi
funcţionale (...) Cea de-a treia trăsătură înnăscută a modului în care recunoaştem
organismele este caracterul evident diferit al substanţei materiale din care sunt
alcătuite. Carnea, ficatul şi petalele florilor apar cu totul diferite de pământ, de aer, de
foc şi de apă” [1, p. 81 – 82].
Căutând să evidenţieze însuşirile specifice ale vieţii, adică elementele care
alcătuiesc „numitorul comun” al fiinţelor vii, diferiţi autori fac referire la o mulţime de
noţiuni şi concepte, precum cele de: materie vie, mişcare biologică, metabolism,
excitabilitate, reproducere (reduplicare), autoreglare, stocare şi transmitere de informaţie,
homeostazie, sistem deschis, antientropism, evoluţie, teleonomie, autonomie, invarianţă,
ordine/organizare, coerenţă, sinergism, echilibru dinamic, morfogeneză, eterogenitate,
diversitate şi multe altele, lista părând a fi inepuizabilă, căci multitudinea aspectelor
vieţii rezistă oricărei încercări de încadrare exhaustivă. De altfel, principala obiecţie faţă
de încercările de definire a vieţii a fost şi este aceea că, deşi respectivele definiţii
surprind unelesau altele din aspectele fundamentale ale procesualităţii biologice, ele sunt
inerent incomplete.

3
 În ultimii ani, în cercurile ştiinţifice „oficiale” se impune tot mai pregnant ideea
că alegerea unei definiţii a viului – problemă strâns legată de cea a originii vieţii, ca şi de
cea a vieţii artificiale – echivalează cu fundamentarea unui anumit tip de program de
cercetare experimentală. Conform celor statuate de biologia moleculară, viaţa a apărut pe
Pământ ca rezultat al unor procese de evoluţie chimică, iar structurile vii nu ar fi altceva
decât nişte „maşinării” chimice, e drept foarte complexe. Ca urmare, pentru biologia
moleculară, problema definirii vieţii capătă forma întrebării: Care este structura
minimală a unui sistem pentru ca el să poată fi considerat încă viu? Răspunsurile oferite
la această chestiune pot fi clasificate în două mari categorii: A) – teoria primordialităţii
structurilor auto-replicative, şi B) – teoria primordialităţii compartimentării celulare.
Tezele principale ale celor două teorii sunt sintetizate în cele ce urmează.
A) La originea vieţii ar sta capacitatea anumitor structuri chimice de a evolua
prin auto-replicare. Este punctul de vedere adoptat în cadrul programului de exobiologie
al NASA: „Viaţa este un sistem chimic autoîntreţinut capabil de evoluţie darwiniană”
[2]. Ca exemple tipice de molecule autoreplicative sunt considerate cele de acid
ribonucleic (ARN), care intervin în transmiterea mesajului genetic în interiorul
actualelor celule vii. Ubicuitatea ARN-urilor, precum şi foarte probabila lor anterioritate
pe scara evoluţiei prebiotice – în raport cu alţi constituenţi celulari importanţi, ca
proteinele şi acidul dezoxiribonucleic (ADN) – au condus la modele de „lumi ARN”,
potrivit cărora viaţa terestră a apărut sub forma unor celule primordiale, în care nu se
realizau sinteze de proteine, iar moleculele de ARN erau utilizate atât pentru depozitarea
informaţiei cât şi ca enzime pentru catalizarea metabolismului. Din această perspectivă,
viaţa minimală a fost definită astfel: „o populatie de molecule (o cvasi-specie) apte de
autoreplicare şi de evoluţie în acest proces” [3, p. 613]. Pentru a demonstra că ARN-ul
singur este suficient pentru stabilirea unui metabolism primitiv, susţinătorii ipotezei
„lumilor ARN” încearcă să „fabrice” tipuri de ARN capabile de catalizarea unui număr
suficient de mare de reacţii chimice pentru a genera replicarea autonomă şi, deci,
formarea de celule primitive. Este de remarcat faptul că în astfel de experimente se
pleacă de la premiza că nu este necesar ca eventualele soluţii găsite experimental să fie
similare chimic sau legate direct cu ansamblurile moleculare întâlnite în structurile vii
actuale.
B) Caracteristica esenţială de la care ar trebui pornit în definirea structurii vii
minimale este compartimentarea celulară, deoarece organismele cele mai primitive erau,
ca şi celulele vii de astăzi, delimitate de formaţiuni membranare. Astfel, după P. L. Luisi:

4
„forma de viaţă minimală este un sistem circumscris de un compartiment
semi-permeabil de fabricaţie proprie, sistem care se autoîntreţine producându-şi
elementele constitutive prin transformarea energiei şi nutrienţilor exteriori cu ajutorul
propriilor sale mecanisme de producere” [3]. Pentru susţinerea acestui punct de vedere,
sunt în curs de desfăşurare programe experimentale în care structuri veziculare, formate
în mediu apos şi conţinând proteine, enzime şi/sau acizi nucleici, sunt folosite ca modele
de protocelule [4, 5]. Şi aici se porneşte de la prezumţia că nu este necesar ca celulele
sintetice ce se speră a fi obţinute să fie identice chimic şi structural cu actualele celule
vii.
Relativ la cele două teorii de mai sus, pot fi făcute câteva comentarii. Mai întâi,
este de observat că respectivele definiţii propuse pentru viaţa minimală sunt de tip
operaţional, întrucât au caracter convenţional (fiind enunţate în funcţie de anumite
criterii alese pentru delimitarea viului) şi conduc la experimente de genuri diferite. În al
doilea rând, cele două teorii nu sunt, de fapt, antagoniste, ci mai degrabă complementare,
deoarece atât structurile autoreplicative, cât şi compartimentarea sunt la fel de
importante în alcătuirea organismelor vii. În esenţă, ceea ce diferenţiază teoriile A şi B
este modul de stabilire a ordinii cronologice privind evoluţia chimică prebiotică.
Schematizând la maximum, prima teorie susţine că “la început” a fost formarea de
structuri autoreplicative şi apoi s-a produs compartimentarea celulară, în vreme ce a
doua teorie consideră desfăşurarea unei ordini inverse. La prima vedere, teoria
compartimentării celulare pare a avea o mai bună ancorare în datele concrete. În prezent,
viaţa pe Terra este exclusiv celulară, cele mai vechi fosile pe care le cunoaştem sunt tot
celulare, iar organismele unicelulare au dominat viaţa pe Pământ mai mult de trei sferturi
din timpul scurs de la apariţia ei. Prin urmare, se poate spune că teoria B este bazată pe o
realitate actuală. Nu se poate afirma acelaşi lucru despre teoria A, căci nu cunoaştem
(încă) forme de viaţă fondate numai pe structuri autoreplicante. Totuşi, aceasta nu
exclude posibilitatea ca ele să fi existat cândva, într-o perioadă tranzitorie, la începuturile
vieţii terestre. La drept vorbind, nici una din cele două abordări (A şi B) nu este – în
stadiul de acum al cunoaşterii – mai legitimă decât cealaltă, şi nici una nu a permis încă
realizarea biogenezei artificiale. Deocamdată, dogma conform căreia viul provine numai
din viu rămâne nezdruncinată, iar celebrul dicton al lui R. C. Virchow omni cellula e
cellula („toate celulele provin din celule”) îşi păstrează actualitatea.
În al treilea rând, este de subliniat că, dincolo de deosebiri, adepţii ambelor teorii
susţin şi încearcă să dovedească experimental o idee comună, cu caracter programatic şi

5
similară în bună măsură cu cea enunţată anterior de matematicianul rus Kolmogorov:
„un model suficient de complet de fiinţă vie ar fi justificat să se numească fiinţă vie,
chiar dacă el ar fi alcătuit din cu totul alte elemente materiale decât organismele vii”
(citat după [6], p. 66). Cu mai multă tărie, acelaşi lucru e afirmat şi de specialişti
proeminenţi din domeniul software, care pretind că se pot crea obiecte virtuale
descriptibile ca fiind „vii”, întrucât prezintă morfogeneză, metabolism, reproducere şi
evoluţie [7]. Credinţa susţinătorilor vieţii artificiale de tip software este că ceea ce
diferenţiază viul de neviu nu este o chestiune de structură substanţială (chimică) ci rezidă
în „tipare informaţionale”. Aici, pe Pământ, aceste pattern-uri de informaţie „se
întâmplă să se manifeste în diferite aranjamente de elemente chimice cum ar fi carbon,
oxigen, fosfor şi azot. Dar ar putea fi şi altfel, iar viaţa poate fi uşor creată în biţi în
interiorul structurilor de silicon, la fel cum a fost creată în compuşii chimici ai mărilor
primitive” [8, p. 17]. Împotriva unor astfel de afirmaţii se pronunţă biologii, precum V.
Eşanu [9], care, pornind de la ideea conform căreia la fundamentul imensei diversităţi a
organismelor vii se află principii material-funcţionale identice, nu consideră ca fiind
viaţă doar funcţia în sine, ruptă de structura organică şi reprodusă de un model, oricare ar
fi el (substanţial sau non-substanţial); privită aşa, viaţa reprezintă unitatea indisolubilă
dintre un set de funcţiuni specifice şi un anumit ansamblu de structuri materiale.
În sfârşit, în al patrulea rând (care ne interesează îndeosebi aici), teoriile A şi B
sunt teorii de tip chimico-fizicalist. În această categorisire preferăm sintagma
„chimico-fizicalist” în locul celei de „materialist” (folosită deseori impropriu) deoarece,
pe de o parte, istoria gândirii filozofice nu oferă un concept unic de materie, ci o familie
mare şi în continuă creştere de concepte intercorelate, iar pe de altă parte, materialismul
modern nu este atât de reducţionist pe cât se crede şi nu susţine, după cum se afirmă de
multe ori, că materia n-ar fi altceva decât substanţa „grosieră” în sens fizico-chimic, ci
consideră că materia este o realitate obiectivă (nu un produs al spiritului uman), cu
multiple forme de existenţă şi de manifestare. De pildă, ceea ce în mod obişnuit şi din
punct de vedere macroscopic numim substanţă (cea alcătuită din atomi şi molecule) este
o formă de existenţă a materiei, dar tot materiale sunt şi câmpurile fizice, precum cele
electromagnetic, gravitaţional, nuclear etc.
2. În abordarea chimico-fizicalistă, care domină astăzi autoritar în ştiinţa
academică, viaţa poate şi trebuie să fie explicată numai prin concepte acceptate de fizică
şi de chimie, declarându-se, de exemplu, că „nu s-a constatat niciodată vreo
contradicţie între legile generale ale fizicii şi chimiei şi cele valabile pentru sistemele

6
vii” şi că „a devenit din ce în ce mai evident faptul că «materia vie» nu-şi datorează
particularităţile unor principii vitale specifice ei” [1, p. 63). La rândul lui, biologul
francez Jacques Monod exprima neted şi lapidar concepţia chimico-fizicalistă prin
aserţiuni de genul: „fiinţele vii sunt maşini chimice” sau „organismul este o maşină care
se construieşte singură. (...) Ea se constituie în mod automat datorită unor interacţiuni
constructive interne” [10, p. 47 – 48].
Precursor al chimico-fizicalismului biologic de astăzi poate fi considerat
mecanicismul reducţionist, inaugurat de filozofia lui René Descartes şi impus ca un
curent principal în gândirea occidentală a secolelor XVII – XVIII de marile succese ale
mecanicii clasice. Născut ca o reacţie faţă de scolastica tradiţională, care punea accent pe
explicaţii de tip calitativ-speculativ, mecanicismul cartezian pretindea că obiectele şi
procesele naturale trebuie studiate luând în considerare doar formele geometrice,
mărimile şi mişcările mecanice. „Nu recunosc – scria Descartes în lucrarea „Le Monde”
(elaborată în anul 1632) – în obiectele corporale vreo altă materie decât cea
susceptibilă de ceea ce geometrii numesc analiză cantitativă”. Drept consecinţă, pentru
mecanicismul reducţionist, explicaţia ştiinţifică consta în găsirea de modele mecanice
pentru fenomenele cercetate, pentru că numai asemenea modele ar descrie adevăratele
procese subiacente acestora. Astfel, pentru fizicianul şi astronomul olandez Christian
Huygens (1629 – 1696), adevărata cunoaştere era aceea „în care cauzele tuturor
efectelor naturale sunt explicate prin motive mecanice” (citat după [11], p. 70). De
asemenea, iluministul francez P. d’Holbach se credea îndreptăţit să afirme (într-o lucrare
publicată în 1770): „Vedem că în Univers totul se petrece potrivit unor legi mecanice, pe
baza proprietăţilor, combinărilor, modificărilor materiei” [12, p. 604]. Semnificative
pentru o astfel de atitudine eminamente reducţionistă, ca şi pentru persistenţa ei până în a
doua jumătate a secolului al XIX-lea, sunt şi cuvintele fizicianului britanic J. Thomson
(lord Kelvin): „Mi se pare că piatra de încercare în problema: Înţelegem sau nu
înţelegem un anumit lucru în fizică? constă în răspunsul la întrebarea: Suntem în stare
să întocmim un model mecanic al acestui lucru?” (citat după [1], p. 83).
În viziunea mecanicismului reducţionist, fiinţele vii nu sunt altceva decât nişte
maşini (automate) mecanice, mai mult sau mai puţin complicate. Drept urmare,
funcţionarea „organismelor-maşini”, fie vegetale, fie animale, trebuia descrisă prin
concepte şi formule ale mecanicii din acea vreme: forţe, deplasări, vârtejuri, afinităţi
etc., singurele capabile să explice mişcarea continuă a substanţelor în aceste
organisme. O poziţie privilegiată era acordată fiinţelor umane, deoarece în cazul lor

7
apărea evidentă incompletitudinea descrierii mecaniciste: gândirea raţională,
imaginaţia, simţămintele, stările afective, actele de voinţă şi alte caracteristici proprii
doar omului nu puteau fi cuprinse în termeni pur mecanici. Pentru Descartes, persoana
umană se instituia ca atare numai atunci când corpului omenesc (o „maşină” foarte
complicată, dar esenţialmente mecanică) i se alătură un suflet incorporal, a cărui
însuşire definitorie este conştiinţa. Spre deosebire de oameni, celelalte vieţuitoare
sunt, susţinea Descartes, lipsite de suflet, deşi nu excludea în mod tranşant că ele ar fi
cu necesitate total insensibile. Dualismul cartezian postula că lumea e alcătuită din
două genuri ontologice incompatibile: sufletul sau conştiinţa (res cogitans), lipsită de
întindere şi indivizibilă, şi substanţa materială (res extensa) care are întindere şi e
divizibilă. Ca şi alte dualisme, cartezianismul a lăsat deschisă problema modului în
care pot interacţiona sufletul şi corpul, două substanţe” atât de radical diferite şi
ireductibile una la cealaltă. Însuşi Descartes era nevoit să recunoască (în Meditaţia a
şasea): „Natura mă învaţă astfel prin aceste senzaţii de durere, de foame, de sete şi
altele că nu sunt instalat în corpul meu doar precum un cârmaci în nava sa, ci că sunt
totodată foarte strâns unit, contopit şi amestecat cu el”. Încercarea gânditorului
francez de a rezolva problema prin plasarea joncţiunii dintre spirit şi corp în epifiză
(glanda pineală) s-a dovedit caducă. (Consecvent metodei sale de cunoaştere,
Descartes alesese epifiza din motive pur logico-geometrice: această glandă se află în
centrul masei encefalice şi nu are o structură dedublată ca cea emisferelor cerebrale.)
Filozoful britanic G. Ryle, unul din criticii acerbi ai dualismului cartezian, se referea
la tezele lui Descartes (în cartea „The Concept of Mind”, apărută în 1979) folosind, cu
ironie, sintagma „fantoma din maşină” (în engleză: the ghost in the machine) –
fantoma fiind sufletul, iar maşina, corpul în care acesta se află.
3. Începând cu ultimile decade ale secolului al XVIII-lea şi continuând până
astăzi, acumularea progresivă de date observaţionale şi experimentale privind
structurile vii, dezvoltarea fizicii şi chimiei, apariţia biochimiei, impunerea
conceptelor evoluţioniste, constituirea ca discipline ştiinţifice a fiziologiei, geneticii,
biofizicii, biologiei moleculare – progresul ştiinţific general – au condus la
abandonarea viziunii mecanicist-reducţioniste, care nu mai putea face faţă
(metodologic, conceptual şi explicativ) descoperirilor ce dezvăluiau în ritm accelerat
imensa complexitate a organismelor biologice. Dar acest reducţionism mecanicist a
fost înlocuit cu un altul, e drept, mult mai elaborat şi mai rafinat: reducţionismul
chimico-fizicalist. Organismele vii nu mai sunt acum considerate drept automate

8
mecanice, ci ca un tip aparte de maşini chimice (sau, mai degrabă, „uzine chimice”)
de mare complexitate, care funcţionează autonom, replicativ şi evolutiv în condiţii
speciale, fiind descriptibile şi explicabile complet (cel puţin în principiu) doar în
termenii legilor cunoscute ale fizicii şi chimiei. O atare abordare conduce la definiţii
tehniciste – deci inerent reducţioniste – ale vieţii, de genul celor citate anterior, la care
mai putem adăuga câteva (dintre multe altele):
– “Viaţa este o autoconcretizare parţială, continuă, progresivă, polimorfă şi, în
anumite condiţii, variabilă a posibilităţilor conferite de poziţia electronilor din
atomi” [13, p. 38);
– “Viaţa este un fenomen evanescent a cărui existenţă continuă şi perpetuă este
dependentă de reacţii enzimatice ciclice într-un mediu ce consistă în principal din
proteine şi apă” [14];
– “Viaţa este un ansamblu de fenomene energetice pe care le manifestă anumite
proteine, în special acelea de a se organiza sub formă de celulă sau de grup de
celule ce constituie organismul capabil de a se multiplica şi de a se perpetua
indefinit, dacă îi rămân favorabile condiţiile de mediu” [15, p. 1151);
– Definiţia Onsager-Morovitz: “Viaţa este o proprietate a materiei care determină
circulaţia cuplată a bioelementelor în mediu apos, puse în mişcare, în ultimă
instanţă, de radiaţiile solare pe drumul creşterii complexităţii” (citat după [9], p.
115).
În curentul de gândire chimico-fizicalist, care, cum am menţionat, este de departe
precumpănitor în ştiinţele biologice contemporane, pot fi distinse două poziţii principiale
referitoare la posibilitatea apariţiei vieţii. Unii biologi consideră viaţa ca pe o calitate
latentă a materiei care “trebuie să se manifeste pe orice planetă favorabilă la un anumit
stadiu al istoriei ei” [16, p. 836]. Dimpotrivă, alţi autori susţin ideea că viaţa este un
fenomen imprevizibil, nedeductibil din “principiile prime” ale existenţei şi generat, în
ultimă instanţă, de hazardul fizico-chimic, de “dansul” şi asocierea întâmplătoare ale
unor formaţiuni atomice şi moleculare. “După părerea mea – scria în acest sens J.
Monod [10, p. 45] – biosfera este tot atât de imprevizibilă, nici mai mult, nici mai puţin,
ca şi configuraţia particulară de atomi care alcătuiesc piatra pe care o ţin în mână”. În
numele unei obiectivităţi ştiinţifice anti-antropocentrice, Monod şi cei asemenea lui
resping imanenţa vieţii, plasând-o (şi o dată cu ea, întreaga umanitate) printre
manifestările contingente şi lipsite de semnificaţie ale Universului.

9
 4. O formă mai nuanţată a chimico-fizicalismului biologic este cel de sorginte
emergentistă. Conceptul de emergenţă – folosit prima dată de autorul englez G.H. Lewes
în cartea sa “Problems of Life and Mind”, publicată în 1875 – a fost introdus pornind de
la constatarea că sistemele complexe (compuse dintr-un număr suficient de mare de
subsisteme) posedă unele proprietăţi ce nu sunt prezente printre însuşirile părţilor
componente. De pildă, presiunea şi temperatura unui fluid sunt proprietăţi ale acestuia pe
care nu le are fiecare din moleculele ori atomii ce-l compun; ar fi un nonsens să vorbim
de temperatura şi presiunea unei molecule (unui atom). În mod similar - pentru a da un
exemplu din biologie - sexualitatea este o proprietate a unor organisme vii neregăsibilă la
nivelul biomacromoleculelor (proteinele, ADN-ul etc. nu au sex). Acumularea
observaţiilor de acest fel sugerează ideea că în sistemele complexe pot apare (emerge)
proprietăţi de tip colectiv, care nu sunt simple însumări (rezultante) sau moşteniri ale
proprietăţilor componentelor individuale. “Conceptul de proprietate emergentă –
notează filozoful argentinian Mario Bunge [17, p. 271] – se aplică lucrurilor complexe,
sau sistemelor, şi nu lucrurilor simple, cum se presupune că ar fi un electron şi câmpul
său gravitaţional. Fie, deci, x un lucru (concret) complex şi fie P o proprietate a lui x.
Atunci:
(a) P este o proprietate rezultantă sau ereditară a lui x dacă şi numai dacă anumite
componente ale lui x posedă P;
(b) P este o proprietate emergentă sau colectivă a lui x dacă şi numai dacă nici o
componentă a lui x nu posedă P”.
Reducţionismul absolut (sau reducţionismul în sens tare) susţine că toate
proprietăţile unui întreg se reduc la suma proprietăţilor componentelor acelui întreg şi că
diferenţele dintre sisteme sunt, în esenţă, doar de ordin cantitativ. În contrast, tezele
fundamentale ale emergentismului afirmă că:
1. există proprietăţi (denumite emergente) ale unui întreg care sunt altceva decât
rezultatul însumării liniare a proprietăţilor părţilor componente;
2. proprietăţile emergente nu sunt evidente printre proprietăţile părţilor separate ce
formează acel întreg;
3. proprietăţile emergente conferă unui tip de sistem acele caracteristici integrative
care-l deosebesc calitativ de alte tipuri de sisteme.
M. Bunge distinge două forme de doctrine emergentiste care, având aceeaşi
viziune ontologică exprimată prin tezele de mai sus, se deosebesc din punct de vedere
gnoseologic. Astfel există un emergentism holistic (sau globalist), care respinge orice

10
formă de reducţionism şi consideră că nici una din proprietăţile emergente ale unui
sistem nu se poate explica şi nu este predictibilă pornind de la însuşirile subsistemelor,
fiind absolut necesare prezumţii noi. Problema pe care emergentismul globalist o lasă, de
regulă, nerezolvată este cum se poate dovedi prin mijloace raţionalist-ştiinţifice tocmai
această necesitate a introducerii de prezumţii suplimentare. De aceea, probabil, M.
Bunge respinge emergentismul holistic, taxându-l ca iraţionalist. Totuşi, sunt de făcut
unele observaţii: pe de o parte, raţionalismul ştiinţific nu este singura formă de
raţionalism (mai există un raţionalism filozofic, altul hermeneutic etc.), iar pe de altă
parte, iraţionalismul în sine nu este blamabil atâta vreme cât nu devine anti-raţionalism.
De asemenea, nu vedem de ce – atunci când analizăm proprietăţile emergente – ar trebui
eliminate dintru început, sau tratate cu prejudecăţi scientiste, posibilităţile oferite de
introducerea unor prezumţii de natură metafizică, intuitivă ori chiar revelatorie. În
definitiv, ştiinţa însăşi se fundamentează pe nişte presupoziţii metafizice: postularea
realităţii obiective (lumea există independent de subiectul cunoscător), posibilitatea
cunoaşterii obiective şi a folosirii procedurilor de control ale validităţii, principiul
cauzalităţii etc.
Celălalt gen de emergentism, pe care Bunge îl numeşte “emergentism raţional”,
este o formă atenuată de reducţionism, care admite pe deplin emergenţa ontică, dar
neagă inexplicabilitatea şi nepredictibilitatea proprietăţilor emergente pornind de la
însuşirile părţilor. Teza definitorie a acestui emergentism este că toate proprietăţile
emergente ale sistemelor îşi au originea (sunt precedate) de proprietăţile componentelor
subsistemice. “De pildă, – încearcă să argumenteze Bunge – sexualitatea este o
proprietate care apare la nivelul biologic, dar nu este o proprietate de neînţeles, ci se
explică prin biologia moleculară şi prin teoria evoluţiei. Cea dintâi explică mecanismul
fecundării, iar cea de-a doua avantajele sexualităţii în ceea ce priveşte varietatea şi, în
consecinţă, în ceea ce priveşte selecţia” [17, p. 272].
Urmarea firească a emergentismului raţionalist este susţinerea că proprietăţile
emergente sunt asociate cu anumite niveluri de organizare ierarhică (stabilite prin relaţii
de anterioritate), cărora le imprimă specificităţi ce le diferenţiază calitativ. Astfel,
organismele vii sunt emergente în raport cu structurile biochimice subiacente, acestea
faţă de cele chimice care, la rândul lor, sunt emergente faţă de sistemele fizice. Adăugând
la aceasta aserţiuni cum ar fi: “orice sistem de la un nivel dat se formează sau s-a format
prin autoagregare de lucruri din nivelul precedent” şi “componentele oricărui sistem
sunt precursoarele acestuia” [17, p. 277), ne aflăm, desigur, tot în cadrul unui

11
chimico-fizicalism biologic, dar din care lipsesc concepte puternic reducţioniste precum
cele de “maşină chimică” sau de “hazard fizico-chimic”. În felul acesta, “încărcătura”
reducţionistă a emergentismului biologic este semnificativ mai mică decât în cazul altor
tipuri de reducţionism.
5. În încercarea de a depăşi reducţionismul chimico-fizicalist în biologie (pe
care-l denumeşte teoria moleculară a materiei vii), biologul român Eugen Macovschi a
elaborat teoria biostructurală a materiei vii [18, 19, 20, 21, 22]. Conform acestei teorii,
materia vie ar consta din unitatea dialectică dintre două forme de existenţă ale materiei:
materia biostructurată şi materia moleculară coexistentă. Materia biostructurată, sau
biostructura, există numai în celulele vii şi este alcătuită din molecule aflate într-o stare
specială, diferită de cea a moleculelor obişnuite. Moleculele care formează biostructura
sunt mai bogate în energie şi sunt unite prin forţe corelative, conferind continuitate
biostructurii, ce se prezintă ca un sistem microspongios. În interstiţiile acestuia se află, ca
soluţie apoasă, materia moleculară coexistentă, în care se desfăşoară biochimismul ce
furnizează energia necesară formării şi menţinerii materiei biostructurate. La rândul ei,
materia biostructurată participă la coordonarea reacţiilor biochimice din materia
moleculară, deci materia biostructurată şi materia moleculară sunt interdependente.
Pe parcursul anilor 1976 – 1981, o echipă de cercetători de la Universitatea
Boulder din Colorado (SUA), condusă de Keith R. Porter, a descoperit, cu ajutorul unui
microscop electronic de înaltă rezoluţie, că substanţa fundamentală citoplasmatică are o
structură microspongioasă foarte fină: reţeaua microtrabeculară. E. Macovschi atrăgea
atenţia că noţiunile de “biostructură” din viziunea sa şi cea de “reţea microtrabeculară”
propusă de Porter nu trebuie considerate identice, deoarece “între ele există o deosebire
esenţială: biostructura este reţea microtrabeculară vie, pe când reţeaua
microtrabeculară, văzută la microscop, este biostructura moartă. (…) De altfel,
biostructura se destramă odată cu moartea celulei. Dacă însă omorârea şi fixarea
celulei se fac mai repede decât destrămarea, atunci partea biostructurii rămasă
nedestrămată se prezintă în celula moartă ca reţea microtrabeculară” [20, p. 18].
În opinia lui E. Macovschi, teoria moleculară a materiei vii – potrivit căreia viaţa ar
fi condiţionată doar de ansamblul reacţiilor chimice ce se desfăşoară în organismele vii
(adică de metabolism) – se fundamentează pe două postulate:
– postulatul formei unice, după care materia vie constă dintr-o formă unică a
materiei, respectiv din combinaţii chimice aflate în stare moleculară obişnuită;
– postulatul identităţii calitative: materia vie şi materia inanimată sunt identice

12
 calitativ, ambele fiind constituite din aceeaşi formă a materiei, singura deosebire
fiind că materia vie prezintă anumite particularităţi ale alcătuirii moleculare.
În opoziţie cu aceste principii, teoria biostructurii pleacă de la:
1. principiul pluralităţii formelor: materia vie constă din două sau chiar mai multe
forme ale materiei, şi
2. principiul deosebirii calitative, care afirmă că materia vie, alcătuită din mai
multe forme ale materiei, se deosebeşte calitativ de materia moartă (formată
numai din materie moleculară obişnuită).
Sintetic, principalele teze ale celor două teorii sunt alăturate în tabelul 1.
Tabel 1 – Comparaţie între teoria moleculară şi teoria biostructurală

Teoria moleculară Teoria biostructurală

Materia vie e alcătuită dintr-o singură formă a Materia vie este alcătuita din două forme
materiei: combinaţii chimice aflate în stare ale materiei:
moleculară obişnuită. - materia biostructurată (combinaţii
chimice aflate într-o stare specifică
viului);
- materia moleculară coexistentă
(combinaţii chimice în stare moleculară
obişnuită).
În materia vie se desfăşoară un singur tip de În materia vie se desfăşoară trei feluri de
transformări: cele chimice. transformări: structurale, metabolice şi
chimice.
Metabolismul rezidă în coordonarea strictă a Metabolismul este rezultatul schimbului
reacţiilor chimice din organism. de substanţe dintre materia biostructurată
şi materia moleculară coexistentă.
Asimilaţia şi dezasimilaţia sunt procese Schimbul de substanţe între materia
chimice obişnuite; asimilaţia este sinonimă cu biostructurată şi materia moleculară
anabolismul, iar dezasimilaţia este sinonimă coexistentă depăşeşte chimismul obişnuit:
catabolismului. asimilaţia depăşeşte anabolismul,
termenii respectivi nefiind similari, la fel
ca în cazul perechii dezasimilaţie -
catabolism.
Fenomenele biologice sunt expresii particulare Fenomenele biologice depind de procese
ale chimismului obişnuit şi viaţa se reduce la o ce depăşesc chimismul şi derivă din
formă chimică de mişcare. funcţiile biostructurii, iar viaţa, ca formă
biologică de mişcare a materiei, depăşeşte
forma chimică de mişcare pe care însă o
înglobează, subordonând-o.
Moartea structurilor vii este rezultatul stopării O dată cu moartea celulelor vii,
metabolismului; nu există nici o deosebire între biostructura se destramă şi eliberează
natura materiei vii şi natura materiei moarte. componentele din care este alcătuită;

13
 materia vie şi materia moartă sunt
distincte în ce priveşte natura lor.

“Din studierea comparată a tezelor respective - notează ciberneticianul E.

Niculescu-Mizil [21, p. 216] - se desprinde că elementul de bază care fundamentează
teoria biostructurală este că materia vie (MV) constă din materia biostructurată (MB) şi
din materia moleculară (MM). Materia biostructurată are proprietăţi biologice calitativ
superioare proprietăţilor materiei moleculare, iar materia moleculară cuprinsă în viu
(deci coexistentă cu materia biostructurată) (MMc) are o compoziţie chimică specifică
viului. Odată cu moartea, materia biostructurată se destramă, încetează să mai existe, şi
astfel materia vie devine materie nevie (MN). Şi cum prin destrămare materia
biostructurată se transformă în materia moleculară, înseamnă că materia nevie constă
numai din materia moleculară”. Pe baza acestor considerente, autorul citat a elaborat
ceea ce a denumit “ecuaţia materiei vii”:
MB + MMc = MV → MV - MB = MN → MN = MM
Eugen Macovschi îşi susţinea filozofic teoria invocând precepte ale
materialismului dialectic, dar mai adecvat ea ar putea fi caracterizată ca o teorie
materialist-emergentistă, căci biostructura, aşa cum reiese din lucrările biologului român,
este concepută ca o structură ale cărei proprietăţi colective şi integrative le transcend pe
cele obişnuite ale “cărămizilor” moleculare: “Materia biostructurată este alcătuită din
componente. Acestea provin din moleculele normale, obişnuite, ale combinaţiilor
chimice adecvate, care printr-un schimb de energie, realizabil numai în condiţiile
existente în organismele vii, se încarcă cu energie şi trec într-o stare specială, specifică
viului, integrându-se totodată în biostructură. Cum cantitatea de energie (numărul de
cuante, legături macroergice etc.) ce se acumulează în componente poate fi diferită, una
şi aceeaşi componentă poate exista în mai multe forme diferite, fiecare având starea ei
specifică şi prezentând însuşiri şi comportări proprii, deosebite de ale moleculelor din
care au provenit. Datorită stării speciale, componentele materiei biostructurate nu se
mai comportă ca molecule, iar datorită surplusului de energie ele exercită în cadrul
materiei biostructurate anumite funcţii elementare (biologice, bioritmice, cibernetice,
genetice, informaţionale şi altele), pe care nu le pot exercita atunci când se află în afara
acestei materii ca simple molecule normale, obişnuite. Exercitarea funcţiilor elementare
la nivelul fiecărei componente duce la manifestarea anumitor microfenomene, din a

14
căror însumare integrativă derivă fenomenele biologice, manifestările vieţii” [22, p. 23
– 24].
6. Trebuie recunoscut că, până la un punct, reducţionismul chimico-fizicalist şi-a
dovedit din plin eficienţa şi este la îndemâna oricui constatarea că o mulţime tot mai
mare din procesele ce se desfăşoară în lumea vie şi-au găsit, îşi găsesc şi îşi vor găsi
explicaţii printr-o atare abordare. Oricând se poate specula (uneori cu folos pentru
îmbogăţirea spiritului) că viaţa nu se reduce la un “joc” complicat al atomilor şi
moleculelor, sau că ea este mai mult decât „un curent foarte slab de electroni” (cum
afirma Albert Szent Györgyi), dar aceşti atomi, molecule şi electroni intră în alcătuirea
fiecărei structuri biologice şi, deci, modul lor de “funcţionare” în contextul lumii vii
trebuie cunoscut, dacă dorim s-o înţelegem pe aceasta în multiplele ei forme de existenţă
şi manifestare.
Conceput ca o metodă temporară de lucru, axată asupra unor obiective limitate,
reducţionismul nu trebuie rejectat ab initio, el fiind o etapă inerentă a cunoaşterii
ştiinţifice. Din nevoia de a-l explica mai exact, omul de ştiinţă „reduce” obiectul
cercetării sale şi îl izolează o vreme din contextul lui. Dacă însă această reducere se
permanentizează şi, de pildă, omul de ştiinţă declară sentenţios că viaţa este în întregime
explicabilă prin legităţile chimico-fizice cunoscute la un moment dat, atunci
reducţionismul devine anchilozant şi o frână gnoseologică. Având încă atât de multe de
cunoscut, este mai onest - şi mai ştiinţific! - să recunoaştem că procesele vitale sunt,
printre altele, şi procese chimico-fizice. Gândind astfel, şansele de a ne situa în cadrele
adevărului sunt sporite. Este necesar, aşa cum sublinia Constantin Noica, să ne dezvăţăm
de obişnuinţa (confortabilă, e drept) de a pune exactitatea goală în locul adevărului,
pentru că “adevărul nu poate fi fără exactitate (sau rămâne în neîmplinire dacă este
aşa), pe când exactitatea poate fi fără adevăr. Atunci devine sigură pe ea, infatuată şi
uneori agresivă. Trebuie deci să fim prudenţi în faţa exactităţii goale” [23, p. 170].
Neintegrată unui adevăr care o depăşeşte şi îi dă conţinut, exactitatea dezumanizează
demersul ştiinţific şi-l înstrăinează pe om.
7. Animismul şi vitalismul sunt doctrine (fiecare cu mai multe variante
particulare) potrivit cărora esenţa vieţii nu poate fi înţeleasă doar prin termeni reductibili
la cei chimico-fizicalişti şi, de aceea, se impune apelul la concepte zise (inadecvat)
non-materialiste. Ideile animiste şi vitaliste au istorii îndelungate şi sinuoase, ale căror
începuturi le aflăm, practic, în toate culturile antice şi în cele tradiţionale, pentru ca apoi

15
să pătrundă în mediile intelectuale, fie ca paradigme oficializate temporar, fie ca nişte
curenţi de gândire “subterani”, contrari preceptelor ştiinţifico-filozofice predominante.
8. Animismul, care stă şi în prezent la baza credinţelor religioase a peste 150 de
milioane de persoane (în special locuitori din Africa, Asia şi Oceania), îşi are obârşia în
preistoria umanităţii, când oamenii aveau tendinţa spontană de a personaliza obiectele şi
fenomenele din jurul lor. În concepţia animiştilor, tot ceea ce există în Univers, inclusiv
ceea ce îndeobşte denumim “obiecte inanimate”, are un fel de trăire psihoidă,
asemănătoare într-o măsură mai mare sau mai mică cu cea a omului. Se afirmă [24] în
acest sens că, de pildă, o piatră nu este un simplu agregat atomo-molecular, ci ea posedă
“conştiinta” altor corpuri prin faptul că, bunăoară, împreună cu ele, este afectată de
gravitaţie. “Demersul esenţial al animismului – scrie J. Monod [10, p. 35] - constă
într-o proiectare în natura neînsufleţită a conştiinţei omului despre funcţionarea intens
teleonomică a propriului său sistem nervos central. Cu alte cuvinte, este ipoteza că
fenomenele naturale pot fi şi trebuie să fie explicate, la urma urmelor, în acelaşi fel, prin
aceleaşi «legi» ca şi activitatea omenească subiectivă, conştientă şi proiectivă”.
Pentru animism, principiul vieţii, adică ceea ce face ca vieţuitoarele să trăiască,
este sufletul. Consecinţa logică imediată este că, dacă toate cele care alcătuiesc lumea
sunt însufleţite, atunci întreg Universul are viaţă, iar diferenţa dintre viu şi neviu nu
există, fiind doar aparentă. În acest fel, animismul instituie o alianţă profundă între
natură şi om, între sufletul omenesc şi sufletul lumii (sufletul cosmic). În obiectele şi
manifestările naturale, animiştii reuşesc să perceapă acţiunile unor “forţe” care nu sunt
oarbe, ci personalizate, câteodată ostile, alteori binevoitoare, dar niciodată indiferente.
Aşa fiind, este posibil şi chiar necesar dialogul om – natură, fără de care omul ar fi o
fiinţă înfricoşător de singură şi de dezarmată în faţa stihiilor de tot felul. Scientismul a
sfâşiat alianţa străveche dintre natură şi om, ostracizându-l pe cel din urmă la periferia
Universului – afirmă cei ce se străduiesc să refacă această alianţă de pe poziţii animiste
mai mult sau mai puţin declarate.
În decursul timpului, nu puţini au fost gânditorii (adeseori caracterizaţi,
eufemistic, drept “panpsihişti”) care au susţinut idei animiste, fiecare cu nuanţări
originale: Empedocles, Leibniz, Schopenhauer, Schiller, Whitehead, Waddington,
Teilhard de Chardin etc. De exemplu, teologul nonconformist şi savantul francez Pierre
Teilhard de Chardin [25] punea la fundamentul viziunii sale ideea că o energie de
ascensiune evolutivă este activă în tot Universul (nu doar un “elan vital” prezent
exclusiv în biosferă, cum susţinea Henri Bergson), de la nivel microcosmic până la nivel

16
macrocosmic, şi că nu există vreo deosebire de esenţă între materie şi viaţă. Evoluţia
biologică, a cărei prelungire este istoria umanităţii, ar reprezinta o etapă a evoluţiei
cosmice ascendente şi este (va fi) urmată inexorabil de evoluţia spirituală a omului, care,
astfel, îşi va găsi locul hărăzit de Creator în Univers. Acesta este “punctul Omega”,
punctul de întâlnire cu Christosul Cosmic.
Elemente ale animismului (care a constituit timp de milenii baza relaţiilor noastre
cu natura) persistă – într-o formă sau alta, conştient ori inconştient – în gândirea
cotidiană a omului modern, şi aceasta în pofida progresului ştiinţific şi a
super-tehnologiilor. Este ilustrativ în acest sens un sondaj efectuat nu cu mulţi ani în
urmă de psihologul francez Philippe Wallon printre studenţii (circa 700) a două instituţii
de învăţământ superior, una din Franţa şi cealaltă din Japonia. În chestionarul prezentat
subiecţilor, printre alte vreo douăzeci de întrebări, era şi următoarea: “Simţiţi uneori
sufletul naturii care trăieşte în munţi, râuri, iarba, copaci etc?”. Un student din cinci a
răspuns categoric afirmativ. Aceasta “sugerează – scrie Wallon [26, p. 88] – nişte
universalii, nişte tendinţe independente de cultură. Proporţia studenţilor care au
răspuns că sunt favorabili acestei idei («oarecum de acord» şi «cu totul de acord») urcă
la 40% în Franţa şi la 60% în Japonia. Procentul mai mic din Franţa poate fi legat de
faptul că, în această ţară, animismul a fost combătut fără încetare de autorităţile
religioase, în timp ce, în Japonia, animismul stă la baza şintoismului, fundament al
culturii”.
9. Dacă, pe de o parte, chimico-fizicalismul reduce viaţa la un ansamblu de
procese chimico-fizice, iar, pe de altă parte, animismul consideră că tot ceea ce există
este însufleţit (inclusiv Universul însuşi), ambele aceste concepţii netrasând o distincţie
radicală între viu şi neviu, vitalismul, dimpotrivă, pleacă de la ipoteza diferenţei de
esenţă (ontologică) dintre animat şi inanimat.
Potrivit doctrinelor vitaliste, fenomenul vieţii nu poate fi explicat plenar prin
concepte pur substanţialiste (în sens fizico-chimic) deoarece în organismele vii, spre
deosebire de lucrurile neînsufleţite, acţionează “ceva” non-substanţial, un principiu vital
fundamental (incognoscibil, după părerea unor vitalişti). Apariţia şi perenitatea ideilor
vitaliste (ca şi a celor animiste) este explicată de fizicianul austriac Erwin Schrödinger
prin modul aparte sub care ni se înfăţişează lumea vie: “Tocmai datorită faptului că
evită prăbuşirea rapidă în starea inertă de «echilibru», organismele ne par aşa de
enigmatice şi această impresie este atât de puternică, încât din cele mai îndepărtate

17
perioade ale gândirii umane s-a pretins, şi în unele cazuri se mai pretinde, că în
organismul viu acţionează o forţă nefizică sau supranaturală” [27, p. 71].
Refuzând să “închidă” esenţa vieţii în determinismul chimico-fizic, vitaliştii nu
neagă rolul factorilor fizici şi chimici, dar afirmă că viaţa nu se rezumă la aceştia şi că
procesele specifice prin care se generează şi se menţin fiinţele vii (spre deosebire de
entităţile lipsite de viaţă) sunt determinate de principiul vital non-substanţial. Acest
principiu vital – ce subordonează structura fizico-chmică a vietuiţoarelor şi stabileşte
dihotomia viu-neviu – a fost şi este denumit în diverse feluri. O listă (desigur
incompletă) a conceptelor vitaliste – alcătuită pe baza datelor din [28 – 38] – este
prezentată în tabelul 2.
Tabel 2 – Unele concepte vitaliste

Concepte vitaliste Provenienţă

Ka, Ba Egiptul antic
Qi (chi, ki, tsri) Medicina tradiţională chineză
Psyché, Pneuma, Entelecheia Grecia antică
Ki Şintoism
Prana Hinduism
Mana/Mana-Mana/Mana-loa Polinezia
R'lung Medicina tradiţională tibetană
Mungo Africa
Sila Eschimoşi
Dige Apaşi
Digin Navajo
Orenda Irochezi
Fluid vital Alchimia europeană
Munia P. Paracelsus (n.1493 - m.1541)
Archeus influus J. B. van Helmont (n.1579 – m.1644)
Suflet senzitiv G. E. Stahl (n.1660 - m.1734)
Forţă vegetativă J. T. Needham (n.1713 - m.1781)
Principiu interior de acţiune I. Kant (n.1724 - m.1804)
Principiu sensibil R. Whytt (~1751)
Vis esentialis J. Wolff (n.1733 - m.1794)

18
 Magnetism animal A. Mesmer (n.1734 - m.1815)
Putere activă J. B. Robinet (n.1735 – 1820)
Forţa vieţii L. Galvani (n.1737 - m.1798)
Forţă specială, Putere organizatoare J. B. Lamarck (n.1744 - m.1829)
Nisus formativus L. Blumenbach (n.1752 - m.1840)
Forţa care rezistă legilor ce guvernează G. L. C. Cuvier (n.1769 - m.1832)
corpurile brute
Principiu vital M. F. X. Bichat (n.1771 - m.1802)
Forţă vitală universală J.K. Berzelius (n.1779 - m.1848)
Od/Odyle/forţă odică K. F. von Reichenbach (n. 1788 – m. 1869)
Forţă vie F. A. Pouchet (n.1800 - m.1872)
Forţa Vril E. Bulwer – Lytton (n. 1803 – m. 1873)
Forţă metabolică Th. Schwann (n.1810 - m.1882)
Putere anagenetică E. Cope (n.1840 -m.1897)
Forţă vitală organică J. von Műller (~1840)
Forţă ectenică M. Thury (~1850)
Forţă vitală H. Baraduc (n.1850 - m.1902)
Elan vital H. Bergson (n.1859 - m.1941)
Emanaţie N M. R. Blondlot (~1903)
Magnetism vital Ch. W. Littlefield (~1905)
Entelehie H. Driesch (n.1897 - m.1941)
Hormic energy W. McDougall (n. 1871 – m. 1931)
Câmp biologic A.G. Gurwitsch (n.1874 – m. 1944)
Emanaţie Z A. L. Chizhevsky (n. 1897 – m. 1964)
Electrogravitaţie T. T. Brown (~1928)
Energie cosmo-electrică G. S. White (~1930)
Orgon/Energie orgonică/Bion W. Reich (n. 1897 – m. 1957)
Energie prefizică G. De La Warr (n. 1904 – m. 1969)
Forţă vitală fluidică Ruth Drown (~1940)
Energie eloptică T. G. Hieronymus (n. 1895 – m. 1988)
Energie bio-cosmică O. Brunler (~1950)
Principii biotonice R. Elssaser (~1960)

19
 Biogravitaţie V. A. Bunin, A. P. Dubrov (~1960)
Bioplasmă V. S. Grischenko (~1966)
Rezonanţă morfică R. Sheldrake (~1970)
Factor X H. Moriyama (~1975)
Energie subtilă W. Tiller (~1975)
Câmp eteric D. V. Tansley (~1975)
Câmp M W. Ludwig (1978)
Pseudomagnetism V. G. Pokazaniev, G. V. Skrotskii (1979)
Câmp cronal A. I. Veinik (1991)

Jacques Monod identifica două forme de vitalism, unul metafizic şi altul

scientist. După el, reprezentantul cel mai ilustru al vitalismului metafizic este Henri
Bergson, a cărui filozofie dualistă respinge determinismul materialist şi se
fundamentează pe conceperea vieţii ca manifestare a unui elan spontan şi creator,
esenţialmente deosebit de ceea ce se întâmplă în materia neînsufleţită, dar luptându-se cu
ea şi străbătând-o pentru a o sili să se organizeze şi să evolueze. Este de semnalat că
unele din ideile lui Bergson au fost anticipate, în ultimul sfert al secolului al XVIII-lea,
de un compatriot al său, filozoful J. B. Robinet. Acesta identifica în fiinţele vii o “putere
activă” a cărei tendinţă către acţiunea spontană şi evolutivă se află necontenit în
contradicţie cu inerţia “materiei brute”. La organismele biologice se remarcă – afirma
Robinet într-o carte publicată la Paris în 1768 – “o spontaneitate a mişcărilor şi
acţiunilor care dezvăluie un principiu activ pe care nu putem să nu li-l atribuim. (...)
Puterea activă pare să facă eforturi să se ridice pe deasupra masei impenetrabile, solide
şi întinse de care e legată, la al cărei jug este adesea obligată să se supună. La om,
dimpotrivă , este evident că materia este doar organul prin care principiul activ îşi
manifestă facultăţile. Materia (adică substanţa fizico-chimică – n.n.) e învelişul care
modifică acţiunea principiului activ, fără de care acesta s-ar manifesta mai liber, dar
fără de care, eventual, nu s-ar putea manifesta deloc şi fără de care în mod sigur
activităţile lui nu ar fi perceptibile. Nu se pare, încă o dată, că puterea activă creşte şi se
perfecţionează în fiinţă cu cât aceasta se ridică mai mult deasupra materiei?” (citat
după [39], p. 234).
Aproape concomitent cu Bergson, savantul german Hans A. E. Driesch ajungea
şi el, pornind de la unele cercetări de embriologie şi făcând trecerea dinspre ştiinţă spre

20
filozofie, la concluzia că pentru a înţelege viaţa era necesara postularea existenţei unui
agent non-substanţial şi non energetic, dar natural (nu supranatural), botezat de el cu
termenul aristotelian de entelehie. Entelehia lui Driesch nu crează prin sine materie sau
procese materiale, dar le ghidează şi le organizează pe acestea (având natură
informaţională, am spune azi) şi este prezentă în chip specific doar în organismele vii.
Totodată, entelehia persistă ca o totalitate ordonatoare chiar dacă părţi ale corpului fizic
sunt eliminate, căci acţioneaza asupra sistemului fizic fără a fi ea însăşi parte din el.
Driesch considera că numai utilizând conceptul de entelehie se pot explica caracteristici
biologice esenţiale ca reglarea, regenerarea şi reproducerea. În particular, entelehia
direcţionează şi controlează procesele chimico-fizice în timpul bio-morfogenezei; genele
comandă furnizarea de “materii prime” morfogenezei, însa ordonarea propriu-zisă
(spaţială şi temporală) este efectuată de entelehie. “Gândiţi-vă la micul corp material
numit ou - se exprima oarecum patetic Driesch - şi gândiţi-vă la enormul şi foarte
complexul corp material al unui, să spunem, elefant care rezultă din el: aveţi aici, în faţa
ochilor, un permanent curent de materializări generat de expansiunea controlului
entelehial” (citat după [40], p. 114). În dezvoltarea embrionului până la organismul
adult, Driesch vedea desfăşurarea dinamică a unei ierarhii de entelehii derivate şi
subordonate entelehiei întregului organism.
Destule dintre dilemele biologice pentru a căror rezolvare Driesch introducea
conceptul de entelehie (respins astăzi cu nedisimulat dispreţ de biologia academică)
rămân în continuare neelucidate. Cu toate progresele impresionante înregistrate de
genetică şi biologia moleculară, chimico-fizicalismul contemporan nu reuşeşte să explice
pe deplin, de pildă, cum se formează ţesuturile vii. “Există desigur o comandă genetică
– remarca hematologul Ştefan Berceanu –, dar nu se ştie cum se realizează această
comandă. Nu ştim cum îşi recunoaşte fiecare celulă topografia specifică ei, astfel ca
organul sau ţesutul respectiv să aibă o anumită dimensiune şi o anumită formă. (...) Se
presupune că respectarea ordinii se face aici printr-un fenomen numit «inhibiţie de
contact»: la o anumită densitate de celule într-un ţesut, celulele emană semnale sau
substanţe de inhibiţie, care stopează proliferarea, menţinând echilibrul ţesutului. (...)
Dar oricum, această ipoteză nu explică felul cum se aranjează celulele în glande
endocrine, limfocitele T şi limfocitele B în ganglionul limfatic, celulele din sistemul
nervos s.a.m.d. Codul genetic explică procesele biologice moleculare în interiorul
celulei, dar nu explică încă aranjarea celulelor pentru formarea ţesuturilor” [23, p. 35 –
36]. Aşa fiind, nu este totuşi exclus ca ipoteze precum cea a lui Driesch, ca şi ale altor

21
vitalişti, să conţină un sâmbure de adevăr, sau măcar un punct de plecare spre noi
modalităţi de abordare a enigmelor vieţii.
Printre vitaliştii scientişti se numără acei autori (cum ar fi fizicienii R. Elssaser,
A. Polanyi, W. Tiller, biologii A.G. Gurwitsch, R. Sheldrake) care consideră că, deşi
însuşirile structurilor biologice nu contrazic în esenţă legile fizico-chimice cunoscute,
aceste legi nu explică în întregime fenomenul vieţii şi, deci, este absolut necesar să se
admită că există anumite principii şi legităţi care fie acţionează în lumea vie, dar nu şi în
sistemele lipsite de viaţă, fie îşi găsesc expresia plenară în fiinţarea biologică. Prin
adăugarea acestor principii selectiv vitale – care trebuie descoperite prin mijloace
ştiinţifice şi nu postulate metafizic – la legile fizicii şi chimiei se va putea ajunge, susţin
vitaliştii scientişti, la înţelegerea adecvată şi profundă a bios-ului. Ipoteze precum cele
referitoare la legile biotonice (Elssaser), câmpul biologic vectorial (Gurwitsch) sau
rezonanţa morfică (Sheldrake) pot fi seducătoare prin deschiderile pe care le introduc în
reflecţia asupra vieţii şi, în orice caz, nu trebuie respinse a priori în virtutea unor
prejudecăţi epistemologice. Cu atât mai mult cu cât unele din ipotezele respective se
bazează pe anumite observaţii şi date experimentale care se dovedesc “rebele” la
explicaţiile oferite de reducţionismul chimico-fizicalist. Desigur, acestor observaţii şi
date experimentale li se poate contesta autenticitatea, oricând şi de către oricine – din rea
voinţă ori din necunoaştere –, sau pot fi voit neglijate (ca nedemne de a intra în “cetatea
ştiinţei”), dar o asemenea atitudine este excesiv mărginită pentru spiritul cunoscător, şi
chiar neştiinţifică.
10. În vara anului 2002, o echipă de cercetători de la Universitatea de Stat din
New York, condusă de Eckard Wimmer, a reuşit, pentru prima dată, să realizeze o replică
aproape perfectă a unui virus, cel al poliomielitei. Această entitate creată în laborator
posedă capacitate infecţioasă şi a fost “fabricată” doar prin ansamblări de substanţe
chimice.
Se ştie astăzi că formula chimică a genomului virusului poliomelitei este
alcătuită din 7741 de baze, acele mici unităţi chimice a căror succesiune formează
molecula ereditătţii, ADN-ul. Cercetătorii americani “au pornit de la această formulă ca
de la o reţetă. Pentru a o reconstrui, au cumpărat «ingredientele», adică fragmente de
ADN, sau oligonucleotide, lungi de câteva zeci de baze, de la o societate biotehnologică.
Apoi au asamblat respectivele fragmente şi au sintetizat astfel in vitro genomul
virusului. Acest ADN a permis în continuare să se obţină (după convertirea în
ARN-mesager şi folosirea unui extract de celule umane – n.n.) proteine care s-au grupat

22
pentru a forma virusul propriu-zis” [41, p. 98 – 99]. Pentru a se testa puterea infecţioasă
a virusului artificial, el a fost injectat unor şoareci. Peste o săptamână, aceştia au
paralizat, la fel ca după o infestare cu virusul natural al poliomielitei.
După anunţarea spectaculoasei reuşite, E. Wimmer mărturisea că dorinţa lui
fusese aceea de a demonstra capacitatea oamenilor de ştiinţă de a obţine viul prin
ansamblări moleculare, adică de a dovedi zadarnicia concepţiilor vitaliste. Dar, aşa cum
remarcă alţi cercetători din domeniile biologice, viruşii nu pot fi consideraţi ca făcând
parte pe deplin din lumea vie, lipsindu-le, de pildă, capacitatea de reproducere autonomă.
De asemenea, “nu trebuie confundat genomul cu celula” – după cum spunea Michel
Jacquet (citat în [41], p. 101), directorul Institutului de genetică şi microbiologie din
Orsay, Franţa – căci, la drept vorbind, genomul conţine numai “reţeta de fabricare” a
fiecărei proteine din celula vie, nu şi pe aceea a mecanismelor care permit organizarea
acestor proteine (şi a altor constituenţi moleculari) într-o unitate plenar funcţională
biologic. Aşadar, pretenţiile lui E. Wimmer privind demonstrarea re-creării viului din
neviu doar prin manipulări chimice sunt hazardate, iar vitalismul nu a primit (încă) acea
lovitură care să-l desfiinţeze definitiv, în pofida realizării de excepţie a echipei de
cercetători americani.

Bibliografie
1. C. F. A. Pantin – “Raporturile dintre ştiinţe”, Editura Enciclopedică Română,
Bucureşti, 1972.
2. G. Joyce – “Origin of Life: the Central Concepts”, edited by D.W. Deamer and G.R.
Fleischacker, Jones & Bartlett, Boston, 1994.
3. P. L. Luisi – ORIGIN OF LIFE AND BIOSPHERE, No. 28, 1998.
4. M. Blocher et. al. – MACROMOLECULES, No. 32, 1999.
5. G. Ourisson et. al. – LA RECHERCHE, No. 336, 2000.
6. C. Wittenberger – “Eseuri de biologie teoretică”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1981.
7. S. Grand – “Creation: Life and How to make It”, Weidenfield & Nicolson, 2000.
8. J.L. Casti – NATURE, vol. 409, 2001.
9. V. Eşanu – “Biogeneza, de la mit la ştiinţă”, Editura Albatros, Bucureşti, 1985.
10. J. Monod – “Hazard şi necesitate”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991.
11. Vol. colectiv – “Problema cauzalităţii în fizica modernă”, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1963.
12. P. d’Holbach – “Sistemul naturii”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1972.
13. J. D. Bernal – “The Origin of Life”, World, Cleveland, 1967.
14. P. Gray – “The Dictionary of Biological Sciences”, Reinhold, 1967.
15. A. Manuila et. al. – “Dictionnaire français de médecine et biologie”, Masson, Paris,
1972.

23
16. W. Hope et. al. – “Biophysics”, Springer-Verlag, Berlin, Heidelberg, New York,
Tokyo, 1983.
17. M. Bunge – “Ştiinţă şi filozofie”, Editura Politică, Bucureşti, 1984.
18. E. Macovschi – “Biostructura”, Editura Academiei, Bucureşti, 1969.
19. E. Macovschi – “Natura şi structura materiei vii”, Editura Academiei, Bucureşti,
1972.
20. E. Macovschi – “Concepţia biostructurală şi teoriile moleculare ale materiei vii”,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984.
21. E. Niculescu-Mizil – “Implicaţii tehnice, tehnologice şi sociale ale bioingineriei”,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982.
22. E. Macovschi – “Teoria biostructurală”, în “Probleme actuale de biologie”, vol. III,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978.
23. Vol. colectiv – “Cartea interferenţelor”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1985.
24. J. Charon – “Les lumières de l’invisible”, Albin Michel, Paris, 1985.
25. P. Teilhard de Chardin – “The Phenomenon Man”, Harper & Row, New York, 1965.
26. P. Wallon – “Paranormalul”, Editura Meridiane, Bucureşti, 2001.
27. E. Schrödinger – “What Is Life?”, Cambridge University Press, 1954.
28. J. J. Portnam – “Ochema – Vehicles of Consciousness”, Adyar, Utrecht, 1978.
29. G. Rein – “Quantum Biology: Healing with Subtle Energy”, Palo Alto, 1992.
30. I. Mamulaş – “Psihokinezia”, Editura Teora, Bucuresti, 1994 (1999, ed. a II-a
adăugită).
31. E. Celan – “Biocâmp şi bioradiaţii”, Editura Teora, Bucureşti, 1994.
32. D. V. Tansley – “Radionics interface with the ether fields”, The C. W. Daniel
Company Ltd, Essex, 1995.
33. M. Bischof – “Vitalistic and Mechanistic Concepts in the History of
Bioelectromagnetics”, in: L. V. Beloussov, F. A. Popp (eds.): “Biophotonics –
Non-Equilibrium and Coherent Systems in Biophysics, Biology and Biotechnology”,
M. V. Lomonosov Moscow State University, Bioinform Services, Moscow, 1995.
34. W. Tiller – “Science and Human Transformation”, Pavior Publishing, 1997.
35. M. Mischof – MISAHA NEWSLETTERS, No. 22 – 23, 1998.
36. S. Savva – MISAHA NEWSLETTERS, No. 36 – 39, 2003.
37. URL: http://www.subtleenergies.com – “Comparative names for life force”.
38. Y. V. Nachalov, A. N. Sokolov – “Experimental investigation of new long-range
actions”, URL: http://www.amasci.com/freenrg/tors/doc17.html.
39. A.O. Lovejoy – “Marele lanţ al fiinţei”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997.
40. A.S. Berger, J. Berger – “Encyclopedia of Parapsychology and Psychical Research”,
Paragon House, New York, 1991.
41. K. Bettayeb – SCIENCE & VIE, No. 1023, 2002.

24
 Capitolul 2
CÂTE “CORPURI” ARE OMUL?

1. Câte corpuri are un organism uman? O întrebare ce poate părea, la prima

vedere, o culme a stupidităţii. Căci ce altceva decât trupul format din piele, muşchi, oase,
vase sanguine, nervi, creier, organe interne etc. (adică toate acele elemente anatomice
care compun aşa-numitul corp fizic sau corp chimic, ori corp organic) mai poate intra în
alcătuirea unui om? – ar întreba la rândul său o persoană cu “picioarele pe pământ”.
Totuşi, din cele mai vechi timpuri şi până astăzi, diferite paradigme culturale, doctrine
ezoterice şi concepţii filozofice şi/sau religioase – impregnate adeseori de vitalism sau
animism – descriu fiinţa umană nu numai ca pe un corp material vizibil, palpabil,
ponderal şi dens, ci şi în termeni vizând componente non-substanţiale, invizibile,
impalpabile, imponderale şi subtile. Aceste componente – denumite uneori corpuri
subtile, iar alteori planuri (niveluri) subtile (sau suprasensibile) pentru a le deosebi de
“grosierul” corp/plan fizic, cel format, cum se spune, “din carne şi oase” şi perceptibil cu
simţurile comune – sunt ierarhic structurate şi, în modalităţi specifice, condiţionează,
animă şi dirijează corpul fizic. În ce priveşte numărul şi rolurile atribuite corpurilor
subtile, este uşor de remarcat că există o mare diversitate de opinii; dincolo însă de
diferenţele doctrinare, viziunea generală este aceea că fiinţa omenească reprezintă un
ansamblu multidimensional din punct de vedere ontologic, ansamblu a cărui
integralitate, organicitate şi relaţionare cu restul lumii sunt asigurate de modul în care
funcţionează respectivele componente subtile. De asemenea, în multe dintre concepţiile
privind corpurile subtile se consideră că multidimensionalitatea ontologică a fiinţei
umane o reflectă pe cea a Cosmosului, ceea ce constituie, afirma Ioan Petru Culianu, “o
formă destul de rafinată de speculaţie asupra raporturilor dintre microcosmos şi
macrocosmos, însoţită de o dublă proiecţie care ajunge la cosmizarea omului şi la
antropomorfizarea universului” [1, p. 49].
O prezentare exhaustivă a istoriei şi conţinutului doctrinelor privind corpurile
subtile necesită, dată fiind multitudinea şi, adeseori, complexitatea lor, un spaţiu care ar
acoperi mai multe rafturi de bibliotecă; de aceea, în cele ce urmează, sunt trecute în
revistă numai unele dintre ideile care, în decursul vremii şi pe diferite areale geografice,
au încercat să descifreze modul de alcătuire al fiinţei omeneşti.
2. Aşa cum sublinia C. Bălăceanu-Stolnici, “una din descoperirile fundamentale
ale omului paleolitic este modelul dualist al fiinţei umane, formată dintr-un corp

25
perisabil şi un suflet care-i supravieţuieşte”, model ce reflectă un dualism cosmologic în
care “o lume materială (văzută şi simţită)” coexistă cu “o lume spirituală (nevăzută,
dar revelată sau cunoscută prin vis şi extaz mistic)” [2, p. 13]. În acest fel sunt
interpretate, de pildă, riturile funerare ce se practicau cu 70 de milenii în urmă (epoca
Mousteriană): colorarea în roşu cu ocru (hematită) a trupurilor decedaţilor era un ritual
prin care oamenii pietrei cioplite îşi exprimau convingerea că un suflet inefabil continuă
să trăiască după moarte. Dualismul de tip corp – suflet şi, în subsidiar, credinţa în
nemurirea sufletului au deci o origine străveche şi străbat în timp, sub o formă sau alta,
prin meandrele protoistoriei şi istoriei diferitelor culturi şi civilizaţii.
O dovadă a persistenţei şi vitalităţii conceptiei dualiste este şamanismul, prezent
până astăzi la populaţii din Asia, Oceania, Americi, Africa, ţinuturile arctice. Definit de
Mircea Eliade [3] ca un sistem de tehnici extatice prin care se accede (deseori în scopuri
terapeutice) la lumile spirituale “de dincolo”, şamanismul distinge, de regulă, două tipuri
de suflete care sălăşluiesc laolaltă în corpul omenesc: un “suflet corporal” (care menţine
funcţiile vitale) şi un “suflet liber” ori “separabil” ce poate părăsi trupul în vis, în transă
sau după moartea fizică. Îmbolnăvirea unui om este provocată de pierderea unuia din
sufletele lui. Pentru a-l vindeca, unul din sufletele şamanului, “specialistul în suflete” al
comunităţii din care face parte pacientul, “trebuie să plece în căutarea sufletului pierdut,
să-l redobândească şi să-l aducă înapoi pentru a fi repus în corpul proprietarului de
drept” [4, p. 70].
3. Relativ la credinţa în posibilitatea dobândirii nemuririi de către terestra fiinţă
umană, o exceptie printre vechile culturi pare să o reprezinte cea sumeriană. Fragmentele
care s-au păstrat din Epopeea lui Ghilgameş (personaj legendar care, probabil, are la
bază figura istorică a unui rege al Urukului din jurul anului 2600 î.Ch.) descriu, de fapt,
cum acesta, în pofida unor eforturi extraordinare şi a călătoriilor în “lumile de dincolo”,
eşuează în tentativa de deveni nemuritor. După cum remarca I. P. Culianu, vechii
locuitori dintre Tigru si Eufrat “nu erau atât de experţi în călătoriile în alte lumi ca
vecinii lor, egiptenii. Ei ne-au lăsat de analizat doar câteva mituri fragmentare, mituri
cu o morală care însă ne sună familiar: fiinţele umane sunt destinate să fie muritoare şi,
ca atare, ele nu sunt îndreptăţite să cerceteze alte lumi” [4, p. 85].
Pentru egiptenii antici – care desemnau conceptul de „viaţă” prin termenul
Ankh, reprezentat de o cruce ansată –, pe lângă trupul fizic (numit Khat şi simbolizat
printr-un peşte), degradabil în absenţa mumificării, exista şi o parte extraorganică a
individului uman, persistentă, în anumite condiţii, după moartea fizică. Această parte

26
avea, conform textelor funerare, o structură ternară, fiind formată din Ka (reprezentat de
o pereche de braţe ridicate), Ba (având ca simbol o pasăre cu cap de om) şi Akh (sau
Khu, ori Akhu, simbolizat de un ibis comat sau de un foenix).
Ka (tradus uneori prin “corp/dublu eteric”) era considerat “un fel de reproducere
cvasiincorporală a trupului, posesoare a unei anumite conştiinţe, dăinuind după
moartea acestuia, ca un suport al virtualei vitalităţi a individului” [5, p. 180]. El
reprezenta o proiecţie animată şi colorată a făpturii omeneşti, un „dublu” care copiază în
cele mai mici amănunte întreaga imagine a individului căruia îi aparţine. Iniţial, Ka
desemna numai „dublul” faraonului, care-l ghida pe acesta în viaţă şi-l proteja după
moartea fizică. Mai târziu, conceptul de Ka (la plural Kau) s-a extins la orice fiinţă
umană şi se referea la o prezenţă imaterială ce rămâne în mormânt şi se înfruptă din
ofrandele funerare. Pe de o parte, Ka posedă forma siluetei şi atributele de personalitate
ale omului căruia îi aparţinea, iar pe de altă parte are o anumită independenţă faţă de
corpul fizic şi poate călători după dorinţă în spaţiile terestre; de asemenea, are nevoie să
mănânce şi să bea (de aceea, trebuia avută mare grijă ca, în mormânt, să i se asigure
hrană şi băutură curate, sau măcar ca acestea să fie figurate pe pereţii cavoului). Acest
din urmă fapt conferă conceptului de Ka un plus de stranietate, căci nevoia de hrană şi
băutură – elemente eminamente materiale – este în contradicţie cu ideea de spirit/suflet
în sensul filozofico-religios occidental. În fapt, aşa cum remarca autoarea britanică Lucy
Lamy, “Ka este o noţiune complexă pentru care nu avem corespondent lingvistic…În
mod curent, se consideră Ka drept o manifestare a energiei vitale, dar aceasta nu poate
explica îndeajuns de ce, în ritul funerar, lui Ka îi erau dedicate statui, formule rituale şi
ofrande; sau de ce în cavou era păstrată o uşa falsă strâmtă prin care Ka să vină şi să
plece şi să mănânce hrana figurată pe pereţi” [6, p. 25].
Alte semnificaţii ale lui Ka erau (după [7], p. 162–163):
– putere de zămislire şi potenţă sexuală;
– aspect de zeu protector care îl apără pe cel în viaţă şi continuă să-l apere şi după
moartea fizică, aceasta din urmă fiind de fapt „întoarcerea la Ka”;
– spirit al neamului, preexistent în individ. Kau avea uneori sensul de „strămoşi”, iar
alteori reprezentau personificări ale calităţilor (de regulă 14 la număr : autoritate,
forţă, voinţă creatoare, stabilitate, nobleţe, înţelepciune magică, strălucire,
cunoaştere, gust văz, auz, belşug, hrană, durata vieţii). Se credea că, la naştere,
fiecare om era înzestrat cu unele Kau ce îi confereau calităţile şi destinul proprii. În
perfecţiunea sa, numai Ra (supremul zeu solar) poseda în totalitate respectivele

27
 Kau.
Ba (tradus uneori prin “suflet”, iar alteori prin “corp astral”) constituia, pentru
vechii egipteni, acea componentă subtilă, dinamică şi inteligentă care animă corpul
muritor Khat în viaţa terestră. Conectat cu Ka, în care sau cu care sălăşluieşte, Ba este
capabil să-şi asume, după dorinţă, o formă materială sau una imaterială (în forma
materială era reprezentat ca un şoim cu cap uman). Deşi Ba poate ascende în tărâmurile
paradisiace cereşti – alături de Ra sau Osiris – el poate, de asemenea, să revină în cavou
şi să se hrănească cu ofrandele funerare. „În alte privinţe, Ba se înfăţişează ca fiind
sufletul exterior, care poate acţiona prin propria sa forţă în lumea materială. Acest
caracter este evident în pluralul acestui cuvânt, Bau, care înseamnă «puteri», dar puteri
care acţionează în afara contingentului spaţial, în locuri îndepărtate de fiinţa vie de la
care pornesc” [7, p. 289].
Akh (“spiritul” sau “corpul spiritual”), menţionat deseori alături de Ba, este
“corpul” radiant de lumină transcendentă cu care decedatul transfigurat accede (dacă
sunt îndeplinite cu stricteţe anumite ritualuri de purificare) în Cer, unde continuă să
trăiască, întru eternitate, printre zeităţile sau stelele nemuritoare. Ca forţă spirituală cu
caracter supranatural, Akh reprezintă opusul absolut al corpului perisabil Kha: “Akh este
pentru Cer, Khat este pentru pământ” – se poate citi în textele piramidelor. După G.
Rachet, akh nu era considerat un principiu interior „ci mai degrabă un Eu spiritual
superior pe care omul îl regăsea după moarte, într-o lume divină” [7, p. 289].
În gândirea egiptenilor antici, aceste componente subtile ale fiinţei umane nu
puteau deveni total independente de suportul lor fizic – corpul carnal –, căci ele
supravieţuiau doar atât timp cât cel din urmă continua, într-un fel sau altul, să persiste.
Veşnicia era pentru egipteanul antic “prelungirea unei forţe – viaţa – căreia nu-i putea
imagina vreo limită” şi “pe de o parte, conservarea trupului părea prin urmare
indispensabilă; pe de altă parte, supravieţuirea principiului vital – Ka – părea legată,
ca şi în cazul zeilor primordiali şi mai ales a Soarelui, de o renaştere zilnică, al cărui
ritual constituia (…) partea esenţială a serviciului de cult. De aici (…) mumificarea sau,
din credinţa în efectele magice, instalarea unor statui de piatră ca substitute posibile în
cazul distrugerii mumiei” [8, p. 51].
Mulţi adepţi ai doctrinelor privind transmigraţia sufletelor continuă să afirme că
vechii egipteni credeau în metempsihoză. Această susţinere se bazează în principal pe
următorul fragment din “Istoriile” lui Herodot (cartea a II-a, cap. 123): “Tot egiptenii
sunt primii care au spus că sufletul omului este nemuritor şi că, după moartea trupului,

28
el intră într-o altă vietate, care urmează să se nască. După ce a pribegit prin toate
animalele de uscat, de apă şi prin zburătoare, intră iarăşi în trupul unui om care tocmai
se naşte, această peregrinare petrecându-se timp de trei mii de ani” [9, p. 186].
Egiptologii de azi consideră că Herodot se înşela, neexistând dovezi suficiente potrivit
cărora credinţa în metempsihoză ar fi fost una din componentele importante ale culturii
egiptene [10].
4. Deşi cunoaştem puţine despre credinţele tracilor – căci, prin tradiţie, aceştia,
ca şi celţii, nu-şi consemnau în scris doctrinele –, din datele furnizate de unii autori antici
greci (Herodot, Platon, Strabon) şi latini (Posidonius, Martianus Capella, Pomponius
Mela) putem conchide că şi tracii (inclusiv geto-dacii) aveau o concepţie dualistă asupra
structurii omului, concepţie conform căreia sufletul este încătuşat în trupul carnal. Având
o esenţă superioară, diferită de cea a corpului fizic trecător, sufletul – credeau geto-dacii
– se putea elibera şi deveni nemuritor prin practici iniţiatice. Se pare că această credinţă
în posibilitatea nemuririi sufletului îi făcea pe geto-daci să întâmpine moartea fără teama,
cu bucurie chiar, având, cum scria Martianus Capella, un “appetitus maximus mortis”.
5. După cum indică inscripţiile de pe oasele oraculare, cultul strămoşilor ocupa
un loc central în viaţa oamenilor din China arhaică, îndeosebi pe vremea dinastiei
Shang (1500 – 1100 î. Ch.). prin sacrificii şi ritualuri adecvate se urmărea asigurarea
existenţei continue a spiritelor ancestrale şi obţinerea ajutorului acestor „fiinţe” puternice
pentru urmaşii lor. Chinezii aveau credinţa că omul posedă două suflete: sufletul
vegetativ, numit po – creat în momentul conceperii sale –, şi hun – sufletul elevat,
spiritual, ce începe să se manifeste din momentul naşterii. După moartea corpului carnal,
destinele celor două suflete sunt diferite:
- po rămâne pe mai departe în mormânt, împreună cu trupul inert, hrănindu-se
din scrificiile depuse pe mormânt, dar viaţa lui terestră nu este nelimitată; pemăsură ce
cadavrul putrezeşte, vitalitatea lui po se pierde şi el coboară în lumea subterană unde îşi
continuă existenţa sub formă de umbră;
- hun urcă la palatul zeului Shang Di (Strămoşul Suprem, personificare a
Cerului), ca supus al acestuia, şi duce o viaţă asemenea celei a unui nobil de la curtea
suveranului de pe pământ. Ascensiunea lui spre Cer este plină de pericole, căci în drumul
său întâlneşte forţe ale răului (spiritul pământului dornic – să devoreze sufletul, Lupul
Ceresc – un fel de Cerber străjuind palatul lui Shang Di – etc.) de care trebuie să se
ferească sau să le înşele. Ajuns în Cer, hun se hrăneşte din sacrificiile/ofrandele aduse în
templul ancestral şi îi călăuzeşte sau îi ajută pe urmaşii în viaţă. El poate fi invocat prin

29
divinaţie pentru a răspunde unor întrebări sau pentru a cere ajutorul zeilor în cazuri de
îmbolnăvire.
Pentru a li se perpetua existenţa, atât po cât şi hun depind de sacrificiile şi
ofrandele aduse. Dacă acestea lipsesc sau nu ar fi îndestulătoare, po părăseşte mormântul
şi bântuie ca strigoi (guoi), spirit înfometat şi răuvoitor faţă de toţi oamenii. Tot aşa, dacă
sacrificiile sunt stopate, nici un hun nu-şi poate continua viaţa veşnică şi devine un spirit
malefic condamnat la eternă suferinţă. Oficierea sacrificiile respective era permisă numai
urmaşilor bărbăteşti, drept pentru care doar dispariţia clanului le putea opri. De aceea,
chinezii considerau ca pe o binecuvântare naşterea unui copil de sex bărbătesc.
6. Mayaşii credeau că o singură şi atotputernică forţă/putere/energie susţine
întregul univers observabil, toate manifestările naturale, inclusiv viaţa. Numele propriu
al conceptului maya pentru această forţă unică şi absolută este Hunab K’u („singurul
Zeu”), creatorul mişcării şi al măsurii, de care depind toate lucrurile [11]. În cultura
maya se făcea o distincţie importantă între Suflet şi Spirit. Sufletul constituie o
manifestare a Spiritului, în vreme ce acesta din urmă este energie. Spiritul avea numele
de K’inan, de la K’in, care înseamnă Soare, şi an, o formă de condiţional a verbului „a
fi”. Creaţie a Soarelui, Spiritul este energie; Sufletul, manifestare a Spiritului, este
energie înzestrată cu inteligenţă şi, temporar, se află localizat în corpul fizic. Sufletul e
cel înţeles ca fiind „măsură”, iar Spiritul ca „mişcare”.
Pentru mayaşi, echilibrul sau armonia individului cu comunitatea, natura,
pământul şi cosmosul constituie condiţia sănătăţii, prosperităţii economice şi a unei vieţi
îndelungate. Dezechilibrul şi discordia sunt asociate cu boala, foametea şi chiar cu
distrugerea întregii lumi. Ca urmare, se poate afirma că mayaşii (ca şi geto-dacii) aveau
o concepţie psihosomatică, intuind că unele stări mentale generează anumite efecte
fizice/fiziologice.
7. Una din temele de reflecţie predilecte ale gânditorilor Greciei antice era şi
aceea referitoare la conceptul de psyché. Termen cu încărcătură polisemantică, psyché
poate fi tradus, uneori numai aproximativ, prin: suflu vital, spectru, principiu vital, suflet,
anima – în funcţie de înţelesul atribuit de un autor sau altul.
În operele lui Homer, psyché era ceea ce imprima vitalitate corpului, însemnând
fie “suflul vieţii”, care ieşea prin gura eroului muribund, fie un fel de “spectru”
individualizat ce continua să trăiască, într-o forma diafană, după moartea trupului. Spre
deosebire de psyché – care explica viaţa într-un mod destul de nebulos –, thymos-ul
(îndrăzneală, spirit, animus), localizat în diafragmă, era “organul” prin care omul

30
gândeşte şi simte, respectiv cunoaşte. De prin secolul al VI-lea î.Ch., în conceptul de
psyché sunt topite şi funcţiile thymos-ului homeric, astfel încât psyché semnifica de
acum ceea ce astăzi am denumi totalitatea psihică a omului. În consecinţă, se
configurează iarăşi ideea unui anume structuri duale a omului: corpul fizic (sôma) şi
sufletul (psyché).
Dar ce se putea spune despre natura lui psyché? Unii filozofi presocratici,
căutători ai elementului/elementelor prime de la care purcede diversitatea lumii, făceau
conexiuni între psyché şi actul respiraţiei. Astfel, pentru Anaximandru din Milet (m.c.
547/546 î.Ch.) şi Anaxagora din Clazomene (c. 504/499 – c. 428/427 î.Ch.) natura
sufletului era aerul, în vreme ce Heraclit din Efes (m. după 480 î.Ch.), după ce a postulat
că Focul (pyr) este materia primordială a Universului şi că focul sufletului omenesc este
legat de Focul Cosmic la care vor accede numai sufletele virtuoase, făcea din respiraţie o
componentă a procesului de cunoaştere (funcţie a sufletului), dar numai în timpul
somnului, când comunicarea simţurilor obişnuite cu Logos-ul Cosmic (Raţiunea
Cosmică) se suspendă. Un alt presocratic, Empedocle din Agrigent (m. c. 433 î.Ch.),
afirma că substanţa sufletului este sângele, conceput ca un amestec perfect a patru
principii ce stau la baza lumii (Pământul, Apa, Aerul şi Focul).
Atomiştii greci, al căror cel mai important reprezentant a fost Democrit din
Abdera (c. 460 – c. 370 î.Ch.), considerau sufletul ca agent cauzator al mişcărilor
corpului uman şi-l descriau ca pe un agregat (synkrisis) format din atomi sferici şi
asemănători cu Focul, pentru că acest element “este cel mai puţin corporal şi se mişcă
singur, mişcând dintru început celelalte lucruri” (Aristotel, “De anima”). Mult mai
târziu, poetul-filozof latin Lucretius (99/94 – 55/51 î. Ch.) va susţine că, în opinia lui
Democrit, atomii sufletului sunt amestecaţi cu cei ai corpului.
Pentru Pitagora (m. la sfârşitul secolului al VI-lea) şi adepţii lui, secretul
înţelegerii Naturii – inclusiv a sufletului – se afla în principiul Număr (arithmós).
Conform lui Aristotel, pitagoreicii “erau încredinţaţi că găsesc în ele (în numere – n.n.)
mai multe asemănări cu lucrurile permanente şi cu cele ce sunt în devenire decât ar fi
găsit în elementele Foc, Pământ şi Apă şi ajunseseră să identifice cutare număr cu
dreptatea, altul cu sufletul şi inteligenţa (sufletului îi era atribuit numărul 1, iar
inteligenţei numărul 2 – n.n.), altul cu timpul şi aşa mai departe cu fiecare lucru. Iar
când băgară de seamă că raporturile şi legile armoniei muzicale se pot reda prin
numere, că celelalte lucruri sunt făcute după asemănarea numerelor, iar numerele sunt
lucrul cel mai de seamă din lume, ajunseră la concluzia că elementele numerelor sunt

31
elementele tuturor lucrurilor şi că întregul Univers se reduce la număr şi armonie” [12,
p. 32 – 33]. Un mythos pitagoreic, respins de Aristotel (în “De anima”), era acela care
afirma posibilitatea “ca orice fel de suflet să îmbrace orice fel de corp” [13, p. 20], idee
care stătea la baza credinţei pitagoreicilor în transmigraţia sufletelor şi a înrudirii dintre
toate fiinţele vii.
De fapt, se pare că au existat mai multe teorii pitagoreice privind sufletul, ceea ce
face ca, în lipsa unor atestări documentare lămuritoare, analiza conceptului respectiv la
Pitagora şi epigonii lui să fie anevoioasă. Dificultate care este sporită şi de faptul că,
datorită “incapacităţii generale a presocraticilor de a distinge între concret şi abstract”
[14, p. 47], arithmós-ul pitagoreic era considerat (implicit sau explicit) ca fiind corporal
şi posedând întindere. Oricum, se poate presupune că dacă esenţa sufletului ţinea, în
viziunea pitagoreicilor, de universul primordial al numerelor, în corpul uman sufletul
(generator al fenomenelor psihice: senzaţiile, stările afective, stările volitive, motivaţiile,
gândirea şi cunoaşterea) era reprezentat ca o substanţă mişcătoare constituită din Ether,
cel de-al cincilea element structural al cosmosului pe care pitagoreicii l-au adăugat celor
patru postulate de filozofii ionieni: Pământul, Apa, Aerul şi Focul. Inspirate de tradiţiile
orfice, doctrinele pitagoreice au pus accent pe determinaţiile escatologice ale sufletului
uman, susţinând că acesta îşi are originea în spaţiile celeste, de unde coboară (ca într-un
mormânt) în trupul terestru. Prin moartea acestuia din urmă, sufletul se eliberează şi
revine în zonele cereşti, de unde se poate întrupa iarăşi în corpuri sensibile, nu neaparat
umane. “Metempsihoza pitagoreică se bazează pe acest dute-vino al sufletelor între
locaşurile lor astrale şi « temniţele» lor corporale terestre” [2, p. 21].
8. Concepţiile privind dualismul corp – suflet, obârşia extramundană a sufletului
şi transmigraţia sufletelor sunt elemente pregnante ale filozofiei lui Platon (c. 428 – c.
348 î. Ch.), centrată pe teoria Formelor sau Ideilor. Acestea sunt “realităţi transcendente
eterne, aprehendate nemijlocit de gândire”, independente, separabile şi aflate “în
contrast cu fenomenele contingente şi trecătoare din experienţa noastră empirică” [15,
p. 266]. În dialogurile platoniciene, Formele (eídos-urile) au fie rolul de universale, fie
sunt modelele (tiparele, standardele) inteligibile ale lucrurilor din lumea perceptibilă.
Pentru platonicieni, lumea observată e doar un reflex, niciodată perfect, al lumii
Formelor în lumea materială informă, cea fără măsură şi ordine.
La Platon, distincţia suflet (psyché) – trup (sôma) este riguroasă şi ireductibilă.
“Sufletul este cu totul altceva decât corpul”, se afirmă în dialogul Legile, deoarece
sufletul şi corpul au naturi diferite, primul ţinând de lumea Formelor, iar al doilea de

32
lumea materială terestră. Naturile lor diferite sunt evidenţiate de un paralelism negativ
prezentat în “Phaidon”, unde se spune “că sufletul seamănă cât se poate de mult cu
ceea ce este divin, nemuritor, inteligibil, cu o unică Formă, indisolubil şi mereu
neschimbător în identitatea cu sine şi că, dimpotrivă, trupul seamănă cât se poate de
mult cu ceea ce este omenesc, muritor, cu forme multiple, neaccesibil gândirii, supus
disoluţiei şi niciodată identic cu sine” [16, p. 80]. Dar esenţele diferite ale sufletului şi
corpului nu exclud relaţiile dintre ele, ci dimpotrivă. În mod normal, când sunt împreună
şi câtă vreme sufletul nu este, aşa-zicând, bolnav, cel care guvernează asupra trupului
este sufletul, iar moartea reprezintă despărţirea celor două entităţi, fiecare urmând apoi
“trasee” disjuncte; conform unei inscripţii orfice din sec. V î. Ch.: “cerul primeşte
sufletele, pe când pământul primeşte trupurile”. Dar, deşi are o natură inferioară, trupul
poate corupe sufletul, înlănţuindu-l, limitându-l, tulburându-l şi îmbolnăvind-ul; de
aceea, aşa cum se spune în “Phaidon”, omul iubitor de înţelepciune “nu este preocupat
de ale trupului, ci, atât cât îi stă în putinţă, rămâne departe de ele, îndreptându-şi
gândul numai către suflet” [16, p. 47].
Deşi în “Phaidon” sufletul e prezentat ca tinzând să acţioneze doar în sfera
noetică (raţională) şi separat de simţuri, în dialoguri ulterioare funcţiile sufletului se
multiplică, şi el capătă o structură tripartită care permite o mai accentuată corelare cu
funcţiile somatice. Acum, psyché este descris ca având trei părţi: partea raţională
(logistikon), partea pasională (thymoeides) şi partea apetentă (epithymetikon), cea care
ţine de sfera dorinţelor. Acestor componente ale sufletului li se atribuie localizări
corporale adecvate, legate între ele prin măduva spinării.
Platon a încorporat în filozofia sa doctrina pitagoreică a nemuririi şi
transmigraţiei sufletelor (palingenesía), iar în dialoguri precum “Phaidros”, “Timaios”
şi “Republica” a insistat asupra concepţiei că reîncarnările succesive sunt legate de
puritatea morală. Parabola de încheiere a dialogului “Republica” (Cartea a X-a) – mitul
lui Er – este introdusă tocmai pentru a arăta că singurul mijloc prin care sufletul uman se
poate salva de degradarea prezentă şi viitoare este năzuinţa spre înţelepciune şi dreptate.
Ideea separaţiei între suflet şi trup este extinsă, în ultimile dialoguri platoniciene,
de la om la întregul Cosmos, văzut acum ca un soi de fiinţă vie, al cărui suflet este Cerul,
iar trupul i se găseşte în interiorul acestuia. După cum remarca Simone Pétrement:
“dualismul antropologic devine aşadar un dualism cosmic; cele două principii ale
naturii umane sunt şi principiile a căror unire constituie universul” [17, p. 79].
9. În perioada sa platoniciană, Aristotel (384 – 322 î. Ch.) considerase şi el

33
sufletul ca pe o “substanţă” completă, independentă şi care nu are nevoie neapărat de un
corp organic. Mai târziu însă, şi-a nuanţat concepţia şi afirma că este posibil ca nu toate
părţile sufletului să fie detaşabile de corp.
Aristotel identifica într-o fiinţă vie două principii: unul material (hyle) şi unul
formal (eidos). Primul reprezintă substratul primar al schimbării, acel “ceva” ce există în
potenţă şi are atributul de a primi o formă. Cel de-al doilea este sufletul care, din punct
de vedere al funcţiei, este definit (în “De anima”) ca: “primordiala entelehie a unui
corp natural care posedă viaţa ca potenţă” [13, p. 31]. Termenul de “entelehie”
(entelecheia) a fost creat de Aristotel din cuvintele télos (împlinire, scop) şi échein (a
avea, a fi într-o anumită stare) şi poate fi tradus prin “stare de împlinire sau desăvârşire”
ori “realitate în act”. Uneori, în opera lui Aristotel, este dificil de făcut o distincţie clară
între noţiunile de entelecheia şi enérgeia (din care provine termenul modern de
“energie”); totuşi, după interpretarea lui Bonitz, “se pare că Aristotel deosebeşte
entelecheia de enérgeia, aceasta însemnând acţiunea (săvârşirea) prin care ceva este
adus din starea de potenţă la plina şi perfecta esenţă, pe când entelecheia este însăşi
această desăvârşire” (citat după [13], nota 14, p. 88).
Ca entelehie primordială, sufletul conferă viaţă unui corp organic prin una sau
mai multe din facultăţile sale, postulate de Aristotel (în De anima) ca fiind: hrănirea,
simţirea, mişcarea şi gândirea. În raport cu aceste facultăţi, care permit vieţuitoarelor să
efectueze activităţi specifice, sufletul este de trei feluri: vegetativ, senzitiv şi raţional.
Plantele, aflate pe treapta cea mai de jos a ierarhiei fiinţelor vii, au numai suflet vegetativ
şi, în consecinţă, posedă doar capacităţi nutritive şi de reproducere. Animalele au, în
plus, şi un suflet senzitiv, întrucât au capacitatea de a simţi şi pe aceea de a se mişca. Pe
palierul superior, omul are – cum s-ar spune – un “suflet total”, compus din suflet
vegetativ, suflet senzitiv şi suflet raţional; sufletul raţional (sau intelectul) este acela prin
care omul înţelege şi cunoaşte.
Aristotel s-a arătat foarte sceptic în privinţa supravieţuirii în totalitate a sufletului
după moartea corpului organic. “Rămâne de văzut – afirma el în “Metafizica” – dacă
după destrămarea compusului (format, în acest caz, din corp organic şi suflet – n. n.)
mai rămâne ceva. Pentru unele lucruri, nimic nu ne împiedică să admitem aceasta. Aşa
e cazul cu sufletul, dar nu cu sufletul în întregime, ci numai cu intelectul, căci e oarecum
imposibil să admitem acest lucru pentru suflet în întregimea lui” [8, p. 56]. Pentru
Aristotel era o imposibilitate logică să se admită că sufletul vegetativ şi sufletul senzitiv
pot persista în absenţa suporturilor organice care să asigure desfăşurarea activităţilor

34
vitale generate şi coordonate de aceste tipuri de suflete. De asemenea, deosebirile dintre
oameni sunt date de deosebirile dintre sufletele lor vegetative şi senzitive, şi dispar o
dată cu moartea trupească.
Singurul tip de suflet care poate supravieţui ar fi sufletul raţional (sau intelectul),
care nu este legat de nici un organ al corpului anatomic. Dar intelectul, aşa cum observă
filozoful englez A. Flew, “e o formă pură şi nu e clar cum se pot individualiza formele
pure. Aristotel spune atât de puţin în această privinţă încât nu poate fi exclusă opinia
marelui comentator arab din secolul al XII-lea, Averroes, că pentru întregul neam
omenesc există o singură asemenea formă pură” [15, p. 37].
10. Idei asemănătoare cu ale pitagoreicilor şi orficilor privind raporturile dintre
corpul fizic şi suflet au stat la baza doctrinei sectei ascetice a esenienilor, ale căror
comunităţi au fost semnalate la vest de Marea Moartă în perioada dintre secolul întâi
î.Ch. şi domnia împăratului Titus. Potrivit istoricului evreu Josephus Flavius, esenienii
afirmau “cu tărie că trupurile sunt muritoare şi hărăzite să putrezească iar sufletele sunt
nemuritoare şi ferite de putrezire şi că, trăgându-se ele din eterul cel curat, sunt închise
în trup ca într-o temniţă unde sunt ademenite şi ţinute captive de o aplecare a firii,
puternică precum o vrajă. Deîndată ce sunt slobozite din aceste lanţuri de carne, parcă
eliberate dintr-o lungă robie, ele îşi iau zborul bucuroase în văzduh” (citat după [18], p.
63). Credinţa esenienilor era că, după moartea trupului de carne, sufletele virtuoase
ajung într-un fel de paradis insular situat “dincolo de Ocean”, în vreme ce sufletele
păcătoşilor sunt supuse caznelor perpetue într-un tărâm subpământean.
11. În analizarea structurii fiinţei umane, Sfântul Pavel „profesează un dualism
absolut – apreciază André Boulanger. Trupului (sôma)…el îi opune un element superior,
inteligenţa (nous). Împingându-şi mai departe analiza, el face deosebire şi între suflet
(psyché) care nu este altceva decât principiul ce dă viaţă cărnii şi spirit (pneúma),
regiune intelectuală a omului în care acţionează cu precădere Duhul lui Dumnezeu; însă
dualismul primordial nu este compromis de aceste detalieri. Potrivit acestui antagonism
fundamental, sunt concepute două ordini de realităţi: ordinea cărnii, care este aceea a
faptelor materiale şi căreia îi aparţine Mesia lui Israel, acel «Christos după trup» pe
care Apostolul îl ia în seamă atât de puţin; iar pe de altă parte, ordinea spiritului, a
realităţilor supraterestre, unde domneşte adevăratul Christos care, mort trupeşte, a
înviat în duh. Carnea este sălaşul păcatului; fără a fi păcat prin ea însăşi, ea este pentru
om un rău, un beteşug; căci nu neapărat carnea îl supune pe om păcatului, ci
încălcarea de către Adam a poruncii Domnului, cel dintâi dintre păcate şi cel care a

35
pângărit carnea în mod ereditar. Christos a consimţit să îndure patimile pentru ca
păcatul să moară pentru vecie odată cu trupul în care s-a încarnat” [18, p. 91 – 92].
12. Primele două secole d. Ch. reprezintă perioada de maximă înflorire, la
concurenţă cu creştinismul autentic, a unei mişcări filozofico-religioase complexe, cu
numeroase ramificaţii, ai cărei adepţi amalgamau concepte creştine cu filozofia păgână
ezoterică: gnosticismul. Trăsătura caracteristică a doctrinelor gnostice a fost credinţa în
cunoaşterea (gnósis) lui Dumnezeu cel adevărat şi bun, cunoaştere care era revelată unor
iniţiaţi pentru a le permite accederea la mântuire. Ca şi maniheismul, gnosticismul este
esenţialmente dualist, operând o distincţie abruptă între “lumea spirituală”, bună prin
excelenţă, şi “lumea materială”, iremediabil rea. Încercând să dea un răspuns la
întrebarea: “Dacă există un Dumnezeu, de ce există Răul în lume?”, gnosticii afirmau că
lumea materială, atroce în esenţă, nu a fost creată de Dumnezeul cel bun (numit şi
“Străinul”, deoarece este îndepărtat şi inaccesibil lumii terestre, în care nu intervine şi
nu-i acordă atenţie), ci de un Demiurg rău, care a capturat fragmentele spirituale
(emanaţii ale Dumnezeului cel bun) în entităţi materiale. În consecinţă, trupul omenesc
este închisoarea spiritului, din care cel din urmă se eliberează doar prin Gnoză şi se poate
înălţa până la Dumnezeul Străin.
Dar rămânea chestiunea raportului dintre trup şi spirit, între care există un abis
ontologic. Pentru a o rezolva, Valentinus, unul dintre cei mai importanţi gânditori
gnostici din secolul al doilea d. Ch., a elaborat doctrina structurii tripartite a fiinţei
umane, doctrină care, ulterior, a devenit comună majorităţii grupărilor gnostice. În gnoza
valentiniană, între trup (sôma) şi spirit (pnéuma) este intermediar sufletul (psyché), legat
de trup şi supus influenţelor planetare. Astfel, “se spunea – notează eseistul francez
Alexandrian – că omul este format (…) dintr-un principiu hylic (sau material), dintr-un
principiu psihic şi dintr-un principiu pneumatic (sau spiritual). Pneuma, element divin
făcut din aer şi lumină, superior sufletului, avea consistenţa unui suflu. (…) Cum unul
din aceste principii tinde întotdeauna să predomine, gnosticii împărţeau indivizii în trei
clase: hylicii, scufundaţi în materie, incapabili de a fi mântuiţi; psihicii, mai buni decât
precedenţii, dar încă neştiutori încât au nevoie de «minuni» care să le justifice
credinţele şi de «fapte bune» pentru a merita mântuirea; şi pneumaticii, care deosebesc
prin Gnoză ceea ce este adevărat de ceea ce este fals şi a căror pneumă continuă să fie
incoruptibilă şi nemuritoare orice ar face ei” [19, p. 49 – 50].
13. Filozoful neoplatonician Plotin (c.205 – 270 d.Ch.), născut în Egipt, a
combătut, în “Enneadele”, ipoteza peripateticienilor (discipolii lui Aristotel) conform

36
căreia sufletul – sub aspectele lui vegetative şi senzitive – este o entelehie (formă) a
corpului organic, întrucât (după cum sintetiza G. Tăuşan argumentele plotiniene): “dacă
sufletul ar fi forma unui acelaşi corp, atunci ar rezulta că atunci când tai sau mutilezi o
parte a corpului, tai şi divizezi ceva din sufletul însuşi. (…) sufletul senzitiv, care
conservă imaginile intuitive ale lumii externe, nu ar putea fi o entelehie, căci noi
percepem aceste imagini sub o altă formă, într-o altă lumină şi ca ceva esenţialmente
deosebit de înseşi obiectele reale. De asemenea, sufletul vegetativ (acela care întreţine
viaţa organică) nu poate fi o entelehie nedespărţită de corpul său, deoarece acelaşi
suflet e şi în sămânţă sau în embrion, ca şi în planta sau animalul ajuns la dezvoltare;
exemplul animalelor care se metamorfizează face evidentă această imposibilitate” [20,
p. 196]. Iar dacă părţile inferioare ale sufletului (cea vegetativă şi cea senzitivă) nu sunt
entelehii corporale, cu atât mai puţin poate fi raţiunea o entelehie corporală.
La baza filozofiei sale, Plotin aşeza doctrina celor trei ipostaze (sau triada
tărâmurilor realităţii necorporale) şi teoria emanaţiilor. În ordinea descendentă a unităţii,
realităţii şi valorii, aceste ipostaze sunt: a) – “Unul” (Hen), b) – “Intelectul” sau
“Inteligenţa” (Nous) şi c) – “Sufletul” (Psyché). Printr-un proces logic, şi nu nepărat
cronologic, de emanaţie şi reflexie, de procesiune şi revenire, Sufletul derivă din Intelect,
iar Intelectul purcede din Unu (sau Binele suprem cu funcţie demiurgică).
Sursa creatoare a întregii lumi este, după Plotin, Zeul unic (altă denumire pentru
Hen), unitatea absolută şi perfectă, Binele plenar – care îl înlocuieşte pe antropomorful
Zeus din credinţele vechilor greci, respectiv pe Jupiter al romanilor. Ca ipostază
originară şi creatoare, Unul generează totul printr-un proces de emanaţie, de proiectare în
afară a forţei proprii, fără ca prin aceasta “substanţa” lui să se “consume” calitativ şi
cantitativ, adică rămânând mereu acelaşi. “Se poate concepe astfel primul principiu –
scria Plotin în “Enneadele” – ca un izvor care n-are altă origine decât el însuşi, care se
revarsă în valuri într-o mulţime de fluvii fără a fi sleit prin ceea ce dă, fără chiar a se
scurge, pentru că fluviile pe care le formează, înainte de a curge fiecare în partea lor, îşi
amestecă din nou apele cu el. (…) răspândind pretutindeni o viaţă multiplă, Unul
rămâne în el însuşi, lipsit de orice multiplicitate, el fiind numai originea” (citat după
[20], p. 47 – 48).
Cu nemărginita şi eterna lui capacitate creatoare, Unul formează lumea prin
intermediul Nous-ului, ipostaza secundară care “individualizează şi transformă în
realitate sensibilă principiul superior al Divinităţii” [17, p. 76]. Ideile (eide-le) care
alcătuiesc tărâmul Nous-ului sunt “tiparele” şi cauzele lucrurilor din materialitatea

37
sensibilă: “Inteligenţa – afirma Plotin – este anterioară universului, nu în timp (căci
existenţa inteligenţei n-a precedat existenţa lumii), dar pentru că inteligenţa precede (e
vorba de o precedenţă logică – n. n.), prin natura sa, lumea care derivă din ea, şi faţă de
care e cauză, arhetip şi paradigmă, şi o face să subziste totdeauna în acelaşi fel” (citat
după [20], p. 81).
Dar Inteligenţa, posesoare a “formelor” lucrurilor sensibile, nu ar putea genera
aceste lucruri în absenţa unui substrat asupra căruia să se exercite acţiunea creatoare a
respectivelor “forme”. Pentru Plotin, substratul pe care se clădeşte lumea sensibilă este
însuşi Sufletul – ceea ce reprezintă, într-un fel, o concepţie de tip animist. Dar animismul
plotinian este o deducţie a posteriori, rezultată din observaţia că universul sesizabil este
“construit” după un plan unic, cu un scop unic, ceea ce îi conferă armonie şi
interconexare între părţi.. Acest animism este întărit în “Enneadele” de compararea
universului cu un zoon (animal, vieţuitoare) ce “cuprinde în el pe toate celelalte fiinţe”,
şi având “în el un unic suflet care se răspândeşte în toate părţile sale, adică la toate
fiinţele care sunt părţi ale universului”; în plus,”în acest univers, care e un animal şi
care formează o fiinţă unică, nu există un lucru aşa de depărtat prin locul ce-l ocupă,
care să nu fie (în acelaşi timp) apropiat, şi aceasta din cauza însăşi naturii acestei
existenţe în care unitatea sa produce o simpatie faţă de el însuşi” (citat după [20], p. 95).
În viziunea lui Plotin, materia corporală nu este un receptacol preexistent sufletului, ci
este un produs al acestuia în care “coboară”, dar, precizează el, “dacă zicem că Sufletul
intră în corpul universului şi vine pentru a-l însufleţi, aceasta e numai pentru a explica
gândirea noastră într-un mod mai clar; succesiunea pe care o stabilim astfel între actele
sale e pur verbală, căci n-a existat un singur moment în care universul nu a fost
însufleţit, în care corpul său să existe fără suflet, în care materia să existe fără formă”
(citat după [20], p. 108).
Plotin distingea între Sufletul Universal (transcendent) şi sufletele particulare
(imanente). Sufletul Universal este impasibil, etern, fără devenire şi animă lumea celestă;
sufletele particulare sunt emanaţii ale Sufletului Universal, cópii ale acestuia aflate pe o
scară ierahică inferioară (cea pământeană) şi supuse devenirii perpetue.
Sufletul particular al unui om descinde din Sufletul Universal şi, prin facultăţile
sale vegetativă, nutritivă, generativă şi raţională, este creatorul şi guvernatorul vieţii
organice şi a celei psihice, astfel încât se poate spune (inversând un raport îndeobşte
admis la predecesorii lui Plotin) că nu corpul organic conţine sufletul, ci sufletul conţine
corpul organic. Acest suflet este nemuritor, iar problema nemuririi sufletului capătă la

38
Plotin următoarele modalităţi (aşa cum le sintetizează G. Tăuşan [20, p. 205]):
“I. Sufletul înainte de a fi într-un corp a avut o viaţă anterioară.
II. A descins în corp prin propria lui voinţă.
III. Trece în corpuri superioare sau inferioare, după cum e pedepsit sau recompensat.
IV. Se întoarce în lumea originară inteligibilă”.
Pentru a rezolva chestiunea modului în care sufletul individual (ce are o esenţă
eminamente spirituală) poate acţiona asupra corpului organic (de natură materială),
Plotin postulează că sufletul, înainte de a coborî în lumea terestră, se “înveşmântează”
într-un corp diafan denumit ochéma pneumatikon (corp sau vehicul astral). Acest
excipient material al sufletului persistă atâta vreme cât corpul este viu.
14. În epoca prebizantină, unii autori creştini, influenţaţi de aristotelism, au
susţinut că organicul este necesar pentru suflet (sau cel puţin pentru unele părţi ale lui),
dar că acesta din urmă îşi atinge plenitudinea prin dezvoltări ierarhice pe scara
vietuiţoarelor, pornind de la plantă şi ajungând la om. Astfel, Grigorie de Nyssa scria:
“Căci deşi există o activitate psihică în plante, totuşi nu se ridică până la mişcările ca
rezultat al unei senzaţii. Prin dezvoltare, însă, se naşte o putere psihică, crescând, în
cele neraţionale, odată cu fiinţa lor, totuşi acea parte nu ajunge la scopul său, deoarece
nu poate cuprinde calitatea raţiunii şi a discernământului. De aceea, noi susţinem că
adevăratul şi desăvârşitul suflet este cel omenesc, deoarece se poate face cunoscut prin
întreaga lui activitate. Iar dacă altceva participă la viaţă, îl denumim însufleţit prin
analogie, nu pentru că în acelea este un suflet desăvârşit, ci numai oarecare funcţiuni
ale activităţii” (citat după [13], p. 105, nota 140). Acelaşi autor definea sufletul ca fiind
“o substanţă născută, substanţă (ousía) vie, gânditoare, cu un corp organic şi senzitiv,
iniţiind o putere vieţuitoare şi perceptivă de obiecte sensibile prin el însuşi, până ce s-a
realizat o natură capabilă să le cuprindă pe acestea” (citat după [13], p. 108, nota 8).
Perioada de strălucire patristică dintre secolele IV şi VIII este dominată de
concepte şi idei platoniciene, aristotelice şi plotiniene despre suflet, concepte şi idei
care au fost reformulate şi adaptate la dogmele creştine. Toţi părinţii Bisericii afirmau
distincţia între corpul perisabil şi sufletul nemuritor, precum şi caracterul de “veşnic
mişcător” al sufletului, suflet privit ca un dar divin. De pildă, în “Dogmatica”,
sfântul Ioan Damaschin (m. 749) – ultimul (în ordine cronologică) părinte bisericesc
– definea sufletul astfel : “Sufletul este o substanţă vie, simplă, necorporală, prin
natura sa, invizibilă ochilor trupeşti, nemuritoare, raţională, spirituală, fără formă;
se serveşte de un corp organic şi îi dă acestuia puterea de viaţă, de creştere, de

39
simţire şi de naştere. Nu are un spirit deosebit de el, ci spiritul său este partea cea
mai curată a lui. Căci ceea ce este ochiul în trup, acesta este spiritul în suflet.
Sufletul este liber, voliţional, activ, schimbător, adică schimbător prin voinţă pentru
că este zidit. Pe toate acestea le-a primit în chip natural, prin harul celui care l-a
creat, prin care a primit şi existenţa precum şi de a exista prin fire în acest chip” [21,
p. 71]. De asemenea, sufletul, în virtutea naturii sale active şi dominatoare în relaţia
cu corpul organic, “este unit în întregime cu tot corpul şi nu parte cu parte. Nu este
conţinut de el, ci îl conţine, după cum focul conţine fierul; şi fiind în el, lucrează
propriile sale lucrări” [21, p. 40].
Modalităţile prin care “lucrează” sufletul sunt determinate de ceea ce sf. Ioan
Damaschin denumeşte “puterile sufletului”: puterea raţională şi puterea iraţională.
Puterea iraţională a sufletului are, la rândul ei, două părţi: una care nu se supune
raţiunii, şi alta care poate fi supusă raţiunii. Partea nesupusă raţiunii este compusă din
facultatea vitală (numită şi puls) şi facultatea vegetativă, ce are trei funcţii: nutritivă,
seminală (adică de naştere) şi de creştere. Aceste facultăţi “se îndeplinesc fie că vrem,
fie că nu vrem” [21, p. 73], adică nu sunt supuse controlului raţiunii. Partea iraţională
susceptibilă de control raţional este pasională, apetitivă şi impulsivă, generând, de
exemplu, mânia, pofta şi mişcările corporale.
Prin puterea raţională a sufletului au loc procesele de gândire şi se exercită
facultatea de a cugeta, căreia “îi aparţin judecăţile, asentimentele, impulsurile spre
acţiune, aversiunile şi evitările acţiunii. În chip special îi aparţin înţelegerea celor
spirituale, virtuţile, ştiinţele, principiile artelor, puterea de deliberare şi puterea de
alegere” [21, p. 78].
15. Tradiţia mistică ebraică, reprezentată în principal de Cabală, afirmă că
sufletul, care împreună cu corpul fizic (guf sau basah) formează fiinţa umană, are o
structură tripartită. Astfel, în “Sefer ha-Zohar” (“Cartea Strălucirii”), cel mai
important corpus de lucrări cabalistice, sufletul omenesc este descris ca având trei
componente cu funcţiuni distribuite ierahic, componente denumite: nefeş, ruah şi
neşama. Termenul nefeş desemnează principiul vital (“sufletul animal”), prezent la
toate fiinţele vii, şi care, la om, e intermediarul dintre corpul fizic şi ruah – spiritul
intelectual, iar neşama reprezintă principiul spiritual superior al omului, “scânteia
(emanaţia) divină” încapsulată în trupul perisabil. După moartea fizică, aceste părţi
ale sufletului urmează trasee diferite. “Nefeş se găseşte lângă trup până în momentul
când acesta se descompune în pământ – spune Zohar-ul; această parte a sufletului

40
este cea care parcurge adesea această lume şi care se duce la cei vii pentru a le afla
durerile; iar când cei vii au nevoie de o milostenie, se roagă pentru ei. Ruah pătrunde
în Edenul de jos unde ia înfăţişarea pe care trupul o avea pe pământ cu ajutorul unui
înveliş în care acesta este înfăşurat; se bucură de fericirea pe care i-o dă şederea în
Grădina Raiului; (…) Neşama urcă imediat în regiunea de unde emană; cu ea se
aprinde «lampa» care luminează acolo sus. Ea nu mai coboară niciodată pe pământ
(…); câtă vreme n-a ajuns la locul ei, unde este legată de Tronul sfânt, ruah nu poate
intra în Edenul de jos iar nefeş nu-şi găseşte odihna lângă trup” (citat după [19], p.
81).
Cabala admite doctrina transmigraţiei sufletelor (pe care o numeşte ghilgul),
dar îi adaugă particularităţi proprii. De pildă, postulează că ghilgul se produce numai
dacă sufletele aparţin aceleiaşi familii şi că există posibilitatea asocierii între sufletul
unui decedat şi sufletul unui om în viaţă. “Fireşte, ruah este cea care revine de la
capătul cerului inferior pentru a se reîncarna, deoarece neşama nu-şi părăseşte
niciodată locul de lângă Tronul divin” [19, p. 82].
16. În sufism, componentă mistică şi ascetică a vieţii religioase islamice, fiinţa
umană este descrisă ca fiind alcătuită din corp fizic, suflet şi spirit, fiecare dintre
acestea având mai multe părţi sau niveluri, ce diferă, ca număr şi funcţiuni atribuite,
de la o doctrină la alta [22 – 24]. Astfel, în concepţia adepţilor ordinului sufist
Naqshabandi, la formarea corpului fizic (tab) participă patru elemente materiale
primare (Pământul, Apa, Focul şi Aerul), din a căror fuziune rezultă sufletul uman
(nafs), de esenţă subtilă, aşa cum parfumul inefabil al unei flori emerge din părţile
materiale care o compun. Spre deosebire de corpul fizic şi de suflet, spiritul are,
pentru sufişti, o natură celestă, el fiind dăruit de Allah omului pentru a deveni cea mai
bună creaţie a sa.
În doctrina Naqshabandi, spiritul uman are cinci “organe (centre) subtile”,
denumite lataif (la singular: latifa; ca adjectiv, latifa înseamnă, în limba arabă,
“subtil”), fiecăruia corespunzându-i o anumită facultate psiho-spirituală, o “culoare
divină” particulară şi un loc specific. Cele cinci lataif sunt:
- Qalb, sau “inima spirituală” (diferită de inima anatomică), cu sediul în partea
stângă a pieptului şi având asociată culoarea galben; este locul în care se confruntă
raţionalul şi iraţionalul;

41
- Ruh, plasat în partea dreaptă a pieptului şi asociat cu culoarea roşu, reprezintă
“omul interior”, spre deosebire de nafs, care reprezintă “omul exterior”; ruh conţine
secretul divin, chiar dacă o persoană nu este conştientă de acest lucru,
- Sirr, situat între Qalb şi Ruh, este centrul conştiintei interioare, acolo unde se
împlineşte contactul perceptual cu Divinul; are asociată culoarea alb;
- Khafi, sediul apercepţiei (intuiţiei) Absolutului Manifestat, este aşezat în frunte şi
are asociată culoarea negru;
- Akhfa, cea mai profundă parte a conştiinţei, imersată în esenţa divină a
Absolutului Nemanifestat, are sediul în creier şi îi corespunde culoarea verde.
Scopul central al “căii sufiste” este transformarea succesivă a sufletului uman
din starea iniţială, dominată de egocentrism si senzualitate păcătoasă, până la
purificarea care permite contopirea cu divinitatea.
17. Neoplatonicianul florentin Marsilio Ficino (1433 – 1499) – care a avut un
rol deosebit în resuscitarea renascentistă a concepţiilor platoniciene şi plotiniene –
susţinea că spiritul (pneúma) este acela care, datorită naturii lui speciale (de tip dual),
face posibile relaţiile dintre sufletul (psyché) vitalizator şi corpul carnal. De exemplu,
în 1482, în lucrarea “Teologia platoniciană a nemuririi sufletelor”, Ficino afirma:
“Sufletul, fiind extrem de pur, se acuplează cu acest trup dens şi pământesc care-i
este atât de îndepărtat [în ce priveşte natura lui – n.n], prin intermediul unui
corpuscul foarte subtil şi luminos, numit spirit, generat de căldura inimii din partea
cea mai subţiată a sângelui, de unde pătrunde întregul trup. Sufletul, insinuându-se
cu uşurinţă în acest spirit ce-i este îndeaproape înrudit, se propagă mai întâi peste tot
într-însul şi apoi, pătrunzând prin intermediul său în întreg trupul, îi conferă viaţă şi
mişcare, făcându-l prin asta vital. Iar prin spirit domneşte asupra trupului şi-l mişcă.
Şi tot ceea ce se transmite dinspre trup acestui spirit, sufletul care este prezent în el
percepe: act pe care-l numim percepţie. Pe urmă, sufletul observă şi cântăreşte
această percepţie” (citat după [1], p. 55).
O caracterizare mai amănunţită (şi dialectică, am spune) a “substanţei”
spiritului este dată într-un tratat din 1489, intitulat “De vita coelitus comparanda”;
aici spiritul este definit de Ficino ca “un corp foarte fin, aproape non-corp şi aproape
deja suflet, sau aproape non-suflet şi aproape deja corp. În compoziţia lui există un
minimum de natură pământească, ceva mai multă natură acvatică şi încă mai multă
natură aeriană. Dar cel mai mult ţine de natura focului stelar […]. Este strălucitor,
cald, umed şi însufleţitor” (citat după [1], p. 55 – 56). Pentru a face mai bine înţelese

42
funcţiile spiritului, fără de care ar fi de neconceput relaţiile dintre sôma şi psyché,
Marsilio Ficino apelează la metafora reflexiei în oglindă; astfel, într-un comentariu la
unul din dialogurile platoniciene, el explica fenomenele perceptive în modul următor:
“Slujindu-se de instrumentele simţurilor, [spiritul] prinde imaginile corpurilor
externe; or, sufletul însuşi nu poate prinde aceste imagini direct, dat fiind că
substanţa incorporală, superioară acelei a corpurilor, nu poate fi determinată de
acestea să primească imagini. Sufletul, prezent peste tot în spirit, poate cu uşurinţă
contempla în el imaginile corpurilor, strălucind acolo ca într-o oglindă. Prin aceste
imagini poate el să-şi dea seama de corpurile înseşi” (citat după [1], p. 56).
În filozofia ficiană, structura triadică de tip trup/spirit/suflet a fiinţei umane o
reflectă pe cea a Universului în ansamblu, care are un suflet (concentrat în Soare) ce
animă trupul lumii prin intermediul curenţilor pneumatici ai spiritului cosmic (quinta
essentia).
18. Printre cele mai elaborate doctrine referitoare la alcătuirea subtilă a omului
sunt cele din hinduism, iar speculaţiile gânditorilor indieni (de diferite orientări
filozofico-religioase) privitoare la natura realităţii şi la raporturile acesteia cu sufletul
uman au o îndelungată istorie.
Cele mai vechi texte sacre ale hinduşilor, Vedele (în limba sanscrită, veda
înseamnă “cunoaştere”), au fost elaborate în perioada cuprinsă între 1400 şi 400 î.
Ch., pe baza unor revelaţii transmise oral. În număr de patru (Rig Veda, Yajur Veda,
Sama Veda, Atharva Veda), ele conţin imnuri, incantaţii şi descrieri de ritualuri pe care
trebuie să le oficieze cu stricteţe preotii vedici atunci când invocă zeii şi le aduc
ofrande. Conform antropologiei vedice, omul este format din:
• Corpul fizic;
• Ashu, principiul vital (diferit de atributele personale);
• Manas, suma facultăţilor psiho-mentale (minte, sensibilitate, dorinţă).
Din jurul anului 600 î. Ch. încep să fie redactate Upanishadele, opere
colective cu caracter mai abstract, fondate pe interpretarea metafizică a Vedelor. Tema
care uneşte Upanishadele, dincolo de diferentele interpretative, terminologice sau de
accent filozofic, este căutarea şi accesul la unitatea fundamentală care leagă tot ceea
ce percepem şi gândim. Această unitate este numită Brahman (Absolutul, principiul
unic al tuturor lucrurilor, esenţa care transcende toate formele de existenţă); în multe
texte hinduse se afirmă că Brahman este identic cu Atman (Sufletul Universal, Eul

43
Suprem), cu care tinde să se contopească sufletul (sinele) individual al omului în
încercarea de a-şi atinge desăvârşirea.
Cosmogonia upanişadică este una de tip emanaţionist, în care fiecare element
(principiu) care contribuie la edificarea lumii este generat de altul mai subtil, centrul
iniţiator fiind Atman. Astfel, în Taittiriya Upanishad se spune: “Din acest Eu (Atman)
se naşte Spaţiul (akasha); din Spaţiu, Aerul; din Aer, Focul; din Foc, Apa; din Apă,
Pământul” (citat după [25], p. 542). Spaţiul este mai subtil decât aerul deoarece pe
acesta din urmă îl poţi sesiza (ca vânt, de pildă), Aerul este mai subtil decât Focul ce
poate fi perceput prin căldura sau lumina degajate ş.a.m.d., elementele fiind asociate
cu simţurile. Succesiunea elementelor se produce gradat, de la “mai subtil” la “mai
dens”, iar cel mai subtil principiu, şi originea primă a orice altceva, este, desigur,
Principiul Absolut, identificat aici cu Eul Suprem (Atman).
Taittiriya Upanishad este importantă şi pentru faptul că este una din primele
scrieri hinduse care prezintă o viziune sistematizată asupra structurii fiinţei omeneşti,
mai precis a Eului (Sinelui) individual. În viziunea autorilor anonimi ai aceste
upanişade, Sinele uman (atma) are cinci niveluri care, în ordinea crescândă a gradului
de subtilitate, sunt:
• Anna-maya-atma – “Eul făcut din hrană”;
• Prana-maya-atma – “Eul făcut din suflu vital (respiraţie vitală)”;
• Mano-maya-atma – “Eul mental inferior”;
• Vijnana-maya-atma – “Eul mental superior”;
• Ananda-maya-atma – “Eul făcut din beatitudine” sau “Eul fericit”.
Aspirantul spiritual (cel care doreşte să atingă desăvârşirea) devine conştient
treptat, sub îndrumarea unui Maestru, de existenţa celor cinci Euri, atingând în final
Absolutul (Brahman) cu care se contopeşte.
Pentru metafizica upanişadică, fiecare din nivelurile Sinelui individual era
considerat ca având o existentă şi o manifestare reală. Mai târziu, şcoala filozofică
vedantină (fondată de Gaudapa şi Shankara în secolele VII – VIII d. Ch.) a promulgat
ideea că existenţa fenomenală este, dacă nu literalmente iluzorie, cel puţin falsă şi
ontologic inferioară, şi că numai Absolutul este cu adevărat real. Mai mult, chiar şi
această Realitate Absolută (sau Brahman) ar fi total lipsită de calităţi. Vedantinii au
preluat mare parte din termenii folosiţi în Upanishade, dar le-au dat alte înţelesuri. De

44
exemplu, cele cinci niveluri ale Sinelui individual au devenit cinci straturi sau
învelişuri (koshas) care ascund, datorită ignoranţei noastre, adevăratul Sine (Atman).
Ulterior, s-au dezvoltat curente de gandire vedantină, mai puţin negativiste, în care
cele cinci koshas sunt considerate straturi (comparate uneori cu foile unei cepe) prin
care Sinele individual “funcţionează” simultan în diferite planuri sau niveluri de
existenţă. În tabelul 3 este prezentată – după [25] – una din variantele care clasifică
(în ordinea creşterii subtilităţii) şi descrie aceste învelişuri ale Eului uman.
Tabelul 3 – Cele cinci koshas (straturi, învelişuri) ale Eului uman din concepţia
vedantină
Annamaya kosha “Învelişul compus din hrană”. Este corpul fizic, cel mai
grosier în comparaţie cu celelalte facultăţi ale Sinelui şi
totuşi indispensabil pentru evoluţie şi autorealizare, căci
numai în el pot “lucra” cele 14 chakras.
Pranamaya kosha “Învelişul compus din prana”. Coexistă cu corpul fizic,
conferindu-i acestuia vitalitate prin circulaţia pranei
(suflu vital). După moarte, se dezintegrează o dată cu
corpul fizic.
Manomaya kosha “Învelişul format din mentalul inferior”. Este stratul
gândirii obişnuite, al instinctelor, dorinţelor şi emoţiilor.
Coordonează organele senzoriale şi motorii şi se
formează pe măsură ce se dezvoltă corpul fizic.
Vijnanmaya kosha “Învelişul cunoaşterii (sau al mentalului superior)”. Este
sediul gândirii superioare, al intuiţiei, al înţelepciunii şi
creativităţii.
Anandamaya kosha “Corpul fericirii”. Este învelişul superconştiinţei
intuitive.

