Cultura stejarului

   Capitolul I. Noţiuni introductive 1.1. Rolul şi importanţa pădurilor Încă de la apariţia lor, pădurile au jucat un rol important în viaţă planetei noastre, contribuind de multe ori hotărâtor la dezvoltarea societăţii omeneşti. La apariţia omului, pădurile constituiau sursa principală de hrană şi adăpost, precum şi prima sursă de energie (prin lemnul de foc produs) pentru acesta. Mai târziu, ele au fost preţuite de către omul vânător sau crescător de animale datorită cantităţii şi calităţii vânatului adăpostit ori după fructele sau iarba produse. De peste 5.000 de ani, începând din epoca fierului, lemnul s-a impus ca principalul produs al pădurii, acesta reprezentând cel mai important combustibil şi material de construcţie în cele mai diverse zone ale globului. Astfel, fără marile cantităţi de lemn recoltate din păduri, marile civilizaţii ale Sumerului, Asiriei, Egiptului, Chinei, Cretei, Micenelui, Greciei şi Romei Antice, Europei de Vest şi Americii de Nord nu s-ar fi dezvoltat niciodată. Acesta este şi motivul pentru care se consideră, pe bună dreptate, că “lemnul a fost eroul nelăudat al revoluţiei tehnologice care ne-a adus de la cultura osului şi pietrei până în prezent” (Perlin, 1989). Din păcate, datorită rolului său de “fundaţie pe care s-au clădit civilizaţiile primitive” şi care a fost recunoscut deja de către Platon (427-347 î.e.n.), Cicero (106-43 î.e.n.), Lucreţiu (99-55 î.e.n.), Pliniu cel Bătrân (23-79 e.n.), pădurea a fost exploatată intens, mai ales pentru mărirea suprafeţei cultivate agricol (“apariţia agriculturii a fost un torent în impactul omenirii asupra pădurii”), iar suprafaţa acesteia s-a redus şi se reduce încă la un nivel alarmant pentru viitorul planetei. În linii mari, de multă vreme se consideră că pădurile îndeplinesc un dublu rol, (1) fizico-geografic şi (2) antropo-geografic. Rolul fizico-geografic al pădurilor se manifestă în câteva direcţii: 1. Rolul geomorfologic (influenţa pădurilor asupra formării şi modelării scoarţei terestre) Pe lângă rolul pe care pădurile l-au jucat în acumularea marilor depozite de cărbuni din subsol, ele au întârziat producerea eroziunilor şi a alunecărilor de teren în părţile ridicate ale reliefului, favorizând în acelaşi timp depunerile în depresiuni. De asemenea, prezenţa pădurilor a împiedicat acţiunea destructivă a vânturilor (“Prin despăduriri omul seamănă vânt şi culege furtună” – Jacquot, 1931). 2. Rolul climatic (influenţa pădurilor asupra climei) În acest sens, s-a constatat că pădurile: • îndulcesc extremele de temperatură din timpul iernii şi al verii, exercitând o influenţă similară cu cea a oceanelor; • sporesc umiditatea absolută şi relativă a aerului, putând să acţioneze favorabil asupra precipitaţiilor; • reduc viteza vântului; • înlesnesc depunerea zăpezii; • împiedică evaporarea apei din sol şi transpiraţia excesivă a plantelor. 3. Rolul edafic (influenţa pădurilor asupra solului) Această influenţă se manifestă prin: • contribuţia arborilor, datorită sistemului radicelar, la dezagregarea rocilor şi sporirea profunzimii solului, precum şi la întreţinerea umidităţii, afânării şi bunei structurări a acestuia; • îmbogăţirea solului în elemente asimilabile, datorită litierei bogate, în descompunere; • consolidarea terenurilor expuse alunecărilor de teren şi spălărilor de suprafaţă, ca şi împiedicarea formării avalanşelor; • fixarea şi punerea în valoare a dunelor de nisip şi a nisipurilor zburătoare. 4. Rolul hidrologic (influenţa pădurilor asupra regimului apelor) Acest rol se realizează prin: • absorbţia apelor de suprafaţă şi regularizarea debitelor lichide, care devin mai constante şi mai ridicate, împiedicându-se astfel producerea inundaţiilor (“Pădurea este regulatorul suveran al regimului apelor” – Jacquot, 1931); • drenarea biologică la care contribuie toate etajele de vegetaţie din pădure, fapt datorat transpiraţiei puternice a masei foliare. Rolul antropo-geografic al pădurilor constă din: 1. Rolul pădurilor ca producătoare de materii prime Pădurea reprezintă una dintre sursele principale de materii prime, neexistând nici o ramură economică care să nu folosească lemnul sau celelalte produse ale acesteia. În mod convenţional, materiile prime produse de pădure s-au împărţit în produse lemnoase şi produse nelemnoase, acestea din urmă numite uneori, în mod impropriu, produse accesorii (Drăcea, 1923-1924; Dengler, 1935). Produsele lemnoase sunt reprezentate prin masa lemnoasă produsă de arbori şi recoltată din păduri după anumite reguli. Aceasta este utilizată, după împrejurări, ca lemn de lucru (folosit în diverse ramuri economice) şi ca lemn de foc. Timp de mii de ani (de la apariţia omului până la sfârşitul secolului al XIX-lea, odată cu utilizarea pe scară din ce în ce mai largă a cărbunilor), lemnul a constituit principala sursă de energie primară pe glob. Ponderea sa ca sursă de energie a scăzut însă continuu după 1850 astfel că aceasta reprezintă actualmente doar 2-3%. Dacă, în 1950, se consumau anual pe glob cca 1,5 miliarde m3 de lemn, actualmente se utilizează cca 3,4 miliarde m3/an, în condiţiile în care populaţia planetei a crescut de la 2,5 miliarde locuitori (1950) la cca 6,3 miliarde locuitori în prezent (Schmincke, 1996). Din volumul de lemn recoltat anual, mai mult de jumătate este lemn de foc, din care 90% este produs şi consumat în ţările în curs de dezvoltare. Astfel, lemnul constituie încă principala sursă de energie pentru circa 2 miliarde de locuitori ai Terrei, care reprezintă aproximativ 3/4 din populaţia ţărilor în curs de dezvoltare (Perlin, 1989). Lemnul de lucru industrial este produs şi consumat (79%) mai ales în ţările dezvoltate (FAO, 2001). Este evident că unul dintre scopurile principale ale silviculturii este producerea a cât mai mult lemn de lucru, cu o mai mare valoare de întrebuinţare, “căci pe când, la nevoie, lemnul de lucru se poate întrebuinţa şi drept combustibil, lemnul de foc nu-l putem întrebuinţa la construcţii” (Drăcea, 1923-1924). Deşi există tendinţa de înlocuire a lemnului cu alte materii prime sau prelucrate (sticlă, metale, mase plastice, ciment, beton armat etc.), odată cu evoluţia societăţii acesta îşi găseşte utilizări tot mai variate. Astfel, dacă în urmă cu peste 40 de ani, lemnul avea cca 5.000 de întrebuinţări (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959), actualmente acesta se utilizează în cca 10.000 de scopuri diferite (FAO, 2001). Produsele nelemnoase sunt reprezentate prin toate celelalte produse vegetale sau animale ale pădurii, respectiv vânatul, coaja, substanţele tanante, coloranţii, răşina, gutaperca, fructele, florile, liberul de tei, plantele medicinale, ciupercile, etc. Produsele nelemnoase au reprezentat, la începuturile silviculturii, principalul produs al pădurilor, demn de amintit fiind mai ales vânatul. Deşi se folosesc pe scară largă în numeroase industrii (chimică, farmaceutică, alimentară, etc.), acestea au fost frecvent subevaluate şi, de aceea, nepuse plenar în valoare, neacordându-li-se importanţa datorată imensului potenţial economic pe care îl au. 2. Influenţa pădurilor asupra culturilor agricole şi creşterii animalelor Rolul menţionat se datorează modificărilor care apar în climatul şi solul unei regiuni şi sunt datorate pădurii, care contribuie astfel indirect la ameliorarea condiţiilor de vegetaţie ale culturilor agricole învecinate. Păşunile, fâneţele şi culturile de plante furajere adiacente pădurilor, care se dezvoltă mai viguros şi produc mai mult şi mai constant, au şi ele de câştigat din prezenţa vegetaţiei forestiere. 3. Rolul igienic, estetic şi social al pădurilor Acest rol se datorează caracteristicilor pădurii care: • constituie un puternic filtru natural deoarece reţine praful şi fumul, fixează şi distruge microbii; • asimilează dioxidul de carbon produs în industrie, refăcând stocul de oxigen atmosferic necesar respiraţiei; • prin fitoncidele degajate de frunzele şi florile plantelor de pădure se distrug unele microorganisme patogene (bacterii), realizînd în plus ozonificarea şi ionizarea aerului; • înfrumuseţează peisajul unei regiuni, oferind satisfacţii vizuale deosebite şi constituind un motiv de inspiraţie şi imbold creator în artă. În acest sens, sunt demn de menţionat creaţiile picturale ale lui Jacob van Ruysdael (1629-1682), Ivan Şâşkin (1832-1898) sau ale şcolii de la Barbizon din Franţa, de care au fost legaţi şi maeştrii români Nicolae Grigorescu (1838-1907) şi Ion Andreescu (1850-1882), creaţiile literare ale lui Mihai Eminescu (1850-1889), Alphonse de Lamartine (1790-1869), Victor Hugo (1802-1885), Rainer Maria Rilke (1875-1926) etc.; • prin bunurile şi binefacerile exercitate de-a lungul timpului au creat o permanentă legătură cu societatea omenească, realizănd o importantă funcţie socială. În legătură cu acest aspect, romancierul şi dramaturgul Camil Petrescu scria în 1954: “Poporul român este un popor al codrilor; trăirea laolaltă şi contopirea codrului cu poporul, în decurs de veacuri, este prelungită până azi, după o existenţă milenară, în cântecul popular căruia