ROLUL TIPARULUI

ÎN EPOCA DOMNULUI MOLDOVEI VASILE LUPU

Dr. conf. Ion CROITORU*,

Facultatea de Teologie Ortodoxă și Științele Educației,
Universitatea „Valahia” din Târgoviște, România

Abstract: The illustration of the role that the printing press had during the reign
of the Prince of Moldavia Vasile Lupu, byname Basil the Wolf, leads to seizing some
features of the respective epoch, such as the theocratic conception about the Reign,
in accordance to the tradition and living of the Orthodox Christian faith, the relations
between the Church and the Reign etc., which represent, at the same time, specific
notes of the Humanism adopted by the Romanians, namely a Humanism standing
out by its civic and Christian nature. During the first half of the 17th century, one can
note an enlargement of the cultural preoccupations, and the Reign and the Church
elaborate vast cultural programs, related to education, the continuation of the scriptors’
activity, the reactivation or creation of printing press, the circulation of manuscripts
and books, the existence of large libraries etc. In the frame of these programs, the
printing press was used as well, whose activity will start in Moldavia only during the
time of Vasile Lupu and of the Metropolitan Varlaam. With help received from Kiev
(1640) and printing material bought from Lvov (1641), were printed in Iași (1640–
1651) 7 titles (4 in Romanian, 2 in Greek and one in Slavonic). The books printed in
Romanian were intended, among others, for strengthening the faith of the Romanian
believers from everywhere in the Orthodox teaching and for defending the ancestral
law, identified with Orthodox faith; for guiding the priests and advising the believers
spiritually, culturally and even socio-politically; for satisfying the thirst for culture
and spiritual life of the Romanians from everywhere and of those people who are, like
them, Orthodox believers; for accomplishing the pastoral duties of the Metropolitan
and Church clergy; for the reigning princes to be able to accomplish their multiple
duties to the country, to the nation and to the Church, since they have assumed the
mission to take care of their subjects spiritually and physically etc. All these functions
represent characteristic notes concerning the printing activity undertaken in Moldavia
or Moldo-Wallachia, during the reign of Vasile Lupu and the shepherding of the
hierarch Saint Varlaam, as Metropolitan of the local Orthodox Church of this country.
Keywords: printing press, Moldavia (Moldo-Wallachia), Vasile Lupu (Basil
the Wolf), Saint Varlaam, unity of faith, unity of nation, ancestral law, Orthodoxy.

1. Încercarea de a surprinde și de a dezvălui societății românești contemporane,

dar și culturii europene post-moderne, rolul pe care tiparul l-a avut în timpul
domnului Moldovei Vasile Lupu (1634–1653, 1653) impune, mai întâi, sesizarea

*
Alias Ion Marian Croitoru.