Trebuie menţionat că anandamaya kosha nu este un înveliş în acelaşi sens ca

în cazul celorlalte patru koshas; el e sufletul însuşi, “un corp de lumină” care
păstrează înscrise în el toate faptele bune şi rele din viaţa aceasta şi din vieţile trecute
ale omului.
În unele texte hinduse, se foloseşte şi termenul de sharira, fie în sensul de
“vehicul” al Sinelui, fie de “corp” (sau “coajă”) în care acesta este înfăşurat. Sharira
(sau rûpa) îndeplineşte rolul de interfaţă dintre o componentă subtilă şi alta mai puţin
subtilă a Sinelui, tradiţia vorbind despre existenţa a trei shariras:
• Sthula-sharira, corpul grosier (sau corpul fizic), similar cu annamaya kosha;
• Sukshma-sharira (sau linga-sharira), dublul subtil al corpului fizic, format din
pranayama kosha, manomaya kosha si vijnanmaya kosha;

45
• Karana-sharira, sau corpul cauzal, identic cu anandamaya kosha.
Una din temele centrale ale hinduismului este cea a transmigraţiei sufletului,
subcontinentul indian fiind prin excelenţă arealul pe care au înflorit diferitele doctrine
ale reîncarnării.
În Upanishade se afirmă că necunoaşterea (avidya) Sinelui adevărat (atman
sau purusha) determină intrarea în acţiune a lui karman – legea cauzei şi a efectului,
sau, mai precis, legea repercusiunii faptelor asupra celui care le-a înfăptuit –, iar
reîncarnarea (samsara) este modalitatea prin care sufletul omului ispăşeşte pentru
consecinţele faptelor sale din viaţa terestră. De aceea, sufletul este forţat să reintre
ciclic în lumea pământească, până când întreaga sa “datorie karmică” este plătită.
Eliberarea (moksha) sufletului din lanţul reîncarnărilor este posibilă – spuneau
înţeleptii upanişadici – prin cunoaşterea (vidya) realităţii ultime, cunoaştere care
permite realizarea contopirii sufletului cu Sinele Suprem. Alte doctrine sau şcoli
indiene indică în plus, pentru eliberarea sufletului, devoţiunea mistică, ritualurile
ascetice, tehnicile yoga etc. Este de subliniat că – aşa cum nota Mircea Eliade –
“descoperirea suitei fatale avidya – karman – samsara, şi a remediului ei, dezrobirea
(moksha) prin intermediul «gnozei», al cunoaşterii de ordin metafizic (jnana, vidya),
descoperire efectuată, deşi imperfect sistematizată, în timpul Upanishadelor,
constituie esenţialul filosofiei indiene ulterioare” ([27], p. 240).
19. Multe din conceptele gândirii tradiţionale hinduse (îndeosebi de sorginte
upanişadică) au stat – alături de idei egiptene, neoplatoniciene, hermetice şi
cabalistice – la baza doctrinelor şcolii teosofice întemeiată de Elena Petrovna
Blavatsky (1831 – 1891) în deceniul opt al secolului al XIX-lea. Teosofia promovată
de adepţii acestei şcoli se pretinde a fi “ştiinţa care se ocupă cu cercetarea adevărului
unic ce se ascunde în spatele tuturor misterelor si dogmelor, adevăr considerat drept
cheia tuturor religiilor” ([28], p. 259).
În teosofia blavatskiană se vorbeşte despre şapte principii sau planuri care
structurează fiinţa omenească [28 – 31]. Principiile respective sunt grupate, la rândul
lor, în două părţi: tetrada inferioară (care formează partea terestră şi trecătoare a
omului) şi triada superioară (ce reprezintă partea spirituală şi nemuritoare din
constituţia umană). Această împărţire este justificată printr-un simbolism
numerologic, de origine ezoterică, conform căruia numărul şapte e legat de evoluţie,
de progresul temporal, iar numărul patru ar fi cel care “guvernează” în lumea terestră

46
(inferioară), în vreme ce numărul trei este semnificativ pentru lumea spirituală
(superioară). Tetrada inferioară este alcătuită din corpul fizic grosier, corpul astral,
principiul vital şi sufletul animal; triada superioară reuneşte sufletul uman, sufletul
spiritual şi atma.
a). Corpul fizic grosier (sthula-sharira), căruia i se dă mai puţină atenţie în
teosofie, nu este privit ca “producătorul” vieţii, ci ca un rezultat al acesteia, căci –
după cum afirmă o adeptă a teosofiei – “viaţa este un principiu universal iar corpul
fizic este construit prin acţiunea respectivului principiu. Este imposibil să se explice
mai mult despre corpul fizic fără a se face referire la alte principii; a proceda astfel,
ar însemna să se discute numai efectele, lăsând cauzele neexplicate. (…) Elementele
care compun corpul fizic sunt menţinute în ordine de principiul vieţii care posedă
inteligenţă. Corpul fizic ca atare este un automat iresponsabil” [29], ce se destramă
atunci când, la moartea fizică, principiul vital îşi încetează acţiunea.
b). Corpul astral (linga-sharira) constituie “dublul” subtil – sau “modelul
astral” – al corpului fizic grosier şi e compus dintr-o materie mai rafinată decât cea
perceptibilă cu simţurile comune. Teosofii susţin că toate entităţile din univers (fie ele
animale, vegetale ori minerale) au astfel de “dubluri” şi că există o “lume astrală” care
conţine modelele (proiectele) după care sunt realizate aceste entităţi. Corpul astral,
sesizabil pe căi extrasenzoriale, se află în strânsă legătură cu corpul fizic grosier şi îi
facilitează relaţiile cu nivelurile psiho-spirituale. Lui îi este atribuită puterea formativă
fără de care corpul grosier al omului nu ar avea şi nu şi-ar menţine forma specifică.
Sub acţiunea acestei capacităţi formative, corpul fizic se dezvoltă de la embrion până
la forma anatomică stabilă, conform design-ului conţinut în corpul astral. Se mai
afirmă că, în cazul oamenilor obişnuiţi, corpul astral “nu se poate detaşa de corpul
fizic decât până la o distanţă de circa un metru, fenomen care se produce în somn sau
în stări de reverie. Dar cei care au trecut prin lungi şi dificile procese de dezvoltare
implicând purificarea fizică şi morală (…) pot să-şi proiecteze corpul astral la
distanţă mare şi să-l folosească ca pe un mijloc de acţiune conştientă diferit de cele
ale corpului fizic” [29].
c). Potrivit concepţiilor teosofice, viaţa (având ca sursă fundamentală Spiritul
Absolut) există pretutindeni, deci principiul vital (prana) este unul universal şi el
capătă în om o formă particulară de manifestare. Prana umană acţionează, ca factor
energetic, în conjuncţie cu linga-sharira, pentru a menţine forma şi integritatea

47
funcţională a organismului. Acest lucru se realizează prin curenţii pranici care circulă
în corpul fizic pe “liniile de forţă” configurate de corpul astral.
d). Sufletul animal (kama-rûpa; kama = “dorinţă”, “poftă”) este sediul
dorinţelor, impulsurilor instinctuale, pasiunilor. Ca şi viaţa, principiul kama –
principiul dorinţelor – este o prezenţă universală care, atunci când se manifestă în
natura inferioară, nespiritualizată, a omului ia forma pasiunii egocentrice. “Dorinţele
omului încarnat provin, în cea mai mare parte, din natura sa animală şi tind să-l
tragă în jos şi să-i promoveze instinctele egoiste şi distructive” [29].
Principiul kama, acţionând împreună cu linga-sharira, formează “corpul
(vehiculul) dorinţei” sau sufletul animal, constituit din “materie astrală”. După
moartea corpului fizic, sufletul animal părăseşte trupul şi, în coalescenţă cu corpul
astral, supravieţuieşte, un interval timp mai mare sau mai mic, sub forma unei entităţi
fantomatice (uneori botezată, impropriu, “spirit astral”) lipsită de conştiinţă şi supusă
dezintegrării progresive până la dispariţia totală; “procesul de descompunere poate
dura un timp îndelungat atunci când kama-rûpa provine de la o persoană care şi-a
cultivat mai ales latura animalică a naturii sale, neglijând partea mentală şi
spirituală” ([28], p. 127).
e). Sufletul uman (manas) este principiul constitutiv inteligent, gânditor şi
individualizant care îi conferă omului superioritatea faţă de celelalte fiinţe. Manas
este, spun teosofii, “omul real”; rolul lui este acela de a stabili legătura dintre naturile
animală şi divină ale omului şi de aceea are un dublu aspect:
− manas inferior (”sufletul inferior”), zona mentalului obişnuit, a gândurilor legate
de activităţi concrete. Când sufletul inferior este atras de kama-rûpa, el formează
personalitatea tranzitorie, de zi cu zi, a omului încarnat; în acest caz, manas
inferior reprezintă partea perisabilă a sufletului uman. Dar sufletul inferior are, în
mod virtual, şi capacitatea de a accede la buddhi (sufletul spiritual), iar pentru ca
această facultate să devină operantă, este necesară desprinderea de sub influenţa
lui kama-rûpa;
− manas superior (“sufletul superior”), acea parte a mentalului capabilă de gândire
abstractă şi de unire cu sufletul spiritual; manas superior participă la alcătuirea lui
jivatman, partea nepieritoare a omului, aceea care se reîncarnează.
“Înţelegem astfel – scria Helena Blavatsky – că în om există două Euri: Eul
inferior, o iluzie produsă de asocierea lui manas cu kama, cu pasiunile; şi Eul

48
superior, Eul real, format din unirea lui manas cu buddhi, sufletul spiritual. (…) Mai
presus de mentalul inferior se află mentalul superior, adică manas iluminat de
buddhi” [28].
f). Sufletul spiritual (buddhi; buddh = “a trezi”), sediul inteligenţei spirituale,
intuiţiei, înţelepciunii şi al iubirii universale, este “vehiculul” şi emanaţia directă a
spiritului universal pur, respectiv a lui atma.
g). Atma, cel de-al şaptelea principiu, nu este, strict vorbind, un principiu
uman, deoarece “nu e vreo calitate individuală a omului, ci esenţa divină care nu are
corp, nu are formă, care este imponderabilă, invizibilă şi indivizibilă” [30]. Numai în
conjuncţie cu buddhi participă acest principiu la Eul superior al omului.
Atma (Spiritul Universal şi Unic, Sinele Suprem) este considerat în teosofie
ca fiind sursa primordială a întregii vieţi. Natura ultimă a lui Atma, cea de dincolo de
orice contingenţă, transcende înţelegerea umană. Ceea ce putem spune, afirmă
teosofii, este că, atunci când lumile se manifestă, atma “devine o dualitate – spirit şi
materie – iar interacţiunea dintre acestea două determină viaţa, generarea şi
multiplicarea. În natura superioară a omului, primul vehicul al lui atma este buddhi,
sau sufletul spiritual, şi împreună constituie viaţa spirituală a omului. Ele sunt
asemenea fascicolelor de lumină solară, buddhi corespunzând razelor, iar atma
esenţei invizibile a luminii pe care aceste raze o manifestă sau o transportă” [29]. În
acest fel, atma-buddhi (principiul atmic voalat de principiul buddhic) se constituie în
“monada spirituală” a omului, “centrul de conştiinţă ce participă la atributele Totului
din care este parte integrantă” ([28], p. 166).
20. În anul 1912, în ziua de Crăciun, se constituia, la Köln, o societate a cărei
doctrină, antroposofia – elaborată de filozoful, savantul, pedagogul şi artistul austriac
Rudolf Steiner (1861 – 1925) –, consideră că cea mai importantă sarcină a umanităţii
constă în cultivarea percepţiilor spirituale ale omului (percepţii aflate în curs de
dezvoltare), întrucât cheia înţelepciunii şi a descifrării tainelor universului se găseste,
potenţial, în omul însuşi. Asemenea altor sisteme de gândire, ontologia antroposofică
afirmă că dincolo de lumea fizică, de lumea senzorială în care trăim, se află tărâmurile
spirituale, şi că “aşa cum omul pătrunde lumea fizică fără să o considere o mare
unitate, ci vede diferite plante, diferite animale, diferite materiale, diferite popoare şi
oameni diferiţi, fiecare cu specificul său, tot astfel poate să împartă lumea spirituală
în categorii şi individualităţi specifice de entităţi spirituale” ([32], p. 21).
Gnoseologia antroposofică pleacă de la premiza că, deşi raţiunea umană are

49
posibilitatea de a înţelege lumile spirituale, accesul deplin la aceste lumi se poate face
numai prin manifestarea şi cultivarea “cunoaşterii suprasensibile”, adică a acelei
capacităţi, latentă în fiecare om, de a percepe manifestările subtile, spirituale ale
naturii. Modalităţile prin care această “cunoaştere suprasensibilă” (numită uneori
“vedere superioară”) se poate actualiza şi dezvolta fac parte din ceea ce Steiner numea
“ştiinţa spirituală”, ce-şi propune să arate că “natura spiritual-eternă a omului există
în relaţie cu natura spiritual-eternă a lumii exterioare şi că în sufletul omenesc este
efectiv prezentă marea armonie dintre individualitatea umană şi univers” ([33], p.
62). Cu mijloacele “ştiinţei spirituale” descoperim “acele lucruri care vor să arate că
omul, în afara acelui corp fizic ce îl percepem cu simţurile, mai are un purtător
suprasensibil (…) pe care îl recunoaştem ca nucleu fiinţial spiritual-sufletesc” ([32],
p. 195). Totodată, “ştiinţa spirituală” tratează despre evoluţia nucleului
spiritual-sufletesc al fiinţei umane, evoluţie care se desfăşoară prin reîncarnări
succesive, precum şi despre faptul că cele pe care le trăim fiecare dintre noi în timpul
vieţii sunt “rezultatul a ceea ce noi înşine ne-am pregătit într-o viaţă pământească
anterioară” ([32], p. 195), respectiv, rezultatul karmei individuale.
În concepţia lui Steiner, “ştiinţa spirituală” demonstrează că fiinţa umană are o
structură septenară [32 – 36], fiind alcătuită din:
i. corpul fizic;
ii. corpul eteric (sau corpul vital);
iii. corpul astral (sau corpul sensibil);
iv. Eul (Corpul Spiritual, Sinele, Ego-ul);
v. Sinele spiritual;
vi. Spiritul vital;
vii. Omul spiritual.
Corpul fizic este elementul din constituţia omenească cel mai asemănător cu
regnul mineral; el e “corpul grosier”, sesizabil cu simţurile obişnuite, cel care după
moarte se descompune. În corpul fizic se găsesc aceleaşi substanţe şi acţionează
aceleaşi forţe ca în regnul mineral, dar, în timpul vieţii, acţiunile lor sunt dirijate de un
“ceva” ascuns, de natură mai subtilă, ce duce o luptă permanentă împotriva
tendinţelor disolutive, dezorganizatoare ale lumii minerale. Acest element formator
ascuns, inaccesibil sensibilităţii comun şi denumit corp eteric, este fie perceptibil
direct prin “cunoaştere suprasensibilă”, fie se relevă facultăţii rationale, indirect, prin
efectele sale. “Iar efectele respective se manifestă în forma, în structura după care

50
forţele şi substanţele minerale ale corpului fizic sunt unite pe parcursul vieţii. Atunci
când survine moartea, această formă dispare puţin câte puţin şi corpul fizic devine o
parte a ansamblului lumii minerale” ([34], p. 73).
Privitor la sintagma “corp eteric”, Steiner atrăgea atenţia că folosea adjectivul
“eteric” în alt sens decât în fizica pre-einsteiniană (unde se presupunea că eterul este
“suportul” undelor luminoase): “aici, el se aplică la ceea ce este accesibil direct
vederii superioare, şi sesizabil percepţiei comune doar prin efecte, adică la ceea ce
dă o formă precisă ansamblului de substanţe minerale şi de forţe prezente în corpul
fizic”. De asemenea, “nu trebuie să ne inducă în eroare termenul de «corp», căci
pentru a desemna realităţile superioare ale existenţei, suntem forţaţi să utilizăm
termenii limbajului obişnuit. Pentru observaţia senzorială, aceşti termeni nu exprimă
decât ceea ce ţine de domeniul sensibilului. Desigur, sub aspect senzorial, «corpul
eteric» nu are nimic dintr-un «corp», oricât de subtil ni l-am imagina” ([34], p. 74).
Corpul eteric este constitutiv tuturor fiinţelor vii (vegetale, animale, umane),
fiind elementul care le conferă ceea ce numim vitalitate. El “îmbibă” toate părţile
corpului fizic şi poate fi considerat un fel de “arhitect” al acestuia, iar structurile
organice sunt configurate şi apoi menţinute în formele şi alcătuirile lor particulare prin
curenţii şi mişcările corpului eteric, astfel încât inimii fizice îi corespunde o “inimă
eterică”, creierului fizic un “creier eteric” etc. Steiner precizează că, la om, corpul
fizic şi corpul eteric au aproximativ aceeaşi formă şi extindere spaţială, lucru care nu
se întâmplă la animale şi, mai ales, la plante.
Însă, “aşa cum corpul fizic îşi conservă forma, nu datorită substanţelor şi
forţelor minerale pe care le conţine, ci graţie corpului eteric care-l impregnează, tot
aşa forţele acestui corp eteric nu pot, prin ele însele, să se pătrundă de lumina
conştiinţei” ([34], p. 75), adică nu pot transforma reacţiile la stimulii interni sau
externi în trăiri de natură psihică. Al treilea component al entităţii umane, corpul
astral, are tocmai rolul de a “ilumina” corpul eteric (care poate întreţine doar viaţa
vegetativă) şi de a nu lăsa ca forţele inconştiente ale acestuia să ne cufunde într-un
somn permanent.
În descrierea pe care o dă corpului astral uman (identificat uneori cu Sufletul),
Steiner distinge patru aspecte graduale ale acestuia:
− Corpul astral inferior (legat de nutriţie şi de reproducere);
− Sufletul senzitiv;

51
− Sufletul intelectiv;
− Sufletul conştiinţei.
Corpul astral (pe care îl au, într-o formă redusă la primele două aspecte, şi
animalele, dar plantele deloc) este sediul sau “vehiculul” psihismului inferior, al
senzaţiilor şi instinctelor, al emoţiilor, sentimentelor şi dorinţelor, al plăcerii şi al
durerii – toate acestea fiind absente la o creatură alcătuită numai din corp fizic şi corp
eteric. Pentru cel antrenat să-şi exercite “vederea superioară”, corpul astral al omului
se prezintă ca un ovoid luminos şi colorat în care sunt învăluite corpul fizic şi corpul
eteric. Corpul astral este legat de corpul eteric prin ceea ce se numeşte “cordonul de
argint”; ruperea lui eliberează corpul eteric, antrenând astfel descompunerea corpului
fizic. În timpul somnului, corpul astral îşi relaxează influenţa asupra corpului eteric,
ceea ce permite ca cel din urmă să-şi exercite acţiunea de “reîncărcare/redinamizare”
a corpului fizic. Dacă însă corpul astral se separă brutal de corpul eteric (de exemplu,
în urma unui şoc violent), omul intră în starea de comă, rămânând aşa atâta vreme cât
corpul astral “refuză” să reia legătura cu corpul eteric. “Ieşirea” voită, conştientă a
corpului astral se numeşte “decorporare” sau “călătorie astrală” şi trebuie practicată
cu maximă precauţie.
Eul (sau corpul spiritual), cel de-al patrulea element pe care “cunoaşterea
suprasensibilă” îl decelează în structura fiinţei umane, este propriu numai omului.
Experienţele de la nivelurile corpurilor fizic, eteric şi astral nu dau conştiinţa faptului
că, dincolo de variabilitatea sau regularitatea lor, există ceva permanent – numit Spirit
– în entitatea care le trăieşte. Conştiinţa permanenţei, a memoriei existenţei
individuale, este dată de Eul fiinţei umane. Aşa cum corpul fizic se dezintegrează
atunci când corpul eteric nu-l mai susţine, aşa cum corpul eteric cade în inconştienţă
de îndată ce corpul astral nu-l mai “luminează”, tot astfel astralul ar lăsa în uitare
trecutul dacă acest trecut nu ar fi salvat de Eu şi transmis în prezent. Uitarea este
pentru corpul astral ceea ce este moartea pentru corpul fizic şi somnul pentru corpul
eteric.
Dar Eul nu este numai sediul memoriei; el e sediul a tot ceea ce ţine de
psihismul superior. Graţie lui putem trăi sentimentul de comuniune cu celelalte fiinţe,
cu natura, cu întreg universul. El ne permite să percepem prezenţa divinului, atât în
interiorul nostru, cât şi în exterior. Totodată, este scânteia divină, Christosul care se
găseşte în noi, potenţialul de Iubire necondiţionată ce ne însoţeşte pe parcursul

52
evoluţiei noastre. Eul este imortal, atemporal şi în afara spaţiului, la fel fiind şi
următoarele componente (Sinele spiritual, Spiritul vital şi Omul spiritual), care
reprezintă, respectiv, consecinţele “lucrărilor” Eului asupra corpurilor astral, eteric şi
fizic.
Sinele spiritual este Eul care “lucrează” asupra corpului astral, fiecare fiinţă
umană fiind angajată, în timpul vieţii terestre, în această lucrare – indiferent dacă vrea
sau nu, dacă o face conştient sau nu. Rezultatul acestei acţiuni se observă atunci când
se compară un om ce se abandonează pasiunilor inferioare şi senzualităţii, cu un om
înalt spiritualizat. Sinele spiritual se manifestă prin ceea ce Steiner denumea “sufletul
conştiinţei”, locul unde se “aprinde” spiritul şi de unde el iradiază asupra tuturor
celorlalte componente ale naturii umane, penetrându-le. Dezvoltarea Sinelui spiritual
începe cu înţelegerea şi aplicarea fără reţineri a legii “iubeşte-ţi aproapele ca pe tine
însuţi”.
Acţiunile Eului asupra corpului eteric (mai lente decât cele asupra corpului
astral) duc, independent de voinţa omului, la modificări ale caracterului şi
temperamentului. De-a lungul vieţii, impulsurile cele mai puternice care se exercită în
acest sens sunt cele religioase, impulsuri care ne relevă că mai există ceva ascuns în
natura umană, un alt element pe care Eul îl face să reiasă progresiv prin influenţe
asupra forţelor din corpul vital. Se poate considera acest element ca fiind un al doilea
aspect al Spiritului, numit de antroposofi Spirit vital. În concepţia lui Steiner, punctul
culminant pentru manifestarea fizică a Spiritului vital este descris în Noul Testament
în pasajele referitoare la transfigurarea lui Iisus pe Muntele Tabor. Pentru omul care
ajunge la acest stadiu, corpul lui fizic nu va mai fi niciodată bolnav şi se va bucura de
o tinereţe aproape eternă (dacă, bineînţeles, nu va fi victima unui accident violent).
Comentând, din perspectiva “cunoaşterii suprasensibile”, acţiunile Eului
asupra corpurilor astral şi eteric, Rudolf Steiner sublinia că “nivelul intelectual al
unui om, gradul de purificare şi de înnobilare a sentimentelor şi impulsurilor lui
voluntare arată măsura în care corpul lui spiritual s-a transformat în Sine spiritual;
experienţele sale religioase şi anumite alte experienţe se imprimă în corpul lui eteric
pentru a-l transforma în Spirit vital. În cursul obişnuit al existenţei, toate acestea se
petrec mai mult sau mai puţin inconştient, în vreme ce aşa-numita iniţiere constă
tocmai în ceea ce cunoaşterea suprasensibilă indică omului ca fiind mijloacele de a
întreprinde într-un mod pe deplin conştient lucrarea privind Sinele spiritual şi
Spiritul vital” ([36, p. 112).

53
 “Lucrările” asupra corpurilor astral şi eteric nu epuizează, însă, toată
activitatea Eului, extinzându-se şi asupra corpului fizic. Rezultatul acţiunilor Ego-ului
la nivelul corpului fizic este Omul spiritual, al cărui exemplu suprem este – spunea
Steiner – Iisus cel de după Înviere, când elementele terestre ale trupului christic s-au
sublimat în elemente celeste. Omul spiritual reprezintă triumful spiritului asupra
materiei grosiere, este opusul omului fizic şi cel mai înalt stadiu la care, potenţial,
poate ajunge omul prin cultivarea “cunoaşterii suprasensibile”.
21. În voluminoasa sa lucrare “Din tainele vieţii şi ale universului” – publicată
prima oară în anul 1939 –, naturalistul şi spiritualistul român Scarlat Demetrescu
(1872 – 1942) face o descriere a naturii umane bazată, afirma el, pe “un mănunchi de
cunoştinţe adunate din diferiţi autori, din afirmaţiile marilor lucizi spirituali pe care
i-a avut pământul până în prezent, dar mai ales din comunicările ce le-am primit de
la marile Lumini Cereşti” ([37], p. 13). Conform viziunilor sale, omul are un corp
fizic (format din corpul carnal şi corpul eteric sau vital), un corp planetar (sau
terestrian), un corp solar şi trei corpuri divine (corpul gândurilor sau mental, corpul
memoriei şi corpul voinţei). La baza acestei repartiţii septenare se află triada
ontologică trup fizic – suflet – spirit.
Corpul fizic este “învelitoarea exterioară a fiinţei reale, a spiritului nostru,
care îi serveşte de instrument prin care observă, învaţă şi se manifestă în lumea
fizică” ([37], p. 27), fiind alcătuit din “materie fizică” ce prezintă patru stări de
agregare: solidă, lichidă, gazoasă şi eterică (sau radiantă). Stările solidă, lichidă şi
gazoasă sunt perceptibile şi analizabile cu simţurile obişnuite, spre deosebire de starea
eterică, accesibilă numai “simţurilor superioare”. De aceea, “suntem nevoiţi a
distinge, în corpul nostru fizic, două părţi: corpul carnal şi corpul eteric” ([37], p.
27).
Corpul carnal, pe care S. Demetrescu îl mai numeşte şi “corp chimic”, este
compus din organe, ţesuturi şi celule, formate, la rândul lor, din molecule şi atomi.
“Acestui corp, pentru a servi cât mai bine spiritului nostru, trebuie să-i procurăm
alimente, din cele mai alese, mai apropiate de natură, iar nu prelucrate printr-o serie
nesfârşită de preparări, alimente care, prin absorbţie şi asimilare, să formeze un corp
sensibil, bun reflector în afară al voinţei spiritului, bun receptor al impresiilor lumii
fizice şi astrale” ([37], p. 27).
Pentru a introduce conceptul de corp eteric (sau corp vital), Scarlat
Demetrescu face apel la vechea doctrină ocultistă referitoare la “fluidele eterice”,

54
respectiv la acei curenţi subtili care ar intra “în constituţia tuturor corpurilor din
natură – de la microbi până la aştri, de la om până la universuri”, curenţi formaţi din
particule infinitezimale (altele decât atomii studiaţi de “ştiinţa pozitivă”) “animate de
diferite vibraţii, după gradul lor evolutiv” ([37], p. 37). Deşi există o infinitate de
fluide eterice, se pot distinge – în ordinea crescândă a fineţii lor – patru categorii:
fluide planetare, fluide solare, fluide universice şi fluide cosmice; toate aceste
categorii de fluide eterice se găsesc “în fiinţa noastră integrată” şi formează
perispiritul (sau sufletul), acel “fluid care e intermediar între corpul fizic şi scânteia
divină numită spirit” ([37], p. 37).
“Corpul nostru vital – afirma S. Demetrescu – e format din eterul cel mai de
jos din toată gama de eteruri ale planetei noastre” ([37], p. 37). Totuşi, mişcarea
particulelor din acest eter “impulsionează, pune în mişcare protoplasma şi nucleul
celulei, precum şi toate componentele sale. Cu alte cuvinte, celula întreagă.
Mişcarea, senzaţia, combinaţiile chimice, asimilaţia, dezasimilaţia, respiraţia ca şi
excreţia celulei se datorează numai şi numai fluidului vital. Dacă am presupune că
fluidul corpului vital s-ar opri brusc din activitatea sa, din mişcarea sa, imediat ar
încetini şi mai apoi s-ar opri şi activitatea celulei. (…) Din această cauză corpul vital
se poate considera ca un motor al corpului carnal, ca un animator, ca un dătător de
viaţă, de unde şi numele de corp întreţinător de viaţă, sau corp vital” ([37], p. 37 –
38).
Scarlat Demetrescu expune pe larg caracteristicile corpului vital, unele dintre
ele fiind prezentate în continuare prin citate din lucrarea menţionată mai sus.
− “Corpul vital e cu ceva mai mare decât corpul carnal. Din această cauză, el
depăşeşte periferia corpului nostru cu câţiva centimetri. Cei ce au vederea
spirituală, ori persoanele adormite prin pase magnetice, văd în jurul omului o
ceaţă alburie, ca o bandă de 10 - 20 centimetri – constituind ceea ce se numeşte
aureola sau aura omului” ([37], p. 39).
− “După cum corpul fizic se hrăneşte – din care cauză creşte sau înlocuieşte părţile
uzate – tot astfel şi corpul vital al omului se hrăneşte, absorbind din mediul
înconjurător material vital, care să-l înlocuiască pe cel uzat, pe cel eliminat.
Această absorbţie se face prin actul respiraţiei, prin porii pielii şi, în fine, o dată
cu ingerarea alimentelor. Cea mai mare parte de materie vitală, corpul vital o
absoarbe prin nişte organe speciale” ([37], p. 43). “Deşi el (corpul vital – n.n.)

55
 este format din acelaşi material, totuşi el este organizat, adică în unele părţi ale
sale materialul său este mai fin, formând nişte centre, nişte organe, într-o
vibraţie, într-o activitate mai mare decât în restul corpului. Clarvăzătorii văd la
suprafaţa corpului vital nişte discuri sau rozete (chakras în terminologia hindusă
– n.n.), având diametrul de 1 – 3 centimetri, de forma unor mici farfurioare, deci
cu mijlocul scobit şi puţin adâncit. Aceste rozete sau discuri (în număr de şapte,
distribuite de la baza coloanei vertebrale până în dreptul creştetului capului – n.n.)
sunt centrele de absorbţie ale fluidului vital din mediul înconjurător” ([37], p. 44
– 45).
− “Există o strânsă relaţie între calitatea corpului carnal şi calitatea corpului vital.
Cu cât un corp carnal e format dintr-un material mai pur, cu atât şi însoţitorul
său, corpul vital, e alcătuit şi el dintr-un material de o calitate mai fină” ([37], p.
39).
− “Acest corp vital, ca şi orice materie din lume, are o sensibilitate a sa proprie, o
orientare, şi din această cauză am zice o conştiinţă, redusă, bineînţeles, dar nu
mai puţin existentă” ([37], p. 39).
− “oamenii se influenţează unii pe alţii prin fluidele emanate din fiinţa lor, deşi
aceste fluide nu se văd” ([37], p. 47).
− “Când corpul carnal va muri, corpul vital va rămâne o vreme în corp, dar după
un timp îl părăseşte, stând însă în preajma lui, în jurul coşciugului, al casei şi mai
ales al mormântului său. (…) El stă locului şi încetul cu încetul materialul său se
risipeşte în mediul înconjurător, până va dispare cu totul” ([37], p. 39).
− “Acest corp eteric este intermediar între corpul de carne şi un alt corp aflat mai
interior, mai fin, mai permanent, numit corpul planetar, denumit de unii ocultişti
şi corp astral” ([37], p. 38).
Corpul planetar, cea de-a treia anvelopă a spiritului uman (numit de S.
Demetrescu “scânteia divină” sau “duhul omului”), este alcătuit din acelaşi “material”
ca şi învelişul fluidic propriu Terrei. “Acest înveliş terestrian al omului e de diferite
calităţi, căci şi învelişul fluidic planetar al globului este şi el de diferite nuanţe, de
diferite calităţi (…). Materia ce formează învelişul fluidic general al pământului
nostru e mult mai fină decât materia fluidică ce înveleşte orice corp de la faţa
pământului, numită materie vitală. Ceea ce e – în mare – atmosfera terestriană
pentru globul nostru, este – în mic – atmosfera planetară ce înconjoară şi pătrunde

56
orice corp mineral, vegetal, animal sau uman de la faţa pământului. Superioritatea
acestei materii constă în puterea mai mare de mişcare, de vibraţie, a particulelor ce o
compun” ([37], p. 65).
“Materia terestriană” care formează corpul planetar al omului “pătrunde prin
corpul vital şi carnal şi se arată (clarvăzătorilor – n.n.) la exteriorul corpului nostru
ca o zonă, ca o aureolă, când mai subţire, când mai groasă, când mai întunecată,
când mai luminoasă, după cum spiritul acelui om e mai mult sau mai puţin evoluat.
Ea va fi cu atât mai groasă, cu atât mai luminoasă, cu cât omul va fi mai corect în
viaţă, mai pios, mai moral, mai intelectual (…). Grosimea ei poate atinge chiar 40 –
50 cm” ([37], p. 66). Corpul terestrian al omului reproduce foarte vag forma corpului
carnal, având mai degrabă “înfăţişarea unui mare oval, a unui ou cu vârful în jos”
([37], p. 67). Similar corpului eteric, el prezintă şapte centre (“rozete”) unde materia
fluidică planetară are o activitate mai intensă, centre aflate în relaţii directe cu acelea
corespunzătoare din corpul vital.
Corpul vital “e organizat, adică diferitele lui particule sunt ordonate, aşezate
în anumite direcţii, cu anumite vibraţii. Cu alte cuvinte el e viu, trăieşte. Or, prin
faptul că el funcţionează, trăieşte, materialul din care e compus se uzează şi ca atare
trebuie eliminat şi înlocuit (prin absorbţie din învelişul fluidic al Pământului – n.n.)
cu unul proaspăt, nutritiv şi asimilabil” ([37], p. 67). De asemenea, corpul planetar
omenesc, “având particulele într-o continuă activitate şi ele denotând o anumită
sensibilitate şi chiar tendinţa de reacţiune, se poate considera ca (…) având (…) prin
extensie – o conştiinţă şi voinţă a sa particulară” ([37], p. 70).
Corpul terestrian este, conform viziunii lui Scarlat Demetrescu, sediul în care
se elaborează senzaţiile, emoţiile, sentimentele şi dorinţele noastre, el fiind, totodată,
“puntea de legătură între corpul vital şi restul perispiritului, sau mai pe scurt, între
suflet şi materia fizică” ([37], p. 69). O altă funcţie este aceea de “vehicul” cu ajutorul
căruia “sufletul se poate deplasa prin spaţiile planetei noastre, fie în stare de
dezîncarnare, fie în stare de încarnare” ([37], p. 69). Plasat “mai înlăuntru decât
corpul vital”, corpul terestrian “este intermediar între corpul vital şi corpul solar,
care e mai profund în masa fluidică a perispiritului” ([37], p. 65).
Corpul solar al omului este constituit din elemente ale fluidului eteric solar,
superior prin fineţe fluidului eteric terestru. Fiind astfel, “corpul solar al omului nu
mai ia forma corpului carnal, aşa după cum o lua corpul vital (eteric) şi cel planetar
(astral). El rămâne sferic, învelind celelalte corpuri mai profunde, ale duhului sau

57
scânteii. (…) Acelaşi lucru se petrece şi cu învelişul universic şi cosmic. Ele sunt în
jurul scânteii sub formă sferică, învelindu-se concentric unul pe altul. Amândouă
servesc la plutirea şi mişcarea prin spaţiul cosmic şi universic. Acesta şi numai acesta
e rolul lor” ([37], p. 83).
Corpul gândurilor (sau corpul mental) al omului este “învelişul producător de
idei, sau corpul unde iau naştere formele diferitelor idei, create de duh” ([37], p. 84).
El diferă de la un om la altul, în funcţie de gradul de evoluţie spirituală. “Astfel, omul
simplu (duhul mai tânăr) nu poate crea şi recepţiona decât idei comune, puţine la
numar, şi în general din categoria celor concrete. Omul superior (duhul mai bătrân)
poate crea şi primi idei superioare şi poate înţelege conţinutul ideilor abstracte,
ştiinţifice şi filosofice” ([37], p. 85). Corpul mental, alături de corpul memoriei (în
care se depun, ca într-o arhivă, toate experienţele dobândite de spirit în existenţa lui
perpetuă) şi de corpul voinţei formează “corpurile divine” ale omului.
Mecanismul prin care “scânteia divină” din fiecare om (folosindu-se de
corpurile subtile) ia contact cu lumea fizică şi apoi generează ideile şi comenzile ce
sunt executate de corpul carnal este unul cu dublu sens: “Trupul are o necesitate. El
influenţează corpul planetar prin intermediul corpului vital. În corpul planetar se
naşte o dorinţă corespunzătoare necesităţii sau impresiei primită de corpul carnal.
Această dorinţă a corpului planetar se transmite sub forma de vibraţii, de-a
curmezişul celorlalte corpuri, până la scânteie, care e suveranul central. El ia
cunoştinţă de ce s-a petrecut în afara corpului său, cugetă în interiorul său şi apoi
decide. Atunci, pune în acţiune voinţa sa, după care corpul începe sa vibreze. Prin
vibraţiile sale trezeşte din corpul memoriei anumite forme sau clişee, ce corespund
acestei dorinţe, sau necesităţi. În fine, corespunzător celor ştiute din alte experienţe,
se concretizează în corpul gândurilor o formă ultramicroscopică, care e o
individualitate de sine stătătoare, un corp viu, o fiinţă numită idee. Această idee este
expulzată în afară, determinând în drumul ei anumite vibraţii în corpul planetar şi
mai ales în cel vital. La rândul lor, aceste idei comandă creierului – şi în special unui
anumit centru din creier – să intre în acţiune, pentru îndeplinirea necesităţii cerute, a
evitării neajunsului simţit, sau a câştigării lucrului dorit” ([37], p. 85 – 86).
22. Încercând să creeze un cadru explicativ pentru fenomenele parapsihologice
şi inspirându-se din doctrinele hinduse, fizicianul american William A. Tiller a
elaborat, în deceniul opt al secolului XX, un model al structurii umane care porneşte
de la ipoteza existenţei, în natură, a şapte “niveluri substanţiale”. El presupune că

58
aceste “niveluri substanţiale” – prezente toate în fiinţa omului – au tipuri distincte de
configuraţii, se supun la seturi proprii de legi, manifestă însuşiri radiative (de emisie
şi absorbţie) specifice şi operează în domenii spaţio-temporale şi energetice diferite.
De la cel mai grosier până la cel mai subtil, cele şapte niveluri care ar intra în
alcătuirea omului sunt:
1 – nivelul fizic, caracterizat prin tendinţa la dezordine (creşterea entropiei) şi
generarea de efecte electrice;
2 – nivelul eteric, caracterizat prin efecte antientropice (care ordonează elementele de
la nivelul fizic) şi producerea de efecte magnetice;
3 – nivelul astral, care reprezinta “vehiculul-recipient” necesar pentru “a păstra
esenţa umană într-o formă compactă între reîncarnări” [38];
4, 5, 6 – trei niveluri mentale: instinctiv, intelectual şi spiritual;
7 – spiritul.
“Pentru înţelegerea acestor şapte niveluri substanţiale – notează Tiller – este
sugestiv să se schiţeze diagrama calitativă a intensităţii radiaţiei în funcţie de
frecvenţă (ţinând seama că fiecare nivel are caracteristici radiative proprii – n.n.). Însă
trebuie să realizăm faptul că această reprezentare este utilă doar pentru a face
intuitivă ideea, şi că nu este corectă ştiinţific, deoarece respectivele niveluri
substanţiale au genuri total diferite de energii, tipuri total diferite de legi şi, deci, ar
trebui reprezentate pe axe de referinţă diferite (…). Dar, pentru uşurarea
conceptualizării, putem reprezenta nivelul fizic, nivelul eteric, nivelul astral,
nivelurile mentale şi nivelul spiritului pe aceleaşi axe de referinţă. Focalizându-ne
atenţia asupra nivelurilor mentale şi asupra spiritului, aici găsim adevărata esenţă a
omului. Esenţă care este realitatea indestructibilă şi evolutivă a omului. Aceste
niveluri energetice funcţionează (sau par să funcţioneze) într-un sistem de referinţă
non-spaţial şi non-temporal – adică manifestarile inteligenţei nu pot fi reprezentate
pe coordonate care se referă la spaţiu şi timp” [38].
În modelul lui Tiller, cele şapte niveluri interacţionează şi se interpenetrează
(într-o măsură mai mare sau mai mică), rolul dominant aparţinând nivelurilor
superioare. “Astfel, prin forţele mentale se poate crea un pattern care, apoi,
acţionează ca un câmp de forţă ce se aplică nivelului eteric. (…) Substanţa de la
nivelul eteric capătă în acest fel o stare particulară de ordonare şi are propriul său
câmp de radiaţii – propriul câmp de forţă, dacă doriţi –, care la rândul lui, produce
închegarea şi coordonarea materiei la nivelul substanţial fizic” [38]. Tiller vede aici

59
un fel de efect al “roţii dintate” (care ar putea explica, de pildă, unele tipuri de terapii
neconvenţionale): o acţiune începută la un nivel mental “lucrează” prin “transmisii”
succesive asupra nivelurilor inferioare, până la a produce efecte fizice.

Bibliografie
1. I.P. Culianu – “Eros şi magie. 1484”, Editura Nemira, Bucureşti, 1994.
2. C. Bălăceanu-Stolnici – “Anatomiştii în căutarea sufletului”, Editura Albatros,
Bucuresti, 1981.
3. M. Eliade – “Le Chamanisme et les techniques arhaïques de l’extase”, Payot,
Paris, 1951.
4. I.P. Culianu – “Călătorii în lumea de dincolo”, Editura Nemira, Bucureşti, 1994.
5. I. Banu – “Filozofia orientului antic”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967.
6. Lucy Lamy – “Egyptian Mysteries”, Thames & Hudson, 1981.
7. G. Rachet – “Dicţionar de civilizaţie egipteană”, Editura Univers Enciclopedic,
Bucureşti, 1997.
8. P. du Bourguet S.J. – “Mistica în Egiptul antic”, în “Enciclopedia doctrinelor
mistice”, vol. III, sub direcţia lui Marie M. Davy, Editura Armacord, Timişoara,
1999.
9. Herodot – “Istorii”, vol. I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1961.
10. *** – “The Columbia Encyclopedia”, sixth edition, Columbia University Press,
New York, 2003.
11. M. Millar, K. Taube – „An Ilustrated Dictionary of the Gods and Symbols of
Ancient Mexico and Maya”, Thames and Hudson, 1993.
12. Aristotel – “Metafizica”, traducere de Şt. Bezdechi, Editura IRI, Bucureşti, 1996.
13. Aristotel – “De anima. Parva naturalia”, traducere de N.I. Ştefănescu, S.
Mironescu şi C. Noica, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1996.
14. F.E. Peters – “Termenii filozofiei greceşti”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993.
15. A. Flew – “Dicţionar de filozofie şi logică”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996.
16. Platon – “Phaidon”, traducere de Petru Creţia, Editura Humanitas, Bucureşti,
1994.
17. Simone Pétrement – “Eseu asupra dualismului la Platon, la gnostici şi la
maniheeni”, Editura Symposion, Bucureşti, 1996.
18. A. Boulanger – “Orfeu – Legături între orfism şi creştinism”, Editura Meta,
Bucureşti, 1992.
19. Alexandrian – “Istoria filozofiei oculte”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.
20. G. Tăuşan – “Filosofia lui Plotin”, Editura Agora, Iaşi, 1993.
21. Sf. Ioan Damaschin – “Dogmatica”, traducere de Pr. D. Fecioru, Editura Scripta,
Bucureşti, 1993.
22. H. Corbin – “History of Islamic Philosophy”, Kegan Paul International Limited,
London, 1993.
23. T. Burckhardt – “Introdution to Sufism”, Harper Collins Publishers, San
Francisco, 1995.
24. A. Harvat – “The Lataif”, URL: http://www.kepher.net/topics.
25. S. Radhakrishnan – “”The Principles Upanishads”, George Allen & Unwin Ltd.,
London, 1953.
26. S. S. Subramuniyaswami – “Dancing with Siva – Hinduism’s Contemporary
Catechism”, Himalayan Academy, USA, 1997.

60
27. M. Eliade – “Istoria credinţelor şi ideilor religioase”, vol. I, traducere de C.
Baltag, ed. a II-a, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1992.
28. *** – “Dicţionar. Teosofie – Esoterism – Metafizică – Masonerie”, Editura
Herald, Bucureşti, 1994.
29. Katherine Tingley – “The Seven Principles of Man”, URL:
http://www.theosophy-nw.org.
30. Helena P. Blavatsky – “The Secret Doctrine”, URL: http://www.theosociety.org.
31. Ch. J. Ryan, L. M. D. Ros – “Theosophia: An Introduction”, Point Loma
Publications, 1976.
32. R. Steiner – “Entităţile spirituale în corpurile cereşti şi în regnurile naturale”,
Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2001.
33. R. Steiner – “Methods of Spiritual Research”, Blauvelt, Rudolf Steiner
Publications, New York, 1971.
34. R. Steiner – “The Study of Man”, Rudolf Steiner Press, London, 1966.
35. R. Steiner – “The Anthroposophical Leading Thoughts”, Rudolf Steiner Press,
London, 1973.
36. R. Steiner – “An Outline of Occult Science”, Anthroposophical Press, New York,
1972.
37. S. Demetrescu – “Din tainele vieţii şi ale universului”, vol. I, Editura Emet,
Oradea, 1993.
38. W. A. Tiller – “Energy Fields and the Human Body. Part II”, Proceedings of The
Association for research and Enlightenment’s Symposium on “Mind – Body
Relationships in the Disease Process”, Phoenix, AZ, January, 1972.

61
 Capitolul 3
DESPRE CONCEPTUL ŞTIINŢIFIC DE CÂMP

1. Afirmaţia conform căreia trăim într-o lume aflată în continuă mişcare şi

transformare exprimă, desigur, un truism. De ce este aşa, iată o întrebare la care, în
schimb, nu e deloc uşor de dat răspunsuri. Conceptul de câmp a apărut şi s-a
perfecţionat în ştiinţa occidentală tocmai ca urmare a eforturilor teoretice şi
experimentale depuse pentru înţelegerea cauzelor mişcărilor şi interacţiunilor din natură.
Vreme de circa două mii de ani, concepţiile aristoteliene – aduse până la stadiul
de dogme – au fost considerate ca oferind cele mai bune explicaţii în ce priveşte originile
mişcării obiectelor naturale. Această foarte îndelungată dominaţie exercitată de filozofia
lui Aristotel asupra gândirii europene este explicabilă, în parte, prin faptul că Stagiritul
fundamentase o fizică perfect coerentă în articularea conceptelor proprii şi foarte
apropiată de experienţa umană cotidiană relativă la spaţiu, timp şi mişcare. Se postula, de
pildă, existenţa unor locuri naturale şi a unor direcţii privilegiate. Sus (lumea
supralunară), se afla Cerul cu ordinea lui impecabilă, eternă şi inalterabilă, în care aştrii
se deplasau pe traiectorii circulare – cercul (sfera) fiind expresia însăşi a perfecţiunii. Jos
(lumea sublunară), se găsea Pământul, zonă prin excelenţă a alterităţii şi mutabilităţii, şi
pe care corpurile obişnuite, în tendinţa lor de a reveni acolo unde le este locul, nu puteau
decât să cadă după o direcţie privilegiată: verticala ce le definea mişcarea neconstrânsă,
natural-terestră (comportamentul aparte al focului, care se înălţa de la sol, era explicat
prin originea lui celestă). Altfel spus, Universul – finit şi limitat de sfera stelelor fixe –
era fragmentat în două regiuni cu naturi esenţialmente diferite: Terra (tărâm al
imperfecţiunii şi al mişcărilor liniare) şi bolta cerească (lumea perfecţiunii absolute şi a
deplasărilor pe orbite circulare).
Prin introducerea ierarhiilor spaţiale şi a direcţiilor privilegiate, fizica lui
Aristotel avea un caracter finalist, iar mişcările erau privite ca procese de punere în
conformitate a obiectelor cu propria lor natură. De aceea, pentru filozoful grec, mişcările
naturale ale corpurilor nu reprezentau stări, ci calităţi ale respectivelor corpuri. O
consecinţă a acestei viziuni a fost dogma – ce a stăruit până în vremea lui Galilei –
potrivit căreia un corp mai greu cade mai repede decât unul mai uşor, aşa cum de altfel
par a ne indica simţurile în trăirile noastre omeneşti de zi cu zi.

62
 Desigur, fizica aristoteliană nu putea ignora şi alte tipuri de mişcări, cele
“nenaturale”, determinate de ceea ce astăzi am numi forţe. Dar, în concepţia finalistă a
lui Aristotel, asemenea mişcări, posibile numai în imperfecta lume terestră, nu puteau fi
considerate decât ca rezultatele unor intervenţii nefireşti, “simple” derogări voluntare de
la legile naturii.
2. Cu toate că, în decursul timpului, unii gânditori îndrăzniseră să pună la
îndoială preceptele fizicii aristoteliene, veritabilele schimbări de paradigmă au început să
se producă o dată cu revoluţia copernicană. Răsturnarea de perspectivă impusă de
Copernic – ce spărgea vechea “rânduială cosmică” plasând Soarele în centrul lumii şi
făcând planetele să orbiteze în jurul acestuia – implica o nouă concepţie asupra spaţiului
şi mişcării. Printre cei dintâi care au înţeles în profunzime acest lucru a fost Giordano
Bruno (1548 – 1600). La început, el a remarcat că universul copernican nu mai avea nici
finalitate, nici structură ierahică şi, mai mult încă, era infinit (în pofida convingerilor lui
Copernic însuşi, care rămăsese, în multe privinţe, un aristotelian). Ideea unităţii şi
infinităţii universului, centrală în opera lui Bruno, este clar exprimată, de pildă, în
lucrarea sa “De l'infinito universo e mondi”, elaborată în 1548: “Există un singur spaţiu
general, o singură şi vastă imensitate pe care o putem numi nestingherit Vidul: în el sunt
cuprinse nenumărate globuri asemănătoare celui pe care trăim şi creştem noi; declarăm
că acest spaţiu este infinit, dat fiind că nici raţiunea, nici opinia comună, nici percepţia
sensibilă, nici natura nu-i atribuie limite. Căci nu există motiv, nici vreo disfuncţie a
vocaţiilor naturii, fie vreo putere activă sau pasivă care să poată împiedica existenţa
altor lumi în cuprinsul spaţiului care, în trăsăturile lui naturale, este identic cu spaţiul
nostru, adică e pretutindeni umplut de materie, sau, cel puţin, de eter”. Trebuie precizat
că Vidul, în viziune bruniană, nu era un vacuum propriu-zis, ci unul plin de eter
imponderabil; pentru G. Bruno, noţiunea de gol absolut constituia o absurditate,
deoarece ar fi desemnat o mărginire a acţiunii creatoare a lui Dumnezeu şi o încălcare a
principiului plenitudinii, care interzicea ca diversele porţiuni ale spatiului să fie tratate în
moduri diferite.
Dar dacă, de acum, spaţiul trebuia considerat ca omogen (fără regiuni
privilegiate, toate punctele având aceeaşi valoare) şi izotrop (lipsit de direcţii
privilegiate), iar finalismul eliminat, cum mai putea fi înţeleasă mişcarea? Pentru a
răspunde, Bruno, adept al unui vitalism de sorginte magică, a fost obligat să postuleze
drept cauze ale mişcărilor – în particular, ale planetelor – nişte entităţi însufleţite, cumva
miraculoase, pe care le-a denumit “spirite motrice”. Pentru el, Universul, creaţie a lui

63
Dumnezeu, era viu (în sensul propriu al termenului “viu”), în perpetuă mişcare şi
schimbare, căci mişcarea şi schimbarea sunt semnele divine ale perfecţiunii. Desigur, o
asemenea explicaţie a mişcării nu putea fi acceptată în zorii ştiinţei moderne, când
începea “desvrăjirea” lumii, adica exilarea „celor nevăzute”, a magicului şi a religiosului
din câmpul cunoaşterii, “semnul... unei revoluţii... în raporturile dintre cer şi pământ,
revoluţie prin care se va realiza în mod decisiv o reconstrucţie a sălaşului oamenilor
separat de dependenţa divină” [1, p. 8]. E posibil ca Giordano Bruno să fi fost, aşa cum
au afirmat unii epistemologi, “un prost fizician care nu înţelegea matematica”. “Totuşi -
subliniază Alexandre Koyré [2, p. 50] - viziunea sa despre universul infinit este atât de
robustă şi profetică, atât de rezonabilă şi poetică, încât nu putem decât s-o admitem. Şi
ea a influenţat atât de profund ştiinţa şi filozofia moderne - cel puţin prin structura ei
generală -, încât suntem obligaţi să-i atribuim lui Bruno un loc foarte important în
istoria spiritului omenesc”.
3. Pasul următor în înţelegerea mişcărilor din natura l-a constituit crearea şi
afirmarea mecanicii newtoniene (mecanica zisă clasică), în care mişcarea şi repausul
sunt relative şi nu mai reprezintă calităţi ale obiectelor, ci stări ale acestora. Noua
concepţie asupra lumii - concepţie care ulterior va fi catalogată ca “mecanicistă” -
introduce şi articulează, pe baze experimentale şi cu instrumente matematice adecvate,
noţiuni precum cele de particulă (idealizată prin punctul material), inerţie, masa inerţială,
impuls (cantitate de mişcare), forţă (ca măsură a interacţiunii) etc. Succesele
impresionante – între care un loc central îl ocupă consecinţele explicative ale legii
atracţiei gravitaţionale descoperită de Isaac Newton – au impus mecanica newtoniană,
pentru un interval de timp destul de mare, ca model în ştiinţă, generând speranţa că ar
putea oferi o viziune unitară asupra naturii. Dar acest succes avea un preţ: admiterea,
fără vreo evidenţă experimentală directă (în pofida accentului pus pe cunoaşterea de tip
experimental), a principiului acţiunii instantanee la distanţă.
În mecanica analitică (produsul cel mai elaborat al mecanicii clasice),
interacţiunea dintre corpurile materiale se descrie cu ajutorul unui parametru, numit
energie potenţială de interacţiune, care este funcţie numai de coordonatele spaţiale ale
punctelor materiale. Acest mod de abordare implică propagarea cu viteză infinită a
interacţiunilor. Într-adevăr, într-o astfel de tratare, forţele pe care nişte particule le
exercită asupra unei particule date depind, în orice moment, exclusiv de poziţia
particulelor, iar modificarea poziţiei uneia din particule în interacţiune se reflectă
instantaneu asupra celorlalte particule. De aceea, atâta vreme cât în legile

64
fizico-matematice care exprimă forţele de interacţiune dintre corpuri nu apare timpul (ca
de pildă: legea atracţiei universale dintre două corpuri, sau legea lui Coulomb din
electrostatică), predicţiile teoretice bazate pe acţiunea instantanee la distanţă sunt,
aparent, verificate experimental. Ca urmare, gravitostatica, electrostatica şi
magnetostatica s-au putut dezvolta satisfăcător în cadrul principiului acţiunii instantanee
la distanţă.
Pe de altă parte însă, se acumulau observaţii experimentele ce dovedeau că există
fenomene fizice (unele de natura electrică şi/sau magnetică, altele de natură ondulatorie)
în care timpul intervine în mod explicit, fenomene aflate în contradicţie cu principiul
acţiunii instantanee la distanţă. Ca atare, s-a impus introducerea altui principiu, cel al
transmiterii acţiunilor din aproape în aproape (sau principiul contiguităţii), care
stipulează ca vitezele de propagare ale interacţiunilor dintre sistemele fizice sunt în mod
obligatoriu finite. Cu alte cuvinte, realitatea arăta ca acţiunile ponderomotoare între
sistemele fizice sunt localizate în spaţiu şi întârziate, adică necesită un anumit interval de
timp pentru a se propaga de la sistemul care le exercită la sistemul asupra căruia se
exercită, întârzierea crescând cu distanţa ce le separă.
Renunţându-se la principiul acţiunii instantanee la distanţă, s-a încercat salvarea
viziunii mecaniciste (ce absolutiza conceptele de substanţă şi de forţă mecanică) prin
postularea existenţei unor medii substanţiale speciale, prin intermediul carora s-ar
transmite interacţiunile; generic, aceste medii au fost denumite aether sau ether. (De
regulă, termenul de aether s-a folosit pentru a denumi întreaga categorie de astfel de
medii, în vreme ce termenul de ether s-a utilizat cu precădere în cazul fenomenelor
electromagnetice). Newton însuşi, în pofida reţinerilor declarate privind formularea de
ipoteze, nu a exclus posibilitatea existenţei eterului în diferite forme. Astfel, într-o
scrisoare din 1675, el scria: “Este de presupus că există un mediu eteric [aetheral
medium] cu o constituţie asemănătoare cu a aerului, dar mult mai rar, mai subtil şi mai
elastic...Dar nu este de presupus că acest mediu este o materie uniformă, ci compus,
parţial din corpul flegmatic principal al aerului amestecat cu diferiţi vapori şi exhalaţii;
efluviile electrice şi magnetice precum şi principiul gravitaţional par să argumenteze
această varietate. Poate că întreaga natură este constituită din varietăţi de spirite
eterice [aetheral spirits] condensate... mai întâi prin mâna imediată a Creatorului, şi de
atunci prin puterea naturii, care devine un imitator perfect al copiilor trimise ei de către
protoplast. Probabil că astfel îşi au toate lucrurile obârşia din eter” (citat după [3], p.
179).

65
 Mediile subtile (imponderale), care transmiteau acţiunile fizice prin contiguitate
şi în conformitate cu principii de extrem, păreau a fi omniprezente şi de mai multe feluri;
astfel, se presupunea existenţa unui mediu pentru transmiterea căldurii (fluidul caloric
sau flogisticul), a unuia prin mijlocirea căruia acţionează forţele gravitaţionale, a altuia
responsabil de efectele electrice, încă unul pentru propagarea luminii (eterul luminos)
ş.a.m.d. Treptat însă, noi concepte alternative, cu putere explicativă superioară, au
determinat renunţarea la teoriile eterurilor, începutul fiind făcut de fizicianul englez
Michael Faraday în deceniul cinci al secolului al XIX-lea.
Într-o experienţă celebră efectuată în 1846 şi cunoscută astăzi de orice şcolar,
Faraday a plasat un magnet pe un carton si a presărat pilitură de fier; imediat, particulele
metalice s-au ordonat după nişte linii curbe care atingeau polii magnetului. Era ca şi cum
“ceva” invizibil şi impalpabil, prezent în fiecare punct din jurul magnetului, asigura
această poziţionare a piliturii de fier.
Iniţial, Faraday a considerat aceste linii (de-a lungul cărora se exercitau, în mod
evident, forţele magnetice) ca neavând suport fizic; ulterior, după alte experimente,
ajunge la concluzia că liniile de forţă sunt o realitate fizică. Astfel, în articolul intitulat
“Despre liniile forţei magnetice”, Faraday nota următoarele: “Într-o lucrare anterioară,
au fost descrise şi definite liniile care sunt prezente în jurul unei bare magnetice (ca
fiind acele linii care apar ochiului prin folosirea piliturii de fier împrăştiate în
apropierea magnetului) şi ele au fost propuse ca exprimând exact natura, condiţia,
direcţia şi mărimea forţei în orice regiune dată, fie din interiorul, fie din afara barei. În
acea vreme consideram că aceste linii sunt abstracte. Fără a mă îndepărta de ceea ce
am spus atunci şi a nega acele afirmaţii, acum cercetarea pare să sugereze că aceste
linii au o probabilă şi posibilă existenţă fizică” (citat după [4], p. 199). Tocmai aceasta
idee a lui Faraday privind realitatea fizică a liniilor de forţă magnetice (şi apoi a celor
electrice) a stat la baza apariţiei şi dezvoltării conceptului de câmp. (M. Faraday a folosit
prima oară termenul de „câmp” într-o notă din jurnalul său ştiinţific datată 7 noiembrie
1845).
În anii 1860, J.C. Maxwell transpune în ecuaţii ideile lui Faraday despre liniile de
forţă ale câmpurilor electrice şi magnetice, precum şi constatările experimentale
anterioare asupra legăturilor dintre cele două tipuri de câmpuri (evidenţiabile prin
efectele magnetice ale deplasărilor de sarcini electrice şi prin fenomenul de inducţie
electromagnetică), punând astfel bazele electromagnetismului clasic. Ecuaţiile lui
Maxwell conduceau la un rezultat cu totul remarcabil: prin interacţiunile dintre

66
câmpurilor electrice şi magnetice se pot produce unde electromegnetice care se propagă
în spaţiu cu viteza luminii. De aici el a tras concluzia că undele luminoase sunt unde
electromagnetice, fapt confirmat experimental. În acest fel, s-a realizat prima unificare
majoră din fizică: fenomenele electrice, magnetice şi optice erau explicate într-o teorie
unică şi coerentă. Un alt aspect al teoriei maxwelliene, foarte important pentru
dezvoltarea ulterioară a conceptului de câmp, a fost acela că, în cadrul ei, câmpurile
puteau fi studiate fără referire la corpurile materiale. “Autonomizarea” câmpurilor
electromagnetice reprezenta un pas important spre conturarea ideii potrivit careia
câmpurile sunt entităţi fizice fundamentale.
Totuşi, se cuvine menţionat că, în elaborarea teoriei sale, Maxwell nu renunţase
la ideea de eter. Dimpotrivă: pentru el, câmpurile electrice şi magnetice nu constituiau
entităţi fundamentale ale lumii fizice, ci perturbaţii ale unui mediu subtil subiacent –
eterul luminifer prin care se transmit undele electromagnetice. Mai mult, pentru a se
menţine coerenţa logică a teoriei, acest eter luminifer trebuia să aibă drept caracteristică
esenţială calitatea de reper absolut, de referenţial universal. Dar experimentele de tip
Michelson – Morley, care ar fi trebuit să demonstreze aceasta, au dat rezultate categoric
negative. Apoi, teoria relativităţii restrânse a lui Einstein a dat lovitura de graţie
conceptului de eter luminifer, arătând că acest concept, deşi nu este logic contradictoriu,
se dovedeşte pur şi simplu inutil.
4. Analiza fizico-matematică a conceptului de câmp a pornit de la premiza că, aşa
cum sugera experimentul lui Faraday amintit mai sus, se poate defini în fiecare punct din
spaţiu – sau dintr-un domeniu spaţial – o mărime legată de producerea unor efecte fizice
specifice. În cazul în care acea mărime rămâne constantă în timp, avem de-a face cu un
câmp static; când valoarea mărimii se modifică temporal, câmpul este dinamic (sau
variabil în timp).
Dacă mărimea fizică ce defineşte câmpul poate fi exprimată în fiecare punct
printr-un singur număr – adică este, cum se spune în matematică, o mărime scalară –,
atunci e vorba de un câmp scalar. O hartă geografică, reprezentând o zonă muntoasă şi
pe care sunt notate altitudinile, oferă o bună analogie cu un astfel de câmp (desigur, un
câmp scalar static). Exemple de câmpuri scalare sunt: câmpurile termice, barice,
acustice, de densitate, de concentraţii chimice etc. Teoretic, descrierea câmpurilor scalare
se face prin intermediul unor funcţii matematice de tipul: Ms = Ms(x,y,z) – pentru
câmpuri scalare statice, respectiv Md = Md(x,y,z,t) – pentru câmpuri scalare dinamice,

67
unde x, y, z sunt coordonatele spaţiale carteziene, t este parametrul timp, iar Ms,
respectiv Md, desemnează mărimea fizică reprezentând câmpul.
Analogia de mai sus cu harta geografică poate fi considerată şi altfel, dacă avem
în vedere nu altitudinea ci panta terenului în fiecare punct. Aceasta pantă nu o putem
descrie complet doar printr-un număr (de exemplu, unghiul cu orizontala); trebuie
adăugate direcţia şi sensul. O astfel de asociere dintre un număr, o direcţie şi un sens
defineşte matematic un vector, iar câmpurile reprezentate de mărimi fizice vectoriale
sunt denumite câmpuri vectoriale, fiind tratate matematic prin funcţii de vectorul de
poziţie şi, eventual, de timp. Câmpuri vectoriale sunt, de pildă: câmpul de viteze, câmpul
de accelaraţie, câmpul schimburilor de căldură, câmpurile de forţă (câmpul
electromagnetic, câmpul gravitaţional, câmpul nuclear ş.a.).
Pe lângă câmpurile scalare şi vectoriale, există şi câmpuri pentru a căror
caracterizare sunt necesare nişte “obiecte” matematice mai complexe decât scalarii şi
vectorii: tensorii, un fel de tablouri (matrici) de numere. Un exemplu de câmp tensorial
este câmpul deformărilor elastice.
Într-un câmp scalar, toate punctele în care proprietatea fundamentală a câmpului
are o valoare identică definesc o suprafaţă de echivalenţă sau suprafaţă de nivel. Distanţa
dintre aceste suprafeţe succesive constituie o măsură a variaţiei scalare în spaţiu.
Respectiva variaţie este exprimată de gradient, definit prin descreşterea scalarului
măsurată pe unitatea de distanţă într-o direcţie perpendiculară la suprafaţa de nivel.
Gradientul este un vector; el are o valoare cantitativă şi o direcţie şi un sens determinate
în fiecare punct al câmpului. În consecinţă, dintr-un câmp scalar derivă un câmp
vectorial constituit din ansamblul gradienţilor, câmp ce poate fi numit un
„câmp-gradient”. La fel, se poate ajunge la un câmp derivat dintr-un câmp vectorial sau
tensorial, determinând în fiecare punct variaţia în spaţiu a vectorului (sau tensorului)
fundamental. Astfel, câmpul derivat dintr-un câmp vectorial este un câmp tensorial, iar
câmpul derivat dintr-un câmp tensorial este un câmp tensorial de ordin superior.
Din punct de vedere strict teoretic, conceptul de câmp poate fi extins şi pentru
spaţii matematice abstracte, cu oricâte dimensiuni. De aceea, trebuie avută mereu în
vedere distincţia dintre conceptul de câmp abstract şi cel de câmp fizic, deşi
“instrumentele” matematice folosite pentru descrierea lor pot fi aceleaşi. Spre deosebire
de câmpurile abstracte, care “operează” în spaţii matematice multidimensionale,
câmpurile fizice sunt sisteme cu parametrii fizici distribuiţi în domenii spaţio-temporale
reale.

68
 Dacă se analizează acceptiunile operaţionale pe care le capătă noţiunea de câmp
fizic în elaborarea teoriilor privind diferitele categorii de fenomene fizice, se pot distinge
trei puncte de vedere, care nu sunt disjuncte, ci complementare. Astfel, în funcţie de
fenomenologia fizică studiată, câmpul fizic este definit şi studiat ca:
– regiune din spaţiul real şi material în care fiecărui punct i se asociază o mărime
fizică bine determinată (câmpul termic, câmpul baric, câmpul acustic etc.);
– domeniu din spaţiul fizic în care se pot exercita acţiuni ponderomotoare asupra
corpurilor (câmpurile de forţă: electric, magnetic, gravitaţional etc.);
– entitate fizică fundamentală prin intermediul căreia se produce o interacţiune
specifică între particule elementare (câmp electromagnetic, câmp mezonic ş.a.).
5. Noţiunea de câmp de forţe ocupă un loc important în fizică, cu ajutorul ei
putând fi explicate satisfăcător (în sensul concordanţei experimentale şi al
predictibilităţii) numeroase clase de fenomene fizice. Prin intermediul acestei noţiuni,
interacţiunile dintre particule pot fi descrise astfel încât, în loc de a considera că o
anumită particulă acţionează asupra alteia, se poate spune că ea crează un câmp, iar orice
altă particulă ce se află în acest câmp va fi supusă unei anumite forţe. Un exemplu de
câmp de forţă este câmpul electric, despre care va fi vorba pe scurt în continuare.
Pornind de la premiza cunoaşterii stărilor mecanice şi termice ale corpurilor
materiale, anumite experimente specifice arată că există şi alte tipuri de stări, în care
corpurile sunt acţionate de forţe de o natură diferită de a celor mecano-termice. O
asemenea stare, ireductibilă la cele mecanice şi/sau termice, este starea de electrizare,
care poate fi descrisă de o mărime fizică primară: sarcina electrică, iar câmpurile de
forţe de natură electrică care acţionează asupra corpurilor electrizate se studiază prin
introducerea mărimilor fizice derivate numite intensitate a câmpului electric şi
potenţial electric.
Stările de electrizare ale corpurilor materiale pot fi induse prin mai multe
procedee: prin frecare (triboelectricitate), prin contact direct cu alte corpuri deja
electrizate, prin comprimarea sau dilatarea unor cristale (pizoelectricitatea), prin
încălzire (piroelectricitatea), prin iradiere cu raze Roentgen, prin reacţii chimice etc.
Dacă, de exemplu, o baghetă de sticlă este frecată cu o bucată de postav, se observă,
după separare, că atât între ele, cât şi asupra unor corpuri mici situate în preajmă (bucăţi
mici de hârtie, fire de păr, cristale de ghips ş.a.) se exercită forţe sau cupluri de fortă -
adică acţiuni ponderomotoare. Ca urmare a frecării, se constată deci că sticla şi postavul

69
se află într-o stare aparte, evidenţiabilă prin aceste acţiuni ponderomotoare, stare care nu
este nici mecanică, nici termică, fiind denumită stare de electrizare.
Stările de electrizare ale corpurilor prezintă o serie de caracteristici care conduc
la noţiunea de sarcină electrică - un parametru fizic nou, nedeductibil din considerente
pur mecanice şi/sau termice. Despre corpurile aflate în stări electrice se spune că sunt
electrizate sau încărcate cu sarcini electrice. O proprietate fundamentală a sarcinii
electrice – a cărei unitate de măsură în Sistemul Internaţional de Unităţi de Măsură e
coulombul (simbolizat prin C) – este aceea că ea există în două moduri, botezate
convenţional “pozitiv” şi “negativ”, astfel încât corpurile încărcate cu sarcini electrice de
acelaşi fel (pozitive sau negative) se resping, în timp ce între corpurile electrizate cu
sarcini opuse se exercită forţe de atracţie. Până în prezent nu se cunoaşte cu exactitate
care este cauza existenţei acestui dualism al sarcinii electrice; se presupune că “sarcinile
pozitive şi cele negative reprezintă laturile contrare ale aceleiaşi calităţi, după cum, de
exemplu, noţiunile de «drept» şi «stâng» sunt laturi contrare ale proprietăţii de simetrie
a spaţiului, sau după cum se poate vorbi de cele două direcţii ale timpului” [5, p. 61].
O altă proprietate esenţială a sarcinii electrice este cea exprimată prin legea
conservării sarcinilor electrice: sarcina electrica totală, adică suma algebrică a sarcinilor
negative şi pozitive, a unui sistem izolat se păstrează constantă. De asemenea, sarcina
electrică este cuantificată, în sensul că sarcina electrica a unui corp nu poate avea orice
valoare, ci este un multiplu întreg pozitiv sau negativ al unei sarcini electrice egală în
valoare absolută cu sarcina electronului, care este de 1,602·10–19 C. (În teoria particulelor
fundamentale, se demonstrează, totuşi, posibilitatea existenţei unor subparticule – numite
quarkuri – cu sarcină electrică fracţionară: 1/3 sau 2/3 din valoarea absolută a sarcinii
electronului).
În principiu, ţinând seama de această cuantificare şi de legea conservării
sarcinilor electrice, încărcarea electrică totală a unui corp macroscopic poate avea
diferite valori, în funcţie de modalitatea şi intensitatea procedeului de electrizare.
Totodată, sarcina electrică totală a oricarui corp este un invariant relativist, valoarea ei
nedepinzând de alegerea sistemului de referinţă, nici de starea de mişcare a corpului –
spre deosebire de masa corpului, care, aşa cum se arată în teoria relativitatii restrânse,
este functie de viteza corpului. La nivel microfizic, pentru particulele elementare (cum
sunt electronul şi protonul), sarcina electrică constituie o proprietate fizică intrinsecă,
nemodificabilă: este imposibil să se “încarce” sau să se “descarce” electric o particulă
elementară. Relativ la electron şi proton, nu cunoaştem încă de ce aceste două particule

70
elementare, atât de diferite din multe puncte de vedere (de exemplu, raportul dintre masa
de repaus a protonului şi masa de repaus a electronului este 1836,11), au aceeaşi valoare
absolută a sarcinii electrice. Experimentele de laborator, în care fascicule de atomi sau
molecule de hidrogen au fost trecute prin câmpuri electrice foarte intense, indică faptul
că eventuala diferenţă de sarcină electrică dintre cele două particule este mai mică de
1,602 ·10–39C.
Cu toate că sarcina electrică reprezintă o măsură a stării de electrizare a
corpurilor, ea este insuficientă pentru descierea acţiunilor ponderomotoare ce se exercită
asupra corpurilor încărcate electric. Existenţa acestor acţiuni ponderomotoare (forţe sau
cupluri electrice) se poate explica admiţând că sarcinile electrice confera spaţiului din
jurul lor proprietăţi fizice speciale, adică generează câmp electric. Pentru a descrie
cantitativ câmpul electric generat de o sarcină electrică (sau de o distribuţie de sarcini
electrice) se introducere mărimea fizică vectorială numită intensitate a câmpului
electric, cu valoarea absolută E, şi egală cu raportul dintre forţa electrică F e care se
exercită asupra unei sarcini electrice de probă q, adusă în câmpul respectiv, şi valoarea
acestei sarcini: E = Fe/q. Sarcina de probă este o sarcină punctiformă, pozitivă prin
convenţie şi care, practic, nu modifică câmpul electric în locul unde e situată şi nici
distribuţia de sarcini ce generează acel câmp. Cel mai adesea, valoarea absolută
intensităţii câmpului electric (care, în general, este funcţie de coordonatele spaţiale şi de
timp) se exprimă în volţi pe metru (V/m).
Curbele din spaţiu la care, în fiecare punct, vectorul intensitate al unui câmp
electric este tangent definesc liniile de forţă (sau liniile de câmp) ale respectivului câmp;
ansamblul liniilor de câmp, reprezentate grafic, formează ceea ce se numeşte spectrul de
câmp. Dacă intensitatea câmpului electric nu este variabilă în timp, atunci câmpul este
electrostatic.
Conform legii lui Coulomb, stabilită pe cale empirică, forţele care se exercită
asupra a două sarcini electrice punctiforme q1 şi q2 aflate la distanţa r una de cealaltă
într-un mediu oarecare au următoarele proprietăţi:
– satisfac principiul acţiunii şi reacţiunii: forţa exercitată de prima sarcină (q1)
asupra celei de-a doua (q2) este egală şi de sens contrar forţei cu care q 2 acţionează
asupra lui q1;
– dacă sarcinile au acelaşi semn, forţele sunt de respingere, iar dacă au semne
contrare, forţele sunt de atracţie;

71
 – în valoare absolută, forţele sunt proporţionale cu produsul sarcinilor electrice,
invers proporţionale cu pătratul distanţei dintre ele şi depind de mediul în care se
află sarcinile, astfel încât forţa de interacţiune electrostatică Fes dintre q1 şi q2 are
expresia: Fes = kq1q2/r2, unde k este o constantă a cărei valoare depinde de natura
mediului.
Spectrul de câmp al unei sarcini electrice punctiforme, plasată într-un mediu
omogen şi izotrop, este reprezentat de un ansamblu de semidrepte dispuse simetric,
radiale şi trecând prin sarcina electrică (sursa câmpului). Sensul liniilor de forţă a fost
stabilit prin convenţie: spre exterior pentru sarcini pozitive, spre interior pentru sarcini
negative. În cazul când există o distribuţie de mai multe sarcini, intensitatea câmpului
rezultant se determină prin însumarea vectorială a intensităţilor câmpurilor electrice
individuale (principiul superpoziţiilor câmpurilor).
Intensitatea câmpului electric (introdusă prin intermediul altei mărimi vectoriale:
forţa electrică) oferă un “instrument” util şi intuitiv pentru caracterizarea câmpului
electric. În anumite situaţii concrete însă, operaţia de însumare vectorială (ce devine
uneori integrare, în sens matematic, a unei variabile vectoriale) este prea dificilă.
Deoarece operaţiile matematice cu scalari sunt mai convenabile, s-a introdus un alt
parametru, de tip scalar, pentru descrierea câmpului electric: potenţialul electric V.
Semnificaţia fizică a lui V este următoarea: potenţialul electric într-un punct P situat la
distanţa r de o sarcină punctiformă fixă reprezintă lucrul mecanic (v. cap. 8) efectuat de
forţele electrice pentru a deplasa o sarcină de probă de la infinit până în punctul P.
Generalizând, potenţialul într-un punct al unei distribuţii de sarcini punctiforme este dat
de suma algebrică a potenţialelor individuale (legea superpoziţiei potenţialelor). Unitatea
de măsură pentru potenţialul electric este voltul (V).
Ca şi intensitatea câmpului electric, potenţialul electric permite o reprezentare
grafică intuitivă a câmpului electric: suprafeţele (sau curbele) echipotenţiale,
reprezentând suprafeţele (curbele) în ale căror puncte potenţialul electric are aceeaşi
valoare. Direcţia perpendicularei la tangenta într-un punct la suprafaţa echipotenţială
(respectiv, curba echipotenţială) coincide cu direcţia liniei de câmp în punctul respectiv.
Între intensitatea câmpului electric E şi potenţialul electric V există o relaţie
directă; de exemplu, în cazul particular al câmpurilor electrostatice uniforme – pentru
care liniile de câmp sunt paralele şi echidistante – această relaţie capătă forma simplă: E
= U/d, unde U este diferenţa de potenţial electric (sau tensiunea electrică) dintre două
puncte situate în câmp la distanţa d. În general, relatia dintre E şi V conduce la stabilirea

72
unei ecuaţii cu derivate parţiale (ecuaţia lui Poisson), ale cărei soluţii determină expresia
potenţialului electric pentru o distribuţie dată de sarcini. Expresia potenţialului, la rândul
ei, permite aflarea lui E şi a forţelor electrice.
Într-un mod similar cu câmpul electrostatic, poate fi tratat formal şi câmpul
magnetic static. Numai că, în acest caz, se pune problema existenţei “sarcinilor
magnetice”. Până în prezent, experimentele nu au putut dovedi cu certitudine că există
“sarcini magnetice”, adică nu s-au evidentiat monopoli magnetici (particule numai cu
“sarcină nord”, sau numai cu “sarcină sud”). Presupunând că există o “sarcina
magnetică” elementară, fizicianul francez P.A.M. Dirac a dedus, din simetrizarea
ecuaţiilor lui Maxwell, că aceasta ar trebui să aibă o valoare de 68,5 ori mai mare decât
sarcina electronului în valoare absoluta; prin urmare, forţa de interacţiune dintre două
“sarcini magnetice” elementare, situate la distanţa de 1 cm una de alta, ar fi de (68,5) 2 =
4692,25 ori mai mare decât forţa de interacţiune dintre două sarcini electrice elementare
situate la aceeaşi distanţă. Tocmai această valoare foarte mare a interacţiunii dintre
presupuşii monopoli magnetici face imposibilă (deocamdată) eventuala lor detectare pe
cale experimentală, căci ar fi necesare energii uriaşe, imposibil de atins astăzi în
acceleratoarele de particule. Legat de această chestiune, sunt două posibilităţi, cu
consecinţe diferite: “1. dacă «monopolul magnetic» va fi pus în evidenţă pe cale
experimentală va trebui reformulate fundamentele electrodinamicii clasice, ale
electrodinamicii cuantice şi ale teoriei cuantice a câmpurilor; 2). dacă existenţa sa nu
va fi dovedită pe cale experimentală şi se va ajunge la concluzia că o astfel de particulă
nu există, va trebui să se elaboreze un principiu fizic conform căruia, în natură, există o
asimetrie în privinţa sarcinilor electrice şi a «sarcinilor magnetice», adică nu pot exista
decât particule elementare: fie cu sarcina electrică, fie neutre din punct de vedere
electric” [6, p. 20 – 21].
6. Aşa cum s-a menţionat anterior, descrierea formală a câmpurilor electrostatice
(ca şi a celor magnetostatice şi gravitostatice) – în care parametrul timp nu intervine
explicit – nu contrazice, în aparenţă, principiul acţiunii instantanee la distanţă. De
asemenea, în regimuri statice, câmpurile electrice şi magnetice sunt separate. Lucrurile
se schimbă radical pentru fenomenele electrice variabile temporal: în aceste cazuri, în
conformitate cu principiul contiguităţii şi în acord cu experienţa, acţiunile
ponderomotoare se transmit localizat, cu viteză finită, prin intermediul câmpului electric.
Mai mult decât atâta, pentru regimuri variabile în timp, câmpurilor electrice li se
asociază inseparabil şi câmpuri magnetice, ele intercondiţionându-se reciproc şi formând

73
sisteme fizice unitare. Mai precis, un câmp electric variabil în timp generează un câmp
magnetic (ceea ce face posibilă, de pildă, realizarea electromagneţilor), iar un câmp
magnetic variabil în timp produce un câmp electric (aşa cum se întâmplă în centralele
electrice). Prin urmare, într-o viziune generalizatoare, câmpul electric şi câmpul
magnetic sunt două aspecte sub care ni se relevă un câmp cu caracter fundamental:
câmpul electromagnetic.
Din punct de vedere macroscopic, câmpul electromagnetic este descris de
ecuaţiile lui Maxwell, care, în esenţă (şi fără a folosi simbolismul fizico-matematic) pot
fi rezumate astfel:
1. există sarcini electrice (care se conservă);
2. nu există sarcini magnetice;
3. un câmp electric variabil în timp (în particular, un curent electric) generează un câmp
magnetic (legea circuitului magnetic);
4. un câmp magnetic variabil în timp generează un câmp electric (legea inducţiei
electromagnetice.
Pentru a forma un sistem matematic care să determine complet câmpul
electromagnetic într-un anumit domeniu spaţial, la aceste ecuaţii trebuie adăugate:
- aşa-numitele relaţii de material, ce ţin seama de modul în care interacţiunile
electromagnetice depind de caracteristicile mediului material;
- condiţiile iniţiale (valorile intensităţilor câmpurilor electrice şi magnetice la
momentul iniţial);
- condiţiile la limită (sau “ecuaţiile de trecere”) pe care trebuie să le verifice
componentele electrice şi magnetice pe suprafeţele de separaţie dintre subdomeniile cu
proprietăţi electrice şi magnetice distincte; în cazul în care suprafaţa ce mărgineşte
domeniul este extinsă la infinit, condiţiile respective devin condiţii la infinit.
Din ecuaţiile câmpului electromagnetic reiese caracterul lui intrinsec, de entitate
fizică fundamental diferită de ceea ce îndeobşte numim substanţă. Astfel, pot exista
câmpuri electromagnetice în zone ale spaţiului în care nu există surse electrice şi/sau
magnetice; totodată, aceste câmpuri poartă energie, au impuls şi moment cinetic şi deci
au o existenţă total independentă de sarcini şi curenţi electrici.
În electrodinamica relativistă, pornind de la constatarea că ecuaţiile lui Maxwell
sunt invariante faţă de anumite transformări de coordonate (grupul de transformări
Lorentz - Einstein), se demonstrează că magnetismul este în realitate un efect relativist,
un rezultat al mişcării sarcinilor electrice. Concret, aceasta înseamnă că dacă ne-am

74
deplasa împreună cu sarcinile electrice, nu am observa vreun efect magnetic (şi nici vreo
modificare a stării sarcinilor electrice).
O altă consecinţă importantă a ecuaţiilor lui Maxwell este că ele arată cum, din
interacţiunea câmpurilor electrice şi magnetice, rezultă unde electromagnetice care se
propagă prin spaţiu. În acord cu legea circuitului magnetic, un câmp electric variabil în
timp produce un câmp mgnetic, iar acesta fiind variabil în timp generează, în
conformitate cu legea inducţiei electromagnetice, un câmp electric. Astfel, din aproape în
aproape, în spaţiu şi în timp – prin contiguitate –, câmpurile electric şi magnetic se
intercondiţionează şi formează unde electromagnetice. Calculând viteza în vid a acestor
unde, Maxwell a constatat că ea este egală, în mod riguros, cu viteza luminii în vid. De
aici, a tras concluzia că lumina este constituită din unde electromagnetice, ceea cea
reprezentat un argument decisiv în susţinerea teoriei privind natura ondulatorie a luminii.
(Astăzi se admite că lumina are un un dublu caracter, ondulatoriu şi corpuscular,
corpusculii de lumină fiind numiţi fotoni).
7. De la Newton încoace, admitem că orice corp material, indiferent de natura
lui, posedă proprietatea de a reacţiona la prezenţa altor corpuri. Mai exact spus, toate
corpurile exercită unele asupra altora o forţă de atracţie, numită atracţie universală sau
forţă de gravitaţie. Această forţă depinde de inversul pătratului distanţei dintre corpuri şi
de o mărime proprie fiecăruia dintre corpurile implicate: masa lor gravitaţională.
În vorbirea curentă, noţiunea de masă pare una simplă, prin ea înţelegându-se de obicei
cantitatea de substanţă. În fizică însă, conceptul de masă are două accepţiuni, diferite în
semnificaţii: masa inerţială (sau inertă) şi masa gravitaţională. (Cantitatea de substanţă se
exprimă în numărul de moli sau kilomoli).
Masa inerţială (mi) a unui corp măsoară “rezistenţa” lui (inerţia) faţă de forţele
care tind să-i modifice starea de mişcare; ea intervine, de pildă, în formula care exprimă
principiul al doilea din mecanica newtoniană: F = mia, unde F reprezintă forţa ce
imprimă acceleraţia a corpului cu masa inertă mi.
Masa gravitaţională (mg) a unui corp este măsura greutăţii lui şi apare în
expresia legii atracţiei universale: Fg = γmg1mg2/r2, în care Fg este mărimea forţei de
atracţie gravitaţională dintre două corpuri cu masele gravitaţionale m g1 şi, respectiv, mg2,
r este distanţa dintre corpuri, iar γ este constanta atracţiei universale.
Din relaţiile precedente reiese că masa inertă şi masa gravitaţională se referă la
aspecte fizice diferite ale unuia şi aceluiaşi corp material. Totuşi, una din cele mai
tulburătoare experimente din fizică (efectuată prima oară de Galileo Galilei) sugerează

75
existenţa unei conexiuni intime între mi si mg. Galilei a lăsat să cadă din vârful turnului
din Pisa obiecte cu mase gravitaţionale diferite, de exemplu, o ghiulea şi un glonţ de
muschetă. Ce ar fi de asteptat într-un astfel de experiment? Dacă se iau în considerare
doar greutăţile corpurilor (adică numai gravitaţia), lucrurile par simple: forţele care atrag
la sol fiecare din corpuri sunt diferite, căci o ghiulea cântăreşte mai mult decât un glonţ.
Întrucât la o forţă mai mare corespunde o acceleraţie mai mare, rezultă că ghiuleaua ar
trebui să ajungă la sol înaintea glonţului de muschetă (aşa cum afirmau aristotelienii).
Dar experimental se dovedeşte că cele două corpuri ating solul după acelaşi interval de
timp de la lansare (desigur, dacă se neglijează frecarea cu aerul). Cauza acestui
comportament, ciudat pentru “bunul simţ”, este inerţia. Ghiuleaua, care are o masă
gravitaţională mai mare decât cea a glonţului, are, de asemenea, şi o masă inertă
proporţional mai mare, deci şi o “rezistenţă” la accelerare superioară. Constatarea că
toate corpurile cad pe pământ cu aceeaşi acceleraţie se poate explica dacă se admite că
masa inertă este egală cu masa gravitaţională.
Egalitatea dintre masa inertă şi masa gravitaţională (stabilită experimental cu o
precizie mai mare de 10–12) este un fapt empiric de importanţă crucială în fizică, dar care
nu are (încă) o explicaţie, tot aşa cum nu se ştie de ce masele (“sarcinile gravitaţionale”)
sunt întotdeauna pozitive, cu toate că nici o lege a fizicii nu exclude a priori posibilitatea
existenţei maselor negative.
Interacţiunea gravitatională poate fi descrisă considerând că fiecare masă
generează în jurul ei un câmp de forţe – câmpul gravitaţional – ce acţionează asupra
altor mase din univers. Similaritatea dintre expresia matematică a legii lui Coulomb şi
formula atracţiei universale permite ca fenomenele gravitostatice (unde intervin câmpuri
gravitaţionale invariabile temporal) să fie tratate într-o manieră analoagă cu cele
electrostatice, cu precizarea că, spre deosebire de sarcinile electrice, sarcinile gravifice
sunt de un singur tip, iar forţele gravitaţionale sunt exclusiv forţe de atracţie. De
asemenea, forţele gravitaţionale sunt cu mult mai mici decât forţele electrostatice. Un
calcul simplu arată că raportul dintre forţa electrostatică F e şi forţa gravitaţională Fg
dintre două particule (situate în vid, unde k este egal cu 9·10 9 m/F) cu sarcinile electrice
q1 şi q2 şi cu masele, respectiv, m1 şi m2 este: Fe/Fg = (k/γ)(q1q2/m1m2). Dacă cele două
particule sunt protonul (cu m1 = 1,67·10–27 kg şi q1 = 1,6·10–19 C) şi electronul (cu m2 =
9,1·10–31 kg şi q2 egal în valoare absolută cu q1) – constituenţii atomului de hidrogen –
atunci rezultă (γ fiind egal cu 6,67·10–11 Nm2kg–2) că raportul Fe/Fg are valoarea enormă
de 2,27·1039.