tocmai această dăinuire vie îi dă specificul său, modalitatea sa concretă, ceea ce numim, cu un termen din afară, stilul său”. Acest rol social al pădurii este evident luînd în considerare şi populaţia angajată în activităţi specifice sectorului silvic şi prin care îşi asigură mijloacele de existenţă. Toate aceste influenţe trec de multe ori neobservate mai ales în regiunile bogate în păduri. În schimb, atunci când pădurile, din diverse motive, au dispărut sau sunt reduse drastic, rolul şi efectele pozitive ale prezenţei acestora devin evidente, distrugerea lor fiind resimţită la nivelul cadrului general (fizico-geografic, biogeografic şi socio-economic) al regiunii. Acesta este, spre exemplu, cazul a întinse regiuni din China, S.U.A., India, Bangladesh, sudul Europei dar şi al ţării noastre, unde inundaţiile catastrofale din ultimele secole au fost datorate în special reducerii drastice a suprafeţei păduroase în bazinul superior ale cursurilor principale de apă. 1.2. Zonarea funcţională a pădurilor Pădurile nu produc doar bunuri ce pot fi vândute pe piaţa reală – lemn şi produse accesorii, respectiv fructe, ciuperci, răşină, taninuri ş.m.a. – ci şi servicii protective sau recreative ce sunt, din punct de vedere al teoriei economice, bunuri publice. Dintr-o asemenea perspectivă, a produce două sau mai multe bunuri sau servicii presupune alocarea unor resurse limitate prin natura lor, cea mai importantă fiind chiar suprafaţa de fond forestier destinată unui singur produs (lemnul, în majoritatea covârşitoare a cazurilor) sau serviciu. Ca o pădure să poată asigura toate acestea, ea trebuie zonată funcţional, în raport cu o serie de criterii şi obiectivele sociale, economice şi ecologice. Operaţia prin care arboretele actuale sau viitoare sunt încadrate în categorii funcţionale se numeşte zonare. Este una din cele mai importante decizii amenajistice, premergătoare stabilirii bazelor de amenajare şi reglementării procesului de producţie. De regulă, zonarea are un caracter permanent: unei păduri i se pot atribui una sau mai multe funcţii; amenajamentul românesc fiind cu predilecţie unul multifuncţional (Giurgiu, 1988). Încă din secolul al XVI-lea, în regiuni ale globului cu silvicultură avansată, covorul forestier a fost împărţit în păduri destinate producţiei de lemn (păduri de producţie) şi păduri destinate să îndeplinească anumite funcţii de protecţie (păduri de protecţie) (Endres, 1922, în Rucăreanu, 1967). Astfel de preocupări sau manifestat, însă mult mai târziu, şi în ţara noastră, cu precădere în perioada interbelică, conducând la adoptarea Legii pentru pădurile de protecţie (1935). După cel de-al doilea război mondial s-a trecut la reglementarea prin lege a funcţiilor pădurilor, atât pentru a se evita unele greşeli de gospodărire, cât şi pentru a orienta gospodărirea lor în conformitate cu specificul fiecărei zone geografice de cultură. Prima reglementare privind zonarea funcţională a pădurilor din România s-a realizat prin Hotărârea Consiliului de Miniştri (H.C.M) nr. 114/1954, bazată pe “Criteriile de clasificare funcţională a pădurilor” elaborate de prof.dr. Ion Popescu-Zeletin în anul 1953. H.C.M-ul respectiv a fost completat prin Codul silvic din 1962 şi Ordinul M.E.F nr. 3134/1963. Actualmente, prin modificările survenite odată cu apariţia Legii nr. 2/1987 şi a seturilor de norme tehnice în silvicultură elaborate la mijlocul anilor ’80 şi în anul 2000 (mai ales Norme tehnice pentru amenajarea pădurilor, respectiv Norme tehnice privind alegerea şi aplicarea tratamentelor), pădurile ţării se împart astfel: (Tabelul 1.1.) Tabel 1.1. Zonarea funcţională actuală a pădurilor României Se observă că pădurile din grupa I au o pondere mai mare decât a celor din grupa a II-a şi care a crescut în permanenţă după 1954 dar mai ales după 1980. În plus, la nivelul grupei I şi al celor cinci subgrupe componente au fost definite 58 categorii funcţionale, ceea ce face ca, în România, să se ajungă la "cea mai evoluată teorie a funcţiilor şi la cea mai avansată zonare funcţională a pădurilor din Europa" (Giurgiu, 1993). În legătură cu zonarea funcţională prezentată se observă faptul că tuturor pădurilor României li s-au stabilit funcţii de protecţie de diferite tipuri, chiar şi în cazul în care arboretele au rolul de producere a lemnului cu diverse utilizări industriale sau de a favoriza cultura intensivă a vânatului. 1.3. Caracterizarea generală a pădurilor ţării noastre România avea în 1800, 8.5 mil. ha de pădure, adică 35-45% din teritoriu, suprafaţă care s-a redus, continuu, astfel că în 1974 ajunsese la doar 6.5 mil. ha (27% din teritoriu), iar acum suprafaţa împădurită a scăzut sub optimul ecologic. Cauzele acestei reduceri drastice presupun poluarea industrială (cca 6-7%), dar, şi mai mult, defrişare abuzivă, iresponsabilă şi păşunatul excesiv; dar şi posibilităţile de regenerare a padurilor fiind reduse. De asemenea, un fenomen caracteristic României este caracterul galopant al uscării pădurilor, datorită depăşirii pragului critic al concentraţiei de bioxid de sulf pentru ecosistemul forestier. În conformitate cu raportarea statistică dată de Regia Naţională a Pădurilor, fondul forestier national al Romaniei ocupa la data de 31.12.2009 suprafaţa totală de 6,4 milioane ha, din care proprietate publica a statului 3,4 milioane ha (52,2%). Între ţările europene, după date FAO-1997, România ocupă sub aspectul mărimii fondului forestier, locul IX, înaintea sa situându-se: Suedia cu 27,528 milioane ha (66,9%), Finlanda 22,500 milioane ha (73,9%), Spania 17,915 milioane ha (35,9%), Franţa 15,554 milioane ha (28,3%), Germania 11,076 milioane ha (31,7%), Norvegia 9,387 milioane ha (30,7%), Polonia 9,192 milioane ha (30%) şi Italia 9,979 (33,9%). În decursul secolelor, fondul forestier al ţării noastre a suferit o continuă şi puternică diminuare. În trecutul îndepărtat, pe timpul dacilor, pădurile ocupau circa 80% din teritoriul ţării. Cea mai mare parte din aceste păduri au fost transformate în păşuni, care în urma defrişării vegetaţiei lemnoase au devenit azi terenuri cu un stadiu avansat de degradare. Amelioararea acestor terenuri cu suprafaţă de câteva milioane de hectare în prezent neproductive constituie o problemă de importanţă naţională, care nu poate fi rezolvată fără împădurirea şi includerea acestor terenuri în fondul forestier. Analizând evoluţia mărimii fondului forestier în diferite ţări se constată că ţările dezvoltate din punct de vedere economic, are loc un proces de crestere a suprafeţei fondului forestier a unor terenuri degradate şi de slabă productivitate agricolă. În ţările slab dezvoltate are loc un proces invers, de diminuare a fondului forestier, rezultat al defrişării pădurilor şi schimbării destinaţiei terenurilor. Teritoriul României în suprafaţă de 238391 km pătraţi, prezintă în cuprinsul său o mare diversitate de condiţii fizico-geografice. Acest teritoriu cantonat între 0 şi 2544 m altitudine, este amplasat în totalitate în zona ocupată de clima temperată, anume acolo unde se întrepătrund cele două mari climate zonale (de stepă şi silvostepă) şi cele trei mari climate regionale: central european (suboceanic), est-european (continental) şi sud-est european (cu influenţe submediteraneene). (Tufescu,1974, Doniţă ş.a., 1981). Relieful României este alcătuit din 31% munţi (peste 800 m altitudine), 36% dealuri şi podişuri (200-800 m altitudine) şi 33% câmpii (sub 200 m altitudine). Datorită condiţiilor naturale, precum şi intervenţiilor antropice de-a lungul timpului, repartiţia teritorială a pădurilor României este destul de inegală, acestea reprezentând 10% în zona de câmpie, 30% în zona dealurilor şi 60% în zona de munte, deşi suprafaţa ţării din punct de vedere geografic, cuprinde cele trei zone de relief în proporţii aproape egale. Dacă România, iniţial era un teritoriu al pădurilor de stejar, gorun, cer, gârniţă şi stejar pufos (peste 40% din fondul forestier), fag (14%) şi molidişuri (6%), în timp s-au produs modificări esenţiale, actualmente predominând fagul şi răşinoasele, în proporţie de peste 60%, (fag 30,4% şi răşinoase 30,3%). Teritoriul României, deşi este situat în climatul temperat, favorabil vegetaţiei forestiere, nu este în întregime propice dezvoltării pădurii, existând în acest sens două limite: limita termică, la altitudini maxime, care variază între 1650-1850, fiind determinată de scăderea perioadei de vegetaţie sub 100 de zile (în zona montană, care nu permite maturarea seminţelor şi lignificarea lujerilor, creând condiţii termice insuficiente în aer şi sol); limita hidrică, care se constată în deosebi în zona de stepă din sud-estul ţării (prin influenţa apei în sol şi a transpiraţiei ridicate). Ca atare, în condiţiile ţării noastre, extinderea potenţială a pădurii este realizabilă în proporţie de maximum 80%, în diferite condiţii şi grade de favorabilitate, restul de cca 20% fiind afectate de uscăciune sau de secetă în timpul verii. Din punct de vedere ecologic, cele mai favorabile condiţii de extindere a vegetaţiei forestiere în România sunt întrunite în regiunea