391
unor caracteristici ale epocii respective. Dintre acestea, pentru studiul de față1, se
cuvine să fie scoase în evidență concepția teocratică a Domniei, care a fost una
conformă tradiției și viețuirii credinței creștine ortodoxe, precum și legătura dintre
Biserică și Domnie.
Se constată, așadar, că teocrația definea concepția de stat a românilor din acel
timp, referindu-ne cu precădere la Moldova și Țara Românească, din moment ce
domnii celor două țări extracarpatice își începeau titulatura, așa cum ea ne-a fost
păstrată, de pildă, în hrisoave și acte de cancelarie, printr-o mărturisire de credință:
... cel întru Hristos Dumnezeu binecredinciosul și binecinstitorul și de Hristos
iubitorul. Astfel, domnul își arăta propria așezare duhovnicească și atașamentul față
de Persoana lui Iisus Hristos, făcând aceste lucruri nu doar datorită educației creștine,
care reprezenta în Europa acelei epoci alternativa doctrinară cea mai populară, sau
pe baza obligațiilor voievodale asumate, ci din iubirea față de Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu și Mântuitorul lumii, ca singura cinstire de preț2. Tocmai această cinstire
dădea autoritate domnului, care autoritate era acceptată și justificată ca un dar de
la Dumnezeu, transmis prin actul ungerii (al miruirii sau al pomăzuirii) săvârșit de
către mitropolitul țării3, fiindcă abia după acest act cel ales putea să se intituleze
mare Voievod și Domn, cu mila lui Dumnezeu și cu darul lui Dumnezeu stăpânind și
domnind toată țara...4 De altfel, conștientizarea acestui fapt a determinat ca formula
din mila lui Dumnezeu, domn să dăinuiască în convingerea politică a conducătorilor
românilor până la sfârșitul monarhiei, în 19475.
După o veche cutumă, domnii și principii medievali aveau obiceiul de a-și pune
sau de a-și asocia în titulatură un nume, care indica patronul lor spiritual. Alegerea
domnilor români a fost pentru Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan, a cărui prescurtare
apărea în titulatura lor sub particula Io (Ἰῶ)6. Acest fapt avea o dublă semnificație,
nume sacru și atribut teocratic7, exprimând, în același timp, o tradiție politică
proprie8, făurită din contopirea spiritului autohton cu zestrea bizantină într-un mod
specific Ortodoxiei, care reprezenta, de fapt, tradiția culturală și de civilizație a
românilor9. În acest context, termenul Io, ca abreviere a numelui Ioan, trimitea, pe
de o parte, la ebraicul Johana, care înseamnă Dumnezeu a avut milă, iar în cazul
nașterii unui prunc semnificația devine cea de dar al lui Dumnezeu sau cel dăruit de
Dumnezeu, iar pe de altă parte, la exemplul Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan
de ucenic și apostol al Domnului Iisus Hristos. Prin urmare, respectivul termen nu
era un produs al imaginației sau al mimetismului diplomatic medieval, ci exprima
o realitate conferită domnitorilor români de faptul că ei primeau „domnia” ca
dar de la Dumnezeu și își asumau, în schimb, rolul de păstrători și continuatori ai
învățăturii creștine prin fapte filantropice izvorâte din iubire, asemenea ucenicului
Ioan, a cărui iubire și atașament față de Mântuitorul lumii Iisus Hristos reprezentau
pentru ei pildă de urmat, care îi înarma cu o înaltă convingere și dorința de păstrare
a purității credinței ortodoxe10. De precizat că această atitudine era transmisă și
fiului mai mare al domnului, al cărui nume era precedat de particula Io încă din
secolul al XVI-lea, ca semn că el era succesorul prezumtiv la domnie. Prin analogie,

392
această titulatură de nume sacru (nomen sacrum) a trecut, de la sfârșitul secolului al
XVI-lea, și pe seama numelor soțiilor de domni, apoi a fost preluat și de ceilalți fii
sau fiice ale familiilor domnești11.
Așadar, întreaga concepție enunțată se poate observa și în titulatura domnului
Vasile Lupu care, în Cuvântul împreună cătră toată semențiia romenească, cuprins
ca prima Predoslovie din Cartea românească de învățătură dumenecele preste an
și la praznice împărătești și la svinți mari (Iași, 1643), se intitulează: Io Vasilie
Voievod, cu darul lui Dumnedzău și biruitoriu și domn a toată Țara Moldovei. La
fel îl numește și mitropolitul Varlaam, în Cuvântul său cătră cetitoriu, reprezentând
Predoslovia a II-a din aceeași Carte: pravoslavnicul Domn Io Vasilie Voievodul cu
mila lui Dumnedzău Domnul Țărăi Moldovei... Io Vasilie Voievodul, cu darul lui
Dumnedzău Domnul Țărăi Moldovei12. Același mitropolit, într-o altă Predoslovie,
se adresează și luminatului Domn Io Matei voivodă, cu mila lui Dumnedzău domnul
Țărîi Românești13.
În felul acesta, autoritatea domnească era subordonată Legii dumnezeiești,
adică învățăturii ortodoxe și exigențelor care decurgeau din ea. Acestea erau impuse
domnului atât prin natura oficiului său, cât și prin autoritatea duhovnicească a mitro-
politului sau prestigiul asceților și al Sfinților14. Din acest motiv, vocația domnului,
care se îngrijește de poporul său și îl apără de toate atacurile trupești sau sufletești,
era adesea subliniată de către cronicari sau în Predosloviile cărților, în care se arăta
că precum David împăratul, așa și domnul avea datoria de a se nevoi pentru țara sa
și locuitorii ei, în calitate de supuși, pe care se cuvenea să-i ducă la bine și trupiaște
și sufletiaște15.
Această atitudine se fundamenta pe un alt fapt, și anume, pe acela că rolul
Statului se împletea cu rolul Bisericii, după exemplul simbiozei din Bizanț și a
relațiilor dintre imperium și sacerdotium. Biserica reprezenta un factor dinamic în
sprijinul Domniei, de vreme ce interesele Statului erau și acelea de menținere a
credinței strămoșești și de întărire și sporire a zestrei spirituale moștenite, adică
a Ortodoxiei16. Drept urmare, reședința mitropolitului țării era acolo unde se afla
și cea a domnului, pentru că el făcea parte din organele instituționale ale Statului
(Sfatul țării, Marele Divan sau Divanul de judecată, Adunarea de stări), fiind al
doilea demnitar al țării, cu un rol politico-social și de îndrumare al vieții culturale
și duhovnicești17.
Astfel, mitropolitului îi era încredințată grija pentru suflete, iar domnului gri-
ja din afară a Bisericii ca, de pildă, confirmarea sau scoaterea din scaun a vreunui
ierarh, măsurile de organizare și de disciplină bisericească, inițiativele de relații
externe etc., însă, toate acestea erau supuse și controlului mitropolitului, care
avea dreptul de a confirma sau a corecta în fața Divanului o sentință domnească
abuzivă sau nedreaptă în chestiuni bisericești sau socio-politice, după legile Țării.
La rândul său, domnul se supunea hotărârii sau părerii mitropolitului, din evlavie
creștinească, cu toate că întregul cler împreună cu mitropolitul erau supuși autorității
domnului18, nelipsind și situații de conflict, când ierarhii aveau alte concepții socio-