76
 O altă diferenţă între sarcina electrică şi masă (cea din urmă ar putea fi denumită
“sarcină gravifică”) este că masa nu este un invariant relativist; în teoria relativităţii
restrânse se demonstrează (iar experimentele o confirmă) că masa m a unui corp creşte
cu viteza sa v după formula: m = m0/(1 – v2/c2)1/2, unde m0 este masa de repaus a
corpului (când v = 0), şi c reprezintă viteza luminii în vid (egală cu 3·10 8 m/s). Datorită
valorii mari a lui c, efectele relativiste (printre care variaţia masei cu viteza) devin
semnificative doar la viteze apropiate de viteza luminii în vid, când raportul v 2/c2 nu este
neglijabil. Din ultima formulă se observă că particulele cu masa de repaus diferită de
zero nu pot atinge viteza luminii în vid, căci în acest caz masa lor ar deveni infinită.
Particulele cu viteza egală cu c (cum sunt, de exemplu, fotonii) nu au masă de repaus.
Cel mai cunoscut rezultat al teoriei relativităţii restrânse este relaţia lui Einstein
privind “echivalenţa” dintre masă (m) şi energie (W):
W = mc2 (1)
Referitor la această relaţie, Einstein nota: “Potrivit teoriei relativităţii, între
masă şi energie nu este o deosebire esenţială, energia are masă şi masa reprezintă
energie” (citat după [6], p. 59). O altă interpretare este aceea că formula respectivă nu se
referă la o echivalenţă intrinsecă între masă şi energie (care conduce la transformarea
masei în energie şi reciproc), ci ea exprimă doar o echivalenţă în sens strict cantitativ:
dacă într-un proces fizic se produce o variaţie de masă, acesteia îi corespunde o variaţie
de energie şi invers. De pildă, dacă un corp eliberează energia W sub forma de radiaţie,
masa corpului se micşorează cu cantitatea W/c 2. În această viziune, masa şi energia sunt
mărimi fizice ce reprezintă calităţi diferite ale materiei, masa fiind o măsură a inerţiei
sistemelor fizice şi a diferitelor interacţiuni ale acestora cu alte sisteme, în vreme ce
energia este o “măsură” a mişcării sub toate formele şi transformările ei.
Formula (1) este una din cele mai folosite în fizica modernă. Printre altele, ea
permite o estimare a “tăriei” cuplajului electronilor cu câmpul electromagnetic. În acest
scop, se calculează constanta de cuplaj α, o mărime adimensională egală cu raportul
dintre energia electrostatică We a câmpului electric dintre doi electroni aflaţi în vid la o
distanţă egală cu lungimea de undă Compton λC a electronului (într-o primă aproximaţie,
λC a unei particule exprimă dimensiunea acelei particule) şi energia de repaus W 0 a
electronului:
α = We/W0 (2)
We = k0q2/λC (3)
λC = h/2πm0c (4)

77
 E0 = m0c2 (5)
unde q = sarcina electrică a electronului, m0 = masa de repaus a electronului, c = viteza
luminii în vid, iar h este constanta lui Planck (egală cu 6,62·10 –34 Js), o constantă
universală foarte importantă în microfizică (v. cap. 8). Introducând valorile numerice, din
relaţiile (2) – (5) rezultă că α = 1/137. După cum se observă, această constantă nu
depinde de masa electronului; ea cuantifică cuplajul cu câmpul electromagnetic al
oricărei particule elementare cu sarcină electrică egală, în valoare absolută, cu cea a
electronului. Faptul că interacţiunea electromagnetică este, la nivel microfizic, mult mai
puternică decât cea gravitaţională se reflecta şi în valoarea foarte mică (10 –39) a
constantei de cuplaj gravitaţional.
8. În cadrul fizicii clasice nu se comentează în mod semnificativ constatarea
empirică referitoare la egalitatea dintre masa inertă şi masa gravitaţională. În teoria
relativităţii generalizate (care este de fapt o teorie a gravitaţiei), Einstein a transformat
egalitatea respectivă în postulat, introducând principiul echivalenţei dintre forţele de
acceleraţie şi forţele gravitaţionale. Acest principiu afirmă că, într-o zonă suficient de
mică a spaţiului, este imposibilă distingerea dintre forţele de acceleraţie şi forţele
gravitaţionale.
Conform principiului echivalenţei, nu se poate discerne între un sistem de
referinţă în repaus aflat într-un câmp gravitaţional uniform şi un sistem uniform accelerat
într-un spaţiu vid. Ca argument, putem folosi un experiment mental propus chiar de
Einstein. Să presupunem, într-o primă situatie, că ne aflăm într-un lift fără ferestre care
este în repaus faţă de Pământ şi în câmpul gravitaţional uniform al acestuia. Dacă dăm
drumul unei bile, ea va cădea spre podeaua liftului, sub acţiunea greutăţii Fg, cu o
acceleraţie a = g, unde g este acceleraţia gravitaţională. În a doua situaţie, să considerăm
că liftul se găseşte undeva în spaţiul vid, foarte departe de orice corp material, şi că este
accelerat în sus, de o forţă Fa, cu o acceleratie a = g. Şi în acest caz, dacă lăsăm bila
liberă, o vom observa “căzând” la podea cu aceeaşi acceleraţie a = g. Prin urmare, în
ambele cazuri, forţa care pune în mişcare bila este, ca valoare absolută, aceeaşi. Dar,
întrucât liftul nu are ferestre, nu putem distinge între cele două situaţii: F g şi Fa sunt
confundabile.
Echivalenţa locală dintre forţele gravitaţionale şi forţele de acceleraţie
corespunde, după Einstein, unei caracteristici locale a unui câmp. Despre ce tip de câmp
poate fi vorba? Acest câmp, arăta Einstein, este spaţiu-timpul (continuum-ul
cvadridimensional, în care a patra dimensiune este timpul). În relativitatea generalizată,

78
gravitaţia reprezintă curbarea spaţiului determinată de prezenţa materiei. În acest fel, nu
mai este nevoie de conceptul de forţă gravitaţională: un corp masiv modifică
semnificativ curbura spaţiu-timpului din vecinătatea sa, “obligând” corpurile din jur să
urmeze traiectorii care ne apar nouă, obişnuiţi cu spaţiul drept tridimensional, ca fiind
cauzate de nişte forţe. Inaptitudinea de a percepe deformarea spaţiu-timpului datorată
prezenţei maselor ne face să credem în existenţa unei forţe - cea gravitaţională - care,
potrivit relativităţii generalizate, de fapt nu există! În esenţă, teoria lui Einstein
geometrizează fenomenul gravitaţiei, deoarece structura sau “forma” spaţiului
influenţează mişcările corpurilor prin el, iar spaţiul, la rândul lui, este influenţat -
conform acestei teorii - de masele conţinute în spaţiu.
Sintetizând schimbările profunde pe care teoria relativităţii generalizate le-au
impus concepţiei noastre despre universul fizic, Fritjof Capra sublinia că, “în cadrul
aceastei teorii, influenţa unui corp dotat cu masă asupra spaţiului care-l înconjoară are
mai multe implicaţii decât are în electrodinamică influenţa exercitată de un corp
încărcat electric. Şi în acest caz, spaţiul capătă o asemenea «stare» încât orice alt corp
va resimţi o forţă, dar de această dată va fi afectată şi geometria şi, o dată cu ea,
structura însăşi a spaţiului.[...] Oriunde există un corp cu masă există şi câmp
gravitaţional şi acest câmp se va manifesta curbând spaţiul din jurul corpului. Nu
trebuie să credem, în nici un caz, că, de fapt, câmpul umple spaţiul şi îl «curbează». Nu
există distincţie între acestea două: câmpul este spaţiul curb! În relativitatea generală,
câmpul şi structura, sau geometria şi spaţiul sunt unul şi acelaşi lucru. În ecuaţiile de
câmp ale lui Einstein, ele sunt reprezentate de aceeaşi mărime matematică. Aşadar,
conform teoriei lui Einstein, materia nu poate fi separată de câmp, sau gravitaţie, iar
câmpul gravitaţional nu poate fi separat de spaţiul curb. Materia şi spaţiul sunt
concepute ca părţi inseparabile ale unui întreg unic. Pe de o parte, corpurile determină
structura spaţiului, dar, pe de altă parte, sunt la rândul lor influenţate de acest spaţiu”
[7, p. 177].
Deşi teoriile relativităţii (atât cea restrânsă, cât şi cea generalizată) par a fi bizare
în raport cu ideile pe care ni le formăm în mod obişnuit – din trăirile cotidiene – despre
materie, spaţiu, timp şi gravitaţie, ele au o solidă confirmare experimentală. O asemenea
confirmare se referă la devierea unui fascicul luminos într-un câmp gravitaţional intens.
Un fascicol luminos transportă, desigur, o anumită energie W. Din relaţia (1) de mai sus,
lui W îi corespunde o “masă” efectivă m = W/c 2, supusă acţiunilor gravitaţionale, astfel
încât, atunci când un fascicol luminos provenit de la o stea trece prin apropierea unui

79
corp cu masă mare (Soarele, de exemplu), va fi deviat. Devierea respectivă poate fi
calculată ţinând seama de efectele curbării spaţiu-timpului induse de corpul masiv pe
lângă care trece raza de lumină. În cazul Soarelui, Einstein a calculat o deviere de 1,7’’,
care a coincis cu cea determinată de A. Eddington în timpul unei eclipse solare din anul
1916.
9. În mod foarte sintetic se poate vorbi de un „principiu al câmpului (fizic)”, ale
cărui trăsături prerogative formale sunt:
I. Existenţa/implicarea sursei/surselor de câmp.
II. Acţiunea la distanţă – de la sursa/sursele câmpului până la entităţile
sensibile la câmp (ca opusă contactului direct/mecanic).
III. Nelimitarea – absenţa frontierelor distincte ale acţiunii/influenţei
câmpului (teoretic infinită).
IV. Integritatea/continuitatea câmpului (câmpul nu are “goluri”).
V. Anumiţi parametri ai proceselor care au loc în interiorul unei zone aflate
sub acţiunea/influenţa câmpului sunt dependenţi de modul în care, în zona
respectivă, caracteristicile câmpului variază în raport cu coordonatele
spaţiale.
VI. Coexistenţa câmpurilor – în aceeaşi zonă din spaţiu pot acţiona/îşi pot
exercita influenţele, concomitent, mai multe câmpuri (în contrast cu
impenetrabilitatea corpurilor substanţiale).
VII. Natura şi proprietăţile câmpului sunt sintetizate în ecuaţiile de câmp
(scalare, vectoriale, tensoriale, spinoriale etc.) şi respectă anumite principii de
extrem (de exemplu principiul minimei acţiuni) şi de invarianţă faţă de
transformări spaţio-temporale (legi de conservare).
VIII. Măsurabilitatea – posibilitatea de estimare cantitativă a unor parametrii
ai câmpului (intensitate, dependenţa de distanţă etc.).
Postulatul V este cel mai indicativ: demonstrarea empirică a dependenţei
parametrilor unui proces de localizarea sa spaţială într-o anumită zonă
(ansamblu, domeniu, regiune) este o indicaţie directă că respectivul proces se
produce într-un câmp.
10. Apariţia şi dezvoltarea ideilor despre câmp a impus o reconsiderare a
conceptului de materie ca desemnând numai substanţa în sens fizico-chimic. Realitate
obiectivă, materia ni se prezintă astăzi, din punct de vedere fizic, în două forme

80
existenţiale fundamentale: substanţă si câmp, care, în funcţie de nivelele de organizare
macroscopic şi microscopic ale materiei, reflectă anumite proprietăţi fizice specifice.
La nivelul de organizare macrofizic, definit prin dimensiuni spaţiale mult mai
mari decât cele ale atomilor şi moleculelor (care sunt de ordinul a 10 –10 m – 10–8 m) şi
prin neglijarea efectelor cuantice, proprietăţile fizice generale ale câmpurilor sunt:
– au distribuţii şi evolutii continue în spaţiu şi timp;
– au un număr nelimitat de grade de libertate;
– posedă impuls şi energie bine determinate;
– transmit acţiuni fizice din aproape în aproape, cu viteză finită.
La rândul ei, din punct de vedere macrofizic, substanţa se caracterizează prin:
– caracter discontinuu;
– poziţii spaţio-temporale bine determinate (formă, volum);
– număr limitat de grade de libertate;
– masă şi energie de repaus, impuls, moment cinetic şi energie cinetică (în cazul
mişcării mecanice).
Prin urmare, la nivel macrofizic (unde “funcţionează” fizica zisă clasică),
delimitarea dintre substanţă şi câmp capătă semnificaţie fizică evidentă. Nu la fel stau
lucrurile pe palierul de organizare microfizic, unde domină efectele cuantice. Aici,
delimitarea dintre câmp şi substanţă nu mai este evidentă, căci ele formează o entitate
fizică cu proprietăţi specifice cuantice, reflectate în unitatea dialectică câmp –
particulă. În teoria cuantică a câmpurilor, particulele elementare sunt considerate cuante
ale unui anumit câmp, care se presupune a fi cuantificat.
Pentru fizica modernă, conceptul de câmp cuantic (diferit de noţiunea clasică de
câmp) este unul de maximă extensie, cu ajutorul căruia sunt descrise toate particulele
elementare şi interacţiunile dintre ele. Ca entitate fizică fundamentală, câmpul cuantic
este un “mediu” continuu (dar şi “granular” totodată), prezent peste tot în spaţiu, iar
particulele nu sunt altceva decât condensări locale în câmp, “pachete” de energie
vibratorie care apar, se mişcă şi dispar în câmpul suport. Aşa cum nota Hermann Weyl,
“o particulă materială cum ar fi electronul este o mică regiune a câmpului electric în
care intensitatea câmpului atinge valori enorme, indicând faptul că o cantitate mare de
energie este concentrată într-un spaţiu foarte restrâns. Un asemenea nod de energie,
care nu este delimitat clar de restul câmpului, se propagă prin spaţiul vid aşa cum un
val traversează suprafaţa unui lac; nu există substanţă din care să se constituie
electronul” [8, p. 171]. Pe de altă parte, dacă luăm termenul de “substanţă” (ousia, în

81
limba greacă) în sens filozofic, ca “esenţă” a unui lucru (adică ceea ce acesta este în mod
real, prin opoziţie cu felul cum apare), atunci “substanţa” electronului este câmpul
electric. Generalizând, fizicianul teoretician de origine română Basarab Nicolescu ajunge
la concluzia că “realitatea subiacentă este formată de câmpuri, în timp ce realitatea
manifestată este aceea a particulelor” ([9, p. 30]. O imagine plastică oferă H. R. Pagels,
rezumată astfel de B. Nicolescu: "S-ar putea reprezenta un câmp printr-o reţea formată
din resorturi metalice ataşate unele de altele. Reţeaua umple tot spaţiul. Resorturile sunt
infinit mici şi deci, într-o regiune mică a spaţiului, există un număr infinit de resorturi.
Vibraţia unui anumit resort corespunde la o cuantă de câmp. Diferitele câmpuri
interacţionează între ele: diversele reţele constituite din resorturi sunt interconectate
prin alte resorturi, formând super-reţele, reţele de reţele. Devine astfel posibilă o
descriere a unităţii lumii, în care coexistă vizibilul şi invizibilul. Resorturile înseşi sunt
invizibile, dar vibraţiile acestor resorturi sunt observabile" [9, p. 30 – 31].
Teoria modernă a câmpului a condus şi la o nouă interpretare a interacţiunilor
dintre particule şi corpuri, care sunt descrise acum ca schimburi de cuante de câmp
(particule mediatori). Astfel, interacţiunea electromagnetică este mediată de fotoni, cea
nucleară de mezoni, cea gravitaţională de gravitoni (încă ipotetici) etc. De pildă, atunci
când doi electroni se apropie unul de altul, unul dintre ei emite un foton pe care al doilea
electron îl absoarbe. Prin emisia, respectiv absorbţia fotonului, electronii îşi modifică
vitezele şi direcţiile de mişcare, îndepărtându-se unul de celălalt. În limbajul fizicii
clasice, se spune că între electroni se exercită o forţă de respingere; în realitate, forţa
reprezintă efectul cumulat la nivel macroscopic al schimburilor de fotoni. Fotonul care a
mediat această interacţiune este un “foton virtual”, căci el există numai atât timp cât
durează schimbul.
Cu cât particulele mediatoare ale interacţiunilor au masa de repaus mai mare, cu
atât energia necesară apariţiei lor este mai mare, şi cu atât mai scurt este intervalul de
timp necesar procesului de schimb. (Timpul de viaţă al unei particule “create” printr-o
fluctuaţie energetică este invers proporţional cu mărimea acestei fluctuaţii, conform
uneia din relaţiile de incertitudine a lui Heisenberg). De aceea, nucleonii (protonii şi
neutronii, constituenţii nucleelor atomice) pot schimba mezoni – particule relativ masive,
cu masa de repaus egală cu circa 1/7 din masa unui nucleon – numai dacă se află foarte
aproape unul de celălalt, astfel încât raza de acţiune a interacţiunii nucleare este foarte
mică (circa 10–15 m). În contrast, schimbul de fotoni virtuali este posibil la distanţe oricât
de mari, întrucât fotonii, neavând masă de repaus, pot fi generaţi dintr-o fluctuaţie

82
energetică oricât de mică; aşa se explică de ce raza de acţiune a interacţiunilor
electromagnetice este infinită.
În imensa diversitate a fenomenelor naturale, fizica de astăzi distinge patru tipuri
de interacţiuni fundamentale – graviţatională, electromagnetică, nucleară (sau tare) şi
slabă (care apare, de exemplu, în unele tipuri de dezintegrare nucleară) – ce se
deosebesc, în principal, prin: natura mediatorilor, constanta de cuplaj (“tăria” interacţiei)
şi raza de acţiune. Aceste date sunt prezentate în tabelul 4.
Tabelul 4 – Interacţiunile fizice fundamentale

Interacţiunea Particula mediatoare Constanta de Raza de Durata

(forţa, câmpul) (cuanta de câmp) cuplaj acţiune interacţiunii
Gravitaţională Gravitonul (ipotetic) 10–39 infinită ?
Electromagnetică Fotonul 1/137 infinită 10–8 s
Slabă Bosoni intermediari 10–6 < 10–14 m 10–10 s
Tare (nucleară) Gluoni 1 < 10–15 m 10–23 s

Plecând de la ideea că lumea este unitară, în prezent se depun eforturi teoretice şi

experimentale deosebite pentru a se demonstra că cele patru tipuri de interacţiuni sunt
faţete ale unei singure interacţiuni cu caracter realmente fundamental. Deocamdată s-a
reuşit unificarea interacţiunii electromagnetice cu cea slabă – rezultând ceea ce se
numeşte interacţiunea electroslabă –, dar mai este până la Marea Unificare (visul lui
Einstein). Una din modalităţile prin care fizicienii teoreticieni încearcă să o realizeze este
dezvoltarea fascinantei ipoteze a supercorzilor. În teoriile (căci sunt mai multe) privind
supercorzile, “ideea de bază este că entităţile fundamentale din universul nostru nu sunt
punctiforme, ci nişte minuscule corzi în formă de buclă, iar diferitele particule
subnucleare reprezintă diverse moduri de vibraţie – diverse armonice – ale acestor
corzi. Corzile au dimensiunea lungimii Planck (egală cu 2·10–23 cm – n. n.); cu alte
cuvinte, ele sunt mai mici prin mulţi factori de zece decât ceea ce putem testa în
realitate” [10, p. 189]. Pentru realizarea unificării interacţiunilor fundamentale şi
explicarea quarkurilor, gluonilor, etc. prin vibraţii ale supercorzilor, teoriile respective
renunţă la ideea de spaţiu tridimensional cu care suntem obişnuiţi, şi postulează că
spaţiul are cinci, zece sau mai multe dimensiuni, dintre care nu ne sunt accesibile decât
trei.
11. În fizica modernă (care a depăşit viziunea mecanicistă), conceptele
fundamentale ce stabilesc cadrele în care sunt gândite fenomenele fizice sunt cele de

83
câmp şi de energie, astfel încât ceea ce îndeobşte denumim „lucru”/entitate reprezintă în
esenţă o configuraţie locală şi particulară a unui câmp de energie ne-separabil de univers
în ansamblul lui. Totodată, conceptul de câmp, aşa cum apare el în teoria cuantică,
rămâne marcat de o vaguitate caracteristică şi de o indeterminare fundamentală. Se
afirmă despre electron, de pildă, că este un fel de „nor” de sarcină electrică, iar
determinarea sa ca apariţie evenimenţială nu depinde decât de instrumentele noastre de
măsură. Pe de altă parte, în tot ceea ce observăm, la nivel macroscopic în percepţia
noastră, în manifestările naturale, găsim structuri bine definite. În consecinţă,
conceptualizarea trecerii de la un câmp indefinit spre un univers structurat în forme
delimitabile pune probleme delicate. Dacă admitem că universul „izvorăşte” în fiecare
moment din vacuitatea unui câmp unificat subiacent materiei aşa cum o percepem, dacă
o fluctuaţie haotică se află la originea lui, nu este mai puţin de acceptat că progresia spre
forme/structuri organizate este tendinţa sa cea mai evidentă. Însăşi organizarea
universului urmează o lege a complexităţii crecânde, de la structurile inanimate, trecând
prin entităţile vii, până la fiinţa gânditoare – omul.
Existenţa formelor „lucrurilor” presupune ca necesară o cauzalitate formativă
(adică una referitoare la „punerea în formă”) ce funcţionează în Natură şi care stabileşte
legăturile dintre câmpul fundamental şi formele manifestate. Sintagma „punere în
formă” duce imediat la conceptul de informaţie care, deci, trebuie alăturat şi pus în
conlucrare cu cele de câmp şi de energie. Viitoarea „nouă fizică” se va ivi, probabil, din
această extensie ontologică şi epistemologică.
Câmpul este invizibil ochilor noştri, în afară de cazul în care se poate, prin
artificii experimentale, ajunge la a-l evidenţia indirect, ca în experienţa clasică cu
magnetul şi pilitura de fier. Ceea ce se observă este că acţiunea câmpului generează
(conturează) o formă. Câmpul modelează deci o structură spaţială. Pilitura de fier se
dispune după configuraţia câmpului magnetic şi se crează astfel o organizare structurală
caracteristică, căci „fineţea” grăuntelui de pilitură de fier îl face sensibil la acţiunile
câmpului. Ştim însă că şi obiectele de dimensiuni mai mari şi foarte mari pot fi
influenţate de la distanţe mai mari sau mai mici (adică fără contact direct). Există, de
pildă, un câmp magnetic terestru care orientează acele busolelor. De asemenea, faptul că
o piatră lăsată din mână cade spre pe sol nu este explicabil decât presupunând existenţa
unui câmp gravitaţional al Pământului, pe care totuşi nu-l zărim. Tot un câmp
gravitaţional este responsabil de relaţiile dintre corpurile celeste, de mişcările stelelor şi
planetelor. Noi nu vedem undele electromagnetice şi totuşi receptoarele noastre radio

84
şiTV sau telefoanele mobile funcţionează chiar dacă se află în încăperi închise. Aceste
unde („câmpuri călătoare”) sunt purtătoare de informaţii ce pot fi decodificate şi utilizate
de receptori adecvaţi. Conceptul de câmp presupune/ar trebui să presupună, în mod
fundamental, referiri la noţiunile de structură şi de transmitere (comunicare) de
informaţii, întrucât orice câmp posedă un potenţial structural-organizaţional şi unul
informaţional.
12. Noţiunea de câmp nu este una cu utilizare exclusivă în fizică şi disciplinele
adiacente. Încărcătura semantică a termenului de “câmp”, reliefată mai întâi în fizică, a
permis extinderea utilizării lui şi alte domenii, cum ar fi biologia şi psihologia.
De pildă, în biologie, mai exact în embriologie, modul în care anatomia
definitivă a unui organism se construieşte, pas cu pas, în decursul dezvoltării embrionare
implică recursul la aşa-numitele câmpuri morfogenetice. Conceptul de câmp
morfogenetic a fost impus de observaţiile experimentale care arată că multe regiuni ale
embrionului, imediat după ce se formează, prezintă un anumit grad de autonomie. Un
exemplu edificator în acest sens îl reprezintă mugurii membrelor la vertebrate.
"Dezvoltarea mugurelui unui membru este, bineînţeles, influenţată într-o oarecare
măsură de restul embrionului, după cum ne putem da seama din faptul că întotdeauna
se formează exact în locul în care trebuie să se afle în viitor un membru şi din faptul că
părţile anterioară şi posterioară, dorsală şi ventrală ale membrului rezultat coincid
întotdeauna cu părţile respective ale întregului embrion.[...] Lăsând însă la o parte
aceste dependenţe, mugurii unui membru manifestă o autonomie remarcabilă în
modelarea punctelor în care se condensează celule mezenchimatoase pentru a forma
precursorii cartilaginoşi ai oaselor, a locurilor de formare a muşchilor şi a poziţiei
articulaţiilor şi a degetelor" [11, p. 202 – 203].
Această autonomie a mugurilor embrionari se poate dovedi fie prin
transplantarea unui mugure tânăr (la care diferenţierea lipseşte aparent) în alte zone ale
embrionului, fie prin introducerea lui într-un mediu de cultură. În asemenea condiţii
neobişnuite, despre care este de bănuit că nu exercită vreo influenţă semnificativă, ar fi
de aşteptat ca mugurele să nu mai urmeze calea specifică de dezvoltare. Totuşi,
experimentele arată că mugurele se dezvoltă normal. Mai mult decât atât, dacă mugurele
este secţionat în două părţi, fiecare dintre ele formează, într-un mediu nutritiv adecvat,
câte un membru întreg, şi nu jumătăţi de membre. De asemenea, dacă se realizează
fuziunea a doi muguri întregi astfel încât să coincidă orientarea axelor lor, se va forma de
asemenea un membru întreg şi nu jumătăţi de membre.

85
 Prin urmare, deşi este aparent nediferenţiat, mugurele unui membru conţine,
totuşi, în structura lui, acea organizare necesară pentru a da naştere unui membru cu
orientarea corectă chiar şi în condiţiile lipsei altor stimuli de modelare proveniţi de la
restul embrionului. Mai departe, putem concluziona că, în linii generale, dezvoltarea
embrionului animal are loc în două etape: în prima, are loc o subîmpărţire treptată în
zone tot mai restrânse (cum sunt mugurii membrelor), a căror localizare şi orientare
iniţială se stabilesc prin interacţiunea cu ţesuturile înconjurătoare; în a doua etapă, aceste
zone capătă o anumită autonomie, putând să se auto-organizeze în absenţa stimulilor
externi. Tocmai aceste regiuni ale unui embrion, care se modelează şi se individualizează
prin ele însele, au fost denumite câmpuri morfogenetice. Cu alte cuvinte, am putea spune
că dezvoltarea unui embrion până la formarea definitivă a organismului este rezultatul
acţiunilor succesive exercitate de două tipuri de câmpuri biologice: 1) – un câmp
embrionar iniţial, cu acţiune generală, care “comandă” subîmpărţiri treptate ale
substanţei embrionare şi duce la formarea de muguri aparent nediferenţiaţi, şi 2) –
câmpuri morfogenetice cu caracter specific, individualizant, care dirijează structurarea
autonomă a diferitelor componente ale organismului pornind de la mugurii tineri.
Trebuie menţionat, totuşi, că majoritatea embriologilor, din prudenţă scientistă, se
folosesc de termenul de “câmp morfogenetic” doar ca de o convenţie (o abstracţie)
propusă pentru descrierea unor fapte experimentale, şi nu-i acordă o corespondenţă în
realitatea biofizică. Chiar şi aşa, faptul că s-a impus apelul la noţiunea de “câmp”, relevă
valoarea ei euristică pentru biologie.
13. Psihologul american Kurt Lewin a propus, încă din 1933, conceptul de câmp
psihologic, care desemnează “un ansamblu de fapte interdependente fizice, biologice,
sociale, psihice (conştiente şi inconştiente) existente la un moment dat şi care determină
comportamentul unui individ sau unui grup” [12, p. 115]. Introducerea acestui concept
permite să se înţeleagă mai bine comportamentul individual şi/sau de grup şi “evită
explicaţiile «fixiste» fondate pe atribuirea unui caracter determinat” [13, p. 60].
În determinaţiile câmpului psihologic individual sunt implicate, pe de o parte,
existenţa individului uman, iar pe de altă parte interdependenţa dintre acesta şi mediul în
care trăieşte (condiţiile socio-culturale, economice, ecologice etc.). Ca variabile, câmpul
psihologic le include numai pe acelea care care pot avea o influenţă demonstrabilă
asupra conduitei subiectului, indiferent dacă acesta este sau nu conştient de ele. În linii
generale, variabilele câmpului psihologic sunt de trei tipuri: a) variabile psihologice
(percepţii, nevoi, motivaţii, scopuri, idealuri etc. ale subiectului dat); b) variabile

86
nepsihologice cu impact direct asupra subiectului uman (fizice, biologice, culturale,
sociale); c) alte posibile variabile care influenţează indirect subiectul.
Câmpul psihologic este un spaţiu dinamic al trăirilor personale, în care se
confruntă permanent tendinţe şi obstacole în calea realizării tendintelor, au loc fluxuri
sau refluxuri voliţionale, polarizări şi repolarizări afective, se produc satisfacţii ori
frustrări mai mult sau mai puţin refulate. Toate acestea se reflectă corespunzător asupra
comportamentului individual, în funcţie de “liniile de forţă” ale fiecărei situaţii
existenţiale concrete. Făcând o analogie cu un anume fenomen fizic, filozoful francez
Émile Bréhier se exprima astfel: “Aşa cum în câmpul electric creat într-un lichid prin
trecerea curentului de la anod la catod ionii împrăştiaţi iniţial la întâmplare în masa
lichidului, alcătuind deci toate combinaţiile posibile, se orientează acum unii spre anod,
alţii spre catod, tot aşa structurile fiinţei umane sunt ca nişte câmpuri de forţă ce
ordonează, polarizându-le, elementele aflate sub influenţa lor” [14, p. 138].
14. O contribuţie deosebit de interesantă privind aplicarea conceptului de câmp
pentru explicarea fenomenelor psihice este cea a psihologului şi matematicianului român
Gheorghe Zapan (1897 – 1976). Din nefericire, despre această contribuţie se ştie foarte
puţine şi, de aceea, trebuie remarcate eforturile depuse de dr. Pavel Mureşan [15, 16]
pentru a o face cunoscută.
“În concepţia lui Zapan – scrie P. Mureşan – creierul uman reflectă, ca un
microcosmos, nu numai apariţiile senzoriale, ci şi, în mod amplificat, înseşi legile
cosmosului, cum sunt cele ale relativităţii einsteiniene. Creierul uman condensează în
funcţionarea sa legităţi universale” [16]. Pornind de aici, Gh. Zapan a făcut încercarea de
a elabora o Teorie unitară a câmpului fizic şi psihic din perspectiva unor formalizări
matematice comune atât sistemelor fizice cât şi celor psihice. Aceste formalizări nu au
caracter reducţionist ci rezultă din anumite analogii care, conform viziunii lui Zapan, pot
fi stabilite între fenomenele fizice şi cele psihice. Astfel, dacă în teoria relativităţii se
demonstrează că spaţiul fizic şi timpul fizic se “contractă” sau se “dilată” în circumstanţe
adecvate, în psihologie se arată că “dimensiunile din câmpul perceptiv se modifică, în
anumite condiţii (ca în iluziile optico-geometrice), iar timpul subiectiv, în unele
activităţi, pare mai scurt decât cel obiectiv, iar în altele mai lung” [17].
Pentru a-şi construi teoria, Gh. Zapan configurează mai întâi noţiunea de sistem
psihofizic, sistem ce “cuprinde atât traiectul nervos, cât şi sistemele dinamice corticale”
şi “prezintă, în mod normal, un înalt grad de organizare. El are un caracter unitar şi în
acelaşi timp dinamic, este diferenţiat în subsisteme corelate între ele si subordonate

87
întregului. Subsistemele se deosebesc între ele prin aspecte calitative şi de densităţi,
intensităţi sau tensiuni diferite, care formează în ansamblu un câmp neomogen,
determinat de specificul şi gradul de organizare al sistemului” [17]. Acest câmp era
considerat de psihologul român ca fiind câmpul psihofizic. Explicitând conceptul din
perspectivă cibernetică, Zapan scria: “câmpul psihofizic este acel sistem cu autoreglare,
complex şi unitar (fizic, fiziologic şi psihic) în care are loc recepţia informaţiilor,
codificarea, transmiterea şi prelucrarea lor, precum şi reacţia de comandă sub forma
reflectării subiective a realităţii obiective, adică raportată la un subiect şi având totodată
caracter activ” [17]. La fel cum un grad înalt de concentrare/organizare a câmpului
gravitaţional influenţează spaţiul fizic şi timpul fizic, gradul ridicat de
concentrare/organizare al câmpului psihofizic produce distorsiuni ale percepţiilor
spaţio-temporale. De aici se conchide că sunt posibile unele formalizări matematice ale
spaţiului şi timpului cvasi-identice în fizică şi psihologie. Pentru evaluarea gradului de
concentrare/organizare al câmpurilor fizice şi psihofizice, Gh. Zapan a utilizat elemente
din teoria informaţiei (câmpuri de probabilităţi, entropie informaţională, cantitate de
informaţie, energie informaţională etc.). De altfel, originalitatea demersului său rezidă,
printre altele, din combinarea creatoare a unor concepte şi instrumente de analiză
teoretică provenite din diferite domenii ştiintifice.
15. În anul 1986, neurologul britanic John C. Eccles lansa ideea existenţei unor
câmpuri analoage câmpurilor de probabilitate din teoria cuantica şi care ar fi
responsabile pentru cuplajul dintre procesele din conştiinţă şi fenomenele neurale [18].
Ulterior, dezvoltarea acestei sugestii a dus la crearea a ceea ce se numeşte
“neurodinamica cuantică”, astfel încât “un important segment al celor mai recente
eforturi în cercetarea conştiinţei se bazează pe ipoteza conform căreia conştiinţa este
ceva de natura câmpului, iar anumite câmpuri ar putea îndeplini un rol mediator între
conştiinţă şi organismul biologic” [19].
16. La nivel de maximă generalitate şi în raport cu funcţiile pe care le
îndeplinesc, câmpurile – indiferent de natura lor şi de mediul în care intervin – se pot
clasifica (fără a intra în detalii) în: câmpuri dinamice, câmpuri de echilibru şi
câmpuri relaţionale.
Câmpurile dinamice determină o extensie continuă de energie sau potenţialitate
într-un spaţiu ori un domeniu în care se află sursa sau sediul forţelor, puterilor sau
influenţelor.
Câmpurile relaţionale interconectează într-un ansamblu unitar (sistem integrat)

88
diferite elemente/părţi/componente care altfel ar fi independente sau izolate.
Câmpurile de echilibru realizează un echilibru specific între forţe, elemente,
obiecte, decizii etc. interrelaţionate şi mutual dependente.
O altă clasificare se poate face în raport cu tipurile de relaţionări pe care le
realizează câmpurile între diferitele elemente, componente, subsisteme, sisteme etc. În
principiu, relaţionările sunt fie preponderent energetice, fie preponderent informaţionale.
Relaţionarea de tip preponderent energetică este de genul acţiune, fiind la rândul
ei de două feluri: i). acţiune unilaterală (directă sau indirectă); ii). acţiune mutuală ori
inter-acţiune (directă sau indirectă). Relaţionarea de tip preponderent informaţională este
de genul influenţă, fiind de asemenea de două feluri: i). influenţă unilaterală (directă sau
indirectă); ii). mutuală ori inter-influenţă (directă sau indirectă).
Astfel, câmpurile pot fi:
– câmpuri de acţiune, adică preponderent energetice (cum sunt câmpurile de
forţe sau câmpurile energetice);
– câmpuri de influenţă, respectiv preponderent informaţiomale (de pildă
câmpurile in-formative, cele care „pun în formă”: câmpuri morfogenetice, câmpuri
morfice).
Desigur, există şi o a treia categorie, câmpurile complexe, de natură
integratoare, care au atât componente de acţiune cât şi componente de influenţă în
ponderi sensibil egale. În opinia mea, un asemenea câmp este biocâmpul.
17. Diferitele concepţii din vechime privind „corpurile subtile” pot fi privite şi ca
prefigurări, mai mult sau mai puţin evidente, ale ideii ştiinţifico-filozofice de câmp. Să
preluăm aici, în scop ilustrativ, un exemplu oferit de A. Koyré în [2].
Într-o carte publicată în anul 1659 şi intitulată „The Immortality of the Soul”,
filozoful englez Henry More (oponent al lui Descartes) definea „spiritul în general în
felul următor: o substanţă penetrabilă şi inseparabilă (nefragmentabilă). Pertinenţa
acestei definiţii va fi mai bine înţeleasă dacă dividem substanţa în general în
următoarele genuri prime: Materie şi Spirit, apoi definim Corpul material: o substanţă
impenetrabilă şi secabilă (fragmentabilă). Plecând de aici, este definit în mod
convenabil genul opus acestuia: o substanţă penetrabilă şi inseparabilă
(nefragmentabilă.). Rog acum pe oricine poate îndepărta orice prejudecată şi se poate
folosi liber de facultăţile sale să ne spună dacă fiecare termen din definiţia spiritului nu
e la fel de inteligibil şi conform raţiunii ca termenii care intervin în definiţia corpului
material. Căci noţiunea precisă de substanţă, noţiune în care concep incluse întinderea

89
şi activitatea, fie ea înnăscută sau comunicată, este efectiv aceeaşi în ambele cazuri.
Căci materia însăşi, o dată pusă în mişcare, poate mişca o altă materie. Iar a înţelege ce
înseamnă a fi penetrabil e la fel de uşor ca a înţelege ce inseamnă impenetrabil, şi a
înţelege ce înseamnă a fi inseparabil (nefragmentabil) ca a înţelege ce înseamnă
separabil (fragmentabil); şi, întrucât penetrabilitatea şi nefragmentabilitatea sunt
proprietăţi la fel de nemijlocite ale spiritului precum sunt pentru un corp
impenetrabilitatea şi fragmentabilitatea, avem tot atâtea motive să le considerăm a fi
atributele unuia ca şi, respectiv, ale celuilalt” (citat după [2], p. 103–104). H. More scria
mai apoi despre un „spirit al naturii”, definit ca „o substanţă necorporală, dar lipsită de
simţuri sau de conştiinţă, pătrunzând întreaga materie din Univers şi exercitând aici o
putere plastică, potrivit diverselor predispoziţii şi circumstanţe ale părţilor asupra
cărora acţionează, şi determinând direcţia părţilor materiei, ca şi mişcările lor,
producând în lume fenomenele care nu pot fi reduse la acţiunea unei puteri mecanice”
(citat după [2], p. 105–106).
Comentând viziunea lui More despre „spirite”, Koyré nota (cu o prudenţă ce nu
este obligatoriu de a fi împărtăşită de toată lumea): „entitatea fundamentală a ştiinţei
contemporane, «câmpul», e ceva care posedă loc, întindere, penetrabilitate şi
insecabilitate (la care se mai pot adăuga „puterea plastică”, adică in-formativă sau
modelatoare, şi capacitatea de a produce fenomene nemecanice – n.n)… Dacă nu ne-am
teme de anacronism, am putea deci asimila «spiritele» lui More, sau cel puţin speciile
lor inferioare, inconştiente, cu anumite forme de câmp” [2, p. 105]
18. Fie şi numai dintr-o schiţă sumară şi destul de eterogenă a conceptului de
câmp (aşa cum este prezentată în acest capitol), se poate desprinde ideea că – dincolo de
formele specifice pe care le îmbracă – câmpul reprezintă o realitate fundamentală,
universală, cu multiple determinări ce realizează conexiunile dintre “cele văzute şi cele
nevăzute”. Aprofundarea, sub toate aspectele, a ideilor legate de câmp – acel
“super-invizibil cuprinzând invizibilele” şi către care “toate marile culturi sau marile
gândiri par să întindă mâinile” [20, p. 247] – constituie, probabil, una din căile majore
de “revrăjire”, într-un fel, a lumii.

Bibliografie
1. M. Gauchet – “Desvrăjirea lumii”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1995.
2. A. Koyré – “De la lumea închisă la universul infinit”, Editura Humanitas, Bucureşti,
1997.
3. I. B. Cohen – “Isaac Newton’s Papers and Letters on Rational Philosophy and
Related Documents”, Harvard University Press, 1978.

90
4. J. T. Cushing – “Concepte filosofice în fizică”, Editura Tehnică, Bucureşti, 2000.
5. E. Luca s. a. – “Fizica”, vol. 2, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1996.
6. M. Vasiu – “Electrodinamica şi teoria relativităţii”, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1979.
7. F. Capra – “Taofizica”, Editura Tehnică, Bucureşti, 1995.
8. H. Weyl – “Philosophy of Mathematics and Natural Science”, Princeton University
Press, 1949.
9. B. Nicolescu – “Noi, particula şi lumea”, Editura Polirom, Iaşi, 2002.
10. M. Rees – “Doar şase numere”, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000.
11. W.H. Tefler, D. Kennedy – “Biologia organismelor”, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1986.
12. P. Popescu-Neveanu – “Dicţionar de psihologie”, Editura Albatros, Bucureşti, 1979.
13. N. Silamy – “Dicţionar de psihologie”, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti,
1996.
14. E. Bréhier – “Mari teme ale filozofiei”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993.
15. P. Mureşan – “O teorie a relativităţii psihofizice sau spre o teorie unitară a
câmpului fizic şi psihic”, ŞTIINŢĂ ŞI TEHNICĂ, nr. 7, 1989.
16. P. Mureşan – “Contribuţii la o teorie unitară a câmpului psihic”, ACADEMICA, nr.
6, 1991.
17. Gh. Zapan – “Teoria relativităţii psihice”, ACADEMICA, nr. 6, 1991.
18. J.C. Eccles – “Do Mental Events Cause Neural Events Analogously to the
Probability Fields of Quantum Mechanics?”, PROCEEDINGS OF THE ROYAL
SOCIETY (LONDON), B227, 411-428, 1986.
19. M. Bischof – “Field Concepts and the Emergence of A Holistic Biophysics”, în:
L.V. Beloussov, F.A. Popp, V.L. Voeikov, R. Van Vijk (eds.) – “Biophotonics and
Coherent Systems”, Moscow University Press, Moscow, 2000.
20. J. Audouze, M. Cassé, J. C. Carrière – „Conversaţie despre invizibil”, Editura
Omniscop, Craiova, 1998.

91
 Capitolul 4
ENERGIA – “MĂSURĂ” A MIŞCĂRII

1. “Lucrurile” (indiferent de natura lor) care alcătuiesc lumea, existenţa în

accepţiunea cea mai generală, au două tendinţe fundamentale: cea de mişcare şi cea de
organizare/structurare. Primei tendinţe îi asociem conceptul de “energie”, iar celei
de-a doua pe cel de “informaţie”.
Din punct de vedere filozofic, şi cu maximă generalitate, se poate spune că
energia (termenul provine din greaca veche: enérgeia = activitate, act, actualizare,
funcţionare, forţă în acţiune) este o “măsură” a mişcării. Aici, termenul de “măsură”
este utilizat nu cu semnificaţia lui curentă, de determinare cantitativă a unei mărimi
sau a unui parametru, ci în sensul sugerat de expresii precum “dă seama de” sau “ţine
seama de”. Energia “dă seama de” schimbările şi procesele care au loc în univers, de
la simpla deplasare în spaţiu până la gândire. Conceptul de energie, ca orice concept,
nu are, evident, vreo determinaţie cantitativă (nu se măsoară ca, bunăoară, intensitatea
curentului electric dintr-un circuit), ci este o construcţie epistemică care reflectă un
anumit aspect al realităţii – cel de mişcare în cazul acesta. Ceea ce se măsoară efectiv
sunt “formele de manifestare în concret” ale energiei, respectiv cele legate de anumite
tipuri particulare de mişcare (mecanică, termică, electrică etc.); de pildă, se poate
evalua cantitativ variaţia de energie electrică produsă, într-un interval de timp, de un
curent electric, adică de mişcarea unor sarcini electrice.
Din punct de vedere ştiinţific este nevoie însă de o definiţie “instrumentală” a
energiei, cu care să se poată opera atât teoretic cât şi experimental.
2. În fizică, ştiinţa care a introdus şi a fundamentat noţiunea de energie, aceasta
este definită, de regulă, drept o mărime scalară care indică capacitatea unui sistem
fizic de a efectua lucru mecanic când trece printr-o transformare din starea în care se
află la un moment dat într-o altă stare aleasă ca stare de referinţă. Lucrul mecanic L
efectuat de un sistem fizic oarecare este un scalar dat de integrala produsului dintre
forţa F şi elementul de distanţă pe care acţionează acea forţă. Dacă forţa F este
constantă şi face un unghi α cu deplasarea d, atunci lucrul mecanic L este dat de
relaţia: L = Fdcosα
Unitatea de măsură (în Sistemul Internaţional de Unităţi de Măsură) a lucrului
mecanic, şi deci şi a energiei, este Joule-ul (cu simbolul J); 1J = 1N·m. O unitate de
măsură tolerată (folosită mai des în chimie şi biochimie) pentru energie este caloria: 1

92
cal = 4,18 J. Altă unitate de măsură tolerată este electron-voltul (eV), utilizată în
microfizică: 1 eV = 10-19 J.
Când un sistem fizic trece printr-o transformare din starea sa iniţială la starea de
referinţă, se produc schimbări cu privire la poziţia lui relativă şi la proprietăţile
sistemelor fizice din exteriorul lui, adică:
– schimbarea poziţiei, vitezei,
– schimbarea stării termice,
– schimbarea stării electrice, magnetice, etc.
atât ale lui cât şi ale sistemelor din exteriorul său. Efectele asupra sistemelor externe
reprezintă acţiunile externe ale sistemului în cursul transformării; dacă acestea sunt
exclusiv sub forma efectuării de lucruri mecanice, acestea constituie echivalentul în
lucru mecanic al acţiunilor externe. Din adiţionarea echivalenţilor în lucru mecanic al
tuturor acţiunilor externe care se produc când un sistem fizic trece, printr-o
transformare, dintr-o stare dată într-o stare de referinţă rezultă energia totală a
sistemului fizic în starea dată faţă de cea de referinţă şi reflectă capacitatea sistemului
de a produce lucru mecanic. Max Planck definea astfel energia (totală) a unui corp sau
a unui sistem de corpuri:
“ Energia unui corp, sau sistem de corpuri, este o mărime depinzând de starea
momentană a sistemului. Pentru a ajunge la o expresie numerică netă pentru energia
unui sistem într-o stare dată, este necesar să se stabilească o anumită stare normală
arbitrar aleasă (adică o stare de referinţă – n. n.) ... Energia sistemului într-o stare
dată, raportată la starea normală arbitrar selectată, este atunci egală cu suma
algebrică a echivalenţilor mecanici corespunzători tuturor efectelor produse în
afara sistemului atunci când el trece în orice mod de la starea dată la starea
normală. De aceea, energia unui sistem (noţiunea de “sistem” poate include şi
câmpurile fizice – n. n.) este uneori desemnată, pe scurt, drept capacitatea de a
produce efecte externe” [1, p. 39].
Fiecare termen aditiv algebric (care, deci, poate avea semnul plus sau semnul
minus) din cea mai generală expresie a energiei totale a sistemelor fizice, termen ce
depinde exclusiv de o anumită clasă de mărimi de stare (de exemplu: mărimi
mecanice, termice, electrice magnetice etc.), desemnează o formă de energie. De
precizat că lucrul mecanic nu este o formă de energie, deoarece nu caracterizează
sistemele fizice, ci transformările lor, respectiv interacţiunea dintre sistemele fizice în
cursul transformării lor. Lucrul mecanic este o formă a schimbului de energie.

93
 3. Conceptul ştiinţific de energie s-a format şi s-a precizat o dată cu principiul
(unii spun legea) conservării energiei, pornindu-se de la baze empirice.
Esenţa activităţii umane a fost şi continuă să fie activitatea de transformare a
mediului – a naturii şi a societăţii – îndreptată spre crearea şi asigurarea unor condiţii
propice de existenţă a omului (ca specie, colectiv şi individ). Experienţa acestei
activităţi a arătat că fiecare realizare şi transformare obţinută are loc cu preţul
depunerii unor eforturi corespunzătoare; a arătat că nimic nu se transformă spontan
într-o direcţie predeterminată; a arătat că în toate transformările efectuate este
necesară cheltuirea unor forme specifice de “ceva”, care într-un caz este acţiunea
fizică a unui om, în altul cea a unui animal, o dată acţiunea apei, altă dată cea a
focului etc.
Procesul elaborării noţiunii ştiinţifice de energie a constat în raportarea şi
corelarea diferitelor forme specifice ale acelui “ceva” necesar în orice transformare, în
stabilirea unor echivalenţe cantitative între diferite surse de transformare şi
transformările respective. Procesul acesta s-a desfăşurat concomitent şi s-a împletit cu
lămurirea limitelor intrinseci ale transformărilor dorite şi cu stabilirea condiţiilor care
trebuie să fie îndeplinite pentru a se obţine rezultatele scontate, transformări şi
condiţii pe care omul, potrivit naturii sale, înainte de a acţiona, le prefigurează. Omul
nu numai că face ceva, dar şi ştie că face ceva; esenţa acestui “ştie” este prefigurarea
în minte a ceea ce urmează să apară în realitatea înconjurătoare ca rezultat al acţiunii.
Transformarea naturii şi necesităţile ivite în cadrul acestei acţiuni au dus la formarea
prefigurărilor-dorinţi; practica şi ştiinţa au trasat şi continuă să traseze hotarele ce
despart dorinţele-vis de dorinţele realizabile. Necesitatea folosirii forţelor naturii şi
marile dificultăţile întâmpinate în eforturile depuse în scopul stăpânirii acestor forţe
au condus la prefigurarea-dorinţă a unui dispozitiv – un perpetuum moble – care să
constituie o sursă inepuizabilă de forţă şi să realizeze la infinit de la sine lucru
mecanic. Numeroasele încercări de realizare a unor astfel de dispozitive s-au soldat
însă toate cu eşecuri. Recunoaşterea oficială a constatării empirice a imposibilităţii
realizării unui perpetuum mobile a fost formulată în declaraţia Academiei Franceze
din 1775, prin care s-a hotărât să nu se mai primească pentru examinare şi testare nici
un proiect de dispozitiv care “crează veşnic mişcare”. Formularea în cadrul fizicii a
acestei imposibilităţii a fost elaborată abia la jumătatea secolului al XIX-lea, sub
forma principiului de conservare a energiei: într-un sistem dat, izolat, suma
energiilor la sfârşitul unui proces este egală cu suma energiilor de la începutul

94
procesului – fiindcă în cadrul lui nu poate avea loc decât transformarea unor
forme de energie în alte forme de energie. Esenţa afirmaţiei poate fi formulată în
mai multe moduri:
– într-un sistem izolat pot să se desfăşoare numai procesele care nu depăşesc
rezervele de energie ale sistemului;
– pentru ca un sistem dat să livreze spre exterior (încontinuu) lucru mecanic, este
necesar să i se livreze (încontinuu) din afară o “cantitate” echivalentă de energie;
– indiferent de procesele concrete, între “cantităţile” de energie de diferite tipuri
există raporturi constante, bine definite, adică există o mărime care rămâne
constantă, sau, în termeni consacraţi, o mărime care se conservă, un număr
constant pentru un proces dat, care reprezintă energia implicată în proces.
Termenul “izolat” trebuie să fie precizat. În realitate, nici o parte a universului
nu este absolut izolată de restul universului. În fapt, prin “sistem izolat” se înţelege un
sistem aflat în atât de slabă conexiune cu celelalte sisteme, încât schimbul energetic
cu mediul exterior este neglijabil în raport cu nivelul proceselor energetice din siste-
mul considerat. Sistemul “absolut izolat” reprezintă un model ideal la limită al diver-
selor sisteme reale, model ce se poate folosi în deplină siguranţă că rezultatele măsu-
rătorilor din sistemul real vor corespunde satisfăcător valorilor deduse din model atât
timp şi în măsura în care condiţia precedentă de izolare va fi îndeplinită.
Pasul hotărâtor în formularea principiului conservării energiei şi în definirea
ştiinţifică a însăşi noţiunii de energie este legat tocmai de acest al treilea aspect, şi
anume stabilirea echivalentului mecanic al energiei termice. Ulterior, s-au luat în
considerare şi alte tipuri de energie: electrică, magnetică, luminoasă, chimică etc. şi
s-a constatat că în fiecare proces intervin schimburi de energie, iar în cadrul acestora
raporturile în care au loc transformările dintr-o formă în alta rămân constante,
independent de caracterul concret al transformărilor şi de modul în care diferitele
forme de nergie intervin în proces. Tocmai în această trăsătură de “acelaşi care trece
dintr-o formă în alta” – acelaşi deoarece raportul cantitativ este mereu acelaşi – constă
caracterul de noţiune generalizatoare a energiei. Ea desemnează acea caracteristică a
mişcării ce nu se crează şi nu dispare, ci se află într-un proces continuu de trecere
dintr-o formă în alta, mişcare care, ca şi energia, nu există în general, ci numai
concret, ca mişcare şi energie a unui arc, aunei reacţii chimice, a unei radiaţii nucleare
etc.

95
 În definiţia pe care William Thomson o dădea energiei în 1853 era inclus şi
principiul conservării energiei: “Numim energie a unui sistem material într-o stare
determinată contribuţia, măsurată în unităţi de lucru, a tuturor acţiunilor produse în
exteriorul sistemului, dacă acesta trece, indiferent în ce mod, din starea sa într-o
stare fixată arbitrar” (citat după [2], p. 124). Principiul conservării energiei este
cuprins în formularea “indiferent în ce mod”.
4. În mecanică, principiul conservării energiei stipulează că energia mecanică
totală a unui sistem/corp fizic rămâne neschimbată dacă sistemul este supus doar la
forţe care depind de poziţie sau de configuraţie (forţe conservative).
Energia mecanică totală a unui corp de masă m ce se mişcă cu viteza v într-un
câmp de forţă conservativă este suma dintre energia lui cinetică (egală cu mv 2/2) şi
energia lui potenţială (care depinde de poziţia corpului în câmpul respectiv). Energia
cinetică a unui corp poate trece în energie potenţială, şi invers, dar, în condiţiile
enunţate, suma lor rămâne constantă. Astfel, mecanica clasică a sistemelor
conservative defineşte energia drept un invariant al mişcării.
În mecanica teoretică, energia totală a unui sistem este numită hamiltonian
(după numele savantului britanic William Rowan Hamilton), notat cu H. Ecuaţiile
clasice de mişcare pot fi scrise în termenii hamiltonianului, chiar şi în cazul sistemelor
foarte complexe, ecuaţiile rezultate fiind denumite ecuaţiile canonice ale lui Hamilton.
O altă funcţie din mecanica teoretică clasică legată de energie este lagrangianul (după
numele teoreticianului francez Joseph Louis Lagrange), notat cu L (a nu se confunda
cu lurul mecanic). Lagrangianul unui sistem este definit, în fizica nerelativistă, ca
diferenţa dintre energia cinetică a sistemului şi energia potenţială a acestuia.
Lagrangianul este de asemenea folosit pentru deducerea ecuaţiilor de mişcare
(inclusiv pentru câmpuri fizice), fiind mai convenabil în descrierea matematică a
sistemelor neconservative (de pildă, cele în care intervine frecarea).
5. Din viaţa de toate zilele suntem însă obişnuiţi cu situaţii în care în sistemele
reale energia mecanică nu se conservă; în toate aceste cazuri nu se poate face o
descriere exclusiv mecanică a fenomenelor. Astfel, dacă un automobil cu frânează pe
un drum orizontal până se opreşte, energia lui cinetică devine zero, fără ca să apară
vreun surplus de energie potenţială, deci energia mecanică nu se conservă. Totuşi,
frânele automobilului se încălzesc. Rezultă că mecanica singură este insuficientă
pentru descrierea unui asemenea proces, în care intervin şi forţe disipative cu efecte

96
nemecanice, fiind nevoie să se introducă unii parametri inexistenţi în mecanică:
temperatura şi căldura.
Pentru abordarea unor astfel de procese s-a dezvoltat un alt domeniu al fizicii:
termodinamica, care cercetează transformarea reciprocă a diferitelor forme de
mişcare ale materiei, cu referire specială la mişcarea termică. Termodinamica studiază
din punct de vedere energetic proprietăţile generale ale sistemelor şi legile care
guvernează mişcarea termică, fără a se ţine seama de natura mişcărilor şi interacţiilor
atomo-moleculare. Metodele termodinamicii nu au la bază niciun model de
reprezentare atomo-moleculară a substanţei şi din acest motiv tremodinamica este o
ştiinţă fenomenologică. În cadrul termodinamicii se stabilesc relaţii între mărimi
direct observabile, adică între mărimi măsurabile în experienţe macroscopice, cum ar
fi volumul, presiunea, temperatura, concentraţia soluţiilor, intensitatea câmpului
electric şi magnetic etc.
6. Orice sistem termodinamic este un sistem macroscopic format dintr-un
număr foarte mare de particule (atomi, molecule) aflate într-o mişcare continuă,
dezordonată (mişcare termică) şi care interacţionează între ele. Particulele posedă o
energie cinetică corespunzătoare mişcării termice, precum şi o energie potenţială
datorată atât forţelor de interacţiune dintre ele, cât şi interacţiei cu câmpurile de forţe
exterioare. Se defineşte energia internă (notată cu U) a unui sistem termodinamic ca
fiind suma dintre energiile cinetice ale mişcării termice, energiile potenţiale
determinate de forţele de interacţiune dintre particule şi energiile potenţiale în
câmpurile de forţe exterioare ale tuturor particulelor din care este format sistemul.
Dacă sistemul este în stare de repaus mecanic, energia lui totală E T coincide cu
energia internă U. Dacă sistemul termodinamic are şi o mişcare mecanică de
ansamblu, caracterizată de energia cinetică Ec şi de energia potenţială Ep, atunci: ET =
U + Ec +Ep.
Experimental, se arată că la trecerea sistemului termodinamic dintr-o stare
iniţială de energie internă U1 într-o stare finală de energie internă U 2, indiferent de
caracterul reversibil sau ireversibil al transformării, variaţia ΔU = U 2 – U1 a energiei
interne nu depinde de stările intermediare prin care a trecut sistemul, ci doar de stările
finală şi iniţială. Aceasta înseamnă că energia internă este o mărime care depinde doar
de starea sistemului – este o mărime de stare. Tot experienţa arată că dacă se
fracţionează sistemul în mai multe părţi componente, energia internă a sistemului este

97
egală cu suma energiilor interne ale părţilor consituente ale sistemului, adică energia
internă este o mărime aditivă.
7. Starea unui sistem termodinamic se poate modifica din cauza schimbului de
lucru mecanic dintre sistem şi mediul înconjurător; totodată, energia internă a
sistemului variază.
Dacă un sistem termodinamic suferă o transformare adiabatică – în care
modificarea stării de echilibru termodinamic (când parametrii sistemului nu se mai
modifică în timp) se face numai prin schimb de lucru mecanic cu exteriorul – de la
starea iniţială A la starea finală B, şi dacă L este lucrul mecanic efectuat asupra
sistemului în această transformare, atunci din principiul conservării energiei rezultă că
variaţia de energie internă ΔU = U B – UA este egală cu lucrul mecanic schimbat: ΔU =
L. Dacă transformarea din starea A în starea B este una oarecare, neadiabatică,
experienţa arată că, în funcţie de proces, lucrul mecanic efectuat asupra sistemului
poate fi mai mare sau mai mic decât ΔU. Aceasta înseamnă că în procesele adiabatice
intervine o mărime de proces, numită căldură, notată cu Q, şi care este dată de
diferenţa dintre variaţia energiei interne şi lucrul L efectuat asupra sistemului: Q = ΔU
– L. Căldura depinde nu numai de stările iniţială şi finală, ci şi de tipul transformării.
Fiind o mărime de proces, căldura Q – una din mărimile fundamentale în
termodinamică – este, ca şi lucrul mecanic, o formă a schimbului de energie, şi nu o
formă de energie.
8. Generalizarea constatărilor experimentale legate de funcţionarea maşinilor cu
aburi a condus, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, la afirmarea, sub forma
unor postulate, a imposiblităţii de a se genera “travaliu” de un tip oarecare fără să se
consume nimic, precum şi a imposibilităţii transformării integrale a căldurii în lucru
mecanic. Astfel enunţate, aceste două postulate, denumite principiile I şi II ale
termodinamicii, par să exprime doar limite ale posibilităţilor maşinilor termice; în
realitate însă, ele au semnificaţie cu mult mai profundă, descriind caracteristici
fundamentale ale naturii însăşi şi putând să fie formulate ca legităţi fizice de cea mai
largă generalitate.
Principiul I al termodinamicii – expresie a principului conservării energiei –
afirmă că toate acţiunile pe care le poate efectua un sistem (deplasări mecanice,
producerea de căldură, generare de curenţi electrici etc.), ca şi toate transformările pe
care le poate suferi, reprezintă diferite forme ale variaţiei energiei sale interne. În
cazul sistemelor izolate, energia internă rămâne constantă, diferitele tipuri de energii

98
atomo-moleculare transformându-se unul în altul. Energia internă a sistemelor
neizolate variază la trecerea dintr-o stare în alta cu o valoare ∆U egală cu suma
algebrică a schimburilor de căldură (Q), de lucru mecanic (L m), de energie electrică
(We), de energie chimică (W ch) etc.: ΔU = Q + Lm + We + Wch + ... În această relaţie,
oricare din mărimile din membrul drept este pozitivă atunci când sistemul o
“primeşte”, şi este negativă atunci când o “cedează”.
Trebuie subliniat că, deşi căldura şi variatele forme de “travaliu” sunt
echivalente din punct de vedere cantitativ, căci reprezintă modalităţi diferite de
variaţie a aceluiaşi parametru al sistemului – energia sa internă –, între ele este o
puternică neechivalenţă calitativă. Astfel, schimbul de căldură exprimă variaţia
energiilor de interacţie între moleculele sistemului şi a energiilor de agitaţie termică a
moleculelor, adică a unor energii dezordonate, ce diferă de la o moleculă la alta. Pe de
altă parte, lucrul mecanic exprimă variaţia ordonată a energiilor unui mare număr de
molecule ale sistemului, eventual chiar a tuturor. Întrucât, prin frecări, mişcările
moleculare ordonate se dezordonează, lucrul mecanic se poate transforma integral în
căldură, în timp ce căldura nu se poate transforma decât parţial în lucru mecanic,
nefiind posibile orientarea şi ordonarea spontană a mişcărilor moleculare.
Principiul al II-lea al termodinamicii generalizează constatarea practică a
acestei imposibilităţii, arătând că numai o parte din energia internă a unui sistem este
liberă să fie convertită în forme utile de travaliu, o altă parte fiind legată în sistem ca
energie a agitaţiei termice a moleculelor. Această energie legată se exprimă ca
produsul dintre temperatură (T) şi un parametru de stare – entropia (S) – ce indică
gradul de dezordine al componenţilor moleculari ai sistemului: S este cu atât mai
mare cu cât moleculele sistemului sunt într-o stare mai dezordonată. Prin urmare,
energia legată în sistem este TS, iar partea liberă, efectiv convertibilă în travaliu este:
F = U – TS. În condiţii izobare (de presiune constantă), energia convertibilă se
exprimă ca entalpie liberă (numită şi energie liberă Gibbs): G = H – TS, unde H = U +
pV (p este presiunea, iar V este volumul) este entalpia.
Spre deosebire de energie, entropia nu se conservă, ci, prin orice proces care se
produce într-un sistem izolat, ea creşte: dS > 0, rămânând constantă la valoarea
maximă atunci când sistemul a ajuns în starea de echilibru, când în interiorul lui nu se
mai produce nici o transformare. La nivel molecular, creşterea entropiei exprimă
dezorganizarea progresivă a sistemelor izolate, odată cu care energia lor liberă scade,
devenind minimă în starea de echilibru. Aspectul cel mai important de reţinut este că

99
un sistem ajuns în starea de echilibru nu mai poate efectua nici un travaliu, efectuarea
oricărei acţiuni realizându-se numai de către sistemele ce evoluează către echilibru.
Variaţia entropiei unui sistem neizolat este rezultanta a doi termeni: o creştere a
entropiei determinată de procesele ce au loc în interiorul sistemului (d iS > 0) şi un
flux de entropie legat de schimburile de căldură cu exteriorul: deS = (dQ/T) > 0 sau
deS = (dQ/T) < 0. Deoarece schimburile de căldură ale oricărui sistem pot fi în ambele
sensuri, acest termen poate să fie atât pozitiv, atunci când sistemul primeşte căldură
din exterior, cât şi negativ, atunci când el degajă căldură. Primirea de căldură
determină intensificarea agitaţiei termice din sistem, deci accentuarea dezordinii
moleculelor sale, ceea ce se exprimă prin creşterea entropiei. Un sistem care elimină
în exterior căldură îşi scade entropia. Datorită termenului de schimburi ce exteriorul,
deS, variaţia globală a entropiei unui sistem neizolat, adică suma celor doi termeni
discutaţi anterior poate să fie şi negativă, ceea ce însemnă că entropia (“dezordinea”)
sistemelor neizolate poate şi să se diminueze, în timp ce în sistemele izolate ea creşte
întotdeauna. Afirmaţia că “orice proces determină creşterea entropiei sistemului în
care se produce” este valabilă numai pentru sisteme izolate căci, chiar în sisteme
fizice simple (simple în raport cu, să zicem, organismele biologice) care au schimburi
energetice cu exteriorul, entropia poate şi să scadă. De exemplu, apa lichidă, plasată
într-un mediu cu temperatura mai mică de 0 0C, se solidifcă, trecând în stare cristalină.
În această stare entropia este mai scăzută, pentru că posibilităţile de dispunere
reciprocă a moleculelor sunt cu mult mai reduse decât în starea lichidă. Poate fi, deci,
acceptată ideea că sistemele care degajă în exterior căldură pot trece în stări mai
ordonate, cu o dispunere spaţială a moleculelor mai restrictivă.
9. Energia internă U, energia liberă Helmholtz F, entalpia H şi energia liberă
Gibbs G reprezintă ceea ce în termodinamică se numesc potenţiale termodinamice [3,
4]. Un potenţial termodinamic (ce depinde de anumiţi parametri de stare) este o
funcţie de stare a unui sistem fizic sau chimic şi are dimensiunile unei energii.
Diferitele tipuri de potenţial termodinamic exprimă capacitatea energetică a sistemului
în timpul unei transformări în funcţie de condiţiile în care aceasta are loc. În tabelul 5
sunt enumerate câteva dintre potenţialele termodinamice mai uzuale.
Tabelul 5 – Tipuri de potenţiale termodinamice
Nume Formula parametri
Energie internă U S, V, {Ni}
Energie liberă Helmholtz F = U – TS T, V, {Ni}

100
 Entalpie H = U + pV S, P, {Ni}
Energie liberă Gibbs G = U + pV – TS T, p, {Ni}
(T = temperatura, S = entropia, p = presiunea, V = volumul, N i = numărul de particule
de tip i din sistem).
Potenţialele termodinamice sunt folosite la calculul echilibrului reacţiilor
chimice, sau la determinarea proprietăţilor substanţelor utilizând reacţiile chimice.
Reacţiile chimice se produc de obicei în condiţii relativ simple, ca presiune şi
temperatură constante, sau volum şi entropie constante, iar când aceste condiţii sunt
îndeplinite se aplică potenţialul termodinamic corespunzător. Ca şi în mecanică,
potenţialul sistemului va tinde să scadă, iar la echilibru, în acele condiţii, potenţialul
va atinge valori minime. Ca urmare, potenţialele termodinamice pot caracteriza starea
energetică a unui sistem în condiţiile date. În particular, dacă entropia şi volumul unui
sistem închis (adică un sistem care schimbă cu exteriorul energie dar nu şi substanţă)
sunt menţinute constante, energia internă scade şi atinge valoarea minimă la echilibru.
Acest comportament este dictat de principiile I şi II ale termodinamicii şi reprezintă
expresia a ceea ce se numeşte principiul energiei minime.
Aşa cum în sistemele mecanice o mică creştere a energiei poate fi exprimată prin
produsul dintre forţă şi o mică deplasare, tot aşa în sistemele termodinamice o creştere
a energiei poate fi exprimată ca o sumă a produselor dintre nişte “forţe generalizate”
şi nişte “deplasări generalizate”, rezultând transferuri de energie. Aceste “forţe” şi
“deplasările” asociate lor sunt denumite “parametri conjugaţi”. De exemplu, în
perechea (p, V) presiunea p acţionează ca o forţă generalizată: diferenţa de presiune
determină o variaţie de volum, iar produsul acestora este energia cedată de sistem prin
lucru mecanic. Similar, diferenţa de temperatură determină variaţia entropiei, iar
produsul dintre ele este energia cedată de sistem prin transfer termic.
Teoria potenţialelor termodinamice ia în considerare şi numărul particulelor din
sistem ca parametru similar cu alte mărimi extensive ca volumul sau entropia.
Numărul particulelor este, la fel ca volumul şi entropia, un parametru de “deplasare”
într-o pereche de parametri conjugaţi. “Forţa generalizată” este în acest caz
potenţialul chimic. Acesta poate fi considerat ca o “forţă” care determină schimbul
de particule cu exteriorul sau între diferitele faze (stări de agregare) din interiorul
sistemului. De exemplu, dacă un sistem conţine lichid şi vapori, potenţialul chimic al
lichidului determină trecerea din starea lichidă în cea gazoasă (evaporare), iar
potenţialul chimic al fazei gazoase determină tranziţia din starea gazoasă în cea

101
lichidă. Când aceste potenţiale chimice devin egale, se atinge echilibrul între cele
două faze ale sistemului.
10. Una din presupunerile mecanicii clasice (newtoniene) este că masa inerţială
este o mărime invariantă pentru fiecare particulă sau sistem de particule. Această
presupunere este compatibilă cu experimentele numai atâta timp cât vitezele observate
nu sunt prea mari. Discrepanţe mari faţă de rezultatele mecanicii newtoniene se
observă însă în studiul mişcării particulelor la energii mari, cum este de exemplu
mişcarea particulelor din razele cosmice, sau a particulelor produse în acceleratorii de
energii înalte.
Bazat pe generalizarea unor fapte experimentale, Albert Einstein a elaborat
teoria relativităţii restrânse, care se aplică sistemelor mecanice inerţiale la viteze
foarte mari, apropiate de viteza luminii (pentru sistemele neinerţiale se foloseşte teoria
generală a relativităţii). În cadrul acestei teorii se demonstrează, şi experimental se
verifică, faptul că masa inerţială a unui corp depinde de viteza lui (v. cap. 3). Pentru
viteze mult mai mici decât viteza luminii în vid, masa poate fi considerată, cu bună
aproximaţie, constantă şi se aplică legităţile mecanicii clasice.
Din dependenţa masei de viteză rezultă, prin calcule corespunzătoare, că energia
cinetică Ec câştigată de un corp atunci când viteza lui variază de la 0 la v este:
Ec = mc2 – m0c2 =(m – m0)c2
unde m0 este masa de repaus, iar m este masa de mişcare. Această relaţie este foarte
sugestivă, ea indicând că o creştere a energiei cinetice se face pe baza unei creşteri a
masei (datorită dependenţei masei de viteză). Cantitatea constantă m 0c2 este energia de
repaus (sau energia stării de repaus) a particulei, iar E = mc2 reprezintă energia totală a
particulei şi este, prin definiţie, egală cu suma dintre energia cinetică şi energia de
repaus.
Relaţia de “echivalenţă” E = mc2 (v. cap. 3) s-a dovedit ca exprimând o strictă
realitate, căci, în diferite transformări la nivel sub-atomic, masa inerţială fie dispare şi
apar radiaţii electromagnetice, fie apare pe seama energiei acestor radiaţii. De asemenea,
relaţia respectivă este importantă atunci când se determină energiile de legătură nucleară.
Astfel, energia de legătură W a unui nucleu – având Z protoni, N neutroni şi masa M –
este egală cu energia eliberată la formarea nucleului din componentele sale, adică cu
diferenţa dintre energia nucleonilor (protoni şi neutroni) aflaţi în stare liberă şi energia
lor când sunt legaţi în nucleu, respectiv:
W = (Zmp + Nmn – M)c2

102
unde mp este masa protonului, iar mn este masa neutronului.
Faptul că masa unei particule este “echivalentul” unei anumite cantităţi de energie
arată că particula nu poate fi gândită ca un obiect static, ci ca o entitate dinamică, deci ca
un proces care implică energie, aceasta manifestându-se ca masă.
11. Ca şi în celelalte domenii ale fizicii, şi în electromagnetism noţiunea de energie
este esenţială, pentru că atât câmpul electric, precum şi cel magnetic, sunt forme de
stocare a energiei unei distribuţii de sarcini electrice, aflate în repaus şi, respectiv, în
mişcare. Dintre numeroasele aspecte energetice, de cea mai mare importanţă este faptul
că energia celor două câmpuri, care se generează reciproc atunci când sunt variabile, se
propagă în spaţiu sub forma undelor electromagnetice, aşa cum sunt undele radio,
lumina, razele X etc.
Energia radiantă electromagnetică se propagă perfect prin spaţiul vid, fără să
necesite existenţa vreunui mediu material, ceea ce a arătat că este ea însăşi o formă
specifică de existenţă a materiei. (Dat fiind faptul că toată biosfera este o “creaţie” a
energiei radiante solare, consideraţiile fizice referitoare la energia undelor
electromagnetice sunt relevante în mod nemijlocit pentru energetica lumii vii.)
Orice corp emite o aşa-numită radiaţie termică prin transformarea energiei de
agitaţie termică în energie electromagnetică, radiaţie a cărei intensitate şi distribuţie
spectrală depinde de temperatură. Pentru a explica unele rezultate experimentale aparent
contradictorii, Max Planck a emis ipoteza – care s-a dovedit a fi corectă – că oscilatorii
electromagnetici microscopici din structura unui corp emit şi absorb energie în cantităţi
discrete, numite cuante de energie. Planck a exprimat energia ε a unei cuante cu
ajutorul frecvenţei ν a radiaţiei electromagnetice prin relaţia:
ε = hν
unde h este constanta universală ce îi poartă numele. Aplicând ipoteza lui Planck la
explicarea fenomenului fotoelectric, Einstein a formulat la rându-i ipoteza existenţei
fotonilor, particulele care alcătuiesc radiaţia electromagnetică (deci şi lumina). Prin
urmare, radiaţia electromagnetică are simultan un caracter ondulatoriu şi unul
corpuscular.
Fotonul (“particula de lumină”) nu are masă de repaus, are masă de mişcare mf, are
viteza c şi, din aplicarea formulelor precedente corespunzătoare, are energia Ef şi
impulsul pf date de expresiile (unde λf este lungimea de undă asociată fotonului):
Ef = mfc2 = hν = hc/λ = cpf
pf = Ef/c = hν/c = h/λf

103
 Louis de Broglie a extins dualismul undă-corpuscul la toţi corpusculii materiali,
afirmând că orice particulă aflată în mişcare (electron, proton, atom etc.) are şi o
comportare ondulatorie. El a a stabilit, prin analogie cu cazul fotonului, că relaţia dintre
lungimea de undă λ asociată particulei (numită lungime de undă de Broglie) şi impulsul
p al particulei este: p = h/λ.
12. Descoperirea cuantelor de energie şi dualismul undă corpuscul, împreună cu
teoria structurii atomice au reprezentat impulsul iniţial pentru edificarea mecanicii
cuantice, care reflectă şi descrie tipul special de mişcare al sistemelor microfizice
(sistemele cuantice), acolo unde valoarea constantei lui Planck devine semnificativă.
Mecanica cuantică stipulează că un astfel de sistem sau ansamblu de sisteme fizice este
descris de o funcţie de undă complexă al cărui modul la pătrat stabileşte probabilitatea de
localizare spaţială a sistemului.
Ecuaţia de mişcare a unui sistem cuantic este ecuaţia lui Schrödinger, care poate
avea două forme: temporală şi atemporală. În ecuaţia lui Schrödinger intervin funcţia de
undă a sistemului, energia acestuia şi un operator matematic numit hamiltonian.
Operatorul hamiltonian descrie starea totală de energie a sistemului. La fel ca în legea
forţei din mecanica newtoniană, şi aici forma operatorului hamiltonian trebuie presupusă
sau stabilită independent, deoarece depinde de proprietăţile intrinseci ale sistemului.
Rezolvarea ecuaţiei lui Schrödinger pentru un anumit sistem cuantic permite
caracterizarea energetică a respectivului sistem. În cazul oscilatorului cuantic armonic, se
ajunge la rezultatul că energia E este dată de relaţia: E = hν(n + 1/2), unde n = 0,1,2,3 …
Din această formulă reiese, în primul rând, că energia oscilatorului este cuantificată, ea
nu poate avea decât valori discrete (de 1/2, 3/2, 5/2 etc. din valoarea produsului dintre
constanta lui Planck şi frecvenţa de oscilaţie); aceasta este o trăsătură a multor sisteme
cuantice, inclusiv a celor atomice şi moleculare. În al doilea rând, se constată că cea mai
mică energie accesibilă nu este zero, ci hν/2, numită “energia de punct zero”
(“zero-point energy”). Unii cercetători presupun că “zero-point energy”, care apare şi în
cazul altor sisteme cuantice, reprezintă energia vidului [5]. În al treilea rând, nivelurile
energetice, corespunzătoare valorile lui n, sunt egal distanţate – spre deosebire, de pildă,
de nivelurile energetice ale electronilor din atom.
13. Unul din rezultatele importante ale mecanicii cuantice îl reprezintă relaţiile de
incertitudine stabilite de Heisenberg. Una din aceste relaţii relevă o legătură specială
între energie şi timp, mai precis între incertitudinea ΔE asupra energiei şi incertitudinea
Δt asupra timpului, atunci când are loc un proces fizic:

104
 ΔE·Δt ≥ h/2
Din cauza valorii foarte mici a constantei lui Planck, relaţia de incertitudine dintre
energie şi timp devine operantă doar la nivel microfizic. Ea permite, printre altele,
evaluarea razei de acţiune a forţei nucleare mediate prin schimbul de particule virtuale
(aşa cum este forţa nucleară mediată de pioni). Energia necesară pentru “crearea” unei
astfel de particule virtuale de masă m v este: ΔEv = mvc2. În intervalul Δt, particula ar
parcurge cea mai mare distanţă r dacă ar avea viteza c: r = cΔt. Din ultimile relaţii şi din
relaţia de incertitudine rezultă că distanţa respectivă este de ordinul r ≈ h/m vc. Desigur,
după ce parcurge această distanţă, particula este absorbită de un nucleon, mediind astfel
forţa nucleară. Prin urmare, r aproximează raza de acţiune a forţei.
O altă legătură între energie şi timp este exprimată de o teoremă a teoreticienei
Emmy Noether conform căreia conservarea energiei este consecinţa matematică a
simetriei de translaţie a timpului, adică a faptului că toate legile fizicii sunt invariante la
translaţia timpului (nu se modifică pe măsură ce timpul trece).
14. Pe scurt, caracteristicile generale energiei ar fi următoarele:
– este nemijlocit legată de mişcare;
– este mărime de stare a unui sistem;
– depinde de natura sistemului;
– se prezintă sub forme particulare;
– exprimă capacitatea sistemului de a modifica starea altor sisteme cu care
interacţionează;
– respectă o lge de conservare;
– este perceptibilă prin efecte directe sau indirecte;
– în unele sisteme microfizice, este cuantificată;
– este legată de masa inerţială şi de timp.

Bibliografie
1. M. Planck – “Treatise on Thermodynamics”, Longmans, Green & Co., London,
New York, Bombay, 1903.
2. M. von Laue – “Istoria fizicii”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1965.
3. H. B. Callen – “Thermodynamics and an Introduction to Thermostatics”, John
Wiley & Sons, New York, 1985.
4. R. A. Alberty – “Use of Legendre Transforms in Chemical Therodynamics”,
PURE AND APPLIED CHEMISTRY, vol. 73, no. 8, 1349–1380, 2001.
5. “Zero Point Energy and Zero Point Field”, http://www.calphysics.org/zpe.html

105
 Capitolul 5
“CORPUL ELECTROMAGNETIC” AL FIINŢELOR VII

106
 1. Ştiinţa occidentală – în speţă biologia şi medicina alopată – a cercetat şi
cercetează amănunţit corpurile fizico-chimice ale fiinţelor vii, pătrunzând până la
structurile şi procesele de pe palierul atomo-molecular. Pe de altă parte, concepţiilor
privind existenţa şi funcţiile “corpurilor subtile” li s-a acordat prea puţină atenţie din
partea comunităţii ştiinţifice “ortodoxe”, fiind, de regulă, considerate ca indemne
pentru demersul ştiinţific. Cu toate acestea, în ultima vreme prinde tot mai mult
contur ideea că, pe lângă corpul organic, există cel puţin un “corp subtil”, de natură
electromagnetică, ce ar avea un rol la fel de important, poate chiar mai important în
anumite privinţe, ca cel al corpului fizico-chimic. În sprijinul unor asemenea
consideraţii converg o serie de date experimentale şi ipoteze ştiinţifice pertinente care
scot, măcar în parte, chestiunea “corpurilor subtile” din sfera purelor speculaţii şi o
fac abordabilă metodelor ştiinţifice moderne.
În lumea vieţuitoarelor, fenomenologia electrică (şi, implicit,
electromagnetică) este practic omniprezentă; de la nivel celular până la nivel
organismic şi chiar populaţional, determinările de natură electrică sunt intricate în
multitudinea de activităţi biologice, astfel încât fiecărui eveniment care are loc într-o
structură vie i se poate stabili, direct sau indirect, o origine electrică/electromagnetică.
Acest fapt nu este surprinzător dacă avem în vedere că: (a) – viaţa a apărut, a evoluat
şi se menţine în prezenţa şi sub influenţa permanentă a unor câmpuri electromagnetice
terestre (electricitatea atmosferică, activitatea geomagnetică) şi extraterestre (emisiile
solare, radiaţiile cosmice); (b) – interacţiunile chimice care susţin metabolismul vital
sunt, în esenţă, de natură electromagnetică. Apare, deci, firească adoptarea de către
structurile vii a unor modalităţi specifice de utilizare a câmpurilor
electrice/magnetice/electromagnetice, ca părţi importante ale mecanismelor necesare
pentru menţinerea şi funcţionarea lor.
2. A devenit aproape o regulă [1 – 6] să se considere că studiul fenomenelor
electrice produse în (asociate cu) structurile vii a luat naştere în anul 1791, o dată cu
publicarea la Bologna, de către anatomistul italian Luigi Galvani (1737 – 1798), a
lucrării “Asupra forţelor electricităţii în mişcările musculare”. Vreme de aproape 20
de ani, el efectuase experimente repetate pe preparate neuromusculare de broască şi
arătase că pot avea loc contracţii musculare atât datorită electricităţii atmosferice sau
acelei provenite de la generatoarele electrostatice, cât şi atunci când între muşchi şi
nervul corespunzător se închide un circuit exterior format dintr-un compas cu braţele

107
confecţionate din metale diferite. Pentru a explica aceste rezultate, Galvani a emis
ipoteza existenţei electricităţii animale, produsă şi prezentă ca un fel de “forţă vitală”
în fiecare organism animal. În opinia savantului italian, nervii şi muşchii erau
încărcaţi cu cantităţi de “electricitate animală” de semne, opuse, care se descărcau
prin circuitul exterior bimetalic şi induceau contracţia musculară. Ideea generării de
electricitate de către un organism animal nu era nouă. Pentru a explica şocurilor
resimţite la atingerea “peştilor electrici”, francezul Adanson (în 1757), olandezul van
Musschenbrook (în 1760) şi britanicul Walsh (în 1772) făcuseră supoziţia că peştii
respectivi se încarcă electric prin procese fiziologice, comparând acest fenomen cu
încărcarea electrică a buteliilor de Leyda. Demonstraţia definitivă a efectuat-o
fizicianul englez Henry Cavendish în anul 1774: prin conectarea adecvată a mai
multor butelii de Leyda, el a realizat un model electric funcţional al peştelui-torpilă,
model care producea şocuri identice cu cele provocate de acest peşte.
La doi ani de la lansarea ei, concepţia lui Galvani privind o electricitate
intrinsecă lumii animale a fost aprig contestată de un compatriot al său, fizicianul
Alessandro Volta (1745 – 1827), care descoperise că apare întotdeauna o diferenţă de
potenţial electric la contactul direct, sau mediat electrolitic, dintre două metale
diferite.
Volta afirma că structurile biologice nu generează electricitate şi că, în
experimentele lui Galvani, muşchiul de broască se contractă deoarece prin el trece
curentul produs de diferenţa de potenţial electric de contact dintre metalele de naturi
diferite care închid circuitul extern. Astfel, pentru Volta, organismele vii reprezentau,
cel mult, nişte “instrumente de măsură” a electricităţii. “Dacă negăm – scria el –
existenţa oricăror activităţi electrice proprii organismelor vii şi renunţăm la
seducătoarea teorie sprijinită pe frumoasele experienţe ale lui Galvani, aceste
organisme pot fi considerate pur şi simplu o nouă varietate de electrometre,
înzestrate cu o admirabilă sensibilitate” (citat după [7], p. 142).
Intenţionând să rezolve disputele dintre adepţii celor două interpretări, a lui
Galvani şi a lui Volta, naturalistul german Alexander von Humboldt (1769 – 1859) a
repetat şi a extins experimentele italienilor. Într-o lucrare apărută în anul 1797, a
dovedit că era vorba de două fenomene diferite, ambele autentice: pe de o parte,
electricitatea biologică intrinsecă, iar pe de altă parte, electricitatea de contact dintre
metale diferite.

108
 Astăzi, la peste două sute de ani de la lucrările lui Galvani, Volta şi Humboldt,
se cunoaşte fără dubiu că structurile vii produc electricitate prin mecanisme proprii şi
că fenomenele bioelectrice intervin într-o multitudine de funcţiuni biologice. Pe
această bază, s-a constituit şi se află în plină dezvoltare un domeniu ştiinţific
interdisciplinar numit bioelectricitate, ce se ocupă cu cercetarea “fenomenelor
electrice naturale din organismele vii şi a relaţiile lor cu caracteristicile sau
comportamentele biologice. Bioelectricitatea include, de asemenea, studiul efectelor
moleculare, celulare, fiziologice sau comportamentale determinate, parţial sau total,
de aplicarea electricităţii organismelor vii” [8]. (Studiul acestor efecte mai este
denumit uneori electrobiologie).
3. Orice celulă vie poate fi comparată – desigur, între anumite limite – cu o
pilă (baterie) electrică în care are loc transformarea unei părţi a energiei chimice
metabolice în energie electrică (conversie chemo-electrică), iar un sistem viu
constituie, din punct de vedere electric, un volum conductor neomogen în care
purtătorii de sarcini electrice sunt, în mod preponderent, ionii. Sediul principal al
bioelectrogenezei îl reprezintă membranele biologice, structuri care au proprietatea de
a menţine diferenţe de concentraţii ionice şi de potenţial electric de o parte şi de alta a
lor.
Componentă a fiecărei celule biologice, membrana celulară (sau plasmalema)
este, sumar vorbind, un înveliş foarte subţire – cu grosimi de ordinul a 0,006 microni
până la 0,01 microni – care înconjoară şi separă interiorul celulei (citoplasma) de
mediul înconjurător. Acest înveliş e format dintr-o pătură externă şi una internă,
alcătuite din două straturi de molecule fosfolipidice, ce trimit unul spre altul lanţuri de
molecule de glucide (substanţe hidrofobe), acoperite de câte un strat de molecule de
substanţe proteice (hidrofile). Din loc în loc, membrana celulară încorporează
elemente de naturi proteice, glico-proteice, oligo-zaharidice sau glico-lipidice
reprezentând receptori, canale ionice, acvaporine, transportori şi alte elemente active
în funcţionarea membranei. Datorită structurii sale, membrana este permeabilă
selectiv, controlând astfel “intrările” şi “ieşirile” de substanţe în, respectiv, din celulă.
Membrana celulară are caracteristici electrice aparte: o conductivitate electrică
foarte scăzută (de ordinul a 10–9 – 10–8 S/m, comparativ cu cca. 10–1 S/m pentru
fluidele intracelular şi extracelular), o permitivitate electrică destul de ridicată (de
ordinul a 10–11 – 10–10 F/m) care îi conferă o capacitate electrică de 1 – 10 microF/cm 2;
de asemenea, membrana celulară este polarizată electric. Măsurătorile efectuate cu

109
ajutorul microelectrozilor au arătat că, în stare de repaus, faţa internă (dinspre
citoplasmă) a membranei este întotdeauna electric negativă, iar faţa externă (în
contact cu fluidul extracelular) este electric pozitivă. Există astfel un gradient de
potenţial electric transmembranal, numit potenţial electric de repaus (PER), care are
valori specifice fiecărei celule, variind între –10 mV şi –100 mV [2, 9, 10]. În mod
schematic, membrana celulară poate fi reprezentată ca un condensator real (o
capacitate electrică legată în paralel cu o rezistenţă electrică) ce este încărcat la
diferenţa de potenţial electric transmembranal.
Dacă se calculează intensitatea câmpului electric transmembranal prin raportul
dintre PER şi grosimea membranei celulare, se obţin valori de ordinul a 10 6 – 107 V/m
(pentru comparaţie, menţionăm că un câmp electric cu intensitatea de 3·10 6 V/m poate
produce o scânteie electrică, în aer la presiunea atmosferică). Prin urmare,
membranele sunt supuse la câmpuri electrice considerabile, care au un rol esenţial în
controlul interacţiunilor moleculare ce determină caracteristicile membranare în
diferite condiţii (de exemplu, probabilitatea de deschidere a unor canale ionice
dependente de valoarea potenţialului electric local).
PER este strâns legat de activitatea metabolică celulară, ca şi de
permeabilitatea selectivă a membranei, factori care menţin o compoziţie ionică a
citoplasmei diferită în raport cu cea a fluidului extracelular, “potenţialul de repaus
fiind tocmai expresia electrică a acestei asimetrii de distribuţie ionică” [2, p. 46]. În
condiţii normale, proteinele, polipeptidele şi alte substanţe organice se găsesc în
interiorul celulei sub formă de macroioni (predominând anionii organici purtători de
sarcini electronegative); ca structuri macromoleculare, ele nu sunt permeabile prin
membrană şi rămân în celulă ca o “zestre” permanentă a acesteia. Ionii difuzabili însă,
precum cei de potasiu (K+), sodiu (Na+) şi clor (Cl–), se găsesc atât în mediul
intracelular, cât şi în mediul extracelular, dar în concentraţii diferite: extracelular,
predomină ionii Na+ şi Cl–, iar intracelular ionii K+. De reţinut şi faptul că ionii K + şi
Cl– au viteze de trecere prin membrana celulară mai mari decât cea a ionilor Na +. Cu
toate că ionii Na+ pot trece în mod curent de la exteriorul celulei în interiorul acesteia
şi invers, concentraţia ionilor lor din interiorul celulei se păstrează mai mică decât cea
din exterior. Acest lucru se datorează unor mecanisme de transport activ (de la o
concentraţie mai mică la o concentraţie mai mare), realizate prin intermediul
aşa-numitelor “pompe ionice” şi al canalelor ionice comandate de mesageri chimici
sau de variaţii ale potenţialului electric.

110
 PER se datorează, pe de o parte, deplasării ionilor de potasiu din interiorul
celulei (unde se află în concentraţie mai mare) spre exteriorul acesteia, iar pe de altă
parte, ionilor de sodiu şi clor care, fiind în concentraţie mai mare în fluidul
extracelular, au tendinţa de a migra spre interiorul celulei. Întrucât membrana celulară
are o permeabilitate mai redusă faţă de ionii Na+, aceştia trec în cantităţi foarte mici în
comparaţie cu ionii Cl–. Ca urmare, prin pierderea de sarcini electrice pozitive (K +)
din interiorul celulei şi prin pătrunderea în mediul intracelular a unor sarcini electrice
negative (Cl–), faţa internă a membranei celulare se negativează electric, simultan cu
pozitivarea electrică a feţei externe. Atunci când polarizarea ajunge la valoarea PR,
trecerea ionilor dintr-o parte în alta este împiedicată de sarcinile electrice apărute şi se
stabileşte un echilibru dinamic.
Echilibrul este perturbat dacă asupra membranei celulare acţionează un agent
exterior (mediator chimic, impuls electric, variaţie de temperatură, modificare a
pH-ului etc.) care inversează polarizarea iniţială a membranei. La un anumit nivel
critic al acestei inversări, apare potenţialul electric de acţiune (PEA), respectiv o
variaţie tranzitorie a potenţialului electric transmembranar care se propagă de-a lungul
membranei. Inversarea polarizării electrice a membranei celulare este determinată de
o creştere, indusă de stimulul extern, a permeabilităţii membranale pentru de ionii
Na+; prin intrarea masivă a ionilor de sodiu în interiorul celulei, faţa externă a
membranei devine electronegativă, iar cea internă electropozitivă. Pe măsură însă ce
PEA se deplasează de-a lungul membranei, în urma lui are loc procesul de
repolarizare a membranei celulare, refăcându-se PR prin ieşirea din celulă a unei
cantităţi de ioni de potasiu aproximativ egală cu cea de ioni de sodiu care intră. Aparte
de capacitatea fiecărei celule vii de a răspunde (inclusiv electric), cu amploare mai
mare sau mai mică, la stimuli externi, apariţia potenţialelor electrice de acţiune lor
caracterizează îndeosebi celulele excitabile de tipul celor nervoase, musculare şi
senzoriale.
Fenomene de polarizare electrică se produc, de asemenea, la nivelurile
membranelor unor organite celulare (nucleu, mitocondrii etc.), astfel încât activitatea
electrică a unei celule vii nu se reduce doar la relaţiile dintre interiorul şi exteriorul
celulei, ci cuprinde şi procesele intracelulare. Trebuie precizat că descrierea făcută
aici a mecanismelor bioelectrogenezei celulare este foarte sumară, având numai un
caracter orientativ. În realitate, aceste mecanisme sunt extrem de complexe (ele

111
include, printre altele, şi dinamica schimburilor altor ioni, precum cei de calciu,
magneziu, hidrogen etc.) şi nu pe deplin elucidate.
4. Celula vie utilizează potenţialele electrice membranare în multe şi variate
modalităţi. Spre pildă, o dată cu deschiderea rapidă a canalelor pentru ionii de sodiu,
potenţialul electric transmembranar se modifică semnificativ (apare PEA) într-un
interval de timp de ordinul miimilor de secundă, iar celulele din sistemul nervos
comunică între ele prin intermediul unor asemenea semnale electrice care se propagă
pe durata proceselor neurale. Un alt exemplu este acela că însăşi viaţa fiecăruia dintre
noi începe cu o schimbare de potenţial electric membranar: pătrunderea unui
spermatozoid în ovul activează canalele ionice, ceea ce are ca urmare stabilirea unui
nou potenţial electric transmembranar care împiedică intrarea în ovul a altor celule
spermale.
Caracteristicile electrice ale ţesuturilor vii (rezultate din cele ale celulelor
componente) permit emiterea şi transmiterea semnalelor necesare pentru îndeplinirea
unor funcţiunii informaţionale şi de autoreglare indispensabile organismului.
Categoria de funcţiuni informaţionale le include pe cele de natură senzorială, cum ar
fi vederea, auzul etc.; în aceste cazuri, un traductor periferic (ochiul, urechea etc)
transmite semnale aferente spre creier care, la rândul lui, iniţiază semnale eferente ce
determină contracţiile anumitor muşchi pentru efectuarea, de exemplu, a unor mişcări
voluntare ale membrelor. Totodată, autoreglările necesare pentru realizarea diferitele
tipuri de homeostazii biologice implică şi circulaţia unor semnale bioelectrice (pe
lângă cele biochimice) ce participă la controlul unor parametrii fiziologici, precum
frecvenţa şi intensitatea contracţiei cardiace, eliberările hormonale etc.
5. Integrând manifestările bioelectrice ale tuturor părţilor componente, se
poate vorbi de o stare electrică globală a unui organism viu (fie el unicelular sau
multicelular) – denumită pe scurt electrostazie biologică [11, 12] –, aflată în
intercondiţionare cu activităţile metabolice şi care rezultă din:
– distribuţiile de sarcini electrice din interiorul, de la suprafaţa şi din vecinătatea
organismului;
– existenţa unor surse celulare de biopotenţiale electrice;
– caracteristicile electrice (conductivitate, permitivitate etc.) specifice
biomaterialelor ce alcătuiesc organismul;
– distribuţiile de curenţi bioelectrici;
– configuraţiile de câmpuri bioelectrice generate de componentele organismului.

112
 Dacă se acceptă că electrostazia biologică nu este doar un ansamblu de
epifenomene fiziologice, ci reprezintă un fel de “vector de stare” multidimensional ce
exprimă în bună măsură funcţionarea organismului şi modul în care acesta
reacţionează la stimulii interni şi externi, atunci se pune problema existenţei unui
mecanism de reglare/menţinere a electrostaziei bioelectrice (homeostazia
bioelectrică). Actualmente, un astfel de mecanism nu a fost încă descris şi analizat
fără a se depăşi domeniul ipotezelor. Şi aceasta pentru că, în stadiul actual al
cunoaşterii, nu sunt identificate cu precizie structurile care ar participa la homeostazia
bioelectrică şi, deci, cu atât mai puţin, relaţiile dintre ele.
Rămânând într-un cadru ipotetic foarte general, şi cu referire îndeosebi la
organismul uman, presupunem că învelişul cutanat – ale cărui caracteristici electrice
reflectă, ca un “ecran biologic” [13], stările fiziologice interne (ar fi de amintit în
acest sens importanţa diagnostică a unor metode ca electrocardiografia şi
electroencefalografia) – este un factor important în homeostazia bioelectrică,
asemănător oarecum cu membrana celulară. Învelişul cutanat ar putea fi considerat ca
un mediu bioelectric de suprafaţă (MBS) care interfaţează mediul bioelectric
intern (MBI) şi mediul bioelectric proximal (MBP). Acesta din urmă este mediul
din imediata vecinătate a organismului, fiind format, pe de o parte, din microparticule
organice, molecule anorganice şi vapori de apă rezultate din procesele tisulare
(transpiraţie, respiraţie), iar pe de altă parte, din câmpurile bioelectrice generate de
activităţile bioelectrice interne şi de suprafaţă. Relaţiile de tip cibernetic dintre cele
trei medii sunt redate în schema următoare:

Stimuli externi

113
 MBP

MBS

Stimuli interni

MBI

Pentru stabilirea unui mecanism homeostatic, trebuie îndeplinite cel puţin

două condiţii: realizarea separării (secluziunii) între elemente şi existenţa unor bucle
închise pentru transmiterea semnalelor între elemente. Modelul cibernetic al
homeostaziei bioelectrice propus aici îndeplineşte ambele condiţii: (1) – secluziunea
electrică a mediului intern, care este dublă (faţă de învelişul cutanat, respectiv faţă de
mediul bioelectric proximal); (2) – existenţa a două bucle închise. Mediul bioelectric
de suprafaţă apare ca un nod comun al celor două bucle de reacţie, ceea ce ar explica
şi din punct de vedere cibernetic funcţiile de proiecţie şi protecţie electrică ale pielii.
În această viziune, punctele de acupunctură descrise de medicina tradiţională chineză
(puncte care prezintă caracteristici bioelectrice aparte comparativ cu restul
tegumentului [13]) reprezintă efectori în mecanismele de homeostazie electrică, iar
tratamentul acupunctural contribuie, printre altele, la readucerea electrostaziei
organismului la parametri normali.
6. Organismele pluricelulare se dezvoltă trecând prin variate stadii de divizare,
diferenţiere şi multiplicare a unor celule individuale, proces de-a lungul căruia sunt
generate pattern-uri (modele) spaţiale. Ele nu sunt evidente într-o celulă; de pildă,
într-un ou fertilizat (zigot) nu se află un animaliculus prefigurând viitorul animal, aşa
cum credeau unii cărturari din secolul al XVII-lea. Pentru propria dezvoltare, celulele
şi ţesuturile au nevoie de informaţii suplimentare spaţiale care să indice unei celule
sau unui ţesut în ce plan să aibă loc diviziunea, în ce direcţie să se dezvolte, unde

114
trebuie “construite” anumite structuri şi unde trebuie îndeplinite diferite funcţiuni.
Acest aspect al manifestărilor biologice este încă incomplet lămurit, dar numeroase
studii arată că fenomenele bioelectrice sunt implicate aici într-o măsură însemnată,
dacă nu chiar esenţială în anumite cazuri.. Într-o trecere în revistă din anul 2003 a
cercetărilor respective, biofizicienii americani Kenneth. R. Robinson şi Mark. A.
Messerli notează: “O caracteristică fundamentală a sistemelor biologice este
organizarea lor spaţială. În dezvoltare, regenerare şi refacere sunt necesare semnale
direcţionale pentru plasarea adecvată a componentelor organismului. Totodată,
agenţii patogeni care invadează alte organisme se orientează după semnale
direcţionale pentru a ţinti zonele vulnerabile. Este destul de bine cunoscut faptul că
gradienţii chimici constituie importante semnale direcţionale în sistemele vii. Mai
puţin recunoscute sunt câmpurile electrice, care pot, de asemenea, furniza informaţie
direcţională. Câmpuri electrice continue pot ghida direct mişcarea celulară şi
creşterea, şi pot genera gradienţi chimici de macromolecule încărcate împotriva
acţiunii nivelatoare a difuziunii. De exemplu, la locul leziunii unui epiteliu
transportator de ioni, este generat imediat un câmp electric considerabil care se
poate extinde pe mai multe diametre celulare. Recent, s-au făcut progrese
substanţiale în identificarea proceselor specifice care sunt controlate, până la un
punct, de aceste câmpuri electrice endogene” [14].
7. Numeroase celule prezintă modificări semnificative ale potenţialelor
electrice transmembranare în primele momente ale dezvoltării. De exemplu, în cazul
algelor brune [15,16], potenţialul electric transmembranar al ouălor nefertilizate este
cuprins între –15 mV şi –40 mV; după fertilizare, se produce spontan o
hiperpolarizare şi, după 6 – 9 ore, se stabileşte nou PER cu valori de –70 mV până la
–80 mV. Capacitatea specifică a algelor brune de a forma protuberanţe (rizoizi) –
formă de diferenţiere celulară – spre zonele cu intensitate luminoasă foarte scăzută
începe să se manifeste la valori ale potenţialului transmembranar mai negative decât
–50 mV.
Încercând să explice modul în care modificările electrice de la nivelul
membranei celulare influenţează diferenţierea celulară, L. F. Jaffe [17, 18, 19] susţine,
pe baza datelor experimentale, că factorii exogeni (şi posibil cei endogeni) sunt
percepuţi asimetric în jurul celulei prin receptori specifici, determinând o uşoară şi
primă asimetrie în dispunerea “pompelor ionice” şi a canalelor ionice în interiorul
membranei celulare, cea ce duce la stabilirea unor gradienţi de potenţial electric de-a

115
lungul membranei. Consecinţa imediată este apariţia unor curenţi electrici (ionici)
transcelulari: ionii intră în celulă pe o parte şi sunt scoşi afară pe cealaltă parte. Aceşti
curenţi electrici endogeni amplifică, prin retro-reacţie pozitivă, distribuţia asimetrică
a pompelor ionice şi a canalelor ionice şi, la o densitate şi o durată suficient de mari,
determină gradienţi ridicaţi de concentraţie în membrană şi citoplasmă, controlând
astfel dezvoltarea celulei. Măsurătorile au indicat pentru densităţile curenţilor electrici
endogeni valori de 1 – 1000 microA/cm 2, în funcţie de tipul materialului biologic
folosit [19].
Curenţi electrici endogeni care preced diferenţierea spaţială şi acompaniază
dezvoltarea locală au fost observaţi la toate plantele şi animalele investigate până în
prezent [20]. La celulele plantelor, aceşti curenţi intră întotdeauna prin locul unde va
avea loc creşterea şi ies pe partea în care nu se va produce creşterea. În cazul
animalelor, la ovulele fecundate, curenţii ionici intră prin polul animal şi ies prin polul
vegetativ. Astfel, se stabileşte o legătură, care nu poate fi întâmplătoare, între
polarizarea biologică şi polarizarea bioelectrică. [De precizat că, din punct de vedere
embriologic, un ovul fecundat este întotdeauna asimetric, având un pol animal (din
care se vor dezvolta sistemul nervos, epiderma, sistemul circulator, sistemul osos,
aparatul uro-genital, organele senzoriale) şi un pol vegetativ (din care se vor dezvolta
aparatul digestiv şi aparatul respirator)].
Existenţa unei asemenea conexiuni fusese remarcată, încă din 1937, de către
Harold Saxton Burr la salamandrele din genul Amblystoma [21]. Măsurând gradienţii
de potenţial electric, el a constatat la ouăle nefecundate de salamandre câte o zonă în
care potenţialul electric era minim. Burr a marcat aceste zone cu un colorant albastru
şi a descoperit că, după fecundarea ouălor, capetele viitoarelor salamandre se formau
întotdeauna la nivelurile opuse zonelor respective. Lucrurile se petreceau ca şi cum
celulele embrionare se asamblau conform modelului impus de un câmp electric
preexistent apariţiei individului. În plus, H. S. Burr a demonstrat că fiecare exemplar
adult de salamandră are un câmp electric, cu polul pozitiv şi polul negativ situaţi pe
axa longitudinală a corpului. (Asupra lucrărilor lui Burr vom reveni în cap. 6). Peste
câteva decenii, Robert O. Becker a efectuat măsurători pe o gamă largă de organisme
– de la viermi de pământ la peşti, reptile şi mamifere (inclusiv la om) – şi a găsit că
potenţialele bioelectrice de suprafaţă reflectă dispunerea sistemului nervos [3, 22, 23];
în cazul salamandrei, există un potenţial pozitiv relativ mare în zona capului şi a
gâtului, care descreşte şi devine gradual negativ spre extremităţi.

116
 8. Apariţia şi dinamica spaţio–temporală a curenţilor ionici nu explică în
totalitate mecanismele dezvoltării biologice la nivel celular şi tisular, căci, de pildă,
dacă dezvoltarea celulelor şi ţesuturilor este întotdeauna legată de curenţii electrici
endogeni, s-a dovedit că situaţia inversă nu este valabilă mereu: pot apare curenţi
electrici endogeni şi atunci când dezvoltarea este blocată biochimic [16]. Totuşi,
curenţii respectivi par să fie o componentă necesară a dezvoltării deoarece: (a) încep
întotdeauna să circule înainte de dezvoltarea şi diferenţierea morfologică, (b)
întotdeauna indică viitorul loc al dezvoltării şi (c) inhibarea lor prin aplicarea de
câmpuri electrice din exterior stopează dezvoltarea şi diferenţierea celulelor şi a
ţesuturilor [16, 20].
Curenţii electrici endogeni determină, de asemenea, modificări locale ale
concentraţiilor ionice în celule şi ţesuturi [14, 16], modificări ce pot avea efecte
asupra structurilor celulare şi a activităţii enzimatice şi hormonale. O stare ionică
modificată serveşte în mod direct celulei ori ţesutului ca “instrument” de control sau,
alternativ, afectează fluxul informaţiei purtate de alţi mesageri.
9. Lezarea unui ţesut (prin tăiere, să spunem) duce la apariţia aşa-numiţilor
curenţi electrici de leziune (injury currents). În cazul salamandrelor de apă –
cunoscute pentru capacitatea lor de regenerare a membrelor şi a cozilor –, un curent
electric cu densitatea de 10 – 100 microA/cm 2 [16, 24] iese din portiunea amputată a
unui membru şi intră prin zonele neafectate. Curentul, purtat în principal de ioni de
sodiu, este implicat în diferenţierea (care precede regenerarea) ţesutului de la nivelul
ciotului; anularea acestui curent prin administrarea de substanţe ce blochează sistemul
de transport al Na+, sau prin aplicarea de curent electric din exterior, inhibă
diferenţierea membrului regenerativ şi determină acumularea de material celular
nediferenţiat.
Regenerarea este un caz special de morfogeneză, deoarece presupune
re-construcţia unei structuri în contextul existenţei ţesutului deja format din
vecinătate. În procesul de înlocuire a unei părţi din corp pierdută, pot fi mobilizate
mecanisme de dezvoltare, de tipul celor embrionare, pentru restabilirea pattern-ului
iniţial. Unele animale prezintă în mod obişnuit grade uimitoare de regenerare,
mergând de la refaceri de cozi sau membre la anumiţi amfibieni, până la regenerarea
completă a unui organism dintr-o mică bucată de ţesut, ca în cazul viermilor Planaria.
S-a sugerat, pe baza datelor experimentale, că diferenţa dintre sistemele regenerative
şi cele nonregenerative depinde de proprietăţile bioelectrice ale ţesuturilor [20].