delurilor înalte şi în partea inferioară şi mijlocie montană (între 500-1400 m altitudine); în care se dezvoltă în condiţii optime gorunul, fagul, bradul şi molidul. Un anumit grad de favorabilitate se realizează şi în luncile râurilor mari din câmpie, pentru unele specii ca: plopii autohtoni şi euramericani, salcia, frasinul, stejarul pedunculat ş.a. Fondul forestier din perspective economice şi teritorial-administrativ. Economiştii şi silvicultorii consider că pentru acoperirea nevoilor de lemn şi îndeplinirea în bune condiţii a funcţiilor de protecţie, este necesar ca pădurile să ocupe cel puţin 25% din suprafaţa unei ţări. Această limită de 25% trebuie privită cu unele rezerve deoarece nu numai suprafaţa, ci şi celelalte caracteristici ale fondului forestier influenţează atât producţia de lemn cât şi modul în care sunt îndeplinite funcţiile de protecţie atribuite pădurilor. În România fondul forestier reprezintă 27,7% din întreg teritoriul ţării, iar dacă se ia în considerare numai suprafaţa pădurilor, valoarea acestui indicator este 26,3%. Pe judeţe, procentul pădurilor variază foarte mult de la un judeţ la altul. Sub acest aspect, după anul 2000, pe primul loc se situează Suceava, singurul judeţ în care pădurile ocupă mai mult de jumătate (50,9%) din teritoriu. Bogate în păduri, cu procent păduros mare, peste 40% sunt judeţele: Vâlcea (47%), Caraş-Severin (45,7%), Gorj (44,4%), Neamţ (44,1%), Hunedoara (43,8%), Covasna (43,6%), Maramureş (41,7%), Argeş (41,0%), Bacău (40,3%). Ponderi foarte mici din teritoriu, sub 10%, deţin pădurile din judeţele: Călăraşi (4,2%), Constanţa (5%), Teleorman (5%), Brăila (5,4%), Ialomiţa (5,8%), Galaţi (8,1%) şi Olt (9,5%). 1.4. Direcţii privind gospodărirea pădurilor în prezent şi în viitor La nivelul anului 1990, întregul fond forestier naţional se afla în proprietatea statului. Ca urmare a aplicării legilor de reconstituire a dreptului de proprietate asupra fondului funciar (Legea nr.18/1991, Legea nr.1/2000 şi Legea 247/2005), la data de 31.12.2010 fondul forestier proprietate publică a statului, administrat de Regia Naţională a Pădurilor, era de 3.338,9 mii ha respectiv reprezenta 66,3 % din fondul forestier naţional. În conformitate cu prevederile Codului silvic (Legea nr.46/2008), fondul forestier domeniu public al statului este administrat de Regia Nationala a Padurilor – Romsilva, iar fondul forestier proprietate privată care a rezultat în urma retrocedării prin legile funciare este administrat de ocoale silvice private. Modalitatea practică de gestionare a fondului forestier se reglementează prin amenajamentele silvice. Acestea constituie baza a cadastrului forestier şi a titlului de proprietate a statului şi stabilesc, în raport cu obiectivele ecologice şi social-economice, ţelurile de gospodărire şi măsurile necesare pentru realizarea lor. Amenajamentele silvice se elaborează, de către Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice şi alte unităţi atestate, pe ocoale silvice şi unităţi de producţie, pe perioade de 10 ani şi sunt aprobate de autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură. Obiectivele principale de gospodărire a pădurilor pentru viitor sunt stabilite prin Strategia dezvoltării durabile a silviculturii din România pentru perioada 2000-2020, de către Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului. Obiectivele fundamentale ale strategiei dezvoltării durabile a silviculturii din România se concretizează prin: protejarea şi gestionarea durabilă a pădurilor româneşti prin perfecţionarea structurilor instituţionale, promovarea legislaţiei silvice, formarea conştiinţei forestiere a populaţiei, creşterea suprafeţei ocupate de păduri, în special prin împădurirea terenurilor din afara fondului forestier afectate de fenomene dăunătoare (eroziune, alunecări, etc.), accesibilizarea întregului fond forestier naţional, dezvoltarea cercetării ştiinţifice; realizarea sistemului informatic al fondului forestier, adică Inventarul Forestier Naţional. În acest sens pentru definirea politicii forestiere naţionale s-au pus bazele primului Inventar Forestier Naţional începând cu anul 2007, acest inventar este aliniat la standardele europene şi este bazat pe inventarierea statistică a fondului forestier naţional realizat prin suprafeţe de probă permanente cu un ciclu de 5 ani, inventarierea implică metode şi tehnici moderne de măsurare, întregul fond forestier naţional fiind eşantionat printr-o reţea sistematică de pătrate de 4x4 km în zona montană şi 2x2 km în zona de câmpie, trasată în Sistemul de proiecţie Stereografic 1970; modernizarea sistemului de amenajare a pădurilor, în acest sens este necesar realizarea amenajamentelor în sistem GIS; perfecţionarea sistemului de cadastru forestier; îmbunătăţirea accesibilităţii fondului forestier prin modernizarea şi consolidarea drumurilor forestiere existente, creşterea desimii drumurilor forestiere, dezvoltarea reţelei de accesibilizare interioară a arboretelor; reconstrucţia pădurilor necorespunzătoare ecologic şi economic prin extinderea lucrărilor de amenajare complexă a bazinelor hidrografice torenţiale; sprijinirea deţinătorilor de terenuri forestiere în vederea gospodăririi durabile a acestora prin crearea de facilităţi care să favorizeze asocierea proprietarilor de păduri sau integrarea lor în structuri existente, asigurarea monitorizării şi asistenţei tehnice gratuite deţinătorilor particulari de păduri, crearea de facilităţi şi asistenţă pentru proprietarii de terenuri particulare, în scopul producerii materialului de plantat şi realizarea de împăduriri, identificarea şi atragerea surselor de finanţare externă; gestionarea durabile a resurselor cinegetice şi piscicole prin elaborarea planurilor de amenajament cinegetic şi piscicol pentru fondurile de vânătoare şi pescuit, combaterea eficientă a braconajului cinegetic şi pişcicol cu implicarea instituţiilor abilitate ale statului, repopularea nişelor ecologice pentru creşterea stabilităţii şi productivităţii ecosistemelor, controlul adecvat al gestiunii fondurilor de vânătoare, promovarea legislaţiei adecvate şi respectarea convenţiilor internaţionale; dezvoltarea ofertei de servicii şi produse ale pădurii prin intensificarea valorificării produselor nelemnoase şi servicii furnizate de pădure, cooperarea cu comunităţi locale, ONG-uri şi alţi factori implicaţi în dezvoltarea silvoturismului; adaptarea învăţământului şi cercetării silvice la crinţele gestionării durabile în condiţiile economiei de piaţă prin perfecţionarea cadrului instituţional de reglementare a activităţii de cercetare-dezvoltare şi de învăţământ în domeniul silviculturii, promovarea de cercetări complexe, interdisciplinare, referitoare la cunoaşterea ecosistemelor forestiere virgine şi cvasivirgine, precum şi conservarea biodiversităţii şi a legilor de structurare şi funcţionare a pădurii, includerea rezultatelor cercetării silvice în circuitul naţional şi internaţional al informaţiei ştiinţifice şi atragerea de surse de finanţare externă; conştientizarea publicului, deţinătorilor de terenuri forestiere, a mediului politic şi decizional, privind rolul şi importanţa patrimoniului forestier naţional prin conştientizarea şi educarea populaţiei în scopul cunoaşterii şi protejării pădurii, faunei şi practicării unui turism ecologic (promovarea în rândul elevilor din ciclul primar şi gimnazial a cunoştinţelor legate de de rolul şi importanţa pădurilor, atragerea publicului la acţiuni de conservare, protejare şi dezvoltare a fondului forestier, formarea conştiinţei forestiere, prin antrenarea organizaţiilor non-guvernamentale şi a mas-media în acest proces, antrenarea publicului larg la manifestările prilejuite de “Sărbătoarea sădirii arborelui şi ziua silvicultorului’’), conştientizarea mediului politic şi decizional asupra beneficiilor derivate de utilizarea raţională a resurselor forestiere naţionale. Capitolul II. Cultura speciei Quercus robur în Ocolul Silvic Tismana 2.1 Prezentarea speciei: caracteristici morfologice şi fiziologice, pretenţii ecologice, răspândirea, importanţa economică şi silviculturală Specia Quercus robur este cunoscută sub denumirea populară de stejar sau tufan, încadrându-se în Ordinul Fagales, Familia Fagaceae. În tara noastră, stejarul, în trecut cel mai raspândit dintre cvercinee, ocupă astazi numai circa 140.000 ha din totalul suprafeţei paduroase şi formează arborete pure (stejarete) în special în regiunea de câmpie şi dealuri joase. La dealuri apare frecvent pe terasele râurilor, pe platforme şi piemonturi. La câmpie patrunde adânc chiar si în ţinuturile periferice, uscate, localizându-se de-a lungul cursurilor mari de apă. De asemenea, stejarul se numară printre cele mai valoroase specii forestiere de la noi. În afară de lemn, la stejar se exploatează şi scoarţa, care conţine tanin în proporţie însemnată (între 8-20%). Stejarul pedunculat are înrădăcinare pivotantă; rădăcinile pe soluri profunde, pătrund în adâncime mai mult decât la orice altă specie de la noi (până la 8-10 m). 