393
politice decât cele ale domnilor. În aceste situații, domnii respectivi îi înlocuiau
pe ierarhii cu pricina, pe drept sau nedrept, în virtutea autorității domnești pe care
o aveau, informând sau nu despre acest act Patriarhia de Constantinopol, de care
depindeau juridic Mitropoliile din Țara Românească și Moldova19. De menționat că
ierarhii luau parte și la alte activități de interes economic și politico-diplomatic din
viața Statutului, multe fiind cazurile în care misiunile unor solii au fost îndeplinite
de către diferiți reprezentanți ai clerului Bisericii, care confereau, prin prezența lor,
autoritatea necesară și susținerea intereselor pentru apărarea ființei Statului20.
Domnii români, încoronați și unși cu Sfântul Mir în catedrala mitropolitană,
când erau aleși în țară, apoi la Constantinopol (din a doua jumătate a secolului al
XVI-lea), când erau numiți direct de Poartă dintre pretendenții aflați acolo, după
un tipic moștenit din Bizanț și neschimbat în tot Evul mediu românesc21, erau
considerați protectorii Bisericii, fapt pentru care erau pomeniți în ecteniile de la
slujbele Bisericii ca fiind domnul nostru cel iubitor de Hristos și păzit de Dumnezeu,
domnul Ioan...22 De altfel, ei au fost cei mai de seamă ctitori de mănăstiri și biserici,
au acordat sprijin material sau moral în toate problemele bisericești, au continuat
politica imperială bizantină față de întreaga Biserică Ortodoxă din sud-estul Europei
și din Orientul Apropiat, punându-se în aplicare sintagma atribuită Țărilor Române
de Byzance après Byzance23.
La acest clișeu se cuvine să mai adaug încă o caracteristică, referitoare, însă,
la notele Umanismului adoptat de către români. Umanismul a pătruns mai întâi
în Transilvania (sec. XVI), apoi în Țara Românească și Moldova (sec. XVII), iar
românii l-au adoptat selectiv și critic, această cale dovedind maturitatea unei culturi,
deoarece Umanismul românesc a fost conturat să răspundă la problemele majore cu
care se confrunta poporul român, dar care nu erau de ordinul vreunei crize spirituale
interne, ci exterioare: propagandele apusene romano-catolică și protestantă, politica
expansionistă atât a Imperiului Otoman, cât și a marilor puteri creștine. Acesta
este contextul în care se înscria poziția umaniștilor români din secolul al XVII-lea
(cronicarii Grigore și Miron Costin, învățatul Udriște Năsturel, stolnicul Constantin
Cantacuzino, domnul Dimitrie Cantemir etc.), iar Umanismul promovat de către
ei a fost caracterizat drept un umanism civic24, adresat poporului român pentru
a-i actualiza valorile trecutului: romanitatea, originea latină a limbii, vechimea
instituțiilor, statutul de totală independență din alte perioade și evoluția acestuia
în raport cu dominația otomană, unitatea de neam a românilor din toate provinciile
locuite de către ei. Toate acestea nu erau, însă, separate de identitatea confesională,
pentru că se afirma mai presus de ele unitatea de credință și atașamentul față de
Ortodoxie, identificată cu legea strămoșească25. De aceea, o altă notă caracteristică
a Umanismului adoptat de către români este faptul că purta din plin amprentele
viețuirii creștine specifice Ortodoxiei. Prin urmare, Umanismul românesc nu însemna
o descreștinare a omului și a vieții sale, așadar, era un Umanism creștin care, sub
influența directă a Ortodoxiei, îl proiecta pe om spre realizarea scopului ultim al
vieții, îndumnezeirea, văzută ca o cale de depășire a condiției umane, prin Biserică