117
 La amfibieni, regenerarea membrelor are, aşa cum s-a menţionat, o
componentă electrică, care include diferenţierea mediată electric şi controlul axial.
Faptul este susţinut de următoarele observaţii [3, 20, 22 – 24]:
− în membrele care se “reconstruiesc” acţionează câmpuri electrice endogene relativ
intense, ale căror configuraţii modelează direcţiile (axele) de regenerare;
− sunt diferenţe notabile între caracteristicile electrice ale organismelor regenerative
şi cele ale organismelor nonregenerative, cel mai adesea constând în variaţii ale
rezistenţei şi ale curenţilor de eflux;
− anularea câmpurilor endogene prin şuntare inhibă regenerarea;
− câmpurile electrice exogene pot fie să altereze regenerarea, chiar până la anulare,
fie să o accelereze.
Un al exemplu de reglaj bioelectric al regenerării este cel al viermilor de
pământ segmentari (râmele). Oriunde este tăiat viermele, noi segmente, până la circa
90, sunt regenerate. Numărul segmentelor este controlat de potenţialul electric: fiecare
segment are un anumit potenţial, iar segmentele sunt adăugate până când potenţialul
însumat egalează valoarea corespunzătoare endogenă pentru un organism întreg [25].
10. Radiologul suedez Björn E. W. Nordenström a propus modelul
“circuitelor electrice închise biologice” (Biologically Closed Electric Circuits,
prescurtat BCEC) pentru sistemele de control bioelectric de la nivelul organismului
uman [26], prin analogie cu circuitele electronice. El consideră că există mai multe
BCEC în organism, la ele participând compuşi ionici şi neionici ce interacţionează
într-un mod care face posibile distribuţia selectivă şi modularea energiei prin corp,
chiar la distanţe relativ mari. Circuitele sunt închise atât de activitatea electrică
normală a organelor şi sistemelor, cât şi de modificările patologice, cum ar fi o
tumoră, o leziune sau o infecţie.
Un “circuit electric închis biologic”, asupra căruia Nordenström insistă în mod
deosebit, este cel presupus a exista între sistemul intravascular (ca primă ramură) şi
sistemul interstiţial (ca a doua ramură). Sistemul intravascular este format din vase
sanguine cu pereţi care acţionează ca nişte izolatori electrici, în vreme ce plasma
intravasculară (având o conductivitate electrică de câteva sute de ori mai mare decât
cea a pereţilor vasculari) se comportă ca un conductor electric, unde ioni precum cei
de sodiu, calciu şi potasiu furnizează energie disponibilă imediat, în primul rând prin
fenomene de electroforeză. Nordenström inventează pentru aceşti ioni denumirea de

118
ionars. Conform teoriei sale, energia potenţială, ce nu e imediat disponibilă, este
transportată de celulele sanguine care leagă oxigenul, ca şi de alte substanţe ca
glucoza, aminoacizii nepolari etc. Acestea constituie “pachete” de energie (neutre
electric) – botezate ergonars – care ajung în zone specifice şi sunt eliberate în
principal prin reacţii de reducere/oxidare. În ceea ce priveşte a doua ramură, aici
funcţionează ca izolator matricea tisulară, iar proprietăţi de conductor electric are
fluidul interstiţial. Componenta principală care uneşte cele două ramuri şi închide
biologic circuitul, este sistemul de membrane ale capilarelor sanguine; ele
funcţionează ca nişte joncţiuni între fluidele interstiţial şi vascular, permiţând
schimbul de ionars şi ergonars de-a lungul gradienţilor de potenţial electric.
Nordenström presupune că BCEC similare există pentru sistemele urinar şi
gastrointestinal.
11. Modalităţile de producere a electricităţii în lumea vie este mai
diversificată decât poate părea la o analiză sumară. De pildă, în anumite structuri
organice se generează câmpuri electrice prin efecte piezoelectrice, piroelectrice şi
feroelectrice [3, 27 – 33].
Piezoelectricitatea este capacitatea anumitor materiale (cristaline sau
cvasicristaline) de a se polariza electric atunci când sunt supuse unui stress mecanic;
efectul este reversibil, materialele respective suferind deformări mecanice dacă asupra
lor se aplică o tensiune electrică (efect mecano-electric). Multe din substanţele şi
formaţiunile organice prezintă calităţi piezoelectrice: proteinele, polizaharidele, acizii
nucleici, oasele, tendoanele, dentina, elastina, fibrele de colagen etc. “Energia
mecanică cheltuită în aceste structuri poate produce potenţiale electrice de suficientă
amplitudine pentru a exercita o gamă largă de efecte în sistemele biologice. Acestea
pot include controlul asupra nutriţiei celulare, pH-ului local, activităţii enzimatice,
orientării intra- şi extra-celulare a macromoleculelor, activităţii migratorii şi
proliferative a celulelor, capacităţii sintetice a celulelor, contractilităţii şi
permeabilităţii membranelor celulare, transferului de energie” [30]. Efectul
mecano-electric ar putea fi unul din mecanismele prin care anumite organisme sunt
capabile să detecteze câmpuri electrice externe. Unii cercetători au afirmat chiar că
“piezoelectricitatea este o proprietate fundamentală a ţesuturilor biologice” [28].
Efectul piroelectric constă în polarizarea electrică indusă de o modificare a
temperaturii (reversul nu este adevărat). Descoperită mai întâi la oase şi tendoane,
piroelectricitatea s-a dovedit apoi a fi o proprietate prezentă la cele mai multe tipuri de

119
celule şi ţesuturi animale sau vegetale, având un rol important, ca şi
piezoelectricitatea, în procesele de morfogeneză şi de percepţie senzorială.
Prin efectul feroelectric se produce polarizarea electrică (cvasi)permanentă a
unui material dielectric după ce a fost supus acţiunii unui câmp electric, devenind
ceea ce numeşte un “electret”. Oasele au proprietăţi asemănătoare cu ale electreţilor
[3], ca şi, posibil, punctele de acupunctură [34].
12. Într-una din lucrările sale, 1987, prof. C. Ionescu–Târgovişte considera, pe
bună dreptate: “Se poate spune că structura electrică a corpului uman trebuie să aibă
o arhitectură la fel de precisă şi importantă ca şi structura biochimică, între ele
existând o continuă interdependenţă” [35]. Afirmaţia poate fi extinsă la toate
organismele biologice şi completată prin luarea în considerare şi a fenomenologiei
magnetice care însoţeşte, mai întotdeauna, “structura electrică” a fiinţelor vii.
Câmpurile electrice variabile şi curenţii electrici produc câmpuri magnetice (v.
cap. 3). Deoarece în funcţionarea structurilor vii sunt implicate, aşa cum am văzut,
atât câmpuri electrice variabile temporal, cât şi curenţi electrici, este de aşteptat ca
aceste structuri să genereze câmpuri magnetice, adică biomagnetism. Şi lucrurile aşa
stau, numai că, spre deosebire de cazul fenomenelor bioelectrice, detectarea
câmpurilor magnetice biologice este mult mai dificilă datorită intensităţii lor foarte
mici. Câmpul magnetic din jurul unui conductor parcurs de curent electric este direct
proporţional cu intensitatea curentului electric şi scade cu distanţa; în cazul unui
conductor liniar suficient de lung, parcurs de un curent electric constant cu
intensitatea I, inducţia B a câmpul magnetic la distanţa d faţă de conductor este dată
de formula: B = μI/2πd, unde μ este permeabilitatea magnetică (între intensitatea H a
câmpului magnetic şi inducţia magnetică B există relaţia: B = H). Dacă pentru I
considerăm valori de ordinul celor pentru curenţii ionici care circulă, de pildă, în
membrul inferior la om, adică 10 microamperi (după [36]), iar pentru d luăm pe rând
valorile de un milimetru şi un metru, rezultă (μ fiind egal cu 12,56·10 –7 Henry/metru)
pentru B valorile de 2·10–9 T, respectiv 2·10–12 T, care ne dau o idee despre posibilele
ordine de mărime ale intensităţii câmpului biomagnetic. Comparativ cu intensitatea
câmpului geomagnetic, cuprinsă între 3·10–5 T şi 8·10–5 T, aceste valori sunt extrem de
scăzute.
O dată cu perfecţionarea senzorilor magnetici şi modalităţilor de ecranare faţă
de câmpul magnetic terestru a devenit posibilă explorarea adecvată a
biomagnetismului. Primele măsurători biomagnetice [37] au fost efectuate pe nervul

120
sciatic al unei broaşte din specia Rana catesbiana; rezultatele au indicat o dispunere
soleniodală a liniilor de câmp biomagnetic în jurul nervului parcurs de impulsul
bioelectric. Mai apoi, s-au putut înregistra, la subiecţi umani, câmpurile magnetice
generate de inimă [38, 40] şi de creier [39], punându-se bazele unor noi metode de
investigare biomedicală neinvazivă: magnetocardiografia (MCG), respectiv
magnetoencefalografia (MEG). Conform datelor experimentale, câmpurile
biomagnetice generate de corpul uman sunt de ordinul a 10 –3 pT, pentru creier, până
la 100 pT, pentru inimă (1 pT = 10–12 T). În cazuri speciale, se pot atinge valori de cca.
103 pT (plămân contaminat magnetic).
În general, câmpurile magnetice asociate cu organismele vii sunt produse prin
trei mecanisme diferite [41]: (a) în mod fiziologic, (b) datorită prezenţei în organism a
unor materiale feromagnetice şi (c) ca magnetizare indusă prin aplicarea unor câmpuri
magnetice exterioare puternice.
Producerea fiziologică a câmpurilor biomagnetice este rezultatul curenţilor
electrici (ionici) endogeni asociaţi cu numeroşii gradienţi de potenţial electric tipici
proceselor vitale. În primă instanţă, ar părea că măsurătorile de câmpuri biomagnetice
generate de curenţii endogeni pot furniza numai informaţii redundante, aproape
identice, cu cele obţinute din măsurătorile de gradienţi electrici; la urma urmei, acolo
unde există un curent electric, există şi un câmp magnetic. Touşi, biofizica
biocurenţilor electrici diferă de cea a câmpurilor biomagnetice. De pildă, curenţii
bioelectrici trec cu dificultate prin craniul cu conductivitate electrică scăzută, în vreme
ce câmpurile magnetice îl traversează cu uşurinţă. De aceea, pentru extremitatea
cefalică (mediu neomogen) există zone în care electroencefalograma şi
magnetoencefalograma diferă destul de mult [42]. Pe de altă parte, una din chestiunile
de mare importanţă teoretică şi practică legată de interpretarea rezultatelor
măsurătorilor biomagnetice este aşa-numita “problemă inversă a biomagnetismului”
[43]. Teoria electromagnetismului arată că un acelaşi câmp magnetic, având anumite
caracteristici bine determinate (configuraţie spaţială, intensitate etc.), poate fi generat
de o multitudine de distribuţii diferite de curenţi electrici, iar problema inversă a
biomagnetismului constă în determinarea acelei distribuţii reale de curenţi bioelectrici
care generează câmpul biomagnetic măsurat în jurul unei structuri biologice.
Rezolvarea acestei probleme, esenţială pentru corelarea informaţiilor biolectrice cu
cele biomagnetice, se încercă a se face prin modelări teoretice ale datelor
experimentale [44].

121
 Prezenţa în organism a unor materiale cu magnetism accentuat poate avea fie
cauze exogene, fie cauze endogene. Printre cauzele exogene se numără inhalarea de
microparticule magnetizate sau ingestia de alimente contaminate cu substanţe
feromagnetice. În ceea ce priveşte cauzele interne, numeroase cercetări au dovedit
faptul că o serie întreagă de organisme – de la unele bacterii, moluşte şi artropode
până la peşti, balene, rechini sau păsări – au capacitatea biochimică de a precipita
endogen cristale magnetice precum cele de magnetită (Fe 3O4) sau greigită (Fe3S4), cu
rol esenţial pentru orientarea respectivelor organisme în câmpul geomagnetic ori
pentru biocomunicare [45 – 48]. În anul 1992 s-a descoperit că şi creierul uman
conţine cristale de magnetită biogenă [49], în proporţie de 4 ng – 70 ng la 1 g de ţesut
(1 ng = 10–9 g).
Acţiunea câmpurilor magnetice artificiale de mare intensitate produce
magnetizarea unor componente din interiorul organismului care, în mod normal, nu
sunt în această stare. Fenomenul este folosit, de exemplu, în tomografia prin
rezonanţă magnetică nucleară (metodă imagistică de investigare medicală), unde se
utilizează un câmp magnetic puternic ce aliniază după anumite direcţii atomii de
hidrogen din porţiunea de organism investigată; prin înregistrarea spectrului de
absorbţie în radiofrecvenţă al acestor atomi se obţin semnale care sunt traduse, prin
intermediul computerului, în imagini care reflectă starea morfo-fiziologică a zonei
respective.
13. Dacă structurilor vii le sunt intrinseci activităţile electrice şi magnetice,
atunci, prin generalizare, se poate vorbi de câmpuri bioelectromagnetice şi de
bioelectromagnetism ca noţiuni mai cuprinzătoare. Aşa cum s-a menţionat în cap. 3,
câmpurile electrice şi magnetice variabile temporal, precum cele produse de sistemele
biologice, se propagă în spaţiu ca unde electromagnetice; prin urmare, este firesc să se
presupună existenţa undelor (radiaţiilor) bioelectromagnetice. Probabil că primul care
a formulat în mod explicit această idee a fost, în anii 1920 – 1930, inginerul francez
de origine rusă Georges Lakhovsky [50, 51]; el postula, pe baza propriilor
experimente, că:
– toate organismele biologice sunt “fiinţe electromagnetice”;
– celulele vii pot fi asimilate cu circuitele electrice oscilante (filamentele
cromozomiale având funcţii de inductanţe), adică sunt emiţătoare/receptoare de
radiaţii electromagnetice pe frecvenţe proprii;

122
 – celulele vii comunică între ele prin intermediul radiaţiilor
(bio)electromagnetice;
– organismele vii sunt în permanentă interacţiune electromagnetică cu mediul lor
înconjurător;
– perturbările emisiilor electromagnetice normale ale celulelor provoacă
îmbolnăvirea; aceste perturbări pot fi cauzate de modificări ale compoziţiei
celulare, de prezenţa bacteriilor şi virusurilor (care îşi “impun” propriile
frecvenţe) sau de fluctuaţiile neobişnuite ale radiaţiilor solare ori cosmice.
“Viaţa este creată de radiaţie, menţinută de radiaţie şi distrusă de dezechilibrul
oscilatoriu” [51, p. 198].
La câteva decenii după Lakhovsky, savantul rus Alexander S. Presman suţinea
şi el că fenomenele bioelectromagnetice contribuie în mod esenţial la evoluţia,
autocontrolul şi relaţionarea cu exteriorul a organismelor biologice [52]. Conform
viziunii sale, câmpurile bioelectromagnetice servesc ca mediatori pentru
interconectarea organismului cu mediul ambiant, ca şi pentru comunicarea între
organisme; de asemenea, aceste câmpuri sunt implicate în coordonarea şi reglarea
proceselor fiziologice interne. Presman sublinia astfel latura informaţională a
proceselor bioelectromagnetice.
Dincolo de dovezile indirecte şi inferenţele teoretice, confirmarea deplină a
aserţiunilor de tipul celor de mai sus necesită detectarea directă a emisiilor
bioelectromagnetice, ceea ce constituie o intreprindere dificilă, dat fiind faptul că
puterea lor este foarte mică. Cu ajutorul unor sisteme electronice de mare sensibilitate,
cu raport semnal/zgomot adecvat, s-au înregistrat benzi discrete de oscilaţii electrice
din gama 1,5 MHz – 34,8 MHz la celule de drojdie de bere. Amplitudinile oscilaţiilor
sunt cu atât mai mari cu cât creşte rata activităţii metabolice [54]. La subiecţi umani,
au putut fi înregistrate radiaţii bioelectromagnetice din domeniul undelor milimetrice
având o putere de ordinul 10–20 – 10–21 W/Hz·cm2, putere ce variază de la un individ la
altul şi este funcţie de starea fiziologică în care se află organismul [55]. De asemenea,
s-au înregistrat semnale electromagnetice emise de corpul omenesc în gama de
frecvenţe 0,5 – 30 Hz [56]. În domeniul frecvenţelor optice, tehnicile experimentale
actuale permit detectarea şi analizarea cu destulă precizie a radiaţiilor bioluminescente
ultraslabe emise de structurile vii (v. cap. 14).
La o privire de ansamblu, se poate spune că dezvoltarea exponenţială din
ultimile decenii a studiilor din domeniu a adus argumente teoretice şi experimentale

123
multiple privind existenţa câmpurilor şi radiaţiilor electromagnetice, argumente pe
baza cărora cercetătorii de la Hippocampus Institute din Budapesta concluzionează:
“Ca rezultat al proceselor biologice, toate organismele radiază un câmp
electromagnetic de intensitate foarte scăzută, în gama de la sub 1 Hz până la 10 15 Hz.
Electroliţii care circulă într-un organism (via sistemul circulator sau în interiorul
celulelor) crează un câmp electromagnetic. Câmpuri de joasă frecvenţă sunt generate
în celule prin schimbări ale configuraţiilor proteinice, prin modificări ale
conţinutului lipidic şi prin migrarea transmembranală a ionilor. Câmpuri de înaltă
frecvenţă sunt generate de peroxidarea enzimatică, producţia de ATP, ciclul Krebs şi
luminoforii naturali din acizii nucleici şi proteine” [53].
14. Sumarizând cele anterioare, reiese că fiecare din componentele
structural-anatomice ale unui sistem viu – celule, ţesuturi, organe etc. – este sursă de
câmpuri şi unde electromagnetice, iar toate aceste surse se combină la nivelul
întregului organism. Se pune întrebarea: aceste câmpuri şi unde bioelectromagnetice
sunt “subproduse” ale activităţilor metabolice sau au vreo importanţă aparte în
funcţionarea organismului? Pentru cei cu viziune reducţionist-biochimică, ele nu sunt
altceva decât epifenomene (desigur, cu un oarece rol, dar nu esenţial, în
“funcţionarea” viului). Pentru alţii, taxaţi uneori drept “neovitalişti” [57], ansamblul
manifestărilor bioelectromagnetice reprezintă o caracteristică fundamentală a oricărei
fiinţe vii, iar studiul fenomenelor de această natură “poate furniza bazele unei noi
paradigme în biologie şi medicină, paradigmă care este radical diferită faţă de
accentul pus în prezent pe biologia moleculară şi biochimie” [58] – consideră
biofizicianul american Abraham L Liboff.
Potrivit aceluiaşi autor, distribuţiile de sarcini şi curenţi electrici din structurile
biologice au o specificitate numai a lor şi, “prin selecţie naturală, ele sunt dispuse în
aşa fel încât permit organismului să supravieţuiască. O dată cu moartea, aceste
distribuţii de sarcini şi curenţi sau, echivalent, câmpul electromagnetic asociat
sistemului, nu mai sunt viabile. Pe scurt, sugerăm că procesul vieţii în sine este o
expresie a câmpului electromagnetic” [58]. Liboff atribuie câmpului electromagnetic
propriu unui organism viu (câmp rezultat din integrarea celor endogene) un vector
multidimensional Π0 despre care postulează [58]:
“1. Fiecare organism viu este complet descris de un vector de câmp electromagnetic
Π0 care este determinat specific de genom.

124
2. Toate patologiile, anormalităţile şi traumele sunt manifestate prin devieri de la
câmpul normal Π0 şi, în anumite limite, aceste devieri sunt compensate de tendinţa
homeostatică a sistemului de a reveni la Π0”.
15. Într-o teorie care încearcă să conecteze datele ştiinţifice cu concepte
tradiţionale extrem-orientale, prof. Changlin Zhang (de la Universitatea din
Hangzhou, China) consideră că emisiile electromagnetice ale structurilor interne
interferează unele cu altele în cavitatea rezonantă, deosebit de complexă, reprezentată
de corpul “dens” uman. Ele formează un pattern de unde electromagnetice staţionare,
denumit de prof. Zhang “corp electromagnetic” [59 – 63], în ale cărui “noduri” se află
“centrii bioenergetici” (puncte de acupunctură, chakras) descrişi în medicinile
tradiţionale extrem orientale.
Localizarea “nodurilor”, a franjelor şi a altor detalii dintr-un pattern de
interferenţă depinde de forma şi structura cavităţii rezonante în care se produce
suprapunerea undelor. De aceea, de pildă, localizarea acupunctelor şi meridianelor de
acupunctură depinde de forma şi structura anatomică a corpului uman. Din această
perspectivă, se poate înţelege mai uşor ciudata (în aparenţă) distribuţie a punctelor şi
meridianelor de acupunctură. Astfel, structura membrelor inferioare şi superioare este
relativ simplă, determinând o distribuţie a meridianelor în mare măsură paralelă; în
schimb, structura capului este relativ mai complicată şi, ca urmare, configuraţia
meridianelor de aici este mai complexă.
Datorită stabilităţii structurale a corpului fizic, distribuţia “centrilor
bioenergetici” este, de asemenea, relativ stabilă. Totuşi, undele staţionare care
alcătuiesc “corpul electromagnetic” nu sunt chiar aşa de stabile precum le-ar indica
denumirea. Într-un sistem deschis, ca organismul uman, câmpul intern are, în fapt, o
structură dinamică şi disipativă; ea rămâne relativ stabilă (cu mici fluctuaţii) în
condiţii normale, dar devine foarte sensibilă la orice alterare a acestora, iar “corpul
electromagnetic” suferă modificări. Deoarece locurile cele mai potrivite pentru a
influenţa un pattern de interferenţă sunt “nodurile”, tratamentul acupunctural se
bazează pe acţiuni asupra centrelor acupunctice.
Un aspect deosebit al “corpului electromagnetic” este, arată prof. Zhang, cel
holografic: “fiecare undă electromagnetică emisă de structurile interne traversează
cavitatea rezonantă a corpului fizic cu viteză atât de mare şi de atât de multe ori
încât, practic, vizitează aproape instantaneu fiecare punct din corp. În felul acesta se

125
colecţionează informaţii din toate zonele corpului, iar fiecare punct din cavitatea
rezonantă conţine informaţii despre fiecare undă”. [61].
Alţi autori împărtăşesc, de asemenea, ideea existenţei pattern-urilor de
interferenţă bioelectromagnetică şi a rolului acestora în terapeutică: “Fiecare nivel
particular al ierarhiei unui organism are un spectru caracteristic de oscilaţii
electromagnetice endogene produse prin diferite procese. Se produc rezonanţe pe
acelaşi nivel şi între nivele, asigurându-se, mai mult sau mai puţin, corelaţia dintre
aceste procese. Astfel, pattern-uri specifice de interferenţă ale oscilaţiilor
electromagnetice pot fi atribuite fiecărui organism particular. Din acest punct de
vedere, o patologie, care poate lua naştere la orice nivel, va perturba toate oscilaţiile
prin interacţiunile dintre unde, indiferent de originea lor. Pattern-ul interferenţial
distorsionat al undelor endogene dintr-un organism bolnav reflectă relaţii incorecte
dintre procesele biochimice interne. Numeroasele rezultate pozitive obţinute prin
folosirea dispozitivelor de terapie electromagnetică sugerează că restaurarea
pattern-ului de interferenţă restabileşte ordinea fiziologică într-un organism bolnav”
[64].
O constatare experimentală remarcabilă este aceea că, în cazul subiecţilor
umani sănătoşi, valorile de conductibilitate electrică cutanată (expresii ale pattern-ului
de interferenţă electromagnetică din organism) au o distribuţie normal-logaritmică, şi
nu una gaussiană [65]. În general, sunt posibile trei tipuri de distribuţii matematice ale
valorilor măsurate pentru o mărime fizică dată: gaussiană (sau normală),
normal-logaritmică şi distribuţia delta. Prima dintre ele descrie o stare dezordonată, în
care elementele sistemului nu conlucrează între ele, iar ultima este specifică pentru
sistemele perfect ordonate, cum sunt cristalele. Distribuţia de tip normal-logaritmică
se plasează între cea gaussiană şi cea de tip delta, caracterizănd o stare coerentă, de
remarcabilă cooperare între elementele sistemului. Dacă valorile de conductibilitate
electrică cutanată se aşează după o distribuţie normal-logaritmică, aceasta însemnă că
toate elementele din corp sunt în stare bună de cooperare, iar corpul este sănătos.
Structurile interne ale unui organism biologic funcţionează în moduri
specifice, emiţând unde electromagnetice de frecvenţe diferite. Totuşi, trebuie să
existe o anume cooperare, coordonare şi comunicare între ele. Un sistem viu nu este
nici într-o stare perfect haotică, nici într-una perfect ordonat ci într-o stare coerentă.
O contribuţie esenţială la menţinerea acestei stări este asigurată de “corpul
electromagnetic”.

126
Bibliografie
1. E.E. Suckling – “The Living Battery. An Introduction to Bioelectricity”,
Macmillan, New York, 1964.
2. V. Vasilescu, D.-G. Mărgineanu – “Introducere în neurobiofizică”, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979.
3. R.O. Becker, A.A. Marino – “Electromagnetism & Life”, SUNY Press, Albany,
NY, 1982.
4. R.O. Becker, G. Selden – “The Body Electric: Electromagnetism and the
Foundation of Life”, William Morrow Inc., New York, 1985.
5. M. Pera – “The Ambigous Frog: The Galvani – Volta Controversy on Animal
Electricity”, Princeton University Press, Princeton, NJ, 1992.
6. URL: http://en.wikipedia.org/wiki/Luigi_Galvani
7. P. Tompkins, C. Bird – “Viaţa secretă a plantelor”, Editura ELIT, Ploieşti, 1994.
8. A. Marino – “Bioelectricity”, Macmillan – Collier’ Encyclopedia, vol. 4, 1991.
9. W. Hoppe, W. Lohmann, H. Markl, H. Ziegler (eds.) – “Biophysics”,
Springer-Verlag, Berlin – Heidelberg – New York – Tokyo, 1983.
10. R. Gilles – “Physiologie animale”, Université de Liège, Faculté des Sciences,
2004; URL: http://www.ulg.ac.be./physioan/traite.htm
11. W. Sedlak – “Bioelectronika”, Instytut Wydawinczy Pax, Warszawa, 1979.
12. I. Mamulaş, F. Brătilă – “Consideraţii privind electrostazia biologică”, Al IV-lea
Colocviu de Sisteme–Modele–Informatică şi Cibernetică, Bucureşti, 1987.
13. I.F. Dumitrescu – “Omul şi mediul electric”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1976.
14. K.R. Robinson, M.A. Messerli – “The Role of Endogenous Electrical Fileds as
Directional Signals in Development, Repair and Invasion”, BIOESSAYS, vol. 25,
Issue 28, 2003.
15. M.H. Weisenseel, L.F. Jaffe – “Return to Normal of Fucus Egg Membrane after
Microelectrod Impalement”, EXP. CELL RES., vol. 89, 1974.
16. M. H. Weisenseel – “Control of Differentiation and Growth by Endogenous
Electric Currents”, în: [9], 460-465.
17. L.F. Jaffe – “Control of Development by Ionic Currents”, în: R.A. Cone, J.E.
Dowling (eds.) – “Membrane Transduction Mechanism”, Raven Press, New York,
1979, 199-231.
18. L.F. Jaffe – “The Rol of Ionic Currents in Establishing Developmental Pattern”,
PHILOS. TRANS. R. SOC. LOND., B 295, 1981.
19. L.F. Jaffe – “Developmental Currents, Voltages and Gradients”, în: S. Subtelny,
P.B. Green (eds.) – “Developmental order: Its Origin and Regulation”, Alan R.
Liss Inc., New York, 1982.
20. M. Levin – “Bioelectromagnetics in Morphogenesis”,
BIOELECTROMAGNETICS, vol. 24, 2003.
21. H.S. Burr – “Bio-electric Correlates of Development in Amblystoma”, YALE
JOURNAL OF BIOLOGY AND MEDICINE, vol. 9, 1937.
22. R.O. Becker – “The Bioelectric Factors in Amphibian Limb Regeneration”, J.
BONE JOINT SURG., vol. 43A, 643-656, 1961.
23. R.O. Becker – “Electromagnetic Controls Over Biological Growth”, Journal of
Bioelectricity, vol. 3, 105-118, 1984.
24. R.B. Borgens, J.W. Vanable, L.F. Jaffe – “Bioelectricity and Regeneration”,
BIOSCIENCE, VOL. 29, 468-474, 1979.

127
25. I. Kurtz, A.R. Schrank – “Bioelectrical Properties of Intact and Regenerating
Earthworms Eisenia Foetida”, PHYSIOL. ZOOL., vol. 28, 322-330, 1955.
26. B.E.W. Nordenström – “Biologically Closed Electric Circuits”, Nordic Medical
Publications, Stockholm, 1983.
27. S. Lang – “Pyroelectric Effect in Bone and Tendon”, NATURE, vol. 212, 704,
1966.
28. M. Shamos, L. Levine – “Piezoelectricity as A Fundamental property of
Biological Tissues”, NATURE, vol. 216, 267, 1967.
29. C.A. Basset – “Review: Biologic Significance of Piezoelectricity”, CALC. TISS.
RES. vol 1, 252, 1968.
30. F.W. Cope – “A Review of the Applications of Solid State Physics Concepts to
Biolocical Systems”, JOURNAL OF BIOLOGICAL PHYSICS, vol. 3, No. 1, 1975.
31. E. Fukada – “Electrical Phenomena in Biorheology”, BIORHEOLOGY, vol. 19,
15, 1982.
32. D.E. Ingber – “The Architecture of Life”, SCIENTIFIC AMERICAN, vol. 278 (1),
48, 1998.
33. C. Kent – “Piezoelectric Properties in Biological Systems”, THE
CHIROPRACTIC JOURNAL, February 2003.
34. M. Simionescu, S. Prună, D. Golcea, I. Mamulaş, E. Popa, O. Băjenaru, C.
Ionescu Târgovişte – “Experimental Study of the Electric Properties of
Acupuncture Points”, Al V-lea Simpozion Naţional de Acupunctură, Bucureşti,
1986.
35. C. Ionescu-Targoviste – “Measurement of Acupuncture Injury Potentials by
Acupunctometry”, AMERICAN JOURNAL OF ACUPUNCTURE, vol. 15, No. 3,
1987.
36. D.I.F. Grimes, R.F. Lennard, S.J. Swithenby – “Macroscopic Ionic Currents
Within the Human Leg”, PHYSICS IN MEDECINE AND BIOLOGY, vol. 30,
1101-1112, 1985.
37. J.H. Siepel, R.D. Morrow – “The Magnetic Field Accompanying Neuronal
Activity: A New Method for the Study of the Nervous System”, J. ACAD.
SCIENCESs, vol. 50, 1-4, 1960.
38. G.M. Baule, R. McFee – “Detection of the Magnetic Field of the Heart”,
AMERICAN HEART JOURNAL, VOL. 66, 95-96, 1963.
39. D. Cohen – “Magnetoencephalography: Evidence of Magnetic Fields Produced
by Alpha-Rhythm Currents”, SCIENCE, vol. 161, 784-786, 1968.
40. G. Bison, R. Wynands, A. Weis – “A Laser-pumped Magnetometer for the
Mapping of Human Cardiomagnetic Fields”, APPLIED PHYSICS B, vol. 76,
325-328, 2003.
41. J.T. Zimmerman, V.R. Rogers – “Biomagnetic Fields as External Evidence of
Electromagnetic Bioinformation”, în: F.-A. Popp, U. Warnke, H.L. König, W.
Peschka (eds.) – “Electromagnetic Bio-Information”, 2 nd edition, Urban &
Schwanzerberg, München – Wien – Baltimore, 226-237, 1989.
42. B.N. Cuffin, D. Cohen – “Comparison of the Magnetoencephalogram and
Electroencephalogram”, ELECTROENCEPHALOGR. CLIN. NEUROPHYSIOL.,
vol. 47, 132-146, 1979.
43. S.J. Swithenby – “Biomagnetism and the Biomagnetic Inverse Problem”,
PHYSICS IN MEDICINE AND BIOLOGY, vol. 32, 3-4, 1987.
44. J. Malmivuo, R. Plonsey – “Bioelectromagnetism”, Oxford University Press, New
York – Oxford, 1995.

128
45. J.L. Kirschvink, D.S. Jones, B.J. MacFadden – “Magnetite Biomineralization and
Magnetoreception in Organisms: A New Biomagnetism”, Plenum Press, New
York, 1985.
46. H. Markl – “Geobiophysics: The Effect of Ambient Pressure, Gravity and of the
Geomagnetic Field on Organisms”, în [9], 776-787.
47. R.A. Martin – “Living Lodestones – Magnetic Sensing Biology of Shark and
Rays”, DIVER MAGAZINE, September 1994.
48. C.V. Mora, M. Davison, J.M. Wild, M.M. Walker – “Magnetoreception and Its
Trigeminal Mediation in the Homing Pigeon”, NATURE, vol. 432, 508-511, 2004.
49. J.L. Kirschvink, A. Kobayashi-Kirschvink, B.J. Woodford – “Magnetite
Biomineralization in the Human Brain”, PROC. NATL. ACAD. SCI. USA, vol. 89,
7683-7687, 1992.
50. G. Lakhovsky – “L’oscillation cellulaire”, Gauthier-Villars et Cie, Paris, 1931.
51. G. Lakhovsky – “The Secret of Life: Electricity, Radiation and Your Body”,
Noontide Press, Costa Mesa, 1992.
52. A.S. Presman – “Electromagnetic Fields and Life”, Plenum Press, New York –
London, 1970.
53. O. Zhalko-Tytarenko, G. Lednyiczky, S. Topping – “A Review of Endogenous
Electromagnetic Fields and Potential Links to Life and Healing Process”,
Hippocampus Institute, Budapest, 1997.
54. R. Hölzer, I. Lamprecht – “Electromagnetic Fields Around Biological Cells”,
NEURAL NETWORK WORLD, vol. 3, 327-337, 1984.
55. S.P. Sitko, A.F. Yanenko – “Direct Registration of the Non Equilibrium
Electromagnetic Radiation of a Human Body in mm-Range”, PHYSICS OF THE
ALIVE, vol. 5, no. 2, 1997.
56. J. Lipkova, J. Cechak – “Human Electromagnetic emission in ELF Band”,
MEASUREMENT SCIENCE REVIEW, vol. 5, section 2, 29-32, 2005.
57. S. Mizrach – “Electromagnetic Effects on Human Behaviour”, MINDNET
JOURNAL, vol. 1, No. 82, 1996.
58. A.R. Liboff – “Toward an Electromagnetic Paradigm for Biology and Medicine”,
THE JOURNAL OF ALTERNATIVE AND COMPLEMENTARY MEDICINE, vol.
10, 41-47, 2004.
59. C. Zhang, F.-A. Popp, M. Bischof (eds.) – “Current Development in Biophysics”,
Hangzou University Press, 1996.
60. C. Zhang – “The Recognition from Dense Body to Electromagnetic Body – the
Nearest Future of Biology and Medicine”, în [57], 92-101.
61. C. Zhang – “Electromagnetic Standing Waves as Background of Acupuncture
System”, în [57], 188-202.
62. C. Zhang – “Dichter Körper und electromagnetischer Körper – die Zukunft der
Biologie und Medizin”, TATTVA VIVEKA, vol. 6, 18-22, 1997.
63. C. Zhang – “Electromagnetic Body Versus Chemical Body”, URL:
http://www.datadiwan.de/SciMedNet/library/articlesN81+/N81Zhang_electroche
m.htm
64. G. Lednyiczky, O. Zhalko-Tytarenko – “Biological Resonance–Resonance in
Biology”,http://www.hippocampus-brt.com/articles/more/biologicalresonance.zip
65. C. Zhang, F.-A. Popp – “Log-Normal Distribution of Physiological Parameters
and the Coherence of Biological Systems”, în [57], 102-111.

129
 Capitolul 6
EFECTE BIOLOGICE ALE CÂMPURILOR ELECTROMAGNETICE

130
 1. În anii ’60 – ’70 ai secolului trecut, profesorul Rutger Wever, de la Institutul
Max Planck din München, a efectuat o serie de experimente – inedite la acea veme –
privind ritmurile biologice circadiene umane [1 – 4]. El a construit un buncăr subteran
format din două încăperi identice, în care au locuit, separat, timp de mai multe
săptămâni, grupe de subiecţi voluntari. Ambele incinte erau izolate de acele variaţii
periodice naturale de lumină, temperatură, zgomote etc. care sunt indicatori obişnuiţi
ai trecerii timpului. Una din camere era, în plus, ecranată faţă de orice câmpuri
electrice, magnetice şi electromagnetice, inclusiv cele de origine naturală. Pe timpul
şederii în respectivele încăperi, subiecţilor le-au fost monitorizaţi diferiţi parametri
fiziologici care, în condiţii normale, au variaţii diurne: temperatura corporală, ciclurile
veghe–somn, concentraţiile de sodiu, potasiu şi calciu din urină etc. Datele obţinute în
urma unor repetate experimentări au arătat că ritmurile circadiene la subiecţii
ne-ecranaţi faţă de mediul electromagnetic s-au modificat foarte puţin comparativ cu
ritmurile normale. În schimb, la persoanele din incinta ecranată electromagnetic s-au
produs modificări semnificative ale ciclurilor biologice, acestea devenind, după
câteva zile, total desincronizate în raport cu ritmurile normale (în general, s-au mărit
perioadele ciclurilor). De asemenea, subiecţii respectivi au prezentat şi alte
simptoame, cum ar fi migrene persistente sau tulburări emoţionale. Apoi, Wever a
introdus – fără ştirea subiecţilor – diferite câmpuri electrice şi magnetice artificiale în
camera ecranată electromagnetic. Cu o singură excepţie, aceste câmpuri nu au avut
vreo influenţă asupra stării subiecţilor. Excepţia a constituit-o aplicarea unui câmp
electric oscilant cu frecvenţa de 10 Hz şi de amplitudine foarte mică (2,5 V/m), ceea
ce a avut drept consecinţă restabilirea promptă a ritmicităţii biologice în parametrii
normali şi înlăturarea celorlalte efecte ale ecranării electromagnetice. Wever a
interpretat rezultatele ca indicând faptul că variaţiile ciclice cu frecvenţe în jur de 10
Hz ale câmpului natural geoelectromagnetic sunt, probabil, determinanţii
fundamentali ai ciclurilor biologice. În legătură cu acesta, este de menţionat că, în
anul 1959, Herbert L. König constatase [5] o variaţie diurnă a magnitudinii benzii de
10 Hz din spectrul undelor electromagnetice atmosferice naturale (produse, în
principal, prin descărcările electrice sub forma fulgerelor).

131
 În ansamblul lor, rezultatele lui R. Wever reprezintă doar un singur exemplu
din multitudinea de dovezi acumulate de-a lungul timpului referitoare la conexiunile
profunde dintre câmpurile electromagnetice naturale şi organismele biologice. Aceste
câmpuri constituie factori de mediu fundamentali pentru existenţa vieţii pe Terra,
factori ce nu pot fi neglijaţi atunci când dorim o evaluare corectă şi cât mai
cuprinzătoare a fenomenelor biologice. Unii cercetători, printre care R. O. Becker şi
A. A. Marino [6], consideră că modificările din trecut ale câmpurilor electromagnetice
naturale au exercitat presiuni asupra evoluţiei biologice şi este posibil să fi fost
asociate chiar cu biogeneza. Ceea ce ştim cu siguranţă este că, în prezent, toate
fiinţele vii sunt intim legate de diferite aspecte ale câmpurilori electromagnetice
terestre şi este posibil ca, în viitor, să fie descoperite lucruri încă mai surprinzătoare.
2. Frecvenţa de 10 Hz a câmpului electromagnetic natural, la care se refereau
H. L. König şi R. Wever, se încadrează, grosso-modo, în domeniul frecvenţelor
electromagnetice specifice spaţiului dintre Pământ şi acea parte a atmosferei terestre
superioare – numită ionosferă – în care radiaţiile solare determină apariţia de sarcini
electrice libere prin ionizarea atomilor.
Existenţa şi dinamica ionilor din atmosferă sunt factori esenţiali atât în
configurarea câmpului geoelectric, cât şi pentru activităţile electrice atmosferice.
Suprafaţa Pământului absoarbe ionii negativi şi capătă o sarcină electrică negativă, în
vreme ce ionosfera rămâne încărcată cu sarcini electrice pozitive. Diferenţa de
potenţial electric dintre Pământ şi ionosferă este de circa 280 kV, ceea ce induce un
curent electric global de aproximativ 2000 A, cu o densitate de curent de circa 10 –12
A/m2 [7, p. 211]. Organismele vii trăiesc în câmpul electric natural ce se menţine între
sol şi ionosferă, şi, prin urmare, este firesc să se presupună că, într-un fel sau altul, ele
s-au adaptat la acest câmp. De exemplu, nu poate fi doar o cincidenţă faptul că
polarizarea electrică a plantelor (precum soia, cartoful, tomata sau cactusul) coincide
cu cea a sistemului Pământ – ionosferă [8]: rădăcinile sunt negative electric, iar
vârfurile sunt pozitive electric.

132
 O parte din emisiile electromagnetice naturale generate de cele circa 1500 –
2000 de furtuni, cu descărcări electrice, permanent active în diferite zone geografice,
şi care produc 50 – 200 de fulgere pe secundă [9], sunt “capturate” în atmosfera
terestră prin reflexii multiple între solul terestru (bun conductor electric) şi ionosferă
(având de asemenea o anumită conductibilitate electrică). În felul acesta, Pământul şi
ionosfera formează o enormă cavitate rezonantă pentru anumite unde
electromagnetice produse de fulgere, posibilitate prevăzută teoretic prima dată de
fizicianul german W. O. Schumann în 1952 [10]. Dacă se consideră Pământul şi
ionosfera ca nişte sfere perfect conductoare electric şi se ţine cont de faptul că
înălţimea ionosferei (50 ÷ 600 km) este mult mai mică decât raza Pământului (6400
km), teoria electromagnetismului arată [10, 11] că frecvenţele de rezonanţă fn ale
cavităţii Pământ–ionosferă – denumite frecvenţe (rezonanţe) Schumann – sunt date
(în Hz) de formula: fn = (c/2πR)·[n(n+1)]1/2, unde n = 1, 2, 3, … este un număr întreg,
c este viteza luminii în vid , iar R este raza Pământului. Pentru primele şase frecvenţe
de rezonanţă, se obţin următoarele valori: f1 = 10,55 Hz, f2 = 18,27 Hz, f3 = 25,84 Hz,
f4 = 33,36 Hz, f5 = 40,86 Hz, f6 = 48,34 Hz, dar măsurătorile efectuate cu antene
speciale au arătat că frecvenţele Schumann sunt mai mici decât estimările teoretice
[12, 13]: f1 = 7,8 Hz, f2 = 14,1 Hz, f3 = 20,3 Hz, f4 = 26,4 Hz, f5 = 32,5 Hz, f6 = 38,8
Hz. Această diferenţă dintre predicţiile teoretice şi datele observaţionale se explică
prin aceea că, pe de o parte, Pământul şi ionosfera nu sunt conductori electrici
perfecţi, iar pe de altă parte, există pierderi electrice în atmosferă, a cărei
conductivitate creşte cu altitudinea [11, 13, 14]. Totuşi, este interesant de remarcat că
un calcul bazat pe considerente fizice extrem de simple dă un rezultat foarte apropiat
de prima rezonanţă Schumann constatată experimental (cea de 7,8 Hz): dacă lungimea
de undă L a unei unde electromagnetice care “călătoreşte” în jurul Pământului are o
valoare egală cu circumferinţa acestuia, respectiv cu 2R, atunci frecvenţa f a undei
(determinată prin relaţia f = c/L = c/2R) este de 7,46 Hz.
Rezonanţele Schumann fac parte din spectrul de frecvenţe radio (v. tabelul 6,
preluat după [15]), primele dintre ele încadrându-se în banda frecvenţelor extrem de
joase (ELF).

Tabelul 6 – Spectrul de radiofrecvenţe

133
 Banda de frecvenţe Abreviere Frecvenţe Lungimi de undă
< 3 Hz > 100.000 km
Frecvenţe extrem de joase ELF 3 Hz – 30 Hz 100.000 km – 10.000
(Extremely Low Frequencies) km
Frecvenţe super joase SLF 30 Hz – 300 Hz 10.000 km – 1.000
(Super Low Frequencies) km
Frecvenţe ultra joase ULF 300 Hz – 3 kHz 1.000 km – 100 km
(Ultra Low Frequencies)
Frecvenţe foarte joase VLF 3 kHz – 30 kHz 100 km – 10 km
(Very Low Frequencies)
Frecvenţe joase LF 30 kHz – 300 10 km – 1 km
(Low Frequencies) kHz
Frecvenţe medii MF 300 kHz – 3 1 km – 100 m
(Medium Frequencies) MHz
Frecvenţe înalte HF 3 MHz – 30 100 m – 10 m
(High frequencies) MHz
Frecvenţe foarte înalte VHF 30 MHz – 300 10 m – 1m
(Very High Frequencies) MHz
Frecvenţe ultra înalte UHF 300 MHz – 3 1 m – 10 cm
(Ultra High Frequencies) GHz
Frecvenţe super înalte SHF 3 GHz – 30 GHz 10 cm – 1 cm
(Super High Frequencies)

134
 Frecvenţe extrem de înalte EHF 30 GHz – 300 1 cm – 1 mm
(Extremely High Frequencies) GHz

Înregistrări în regim continuu, efectuate pe intervale mari de timp, au relevat

variaţii (cu câteva procente în plus sau în minus) diurne, lunare şi sezoniere ale
frecvenţelor şi amplitudinilor undelor Schumann, variaţii determinate în principal de
activităţile solare şi geomagnetice curente [16, 17]; în perioadele cu activitate solară
intensă, modificările de frecvenţă şi amplitudine devin mai importante [18]. De
asemenea, se pare că există o legătură între magnitudinea undelor Schumann şi
temperatura atmosferică, caracteristicile acestor unde putând fi considerate, într-o
anumită măsură, drept indicatori ai climatului global terestru [19, 20].
Amplitudinile electrice şi magnetice ale undelor Schumann sunt cu mai multe
ordine de mărime mai mici faţă de intensitatea câmpului electrostatic atmosferic şi,
respectiv, de cea a câmpului geomagnetic [13]. Astfel, componenta electrică a undelor
Schumann are intensităţi în jur de 10–3 V/m (câmpul electrostatic atmosferic este, pe
vreme frumoasă, de aproximativ 100 – 150 V/m, putând ajunge până la 3000 V/m în
timpul furtunilor), iar componenta magnetică este de circa 10 –12 T (comparativ cu 10–5
T pentru câmpul geomagnetic). În condiţii atmosferice normale, amplitudinea undelor
Schumann scade, de regulă, o dată cu creşterea frecvenţei. Amplitudinile undelor
Schumann având valori foarte scăzute, şi energia transportată de ele este extrem de
mică; de pildă, componentele electrice au o putere medie de ordinul a 10 –13 W/m2
[13].
3. După descoperirea undelor (rezonanţelor) Schumann, unii cercetători au
remarcat că domeniul de frecvenţe al acestora este similar cu cel al semnalelor
electroencefalografice înregistrate la om şi la majoritatea mamiferelor [21 – 40].

135
 Electroencefalografia (EEG) este metoda de înregistrare, reprezentare grafică
în timp şi măsurare a activităţii electrice a creierului prin intermediul unor electrozi
plasaţi pe pielea capului sau, în cazuri speciale, direct pe cortex. Traseele rezultate
reprezintă electroencefalograma, pe care se evidenţiază, în funcţie de stările
fiziologice/fiziolpatologice, variatele tipuri de semnale electroencefalografice
(aşa-numitele unde sau ritmuri electrice cerebrale), diferenţiate în benzi de frecvenţă
[41, 42]. La originea undelor înregistrate pe electroencefalogramă se află gradienţii de
biopotenţial electric (de ordinul microvolţilor şi zecilor de microvolţi) dintre diferitele
zonele ale membranelor neuronale. Aceste diferenţe, existente şi în stare de repaus, se
intensifică sau se modifică în stările de excitaţie şi prezintă variaţii caracteristice în
raport cu anumite stări fiziologice sau patologice. Prin EEG se pot decela leziuni sau
disfuncţionalităţi ale creierului, exprimate prin anomalii ale activităţii electrice
cerebrale, contribuind astfel într-o măsură însemnată la stabilirea diagnosticului unor
boli cu etiologie neurologică.
Pe traseele electroencefalografice se înregistrează, în principal, următoarele
tipuri de ritmuri electro-cerebrale:
– ritmul delta (δ), cu frecvenţe mai mici de 4 Hz şi amplitudini de 50 – 150
microvolţi; este prezent la copii de vârste mici (ca unul din factorii ce
declanşează eliberarea de hormoni de creştere), iar la adulţi numai în starea de
somn profund şi fără vise, de comă sau de extaz intens. Poate apare în urma
consumului excesiv de alcool, în unele encefalopatii şi leziuni cerebrale;
– ritmul theta (θ), cu frecvenţe de 4 – 7 Hz şi amplitudini de 30 – 70 microvoţi;
prezent în mod normal la copii şi adolescenţi, este mai puţin pregnant la adulţi
(fiind mascat de ritmul alfa); manifest în somnul cu vise, în stări hipnagogice,
hipnotice, halucinatorii sau de mare stress emoţional;
– ritmul alfa (α), cu frecvenţe de 8 – 13 Hz şi amplitudini de 10 – 120 microvolţi;
se produce în starea de relaxare conştientă cu ochii închişi, sau scurt timp înainte
de adormire şi/ori imediat după trezire; este caracteristic stărilor de meditaţie; în
timpul somnului, este înlocuit de ritmul beta;
– ritmul beta (β), cu frecvenţe de 14 – 30 Hz şi amplitudini de 5 – 30 microvolţi;
caracteristic stării obişnuite de veghe, în care atenţia este preponderent orientată
spre acţiuni exterioare; starea de activitate electro-cerebrală beta se amplifică în
condiţii de stress sau anxietate;

136
 – ritmul gamma (γ), cu frecvenţe de 30 – 80 Hz şi amplitudini de ordinul a 40 de
microvolţi; apare în activitatea mentală superioară, incluzând percepţia şi
conştientizarea.
Alte ritmuri electrice cerebrale sunt complexele K (amplitudine minimă de
100 microvolţi, durata de 0,5 – 1 secunde, precedate şi urmate de cel puţin 2 secunde
de activitate encefalică de mică amplitudine), fusurile electroencefalografice (unde de
12 – 16 Hz şi durate de 0,5 – 1 secunde, cu anvelopă fusiformă), descărcările
epileptice (unde triunghiulare de maxim 1/12 s) ş.a. În ultimii ani, prin introducerea şi
perfecţionarea tehnicilor digitale în EEG, s-a demonstrat că gama de frecvenţe a
ritmurilor electrice cerebrale este mult mai extinsă decât s-a crezut anterior [42],
ajungând până la 3000 Hz. Ritmurile electro-cerebrale ultrarapide, cuprinse între 100
Hz şi 3000 Hz, sunt implicate, se pare, în procesele superioare ale conştiinţei, în
mecanismele neurologice legate de modul în care fiinţa umană conceptualizează şi
raţionează.
4. După cum se poate lesne observa, frecvenţele principalelor ritmuri electrice
cerebrale umane (α, β, γ, δ, θ) sunt în bună măsură cuprinse în spectrul undelor
Schumann. Se poate presupune că nu este vorba de o simplă coincidenţă
întâmplătoare, ci are semnificaţii profunde legate de modul în care organismele vii (în
particular, cel uman) se “cuplează” la câmpurile electromagnetice naturale. În opinia
cercetătorului australian Lewis B. Hainsworth [27, 29], frecvenţele specifice de
operare ale semnalelor cerebrale s-au adaptat, în decursul evoluţiei biologice, la
frecvenţele semnalelor electromagnetice naturale care circulă în cavitatea rezonantă
mărginită de suprafaţa terestră şi ionosferă. Ca urmare, undele Schumann participă la
reglarea “ceasurilor biologice interne”, sunt implicate în stările de veghe şi de somn,
acţionează asupra secreţiilor hormonale etc. De aceea, de pildă, la bordul navelor
cosmice cu echipaj uman se montează dispozitive speciale care generează în mod
artificial semnale electromagnetice de tipul rezonanţelor Schumann; după cum s-a
constatase la începutul erei spaţiale, privarea de astfel de semnale provoca
astronauţilor serioase perturbări fiziologice.

137
 Studii experimentale au indicat, într-adevăr, că există corelaţii între activitatea
electrică cerebrală şi caracteristicile rezonanţelor Schumann. Într-una din lucrările mai
recente privind acest subiect, cercetători ruşi de la Universitatea de Stat din Tomsk au
găsit o corelaţie pozitivă între parametrii undelor Schumann (amplitudine şi frecvenţă)
şi cei ai semnalelor electroencefalografice în domeniul 6 – 16 Hz. Utilizându-se
tehnici de monitorizare sincronizată, s-a constatat că respectiva corelaţie, exprimată
prin indici ai funcţiei de corelaţie încrucişată, este statistic semnificativă şi variază
între 0,12 şi 0,65, la un nivel de semnificaţie de 0,95. De asemenea, s-a observat că
această corelaţie suferă o influenţă majoră din partea activităţii solare şi a celei
geomagnetice [43].
Corelaţia dintre activitatea electro-cerebrală şi undele Schumann ar putea fi
explicată, cel puţin parţial, prin mecanisme de tip rezonanţă (rezonatorul fiind chiar
creierul) care, în plus, facilitează bio-comunicaţia. “Creierul este o sursă de semnale
ELF ce sunt transmise în tot corpul prin sistemul nervos, care este sensibil la
câmpurile magnetice. Undele cerebrale şi bioritmurile naturale pot fi antrenate de
semnale ELF externe, cum ar fi undele staţionare la rezonanţe Schumann.
Antrenarea, sincronizarea şi amplificarea promovează o activitate coerentă la scară
largă, în pofida fluctuaţiilor tranziente tipice undelor cerebrale. În felul acesta, din
creier emerg unde rezonante staţionare şi este facilitat transferul intern şi extern de
bio-informaţie prin unde electromagnetice de tip ELF. Aceste unde de rezonanţe
Schumann prezintă un caracter non-local şi o capacitate de comunicaţie aproape
instantanee” [38].

138
 Bazându-se pe similitudinea dintre frecvenţele Schumann şi ritmurile EEG,
profesorul neo-zeelandez Neil J. Cherry a emis ipoteza potrivit căreia creierul uman
poate fi considerat un sistem electromagnetic a cărui sincronizare – ce determină
comportamentul inteligent – se realizează tocmai prin rezonanţele Schumann:
“Creierul uman este un organ biologic. Pe de o parte este maleabil, flexibil şi
adaptabil, dar pe de altă parte este relativ stabil şi coerent, cu o inteligenţă bine
dezvoltată. În scopul menţinerii gândirii inteligente într-un organ malebil şi adaptabil
este nevoie de un sistem de sincronizare constant, global disponibil, care să
stabilizeze în mod continuu creierul. Inteligenţa şi reacţiile rapide necesită un sistem
electromagnetic de semnalizare, susţinut de un sistem biochimic. Semnalul de
rezonanţă Schumann furnizează un domeniu de semnale electromagnetice
corespunzătoare frecvenţelor cerebrale, susţinând sincronizarea necesară
inteligenţei” [37].
Există, de asemenea, încercări de a descifra mecanismele unor fenomene
parapsihologice prin implicarea undelor Schumann. Astfel, Lian Sidorov consideră că
“rezonanţa Schumann poate fi substratul unui mecanism de percepţie extrasenzorială
de tip radar: (…) această frecvenţă nespecifică este absorbită şi re-emisă în tipare de
interferenţă unice de către toate obiectele pe care le întâlneşte; aceste tipare de
interferenţă sunt compuse de proprietăţi externe şi interne, căci atomii şi moleculele
constituente precum şi ansamblul lor global retransmit această energie în
conformitate cu configuraţia lor specifică. Dar nu numai atât: unda ‘prospectoare’
poate fi modulată în frecvenţă şi ca formă de intenţiile conştiente, cu scopul de a
produce informaţii specifice (tipare de interferenţă) care apoi sunt decodate de creier
atunci când revin aproape instantaneu pe ‘spatele’ rezonanţei Schumann. O dată
recapturate, tiparele sunt decodate de către creier printr-o transformare de tip
Fourier, iar informaţiile sunt traduse în date conştiente, într-un mod foarte
asemănător cu al altor procese senzoriale. În sens invers, efecte specifice pot fi
imprimate ca bioinformaţie şi făcute să exercite o ‘misterioasă acţiune la distanţă’ de
îndată ce unda semnal ajunge la ţintă” [44].

139
 O interesantă legătură între meridianele acupuncturale, rezonanţele Schumann
şi activitatea electrică cerebrală este sugerată de o lucrare comunicată de M. Cohen,
C. Behrenbruch şi I. Cosic [45]. Este cunoscut faptul că punctele şi meridianele de
acupunctură prezintă caracteristici electrice distincte faţă de restul tegumentului:
punctele de acupunctură au o impedanţă electrică mai scăzută, iar meridianele
reprezintă trasee cu rezistenţă electrică redusă. Autorii menţionaţi au examinat
caracteristicile spectrale ale meridianului Intestin Gros la 10 subiecţi sănătoşi, prin
aplicarea unui puls electromagnetic cu spectru larg de frecvenţe într-un punct de pe
meridian şi detectarea răspunsului de ieşire într-un alt punct mai îndepărtat de pe
meridian. “Analiza funcţiei de transfer a meridianului a relevat frecvenţe rezonante
caracteristice care coincid semnificativ cu componentele spectrale ale rezonanţelor
Schumann şi cu cele ale EEG-ului uman” [45].

140
 5. N. J. Cherry, citat mai sus, a elaborat şi un model biofizic [36], în care
frecvenţele Schumann joacă un rol cheie, pentru explicarea efectelor biologice,
fiziologice şi asupra sănătăţii produse de activităţile solare (densitatea şi dinamica
petelor solare, furtuni solare, radiaţii solare) şi geomagnetice [36] – în engleză solar
and geomagnetic activities (prescurtat: S–GMA). Numeroase studii (citate în [36]) au
arătat că aceste efecte includ modificarea presiunii sanguine, a concentraţiei de
melatonină, creşterea incidenţei cancerului, tulburări de reproducere, afecţiuni
cardiace şi neurologice, moartea subită etc. Ce factor din mediul înconjurător – se
întreabă Cherry – determină aceste efecte? Numeroase studii experimentale au arătat
că expunerea la câmpuri ELF artificiale produce scăderea semnificativă a nivelurilor
de melatonină precum şi alte efecte fiziologice identice sau foarte asemănătoare cu
cele produse de S–GMA. De asemenea, s-a constatat că peştii, păsările, animalele şi
oamenii “răspund” la semnale ELF ce generează gradienţi electrici tisulari de semnale
oscilatorii ULF/ELF la praguri foarte scăzute de ordinul a 10 –8 – 10–7 V/cm, ceea ce
face plauzibilă ipoteza absorbţiei rezonante neliniare a semnalelor ULF/ELF, inclusiv
a semnalelor Schumann, în sistemele biologice care utilizează semnale oscilatorii
ionice în aceeaşi gamă de frecvenţe. Pe de altă parte, aşa cum demonstrează Cherry pe
baza unei ample documentaţii, semnalele de rezonanţă Schumann sunt înalt corelate
cu parametrii S–GMA. “Ceea ce – consideră el – furnizează un puternic suport
pentru identificarea semnalelor de rezonanţă Schumann ca mecanismul biofizic al
S–GMA, în primul rând printr-un mecanism care implică melatonina” [36].
Importanţa pe care Cherry o acordă melatoninei este determinată de faptul că acest
hormon secretat de glanda pineală are un rol major în modularea ciclurilor bioritmice.
Alături de melatonină, este luat în considerare şi alt hormon, serotonina (care participă
la reglarea metabolismului cerebral şi a proceselor psihocomportamentale), mai exact,
raportul melatonină/serotonină: “Factorii de mediu ce modifică balanţa
melatonină/serotonină au capacitatea de a influenţa toate funcţiile şi organele pe
care ciclurile circadiene melatonină/serotonină le folosesc pentru realizarea
homeostaziei termice. Aceasta include presiunea sanguină, respiraţia, influenţarea
sistemului imunitar şi a proceselor cardiace, neurologice şi reproductive” [36].

141
 Profesorul neo-zeelandez îşi formulează astfel ipoteza de bază a modelului
său: “Semnalul de rezonanţă Schumann (SR) este mecanismul biofizic pentru efectele
asupra sănătăţii produse de S–GMA deoarece este detectat de creier, unde
interacţionează cu ionii din neuroni şi modifică balanţa melatonină/serotonină. Ca un
corolar, SR furnizează un semnal ULF/ELF de referinţă pentru sincronizarea diurnă
şi sezonieră, un fel de metronom” [36]. Modelul înmănunchează, în succesiune logică,
următoarele elemente (rezultate din analiza multitudinii de date observaţionale şi
experimentale dintr-o bogată bibliografie):
a). Activitatea solară este înalt variabilă; nivelul ei este “transferat” prompt
spre Pământ prin radiaţii cosmice şi, după câteva zile, prin mari nori de plasmă
ionizată transportaţi de vânturile solar, provocând modificări ai parametrilor specifici
magnetosferei şi ionosferei terestre.
b). Rezonanţele Schumann (SR) reprezintă un spectru de semnale radio
ULF/ELF generate şi întreţinute, la nivel global, de fenomene electrice atmosferice
(furtuni, fulgere) în cavitatea rezonantă formată de suprafaţa Pământului şi ionosferă.
c). Schimbările diurne şi sezoniere din ionosferă, ca şi cele ale activităţilor
electro-atmosferice, induc modificări diurne şi sezoniere ale semnalelor SR. La rândul
lor, furtunile solare şi ciclurile legate de dinamica petelor solare produc modificări
specifice ale semnalelor SR. Ca rezultat, se stabilesc corelaţii semnificative statistic
între indicii S–GMA şi semnalele SR.
d). Creierele oamenilor şi ale animalelor utilizează în mod natural semnale
ULF/ELF, generate de oscilaţii ale ionilor (de calciu, în special) în neuroni şi alte
celule, pentru reglarea unor funcţii celulare fundamentale, cum ar fi eliberarea de
neurotransmiţători sau comunicarea de la celulă la celulă.
e). Câmpurile electromagnetice din mediul înconjurător din domeniile de
frecvenţe ULF/ELF, incluzând undele Schumann, interacţionează rezonant cu
câmpurile electromagnetice biologice, inducând modificări ale semnalelor celulare
produse de ionii din structurile celulare, ale pattern-urilor undelor cerebrale şi ale
timpilor de reacţie la stimuli exteriori. Aceasta produce alterări în secreţia de
melatonină/serotonină.

142
 f). Prin influenţarea proceselor de reglare neurohormonală a ciclurilor
biologice, sunt modificate şi o serie întreagă de organe şi procese fiziologice.
Reducerea nivelului de melatonină modifică presiunea sanguină şi ritmul cardiac, cu
repercusiuni cardiovasculare şi cardiopulmonare. Se produc, de asemenea, efecte
neurologice, asupra funcţiilor reproductive, carcinogenice şi slăbirea sistemului
imunitar. Organimele majorităţii oamenilor pot face faţă la aceste modifcări induse de
câmpuri electromagnetice exterioare, dar exacerbarea efectelor la persoanele slăbite şi
vulnerabile determină creşteri ale ratelor de morbiditate şi chiar de mortalitate.
g). Modificările semnificative ale S–GMA determină modificări semnificative
ale semnalelor de rezonanţă Schumann, dincolo de limitele normale, ceea ce induce în
continuare modificări ale ritmurilor cerebrale şi cardiace, precum şi alterări ale
concentraţiilor de melatonină. Multe din efectele bio-medicale ale acestor alterări sunt
produse de schimbările majore generate în activităţile solare şi geomagnetice,
“demonstrând că S–GMA reprezintă un factor de risc natural” [36].
6. Undele Schumann nu sunt singurele semnale electromagnetice produse de
activităţile electrice atmosferice. În timpul furtunilor cu descărcări electrice se produc
şi aşa-numitele VLF-sferics (sau sferics, ori atmospherics): impulsuri
electromagnetice cu frecvenţe de la câţiva kilohertzi până la zeci de kilohertzi. Ele se
propagă în ghidul de undă format de suprafaţa Pământului şi ionosfera inferioară, iar
caracteristicile lor (amplitudinea, spectrul de frecvenţe, forma de undă şi durata)
depind de tipul descărcărilor electrice care le-au generat, de distanţa faţă de sursă şi de
condiţiile de propagare din atmosferă. Sferics au amplitudini foarte scăzute şi durate
scurte. Câmpul electric al acestor unde este de ordinul câtorva V/m, iar cel magnetic
de ordinul nT până la microT, iar durata este în medie de 0,5 ms (după [46]). Întrucât
ghidul de undă atmosferic funcţionează similar cu un filtru de bandă pentru frecvenţe
în jur de 10 kHz, sferics având astfel de frecvenţe suferă atenuări minime în timpul
propagării, putând fi detectate la distanţe mai mari de 1000 km. Datorită faptului că
sunt generate de descărcările electrice din atmosferă, VLF-sferics pot fi utilizate
pentru detecţia şi studiul fulgerelor şi pentru localizarea zonelor cu furtuni.
Deşi primele constatări privind influenţele exercitate de sferics asupra
organismelor umane au fost raportate încă de la mijlocul anilor 1930, studii
sistematice – de tip observaţional-corelativ şi de tip experimental-simulator – au
început să fie publicate abia după 1950. În continuare sunt redate, după [46], unele din
rezultatele obţinute:

143
♦ R. Reiter (în 1950, 1951, 1960) a găsit corelaţii pozitive semnificative între rata
impulsurilor atmospherics (în două benzi de frecvenţe: 4 – 12 kHz şi 10 – 50 kHz)
şi intensitatea durerii raportate de pacienţi suferind de injurii cerebrale, ţesuturi
rănite sau afecţiuni interne (astm, anghină pectorală, migrene). În plus, Reiter a
observat o creştere a ratei infracţionalităţii, a accidentelor rutiere precum şi a
timpilor de reacţie în timpul intensificării activităţilor sferics;
♦ Investigaţii efectuate de Ruhenstroth-Bauer şi colaboratorii au pus în evidenţă
conexiuni între diferite simptoame patologice şi rata impulsurilor
VLF-atmospherics, având maxime spectrale clar separate la 6, 8, 10, 12 şi 28 kHz.
Rata impulsului la aceste frecvenţe a fost asociată cu producerea crizelor
epileptice, a surzeniei bruşte şi a infarcturilor miocardice. La grupul de şapte
pacienţi suferind de epilepsie, monitorizaţi pe o perioadă de şapte luni, izbucnirea
crizelor s-a corelat pozitiv cu rata impulsurilor sferics la frecvenţa de 28 kHz,
observându-se o corelaţie negativă la frecvenţa de 10 kHz. În cazurile de surzenie
bruscă, analizate pe un lot de 203 pacienţi timp de un an, s-a constatat o incidenţă
ridicată a afecţiunii în anumite zile, când rata impulsului la frecvenţa de 8 kHz era
scăzută, iar în zilele precedente rata impulsului la 8 kHz fusese înaltă. O corelaţie
pozitivă s-a remarcat între numărul de pacienţi internaţi în spitale pentru infarcturi
miocardice (162 de cazuri) şi activitatea sferics în banda de 28 kHz;
♦ La un grup de 23 de elevi, Laaber (în anul 1987) a constatat că aceştia făceau
relativ mai multe greşeli la testele şcolare dacă în nopţile de dinaintea testelor rata
impulsurilor sferics la 10 kHz era mai înaltă decât în mod obişnuit;
♦ Jacobi (în 1981) a evidenţiat un efect al impulsurilor de tip VLF-sferics asupra
compoziţiei sângelui. După trei ore de expunere la impulsuri sferics de 10 kHz cu
amplitudinea de 0,4 V/m şi repetate cu o frecvenţă tot de 10 kHz, adezivitatea
plachetelor sanguine a crescut în mod semnificativ. Acest efect a fost mai
pronunţat la subiecţii anxioşi şi depresivi;
♦ Efecte electrocorticale au fost observate de Tirsch şi colaboratorii într-un studiu
pilot realizat în 1994. Aplicarea de sferics de 10 kHz, cu o intensitate a
componentei magnetice de 50 nT, timp de numai zece minute, a dus la modificări
ale ritmului alfa EEG în zonele occipitale.

144
 În [46] sunt citate şi lucrările unor cercetători care au obţinut rezultate negative
în ce priveşte posibilele influenţe produse de VLF-sferics asupra subiecţilor umani.
Totuşi, aşa cum se remarcă în [46], “predominanţa rezultatelor pozitive pare să
susţină presupunerea că sferics produc efecte biologice”.
7. De peste o sută de ani şi cu precădere în ultimele decenii, mediul
electromagnetic în care trăiesc vieţuitoarele Pământului devine din ce în ce mai bogat
şi mai complex prin câmpurile create în mod artificial de activitatea umană. Asistăm
la creştere continuă a numărului şi diversităţii surselor de câmp electromagnetic
inventate, construite şi folosite în scopuri individuale, industriale, comerciale,
medicale, militare. Printre aceste surse se numără emiţătoarele radio şi TV, radarele,
instalaţiile şi receptoarele de telefonie celulară, cuptoarele cu microunde,
calculatoarele, precum şi diverse echipamente utilizate în industrie, medicină, comerţ
etc. Fără îndoială că toate aceste tehnologii, rezultate ale progresului şttinţifico-tehnic,
sunt utile şi fac viaţa oamenilor mai confortabilă. Pe de altă parte însă, ele ridică
probleme (şi nu de puţine ori, chiar îngrijorări) legate de influenţele pe care câmpurile
electromagnetice le au sau se prezumează că le au asupra organismelor vii, îndeosebi
asupra omului.
Efecte biologice ale radiaţiilor electromagnetice au fost remarcate încă de la
începuturile producerii şi utilizării acestor forme de energie. Prima societate ştiinţifică
din domeniu a fost American Electro-Therapeutics Association care, în 1898, a oferit
cadrul de prezentare a lucrărilor lui Tesla privind aplicaţiile terapeutice ale câmpurilor
de radiofrecvenţă. Din perioada primelor utilizări în medicină a acestor câmpuri s-a
constatat că expunerea subiecţilor biologici la radiaţii electromagnetice de înaltă
densitate de putere determină o încălzire excesivă a ţesuturilor, ajungându-se chiar
până la arsuri ale structurilor iradiate. Respectivele efecte biologice, brutale şi rapide,
au fost denumite “efecte de nivel ridicat de putere” sau “efecte termice”. Mai târziu
s-a observat faptul că şi la niveluri scăzute de densitate de putere se produc efecte, de
data aceasta mai insiduoase şi care se manifestă după un interval mai mare de
expunere; astfel de efecte au fost numite “efecte de nivel scăzut de putere” sau “efecte
atermice”.
Literatura ştiinţifică în care sunt prezentate rezultatele cercetărilor privind
efectele câmpurilor electromagnetice asupra structurilor biologice este uriaşă şi în
continuă creştere. În cele ce urmează sunt spicuite, cu scop pur ilustrativ, doar câteva
aspecte şi exemple.

145
 8. La începutul anilor 1930, germanul E. Pflomm (citat în [47], p. 8),
efectuând experimentări pe inimi de broască, constata că acestea, introduse într-un
câmp de înaltă frecvenţă, îşi modificau ritmurile bătăilor şi, după un timp, încetau să
mai bată. După întreruperea expunerii la câmpul electromagnetic, inimile îşi relau,
treptat, bătăile. Britanicii L. Hill şi H. J. Taylor [48] au refăcut şi dezvoltat
experienţele lui Pflomm, arătând că radiaţiile electromagnetice cu lungimi de undă de
600m, 22 m şi 6 m şi cu niveluri scăzute de putere cresc excitabilitatea unui preparat
muşchi–nerv. Dacă nivelurile de putere se măresc, excitabilitatea scade. S-a remarcat
de asemenea că un efect similar se obţine prin amplasarea unui conductor încălzit în
vecinătatea nervului, de unde au concluzionat că respectivele efecte biologice ale
câmpurilor electromagnetice sunt de natură termică. Alte cercetări asemănătoare au
demonstrat că efectele undelor radio asupra inimii de broască sunt similare celor
provocate prin încălzirea acesteia prin mijloace pur termice. Rezultate de acest fel,
acumulate de-a lungul timpului, i-au determinat pe mulţi cercetători să susţină cu
inflexibilitate opinia potrivit căreia acţiunile câmpurilor de radiofrecvenţă asupra
structurilor biologice sunt explicabile exclusiv prin efecte termice. De exemplu, în
[49] olandezii E. Marani şi H. K. P. Feirabend afirmă: “efectele microundelor pot fi în
întregime explicate prin efecte termice, lipsind dovezi convingătoare pentru alte
explicaţii”. (Microundele sunt unde electromagnetice cu frecvenţe de ordinul a 10 9 –
1011 Hz.).

146
 Un fenomen interesant şi insolit, notificat prima oară de operatorii instalaţiilor
radar în timpul celui de-al doilea război mondial, este producerea unor senzaţii
auditive pe care le au persoanele expuse iradierii cu microunde modulate cu impulsuri
de joasă frecvenţă. Abia după anii 1960 fenomenul a început să fie luat în considerare
şi investigat în detaliu, această întârziere fiind determinată în principal de ideea
preconcepută a inexistenţei efectelor atermice ale microundelor. Senzaţiile auditive
respective (percepute nu numai de subiecţi umani, ci şi de alte mamifere) au fost
descrise ca bâzâituri, clinchete, ciripituri, în funcţie de lărgimea impulsurilor
modulatoare şi de frecvenţa lor de repetiţie [50]. Fenomenul are o importanţă aparte
pentru că el apare la densităţi ale puterii incidente inferioare celor necesare inducerii
altor efecte biologice ale microundelor, iar pragul densităţilor medii de putere este cu
mult mai mic decât cel prevăzut de standardele uzuale de siguranţă, adică de 10
mW/cm2. Au fost propuse câteva mecanisme fizice pentru justificarea conversiei
microundelor în energie acustică. Modelul general (după [47]), bazat pe teoria
perturbaţiilor acustice termoelastice), admite faptul că datorită impulsurilor de
microunde are loc o creştere de temperatură, mică, dar foarte rapidă, care provoacă
expansiunea termică a materiei nervoase; aceasta, la rândul ei, lansează undele
acustice pe care le detectează cohleea.

147
 9. O altă influenţă interesantă indusă de câmpurile/undele electromagnetice
exogene asupra mediilor biologice constă în aceea că, în anumite situaţii, efectele
biologice, biofizice şi fiziologice se produc, cu preponderenţă, în anumite “ferestre”
ale amplitudinilor şi frecvenţelor respectivelor câmpuri/unde electromagnetice [51 –
54]. “Ferestrele de frecvenţă şi amplitudine au fost observate la sistemele genetic,
imun, hematologic şi nervos, cu răspunsuri de fereastră reproductibile de la frecvenţe
extrem de joase până la unde milimetrice. Fenomenul constă în aceea că un anumit
efect poate fi observat, de pildă, la nivele joase şi înalte de expunere, dar nu şi în
domeniul intermediar. În gama undelor milimetrice, efecte de fereatră au fost
constatate asupra sintezei proteinelor din celulele de mamifere în domeniile 38 – 48
şi 65 – 75 GHz” [54]. Existenţa “ferestrelor” de frecvenţă şi amplitudine sugerează
implicarea unor fenomene de tip rezonant. Unii cercetători consideră, pe baza
rezultatelor experimentale, că astfel de fenomene rezonante, având un rol
bio-informaţional, au loc la nivelul membranelor celulare. De exemplu, în [55] se
spune: “Există tot mai multe dovezi experimentale şi teoretice care susţin ideea
existenţei unui cuplaj între câmpuri electromagnetice exogene şi canalele ionice
localizate în membranele celulelor excitabile. Una din cele mai uimitoare consecinţe
al unor astfel de interacţiuni indică un comportament de tip rezonant al acestei clase
de sisteme electrice non-liniare, comportament care duce la un transfer informaţional
optimizat de-a lungul membranelor excitabile. Autorii lucrării [55] “prezintă noi
dovezi care arată că potenţiale de acţiune se pot produce în biomembrane chiar şi
sub pragul de excitaţie, cu condiţia ca, simultan cu stimulul depolarizant, să
interacţioneze cu membrana şi un câmp electric exogen oscilatoriu de joasă
amplitudine şi cu frecvenţă adecvată (în jur de 10 kHz)”.

148
 10. Întrucât câmpurile/undele electromagnetice interacţionează cu sistemele vii
într-un mod foarte complex, este dificil de evaluat şi de cuantificat distribuţia
absorbţiei de putere electromagnetică în structurile biologice. Cuplarea şi transferul
energiei electromagnetice către ţesuturile iradiate variază în funcţie de mulţi
parametri, diferiţi de la o situaţie particulară la alta. Parametrii fundamentali sunt, în
acest caz, componentele de câmp electric şi magnetic induse de radiaţia incidentă în
mediul biologic iradiat. Câmpul extern incident la structura biologică poate fi
exprimat în termeni de densitate de putere (mW/cm2), de amplitudine a componentei
de câmp electric (V/m) sau a componentei de câmp magnetic (A/m). Dar nici unul din
aceşti parametri nu este potrivit ca referinţă pentru evaluarea efectelor provocate de
penetrarea radiaţiei electromagnetice în interiorul structurii biologice. De aceea, se
defineşte un parametru specific denumit “rată de absorbţie specifică” (în engleză:
Specific Absorption Rate, prescurtat SAR), exprimat în W/kg, reprezentând raportul
dintre puterea electromagnetică absorbită de o masă biologică şi valoarea acelei mase
absorbante. Dimensiunea masei considerate determină definirea locală sau mediată a
SAR.
Parametrul SAR este utilizat îndeosebi pentru exprimarea influenţelor de tipul
efectelor termice. Câteva exemple, după [54]:
“- 1 W/kg produce o creştere cu 1 0 C a temperaturii corpului uman, luând în
considerare reglarea termică;
- Deteriorări la nivel de cornee au fost observate la maimuţe pentru SAR de 2,6
W/kg şi 2,45 GHz ;
- Afectări ale retinei au fost constatate la maimuţe pentru SAR de 4 W/kg, în gama
1,25 – 2,45 GHz, în câmpuri pulsatorii;
- SAR peste 15 W/kg produce maltformaţii, cu creşteri de temperatură mai mari de
50 C”.
Relativ la efectele termice, trebuie meţionat că acestea variază lent cu
frecvenţa şi sunt puternic influenţate de pierderile dielectrice, proporţionale, la rândul
lor, cu intensitatea radiaţiei electromagnetice.

149
 11. Aşa cum se arată în [47], s-au conturat, de-a lungul ultimelor decenii, două
modalităţi de abordare a efectelor biologice induse de microunde. Standardele de
siguranţă occidentale (vest-europene şi americane) la iradierea cu microunde impun o
valoare limită superioară a densităţii de putere de 10 mW/cm 2, în timp ce numeroşi
specialişti est-europeni (îndeosebi ex-sovietici şi polonezi) propun ca această limită să
fie de o mie de ori mai mică, adică de 10 microW/cm 2. Diferenţa mare dintre aceste
valori este determinată de concepţii diferite asupra a ceea ce este considerat drept
efect biologic.
Conform “şcolii estice”, “limitarea densităţii de putere la 10 microW/cm 2
corespunde valorii pentru care devin observabile primele efecte biologice, în timp ce
în viziunea şcolii vestice se ia în considerare valoarea densităţii de putere de 10
mW/cm2 pentru care anumite modificări induse în mediile biologice iradiate riscă să
devină ireversibile” [47, p. 206]. Controversa are ca fundament nu doar considerente
pur ştiinţifice, căci realizarea şi producerea în serie de aparatură de microunde care să
prezinte scăpări de radiaţii electromagnetice la niveluri mai mici de 10 microW/cm 2
este dificilă şi extrem de costisitoare; acesta este, probabil, motivul pentru care mulţi
cercetătorii occidentali, sponsorizaţi (direct sau indirect) de firme producătoare de
aparatură cu microunde, se exprimă cu vădită circumspecţie relativ la afirmaţiile
privind existenţa unor efecte biologice ale microundelor la niveluri joase şi foarte
joase ale densităţii de putere.
În tabelul 7 sunt prezentate (după [47]) unele rezultate ale cercetătorilor
est-europeni care indică existenţa multor efecte biologice ale microundelor la densităţi
de putere cu mult sub 10 mW/cm2.
Tabelul 7 – Efecte biologice ale microundelor la niveluri mici ale densităţii de putere

150
Parametru/Sistem/ Densitate de putere
Funcţie investigate (μW/cm2) Efecte
Greutate corporală 150 Scădere în greutate (în cazul
expunerilor cronice)
Tensiunea arterială 150 Hipotensiune marcată (în cazul
expunerilor cronice)
Reproducerea (în 150 - Scăderea fertilitţii şi a numărului
cazul expunerilor de descendenţi;
cronice) - Creştere a numărului de
descendenţi cu tare congenitale;
- Creştere a mortalităţii embrionare.
Sistemul nervos 10 – 20 şi peste Modificări ale EEG evidenţiind o
central sincronizare externă (expunere acută)
150 - modificări comportamentale cu
predominanta spre activare
(expunere acută);
- modificări în structurile
subcorticale bazale (expunere
cronică).
Electromiografie 150 Activitate electrică crescută
Sistemul endocrin 150 - Modificări ale greutăţilor glandelor
endocrine (hipofiză, suprarenale);
- Modificarea funcţiei
neurosecretorii a hipotalamusului;
- Tendinţa de creştere a nivelului de
nor-epinefrină în glandele
suprarenale
Metabolismul 150 Modificări în metabolismul apei şi al
electroliţilor (sodiu, potasiu)

151
 Sistemul imunitar 150 Inhibarea activităţii fagocitare a
neutrofilelor

În pofida disputelor legate nivelurile de densitate de putere la care apar efecte

biologice semnificative ale microundelor, în ultimii ani se vorbeşte tot mai insistent de
aşa numitul “sindrom al microundelor” (microwave syndrome) de care suferă anumite
persoane şi care “implică un număr de semne precum dureri de cap, transpiraţie,
instabilitate emoţională, iritabilitate, oboseală, somnolenţă, probleme sexuale,
pierdere de memorie, dificultăţi de concentrare şi în luarea deciziilor, insomnie,
tendinţe depresive etc” [54].
12. De la începutul vieţii pe Pământ, organismele vii au existat în armonie cu
câmpurile electromagnetice terestre naturale. Radiaţiile electromagnetice naturale, în
cazul în care nu sunt perturbate de anomalii geofizice sau din alte cauze, sunt în
general benefice omului şi celorlalte vieţuitoare şi au avut un rol de mare importanţă
în evoluţia biologică. De zeci de ani, însă, mediul natural este “infestat”, într-un ritm
exponenţial, de surse artificiale de câmpuri şi radiaţii electromagnetice, ceea ce ridică
în mod tot mai acut problema efectelor nocive pe care astfel de câmpuri/radiaţii le pot
avea asupra biosferei şi a omului în particular. În opinia lui Robert Becker, unul din
cei mai proeminenţi specialişti în domeniul bioelectromagnetismului: “cel mai mare
element de poluare a mediului terestru este proliferarea câmpurilor electromagnetice.
Consider că aceasta e o ameninţare, la scară globală, de departe mai mare decât
încălzirea atmosferei sau creşterea concentraţiilor de substanţe chimice în mediu”
[56]. Mai înainte, acelaşi Becker atrăsese atenţia asupra faptului că: “Fără să
înţelegem relaţiilor acestor câmpuri cu organismele vii, noi am produs o alterare
globală a mediului înconjurător care are profunde implicaţii pentru sănătatea
oamenilor” [57, p. 217].

Bibliografie
1. R. Wever – “Einfluss schwacher electromagnetischer Felder auf die circadiane
Periodik des Menschen”, NATURWISSENSCHAFTEN, vol. 55, 29-33, 1968.
2. R. Wever – “The Effects of Electric Fields on Circadian Rhythmicity in Men”,
LIFE SCIENCES & SPACE RESEARCH, vol. 8, 177-187, 1970.
3. R. Wever – “Human Circadian Under the Influence of Weak Electric Fields and
the Different Aspects of these Studies”, INTERNATIONAL JOURNAL OF
BIOMETEOROLOGY, vol. 17, 227-232, 1973.
4. R. Wever – “The Circadian System of Man”, Springer Verlag, Berlin – Heidelberg
– New York, 1979.

152
5. H.L. König – “Atmospherics geringster Frequenzen”, ZEITSCHRIFT FÜR
ANGEWANDTE PHYSIK, vol. 11, 264-274, 1959.
6. R.O. Becker, A.A. Marino – “Electromagnetism & Life”, SUNY Press, Albany,
NY, 1982.
7. R.G. Roble, I. Tzur – “The Global Atmospheric-Electrical Circuit”, în: “The
Earth’s Electrical Environment – Studies in Geophysics”, National Academy
Press, Washington, D.C., 1986.
8. A.G. Volkov, C.L. Brown – “Electrochemistry of Plant Life”, 2004, URL:
http://electrochem.cwru.edu/ed/encycl/
9. H.J. Christian – “Global Frequency and Distribution of Lighting As Observed
from Space by the Optical Transient Detector”, JOURNAL OF GEOPHYSICAL
RESEARCH, vol. 108 (D1), 4005, 2003.
10. W.O. Schumann – “Über die strahlungslosen Eigenschwingungen einer leitenden
Kugel, die von einer Luftschicht und einer Ionosphärenhülle umgeben ist”,
ZEITSCHRIFT FÜR NATURFORSCHUNG, vol. 7A, 149-154, 1952.
11. J.D. Jackson – “Electrodinamica clasică”, Editura Tehnică, Bucureşti, 1991.
12. M. Balser, C.A. Wagner – “Observations of Earth-Ionosphere Cavity
Resonances”, NATURE, vol. 188, 638-641, 1960.
13. C. Polk – “Schumann Resonances”, în: H. Volland (ed.) – “CRC Handbook of
Atmospherics”, CRC Press, Boca Raton, FL., vol. 1, 111-178, 1982.
14. J.A. Morente et. al. – “Do Schumann Resonance Frequencies Depend on
Altitude?”, JOURNAL OF GEOPHYSICAL RESEARCH, vol. 109, A05306, 2004.
15. URL: http://en.wikipedia.org/wikipedia/wiki/Radio_spectrum
16. M. Balser, C.A. Wagner – “On Frequency Variations of the Earth-Ionosphere
Cavity Modes”, JOURNAL OF GEOPHYSICAL RESEARCH, vol 67 (10),
4081-4083, 1962.
17. K. Sao et. al. – “Experimental Investigations of Schumann Resonance
Frequencies”, JOURNAL OF ATMOSPHERIC AND TERRESTRIAL PHYSICS,
vol. 35 (11), 2047-2053, 1973.
18. V.C. Roldugin, Y.P. Maltsev, A.N. Vasiljev, E.V. Vashenyuk – “Changes of the
First Schumann Resomance Frequency During Relativistic Solar Proton
Precipitation in the 6 November 1997 Event”, ANNALES GEOPHYSICAE, vol.
17, 1293-1297, 1999.
19. E.R. Williams – “The Schumann Resonance: A Global Tropical Thermometer”,
SCIENCE, vol. 256, 1184-1187, 1992.
20. C. Price, D. Rind – “Possible Implications of Global Climate Change on Global
Lightning Distributions and Frequencies”, JOURNAL OF GEOPHYSICAL
RESEARCH, vol. 99, 10823-10831, 1994.
21. H.W. Ludwig – “A Hypothesis Concerning the Absorbtion Mechanism of
Atmospherics in the Nervous System”, INTERNATIONAL JOURNAL OF
BIOMETEOROLOGY, vol. 12, 93-98, 1968.
22. F.M. Peterson, K.V. Paulson, R.W. Schnor – “An investigation into the suggested
relation between Schumann resonance and α rhythm”, PHYSICS IN MEDICINE
AND BIOLOGY, vol. 17, no. 6, 1972.
23. R.O. Becker – “Electromagnetic Forces and Life Processes”, TECHNOLOGY
REVIEW, December, 1972.
24. H.L. König – “Behavioural Changes in Human Subjects Associated with ELF
Electric Fields”, în: M.A. Persinger (ed.) – “ELF and VLF Electromagnetic Field
Effects”, Plenum Press, New York, 1974.

153
25. R.C. Beck – “Extreme Low Frequency (ELF) Magnetic Fields and EEG
Entrainment”, Biomedical Research Associates, Los Angeles, CA, 1978.
26. G. Leonard – “The Silent Pulse. A Search for the Perfect Rhythm that Exist in
Each of Us”, EP Dutton, New York, 1978.
27. L.B. Hainsworth – “The Effect of Geophysical Phenomena on Human Health”,
SPECULATIONS IN SCIENCE AND TECHNOLOGY, vol. 6, no. 5, 1983.
28. C. Polk, E. Postow (eds.) – “CRC Handbook of Biological Effects of
Electromagnetic Fields”, CRC Press, Boca Raton, FL, 1986.
29. L.B. Hainsworth – “Electrical Technology and Human Evolution”,
SPECULATIONS IN SCIENCE AND TECHNOLOGY, vol. 11, no. 2, 1987.
30. F.-A. Popp, U. Warnke, H.L. König, W. Peschka (eds.) – “Electromagnetic
Bio-Information”, second edition, Urban & Schwarzenberg,
München-Wien-Baltimore, 1989.
31. M. Hutchison – “Mega Brain Power”, Hyperion Books, New York, 1994.
32. J. Houck – “Mental Access Window”, TREAT VI Conference, Virginia Beach,
April 27 – May 1, 1994.
33. M. Cohen, C. Behrenbruch, I. Cosic – “Is there a link between acupuncture
meridians, Earth-ionosphere resonances and cerebral activity?”, Proceedings of
the 2nd International Conference on Bioelectromagnetism, Melbourne, 15 – 18
February, 1998.
34. W. Ludwig – “Informative Medizin”, VGM Verlag für Ganzheitsmedizin, Essen,
1999.
35. J.L. Oschman – “Energy Medicine: The Scientific Basis”, Hartcourt &
Company/Churchill Livingstone, Edinburgh, 2000.
36. N.J. Cherry – “Schumann Resonances, a Plausible Biophysical Mechanism for
the Human Health Effects of Solar/Geomagnetic Activity”, NATURAL HAZARDS,
vol. 26, no. 3, 2002.
37. N.J. Cherry – “Human Intelligence: The Brain, an Electromagnetic System
Synchronised by the Schumann Resonance Signal”, MEDICAL HYPOTHESES,
vol. 60, 279-331, 2003.
38. R.A. Miller, I. Miller – “The Schumann Resonances and Human Psychobiology”,
NEXUS MAGAZINE, vol.10, no. 3, 2003.
39. G. Mitsutakea, K. Otsukaa, M. Hayakawab, G. Cornélissenc, F. Halbergc – “Does
Schumann resonance affect our blood pressure?”, 2004, URL:
http://chrono.umin.jp/htm/H400107.htm.
40. J. Lipkova, J. Cechak – “Human electromagnetic emission in the ELF band”,
MEASUREMENT SCIENCE REVIEW, vol. 5, section 2, 2005.
41. J. Malmivuo, R. Plonsey – “Bioelectromagnetism”, Oxford University Press, New
J. Malmivuo, R. Plonsey – “Bioelectromagnetism”, Oxford University Press, New
York – Oxford, 1995.
42. E. Niedermeyer, F. Lopes da Silva – “Electroencephalography: Basic Principles,
Clinical Application and Related Fields”, Lippincott, Williams & Wilkins, New
York, 2005.
43. S.V. Pobachenko, A.G. Kolesnik, A.S. Borodin, V.V. Kalyuzhin – BIOFIZIKA,
vol. 51, no. 3, 2006.
44. L. Sidorov – “On the possible mechanism of intent in paranormal phenomena”,
JOURNAL OF THEORETICS, July, 2001.
45. M. Cohen, C. Behrenbruch, I. Cosic – “Is there a link between acupuncture
meridians, Earth-ionosphere resonances and cerebral activity?”,
BIOELECTROMAGNETICS, vol. 10, no. 3, 173-174, 1998.

154
46. A. Schienle, R. Stark, D. Vaitl – “Biological Effects of Very Low Frequency (VLF)
Atmospherics in Human: A Review”, JOURNAL OF SCIENTIFIC
EXPLORATION. vol. 12, no. 3, 455-468, 1998.
47. M. Zamfirescu, G. Sajin, I. Rusu, M. Sajin, E. Kovacs – “Efecte biologice ale
radiaţiilor electromagnetice de radiofrecvenţă şi microunde”, Editura Medicală,
Bucureşti, 2000.
48. L. Hill, H.J. Taylor – “Effect of High-Frequency Field on Some Physiologic
Preparations”, LANCET, vol. 1, 311, 1936.
49. E. Marani, H.K.P. Feirabend – “A Nonthermal Microwave Effect Does Not Exist”,
EUROPEAN JOURNAL OF MORPHOLOGY, vol. 31, no. 1-2, 141-144, 1993.
50. W.J. Rissmann, C.A. Cain – “Microwave Hearing in Mammals”, Proc. Nat. Elect.
Conf., vol. 30, 239, 1975.
51. S.M. Bavin – “Effects of Modulated VHF Fields on the Central Nervous System”,
ANN. N.Y. ACAD. SCI., VOL. 247, 74, 1975.
52. S.M. Bavin, W.R. Adey – “Sensitivity of Calcium Binding in Cerebral Tissue to
Weak Electric Fields Oscillating at Low Frequency”, PROC. NATL. ACAD. SCI.
USA, vol. 73, 1999-2003, 1976.
53. C.F. Blackman – “Induction of Calcium Ion Efflux from Brain Tissue by
Radiofrequency radiation; Effects of Modulation Frequency and Field Strength”,
RADIO SCIENCE, vol. 14, 93, 1979.
54. A.V. Vorst – “RF/Microwave Radio Protection”, TUTB NEWSLETTER, no. 21,
12-16, 2003.
55. T. Luchian, B. Bancia, C. Pavel, G. – “Biomembrane Excitability Studied Within a
Wide-Band Frequency of an Interacting Exogenous Electric Field”,
ELECTROMAGNETIC BIOLOGY AND MEDICINE, vol. 21, no. 3, 287-302,
2002.
56. ABC Radio Network, May 2000.
57. R. Becker – “Cross Currents”, 1990.

155
 Capitolul 7
AURELE CORPURILOR

1. Termenul de “aură” nu are un înţeles unic, general recunoscut şi acceptat, fapt

ce se poate constata din definiţiile de mai jos (la care ar fi de adăugat încă multe
altele):
– “Aura:1. Orice emanaţie sau exhalaţie subtilă şi invizibilă provenită de la o
substanţă, cum ar fi aroma florilor, mirosul sângelui, o presupusă emanaţie
fertilizantă de la polenul florilor etc. 2. (Med.) Senzaţia particulară, ca un abur
sau ca un aer rece, ce se ridică de la trunchi sau membre spre cap, un simptom
prevestitior în epilepsie sau isterie” [1];
– “Aura: (…) O presupusă emanaţie sau un fluid insesizabil ce transportă
influenţele de tip mesmeric” [2];
– “Aura: 1. Emanaţia subtilă a calităţii sau a stării cuiva sau a ceva. De exemplu:
«Ea are o aură de independenţă absolută». 2. O luminozitate subtilă care, cred
unii, înconjoară fiinţele vii şi conţine informaţii despre ele. Examplu: «Culoarea
aurei sale arată cruzime»” [3];
– “Aura: 1. Un suflu, o emanaţie sau o radiaţie invizibile. 2. O calitate distinctivă
dar intangibilă care pare să înconjoare o persoană sau un lucru; atmosferă: «O
aură de înfrângere a cuprins sediul de campanie al candidatului». 3. O senzaţie,
precum cea de briză rece sau de lumină strălucitoare, care precede declanşarea
anumitor tulburări, cum ar fi o criză epileptică sau un atac de migrenă” [4];

156
– “Aura: 1a. Un stimul senzorial subtil (o aromă, de pildă); 1b. O atmosferă
specifică înconjurând o sursă dată («Locul avea o aură de mister»). 2. O radiaţie
luminoasă: nimb. 3. O senzaţie subiectivă (ca cea de lumini) experienţiată, în
anumite afecţiuni (ca epilepsia sau migrena), înaintea unei crize. 4. Un câmp de
energie despre care se susţine că emană de la o fiinţă vie” [5];
– “Aura: o emanaţie, un suflu sau o radiaţie invizibile cu ochiul liber. De multe ori
este gândită a fi un mediu invizibil emanând de la fiecare individ. Unele persoane
cred că pot realmente să vadă aura unui individ şi, în funcţie de culoarea şi forma
ei, aceasta este un indicator al stării mentale şi fizice a acelui individ” [6];
– “Aura: un înveliş sau un strat de substanţă astrală care înconjoară şi pătrunde
corpul fizic. Un halou de lumină/energie spirituală ce înconjoară o persoană şi
poate fi văzut de clarvăzători” [7];
– “Aura: Conform metafizicii mişcării New Age, aura este un contur colorat, sau
un set de contururi învecinate presupuse a fi emanate de la suprafaţa unui obiect.
(...) Se presupune că aura reflectă un câmp de energie supranaturală sau o forţă
vitală care permează toate lucrurile” [8];
– “Aura: Un termen utilizat frecvent de adepţii New Age pentru a descrie un câmp
de energie emis de fiecare lucru viu, în particular de oameni. Această aură capătă
diferite culori depinzând de dispoziţia persoanei, de starea de sănătate etc., iar
unii practicanţi New Age pretind a avea capacitatea de a interpreta culorile aurei
şi de a diagnostica astfel diferitele condiţii şi stări mentale ale persoanei
respective” [9];
– “Aura umană este un câmp de energie ce reflectă energiile subtile ale vieţii din
corp. Aceste energii fac din noi ceea ce suntem şi sunt afectate, la rândul lor, de
mediul ambiant şi de stilul nostru de viaţă. Aura reflectă sănătatea noastră,
activitatea mentală şi starea emoţională. De asemenea, ea indică – cu mult timp
înainte – declanşarea bolilor” [10];
– “Toate lucrurile vii (oameni, plante animale) sunt alcătuite din combinaţii
complexe de atomi, molecule şi energie celulară. Întrucât aceşti ingredienţi
coexistă, ei generează un mare câmp de energie care poate fi simţit şi chiar văzut
în jurul corpului fizic. Acest câmp de energie este adesea o Aură” [11];
– “Aura: O anvelopă de energie vitală, care aparent iradiază de la orice lucru din
natură: minerale, plante, animale şi oameni. Aura nu este vîzibilă vederii
normale, dar poate fi văzută prin clarviziune ca un halou luminos” [12];

157
– “Aura: Un halou luminos care ar înconjura capul sau un nor ori o ceaţă
multicolorate ce ar învălui corpul [13];
– “Aura (simptom): ... tulburare perceptuală avută de unii suferinzi de migrene
înainte de un atac de migrenă şi de unii epileptici înainte de un acces al bolii. Se
manifestă adesea prin perceperea de unei lumini stranii sau de mirosuri
neplăcute” [14];
– “Aura: Un câmp de radiaţii luminoase, multicolorate, subtile, presupuse a
înconjura corpul viu ca un halou sau un cocon; ocazional, termenul este folosit cu
referire la forţele de câmp electromagnetic normal ce înconjoară corpul” [15];
– “Aura: 1. Aureolă; 2. Stare particulară care precede o criză de epilepsie; 3.
Fenomen biofizic dintr-un câmp de emisiune a unor radiaţii ale corpului, de
natură luminoasă sau electromagnetică” [16];
– “(…) un sistem viu este înconjurat de vibraţii specifice care formează ceea ce
numim «câmpuri energetice» a căror rezultantă poate fi percepută sau pusă în
evidenţă prin mijloace tehnice moderne şi este cunoscută sub numele de «aură»”
[17, p. 95].
2. În continuare, referirea la noţiunea de aură se va face în sensurile sugerate,
mai mult sau mai puţin clar, de frazele subliniate din citatele de mai sus. Din această
perspectivă, sub diverse denumiri, conceptul de aură datează de multe milenii şi este
prezent în toate culturile. În Egiptul antic, zeii şi oamenii consideraţi importanţi erau
reprezentaţi ca fiind înconjuraţi de un halou diafan; la fel procedau hinduşii, chinezii,
grecii şi romanii, iar în iconografia creştină aureola sfinţilor este un motiv tradiţional.
De asemenea, dintotdeauna, ocultişti, mistici autentici şi persoane cu aptitudini
parapsihice au descris formaţiuni aparent imateriale şi efluvii irizate care ar fi
prezente în jurul corpurilor, îndeosebi în cazul organismelor vii şi cu precădere al
fiinţelor omeneşti.
Spre mijlocul secolului al XIX-lea, conceptul de aură a părut, pentru scurt timp,
că va deveni “respectabil” din punctul de vedere al ştiinţei academice, după ce
chimistul german Karl von Reichenbach a publicat un masiv volum în care descria
rezultatele a mii de experimentări şi teste ce păreau să demonstreze că anumiţi
subiecţi umani – denumiţi de el “persoane senzitive” – puteau vizualiza o iradiere
luminoasă de culoare albastră la polul nord al unui magnet, şi una de culoare roşie la
polul sud. Unii subiecţi detectau prezenţa unui magnet prin pereţi subţiri, chiar şi
atunci când erau adormiţi. De asemenea, “senzitivii” puteau să perceapă iradieri

158
luminoase emanând de la cristale şi de la vârfurile degetelor. Rezultatele
experimentelor l-au condus pe Reichenbach la concluzia că există o “forţă”
necunoscută (botezată de el “forţă odică”), proprie vieţii, diferită, dar legată, de
electricitate şi magnetism. Traducătorul în limba engleză al cărţii lui Reichenbach, dr.
John Ashburn, a repetat multe din experimentele lui Reichenbach şi a confirmat
rezultatele acestuia. Dar “nebunia spiritistă care a început la sfârşitul anilor 1840
(…) a avut ca efect apariţia unui val de scepticism acerb printre oamenii de ştiinţă şi,
în mai puţin de un deceniu, forţa odică a lui Reichenbach a început să fie privită ca o
glumă” [18, p. 124].
Aproximativ în acelaşi timp, medicul american Joseph Rodes Buchanan a
constatat că unele persoane puteau identifica corect o serie de substanţe chimice
introduse în prealabil în plicuri sigilate de culoare închisă; el presupunea că acest al
“şaselea simţ” era determinat de o anume “forţă” specială caracteristică sistemului
nervos şi pe care, în consecinţă, o denumea “aură nervoasă”.
În anii 1880, psihiatrul francez Charles Féré se referea la o “aură neuropatică”,
pe care o observase la diferiţi pacienţi – de pildă, o strălucire portocalie în jurul
capului unei bolnave isterice.
În anul 1901, Annie Besant şi C. W. Leadbeater, lideri ai mişcării teozofice, au
publicat o carte [19], considerată clasică de către adepţii lor, în care descriu şi
ilustrează prin desene colorate aurele vizualizate prin clarviziune.
În primul deceniu al secolului XX, medicul britanic Walter J. Kilner, de la St.
Thomas Hospital din Londra, a descoperit că, atunci când privea la o persoană
printr-un ecran transparent special, putea distinge “atmosfera umană” sau aura proprie
acelei persoane [20].
După cel de-al război mondial, interesul pentru conceptul de aură a fost
promovat mai ales de susţinătorii ideilor de tip New Age.
3. În ipoteza că existenţa aurei este reală, caracteristicile ei generale ar fi:
♦ Aura unui corp nu este accesibilă vederii obişnuite, putând fi “vizionată”
parapsihic – prin percepţie extrasenzorială (respectiv, clarviziune) – ca un halou
luminos, uneori multicolor, stratificat pe niveluri succesive destul de vag delimitate
şi care, uneori, reproduc într-o anumită măsură forma corpului. De asemenea, aura
(sau mai degrabă o serie de elemente ale acesteia) poate fi evidenţiată direct ori
indirect prin procedee experimentale sau dispozitive tehnice speciale.