1 2 3 4 1. trunchi cu ritidom; 2. frunză; 3. Frunze şi fructe; 4. Sistemul de înrădăcinare. Stejarul pedunculat (Quercus robur) este arbore indigen, robust până la 50 m înălţime, diametrul tulpinii până la 1-2 m; coroana largă, neregulată. Ritidom brun negricios, adânc brăzdat. Coroana profundă şi largă, cu ramuri viguroase, noduroase, întinse orizontal, putând acoperi la dezvoltarea maximă 200-300 mp. Lujerii anuali, viguroşi, muchiaţi, bruni-măslinii, glabri, cu lenticele mici, rare. Mugurii, ovoizi, bruni-lucitori, au 4-5 muchii longitudinale. Frunzele variabile ca forma şi mărime, sunt îngrămădite spre vârful lujerilor, obovate până la îngust obovate, de 6-20 cm lungime şi 3-10 cm lăţime, la bază îngustate şi auriculate, uneori asimetrice, sesile, neregulat sinuat lobate, până la penat fidate, cu 4 – 8 perechi de lobi, obtuzi sau rotunjiţi, cei mijlocii de regulă alungiţi şi oblic divergenţi, cei superiori ovaţi şi de regulă îndreptaţi înainte. Lamina frunzei este pieloasa, pe fată verde închis, glabră, pe dos glabră sau cu perişori în lungul nervurilor. Flori unisexuat-monoice, cele femele lung pedunculate, dispuse câte 3-6 în ciorchine. Infloreşte în aprilie-mai. Polenizare anemofilă. Fructele de tip achenă (ghindă), sunt aşezate câte 2-5 pe un peduncul comun, de 5-6 cm; achena este ovoidă, alungită, elipsoidală sau cilindrică, de 2-4 cm lungime, la vârf acută; cupa hemisferică, lemnoasă, de 0,8 – 1,2 cm înalţime este acoperită cu solzi mici, strans alipiţi, fini, cenuşiu pubeşcenţi. Longevitate, 1000 ani pentru exemplarele izolate, şi 300-400 ani pentru cele crescute în grupuri. Capacitate mare de regenerare vegetativă prin lăstărire. Dezvoltarea coroanei şi capacitatea de a produce seminţe fertile apare după 30-40 ani. Un arbore matur produce circa 50 000 ghinde pe an. Toleranţe - suportă bine gerurile de iarnă, dar îngheţurile târzii îi produc multe daune. Rezistă până la -50C. Cerinţe – specie cu o mare amplitudine ecologică, de climat variat, heliofilă. Stejarul este un arbore exigent faţă de sol, vegetând în bune condiţii numai pe soluri profunde, permeabile, afânate, reavene - jilave, fără exces de umiditate. Depresiunile în care apa stagnează multă vreme, solurile de lacovişte, calcaroase sau acide, sau foarte nisipoase, nu sunt indicate pentru cultura stejarului. Se dezvoltă bine pe soluri aluvionare din lunci, cu apa freatică accesibilă, pe soluri din clasa Luvisoluri, de tip luvosol sau preluvosol (brune roşcate de pădure), tipice sau podzolite, nisipo-lutoase. Propagare – prin seminţe, se seamănă în teren reavăn, toamna. Arealul. La noi în ţară, defrişările făcute în trecut, în câmpie şi în zonele colinare joase, au condus la reducerea suprafeţelor ocupate de stejar pedunculat, în prezent această specie ocupând cca. 2% din suprafaţa păduroasă a ţării (140.000 ha). Arealul este foarte fragmentat, formând arborete pure (stejărete) şi arboreta de amestec cu alte foioase (numite şleauri de câmpie sau de deal). La noi în ţară 80 % din pădurile de stejar se găsesc în: sudul ţării (Piteşti, Alexandria, Comana-Mizil); nord-vestul Moldovei; centrul şi sud-estul transilvaniei (Alba, Mureş, Braşov); câmpiile din vest (Bihor, Arad, Timiş). Stejarul se găseşte la altitudini ceva mai mici decât gorunul, urcând rar până la 600-700 m (Braşov şi Neamţ). Izolat în munţii Bihorului unele exemplare urcă la 900 m. Insuşiri biologice. Fructifică târziu, în masiv după 70 de ani iar izolat la 40-50 de ani şi la intervale mai mari de timp, odată la 6-10 ani. Creşterea este înceată în primii 5- 10 ani. În această perioadă, lungimea lujerului anual se menţine la 20-30 cm, în timp ce pivotul rădăcinii atinge lungimea de 1 m sau mai mult. Creşterea este activă până la 150-200 de ani cu o bioacumulare maximă în volum între 50-70 de ani. Productivitatea din staţiunile de optim ecologic este de aproximativ 7,5 m3/an/ha, la 100 ani, 9 m3/an/ha, la 120 ani. Atinge longevitatea cea mai mare dintre toţi stejarii indigeni, obişnuit 500-600 de ani. În cuprinsul Ocolului Silvic Tismana, Direcţia Silvică Gorj, arealul stejarului pedunculat este concentrat în UP VI Dumbrava, resprezentând o fâşie forestieră la limita dintre Comuna Peştişani şi Oraşul Tismana, suprafaţa totală ocupată de arboretele de stejar pedunculat este de 604,7 ha (73,8 %) dintr-un total de 819,0 ha cât reprezintă suprafaţa UP-ului VI Dumbrava. Volumul total estimat pe picior al stejarului pedunculat reprezintă cca 103250,5 m3 conform datelor din descrierile parcelare din amenajament la amenajarea din 2004. Modul de regenerare al arboretelor este diferit, de-a lungul timpului arboretele au fost regenerate natural, prin însămânţări naturale sau artificiale, iar în anumite ua-uri s-a intervenit prin completări sau plantări integrale cu plantaţii de puieţi. În cele 133 de parcele în care prezintă răspândire arboretele de stejar pedunculat vârsta este variabilă diferind în raport cu stadiul de dezvoltare al arboretului şi lucrările silviculturale prin care arboretele au fost conduse de-a lungul anilor, astfel vârsta minimă este 10 ani în ua 99 D, iar varsta maximă este de 180 ani în ua 13B, mai mult de 50 % din arborete depăşind 100 de ani. Speciile de amestec care coabitează cu stejarul în această zonă sunt carpenul, teiul şi fagul pe anumite porţiuni, altitudinea de răspândire este de 210-360 m, în cea mai mare parte terenul este plat, în anumite parcele, cum ar fi 6E, 6F, 7B, 7D, 7E, 9A,9B terenul prezintă înclinări uşoare între 6 şi maxim 20 grade în u.a. 6E, 6F şi 7B. Repartizarea arboretelor pe grupe funcţionale conform normelor de amenajarea pădurilor din 2000, se prezintă în mare parte în grupa 2-1B, respectiv arborete care fac parte din vegetaţie forestieră cu funcţii de producţie şi protecţie (grupa II funcţională), cu păduri destinate să producă lemn de cherestea. Sunt cazuri în care în cuprinsul arboretului avem parcele în care arboretele au funcţii speciale de protecţie (grupa I funcţională), încadrându-se în grupa 1-5H respectiv păduri constituite din rezervaţii de seminţe, cazul parcelelor 5A, 6A, 7B, 36A, 36B, 50A, 50B şi 51. Ca tip de sol întâlnit în arboretele de stejar este reprezentată clasa Luvisoluri, tipul preluvosol cu largă răspândire preluvosolul vertic. Clasa de producţie a arboretului este II şi III, creşterile sunt active atingând şi 10,2 mc/an/ha, caz întâlnit în u.a 11, productivitatea este de 200-300 mc/ha pentru arboretele cu vârsta de peste 100 ani. Regimul pluviometric se caracterizează printr-o medie anuală de 925,0 mm, temperatura medie anuală este de 9,30C. 2.2. Recomandări privind folosirea speciei respective Întrucât cuprinsul depresiunii Tismana prezintă un climat blând cu influenţe mediteraneene, stejarul pedunculat se poate dezvolta în condiţii propice pentru cerinţele lui ecologice şi aşteptările economice, pentru viitor este recomandat încurajarea menţinerii arboretelor actuale şi mai mult extinderea acestor suprafeţe în zone de platou din cuprinsul ocolului silvic Tismana. Ca interese silviculturale Quercus robur este specia cea mai indicată în Dumbrava Tismanei, este de recomandat în amestec cu frasinul şi încercarea pe viitor scoaterea sistematic a carpenului care este o specie invazivă cu valoare economică mică. Prin puternicul sau sistem radicular, stejarul pune în valoare potenţialul mineral şi hidric al solului, asigurând un drenaj biologic de mare eficienţă în locurile cu exces de umiditate şi pe pante. Scoarţa stejarului este bogată în tanin, fiind foarte apreciată în tăbăcărie. Ghindele, pe langă o bună hrană pentru animale, pot fi valorificate în fabricile de spirt. Stejarul este şi un foarte apreciat arbore ornamental prin port şi dimensiunile impresionante ce le poate atinge şi este folosit în amenajarea spatiilor verzi, pentru constituirea masivelor păduroase în stil peisajer din parcuri, în grupări monumentale. Scoarţa de pe ramurile tinere, recoltată în orice perioadă a anului, cel mai indicat e în martie, taiată în fâşii subţiri şi uscată la soare are proprietăţi astringente, dezintoficante, decongestionante, şi în scăderea febrei. Frunzele recoltate în august-septembrie, se usucă la umbră sau soare, au proprietăţi astringente şi dezinfectante. Lemnul are calităţi deosebite, este tare, elastic, durabil în aer, cu duramen brun-roşcat cu inele anuale distincte, late, apreciate în industria mobilei pentru furnire. Are utilizare în construcţii mai ales pentru grinzi de rezistenţă, lambriuri, parchetze, frize, tâmplărie, dogărie etc. Capitolul III. Asigurarea puieţilor pentru împădurire 3.1 Provenienţa şi obţinerea seminţelor necesare Materialul forestier de reproducere, respectiv seminţele forestiere necesare pentru asigurarea puieţilor pentru împăduriri sunt obţinute în conformitate cu legislaţia în vigoare respectiv legea 107 din 15 iunie 2011 privind comercializarea materialelor forestiere de reproducere. În acest sens materialul de plantat sau seminţele respectă condiţiile ecologice uniforme în care arboretele au caracteristici fenotipice sau genetice similare. Seminţele necesare pentru realizarea puieţilor sunt obţinute din surse locale, în cuprinsul arboretelor din UP VI Dumbrava s-au ales parcele special gospodărite în regimul rezervaţiilor de seminţe, este cazul ua-urilor 5A, 6A, 7B, 36A, 36B, 50A, 50B şi 51 care au creşterile cele mai active, sunt arborete pure de stejar pedunculat sau arborete practic pure. Acest criteriu de obţinere al seminţelor necesare pentru înmulţirea vegetaţiei forestiere întruneşte cerinţele ecologice, geografice, pretenţiile staţionale, tipul de sol, lungimea sezonului de vegetaţie, precipitaţiile medii anuale, temperatura medie anuală, caracteristicile fenotipice şi genotipice similare dezvoltării în condiţii optime a viitorului arboret. 