394
și pe baza autoritară a Sfintei Tradiții, rezervată nu doar celor aleși, ci omenirii
întregi. În consecință, Umanismul românesc nu a fost consacrat unei aristocrații a
literelor, ca în Apus, compusă din intelectuali care își etalau știința de carte numai în
fața unui cerc mic de inițiați. Din contră, reprezentanții Umanismului românesc vor
învăța greacă și latină ca să traducă în limba română spre folosul de obște; vor tipări
cărți de învățătură creștină adresate către toată semențiia romenească; vor învăța
limbi occidentale, de vreme ce vor ajunge să fie educați la școlile Apusului, dar le
vor folosi pentru cunoașterea culturii vremii și satisfacerea cerințelor diplomatice
ale vremii, nesimțind nevoia să pună la îndoială preceptele și valorile învățăturii
creștine ortodoxe26.
Toate acestea, la care se pot adăuga și multe alte note, indică un alt fapt, și
anume, că literatura bisericească specifică Bisericii Ortodoxe nu poate să fie
segmentată de aportul cultural al românilor și redusă doar la o „îndoctrinare”,
pentru că ea fundamenta tocmai bazele culturii trăite și realizate de români, punând
în circulație instrumentele de cultură, într-o vreme în care „viața duhovnicească”
echivala cu „viața intelectuală”27. Datorită acestor aspecte, fenomenul cultural din
Țările Române extracarpatice se va desfășura în spiritul tradițional al Ortodoxiei,
ajungându-se ca aceste țări să se afirme ca mari centre de cultură ale Creștinătății
răsăritene, situate chiar în zona de conflict dintre lumile Reformei și Contrareformei,
pe de o parte, iar pe de altă parte, dintre Creștinătate și Islam28.

2. În prima jumătate a secolului al XVII-lea, se constată o lărgire a preocupărilor