159
 ♦ Expresiile aurice ale unui corp (morfologia, părţile componente, dinamica,
distribuţia cromatică şi extinderea spaţială ale aurei acelui corp) depind, pe de o
parte, de natura, însuşirile şi funcţionalitatea corpului respectiv, iar pe de altă parte,
de modul în care acesta interacţionează cu mediul înconjurător. Corpurile
inanimate au aure cu structuri simple şi, în general, stabile, în vreme ce fiinţele vii
posedă aure complexe (gradul de complexitate creşte în raport cu nivelul evolutiv)
şi variabile temporal. Aurele cele mai complexe le au fiinţele umane şi reflectă,
printre altele, starea de sănătate fizică şi mentală.
4. Clarvăzătorii percep aura ca emanând din corpuri, fiind de regulă compusă
din mai multe straturi. Celebra parapsihică engleză Eileen J. Garrett, de pildă, relata
că putea vedea benzi de lumină colorată “învelesc” atât obiectele animate, cât şi pe
cele inanimate, benzi alcătuind ceea ce ea denumea “the surround”, adică aura. [21].
Stările de sănătate şi psiho-emoţionale sunt indicate în aura umană, se spune,
prin culori variate, spoturi difuze, umbre, eventuale discontinutăţi, modificări de
formă. Sănătatea fizică pare să fie corelată/reflectată de acea parte a aurei care este
cea mai aproapiată de corp, denumită adesea corp vital sau corp eteric. Vindecătorii
clarvăzători spun că boala se manifestă mai întâi în corpul eteric, uneori cu luni sau
ani înainte de apariţia tulburărilor fizice/organice. Celelalte straturi succesive ale
aurei, corespunzătoare diferitelor “corpuri subtile” (v. cap. 2), sunt legate de aspectele
afective, voliţionale şi spirituale ale fiinţei umane. Clarvăzătoarea britanică Ursula
Roberts descria (pe baza propriilor observaţii) o structură aurică umană tripartită, pe
care o aseamăna cu foile unei cepe ce se înfăşoară succesiv, “căci o aură este
cuprinsă în alta. Prima aură este cea mai frecvent percepută, fiind tocmai un contur
al corpului uman, de culoare albastră, gri sau albă. În condiţii de bună sănătate,
această aură apare ca o strălucire argintie. Când oamenii sunt obosiţi, apare gri. În
stări de boală este aproape imposibil de detectat. (...) Deseori, această aură este
numită corpul eteric. (...)
A doua aură este mai extinsă decât prima. (...) Coloraţia şi întinderea acestei
aure variază foarte mult. Umbre de culoare întunecată relevă oameni absorbiţi de
propriile dorinţi şi apetite. Nuanţe frumoase de roz, albastru sau verde pot fi văzute în
aurele acelora care simt iubire şi încearcă în mod altruist să îmbunătăţească lume.
(...) Mulţi oameni au un caracter dual, şi această dualitate poate fi sesizată în aură
ca două benzi de radiaţie, una dintre ele relevând senzualitatea, iar cealaltă indicând

160
sentimentele superioare de iubire şi devoţiune. La oamenii care sunt buni dar
neconştienţi de potenţialităţile lor spirituale, a doua aură se poate extinde până la 30
cm.
A treia aură este mult mai largă şi la oamenii foarte dezvoltaţi spiritual se poate
extinde până 1 m – 1,5 m. (...) Aceasta e aura de energie spirituală care este emisă de
sufletele ce transmit conştient gânduri luminoase, de vindecare şi de iubire, prin
voinţa lor spirituală” [22, p. 6–8].
Cu excepţia corpului eteric, care pare să afecteze direct starea fizică a organis-
mului, compoziţia aurei umane este subiectul unor opinii diferite, uneori chiar contra-
dictorii. Unii clarvăzători spun că pot vedea întreaga aură, alţii că percep numai unele
părţi ale aurei. Numărul componentelor aurei, denumirile şi rolurile/funcţiile lor diferă
de la un clarvăzătorla altul, de la un autor la altul, de la o şcoală de gândire la alta.
Dintre componentele ce alcătuiesc aura umană – componente ce se află în relaţii di-
recte cu “corpurile subtile” (v. cap. 2) –, mai des întâlnite în încercările de sistemati-
zate a relatărilor clarvăzătorilor sunt (după [12], p. 42), în ordine succesivă: compo-
nenta eterică, componenta astrală, componenta mentală, componenta cauzală, compo-
nenta spirituală.
De asemenea, interpretările date culorilor văzute în aură variază considerabil. În
plus, deseori clarvăzătorii descriu în mod considerabil diferit aura aceleiaşi
“persoane-ţintă” [23].
5. Healer-ul britanic Gordon Turner [24] descrie aura unui muşuroi de furnici ca
pe o iradiere rozalie slabă, ce devene întunecată în jurul fiecărei furnici, iar o pasăre
pare înconjurată de un halou uşor albăstrui, de două ori mai mare decât corpul păsării.
Aşa cum era de aşteptat, aura umană percepută de Turner e mai complicată şi
dinamică: un pattern de culori unduitoare, mereu în schimbare, mai dens în apropierea
corpului fizic şi mai slab spre exterior; emoţiile sunt “înregistrate” în aură ca
modificări de culoare, iar efectele unei boli întunecă aura sau sunt marcate prin
apariţii de pete cu noi culori.
G. Turner afirmă că atunci când un vindecător îşi pune mâinile pe un pacient, se
produce imediat o îmbinare a aurelor lor. În câteva minute, toate celelalte culori care
erau observabile înainte devin “subordonate” unui albastru predominant, care se
extinde mult doncolo de limitele normale şi pare să umple încăperea unde are loc
tratamentul. Este încă posibil să se “vadă” culorile/petele ce denotă simptoamele bolii,
dar acestea “plutesc” departe de corpul pacientului şi, treptat, sunt acoperite de o

161
lumină galbenă rotitoare, pe măsură ce tratamentul îşi face efectul. Mulţi pacienţi au
relatat despre “simţirea energiei” şi a unei încălziri în momentele vindecării. Turner
descrie un experiment în care un film neexpus a fost plasat între mînile vindecătorului
şi cele ale pacientului, într-o cameră întunecată. Când filmul a fost developat, au fost
constatate pe el impresiuni similare cu cele ce puteau fi obţinute ţinând filmul aproape
de o plită electrică. A fost efectuat şi un test de control, reluându-se experimentul cu
cineva care nu avea facultatea de vindecător; nu s-au obţinut semne vizibile.
Psihiatrul american John Pierrakos, deşi nu-şi recunoşte capacităţi de
“vindecător parapsihic” (“psychic healer”), percepe şi el câte o aură tri-stratificată în
jurul fiecărui pacient al său: “Dr. Pierrakos vede trei straturi aurice pe care le
defineşte ca pe o inter-stare sau o punte între energie şi materie. Primul strat are o
lăţime de circa o jumătate de inch şi este semitransparent, lăsând să se vadă prin el
culorile fundalului. Vine apoi un strat-anvelopă albastru, ce poate deveni roşu atunci
când persoana este furioasă, sau albastru închis, gri ori galben când există o boală.
În sfârşit, urmează o uşoară ceaţă învăluitoare de culoare albastru luminos, legată de
starea de sănătate. Potrivit dr. Pierrakos, mai semnificativ este faptul că aura este
netedă şi continuă la o persoană sănătoasă, dar întreruptă la cineva bolnav mental
sau fizic” [25]. Acelaşi Pierrakos (citat în [26], p. 212) susţine că poate observa cum
aurele plantelor sunt serios afectate de bolnavii cu tulburări psihice grave. De
exemplu, aura unei crizanteme s-a contractat într-un mod foarte neobişnuit, aproape
crispându-se, atunci când unul din pacienţi a strigat ceva în direcţia ei, de la o distanţă
de aproximativ un metru şi jumătate, fenomenul fiind însoţit şi de pierderea nuanţei
aurii (specifice aurei acestei plante) şi scăderea la o treime a pulsaţiilor aurice. După
încercări repetate, Pierrakos a constatat că dacă o plantă stă mai mult de două ore pe
zi în preajma capetelor pacienţilor care ţipă la mai puţin de un metru de ele, frunzele
cele mai de jos încep să cadă, planta se veştejeşte şi se usucă cu totul în trei zile.
6. Dincolo de controversele legate de structura aurei percepute de clarvăzători,
există dovezi că aceştia “văd” într-adevăr “ceva” care le semnalează starea de sănătate
a unei persoane. Un exemplu în acest sens îl reprezintă rezultatul cercetărilor
efectuate de neuropsihiatra americană Shafica Karagulla [27]. Ea a lucrat cu o
clarvăzătoare, având pseudonimul Diane (numele adevărat este Dora Kunz), care
pretindea că prin vizualizarea aurelor pacienţilor, putea pune diagnostice corecte.
Comparând sistematic şi scrupulos afirmaţiile Dianei cu rezultatele investigaţiilor
medicale moderne, Karagulla a constatat că aceasta nu greşea aproape niciodată. Mai

162
mult, uneori era mai exactă decât examenele medicale de rutină: o dată, Diane a
detectat la un pacient o obstrucţie a intestinului care scăpase examinării efectuate
Karagulla; pacientul a fost rechemat în grabă şi i s-au făcut radiografii,
confirmându-se astfel afecţiunea. A urmat operaţia de urgenţă ce a salvat viaţa
pacientului.
Shafica Karagulla a ajuns la concluzia că în jurul corpului uman există, în
condiţii normale, un “câmp fizic energetic”, apoi un “câmp emoţional” (cu o grosime
de circa 45 cm) continuat de un “câmp mental” (extins cu încă aproximativ 15 cm).
7. Psihologul şi parapsihologul american Charles T. Tart defineşte aura “într-un
mod foarte minimal şi simplu ca fiind ceva ce este perceput de fiinţele umane în jurul
unei persoane” [28] – Tart o denumeşte pe cea din urmă “persoană ţintă”, şi cu
termenul de “observator” pe cel care percepe (sau crede că percepe), într-un fel sau
altul, acel “ceva” numit aură.
Tart atrăgea atenţia că “practic în toate cazurile aflăm că observatorul care,
prezumabil, percepe aura, se uită şi la persoana ţintă. Aparenţa fizică a ţintei conţine
o multitudine de informaţii. Puteţi afla multe lucruri despre oameni doar privind la
ei, după înfăţişare, postură, felul în care se mişcă, se îmbracă, se îngrijesc etc.
Aceasta conduce la o mare confuzie atunci când cineva face o descriere a aurei prin
caracteristici fizice observabile direct la persoana ţintă, fie ele caracteristici statice
sau de comportament. La o extremă, de pildă, un observator care doar se preface că
efectuează citirea aurei (sintagma “citirea aurei” se referă la ansamblul informaţiilor
pe care observatorul pretinde că le obţine prin perceperea aurei unei persoane-ţintă –
n.n.) poate spune un număr de lucruri valabile despre persoana ţintă, dar care este
posibil să nu aibă nimic de-a face cu ceva de genul aurei. Aceste lucruri valabile sunt
caracteristici pe care un bun observator al oamenilor le poate culege din aspectele
exterioare ale acestora” [27]. Cum pot fi separate cele două surse de informaţii (pe de
o parte, înfăţişarea fizică şi comportamentul persoanei-ţintă, iar pe de altă parte, aura
acesteia) pentru a şti când avem de-a face realmente cu aura? “Modul în care s-ar
putea face acest lucru – răspunde Tart – este prin blocarea informaţiilor perceptibile
senzorial de la persoana ţintă. Astfel, nu se mai culeg informaţii senzoriale, iar
singurele informaţii disponibile sunt cele conţinute în ipotetica aură” [28]. Pentru
aceasta, Tart propune ceea ce el denumeşte “testul cu uşa”, pentru efectuarea căruia
recomandă următoarele:

163
 “Mai întâi: pentru a optimiza condiţiile, lăsaţi senzitivul (observatorul aurei – n.
n.) să găsească o persoană ţintă care are o aură mare, ce se extinde mult şi e stabilă
în timp.
În al doilea rând: mascaţi caracteristicile fizice ale persoanei ţintă într-un mod
foarte simplu, prin plasarea persoanei ţintă în spatele marginii cadrului unei uşi.
Umerii ei trebuie să fie exact în spatele marginii cadrului uşii, astfel încât să nu se
vadă nimic din corpul său fizic, dar aura să se extindă cu mai mulţi centimetrii
dincolo de marginea cadrului uşii. (...) Pot fi utilizate ecrane mai elaborate, însă uşile
sunt în general disponibile.
În al treilea rând: stabiliţi un program randomizat de testări, în care uneori
persoana ţintă stă imediat în spatele marginii cadrului uşii (într-o poziţie în care este
mascat corpul, dar nu şi aura – n. n.), iar alteori stă la jumătate de metru mai departe
(fiind astfel mascate atât corpul, cât şi aura – n. n.). La fiecare test, un experimentator
îl întreabă pe senzitiv: «Se extinde aura dincolo de marginea cadrului uşii sau nu?»
Dacă senzitivul percepe în mod obiectiv aura, ar trebui, practic, să obţină un succes
de sută la sută spunând că persoana ţintă se află sau nu chiar la marginea cadrului
uşii” [28].
Charles T. Tart (împreună cu John Palmer) au aplicat “testul cu uşa” pentru
verificarea pretinsei abilităţi a parapsihicului britanic Mathew Manning de a percepe
aura umană [29]. Rezultatele a zece serii de încercări nu au fost semnificative.
Cercetătorii islandezi Gissurarson şi Gunnarson [30], au utilizat o variantă mai
complexă a testului lui Tart, aplicată pe un lot de zece clarvăzători, comparativ cu un
lot de control format din nouă persoane fără aptitudini parapsihice. Şi rezultatele
acestor experimente au fost nesemnificative statistic – ba chiar grupul de control a
făcut ceva mai multe “ghiciri” corecte (196) decât grupul parapsihicilor (185).
8. Charles T. Tart distinge patru tipuri de aură umană: aura fizică, aura
psihologică, aura parapsihică şi aura proiectată.
Aura fizică este cea asociată cu energii fizice cunoscute: “De obicei, o
persoană este mai caldă decât mediul din jur, astfel încât există gradienţi termici şi
curenţi de aer rezultaţi din aceşti gradienţi în imediata sa vecinătate. Energie termică
(radiaţii infraroşii) radiază din corp. Există un câmp electrostatic în jurul unei
persoane, precum şi câmpuri electrice ionice (particule şi gaze ionizate). Radiaţie
electromagnetică (unde radio) în domeniul de microunde al spectrului este emisă la
nivel scăzut, ca şi radiaţie electromagnetică de frecvenţă joasă de până la 100 cicli

164
pe secundă generată de activitatea musculară. [Se mai pot adăuga radiaţiile
biofotonice (v. cap. 14) – n.n.]. În orice moment, oricare sau toate din aceste posibile
«aure» pot exista într-un amestec complex în jurul corpului unei persoane” [28].
Conceptul de aură fizică – arată Tart în aceeaşi lucrare – ridică mai multe chestiuni
care rămân şi în prezent valabile:
– “Este aura fizică realmente detectabilă fie prin instrumente, fie de către
observatori umani? În principiu, este posibil ca această aură fizică să existe; în
practică, instrumentele pot detecta unele lucruri în jurul corpului uman” [28]. În
ceea ce priveşte detecţia aurei fizice pe căi extrasenzoriale, Tart remarcă pe bună
dreptate că “în vreme ce avem o imensă cantitate de dovezi despre realitatea a
ceva de tipul clarviziunii, avem prea puţine informaţii asupra limitelor acestui
gen de aptitudine. De pildă, nimeni nu poate spune cu deplină autoritate că nu
puteţi detecta prin clarviziune un nor ionic în jurul unei persoane, chiar dacă
simţurile umane obişnuite nu sunt destul sensibile la acest aspect al aurei fizice”
[28];
– “O altă problemă a cercetării aurei fizice este dacă ansamblul trăsăturilor
respectivei aure prezintă variaţii în timp sau este o structură permanentă ce se
corelează numai cu caracteristicile pe termen lung ale persoanei ţintă. Într-un caz
extrem, aura fizică ar putea fi un fenomen mai degrabă static – existând în timpul
vieţii şi dispărând la moarte, acesta fiind maximul de informaţii ce se poate
obţine de la ea. Pe de altă parte, ar putea exista variaţii în diferitele componente
ale aurei fizice care s-ar corela cu modificări în activitatea fiziologică, mentală
etc.” [28];
– “O persoană poate învăţa controlul prin voinţă asupra propriei aure fizice?
Poate învăţa să facă lucruri care vor schimba caracteristicile acesteia, cum ar fi
intensificarea ei pentru a o face mai accesibilă observaţiei, sau pentru a îndeplini
mai bine unele ipotetice funcţiuni ale aurei fizice?” [28] În unele scrieri ale
ocultiştilor aura este descrisă ca acţionând precum o barieră protectivă faţă de
stimulii exteriori. Aura fizică realizează o asemenea funcţiune? Tart nu exclude
aceste posibilităţi şi face o comparaţie cu cercetările legate de bio-feedback, ce au
demonstrat că “tot felul de procese biologice şi fiziologice, care anterior erau
considerate involuntare şi complet dincolo de controlul uman, pot fi acum aduse
sub control voliţional furnizând oamenilor semnale feedback adecvate cu ajutorul
unor instrumente speciale” [28];

165
– “cum influenţează mediul înconjurător (atât cel fizic, cât şi cel psihologic) aura
fizică?” [28]. Fotografia Kirlian (v. cap. 13) “pare să fie o modalitate de studiere
a influenţei mediului asupra aurei fizice” [28], crede Charles T. Tart.
Aura psihologică este un construct mental referitor la spaţiul din imediata
vecinătate a persoanei ţintă, neavând o existenţă independentă de starea mentală a
persoanei respective. “Acest concept poate să fie conştient, semiconştient sau chiar
inconştient. Mulţi oameni acţionează ca şi cum posedă aură psihologică, dar când îi
întrebaţi dacă există ceva special în spaţiul din jurul lor vă privesc nedumeriţi:
despre ce e vorba? Ei nu îşi dau seama de aura psihologică, căci aceasta există, în
cazul lor, la nivel inconştient” [28]. Tart ilustrează aura psihologică prin ceea ce
psihologii numesc “spaţiu personal” şi reacţiile noastre când cineva îl invadează: “S-a
observat că oamenii reacţionează ca şi cum ar fi ceva special în spaţiul imediat din
jurul lor, şi că acest spaţiu poate fi destul de bine delimitat. Unii cercetători au
efectuat ceea putem numi studii de invaziune. Ei au trasat spaţiul personal al
persoanei ţintă invadându-l şi notând la ce distanţă ea se retrage sau raportează că
se simte inconfortabil. (...) S-a constatat că oamenii au spaţii personale diferit
configurate. De obicei, spaţiul personal al unei persoane este mai extins în zona din
faţa sa. El se poate întinde până la circa 60 – 70 cm.” [28].
Aura parapsihică (psychical aura) este cea percepută de obicei de subiecţii cu
aptitudini parapsihice (clarvăzătorii); acest tip de aură “nu este alcătuită din energiile
fizice cunoscute, deşi are un tip de existenţă mai ‘substanţial’ sau mai ‘obiectiv’ decât
un simplu construct psihologic al persoanei care o posedă. Cu alte cuvinte, se poate
spune că există la un nivel «diferit» sau pe alt «plan»” [28].
Aura proiectată “există numai în mintea observatorului. În contrast, aura
psihologică a unei persoanei ţintă ar putea exista şi în mintea altor oameni, dacă
respectiva persoană îi convinge de existenţa acestei aure prin persuasiune” [28]. Tart
utilizează adjectivul “proiectată” în sensul psihologic şi psihiatric al termenului
“proiecţie”, ce desemnează o anume experienţă care există numai în mintea unei
persoane şi care, în mod fals, este considerată de acea persoană ca fiind o percepţie a
ceva din lumea exterioară. Modul în care poate fi experienţiată aura proiectată este
descris astfel de Tart: “Observatorul priveşte la persoana ţintă şi culege informaţii
despre diferitele ei caracteristici fizice şi comportamentale. De asemenea, el poate
primi informaţii, în diferite grade, prin propriile facultăţi parapsihice. Apoi, undeva
la nivel inconştient, toate aceste informaţii sunt transformate într-o imagine mentală

166
şi furnizate conştientului, astfel încât observatorul vede o aură în jurul persoanei
ţintă” [28]. Tart consideră că aura proiectată – în pofida faptului că nu are existenţă
obiectivă (este iluzorie) – poate fi, în anumite situaţii, o sursă de informaţii valide, în
funcţie de calitatea datelor “culese” prin observaţie directă şi/sau prin modalităţi
parapsihice.
9. O metodă ştiinţifică de evidenţiere (obiectivare) directă şi completă a aurei
nu există (încă); de altfel, însuşi conceptul de aură nu are, deocamdată, o accepţiune
clară şi unanim recunoscută. Ceea ce se poate spera este ca, prin tehnici
experimentale, să se obţină fie elemente de verosimilitate privind existenţa aurei, fie
detectarea unor componente ale aurei. Aceasta fiind situaţia, metodele de cercetare
instrumentală a aurei umane pot fi clasificate în trei tipuri:
– metode pasive: metoda lui Kilner, metoda radiestezică, metoda senzorilor de
câmpuri;
– metode interactive: electrografia prin electroluminescenţă (metoda Kirlian,
electronografia);
– metode “mimetice”: auras camera, metoda Korotkov.
A). Ecranul special folosit în metoda Kilner este format din două plăci de sticlă
între care se află o soluţie alcoolică de dicianină (substanţă derivată din gudron de
huilă). Walter J. Kilner afirma că atunci când o persoană era privită prin acest ecran,
se observau, în condiţii de semiobscuritate, o aură în general ovală, predominant de
culoare gri, în jurul persoanei respective. Forma, culorile, diviziunile şi extinderile
spaţiale ale acestei aure variază în funcţie de sexul, vârsta şi starea de sănătate
mentală şi fizică a subiectului investigat, precum şi de condiţiile exterioare. Kilner
[20] distingea trei zone ale aurei:
– O bordură întunecată, cu lărgimea de 1,5 cm, mărginind corpul; este dublul
eteric; în anumite afecţiuni are o lărgime mai mare;
– O zonă secundă – aura interioară – ce acoperă dublul eteric, obliterându-l un
pic uneori; are o lărgime de 3 – 8 cm şi este relativ mai mare la copil;
– A treia zonă este aura exterioară; ea nu are un contur strict definit la exterior şi
se pierde în spaţiu.
La copii, şi în special la băieţi, aura interioară este adesea la fel de largă ca cea
interioară şi e dificil de separat. Kilner a crezut în câteva cazuri că discerne o a patra
“anvelopă” foarte subtilă, pe care a numit-o aura ultra-exterioară. Uneori, în timpul
observaţiilor aurice prin ecranele cu soluţie de dicianină, apar, temporar, raze şi/sau

167
pete strălucitoare de diferite culori. Kilner a mai constatat că, sub influenţa câmpurilor
electrice şi magnetice, aurele subiecţilor umani îşi forma şi cromatica.
O variantă a metodei Kilner constă în folosirea de către observatorul aurei a
unor ochelari pe ale căror lentile este depus un strat de dicianină (aşa-numiţii
“ochelari Kilner”, comercializaţi şi în prezent).
Bazându-se pe o lucrare publicată în 1962 de A. Ellison [31], Charles T. Tart
consideră că aura percepută prin metoda Kilner este de tipul aurei proiectate: “Ellison
a măsurat caracteristicile de transmisie optică ale ochelarilor Kilner. El a găsit că
transmisia era era foarte bună în roşu îndepărtat şi în violet îndepărtat. Nefiind un
instrument optic exact, ochiul uman nu se focalizează perfect la extremităţile
spectrului vizibil, astfel încât se crează o franjă optică în jurul oricărui obiect văzut
prin ochelarii Kilner, determinată de faptul că radiaţiile din aceste extremităţi
spectrale se focalizează în locuri uşor diferite de pe retină şi lipsesc informaţiile din
zona centrală spectrului vizibil care să mascheze această focalizare defectuoasă. Prin
urmare, persoanele care îşi pun ochelari Kilner şi afirmă că văd aura, văd de fapt o
aură proiectată. Ele iau rezultatul funcţionării defectuoase a sistemului lor vizual
drept ceva ce există în mediul înconjurător” [28]. Totuşi, Tart a remarcat că explicaţia
dată de Ellison nu acoperă toate efectele raportate de Kilner. De exemplu, “de ce aura
pare să se extindă ori să se contracte la aplicarea unei sarcini electrice? Aceasta nu
influenţează caracteristicile de transmisie optică ale ochelarilor, astfel încât ochelarii
Kilner sunt încă de studiat” [28].
Metoda radiestezică constă în utilizarea ansei sau a pendulului radiestezic, cu
care se “scanează” spaţiul din jurul subiectului. Din modul în care aceste instrumente
se comportă în diferitele zone explorate se trag concluzii privind forma şi starea aurei.
Aplicarea cu succes a metodei depinde de sensibilitatea radiestezică a operatorului.
În metoda senzorilor de câmpuri se folosesc traductori şi echipamente
electronice care înregistrează câmpurile electrice, magnetice, electromagnetice,
fotonice, termice şi acustice din proximitatea subiectului. Prelucrarea pe calculator a
datelor complexe astfel obţinute permite o cartografiere a câmpurilor fizice din jurul
organismului. Metoda este foarte laborioasă şi costisitoare; în practică, nu a fost
aplicată decât parţial.
B). Metodele de electrografie prin electroluminescenţă sunt metode imagistice,
imaginile formându-se ca urmare a interacţiunilor dintre un câmp electric exterior (cu
parametri specifici fiecărei tehnici în parte) şi structura explorată (v. cap. 7). Se

168
presupune că printre factorii care determină caracteristicile imaginilor obţinute se
numără şi calităţile aurei. Totuşi, deocamdată acest lucru nu este încă bine stabilit. În
mod eronat, mulţi autori susţin că electrografia prin electroluminescenţă este o metodă
de evidenţiere directă a aurei energetice.
C). În ceea ce priveşte metodele “mimetice”, menţionăm că am ales această
denumire deoarece prin modalităţile respective doar se simulează imagistic structuri de
tip auric, pornindu-se de la unele date obiective:
– La utilizarea aşa-numitelor aura cameras, se culeg, prin intermediul unor
electrozi, date referitoare la rezistenţa electrică cutanată a subiectului. Valorile
rezistenţei electrice cutanate depind de o serie de factori fiziologici şi, deci, reflectă
în parte starea de sănătate a subiectului. Datele culese de electrozii aplicaţi pe piele
sunt prelucrate de un procesor electronic ataşat unei camere foto şi transformate în
semnale care formează pattern-uri de culori variate. Pattern-urile respective
impresionează pelicula foto atunci când subiectul este fotografiat. Rezultă o
imagine în care subiectul apare înconjurat de o “aură” ale cărei culori sunt
distribuite în funcţie de datele culese iniţial de electrozii plasaţi pe piele.
– În metoda Korotkov se porneşte de la imaginile de tip Kirlian obţinute pe degetele
subiectului. Diferite porţiuni ale acestor imagini, corespunzând unor zone şi organe
anatomice, sunt transpuse, prin intermediul calculatorului, în jurul schiţei unei
siluete umane. Rezultă imaginea unei “aure” compuse, ale cărei caracteristici
reflectă, în bună măsură, starea de sănătate a subiectului.
Bibliografie
1. Webster's Revised Unabridged Dictionary, 1913.
2. Webster's New International Dictionary of English Language, 1930 Edition.
3. Wordsmyth Dictionary.
4. The American Heritage Dictionary of English Language, Fourth Edition, 2000.
5. Merriam–webster Dictionary.
6. Paranormality.com/aura.shtml
7. http://www.llewellynencyclopedia.com/term
8. Robert Todd Carroll SkepDic.com
9. www.carm.org
10. Robert – “Easy New Way to See Auras”,
http://www.worldtrans.org/spir/aura.html, 1994.
11. Spring Wolf's Spiritual Education Network – “The Aura. The Colors of Life”.
12. Rosemary Ellen Guiley – “Harper’s Encyclopedia of Mystical & Paranormal
Experience”, Harper, San Francisco, 1991.
13. A. S. Berger, J. Berger – “The Encyclopedia of Parapsychology and Psychical
Research”, Paragon House, New York, 1991.
14. http://en.wikipedia.org/wiki/Aura

169
15. http://parapsych.org/glossary
16. F. Marcu – “Marele dicţionar de neologisme”, Ed. Saeculum, 2000.
17. Doina-Elena Manolea, A. Manolea – “Aura energetică”, Editura Aldomar
Extrasenzorial, Bucureşti, 2002.
18. C. Wilson, J. Grant – “Mysteries. A guide to the unknown: past, present and
future”, Chancellor Press, London, 1994.
19. Annie Besant, C. W. Leadbeater – “Thought–Forms”, The Theosophical
Publishing House, London, 1901.
20. W. J. Kilner – “The Human Atmosphere or The Aura Made Visible by the Aid of
Chemical Screens”, Rebman Ltd., London, 1911.
21. Eileen J. Garrett – “Adventures in the Supernormal: A Personal Memoir”,
Creative Press Inc., New York, 1949.
22. Ursula Roberts – “Look at the Aura and Learn”, Greates World Association,
London, 1975.
23. A. Neher – “The Psychology of Transcendence”, Spectrum, Englewood Cliffs, NJ,
1980.
24. G. Turner – “An Outline of Spiritual Healing”, Warner, New York, 1963.
25. M. Walker – “The Power of Color”, B. Jain Publishers, New Delhi, 2002.
26. P. Tompkins, C. Bird – “The Secret Life of Plants”, Harper, New York, 1989.
27. Shafica Karagulla – “Breakthrough to Creativity: Your Higher Sense Perception”,
DeVors, Los Angeles, 1967.
28. C. T. Tart – “Concerning the Scientific Study of the Human Aura”, JOURNAL OF
THE SOCIETY FOR PSYCHICAL RESEARCH, vol. 46, no. 751, 1-21, 1972.
29. C. T. Tart, J. Palmer – “Some Psi Experiments with Mathew Manning”,
JOURNAL OF SOCIETY FOR PSYCHICAL RESEARCH, vol. 50, 224-228, 1979.
30. L. R. Gissurarson, A. Gunnarson – JOURNAL OF THE AMERICAN SOCIETY
FOR PSYCHICAL RESEARCH, vol. 91. No. 1, 33-49, 1997.
31. A. Ellison – “Some Recent Experiments in Psychic Perceptivity”, JOURNAL OF
SOCIETY FOR PSYCHICAL RESEARCH, vol. 41, 355–365, 1962.

170
 Capitolul 8
ELECTROGRAFIA PRIN ELECTROLUMINESCENŢĂ.
BIOELECTROLUMINESCENŢA

1. Termenul de “electrografie prin electroluminescenţă” poate fi folosit în două

moduri: 1) pentru a desemna o imagine obţinută prin efecte electroluminescente, sau
2) cu referire la metodele de investigare care constau în înregistrarea pe peliculă
fotosensibilă sau prin mijloace electrono–optice a emisiilor luminescente rezultate din
interacţiunea dintre un câmp electric de înaltă tensiune şi obiectul sau proba supuse
investigaţiei.
Metodele de electrografie prin electroluminescenţă (prescurtat: metode EGEL)
au la bază o schemă principială comună reprezentată astfel:

interacţiune
Câmp electric Obiect investigat

Emisii electroluminescente

Înregistrarea emisiilor electroluminescente

Prelucrare, analiză

171
 Prin prelucrarea şi analizarea înregistrărilor obţinute se pot extrage unele
informaţii referitoare la caracteristicile obiectului astfel explorat, în condiţiile în care
parametrii câmpului electric sunt controlaţi şi nu afectează semnificativ starea
obiectului respectiv.
Orice sistem de electrografie prin electroluminescenţă are ca principale părţi
constitutive următoarele elemente: o sursă de înaltă tensiune, un dispozitiv de
expunere şi modalitatea de înregistrare a radiaţiilor electroluminescente. Diferitele
metode EGEL se deosebesc în funcţie de aceste elemente.
Utilizarea câmpurilor de înaltă tensiune este determinată de faptul că emisiile
electroluminescente se produc – în imediata proximitate a structurii investigate – în
principal prin descărcări electrice (de tip corona sau de tip scânteie) în aer la presiuni
atmosferice şi temperaturi normale, condiţii în care tensiunea de străpungere electrică
a aerului este de circa 30 kV/cm.
Dispozitivele de expunere folosite în metodele EGEL se grupează în două
categorii: de tip “capacitor incomplet” şi de tip “capacitor complet”. În cazul
dispozitivelor de tip “capacitor incomplet”, obiectul investigat se constituie el însuşi
ca electrod conectat direct sau virtual la una din bornele sursei de înaltă tensiune;
cealaltă bornă a sursei de înaltă tensiune se conectează la un ecran de expunere format
dintr-un electrod plan şi un strat dielectric (izolator). Într-un dispozitiv de tip
“capacitor complet”, obiectul explorat se plasează între două ecrane de expunere
legate la bornele sursei de înaltă tensiune. Configuraţia şi componenţa dispozitivelor
de expunere pot prezenta diferite variante concrete ale celor două tipuri menţionate,
variante adecvate unor scopuri investigatoeii particulare (ecrane trasparente, ecrane
mulabile sau cu diverse geometrii, adaptări pentru înregistrări la nivel micoscopic
etc.).
Principalele modalităţi de înregistrare a emisiilor electroluminescente sunt:
– folosirea de pelicule fotosensibile (alb – negru sau color), imaginile electrografice
obţinute fiind apoi, eventual, prelucrate pe computer;
– captarea cinematografică sau video a emisiilor electroluminescente;

172
– utilizarea, în locul peliculelor fotosensibile, a unor dispozitive matriciale formate
din senzori optici de tip CCD (Charge-Coupled Device) cuplaţi direct la un
calculator.
Folosirea metodelor EGEL pentru aplicaţii biologice şi medicale impune ca
realizarea tehnică a instalaţiilor respective să asigure electrosecuritatea biologică. De
aceea, cu toate că în aceste metode acţionează câmpuri electrice de înaltă tensiune,
intensitatea curenţilor electrici este, cel mult, de ordinul microamperilor, mult sub
pragul de periculozitate. Din aceleaşi motive, în cazul investigaţiilor pe subiecţi
umani este preferat, ca modalitate de expunere electrografică, tipul de capacitor
incomplet.
2. Prin electroluminescenţă [1 – 4] se înţelege producerea unor emisii
luminescente, pe un spectru relativ larg de lungimi de undă (de la infraroşu la
ultraviolet), ca urmare a interacţiunii dintre un câmp electric exterior şi o structură
materială. Aceste emisii sunt generate fie în interiorul respectivei structuri, fie pe
conturul şi/sau în proximitatea ei. La modul cel mai general, electroluminescenţa
reprezintă conversia nontermală a energiei electrice în energie luminoasă (fotonică).
Fenomenele de electroluminescenţă apar atunci când câmpul electric exterior
furnizează suficientă energie atomilor/moleculelor pentru a produce stări energetice
excitate, urmate de dezexcitări însoţite de emisii fotonice. În funcţie de starea de
agregare a mediului supus acţiunii câmpului electric se disting: electroluminescenţa
corpurilor solide, electroluminescenţa lichidelor şi electroluminescenţa gazelor.
Electroluminescenţa poate fi indusă la o serie de cristale (germaniu, siliciu,
rubin, diamant etc.), la unii compuşi cu elemente chimice din grupele a II-a şi a V-a
ale sistemului periodic, la unii oxizi, la compuşi segnetoelectrici, precum şi la anumiţi
compuşi morganici de tipul polimerilor conjugaţi.
Emisiile electroluminescente care au loc în substanţe semiconductoare au ca
substrat diferite procese (cum ar fi injecţia de purtători de sarcină electrică, efectul
tunel, ionizarea de şoc) prin care se realizează concentraţii mari de sarcini electrice
libere. Purtătorii de sarcină astfel generaţi sunt captaţi de centrii de luminescenţă, ceea
ce duce la emisii luminoase. La compuşii organici, mecanismul producerii radiaţiei
electroluminescente include trei etape succesive: injecţia de purtători de sarcină
electrică de la electrozi, transportul acostro purtători de sarcini electrice şi
recombinarea lor radiativă

173
 În cazul lichidelor, electroluminescenţa este generată electrochimic
(electrochemiluminescenţă) şi poate fi observată, de exemplu, în timpul electrolizei
soluţiilor de fluoresceină, luminol, lucigenină. La baza fenomenului de
electrochemiluminescenţă stă formarea, din doi radicali ionici (M + şi M–), a unei
molecule în stare excitată energetic (M*) şi a uneia neexcitate (M). Având în vedere
procesul de electroliză şi reacţiile din vecinătatea electrozilor,
electrochemiluminescenţa are următorul mecanism general:
Anod: M – electron → M+
Catod: M + electron → M–
M+ + M– → M* + M
M* → M + foton
În gaze, electroluminescenţa apare ca urmare a unor procese de descărcare
electrică, atunci când intensitatea câmpului electric exterior depăşeşte o anumită
valoare critică, în funcţie de natura gazului, de forma electrozilor între care se
stabileşte câmpul şi de presiunea gazului [5 – 8].
Un tip aparte de descărcare electrică în gaze – care se produce atât la presiuni
scăzute cât şi la presiuni atmosferice – este descărcarea corona (sau efectul corona),
care apare în jurul electrozilor cu rază de curbură mică, atunci când intensitatea locală
a câmpului electric depăşeşte o anumită valoare, numită intensitate iniţială. Astfel,
dacă se aplică o diferenţă de potenţial între doi electrozi, unul cu forma de vârf
ascuţit, iar celălalt sub forma de placă, în jurul electrodului–vârf se va dezvolta
descărcarea corona, caracterizată de o luminescenţă locală, la o tensiune cu mult mai
mică comparativ cu tensiunea de străpungere a întregului interval de gaz dintre vârf şi
placă. Descărcarea corona apare ca urmare a faptului că, în imediata vecinătate a
electrodului cu rază mică de curbură (vârf), câmpul electric este foarte intens. În
această zonă se produc ionizări intense, care determină apariţia de sarcini electrice
libere. Fenomenele de ionizare şi recombinare, din apropierea electrodului cu rază de
curbură mică, sunt însoţite de o relativ intensă emisie de fotoni, ceea ce conferă zonei
o anumită luminescenţă. În cazul în care fenomenul se localizează în jurul unui singur
electrod, descărcarea se numeste unipolară (pozitivă sau negativă – după cum
electrodului i se aplică o tensiune pozitivă sau negativă); dacă ambii electrozi au raze
de curbură mici, la fiecare dintre aceştia dezvoltându-se descărcarea corona, aceasta
se numeşte dipolară. În spaţiul exterior zonei afectate de descărcarea corona,
intensitatea câmpului electric este mult mai mică, ceea ce face capurtătorii de sarcină

174
să se deplaseze cu o viteză relativ redusă, fărăa produce excitări sau ionizări prin
ciocnire.
Descărcarea în scânteie se produce, în mediu gazos, atunci când presiunea
gazului are valori de ordinul a 1 atm sau mai mult, manifestându-se sub forma unor
canale luminoase – numite strimeri (streamers, în limba engleză) –, fasciculare, mai
mult sau mai puţin ramificate, care apar dacă între electrozi se stabileşte o diferenţă de
potenţial electric cel puţin egală cu tensiunea electrică de străpungere. Canalul
descărcării electrice în scânteie porneşte, în funcţie de configuraţia electrozilor şi de
eventuala prezenţă a unor medii dielectrice, fie de la un electrod, fie de la celălalt.
Strimerii care se amorsează la catod se deosebesc morfologic de cei amorsaţi la anod.
În ordine fenomenologică, strimerii (canalele de descărcare) sunt precedaţi de
formarea unor avalanşe de electroni iniţiate de la catod şi care lasă în urmă particule
ionizate (cu masă mai mare, deci mai puţin mobile). Condiţiile de formare şi
întreţinere ale strimerilor cer ca între câmpul electric al avalanşelor şi câmpul electric
exterior să existe un anumit raport şi, în plus, să se emită un număr suficient de fotoni.
Când aceste condiţii sunt îndeplinite, se dezvoltă canale plasmatice în spaţiul dintre
electrozi.
Formarea strimerilor este un proces complex, în cadrul căruia intervin şi unele
efecte secundare precum:
– ionizarea gazului de către ionii pozitivi produşi prin ciocnirile electronilor iniţiali
cu atomii/moleculele gazului;
— emisia de electroni secundari de către catod la impactul ionilor din descărcare (în
funcţie de natura gazului şi a catodului);
— emisii electronice secundare la catod generate de fotonii rezultaţi din dezexcitări şi
recombinări;
— emisia de electroni secundari de către catod după impactul cu atomi excitaţi aflaţi
în stări metastabile;
— fotoionizarea gazului.
După W. A. Tiller [9], fotoionizarea gazului este cel mai important dintre aceste
efecte secundare, însoţind ionizarea cumulativă şi fiind produsă de atomii şi
moleculele excitate, care au un înalt potenţial de ionizare. Atomii şi moleculele
respective emit radiaţii în domeniul ultraviolet, radiaţii ce sunt rapid absorbite de gaz,
producându-i ionizarea. Fotoelectronii astfel generaţi, ca şi cei proveniţi de la catod,
determină aparoţia de noi avalanşe, ceea ce explică ramificaţiile strimerilor.

175
 Influenţa polarităţii electrozilor asupra morfologiei strimerilor a fost studiată pe
un model experimental în care descărcarea electrică în aer se realizează între un
electrod punctifirm (vârf metalic) şi un electrod plan legat la pământ; între cei doi
electrozi se plasează o peliculă fotosensibilă pe care se înregistrează imaginea
strimerilor. Electrodului punctiform i se aplică un impuls de înaltă tensiune de
polaritate pozitivă sau negativă.
Atunci când electrodul punctiform este la polaritate pozitivă, electronii sunt
acceleraţi lăsând în urmă canale radiale, cu sarcini pozitive, iar densitatea sarcinilor
creşte rapid spre anod. Acest fenomen duce la creşterea tensiunii la anod, dându-i o
distribuţie ramificată, şi atrage noi avalanşe de electroni care lărgesc canalele. Ca
urmare, se dezvoltă un sistem de arborizaţii dterminat de sarcinile spaţiale pozitive ce
pornesc din electrodul punctiform, dirijându-se în spaţiu până când, la extremitatea
arborizaţiilor, câmpul scade şi nu mai alimentează în continuare procesele de ionizare.
În felul acesta, pe pelicula fotosensibilă se înregistrează imagini de strimeri catodici,
cu caracter expansiv şi cu numeroase arborizaţii.
Dacă electrodul punctiform este la polaritate negativă, electronii, respinşi de
electrod, se deplasează concentric în câmpul ce descreşte în intensitate. Electronii lasă
în urmă o sarcină spaţială pozitivă care reduce intensitatea câmpului; sarcina spaţială
nu se mai ramifică, ci este atrasă de electrod. În acest caz, imaginea strimerilor –
strimeri catodici – dă impresia unei convergenţe neramificate spre interior (spre
electrodul punctiform). La aceeaşi valoare a amplitudinii impulsului de înaltă
tensiune, lungimea liniară a strimerilor anodici este mai mare decât cea a strimerilor
catodici.
Din analiza proceselor care contribuie la apariţia şi dezvoltarea strimerilor reiese
că intensitatea, morfologia şi distribuţia spaţială a emisiilor electroluminescente
produse prin descărcările în scânteie depind, pe de o parte, de parametrii câmpului
electric exterior, iar pe de altă parte de caracteristicile mediului şi ale structurii în
care/pe care se amorsează.
3. Ar fi firească afirmaţia că procesele fizice implicate în producerea emisiilor
electroluminescente sunt aceleaşi, indiferent dacă ele sunt iniţiate de pe obiecte
inanimate sau de pe structuri vii. Totuşi, gradul lor de complexitate este mult sporit în
cel de-al doilea caz, reflectând, cel puţin parţial, acele însuşiri care deosebesc viul de
neviu, ceea ce justifică introducerea termenului de bioelectroluminescenţă ca
desemnând un gen mai aparte de electroluminescenţă.

176
 Tentativa de a explica exhaustiv fenomenologia bioelectroluminescenţei prin
mecanismele electroluminescenţei electroliţilor (aşa cum au propus unii autori, de
exemplu în [10, 11]) ar părea justificată prin existenţa unor proprietăţi comune
substratului examinat, format din electroliţi. Se omite însă faptul esenţial că în cazul
structurilor biologice sunt prezente concomitent mai multe stări de afregare ale
materiei: solidă (inclusiv componente cu proprietăţi semiconductoare), lichidă (în
special electroliţi), gazoasă şi, poate, chiar de tipul plasmei. Astfel, "răspunsul"
electroluminescent al al acestor structuri este unul global, complex şi sinergic, rezultat
din integrarea, cu ponderi diferite, a mai multor reacţii specifice unor componente
aflate în diferite stări energetice şi faze de agregare. Ca urmare, nu este deloc hazardat
să se afirme că emisiile bioelectroluminescente se corelează cu o serie de aspecte
biofizice (inclusiv bioenergetice), fiziologice, biochimice etc. ce concură la
funcţionalitatea sistemelor vii.
Pe de altă parte însă, ţinând seama că cercetarea modalităţilor prin care emisiile
bioelectroluminescente se corelează cu aspectele biofizice, fiziologice etc. este
departe de a fi încheiată, e necesară studierea implicării formelor particulare de
luminescenţă (chemiluminescenţă, bioluminescenţă, electrochemiluminescenţă s. a.)
în fenomenul global al bioelectroluminescenţei. De pildă, nu s-au efectuat lucrări
experimentale privind formarea radicalilor liberi şi a altor specii chimice reactive în
timpul expunerilor electrografice şi consecinţele de natură chemiluminescentă
produse de ele asupra caracteristicilor emisiilor bioelectroluminescente.
4. În mod unanim se recunoaşte că primele înregistrări de tip imagistic (primele
electrografii) ale descărcărilor electrice de tip scânteie le-a obţinut fizicianul german
Georg Christoph Lichtenberg (1742 – 1799), rezultatele sale fiind publicate într-o
lucrare apărută în 1778 [12]. Ulterior, imaginile de genul celor prezentate de el au fost
denumite “figuri Lichtenberg”. Lichtenberg a utilizat dispozitive electrostatice pentru
a încărca suprafeţele a diferite materiale izolatoare: răşină, sticlă etc. Apoi a împrăştiat
peste suprafeţele respective un amestec de pulbere fină de sulf şi plumb roşu (tetroxid
de plumb). Particulele de sulf erau atrase de zonele încărcate pozitiv, iar cele de
plumb roşu de zonele încărcate negativ, devenind astfel vizibile distribuţiile de sarcini
electrice superficiale. Lichtenberg a observat că figurile formate în zonele încărcate
negativ difereau semnificativ de cele formate în zonele încărcate pozitiv. Figurile
“pozitive” aveau forme stelate, cu ramificaţii mult prelungite, în timp ce figurile
“negative” erau mai degrabă rotunde, în formă de evantai şi relativ mai mici. Prin

177
aşezarea cu atenţie a unor foi de hârtie peste figurile formate de amestecul de pulbere,
Lichtenberg reuşea să transfere imaginile pe foile respective, anticipând cu mult
înainte principiul folosit astăzi în xerografie.
Peste mai bine de o sută de ani (în jurul anului 1888), în Franţa, J. Brown [13] şi
E.-L. Trouvelot [14 – 16], independent unul de celălalt, au ideea de a folosi plăci
fotografice pentru a înregistra figurile Lichtenberg, realizând astfel primele
electrofotografii prin electroluminescenţă (dar nu pe structuri biologice). “O placă
fotografică foarte sensibilă – se poate citi în [14] – este pusă pe o placă metalică
legată la unul din polii unei bobine de inducţie; celălalt pol este conectat la un fir
conductor ce se plasează în centrul plăcii fotosensibile. Atunci când firul formează
polul negativ, o simplă descărcare produce pe placă o frumoasă figură formată din
linii dispuse în evantai. Când polul pozitiv este pus în contact cu pelicula
fotosensibilă, se observă un grup de linii neregulate, având un caracter cu totul
diferit”. În acelaşi articol se face şi următoarea remarcă interesantă, referitoare la
procesele care concură la producerea imaginii electrografice: “Un studiu aprofundat
al clişeelor obţinute în acest mod duce la presupunerea că acţiunea descărcărilor
electrice este totodată fotografică şi electrografică, adică imaginile se formează în
parte numai sub acţiunea electricităţii şi fără intervenţia directă a luminii ca în
fotografia obişnuită” [13]. De regulă, în metodele EGEL care folosesc pelicule
fotografice, sensibilitatea acestor pelicule este destul de redusă pentru a permite
înregistrarea plenară a emisiei luminescente propriu-zise (ţinând seama şi de timpii de
expunere); şi totuşi se obţin imagini clare şi cu numeroase detalii, ceea ce face ca
observaţia din [13] să-şi păstreze actualitatea.
La începutul secolului XX, cehul B. I. Navratil a efectuat cercetări asemănătoare
cu cele ale lui Brown şi Trouvelot, fiind interesat îndeosebi de utilizarea
electrofotografiei în studiul metalelor.
Dar probabil că primele bio-electrografii prin electroluminescenţă le-a obţinut
medicul şi fizicianul polonez Jakub Jodko Narkiewich (sau Narkiewicz) în anul 1892
[17]. Cercetările lui Jodko au fost publicate îndeosebi în Polonia, împreună cu imagini
electrofotografice ale mâinilor a câte două persoane între care existau fie relaţii de
atracţie, fie de respingere. În cazul atracţiei, pe imagini se vedeau emanaţii, pornite de la
fiecare din mâinile celor două persoane, care se uneau sau tindeau să se unească; în cazul
în care persoanele se antipatizau, se remarcau linii de repulsie între emanaţii. Într-una din
metodele utilizate de Jodko Narkiewich, sursa de electricitate era o mică bobină

178
Ruhmkorff, conectată la un capăt al unui fir conductor. Celălalt capăt al conductorului
era introdus într-un tub de sticlă închis şi umplut pe jumătate cu o soluţie diluată de acid.
Atunci când o persoană A atingea acest tub cu mâna, iar altă persoană B venea foarte
aproape de A, atunci între A şi B se produceau descărcări electroluminescente care
puteau impresiona o placă fotografică.
Cam pe vremea când J. J. Narkiewich îşi efectua cercetările, precum şi în anii
următori, înregistrări bio-electrografice au fost realizate de Nikola Tesla şi, în Franţa, de
dr. H. Baraduc, fotograful Yvon şi dr. Menager, iar în Cehia de Bartholomew I. Navratil,
semnalându-se totodată controverse privind semnificaţiile imaginilor obţinute. După
cum menţionează Thelma Moss (cea care a introdus metoda fotografiei Kirlian în Statele
Unite): “Nikola Tesla a folosit bobina inventată de el pentru a fotografia obiecte
biologice, obţinând ‘aure’ sau ‘corone’ în jurul marginilor corpurilor. (…) Baraduc a
folosit o tehnică electrică diferită. El a aşezat mâna unei persoane pe o placă
fotografică, pe care apoi a expus-o într-un câmp electrostatic. Conform rapoartelor
publicate, imaginile obţinute de el prezentau în mod caracteristic «halouri, globule
asemănătoare cu perlele şi linii luminoase părând să radieze de la o sursă centrală». În
unele din fotografiile publicate de Baraduc, puteau fi văzute aceleaşi efecte de ‘atracţie’
şi ‘repulsie’ semnalate de Jodko. Atât Jodko, cât şi Baraduc – care la un moment dat
s-au întâlnit şi au colaborat o perioadă de timp la Paris – credeau că pe imaginile
obţinute de ei se înregistrau ‘efluviile’ sau, în termeni mesmerici, ‘fluidul magnetic’
caracteristic radiaţiei umane. Dar Mesmer fusese discreditat de Academia Franceză de
Ştiinţe cu mulţi ani mai înainte. Şi în pofida resurgenţei în medicină a paselor magnetice
şi a hipnozei, reînvierea ipotezelor lui Mesmer a stârnit puternice proteste.
Un fotograf francez, pe nume Yvon, a făcut un experiment la limita macabrului.
Utilizând metoda lui Baraduc, el a electrofotografiat mai întâi mâna unei persoane în
viaţă, apoi o mână tăiată de la un cadavru. Mâna vie a prezentat ‘efluvii’, iar cea
moartă nu. Dar după ce Yvon a încălzit mâna moartă până la temperatura corporală
normală, s-au obţinut imagini foarte asemănătoare ce cele ale mâinii vii. Astfel, ipoteza
‘efluviilor’ a fost respinsă, acestea fiind considerate doar un efect al căldurii.
Campionii ipotezei efluviilor erau de acord că temperatura reprezenta un factor,
dar susţineau că ‘forţa vieţii’ era de asemenea necesară pentru a produce imaginile.
Pentru a răspunde la acest argument, un alt francez, dr. Menager, a realizat următorul
experiment. În locul mâinii unui decedat, Menager a folosit în deget artificial gol din
cauciuc, pe care l-a umplut cu apă la diferite temperaturi. Încă o dată – în ciuda

179
absenţei totale a ‘forţei vitale’ sau a ‘fluidului magnetic’ – au apărut radiaţiile
luminoase” [18]. Într-un fel sau altul, controverse de acest fel continuă şi în prezent.
S. Prat şi J. Schlemmer – de la Universitatea Carol din Praga, Laboratorul de
fiziologia plantelor – au publicat în 1939 o lucrare în care afirmau că propriile lor
experimente au demonstrat faptul că “ţesuturile vii, cum ar fi frunzele, se dovedesc
materiale foarte bune pentru electrografie” [19] şi conluzionau astfel referitor la natura
proceselor radiative electrografice: “Nu poate exista dubiu referitor la natura complexă
a radiaţiei înregistrate. Radiaţiile vizibile şi ultraviolete sunt prezente în scânteie, aşa
după cum a arătat examinarea spectrografică. Dar experimente cu filtre plasate între
obiect şi emulsia fotografică au indicat prezenţa foarte probabilă şi a altui tip de
radiaţie. În special ecranele de xilonit, un material de fabricaţie englezească opac la la
radiaţiile infraroşii, vizibile şi ultraviolete, nu au împiedicat producerea coronei” [19].
Unii autori (de exemplu, în [20]) susţin că preotul catolic brazilian Landell de
Moura ar fi obţinut, printr-o metodă originală, imagini bio-electrografice între anii 1904
– 1912. Această afirmaţie se bazează pe unele note din jurnalul lui Moura din perioada
respectivă dar, din nefericire, nu s-au păstrat şi probe materiale (fotografice) ca dovezi
indubitabile.
5. În acelaşi an în care Prat şi Schlemmer îşi publică articolul, tehnicianul
electrician Semyon Davidovich Kirlian (1898 – 1978) din Krasnodar (Rusia)
redescoperă accidental – în timp ce repara un aparat de diatermie – principiile
bio-electrografiei prin electroluminescenţă. Experimentările efectuate de el şi de soţia sa,
Valentina Khrisanovna Kirlian, rămân timp de mulţi ani în anonimat, abia după anul
1959 ele intrând în atenţia oamenilor de ştiinţă şi a publicului. În anul 1961, cei doi obţin
primul lor brevet de invenţie pentru metoda pe care au botezat-o “fotografie prin
intermediul curenţilor de înaltă frecvenţă” şi publică primul articol despre aceasta într-o
revistă ştiinţifică [21]; trei ani mai târziu, rezultatele muncii lor de decenii sunt adunate
într-o carte [22]. În lumea occidentală, metoda fotografiei Kirlian devine cunoscută mai
ales după Primul Congres Internaţional de Psihotronică de la Praga din anul 1973, în
cadrul căruia specialişti din fosta URSS au prezentat mai multe lucrări despre fotografia
Kirlian şi aplicaţiile acesteia. În anii următori, numeroşi cercetători din diferite ţări au
preluat metoda, iar în mass media au apărut multe materiale de prezentare pentru public
a metodei, mizându-se în special pe ineditul şi spectaculozitatea imaginilor de tip
Kirlian, care îndemnau la speculaţii de tot felul (“fotografia sufletului”, “evidenţierea
aurei ezoterice” etc.).

180
 6. În metoda fotografiei Kirlian se utilizează trenuri de implusuri de înaltă
tensiune (1 kV – 120 kV) şi înaltă frecvenţă (1 kHz – 1 MHz). De regulă, înregistrările
prin această metodă pe subiecţi umani se efectuează la nivelul pulpelor degetelor, în
principal pentru a se preveni posibilele accidente legate de manipularea surselor de înaltă
tensiune şi înaltă frecvenţă. S-a încercat să se coreleze imaginile astfel obţinute cu unele
stări fiziologice, psihofiziologice şi patologice ale subiecţilor investigaţi. Modificările
observate în diferite situaţii funcţionale ale subiecţilor au fost atribuite fie modului în
care activitatea dermală reflectă dinamica internă a organismului, fie influenţei unor
factori ţinând de o prezumată “fiziologie subtilă” (aura energetică, bioplasma,
“bioenergie” etc.).
Leonard W. Konikiewicz [23, 24] consideră că un rol important în interpretarea
imaginilor Kirlian îl are activitatea glandelor sudoripare. După acest autor, în timpul unui
stre emoţional, se produce o scădere a activităţii secretorii a glandelor sudoripare, ceea
ce determină reducerea centrilor de amorsare a descărcărilor electrice luminescente, iar
imaginea Kirlian prezintă un halou (corona) redus şi puţin luminos. Dimpotrivă, în
stările emoţionale nestresante, creşte activitatea secretorie sudorifică, precum şi
concentraţia de NaCl în lichidul sudoral. Ca rezultat, mai mulţi ioni au şansa de a se
recombina cu electroni în procesul dezvoltării strimerilor, generându-se astfel mai mulţi
fotoni care impresionează sistemul de captare a imaginii, ceea ce face ca
bioelectroluminescenţa să crească în intensitate şi extindere spaţială. Câţiva din factorii
de stres care produc hipohidroză parţială, inhibând luminozitatea coronei, sunt:
încordarea, teama, repulsia, animozitatea, aversiunea, durerea viscerală. Factorii care
produc hiperhidroza, şi deci o intensificare a luminozităţii coronei, sunt: efortul mental,
bucuria, stimularea, anxietatea, durerea neviscerală etc.
Un alt factor, pus în evidenţă de Konikiewicz, de care depinde imaginea Kirlian
este aciditatea pielii, respectiv valoarea pH-ului. Aciditatea pielii joacă un rol important
în condicţia fluxului electronic spre punctele de evaporaţie sudorală. În electrografiile
Kirlian obţinute pe degete tamponate cu soluţii de pH-uri diferite se observă o diminuare
a coronei pe măsură ce valoarea pH-lui creşte. Ţesuturile umane prelevate in vivo
chirurgical prezintă o corona intens luminoasă, în vreme ce ţesuturile prelevate de la
cadavre produc o corona semnificativ mai redusă. Diminuarea coronei s-ar datora
creşterii pH-ului, determinată de descompunerile chimice.
Cromatica imaginilor Kirlian poate furniza indicaţii privind activitatea fiziologică a
secreţiei sudorale. O salinitate ridicată a sudorii determină o bioelectroluminescenţă în

181
care sunt evidente nuanţe de galben-oranj, caracteristice pentru liniile spectrale din
vizibil ale sodiului şi compuşilor lui. O scădere anormală a concentraţiei de potasiu în
lichidul sudoral produce spoturi roşu-oranj.
L. W. Konikiewicz a studiat şi relaţia dintre ciclul menstrual şi imaginile
electrografice Kirlian de la nivelul degetelor. El consideră ca fiind posibilă o corelaţie
între imaginea coronei obţinută pe deget şi fazele menstruale, corelaţie atribuită
cuantificării secreţiei de NaCl a sudorii în funcţie de fazele menstruale.
Acelaşi cercetător a efectuat investigaţii prin electrografie Kirlian pe degete la
persoane cu fibrocistoză. Înregistrările astfel obţinute prezintă aure electrografice cu
morfologii anormale în funcţie de salinitatea sudorii şi de vârsta pacientului. Aceste
modificări specifice par a fi determinate de anumite anomalii structurale ale glandelor
sudoripare şi ale sistemului capilar la pacienţii cu fibrocistoză.
De-a lungul timpului s-au efectuat numeroase şi variate studii şi cercetări privind
aplicaţiile metodei Kirlian în diferite domenii. În cele ce urmează sunt menţionate pe
scurt (după [21 – 34]) – în scop ilustrativ – doar un număr restrâns dintre acestea:
– în ecologie, folosirea metodei Kirlian are ca obiect investigarea “amprentelor”
electrografice ale diferitelor organisme dezvoltate într-un mediu natural normal
comparativ cu dezvoltarea lor în medii poluate. Zdenek Rejdak a efectuat
electrografii Kirlian ale unor ramuri de brad crescut în zone nepoluate şi ale unor
brazi crescuţi în zonele industriale cu grad inalt de poluare sau intoxicate
experimental cu bioxid de siliciu. Pe electrofotografiile în alb–negru, Rejdak a
constatat diferenţieri semnificative ale haloului produs de descărcările marginale
ale celor două tipuri de probe;
– aplicaţiile fotografiei Kirlian în agricultură au fost inaugurate printr-o suită de
cecetări efectuate de W. Emboden, Thelma Moss, K. Johnson şi J. Ganon, cu
scopul de a stabilii unele criterii de identificare a gradului de viabilitate a
seminţelor de soia. S-a constatat că seminţele de soia viabile produc un halou de
nuanţă albăstrui deschis; concomitent, la periferia cuticulei seminţelor apare o serie
de “bule” roşii-portocalii. În cazul seminţelor neviabile, haloul are o tentă
albastru-întunecat;
– cercetările pe plante din genul Chrysanthemum, având tumori induse de bacterii,
au evidenţiat un halou intens şi strimeri cu o morfologie aparte. În cazul unor
leziuni foliare produse de insecte la frunzele de salcie, urmate de obicei de apariţia
unor excrescenţe nodulare de neoformaţie, electrografiile Kirilan au relevat zona

182
 înţepăturii într-o tentă roşie. În zonele foliare, adiacente acestora, s-au remarcat
“amprente” ce preced formarea unor noi noduli. Acestea apar în stadiile de
dezvoltare în care macroscopic nu pot fi observate modificări notabile;
– scăderea intensităţii respiratorii la plante, indusă de cianura mercurică, a fost
urmată de scăderea cu 35 – 40 % a bioelectroluminescenţei. O altă serie de
experienţe a utilizat albastrul de metilen, ca agent discriminator între procesele de
fosforilare oxidativă – pe care le inhibă – şi cele respiratorii, unde nu afectează
absorbţia, în unele concentraţii stimulând chiar oxidarea respiratorie. Rezultatele
experimentărilor au arătat că albastrul de metilen (în concentraţie de 10–2 M)
determină scăderea intensităţii bioelectroluminescenţei de 2,5 ori, adică cu un
factor care depşeşte pe cel al acţiunii inhibitoare a cianurii de mercur;
– metoda Kirlian a fost folosită de A. S. Romen şi V. M. Inyushin pentru studierea
bioelectroluminescenţei în fenomenele de autosugestie şi sugestie. Ei au constatat
faptul că autosugestionarea unui subiect privind creşterea temperaturii sale
corporale influenţează caracteristicile bioelectroluminescenţei mai mult chiar decât
încălzirea efectivă a pielii acestuia. Dacă un subiect antrenat îşi punea mâna pe
antebraţul unui subiect neantrenat, sugerându-i prezenţa căldurii în mână,
modificările bioelectroluminescenţei se decelează la extremităţile degetelor
subiectului “neutru”, în condiţiile în care acesta nu cunoaşte ceea ce îi sugerează
subiectul inductor;
– la schizofrenici, în psihozele alcoolice şi în sindroamele maniaco-depresive, D.
Sheikin şi M. Schater au raportat prezenţa unei fragmentări sau anihilări a unei
largi portiuni a a halourilor electroluminescente peridigitale. Evoluţia favorabilă, ca
urmare a tratamentului aplicat, era însoţită de reconfigurarea completă a haloului;
– A. Mulatova, R. Stepanov şi soţii Kirlian au efectuat înregistrări electrografice pe
probe de mucoase gastrice normale comparativ cu probe de mucoase gastrice
neoplazice. Morfologia “amprentelor” electrografice ale celor dinurmă are ca
element principal prezenţa unor “străpungeri” sugerând procese de microdifuzie ale
descărcărilor de înaltă tensiune, cu aspect de formaţiuni globulare fine, albe sau cu
o tentă gri. Acelaşi tablou dominant al microdifuziilor descărcărilor apare şi în
ţesuturile limfoide recoltate din zonele ganglionare invadate de metastaze. R. S.
Stepanov afirmă că prin metoda Kirlian se poate urmări nu numai extinderea
metastazelor, ci şi dinamica malignităţii. La rândul lui, S. Mallikarjun a constatat că
electrografiile Kirlian înregistrate pe degete la subiecţi sănătoşi prezintă în timp

183
 modificări ciclice, iar la pacienţi cu afecţiuni neoplazice se păstrează o luminozitate
relativ intensă, prea puţin modificată în timp;
– diferiţi cercetători au încercat să folosească metoda Kirlian pentru a evidenţia
punctele de pe învelişul cutanat utilizate în acupunctura tradiţională chinezească.
Cu ajutorul acestei metode a fost semnalată apariţia pe suprafaţa pielii a unor
puncte şi canale luminescente (care pâlpâie şi se sting periodic, imobile sau mobile,
având culori diferite, de la galben la albastru-închis) considerate a fi corespondente
punctelor, respectiv meridianelor de acupunctură. Totuşi nu au fost publicate
imagini electrografice de tip Kirlian semnificative reprezentând aceste puncte şi
canale, aspectele prezentate fiind descrise de diferiţi autori numai pe baza
vizualizărilor directe. Pe de altă parte, interpretarea diferitelor aspecte ale
imaginilor Kirlian de la nivelul degetelor (palmare şi plantare) din punct de vedere
acupunctural (atât în scop diagnostic specific, cât şi de monitorizare a tratamentului
prin acupunctură) s-a dovedit mai fructuoasă, după cum o demonstrează lucrările
medicului german Peter Mandel. O metodologie proprie de obţinere, analiză şi
interpretare medicală a electrografiilor Kirlian înregistrate pe degete a propus şi
aplicat profesorul brazilian Newton Milhomens.
Trebuie remarcat faptul că, de foarte multe ori, rezultatele obţinute de unii
cercetători cu metoda clasică Kirlian nu pot fi repoduse de alţii, în principal din cauza
nestandardizării acesteia în ceea priveşte parametrii câmpului electric, modul de
expunere electrografică, condiţiile ambientale de experimentare, materialul fotosensibil
utilizat.
7. Germanul E. P. Ingebergs, citat în [34], insistă în lucrările sale asupra posibilităţii
obiectivării relaţiilor afective dintre persoane prin intermediul electrografiei Kirlian. El a
constatat că pentru doi subiecţi aflaţi în raporturi de simpatie reciprocă, halourile
electrografice ale degetelor se întrepătrund. În cazul în care subiecţii investigaţi sunt în
raporturi de antipatie, strimerii haloului desenează pe “amprenta” electrografică o zonă
despărţitoare, delimitată de de borduri drepte şi paralele, sugerând un fel de fenomen de
respingere. Rezultate asemănătoare obţinuse, aşa cum s-a menţionat mai sus, şi J. Jodko
Narkiewicz. Bernard I. Murstein şi Serge E. Hadjolian au efectuat o cercetare cu aceeaşi
temă, rezultatele lor fiind sumarizate astfel: “Concluzionând din trecerea în revistă a
literaturii de specialitate că aurele degetelor obţinute prin efectul Kirlian pot fi asociate
cu atracţia interpersonală, au fost avansate patru ipoteze pentru testarea acestei
aserţiuni. Astfel, s-a presupus că subiecţii vor răspunde prin formarea de aure mai mari

184
la: (1) experimentatori (cei care efectuează, venind în contact cu subiecţii, operaţiunile
necesare înregistrărilor electrografice – n. n.) de sex opus, comparativ cu
experimentatori de acelaşi sex cu subiecţii; (2) experimentatori de sex opus cu
comportament intenţionat seductiv, comparativ cu experimentatori de sex opus cu
comportament normal; (3) la persoane necunoscute de sex opus, comparativ cu
persoane necunoscute de acelaşi sex; (4) la persoane agreate, comparativ cu persoane
neagreate. Cu excepţia lui (2), toate ipotezele au fost confirmate experimental. În ce
priveşte a doua ipoteză, rezultatele au fost, în mod semnificativ, în sensul opus ipotezei.
Aura Kirlian la nivelul degetelor este considerată ca o modalitate promiţătoare de
evaluare în studiul atracţiei interpersonale” [35]. Rezultate similare au fost raportate şi
de Thelma Moss [29].
8. Unul din rezultatele cele mai interesante şi mai cotroversate este aşa-zisul “efect
de frunză fantomă” (phantom leaf effect), pus în evidenţă prima dată de Viktor
Adamenko, un colaborator apropiat al soţilor Kirlian: dacă o porţiune nu prea mare
dintr-o frunză vie este tăiată şi îndepărtată, pe fotografia Kirlian a respectivei frunze
apare imaginea întregii frunze. Efectul ar fi totuşi o redescoperire – în cazul structurilor
vegetale – a unui fenomen comunicat de către francezul Bouvier (citat în [34]) în jurul
anului 1900. Folosind o tehnică electrografică la baza căreia stăteau curenţii D’Arsonval,
se pare că Bouvier a reuşit fotografierea, la un subiect hipnotizat, a formei integrale a
unui picior amputat anterior.
Comunicări privind obinerea efectului de frunză fantomă au mai făcut Thelma
Moss şi J. Hubacher, R. Miller, R. Wagner s. a., dar el este foarte greu de obţinut, fiind
mult mai numeroase eşecurile decât confirmările. Unii autori pun serios la îndoială
existenţa efectului, considerându-l ca fiind un artefact experimental realizat intenţionat
sau neintenţionat. Pentru alţii, efectul este absolut real şi reprezintă o dovadă obiectivă a
existenţei “dublului subtil”, a “corpului eteric”, a bioplasmei, a biocâmpului etc.
9. Începând cu anul 1975, cercetătorii români Ioan Florin Dumitrescu, Eugen Celan
şi colaboratorii au conceput şi utilizat o metodă originală EGEL, pe care au denumit-o
electronografie [30, 34, 36 – 42].
Metoda electronografică are la bază următoarele elemente:
a) – utilizarea unui singur impuls de înaltă tensiune, monopolar (pozitiv sau negativ),
de formă triunghiulară, cu panta brusc ascendentă (având durata mai mică de 5
microsecunde), urmată de una relativ lent descendentă (cu durata mai mare de 50
microsecunde), şi cu amplitudinea cuprinsă între 10 kV şi 40 kV (în funcţie de

185
 structura electronografiată);
b) – înglobarea unui strat de substanţă electroluminescentă în ecranul de expunere;
această substanţă are rolul de a evidenţia unele efecte de câmp rezultate din
interacţiunea dintre impulsul de înaltă tensiune şi structura investigată.
În stratul de substanţă electroluminescentă (de exemplu, sulfură de zinc dopată cu
argint şi cupru), emisiile luminoase se produc prin alte mecanisme decât cele din
descărcările electrice, fapt care particularizează metoda electronografică în raport cu alte
metode EGEL, cum ar fi fotografia Kirlian. De asemenea, utilizarea monoimpulsului de
înaltă tensiune diferenţiază în plus electronografia de metoda Kirlian prin aceea că
permite obţinerea de imagini electrografice primare (în cazul fotografiei în curent de
înaltă frecvenţă se mixează şi se suprapun imaginile primare date de fiecare impuls din
trenul de impulsuri aplicat).
Pelicula fotosensibilă este impresionată în cursul unei înregistrări electronografice
prin două fenomene distincte:
– pe de o parte, de descărcările electroluminescente provovate de câmpul electric pe
suprafaţa şi în imediata vecinătate a structurii investigate (efectul pelicular);
– pe de altă parte, de luminescenţa determinată de câmpul de înaltă tensiune în stratul
de substanţă electroluminescentă.
În cazurile în care se urmăreşte îndeosebi obţinerea efectului pelicular, se preferă
înregistrările cu polaritate negativă (structura investigată este conectată la polul negativ
al sursei de înaltă tensiune), avându-se în vedere următoarele argumente: la această
polaritate, strimerii se amorsează direct de pe suprafaţa structurii şi deci caracteristicile
lor depind de în mod nemijlocit de calităţile şi funcţionalitatea acesteia, în vreme ce
polaritatea pozitivă determină strimeri care se amorsează dinspre exteriorul structurii
electronografiate şi, prin urmare, sunt mai puţin influenţaţi de însuşirile ei.
Creată ca metodă destinată aplicaţiilor medicale, electronografia a fost utilizată
preponderent în acest sens, folosirea ei în biologie şi alte domenii fiind mai degrabă
sporadică şi nesistematică.
Cercetările experimentale efectuate de autorul acestui articol [42] pe subiecţi umani
au stabilit o semnificativă condiţionare neurovegetativă a imaginilor palmare şi plantare
(la care este important efectul pelicular). Iată pe scurt câteva din rezultatele obţinute:
– vasoconstricţia sanguină periferică determină o diminuare a densităţii strimerilor
precum şi discontinuităţi de contur, îndeosebi la nivelul falangelor;
– vasodilataţia sanguină periferică induce o morfologie particulară a strimerilor,

186
 reprezentată prin dublări sau chiar triplări, însoţită de reducerea lungimii lor;
– electronografiile efectuate în condiţii de hipersudoraţie prezintă formaţiuni
particulare de strimeri cu aspect de “fulgi”, în special în zona proximală policelui; în
condiţiile unei sudoraţii hipertone (cu concentraţii electrolitice ridicate) se remarcă o
intensificare generală a efectului pelicular, în timp ce o sudoraţie hipotonă (cu
concentraţii electrolitice scăzute) determină o diminuare a efectului pelicular
(reducerea intensităţii bioelectroluminescenţei);
– imaginile electronografice obţinute în timpul maximului reflexului psihogalvanic
diferă semnificativ de cele din repaus neurovegetativ, prezentând un efect pelicular
mai intens;
– în cazul subiecţilor cu tulburări neurovegetative, înregistrările electronografice
palmare au un pronunţat caracter dezorganizat, în care strimerii cu caracter catodic
alternează cu strimerii cu caracter anodic.
Pentru electronografiile la nivelul abdomenului (electronografia este singura
metodă EGEL care permite explorarea electrografică în această zonă anatomică), de
interes este efectul electromorf, cel pelicular devenind practic neimportant. Unul din cele
mai interesante rezultate obţinute în investigaţiile electronografice a fost punerea în
evidenţă a unor puncte sau zone electrodermice, cu aspect electronografic specific,
corespunzătoare în proporţie de circa 80 % cu punctele “energetice” din acupunctură.
Remarcabil este faptul că, la un anumit reglaj al parametrilor impulsului electronografic,
aceste puncte apar numai în condiţii patologice şi deci pot fi folosite ca indicatori în
diagnosticul şi tratamentul prin acupunctură [28, 30, 40, 41].
10. Metoda Kirlian a fost perfecţionată şi modernizată de fizicianul rus Konstantin
G. Korotkov [43 – 49], care a rebotezat-o cu acronimul GDV (de la: Gas-Discharge
Visualization). “Tehnica de bioelectrografie prin GDV permite înregistrarea, de la un
organism viu, a emisiilor electronice şi fotonice stimulate de un câmp electromagnetic,
precum şi achiziţionarea datelor respective într-un sistem de procesare computerizată a
imaginilor. Impulsul electric aplicat stimulează obiectele biologice (sau produşii chimici
evaporaţi de acestea) şi generează un răspuns sub forma unei plasme de gaz ionizat.
Din cauza impulsului scurt utilizat (10 microsecunde), această plasmă emite, pe lângă
lumină, şi alte câmpuri electromagnetice pe o bandă largă de frecvenţe. Emisiile sunt
direct captate de un dispozitiv cu sarcină cuplată (CCD: ‘charge-coupled device’).
CCD-ul înregistrează, în timp, distribuţia spaţială a fotonilor. Datele digitale astfel
obţinute sunt transmise direct într-un computer pentru procesare, şi fiecare imagine

187
(numită BEO-gramă) rezultată din emisia de lumină este stocată ca filă grafică. Aceste
imagini bidimensionale sunt apoi folosite pentru a se calcula ariile de emisie,
intensitatea emisiilor, densitatea, fractalitatea şi alţi parametri. Pe baza parametrilor
calculaţi, sunt trase concluzii. (…)
Tehnica GDV s-a dovedit eficientă în evaluarea stării de sănătate individuală, în
monitorizarea reacţiilor individuale la diferite tipuri de antrenament, şi în studierea
proprietăţilor energetice ale lichidelor” [48].
Printre alte multe cercetări privind aplicabilitatea metodei GDV (care, trebuie
subliniat, permite înregistrări electrografice în timp real), K. Korotkov a încercat să pună
în evidenţă şi efectul de frunză fantomă, fără a reuşi. Experimentând pe diferite tipuri de
frunze din care s-au decupate anumite porţiuni, a constatat totuşi că: “De regulă, unul
sau mai mulţi strimeri emergeau de la marginea tăieturii şi rămâneau stabili vreo zece
secunde. În unele cazuri, aceşti strimeri dădeau impresia unei extensii a frunzei spre
zona care fusese decupată. Dacă frunza era tăiată astfel încât se formau colţuri ascuţite,
atunci descărcările apăreau şi staţionau la aceste colţuri. O observaţie uimitoare era
vizualizarea de strimeri scurţi (circa 3 mm) şi strălucitori care îşi aveau originea nu la
marginea tăieturii, ci la o anumită distanţă de ea. [43, p. 184].
Pentru a explica aceste observaţii experimentale, Korotkov presupune “că
strimerii neobişnuiţi de la marginea tăieturii făcute unei frunze ar putea fi induşi de
fotoni ultravioleţi cvasi-coerenţi proveniţi din interiorul frunzei. Astfel, sugerăm că vaga
‘formă de câmp’ considerată iniţial a fi răspunzătoare pentru fenomenul de frunză
fantomă poate fi înlocuită de un set de procese fizice reale. Apărând în anumite puncte
pe suprafaţa tăieturii frunzei, această generare de fotoni ultravioleţi ar putea determina
dezvoltarea de descărcări foarte intense aproape de această suprafaţă sau formarea de
zone de ionizare. Cu puţină imaginaţie, aceste descărcări şi zone de ionizare produse la
distanţă suficient de mare de marginea tăieturii ar putea fi interpretate ca o
reconstrucţie a conturului regiunii decupate” [43, p. 191].

Bibliografie
1. H. F. Ivey – “Electroluminescence and Related Effects”, Academic Press, New
York, 1963.
2. I. G. Murgulescu, V. E. Sahini – “Introducere în chimia fizică”, vol. II, Editura
Academiei, Bucureşti, 1978.
3. R. Olinescu, M. Greabu – “Chemiluminescenţa şi bioluminescenţa”, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987.
4. G. Mueller – “Electroluminescence II”, Academic Press, New York, 2000.

188
5. L. B. Loeb – “Electrical Coronas”, University of California Press, Berkeley, 1955.
6. I. I. Popescu, I. Iova, E. Toader – “Fizica plasmei”, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1981.
7. R. J. Goldston, P. H. Rutherford – “Introduction to Plasma Physics”, Taylor &
Francis, New York, London, 1995.
8. G. Drăgan – “Tehnica tensiunilor înalte”, vol. I, Editura Tehnică, Bucureşti, 1996.
9. W. A. Tiller – “Kirlian Photography. Its Scientific Foundation and Future
Potentials”, Department of Materials Science, Stanford Univerdity, 1975.
10. A. A. Marino, R. O. Becker, B. Ullrich, J. Hurd – “Kirlian Photography:
Potential for Use in Diagnosis”, PSYCHOENERGETIC SYSTEMS, vol. 12,
82–86, 1984.
11. T. Hines – “Pseudoscience and the Paranormal”, Prometheus Books, Buffalo N.Y.,
1990.
12. G. C. Lichtenberg – “Novo methodo naturam ac motum fluidi electrici
investigandi”, Societatis Regiae Scientarum Gottingensis, vol. 8, 168–180, 1778.
13. H. W. (doar iniţiale) – “Figures produites sur des plaques photographiques sèches
par les décharges électriques, par J. Brown”, LA LUMIÈRE ÉLECTRIQUE, no.
42, 20 Octobre, 1888.
14. E.-L. Trouvelot – “La Photographie appliquée à l'étude des décharges
électrique”, COMPTES RENDUS DES SÉANCES DE L'ACADÉMIE DES
SCIENCES, vol. 107, 684–685, 1888.
15. E.-L. Trouvelot – “Phénomènes produits par les décharges électrique sur le
papier pelliculaire Eastman”, COMPTES RENDUS DES SÉANCES DE
L'ACADÉMIE DES SCIENCES, vol. 107, 784–786, 1888.
16. E.-L. Trouvelot – “La photographie appliquée à l'étude de l'étincelle électrique”,
LA NATURE, no. 841, 109–110, 1889.
17. L. E. Stefanski – “Jodko Narkiewich, Polish Precursor of Kirlian”, Proceedings
of the Second International Psychotronics Conference, Monaco, 1975.
18. Thelma Moss – “Electrography and Kirlian Photography: A Short History”,
ACTA ELECTROGRAPHICA, no. 1, 11–19, 1979.
19. S. Pratt, J. Schlemmer – “Electrography”, JOURNAL OF THE BIOLOGICAL
PHOTOGRAPHIC ASSOCIATION USA, vol. 7, 145–148, 1939.
20. Vania Maria Abatte – "Landell, or Kirlian Effect?",
http://www.abatte.hpg.ig.com.br/vaniaenglish.htm
21. S. D. Kirlian, Valentina Kh. Kirlian – “Photography and Visual Observations by
Means of High-Frequency Currents” (in Russian), JOURNAL OF SCIENTIFIC
AND APPLIED PHOTOGRAPHY AND CINEMATOGRAPHY (in Russian), vol. 6,
no. 6, 397–403, 1961.
22. S. D. Kirlian, Valentina Kh. Kirlian – “In the World of Marvelous Discharges” (in
Russian), Znaniye, Moscow, 1964.
23. L. W. Konikiewicz – “Kirlian Photography in Theory and Clinical Practice”,
JOURNAL OF THE BIOLOGICAL PHOTOGRAPHIC ASSOCIATION USA, vol.
45 115–131, 1977.
24. L. W. Konikiewicz – “Introduction to Electrophotography”, Harrisburg, PA, 1979.
25. S. Krippner, D. Rubin (eds.) – "The Kirlian Aura", Anchor Press/Doubelday, New
York, 1974.
26. R. A. Miller – “Bioluminescence, Kirlian Photography and Medical Diagnostocs”,
M. RUJ, Seattle, 1974.
27. A. Laugt – “L'Electrographie”, Université de Grenoble, 1978.

189
28. I. Fl. Dumitrescu – “Electronografia. Metode electrografice în biologie”, Editura
ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979.
29. Thelma Moss – “The Body Electric”, Paladin Books, Granada, 1981.
30. I. Fl. Dumitrescu, J. N. Kenyon – “Electrographic Imaging in Medicine and
Biology”, Neville Spearman, Suffolk, 1983.
31. P. Mandel – “Energy Emission Analysis: A New Application of Kirlian
Photography for Holistic Health”, Synthesis Pub. Co., 1985.
32. H. Oldfield, R. Coghill – “The Dark Side of Brain”, Neville Speraman, Suffolk,
1988.
33. N. Milhomens – “Kirliangrafia – Um Método Alternativo para Diagnosticar”, IV
Congresso Mundial de Medicina Alternativa, Belo Horizonte (MG) Brazil, 1990.
34. E. Celan – “Biocâmp şi bioradiaţii”, Editura Teora, Bucureşti, 1994.
35. B. I. Murstein, S. E. Hadjolian – “Fingertip Aura and Interpersonal Attraction”,
JOURNAL OF PERSONALITY ASSESSMENT, vol. 41, no. 3, 255–265, 1977.
36. I. Fl. Dumitrescu, E. Celan – Brevet de Invenţie nr. 81143, OSIM, Bucureşti,
1975.
37. I. Fl. Dumitrescu, E. Celan – Brevet de Invenţie nr. 82222, OSIM, Bucureşti,
1975.
38. I. Fl. Dumitrescu, Carmen Golovanov, N. Golovanov, E. Celan – Brevet de
Invenţie nr. 82556, OSIM, Bucureşti, 1975.
39. I. Fl. Dumitrescu – Brevet de Invenţie nr. 83440, OSIM, Bucureşti, 1975.
40. I. Fl. Dumitrescu – “Omul şi mediul electric”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1976.
41. P. Bărbulescu, Ingrid Macarie, I. Mamulaş – “Gezielte Elektronographie. Eine
Originelle Methode zur Objektivierung Punkte Ting”,
AKUPUNKTURARZT/AURIKULOTHERAPEUT, no. 3, 66–70, 1986.
42. I. Mamulaş – “Peripheral Blood Circulation's Influence Upon the
Electrographical Images of Human Palms”, Proceedings of 13th Annual
International Conference of the IEEE, Orlando, 1991.
43. K. Korotkov – “Aura and Consciousness. New Stage of Scientific
Understanding”, second revised edition, State Publishing Unit 'Kultura', St.
Petersburg, 1999.
44. K. Korotkov, K. Korotkin – “On Concentration Dependence of Gas Discharge
Around Drops of Non-Organic Electrolytes”, JOURNAL OF APPLIED PHYSICS,
vol. 89, no. 9, 4732–4736, 2001.
45. K. Korotkov – “Human Energy Field: Study with GDV Bioelectrography”,
Backbone Publishing, Fair Lawn, NJ, 2002.
46. K. G. Korotkov, E. P. Popechitelev – "A Method for Gas-Discharge Visualization
and an Automated System for Its Implementation", BIOMEDICAL
ENGINEERING, vol. 36, no. 1, 23–27, 2002.
47. K. Korotkov (ed.) – "Measuring Energy Fields: State of the Art. GDV
Bioelectrography Series", vol. 1, Fair Lawn, NJ, Backbone Publishing, 2004.
48. K. G. Korotkov et al. – "Research on the Time Dynamics of the Gas Discharge
Around Drops of Liquids", JOURNAL OF APPLIED PHYSICS, vol. 95, no. 7,
3334–3338, 2004.
49. K. G. Korotkov, P. V. Bundzen, V. M. Bronnikov, L. U. Lognikova –
"Bioelectrographic Correlates of the Direct Vision Phenomenon", THE JOURNAL
OF ALTERNATIVE AND COMPLEMENTARY MEDICINE, vol. 11, no. 5,
885–893, 2005.

190
 Capitolul 9
IPOTEZA BIOPLASMEI

1. Într-o conferinţă ţinută în anul 1816, intitulată “Despre materia radiantă”, şi

într-o alta din 1819 cu titlul “Despre formele materiei”, genialul fizician englez
Michael Faraday enunţa – pe baza unor raţionamente analogice legate de trecerea
succesivă din starea solidă în starea lichidă şi apoi în cea gazoasă – ipoteza existenţei
unei a patra stări a materiei, pe care o denumea “materie radiantă” (conform [1, p. 195
şi p. 270 – 271]).
Peste circa şase decenii, un alt renumit fizician britanic, William Crookes, a
crezut că “materia radiantă” este evidenţiată în fenomenele produse de descărcările
electrice din tuburile de sticlă conţinând gaze rarefiate [2 – 4]. El avea convingerea că
materia din aşa-numitul “spaţiu întunecat” dintre catod şi zona luminescentă care se
formează în timpul acestor descărcări electrice (la presiuni ale gazului mai mici de
10-6 atm) are “proprietăţi atât de noi şi de caracteristice încât este pe deplin
justificată aplicarea termenului împrumutat de la Faraday, şi anume cel de materie
radiantă” [3].
Dar cercetările ulterioare ale lui J. J. Thomson [5] au dovedit că ceea ce Crookes
considera a fi “materie radiantă” se constituia, de fapt, din fascicule de particule cu
sarcină electrică (negativă) elementară, particule denumite ulterior “electroni”. Cu
deplină obiectivitate şi onestitate, W. Crookes a admis eşecul ipotezei sale şi

191
recunoştea că: “ceea ce era nebulos şi inexplicabil prin teoria materiei radiante, este
acum precis şi clar prin teoria electronilor” [6].
Şi totuşi Crookes nu greşise cu totul: cea de-a patra stare a materiei se formează
într-adevăr în tuburile cu gaze foarte rarefiate în timpul descărcărilor electrice; însă nu
acolo unde credea el (în zona întunecată), ci în zonele luminescente, acolo unde (ştim
astăzi) gazul este ionizat. Acest lucru l-a remarcat în anul 1928 Irving Langmuir care,
de altfel, a introdus primul în fizică termenul de “plasmă”: “Exceptând zona de lângă
electrozi, unde sunt straturi conţinând foarte puţini electroni, gazul ionizat conţine
ioni şi electroni în număr aproape egal, astfel că sarcina spaţială rezultată este foarte
mică. Vom utiliza numele de plasmă pentru a descrie această regiune conţinând
sarcini echilibrate de ioni şi electroni” [7].
2. În esenţă, prin plasmă (a nu se confunda cu semnificaţiile date termenului în
biologie şi fiziologie în noţiuni precum citoplasmă, protoplasmă, plasmă sanguină
etc.) se înţelege în fizică o colecţie de particule pozitive, negative şi neutre din punct
de vedere electric care realizează anumite condiţii de concentraţie şi interacţiune
energetică. Din îndeplinirea condiţiilor respective rezultă proprietăţi fizice speciale
dintre care cea mai importantă este “comportamentul colectiv”, adică mişcările
particulelor componente depind nu numai de condiţiile locale, ci sunt semnificativ
afectate şi de starea plasmei din regiuni mai îndepărtate. “În cele mai multe
materiale, dinamicile mişcării sunt determinate de forţe între regiuni strâns
învecinate ale materialului. În plasmă, separarea de sarcini între ioni şi electroni dă
naştere la câmpuri electrice, iar fluxurile de particule încărcate produc curenţi şi
câmpuri magnetice. Prezenţa acestor câmpuri are drept rezultate «acţiuni la
distanţă» şi o gamă întreagă de fenomene de o complexitate uimitoare” [8, p. 1].
Existenţa plasmei fizice este determinată în principal de satisfacerea a trei crite -
rii:
– o parte semnificativă din numărul total de particule constituente trebuie să fie
formată din particule încărcate electric pozitiv şi negativ (de exemplu, ioni
pozitivi şi electroni);
– interacţiunile dintre particulele încărcate electric să fie astfel încât câmpul electric
al unei particule să fie ecranat de câmpul particulelor de sarcină opusă pe o
distanţă scurtă comparativ cu dimensiunile zonei în care plasma există ca atare
(condiţia de neutralitate electrică a plasmei);

192
– frecvenţa proprie a plasmei să fie mai mare decât frecvenţa medie a coliziunilor
dintre particule, astfel încât mişcările din plasmă să fie determinate preponderent
de forţe electromagnetice. Frecvenţa proprie a plasmei reprezintă frecvenţa
oscilaţiilor colective (ale particulelor componente) induse atunci când o cauză
exterioară disturbă echilibrul electro-energetic al plasmei.
Cantitativ, condiţiile pentru ca un sistem fizic să fie clasificat ca unul de tip
plasmă se exprimă prin relaţiile (conform lui [9]):
Lc << N–1/3 << LD << Lm, L
unde: Lc este distanţa critică = distanţa dintre două particule încărcate la care energiile
lor cinetice şi potenţiale sunt egale; N–1/3 este distanţa medie dintre două particule
încărcate (N = densitatea purtătorilor de sarcini electrice = numărul de purtători de
sarcini electrice raportat la volum); LD este lungimea Debye = distanţa de la care
câmpurile electrice ale particulelor înconjurătoare ecranează câmpul electric al unei
particule; Lm este drumul liber mediu al particulelor între coliziuni; L este
dimensiunea plasmei. Distanţa critică, lungimea Debye şi drumul liber mediu sunt
date de formulele următoare (valabile în Sistemul Internaţional de Unităţi de Măsură
şi în condiţiile în care purtătorii de sarcini electrice au sarcini elementare):
Lc = 1,67·10–5/εrT
LD = 68,9·(εrT/N)1/2
Lm = 2,85·108εrT2/N
unde εr este permitivitatea relativă, iar T este temperatura.
Alţi doi parametrii sunt necesari a fi introduşi pentru compararea diferitelor
tipuri de plasmă: numărul Debye ND şi frecvenţa plasmei fp. Numărul Debye este
numărul de particule conţinut într-o sferă cu raza egală cu lungimea Debye; valoarea
lui ND este o măsură a “colectivităţii” unui set de particule încărcate şi este dată de:
ND = 1,38·106(εrT3/N)1/2
Frecvenţa plasmei este:
fp = 0,856·10–14(N/εrm)1/2
unde m este masa purtătorului de sarcină electrică. Valoarea frecvenţa plasmei separă
două domenii esenţial diferite de răspuns al plasmei la unde electromagnetice exte-
rioare. Orice radiaţie electromagnetică cu frecvenţa mai mică decât cea plasmei este
reflectată de plasmă, în vreme ce undele electromagnetice cu frecvenţe mai mari decât
frecvenţa proprie a plasmei sunt parţial absorbite şi transmise de plasmă. Atunci când

193
frecvenţa câmpului electromagnetic exterior o egalează pe cea a plasmei, are o loc o
puternică absorbţie a radiaţiei externe.
Ţinând seama de ansamblul relaţiilor de mai sus, condiţiile cantitative de
existenţă ale plasmei fizice se mai pot scrie şi sub forma (unde f c este frecvenţa de
ciocnire a particulelor din plasmă):
1,67·10–5N1/3/εrT << 1 (1)
68,9·(εrT)1/2N–1/6 >> 1 (2)
fp > f c (3)
3. Faptul că plasma fizică prezintă, într-o anumită măsură, un comportament
colectiv şi organizat, deşi este formată dintr-un număr foarte mare de particule, a
sugerat unor cercetători că o astfel de stare fizică ar putea explica unele manifestări
coordonate în organismele vii precum şi sensibilitatea structurilor şi funcţiilor
biologice faţă de câmpuri electromagnetice de intensitate slabă.
Chiar Crookes presupunea că ceea ce el numea “materie radiantă” există în
lumea vie (după [10]). Dar “că un corp de plasmă coerentă ar putea înconjura şi
interacţiona cu organismele biologice a fost propusă prima dată în 1944 de fizicianul
şi inginerul rus V. S. Grischenko” [11]. Concepţiile mai moderne privind bioplasma
sunt reprezentate mai ales de polonezii W. Sedlak şi J. R. Zon, şi de rusul V. M.
Inyushin.
O prezentare sintetică a acestor concepţii este oferită de M Bischof: “«teoria
bioplasmei» s-a dezvoltat din sugestiile timpurii ale lui Szent-Györgyi, care evidenţia
faptul că biomoleculele din organism se află predominant în stare excitată, şi că
energetica sistemelor vii este bazată pe dinamica excitării-dezexcitării, care la rândul
ei constituie baza legăturilor chimice. Bioplasma este descrisă ca o plasmă ‘rece’ de
excitaţii foarte structurate colectiv, produsă de polarizarea dielectrică a
semiconductorilor biologici şi care funcţionează ca o singură unitate. Excitaţiile
colective ale moleculelor se propagă sub forma excitonilor. Agregatele şi
configuraţiile complexe formate de particulele plasmei se constituie într-o reţea
energetică în organism. Radiaţiile externe şi cele intrinseci sunt stocate în bioplasmă
sub forma oscilaţiilor din cavităţi ‘capcane’; ea are o structură ondulatorie
holografică complexă de bandă largă şi de mare stabilitate. Efectele biologice ale
radiaţiilor externe sunt atribuite proprietăţilor rezonante ale întregului sistem, şi nu
vreuneia din părţile lui. La fel ca în teoria biofotonilor (v. cap. 14 – n. n.), conceptul

194
de bioplasmă implică stările de non-echilibru şi inversarea populaţiei electronice de
pe nivelurile energetice, deci procese de tip laser” [12, p. 67 – 68].
4. Włodzimierz Sedlak aprecia într-un articol publicat în 1967 că “sistemele
biologce pot fi considerate ca semiconductori, feroelectrici şi piezoelectrici” şi că
“semiconductorul împreună cu deplasarea de sarcini, ioni şi radicali poate fi
aproximat cu o plasmă fizică (…) guvernată de legi hidrodinamice. Oscilatorul
semiconductiv biologic poate fi considerat ca plasmă fizică. Sistemul biologic
împiedică entropia plasmei prin procese metabolice. Este o caracteristică a vieţii,
deşi plasma biologică (…) se dezintegrează treptat în cursul vieţii, cu moartea ca
efect final. Bioplasma posedă propria informaţie prin unde magnetohidrodinamice
longitudinale şi transversale. Câmpul biologic se transferă el însuşi în organismul viu
prin intermediul unor impulsuri magnetohidrodinamice. Procesele de morfogeneză şi
de regenerare, coordonarea internă şi schimbul de elemente structurale au loc în
conformitate cu principii magnetohidrodinamice” [13]. Într-o serie de lucrări
ulterioare (din care sunt reproduse în continuare câteva fragmente), Sedlak îşi
precizează şi dezvoltă propria teorie a bioplasmei:
– “Analogii între procesele semiconductive şi procesele din plasmă sugerează că
procesele biologice sunt acompaniate de fenomene plasmatice şi pot fi baza lor.
Pentru ‘a trăi’, plasma trebuie ‘să moară’ (procesele de ionizare şi recombinare).
Aceasta este baza energeticii energeticii plasmei. Starea plasmei este legată de
stabilizare şi destabilizare ca rezultat al eliberării de energie în recombinare. (...)
În sistemele vii există un set de condiţii pentru producerea de ‘simetrie electrică’,
care este fundamentul plasmei (echilibrul între particulele negative şi pozitive), şi
de ‘simetrie magnetică’ în forma conversiei de la dia- la paramagnetism (pe
scurt, ‘dia–par’). Bazele primeia sunt atât procesele chimice cu formarea de
radicali pe cale enzimatică, cât şi radioliza, ionii, punţile de hidrogen, electronii
hidrataţi şi protonii. Simetria magnetică se produce datorită atomilor
paramagnetici de Fe, Ni, Co, Mn, Cr, Cu ce formează complexe cu porfirine,
câmp sau radicali liberi cu caracter paramagnetic. Există temeiuri pentru
acceptarea existenţei plasmei în corpul solid de proteine semiconductoare care
adesea are caracteristici de ferită. (...) procesele biologice sunt caracterizate de
acumularea şi eliberarea de energie. Aceasta constituie viaţa plasmei (...).
Radiaţia proprie a plasmei şi luminescenţa slabă în spectrul vizibil ce însoţeşte
procesele biologice, nu reprezintă o coincidenţă întâmplătoare. Procesele de

195
 acumulare şi eliberare de energie într-un mod independent (...) sunt conectate cu
emisia de fotoni. Acesta este un aspect care nu a mai fost luat în considerare până
acum în metabolismul sistemelor vii. Reacţiile chimice ale proteinelor
semiconductoare împreună cu fenomenele radiative însoţitoare sunt viaţa. Dar
acestea sunt şi trăsătura caracteristică a plasmei. Vom numi bioplasmă această
plasmă. (...) Radiaţia plasmei poate fi un sistem informaţional atât pentru ea
însăşi, cât şi pentru a informa mediul în care se află despre starea ei. Două tipuri
de radiaţii sunt de luat în considerare: a). cea a elementelor componente ale
plasmei (radiaţia recombinativă, radiaţia de frânare, radiaţia Larmor), şi b).
radiaţia plasmei ca un întreg (unde plasmatice şi unde magnetohidrodinamice).
(...) Al doilea tip de radiaţie este probabil baza controlului general al proceselor
bioplasmatice în întreg sistemul” [14];
– “Balanţa energetică a vieţii bazată pe procese chimice ar trebui completată prin
luarea în considerare a electronilor structurali (delocalizaţi), a energiei fotonice
şi fononice şi a fenomenelor electromagnetice ale plasmei ca întreg. Aceasta
corespunde specificităţii bioplasmei. (...) Bioplasma este o stare specifică numai
materiei biotice. Din câte se ştiu până acum, metastabilitatea ei nu poate fi
reprodusă în laborator. Starea metastabilă a materiei vii există de miliarde de ani
şi este transmisă genetic. Astfel, plasma din fizică nu este aceeaşi cu cea din
biofizica cuantică. Există numai o analogie între ele. Din cauza specificului său,
bioplasma poate fi definită ca a cincea stare a materiei. Energetica unui biosistem
ar fi foarte simplă la bază şi complicată în funcţionarea concretă. Descrierile
biochimice, bioelectronice şi bioplasmatice sunt complementare. (...) informaţia
biologică şi-ar putea avea fundamentele în bioplsmă” [15];
– “Prin bioplasmă (plasma B) autorul înţelege o totalitate de particule electrice de
ambele semne aflate în cvasi-echilibru. Bioplasma constă din electroni
delocalizaţi, electroni de transfer, protoni, ioni, radicali liberi şi electroni din
procesele metabilice. Bioplasma este condiţionată de electroni din structurile
moleculare şi de electroni din procesele metabolice. În ambele cazuri se produc
emisii cuantice fie ca efecte biolaser generate de pattern-urilor de tip sandwich
ale structurilor biochimice, fie ca fotoni rezultaţi prin chemoluminescenţă.
Evoluţia s-a desfăşurat spre producerea de structuri cu electroni mobili, prin
selecţia de compuşi organici semiconductivi, şi spre perfecţionarea proceselor

196
 metabolice. Evoluţiile biochimică, moleculară şi bioelectronică au ţintit spre
asigurarea celor mai bune condiţii de creare a bioplasmei” [16].
– “Termenul term ‘bioplasmă’ a fost introdus pentru a desemna atât metabolismul
cât şi procesele electronice dintr-un organism viu. Tehnologia vieţii rămâne încă
un secret al Naturii, şi noi nu suntem capabili s-o reproducem în laborator. În
orice caz, legătura dintre energia chimică şi energia electromagnetică din mediul
proteinic semiconductiv este foarte specifică. Bioplasma combină particule
încărcate şi neutre într-un echilibru electric, reacţii chimice, producerea cuantică
de fotoni şi oscilaţia electrică a plasmei ca întreg. Ne aflăm aici la fundamentul
energetic şi construcţional al vieţii, la cutia de viteze cuantică” [17].
5. În concepţia lui Viktor M. Inyushin [10, 18 – 22], bioplasma asociată unui
organism viu este o matrice formată din particule încărcate electric (electroni liberi,
protoni şi ioni) care întrepătrunde arhitectura macromoleculară a celulelor vii şi
menţine caracteristicile morfologice ale organismelor.
“După părerea noastră – spune Inyushin – bioplasma poate fi reprezentată
printr-o plasmă electrono-protonică şi electrono-ionică, fără a exclude existenţa
excitonilor. Bioplasma este o plasmă organizată cu o structură ondulatorie proprie:
biologograma. Bioplasma are o structură anizotropică pluricomponentă. Se poate
admite că bioplasma este a cincea stare a materiei, existenţa ei fiind posibilă numai
în condiţiile spaţiilor specifice (chiar din punct de vedere geometric) ale corpului viu
întreg. Se poate afirma că mişcarea în spaţiu a biostructurilor (dezvoltarea
embrionară la animale, creşterea şi diferenţierea la plante) este condiţionată de
însuşirile interne ale bioplasmei şi în primul rând de geometria ei. Există motive
pentru a susţine că bioplasma este un sistem cu entropie foarte scăzută, putându-se
menţine astfel timp îndelungat” [2, p. 331].
Inyushin compară bioplasma unui organism viu cu o hologramă în care fiecare
parte posedă principalele caracteristici ale întregului. Dacă se amputează o mică parte
(neesenţială) din organism, matricea bioplasmatică (“biologograma”) rămâne practic
intactă, fapt dovedit, după Inyushin, de electrofotografiile obţinute prin procedeul
Kirlian pe frunze vii secţionate – aşa-numitul “efect al frunzei fantomă”. De altfel,
Inyushin şi colaboratorii explică fenomenele implicate şi evidenţiate în metoda
electrografică Kirlian prin ipoteza bioplasmei: “Bioluminescenţa vizibilă pe fotografii
(de tip Kirlian – n. n.) este produsă de bioplasmă şi nu de starea electrică a corpului”
[18].

197
 De asemenea, Inyushin presupune că bioplasma se deosebeşte de plasma fizică
(nebiologică), şi prin aceea că este structurată de un câmp de energie organizat,
biocâmpul, din cauza căruia “în organismul viu se realizează normarea numeroaselor
procese şi structuri” [20, p. 330].
În plus, bioplasma ar avea un rol de antenă şi, deci, ar putea fi influenţată
semnificativ de radiaţii electromagnetice cu lungimi de undă corespunzătoare. Această
caracteristică a bioplasmei ar explica efectele biofizice şi fiziologice ale microundelor
şi ale câmpurilor magnetice statice sau lent variabile. Funcţia de antenă a bioplasmei
este implicată, crede Inyushin, şi în fenomenul “radiaţiei mitogenetice” (v. cap. 14):
generarea radiaţiilor mitogenetice s-ar face prin excitări ale bioplasmei, iar recepţia
lor determină modificări ale stării bioplasmatice. La rândul lor, efectele radiaţiilor
laser asupra organismelor biologice ar fi cauzate, în primă instanţă, de interacţiunile
optice cu bioplasma.
G. A. Sergeyev, G. D. Shushkov şi E. G. Gryaznukhin (colegi cu V. M. Inyushin
la Universitatea de Stat din Alma Ata) presupun că modificările constantei dielectrice
pe care le-au evidenţiat în atmosfera imediat învecinată unui organism viu –
modificări concomitente unor procese fiziologice – sunt determinate de schimbările
din starea plasmei. Se consideră că bioplasma, în funcţie de starea sa, determină
emisia unor fluxuri de electroni şi protoni de pe suprafaţa organismelor, afectând în
acest mod comportamentul dielectric al atmosferei adiacente [23].
6. Pornind de la consideraţiile anterioare ale lui W. Sedlak privind proprietăţile
semiconductoare ale materiei vii, Jozef R. Zon încearcă să demonstreze că la nivelul
citoplasmei şi al mitocondriilor sunt îndeplinite condiţiile de existenţă a plasmei fizice
[24, 25].
În estimările sale cantitative, Zon observă că cel mai dificil este să se aprecieze
valoarea lui N (densitatea purtătorilor liberi de sarcini electrice din citoplasmă şi
mitocondrii). El alege rata respiraţiei în celulele aerobe ca fiind cel mai probabil
parametru care reflectă densitatea electronilor implicaţi în energetica celulară. Pe baza
rezultatelor obţinute de D. D. Eley şi P. Pethig [26] asupra ratei consumului de oxigen
în mitocondriile celulelor hepatice, Zon estimează pe N ca fiind cuprins între 10 21 şi
1024 m–3. Luând N = 1021 m–3, εr = 103 şi T = 310 K (valori considerate de Zon ca fiind
compatibile biologic), calculele arată că sunt îndeplinite condiţiile date de relaţiile (1)
şi (2) de mai sus. Calculând frecvenţa proprie a acestei plasme, Zon o găseşte de
ordinul a 109 – 1010 Hz, adică în domeniul microundelor; de aceea, autorul polonez

198
crede că efectele biologice ale microundelor de joasă intensitate sunt datorate
absorbţiei rezonante a microundelor de către bioplasmă.
Ipoteza lui Zon privind existenţa stării de plasmă fizică în celulele vii este
criticată de cercetătorii australieni T. I. Quickenden şi R. N. Tilbury [27], care remarcă
faptul că autorul polonez a ignorat îndeplinirea celei de-a treia condiţii cantitative de
existenţă a unui sistem fizic plasmatic: relaţia (3). Ei au calculat că frecvenţa
coliziunilor între particule la temperatura de 310 K este de ordinul a 10 13 – 1014 Hz,
mult mai mare decât frecevenţa proprie a “plasmei” lui Zon. De asemenea,
Quickenden şi Tilbury consideră că valorile pe care le ia Zon pentru permitivitatea
relativă sunt mult prea mari.
“O altă critică a propunerilor lui Zon – comentează în continuare cei doi
australieni – poate fi făcută dintr-o perspectivă diferită. Chiar dacă stările
semiconductoare se produc în regiuni separate, localizate, precum mitocondriile şi
citoplasma, şi chiar dacă aceste regiuni prezintă comportament de plasmă (ce ar
părea improbabil potrivit consideraţiilor anterioare), este dificil să se relaţioneze
astfel de regiuni izolate de producere a plasmei cu tipul de bioplasmă, integrată la
nivelul organismulu, pe care îl postulează Inyushin. Poate că este posibil ca
interacţiunea rezonantă dintre regiunile plasmatice semiconductive să conducă la o
anume delocalizare a energiei, pentru a se produce acel gen de sistem electronic
interactiv sugerat vag de conceptul de plasmă corporală. Totuşi, interacţiunea
rezonantă între niveluri energetice nu este semnificativă la distanţe mari comparativ
cu lungimea de undă a luminii. Deoarece distanţele ce separă celulele în organismele
vii sunt cuprinse, aproximativ, între 2.000 nm şi 50.000 nm, este foarte puţin probabil
să se producă interacţiuni rezonante semnificative între regiuni semiconductoare din
celule diferite. Se poate concepe a fi posibile interacţiuni rezonante între zone
semiconductive din interiorul aceleiaşi celule, la distanţe de ordinul a 200 nm până la
5.000 nm. Chiar dacă astfel de interacţiuni rezonante interne se produc în celule,
faptul în sine nu oferă fundament pentru extinderea interacţiunii electronice asupra
întregului organism, aşa cum propune Inyushin” [27].
7. În opinia cercetătorului român Adrian Pătruţ: “bioplasma este un substrat
structurat de sisteme vii (organisme). Într-un model teoretic simplu, sistemele vii se
caracterizează prin capacitatea de organizare a unui sistem bioplasmatic, calitativ
acelaşi la toate vieţuitoarele, fundamental pentru existenţa vieţii. În timpul vieţii,
organismele sunt antrenate într-un proces continuu de tipul formare de bioplasmă –

199
eliberare de bioplasmă. Dezorganizarea parţială a sistemului bioplasmatic afectează
starea de sănătate şi vitalitatea organismului. Dezorganizarea ireversibilă a
sistemului bioplasmatic determină moartea fizică. (…) Sistemele vii, care sintetizează
continuu bioplasmă, eliberează totodată bioplasmă în mediu, prin:
i) un proces permanent lent, care nu afectează starea de sănătate;
ii) procese ocazionale accelerate, care afectează starea de sănătate;
iii) procese dramatice, care determină sau sunt determinate de moartea fizică”
[28, p. 74 – 75].
Existenţa bioplasmei în stare liberă se relevă, după autorul citat, prin procese
care pot fi surprinse fotografic, fără a putea fi observate cu ochiul liber. Bioplasma în
sensul lui Inyushin, de pildă, ar fi un epifenomen al bioplasmei propriu-zise, aceasta
din urmă având o natură “transfizică”, iar fenomenele parapsihologice ar fi
determinate de manifestări bioplasmatice informaţionale (percepţia extrasenzorială)
sau bioenergetice (psihokinezia, între altele). Confirmarea (sau infirmarea) deplină a
acestor ipoteze, ca şi a celorlalte privind bioplasma, rămâne o problemă deschisă.

Bibliografie
1. B. Jones – “Life and Letters of Faraday”, vol. 1, Longmans, Green & Co.,
London, 1870.
2. W. Crookes – “On the Illumination of Lines of Molecular Pressure, and the
Trajectory of Molecules”, PROCEEDINGS OF THE ROYAL SOCIETY OF
LONDON, vol. XXVIII, no. 191, 103–111, 1878.
3. W. Crookes – “On Radiant Matter”, a lecture delivered to the British Association
for the Advancement of Science, at Sheffield, Friday, August 22, 1879.
4. W. Crookes – “On the Fourth State of Matter”, PROCEEDINGS OF THE ROYAL
SOCIETY OF LONDON, vol. XXX, no. 205, 469–473, 1880.
5. J. J. Thomson – “Cathode Rays”, PHILOSOPHICAL MAGAZINE, VOL. 44,
293–316, 1897.
6. W. Crookes – “The Stratifications of Hydrogen”, PROCEEDINGS OF THE
ROYAL SOCIETY OF LONDON, vol. LXIX, no. 457, 399–413, 1902.
7. I. Langmuir – “Oscillations in Ionized Gases”, PROCEEDINGS OF THE
NATIONAL ACADEMY OF UNITED STATES, VOL. 14, 627–637, 1928.
8. P. H. Rutherford – “Introduction to Plasma Physics”, Taylor & Francis, New York,
London, 1995.
9. J. Sheffield – “Plasma Scattering of Electromagnetic Radiation”, Academic Press,
New York, London, 1975.
10. V. M. Inyushin, P. R. Chekerov – “Biostimulation through Laser Radiation and
Bioplasma”, English translation, Danish Society for Psychical Research,
Copenhagen, 1976.
11. J. Mishlove – “The Roots of Consciousness”, http://www.williamjames.com/
12. M. Bischof – “Introduction to Integrative Biophysics”, în: F. A. Popp, L.
Beloussov (eds.) – “Integrative Biophysics”, Springer, Berlin, 2003.