3.2. Recoltarea, prelucrarea şi pregătirea seminţelor pentru semănat Recoltarea ghindei se face după ce a atins momentul de maturizare, adică prin octombrie-noiembrie. Ea se culege de pe jos, fiind permis să se scuture crăcile, dar interzis să se bată cu beţele. Se recoltează doar ghindele întregi, neatacate de insecte sau seci. Proaspăt recoltată, ghinda conţine multă apă (80-90%), în această stare, ea nu poate fi păstrată chiar şi un timp mai scurt, de aceea ghinda după recoltare se pune la zvântat(nu la uscat), cu scopul de a reduce cantitatea de apă până la 60-65%, dar nu mai mult. La un conţinut de 30-35% ghinda se usucă şi pierde vitalitatea. Zvântarea se face în locuri adăpostite, aerisite şi uscate, punându-se în straturi de 15-20 cm grosime unde timp de 5-6 zile se răvăşeşte zilnic de 2-3 ori cu o lopată din lemn înfăşurată în cârpe pentru a nu se vătăma ghinda. Ea nu trebuie călcată pentru că i se vatămă embrionul, din care cauză se înegreşte, pierzându-şi capacitatea de a încolţii. Păstrarea pe timpul iernii este o operaţie dificilă, căci ghinda poate îngheţa sau râncezi. Înainte de a fi pusă la păstrare, ghinda se selecţionează înlăturându-se cea stricată. Selecţionarea se face cu mâna, atunci când este în cantităţi mai mici şi cufundându-se în apă atunci când sunt cantităţi mai mari, după care se zvântă de apă. Păstrarea se face în vase închise, în lăzi cu nisip puse în bordeie sau magazii, în grămezi acoperite cu paie, în şanţuri sau în gropi, în straturi alternând cu nisip. În toate împrejurările trebuie să i se asigure o bună aerisire, ferind-o în acelaşi tip de ger, umezeală sau şoareci. Ghinda îşi păstrează facultatea germinativă timp de 6 luni, numai în mod excepţional prin luarea unor măsuri cu totul speciale poate fi păstrată 2-3 ani. 3.3. Tehnica obţinerii puieţilor în pepinieră Cultura stejarului în pepinieră cere respectarea unor reguli importante. Înainte de a fi semănată, ghinda bună trebuie triată de cea seacă şi stricată. Pentru a avea o răsărire cât mai rapidă şi pentru a obţine puieţi de dimensiuni cât mai mari, mai viguroşi, mai uniform dezvoltaţi, este bine să se selecţioneze pentru semănat în pepinieră numai ghinda de dimensiuni mari, cea mică fiind folosită cel mult la semănături directe, astfel standardul referitor la seminţele de stejar este 250 seminţe la kg pentru seminţe de calitatea I. Când se lucrează cu cantităţi mari de ghindă, semănătura se face la tarla, ea se seamănă în rânduri simple, sau grupate obişnuit câte două. În cazul rândurilor simple se pun câte 120 g (30 bucăţi), ceea ce vine cam 3600 kg la hectar, rândurile fiind distanţate la 33 cm, adică având 3 rânduri la 1 m lăţime de tarla. În cazul rândurilor grupate, la 1 m lăţime de tarla intră 4 rânduri şi ca atare cantitatea de ghindă necesară de ghindă se măreşte cu 30%. Între două rânduri grupate, distanţa este de 12 cm, iar între grupe, de 40 cm. Ghinda se seamănă la adâncimea de 7-8 cm toamna şi 5-6 cm primăvara. În pepinieră se poate semăna atât toamna cât şi primăvara, cu aproape aceiaşi reuşită. Pentru a feri puieţii de gerurile de iarnă şi uscăciunea de primăvară, semănăturile au nevoie de un înveliş protector, 10-15 cm pentru cel de paie, învelişul de iarnă trebuie să fie mai gros decât cel de primăvară. La semănăturile de primăvară, ghinda răsare după 25-30 de zile. Lucrările de întreţinere în pepinieră nu se deosebesc de cele ce se dau celorlalte culturi, făcându-se prăşiri şi pliviri de mai multe ori pe vară (3-5), numărul lor crescând cu gradul de uscăciune a verii. Nu se udă şi nici nu se umbresc. În general, puieţii devin apt de plantat după 2 ani. Ei dezvoltă încă din primul an un pivot lung, care depăşeşte de cele mai multe ori 1 m lungime, la 2 ani rădăcinile pot atinge 1,7 - 2,6 m lungime, iar în cazuri excepţionale şi mai mult (chiar 5 m), în schimb tulpiniţele puieţilor, în acelaşi interval de 2 ani, cresc mult mai puţin 20-50 cm. Scoaterea puieţilor din pământ nu se poate face decât prin sacrificarea unei bune părţi din pivot, iar în acest caz puietul nu mai este în situaţia de a avea o prindere sigură. Pentru a opri puietul să-şi dezvolte pivotul aşa de mult se obişnuieşte, fie a li se reteza pivotul în pământ la vârsta de un an în luna mai cu ajutorul unei casmale ascuţite la 20 cm sub colet, fie de a se semăna ghinda încolţită, dar cu vârful colţului rupt sau uscat, uscarea colţului se realizează prin punerea ghindei la soare timp de 6-12 ore şi apoi imediat semănată. 3.4. Particularităţi şi scheme de cultură Câmpul de cultură în care puieţii se dezvoltă în condiţii naturale de mediu ocupă cea mai mare parte din suprafaţa unei pepiniere. În cazul tehnologiilor în care puieţii cresc într-o primă fază în spaţii adăpostite, creşterea acestora până la atingerea dimensiunilor la care devin apţi de plantat se realizează tot în câmpul de cultură. Chiar şi pentru tehnologiile de producere a puieţilor containerizaţi trebuie rezervat teren suficient în câmpul de cultură, pentru fortificarea puieţilor înainte de plantare. În pepinierele permanente în care se produc puieţi prin mai multe tehnologii, terenul pepinierei este delimitat pentru fiecare tehnologie în parte în secţii de cultură, cu suprafaţa rezultată din calculul de dimensionare. De aceea, într-o pepinieră permanentă se pot amplasa mai multe secţii de cultură: semănături în câmp, butăşiri în câmp, repicaj etc. Fiecare secţie de cultură se împarte în sole de formă dreptunghiulară (recomandabil ca lungimea să fie aproximativ dublul lăţimii) şi dimensiuni egale, al căror număr este egal cu numărul anilor din ciclul de producţie - ameliorare (a+c). În aceeaşi solă cresc puieţii tuturor speciilor pentru care s-a adoptat aceeaşi tehnologie de lucru. În cadrul solelor, instalarea culturilor de puieţi se face grupat pe specii şi provenienţe, alcătuindu-se aşa numitele loturi de cultură. În acest fel se asigură continuitatea identităţii loturilor de material forestier de reproducere (seminţe, butaşi, altoaie etc.), de care se va ţine seama la utilizarea puieţilor în împădurirea diverselor suprafeţe din cuprinsul teritoriului deservit de pepinieră. Dacă suprafaţa solei este prea mare, în vederea asigurării unui randament ridicat în executarea mecanizată a diverselor operaţii ale procesului tehnologic, sola se împarte în subunităţi numite tarlale (cu lungimea egală cu lăţimea solei - de obicei 200-250 m), iar acestea în tăblii (cu lungimea egală cu lăţimea tarlalei). Pentru tarlale şi tăblii se adoptă, de asemenea, o formă dreptunghiulară, cu raportul de 2:1 între lungime şi lăţime. De regulă, tăbliile se delimitează numai atunci când se recurge la tehnologia de producere a puieţilor la strat. Straturile au lăţimea de 1,10-1,20 m şi lungimea de 15-20 m, egală cu lăţimea tăbliilor. Ele sunt separate prin poteci late de 30-40 cm, care sunt incluse în suprafaţa cultivabilă. Stratul este unitatea elementară de suprafaţă pe care se desfăsoară procesul dem producere a puieţilor unor specii mai delicate (brad, fag etc.) în pepinierele volante instalate sub adăpost sau uneori în câmpul pepinierelor permanente. Secţiile, solele şi unităţile de cultură din pepinieră sunt separate între ele de reţeaua de drumuri principale, secundare şi perimetrale. În figurile de mai jos se prezintă modul de împărţire a unei secţii de cultură. Fig. 3.1. Modul de împărţire al unei secţii de cultură Activitatea pepinierei se desfăşoară pe baza unui plan tehnico-organizatoric ce cuprinde: situarea pepinierei; condiţiile staţionale; date fenologice; starea sanitară şi insuşirile solului; producţia programată; planul de asolament; suprafaţa pepinierei pe secţii de cultură, specii, drumuri, spaţii adăpostite, construcţii anexe etc.; planul anual de cultură; planul topografic; fişe de observaţie. 