de ordin cultural, datorată conlucrării dintre Domnie, care marchează domnii
îndelungate, cea a lui Matei Basarab în Țara Românească (1632–1654) și a lui
Vasile Lupu în Moldova, și Biserică, păstorită de ierarhi cu așezare duhovnicească și
dragoste de carte. Domnia și Biserica elaborează programe culturale vaste, legate de
învățământ, de continuarea activității scriptoriilor, de reactivarea sau de înființarea
tiparului, de circulația manuscriselor și a cărților, de existența bibliotecilor etc.
Domn cu veleități imperiale, Vasile Lupu a căutat să ducă o politică de echi-
libru între Polonia și marile puteri vecine rivale, acordând ajutor militar celei dintâi
în conflictele cu Poarta (1650–1652), în încercarea regelui Ioan Cazimir al II-lea
Wasa (1648–1668) de a reînvigora planul de cruciadă al fratelui său, Vladislav
al IV-lea de Wasa (1632–1648). Cruciada antiotomană (1645–1647) propusă de
către Vladislav al IV-lea nu și-a atins scopul, deși Moldova, Țara Românească și
Transilvania aderaseră la această Cruciadă în 1646, adică la numai doi ani după ce
surveniseră împăcarea (1644) dintre Vasile Lupu și Matei Basarab, prin mijlocirea
Sfântului Varlaam, mitropolitul Moldovei (1632–1653). În dorința sa de a domni și
în Țara Românească, Vasile Lupu s-a aflat în conflict cu Matei Basarab, generându-
se conflicte armate, încheiate toate cu înfrângerea primului. Vasile Lupu a vizat și
Transilvania, dar conflictele create au dus la o campanie a forțelor transilvane și
muntene împotriva sa, având ca rezultat înlocuirea lui de pe scaunul Moldovei cu
logofătul său Gheorghe Ștefan (1653, 1653–1658)29.

395
 Propria politică externă nu l-a împiedicat, totuși, pe Vasile Lupu să se mani-
feste, pe de o parte, ca protector al creștinilor ortodocși din Răsărit30, dorindu-se
a fi următor al împăraților din Bizanț31, iar pe de altă parte, ocrotitor și al celor
din Polonia și Ucraina32, prin diferite fapte, cum au fost daniile în bani, închinările
de mănăstiri și schituri cu bunurile lor sau convocarea Sinodului de la Iași, în
1642 (15 septembrie – 27 octombrie). La acest Sinod s-au întâlnit pentru prima
dată reprezentanți ai creștinilor ortodocși proveniți din trei familii etnice ale
Ortodoxiei, slavă, română și greacă, care au condamnat Mărturisirea de credință
(1629, 1633) tipărită sub semnătura patriarhului de Constantinopol Chiril Lucaris,
deoarece conținea și articole cu vederi calvine, au examinat și aprobat, cu anumite
îndreptări, Mărturisirea de credință a Sfântului Petru Movilă, mitropolitul Kievului
(1633–1646/1647), pentru apărarea credinței ortodoxe în fața propagandelor duse
de Reformă și Contrareformă33. În acest context, domnul Vasile Lupu este privit de
către ierarhii greci ca un reînnoitor al tradiției imperiale bizantine34 și caracterizat
de către istorici ca orânduitor al întregii vieți ortodoxe, prin diferite fapte, precum
făcător și răsturnător de patriarhi, convocator de sinoade și îndreptător al
credinței35.
Mitropolia Moldovei, cu cele trei eparhii sufragane, Episcopia de Roman,
Episcopia Rădăuților și Episcopia de Huși, a cunoscut o stare de înflorire deosebită
pe vremea domnului Vasile Lupu, aflat în conlucrare cu Sfântul Varlaam. Ca
mitropolit la țării, Sfântul Varlaam a obținut de la domn, în repetate rânduri (24
februarie 1649, 5 mai 1652), scutiri și drepturi pentru clerul moldovean36, i-a fost
de ajutor aceluiași domn în misiuni bisericești (Kiev, 1633) și în solii diplomatice
(Târgoviște, 1644), iar în timpul lor au fost înmulțite ctitoriile domnești37 etc. Toate
acestea și multe altele s-au datorat faptului că domnul Vasile Lupu, în numele
Domniei, și mitropolitul Varlaam, ca întâistătător al Bisericii Ortodoxe locale din
Moldova, au colaborat și au știu să contureze programe cultural-social-politice și de
susținere a Ortodoxiei, în cadrul cărora un instrument folosit a fost tiparul.