200
13. W. Sedlak – “Electrostasis and Organic Evolution” (in Polish), ROCZNIKI
FILOZOFICZNE, 15/3, 31–58, 1967.
14. W. Sedlak – “Physical Plasma as the Base of Bioenergetics” (in Polish),
ROCZNIKI FILOZOFICZNE, 20/3, 125–148, 1972.
15. W. Sedlak – “Dynamics of Bioplasma and Metabolism” (in Polish), KOSMOS A,
24 (3), 261–272, 1975.
16. W. Sedlak – “The Evolution of Bioplasma” (in Polish), ROCZNIKI
FILOZOFICZNE, 23/3, 95–116, 1975.
17. W. Sedlak – “Bioelektronika” (in Polish), Instytut Wydawniczy Pax, Warszawa,
1979.
18. V. M. Inyushin, V. S. Grischenko, N. A. Vorobiev, N. N. Shuiskii, N. N. Fedorova,
F. F. Gibadulin – “On the Biological Essence of the Kirlian Effect. A Concept of
the Biological Plasma” (in Russian), Kazakh State University, Alma Ata, 1968.
19. V. M. Inyushin – “Biological Plasma in Human and Animal Organisms”,
INTERNATIONAL JOURNAL OF PARAPHYSICS, vol. 5. No.1-2, 50–73, 1970.
20. V. M. Inyushin – “Bioplasma i ce izluceneia”, Kazach. Gosud. Univ., Alma Ata,
1974.
21. V. M. Inyushin – “Bioplasma: The Fifth State of Matter?”, în: J. White, S.
Krippner (eds.) – "Future Science: Life and the Physics of Paranormal
Phenomena", Doubleday & Co., New York, 1977.
22. V. M. Inyushin – “Resonance, Biostimulation and the Problem of Bioplasma”, în:
Z. W. Wolkowski (ed.) – "Interaction of Non-Ionizing Electromagnetic Radiation
with Living Systems", Paris, 1983.
23. G. A. Sergeyev, G. D. Shushkov, G. E. Gryaznukhin – “New Type of Sensors for
Recording Physiological Functions of the Organism” (in Russian), în: “Voprosy
Bioenergetiki”, Kahakh State University, Alma Ata, 1969.
24. J. R. Zon – “Physical Plasma in Biological Solids: A Possible Mechanism for
Resonant Interactions between Low Intensity Microwaves and Biological
Systems”, PHYSIOLOGICAL CHEMISTRY AND PHYSICS, vol. 11, 501–506,
1979.
25. J. R. Zon – “The Living Cell as a Plasma Physical System”, PHYSIOLOGICAL
CHEMISTRY AND PHYSICS, vol. 12, 357–364.
26. D. D. Eley, R. Pethig – “Microwave Hall Mobility Measurements on Rat Liver
Mitochondria and Spinach Chloroplasts”, JOURNAL OF Bioenergetics, vol. 2,
39–54, 1971.
27. T. I. Quickenden, R. N. Tilbury – “A Critical Examination of the Bioplasma
Hypothesis”, PHYSIOLOGICAL CHEMISTRY AND PHYSICS AND MEDICAL
NMR, vol. 18, 89–101, 1986.
28. A. Pătruţ – “De la normal la paranormal”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991.

201
 Capitolul 10
RADIAŢIILE MITOGENETICE. BIOFOTONICA

1. Biologul rus Alexander G. Gurwitsch a fost nominalizat de cinci ori (în anii
1929, 1932 – 1934 şi 1938) la premiul Nobel pentru medicină şi fiziologie [1]; dar nu
pentru teoria câmpului biologic celular (v. cap. 11), ci pentru descoperirea şi studierea
radiaţiei mitogenetice.
Alexander G. Gurwitsch a ajuns la descoperirea radiaţiei mitogenetice (la
începutul anilor 1920) datorită preocupărilor sale intense, de ordin teoretic şi
experimental, privind fenomenologia diviziunii celulare, mai precis a cariochinezei
(mitozei). “Un interes niciodată diminuat pentru miracolul cariochinezei a stat la
baza tuturor încercărilor mele ulterioare – scria el peste ani. Pentru mine, cea mai
misterioasă dintre toate era producerea sporadică a mitozelor în meristeme.
(Meristemul este ţesutul vegetal tânăr situat la extremitatea rădăcinii, tulpinii şi
ramurilor, care se înmulţeşte continuu în vederea creşterii acestora – n. n.). Întrebarea
care se punea de la sine era dacă diviziunea celulară putea, în general, să fie un
eveniment unicauzal în viaţa celulei. Caracterul pur statistic al distribuţiei spaţiale a
mitozelor, demonstrat la mai multe obiecte biologice (şi în particular la rădăcinile de
ceapă) susţinea conceptul de cauzalitate multiplă şi, prin urmare, concluzia că mitoza

202
ca eveniment cauzal ar trebui să fie rezultatul interacţiunii a cel puţin doi factori
mutual independenţi” (citat după [2]). Gurwitsch ajungea astfel la ideea că o teorie a
mitozei trebuia să aibă la fundament un principiu dual: unul din factorii care fac
capabilă de diviziune o celulă este de naturǎ endogenǎ (un „factor de posibilitate”), în
vreme ce un al doilea („factorul de realizare”) ar fi exogen, deşi se poate ivi în acelaşi
organism. Anna A. Gurwitsch, fiica lui A. G. Gurwitsch, rezuma astfel raţionamentele
acestuia (prezentate într-o lucrare din 1922 [3]), bazate şi pe propriile lui experimente:
“S-a demonstrat că: 1) există o relaţie invers liniară între ariile de suprafaţă ale
celulelor meristematice şi frecvenţele lor de diviziune; 2) de-a lungul întregului
meristem al rădăcinii de ceapă, ariile de suprafaţă celulară cresc în conformitate cu
legea exponenţială. Ultima relaţie poate fi interpretată în felul următor: există o
‘substanţă K’ de suprafaţă care rămâne constantă în timpul creşterii celulei, şi o
‘substanţă A’ care sporeşte în mod asimilatoriu, păstrându-şi proprietăţile constante.
Potrivit acestei presupuneri, suprafeţele celulelor de diferite dimensiuni s-ar distinge
una de cealaltă numai printr-o continuu modificată relaţie dintre K şi A. Problema
principală era să se elucideze natura factorului exogen. Părea firesc, iniţial, să se ia
în considerare o substanţă chimică, similară hormonilor de creştere. În mod
corespunzător, s-a sugerat că sporirea cantităţii de substanţă A determină scăderea
pătrunderii de hormon în celulă, prin diminuarea relativă a locurilor de suprafaţă
ocupate de substanţa K. Totuşi, în acest caz, frecvenţele diviziunii celulare ar trebui
să fie proporţionale cu relaţia lui K la o creştere constantă a lui A, ceea ce contrazice
faptul stabilit al relaţiei invers liniare dintre frecvenţa de diviziune celulară şi aria
suprafeţei celulare. Această contradicţie conduce la următoarea sugestie: locurile în
care K şi A sunt distribuite pe suprafaţa unei celule formează un mozaic spaţial în
permanentă schimbare. Zonele cu K sunt favorabile unui factor exogen de diviziune
celulară, în timp ce zonele cu A sunt nefavorabile. Dacă există o asemenea
configuraţie de tip mozaic ce are un rol decisiv, perceperea unui impuls exogen de
către o suprafaţă celulară poate fi considerată ca un eveniment rezonant. Aceasta
duce la ipoteza că factorul exogen stimulator de diviziune este un proces oscilatoriu
ce poate fi o radiaţie” [2].
2. Verificarea experimentală a ipotezei conform căreia factorul exogen
stimulator al diviziunii celulare este de tip radiativ s-a dezvoltat din sugestia că, dacă
aşa stau lucrurile, atunci o anume radiaţie ar trebui să emane de la o rădăcină vegetalǎ
în spaţiul imediat înconjurător, şi că ar fi foarte probabilă detectarea aceastei radiaţii

203
emise din vârful conic al unei rădăcini de ceapă (inductorul). Un detector adecvat
pentru prezumata radiaţie trebuia să constea dintr-un ansamblu de celule gata să se
dividă şi divizându-se realmente cu o anumită frecvenţă medie, dar în acelaşi timp
apte să-şi crească frecvenţa de diviziune. Era de asemenea evidentă necesitatea
comparării cu celule de control. Pentru acest scop, cele mai potrivite erau tot
rădăcinile de ceapă caracterizate de un aranjament radial simetric. De aceea, părea
destul de uşor posibilă relevarea unei diferenţe între numerele diviziunilor mitotice
din zonele ‘iradiate’ şi din cele ‘umbrite’ ale meristemului după o stimulare locală
unilaterală.
Concret, aranjamentul experimental folosit de A. G. Gurwitsch în
“experimentele mitotice” cu rădăcini de ceapă era următorul: rădăcina – s-o numim
detector – unei cepe era plasată într-un tub de sticlă vertical şi acoperit cu un strat
metalic; tubul avea o fantă, astfel încât o anumită porţiune a rădăcinii rămânea
neacoperită; în dreptul orificiului se aşeza, în poziţie orizontală, un al doilea tub
(deschis la capăt) în care era introdusă rădăcina (s-o denumim inductor) unei alte
cepe; vârful acestei a doua rădăcini se găsea foarte aproape de orificiul primului tub,
dar fără să atingă prima rădăcină. Datorită acestei configuraţii, porţiunea neecranată a
rădăcinii-detector se găsea în imediata vecinătate a vârfului rădăcinii-inductor, adică
foarte aproape de o zonă unde se produceau mitoze rapide. “În acest fel, zone
caracterizate, respectiv, prin rate scăzute şi rate înalte de diviziune celulară erau
aduse în strânsă proximitate, făcându-se posibilă investigarea influenţei mutuale
dintre procesele implicate” [4, p. 128].
Primele experimente efectuate de Gurwitsch, în care vârful rădăcinii-inductor
orizontale era plasată la o distanţă de 1,5 – 2 mm de suprafaţa medială a meristemului
rădăcinii-detector verticale timp de 1 – 2 ore, au dat rezultate pozitive [5]: numărul de
mitoze din zona expusă influenţei inductorului era cu 20 – 25% mai mare decât în
celelalte zone ale meristemului detectorului, această creştere constituind efectul
mitogenetic. “Tăria” efectului poate fi evaluată prin “intensitatea mitogenetică” a
inductorului (IMG) exprimată prin creşterea procentuală a numărului de mitoze
comparativ cu zona (proba martor):
IMG = 100(Nexpus – Nnonexpus)/Nnonexpus
unde: Nexpus = numărul de mitoze din zona expusă, Nnonexpus = numărul de mitoze din
zona neexpusă.

204
 Experimentelor iniţiale le-au urmat altele, cu sutele, întreprinse de Gurwitsch şi
colaboratorii săi, prin care efectul a fost reconfirmat [5, 6, 7]. În tabelul 8 sunt redate
(după [7]) rezultatele unui astfel de experiment.
Tabelul 8 – Efectul mitogenetic la rădăcina de ceapă. Numerele date sunt cele ale
mitozelor în diferite porţiuni din zonele expusă şi neexpusă ale rădăcinii-detector.
Zona expusă Zona neexpusă Diferenţa
51 49 2
59 63 –4
90 60 30
82 50 32
61 51 10
60 38 22
57 45 12
53 43 10
72 57 15
62 47 15
59 38 21
37 30 7
45 30 15
Total Total Total
788 601 187

Folosindu-se filtre optice, s-a demonstrat că efectul mitogenetic era determinat

de o radiaţie din domeniul ultraviolet, botezată de Gurwitsch radiaţie mitogenetică.
De exemplu, plasarea unei lame de sticlă (care nu permite trecerea razelor
ultraviolete), cu grosimea de 0,2 – 0,3 mm, între “inductor” şi “detector” face ca
efectul să dispară, în vreme ce o lamă de cuarţ (transparentă la ultraviolete) nu îl
inhibă. Rezultatele experimentelor lui Gurwitsch conduceau la următoarea concluzie:
în anumite circumstanţe, ţesutul biologic emite lumină ultravioletă care stimulează
mitoza în alte celule. Aceasta este originea termenilor „radiaţie mitogenetică” şi „efect
mitogenetic”. Deoarece respectiva radiaţie este emisă în special de celulele aflate în
diviziune, există o relaţie între mitoză şi radiaţia mitogenetică.
În anii următori descoperirii lui, efectul mitogenetic a fost intens studiat,
diversificându-se foarte mult tipurile de “inductori” şi “detectori” (ţesuturi şi culturi
de celule), atât din lumea vegetală cât şi animală.; el a fost reobţinut de unii
cercetători din Europa (îndeosebi din Germania, Italia, Olanda şi Franţa) şi Statele
Unite, în vreme ce alţii (mai ales din Anglia) nu au reuşit să-l reproducă şi, din această
cauză, i-au negat existenţa, provocându-se astfel numeroase controverse în literatura

205
de specialitate. O amplă trecere în revistă a studiilor privind efectul mitogenetic şi
radiaţia mitogenetică în primii 10 ani de la evidenţierea lor se găseşte în [8].
Referindu-se la controversele iscate de descoperirea lui Gurwitsch, bacteriologul Otto
Rahn, de la Cornell University, scria în 1936: “Biologii şi fizicienii au fost
întotdeauna sceptici în ce priveşte radiaţiile emise de organismele vii, poate pentru
că omului obişnuit îi place să creadă în radiaţiile umane. Totuşi, principalul motiv
pentru respingerea descoperirii emisiei ultraviolete de către celulele vii a fost
inabilitatea unora de a repeta experimentele cu rezultate pozitive efectuate de alţii.
Aceasta a dus la ideea falsă că rezultatele negative le infirmă pe cele pozitive. Dacă
doi experimentatori obţin rezultate diferite, atunci este posibil ca ei să nu fi efectuat
acelaşi experiment. Ambele rezultate sunt corecte, iar sarcina importantă este de găsi
în ce puncte diferă investigaţiile. În cazul unui fenomen atât de puţin înţeles cum este
cel al acestor radiaţii biologice, nu este surprinzător că aparentele contradicţii nu au
fost încă explicate în fiecare situaţie particulară, deşi mai mulţi factori responsabili
pentru rezultatele negative au fost evidenţiaţi” [9, p. 57]. Factorii la care se referea O.
Rahn, cei ce conduceau la rezultate negative, erau, în fapt, erori de experimentare
(voite sau nu) având la bază ideea preconcepută că efectul mitogenetic şi radiaţiile
mitogenetice nu pot fi reale.
3. Este foarte puţin cunoscut faptul că studii asupra efectului mitogenetic s-au
efectuat şi în România, în deceniul patru al secolului trecut [10]. În cursul anilor 1930
– 1934, la Institutul “Dr. I. Cantacuzino”, cercetătorii R. Brauner şi E. Soru au
elaborat o tehnică nouă la acea vreme pentru detectarea radiaţiilor mitogenetice. Ca
“inductori”, ei au folosit diferite culturi de microorganisme, iar ca “detector” –
măduva osoasă vie de iepure. Sub influenţa culturilor de microorganisme, plasate în
tuburi de cuarţ la distanţă de detector, numărul celulelor din măduvă în stare de
diviziune (cercetare la microscop) sporeşte comparativ cu acela din măduva martor
(nesupusă acţiunii inductorilor, adică “neiradiată). La rândul lui, reputatul neurolog
Gheorghe Marinescu, în cadrul cercetărilor sale privind mecanismele îmbătrânirii şi
rolul proceselor oxidative şi electrofiziologice în activitatea nervoasă, a efectuat
împreună cu doctorii N. Ionescu-Şiseşti şi O. Sager, o serie de investigaţii, utilizând
atât tehnica Brauner – Soru, cât şi metoda folosirii drojdiei de bere ca detector.
Cercetarea intensităţii mitogenetice a sângelui în funcţie de vârstă a arătat că radiaţia
cea mai intensă se constată la copii (IMG = 140 % la vârsta de 3 – 7 ani), scade la adulţi
(IMG = 78 % la 20 – 40 de ani; IMG = 18 % la 60 – 80 de ani) şi încetează la vârste şi

206
mai înaintate (IMG = 0 % la 90 de ani). În bolile sistemului nervos, intensitatea
mitogenetică a sângelui scade sub nivelul caracteristic organismelor sănătoase de
aceeaşi vârstă. Astfel, la bolnavii (22 – 34 de ani) cu maladia Friedreich,
heredo-ataxia cerebeloasă, miopatia familială şi maladia Charcot–Marie, intensitatea
mitogenetică a sângelui este de numai, respectiv, 24 – 37 %, 34%, 21 %, 0 %,
comparativ cu valoarea de 78 %, considerată ca normală pentru vârsta de 22 – 34 de
ani. La nervii de iepure, secţionaţi sau ligaturaţi, s-a constatat că la capătul central
intensitatea mitogenetică este mai mare (70 – 90 %) decât la capătul terminal (6 – 19
%). Toate aceste rezultate experimentale au fost prezentate la Primul Congres
Internaţional de Electro – Radio – Biologie de la Veneţia, din septembrie 1934. Apoi,
în 1935, Gheorghe Marinescu le-a comunicat la Academia Română şi le-a publicat în
anul următor în “Memoriile Secţiei Ştiinţifice” ale acestei Academii. În 1939, savantul
român publica o monografie dedicată radiaţiilor mitogenetice [11].
4. Gurwitsch a obţinut efectul mitogenetic prin lame de cuarţ (interpuse între
“inductor” şi “detector”) şi, parţial, prin lame de sticlă foarte subţiri, dar nu şi
printr-un strat foarte subţire de gelatină, concluzionând că radiaţia mitogenetică era o
radiaţie ultravioletă cu lungimea de undă de circa 220 nm. G. Frank şi A. G.
Gurwitsch au expus rădăcini de ceapă la radiaţii cu diferite lungimi de undă provenite
de la surse fizice şi au obţinut efecte mitogenetice numai pentru un spectru între 199
şi 237 nm.
Rezultate diferite (menţionate în [9], p. 59 – 60) au raportat în 1928 cercetătorii
germani I. Reiter şi D. Gabor. Ei au găsit că această radiaţie era transmisă printr-o
lamă de sticlă Jena cu grosimea de 3 mm şi, de asemenea, prin gelatină, ceea ce indica
o lungime de undă de peste 300 nm. Folosind în experimente filtre speciale, au tras
concluzia că spectrul radiaţiilor mitogenetice s-ar situa între 320 nm şi 350 nm. Apoi,
iradiind rădăcini de ceapă cu radiaţii cu lungimi de undă cunoscute, au determinat
eficienţa mitogenetică a acestei porţiuni din spectru. Pe lângă un maxim accentuat la
340 nm, un alt maxim mai mic a fost constatat în jur de 280 nm. Sub această valoare,
Reiter şi Gabor nu au mai evidenţiat vreun efect mitogenetic. Ulterior, O. Rahn a
încercat să explice astfel rezultatele lor: “La acea vreme nu se cunoştea faptul că
iradierea zonelor mai vechi ale unei rădăcini nu produce un efect mitogenetic la locul
iradierii, ci numai în porţiunea reactivă, adică în meristemul de lângă vârful
rădăcinii” [9, p. 60].

207
 Publicarea rezultatelor experimentelor lui Reiter şi Gabor, care difereau destul de
mult de cele ale echipei lui Gurwitsch, i-a determinat pe alţi experimentatori să reia
chestiunea spectrului radiaţiilor mitogenetice. “Primul experiment (1929) a fost
analiza spectrală efectuată de Frank asupra radiaţiei muşchiului tetanizat, cu
ajutorul unui spectrograf utilizând ca detector drojdia de bere. În trei experimente
concordante, s-a putut arăta că nu s-a emis vreo radiaţie peste 240 nm. A urmat apoi
studiul detaliat făcut de Chariton, Frank şi Kannegiesser (1930) cu privire la efectul
luminii monocromatice, provenită de la surse fizice, asupra drojdiei de bere. (…)
Peste 260 nm, nu s-a produs nici un efect. Eforturi speciale au fost depuse pentru a se
investiga domeniul din jurul a 340 nm, proclamat a fi eficient de către Reiter şi
Gabor, dar s-au obţinut doar rezultate consecvent negative. Având în vedere că Reiter
şi Gabor au folosit ca detectori rădăcini de ceapă, experimentele au fost repetate
utilizând rădăcini de ceapă. Din nou, s-a constatat că lungimile de undă scurte erau
eficiente, iar cele din regiunea lui 340 nm nu aveau nici un efect” p. 60 – 61] – a se
vedea tabelul 9 (după [9, p. 61]).
După trecerea în revistă a diferitelor rezultate experimentale relative la limitele
spectrului radiaţiilor mitogenetice, O. Rahn să concluziona: “Cu greu poate fi pus la
îndoială faptul că radiaţia mitogenetică constă în mod esenţial din raze cu lungimi de
undă cuprinse între 190 nm şi 250 nm” [9, p. 62].
Tabelul 9 – Iradierea rădăcinilor de ceapă cu radiaţie monocromatică artificială
Lungime de undă, nm Intensitate relativă Efectul mitogenetic indus
219 0,02 + 24
235 0,02 + 20
235 0,10 + 30
235 1,00 + 25
334 0,20 –1
334 0,40 +5
334 2,00 –2
334 80,00 0
334 800,00 –1
338 0,03 –7
338 4,00 +8
338 60,00 –2

Acelaşi autor citează o lucrare din anul 1934 a lui L. K. Wolf şi G. Ras care au
demonstrat că razele mitogenetice se polarizează prin reflexie şi că “razele
mitogenetice polarizate au un efect biologic mult mai mare. Atunci când razele

208
mitogenetice cad pe o celulă, este foarte probabil ca cel puţin o parte din această
radiaţie să fie reflectată de pereţii celulei şi astfel să se polarizeze” [9, p. 114].
5. Ţesuturile biologice sunt puternic absorbante pentru radiaţia ultravioletă.
Totuşi, efectul mitogenetic (generat tocmai de radiaţii din domeniul ultraviolet) a fost
constatat şi la adâncimi de pătrundere mai mari decât ar fi fost de aşteptat. Acest fapt
a fost explicat prin existenţa a ceea ce Alexander G. Gurwitsch şi Lydia D. Gurwitsch
[12] au denumit radiaţie mitogenetică secundară. Radiaţia mitogenetică secundară este
(re)emisă de celulele care absorb fie radiaţia mitogenetică de la suprafaţă, fie radiaţia
de la alte celule învecinate. Efectul mitogenetic este astfel propagat în interiorul
organismului de către celule care acţionează asemenea unor relee. Existenţa radiaţiei
mitogenetice secundare explică şi constatarea că efectul mitogenetic are o extindere
ce depăşeşte cu câţiva milimetri aria de expunere directă.
Dacă celulele “inductorului” sunt omorâte prin mijloace chimice sau fizice,
asupra “detectorului” se constată un pregnant efect mitogenetic. Fenomenul a fost
descoperit în anul 1932 de prof. W. W. Lepeschkin [13], de la Universitatea din
California; el a denumit radiaţii necrobiotice (se mai foloseşte şi termenul alternativ
de „radiaţii de degradare”) radiaţiile emise de celulele muribunde. Lepeschkin estima
că radiaţiile necrobiotice au lungimi de undă cuprinse, în general, între 180 nm şi 230
nm. Întregul fenomen de stimulare a mitozelor unor celule prin moartea altora poate fi
o parte a mecanismului prin care se păstrează relativ constant numărul de celule
dintr-un organism viu.
O. Rahn [9] şi Gh. Marinescu [11] menţionează şi posibila existenţă a unor
radiaţii emise de corpul uman care au efecte dăunătoare asupra altor structuri vii. De
pildă, după cum nota Gh. Marinescu, „acestea sunt radiaţiile ce le întâlnim la femei
în timpul menstruaţiei. Chiar în popor se crede că din corpul şi mâinile femeilor în
timpul menstruaţiei iese o emanaţie răufăcătoare. Coca frământată de atari femei nu
mai creşte, obiectele de hrană care trec prin mâinile lor se strică, florile pe care le-au
avut în mâini se vestejesc. În Franţa, în fabricile de parfumuri nu li se permit a
strânge flori, ciupercile cultivate pe pământ pier imediat ce se apropie de ele o femeie
la menstruaţie” [11, p. 153]. În cartea sa, O. Rahn atrage atenţia, bazându-se pe unele
rezultate experimentale, asupra faptului că „radiaţiile umane dăunătoare” nu ar fi
totuşi nişte radiaţii propriu-zise, ci emanaţii de natură chimică (menotoxine, de
exemplu) cu efecte biologice marcante.

209
 6. Până la izbucnirea celui de-al doilea război mondial, au continuat
controversele privind existenţa radiaţiilor mitogenetice şi a efectelor lor însoţitoare.
Aşa cum arată B. Ruth, “frecvenţa mitozelor poate să varieze considerabil, chiar şi în
condiţii naturale. Măsurarea acestei mărimi implică o eroare mare” [4, p. 129]. În
plus, “alte influenţe, cum ar fi, de exemplu, absorbţia de radiaţie radioactivă slabă,
sau chiar simplul contact mecanic între rădăcină şi placa de sticlă, pot duce la
creşterea frecvenţei mitozelor. După ani de eforturi, au fost descoperite multe efecte,
dar problema principală dacă radiaţia mitogenetică există realmente nu a fost încă
rezolvată în mod definitiv” [4, p. 129]. Nici investigaţiile folosind metodele şi
instrumentele fizice (din vremea lui Gurwitsch) de detecţie şi măsurare a radiaţiilor nu
au stabilit în mod indubitabil şi repetabil existenţa razelor mitogenetice. Această
situaţie a făcut ca problema radiaţiilor fotonice de origine biologică (în afara
bioluminescenţei obişnuite) să fie practic abandonată timp de mai mulţi ani, cu
excepţia notabilă a cercetătorilor ruşi din şcoala lui Gurwitsch.
7. Totuşi, o dată cu perfecţionarea mijloacelor de detecţie, şi în special a
tuburilor fotomultiplicatoare, studiul emisiilor bio-fotonice a fost reluat spre mijlocul
anilor 1950. Probabil că primii care au folosit tuburile fotomultiplicatoare în acest
scop au fost cercetătorii italieni L. Colli, U. Facchini şi colaboratorii lor [14, 15], care
au raportat înregistrarea unei foarte slabe emisii luminoase la plantele aflate în
germinaţie (grâu, fasole, linte, porumb). Este de presupus că ei nu ştiau nimic despre
radiaţia mitogenetică descoperită cu decenii în urmă de A. G. Gurwitsch (în orice caz,
în lucrările lor nu se face nicio referinţă la ea). Cercetătorii italieni au constatat că:
– intensitatea emisiilor luminoase era cuprinsă între 250 şi 700 impulsuri/secundă, la
un zgomot de fond de 130 impulsuri/secundă;
– distribuţia spectrală se întindea de la 400 nm până la 600 nm;
– emisia fotonică provenea de la răsadurile înseşi, iar nu de la bioluminescenţa
bacteriană;
– intensitatea radiaţiei varia cu vârsta răsadului, atingând un maxim între ziua a 4-a
şi ziua a 7-a;
– emisia depindea de valoarea pH-ului, şi era maximă la un pH de circa 7,5;
– răsadurile care fuseseră tăiate în două radiau de 2 sau 3 ori mai mult decât cele
lăsate întregi.
În anii următori, dar mai ales după 1970, tot mai mulţi cercetători (din
Germania, Japonia, Australia, Polonia, China, Italia, Rusia, India etc.) au demonstrat

210
că, practic, toate celulele şi ţesuturile vii (animale şi vegetale) emit radiaţii fotonice de
o intensitate foarte scăzută (a se vedea tabelul 10), fenomen care a fost denumit
emisie fotonică ultraslabă (ultraweak photon emission) sau emisie biofotonică
(biophoton emission) [4, 16 – 18], iar acea ramură a biofizicii care îl tratează:
biofotonica (biophotonics).
Tabelul 10 – Emisii fotonice ultraslabe la diferite tipuri de organisme vii (după [4])
Organisme Intensitatea emisiei biofotonice [fotoni/s·cm2]
Alge verzi 0 – 50
Bacterii 0 – 25
Fungi 0 – 50
Plante superioare 100 – 2000
Insecte 0 – 45
Vertebrate 30 – 600

Specialistul german Fritz-Albert Popp (cea mai proeminentă figură a

biofotonicii actuale) şi colaboratorii lui prezentau astfel, într-o lucrare [19] din anul
1984, caracteristicile pe care le are emisia biofotonică (prescurtat EB), aşa cum
fuseseră ele stabilite pe cale experimentală până atunci:
• valorile intensităţii EB se extind de la câţiva fotoni pe secundă şi pe
centimetru pătrat până la mii de fotoni pe secundă şi pe centimetru pătrat;
• domeniul spectral al EB se întinde de la infraroşu până la ultraviolet;
• culturile de celule proliferative radiază mai intens decât cele la care
dezvoltarea a încetat;
• celulele muribunde prezintă emisii biofotonice relativ mai intense, indiferent
de cauza morţii (încălzire, refrigerare, centrifugare, substanţe toxice etc.);
• practic, toţi agenţii fizici şi chimici influenţează EB.
După aproape douăzeci de ani de multiple experimentări şi intense elaborări
teoretice, F.-A. Popp adăuga, în [20], următoarele elemente privind EB:
• EB este un fenomen de natură cuantică;
• EB se produce pe o gamă de lungimi de undă întinsă de la 200 nm la 800 nm;
• intensitatea spectrală I(ν) a EB – unde ν reprezintă valorile frecvenţelor
radiaţiei – nu prezintă niciodată mici vârfuri în jurul unor frecvenţe definite;
distribuţia spectrală cvasi-constantă trebuie atribuită unui sistem la
non-echilibru a cărui temperatură de excitaţie θ(ν) creşte liniar cu frecvenţa ν.
Aceasta înseamnă că probabilitatea de ocupare f(ν) a stărilor excitate

211
 responsabile nu urmează o distribuţie de tip Boltzmann f(ν) = exp(–hν/kT), ci
o lege de tipul: f(ν) = constant;
• probabilitatea p(n, Δt) de a înregistra n biofotoni (n = 0,1,2,…) într-un interval
de timp dat Δt urmează o distribuţie de tip Poisson: (exp(–)n/n!, unde este
valoarea medie a lui n peste Δt; acest fapt este adevărat cel puţin pentru
intervale de timp Δt mai mari de 10–5 s;
• după excitarea cu lumină monocromatică sau albă, intensitatea “luminescenţei
întârziate” (delayed luminescence) a oricărui sistem biologic scade nu conform
unei funcţii exponenţiale, ci după o lege de tip hiperbolic: 1/t, unde t este
timpul de după excitaţie;
• coeficientul de extincţie optică a biofotonilor care trec prin straturi subţiri de
nisip marin şi celule de soia de diferite grosimi poate avea valori cu cel puţin
un ordin de mărime mai mici decât în cazul luminii artificiale cu aceeaşi
intensitate şi distribuţie spectrală; această diferenţă nu poate fi explicată în
termenii unei dependenţe a extincţiei de lungimea de undă;
• EB prezintă dependenţa de temperatură tipică pentru procesele fiziologice,
cum ar fi permeabilitatea membranară, glicoliza etc.;
• în mod frecvent, reacţiile la stress sunt indicate printr-o intensificare a EB;
• există dovezi că stările conformaţionale ale ADN-ului influenţează EB;
cromatina este una din sursele cele mai importante de EB.
În aceeaşi lucrare [19] se subliniază faptul (demonstrat în multe din lucrările lui
F.-A. Popp) că distribuţia de tip Poisson a înregistrărilor de biofotoni împreună cu
relaxarea de tip hiperbolic a luminescenţei întârziate constituie o condiţie suficientă
pentru existenţa unui câmp fotonic pe deplin coerent. De aceea, pare plauzibil ǎ ideea
că biofotonii îşi au originea într-un câmp coerent.
8. Pentru explicarea emisiei biofotonice, dar mai ales a importanţei acesteia, se
confruntă două concepţii. Una dintre ele, tipic chimico–fizicalistă, consideră
biofotonii ca "produse secundare" (by–products) întâmplătoare ale metabolismului
celular, care nu au nici un rol în funcţionalitatea viului: "Dat fiind faptul că în corpul
uman sunt, în medie, 15 trilioane de celule (100 de miliarde numai în creier), cu un
diametru celular mediu de 10 micrometri, şi cu o emisie fotonică medie de 1 – 1000
fotoni pe secundă şi pe centimetru pătrat, rezultă că are loc emisia unui singur foton
pe celulă şi pe lună. Întrucât metabolismul celular este o succesiune pas cu pas de

212
mici schimburi energetice, în mod ocazional se pot produce erori (paşi greşiţi
întâmplător), având drept consecinţe debalansări ale energiei fiziochimice şi emisia
rară a vreunui foton. Cu alte cuvinte, este vorba de o notă întâmplătoare, discordantă
în simfonie, şi nu un anume cor orchestrat din fundal" [21].
Cealaltă concepţie ("teoria coerenţei"), promovată îndeosebi de F. A. Popp,
consideră, dimpotrivă, că biofotonii joacă un rol foarte important în organismele vii,
rol legat în special de aspectele de coerenţă şi de comunicare/informaţie specifice
acestora. Potrivit teoriei coerenţei, biofotonii sunt generaţi de un câmp
electromagnetic coerent, prezent intra- şi extra-celular. Caracteristicile de coerenţă ale
emisiilor biofotonice sugerează mecanisme de producere a lor prin procese de tip
laser. Pornind de aici şi după o analiză minuţioasă a literaturii de specialitate,
cercetătorii români Traian D. Stănciulescu şi Daniela M. Manu au dezvoltat teoria
„laserilor biologici” [22, 23]. Teoria laserilor biologici (prescurtat TLB) se bazează pe
interpretarea originală a numeroase rezultate experimentale şi pe „ipoteza
integratoare că apariţia, evoluţia şi întreţinerea vietii pe Pământ depinde de factorii
necesari iniţierii şi întreţinerii procesului de bioluminescenţă” [22, p. 43].
Conform TLB, în structurile vii ar funcţiona, de la nivel molecular până la nivel
organismic, sisteme de „laseri biologici”, EB nefiind considerată un fenomen
aleatoriu, „ci un proces biofizic provocat şi stimulat de radiaţia luminoasă şi termică
externă sau internă, care se realizează în două faze complementare:
• Faza de «bioluminescenţă stimulată» a materiei vii, care presupune prezenţa
unei surse stimulatoare de lumină (bioluminescenţă), absorbţia şi emisia ei
amplificată la nivelul structurilor fosfat, constituirea stocurilor de biofotoni în
«capcanele de energie-informaţie» macroergice ale ADN, ARN etc. Din punct
de vedere «tehnic», această fază ar corespunde secvenţei de «excitare» a
sistemului laser, în scopul realizării procesului de «inversiune a populaţiei»,
care precede emisia laser propriu-zisă.
• Faza de «bioluminescenţă întârziată» propriu-zisă (emisie fotonică
amplificată energetic pe care o postulează teoria coerenţei), presupunând
eliberarea «naturală»/«spontană» a biofotonilor depozitaţi în capcanele
nucleare, celulare etc. Această fază corespunde din punct de vedere tehnic
mecanismelor de «autoamorsare» a sistemului «laser biologic», care foloseşte
în acest scop resursele macroergice/biofotonice realizate în timpul zilei (al

213
 stimulării cu lumină). Deşi pare a fi «spontană», pentru că lipseşte stimulul
luminos extern, această emisie este totuşi rezultatul unei stimulări interne,
care are ca scop reglarea mecanismelor fiziologice pe timpul nopţii” [22, p.
45].
În concepţia autorilor TLB, „o parte esenţială din energia şi informaţia necesară
proceselor vitale (cerebrale inclusiv) – presupunând complicate şi doar parţial
cunoscute procese biochimice şi biofizice (celulare şi organice – îşi are originea în
radiaţia electromagnetică (bioluminescenţa, conform TLB) emisă de structurile vii
(ADN şi ARN, mai ales)” [22. p. 82]. Două tipuri de sisteme structural-funcţionale ar
fi responsabile, în TLB, atât pentru activitatea optică a structurilor vii, cât şi pentru
generarea EB [23, p. 19]:
• „sistemul molecular de tip semiconductor fosfat – apă – legată – oxigen
molecular, care realizează fenomenul bioluminescenţei, al emisiei stimulate şi
amplificate a luminii naturale pătrunse în structurile biologice (…);
• structurile organice cu proprietăţi de cristal lichid (esteri de colesterol,
fosfolipide, proteine etc.) care transmit din aproape în aproape – prin
birefringenţă, polarizare, reflexie selectivă (dispersie magnetică rotatorie) –
proprietăţile emisiei de tip laser: coerenţa, monocromaticitatea,
direcţionalitatea,intensitatea”.
Aceste premise reprezintă suportul principalelor ipoteze ale TLB, ipoteze care,
succint, sunt următoarele [23, p. 19]:
Există şase tipuri de laseri biologici (intricaţi şi înlănţuiţi embriologic): moleculari,
membranari, nucleari (adică la nivelul nucleelor celulelor vii), celulari, la niveluri de
organ şi la nivelul întregului organism; autorii TLB consideră că sistemele de laseri
biologici „prezintă evidente analogii structurale cu laserii tehnici: rezonator optic,
substanţă activă, sursă de pompaj, sistem de amortizare şi de răcire, câmp
electromagnetic”;
„Particularităţile structural-functionale ale laserilor biologici permit evidenţierea la
nivelul fiecăruia dintre cele şase tipuri de laseri biologici acţiunea corelată a patru
tipuri de fenomene şi procese biologice – biochimice, electrice şi magnetice, fotonice
–, pe care se întemeiază toate manifestările organismului viu, de la cele
bio-fiziologice la cele psiho-socio-logice”;

214
„La nivelul organismului biologic (în particular, a celui uman), în prezenţa luminii se
produc acumulări (bio)energetice, iar în absenţa luminii au loc descărcări
(bio)energetice; în acest fel se stabilesc două cicluri fundamentale care menţin
procesele vitale în echilibru dinamic: ciclul de zi şi ciclul de noapte”;
„Prin metamorfozarea luminii naturale (vizibilă) în radiaţie biologică invizibilă
(deviată spre ultraviolet, în condiţii normale) se generează la nivelul fiecărei structuri
organice o emisie bioluminiscentă (energia «laser biologică»), definită prin:
proprietăţile specifice luminii laser, frecvenţă de impuls a radiaţiilor monocromatice
diminuată treptat, odată cu creşterea energiei, ca urmare a modulării optice în
amplitudine, viteză diminuată treptat ca urmare a trecerii succesive a luminii prin
mediile dense ale organismului viu”.
T. D. Stănciulescu şi Doina M. Manu speculează mai departe pe ideea
„metamorfozelor luminii” şi argumentează că lumina prezintă stadii de manifestare
diferite, corespunzătoare unor niveluri ierarhizate în funcţie de complexitatea
informaţională: nivelul fizic („simplii” fotoni), nivelul biologic (sub forma
biofotonilor), nivelul psihic (psihofotonii, sau „lumina prelucrată la nivel cerebral”),
nivelul social (sociofotoni: „lumină stocată în câmpurile psihice colective,
transindividuale”) şi niveluri informaţionale dincolo de cele bio-psiho-fizice
(metafotonii).
Bibliografie
1. "The Nomination Database for the Nobel Prize in Physiology or Medicine, 1901
– 1951", http://nobelprize*org/
2. Anna A. Gurwitsch – "A Historical Review of the problem of Mitogenetic
Radiation", EXPERIENTIA, vol. 44, 545–550, 1988.
3. A. G. Gurwitsch – "Über Ursachen der Zellteilung", ROUX' ARCHIV, vol. 52,
167–177, 1922
4. B. Ruth – "Experimental Investigations on Ultraweak Photon Emission", in: F.
A. Popp, U. Warnke, H. L. König, W. Peschka (eds.) – "Electromagnetic
Bio–Information", Urban & Schwarzenberg, München, Wien, Baltimore, 1989.
5. A. G. Gurwitsch – "Die Natur des spezifischen Erregers der Zellteilung",
ROUX’ ARCHIV, vol. 100, 11–40, 1923.
6. A. G. Gurwitsch – “Das Problem der Zellteilung physiologisch betrachtet”,
Springer Verlag, Berlin, 1926.
7. A. G. Gurwitsch, Lydia D. Gurwitsch – “Über den Ursprung der
mitogenetischen Strahlen”, ROUX’ ARCHIV, vol. 105, 470–501, 1925.
8. W. Stempell – “Die unsichtbare Strahlung der Lebewesen”, Gustav Fischer,
Jena, 1932.
9. O. Rahn – “Invisible Radiations of Organisms”, Verlag von Gebrüder
Borntraeger, Berlin, 1936.
10. G. Marinesco – „Les rayons mitogénétiques”, SCIENTIA, vol LXIII, 40–44, 1938.

215
11. Gh. Marinescu – „Radiaţia mitogenetică”, Bucureşti, 1939.
12. A. G. Gurwitsch, Lydia D. Gurwitsch – “Sur le rayonnement mitogénètique
secondaire”, COMPTES RENDUS HEBDOMADAIRES DES SÉANCES DE
L’ACADÉMIE DES SCIENCES, vol. 184, 841–843, Janvier–Juin 1927.
13. W. W. Lepeschkin – “Nekrobiotische Strahlen”, PROTOPLASMA, vol. 20,
232–243, 1933.
14. L. Colli, U. Facchini – "Light Emission by Germinating Plants", IL NUOVO
CIMENTO, vol. 12, 150–153, 1954.
15. L. Colli, U. Facchini, G. Guidotti, R. D. Lonati, M. Orsenigo, O. Sommariva –
"Further Measurements on the Bioluminescence of the Seedlings", EXPERENTIA,
vol. 11, 479–481, 1955.
16. F. A. Popp, K. H. Li, Q. Gu (eds.) – "Recent Advances in Biophotons Research
and Its Applications", World Scientific, Singapore, 1992.
17. J. J. Chang, J. Fisch, F. A. Popp (eds.) – "Biophotons", Kluwer Academic
Publishers, 1998.
18. F. A. Popp, V. Beloussov – "Integrative Biophysics: Biophotons", Kluwer
Academic Publishers, 2003.
19. F. A. Popp, Nagl, K. H. Li, W. Scholtz, O. Weingärtner, R. Wolf – "Biophoton
Emission. New Evidence for Coherence and DNA as Source", CELL BIOPHYSICS,
vol. 6, 33–52, 1984.
20. F. A. Popp – "Properties of Biophotons and Their Theoretical Implications",
INDIAN JOURNAL OF EXPERIMENTAL BIOLOGY, vol. 41, 391–402, 2003.
21. T. Nissen – "Ultra-weak Photon (Biophoton) Emissions (UPE) – Background
Information", http://www.anatomyfacts.com/Research/photonc.htm#_edn1,
September 2006.
22. T. D. Stănciulescu, Daniela M. Manu – „Metamorfozele luminii. Biofotonica,
ştiinţă a complexităţii”, Edit. Peformantica, Iaşi, 2001.
23. T. D. Stănciulescu – „Terapia prin lumină: fundamente biofotonice ale medicinei
complementare”, Edit. Cristal-Concept, Iaşi, 2001.

216
 Capitolul 11
TEORIA CÂMPULUI BIOLOGIC CELULAR A LUI ALEXANDER G.
GURWITSCH

1. Neo-darwiniştii nu mai consideră că cele care suferă mutaţii şi evoluează

sunt organismele şi speciile, ci doar genele. Mai mult, totul se explică sau tinde să se
explice în biologie – în conformitate, parcă, cu un program epistemologic dinainte
stabilit şi urmat cu oarbă tenacitate – prin recursul exclusivist la gene şi la ADN, la
biochimia moleculară. “Biologia de astăzi, dominată de abordarea molecularistă
dezvoltată începând de prin 1940, este sufocată de o cantitate imensă de date
experimentale referitoare la aspecte moleculare ale funcţiilor biologice şi care
prezintă o viziune extrem de fragmentată asupra stării viului. Tocmai succesul acestei
abordări devine acum cel mai mare inamic al biologiei”, remarca biofizicianul
german Marco Bischof [1]. Iar în altă parte, acelaşi autor afirma abrupt: “Biologia a
pierdut din vedere plenitudunea vieţii, dacă nu chiar însăşi viaţa” [2, p. 17].
O consecinţă a viziunii excesiv fragmentate a reducţionismului
genetico-molecularist pare să fie aceea că organismul viu ca întreg, ca sistem ce
este mai mult decât suma părţilor sale, a dispărut ca obiect principal de studiu,
potrivindu-se zicala: “nu se mai vede pădurea din pricina copacilor”. Compoziţia
chimică şi reacţiile biochimice (oricât de complexe şi alambicate) nu pot elucida decât
parţial modul în care un organism viu îşi dobândeşte şi îşi menţine forma, organizarea
specifică şi integralitatea; în consecinţă, multe din enigmele relative la importante
procese biologice precum embriogeneza, morfogeneza sau regenerarea ţesuturilor nu
sunt descifrabile doar prin acţiunea genelor. Să luăm un singur exemplu: aşa-numitul
blastem de regenerare, ce se formează la locul leziunii atunci când este amputat, să
zicem, piciorul unei salamandre (amfibian care are capacitatea de regenerare a
membrelor sau a cozii). Blastemul de regenerare este o masă din celule primitive,
nediferenţiate, omogene şi nespecializate (încă) pentru funcţii specifice (dar având
potenţialul genetic de a se specializa în orice tip de celulă), din care, ulterior, prin
complexele procese de regenerare tisulară, se formează un nou picior. Pentru a se
forma ţesuturile noului picior, în celulele blastemice e nevoie să fie activate anumite
gene şi represate altele. De unde şi cum “ştiu” aceste celule care gene trebuie

217
represate şi care gene trebuie activate? La nivel microfizic, atomii a, b, c …. din
moleculele A, B, C … “ştiu”, într-un anume fel, că trebuie să participe la formarea
unui picior şi nu a unei cozi. Şi nu numai atât; ei trebuie să “ştie” unde să formeze
oasele, muşchii şi nervii. De unde vin aceste informaţii? Cam la fel stau lucrurile şi în
embriogeneză. Cine “spune” ADN-ului să se “exprime” într-un mod care să ducă la
formarea unui organism cu o organizare spaţială anume? “Jocul” reacţiilor
biochimice, oricât de fascinant şi acaparator ar fi, nu pare că poate furniza un răspuns
pe deplin satisfăcător. (Pentru cei acaparaţi de main-stream-ul “ştiinţei oficiale” e mai
confortabil, “mai cuminte” şi mai “productiv” ca astfel de întrebări să fie ignorate…).
2. Atunci când, în 2001, a fost anunţată desăvârşirea descifrării genomului
uman, Craig Venter (care a contribuit esenţial la această mare realizare a geneticii
moleculare) afirma că, acum, pentru a înţelege viaţa “ar trebui luat în considerare un
nivel de organizare al viului diferit – după cât se pare, non-chimic” (citat după [3]).
Dacă am fi maliţioşi, am putea spune că Venter îndeamnă la “reinventarea roţii”, căci,
pe de o parte, ideea existenţei unui nivel non-chimic de organizare (prescurtat NNCO)
la organismelor vii precum şi variatele dezvoltări conceptuale pornind de la ea au o
veche tradiţie în biologie, tradiţie ocultată de dogmele reducţionist-moleculariste, iar
pe de altă parte, “o dată cu insatisfacţia tot mai mare faţă de abordarea reducţionistă,
genetico-molecularistă, în biologie, numărul celor care dezvoltă şi susţin un tip
complet diferit de biofizică este în creştere” [4, p. 2]. În fapt, o nouă biofizică
presupune o nouă biologie, pe care unii autori nu se sfiesc s-o denumească “biologie
supramoleculară” [5], “cealaltă faţă a biologiei moleculare” [6], “biologie
nonmoleculară” [7] sau chiar aşa: “o nouă biologie” [8].
În general, adjectivul “non-chimic” din sintagma “nivel non-chimic de
organizare” poate fi înţeles în două feluri: fie caracterizând principiul metafizic ce s-ar
afla la fundamentul vieţii (precum entelehia postulată de Hans Driesch, ori elanul
vital prezumat de Henri Bergson), fie desemnând o realitate fizică necorporală de
genul câmp, supraiacentă sau subiacentă chimismului şi corporalităţii biologice. În
ambele paradigme, se consideră de către autorii diferitelor concepţii
non-moleculariste că NNCO este cel care diferenţiază viul de neviu şi conferă acea
integralitate structurală specifică sistemelor biologice, privite ca “întreguri” iar nu
drept “colecţii” de părţi componente ansamblate chimico-mecanicist şi între care nu
sunt posibile interacţiuni non-locale. Teoriile biologilor non-molecularişti sunt sau
năzuiesc să fie unele de tip holistic. Între ele sunt şi cele care încearcă să

218
conceptualizeze noţiuni “non-substanţialiste” precum cele de câmp biologic sau
biocâmp.
3. Îndeobşte, se afirmă (mai ales de către autori ruşi) că primul care a introdus
în mod explicit, încă din anul 1912, termenul de “câmp” în biologie a fost zoologul,
embriologul şi citologul Alexander Gavrilovitch Gurwitsch (ortografiat uneori
Gurvici, Gurvich, Gourvitch sau Gurvitch).
Născut în localitatea Poltava, nu departe de Harkov, în Ucraina, A. G.
Gurwitsch (n. 26 septembrie 1874 – m. 27 iulie 1954) a urmat cursuri de medicină la
Universitatea din München, pe care le-a absolvit în 1897, lucrând apoi în
laboratoarele de histologie ale Universităţilor din Strasbourg şi Berna până prin 1904.
În primii ani ai carierei de cercetător, el a căpătat renumele unui competent şi talentat
histolog, dar nimic nu anunţa încă originalitatea ideilor şi preocupărilor sale de mai
târziu. Într-o documentată lucrare consacrată vieţii şi contribuţiilor ştiinţifice ale lui A.
G. Gurwitsch, prof. Lev V. Beloussov (nepot al lui Gurwitsch), de la Universitatea de
Stat din Moscova, marchează momentul de “iluminare” trăit de acesta în anul 1904,
pe când îşi efectua serviciul militar ca medic chirurg: “În amintirile sale, Gurwitsch
(…) descrie astfel cum şi-a modificat modul de gândire: «Să presupunem că avem o
cunoaştere detaliată a unui proces biologic, cum ar fi spermiogeneza. Totuşi, aceasta
este foarte departe de a ne oferi deplina satisfacţie a ‘înţelegerii’ procesului. Dar ce
înseamnă ‘a ajunge la înţelegere’?» [9]. Aşa cum precizează Beloussov, “a ajunge la
înţelegere” însemna pentru Gurwitsch “formularea unei legi generale ce explică
întregul proces fără a-l reduce la părţile lui individuale, fiind chiar posibilă stabilirea
unei legături cauzale între ele” [9]. Peste decenii, A. G. Gurwitsch îşi exprima astfel
convingerile care i-au călăuzit după 1904 activitatea ştiinţifică:
“O invaginare a unui strat germinal poate fi explicată pe baza unei diferenţe
de presiune dintre două suprafaţe (sau laturi) ori prin mişcări celulare şi aşa mai
departe. Aceastea poate fi considerate ‘explicaţii’ până când punem întrebări asupra
originii diferenţelor de presiune sau despre mecanismele implicate în mişcarea
celulară etc. Astfel de întrebări devin obişnuite când un proces mai amplu, şi nu
componentele lui individuale, reprezintă problema principală. Să presupunem pentru
un moment că fiecare element din succesiunea A, B, C, … poate fi explicat în mod
separat, de pildă A ca o creştere a volumului, B ca o reacţie chimică etc. Oricât de
interesante ar putea părea, asemenea explicaţii sunt de o importanţă secundară faţă
de chestiunea principală: De ce există o succesiune regulată a acestor procese

219
diferite? (…) Cele mai multe probleme biologice sunt de acest tip, iar embriogeneza
este tocmai o astfel de problemă unică. Aici avem nevoie de un principiu explicator
special sau, poate, originar. (…) Un proces poate deveni accesibil explicaţiei numai
în măsura în care se reuşeşte înlocuirea înţelegerii doar a multiplicităţii
fenomenologice şi a diversităţii evenimentelor cu o imagine mai puţin diversă şi
arbitrară reflectând corect realitatea” (citat după [9].
O astfel de viziune era neobişnuită la acea vreme (în primii ani ai secolului
XX) şi îl deosebea profund pe A. G. Gurwitsch de colegii săi biologi dominaţi de o
gândire descriptivistă, ca şi de experimentaliştii ce încercau să descopere una după
alta cauzele elementare ale proceselor de dezvoltare biologică, cauze care, în opinia
lui Gurwitsch, nu erau, în sine, de importanţă generală. Originalitatea abordării de
către Gurwitsch a fenomenelor de dezvoltare biologică consta, mai întâi, într-o
amănunţită analiză cantitativă, adesea statistică, a morfogenezei, reflectată într-o serie
de lucrări publicate (majoritatea în limba germană) de el între 1910 şi 1914, pe timpul
când era (până în 1918) profesor de histologie la un colegiu din Sankt Petersburg.
Apoi, pe baza acestei analize cantitative, se putea face evaluarea influenţei
“întregului” (embrionul sau părţi ale acestuia) asupra componentelor lui (celulele),
căci, spunea Gurwitsch : “Consider proprietăţile şi manifestările «întregului» ca pe o
realitate şi cred că ele ar trebui studiate la fel precum cele ale oricărui obiect natural.
(…) Încerc să studiez participarea şi modul de acţiune al acestor factori în cele mai
comune şi mai bine studiate subiecte din biologie (citat după [9]). Prof. Beloussov
subliniază faptul că Gurwitsch concepea “întregul” nu ca pe o entitate statică, “ci ca
pe o lege dinamică invariantă legată de tot procesul de dezvoltare biologică” [9].
Conceptul de “întreg” l-a condus, în mod logic, pe Gurwitsch la cel de “câmp”,
întrucât, aşa cum arată cercetătorul israelian Michael Lipkind, “conceptul de ÎNTREG
se referă inerent la un anumit concept geometric caracterizat de COORDONATE
care determină o distribuţie spaţială a elementelor conţinute de acest întreg. Apoi,
dacă parametrii vreunui proces depind de coordonatele lui spaţiale într-un anumit
ÎNTREG, atunci un astfel de proces se produce într-un CÂMP (definirea generală a
unui principiu de câmp)” [10].
O primă etapă în programul de cercetare al lui Gurwitsch “a fost un studiu
statistic al distribuţiei statistice a diviziunii mitotice la mai multe obiecte biologice
diferite dar având geometrii precise, precum gastrula ariciului de mare, cupa optică
la păsări sau rădăcina de ceapă. Gurwitsch a descoperit că, inclusiv în cazul

220
obiectelor biologice aparent simetrice, numărul de diviziuni celulare ce se produc
simultan în cele două jumătăţi opuse era departe de a fi acelaşi; în schimb, se
relaţionau între ele fie ca aparţinând unei distribuţii gaussiene (…), fie uneia
super-gaussiene (…). Astfel, diviziunile celulare individuale apar ca fiind legate între
ele mai mult sau mai puţin randomizat şi produc rezultatul lor final în relaţie cu un
factor supra-celular ordonator sau integrator (Gurwitsch, 1910). Aceasta a fost
prima investigaţie din biologie dovedind aspectele stocastice ale unui proces regulat
de dezvoltare (…). Această lucrare de referinţă [A.G. Gurwitsch – “Über
Determinierung Normierung und Zufall in der Ontogenese”, W. ROUX’ ARCHIV
FÜR DIE ENTWICKLUNGSMECHANIK, 30, 133-193, 1910 – n. n.] poate fi
considerată ca cel mai timpuriu exemplu privind «haosul determinist»” [9].
Într-o lucrare publicată în 1912 (“Die Vererbung als
Verwirklichungsvorgang”, BIOLOGISCHE ZENTRALBLATT., 22, 458-486),
Gurwitsch încerca să formuleze criteriile implicării unui factor supracelular ordonator
în procesele bio-morfogenetice. El avansa ipoteza că “determinarea dezvoltării unei
zone embrionare de către un principiu ordonator supra-celular ar fi mai probabilă
decât determinarea de către atributele elementelor individuale (celule) dacă: 1)
dependenţa dintre proprietăţile celulelor şi poziţiile lor în raport cu un set comun de
coordonate este precisă şi simplă din punct de vedere matematic; 2) în cursul
dezvoltării se observă o creştere graduală a regularităţii şi preciziei în aranjamentul
celulelor; 3) pot fi formulate matematic mai precis contururile unei zone embrionare
sau ale întregului embrion decât forma şi aranjamentele părţilor interne [9]. Lucrarea
respectivă era prima în care Gurwitsch introducea explicit conceptul de “câmp” ca
factor ordonator supracelular ce guvernează “soarta” celulelor vii. El desemna (în
limba germană) acest câmp prin sintagmele Kraftfeld (câmp în care se exercită o
putere) sau Geschehenfeld (câmp în care evenimentele, procesele se produc într-o
manieră integrată, coordonată).
Următorul pas în programul de cercetare gurwitschian a fost făcut în lucrarea
din anul 1914 (“Der vererlungsmechanisms der Form”, W. ROUX’ ARCHIV FÜR
DIE ENTWICKLUNGSMECHANIK, 39, 516) referitoare la morfogeneza creierului
de rechin. “Aici, Gurwitsch îşi prezintă cea mai de succes demonstraţie histologică a
unei ‘legi’ care pare să fie valabilă pentru toate morfogenezele epiteliale: în straturile
epiteliale destinate să-şi schimbe forma, axele lungi ale nucleelor (şi, cum se va
dovedi ulterior, pereţii laterali) au o orientare perpendiculară nu pe suprafaţa

221
tranzientă a stratului, ci pe aceea ce se va stabili mai târziu (să spunem, după câteva
ore de dezvoltare consecutivă). Gurwitsch denumea acest fenomen ‘orientare
nucleară prognostică” şi îl considera ca dovada existenţei, într-un spaţiu ce
înconjură embrionul, a unui câmp de forţă cu suprafeţele echipotenţiale coincizând
cu configuraţia ce va fi efectiv realizată de către părţile/straturile embrionare în
timpul embriogenezei. Sinonimul pentru acest câmp de suprafaţă era ‘morphae
preformată dinamic’. Stratul epitelial era situat, pentru a spune aşa, într-un Kraftfeld
a cărui intensitate se afla «într-o relaţie inversă cu distanţa dintre celulele implicate
şi suprafaţa de acţiune a forţei» (Gurwitsch, 1914). Aceasta era pe atunci o
adevărată explicaţie pe baza ideii de câmp ce permitea predicţii legate nu numai de
orientarea nucleelor celulare, dar şi de ratele relative ale mişcărilor celulare şi de
orientarea relativă a axelor celulare din diferitele zone ale creierului” [9].
Activitatea ştiinţifică laborioasă a lui A. G. Gurwitsch a fost întreruptă de
izbucnirea primului război mondial şi a revoluţiei bolşevice din 1917, el reluându-şi
munca de cercetare în 1919, în laboratoarele Universităţii din Simferopol (Crimea). În
1922 publica primele lucrări în care termenul “câmp” apare în formularea titlurilor
(“Über den Begriff des embryonalen Feldes”, W. ROUX’ ARCHIV FÜR DIE
ENTWICKLUNGSMECHANIK, 51, 388-415; “Weiterbildung und
Verallgemeinerung des Feldbegriffes”, W. ROUX’ ARCHIV FÜR DIE
ENTWICKLUNGSMECHANIK, 122, 433-454). “De această dată, analiza a fost
aplicată la dezvoltarea florilor compozitelor şi la cea a ciupercilor. În ambele cazuri,
el [Gurwitsch] a arătat că zonele aflate în dezvoltare manifestau o exactitate gradual
crescândă a formei lor generale, în pofida considerabilelor fluctuaţii ale formelor şi
ale ratelor de creştere prezentate de părţile constituente, într-un mod similar cu cel
constatat în lucrarea anterioară despre dezvoltarea creierului de rechin. Gurwitsch
interpreta aceste observaţii ca evidenţe ale unui câmp de forţă global guvernând
comportamentul componentelor” [9]. În plus faţă de lucrarea din 1914, Gurwitsch
sugera că “un astfel de câmp este produs de însuşi organismul aflat în dezvoltare”
(citat după [9]), şi nu apărând într-un mod necunoscut în spaţiul din jurul acelui
organism.
În 1923, Gurwitsch publica o lucrare [11] în care releva descoperirea
radiaţiilor mitogenetice ce însoţesc şi influenţează diviziunile (mitozele) celulare. Un
an mai târziu este numit profesor de histologie la Universitatea din Moscova, iar din

222
1930 conduce un laborator al faimosului Institut Unional de Medicină Experimentală
din Leningrad (Petersburg).
De la descoperirea radiaţiilor mitogenetice şi până la începutul celui de-al
doilea război mondial, Alexander G. Gurwitsch se va dedica aproape în exclusivitate
studierii acestora, abandonând practic continuarea conceptualizării teoriei câmpurilor
biologice. “Dar – aşa cum precizează prof. Beloussov – întotdeauna a păstrat-o în
minte. Evidenta implicare a fenomenelor moleculare în procesele radiaţiei
mitogenetice l-au convins treptat că principiile ordinii supra-moleculare ar trebui
extinse şi la acest nivel” [9]. În lucrări de la începutul anilor 1930 precum şi într-un
volum despre bazele histologice ale biologiei [12], Gurwitsch dezvolta ideea că
structurile ordonate la nivel molecular din sistemele vii sunt departe de a se afla la
echilibru termodinamic. El denumea aceste structuri “constelaţii moleculare la
non-echilibru” (prescurtat CMNE) şi interpreta unele din datele experimentale pe care
le obţinuse în privinţa radiaţiei mitogenetice ca dovezi ale existenţei CMNE. În
terminologia actuală din teoria sistemelor auto-organizate, CMNE – considerate de
Gurwitsch ca factori esenţiali în geneza şi ordonarea “elementelor” (subsistemelor)
dintr-un sistem viu –, nu reprezintă altceva decât acele structuri disipative care ating
stări staţionare determinate de echilibre dinamice, adică de procese îndepărtate din
punct de vedere termodinamic de punctul de echilibru (a se vedea, de pildă, [13]). Şi
în această privinţă, Gurwitsch poate fi considerat un precursor.
El revine asupra chestiunii câmpurile biologice în anii plini de vicisitudini ai
celui de-al doilea război mondial şi elaborează o versiune modificată şi închegată a
teoriei sale, publicată sub forma unei cărţi în limba rusă în anul 1944 [14], a cărei
versiune franceză datează din 1947 [15]. Tot în anul 1947 apare şi ultima lui lucrare
antumă despre câmpul biologic [16]. După război, Gurwitsch se află, pentru o vreme, în
directoratul Institutului de Biologie Experimentală din Moscova, fiind însă concediat în
1948 pentru că se pronunţase în favoarea geneticienilor sovietici persecutaţi de biologul
stalinist Lâsenko. La acel moment începuse să lucreze la ultima sa carte, intitulată
provizoriu “Biologie analitică”, în care intenţiona să-şi expună şi să dezvolte concepţiile
referitoare la fenomenele de auto-organizare din sistemele biologice şi la relaţiilor dintre
aceste fenomene şi câmpul biologic. Manuscrisul neterminat al lucrării a fost publicat
abia peste decenii, în 1991 [17].
Trebuie menţionat faptul că Alexander G. Gurwitsch nu a utilizat nicăieri în cele
publicate de el termenul de “biocâmp”, ci pe cel de “câmp biologic”; dar chiar şi pe

223
acesta din urmă nu-l folosea atât de des cât s-ar părea la prima vedere; sintagmele cele
mai des întâlnite în lucrările sale fiind: “câmp al celulei”, “câmp celular” sau, pur şi
simplu, “câmp”. De altfel, în urmă cu circa 30 de ani, “L. V. Beloussov a propus să nu se
utilizeze termenul ‘biocâmp’ pentru concepţiile dezvoltate de Gurwitsch. Sunt cel puţin
două motive pentru aceasta. Mai întâi, Gurwitsch însuşi a folosit doar în mod
excepţional termenul de ‘câmp biologic” în lucrările lui. În al doilea rând, A. G.
Gurwitsch a substanţiat termenul ‘câmp biologic’ prin definiţii strict ştiinţifice şi
dezvoltări logice, în contrast cu o vagă noţiune de ‘biocâmp’, care este folosită pentru
diferite câmpuri existente în sistemele vii şi frecvent utilizată numai în mod declarativ”
[18].
În vremea din urmă, termenul de “biocâmp” pare totuşi să devină predominant –
exceptându-i fireşte pe “gurwitschieni” –, iar conceptul pe care-l desemnează poate fi şi
el “substanţiat” distinctiv pornind de la premize ştiinţifico-logice şi folosit nu doar “în
mod declarativ”. În definitiv, ambele denumiri sunt, în egală măsură, susceptibile la
confuzii şi plasări inadecvate, dacă utilizarea lor se face în contexte neriguros definite.
Ultima versiune a teoriei câmpului biologic formulată de A. G. Gurwitsch şi
perfecţionată de continuatorii săi (şi se poate vorbi de o adevărată şcoală de gândire
biologică fondată pe ideile lui) este cunoscută sub denumirea de teoria câmpului
biologic vectorial. Principalele elemente ale acestei teorii [9, 10, 14 – 21]] sunt, într-o
formă succintă, următoarele:
– Fiecare celulă vie are un câmp propriu, care se extinde dincolo de marginile ei;
existenţa acestui câmp este indicată de CMNE;
– Generarea câmpului este relaţionată cu anumite procese din nucleul celular, în
special de cele implicate de transformările cromatinei (cea mai stabilă substanţă
comparativ cu celelalte componente chimice ale celulelor biologice): “Câmpul
este asociat într-un anume fel cu moleculele de cromatină, dar numai când
acestea sunt active chimic” [14, p. 156];
– “Câmpul acţionează asupra moleculelor. El crează şi susţine în sistemele vii o
ordine moleculară specifică. Aceasta înseamnă, în opinia noastră, orice
aranjament spaţial al moleculelor care nu poate fi derivat din structurile lor
chimice, forţe Van der Waals etc. Ca urmare, ordinea moleculară este, în
general, un fenomen de non-echilibru” [14, p. 156];
– Câmpurile celulare produse de surse individuale se compun vectorial
(geometric): “în orice punct al unei grupări de celule există un singur câmp

224
 rezultat din câmpurile celulare individuale (…). De aceea, proprietăţile acestui
câmp agregat vor depinde, pe lângă alţi factori, şi de configuraţia întregului
multicelular. În loc de a postula existenţa câmpurilor supracelulare
independente, atribuim funcţia lor unui câmp reprezentând suma vectorială a
câmpurilor celulare individuale” [14, p. 156];
– “Câmpul utilizează energia eliberată în cursul reacţiilor chimice exotermice
din sistemele vii pentru a înzestra moleculele (proteine, peptide etc.) cu mişcări
ordonate, direcţionatet” [14, p. 156];
– Câmpul celulei are un caracter vectorial, dar nu şi unul manifest energetic.
Această trăsătură este dată de faptul că “moleculele (complexele moleculare)
capătă noi orientări, îşi modifică forma sau se mişcă în câmp folosind energia
potenţială pe care au acumulat-o participând la metabolismul celular, şi nu pe
seama energiei câmpului. O moleculă având surplus de energie se află într-o
stare excitată şi este susceptibilă la acţiunea câmpului. În acelaşi timp, o parte
semnificativă a energiei acumulate se transformă în energie cinetică. Când
excesul de energie este epuizat, iar molecula revine în starea neexcitată, ea nu
mai este influenţată de câmp” [18]. Cu alte cuvinte, câmpul biologic vectorial
(prescurtat VBF) îşi exercită influenţa asupra moleculelor/macromoleculelor
excitate de energia metabolică astfel încât o parte a energiei de excitaţie este
transformată direct în energie cinetică (adică în mişcare mecanică) a
moleculelor/macromoleculelor pe direcţiile vectorilor câmpului. Ceea ce
înseamnă că, în celulele vii, VBF “lucrează” contra agitaţiei termice, fiind un
factor anti-entropic. În acest sens, am putea spune că VBF nu este atât un
“câmp fizic” (în înţelesul curent al termenului), cât un “câmp informaţional”.
Pentru VBF nu este caracteristică vreo formă anume de energie, ci “comanda”
prin care o parte a energiei metabolice acumulate în moleculele excitate ale
compuşilor biochimici este transformată direct în energie de mişcare sau de
deformare a acestora. VBF nu furnizează energie în punctele din spaţiu, dar o
dirijează pe cea produsă de activitatea vitală;
– “Punctul sursă al unui câmp celular coincide cu centrul nucleului celulei, deci
câmpul este, în general, unul radial. (…) Direcţia vectorilor de câmp este
centrifugală (adică vectorii sunt direcţionaţi dinspre centrul câmpului spre
periferie)” [14, p.156];
– VBF este anizotropic, continuu şi succesiv;

225
 – Fiind intim asociat cu procese aflate departe de echilibrul terodinamic, VBF are
o natură dinamică;
– Intensitatea (capacitatea de influenţare pe care o exercită) a VBF într-un anumit
punct al celulei determină care parte din energia totală de excitaţie moleculară
se transformă în energie cinetică sau de deformare;
– Intensitatea VBF depinde direct de intensitatea metabolismului celular;
– Intensitatea VBF nu depinde de masa de cromatină, ci depinde de intensitatea
cu care se desfăşoară procesele de transformare ale acesteia;
– VBF prezintă o anumită diminuare o dată cu creşterea distanţei faţă de sursa
lui;
– “În timpul diviziunii celulare, câmpul celulei se divide de asemenea” [14, p.
156];
– Există o legătură de tip feed-back între VBF global şi consecinţele lui
morfogenetice.
Referindu-se la unele notaţii din jurnalul personal al lui Alexander G. Gurwitsch,
prof. Beloussov afirmă că acesta “a considerat ca principal scop al teoriei sale de câmp
furnizarea unui model pentru o interacţiune sinergică, non-aditivă, între elemente. Din
nefericire, aceste viziuni câteodată profunde şi presciente ale biologiei dezvoltării erau
strâns legate cu alte postulate astăzi inacceptabile ale teoriei lui din 1944” [9].
Inadecvarea teoriei lui Gurwitsch la concepţiile ştiinţifice dominante în prezent
îşi are rădăcinile, crede Beloussov, în încercarea de a rezolva problemele esenţialmente
non-liniare ale organizării biologice prin apelul la “câmpuri liniare cvasi-clasice.
Gurwitsch avea dreptate, cu mult înaintea timpului său, să pună accentul pe ordinea de
non-echilibru şi pe vectorizarea proceselor moleculare esenţiale în organismele vii. Dar,
cu siguranţă, el nu putea să prevadă că într-o teorie modernă, non-liniară, a
auto-organizării (…) o astfel de vectorizare nu necesită existenţa unui câmp cu sursă
definită” [9].
Principala diferenţă dintre concepţiile lui Gurwitsch şi cele preponderente
actualmente constă, după Beloussov, în aceea că, pentru Gurwitsch, prezenţa CMNE
relevă existenţa unui câmp exterior lor şi necesar pentru a le menţine, în vreme ce teoria
modernă a structurilor de non-echilibru consideră CMNE ca fiind auto-generatoare şi
auto-întreţinute, genereând ele însele un fel de câmp neliniar.
A. G. Gurwitsch însuşi nu credea dogmatic în teoria sa şi nu excludea, cu
onestitate, posibilitatea de a greşi. Îşi aminteşte prof Beloussov: “Într-o zi l-am găsit

226
stând trist în fotoliul său, cu un text de embriologie în mână. Când l-am întrebat ce-l
supărase, mi-a răspuns: «Oh, nu pot să deduc modelul clivajului la ariciul de mare din
teoria mea a câmpului. Şi câteodată pun la îndoială că această teorie este corectă»” [9].
Cu toate acestea, interesul crescând din ultimul timp pentru opera ştiinţifică a lui
Alexander G. Gurwitsch arată că ea reprezintă (încă) o sursă de inspiraţie pentru idei
profunde şi originale în abordarea fenomenologiei biologice.
4. Iniţial, conceptul de “câmp” a fost introdus şi utilizat în biologie ca premiză
explicativă doar pentru procesele de embriogeneză şi morfogeneză (de aceea, în
această fază, termeni precum cele de câmp biologic, câmp morfogenetic, câmp
embrionar sunt deseori interşanjabili). Deşi Hans Driesch nu a folosit în mod explicit
termenul de câmp, Marco Bischof [22] consideră că el “a fost primul care a atras
atenţia, în 1892, asupra proprietăţilor de câmp ale organismelor vii, ca o concluzie a
experimentelor sale cu ouă fertilizate de arici de mare. El a observat că, în pofida
perturbării cursului normal al primului clivaj, fiecare din cele două blastomere
formează o larvă întreagă, şi nu o jumătate, cum ar fi fost de aşteptat. Driesch a
conchis că în acest stadiu, soarta celulei nu este încă determinată, ci este o funcţie de
poziţia sa geometrică în întreg, iar dacă această poziţie este modificată, celula poate
forma părţi pe care le-ar fi format în mod normal în cursul dezvoltării. Capacitatea
oricărei părţi a unui organism viu de a se dezvolta într-un întreg – facultatea sa de
reglare – era un semn clar de proprietăţi de câmp”. Driesch a preferat să folosească
propriul său concept pentru rolul de regulator al dezvoltării organice, cel de entelehie:
“o forţă vitală pe care o considera a fi nedefinibilă în termenii fizicii şi chimiei, şi
astfel neverificabilă experimental” [22].
Într-un articol publicat în 1915, Alexander G. Gurwitsch [23] – admirator al
lui H. Driesch şi susţinător al ideilor holistice ale acestuia – recunoştea că
“argumentaţia lui Driesch (...) devine uneori cumva metafizică”, dar, în acelaşi timp,
milita pentru “vitalismul practic” ca “o metodă de investigare empirică exactă” şi îşi
susţinea dreptul, ca cercetător al fenomenelor biologice, de a introduce ceea ce numea
“postulatul de căpătâi al propriului meu «vitalism»”, respectiv cel referitor la
existenţa “factorilor spaţiali dar imateriali ai morfogenezei”, adică “preformarea
dinamică a lui morphé”. Mai târziu, aşa cum s-a văzut în cele precedente, "vitalismul
propriu" şi "practic" al lui Gurwitsch îl va conduce la elaborarea unei teorii ştiinţifice
a câmpurilor morfogenetice/biologice (teorie ce poate fi verificabilă experimental), şi
nu la o doctrină metafizică (deci pur speculativă), cum a fost în cazul lui Driesch.

227
Bibliografie
1. M. Bischof – “The History of Biological Holism and Field Theories in the 20 th
Century”, MISAHA NEWSLETTER, no. 22-23, 7-12, 1998.
2. M. Bischof – “Some Remarks on the History of Biophysics and Its Future”, in: C.
L. Zhang, F. A. Popp, M. Bischof (eds.) – “Current Development of Biophysics”,
Hangzhou University Press, 1996.
3. S. Savva – “Biofield Control System of the Organism”, URL:
http://www.whps.com/misaha/
4. M. Bischof – “Field Concepts and the Emergence of a Holistic Biophysics”, in: L.
V. Beloussov, F. A. Popp, F. A. Voeikov, R. Van Vijk (eds.) – “Biophotonics and
Coherent Systems”, Moscow University Press, Moscow, 2000.
5. H. Selye – “The Case For Supramolecular Biology”, Liveright, New York, 1967.
6. W.M. Elsasser – “The Other Side of Molecular Biology”, JOURNAL OF
THEORETICAL BIOLOGY, vol. 96, 67-76, 1982.
7. G. Albrecht-Buehler – “In Defense of ‘nonmolecular’ cell biology”,
INTERNATIONAL REVIEW OF CYTOLOGY, vol. 120, 1-21, 1990.
8. I. Jerman, A. Stern – “The Gene in Waves – The Forming of A New Biology”,
Scientific Publishing Center, Lyublyana, 1996.
9. L.V. Beloussov, J. M. Opitz, S. F. Gilbert – “Life of Alexander G. Gurwitsch and
his relevant contribution to the theory of morphogenetic fields”,
INTERNATIONAL JOURNAL OF DEVELOPMENTAL BIOLOGY, vol. 41,
771-779, 1997.
10. M. Lipkind – “Application of the Theory of Biological Field by A. Gurwitsch to
the Problem of Consciousness”, in: C. L. Zhang, F. A. Popp, M. Bischof –
“Current Development of Biophysics”, Hangzhou University Press, 1996.
11. A.G. Gurwitsch – “Die Natur des spezifischen Erregers der Zellteilung”, W.
ROUX’ ARCHIV FUR.DIE ENTWICKLUNGSMECHANIK, 100, 11, 1923.
12. A.G. Gurwitsch – “Die histologischen Grundlagen der Biologie”, Fisher, Jena,
1930.
13. G. Nicolis, I. Prigogine – “Self-Organization in Nonequilibrium Systems”, John
Wiley & Sons, New York, London, 1977.
14. A.G. Gurwitsch – “The Theory of the Biological Field” (in Russian), Sovetskaya
Nauka, Moscow, 1944.
15. A.G. Gurwitsch – “Une theorie du champ biologique cellulaire”, Bibliotheca
Biotheoretica, ser. D, vol. 11, 1-49, Leiden, 1947.
16. A. G. Gurwitsch – “The Concept of ‘Whole’ in the Light of the Field Cell
Theory”, in: A.G. Gurwitsch (ed.) – “Collection of Works on Mitogenesis and the
Theory of the Biological Field” (in Russian), USSR Academy of Medical Sciences
Publishing House, Moscow, 1947.
17. A.G. Gurwitsch – “Principles of Analytical Biology and of the Theory of Cellular
Fields” (in Russian), Nauka Publishers, Moscow, 1991.
18. O.G. Gavrish – “About Physical Nature of the Biological Field”, Conference on
Physics of Biological Systems, Kyiv, 6-10 September, 1998.
19. L.V. Belousov – “The Origin, Development and Perspectives of the Theory of the
Biological Field”, in: “Physical and Chemical Grounds of Living Phenomena
(Historical Essays” (in Russian), USSR Academy of Science, Moscow, 1963.
20. A.G. Gurwitsch – “Selected Works” (edited by L. V. Beloussov, Anna A.
Gurwitsch, S. Y. Salkind) (in Russian), USSR Academy of Medical Sciences,
Moscow, 1977.

228
21. M. Lipkind – “Can the Vitalistic Entelechia Principle Be a Working Intrument?
(The theory of the Biological Field of Alexander G. Gurwitsch)”, în : F. A. Popp,
K. H. Li, Q. Gu (eds.) – “Recent Advances in Biophoton Research and Its
Applications”, World Scientific, Singapore, New Jersey, London, Hong Kong,
1992.
22. M. Bischof – “Vitalistic and Mechanistic Concepts in the History of
Bioelectromagnetics”, in: L. V. Beloussov, F. A. Popp (eds.) – “Biophotonics:
Non-Equilibrium and Coherent Systems in Biophysics, Biology and
Biotechnology”, M. V. Lomonosov Moscow State University, Bioinform Services,
Moscow, 1995.
23. A. G. Gurwitsch – “On Practical Vitalism”, THE AMERICAN NATURALIST, vol.
49, no. 588, 763–771, 1915.

229
 Capitolul 12
CÂMPURI MORFICE. REZONANŢA MORFICĂ

1. În numărul din 24 septembrie 1981 al revistei NATURE a apărut un editorial

(nesemnat) având titlul şocant “O carte de pus pe foc?” [1]. Articolul – al cărui autor
s-a dovedit, ulterior, a fi senior-editor-ul John Maddox – se referea în termeni foarte
critici la o carte apărută în acelaşi an şi considerată “cel mai bun candidat pentru pus
pe foc din ultimii mulţi ani” [1]. Totuşi, întrucât “chiar şi cărţile rele nu ar trebui
arse”, nici cartea cu pricina “nu ar trebui arsă (...) ci aşezată cu fermitate la locul ei
în literatura aberaţiilor intelectuale” [1]. Cu alte cuvinte, deşi salvată de la autodafé,
cartea trebuia în schimb – ca să zicem aşa – “pusă la index”.
Volumul care îl ultragiase pe senior-editor-ul prestigioasei reviste ştiinţifice se
intitula “O nouă ştiinţă a vieţii. Ipoteza cauzalităţii formative” [2] – o ediţie revăzută,
adăugită şi cu subtitlul uşor schimbat a fost publicată în 1995 [3] – şi îl avea ca autor
pe biochimistul şi biologul britanic Rupert Sheldrake. Născut în 1942, el a studiat
biochimia la Clare College din Cambridge, şi, în primii ani de activitate ştiinţifică, a
elaborat lucrări “cuminţi” în această disciplină, pentru ca apoi să-şi modifice radical
concepţiile despre modul în care trebuie abordată problematica viului. “Cei mai mulţi
biologi – scrie el în prefaţa la [3] – consideră de la sine înţeles că organismele vii nu
sunt altceva decât nişte maşini complexe, guvernate numai de legile cunoscute ale
fizicii şi chimiei. Eu însumi am împărtăşit acest punct de vedere. Dar după o perioadă
de câţiva ani am ajuns să văd că o asemenea presupunere este dificil de justificat.
Atunci când atât de puţin este realmente înţeles, este deschisă posibilitatea ca cel
puţin unele din fenomenele vieţii să depindă de legi sau elemente încă nerecunscute
de ştiinţele fizice” [3, p. 9].
Reducţionismul chimico-fizicalist (sau “abordarea mecanicistă”, cum îi zice
Sheldrake) – cu toate progresele imense făcute de biochimie, biologie moleculară
genetică, biofizică, fiziologie etc. – lasă nerezolvate (sau nu poate rezolva), crede R.
Sheldrake, unele probleme referitoare la morfogeneza biologică, ştiinţa
comportamentului, originea vieţii, evoluţia biologică, psihologie, parapsihologie. De
pildă, chestiunile neelucidate privind morfogeneza biologică ar fi în număr de patru:
“Morfogeneza biologică poate fi definită ca procesul devenirii formelor
caracteristice şi specifice ale organismelor vii. Prima problemă este tocmai cea a

230
naşterii formei. Dezvoltarea biologică este epigenetică: apar noi structuri care nu pot
fi explicate prin desfăşurarea sau dezvoltarea de structuri deja prezente în ou la
începutul dezvoltării.
A doua problemă este că multe sisteme aflate în dezvoltare sunt capabile de
reglaj; cu alte cuvinte, dacă o parte a unui sistem în dezvoltare este îndepărtată (sau
dacă este adăugată o parte adiţională), sistemul continuă să se dezvolte într-un astfel
de mod încât în final rezultă o structură mai mult sau mai puţin normală.
Demonstraţia clasică a acestui fenomen a fost furnizată în anii 1890 de experimentele
lui H. Driesch cu embrioni de arici de mare. Atunci când una din celulele
embrionului foarte timpuriu aflat în stadiul bi-celular era omorâtă, celula rămasă dă
naştere nu unei jumătăţi de arici de mare, ci unui mic dar complet arici de mare. În
mod similar, organisme mici dar complete se dezvoltă după distrucţia a oricare una,
două sau trei celule din embrionii aflaţi în stadiu tetra-celular. Invers, fuziunea a
două embrioane timpurii de arici de mare are ca rezultat dezvoltarea unui unic arici
de mare gigant.
Reglajul a fost demonstrat la multe sisteme aflate în dezvoltare. Totuşi, o dată
ce dezvoltarea a avansat, această capacitate se pierde deseori după ce a devenit
determinată soarta diferitelor regiuni. Dar chiar şi în sisteme în care determinarea se
produce la un stadiu timpuriu, de exemplu la insecte, reglajul se poate produce după
injurierea oului.
Rezultate de acest fel arată că sistemele aflate în dezvoltare avansează spre un
scop morfologic, şi că ele au o anumită proprietate care specifică acest scop şi le
permite să-l atingă chiar dacă părţi ale sistemului sunt îndepărtate şi cursul normal
al dezvoltării este perturbat.
A treia problemă este cea a regenerării, fenomen prin care organismele sunt
capabile să înlocuiască sau să restaureze structuri vătămate. Plantele prezintă o
gamă uimitoare de abilităţi regenerative, ca şi multe animale inferioare (...). Chiar şi
multe vertebrate posedă surprinzătoare puteri de regenerare; de pildă, dacă
cristalinul este îndepărtat chirugical din ochiul unei salamandre de apă, un nou
cristalin se regenerează dinspre marginea irisului; în dezvoltarea embrionară
normală, cristalinul este format într-un mod foarte diferit, din piele. Acest tip de
regenerare a fost descoperit de G. Wolff, care a ales în mod deliberat un tip de
mutilare ce nu se putea produce accidental în mod natural; nu exista, prin urmare,
selecţie naturală pentru acest proces regenerativ particular.

231
 A patra problemă este pusă de simplul fapt al reproducţiei: o parte detaşată a
părintelui devine un nou organism; o parte devine un întreg” [3, p. 19 –21].
Aceste fenomene pot fi înţelese doar în termenii unor “entităţi cauzale” care,
într-un mod anume, sunt ceva mai mult decât “suma părţilor sistemelor în dezvoltare,
şi care determină scopurile proceselor de dezvoltare” [3, p. 21]. Vitaliştii – arată
Sheldrake – atribuie astfel de proprietăţi factorilor vitali, organiciştii câmpurilor
morfogenetice, iar “mecaniciştii programelor genetice” [3, p. 21]. El nu este defel
satisfăcut de paradigmele explicative oferite de geneticienii molecularişti, remarcând
chiar că aceştia, deşi se declară cu hotărîre împotriva conceptelor vitaliste, tocmai
astfel de concepte disimulează în teoriile lor:
“Conceptul de programe genetice este bazat pe o analogie cu programele care
dirijează activităţile computerelor. El implică ideea că oul fertilizat conţine un
program pre-format care într-un fel sau altul specifică scopurile morfogenetice ale
organismului şi coordonează şi controlează dezvoltarea lui spre ele. Dar programul
genetic trebuie să cuprindă ceva mai mult decât structura chimică a ADN-ului, căci
copii identice de ADN sunt transmise tuturor celulelor; dacă toate celulele erau
programate identic, ele nu s-ar fi putut dezvolta în mod diferit. Aşadar, ce este exact
conceptul de program genetic? În răspunsul la această chestiune, ideea poate doar să
se fărâmiţeze în vagi sugestii despre referitoare la interacţiuni fizico-chimice
structurate cumva în timp şi spaţiu; problema este reiterată.
Există o dificultate încă mai serioasă. Un program de computer este pus într-un
computer de o fiinţă conştientă inteligentă, programatorul computerului. Programul
este proiectat şi scris cu scopul de îndeplini un anume scop computaţional definit. În
măsura în care programul genetic este considerat ca analog cu un program de
computer, aceasta implică existenţa unei anume entităţi intenţionale ce joacă rolul
programatorului. Dar dacă se susţine că programele genetice nu sunt analoage cu
progamele de computere obişnuite, ci cu cele ale computerelor auto-reproducătoare,
auto-organizatoare, problema este că astfel de computere nu există. Şi chiar dacă ar
exista, ele ar fi trebuit să fie programate la modul cel mai elaborat de către
inventatorii lor în primul rând. Singura cale de ieşi din această dilemă este de spune
că programul genetic a fost alcătuit în cursul evoluţiei de o combinaţie de mutaţii
întâmplătoare şi selecţie naturală. Dar atunci similaritatea cu un program de
computer dispare şi analogia devine fără sens.

232
 Mecaniciştii convenţionali resping ideea potrivit căreia comportamentul
aparent orientat spre scop al organismelor aflate în dezvoltare, în procese de reglaj şi
în regenerare indică faptul că respectivele organisme sunt sub controlul unui factor
vital care le ghidează către ţintele lor morfologice. Dar în măsura în care explicaţiile
mecaniciste depind de concepte teleologice cum ar fi programele genetice sau
instrucţiunile genetice, direcţionalitatea cu scop poate fi explicată numai pentru că a
fost deja introdusă pe furiş. De fapt, proprietăţile atribuite programelor genetice sunt
remarcabil de similare cu cele cu care îşi înzestrează vitaliştii ipoteticii lor factori
vitali; în mod ironic, programul genetic pare să fie chiar el un factor vital sub o
înfăţişare mecanicistă” [3, p. 21 – 22].
2. În locul a ceea ce numeşte “abordare mecanicistă”, Rupert Sheldrake
propune propria sa teorie prin care avansează şi articulează ipoteze şi concepte
originale precum “cauzalitate formativă”, “câmp morfic”, “unitate morfică”,
“rezonanţă morfică”. Pentru a-i înţelege mai bine ideile, redăm în continuare (în
ordine alfabeticǎ, aşa cum sunt expuse în [4]), definiţiile pe care el le dă unor noţiuni
ce formează armătura teoriei sale:
• Câmp: o regiune de influenţă fizică. Câmpurile interconectează şi
interrelaţionează materie şi energie în tărâmul lor de influenţă. Materia este
legată energetic în câmpuri. Ipoteza cauzalităţii formative lărgeşte
conceptul de câmpuri fizice pentru a include câmpul morfic printre
câmpurile cunoscute de fizică.
• Câmp morfic: un câmp în interiorul şi în jurul unei unităţi morfice şi care
organizează structura caracteristică şi tiparul activităţii acesteia. Câmpurile
morfice se află la baza formei şi comportamentului unităţilor morfice de pe
toate nivelurile de complexitate. Termenul de câmp morfic include
câmpurile morfogenetice, comportamentale, sociale, culturale şi mentale.
Câmpurile morfice sunt configurate şi stabilizate prin rezonanţă morfică cu
unităţi morfice similare anterioare, care se aflau sub influenţa unor
câmpuri de acelaşi fel. Ele conţin prin urmare un gen de memorie
cumulativă şi tind să devină crescător habituale.
• Câmpuri morfogenetice: câmpuri care au un rol cauzal în morfogeneză.
În ipoteza cauzalităţii formative, ele sunt considerate drept câmpuri
morfice stabilizate prin rezonanţă morfică”.

233
• Formă: figura, configuraţia sau structura a ceva, ca distinse de materialul
alcătuirii acelui ceva.
• “Habit (= obişnuinţă): o dispoziţie corporală sau mentală; o tendinţă
stabilă de a apare sau de a se comporta într-un anumit mod, dobândit în
general prin repetare frecventă; o practică stabilă, o cutumă sau un uzaj. În
ipoteza cauzalităţii formative, natura unităţilor morfice la oricare nivel de
organizare tinde crescător să devină habituală prin repetiţie, din pricina
rezonanţei morfice.
• Informaţie: A informa înseamnă literal a pune în formă. În prezent,
informaţia este în general considerată a fi sursa formei sau ordinii în lume;
informaţia joacă rolul unei cauze formative, ca, de exemplu, în conceptul
de „informaţie genetică”.
• Ipoteza cauzalităţii formative: ipoteza că organismele sau unităţile
morfice de la toate nivelurile de complexitate sunt organizate de câmpuri
morfice, care, la rândul lor, sunt influenţate şi stabilizate prin rezonanţă
morfică de toate unităţile morfice similare anterioare.
• Memorie: capacitatea de a nu uita, de ţinere minte sau de recunoaştere.
Din punct de vedere mecanicist, memoria umană şi animală depinde de
urmele materiale din sistemul nervos. Din punct de vedere al ipotezei
cauzalităţii formative, memoria, în variatele sale forme, atât conştiente cât
şi inconştiente, este datorată rezonanţei morfice”.
• Rezonanţă morfică: influenţa structurilor precedente de activitate asupra
structurilor ulterioare similare de activitate organizate de câmpuri morfice.
Prin rezonanţă morfică, influenţele cauzale formative traversează atât
spaţiul cât şi timpul, iar aceste influenţe se presupune că nu scad cu
distanţa sau în timp, dar provin numai din trecut. Cu cât este mai mare
gradul de similaritate, cu atât este mai mare influenţa rezonanţei morfice.
În general, unităţile morfice se aseamănă strâns cu ele însele din trecut, şi
sunt supuse auto-rezonanţei cu propriile lor stări din trecut.
• Unitate morfică: o unitate de formă sau organizare, cum ar fi un atom, o
moleculă, un cristal, o celulă, o plantă, un animal, un tipar de
comportament instinctiv, un grup social, un element al culturii, un
ecosistem, o planetă, un sistem planetar sau o galaxie. Unităţile morfice

234
 sunt organizate în ierarhii de unităţi în unităţi; de pildă, un cristal conţine
molecule, care conţin atomi, care conţin electroni şi nuclee atomice, care
conţin particule nucleare, ce conţin quarkuri”.
3. Ipoteza fundamentală de la care pleacă Sheldrake şi pe care o numeşte
“ipoteza cauzalităţii formative” – expusă mai detaliat în [5] – este următoarea: dacă la
un moment t1, o entitate A se comportă într-un anumit fel, şi dacă la un moment
ulterior t2 o altă entitate asemănătoare B se află în circumstanţe similare cu cele în
care se aflase A la t1, probabilitatea ca entitatea B să se comporte într-un mod identic
va fi crescută. Prin urmare, există o memorie inerentă în natură. Această memorie se
exprimă prin câmpurile morfice, care sunt sunt câmpuri de forme şi de comportament
ce au un fel de “depozit de memorie” rezultat din formele anterioare similare.
Câmpurile morfice sunt principiile organizatoare din natură; ele – care “transportă” şi
stochează numai informaţie, şi nu energie – înregistrează într-un fel anume toate
informaţiile despre diverse evenimente, iar apoi exercită o influenţă formatoare asupra
tuturor fiinţelor, obiectelor, comportamentelor etc. similare cu cele care au generat
evenimentele respective, astfel încât noile evenimente să se încadreze predominant în
noul tipar. “Câmpul ficatului este modelat de formele ficatelor precedente, iar câmpul
unui stejar de formele şi organizarea stejarilor anteriori. (…) există o conexiune între
câmpurile similare. Aceasta înseamnă că structura câmpului are o memorie
cumulativă, bazată pe ceea ce s-a petrecut cu speciile în trecut. Această idee se aplică
nu numai organismelor vii ci şi moleculelor, cristalelor şi chiar atomilor” [6]. Se
poate face o comparaţie cu pământul neted peste care plouă. Iniţial, acesta este perfect
plan, dar apoi apa începe să sape mici şanţuri prin care se poate scurge mai repede.
Treptat, şanţurile se adâncesc şi din ce în ce mai multă apă curge prin şanţurile
formate. În această comparaţie, şanţurile sunt noile câmpuri morfice apărute, care
crează obişnuinţa ca lucrurile să decurgă preponderent într-un anumit fel, şi nu în
altul. Altfel spus, natura îşi crează propriile obiceiuri sau cutume (habit-uri), pe care,
de multe ori, le considerăm “legi ale naturii”. În ale sale “Cugetări”, Blaise Pascal
nota: “Cutuma nu este şi ea naturală? Mă tem ca natura să nu fie ea însăşi decât o
primă cutumă, după cum cutuma este a doua natură” [7, p. 51].
Memoria inerentă naturii este prezentă în dezvoltarea viului, în evoluţia sa,
precum şi în acţiunile şi interacţiunile lui. În virtutea prezenţei unei memorii
cumulative, natura lucrurilor devine, prin repetiţie, din ce în ce mai habituală. Dacă
lucrurile sunt ceea ce sunt, este pentru că au avut un trecut. Sămînţa de stejar ia, în

235
cursul dezvoltării sale, forma şi caracteristicile stejarului. Se comportă într-un mod
tipic pentru că moşteneşte natura stejarilor care au precedat-o: la bagajul genetic
chimic se adaugă “habitudinile” de dezvoltare ale nenumăraţilor stejari din trecut. Tot
aşa, dacă o rândunică caută insecte, îşi netezeşte penele, îşi construieşte cuibul, se
hrăneşte, migrează, se reproduce, ea face la fel ca toate rândunicile dinaintea ei; ea
moşteneşte memoria speciei sale.
Sheldrake are convingerea că “abordarea mecanicistă” nu este suficientă pentru
a înţelege structura şi comportamentul viului. În vreme ce această abordare atribuie
fenomenele ereditare exclusiv moştenirii genetice “ansamblate” în ADN, ipoteza
cauzalităţii formative presupune că organismele vii moştenesc de asemenea şi
câmpurile morfice ale organismelor anterioare aparţinând aceleiaşi specii. Acest al
doilea tip de moştenire intervine prin rezonanţa morfică, şi nu prin gene. Ereditatea, în
totalitatea manifestărilor ei, include atât moştenirea genetică cât şi rezonanţa morfică
a formelor anterioare similare.
4. Procesul prin care forma/structura/comportamentul unei entităţi sau a unui
sistem, ori a unei unităţi morfice este influenţată non-local (prin intermediul
câmpurilor morfice) de formele/structurile/comportamentele din trecut ale
entităţilor/sistemelor/unităţilor morfice similare este asemănător cu fenomenele de
rezonanţă; de aceea Sheldrake l-a botezat “rezonanţă morfică”. “Prin rezonanţă
morfică, tiparele de activitate în sistemele auto-organizatoare sunt influenţate de
tipare similare din trecut, conferind fiecărei specii şi fiecărui tip de sistem
auto-organizator o memorie colectivă” [8].
Există exemple de răspândire spontană a noilor habitudini la animale şi păsări,
exemple care, conform lui Sheldrake, furnizează dovezi cel puţin circumstanţiale
pentru teoria rezonanţei morfice. Unul dintre acestea este comportamentul piţigoiului
cu cap albastru, o mică pasăre comună peste tot în Marea Britanie. Până prin anii
1950, capacele sticlelor de lapte proaspǎt livrate dimineaţa la uşile englezilor erau
făcute din carton. În anul 1921, în Southampton a fost constatat un fenomen ciudat.
Când oamenii ieşeau dimineaţa să-şi ia sticlele cu lapte, ei găseau mici bucăţi de
carton în jurul sticlelor, iar caimacul de la vârful sticlei lipsea. Observaţii atente au
relevat că acestea erau făcute de piţigoii cu cap albastru, care se aşezau pe vârful
sticlei, găureau cu ciocul capacul de carton şi apoi ciuguleau caimacul. Incidentul a
stârnit un interes considerabil; apoi şi-a făcut apariţia altundeva, la circa 50 de mile
depărtare, şi în continuare la vreo 100 de mile distanţă. Ori de câte ori fenomenul se

236
ivea, începea prin a se răspândi local, pare-se prin imitaţie. Totuşi, piţigoii cu cap
albastru sunt creaturi foarte ataşate de locul unde trăiesc şi în mod normal nu se
îndepărtează de acesta mai mult de patru sau cinci mile. De aceea, diseminarea
comportamentului la distanţe mari putea fi explicat numai prin descoperirea
independentă a habitului. Habitul piţigoiului cu cap albastru a fost cartografiat peste
tot în Marea Britanie până în 1947, atunci când devenise foarte r ǎspândit. Cei care au
făcut studiul au ajuns la concluzia că habitul trebuie să fi fost „inventat” independent
de cel puţin 50 de ori. Mai mult, rata răspândirii lui s-a accelerat pe măsura trecerii
timpului. În alte părţi ale Europei în care sticlele cu lapte sunt livrate la uşă, precum
Scandinavia şi Olanda, habitul a apărut în anii 1930 şi s-a răspândit într-o manieră
similară. Aici este un exemplu de tipar comportamental care s-a extins într-un mod ce
pare să se fi accelerat în timp, şi care poate furniza un exemplu de rezonanţă morfică.
Există însă, în acest caz, o dovadă încă şi mai puternică pentru rezonanţa
morfică. Din cauza ocupaţiei germane a Olandei, furnizarea laptelui în această ţară a
încetat după 1939, fiind reluată abia în 1948. Întrucât piţigoii cu cap albastru nu
trăiesc de obicei decât doi-trei ani, probabil că în 1948 nu mai supravieţuia niciunul
din cei care fuseseră vii atunci când se făcuse ultima livrare de lapte. Totuşi, când
livrările de lapte au fost reluate în 1948, fenomenul deschiderii sticlelor de lapte de
către piţigoii cu cap albastru a apărut iarăşi în locuri foarte diferite din Olanda şi s-a
extins extrem de rapid, devenind, într-un an sau doi, din nou, larg distribuit.
Comportamentul se răspândeşte mult mai rapid şi apare independent mai frecvent a
doua oară decât prima dată. „Acest exemplu demonstrează extinderea evoluţionistă a
unui nou habit care, probabil, nu este genetic ci, mai degrabă, depinde de un soi de
memorie colectivă datorată rezonanţei morfice” [6].
Fiind un fenomen universal, rezonanţa morfică se manifestă şi în cazul structurilor
inanimate, cum sunt cristalele. Sheldrake arată că, de multe ori, chimiştii care au reuşit
să sintetizeze noi compuşi chimici se confruntă la început cu mari dificultăţi în
cristalizarea acestor substanţe. Însă, cu timpul, aceste substanţe tind să se cristalizeze cu
mai mare uşurinţă. El citează următorul exemplu dintr-o lucrare de cristalografie. O
firmă producea la una din fabricile ei cristale de cultură simple de tartrat diaminic de
etilenă crescute în rezervoare cu soluţie şi apă. De la această fabrică, cristalele erau
transportate la o alta, unde erau tăiate şi şlefuite pentru uz industrial. La un an de la
deschiderea fabricii, cristalele din rezervoarele de cultură au început să crească într-un
ritm spectaculos şi, în plus, cristale cu structură diferită aderau la acestea, dând naştere

237
unei structuri care se dezvolta şi mai rapid. Materialul care trebuia obţinut era tartratul
diaminic de etilenă anhidru, iar materialul nedorit s-a constatat a fi monohidratul
aceleiaşi substanţe. În cursul primilor trei ani de cercetare şi teste, ca şi în cursul anului
de fabricaţie, nu constatase formarea nici unei structuri a monohidratului. După aceşti
patru ani însă, monohidratul (apărut iniţial, probabil, dintr-o eroare tehnologică sau
dintr-o “însămânţare” întâmplătoare) se răspândise prin rezonanţă morfică,
generalizându-se în procesul de fabricaţie.
5. Spre deosebire de “biologia academică”, unde termenul de “câmp
morfogenetic” desemnează un ansamblu de celule prin a căror interacţiune se
formează un organ particular, Sheldrake defineşte câmpurile morfogenetice ca tipuri
speciale de câmpuri morfice ce influenţează şi sunt influenţate de structurile vii:
“Termenul de câmpuri morfice este mai general în înţelesul lui decât cel de câmpuri
morfogenetice, şi include alte tipuri de câmpuri organizatoare în plus faţă de cel al
morfogenezei; câmpurile organizatoare ale comportamentului animal şi uman, ale
sistemelor sociale şi culturale şi ale activităţii mentale pot fi considerate drept
câmpuri morfice conţinând o memorie inerentă” [5, p. 112]. Câmpurile
morfogenetice conţin informaţia necesară pentru a modela forma exactă a unei fiinţe
vii, ca parte a epigenezei sale, şi de asemenea îi imprimă comportamentul şi modul de
relaţionare cu alte fiinţe vii. În concepţia lui Sheldrake, “câmpurile morfogenetice
acţionează prin impunerea anumitor pattern-uri asupra altor tipuri de activitate
întâmplătoare sau indeterminate. De exemplu, ele determină microtubulii să
cristalizeze într-o parte a celulei şi nu în alta, deşi subunităţile din care sunt alcătuiţi
sunt prezente peste tot în celulă” [8]. Dată fiind organizarea ierarhică, o unitate
morfică de nivel mai înalt trebuie într-un fel să coordoneze aranjamentul părţilor din
care este compusă; şi face aşa prin influenţa exercitată de câmpul sâu morfogenetic
asupra câmpurilor morfogenetice ale unităţilor morfice de pe nivelurile inferioare.
De asemenea, câmpurile morfogenetice (în general, câmpurile morfice) nu sunt
fixate o dată pentru totdeauna, nu sunt imuabile, ci evoluează, sunt supuse
transformării şo proceselor “de învăţare”. “Forma” nu rămâne etern nemodificată, nici
pur iterativă; ea se schimbă, căci tot ceea ce se petrece realmente în lume va
determina generarea morfologică transmisă prin câmpurile morfice (respectiv
morfogenetice). Dacă un număr critic de indivizi ai unei specii dobândeşte o anumită
însuşire sau învaţă un anumit comportament, ceilalţi indivizi ai speciei preiau prin
rezonanţă morfică noile calităţi, chiar şi dacă între ei nu există nici un contact

238
demonstrabil în mod convenţional (adică rezonanţa morfică ar fi un gen de
“interacţiune informaţională” non-locală).
6. Activitatea cerebrală şi psihismul (individual şi colectiv) sunt şi ele domenii
ale realităţii în care se desfăşoară fenomene de rezonanţă morfică. “Câmpurile
organizatoare ale activităţii sistemului nervos sunt de asemenea moştenite prin
rezonanţă morfică, transmiţând o memorie instinctivă, colectivă. Fiecare individ
foloseşte şi contribuie la memoria colectivă a speciei. Aceasta înseamnă că noi tipare
de comportament se pot răspândi mai rapid decât ar fi fost altfel posibil. De exemplu,
dacă şobolanii dintr-o anume rasă învaţă un truc nou la Harvard, atunci şobolanii
din acea rasă vor fi capabili să înveţe mai repede acelaşi truc oriunde în lume, să
spunem la Edinburgh şi Melbourne. Există deja dovezi rezultate din experimente de
laborator (prezentate în [2, 3] – n. n.) că aşa se întâmplă realmente.
Rezonanţa unui creier cu propriile sale stări anterioare ajută de asemenea să se
explice memoriile indivizilor animali şi umani. Nu este nevoie ca toate memoriile să
fie ‘stocate’ în creier.
Grupurile sociale sunt şi ele organizate de câmpuri (…). Societăţile omeneşti au
amintiri ce sunt transmise prin cultura grupului, şi sunt cel mai explicit communicate
la repunerea în scenă a unui mit sau a unei poveşti fondatoare (…) prin care trecutul
devine prezent printr-un fel de rezonanţă cu cei care au îndeplinit înainte aceleaşi
ritualuri” [8].
7. Teoria rezonanţei morfice aplicată la chestiunea memoriei duce la ideea
existenţei unei memorii umane colective, concept foarte asemănător cu cel al
inconştientului colectiv propus cândva de Carl Gustav Jung. “Jung – afirmă
Sheldrake – gândea inconştientul colectiv ca pe o memorie colectivă, memoria
colectivă a umanităţii. El gândea că oamenii ar fi mai acordaţi între ei ca membrii ai
propriilor familii, rase şi grupuri sociale şi culturale, dar că ar exista totuşi o
rezonanţă fundamentală a întregii umanităţi: o experienţă comună de lucruri
fundamentale pe care oamenii de pretutindeni le trăiesc (cum ar fi comportamentul
parental şi diferite pattern-uri sociale şi structuri de experienţă şi gândire). Ea nu ar
fi atât o memorie provenită de la persoanele particulare din trecut cât o medie a
formelor primare de structuri ale memoriei; acestea sunt arhetipurile. Noţiunea lui
Jung de inconştient colectiv se potriveşte foarte bine în contextul abordării generale
pe care o avansez. Teoria rezonanţei morfice ar conduce la o radicală reafirmare a
conceptului jungian de inconştient colectiv” [6]. Principala diferenţă dintre viziunea

239
lui Jung şi demersul lui Sheldrake “este că ideea lui Jung (de inconştient colectiv – n.
n.) a fost aplicată la experienţa umană şi memoria colectivă umană. Ceea ce susţin
eu – spune Sheldrake – este că un principiu foarte similar operează în tot universul,
nu numai pentru fiinţele umane. Dacă tipul de deplasare radicală de paradigmă
despre care vorbesc are succes în biologie – dacă ipoteza rezonanţei morfice este fie
şi numai aproximativ corectă – atunci ideea lui Jung a inconştientului colectiv ar
deveni o idee fundamentală în ştiinţă. Comceptele de câmp morfogenetic şi de
inconştient colectiv ar modifica complet contextul psihologiei moderne” [6].
8. Deocamdată (cel puţin), speranţele lui Sheldrake ca ideile sale să producă o
deplasare radicală de paradigmă în biologie nu s-au împlinit. Ipotezele lui nu sunt
văzute cu ochi buni de corifeii şi coribanţii “ştiinţei oficiale”. Argumentele prezentate
de el sunt fie răstălmăcite, fie, pur şi simplu, ignorate – ajungându-se chiar până la un
fel de ostracizare a biologului britanic printre colegii săi de breaslă.
Acuzat că încearcă să reintroducă magia în “cetatea” ştiinţei, Sheldrake este
declarat eretic. “Argumentarea lui Sheldrake este un exerciţiu de pseudo-ştiinţă. Mulţi
cititori (ai cărţii [2] – n. n.) vor fi rămas cu impresia că Sheldrake a reuşit să
găsească un loc pentru magie în discuţia ştiinţifică – şi într-adevăr, acesta a fost
poate unul din obiectivele scrierii unei astfel de cărţi” [1], declara ritos John Maddox
în 1981. Acelaşi vajnic apărător al establishment-ului ştiinţific îşi reitera. peste ani,
idiosincrazia, într-un interviu acordat BBC-ului în 1994: “Sheldrake propune magia
în locul ştiinţei, şi acest lucru poate fi condamnat în exact aceleaşi limbaj pe care
papii l-au folosit pentru a-l condamna pe Galilei, şi pentru aceleaşi motive: asta este
o erezie” (conform [9]). Dar comparaţia nu este prea fericit aleasă: dacă numele lui
Galileo Galilei s-a înscris cu majuscule în istoria cunoaşterii omeneşti, cine mai ştie
astăzi cum se numesc cei care l-au condamnat ca eretic?… Din fericire, acum sunt
alte vremuri decât cea a lui Galilei. Sheldrake poate spune fără teamă şi cu voce tare:
“e pur si muove”, chiar dacă concepţiile lui s-ar putea dovedi eronate.