3.5. Lucrări de îngrijire Îngrijirea plantulelor şi puieţilor reprezintă ansamblul de lucrări executate pentru prevenirea şi înlăturarea influenţelor negative asupra acestora, în scopul asigurării unor condiţii favorabile de dezvoltare. Factorii ce acţionează negativ în perioadele de creştere a puieţilor pot fi abiotici (căldura, umiditatea, nutrienţii, aerisirea solului) sau biotici (bacterii, ciuperci, buruieni, insecte, păsări, animale mici sau mari - cârtiţe, şobolani, mistreţi, iepuri, cervide.). În spaţiile adăpostite, influenţa factorilor dăunători este redusă, dar în teren deschis pericolele la care sunt expuşi puieţii pot compromite parţial ori total cultura, dacă nu se execută lucrări de îngrijire specifice. În funcţie de complexitatea acestora, factorii de mediu pot fi menţinuţi la valorile optime scopului urmărit. Căldura poate fi reglată şi menţinută uşor în serele încălzite artificial. În răsadniţe, solarii, atunci când temperaturile depăşesc 30 (35°C) se recurge la aerisirea acestora şi umbrirea geamurilor de la răsadniţe. Umiditatea atmosferică şi în stratul nutritiv se menţine practicand udatul prin aspersiune, sau prin ceaţă artificială. Se va urmări ca picăturile de apă dispersate să fie cat mai mici pentru a nu disloca seminţele sau plantulele. În perioadele de germinare şi răsărire udatul se face zilnic, apoi la 2 zile. Apa va avea temperatura apropiată de a mediului şi, dacă e necesar, se pot solubiliza îngrăşăminte complexe N.P.K. Combaterea buruienilor care pot apare dacă substratul nutritiv are în componenţă mraniţă, pămant de frunze etc. se face numai manual prin plivit (smulgerea cu mana a buruienilor, având grijă să nu fie deranjate plantulele sau puieţii). Lucrări de ingrijire a culturilor in teren deschis a) Mulcirea. Căldura influenţează procesele vitale ale puieţilor, în funcţie de specie şi faza de creştere a puieţilor, existand un interval minim, optim şi maxim de temperatură la care acestea se desfăşoară. Ingheţurile timpurii de toamnă sau cele târzii (primăvara) pot surprinde puieţii nelignificaţi sau plantulele răsărite, provocand moartea acestora. Gerurile din timpul iernii pot conduce la deşosarea (descălţarea) puieţilor după primul an de vegetaţie, datorită alternanţei între îngheţ – dezgheţ, puieţii rămanand cu o parte din rădăcini deasupra solului. Astfel, înainte de începerea sezonului de vegetaţie se execută operaţia de “încălţare a puieţilor” - acoperirea tuturor rădăcinilor cu pămant. Impotriva vătămării de către temperaturi scăzute a seminţelor incorporate în sol toamna şi a plantulelor (puieţilor) se recomandă acoperirea solului cu un strat protector, operaţie numită mulcire, iar materialele folosite poartă numele de mulci. Materialele indicate sunt diferite: muşchi, turbă, litieră, paie de cereale sau păstăi de leguminoase, gunoi de fermă semifermentat, rumeguş – rezultat la prelucrarea lemnului (acesta însă prin udarea repetată se îndeasă, devenind greu permeabil pentru aerisirea solului şi constituind un bun adăpost pentru rozătoare). Tehnologia de lucru: mulciul se aşează pe întreaga suprafaţă ori numai între rândurile de puieţi (seminţe), într-un strat de 6-8 cm; peste mulci se pun ramuri uscate sau coceni pentru a nu fi împrăştiat de vânt. Scopul mulcirii este multiplu. Administrat toamna, înainte de apariţia îngheţurilor, mulciul preîntampină îngheţarea timpurie şi adancă a solului, preîntampină degerarea seminţelor introduse în sol, întarzie topirea zăpezii, întarzie sau împiedică răsărirea timpurie a plantulelor, înlătură pericolul deşosării. Se recomandă în zonele unde zăpada se depune iarna într-un strat subţire sau unde aceasta este spulberată frecvent. Aplicarea mulciului primăvara târziu previne formarea crustei solului în perioada de răsărire a plantulelor şi reduce parţial evapotranspiraţia. Tehnologia de lucru presupune aşezarea mulciului intre randuri, in grosime de numai 2-3 cm. b) Irigarea culturilor. Apa din sol şi umiditatea atmosferică reprezintă factori importanţi de creştere şi dezvoltare a puieţilor. Solul este principala sursă de apă pentru plante. Rolul apei din sol este multiplu: - apa absorbită prin rădăcini participă la desfăşurarea proceselor vitale ale plantei; - contribuie la dislocarea şi disocierea compuşilor din sol şi la absorbţia acestora; - asigură transportul nutrienţilor în sol şi în plantă: - intervine în formarea humusului şi poate stimula activitatea microorganismelor; - influenţează regimul termic şi de aerisire în sol; Scăderea umidităţii solului sub 30% din capacitatea maximă de reţinere a apei devine dăunătoare. Procesul de transpiraţie este mai intens la puieţi comparativ cu exemplarele mature. Pierderea apei sub o anumită limită din organele puieţilor conduce la fenomenul de ofilire, care poate fi temporară în timpul amiezii, limitată numai la aparatul foliar, frunzele refăcandu-şi turgescenţa spre seară sau permanentă, când turgescenţa se reduce la celulele din toate organele puieţilor, ceea ce conduce la uscarea exemplarelor dacă nu se intervine cu udatul artificial. Deficitul de apă din sol se previne în cea mai mare măsură prin irigare, dar şi prin alte lucrări şi anume: mobilizarea solului toamna pentru a reţine apa din topirea zăpezii, dar şi ca urmare a faptului că solul structurat, afânat, împiedică pierderea apei prin evaporare directă şi contribuie la formarea de rouă subterană; mulcirea de vară; combaterea buruienilor, mari consumatoare de apă. Udarea este oportună în perioadele de secetă (conform criteriului Hellman, aplicat pentru Romania) - 10 zile consecutive în sezonul de vegetaţie (aprilie-septembrie) sau 14 zile în afara sezonului de vegetaţie (octombrie-martie), cu precipitaţii sub 0,1 mm. Tehnologia irigării culturilor trebuie să îndeplinească unele condiţii: mecanizarea lucrării; udarea uniformă; menţinerea structurii solului; evitarea levigării elementelor minerale din orizonturile superioare ale solului; temperatura apei de udat să fie de 15-20°C (apropiată de cea a aerului); apa să conţină mai puţin de 1 g săruri/l apă; să nu conţină reziduuri nocive pentru culturi. Tehnologia de udare cea mai indicată este cea prin aspersiune (ploaie artificială). Udatul artificial eficient, presupune cunoaşterea unor indicatori: Norma de irigaţie – cantitatea de apă administrată suplimentar la unitatea de suprafaţă (m3/ha), într-un sezon de vegetaţie. Norma de udare – cantitatea administrată într-o repriză la unitatea de suprafaţă (m3/ha) Intensitatea orară de irigare - depinde de textura solului (intensitatea scade în cazul texturilor grele). Valorile recomandate sunt: 20 mm/h – soluri nisipoase; 15 mm/h – soluri nisipolutoase; 12 mm/h – soluri luto-nisipoase; 10 mm/h – soluri lutoase. Pentru culturile forestiere, pe baza experienţei acumulate de-a lungul deceniilor se fac următoarele recomandări (Ciortuz, 1981, ***, 1994 ş.a.): în zona de câmpie: norma de irigaţie: 3.000-4.000 m3/ha; udările se fac bilunar, din aprilie (mai) până la 15 august, folosindu-se ca normă de udare 300-400 m3/ha. în zona de dealuri: norma de irigaţie: 2000-3000 m3/ha, 6-8 udări în perioada aprilie (mai) – 15 august, iar norma de udare, de asemenea, de 300-400 m3/ha. în zona montană: norma de irigaţie: 1.500-2.000 m3/ha. În perioada de la semănare până la răsărire, intervalul între două udări este de 3-5 zile, folosindu-se 200-300 m3/ha (aproximativ 4 udări în mai), 400-500 m3/ha (2-4 udări), în lunile iunie şi august şi 500-700 m3/ha în luna iulie (Ciortuz, 1981, ***, 1994). c) Combaterea mecanică a buruienilor si a crustei. În câmpul pepinierei, pe solul cultivat cu puieţi se instalează repede buruienile şi frecvent se formează un strat de crustă. Ca urmare, sunt necesare lucrări de întreţinere a solului prin care acesta să fie menţinut permanent într-o stare bună de afânare, lipsit de buruieni şi fără crustă. Combaterea mecanică a buruienilor se asigură prin prăşit şi plivit. Prin prăşit stratul de la suprafaţa solului este mobilizat şi afânat pe adancimea de 5 10 cm, iar buruienile sunt fragmentate şi distruse. Praşila se execută cu unelte tăietoare (sape, prăşitoare de diferite tipuri, săpăligi) acţionate manual sau mecanizat, cu ajutorul motoprăsitoarelor. Plivitul constă în înlăturarea buruienilor prin smulgere cu mâna, fiind o operaţie complementară în întreţinerea solului. Plivitul se aplică în cazurile în care prăşitul nu este posibil: în culturi rezultate în urma semănăturilor prin împrăştiere, între puieţi pe rând şi în zonele de protecţie din vecinătatea rândurilor (pană la 5 cm de o parte şi de alta a rândurilor). Se execută după ploaie sau udat artificial, când solul este suficient de umed, iar buruienile se smulg uşor, fără a deranja puieţii. Când solul este tasat şi buruienile au rădăcini profunde, acestea se taie cât mai adânc posibil cu unelte manuale ascuţite (spatule). Combaterea mecanică a buruienilor din culturile instalate în spaţii adăpostite se face numai prin plivit. Capitolul IV. Împăduriri cu specia Quercus robur 4.1. Metode, procedee şi tehnologia de împădurire Asigurarea continuităţii pădurii pe terenurile ocupate în prezent de vegetaţia forestieră precum şi extinderea suprafeţei ocupate de păduri reprezintă un obiectiv important al silviculturii din ţara noastă. Regenerarea pădurii presupune înlocuirea generaţiei vârstnice de arbori printr-o nouă generaţie, care, în timp, va parcurge aceleaşi faze şi etape de dezvoltare prin care a trecut şi vechea generaţie (Florescu, 1991). Metodele de împădurire se diferenţiază în funcţie de natura materialului folosit la instalarea culturilor (puieţi, seminţe sau butaşi), iar în cadrul aceleiaşi metode se disting procedee de lucru diferite în raport cu particularităţile bioecologice ale speciilor