3. În cultura română, tiparul a pătruns încă din secolul al XVI-lea, prin inițiativa
domnului Țării Românești Radu cel Mare (1496–1508) și activitatea călugărului
Macarie, vlah din Muntenegru, dup ă unii cercetători, sau sârb, conform opiniei
altora, care ajunge să fie, așa cum afirmă anumiți cercetători, și mitropolit al Țării
Românești (1512–1521)38. Țările Române vor ajunge, astfel, să aibă, timp de multă
vreme, singurele centre tipografice din sud-estul Europei, datorită autonomiei pe
care o aveau față de Imperiul Otoman, în care tiparul a fost riguros interzis timp
de secole, cu unele excepții39, și tolerat, apoi, în comunitățile creștine din Orientul
Apropiat, unde arta imprimeriei se va implanta durabil din anul 1706, tocmai cu
ajutorul românilor40.
Referindu-ne la prima jumătate a secolului al XVII-lea, activitatea tipografică
este reluată în Țara Românească, după o întrerupere de câteva decenii (1582–1635),
în timpul domniei lui Matei Basarab și al mitropoliților Grigorie I (1629–1636),

396
Teofil (1636–1648) și Ștefan I (1648–1653, 1655–1668). Mijloacele tehnice au fost
cumpărate de la Kiev, prin intermediul lui Meletie Macedoneanul și cu ajutorul
Sfântului Petru Movilă, iar hârtia era produsă în țară41. În centrele tipografice de la
Câmpulung (1635–1650), Govora (1637–1642), Dealu (1642–1649) și Târgoviște
(1649–1652) au fost tipărite 21 de cărți. Majoritatea acestora, imprimate în perioada
1635–1652, erau destinate cultului Bisericii Ortodoxe, iar cât privește limba, nouă
sunt în slavonă, cinci slavo-române (având explicațiile tipiconale în română, iar
textul liturgic, cu unele excepții, în slavonă) și șapte românești42.
În Transilvania, activitatea tipografică, începută încă din prima jumătate a
secolului al XVI-lea, mai întâi la Sibiu, apoi răspândită și în alte centre (Brașov,
Alba Iulia, Sas-Sebeș și Orăștie)43, este continuată și în secolul al XVII-lea, fie
din inițiativa susținătorilor propagandei calvine, folosindu-se de tipar ca mijloc de
introducere a cărților cu un nou conținut doctrinar străin Ortodoxiei, fie din inițiativa
mitropoliților ortodocși de la Alba Iulia care, din dorința de a apăra credința ortodoxă,
apelau la diferite subterfugii, de vreme ce autoritatea politică și statutul religios le
erau potrivnice44. Se constată, așadar, că în prima jumătate a secolului al XVII-lea
a funcționat centrul tipografic de la Alba Iulia45, iar activitatea sa este legată de
numele principilor calvini ai Transilvaniei Gabriel Bethlen (1613–1629 și Gheorghe
Rákóczy I (1630–1648). Primul s-a îngrijit de reînființarea tipografiei cu litere latine
(1622), iar cel de al doilea de înzestrarea tipografiei cu litere chirilice (1639–1640),
pentru tipărirea de cărți românești, prin solicitarea făcută pe lângă domnul Țării
Românești Matei Basarab, care va trimite la Alba Iulia pe meșterul tipograf Dobre
Preotul46. Astfel, la această tipografie, în prima perioadă de funcționare din secolul al
XVII-lea47, au fost tipărite, referindu-ne la români, șapte cărți, dintre care o Culegere
cu texte liturgice și de învățătură (1639), fără amprenta Calvinismului, două cărți
calvine (un Catehism calvinesc în două ediții: 1642, 1648; Scutul Catihizmușului,
1656), o Evanghelie cu învățătură (1640–1641), având influențe calvine, două cărți
de folosință în cultul ortodox (Noul Testament, 1648; Psaltirea, în două ediții: 1649,
1651), precum și o culegere de acte (Diploma sacerdotibus Valachicis datum, 1653),
privind statutul preoților, emise de cancelaria principilor Transilvaniei între anii
1595–165348.
În Moldova, spre deosebire de Țara Românească și Transilvania, activitatea
tipografică va începe abia din secolul al XVII-lea. Cauzele acestei întârzierii sunt
multiple: existența numărului mare de scriptorii în centrele cărturărești ale Moldovei,
în care numeroși copiști îndeplineau cererile de carte manuscris în limbile vremii,
greacă, slavonă și română; circulația cărții tipărite și în Moldova, chiar din secolul
al XVI-lea, fie prin inițiativa domnilor de a apela la centrele tipografice din Țara
Românească, Transilvania și Polonia, comandând acolo cărțile necesare, fie datorită
faptului că multe dintre tipăriturile din Țara Românească și Transilvania erau
adresate, chiar în ediții speciale, și românilor din Moldova49. De altfel, nu a lipsit
nici încercarea de se înființa o tipografie de cărți slavonești și românești la Suceava50
sau Cotnari51, aparținând domnului Despot Vodă (1561–1563), inițiativă rămasă fără