Bibliografie
1. *** – “A Book for Burning?”, NATURE, vol. 293, no. 5830, 245–246, 1981.
2. R. Sheldrake – “A New Science of Life: The Hypothesis of Formative Causation”,
Blond & Briggs, London, 1981.
3. R. Sheldrake – “A New Science of Life: The Hypothesis of Morphic Resonance”,
Park Street Press, Rochester, Vermont, 1995.
4. http://www.sheldrake.org/glossary/

240
5. R. Sheldrake – “The Presence of the Past: Morphic Resonance and Habits of
Nature”, Collins, London, 1988.
6. R. Sheldrake – “Mind, Memory and Archetype. Morphic Resonance and the
Collective Unconscious”, PSYCHOLOGICAL PERSPECTIVES, vol. 18, no. 1,
9–25, 1987.
7. Pascal – “Cugetări”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1992.
8. R. Sheldrake – “Morphic Fields and Morphic Resonance”, ENTELECHY: MIND
AND CULTURE, Spring/Summer 2005.
9. “Rupert Sheldrake”, Wikipedia.

241
 Capitolul 13
ALTE IPOTEZE ŞI TEORII PRIVIND BIOCÂMPUL

1. Iniţial, conceptul de “câmp” a fost introdus şi utilizat în biologie ca premiză

explicativă doar pentru procesele de embriogeneză şi morfogeneză (de aceea, în
această fază, termeni precum cele de câmp biologic, câmp morfogenetic, câmp
embrionar sunt deseori interşanjabili). Deşi Hans Driesch nu a folosit în mod explicit
termenul de câmp, M. Bischof consideră că acesta a fost primul care a atras atenţia, în
1892, asupra proprietăţilor de câmp ale organismelor vii, ca o concluzie a
experimentelor sale cu ouă fertilizate de arici de mare. Driesch a constatat că, în
pofida perturbării cursului normal al primului clivaj, fiecare din cele două blastomere
formează o larvă întreagă, şi nu o jumătate, cum ar fi fost de aşteptat. Driesch a
conchis că în acest stadiu, soarta celulei nu este încă determinată, ci este o funcţie de
poziţia sa geometrică în întreg, iar dacă această poziţie este modificată, celula poate
forma părţi pe care le-ar fi format în mod normal în cursul dezvoltării. „Capacitatea
oricărei părţi a unui organism viu de a se dezvolta într-un întreg – facultatea sa de
reglare – era un semn clar de proprietăţi de câmp” [1]. Driesch a preferat să
folosească propriul său concept pentru rolul de regulator al dezvoltării organice, cel de
entelehie, un fel de „forţă vitală” pe care o considera a fi nedefinibilă în termenii
fizicii şi chimiei, şi astfel neverificabilă experimental.
Într-un articol publicat în 1915, Alexander G. Gurwitsch [2] – admirator al lui
H. Driesch şi susţinător al ideilor holistice ale acestuia – recunoştea că “argumentaţia
lui Driesch (...) devine uneori cumva metafizică”, dar, în acelaşi timp, milita pentru
“vitalismul practic” ca “o metodă de investigare empirică exactă” şi îşi susţinea
dreptul, ca cercetător al fenomenelor biologice, de a introduce ceea ce numea
“postulatul de căpătâi al propriului meu «vitalism»”, respectiv cel referitor la
existenţa “factorilor spaţiali dar imateriali ai morfogenezei”, adică “preformarea
dinamică a lui morphé”. Mai târziu, aşa cum s-a văzut în cele precedente, vitalismul
propriu şi practic al lui Gurwitsch îl va conduce la elaborarea unei teorii ştiinţifice a
câmpurilor morfogenetice/biologice (teorie ce poate fi verificabilă experimental), şi
nu la o doctrină metafizică (deci pur speculativă), cum a fost în cazul lui Driesch.
2. Independent (se pare) de Alexander G. Gurwitsch, embriologul german
Hans Spemann foloseşte şi el, în prima parte a anilor 1920, noţiunea de câmp, în
încercarea de a explica rezultatul unui experiment pe care îl efectuase împreună cu H.

242
Mangold, şi propune conceptul de “câmp de organizare”, ce a făcut mai apoi
“carieră” în embriologie sub sintagma “organizator” (organizer, în limba engleză).
Prin termenul organizer se desemnează “o parte vie a unui embrion care exercită un
stimul morfogenetic asupra altei sau altor părţi, influenţându-le diferenţierea
morfologică” [3, p. 686]. Experimentul lui Spemann şi Mangold “a constat în
transplantarea buzei superioare … (a blastoporului stadiului de gastrulă la
embrionul de salamandră) … de la un embrion, donorul, la partea ventrală a altui
embrion, gazda. Pentru a se putea distinge, la microscop, între ţesuturile donorului şi
cele ale gazdei, ca donori au fost aleşi embrioni de la o specie nepigmentată, iar ca
gazde, embrioni de la o specie pigmentată. Spre surpriza experimentatorilor, la trei
zile după transplantare, un embrion secundar aproape complet se formase în zona
ventrală a embrionului gazdă… Remarcabila trăsătură a buzei superioare a
blastoporului, o mică bucată de ţesut, de a produce un întreg embrion o desemnează
ca organizer” [4, p. 6-7]. Prin urmare, putem spune că organizer-ul, deşi este un
fragment foarte mic de ţesut, are proprietăţi holografice, deoarece un conţine
informaţiile şi potenţele de a produce/genera un întreg embrion. De menţionat că
Spemann lega conceptul de organizer de cel de inducţie embrionară şi sublinia, pe
lângă influenţele chimice, rolul deţinut de “factori fizici precum tensiunea, stările
electrice şi radiaţiile care sunt extensiv luaţi în considerare în conceptualizarea
câmpului fizic” (citat după [4]).
3. În anul 1926, biologul austriac Paul Weiss a dedus un concept propriu de
câmp biologic din experimente (multe dintre ele efectuate chiar de el) asupra
embriogenezei şi regenerării biologice. Ulterior, într-o carte publicată în 1939, P.
Weiss şi-a dezvoltă ideile despre câmpul biologic, pe care-l considera ca principiu
organizator valabil pentru toată embriologia.
În lucrarea din 1926 – comentată în [5] – Weiss vorbea şi el despre un „câmp
de organizare” (biologică), care semnificând totalitatea şi unitatea facultăţilor de
acţiune în aranjamentul lor bio-tipic. Câmpul respectiv apare astfel ca unitate de
acţiune; componentele sale nu au existenţă izolată. Activităţile câmpului sunt
localizate, adică ele diferă de la un loc la altul; chiar prin aceasta, ele determină
multiplicitatea proceselor elementare. Acţiunea exercitată asupra fiecărui element
material depinde de poziţia acestuia în câmp; ea este determinată de coordonatele
câmpului. Acţiunea câmpului are în fiecare punct o calitate, o direcţie şi o intensitate
determinate. Nu este vorba deci de un câmp vectorial în sensul strict pe care termenul

243
îl are în fizică: variaţia calitativă în spaţiu este cea care distinge câmpul de
organizare de câmpurile fizice „obişnuite”. (Accentul pus de Weiss pe determinaţiile
calitative ale câmpului de organizare biologică este echivalent, astăzi, cu sublinierea
caracterului informaţional al biocâmpului).
Câmpul e definit după efectele sale. El dobândeşte evidenţă din momentul în
care se poate demonstra existenţa lui în virtutea activităţilor pe care le generează şi
controlează. De aceea, numai stabilirea legilor câmpului poate justifica utilizarea
acestui concept. Legea fundamentală a câmpului de organizare poate fi formulată,
potrivit lui Weiss, în felul următor: orice perturbaţie de la starea staţionară a câmpului
este urmată de reacţii şi de deplasări interne astfel încât structura iniţială (primară) a
câmpului se conservă sau se restabileşte în noile condiţii; în acest mod, repartiţia
relativă a componentelor câmpului se menţine de la sine. Cum câmpul nu este legat de
componentele materiale (în sens fizico-chimic), ci se întinde asupra totalităţii
materialului embrionar prezent, înlăturarea sau adiţionarea de material neorganizat
duce la instalarea câmpului, cu structura sa tipică, asupra întregului ansamblului astfel
redus, respectiv, augumentat.
În cartea din 1939, P. Weiss [6] distingea şapte proprietăţi fundamentale ale
câmpurile biologice/morfogenetice (pe care le ilustra cu exemple din embriologia
experimentală):
– Activitatea câmpului este invariabil legată de un substrat material.
– Un câmp este o entitate şi nu un mozaic. Structura sa are capacitatea de
autoconservare, fiind stabilă şi constituind pattern-ul câmpului ce poate fi
restaurat în forma lui tip originară.
– Câmpurile, cel puţin în formele lor cele mai specializate, au proprietăţi de
heteroaxialitate şi heteropolaritate. Structura lor variază cu coordonatele spaţiale
şi cu cele două sensuri ale aceleiaşi axe.
– O zonă în care se desfăşoară activităţi ce relevează un caracter de câmp
poate fi numită „district de câmp” (field district). Un câmp ca totalitate este o
proprietate a districtului luat ca totalitate.
– Atunci când masa unui district de câmp câmp este micşorată ori crescută,
structura câmpului nu este afectată ca totalitate.
– Sciziunea unui district de câmp în două părţi egale lasă pe fiecare dintre ele
în posesia unui câmp proporţional complet, echivalent ca structură cu câmpul
singular originar.

244
 – Din fuziunea a două districte de câmp poate rezulta un câmp de aceeaşi
structură ca a fiecăruia din cei doi contributori. „Dacă cele două câmpuri au
caractere diferite sau diferă în ceea ce priveşte axele lor de orientare, masa
coalescentă este controlată în anumite părţi de unul din câmpuri, iar în altele de
celălalt câmp. Nu se formează niciodată o rezultantă intermediară” [6, p. 294].
Sistemul este discret.
P. Weiss sublinia faptul că: „destinul unei celule individuale depinde de
câmpul local particular unde ajunge să se afle; câmpul local însuşi a fost între timp
segregat dintr-un câmp mai precoce, mai generalizat şi de un ordin mai ridicat” [6, p.
295].
Deşi avea unele îndoieli asupra folosirii în scop analitic şi concret-explicativ a
conceptului de câmp în biologie/embriologie, Weiss considera că utilitatea lui se putea
dovedi considerabilă pentru a se pune în ordine un grup de fenomene observate şi că
„la urma urmei, câmpul nu este o ficţiune, ci trebuie să corespundă unei existenţe
reale” [6, p. 292].
Aşa cum se comentează în [7], conceptul de câmp biologic propus de Weiss
“se baza pe pura evidenţă empirică”, biologul austriac ajungând la “concluzia
potrivit căreia câmpul are atributele individualităţii, heteropolarităţii şi gradaţiei. Pe
lângă aceasta, nu numai că cele mai multe fenomene ale dezvoltării biologice
prezintă aceste proprietăţi de câmp, dar câmpul însuşi are o existenţă reală, fizică.
(…) Aceasta înalţă câmpul la «demnitatea unui obiect de cercetare» şi impune
studierea lui la fel ca în cazul oricărui alt fenomen natural nou descoperit”.
4. Pe lângă conceptele de câmp biologic precum cele ale lui Spemann şi Weiss,
a fost propus şi un model înrudit, cel al gradientului de câmp. „Un astfel de
gradient combină conceptul de câmp morfogenetic cu conceptul de gradient. (...)
Acest concept avea trei surse. Mai întâi, era ipoteza gradientului a lui Boveri,
conform căreia concentraţiile diferite de substanţe puteau determina soarta celului.
În al doilea rând erau experimentele lui Swett (1923) care au arătat că maxima
capacitate de formare a membrului anterior se află în regiunea anterodorsală a
câmpului membrului anterior şi scade treptat de acolo spre restul câmpului. În al
treilea rând, experimente privind regenerarea la viermii planaria au indicat că
regenerarea de către un grup particular de celule a unui cap ori a unei cozi depinde
numai de locul unde sunt ataşate. Dacă celulele erau ataşate la capătul anterior, ele
deveneau cap; dacă erau ataşate la capătul posterior, deveneau coadă. Mai mult,

245
dacă atât capul cât şi coada planariei erau tăiate, oricare din celulele din zona
anterioară formau capul; oricare din celulele din zona posterioară formau coada.
Natura de tip câmp a acestui fenomen a fost demonstrată prin efectuarea de secţiuni
adânci în regiunea capului. Dacă era împiedicată re-fuziunea, fiecare porţiune forma
un cap nou şi complet. Child (1915, 1941) a dovedit că exista un gradient axial al
acestui potenţial de regenerare. Procentul de animale capabile să-şi regenereze
capetele scădea pe măsură ce creştea distanţa locului de amputaţie faţă de capătul
anterior” [7].
Sintetizând şi combinând concepţiile lui Gurwitsch, Spemann, Weiss şi alţii, J.
Needham dădea următoarea definiţie (cu accente de tip sistemico-informaţionale)
noţiunii de câmp morfogenetic: “Un câmp morfogenetic este un sistem ordonator
astfel încât poziţiile avute de entităţi instabile într-o parte a sistemului sunt într-o
relaţie definită cu poziţiile altor entităţi instabile din alte părţi ale sistemului. Efectul
de câmp este reprezentat de mai multe poziţii de echilibru ale lor. Un câmp este legat
de un substrat particular din care ia naştere un pattern dinamic. Este heteroaxial şi
heteropolar, are regiuni distincte recognoscibile şi, la fel ca un câmp magnetic, îşi
menţine pattern-ul atunci când masele regiunilor substraturilor corespunzătoare
cresc sau scad. Dacă orientarea axială este favorabilă, poate fuziona cu un pattern
similar ce aduce material nou. Gradientul morfogenetic este un caz special limită al
câmpului morfogenetic”. (citat după [8], p. 6).
8. Până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, conceptul de câmp
morfogenetic (sau embrionar) era extrem de robust printre biologi, intrând apoi
într-un declin accentuat. Cauzele acestui declin ar fi următoarele (după [9])::
Mai întâi, metodele biochimice nu erau adecvate pentru a permite
embriologilor să analizeze proprietăţi de câmp precum polaritatea membrelor,
modelarea neurală sau inducerea structurării cristalinului. În al doilea rând, se
produsese un declin al infrastructurii ştiinţifice în Germania şi alte ţări europene.
Laboratorul lui Spemann, de exemplu, se împrăştiase în lume. În al treilea rând,
corifeii geneticii, precum Morgan, se opuneau direct conceptului de câmp
morfogenetic, în care vedeau un rival pentru explicaţia oferită de ei eredităţii. Ei au
împiedicat cu obstinaţie publicarea lucrărilor acelor cercetători care promovau
explicaţiile bazate pe ideea de câmp. În al patrulea rând, conceptul de câmp era
predominat holistic şi refractar analizei ştiinţifice din acele vremuri. Deşi Weiss şi
Spemann susţineau cu tărie că respectivele câmpuri embrionare erau entităţi fizice,

246
reale, ele nu puteau fi analizate cu tehnicile de atunci. Într-adevăr, unele din
postulatele lui Weiss din caracterizarea pe care o făcea câmpurilor morfogenetice
puneau la îndoială faptul că aceste câmpuri puteau fi accesibile analizei biochimice.
Pentru mulţi geneticieni, era o dovadă de „ştiinţă de proastă calitate”.
5. Totuşi, conceptul de “câmp embrionar/morfogenetic” a persistat într-un fel
sau altul, încercându-se adaptarea lui la progresele geneticii şi ale biologiei
moleculare. Ultima teoretizare relativă la câmpurile embrionare realizată înainte de
anii 1980 îi aparţine lui Curt M. Stern, care le considera fiind pre-modele
(prepattern-uri) ale embrionului. După ce analizează datele privind capacitatea
genelor de a regla/controla acolo şi unde se “exprimă”, el notează: “Şi totuşi acest
rezultat uimitor se potriveşte perfect cu conceptele embriologului. El a descoperit
existenţa pre-modelelor pe care le-a numit câmpuri embrionare. (…) În condiţii
normale, diferenţierea are loc numai într-o regiune limitată a întregului câmp, la un
colţ, figurat vorbind. Îndată ce o anumită diferenţiere a fost declanşată în acel colţ,
nici o altă asemenea diferenţiere nu se mai produce în câmpul mai larg” [10]. În
opinia lui Stern, respectivele câmpuri ar fi rezultatul activităţii genelor. Câmpurile
embrionare sunt considerate (dacă sunt cât de cât luate în considerare) ca epifenomene
ale exprimării genelor. Ca parte a explicaţiei genetice în embriologie, genele sunt
socotite ca fundamentale. Câmpurile, dacă există, sunt doar produse ale genelor.
Pe de altă parte, se poate spune că, de fapt, „nimic nu a distrus conceptul de
câmp morfogenetic. Nu s-au prezentat date care să argumenteze că ideea era greşită
sau că câmpurile nu există. Mai degrabă, câmpul morfogenetic a fost eclipsat şi
ignorat” [9].
După anii 1990, conceptul de câmp morfogenetic a început să fie revigorat,
îndeosebi în vederea realizării unei sinteze între biologia evoluţionistă şi biologia
dezvoltării, în care câmpul are rolul unui mijlocitor între genă şi evoluie: “La fel cum
celula este văzută ca fiind unitatea de structură şi funcţiune în corp – şi nu genele
care acţionează în ea –, câmpul morfogenetic poate fi văzut ca o unitate majoră a
modificării ontogenetice şi filogenetice. Socotind câmpul morfogenetic drept un
modul major al modificării developmentale şi evoluţionare, îl propunem, desigur, ca
pe o alternativă la modelul unicist genetic al evoluţiei şi dezvoltării. Totuşi, această
propunere nu este antagonică principiului că genele sunt importante în evoluţie şi
dezvoltare. Acest fapt nu este nicidecum negat. Dar aşa cum genele fac celulele şi
celulele formează corpul, tot aşa e nevoie mai întâi ca produsele genelor să

247
interacţioneze creând câmpuri morfogenetice pentru a-şi manifesta efectele.
Modificări în aceste câmpuri influenţează apoi căile de dezvoltare ale organismelor”
[9].
6. Cercetători precum Gurwitsch, Spemann sau Weiss nu au extins conceptul
de câmp biologic (biocâmp) şi la nivelul organismic, limitându-se în teoriile lor la
abordarea nivelului celular şi/sau al celui embrionar. De asemenea, deşi afirmau
caracterul real al existenţei câmpului biologic, nu s-au aventurat în încercarea de
stabili (sau măcar de a presupune) natura acestuia. Alţii, ca Harold Saxton Burr
(profesor de anatomie la Yale University School of Medicine) şi colaboratorii săi au
făcut acest lucru. Având ca premiză ideea că problema fundamentală a biologiei este
cea legată de organizarea sistemelor vii, Burr aprecia că fizica câmpurilor este cea mai
adecvată pentru investigarea ei, căci doctrina molecularistă – conform căreia
componentele chimice determină organizarea specifică a organismului biologic – nu
explică pentru ce o anumită constanţă structurală persistă în pofida proceselor
metabolice şi a dinamicităţii fluxurilor chimice.
Dintre teoriile referitoare la câmpurile fizice, Burr a “ales” teoria câmpului
electric ca fiind cea mai potrivită în acest sens, deoarece credea cu fermitate că viaţa
nu numai că prezintă anumite proprietăţi electrice specifice, dar şi că aceste
proprietăţi sunt manifestări ale unui “principiu de organizare” (organizing principle,
potrivit exprimării lui) ce previne căderea structurilor vii într-o stare haotică. Ca atare,
Burr, mai întâi în anul 1932 [11] şi apoi împreună cu filozoful F. S. C. Northrop în
1935 [12], a propus “teoria electro-dinamică a vieţii” (the electro-dynamic theory of
life), al cărei concept central era cel de câmp electro-dinamic complex (complex
electrodynamic field) – denumit mai târziu câmp L (L-field: field of life = câmp al
vieţii) –, “organizatorul” invizibil al sistemului biolgic. Conform acestei teorii:
“Modelul sau modul de organizare al oricărui sistem biologic este stabilit de un
câmp electro-dinamic complex care e determinat, în parte, de componenţii săi
fiziochimici atomici, şi care, în parte, determină comportamentul şi orientarea
acestor componenţi. Acest câmp este electric în sens fizic şi prin proprietăţile lui
relaţionează entităţile sistemului biologic într-un pattern caracteristic şi este el
însuşi, în parte, un rezultat al existenţei acestor entităţi. În plus faţă de stabilirea
pattern-ului, el trebuie să menţină pattern-ul în mijlocul fluxului fiziochimic; de
aceea, el trebuie să regleze şi să controleze fiinţele vii. Trebuie să fie mecanismul,
rezultatul a cărui activitate este integralitatea, organizarea şi continuitatea. Câmpul

248
electro-dinamic este, deci, comparabil cu entelechia lui Driesch, câmpul embrionar
al lui Spemann şi câmpul biologic al lui Weiss” [12]. (Burr şi Northrop nu cunoşteau
la acea dată, probabil, lucrările lui A. G. Gurwitsch despre câmpul biologic, căci nu-l
citează pe biologul rus). Într-un articol ulterior (în care se spune că orice organism viu
este “expresia morfologică a unui câmp electro-dinamic”) Burr scria: “Pe scurt,
această teorie susţine că, în toate mecanismele biologice, membranele celulare şi
graniţele dintre faze stabilesc gradienţi de potenţial electric în protoplasmă, iar
aceşti gradienţi astfel creaţi determină un câmp electro-dinamic în sistemul viu.
Câmpul, astfel stabilit, controlează şi reglează procesele fizico-chimice prin care se
întemeiază pattern-ul morfologic. Forţele câmpului, apreciate în termeni electrici,
devin aşadar determinatorii tiparului de organizare a organismului. Conceptul de
câmp în studiul dezvoltării biologice nu este deloc unul nou, căci a fost bine
fundamentat prin tehnicile din embriologia experimentală. Teoria câmpului
electro-dinamic încearcă să adauge o definire cantitativ-electrică a câmpului,
înlocuind prin aceasta descrierea calitativă cu măsurători rezonabil de exacte” [13].
Pentru verificarea experimentală a teoriei era, desigur, necesar să se efectueze
măsurători asupra proprietăţilor electrice ale structurilor biologice. Burr aprecia că
determinarea acestor proprietăţi “poate fi efectuată cel mai avantajos cu ajutorul
unor instrumente care înregistrează numai diferenţe de voltaj, independent de curent
şi de rezistenţa electrică” [14]. El şi colaboratorii lui au pus la punct şi au utilizat un
tip special de microvoltmetru (numit vacuum-tube microvoltmeter [15] şi conectat în
schemele de măsură la un galvanometru), de înaltă sensibilitate şi mare stabilitate,
precum şi tehnici speciale de măsurare cu care a fost posibil să se exploreze, pe o
mare varietate de forme vii, proprietăţile electrice neperturbate de modificările
rezistenţei electrice în organism şi fără disturbarea în vreun mod semnificativ a
proprietăţilor electrice inerente ale structurii investigate. Aceasta s-a realizat prin
proiectarea unui instrument care, în esenţă, era o punte electrică cu tub vidat.
Impedanţa de intrare avea ovaloare suficient de mare pentru a extrage doar un curent
minim din sistemul supus măsurătorii, fiind deci independentă de modificările de
rezistenţă din sistemul măsurat. Contactul dintre instrument şi organismul viu se făcea
prin electrozi de tip argint–argint clorurat imersaţi în soluţie salină fiziologică.
Întrucât aceşti electrozi sunt nepolarizabili şi reversibili, artefactele produse de ei sunt
reduse la minimum. Întregul aparat era ecranat şi înpământat în mod corespunzător,

249
astfel încât se poate spune, cu un bun grad de certitudine, că măsurătorile ilustrau în
mod corect diferenţele de voltaj din sistemul viu.
Având la îndemână instrumentele şi metodologia de experimentare adecvate
scopului propus, Burr a stabilit o “agendă de lucru” (pe care a urmat-o timp de câteva
decenii) sub forma a patru întrebări fundamentale, la care se putea răspunde numai
prin efectuarea a numeroase şi variate experimente:
1. Organismele vii prezintă diferenţe de potenţiale electrice relativ stabile şi care pot
fi măsurate cu o certitudine rezonabilă?
2. Gradienţii de voltaj astfel măsuraţi se constituie în anumite pattern-uri (tipare,
modele) recognoscibile?
3. Aceşti gradienţi de potenţial electric definesc un câmp electro-dinamic?
4. Dacă respectivul câmp există, el este numai un fel de “fotografie electrică” a
activităţii biologice, sau este mai mult, adică un factor ce determină pattern-ul de
organizare biologică?
La primele trei întrebări, răspunsurile, aşa cum reies din rezultatele cercetărilor
lui Burr şi ale celor care i-au urmat concepţiile ştiinţifice, sunt afirmative; în ceea ce
priveşte ultima întrebare, răspunsul pare a fi acela că aşa numitele “câmpuri
electro-dinamice” nu sunt simple produse colaterale ale activităţilor biochimice şi
fiziologice, ci exercită o influenţă asupra respectivelor procese, precum şi asupra
pattern-urilor de organizare/structurare ale organismelor vii.
Unul din primele organisme pe care Burr şi-a testat teoria şi metoda de
măsurare a fost salamandra (v. cap. 5), continuând apoi cu diferite tipuri de organisme
animale şi vegetale. Rezultatele a mii de experimente minuţioase ”au arătat că la
multe vertebrate, nevertebrate şi plante există o diferenţă de voltaj relativ constantă
între oricare două puncte. Aceşti gradienţi sunt remarcabil de stabili, au o
magnitudine considerabilă şi sunt modificaţi numai de alterări în biologia
fundamentală a organismului. Mai mult, la toate formele vii studiate, gradienţii nu
sunt haotici ci există într-un pattern bine definit ce este caracteristic speciei căreia îi
aparţine organismul şi este, într-o anumită măsură, specific individului. În general,
se poate spune că creşterea şi dezvoltarea, injuriile locale, ciclul menstrual şi
ovulaţia, precum şi incidenţa cancerului afectează profund diferenţele de voltaj în
maniere ce par specifice” [14]. Distribuţia gradienţilor de bio-potenţiale electrice
configurează câmpul electro-dinamic şi dincolo de limita geometrică a organismului.
“De aceea, nu este surprinzător că gradienţii de potenţial între cap şi coadă la

250
embrionii de Amblystoma (salamandră – n. n.) şi de păsări pot fi determinaţi cu
considerabilă certitudine nu numai atunci când electrozii fac contact direct cu
suprafaţa organismului, ci şi atunci când ei se află la distanţe de 1,5 – 2 mm de
suprafaţa embrionului. Se va observa imediat că aceasta este o confirmare izbitoare a
conceptului de câmp, pentru că distribuţia ionilor de clor în soluţia salină fiziologică
din jurul embrionului este determinată de câmpul organismului într-un astfel de mod
încât poate fi măsurată cu un voltmetru cu tub vidat” [14].
În prima parte a anilor 1940, H. S. Burr a efectuat o serie de investigaţii pentru
a stabili dacă există vreo legătură între câmpul electro-dinamic al unui sistem viu şi
constituţia genetică a acestuia, considerând că, din raţiuni de facilitate experimentală,
cele mai adecvate pentru studiu sunt organismele vegetale: “Burr în 1932 şi Burr
împreună cu Northorp în 1935 au propus o ipoteză de lucru conform căreia
semnalele electrice ce pot fi constatate pretutindeni în lumea vie indică existenţa unui
câmp electro-dinamic fundamental ale cărui forţe caracteristice impun modelarea
protoplasmei. (…) Studii efectuate în laboratorul lui Burr au tins să susţină
validitatea ipotezei de lucru. În mod special, el a arătat, în 1941, că la oul de broască
neferitilizat putea fi determinat un tipar electric caracteristic, ca şi la oul fertilizat
înainte de stabilirea formei embrionare caracteristice. S-a descoperit că axa acestui
tipar electric previziona axa longitudinală a sistemului nervos. Respectiva
descoperire sugerează că există o strânsă legătură între pattern-ul electric şi simetria
bilaterală a embrionului. Genetica a arătat că pattern-ul structural este strâns
asociat cu aranjamentul cromozomic. Prin urmare, rezultă cu mare probabilitate că
există o relaţie strânsă între tiparul electric şi constituţia genetică a organismului viu.
Investigarea acestei chestiuni e dificilă în regnul animal. Totuşi, în lumea plantelor
situaţia este mai simplă deoarece controalele genetice sunt mai uşor de impus şi
consecinţele mai uşor de observat” [16].
Burr a determinat “tiparele electrice” la seminţe de porumb zaharat din loturi
aparţinând atât unor linii genetice pure, cât şi hibride. “Tehnica folosită a fost una
standard, constând în determinarea diferenţei de potenţial electric dintre capetele
opuse de pe axa longitudinală a seminţei. Punctul de ataşare a seminţei la ştiulete a
fost invariabil pozitiv electric, iar polul opus negativ. Contactul cu sistemul a fost
făcut prin electrozi de tip argint–argint clorurat şi măsurătorile au fost efectuate cu
un microvoltmetru şi un galvanometru. Au fost realizate peste 2000 de măsurători în
condiţii riguros controlate” [16]. Datele obţinute în acest mod, prelucrate din punct

251
de vedere al semnificaţiei statistice – date care, printre altele, au indicat că mutaţia
unei singure gene conduce la modificări majore ale “schemei” bioelectrice –, l-au
determinat pe Burr să conchidă că“există o relaţie foarte strânsă între constituţia
genetică şi pattern-ul electric (...) pare foarte probabil că unul din modurile în care
cromozomii impun proiectul protoplasmei se face prin intermediul unui câmp
electromagnetic field” [16].
Având in vedere că dintre fiinţele vii copacii sunt cei mai longevivi şi practic
imobili, Burr a înregistrat, timp de douăzeci de ani, câmpurile L ale unor copaci din
zona campusului universitar din Yale şi din jurul laboratorului său din Old Lyme,
Connecticut. Pentru măsurarea gradienţilor de biopotenţial electric la un arbore, doi
electrozii erau conectaţi prin punţi saline la stratul cambium, distanţa dintre electrozi
fiind de circa 70 cm pe direcţia verticală. Burr a constatat că valorile gradienţilor de
biopotenţiale electrice astfel înregistrate variază în raport nu numai cu alternanţa
zi–noapte, dar şi cu ciclurile lunare, cu furtunile magnetice şi cu frecvenţa petelor
solare. De aici, el deducea că “forţele cosmice” au o influenţă semnificativă asupra
câmpurilor L.
Harold Saxton Burr a publicat în anul 1972 o incitantă carte (reeditată de
atunci de mai multe ori) intitulată “Blueprint for Immortality: The Electric Patterns
of Life” şi în care sunt adunate rezultatele cercetărilor şi reflecţiilor privind teoria
câmpurilor L. “Deşi aproape de neconceput de complicate, – se afirmă în această
carte – «câmpurile vieţii» sunt de aceeaşi natură ca şi cele mai simple câmpuri
cunoscute de fizica modernă şi supuse aceloraşi legi. Ca şi câmpurile din fizică, ele
sunt o parte a organizării Universului şi sunt influenţate de marile forţe din spaţiu.
Ca şi câmpurile din fizică, ele au, de asemenea, calităţi organizatoare şi direcţionale
relevate de multe mii de experimente. Organizarea şi direcţionarea, opuse direct
întâmplării, implică scopul. Astfel, câmpurile vieţii oferă dovezi pur electronice,
instrumentale, că omul nu este un accident. Dimpotrivă, el este o parte integrată în
Cosmos, învăluit în câmpurile atotputernice ale acestuia, supus legilor lui inflexibile
şi un participant la destinul şi scopul Universului” [17, p. 11–12].
7. În a doua jumatate a anilor 1950, G. D. Wassermann [18] a propus o teorie
de câmp aplicabilă morfogenezei şi comportamentelor organismelor biologice,
inspirându-se din modul în care fizicienii teoreticieni reuşesc deducerea multor
generalizări empirice (formulate pe baze pur experimentale) dintr-un singur set de
relaţii matematice de câmp. Respectiva schemă deductivă postulează iniţial o clasă de

252
câmpuri în care fiecare câmp se caracterizează printr-o anume funcţie (numită funcţie
Lagrange), legată de aspectele energetice ale câmpului, funcţie ce satisface un
principiu variaţional, cum este principiul celei mai mici acţiuni. (De precizat că, în
fizică, mărimea botezată „acţiune” – dată de produsul dintre energie şi timp –
reprezintă o măsură a schimbării stării unui sistem.). Constructele teoretice
referitoare la electroni, protoni, neutroni, neutrini, câmpuri electromagnetice, câmpuri
mezonice etc. pot fi definite în termeni de ecuaţii de câmp derivabile dintr-un astfel de
principiu variaţional, fiecare construct având asociată o funcţie Lagrange invariantă la
anumite transformări spaţio-temporale (îndeosebi, se utilizează aşa-numitele
„transformări Lorentz” introduse de teoria relativităţii). De asemenea, în teoria
câmpului din fizica modernă se postulează anumite reguli de cuantificare pentru
fiecare câmp, iar schema de cuantificare conduce la un ansamblu de rezultate
importante care se aplică tuturor câmpurilor din clasa considerată, indiferent de
particularităţile structurale.
Dacă sunt neperturbate, câmpurile rămân permanent într-una din posibilele
stări staţionare, cea mai stabilă dintre ele fiind starea fundamentală, de cea mai joasă
energie. Fiecărei stări staţionare i se asociază un nivel specific de energie, iar
nivelurile energetice pot forma fie una sau mai multe benzi continue, fie un set de
niveluri distanţate discret, ori un spectru mixt. În circumstanţe speciale, două câmpuri
pot să interacţioneze şi să schimbe energie într-un mod în care energia totală se
conservă. De exemplu, atunci când câmpul electronului unui atom trece dintr-o stare
excitată în starea fundamentală, el cedează energie unui câmp de radiaţie
electromagnetică care în felul acesta intră în excitaţie. Posibilitatea ca două câmpuri
să schimbe energie depinde de regulile de selecţie cuantice bazate pe probabilităţile de
tranziţie dintre diferitele stări energetice. Mecanica cuantică arată că numai anumite
tipuri de tranziţie sunt permise, iar altele interzise. În acest fel, regulile de selecţie
cuantice produc o direcţionalitate a tranziţiilor dintre stările staţionare care nu are
analog în fizica clasică. În plus, mecanica cuantică predicţionează că pentru două
câmpuri pot exista, în condiţii propice, stări legate. Dacă există o stare legată, ea are o
energie mai mică decât suma energiilor celor două câmpuri aflate izolate în stări
staţionare corespondente. Printre altele, teoria stărilor legate a permis să se furnizeze o
explicaţie deductivă completă pentru legăturile chimice.
G. D. Wassermann considera că există multe dovezi indirecte care sugerează
existenţa unor „procese de duplicare” pentru câmpuri. Astfel, un set de câmpuri se

253
poate „aranja” el însuşi într-un mod în care să fie în corespondenţă de „unu la unu” cu
un alt set de câmpuri, producând o copie izomorfică (dar nu neapărat identică) a celui
de-al set de câmpuri. Spre pildă, un negativ fotografic şi un pozitiv fotografic ale unei
aceleiaşi imagini, deşi nu sunt copii identice, dau o reprezentare izomorfică unică a
unui set de câmpuri moleculare (cele ale negativului) printr-un alt set de câmpuri
moleculare (pozitivul fotografic). În mod similar, „enzime precum tripsina şi pepsina,
care sunt auto-reproducătoare în prezenţa precursorilor lor tripsinogen şi
pepsinogen, sugerează că un set de câmpuri materiale legate mutual (adică
câmpurile care alcătuiesc enzima) pot deveni duplicate astfel încât să formezeze un
alt set similar de câmpuri legate mutual. În principiu, este posibil să se interpreteze
sistematic astfel de procese de duplicare în termeni de teoria cuantică a stărilor
legate” [18].
Aplicate la combinaţii de câmpuri supuse unor principii variationale,
rezultatele mecanicii cuantice permit deducerea multor „legi empirice” din fizică.
Astfel, ecuaţiile de stare pentru solide, lichide şi gaze sau ecuaţiile de transport în
cazul proceselor cinetice rezultă ca deducţii pur formale din prezumţiile fundamentale
ale teoriei de câmp pentru particule şi interacţiile dintre ele.
Succesul fizicii teoretice în derivarea legilor empirice dintr-un set iniţial foarte
redus de relaţii de clasă de câmp l-a făcut pe Wassermann să se întrebe: generalizări
referitoare la forma şi comportamentul organismelor vii, formulate iniţial doar pe baze
empirice, pot fi de asemenea deduse dintr-o aceeaşi clasă de relaţii teoretice de câmp?
Convins că răspunsul la această întrebare este pozitiv, el a încercat să argumenteze că
„generalizările empirice din embriologia experimentală, psihologie şi parapsihologie
pot fi toate deduse din aceeaşi clasă iniţială de relaţii teoretice de câmp şi reguli de
cuantificare ca şi legile empirice din fizică” [18].
Dacă o teorie fizică deductivă de câmp a morfogenezei biologice este cumva
posibilă pe aceleaşi direcţii ca şi deja existentele teorii fizice deductive de câmp
relative la sistemele inanimate, atunci ar fi de aşteptat: (1) fie ca anumite câmpuri
derivate din funcţii Lagrange deja familiare să fie suficiente ca ipoteze primare pentru
o teorie deductivă de câmp a biomorfogenezei, (2) fie ca anumite câmpuri derivate din
lagrangieni inediţi, neconsideraţi până acum, şi care aparţin aceleiaşi clase ca şi cei
deja familiari, să fie alese ca bază pentru o teorie deductivă de câmp privind
morfogeneza sistemelor vii. Wassermann opta pentru a doua alternativă, postulând:
„Câmpurile morfogenetice aparţin aceleiaşi clase ca şi deja obişnuitele câmpuri de

254
energie din fizică (câmpurile electronice, câmpurile neutronice, câmpurile protonice,
câmpurile electromagnetice, câmpurile mezonice etc.), dar nu sunt identice cu oricare
dintre acestea sau cu vreo combinaţie a lor. (…) Noile câmpuri morfogenetice,
postulate a fi Lorentz-invariante, vor fi denumite câmpuri M. Întrucât câmpurile M
fac parte din aceeaşi clasă ca şi celelalte câmpuri de energie postulate în fizică, ele
vor avea proprietăţile tipice acestei clase” [18].
Relaţia dintre câmpul M şi câmpurile materiei moleculare ale sistemului
biologic corespondent se presupune a fi în mare măsură asemănătoare cu cea existentă
între un câmp de radiaţie electromagnetică din domeniul frecvenţelor luminii vizibile
şi câmpurile materiei moleculare ale unei plăci fotografice ce este „impresionată” de
respectivul câmp de radiaţie. Câmpul de radiaţie electromagnetică modifică stările
câmpurilor materiei moleculare din placa fotografică; în mod analog, câmpul M ar
produce o perturbare a pattern-ului molecular prin modificarea stărilor moleculare ale
câmpurilor materiale organismice în conformitate cu regulile de selecţie cuantice ce
guvernează schimbul de energie. De asemenea, se presupune că energia schimbată
între un câmp M şi un câmp material molecular are valori extrem de mici (deşi
Wassermann nu menţionează explicit, teoria sa pune accent pe aspectele
informaţionale, în care nu „cantitatea” de energie a câmpurilor biologice este
esenţială, ci informaţia pe care o vehiculează acea energie). Sunt posibile două moduri
în care un câmp M poate produce modificări de stare în câmpul material molecular.
Primul este prin prezenţă pasivă, adică prin influenţarea probabilităţilor de tranziţie
din câmpurile moleculare, căci câmpul M este cuplat cu ele, putând astfel să le
modifice funcţiile proprii de stare cuantică şi, prin urmare, probabilităţile tranziţiilor
cuantice. Al doilea mod este activ, prin schimb efectiv de energie. „Pare posibil –
afirma Wassermann – să se stabilească o teorie satisfăcătoare având în vedere
ambele posibilităţi. În conformitate cu aceasta, câmpul M «ghidează» tranziţiile
câmpurilor moleculare aşa cum motorul puternic al unei maşini poate fi controlat de
un sistem de control având o energie relativ mult mai mică. Cu alte cuvinte, un câmp
M poate acţiona ca un câmp de uşoară perturbaţie ce modifică probabilităţile de
tranziţii cuantice ale câmpurilor moleculare şi modifică de asemenea, într-o anumită
măsură, energiile lor prin tranziţii active” [18].
Energia principală pentru modificările moleculare provine din energia stocată
în câmpurile moleculare ale organismului şi din mediul înconjurător molecular al
acestuia. Potrivit teoriei lui Wassermann, câmpurile M absorb succesiv energie de la

255
câmpurile materiale şi realizează astfel o „scară mobilă” de niveluri energetice.
Regulile cuantice de selecţie stabilesc care dintre posibilele tranziţii energetice sunt,
în mod efectiv, permise. În felul acesta, regulile de selecţie se constituie ca factori
cuantici directivi care decid cursul selectiv al modelării în morfogeneză.
Prin ipoteză, fiecare nivel de energie al unui câmp M este asociat cu o anumită
stare staţionară având un pattern specific în spaţiul său de configuraţie, iar acest
pattern decide «polaritatea» tiparului dezvoltării biomorfogenetice. Tranziţiile
energetice între câmpurile M şi câmpurile materiei moleculare se vor produce până
când sistemul comun atinge o stare de echilibru, sau mai degrabă de cvasi-echilibru,
indusă de legităţi statistico-cuantice. Această stare reprezintă, s-ar putea spune, „ţinta”
dezvoltării organismice. Ca urmare a unor asemenea consideraţii, Wassermann
aprecia că teoria lui „se poate dispensa de vitalistele concepţii despre «scopuri» sau
«forţe ale vieţii», ori de «elanul vital» al lui Bergson şi de constructele similare
misterioase non-fizice” [18].
Ca şi câmpurile electromagnetice, câmpurile M pot avea consecinţe
observabile numai prin modificările pe care le cauzează în câmpurile materiale. Una
din ipotezele fundamentale este că respectivele câmpuri M şi câmpurile materiale ale
organismului pot exista în stări legate mutual, astfel încât câmpurile M pot fi
„transportate” de câmpurile materiale. Mai mult, se presupune că aceste câmpuri M
există întotdeauna în mod latent, gata să intre în stări legate cu câmpuri materiale
adecvate de îndată ce cele din urmă devin disponibile. Dar care dintre multele
câmpuri M latente existente într-un ou (sau germen), de la care se va dezvolta un
organism, devine legat de un câmp molecular particular? Răspunsul, conform teoriei
lui Wassermann, depinde în întregime de structura complexului genetic al oului şi de
citoplasma lui. Numai atunci când se produce o complexitate moleculară specifică pot
intra în stări legate câmpurile M şi câmpurile moleculare. Prezenţa sau absenţa unei
gene specifice va rezulta din legarea ori absenţa legării unui câmp M prezent în mod
latent. „Sistemele vii diferă de cele inanimate în primul rând prin puterea lor de a
lega câmpuri M” [18]. Numai atunci când se produce o complexitate moleculară
specifică este posibilă intrarea câmpurilor M şi a câmpurilor moleculare în stări
legate.
Teoria câmpurilor cuantice descrie situaţii aparte în care două sisteme de
câmpuri, ce în mod obişnuit schimbă energie între ele, pot exista în stări în care nu
mai schimbă energie. Un exemplu îl reprezintă stările supraconductoare din anumite

256
materiale. Wassermann sugereazǎ cǎ între câmpurile M şi câmpurile materiale pot
exisya stǎri în care ele nu pot schimba energie. De exemplu, înainte de fertilizare,
sistemul molecular al unui ou se presupune a fi într-o stare în care nu poate schimba
energie cu un câmp M. Moleculele spermei acţioneazǎ ca nişte „amorse” prin
modificarea stǎrii cuantice a câmpului molecular al oului, care poate apoi începe s ǎ
interacţioneze cu câmpurile M „dirijoare” specifice. Altfel spus, rolul unui inductor
morfogenetic este de a permite tranziţii anterior interzise între câmpuri M specifice şi
câmpurile materiale ale oului.
Conform teoriei lui Wassermann, pluripotenţa în morfogenezǎ embrionarǎ
timpurie este determinatǎ de faptul cǎ, în primele stadii, câmpurile moleculare din
diferitele zone ale oului sunt potenţial capabile sǎ intre în aceleaşi st ǎri energetice.
Alegerea stǎrilor cuantice dintr-un numǎr fparte mare de posibile st ǎri depinde de
stǎrile actuale (reale) ale celorlalte pǎrţi ale oului şi de stǎrile câmpurilor M.
12. Matematicianul şi biologul francez Emile Pinel a elaborat o teorie a
câmpului biologic [19 – 21] pornind de la anumite consideraţii privind caracterul
aparte al spaţiului biologic, mai precis cel al structurii fundamentale a lumii vii:
celula.
„Dacă examinăm o celulă vie – scrie Pinel – constatăm existenţa unui nucleu
deformabil care se scaldă într-un domeniu numit citoplasmă şi putându-se deplasa în
acest domeniu. Dacă se provoacă o deplasare foarte mică a unui punct din nucleu,
acesta din urmă se deformează. La fel se întâmplă şi cu citoplasma dacă se provoacă
o deplasare foarte mică a oricăruia dintre punctele sale. Rezultă de aici că aceste
două domenii celulare sunt deformabile, iar spaţiul imobil, cu care suntem obişnuiţi,
lasă locul unui spaţiu deformabil, deci mult mai complex” [21, p. 137]. Pentru a intui
mai bine afirmaţiile lui Pinel, să comparăm două situaţii: dacă în spaţiul cu care
suntem obişnuiţi (spaţiul imobil) deplasăm un obiect, un pahar aflat pe o masă dintr-o
cameră, de pildă, toate celelalte obiecte rămân fixe şi nedeformate, ca şi pereţii
camerei; într-un spaţiu deformabil, mişcarea paharului ar duce la deplasarea şi
deformarea tuturor obiectelor din acel spaţiu, a mesei, a obiectelor vecine, a pereţilor
etc. În primul caz, deplasarea paharului nu modifică distanţele dintre celelalte obiecte
şi nici geometria lor; în cel de-al doilea caz, geometriile obiectelor, ca şi distanţele
dintre ele, se modifică atunci când unul sau mai multe dintre obiecte se deplasează.
Pinel arată că spaţiul biologic celular, deşi deformabil şi foarte complex,
posedă o „metrică”, fiind astfel rezonabil să se vorbească de distanţe intracelulare şi

257
deci să se efectueze anumite calcule. (Fără a intra în detalii matematico-fizice, trebuie
reamintit că metrica unui spaţiu oferă „reţeta” de calcul a distanţei dintre două puncte
din acel spaţiu). În plus, savantul francez remarcă faptul că nucleul celulei biologice
este „un spaţiu foarte mic în care se prezintă practic instantaneu dispoziţii
moleculare spaţiale. Se poate prin urmare considera că în acest spaţiu restrâns
timpul nu există ca şi coordonată. În realitate, el este înlocuit de energie” [21, p. 55].
Pe scurt, nucleul ar fi un domeniu cu trei dimensiuni spaţiale, în vreme ce citoplasma
ar avea patru dimensiuni: trei spaţiale şi una temporală; iar spaţiul citoplasmei şi
spaţiul nucleului sunt tangente. Conform ipotezelor lui Pinel, nucleul este caracterizat
de un spaţiu neeuclidian, iar citoplasma de unul euclidian.
În interiorul celulei vii se petrec o serie de fenomene care fac apel la forţe:
deformări, transporturi de molecule etc. Pinel a început crearea modelului său
matematic asupra funcţionării celulei biologice prin studierea vitezei de deplasare a
unui punct în interiorul celulei (în nucleu sau în citoplasmă). Având în vedere natura
particulară a spaţiului celular biologic, a fost condus la elaborarea unor ecuaţii
complexe. Curând, a constatat că o analogie cu fenomenologia electrică îi poate
furniza exact aceleaşi ecuaţii, cu condiţia de a introduce în formule câmpuri de un tip
particular. Această „analogie electrică” a arătat că fenomenele care se produc în
interiorul nucleului celulei pot fi descrise admiţând existenţa unui câmp intranuclear
(notat cu H), unic, denumit de Pinel „câmp fizico-psiho-biologic”. Câmpul H are o
structură complexă, fiind compus din trei câmpuri de naturi diferite, H 1, H2, H3,
fiecare dintre ele cu câte trei componente. Câmpul H ar avea, deci, 9 componente.
Pinel pune accentul pe aspectul informaţional-comunicaţional al câmpurilor H.
Pentru el, „este evident că ansamblul câmpurilor H constituie un ordinator în care
câmpul de indice 3 transmite comenzile câmpului de indice 2 către câmpul de indice
1” [19, p. 63]. Mai precis, câmpul H2 conţine în memoria lui toată informaţia de
programare celulară, câmpul H3 – transmiţând comenzile din H 2 către câmpul
executant – „se prezintă în nucleu ca un câmp de formă” [20, p. 138], iar câmpul H 1,
asemănător unui câmp magnetic, execută „ordinele” lui H2 transmise prin H3.
Una din cele mai interesante consecinţe ale ecuaţiilor din teoria lui Pinel este
că, la moartea fizică a organismului unui individ, „mor” doar două dintre câmpurile
H, nu şi al treilea. Pentru a se înţelege această aparentă bizarerie, se reaminteşte că
deplasarea unui punct în interiorul celulei se transformă, în analogia electrică, într-un

258
„voltaj” (diferenţă de „potenţial”), notat cu E, iar ecuaţia simplificată a funcionării
celulei se scrie:
E = A·H1 + B·H2 + C·(dH3/dt)
unde A, B, C sunt nişte coeficienţi constanţi; dH 3/dt reprezintă variaţia în timp a
câmpului H3. La moartea individului, nu mai există „voltaj”, E este egal cu zero.
Rezultă, desigur, că şi partea dreaptă a ecuaţiei precedente trebuie să se anuleze.
Întrucât coeficienţii A, B, C nu se pot anula, se anulează H 1, H2 şi dH3/dt. De aceea
putem spune că „mor” câmpurile H1 şi H2, dar nu şi câmpul H 3: dispare doar variaţia
sa în funcţie de timp. Altfel spus, la moartea individului, câmpul H 3 nu mai variază,
rămâne constant. Or, acest câmp are, în concepţia lui Pinel, o componentă
psihologică. Scrie savantul francez: „Este interesant să se constate că, dintre cele trei
câmpuri intracelulare, singurul care subzistă e câmpul H3. (…) [Câmpul H3] este un
câmp psihofizico-biologic; [după moarte] subzistă numai proprietăţile sale
psiho-fizice; prin urmare, după moarte, cele ce se numesc imponderale vor
supravieţui în fluxul unui câmp fizic, flux la fel de impalpabil pentru simţurile noastre
ca şi fluxul câmpului magnetic; este evident că mijloacele fizice de detecţie de care se
dispune în prezent sunt neputincioase în a-l pune în evidenţă” [20, p. 188].
14. La sfârşitul anilor 1970 şi începutul anilor 1980, biologul român Petre Jitariu
susţinea că existenţa câmpurilor biologice este asociată cu substratul substanţial
reprezentat de moleculele de proteine şi alte molecule existente în celulele vii. De
asemenea, P. Jitariu acorda o atenţie deosebită câmpurilor generate de potenţialele
electrice rezultate în structurile vii prin reacţiile de oxido-reducere; respectivele
câmpuri sunt de natură electromagnetică şi au fost denumite de Jitariu “biocâmpuri
electromagnetice”. “Existenţa acestor biocâmpuri a putut fi pusă în evidenţă prin
unele efecte primare, dar mai ales prin efectele complexe pe care le au asupra
organismelor vii şi implicit asupra biocâmpurilor lor, câmpurile electromagnetice,
îndeosebi cele de mică intensitate şi de joasă frecvenţă” [22].
După P. Jitariu, biocâmpul electromagnetic este “câmpul electromagnetic
generat de biostructuri, atât în cursul activităţii lor fiziologice normale, cât şi în stări
patologice. Elementul generator de bază, care are rolul cel mai important în geneza
câmpului, este macromolecula proteică, deşi nu putem exclude participarea şi a altor
molecule, ioni şi sarcini care fac parte din biostructuri” [22]. Asimetria structurală a
moleculei proteice îi conferă un anumit grad de polaritate electrică, din cauza faptului
că centrul de greutate al sarcinilor electricepozitive din moleculă nu coincide cu cel al

259
sarcinilor electrice negative. Pe lângă asimetria electrică există şi o asimetrie
magnetică, dependentă de distribuţia curenţilor care determină momentul magnetic.
Tocmai această asimetrie electro-magnetică – considera P. Jitariu – ar sta la baza
biocâmpului electromagnetic care interacţionează cu câmpurile electromagnetice
exterioare aplicate ca excitanţi.
În lucrarea [23], în care se încearcă o extensie conceptuală a noţiunii de
biocâmp, P. Jitariu şi V. Soran afirmă că, în general, “câmpurile pot fi clasificate în
două tipuri: a) câmpuri substanţiale, formate din mase de substanţe şi b) câmpuri
non-substanţiale, cum sunt câmpurile energetice (magnetice şi electrice) ori
câmpurile informaţionale (de exemplu câmpurile de probabilitate)”. Din această
perspectivă, biocâmpurile ar avea calitatea fundamentală de a cuprinde în structura lor
complexă şi ierarhizată “atât biocâmpuri substanţiale (proteine, acizi nucleici şi alte
substanţe organice şi anorganice), cât şi biocâmpuri non-substanţiale (biocâmpuri
electromagnetice, în esenţă energetice, şi biocâmpuri informaţionale)” [23]. În
privinţa modului de acţiune există o diferenţă esenţială între cele două tipuri de
câmpuri: câmpurile substanţiale pot acţiona strict local prin intermediul substanţei, pe
când câmpurile non-substanţiale, generate însă de substanţe, pot acţiona şi la distanţă
(uneori la distanţe foarte mari).
Alte speculaţii teoretice despre biocâmp ale celor doi autori citaţi mai sus sunt
următoarele:
– există mai multe tipuri de biocâmpuri, corespunzătoare tuturor nivelurilor de
organizare biologică;
– biocâmpul unui organism are o alcătuire ternară, conformă triadei
substanţă/energie/informaţie. “Biocâmpul trebuie să posede o bază materială de
susţinere formată din substanţă şi energie şi o bază de ordonare de natură
informaţională. Important este faptul că de îndată ce s-a constituit un biocâmp, în
virtutea însuşirilor sale integratoare, el 'învesteşte' substanţele ce intră în
componenţa lui cu energia potenţială derivată din procesele metabolice şi 'impune'
substanţelor încadrarea într-o anumită ordine. Ordinea interioară, structurală şi
dinamică, a organismelor este strâns corelată cu existenţa biocâmpului, după cum
existenţa biocâmpului poate fi greu concepută în afara unui suport format din
substanţe şi imposibil de admis în afara scurgerii unui curent de energie oricât de
slab ar fi el” [23];

260
 – biocâmpurile nu sunt nici anterioare, nici posterioare structurării
organismelor, ci “ele se formează simultan cu construcţia organismelor. Totuşi, din
punct de vedere energetic şi informaţional (...) ele pot subzista câteva vreme după
dispariţia arhitecturii substanţiale de susţinere. Câtă vreme poate dura o astfel de
existenţă non-substanţială a biocâmpurilor nu putem şti sau nu ştim deocamdată. (...)
Dar o existenţă infinită a biocâmpurilor în afara structurilor şi funcţiilor specifice
viului nu este posibilă” [23];
– biocâmpul (atât la nivel celular cât şi organismic) reprezintă “o realitate
obiectivă rezultată din integrarea câmpurilor elementelor alcătuitoare între care
considerăm că cea mai mare pondere o au câmpurile electromagnetice ale
moleculelor de proteine şi de acizi nucleici. Biocâmpul cuprinde întregul spaţiu
ocupat vremelnic de un sistem viu. El nu este static, ci dinamic fiind supus legilor
creşterii, legilor variaţiilor în timp, oscilaţiilor şi pulsaţiilor” [23];
– geneza biocâmpului poate fi abordată sub două aspecte: a) a originii
primordiale a biocâmpurilor legată de originea vieţii şi b) geneza prin ontogenie a
fiecărui câmp individual. “Există o permanenţă a biocâmpurilor de la obârşia vieţii
care s-a continuat şi continuă de-a lungul generaţiilor prin spiţele filogenetice.
Transmiterea biocâmpurilor de-a lungul erelor geologice nu a fost întreruptă decât
pentru filumurile dispărute şi ea s-a realizat prin 'condensarea' biocâmpului de
repetate ori pentru fiecare generaţie în informaţia genetică” [23];
– biocâmpul constituie rezultatul unui proiect de construcţie, proiect inclus şi
desfăşurat din informaţia ereditară;
– arhitectura organismelor nu este omogenă ci eterogenă, existând o
suprapunere ierarhică de structuri şi funcţii; o astfel de alcătuire conduce la ideea
existenţei “unui biocâmp cu mai multe centre de forţă (biocâmpul distorsionat).
Acupunctura practicată în Extremul Orient încă din antichitate poate că este, în cazul
organismului uman, cea mai elocventă dovadă a existenţei unor astfel de centre”
[23].
15. Mai recent, cercetătoarea americană Beverly Rubik de la Institute for
Frontier Science din Oakland susţine şi ea ipoteza existenţei biocâmpului, unele din
ideile sale în această privinţă fiind destul de asemănătoare cu cele ale lui H. S. Burr şi
P. Jitariu. Redăm în continuare unele extrase, care ni s-au părut mai semnificative, din
lucrările ei:

261
 – “Câmpul biologic este considerat ca un câmp holistic sau organizator
global al vieţii” [24];
– “Similar modului în care o placă holografică distribuie informaţia în
hologramă, câmpul biologic transmite informaţia prin organism şi este esenţial în
integrarea holistică a acestuia. Câmpul, biologic uman este un câmp organizator în
interiorul corpului şi emană din corp, reglând biochimia şi fiziologia corpului. (…)
Totuşi, trebuie spus că nu există un consens printre oamenii de ştiinţă în privinţa
naturii câmpului biologic (adică dacă este electromagnetic sau nu, sau dacă el constă
din componente electromagnetice împreună cu alte câmpuri necunoscute” [25];
– “Conceperea biocâmpului ca un câmp endogen, complex şi organizator al
organismului se bazează pe principiile ştiinţifice ale bioelectromagnetismului.
Biocâmpul este un câmp dinamic complex rezultând din suprapunerea componentelor
de câmp ale organismului: oscilaţiile proceselor vitale homeodinamice şi ale
câmpurilor electromagnetice generate de fiecare constituent încărcat electric al
organismului (ion, moleculă, celulă, ţesut etc.). Biocâmpul rezultat poate fi imaginat
ca o undă staţionară dinamică complexă atât în interiorul cât şi în jurul
organismului. Se presupune că acest câmp reglează procesele vitale homeodinamice.
El orchestrează activitatea componentelor organismului, în chip foarte asemănător
cu felul în care un dirijor îi conduce pe muzicienii ce interpretează o simfonie. Totuşi,
în acest caz, dirijorul şi simfonia sunt unul şi acelaşi lucru, căci viaţa este un sistem
auto-organizator. Constituenţii corpului şi interacţiunile lor dau naştere biocâmpului,
iar biocâmpul la rândul lui dirijează funcţiile componenţilor corpului” [26];
– “Ca ‘flacără a vieţii’, biocâmpul este foarte complex şi dinamic. Spre
deosebire de biomolecule, biocâmpul nu poate fi izolat sau studiat cu uşurinţă. Totuşi
putem fi încurajaţi de faptul că fizica modernă tratează multe aspecte neobservabile
ale naturii numai în mod indirect, prin efectele lor. Câmpurile sunt exemple de acest
fel. Un alt exemplu este curbura spaţio-temporală. Acestea fiind spuse, unele aspecte
ale biocâmpului pot fi direct măsurate, în vreme ce altele pot fi stabilite doar
indirect” [24].
Ca şi alţi autori, Beverly Rubik are convingerea că ipoteza biocâmpului poate
contribui la elucidarea anumitor mecanisme specifice terapiilor din medicina
complementară şi alternativă (Complementary and Alternative Medicine, prescurtat
CAM):

262
 – “Conceptul de biocâmp oferă o ipoteză unificatoare pentru explicarea
interacţiunii substanţelor sau câmpurilor cu un organism – de exemplu, cele utlizate
în anumite intervenţii din CAM. Toate substanţele radiază un compus unic de
frecvenţe electromagnetice rezonante. Dacă o substanţă (cum ar fi un supliment
alimentar, un remediu homeopatic sau un medicament) ori un câmp electromagnetic
aplicat din exterior (precum cel produs de un dispozitiv terapeutic electromagnetic)
este adus în apropierea sau în interiorul corpului unui organism, frecvenţele radiate
ar putea, în teorie, să interacţioneze cu biocâmpul organismului” [26];
– Ipoteza biocâmpului “deţine putere explicatorie pentru CAM, prezicând
faptul că multe modalităţi ale CAM acţionează în mod dinamic asupra bioreglării.
Mai mult, ea furnizează rudimentele unei fundamentări ştiinţifice a medicinii
energetice. Primul stadiu în modus operandi al acestor modalităţi terapeutice este
prezis a fi o interacţiune cu biocâmpul unei persoane. Rezultatul este un efect asupra
homeodinamicii persoanei respective, prin care se dobândeşte un nou echilibru
dinamic în auto-reglare” [26];
– “Dovezi provenite din studiul modalităţilor medicinii energetice sugerează
că biocâmpul uman poate fi de asemenea relaţionat cu sistemul punctelor şi
meridianelor de acupunctură. Un exemplu este următorul: când o substanţă
homeopatică, care e un remediu adecvat pentru un pacient, este adusă în apropierea
corpului pacientului, conductivitatea punctelor de acupunctură se modifică imediat şi
dramatic (se referă la lucrarea [27] – n. n.). Un alt exemplu (preluat din [28] – n. n.) îl
constituie răspunsul autonom vascular. Atunci când un alergen este plasat lângă
urechea pacientului, bogată în puncte de acupunctură, substanţa respectivă emite
frecvenţe rezonante care informează biocâmpul subiectului despre acest stressor, ceea
ce duce la o modificare a tensiunii în artera periferică a muşchiului neted, modificare
ce poate fi măsurată prin monitorizarea pulsului arterial brahial” [26].
Pentru a se putea obţine cât mai multe cunoştinţe despre biocâmpul uman şi
despre presupusul lui rol major în probleme de sănătate şi de tratamente medicale,
Beverly Rubik sugerează că: “avem nevoie de un ‘proiect al energiei umane’,
asemănător cu Proiectul Genomului Uman, având fonduri substanţiale şi deplinul
angajament al comunităţii cercetătorilor” [24].
16. Un original model fizic al biocâmpului, bazat pe anumite soluţii particulare
ale ecuaţiilor lui Maxwell din teoria câmpului electromagnetic şi pe interpretarea lor
informaţională, a prezentat slovenul Andrej Detela, de la Institutul "J. Stefan" din

263
Ljubljana. În concepţia acestui autor, “biocâmpul este o structură materială subtilă
care permează celulele biologice ale fiinţelor vii. El e complet diferit de lumea
atomilor şi moleculelor dar este, totuşi, o parte a aceleiaşi lumi materiale şi poate fi
explicat în termeni fizici” [29]. Detela sumarizează astfel teoria sa despre biocâmp:
“Se presupune că biocâmpul este o reţea tridimensională împletită din câmpuri
vibratorii electrice şi magnetice. Liniile acestor câmpuri sunt precum iţele subţiri
dintr-un material textile tridimensional. Aceste câmpuri electromagnetice prezintă o
organizare internă foarte complexă.
Noi am găsit un tip particular de soluţii chirale la ecuaţiile lui Maxwell, care nu
disipă energie şi conduce la structuri de câmp stabile. Aceasta este aşa-numita bază
informaţională a biocâmpului. Cele mai simple structuri de acest fel sunt nodurile
toroidale.
Atunci când o sarcină electrică cu masă foarte mică intră în biocâmpul
informaţional, se produc fenomene neliniare. When electric charge with very light
mass enters the informational biofield, non-linear phenomena take place. Aceste
fenomene neliniare se bazează pe bifurcaţii în curenţii electrici interni şi pe efecte de
rezonanţă între curenţi şi câmpuri. Noi am descoperit o evoluţie a structurii
câmpului. Această evoluţie este un proces sintropic (adică un proces anti-entropic – n.
n.), orientat în timp. Există câteva condiţii evidente pentru comportamentul sintropic
şi una dintre ele este coerenţa cuantică în stările sarcinii electrice.
Biocâmpul cuprinde întotdeauna atât baza informaţională cât şi componenta
evolutivă. Ambele sunt necesare. Prima se supune ecuaţiilor liniare ale lui Maxwell şi
prezervă forma structurală a biocâmpului. Liniaritatea conduce la superpoziţia
multor stări non-locale diferite, deci la o mare capacitate de stocare a informaţiei. A
doua este responsabilă pentru evoluţia biocâmpului de la simple noduri toroidale la
forme foarte complexe (cu multe noduri) care prezintă toate trăsăturile vieţii.
Structura biocâmpului este în strânsă corespondenţă cu structura moleculară a
organismelor vii. Nodurile discrete din reţeaua biocâmpului sunt în interacţiune cu
atomi şi molecule din celulele vii, şi de aceea biocâmpul poate regla multe procese
din celulele vii. Cei mai probabili candidaţi pentru această interacţiune structurile
moleculare chirale ale proteinelor şi nucleotidelor, de exemplu microtubulii şi
helixurile ADN” [29].
17. Biofizicianul rus Alexander P. Dubrov presupune că biocâmpul are o natură
fizică specială, fiind un “un câmp energetic sistemic” [30, 31] existent în orice

264
organism viu şi care are maximul de complexitate la fiinţele umane. Dubrov l-a
denumit “câmp biogravitaţional”, întrucât, afirmă el, acest câmp combină calităţile
câmpului gravitaţional cu unele însuşiri ale structurilor biologice. În anul 1960, pentru
prima dată, fizicianul rus V. A. Bunin definise biogravitaţia ca fiind însuşirea
organismelor vii de a produce şi de a recepţiona unde gravitaţionale. Proprietăţile
câmpurilor biogravitaţionale ar fi, după Dubrov, următoarele: “(a) Ele trebuie să
acţioneze pe distanţă scurtă sau lungă; (b) ele pot fi direcţionate şi focalizate; (c) ele
pot fi pozitive sau negative (şi cauzează, respectiv, atracţie sau repulsie); (d) ele pot
transporta informaţie; (e) ele sunt capabile să convertească energia câmpului în
materie ponderală; (f) astfel de câmpuri de forţe pot persista în absenţa sursei care
le-a dat naştere iniţial; (g) ele pot suferi tranziţii în orice altă formă de câmp şi
energie; (h) ele sunt strâns legate cu transformările grupurilor de simetrie şi cu
distorsiunea spaţiului la nivelul submolecular al structurilor biologice” [31].
Corelate cu câmpurile biogravitaţionale, sunt aşa-zisele “câmpuri
conformaţionale” care – susţine A. Dubrov – se formează atunci când se produc
modificări în configuraţiile macromoleculelor biologice, în special ale proteinelor. Pe
baza existenţei câmpurilor conformaţionale, Dubrov a încercat să explice unele
fenomene şi efecte ţinând de bioritmologie şi biogeofizică.
18. Inginerul, chimistul şi sociologul Savely L. Savva, fondatorul şi directorul
executiv al Monterey Institute for the Study of Alternative Healing Arts din Statele
Unite, dă următoarea definiţie ipotetică a biocâmpului, definiţie care, spune el,
provine din considerarea organismului viu (în speţă, cel uman) ca un sistem cibernetic
auto-controlat şi deschis din punct de vedere termodinamic: “Biocâmpul este sistemul
de control general care evoluează în dezvoltarea ontogenetică pe baza întregului
material genetic disponibil în fiecare stadiu de dezvoltare şi se diferenţiază în
biocâmpuri subordonate ale organelor, ţesuturilor şi celulelor. La nivelul
organismelor el conţine patru programe fundamentale pentru viaţă: dezvoltare,
menţinere, reproducere şi moarte, cu aspectele lor fiziologice şi comportamentale.
Mintea este o parte esenţială a biocâmpului servind aspectele comportamentale ale
tuturor programelor fundamentale şi asigurând consewrvarea speciei, a populaţiei şi
a organismului” [32].
În biocâmp sau, mai exact, în “Sistemul de Control prin Biocâmp” (Biofield
Control System, prescurtat BCS), cum îl numeşte Savva, “informaţia genetică este

265
re-codată” [33]; de asemenea, pentru a-şi îndeplini rolul reglator, BCS este un
complex sistem cibernetic, cu numeroase bucle de conexiune inversă.
La întrebarea “care este natura fizică a biocâmpului?” S. Savva răspunde prin a
postula existenţa “unei sau a mai multor interacţiuni fizice fundamentale încă
necunoscută (necunoscute), în plus faţă de forţele tare, electromagnetică şi
gravitaţională recunoscute curent în fizică, care este (sunt) capabilă (capabile) de
comunicare cu toate interacţiunile fizice fundamentale cunoscute şi cu subsistemele
de control ale organismului. Această interacţiune (sau aceste interacţiuni) pare (par)
să aibă simultan proprietăţi energetice şi informaţionale” [33]. El desemnează acest
tip încă necunoscut de interacţiune prin sintagma “interacţiune X” şi consideră că
respectiva interacţiune se manifestă îndeosebi în fenomenele parapsihologice,
respectiv în percepţia extrasenzorială şi psihokinezie. După ce trece în revistă unele
din lucrările referitoare la aceste manifestări, S. Savva concluzionează (în [46]) că
interacţiunea X:
1. Nu poate fi blocată semnificativ prin vreo ecranare fizică.
2. Produce efecte independent de distanţă, spre deosebire de câmpurile fizice
cunoscute precum câmpurile gravitaţionale centrate sau câmpurile electromagnetice.
Câmpul bioinformaţional poate fi anizotropic, asemănător cu o reţea, ceea ce explică
absenţa atenuării în proporţie inversă cu pătratul distanţei.
3. Acţionează de-a lungul legăturilor emoţionale (sai intenţionale) care trebuie
stabilite între operator şi subiect (sau obiect).
Posibilitatea ca alcătuirea complexă a biocâmpului să conţină tipuri încă
necunoscute de câmpuri fizice nu este exclusă nici de biofizicianul rus Viktor M.
Inyushin: “Un organism viu poate fi descris ca un ‘câmp biologic’ sau ‘biocâmp’, un
‘câmp’ fiind o regiune constând din linii de forţă care se influenţează între ele.
Bocâmpul are o clară formaţie spaţială şi este separat şi modelat de mai multe
câmpuri fizice, electrostatice, electromagnetice, acustice, hidrodinamice şi, foarte
posibil, de altele insuficient cercetate” [34].
19. Unii autori leagă conceptul de “biocâmp uman” cu cel de “aură” şi de
“corp/corpuri subtile”. Pentru Silvia Hartmann, de pildă, cuvântul “aură” este “un
termen metafizic care desemnează câmpul energetic uman sau biocâmpul ce
înconjoară şi se interpenetrează cu corpul fizic, cel mai dens aspect al lui. El constă
din straturi distinctive care corespund aspectelor fizic, emoţional, mental, spiritual şi
subtil ale fiinţei umane multidimensionale” [35, p. 210].

266
 La rândul lui, Don Paris descrie biocâmpul uman ca fiind “un sistem complex
multi-structurat, cu corpul fizic reprezentând cel mai de jos aspect dintre nivelurile de
control. Corpul fizic este reflexia densă a biocâmpului. Biocâmpul serveşte ca un
dispozitiv de comunicaţii, un sistem de recepţie şi transmisie pentru convertirea
semnalelor informaţionale codate de energie în pattern-uri de gândire, emoţie şi
comportament precum şi pentru a da naştere formelor vieţii şi puterilor vindecătoare
ale corpului fizic. Biocâmpul dirijează de asemenea ionizarea sau procesarea
nutrienţilor în energie fizică, unde polaritătile opuse se atrag, şi este un transductor
al energiilor cosmice subtile şi nucleare de frecvenţe înalte, unde polarităţile opuse se
resping şi asemănătorul atrage asemănătorul” [36]. Această viziune asupra
biocâmpului uman “include existenţa altor corpuri sau dimensiuni pe lângă cel fizic.
Biocâmpul apare ca incluzând: 1) un corp spiritual manifestându-se sub forma
conştienţei, conştiinţei, intenţiei sau voinţei; 2) un corp mental compus din atitudini,
credinţe, idei, gânduri abstracte şi concrete şi înregistrarea tuturor experienţelor
noastre; 3) un corp emoţional compus din simţăminte, senzaţii şi dorinţi; 4) un corp
eteric sau un pattern energetic al fizicului, care conţine modelul structurii şi funcţiei
corpului fizic şi circuitele informaţionale precum meridianele, ca şi centrii energetici
precum chakras; 5) un corp fizic compus din substanţe chimice şi ţesuturi; 6) un
sistem multi-dimensional de comunicare şi transmisie energetică între diferitele
corpuri, format din centrii de energie numiţi chakras, corespunzând glandelor
endocrine şi plexurilor neurale. (...) Toate aceste corpuri pot fi vâzute ca vibraţii sau
aure existând la diferite energii. (...) Biocâmpul este o forţă vibraţională care
înconjoară şi interpenetrează orice parte materială (a organismului – n. n.). El
organizează energia liberă la frecvenţe specifice şi conferă formă şi dimensiune
aspectului fizic. (...) Fluxul de energie se produce de la nivelul cel mai subtil spre cel
mai dens, astfel încât tulburările şi degenerările de la nivel material rezultă iniţial
din dezechilibrări in energiile subtile sau biocâmpuri. Invers, biocâmpurile
echilibrate furnizează energie pentru menţinerea stării de sănătate la nivel material”
[36].
20. În concepţia cuplului de autori români Doina-Elena Manolea şi Aliodor
Manolea, omul se integrează sistemic şi sinergic în univers, iar “noţiunea de exterior
al corpului fiinţei umane nu mai constituie o limită externă a acestuia, care îl
protejează şi separă de mediul înconjurător, ci semnifică o limită relativă care
permite comunicarea şi îl ‘uneşte’ cu celelalte corpuri din jur” [37, p. 33]. Factorul

267
integrator îl reprezintă câmpul neutral – concept propus de aceşti autori –, rezultat al
conexiunilor şi interferenţelor universale şi având o dublă funcţie: pe de o parte,
relaţionează energo-informaţional fiinţa vie ( în speţă, omul) cu cosmosul, iar pe de
altă parte asigură coerenţa funcţională şi strucrurală a organismului. Câmpul neutral
“este suportul existenţial fundamental de manifestare a continuumului, atât al
realităţii energetice şi informaţionale, unde se manifestă prezentul continuu, cât şi al
realităţii spaţio-temporale de manifestare a acestei lumi închistate în spaţiu şi timp.
Organizarea corpului fiinţei vii, schema acestuia este dată de câmpul dinamic
denumit de noi neutral: determină aranjarea componentelor organismului. Acesta îşi
menţine schema şi structura fiinţei umane pe durata vieţii. Câmpul neutral reprezintă
mecanismul prin care se menţine integritatea, organizarea şi continuitatea vieţii” [37,
p. 50].
Caracteristicile definitorii ale câmpului neutral ar fi următoarele:
• “ Menţine unitatea funcţională şi structurală a sistemului, legătura acestuia cu
sistemele energetice vibratorii din toate versurile.
• Permite reacţii lente între partea energetică predominantă şi partea energetică
minoră din care rezultă şi care produce energie.
• Este un ponderator al reacţiei, un mediu de reacţie.
• Îndeplineşte funcţia de stabilizator dinamic al sistemului.
• Reprezintă partea din sistem care nu permite amestecul părţilor componente.
• Este partea care menţine integritatea componentelor chiar şi în timpul celor mai
energice acţiuni.
• Câmpul neutral este suportul vieţii, reprezintă partea vitală a vieţii.
• Este scheletul principal care permite deplasarea şi transformarea energiei” [37,
p. 50 – 51].
21. Aşa cum s-a menţionat mai sus, noţiunea de “biocâmp” este deseori evocată
în contexte care fac referire la diferite metode de terapie alternativă şi complementară.
Bunăoară, în [38] se afirmă că biocâmpul este “un câmp de energie care
înterpătrunde corpurile vii şi se extinde cu mai mulţi centimetrii dincolo de corp.
Acest concept este folosit în terapii ca ‘healing touch’, qigong medical şi reiki. În
aceste terapii, biocâmpul emis de mâinile practicantului se uneşte cu biocâmpul
percipientului cu scopul de a trata o afecţiune sau pentru a susţine starea de sănătate.

268
Nu există un consens asupra a ceea ce este biocâmpul. Unii spun că este o energie
spirituală, alţii spun că este un câmp electromagnetic”.
În 1994, National Institutes of Health (NIH) din Statele Unite a adoptat termenul
de “terapii prin biocâmp” (“biofield therapeutics”) pentru a desemna o clasă de terapii
neconvenţionale ce include practici precum: healing science, healing touch, huna,
mari-el, natural healing, reiki, polarity therapy, qigong, shen therapy, therapeutic
touch, definind biocâmpul astfel:
“Biocâmp: 1) un mediu fluidic neponderal, cu proprietatea distinctivă de a avea
efecte biologice. (...) 2) Mecanismul operaţional în modalităţile de «hands-on
healing»” [39].
Mai recent, într-o publicaţie a National Center for Complementary and
Alternative Medicine (înfiinţat în anul 1998) din cadrul NIH, se recunoaşte cu
prudenţă că:
“Până în prezent, biocâmpul nu a putut fi măsurat prin metode reproductibile.
Terapiile implicând biocâmpuri sunt bazate pe conceptul că fiinţele umane sunt
infuzate de o formă subtilă de energie. Această energie vitală sau forţă a vieţii este
cunoscută sub diferite nume în diferite culturi, cum ar fi qi în medicina tradiţională
chineză, ki în sistemul japonez Kampo, doshas în medicina ayurvedică, şi în alte părţi
ca prana, energie eterică, fohat, orgon, forţă odică, mana şi rezonanţă homeopatică.
Se crede că energia vitală circulă prin corpul material uman, dar nu a fost măsurată
neechivoc cu mijloacele instrumentale convenţionale. Totuşi, terapeuţii pretind că ei
pot lucra cu această energie subtilă, că o pot vedea cu proprii lor ochi, şi că o pot
utiliza pentru a produce modificări în corpul fizic şi pentru a influenţa sănătatea”
[40].
De menţionat că termenul “biocâmp” (biofield) a fost acceptat de Biblioteca
Naţională de Medicină a Statelor Unite (US National Library of Medicine) ca
“subiect medical principal de căutare” (medical subject heading search – MESH).

Bibliografie
1. M. Bischof – “Vitalistic and Mechanistic Concepts in the History of
Bioelectromagnetics”, in: L. V. Beloussov, F. A. Popp (eds.) – “Biophotonics:
Non-Equilibrium and Coherent Systems in Biophysics, Biology and
Biotechnology”, M. V. Lomonosov Moscow State University, Bioinform
Services, Moscow, 1995.
2. A. G. Gurwitsch – “On Practical Vitalism”, THE AMERICAN NATURALIST,
vol. 49, no. 588, 763–771, 1915.

269
3. J. Needham – “Biochemistry and Morphogenesis”, Cambridge University
Press, 1942.
4. V. Hamburger – “The Heritage of Experimental Embriology. Hans Spemann
and the Organizer”, Oxford University Press, New York, 1988.
5. C. P. Raven – „Sur les notions de gradient et champ dans l’embryologie
causale”, ACTA BIOTHEORETICA, vol. 7, no. 3-4, 135–146, 1943.
6. P. Weiss – „Principles of Development: A Text in Experimental Embryology”,
University of Chicago – Holt and Co., Chicago, New York, 1939.
7. S. F. Gilbert – “The ‘Re-Discovery’ of Morphogenetic Fields”,
http://8e.devbio.com/
8. S. Pivar – „On the Origin of Form: Evolution by Self-Organization”, North
Atlantic Books, Berkeley, California, 2009.
9. S. F. Gilbert, J. M. Opitz, R. A. Raff – “Resynthesizing Evolutionary and
Developmental Biology”, DEVELOPMENTAL BIOLOGY, vol. 173, 357–372,
1996.
10. C. M. Stern – “Two or Three Bristles”, AMERICAN SCIENTIFIC, vol. 42,
213–247, 1954.
11. H. S. Burr – “An Electro-dynamic Theory of Development Suggested by
Studies of Proliferation Rates in the Brain of Amblystoma”, JOUR. COMP.
NEURO., vol. 56, no. 2, 347–371, 1932.
12. H. S. Burr, F. S. C. Nortrop – “The Electro-Dynamic Theory of Life”,
QUARTERLY REVIEW OF BIOLOGY, vol. 10, no. 3, 322-333, 1935.
13. H. S. Burr – “Field Properties of the Developing Frog's Egg”,
PROCEEDINGS OF THE NATIONAL ACADEMY OF SCIENCES, vol. 27,
276–281, 1941.
14. H. S. Burr, F. S. C. Northrop – “Evidence for the Existence of an
Electro-Dynamic Field in Living Organisms”, PROCEEDINGS OF THE
NATIONAL ACADEMY OF SCIENCES, vol. 25, 284–288, 1939.
15. H. S. Burr, C. T. Lane, L. F. Nims – “A Vacuum Tube Microvoltmeter for the
Measurement of Bioelectric Phenomena”, YALE JOURNAL OF BIOLOGY
AND MEDICINE, vol. 10, 65–76, 1936.
16. H. S. Burr – “Electrical Correlates of Pure and Hybrid Strains of Sweet
Corn”, PROCEEDINGS OF THE NATIONAL ACADEMY OF SCIENCES,
vol. 29, 163–166, 1943.
17. H. S. Burr – “Blueprint for Immortality: The Patterns of Life”, C. W. Daniels
Publishers, 2004.
18. G. D. Wassermann – „An Outline of a Theory of Organismic Form and
Behaviour”, in: E. W. Wolstenholme, Elaine C. P. Millar – „CIBA Foundation
Symposium on Extrasensory Perception”, Little, Brown and Co., Boston,
1956.
19. E. Pinel – „La relativité en biologie”, Maloine, Paris, 1975.
20. E. Pinel – „Vie et Mort. Conséquences de la relativité en biologie”, Maloine,
Paris, 1978.
21. E. Pinel – „Physique de la cellule vivante des origines à nos jours”, Maloine,
Paris, 1981.
22. P. Jitariu – “Biostructuri şi biocâmp electromagnetic. Efectul interacţiunilor
dintre biocâmp şi câmpurile electromagnetice aplicate din exterior”,
MEMORIILE SECŢIILOR ŞTIINŢIFICE. ACADEMIA ROMÂNĂ, seria IV, t.
3, nr. 1, 221–241, 1980.

270
23. P. Jitariu, V. Soran – “Consideraţii teoretice asupra conceptului de
«biocâmp»”, în: Marioara Godeanu (coordonator) – “Fenomene bioenergetice
în ecosisteme”, Bistriţa, 1981.
24. Beverly Rubik – “Exploring the Biofield Hypothesis”, SHIFT: AT THE
FRONTIERS OF CONSCIOUSNESS, December 2004–February 2005, 20–24.
25. Beverly Rubik – “The Biofield Hypothesis; Its Biophysical Basis and Role in
Medicine”, THE JOURNAL OF ALTERNATIVE AND COMPLEMENTARY
MEDICINE, vol. 8, no. 6, 703–717, 2002.
26. Beverly Rubik – “Sympathetic Resonance Technology (SRT): Scientific
Foundation and Summary of Biological and Clinical Studies”, THE
JOURNAL OF ALTERNATIVE AND COMPLEMENTARY MEDICINE, vol. 8,
no. 6, 823–856, 2002.
27. R. Voll – “Twenty Years of Electroacupuncture Diagnosis in Germany: A
Progress Report”, THE AMERICAN JOURNAL OF ACUPUNCTURE, vol. 3,
no. 19, 7–17, 1975.
28. J. Kenyon – “The Auricular Cardiac Reflex as a Diagnostic Method for Food
and Allergy Testing”, THE AMERICAN JOURNAL OF ACUPUNCTURE, vol.
10, no. 3, 239–243.
29. A. Detela – “Physical Model of the Biofield”, "Tucson III" Conference:
Toward a Science of Consciousness, The University of Arizona, Tucson,
Arizona, April 27 – May 2, 1998.
30. A. P. Dubrov – “Biogravitation and Psychotronics”, în: J. White, S. Krippner
(eds.) – “Future Science: Life Energies and the Physics of Paranormal
Phenomena”, Anchor Doubleday, New York, 1977.
31. A. P. Dubrov – “Parapsychology and Contemporary Sciences”, Plenum Press,
New York & London, 1982.
32. S. Savva – “Hypothesis of the Biofield”, NEWSLETTER – Monterey Institute
for Study of Alternative Healing Arts, no. 36–39, 2003.
33. S. Savva – “Biofield Control System of the Organism – What Is Its Physical
Carrier?”, JOURNAL OF ACCORD INTEGRATIVE MEDICINE, vol. 2, no.
5, 2006.
34. V. Inyushin – “Bioplasm: The Fifth State of Matter?”, în: J. White, S.
Krippner (eds.) – “Future Science: Life Energies and the Physics of
Paranormal Phenomena”, Anchor Doubleday, New York, 1977.
35. Silvia Hartmann – “Oceans of Energy: The Patterns and Techniques of
Emotrance”, Dragon Rising Publishing, 2003.
36. D. Paris – “Biofields”, http://www.es-5.com/mther.htm
37. Doina-Elena & A. Manolea – “Aura energetică”, Editura Aldomar
Extrasenzorial, Bucureşti, 2002.
38. L. Smith – “The Illustrated Dictionary of Psychology”, Lotus Press, 2007.
39. “Biofield Therapeutics”, în: “Alternative Medicine: Expanding Medical
Horizons’, National Institutes of Health, Office of Alternative Medicine, US
Govt. Printing Office, Washington, DC, 1994.
40. National Center for Complementary and Alternative Medicine – “Energy
Medicine Overview”, October 13, 2006;
http://nccam.nih.gov/health/acupuncture/

271
 Capitolul 15
BIOENERGETICA DE TIP CONVENŢIONAL

1. Pentru înţelegerea fenomenelor biologice, printre chestiunile

fundamentale sunt şi cele legate de conversiile de energie din lumea vie, de
modalităţile prin care energia obţinută din mediul ambiant permite structurarea internă
a sistemelor biologice, de specificul interacţiunilor energetice dintre organismele vii
etc.
În 1956, savantul ungur Albert Szent-Györgyi a publicat un articol [1] în revista
SCIENCE intitulat “Bioenergetics”, iar în anul următor a publicat o carte cu acelaşi
titlu [2]; în aceste lucrări, el făcea primele încercări de abordare sistematică a
proceselor ce stau la baza energeticii structurilor vii. În articolul din SCIENCE,
afirma: “Introducerea câmpului electromagnetic şi a structurilor apei în biologie ca o
matrice nu ar putea eşua în a avea consecinţe foarte roditoare, şi de aceea am face
bine să cercetăm dovezile în acest sens” [1] şi ajungea la concluzia că trebuie să
introducem în gândirea noastră trei factori noi dacă vrem să înţelegem reacţiile
biologice: câmpul electromagnetic, structurile apei şi formele neuzuale de excitaţie
energetică cuantică induse de aceste structuri. Iar pentru a răspunde la întrebări ca “în
ce mod pune energia în funcţiune «maşina vie»?”, sau “cum este dirijată viaţa de către
energie?”, Szent-Györgyi propunea în [2] două ipoteze fundamentale:
a). – în procesele biologice există două feluri de energie: energia “imobilă” a
legăturilor de valenţă, acumulată în compuşii chimici, şi energia “mobilă”, de

272
transmisie, care “migrează” prin reacţii biochimice; aceasta din urmă este identificată
cu energia excitării electronice a moleculelor sau a sistemelor moleculare care intră în
compoziţia materiei vii;
b). – există o structură particulară a apei ce se găseşte în substraturile biologice,
structură care crează un mediu favorabil pentru stocarea şi distribuirea energiei
“mobile”. Szent-Györgyi considera că una din funcţiile importante ale structurii
protoplasmatice este crearea în apă a unor structuri specifice care fac posibile
asemenea forme ale excitării electronice şi ale transmisiei de energie care ar fi
imposibile în afara unor astfel de structuri.
Trebuie remarcat faptul, că deşi Szent-Györgyi şi-a intitulat atât articolul cât şi
cartea “Bioenergetics”, termenii de bioenergetică şi de bioenergie nu se regăsesc ca
tare nicăieri în textele respective. Şi aceasta pentru că el nu susţinea niciun moment că
în structurile vii s-ar manifesta vreo formă aparte de energie, diferită esenţial de cele
cunoscute de ştiinţele fizico-chimice.
Cu toate că unele din opiniile exprimate de A. Szent-Györgyi în 1956–1957 au
fost ulterior amendate, pe direcţiile deschise de el s-au efectuat în deceniile următoare
progrese cu totul remarcabile în studierea, din perspectivă fizico-chimică, a
mecanismelor energetice din sistemele biologice. Astfel a apărut, s-a dezvoltat şi se
dezvoltă în continuare o disciplină cu deplin statut de recunoaştere ştiinţifică,
bioenergetica, aflată la conjuncţia dintre biofizică, biochimie şi biologia moleculară.
2. În paralel cu bioenergetica “statuată ştiinţific", termenilor de “bioenergie” şi
“bioenergetică” li s-au dat şi li se dau semnificaţii bazate pe concepţii
vitaliste/neovitaliste. În esenţă, astfel de concepţii (dintre care unele încearcă să
transpună în limbaj modern noţiuni şi idei din diferite doctrine filozofice şi medicale
tradiţionale, mai ales de sorginte extrem-orientală) postulează existenţa unei/unor
forme de energie specifice lumii vii, pentru care sunt folosite o multitudine de
denumiri – mai vechi sau mai noi, mai mult sau mai puţin sinonime –, printre care şi
cea de “bioenergie”, Spre deosebire de bioenergetica “oficială”, unde termenul de
“bioenergie” este utilizat exclusiv prin derivate adjectivale (“procese bioenergetice”,
“reacţii bioenergetice” etc.) –, acelaşi termen este folosit şi ca substantiv: se vorbeşte
de existenţa unei “bioenergii” la modul propriu, ce nu ar fi subsumată
fenomenologiilor fizico-chimice îndeobşte recunoscute în ştiinţă.
Prin urmare, se pot distinge două concepţii generale privind semnificaţiile
bioenergiei şi bioenergeticii:

273
1) – concepţia chimico-fizicalistă, care consideră că nu există o formă aparte de
energie specifică viului, iar bioenergetica trebuie să studieze mecanismele şi
legităţile transformărilor suferite, în organismele vii şi în biosferă, de formele de
energie cunoscute şi atestate prin paradigmele ştiinţifice. Acest tip de
bioenergetică poate fi denumit bioenergetică admisă ştiinţific (prescurtat: BAS)
sau bioenergetică de tip convenţional;
2) – concepţia vitalistă (cu diverse variante), care “decretează” că
bioenergia/bioenergiile există ca atare, fiind principial diferită/diferite de alte
feluri de energie studiate de fizică şi chimie. În mod corespunzător, am avea deci o
bioenergetică neconvenţională (prescurtat: BNC). De fapt, ar fi vorba de mai
multe bioenergetici neconvenţionale, ţinând seama de diferitele doctrine vitaliste.
Este de menţionat şi că, începând din anii 1970, cercetători din fosta URSS şi
Cehoslovacia au folosit (din motive de natură politico-ideologică) termenul de
"”bioenergetică” pentru a descrie ceea ce parapsihologii occidentali denumeau
fenomene psihokinetice [3].
Termenul de “bioenergie” mai este utilizat în tehnologiile energetice ca
desemnând producerea de energie din biomasă. Nu la acest sens ne referim în cartea
de faţă.
3. BAS consideră sistemele biologice ca sisteme chimico-fizice complexe şi
înalt organizate, în care captarea, stocarea, conversia şi utilizarea energiei se
efectuează conform principiilor recunoscute de ştiinţa actuală. Astfel, se afirmă că
“nu există experimente care să sugereze alte principii active în sistemele vii în afara
binecunoscutelor legi fundamentale ale fizicii: mecanica cuantică a atomilor şi
moleculelor şi legile de conservare” [4, p. 316]. Într-un mod încă mai restrictiv,
bioenergetica este definită în [5, p. 3] ca studiul “foarte specializat al soluţiei unei
singure probleme: mecanismul prin care energia disponibilizată prin oxidarea
substraturilor, sau prin absorbţia luminii, poate fi cuplată cu reacţii precum sinteza
ATP din ADP şi Pi sau acumularea ionilor printr-o membrană”. Ideea de bază este că
aspectele bio-energetice ale formării şi menţinerii structurilor biologice pot fi înţelese
complet în cadrul fizicii şi chimiei actuale.
4. Unele trăsături generale, nu neapărat specifice, prezentate de sistemele vii
permit includerea lor printre sistemele fizice de tip termodinamic.

274
 În primul rând, sistemele vii sunt sisteme finite, ele fiind întotdeauna separate
de mediul înconjurător prin structuri materiale de înveliş (membrane celulare,
tegumente etc.).
În al doilea rând, sistemele biologice sunt sisteme macroscopice, în sensul că
dimensiunile lor depăşesc scara dimensiunilor atomice. Cu excepţia unor cazuri
speciale, reprezentate, de exemplu, de celulele nervoase care pot atinge (prin axon)
chiar şi lungimea de un metru, sau de ouăle păsărilor şi reptilelor, o celulă vie este
rareori mai mare decât o sută de microni şi mai mică de un micron în diametru.
Printre factorii care sunt importanţi în dimensionarea spaţială a celulelor vii este şi
raportul volum/suprafaţă: dacă acest raport depăşeşte o valoare critică, fluxurile de
substanţe, energie şi informaţie devin din ce în ce mai dificil de realizat. În cazul
ouălor de păsări şi reptile, ele conţin, pe lângă substanţele şi structurile necesare
proceselor vitale normale, şi o cantitate mare de material de rezervă care ocupă cea
mai mare parte a volumului; materialul respectiv asigură, pentru un timp, dezvoltarea
embrionului fără aport extern.
Limita inferioară a dimensiunilor unei celule vii este determinată de
dimensiunile şi numărul minim al componenţilor necesari unei existenţe autonome. Se
estimează că într-o celulă vie trebuie să se producă cel puţin o sută de reacţii
metabolice. Prin urmare, sunt prezente minimum o sută de enzime diferite şi
cantitatea de substrat corespunzătoare, pe lângă un lung helix ADN, ribozomi pentru a
sintetiza aceste enzime, precum şi molecule cu rol reglator. Calculând volumul acestor
componente şi luând în considerare plasmalema şi conţinutul de apă aferent, rezultă
un organism minimal cu diametrul de circa 70 nanometri [6, p. 2]. Totodată, trebuie
ţinut seama, şi de faptul că este necesar un număr suficient de mare de molecule
pentru ca partenerii de reacţie să se întâlnească în condiţiile agitaţiei termice. Cele mai
mici celule cunoscute (precum Ricketsia şi micoplasmele) au un diametru în jur de
100 nanometri; este destul de improbabil să existe organisme cu mult mai mici.
În al treilea rând, organismele vii, atât cele unicelulare cât şi cele pluricelulare,
conţin un număr suficient de mare de microsisteme fizice (atomi, molecule,
macromolecule etc.) pentru ca, în condiţii normale, fluctuaţiile parametrilor
microsistemelor să fie neglijabile; în [7, p. 18] se apreciază că într-un sistem
unicelular de tip Ricketsia, cu masa de aproximativ 10–16 kg, există câteva zeci de
miliarde de atomi.

275
 În al patrulea rând, sistemele biologice sunt sisteme reactante, în care conversia
energiei se face în fluxuri continue pentru realizarea acelei stabilităţi dinamice
necesare întreţinerii vieţii.
Organismele biologice sunt sisteme termodinamice deschise, viabilitatea lor
neputându-se susţine fără efectuarea de schimburi permanente de substanţe şi de
energie cu mediul ambiant. Orice sistem viu extrage din exterior energia pe care apoi
o utilizează şi o direcţionează în manieră specifică spre a se menţine, a se dezvolta şi a
se permanentiza prin reproducere. În acelaşi timp, sistemele vii modifică mediul
exterior prin reziduurile produse de activităţile metabolice.
5. Pentru caracterizarea termodinamică a sistemelor vii, trebuie remarcat că în
mediul intern al oricărui organism biologic nu există diferenţe semnificative de
temperatură; chiar şi la poichiloterme, a căror temperatură variază o dată cu cea a
mediului înconjurător, rata acestei variaţii este mult mai mică comparativ cu viteza
proceselor metabolice şi, oricum, pentru intervale de timp suficient de lungi,
temperatura este practic aceeaşi în întreg organismul. Condiţia de izotermicitate este
obligatorie pentru menţinerea integrităţii structurale şi funcţionale a macromoleculelor
biologice, căci conformaţia lor spaţială, realizată prin interacţiuni moleculare slabe
(de exemplu, punţile de hidrogen) este destul de sensibilă la variaţiile de temperatură.
Datorită valorii mari a căldurii sale specifice (4180 J/KgK) şi a prezenţei masive în
toate organismele vii, apa are un rol important în menţinerea relativ constantă a
temperaturii vieţuitoarelor.
De asemenea, se poate considera, cu o bună aproximaţie, că procesele şi
transformările energetice din sistemele vii se desfăşoară la presiune constantă. Prin
urmare, structurile biologice funcţionează în condiţii izoterme şi izobare, ceea ce
este decisiv pentru alegerea mărimilor fizice adecvate descrierii lor termodinamice.
Conform principiului I al termodinamicii, energia internă U a sistemelor
neizolate variază la trecerea dintr-o stare în alta cu o cantitate egală cu suma algebrică
a schimburilor de căldură, de lucru mecanic, de energie electrică, chimică etc.:
ΔU = Q + ΔL + ΔWelectric + ΔWchimic + … = Q + ΔW
Întrucât procesele care au loc în organismele vii se produc în condiţii izoterme şi
izobare, variaţia energiei interne poate fi măsurată prin intermediul căldurii degajate
în aceste condiţii, adică prin variaţia entalpiei (ΔH). Principiul al II-lea al
termodinamicii arată însă că numai o parte din energia internă a unui sistem este
liberă să fie convertită în forme utile de travaliu, o altă parte fiind legată în sistem ca

276
energie a agitaţiei termice a moleculelor. Energia efectiv convertibilă în alte forme
decât ce a termică este F = U – TS, unde S este entropia, iar T este temperatura. În
condiţii izobare, energia convertibilă în travaliu se exprimă ca entalpie liberă (sau
energie liberă Gibbs): G = H – TS.
Reacţiile biochimice spontane în condiţii izoterm–izobare se produc cu pierdere
de energie liberă, deoarece variaţia funcţiei de stare G este întotdeauna negativă şi se
anulează numai atunci când transformarea este reversibilă. Dacă se trece la variaţii
finite în ultima din precedentele relaţii de mai sus şi se ţine seama că în condiţii
izobare H = U + pV (p este presiunea, V este volumul), se obţine:
ΔG = ΔH – TΔS = ΔU + pΔV – TΔS = – (ΔW – pΔV)
Prin urmare, într-o transformare spontană izoterm–izobară, variaţia entalpiei libere
este egală cu travaliul util schimbat de sistem cu exteriorul.
6. Transformarea izotermă spontană căreia îi corespunde o scădere a entalpiei
libere este o transformare exergonică, iar o transformare izotermă pentru care variaţia
de entalpie liberă este pozitivă este o transformare endergonică. O reacţie
endergonică nu poate avea loc spontan decât atunci când este cuplată cu una puternic
exergonică, pentru ca variaţia entalpiei libere totale să fie negativă.
Reacţii exergonice sunt reacţiile chimice care pun în libertate energia conţinută
în legăturile chimice. Alte reacţii chimice, cum sunt cele de sinteză, au nevoie de
energie pentru a se putea produce. Transferul de energie chimică de la o reacţie
exergonică la una endergonică se face prin intermediul reacţiilor cuplate (printr-un
lanţ de reacţii). Pentru fiecare reacţie în parte a unui astfel de lanţ, se poate aplica
termodinamica proceselor reversibile, pe considerentul că una sau mai multe dintre
aceste reacţii au loc într-un sistem închis (sistem care face numai schimb de energie
cu exteriorul) şi că, teoretic, ele sunt reversibile. Pe această bază, în cazul unor reacţii
izolate care se petrec la nivelul materiei vii, principiul al II-lea al termodinamicii
indică posibilitatea, sensul şi limita desfăşurării unui proces, cu toate că, în realitate,
la nivelul organismelor vii, sistemul trebuie considerat deschis şi majoritatea
proceselor chimice ca ireversibile.
7. Până la un punct, se poate constata o similitudine funcţională – evident, nu şi
una structurală – între o maşină termică şi un organism animal: ambele utilizează, prin
oxidare, energia stocată în legăturile chimice ale moleculelor combustibilului şi,
respectiv, ale alimentelor, pentru a produce travaliu mecanic. Dar asemănarea se
opreşte aici, deoarece în organismele vii se produce o conversie chemo-mecanică

277
directă, în vreme ce în maşinile termice aceasta se efectuează prin intermediul
căldurii. În cazul organismului uman, măsurătorile fiziologice arată că aproximativ
25% din energia chimică din alimente se poate regăsi sub forma de lucru mecanic
muscular efectuat în exterior [9], aparte de travaliul implicat de menţinerea ca atare a
organismului. Dacă sistemele vii ar funcţiona ca maşini termice la un astfel de
randament – de 25% –, ar trebui, pe baza formulei lui Carnot (care stabileşte
randamentul maxim teoretic ce poate fi atins de o maşină termică): randamentul = 1 –
T2/T1, să existe diferenţe de temperatură de cel puţin 100 0C (cu T2 = 310 K,
temperatura biologică), ceea ce ar duce la descompunerea biomacromoleculelor.
O aproximare mai bună este considerarea organismelor vii nu ca maşini termice,
ci ca “maşini chemo-dinamice”, întrucât în ele energia chimică este transformată în
alte forme de energie în mod direct, în condiţii izoterm-izobare, fără să se treacă prin
etapa termică. În astfel de “maşini”, nu se produce degradarea energiei libere pe care
o implică trecerea ei în căldură.
8. Pe de altă parte, organismele vii “produc” în mod continuu căldură – pentru
a-şi menţine temperatura propice existenţei – ca urmare a reacţiilor catabolice de
oxido-reducere. “Producţia” de căldură este cu atât mai semnificativă cu cât ţesutul
respectiv are un metabolism mai intens şi o pondere mai mare în ansamblul
organismului. Pentru ca un organism să nu se supraîncălzească, auto-degradându-se,
şi nici să se răcească sub limita la care procesele biochimice să nu mai fie posibile,
intensitatea metabolismului trebuie să fie astfel încât să compenseze rata degajării de
căldură în exterior, ceea are drept consecinţă faptul că intensitatea metabolismului şi,
în particular a celui bazal (M b) sunt proporţionale cu suprafaţa organismului, care, la
rândul ei este proporţională cu pătratul dimensiunii medii (R2) a organismului: Mb =
k1R2, unde k1 este o constantă. Masa corporală (m) este produsul dintre densitatea
medie a organismului şi volumul său, acesta din urmă fiind proporţional cu cubul
dimensiunii medii (R3), deci: R = k2m1/3, unde k2 este de asemenea o constantă.
Introducând ultima formulă în relaţia de mai sus a lui M b, se obţine: Mb = k1k2m2/3.
Prin logaritmare, rezultă relaţia generală (de tip liniar între logaritmul natural al lui M b
şi cel al lui m):
ln(Mb) = Aln(m) + B
A şi B fiind două constante.
Ultima relaţie este bine verificată experimental [7, 8] pentru toate tipurile de
organisme, de la unicelulare la pluricelulare, şi de la poikiloterme la homeoterme.