utilizate, categoria lucrărilor de împădurire şi condiţiile staţionale din terenurile de împădurit. Culturile forestiere de stejar pot fi instalate prin semănături directe şi plantaţii. Semănăturile directe. Semănăturile directe la stejar se fac prin semănare atât în terenurile goale lipsite de vegetaţie forestieră, cât şi în lucrările de completare a regenerărilor naturale, sau pentru refacerea arboretelor degradate. O regulă fundamentală la executarea semănăturilor directe cu stejar cere să se lucreze numai în soluri desfundate şi bine mobilizate. Semănăturile se fac în rânduri sau cuiburi. Semănăturile în rânduri. După ce terenul a fost mobilizat pe toată suprafaţa, se deschid cu plugul, rariţa sau sapa, rigole de 7-8 cm adâncime, la distanţa de 1,50 m una de alta. În aceste rigole se împrăştie ghinda, cu mâna, cât mai uniform, punându-se 5-6 bucăţi la metrul liniar, ceea ce revine 250 kg la hectar. După ce s-a semănat ghinda, terenul se grăpează sau se greblează. Semănarea în cuiburi este procedeul cel mai des aplicat, prezentând avantajul important că se foloseşte o cantitate mai mică de seminţe comparativ cu celelalte procedee şi că schemele de împădurire sunt uşor de materializat pe teren. Cuibul este o cavitate, de formă circulară de mici dimensiuni (diametre de la 10-12 cm până la 40 cm, în funcţie de mărimea seminţelor) şi cu adancimi echivalente adancimii de semănare a seminţelor de quercinee. Se recomandă ca seminţele să se distribuie manual „în cruce” (pe două direcţii perpendiculare). Cuiburile se execută cu sapa forestieră în mijlocul unei vetre. Cuiburile sunt dispuse tot în rânduri, distanţa dintre rândurile de cuiburi fiind de 1,50 m, iar distanţa dintre cuiburi este de 0,75m. În felul acesta se realizează o semănare deasă, cu 9000 de cuiburi la hectar. Punându-se câte 5-6 ghinde la cuib, rezultă că la hectar intră cca 250 kg de ghindă. Vetrele se fac lungi de 0,8-1,0 m şi late de 0,4-0,6 m. Distanţa dintre vetre, măsurată din mijloc, este de 2 m. Plantaţiile. Plantarea, care presupune utilizarea puieţilor ca material de împădurire, este metoda de împădurire utilizată cel mai frecvent în ţara noastră, în peste 98% din suprafaţa împădurită anual în ultimele decenii. Avantajele instalării speciilor lemnoase prin plantaţii sunt numeroase, în anumite situaţii plantarea reprezentând singura posibilitate` de instalare pe cale artificială a vegetaţiei forestiere: - puieţii asigură în multe situaţii o mai bună reuşită a culturilor, încă din primul an de la plantare; - culturile sunt mai rezistente la adversităţi decât cele obţinute prin semănături directe, datorită dimensiunilor puieţilor folosiţi la plantare comparativ cu ale plantulelor rezultate prin semănături directe; - plantaţiile se pot face în cele mai variate condiţii staţionale, pe terenuri înclinate în zone aride, pe terenuri expuse radiaţiei solare, în staţiuni reci şi vântuite, pe terenuri cu vegetaţie ierbacee foarte abundentă; - se realizează economie de seminţe, comparativ cu semănăturile directe; - în primul an de la instalare, puieţii plantaţi sunt foarte rar expuşi deşosării, comparativ cu cei obţinuţi prin semănături directe; - la multe specii, plantarea se realizează usor şi asigură o bună reuşită; - unele specii nu se pot instala prin semănături directe, recurgandu-se frecvent la plantaţii (plopi euramericani, salcie selecţionată s.a.); - completările realizate în culturile executate anterior, la care procentul de reusită şi menţinere este nesatisfăcător, se fac numai cu puieţi, inclusiv în cazul speciilor instalate iniţial prin semănături directe (brad, fag, cvercinee etc.). Plantaţiile prezintă si unele dezavantaje. Astfel, transplantarea puieţilor reprezintă un moment critic în viaţa acestora, în primul rând prin dezechilibrul fiziologic ce poate apare între capacitatea de absorbţie a apei din sol (puietul având un volum mai mic de rădăcini) şi transpiraţie, partea aeriană nesuferind la transplantare vătămări majore. De aceea, este deosebit de important să se acorde maximum de atenţie fazelor premergătoare plantării. În timpul manipulării de la scoaterea din pepinieră la plantarea în terenul de împădurit puieţii pot fi vătămaţi mecanic, producandu-li-se uneori răni. Deosebit de periculoase sunt rănile din dreptul coletului care constituie, adeseori, locul de pătrundere a sporilor de ciuperci, mucegaiuri etc. Plantaţiile sunt mai costisitoare comparativ cu semănăturile directe, ca urmare a preţului puieţilor, a timpului de plantare mai mare decât cel necesar semănării directe etc. Cu toate acestea, dacă se are în vedere faptul că ele se execută sunt mai mici în culturile din plantaţii comparativ cu cele din semănături directe, adeseori, în final, plantaţiile sunt mai rentabile decât semănăturile directe. Pentru a alege metoda de instalare trebuie făcută o atentă analiză a condiţiilor locale fitoclimatice şi pedologice; de asemenea trebuie analizate particularităţile bioecologice ale speciilor a căror introducere se urmăreşte şi nu în ultimul rând să se ţină cont de aspectele economice implicate de costurile de instalare ale viitoarelor culturi. Datorită numeroaselor avantaje pe care le are, metoda plantaţiilor este cea mai folosită în vederea instalării speciilor forestiere. Plantarea presupune folosirea puieţilor ca şi material de regenerare, rădăcina acestora fiind fixată în solul terenului în care se urmăreşte instalarea vegetaţiei lemnoase. În ceea ce priveşte materialul de regenerare ce poate fi folosit sunt mai multe tipuri de puieţi, clasificarea fiind realizată în funcţie de talia acestora sau de modul de prezentare al sistemului radicelar. În unitatea de producţie VI Dumbrava, împăduriri s-au făcut în ua-urile 67D, 68D, 69L, 99C şi 99D prin metoda plantaţiilor. 4.2. Pregătirea terenului, pregătirea solului După folosinţa anterioară, terenurile care se împăduresc pot fi împărţite în două mari grupe: (1) suprafeţe cu altă folosinţă decât cea forestieră, lipsite anterior de vegetaţie forestieră; (2) suprafeţe ocupate anterior de vegetaţie forestieră. În prima grupă de terenuri se încadrează poienile, enclavele, păşunile sau fâneţele din fond forestier, precum şi suprafeţele scoase temporar din fondul forestier, utilizate de alte sectoare şi reprimite în vederea împăduririlor. Tot în această grupă se încadrează suprafeţele din afara fondului forestier, neocupate de vegetaţie forestieră şi destinate împăduririlor. Instalarea pădurii pe asemenea terenuri se face pe cale artificială, încadrandu-se în categoria împăduririlor propriu-zise. Terenurile de împădurit din a doua grupă (ocupate anterior de vegetaţie forestieră) au o suprafaţă mult mai mare decât cele din prima grupă la nivelul fondului forestier. În funcţie de caracteristicile vegetaţiei lemnoase, aceste terenuri se împart în următoarele categorii: - Terenuri goale sau practic lipsite de seminţiş utilizabil care includ: suprafeţe dezgolite în urma calamitării unor arborete (incendii, doboraturi sau rupturi de vânt, uscare în masă etc.); suprafeţe dezgolite în urma aplicării tăierilor rase. Pe asemenea terenuri se intervine cu lucrări de reîmpăduriri propriu-zise. - Terenuri rezultate în urma exploatării arboretelor necorespunzătoare economic: arborete derivate provizorii (mestecănisuri, plopisuri de plop tremurător, cărpinete etc.); arborete slab productive ce nu se pot regenera pe cale naturală. În astfel de situaţii, intervenţiile cu lucrări de împădurire au caracter de refacere sau substituire. - Terenuri incomplet regenerate pe cale naturală sau artificială: arborete parcurse cu tăieri de regenerare sub adăpost, în care după aplicarea tăierii definitive apar porţiuni goale, neregenerate; suprafeţe parcurse cu lucrări de împăduriri în ultimii ani, însă cu reusită nesatisfăcătoare. Intervenţia artificială are caracter de completare. - Terenuri ocupate de arborete cu consistenţă subnormală în care intervenţiile pe cale artificială vizează optimizarea densităţii arboretelor respective. Intervenţiile cu lucrări de împădurire au caracter parţial şi prin specificul lor se încadrează în categoria ameliorărilor. Rareori terenurile de impădurit permit executarea directă a operaţiilor de lucrare a solului în vederea instalării culturilor forestiere. De cele mai multe ori aceste terenuri necesită parcurgerea lor cu lucrări prin care să se înlăture obstacolele ce impiedică pregătirea solului (resturi de exploatare, tufărişuri, mărăcinişuri sau seminţiş neutilizabil, ierburi sau cioate etc.). Aceste lucrări sunt denumite lucrări de pregătire a terenului, au un caracter auxiliar şi se fac pentru a permite pregătirea corespunzătoare a solului. Lucrările frecvente de pregătire a terenului în fondul forestier sunt: curăţirea resturilor de exploatare şi înlăturarea bolovanilor şi grohotişului; îndepărtarea totală sau parţială a vegetaţiei ierbacee şi lemnoase; scoaterea şi transportul cioatelor şi nivelarea terenului; indepărtarea apei în exces etc. Curăţirea locurilor de plantare de resturi de exploatare presupune îndepărtarea de pe acestea a resturilor de material lemnos