397
succes, mai ales că era însoțită de tendința introducerii de doctrine eterodoxe în
Moldova52.
În prima jumătate a secolului al XVII-lea, domni ai Moldovei, ca Miron Bar-
novschi (1626–1629, 1633) și Moise Movilă (1630–1631, 1633–1634), au susținut
tipărirea de cărți în Polonia, din dorința de a-și înzestra ctitoriile cu diferite cărți
necesare cultului. Barnovschi a ajutat chiar la refacerea tipografiei din Liov, unde
a subvenționat editarea a două cărți de cult pentru nevoile Bisericii Ortodoxe din
regatul polon și din Moldova, având până și inițiativa înființării unei tipografii în
Moldova53.
Materializarea acestei inițiative se va petrece în timpul domniei lui Vasile Lupu
(1634–1653, 1653) și al arhipăstoririi Sfântului Varlaam, mitropolitul Moldovei
(1632–1653, † 1657). Acțiunea celor doi a fost determinată de multe motive, care
vor fi menționate de-a lungul studiului, și se cunosc două etape. În 1637, Sfântul
Varlaam54 cere țarului Mihail I Feodorovici Romanov (1613–1645), printr-o solie
a domnului Vasile Lupu condusă de Paladie Ponovitoi55, o tipografie pentru a tipări
cărți, cu scopul ca ele să fie citite de către preoți în biserică spre învățătura românilor,
motivând că nu putea să-și procure singuri lucrul acesta, din moment ce toți se aflau
sub mâna grea a Agarenilor, adică a mahomedanilor sau a păgânilor, și nu erau
liberi de haraciul lor nici preoții și nici vlădicii56. În 1640, sosesc la Iași primele
matrițe, dar nu de la Moscova, ci de la Kiev, ca urmare a mijlocirii lui Vasile Lupu,
la îndemnul Sfântului Varlaam, pe lângă Sfântul Petru Movilă, mitropolitul Kievului
(1633–1646/1647)57. Același a trimis meșteri tipografi (Vasile Stavniski), în frunte
cu Sofronie Pociațki, iar tipografia a fost așezată în chiliile mănăstirii Sfinții Trei
Ierarhi (Trisfetitele), ctitorie a domnului Vasile Lupu (1639). Materialul tipografic
a fost completat în urma apelului făcut la Liov (1641), de unde au fost cumpărate
matrițe pentru literele de tipar cu caracter slav și grec58. În această tipografie
domnească, a cărei activitate a încetat în 165159, au fost tipărite șapte titluri (patru în
limba română, două în limba greacă și unul în limba slavonă)60. Printre acestea este
inclusă și Scrisoarea de mulțumire a Sinodului de la Iași către domnul Vasile Lupu,
care a fost tipărită în limba greacă la Iași, în 1642, împreună cu Hotărârea Sinodului
patriarhal din Constantinopol (mai 1642), prin care se anatematiza Mărturisirea
de credință (1629, 1633) pusă sub numele Sfântului Chiril Lucaris, ca patriarh al
Constantinopolului61.
Se constată, așadar, că în Țara Românească au fost tipărite cele mai multe cărți
de slujbă în limba slavonă, ceea ce indică faptul că domnul Matei Basarab conti-
nua politica culturală a înaintașilor lui, adică cea de protector al Bisericii Ortodoxe
la popoarele asuprite de otomani. De aceea, cărțile de slujbă erau destinate nu doar
românilor, ci și altor neamuri înrudite cu românii după credință și având același
vestit dialect slavonesc ca limbă, și cu deosebire bulgarilor, sârbilor62. Ele au fost
răspândite în Peninsula Balcanică, dar și în zonele locuite de români, motiv pentru
care se presupune că nu s-a mai simțit nevoia ca ele să fie tipărite și în Moldova sau
în Transilvania, mai ales că unele cărți erau tipărite chiar în tiraje deosebite, unul