278
Universalitatea tipului de relaţie dintre metabolismul bazal şi masa corporală, pentru
organisme de pe cele mai diferite trepte de evoluţie, poate fi deci explicată pe baza
condiţiei fizice ca metabolismul să furnizeze căldură degajată în exterior, astfel încât
temperatura corpului să rămână în limite acceptabile fiziologic.
9. Dacă se neglijează contribuţiile foarte mici de energie liberă produse de
emisiile radioactive sau de descărcările electrice din atmosferă, existenţa biosferei
depinde, practic, numai de o singură sursă de energie liberă: radiaţia solară
(organismele chimioautotrofe nu participă semnificativ la energetica biosferei).
Trebuie menţionat că nu se produce o creştere netă de energie la suprafaţa Pământului
din cauza radiaţiei emise de acesta în spaţiul cosmic. Elementul esenţial nu este
energia solară per se, ci fluxul de energie de la Soare până la suprafaţa terestră. Acest
flux este cuplat cu transformarea energiei radiaţiei fotonice în travaliu chimic util
pentru organismele vii.
Originea radiaţiei solare este reacţia de fuziune nucleară:
41H1 → 2He4 + 2e– + energie (de 2,5 x 107 eV)
După transformări repetate, parte din energia eliberată atinge suprafaţa Terrei sub
formă de fotoni, predominant în spectrul vizibil. Un mol de fotoni la o lungime de
undă de 650 nanometri transportă o energie de aproximativ 180 kJ. Această valoare
este în domeniul energiilor de reacţie tipice în procesele biologice. Cea mai mare
parte a energiei provnite de la Soare este convertită în căldură, dar o parte din ea este
absorbită de plantele verzi şi bacteriile fotosintetizante şi astfel poate fi utlizată în
sinteza compuşilor chimici bogaţi în energie.
Structural, materia vie are un grad înalt de neomogenitate (eterogenitate) şi
anizotropie care evoluează ascendent la scară filogenetică şi la nivel ontogenetic.
Neomogenitatea şi anizotropia sistemelor biologice permit o astfel de
compartimentare a mediului lor intern încât devine posibilă desfăşurarea simultană a
foarte numeroase transformări chimice şi conversii energetice, ce se desfăşoară adesea
în sensuri contrare, aşa cum este cazul reacţiilor de sinteză şi a celor de descompunere
chimică, sau al acumulării şi eliberării de energie.
10. Finitudinea, eterogenitatea şi compartimentarea mediului biologic conferă
viului un puternic caracter de discontinuitate: pentru ca o structură vie să fiinţeze ca
atare, ea trebuie să se delimiteze de mediul exterior, cu care comunică printr-un
înveliş cu rol de interfaţă. Caracterul discontinuu al materiei vii, opus tendinţei de
omogenizare, este intim legat de caracterul antientropic (negentropic) al sistemelor

279
vii. Aceste sisteme se află în stări de stabilitate dinamică rezultate dintr-un înalt grad
de ordonare spaţială a structurilor componente şi dintr-un nivel ridicat de ordine
temporală, în sensul coordonării bine definite a proceselor fizico-chimice, cum ar fi
transportul de substanţă şi energie sau secvenţele de reacţii catalizate. Ordonarea
spaţio-temporală a organismelor biologice se obţine şi se menţine prin degajarea de
entropie în mediul exterior (sau prin preluare din mediu de entropie negativă =
negentropie, după L. Brillouin). Simpla degajare de căldură în exterior face ca un
sistem deschis, aşa cum este organismul viu, să elimine entropie în mediu (d eS = dQ/T
< 0), introducând astfel dezordine în mediul extern, dar crescând gradul de ordonare
intern; căldura, pe care orice organism, atât animal cât şi vegetal, o degajă în mediu,
reprezintă deşeul energetic al funcţionării lui. În acelaşi timp, organismele
chemo-organo-trofe elimină în exterior şi substanţele-deşeuri ale metabolismului,
adică moleculele rezultate din procesele catabolice (de pildă, bioxid de carbon).
Faptul că aceste organisme preiau din afară macromolecule organice, adică substanţe
cu entropie mai scăzută, şi elimină substanţe cu entropie mai ridicată, echivalează cu
o degajare de entropie.
Deoarece toate organismele vii degajă în exterior entropie, biosfera, în
totalitatea ei, preia din mediul fizic ambiant entropie negativă. Dar, dat fiind faptul că
substanţele de pe Terra sunt recirculate (ciclul carbonului, ciclul azotului, ciclul apei
etc.), singurul schimb net pe care întreaga scoarţă terestră şi, o dată cu ea, biosfera îl
au cu exteriorul constă din adsorbţia radiaţiei solare şi emisia în spaţiul cosmic a
propriei radiaţii termice a Pământului. Calcule estimative (bazate pe termodinamica
radiaţiei) pot indica ordinul de mărime al influxului de negentropie primit de scoarţa
terestră o dată cu radiaţia solară.
Măsurătorile efectuate de sateliţii meteorologici au indicat [9] că fluxul de
energie radiantă primit de atmosfera terestră de la Soare este E p = 1353 W/m2
(constanta solară). Fluxul total de energie radiantă emis de Soare este:
FS = 4πr2Ep
unde r = 1,5·1011 m este distanţa medie Pământ – Soare. Rezultă că F S = 3,82·1026 J/s.
Emitanţa energetică (densitatea integrală de radiaţie) M S a Soarelui se exprimă prin
relaţia:
MS = FS/4πRS2
în care RS = 6,95·108 m reprezintă raza Soarelui. Conform legii Stefan–Boltzmann:
MS = σTS4

280
unde σ = 5,6687·10–8 W/m2K4 este constanta Stefan–Boltzmann, iar TS este
temperatura suprafeţei solare. Din relaţiile precedente se obţine:
TS = (FS/4πRS2σ)1/4 = 5773 K
Lungimea de undă L S corespunzătoare maximului densităţii spectrale a emisiei
solare se poate calcula cu ajutorului legii lui Wien:
LS = B/TS
unde B este o constantă egală cu 28,98·10–4 mK. Ţinând seama de valoarea calculată a
temperaturii suprafeţei solare, reiese că LS are valoarea de 5,02·10–7 m = 502 nm.
Fluxul total de energie radiantă solară primit de Pământ (F SP) se poate calcula
conform relaţiei:
FSP = 4πRp2Ep
unde Rp = 6,4·106 m este raza Pământului. Se obţine FSP = 6,96·1017 J/s.
Considerând temperatura Pământului ca fiind T P = 300 K şi aplicând legea lui
Wien, calculul numeric arată că lungimea de undă corespunzătoare maximului densităţii
spectrale a emisiei terestre este de 9660 nm. Din legea Stefan–Boltzmann aplicată în
cazul radiaţiei emise de Pământ în spaţiul extraterestru, rezultă că emitanţa energetică a
Pământului este MP = 459,16 W/m2, ceea ce permite calcularea fluxului de energie
radiantă FP emis de Terra:
FP = 4πRp2MP = 2,51·1017 J/s
Conform unei formule stabilite de Max Planck, entropia radiaţiei termice cu
energia W, emisă de un corp cu temperatura T, este: S = 4W/3T. Dacă se defineşte fluxul
de entropie (notat cu Φ) ca variaţia entropiei în raport cu timpul şi se observă că variaţia
lui W în raport cu timpul este (la T = constant) tocmai fluxul F de energie radiantă,
atunci:
Φ = 4F/3T
Prin urmare, fluxul de entropie al radiaţiei solare incidentă pe atmosfera terestră
(ΦS) şi fluxul de entropie al radiaţiei emise de Pământ (Φ P) se pot scrie astfel:
ΦS = 4FSP/3TS
ΦP = 4FP/3TP
Calculul numeric relevă că diferenţa dintre cele două fluxuri de entropie este negativă:
ΦS – ΦP = – 9,548·1014 J/sK
Rezultatul reprezintă o evaluare (destul de aproximativă, întrucât calculele s-au
efectuat în ipoteza simplificatoare a corpului negru) a influxului de negentropie primit de
Pământ prin radiaţia solară. Acest influx compensează, global, entropia produsă prin

281
toate procesele ireversibile ce au loc pe Pământ (fenomene meteorologice, cutenţi
oceanici etc.) şi, în particular, producerea şi degajarea de entropie de către biosferă. Se
poate deci spune că radiaţia solară nu este numai principala sursă de energie pentru
lumea vie, ci şi principalul furnizor de negentropie.
11. Este bine cunoscut faptul că, în afară de organismele biologice, şi cristalele
au un grad de ordine foarte mare. Ele iau naştere din faze gazoase sau lichide prin
transformare de fază în stare solidă, cu eliberare de căldură în mediul înconjurător.
Gradul de ordine creşte cu scăderea temperaturii (la limită, când T tinde spre zero
absolut, entropia tinde să-şi atingă minimul).
La prima vedere, pare legitimă încercarea de a interpreta formarea sistemelor
biologice ca implicând procese similare tranziţiilor de fază, ca în cazul cristalizării.
Dar cristalizarea este un proces care duce la echilibru termodinamic static, or un astfel
de echilibru este sinonim cu moartea pentru organismele vii. De aceea, în principiu,
formarea de structuri biologice nu poate fi înţeleasă ca un proces termodinamic de
echilibru.
Analiza aspectelor micro- şi macroscopice ale principiului al II-lea al
termodinamicii a condus la concluzia că sistemele ordonate pot fi generate nu numai
de procese ducând la echilibru, ci şi de unele stări de neechilibru. În anumite condiţii,
procesele ireversibile determină apariţia de noi tipuri de stări ale materiei denumite
structuri disipative [10], pentru menţinerea cărora este necesară o producţie continuă
de entropie, adică o disipare de energie liberă – ceea ce se întâmplă în cazul
structurilor biologice. Structuri de tip disipativ sunt cunoscute în fizica şi chimia
experimentale, de exemplu: instabilitatea Bernard dintr-un lichid aflat la gradient
mare de temperatură, coerenţa modurilor laser ce se produce peste un anumit prag de
energie, structurile spaţiale şi temporale ale anumitor reacţii chimice complexe.
P. Glansdorff şi I. Prigogine [10] au arătat că atunci când un sistem, iniţial
omogen, este traversat de un flux de energie liberă suficient de intens, el se transformă
spontan într-un sistem eterogen de mai mare complexitate, în care o parte din energia
liberă ce îl traversează e folosită pentru menţinerea unor structuri şi modalităţi de
mişcare macroscopice. În timp ce, în condiţii staţionare apropiate de echilibru, o
distribuţie neomogenă a componentelor este instabilă, tinzând să dispară, traversarea
sistemului de către un flux adecvat de energie face ca distribuţia neomogenă să fie
stabilă. Neomogenităţile se pot manifesta atât din punct de vedere spaţial, cât şi ca
succesiune temporală a proceselor. Asemănarea de principiu cu situaţia existentă în

282
sistemele biologice este evidentă. Ca structuri disipative, organismele biologice pot
exista numai ca sisteme deschise metastabile – suficient de stabile pentru a avea o
individualitate şi o existenţă în timp, dar şi suficient de instabile pentru a putea rezista
fluctuaţiilor şi a fi capabile de schimbări calitative – care necesită surse convenabile
de energie pentru întreţinere şi dezvoltare ontogenetică.
Dacă un sistem este la sau aproape de echilibru (domeniul liniar al
termodinamicii proceselor ireversibile), fluctuaţiile de la echilibru nu au efecte
semnificative pentru starea macroscopică a sistemului. Departe de echilibru însă,
fluctuaţiile pot genera noi structuri coerente. După M. Eigen, formarea organismelor
vii în cursul evoluţiei ar putea fi înţeleasă în cadrul oferit de termodinamica
non-echilibrului, prin apariţia de structuri disipative speciale: aşa-numitele
hipercicluri [11].
12. Termodinamica în ansamblul ei se dovedeşte utilă în abordarea multor
aspecte privind energetica biologică, dar are limitele sale. Ea nu poate explica, de
pildă, mecanismele intime, la nivel sub–macroscopic, ale desfăşurării conversiilor de
energie în sistemele vii. De altfel, nici nu trebuie să i se pretindă să fie exhaustivă,
căci ea este o disciplină a fizicii de maximă generalitate şi de tip
macro–fenomenologic, ce nu îşi propune să studieze procesualitatea intimă a
sistemelor fizice pe care le abordează, cu atât mai mult a sistemelor de o complexitate
ca aceea a organismelor biologice. Termodinamica îşi aduce aportul la rezolvarea unor
probleme bio–energetice, dar nu le poate epuiza în totalitate. Din aceste raţiuni, ni se
par exagerate afirmaţii categorice de genul: “bioenergetica, care descrie procesele de
transformare a energiei în materia vie, este determinată exclusiv de legile
termodinamicii” [12, p. 347].
13. În funcţie de modul în care lumea vie “exploatează” fluxul de energie
radiantă solară, BAS clasifică organismele biologice în două categorii:
– organisme fotoautotrofe, care sunt capabile să transforme direct energia radiaţiei
solare în energie chimică utilă. Din punct de vedere termodinamic, acest proces
poate fi descris simplu ca o tranziţie efectuată fotonic de la starea A, cu conţinut
mai scăzut de energie liberă, la starea B, cu conţinut de energie liberă mai ridicat;
– organisme heterotrofe, care, neputând utiliza direct radiaţia solară ca sursă de
negentropie, au nevoie de substanţe exogene (hrană) ce furnizează, via reacţii
exergonice, energie liberă ca “forţă” directoare pentru procese metabolice
endergonice. În consecinţă, degradarea hranei poate fi descrisă termodinamic

283
 drept tranziţie din starea B', cu energie liberă mai înaltă, în starea A' cu energie
liberă mai scăzută.
În ce priveşte natura chimică a convertorilor de energie liberă în organismele vii,
în cursul evoluţiei de la prebiotic la biotic, au fost selectate cele mai eficiente sisteme
pentru a îndeplini procesele bioenergetice fundamentale. Prin urmare, este raţional să
se examineze proprietăţile comune esenţiale pentru acele structuri care funcţionează
drept convertori şi “dispozitive” de stocare pentru energia liberă. Pentru aceasta,
trebuie avute în vedere următoarele elemente:
a) – capacitatea de stocare specifică. Ea desemnează valoarea specifică de energie
liberă stocată prin fotosinteză în tranziţia de la A la B şi eliberată de degradarea
hranei de la starea B' la starea A'; pentru eficienţă, capacitatea de stocare specifică
ar trebui să fie cât mai mare posibil;
b) – componenţii chimici funcţionând în stările B şi B' trebuie să fie caracterizaţi prin
proprietăţi reactive specifice: pe de o parte, este necesar să fie destul de nereactivi
pentru a preveni reacţiile de degradare prea intense, iar pe de altă parte trebuie să
fie capabili de a fi activaţi de catalizatori adecvaţi, pentru a elibera suficient de
rapid şi de eficient energia liberă stocată, în cazul în care o cere metabolismul;
c) – substanţele care intervin în procesele bioenergetice fundamentale A → B şi B'
→ A' trebuie să se afle în cantităţi suficiente.
Dacă se consideră că apariţia primelor organisme biologice s-a produs în soluţie
apoasă şi se ţine cont că apa este indispensabilă structurilor vii, atunci apare o limită
teoretică pentru capacitatea de stocare specifică: energia liberă a descompunerii apei
[12, p. 349]. Valoarea sa ΔGapă în condiţii standard (T = 298,16 K şi p = 101325 Pa)
este determinată de potenţialul de descompunere Eapă al apei în elementele sale
(hidrogen şi oxigen), care este de 1,23 V. Relaţia dintre cele două mărimi este:
ΔGapă = – 2FEapă
unde: F = 9,65·107 C/kmol este numărul lui Faraday. Calculul arată că ΔG apă = –
23,74·107 J/kmol = – 56,98 kcal/mol..
În etapele timpurii ale evoluţiei biologice, au fost utilizate, pentru a îndeplini
procesele bioenergetice fundamentale, substanţe cu capacitate specifică destul de
scăzută; unele din aceste organisme (diferite bacterii primitive) au supravieţuit de-a
lungul evoluţiei biologice alături de organismele evoluate mai complexe. Pasul
evolutiv esenţial în ce priveşte procesele bioenergetice s-a produs acum circa un
miliard de ani la nivelul algelor albastre-verzi (cianobacterii) o dată cu dezvoltarea

284
unui sistem de reacţii complexe, capabil să catalizeze “clivajul” fotonic al apei în
oxigen molecular şi hidrogen legat metabolic. Drept consecinţă, atmosfera anaerobă
s-a transformat într-una aerobă, iar oxigenul a devenit disponibil ca reactant pentru
organisme heterotrofe, permiţându-se astfel o exploatare energetică mai intensivă a
hranei. Rolul funcţional al acestui pas evoluţionar bioenergetic poate fi cu greu
supraestimat pentru dezvoltarea organismelor motile înalt organizate. În acest sens,
este ilustrativă o comparaţie între degajările de energie liberă rezultate din degradarea
glucozei în condiţii anaerobe şi în condiţii aerobe. În condiţii anaerobe, are loc o
degradare fermentativă care duce fie la acid lactic, fie la etanol, în timp ce în condiţii
aerobe glucoza este complet degradată până la apă şi bioxid de carbon:
• fermentaţie anaerobă: C6H12O6 → 2CH3–CHOH–COOH; ΔG = – 197 kJ/mol
• fermentaţie anaerobă: C6H12O6 → 2C2H5OH + CO2; ΔG = – 234 kJ/mol
• respiraţie aerobă: 6O2 + C6H12O6 → 6CO2 + 6H2O; ΔG = – 2868 kJ/mol
Din ecuaţiile precedente, se observă că degradarea glucozei în condiţii aerobe
degajă o energie liberă de peste zece ori mai mare decât în condiţii anaerobe. Totuşi,
este de subliniat că marele avantaj bioenergetic trebuie plătit cu o intensificare
marcată a instabilităţii termodinamice. De aceea sunt necesare mecanisme de protecţie
adecvate, pentru a asigura supravieţuirea organismelor biologice în condiţii aerobe.
Marea majoritate a antecesorilor biologici a dispărut, dar anumite bacterii simple
au supravieţuit, unele dintre ele găsind o “casă nouă”, în urmă cu circa o sută de
milioane de ani, în spaţii libere de oxigen (de exemplu, intestinele mamiferelor). Dacă
nu luăm în considerare aceste organisme primitive, toate organismele superioare
nivelului evolutiv al algelor verzi-albastre folosesc lanţul redox H 2T/H2O/O2 (unde T
simbolizează “transportatorii” – carriers – de hidrogen) ca sistem universal pentru
realizarea reacţiilor bioenergetice fundamentale. Acest sistem este “încărcat” de
lumina solară via fotosinteză până la starea de energie liberă înaltă (H2T + O2) şi
“descărcat” până la apă prin procese heterotrofice.
Stările A şi A', la care s-a făcut referire mai sus, sunt energetic şi substanţial
identice, sub forma apei, în timp ce stările B şi B' sunt practic aceleaşi din punct de
vedere energetic, dar diferă în privinţa naturii chimice a transportatorilor T de
hidrogen.

285
 14. Formularea generală a reacţiilor bioenergetice fundamentale nu furnizează
însă vreo informaţie depre mecanismele realizării lor. Se pun deci următoarele
probleme:
– ce structuri au fost dezvoltate de natură pentru ca “încărcarea” şi “descărcarea”
reacţiilor să se efectueze cât mai eficient posibil?;
– cum este cuplată energia liberă degajată de procesele bioenergetice fundamentale
cu nevoia de energie a activităţilor biologice endergonice (transportul de substanţe
contra gradienţilor chimici sau electrochimici, biosinteza moleculelor complexe,
activitatea musculară etc.)?
Referindu-ne, pentru simplificare, numai la celulele eucariote, întâlnim aici două
tipuri de organite celulare specializate pentru îndeplinirea proceselor bioenergetice
fundamentale: cloroplaştii, prezenţi exclusiv la organismele vegetale fotoautotrofe, şi
mitocondriile, prezente în celulele tuturor organismelor vii. Proprietatea structurală
comună a cloroplaştilor şi mitocondriilor o constituie subîmpărţirea lor într-un sistem
membranar înalt organizat (membranele tilacoide din cloroplaşti, respectiv crestele
mitocondriale) şi o fază geliformă apoasă aparent mai puţin structurată (stroma la
cloroplaşti şi, respectiv, matrix-ul mitocondrial). Acestă caracteristică de organizare
structurală este cuplată cu o subdivizare funcţională a proceselor globale. Procesele
bioenergetice fundamentale tipice au loc într-un sistem membranar înalt organizat:
fotoliza apei în tilacoidele cloroplaştilor şi “combustia la rece” a hidrogenului legat
chimic (în forma H2T) până la apă în crestele mitocondriale.
Dincolo de marea diversitate a detaliilor, se constată o schemă unitară pentru
stocarea şi utilizarea energiei libere în toate celulele vii: intrarea iniţială de energie
radiantă (în cazul organismelor fotoautotrofe) şi chimică (în cazul organismelor
chemoorganotrofe şi chemolitotrofe) antrenează formarea de legături fosfatice în
compuşi de tipul acidului adenozintrifosforic (ATP). Hidroliza acestor legături este
apoi procesul cuplant ce permite desfăşurarea tuturor funcţiilor celulare.
Procesul endoenergetic de formare a legăturilor fosfatice macroenergetice este
realizat de complexul enzimatic ATP–sintetază, localizat în membrana mitocondrială
internă, în membrana tilacoidală a granulelor de cloroplaşti şi în membrana plasmatică
bacteriană. Indiferent de localizare, ATP–sintetaza realizează legătura pirofosforică
dintre acidul adenozindifosforic (ADP) şi o moleculă de fosfat organic pe baza
energiei eliberate prin disiparea unui gradient electrochimic trans-membranar al
protonilor (H+). La rândul lui, acest gradient este produs de circulaţia orientată prin

286
respectivele membrane a electronilor cu potenţial reducător (deci cu energie mare),
generaţi fie în urma absorbţiei unor fotoni, fie din oxidarea metabolică a
nutrimentelor. Procesele respective au loc conform schemei următoare:

Absorbţia de fotoni Oxidarea alimentelor

Electroni cu potenţial reducător

Gradient trans-membranal de potenţial electric şi de concentraţie a H+

ATP

Atât foto-fosforilarea din cloroplaşti şi din bacteriile fotosintetice, cât şi

fosforilarea oxidativă din mitocondrii se realizează, deci, prin cuplajul chemiosmotic
între reacţii chimice şi fenomene de transport. Acest cuplaj nu este posibil decât
într-un mediu anizotrop, compartimentat de membrane, aşa cum sunt cloroplaştii şi
mitocondriile.

287
 15. În cloroplaşti, energia liberă necesară desfăşurării reacţiilor endergonice,
prin care se produc hidraţi de carbon din bioxid de carbon şi apă, provine de la
cuantele de energie radiantă primite de moleculele de clorofilă din membranele
tilacoidale. Acestea sunt grupate în ansambluri de câteva sute, împreună cu pigmenţi,
formând complexe–antenă. Energia radiantă, colectată de oricare din moleculele
proteice care sunt asociate cu clorofila, este canalizată către o moleculă de clorofilă
din complex, care funcţionează ca centru de reacţie. Electronii centrului de reacţie,
excitaţi de cuantele de lumină, sunt preluaţi de o moleculă acceptoare de electroni,
lăsând în clorofilă un “gol” pozitiv care preia electroni de la o moleculă–donor
învecinată. Ansamblul celor trei tipuri de molecule – clorofila din centrul de reacţie,
acceptorul de electroni şi donorul de electroni – formează un fotosistem ce utilizează
cuantele de lumină pentru producerea unor donori puternici de electroni, adică pentru
apariţia de electroni cu potenţial reducător mare.
În cazul celei mai complexe forme de fotosinteză – fotofosforilarea neciclică –
prin care se produc ATP şi nicotinamid-adenin-dinucleotid-fosfat în formă redusă
(NADPH), funcţionează două sisteme.
În primul fotosistem, sunt luaţi 4 electroni de la o moleculă de apă de către o
enzimă ce descompune apa, şi apoi cedaţi “golurilor” pozitive create de lumină în
molecula de clorofilă a centrului de reacţie. Din această descompunere a apei ia
naştere şi oxigenul degajat prin fotosinteză. Pentru fiecare moleculă de apă
descompusă, sunt utilizaţi 4 fotoni şi apar 4 donori de electroni. Fiecare din aceştia
transferă electroni printr-o succesiune de transportori similară, în principiu, cu aceea
din membrana mitocondrială internă. Dezexcitarea treptată a electronilor (proces
exergonic) cuplează procesul antientropic de pompare a unor protoni prin membrana
tilacoidală, în spaţiul tilacoidal, apărând astfel un gradient electrochimic al protonilor.
Disiparea acestui gradient, prin “curgerea” în sens entropic a protonilor din spaţiul
tilacoidal către stroma cloroplastului, antrenează sinteza ATP de către complexul
ATP–sintetazic, localizat de asemenea în membrana tilacoidală.
Acceptorul final de electroni din lanţul de transportori este un al doilea
fotosistem care captează fiecare electron în “golul” creat prin excitarea de către altă
cuantă de lumină în clorofila centrului său de reacţie. În final, electronul care a părăsit
fotosistemul al doilea are un potenţial reducător suficient încât, prin dezexcitare, să
antreneze reducerea NADP+ la NADPH. Astfel, energia radiantă este stocată în
legăturile chimice din ATP şi NADPH.

288
 16. În mitocondrii, mai exact în matrix-ul mitocondrial, se produce ultima etapă
a catabolismului, după parcurgerea etapelor preliminare de degradare a nutrienţilor.
Astfel, în tractul digestiv al organismelor animale se ajunge, de la biomasa
consumată, la unităţile monomerice ale macromoleculelor (aminoacizi, monozaharide,
acizi graşi) care ajung apoi în celule, în a căror citoplasmă sunt descompuse într-o a
doua etapă până la piruvirat. În continuare, piruviratul pătrunde în matrix-ul
mitocondrial şi este transformat în grupările acetil ale acetil-coenzimei-A (acetil
CoA). Cea mai mare cantitate de acetil CoA rezultă din oxidarea acizilor graşi, al
căror conţinut energetic este maxim, comparativ cu al celorlalte unităţi monomerice.
Tot în matrix-ul mitocondrial, acetil CoA suferă o serie de transformări – ciclul Krebs
–, fiecare transformare fiind catalizată de o enzimă specifică. Ca urmare a acestor
transformări, grupările acetil sunt oxidate, rezultând două molecule de CO 2 şi de două
ori câte doi protoni (H+) şi doi electroni cu energie mare, datorită expulzării lor din
legăturile chimice la care participau. Electronii rezultaţi din ciclul Krebs sunt atraşi de
moleculele acceptoare de electroni din matrix-ul mitocondrial, fiind apoi preluaţi de
alte molecule din membrana mitocondrială internă, a căror afinitate este mai mare.
Procesul de acceptare şi apoi cedare a electronilor se repetă, aceştia fiind preluaţi
succesiv de şase tipuri de molecule proteice, care sunt dispuse într-o secvenţă spaţială
bine definită în membrana mitocondrială. Ca ultim pas, după ce îşi cedează în trepte
energia avută iniţial, electronii se combină cu protonii şi cu oxigenul, rezultând
molecule de apă.
Pierderea treptată a energiei electronilor determină scoaterea în afara matrix-ului
mitocondrial a unui număr de protoni care sunt vehiculaţi o dată cu electronii. Apare
astfel un gradient electrochimic de pH şi de potenţial electric între matrix (încărcat
electric negativ) şi exterior, unde sunt în exces ioni H + şi există un potenţial electric
pozitiv. Cuplajul între procesele redox de acceptare şi pierdere de electroni şi acelea
de separare spaţială a protonilor permite ca o parte din energia eliberată în ciclul
Krebs să fie stocată iniţial sub forma gradientului electrochimic de pH şi de potenţial
electric. Aceşti gradienţi determină o forţă proton-motoare ce împinge protonii spre
interiorul mitocondriei. Dar protonii nu pot intra decât prin zone specializate ale
membranei mitocondriale, căci în rest aceasta este impermeabilă pentru ei datorită
caracterului hidrofob al componenţilor săi.
Zonele specializate, prin care protonii pot traversa membrana, sunt complexe
enzimatice cu rolul de ATP-sintetaze, în care fluxul entropic de distribuţie omogenă a

289
H+ antrenează procesul antientropic de formare a ATP din ADP şi fosfat anorganic. În
acest fel, dezexcitarea în trepte a electronilor, rezultaţi o dată cu dehidrogenarea
substraturilor metabolice, se cuplează cu apariţia forţei proto-motoare
transmembranare, iar această forţă se cuplează cu fosforilarea, astfel că peste 58 %
din energia degajată în procesele de oxidare se regăseşte în legăturile ATP-ului.
Forţa proton-motoare determină, prin intermediul ATP–sintetazei mitocondriale,
formarea unei legături pirofosforice între ADP şi un fosfat anorganic, conform
schemei: ADP + P + He+ → ATP + H2O + Hi+ şi pătrunderea protonilor din exterior în
matrix-ul mitocondrial, deplasând echilibrul în sensul formării ATP-ului.
17. În molecula de ATP, legăturile dintre prima şi a doua grupare fosfat, apoi
dintre aceasta şi cea de-a treia sunt macroergice, deoarece prin hidroliza acestor
legături se eliberează energie utilizabilă pentru antrenarea unor procese endergonice.
La pH-ul fiziologic, toate cele patru grupări hidroxil sunt practic disociate, iar
hidroliza:
ATP4– + H2O → ADP3– + HPO42– + H+
este un proces exergonic (ΔG0 = –31 kJ/mol), în special pentru că repulsia
electrostatică dintre grupările fosfat, încărcate negativ, tinde să “arunce” fosfatul
terminal. De asemenea, entalpia de sovatare a produşilor este mai mare decât a ionului
ATP4–.
Molecula de ATP funcţionează ca un acumulator universal, dar pe termen scurt, al
energiei chimice căci, practic concomitent cu formarea sa de către ATP–sintetaze, el este
hidrolizat de ATP–aze, antrenând desfăşurarea unor reacţii endergonice prin care se
formează produşi cu energie liberă mai mare decât a reactanţilor. Aşa se întâmplă în
reacţiile de biosinteză, în care cuplajul se realizează de regulă prin formarea unui
intermediar fosforilat al unuia din reactanţi, care este astfel activat.
Referitor la mecanismul molecular al proceselor cuplate din bioenergetica
celulară, trebuie remarcat că există legături fosfatice macroergice şi în alţi compuşi, în
afară de ATP, hidroliza acestor legături putând să elibereze fie mai multă, fie mai
puţină energie decât hidroliza ATP [14]. De exemplu, ΔG 0 = –62 kJ/mol pentru
hidroliza fosfo-enol-piruviratului şi numai de –9 kJ/mol pentru hidroliza
glicerin-3-fosfatului. Sistemul ATP/ADP constituie însă perechea ideală
donor/acceptor de grupări fosforil tocmai pentru că se situează la mijlocul scalei
energetice.

290
 Având un rol atât de important în organismele biologice, ATP-ul este prezent în
toate celulele. Dacă se raportează cantitatea de ATP la conţinutul de apă din celulă, re-
zultă concentraţii de ordin milimolar. Cantitatea de ATP prezentă la un moment dat în
citoplasmă nu poate acoperi nevoile de energie decât un interval de timp foarte scurt.
De pildă, într-un organism unicelular care nu se deplasează şi pentru care consumul
de energie este implicat aproape exclusiv în reacţiile de biosinteză, tot ATP-ul din ce-
lulă ar fi consumat în două secunde. Este evident deci că intensitatea sintezei de ATP
trebuie să fie cu atât mai ridicată la organismele pluricelulare, pentru a asigura aprovi-
zionarea continuă cu energie a numeroşilor “utilizatori”.
18. Un alt aspect remarcabil al cuplajelor bioenergetice este posibilitatea
desfăşurării lor în sensuri contrare, în funcţie de condiţiile de mediu. Acelaşi complex
enzimatic poate funcţiona ca ATP–sintetază, atunci când o sursă de energie liber, aşa
cum este forţa proton-motoare, determină fosforilarea, sau ca ATP–ază, atunci când
concentraţia de ATP este ridicată şi acest stocator pe termen scurt furnizează energia
chimică necesară desfăşurării variatelor funcţiuni celulare.
La încărcarea “bateriei” energetice celulare, din acid adenozin monofosforic
(AMP) se sintetizează ATP, iar utilizarea energiei stocate în acesta implică trecerea
inversă:
AMP + 2Pi ↔ ATP + 2H2O
Reacţia globală precedentă este de fapt suma dintre fosforilarea ADP-ului şi
redistribuirea grupărilor fosfat.
19. “Bateria” celulară este încărcată prin primirea grupărilor fosforil cu potenţial
chimic ridicat, capabile să formeze legăturile pirofosforice. Încărcarea este maximă
atunci când toată cantitatea de adenilat din sistem ar fi numai ca ATP, şi minimă când
ar fi numai ca AMP. Ţinând seama şi de faptul că pentru transformarea în ATP a AMP
sunt necesare două grupări fosforil, iar pentru transformarea în ADP este necesară o
singură grupare fosforil, rezultă că un mol de ADP poate servi la formarea a ½ moli
de ATP. De aceea, ca măsură a gradului de încărcare al sistemului energetic celular, se
poate folosi un parametru adimensional – sarcina energetică [7, 14] – în care apar
concentraţiile celor trei forme moleculare: [AMP], [ADP] şi [ATP]:
sarcina energetică = ([ATP] +1/2[ADP])/([ATP] +[ADP] + [AMP])
Sarcina energetică variază în mod liniar în funcţie de energia metabolică stocată [7].

291
 20. În general, la nivel submolecular, progresele făcute de BAS nu contrazic
principiile fundamentale enunţate cu aproape cinci decenii în urmă de A.
Szent-Györgyi [15]:
1) – procesele intime ale vieţii sunt determinate, în ultimă instanţă, de energia
electronilor; această energie provine din starea de excitare indusă de lumină în
moleculele de clorofilă, fiind apoi cedată sistemelor vii pe porţiuni mai mici sau
fragmente;
2) – în sistemele biologice, electronii circulă pe căi închise şi extrem de ordonate ca
sens; transportul de electroni în circuit înseamnă, în fond, curent electric; prin
urmare, viaţa ar fi “un curent foarte slab de electroni întreţinut de radiaţia
solară”;
3) – toate procesele complexe ale metabolismului care se desfăşoară în întuneric nu
sunt decât variante ale fluxului primar de electroni; pe lângă clorofilă, care
“pompează” electroni în sistemele vii, această proprietate o au şi alte substanţe,
una din cele mai importante fiind ATP-ul.
21. Susţinătorii teoriilor vitaliste reproşează BAS că este reducţionistă şi că
ostracizează pe oricine trece dincolo de bastioanele biologiei moderne [16]. Dar, până la
un punct, reducţionismul fizico-chimic şi-a dovedit din plin eficienţa, căci o multitudine
din procesele energetice ce se petrec în lumea vie au putut fi astfel descifrate. Oricine
poate specula, cu mai multă sau mai puţină îndreptăţire, că viaţa nu se reduce la un “joc”
complicat al atomilor şi moleculelor, sau că ea este mai mult decât “un curent foarte slab
de electroni”, dar aceşti atomi, molecule şi electroni sunt alcătuiesc baza materială a
vieţii şi, ca atare, modul lor de “funcţionare” trebuie cunoscut, dacă dorim să înţelegem
viul sub multiplele lui aspecte. Raportul dintre BAS şi BNC nu ar trebui gândit ca unul
antagonic, ci ca unul de complementaritate, iar constituirea unei veritabile
Bioenergetici ar fi rezultatul sinergic al îmbinării elementelor, dovedite fără dubiu ca
valabile, conţinute în cele două modalităţi de abordare a fenomenologiei biologice.
De altfel, demersul având la bază concepţia chimico-fizicalistă este departe de
a-şi fi epuizat posibilităţile. Pe lângă preocupările devenite clasice, există tentative de
abordare a fenomenelor energetice din lumea vie şi din alte perspective, cum ar fi:
teoria vibraţiilor coerente în structurile biologice, ipotezele privind rolul solitonilor în
transportul energiei, ipoteza bioplasmei, studiul proprietăţilor
semiconductoare/supraconductoare ale formaţiunilor bio-organice, cercetarea
radiaţiilor biofotonice, energia vidului etc. Ca ilustrare, în continuare este prezentată

292
foarte succint teoria lui H. Fröhlich privind vibraţiile electrice coerente în sistemele
vii.
22. Unele din cele mai interesante proprietăţi descrise de fizica materialelor pot
fi explicate în termenii comportamentului colectiv (cooperativ) al atomilor şi
moleculelor, asociat de obicei cu un anume tip de ordine la distanţă, ce apare cel mai
frecvent într-un pattern spaţial definit. Un tip de ordine la distanţă este cel întâlnit în
superfluiditate şi în supraconductibilitate, şi este strâns legat de conceptul de coerenţă:
corelaţia de fază la distanţă. Superfluidele şi supraconductorii suferă, la temperaturi
foarte joase, tranziţii de fază care le conferă, respectiv, vâscozitate zero şi
conductibilitate electrică zero. Cel mai simpul model care să descrie acest tip de
tranziţie este aşa-numita “condensare Bose-Einstein” a unui gaz cuantic de bosoni
(particule cu spin întreg), în care – pe măsura scăderii temperaturii – din ce în ce mai
multe particule trec (“condensează”) într-o aceeaşi stare cuantică.
La prima vedere, s-ar părea că tipul acesta de ordine, care apare la temperaturi
foarte scăzute, nu este relevant pentru biologie. Totuşi, fizicianul britanic Herbert
Fröhlich a reuşit să arate că, în condiţii adecvate, care se întâlnesc în structurile vii, un
fenomen similar condensării Bose-Einstein se poate produce în substanţe ce posedă
moduri longitudinale de vibraţii electrice [17, 18]. Dacă se furnizează energie acestor
moduri vibratorii, se atinge o stare staţionară în care conţinutul energetic al modurilor
de vibraţie electrică este mai mare decât la echilibrul termic. Acest exces energetic
este “canalizat” într-un singur mod de vibraţie – ca în condensarea Bose-Einstein – cu
condiţia ca furnizarea de energie să depăşească o valoare critică. În aceste
circumstanţe, o furnizare randomizată de energie cu o anumită rată nu mai este
complet termalizată, ci este utilizată parţial pentru menţinerea în sistem a unor unde
electromagnetice coerente, prin corelaţii de fază la distanţă.
În teoria sa, Fröhlich porneşte de la constatările privind proprietăţile dielectrice
deosebite ale unor componenţi structurali importanţi din sistemele vii. Astfel,
membrana celulară este un strat puternic polarizat (de un câmp electric foarte intens
de ordinul a 105 V/m), a cărui vibraţie generează oscilaţii electrice cu frecvenţe de
1011 – 1012 Hz. De asemenea, macromoleculele biologice au proprietăţi intens dipolare
(în special din cauza legăturilor de hidrogen), conformaţiile de tip alfa-helix
prezentând oscilaţii dipolare colective în acelaşi domeniu de frecvenţe. Alte surse de
oscilaţii dipolare din gama respectivă de frecvenţe pot fi constituite de electronii
nelocalizaţi din unele regiuni ale celulei vii.

293
 Pentru astfel de structuri, Fröhlich demonstrează că, dacă anumite condiţii sunt
satisfăcute, furnizarea de energie (metabolică sau de alt gen) la o rată P conduce la
excitarea coerentă a unui singur mod de vibraţie, în cazul în care P depăşeşte o
valoare de prag P0. Această excitaţie poate avea consecinţe biologice notabile. Dacă,
în particular, efectul biologic constă dintr-un număr de evenimente înlănţuite, dintre
care numai unul,particular este stimulat de excitarea coerentă, în vreme ce celelalte
sunt independente de excitare, atunci rata R a efectului depinde de P după relaţia
(din18]):
R = [a(P – P0)n]/[1 + b(P – P0)n]
unde a, b şi n > 1 sunt constante pozitive. Dacă P M este contribuţia metabolică la P, iar
Pm este o contribuţie suplimentară externă sau internă (deci P = P M + Pm), şi
presupunem că sistemul biologic este pregătit pentru evenimentul particular prin
furnizarea de energie la o rată Pm = P0 – p (doar cu puţin sub valoarea critică P0),
atunci o rată mică Pm > p va declanşa evenimentul. Trebuie subliniat în acest context
că energia necesară pentru răspunsul biologic la un impact extern foarte mic (de
exemplu, vederea în condiţii de iluminare foarte slabe) este întotdeauna disponibilă
pentru sistemul biologic; impactul extern nu face decât să declanşeze evenimentul.
Argumente în favoarea teoriei lui Fröhlich au fost aduse în principal de unele
rezultate experimentale referitoare la efectele netermice ale microundelor asupra
organismelor biologice.

Bibliografie
1. A. Szent-Györgyi – “Bioenergetics”, SCIENCE, vol. 124, no. 3227, 873–875,
1956.
2. A. Szent-Györgyi – “Bioenergetics”, Academic Press, New York, 1957.
3. L. F. Maire, J. D. LaMothe – “Soviet and Czechoslovakian Parapsychology
Research”, Defense Intelligence Agency (USA), Report DST-180S-387-75,
September 1975.
4. F. Dörr – “Energetic and Statistical Relations”, în: W. Hope, W. Lohmann, H.
Markl, H. Ziegler (eds.) – “Biophysics”, Springer-Verlag, Berlin, Heidelberg, New
York, Tokyo, 1983.
5. D. G. Nicholls, S. J. Fergusson – “Bioenergetics 2”, Academic Press, London, San
Diego, New York, Boston, Sydney, Tokyo, Toronto, 1993.
6. E. Schnepf – “The Structure of Cells (Prokaryotes, Eukaryotes)”, în: W. Hope, W.
Lohmann, H. Markl, H. Ziegler (eds.) – “Biophysics”, Springer-Verlag, Berlin,
Heidelberg, New York, Tokyo, 1983.
7. D. G. Mărgineanu – “Energetica lumii vii”, Edimpex, Bucureşti, 1992.
8. R. Alexander, G. Goldspink – “Mechanics and Energetics of Animal
Locomotion”, Chapman & Hall, London, 1977.

294
9. World Meteorological Organization – “The Physical Basis of Climate and Climate
Modelling”, GARP Publ. Ser. No. 16, 1975.
10. P. Glansdorff, I. Prigogine – “Thermodynamic Theory of Structure, Stability and
Fluctuations”, Wiley-Interscience, London, 1971.
11. M. Eigen – “Steps Toward Life”, Oxford University Press, 1992.
12. G. Renger – “Biological Energy Conservation”, în: W. Hope, W. Lohmann, H.
Markl, H. Ziegler (eds.) – “Biophysics”, Springer-Verlag, Berlin, Heidelberg, New
York, Tokyo, 1983.
13. J. -H. Weil – “Biochimie generale”, Masson, Paris, 1990.
14. V. Vasilescu – “Biofizica moleculară”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1977.
15. A. Szent-Györgyi – “Introduction to Submolecular Biology”, New York, London,
1960.
16. M. Lipkind – “Application of the Theory of Biological Field by A. Gurwitsch to
the Problem of Consciousness”, în: C. Zhang, F. A. Popp, M. Bischof (eds.) –
“Current Development of Biophysics”, Hangzhou University Press, 1996.
17. H. Fröhlich, F. Kremer – “Excitations in Biological Systems”, Springer Verlag,
Berlin, Heidelberg, 1983.
18. H. Fröhlich (ed.) – “Biological Coherence to External Stimuli”, Springer Verlag,
Berlin, Heidelberg, 1988.

Capitolul 16
DESPRE BIOENERGETICA NECONVENŢIONALĂ

1. Potrivit concepţiilor vitaliste, fenomenul vieţii nu este total comprehensibil în

termeni pur materiali, în fiinţele vii existând “ceva” imaterial (o vis vitalis) care le
deosebeşte de corpurile şi sistemele neînsufleţite – acest “ceva” reprezentând astfel
diferenţa specifică în definirea vieţii (v. cap. 9). Concepţiile vitaliste (v. cap. 1) au o
istorie îndelungată şi sinuoasă, ale cărei începuturi le găsim, practic, în toate culturile
străvechi şi tradiţionale, pentru ca apoi aceste concepţii să pătrundă în mediile
intelectuale, fie ca paradigme oficializate, fie ca nişte “curenţi subterani” de idei opuşi
concepţiilor filozofice şi/sau ştiinţifice.
La chimiştii din primele decenii ale secolului al XIX-lea, vitalismul se manifesta
îndeosebi ca negare a posibilităţii de a se obţine pe cale artificială substanţe organice.
După realizarea în condiţii de laborator a primelor sinteze organice, vitalismul
rămânea să se sprijine pe imposibilitatea creării, tot în condiţii de laborator, a vieţii.
Într-o lucrare publicată în 1844, Justus von Liebig argumenta în acest sens: "Sub
influenţa unei cauze nechimice (forţa vitală), în organism acţionează şi forţe chimice.
Numai datorită acestei cauze dominante, şi nu de la sine, elementele se combină

295
formând substanţe (...) în acelaşi mod cum în afara organismului le face să se
combine voinţa raţională a chimistului. Reuşim să obţinem (...) toate acele substanţe
care nu au nici un fel de proprietăţi vitale, ci numai proprietăţi chimice, ale căror
formă şi structură le determină forţa neorganică. Dar chimia nu va putea niciodată
să obţină în laborator celule, fibre musculare, nervi, adică vreuna din părţile cu
adevărat organice, dotate cu proprietăţi vitale, ale organismului" (citat după [1], p.
73 – 74).
Progresele făcute apoi de fizică (îndeosebi descoperirea legii conservării
energiei şi consecinţele ei termodinamice), biologie, fiziologie şi biochimie au
determinat un recul al vitalismului, în paralel cu impunerea ideii că nu există nici o
diferenţă principială între energia ce pune în lucru o maşină mecano-termică sau una
termo-chimică şi aceea care acţionează “maşina” biologică. Dar tocmai acest
reducţionism fizico-chimicalist, prin contra-reacţie, a menţinut şi chiar resuscitat
concepţii de natură vitalistă în anumite cercuri, de la H. Driesch (cu ale sale
entelechii) până la doctrinele de tip New Age de astăzi.
De regulă, vitaliştii nu neagă importanţa factorilor fizici şi chimici în
funcţionarea viului, însă consideră că esenţa acestuia este conferită de o “energie”
specială, aparte de cele cunoscute de fizică, şi pe care o denumesc în diferite chipuri,
termenul de “bioenergie” fiind doar unul de dată mai recentă.
Interesul faţă de BNC, mai ales pentru publicul larg, este determinat în primul
rând de eventualele/presupusele aplicaţii medicale oferite de aceasta. În ultimă
instanţă, diferitele concepţii/ doctrine/ sisteme – mai mult sau mai puţin originale –
încadrabile în ceea ce am numit “bioenergetică neconvenţională” nu sunt altceva decât
tot atâtea doctrine terapeutice. Unele dintre ele pornesc de la ideea existenţei unei
“energii” cu caracter fundamental şi universal, din care derivă alte forme de energie,
înclusiv cea specifică viului. În cele ce urmează ne vom referi la câteva asemenea
concepţii.
2. Este dificil de stabilit cu precizie cine a folosit pentru prima oară termenii de
“bioenergie” şi “bioenergetică”. Psihoterapeutul american Alexander Lowen [2, 3]
pretinde a fi utilizat cel dintâi, încă de prin anii 1950, conceptul de bioenergie ca stând
la baza unei metode psiho-terapeutice elaborată de el şi botezată “analiză
bioenergetică” (bioenergetic analysis), metodă ce porneşte de la principiul că
“procesul energetic din organism” influenţează atât spiritul, cât şi corpul. “Noi
lucrăm – spune Lowen – cu ipoteza că există, în corpul uman, o singură energie

296
fundamentală care se manifestă atât în fenomenele psihice cât şi în mişcarea
somatică. Numim această energie, simplu, ‘bioenergie’. Procesele psihice ca şi
procesele somatice sunt determinate de funcţionarea acestei bioenergii. Toate
procesele vieţii pot fi reduse la manifestări ale acestei bioenergii” [2, p. 18].
Aplicarea metodei lui Lowen urmăreşte conştientizarea “curenţilor vegetativi
(bioenergetici)” care circulă prin interiorul corpului uman, resimţirea acestora,
înţelegerea disfuncţionalităţii lor şi restaurarea armoniei corp/suflet prin înlăturarea
inhibiţiilor şi desferecarea “fluxului bioenergetic”. În şedinţele (de cele mai multe ori
colective) de bioenergetic analysis, tensiunile musculare şi nervoase se diminuează
prin tehnici speciale de respiraţie şi relaxare, amintirile represate ies la suprafaţă şi
circulaţia “energiei” se reechilibrează, ducând la vindecarea sau ameliorarea stării
pacientului.
3. Un precursor al multor “bioenergeticieni neconvenţionali” occidentali de azi
şi de ieri poate fi considerat Franz Anton Mesmer (1734 – 1815), cu al său
magnetism animal.
Născut la Iznang, pe malul lacului Constanza, Mesmer a făcut studii teologice,
după care a intrat la Şcoala de medicină din Viena. Acolo şi-a susţinut în 1766 teza
intitulată "De inflexu planetarum in corpus humanum", în care, sub înrâurirea
astrologiei medievale, descria acţiunile corpurilor cereşti asupra corpului uman. El
susţinea că o putere misterioasă, revărsată prin spaţiile cereşti, influenţează substanţa
lăuntrică a oricărei materii, că un eter primordial, un fluid impalpabil, numit de
Mesmer “gravitas universalis” străbate întregul cosmos, şi deci şi pe om. În special
Soarele şi Luna – afirma el – exercită o acţiune directă şi continuă asupra sistemului
nervos prin intermediul acestui fluid ce se insinuează în substanţa nervilor. Individul
supus acestei acţiuni suferă efecte alternative de intensiune (tensiunea internă aflată la
momentul de intensitate maximă) şi de remisiune, comparabile cu fluxul şi refluxul
mareelor. “Mesmer atribuia ciclul menstrual al femeilor şi periodicitatea anumitor
boli cronice acestui magnetism planetar” [4, p. 278].
În 1774, Mesmer află despre efectele curative pe care le-ar avea aplicarea
magneţilor pe corpurile bolnavilor şi se dedică tratamentelor de acest tip. Destul de
repede, el ajunge la concluzia că ameliorarea stărilor pacienţilor “se datora mai puţin
magneţilor, cât unei forţe mai puternice al cărei agent era chiar el. Din acest moment
datează descoperirea magnetismului animal, superior magnetismului mineral, pe
care a expus-o în «Lettre à un médecin étranger» («Scrisoare către un medic străin»,

297
din 5 ianuarie 1775” [4, p. 279]. În respectiva scrisoare, Mesmer făcea analogii între
magnetismul animal (conceput ca un fluid inefabil, nesesizabil direct), pe de o parte,
şi magnetismul mineral şi electricitate pe de altă parte. Teoria magnetismului animal
este din nou prezentată într-un opuscul publicat în 1779, sub forma a 27 de
“propoziţii”:
“1. Există o influenţă mutuală între corpurile cereşti, Terra şi corpurile însufleţite.
2. Intermediarul acestei influenţe este un fluid universal răspândit şi continuu, fără
goluri, a cărui subtilitate nu permite nici o comparaţie, şi care, prin natura sa, este
susceptibil de a primi, propaga şi comunica toate impresiunile mişcării.
3. Această acţiune reciprocă este supusă la legi mecanice, necunoscute până în
prezent.
4. Din această acţiune rezultă efecte alternative, care pot fi considerate ca un flux şi
reflux.
5. Acest flux şi acest reflux sunt mai mult sau mai puţin generale, mai mult sau mai
puţin particulare, mai mult sau mai puţin compuse, după natura cauzelor care le
determină.
6. Tocmai prin această acţiune (cea mai universală din cele pe care ni le oferă
Natura) se exercită relaţiile de activitate între corpurile celeste, Terra şi părţile sale
constitutive.
7. Proprietăţile materiei şi ale corpurilor organizate depind de această acţiune.
8. Corpul animal suferă efectele alternative ale acestui agent; şi acesta,
insinuându-se în substanţa nervilor, îi afectează imediat.
9. În corpul omenesc se manifestă cu precădere proprietăţi analoage cu cele ale
magnetului; se disting poli la fel de diferiţi şi opuşi care pot fi comunicaţi, schimbaţi,
distruşi şi întăriţi; chiar şi fenomenul înclinării poate fi observat.
10. Proprietatea corpului animal, care îl face susceptibil la influenţa corpurilor
cereşti şi de acţiune reciprocă cu cele care îl înconjoară, manifestată prin analogie cu
magnetul, m-a determinat s-o numesc MAGNETISM ANIMAL.
11. Acţiunea şi virtutea magnetismului animal, astfel caracterizat, pot fi comunicate
altor corpuri animate şi inanimate. Şi unele şi celelalte sunt mai mult sau mai puţin
susceptibile de aşa ceva.
12. Această acţiune şi această virtute pot fi întărite şi propagate de aceleaşi corpuri.
13. Se constată prin experiment curgerea unei materii care penetrează cu subtilitate
toate corpurile, fără a pierde notabil din activitatea sa.

298
14. Acţiunea sa are loc la distanţă mare, fără ajutorul vreunui corp intermediar.
15. Ea este sporită şi reflectată de oglinzi, la fel ca lumina.
16. Ea este comunicată, propagată şi întărită de sunet.
17. Această virtute magnetică poate fi acumulată, concentrată şi transportată.
18. Corpurile animate, spun eu, nu sunt în egală măsură susceptibile la acţiunea şi
virtutea magnetismului; există chiar unele, deşi foarte puţine, care au o proprietate
atât de contrară încât singură prezenţa lor distruge toate efectele acestui magnetism
în celelalte corpuri.
19. Această virtute contrară penetrează de asemenea toate corpurile; şi ea poate fi
comunicată, propagată, acumulată, concentrată şi transportată, reflectată de oglinzi
şi propagată de sunet; ceea ce constituie nu numai o privare, dar şi o virtute opusă
pozitivă.
20. Magnetul, fie natural, fie artificial, este, la fel ca celelalte corpuri, susceptibil de
magnetism animal, şi chiar de virtute opusă, fără ca, şi într-un caz şi celălalt,
acţiunea sa asupra fierului şi acului de busolă să sufere vreo modificare; ceea ce
dovedeşte că principiul magnetismului animal diferă esenţal de cel al magnetismului
mineral.
21. Acest sistem [teoria magnetismului animal – n. n.] va furniza noi clarificări
asupra naturii focului şi luminii, precum şi în teoria atracţiei, a fluxului şi refluxului,
a magnetului şi a electricităţii.
22. Va face cunoscut că magnetul şi electricitatea artificială nu au, în ce priveşte
maladiile, decât proprietăţi comune cu mai mulţi alţi agenţi pe care Natura ni-i
oferă; şi că, dacă rezultă unele efecte utile ale administrării lor, acestea sunt datorate
magnetismului animal.
23. Se va recunoaşte prin fapte, după regulile practice pe care le-am stabilit, că acest
principiu poate vindeca imediat bolile de nervi şi indirect pe celelalte.
24. Că, cu ajutorul lui, medicul este lămurit în ce priveşte folosirea medicamentelor;
că le perfecţionează acţiunea şi că provoacă şi dirijează crizele salutare astfel încât
să le stăpânească.
25. Comunicând metoda mea, voi demonstra printr-o nouă teorie a maladiilor,
utilitatea universală a principiului pe care li-l opun.
26. Cu această cunoaştere, medicul va judeca cu siguranţă asupra originii, naturii şi
evoluţiei maladiilor, chiar al celor mai complicate; el va împiedica agravarea lor şi
va izbuti să le vindece, fără să expună vreodată bolnavul la efecte periculoase sau

299
urmări neplăcute, indiferent de vârstă, temperament şi sex. Chiar şi femeile gravide
se vor bucura de acelaşi avantaj.
27. În sfârşit, această doctrină îl va pune pe medic în postura de a judeca bine în ce
priveşte gradul de sănătate al fiecărui individ şi de a-l feri de bolile la care ar putea
fi expus. Astfel, arta vindecării va ajunge la cea mai înaltă perfecţiune a sa” [5, p. 74
– 83].
Concepţia despre patogenie a lui Mesmer se rezuma astfel: “Nu există decât o
boală şi un remediu. Perfecta armonie a tuturor organelor noastre şi a funcţiunilor
lor constituie sănătatea. Boala nu este decât dereglarea acestei armonii” [6].
Terapeutica prin intermediul magnetismului animal, destinată să refacă armonia
tulburată, caută să provoace în bolnav o criză: “O boală nu poate fi vindecată fără
criză; criza este un efort al naturii împotriva bolii. (...) Când natura este incapabilă
să provoace crize, ea este ajutată de magnetism care, pus în mişcare prin mijloacele
indicate, operează împreună cu ea revoluţia dorită. Criza este salutară când, după ce
a trecut prin ea, bolnavul simte o îmbunătăţire şi o uşurare evidente” [6].
Fluidul universal subtil în care sunt scufundate toate corpurile circulă prin
acestea prin curenţi care intră şi ies. Mesmer numeşte poli punctele de scurgere sau de
intrare a curenţilor tonici şi conductori obiectele unghiulare sau ascuţite capabile să
propage aceşti curenţi.
Iată cum decurgea o şedinţă terapeutică a lui Mesmer: “Se aşeza în faţa
bolnavului, îşi punea mâinile pe umerii lui şi le cobora de-a lungul braţelor până la
vârful degetelor, ţinându-i apoi o clipă degetele mari; repeta acest lucru de două sau
trei ori, după care îi făcea 'pase longitudinale' de la cap până la picioare. Toate
acestea cu scopul de a pune în armonie curentele care intrau şi cele care ieşeau, ale
vindecătorului, şi ale pacientului. Apoi, Mesmer căuta locul şi cauza bolii, palpând
regiunea abdominală căci credea: «Sediul celor mai multe boli se află de obicei în
viscerele din abdomen: stomac, splină, ficat, epiplon, mezenter, rinichi iar la femeie
în uter şi anexele lui» (citat după [6] – n. n.). Mesmer palpa corpul cu degetul mare şi
arătătorul sau cu palma, sau cu două degete unite, sau cu cle cinci degete îndoite
descriind o linie pe partea care urma să fie palpată şi urmând direcţia nervilor.
Sonda plexul ca să provoace o reacţie ce putea să-i indice locul precis al răului.
Pentru pasele 'longitudinale' se folosea de un beţişor din sticlă sau din oţel având
unul din vârfuri retezat.

300
 De cum stabilea diagnosticul, Mesmer palpa fără încetare zona reperată
provocând în această zonă dureri simptomatice, până când acestea ajungeau la
stadiul de criză. Palparea lui nu semăna cu un masaj, el spunând dimpotrivă că
palparea de la mică distanţă, la câţiva centimetri de corp, avea cel mai mare efect.
Ca să 'opună un pol celuilalt', când atingea cu mâna dreaptă capul, pieptul sau
abdomenul unui pacient, atingea cu mâna stângă şi locurile corespunzătoare din
spate. Multiplica curentele în funcţie de afecţiunile pe care le avea de tratat:
epilepsie, apoplexie, astmă, migrene, ulceraţii etc. 'Magnetizarea cu un curent mare'
se făcea cu cele cinci degete reunite în formă de piramidă. Singurele sale
medicamente erau crema de tartru şi vomitivele uşoare” [4, p. 281 – 282].
Mesmer nu a pretins niciodată că ar fi avut privilegiul vreunui har special;
credea că ceea ce punea el în lucru era o proprietate a materiei organizate şi afirma că
oricine avea un “magnetism” curativ. În virtutea acestui principiu, a condus şedinţe de
tratamente colective în cursul cărora bolnavii se “magnetizau” unii pe alţii, aşezaţi în
jurul unui hârdău plin cu apă şi conţinând pilitură de fier, punându-şi pe locul dureros
una din sforile sau tijele metalice care ieşeau din acel recipient enorm. În acelaşi timp
făceau “lanţul” atingându-se cu degetele mari de la mâini sau cu picioarelor. Perdelele
erau trase, temperatura menţinută la un nivel constant. Mesmer, îmbrăcat într-o robă
de mătase liliachie, atingea cu o baghetă de fier zonele bolnave ale pacinţilor săi. Nu
de puţine ori, efectul imediat al unor astfel de şedinţe colective (la care puteau
participa mai mult de treizeci de persoane) era producerea de stări convulsionare sau
de leşinuri la unii pacienţi.
Desigur că asemenea scene nu puteau fi pe placul comunităţii
şttinţifico-medicale. De altfel, întreaga teorie a lui Mesmer despre “magnetismul
animal” a fost şi este respinsă de ştiinţa oficială. În prezent se consideră că
eventualele reuşite terapeutice ale lui Mesmer se datorau exclusiv autosugestiei,
sugestiei sau hipnozei, adică unui soi de ceea ce astăzi se numeşte psihoterapie.
4. Teoria magnetismului animal reprezintă un fel de arhetip pentru multe din
bioenergeticile neconvenţionale occidentale (pe care, pe unele dintre ele, s-au altoit
elemente din doctrine extrem-orientale). În ultimă instanţă, tezele principale ale lui
Mesmer, aşa cum rezultă din [5] şi [6] sunt următoarele:
– un “fluid” subtil inefabil, umple universul, penetrând toate corpurile şi acţionând
în mod specific, prin curenţi fluidici ce intră/ies în/din anumite zone/puncte, în
organismele vii;

301
– fluidul respectiv relaţionează fiinţa umană cu mediul înconjurător (inclusiv cu cel
cosmic, precum şi cu alţi oameni)
– maladia rezultă dintr-o repartiţie dezechilibrată a acestui fluid în corpul uman,
vindecarea constând în restaurarea echilibrului şi armoniei circulaţiei fluidului în
organism;
– prin tehnici anume, acest fluid poate fi canalizat, stocat şi transmis la distanţă în
vederea unor acţiuni terapeutice.
Dacă înlocuim termenul de “fluid” – sau de “virtute magnetică” ori altele
asemenea din vocabularul lui Mesmer – cu cel modern (şi mai “ştiinţific”) de “energie
subtilă” ori “bioenergie” (sau echivalenţi), vom observa că tezele lui Mesmer nu sunt
diferite decât în detalii şi nuanţe de cele ale bioenergeticienilor neconvenţionali.
5. Activitatea clinică a lui Wilhelm Reich (1897 – 1957 – psihiatru austriac, elev
al lui Sigmund Freud – l-a condus, în anii 1923 – 1927, la observarea a ceea ce el
numea “curenţii vegetativi ai energiei emoţionale”, care s-ar produce în organismele
sănătoase în timpul stărilor de relaxare, ca urmare a unei puternice eliberări
emoţionale, sau după orgasm. Exprimarea liberă, neinhibată, a emoţiei, precum şi
excitarea sexuală naturală şi satisfacţia din timpul orgasmului au fost identificate de
Reich ca efecte ale fluxurilor energetice circulând nestânjenite în corp. În cazurile în
care emoţiile sunt represate, în condiţii de stres puternic sau în abstinenţa sexuală
cronică, Reich identifica la persoanele respective o rigidizare neuromusculară cronică
şi o desensibilizare a corpului, pe lângă modificări ale ritmului respirator şi reducerea
capacităţii de comunicare. El mai susţinea că orgasmul joacă un rol central reglator în
“economia energetică” a individului, ca mijloc de descărcare periodică a “tensiunilor
energetice” acumulate. Reich a dezvoltat tehnici terapeutice (din care s-a inspirat A.
Lowen) pentru desferecarea energiilor emoţionale represate la pacienţii săi, tehnici
care conduceau la eliberarea simţămintelor mult timp înăbuşite, şi la o mai mare
capacitate de a simţi plăcerea de a trăi.
Observaţiile privind comportamentul uman, stările emoţionale, procesualitatea
orgasmică şi “curenţii vegetativi” i-au sugerat lui Reich, în jurul anului 1936, ideea că
există curenţi de energie biologică, prezenţi în toate fiinţele vii, formaţi din “bioni”
(bions), un fel de “vezicule energetice” care radiază lumină albastră şi pe care susţinea
că le-a pus în evidenţă prin experimente de microscopie [8]. Ulterior, Reich renunţă la
conceptul de bion şi îl crează pe cel de energie orgonică (orgone energy), sau,
simplu, “orgon” (orgone) [8 – 11].

302
 În concepţia lui Reich şi a adepţilor lui, “energia orgonică este energia cosmică
a vieţii, forţa fundamentală creativă cunoscută oamenilor în contact direct cu
natura” [12, p. 11]. Proprietăţile acestei presupuse energii orgonice ar fi următoarele:
“(...) energia orgonică încarcă şi iradiază de la orice substanţă vie şi nevie. Ea
poate penetra prin toate formele de materie, deşi cu viteze diferite. Toate materialele
afectează energia orgonică, atrăgând-o şi absorbind-o, sau respingând-o ori
reflectând-o. Orgonul poate fi văzut, simţit, măsurat şi fotografiat. Este o energie
fizică, reală, şi nu vreo forţă ipotetică, metaforică.
Orgonul există într-o formă liberă în atmosferă şi în vidul spaţiului. Este
excitabil, compresibil şi pulsatil în mod spontan, capabil de expansiune şi contracţie.
Sarcina orgonică dintr-un mediu dat sau dintr-o substanţă va varia în timp, de obicei
într-un mod ciclic. Orgonul este cel mai puternic atras de structurile vii, de apă şi de
el însuşi. Energia orgonică poate curge dintr-un loc în altul din atmosferă, dar în
general menţine un flux de la vest la est, urmând rotaţia Pământului cu o viteză ceva
mai mare. Este un mediu omniprezent, un ocean cosmic de energie dinamică, în
mişcare, care interconectează întregul univers; toate creaturile vii, sistemele
meteorologice şi planetele răspund la pulsaţiile şi mişcările lui. Orgonul este legat,
dar foarte diferit, de alte forme de energie. El poate, de pildă, să imprime o sarcină
magnetică conductorilor feromagnetici, dar nu este magnetic în sine. La fel, poate
imprima o sarcină electrostatică izolatorilor, dar natura lui nu este în întregime
electrostatică. Este puternic perturbat de prezenţa materialelor radioactive sau a
electromagnetismului agresiv, într-un mod foarte asemănător cu protoplasma iritată.
Poate fi înregistrat cu contoare Geiger special adaptate. Orgonul este de asemenea
mediul prin care sunt transmise perturbaţiile electromagnetice, cam în felul vechiului
concept de eter, deşi el însuşi nu este electromagnetic în esenţă.
Fluxul energiei orgonice în atmosfera Pământului determină modificări în
pattern-rile circulaţiei aerului; funcţiunile energiei orgonice atmosferice se află la
baza formării potenţialelor de furtuni şi influenţează temperatura, presiunea şi
umiditatea aerului. Funcţiunile energiei orgonice cosmice afectează fenomenele
gravitaţionale şi solare. Totuşi, energia orgonică fără masă nu este nici unul din
aceşti factori fizico-chimici, nici chiar suma lor. Proprietăţile energiei orgonice se
obţin mai degrabă din viaţa însăşi, într-o manieră similară cu mai vechile concepte
de ‘forţă vitală’ sau ‘elan vital’; dar, spre deosebire de aceste concepte mai vechi, s-a
descoperit că orgonul există într-o formă fără masă, în atmosferă şi în spaţiu. Este

303
energia vitală cosmică primordială, fundamentală, în timp ce toate celelalte forme de
energie sunt de o natură secundară.
În lumea vie, funcţiunile energiei orgonice stau la baza proceselor vitale
majore; pulsaţiile, fluxul şi sarcina energiei orgonice biologice determină mişcările,
acţiunile şi comportamentul protoplasmei şi ţesuturilor, precum şi intensitatea
fenomenelor ‘bioelectrice’. Emoţia este fluxul şi refluxul, încărcarea şi descărcarea
orgonului în interiorul unui organism, la fel cum clima este fluxul şi refluxul,
încărcarea şi descărcarea orgonului în atmosferă. Atât organismul cât şi clima
reacţionează la caracterul predominant şi starea energiei vitale. Energia orgonică
străbate întreaga creaţie, microbii, animalele, norii de furtună, uraganele şi galaxiile.
Nu numai că energia orgonică încarcă şi animă lumea naturală; noi suntem
scufundaţi într-o mare de orgon, aşa cum un peşte este scufundat în apă. Mai mult, el
este mediul care comunică emoţia şi percepţia, prin care suntem conectaţi la cosmos
şi ne înrudeşte cu tot ceea ce este viu” [12, p. 11 – 12].
W. Reich susţinea că energia orgonică poate fi extrasă din atmosferă cu ajutorul
“acumulatorilor de energie orgonică” şi folosită în tratamentul oricărei afecţiuni fizice
sau psihice. Un acumulator de energie orgonică este o incintă, de dimensiuni
corespunzătoare, ai cărei pereţi sunt confecţionaţi din straturi succesive metalice –
transmiţătoare pentru orgon – şi nemetalice (dielectrice) – care absorb energia
orgonică. Cu cât sunt mai multe straturi metal–nemetal, cu atât se acumulează mai
multă energie orgonică (creşte “sarcina orgonică”) în incintă.
Printre efectele fizice, fiziologice şi biologice despre care se afirmă că ar fi
produse de “sarcinile orgonice” puternice din acumulatorii de energie orgonică se
numără [8, 10, 12]:
a). efecte fizice:
– creşterea uşoară a temperaturii aerului;
– descărcarea mai lentă a electroscoapelor;
– creşterea umidităţii şi scăderea ratei de evaporare a apei;
– creşterea gradului de ionizare a aerului;
– perturbarea undelor electromagnetice;
b). efecte fiziologice, biologice şi terapeutice:
– efect vagotonic;
– senzaţii de furnicături şi de încălzire la suprafaţa pielii;
– intensificarea circulaţiei sanguine periferice;

304
– creşterea temperaturii corporale;
– scăderea presiunii arteriale şi a ritmului cardiac;
– stimularea germinaţiei şi a dezvoltării organismelor vegetale;
– creşterea ratelor de dezvoltare a ţesuturilor;
– creşterea ratei de vindecare a rănilor;
– creşterea imunităţii;
– vindecarea unor forme de cancer;
– ameliorarea afecţiunilor psihice.
Ştiinţa academică respinge aserţiunile lui Reich şi ale continuatorilor săi,
considerând că lipsesc dovezile experimentale şi teoretice indubitabile [13].
6. În spiritualitatea hindusă, unul din conceptele esenţiale este cel de prana.
Termen sanskrit, prana este tradus de obicei prin termeni ca: vitalitate, energie vitală,
forţa vieţii, forţă vitală universală etc. Conform vechilor învăţături indiene, prana este
puterea divină care acţionează în akasha, unul din elementele fundamentale ale
universului. Akasha (sau akasa) este, “în hinduism şi budism, principiul vital
atotcuprinzător sau spaţiul atotcuprinzător al universului. Akasha este termenul
sanscrit pentru ‘spaţiu atotcuprinzător’. În hinduism, akasha este considerat
substanţa eter, al cincilea şi cel mai subtil element. Akasha permează orice lucru din
univers şi este vehiculul pentru sunet şi întreaga viaţă. În practica yoga, akasha este
unul din cele trei principii universale, alături de prana (‘respiraţia vieţii’) şi ‘mintea
creativă’, care formează o trinitate de surse pentru puterile magice şi psihice, şi care
sunt imanente tuturor lucrurilor începând cu regnul mineral, peste tot în umivers. (…)
În budism, akasha nu este eter ci spaţiu, care e de două feluri. Unul este spaţiul
limitat de material şi asociat cu ‘skandas’ sau ‘agregatele’ ce formează
personalitatea: formă fizică, senzaţie, percepţie, formaţiuni mentale şi conştiinţă.
Celălalt este spaţiul nelimitat, dincolo de orice descriere, nelegat de material deşi
este conţinătorul tuturor lucrurilor materiale” [14, p. 3].
Conform vechilor învăţături hinduse “universul îmsuşi este fabricat din akasha
prin puterea pranei; înaintea existenţei era nonexistenţa, care nu era un gol, ci
prana. Aceasta este sufletul energiei, esenţa oricărei mişcări, forţe şi puteri din orice
lucru. (…) Este parte a tuturor formelor de viaţă, de la cea mai simplă protoplasmă
până la cea mai complexă fiinţă. Este parte a fiecărui obiect inanimat ca forţă vie.
Prana permează toate formele materiei, dar ea însăşi nu este materie. (…) Atunci
când o fiinţă sau o substanţă materială ajunge la sfârşitul ciclului său de viaţă, se

305
dizolvă înapoi în prana. (…) corpul uman menţine un depozit de prana, care
acţionează ca ‘bio-motorul’ vital al corpului. Prana personală este în permanent
contact furnizorul infinit de prana universală. (...) prana nu este respiraţie, dar se
manifestă în respiraţie şi e în relaţie cu ‘vayu’, elementul aerului şi mişcării.
‘Pranayama’, controlul fluxului de prana prin respiraţie ritmică este esenţială în
yoga. (...) Yoghinul sporeşte prana, îmbunătăţind astfel sănătatea şi vitalitatea şi
devenind capabil de remarcabile performanţe fizice. Pranayama controlează de
asemenea spiritul, care la rândul lui controlează pranayama. În timpul vieţii, spiritul
păstrează prana în corp; în momentul morţii, atât spiritul cât şi prana părăsesc
simultan corpul” [14, p 626 – 627].
Prana se manifestă în corpul fizic uman în cinci forme principale, fiecare
responsabilă de anumite aspecte al metabolismului şi ale funcţionării senzoriale. În
vechea scriere Prashnopanishad stă scris: La fel cum un împărat îşi plasează
demnitarii în diferite părţi ale împărăţiei pentru a le guverna, prana principală
distribuie funcţii către pranas inferioare. Prana însăşi se găseşte în ochi, urechi, gură
şi nas; apana este localizată în organele de reproducere şi excreţie; samana stă în
stomac şi guvernează digestia; vyana se deplasează în nadis (v. mai jos – n. n.) iar
udana se află în nadi-ul ce străbate centrul coloanei vertebrale” (citat după [15]). O
prezentare modernă a celor cinci forme de prana este următoarea: “Prana este
responsabilă pentru respiraţie şi lucrează în gură şi nas. Ea transformă apa în
transpiraţie şi urină şi cotrolează secreţiile glandulare. Zona ei de operare este de la
nas până la inimă. Apana este responsabilă pentru excreţie şi eliminarea
impurităţilor şi circulă între ombilic şi tălpile picioarelor. Samana este formată în
membre şi operează între inimă şi ombilic. Vyana, produsă în regiunea anală, este
asociată cu circulaţia sângelui, activitatea nervoasă şi coordonarea. Udana este
activă în zona gâtului şi inimii şi menţine tonusul muscular” [15].
Potrivit doctrinelor Yoga, în fiinţa umană se mai află un tip special de “energie”,
numită kundalini: “O energie psiho-spirituală – adevărata energie a conştiinţei –,
despre care se spune că se află adormită în corp şi care este trezită fie spontan, fie
prin disciplină spirituală, pentru a produce noi stări ale conştiinţei, inclusiv
iluminarea mistică. (...) Puterea lui kundalini este enormă, iar persoanele care au
experienţiat-o spun că e dincolo de orice descriere. Fenomenele asociate cu ea
variază şi includ senzaţii şi mişcări fizice bizare, durere, claraudiţie, viziuni, lumini
strălucitoare, superluciditate, puteri parapsihice, extaz, beatitudine şi transcendenţa

306
eu-ului. Kundalini a fost asemuită cu un foc lichid şi cu o lumină lichidă” [14, p.
319].
Potrivit “fiziologiei subtile” hinduse, prana şi alte “energii” sunt receptate şi
prelucrate în nişte “centre energetice” denumite chakras, şi circulă în organismul
uman printr-o reţea de canale subtile numite nadis.
7. Cuvântul sanskrit chakra (la plural chakras) se traduce prin “roată” sau
“cerc”. Chakras sunt concepute ca nişte vortexuri energetice care interfaţează corpul
fizic cu corpurile subtile. “Se spune despre chakras sunt că configurate ca nişte
petale multicolorate de lotus sau ca nişte roţi cu spiţe ce se învârt cu diferite viteze,
după cum procesează energia. Chakras sunt descrise în literatura yoghină hindusă şi
budistă. Există diferenţe între cele două sisteme, ca şi între diferitele descrieri
occidentale ale chakras” [14, p. 86]. Fiind invizibile vederii normale, se pretinde că
chakras pot fi percepute (inclusiv culorile lor) prin clarviziune. De asemenea, se
afirmă că unele persoane, prin tehnici spirituale speciale, “pot activa chakras să se
învârtă mai repede şi pot direcţiona fluxul energiei prin ele” [14, p. 86].
În unele scrieri din cultura indiană se afirmă că numărul total de chakras este de
circa 88.000, dintre care numai vreo 30 sunt considerate ca fiind suficient de
importante pentru a primi denumiri. Dintre ele, chakras majore sunt în număr de
şapte. De la o doctrină la alta, de la un autor la altul (a se compara, de pildă, [16] cu
[17]), există diferenţe în ce priveşte descrierile şi funcţiile celor şapte chakras
principale. În continuare, redăm descrierile făcute într-o lucrare enciclopedică.
“Cele şapte chakras majore sunt: chakra bazală, chakra sacrală, chakra
plexului solar, chakra inimii, chakra gâtului, chakra frunţii şi chakra creştetului:
1. Chakra bazală (muladhara) este localizată la baza coloanei vertebrale şi e sediul
lui kundalini. Este legată de auto-prezervare, natura animală, gust şi miros. Este
cea mai puţin complexă dintre cele şapte chakras, fiind împărţită de doar patru
spiţe. Este colorată în roşu-portocaliu. (În sanscrită, mūla = rădăcină – n. n.)
2. Chakra sacrală (svadhisthana) se află lângă organele genitale şi guvernează
sexualitatea şi reproducerea. Are şase spiţe şi este predominant roşie. În unele
doctrine, chakrei bazale îi sunt atribuite funcţii reproductive, iar chakra sacrală
este ignorată în favoarea chakrei splenice, cu şase spiţe şi având culorile roz şi
galben, localizată la jumătatea distanţei dintre pubis şi ombilic. Chakra splenică
influenţează sănătatea generală şi, în particular, guvernează digestia şi funcţiile

307
 ficatului, pancreasului şi splinei. În alte doctrine, chakra splenică este
considerată minoră.
3. Chakra plexului solar (manipura) se află chiar deasupra ombilicului. Are zece
spiţe şi este predominant verde cu roşu deschis. Este asociată cu emoţiile şi e
punctul în care energia astrală intră în câmpul eteric. Chakra plexului solar
influenţează glandele suprarenale, pancreasul, ficatul şi stomacul. Cei mai mulţi
mediumi ce folosesc transa lucrează prin această chakra.
4. Chakra inimii (anahata) are douăsprezece petale aurii strălucitoare şi este
localizată în centrul pieptului. Ea guvernează glanda timus şi influenţează
imunitatea la boli. Este legată de conştiinţa superioară şi de dragostea
necondiţionată.
5. Chakra gâtului (visuddha), de culoare albastru-argintiu, are şaisprezece spiţe şi e
asociată cu creativitatea, auto-exprimarea şi căutarea adevărului. Este
proeminentă la muzicieni, compozitori şi oratori. Această chakra influenţează de
asemenea glandele tiroidă şi paratiroidă şi metabolismul, şi este asociată cu
anumite stări de conştiinţă extinsă.
6. Chakra frunţii (ajna), situată între sprâncene, este botezată al treilea ochi pentru
influenţa sa asupra simţului parapsihic şi iluminării spirituale. Are 96 de spiţe,
dintre care jumătate iradiază o culoare galben-roz, iar cealaltă jumătate iradiază
în albastru şi purpuriu. Această chakra este asociată cu glanda pituitară, glanda
pineală, inteligenţa, intuiţia şi puterile parapsihice, numite siddhis în yoga
hindusă.
7. Chakra creştetului (sahasrara) se roteşte chiar deasupra vârfului capului. Cele
972 de spiţe ale sale radiază un purpuriu strălucitor, cea mai spirituală dintre
culori. Nu are asociată cu vreo glandă, dar relevă nivelul individual de evoluţie a
conştiinţei. Poate fi activată doar dacă toate celelalte chakras sunt rafinate şi
echilibrate; când este activată produce suprema iluminare şi conştiinţa cosmică.
În vreme ce alte chakras se rotesc în uşoare depresiuni, chakra creştetului se
roteşte într-un dom” [14, p. 87 – 88].
Este de precizat, conform lui Mircea Eliade, că în chakra sahasrara “ajunge
kundalini după ce a traversat cele şase chakras inferioare” şi că “sahasrara nu mai
aparţine nivelului corpului, ci desemnează deja planul transcendent” [18, p. 210].
Acelaşi autor, referindu-se la diferenţele dintre diversele doctrine indiene privind
problematica chakrelor observa faptul că, de pildă, “tantrele budiste cunosc doar

308
patru chakras, situate respectiv în regiunile ombilicală, cardiacă, laringiană şi plexul
cerebral. Acesta din urmă, cel mai important (…), corespunde cu sahasrara
hinduşilor” [18, p. 210]
8. Cercetarea cu aparatură ştiinţifică modernă a zonelor cutanate
corespunzătoare celor şapte chakras a evidenţiat unele aspecte interesante care par să
aducă argumente în favoarea existenţei acestor “centri bioenergetici subtili” ai
organismului uman.
Dr. Valerie Hunt, de la Universitatea din California (UCLA) a adaptat un
electromiograf pentru înregistrarea frecvenţelor proprii ale potenţialelor bioelectrice
înregistrate la nivelul chakras. Înregistrările s-au efectuat prin intermediul unor
electrozi din argint clorurat, aplicaţi pe piele în regiunile corespondente chakrelor,
semnalele bioelectrice cutanate astfel captate fiind apoi prelucrate prin
Fourier-analysis. În paralel cu aceste înregistrări, au fost consemnate şi observaţiile
făcute de mai mulţi yoghini, care raportau percepţiile lor extrasenzoriale privind
caracteristicile chakrelor respective (culoare, dimensiuni, dinamică). Rezultatele
obţinute [19] au indicat – cu caracter repetitiv – o strânsă corelaţie între gamele de
frecvenţe ale semnalelor bioelectrice cutanate şi culorile chakrelor percepute de
yoghini (tabelul 1).

Tabelul 1 – Culorile chakras percepute de yoghini şi frecvenţele semnalelor

bioelectrice cutanate corespunzătoare.
Culoarea chakrei percepută de Gama de frecvenţe a semnalelor
yoghini bioelectrice cutanate, în Hz
albastru 250 – 275 (plus 1200)
verde 250 – 475
galben 500 – 700
oranj 950 – 1050
roşu 1000 – 1200
violet 1000 – 200 (300 – 400; 600 – 800)
alb 1100 – 2000

Anterior, medicul japonez Hirushi Motoyama constatase că biopotenţialele

electrice cutanate la nivelul chakras inactive au valori relativ scăzute (10 – 30 mV), spre
deosebire de chakras “activate bioenergetic”, la care valorile biopotenţialelor respective
sunt mai mari, de până la 300 – 500 mV. Ulterior, dr. Motoyama “a dezvoltat un Chakra

309
Instrument special pentru detectarea modificărilor electrice, magnetice şi optice ce se
produc în imediata vecinătate a subiectului testat. Într-un experiment tipic, subiectul se
afla într-o cameră ecranată electrostatic (…). Un electrod rotund din cupru şi o celulă
fotoelectrică era plasată în faţa corpului subiectului, la nivelul localizării unei
presupuse chakra. În timpul unui test asupra centrilor stomacului şi inimii, subiectul era
monitorizat timp de trei minute în cele două localizări. Citiri separate erau efectuate
câte un minut înainte de concentrare, în timpul concentrării şi după concentrare.
În mod curios, atunci când a fost testat un practicant yoga avansat, cei doi centrii
au dat rezultate foarte diferite. Centrul stomacului nu a prezentat modificări ale
activităţii măsurabile în perioada de trei minute de monitorizare. În schimb, centrul
inimii a prezentat o intensificare considerabilă a activităţii măsurabile în timpul
perioadei de concentrare. Această diferenţă corespundea practicii spirituale regulate a
subiectului. El se concentra asupra centrului inimii în timpul meditaţiei, şi nu asupra
plexului solar deoarece suferea de serioase tulburări digestive.
Lucrând cu un alt subiect, Motoyama a a constatat că activitatea crescută a
chakrei inimii era suficientă pentru a produce un efect detectat de celula fotoelectrică.
Cu alte cuvinte, activitatea chakrei inimii putea produce o lumină slabă dar măsurabilă
fizic” [20, p. 27]. Astfel de experimente, efectuate pe mai mult de o sută de subiecţi, au
confirmat, conchidea dr. Motoyama, ideea că “focalizarea mentală asupra unei chakra
o activează” [21, p. 274].
9. Termenul nadis (la singular, nadi) s-ar traduce literal prin “canale”, “vase”,
“vene”, “artere” sau chiar “nervi”, prin care circulă, sub formă de “sufluri”, “energia
vitală”. Există un număr considerabil de nadis, care diferă de la o doctrină la alta:
“300000 (Shiva Samhita, II, 14, Goraksasataka, 13), 200000 (Goraska Paddhati, 12),
80000 (Trisikihibrahmanmanopanishad, 67), dar mai ales 72000 (H. Y.-pr., IV, 8 etc.).
Dintre ele, 72 au o importanţă deosebită” [18, p. 205 – 206]. Nu tuturor nadis li s-a
atribuit un nume, Shiva Samhita vorbeşte de 14, iar majoritatea textelor vechi enumeră
zece. Dintre aceste nadis, cele mai importante şi care au un rol capital în toate tehnicile
yoghine sunt trei: ida, pingala şi sushumna:
“Sushumna nadi este marele fluviu al trupului, curgând de la baza coloanei
vertebrale până la creştetul capului şi trecând prin fiecare din cele şapte chakras. Este
canalul prin care kundalini shakti (şarpele latent al puterii) – şi conştiinţa spirituală
superioară pe care o poate alimenta – se înalţă de la originile sale din chakra
muladhara până la adevărata sa casă, la chakra sahasrara din creştetul capului. În

310
termeni de corp subtil, sushumna nadi este calea spre iluminare.
Ida şi pingala nadis se înfăşoară în jurul lui sushumna nadi precum dublul helix al
ADN-ului nostru, trecând fiecare prin toate chakras. Dacă vizualizaţi caduceul,
simbolul medicinii moderne, aveţi o idee aproximativă despre relaţiile dintre nadi-urile
ida, pingala şi sushumna. În cele din urmă, toate trei se întâlnesc în chakra ajna, la
mijlocul distanţei dintre sprâncene.
Ida începe şi se termină partea stângă a lui sushumna. Ida este considerat ca
nadi-ul lunar, rece şi alinător prin natura sa, şi se spune că dirijează toate procesele
mentale şi aspectele mai feminine ale personalităţii noastre. Pingala, nadi-ul solar,
începe şi se sfârşeşte la dreapta lui sushumna. Este nadi-ul cald şi stimulator prin
natură, controlează toate procesele somatice vitale şi supraveghează aspectele mai
masculine ale personalităţii noastre. Calitatea vibraţională a lui pingala este
reprezentată de culoarea roşie.
Interacţiunea dintre ida şi pingala corespunde dansului intern între intuiţie şi
raţionalitate, conştiinţă şi putere vitală, emisfera cerebrală stângă şi cea dreaptă. În
viaţa de fiecare zi, unul din aceste nadis este întodeauna dominant. Cu toate că
dominanţa alternează în cursul zilei, un anume nadi tinde să fie ascendent mai des şi pe
perioade mai lungi decât celălalt. Aceasta are consecinţe asupra personalităţii,
comportamentului şi sănătăţii (…). Aducerea lui ida şi pingala la echilibru este un
element major în hatha yoga – atât de important, de fapt, încât termenul hatha
simbolizează acest echilibru” [22].
10. În medicina tradiţională chineză (MTC), impregnată de filozofia daoistă,
concepţia fundamentală de la care se porneşte este că în Univers există o “energie”
fundamentală, bipolară (cu aspectele complementare Yin şi Yang), care îmbracă
diferite forme specifice, inclusiv în structurile vii [23, 24, 25]. Semnificaţia acestei
“energii” fundamentale – denumită Qi – este mai cuprinzătoare decât înţelesul uzual
pe care ştiinţa occidentală îl dă noţiunii de energie, deoarece în conceptul de Qi se
regăsesc îmbinate atât caracterul energetic (“măsură” a mişcării), cât şi cel
informaţional (“măsură” a ordinii/organizării).
La nivelul organismului uman, Qi-ul – sub diversele sale forme: ancestral, de
nutriţie, de apărare etc. – este cel care asigură vitalitatea şi integrarea în mediul
ambiant, conectarea omului cu macrocosmosul şi microcosmosul. Qi-ul are o
circulaţie ritmică pe nişte trasee corporale speciale numite meridiane de acupunctură,
de-a lungul cărora se găsesc puncte specifice (puncte de acupunctură) prin care se

311
poate interveni în scopuri terapeutice.
Printre străvechile discipline ale MTC, Qigong-ul ocupă un loc aparte. Qigong
înseamnă “exerciţiu Qi”; într-o definiţie care explicitează această traducere,
Qigong-ul reprezintă ansamblul exerciţiilor fizice şi/sau respiratorii prin care se poate
realiza dirijarea Qi-ului.
Conform MTC, termenul Qi din sintagma Qigong are două semnificaţii [26].
Una este cea a Qi-ului originar, care provine de la organismul matern şi serveşte ca
bază a vieţii. Cealaltă se referă la Qi-ul intern, ce derivă din Qi-ul originar în
combinaţie cu diferiţi factori dobândiţi în urma relaţionărilor cu mediul extern.
Exerciţiile Qigong îmbunătăţesc şi mobilizează Qi-ul intern în corpul uman, el putând
fi deplasat prin voinţă de-a lungul meridianelor de acupunctură, nervilor şi vaselor
sanguine. În felul acesta, sunt îmbunătăţite rezistenţa la boli, adaptabilitatea la factorii
externi şi capacitatea de depăşire a eventualelor tulburări somatice şi psihice. Atunci
când, ca urmare a practicării consecvente şi corecte a Qigong-ului, organismul este
saturat de Qi-ul intern, acesta poate fi proiectat în afara corpului ca Qi extern.
Există sute de tipuri de exerciţii Qigong, care se pot clasifica în mai multe
moduri. Astfel, există un soft Qigong şi un hard Qigong. Soft Qigong-ul e practicat
pentru păstrarea şi protejarea sănătăţii sau pentru auto-tratamentul unor afecţiuni, iar
hard Qigong-ul (sau Kung-fu Qigong) este folosit în artele maţiale. Qigong-ul se mai
clasifică în: Qigong static, Qigong dinamic şi Qigong de emisie. Persoana care
practică Qigong-ul static stă în aparenţă nemişcată, apelând la tehnici respiratorii şi de
concentrare mentală. În Qigong-ul dinamic, practicantul, aflat în stare de concentrare
psihică, execută seturi de mişcări ale corpului însoţite de anumite ritmuri respiratorii.
Qigong-ul static şi cel dinamic se practică îndeosebi în scopuri preventive şi de
întreţinere a funcţiunilor vitale la parametrii optimi. Qigong-ul de emisie se referă cu
precădere la capacităţile maeştrilor Qigong de a-şi mobiliza Qi-ul propriu în afara
corpului, în scopuri terapeutice sau în confruntări marţiale.
11. În ceea ce priveşte fenomenele acupuncturale, se susţine că existenţa Qi-ului
care circulă prin meridianele de acupunctură este dovedită, printre altele, de
aşa-numitul fenomen de propagare a senzaţiei pe meridian (prescurtat FPSM). Intens
studiat în ultimile decenii de cercetătorii chinezi, FPSM constă în apariţia,
consecutivă introducerii acului într-un punct de acupunctură, a unei senzaţii
particulare parestezice şi uneori hiperestezice ce se ditribuie pe direcţia unui meridian
sau a mai multor meridiane ori de-a lungul unor ramuri colaterale viscerale. Mai

312
frecvent constatat la subiecţii bolnavi, FPSM este interpretat ca un semn de reuşită
diagnostică şi terapeutică. Investigaţiile extinse pe loturi mari de subiecţi au arătat că
viteza FPSM se înscrie într-o gamă de valori foarte scăzute comparativ cu vitezele
altor semnale biologice. Într-un articol evaluator consacrat FPSM se constată că
“viteza de deplasare a senzaţiei de-a lungul meridianului variază după diverşi autori
între 3,3 şi 20 cm/s, cu o medie de 7,521 cm/s” [27].
Dacă FPSM este considerat ca o consecinţă directă a circulaţiei Qi-ului, atunci
viteza de propagare a senzaţiei de meridian apare ca fiind tocmai viteza de deplasare a
Qi-ului de-a lungul meridianelor de acupunctură [28]. Prin urmare, în orice model
biofizic care încearcă să expliciteze natura Qi-ului (fie şi numai parţial), trebuie să se
regăsească ordinul de mărime al acestei viteze de propagare. În continuare, este
prezentată schiţa unui asemenea model [29] bazat pe ipoteza undelor solitare
(solitoni) generate metabolic în protofilamentele microtubulillor ce formează
citoscheletul.
În sens strict matematic, solitonii sunt soluţii analitice ale unor ecuaţii
diferenţiale neliniare speciale. Aceste soluţii sunt de tip undă solitară, cu profil
localizat şi permanent, care nu se dispersează şi nivi nu se deformează prin ciocnire.
În sens fizic, solitonul reprezintă un “pachet” de energie localizat, mobil şi
auto-suficient din punct de vedere dinamic într-un mediu neliniar.
Din cauza dispersiei, o undă obişnuită tinde să se aplatizeze şi să se împrăştie pe
măură ce se deplasează. Dimpotrivă, un soliton este o undă care nu se împrăştie
deoarece efectele de dispersie sunt anulate de alte trăsături ale mişcării undei. Într-o
undă obişnuită, diferitele frecvenţe “călătoresc” indeoendent unele de altele, lipsite de
o unitate organică, fenomenul global fiind suma lor. La unda solitară, toate
componentele interaţionează, conferind acestui pachet de unde o unitate organică ce
transformă “valul” într-un veritabil “obiect”. Prin neliniaritate, efectele dispersive se
compensează, anulându-se, iar unda se propagă exact în starea în care s-a generat prin
eliberare de energie. “Obiectul” soliton are în acelaşi timp proprietăţi corpusculare şi
ondulatorii care conservă local o concentrare de energie; la nivel microfizic, el este un
obiect clasic cu interpretare cuantică [30].
Microtubulii sunt consideraţi a fi printre principalii organizatori ai interiorului
celulei vii, aşa cum este reflectat de faptul că celulele răspund la diferiţii stimuli prin
reglarea distribuţiei spaţiale a microtubulilor. Asamblaţi din molecule tubulinice,
microtubulii se găsesc în toate celulele eucariote, participând la diviziunea celulară,

313
mişcarea celulară şi menţinerea formei celulare [31]. De regulă, microtubulii sunt
alcătuiţi din 13 protofilamente cvasiaxiale, iar fiecare protofilament este format din
molecule de tubulină aranjate într-o asociere de tip head-to-tail. Tubulina este un
dimer legat necovalent, format din două lanţuri de 50 kD parţial analoage, dar nu
identice: alfa şi beta. Forma geometrică a unui microtubul seamănă cu un clindru gol,
cu diametrul exterior de cca. 30 nm. Lungimile microtubulilor variază de la 2 la 100
micrometri, iar distanţa dintre centrii a două molecule de tubulină de-a lungul unui
proto filament este a0 = 8 nm.
Presupunând că sunt n molecule tubulinice (fiecare având masa m) într-un
protofilament şi notând cu xi poziţia la un moment dat a moleculei de tubulină i iar cu
xio poziţia de echilibru a aceleiaşi molecule (i = 1,2,…n), atunci deplasarea y i
moleculei faţă de poziţia de echilibru este:
yi = xi – xio (1)
În [32] se arată ca energia de interacţiune U dintre două molecule vecine de
tubulină este dată de:
U = 0,5[k(yi – yi-1)] (2)
unde k este constanta forţei de interacţiune. De asemenea, o moleculă de tubulină este
supusă interacţiunilor cu restul moleculelor de tubulină din microtubul. În acord cu
abordările din fizica stării solide, această interacţiune suplimentară poate fi bine
aproximată (după [32]) printr-un potenţial periodic de forma:
U’ = U0[1 – cos(2πyi/a0)] (3)
în care U0 este semiînălţimea barierei de potenţial.
O moleculă de tubulină legată într-un protofilament este constrânsă să oscileze
de-a lungul axei protofilamentului, astfel încât se poate trata fiecare protofilament ca
un sistem independent, celelalte 12 protofilamente constituind parte a mediului său
înconjurător. Utilizând relaţiile (2) şi (3) şi formalismul hamiltonian din mecanica
teoretică, în [32] se deduce că ecuaţia de mişcare pentru molecula i de tubulină
dintr-un protofilament este de forma:
mÿi = k(yi+1 – 2yi +yi+1) – (2U0/a0)sin(2πyi/a0) (4)
Soluţia acestei ecuaţii – ţinând seama de (1) şi fără a mai nota indicii – este:
y = (2a0/π)tan-1{exp[±(g/L)x – vt]} (5)
unde parametrii g şi L sunt daţi de relaţiile: L 2 = k(a0)4/4π2U0, respectiv g2 = 1/
(1-v2/c2), cu:
c2 = k(a0)2/m (6)

314
 Formula (5) reprezintă expresia matematică a unei unde solitare (sau soliton) a
cărei viteză de deplasare este v. În mecanica neliniară, soluţia (5) este denumită
soliton sau antisoliton, după cum se ia în formulă semnul minus, respectiv plus.
Deplasarea y din relaţia (5) poate fi considerată ca o funcţie continuă de
coordonata x. În aceste condiţii în, [32] se deduce că energia E a solitonului este:
E = (4g/π)[k(a0)2U0]1/2 (7)
iar lărgimea w a undei solitare este:
w = (a0/2π)[k(a0)2/U0]1/2 (8)
Pentru calcule numerice sunt necesare valorile lui k şi U 0. În [32] se arată că
pentru k se poate lua valoarea:
k = 45,2·10-3 N/m (9)
Estimările pentru U0 sunt mai puţin precise; în orice caz, se arată în [32], U 0 este
cuprins între valorile:
U01 = 100 cal/mol (10)
U01 = 150 cal/mol (11)
Dacă în relaţia (7) punem g = 1 (adică v = 0), rezultă energia E 0 de formare a
solitonului:
E0 = (4/π)[k(a0)2U0]1/2 (12)
Introducând în (7) şi (8) valoarea lui a 0 şi valorile din (9), (10) şi (11), se obţin
limitele între care se încadrează E0 şi w: E01 = 0,36 eV, E02 = 0,44 eV, w1 = 0,816 nm,
w2 = 0,576 nm. În cele ce urmează, vom considera valorile medii corespunzătoare,
adică:
E0 = 0,4 eV (13)
w = 0,696 nm (14)
Valorile pentru E 0 sunt compatibile, deşi ceva mai mici, cu cea a energiei
eliberate prin hidroliza GTP, care este de 0,49 eV. Prin urmare, formarea solitonilor în
protofilamente este perfect asigurată metabolic, constatare ce poate fi corelată cu
continua circulaţie a Qi-ului în organism în condiţii normale.
Relaţia (6) exprimă de fapt viteza acustică c în protofilament; c este limita
superioară pentru viteza v a solitonului [32]. Prin introducerea valorilor
corespunzătoare în (6), se obţine:
c = 132 m/s (15)
Pentru evaluarea vitezei solitonilor în protofilemente, necesară comparaţiei cu
viteza Qi-ului prin meridiane, să considerăm că solitonul, imediat după formare,

315
capătă în intervalul de timp t (foarte mic) un surplus de energie E’, care se adaugă lui
E0, astfel că: E’ = E – E 0. Folosind relaţia de tip Heisenberg: t·E’ = h/2π (unde h este
este constanta lui Planck, egală cu 6,6·10-34 Js), precum şi formulele pentru g, E şi E 0
se deduc algebric relaţiile:
E’ = E0(g – 1) (16)
g = 1 + h/2πE0t (17)
v = (c/g)(g2 – 1)1/2 (18)
Luând viteza solitonului ca: v = w/t, este de observat că ea trebuie să fie mai
mică decât viteza acustică dată de:
c = w/ta (19)
unde ta este timpul necesar undei acustice pentru a parcurge o distanţă egală cu w. În
mod evident, t > ta. Introducând în (19) valorile din (14) şi (15), se obţine: t a =
5,27·10-10 s. Această valoare, împreună cu (13), (17) şi (18), permite estimări ale
vitezei v a solitonilor la diferite valori ale lui t. Câteva dintre ele sunt prezentate în
tabelul 2.
Tabelul 2 – Estimări teoretice ale vitezei de propagare a Qi-ului
t, s 8·10–10 10–8 10–7
v, cm/s 26,7 7,5 2,36

După cum se poate observa, aceste estimări sunt în bună concordanţă cu viteza
de deplasare a Qi-ului, aşa cum reiese ea din studierea fenomenului de propagare a
senzaţiei de-a lungul meridianelor de acupunctură.

Bibliografie
1. I. S. Musaberov – “Justus von Liebig”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966.
2. A. Lowen – “The Language of the Body”, Macmillan, New York, 1958.
3. A. Lowen – “Bioenergetics”, Penguin Books, New York, 1976.
4. Alexandrian – “Istoria filozofiei oculte”, Humanitas, Bucureşti, 1994.
5. F. A. Mesmer – “Mémoire sur la découverte du magnétisme animal”, Didot, Paris,
1779.
6. “Aphorimes de M. Mesmer”, Quinquet l'aîné, Paris, 1785.
7. W. Reich – “The Bions Experiments”, Farrar & Giroux, New York, 1983.
8. W. Reich – “The Cancer Biopathy”, Farrar & Giroux, New York, 1982.
9. W. Reich – “The Function of Orgasm”, Farrar Straus & Giroux, New York, 1982.
10. W. Reich – “Cosmic Superimposition: Man's Orgonotic Roots in Nature”, Farrar
& Giroux, New York, 1981.
11. W. Reich – “Orgone Biophysics, Mechanistic Science and ‘Atomic Energy’”, INT.
J. SEX-ECONOMY & ORGONE RESEARCH, vol. III, 74-79, 1944.

316
12. J. DeMeo – “The Orgone Accumulator Handbook”, Natural Energy Works, El
Cerrito, CA, 1992.
13. T. Hines – “Pseudoscience and the Paranormal”, Prometheus Books, Buffalo NY,
1990.
14. Rosemary E. Guiley – “Harper's Encyclopedia of Mystical & Paranormal
Experience”, HarperSanFrancisco, 1991.
15. Swami Muktananda Saraswati – “Psi Energy”, YOGA MAGAZINE, March 1977.
16. C. W. Leadbeater – “The Chakras”, The Teosophical Publishing Co., Wheaton IL,
1927.
17. Barbara Ann Brennan – “The Hands of Light: A Aguide to Healing through the
Human Energy Field”, Bantam Books, New York, 1988.
18. M. Eliade – “Yoga. Nemurire şi libertate”, Humanitas, Bucureşti, 1993.
19. Valerie Hunt – “Infinite Mind: The Science of Human Vibrations”, Malibu
Publishing Co., Malibu CA, 1995.
20. N. Ozaniec – “Chakras for Beginners”, Hodder & Stoughton Educational,
London, 1999.
21. H. Motoyama – “The Theories of the Chakras: Bridge to Higher Consciousness”,
Quest Books, 1982.
22. J. Bailey – “Balancing Act”, http://www.yogajournal.com/wisdom/927
23. Lao Tzu – “Tao te Ching”, Wildwood House, London, 1972.
24. F. Capra – “The Tao of Physics”, Flamingo, 1992.
25. F. Mann – “Acupuncture” The Ancient Chinese Art of Healing”, Heinemann,
London, 1962.
26. Q. Zeng – “Qigong”, Foreign Languages Press, Beijing, 1999.
27. P. Bărbulescu – “Senzaţia de acupunctură (S. A.) şi propagarea senzaţiei pe
meridian (P. S. M.)”, REVISTA ROMÂNĂ DE ACUPUNCTURĂ, anul I, nr. 2,
1991.
28. C. L. Zhang – “Electromagnetic Standing Waves as Background of Acupuncture
System”, in: C. L. Zhang, F. A. Popp, M. Bischof (eds.) – “Current Development
of Biophysics”, Hangzhou University Press, 1996.
29. I. Mamulaş – “Ipoteza solitonilor în acupunctură”, în: T. Caba, T. Caba (eds.) –
“Diagnostic, tratament şi puncte noi în acupunctură”, Edit. Anandakali, Sibiu,
2000.
30. C. Rebbi – “Solitons”, SCIENTIFIC AMERICAN, vol. 240, no., 2, 1979.
31. P. Dustin – “Microtubules”, Springer Verlag, Berlin, 1978.
32. K. C. Chou, C. T. Zhang, G. M. Maggiora – “Solitary Wave Dynamics as a
Mechanism for Explaining the Internal Motion During Microtubule Growth”,
BIOPOLYMERS, vol. 34, 143–153, 1994.

317
 ÎN LOC DE CONCLUZII

1. Răspunsul la întrebarea “ce este viaţa?” depinde în chip fundamental de

modul în care este gândit actul însuşi al definirii. Conform logicii clasice, acest act
implică parcurgerea raţională şi completă a două etape: 1) – stabilirea genului proxim,
adică includerea termenului necesar de a fi definit într-un cadru general adecvat; 2) –
stabilirea diferenţelor specifice, respectiv particularizarea definitului în raport cu alte
concepte şi noţiuni aparţinând aceluiaşi gen proxim, diferenţe specifice care trebuie să
se exprime numai prin termeni perfect cunoscuţi sau deja explicaţi.

318
 Putem admite că genul proxim în definirea vieţii este exprimat de formularea :
“viaţa este o formă de mişcare manifestată în realitatea obiectivă”. În ce priveşte
stabilirea diferenţelor specifice – care reprezintă în fapt esenţa problemei –
considerăm că acestea nu se pot exprima doar static, prin simpla enumerare a unor
termeni “perfect cunoscuţi sau deja explicaţi”. Având în vedere
multidimensionalitatea calitativă a viului, exprimarea notelor caracteristice ale vieţii
este posibilă doar printr-o abordare dinamică, printr-un organism discursiv [1, p. 77]
mereu în mişcare ideatică, capabil să producă, să specifice şi să precizeze semnificaţii
desprinse din eforturile cognitive experimentale şi teoretice aplicate viului. Acest
organism discursiv constituie diferenţa specifică în definirea viului şi el se
construieşte treptat, permanent, evoluând asimptotic, pe măsură ce cunoaşterea
procesualităţii biologice avansează.
Evidenţierea elementelor care formează organismul discursiv menţionat reclamă
un efort de cunoaştere inter- şi multidisciplinar ce poate redimensiona raporturile
dintre biologie şi fizică. Dacă, pe de o parte, s-au dovedit ineficiente extrapolările
nejustificate la studiul viului a unor abordări valabile numai pentru niveluri de
organizare ale neviului, pe de altă parte însă, nu au fost exploatate suficient (sau chiar
deloc) alte concepte din fizică ce s-ar putea dovedi utile fie în elucidarea unor procese
biologice încă puţin cunoscute, fie în descoperirea altora noi. De asemenea, nu este
aprioric exclus ca relevanţa otologică a bios-ului să reclame o lărgire – prin
completare şi/sau transformare – a bazei conceptuale a fizicii, urmând ca, astfel
“îmbogăţită”, fizica să poată furniza pe mai departe demersuri explicative pertinente
privind realitatea biologică. S-ar contura, prin urmare, o relaţie de tip feed-back
pozitiv între fizică şi biologie (considerate sisteme cognitive deschise), relaţie cu
impact major asupra progresului în cunoaşterea vieţii. În acest context, ni se pare
semnificativ să reamintim că deşi termodinamica a apărut ca o teoretizare a
termotehnicii, primul enunţ general al principiului I al termodinamicii îi aparţine unui
medic, germanul Julius Robert Mayer. Lucrând pe un vas ce naviga la tropice, el a
observat că sângele venos al pacienţilor este mai roşu – deci a lăsat mai puţin oxigen
în ţesuturi – faţă de aspectul normal din zonele temperate, mai reci. Reflectând asupra
acestei observaţii, Mayer a ajuns la concluzia că în zonele calde consumul de oxigen
este mai mic, căci organismul are nevoie de mai puţină energie pentru întreţinerea
temperaturii corpului. De aici, a formulat teoria mecanică a căldurii şi a enunţat legea

319
generală a conservării energiei. Acesta este un exemplu care ilustrează ceea ce autorul
acestor pagini numeşte relevanţa ontologică a bios-ului.

320