rămase în urma exploatării (iescari, crăci, vârfuri, coajă, putregai etc.). Dacă este cazul, curăţirea terenului de pietre şi bolovani se execută, de asemenea, manual şi se rezumă de regulă numai la locurile de plantare. Înlăturarea vegetaţiei ierbacee se face înainte sau concomitent cu executarea lucrărilor de pregătire a solului, suprafaţa minimă pe care trebuie aplicate astfel de lucrări fiind egală cu suprafaţa efectivă de pregătire a solului. Combaterea vegetaţiei ierbacee coplesitoare se poate face mecanic (cu coasa, secera etc.) sau chimic (cu ajutorul erbicidelor). Pregătirea solului în vederea instalării culturilor forestiere se poate face pe toată suprafaţa sau parţial. Lucrarea solului pe toată suprafaţa se recomandă în cazul terenurilor plane, orizontale, sau cu înclinare usoară, cu soluri înţelenite şi tasate, din zonele deficitare în precipitaţii, situate de obicei în regiunea de campie. În asemenea condiţii, lucrarea solului presupune desfundarea, mărunţirea şi netezirea acestuia. Prin desfundare stratul de sol din terenul de împădurit este dislocat, răsturnat, mărunţit şi afânat pe toată adâncimea supusă procesului de lucrare. Această operaţie se execută cu mijloace mecanizate, prin arătură, utilizând pluguri forestiere de diferite tipuri şi mărimi. Desfundarea este urmată de grăpare, în vederea afânării solului la suprafaţă şi mărunţirii bulgărilor mai mari. Pe langă desfundare şi grăpare, pregătirea solului pe toată suprafaţa presupune în anumite terenuri şi aplicarea unor operaţii auxiliare precum cojirea şi mărunţirea ţelinei, dezmiristirea, frezarea sau cultivaţia. In cazul terenurilor puternic înţelenite, în care se intervine cu lucrări de refacere sau substituire, înainte de desfundare terenul se eliberează complet de vegetaţia lemnoasă, prin defrisare. Pentru terenurile de împădurit lipsite de buruieni periculoase (pir, pălămidă etc.) se poate adopta cel mai simplu sistem de pregătire a solului, constând în desfundare adâncă de toamnă şi grăpare, executată cu puţin înainte de instalarea culturilor (toamna sau primăvara). Uneori, în cazul terenurilor puternic înţelenite, se recomandă adoptarea sistemului de lucrare a solului cu ogor cultivat (de obicei cu plante prăşitoare: porumb etc.) sau chiar cu ogor negru în mod excepţional. În cazul ogorului cultivat, cultura de porumb se poate menţine şi după instalarea culturii forestiere (2-3 ani), în sistemul culturilor intercalate, prin care se asigură protejarea puieţilor de insolaţie. Lucrarea parţială a solului se aplică frecvent în zonele de deal şi de munte, unde terenul este de regulă accidentat. Chiar şi în cazul unorterenuri plane şi cu pantă redusă, se recomandă tot lucrarea parţială a solului, dacă acesta este slab înierbat. Avantajele acestui mod de pregătire constau în faptul că nu necesită înlăturarea arborilor şi a cioatelor (defrişarea) şi reduce pericolul declanşării eroziunii accelerate. Lucrarea parţială a solului se poate face sub forma unor fâşii (benzi), tăblii sau vetre. Suprafaţa de sol efectiv lucrată depinde de mărimea acestor porţiuni şi de desimea lor, reprezentând între 12% şi 75% din suprafaţa totală a terenului de împădurit. Pregătirea solului în fâşii pe terenurile în pantă se face frecvent cu plugul reversibil, sensul de lucru fiind în lungul curbelor de nivel, iar răsturnarea brazdelor în aval. 4.3. Compoziţia (formula) de împădurire şi densitatea Realizarea compoziţiei de regenerare integral pe cale naturală este posibilă de regulă, în optimul ecologic al speciilor, în arborete cu caracteristici structurale specifice tipurilor natural-fundamentale de pădure, cu stare bună de vegetaţie. Există însa numeroase situaţii în care se impune instalarea pe cale artificială a pădurii, fie integral, fie parţial. Speciile arborescente şi arbustive şi ponderea lor de participare la instalarea pe cale artificiala a culturilor sunt redate de compoziţia (formula) de împădurire. Pentru o unitate de cultură forestieră, compoziţia de împădurire se stabileşte în funcţie de compoziţia de regenerare recomandată pentru grupa ecologică în care se înacadrează acea unitate. Schema de împadurire prezintă grafic, prin semne convenţionale sau simboluri, modul de asociere al speciilor, dispizitivul lor de amplasare pe teren şi desimea iniţială a culturilor instalate pe cale artificială, (exemplu în fgura 4.1). Fig. 4.1. Exemplu de schemă de împădurire Modul de asociere al speciilor este specific doar culturilor amestecate. În general se recomandă asocierea grupată a speciilor principale pentru evitarea efectului negativ al concurenţei, precum şi asocierea speciilor secundare şi arbustive în amestec intim cu speciile principale, pentru a-şi împlini cât mai bine rolul cultural pe care îl au. Asocierea grupată a speciilor principale se poate realiza în benzi sau în biogrupe. Lăţimea benzilor sau marimea unei biogrupe se stabilesc în funcţie de proporţia de participare, de particularităţile ecologice ale speciilor instalate şi de variaţia microstaţională a factorilor ecologici din terenul de împădurit. În funcţie de mărimea biogrupelor pot fi buchete (cu suprafaţa de 20-100 mp) sau grupe (cu suprafaţa 100-1000mp). Dacă unele specii principale de amestec urmează să indeplinească şi un important rol cultural în arboret, se recomandă ca asocierea lor cu specia principală de bază să se facă în buchete uniform distribuite, astfel încat cultura instalată să evolueze spre amestecuri intime. Dispozitivul de amplasare precizează prin distanţă locul de amplasare a materialului de împadurire (seminţe, puieţi, butaşi) pe terenul de împadurit. Dispozitivul adoptat poate fi (cu o dispunere la distanţe constante a locurilor de amplasare a materialului de împadurire) sau neregulat. Dispozitivul în dreptunghi se deosebeşte de cel în pătrat prin faptul că distanţele dintre rânduri sunt mai mari decât distanţele pe rând în locurile de plantare sau semănare. Dipozitivele în dreptunghi asigură mai din timp închiderea partială a masivului în lungul rândului sau a unor benzi (constituite prin gruparea a doua trei randuri) dispuse la distanţe mai mari precum şi accesibilitatea uşoara în culturile tinere. Desimea culturilor se exprimă prin numărul de puieţi la hectar şi redă gradul de apropiere a exemplarului instalat artificial. Desimea la instalare a culturilor se stabileşte în funcţie de caracteristicile speciei principale, de etajul sau zona de vegetaţie în care este situat ternul de împădurit, metoda de împădurire, materialul de împadurire folosit, bonitatea staţiunii, tipul de cultură şi categoria de teren. Tabel 4.1. Dispozitive şi desimi (la ha) adoptate pe u.c.f.-uri în funcţie de tehnicile de împadurit şi modalitatea de asociere a speciilor U.c.f. Compozi-tia de împadu- riri Tehnica de impadurit (cod) Modul de asociere al speciilor Dispozitivul de instalare Desimea culturilor (nr puieti la ha) Desimi pe specii specii in functie de % de participare Plantatii Semanaturi directe M100(g) Total seminte (kg) Nr puieti cuiburi Nr.sem/cuib Total Sem. 66 A 70ST 20CI 10PAM 2121 2121 2121 Buchete in tablii 2*2(tablii) 3125 2190 625 310 27C 70ST 30FR 2111 2111 - Buchete 2*1 2*1 5000puieti 5000puieti 3500 1500 54C 70ST 30FR 2111 2111 - Buchete 2*1 2*1 5000puieti 5000puieti 3500 1500 62A 40ST 40FR 20PAM 2111 2111 2111 - Buchete Buchete 2*1 2*1 2*1 5000puieti 5000puieti 5000puieti 2000 2000 1000 66D 60CI 40FR 2111 2111 - Buchete 2*1 2*1 5000puieti 5000puieti 3000 2000 65E 27GO 53CE 20TE 2121 2121 2111 Buchete - Buchete 1.5*1 1.5*1 2*1 6700puieti 6700puieti 5000puieti 1809 3551 1000 70F 80ST 10GO 10PAM 2111 2121 2111 - Buchete Buchete 2*1 1.5*1 2*1 5000cuiburi 5000puieti 5000puieti 670 500 4000 50sem/cuib 200000 235 47 70G 90ST 10PAM 2111 2111 - Buchete 2*1 2*1 5000cuiburi 5000 500 4500 50sem/cuib 225000 235 52,88 73C 53ST 37PAM 10GO 2111 2111 2121 - Buchete Buchete 2*1 2*1 1.5*1 5000cuiburi 5000puieti 5000puieti 1850 670 2650 50sem/cuib 132500 235 31,14 74D 60ST 40CI 2111 2121 - Buchete 2*1 2*1 5000cuiburi 5000 2000 3000 50sem/cuib 150000 235 35,3 BIBLIOGRAFIE Haralamb A.T., 1967: Cultura speciilor forestiere. Ediţia a III-a. Editura Agro-Silvică, Bucureşti. Nicolescu, V-N., 2009: Silvicultură I. Biologia pădurii. Editura Aldus, Braşov. Paşcovshi S., Leandru V., 1958: Tipuri de pădure din R.P.R., Editura Agro-silvică, Bucureşti. Cartea pădurarului. Codul silvic (Legea 46/2008). x x x, Norme tehnice privind compoziţii, scheme şi tehnologii de regenerare a pădurilor şi de împădurire a terenurilor degradate (Ordin 1652 din 31.10.2000). x x x, Amenajamentul U.P. VI DUMBRAVA, Ocolul Silvic Tismana– Direcţia Silvică Gorj, ICAS Craiova 2004. Şofletea, N., Curtu, A.L., 2007: Dendrologie, Editura „Pentru Viaţă”, Braşov. Popescu G.; Pătrăşcoiu N.- 2004: Pădurea şi omul. Editura Nord Carta. Abrudan, I., 2006: Împăduriri. Editura Universităţii Transilvania, Braşov. Florescu, I, Nicolescu, N., 1998: Silvicultură, volumul II – Silvotehnică. Editura Universităţii Transilvania, Braşov. Leahu, I., 2001: Amenajarea Pădurilor. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. 32