398
pentru Țara Românească, altul pentru Transilvania sau Moldova63. În Transilvania,
au fost tipărite pentru români doar cărți în limba română, atât cărți de învățătură și de
catehizare, unele cu influențe calvine, altele chiar cu un conținut calvin, cât și cărți
din Sfânta Scriptură, ca Noul Testament (Alba Iulia, 1648) și Psaltirea (1649, 1651).
În Moldova, aproape toate cărțile tipărite sunt în limba română, cu excepția a trei
titluri (două în limba greacă, unul în limba slavonă). Ele erau menite, printre altele,
întăririi credinței credincioșilor români de pretutindeni în învățătura ortodoxă, dar
și îndrumării preoților64.

4. Cartea imprimată în Țările Române extracarpatice purta pecetea Domniei

și a Bisericii, ca singurele garanții care spulberau orice îndoială privind conținutul
lor ortodox65. De aceea, cărțile erau destinate potolirii setei de cultură și, îndeosebi,
celei de viață sfântduhovnicească, dar și apărării legii strămoșești, care se identifica,
așa cum s-a precizat și mai sus, cu credința ortodoxă. De pildă, situația culturală
și duhovnicească a societății românești din prima jumătatea a secolului al XVII-
lea o rezumă în mod caracteristic domnul Țării Românești Matei Basarab, care
menționează că, în acel timp, în întreaga sa țară era foamete și sete, nu însă de pâine
și apă, ci, după prooroc, de vădită hrană și adăpare sufletească66. Așadar, Domnia
conștientiza nu doar necesitatea de echilibrare a instabilității politico-economice și
menținere a păcii, condiții, de altfel, necesare progresului cultural și de cultivare
a civilizației specifice, ci și nevoia de satisfacere a foametei spirituale în care se
aflau sufletele creștinești nu doar din Țara Românească, ci și din celelalte zone
locuite de români, a căror vitalitate duhovnicească, prin foamete timpurie, va slăbi.
Lipsa de hrană duhovnicească se datora împuținării sfintelor cărți în urma deselor
năvăliri și împresurări ale diferitelor popoare, ale necredincioșilor și chiar ale unor
credincioși67, aluzie la propagandele apusene și tendințele expansioniste ale Marilor
Puteri creștine din jurul Țărilor Românești.
Aceste cărți, mai ales cele ce erau în limba vie a poporului, așia cum să înțe-
leagă toți68, după Sfântul Simeon Ștefan, mitropolit al Transilvaniei (1643–1656),
erau tipărite nu doar pentru uzul lor în cultul Bisericii sau ca manuale de școală, ci
pentru toată semențiia romenească69, conform convingerii domnului Vasile Lupu
și a Sfântului Varlaam al Moldovei, fiind adresate celor cu noi într-o credință...
cia pravoslavnică a moșilor și strămoșilor70 românilor, cu dorința vădită ca să nu
alunece o parte a neamului românesc pe calea morții sufletești, ci să se afle toți întru
învățăturile pravoslaviei, adică ale Ortodoxiei, întăriți ca nește stâlpi neplecați și
neclătiți71.
Importanța tipografiei pentru viața spirituală a românilor este asumată nu doar
de către reprezentanții Bisericii, ci și de către Domnie, așa cum se desprinde din
cuvintele domnului Matei Basarab care, în Predoslovia la Psaltirea slavonească
(Govora, 1637), ruga pe urmași să păstreze cu îngrijire acest dar..., căci este comoară
mai scumpă decât toate comorile pământești, căci aurul și argintul și pietrele sunt
comori trupești, ele înfrumusețează numai vremelnic trupul, iar comoara aceasta,

399
adică tipografia, înfrumusețează sufletul omenesc72. Grija Domniei era ca să facă din
tipar un instrument de ajutorare a Ortodoxiei de pretutindeni, ceea ce arăta conștiința
comună a lumii ortodoxe de atunci73, din moment ce tipăriturile erau adresate și
altor neamuri înrudite cu noi, în cazul respectiv, înrudite cu domnul Matei Basarab
și cu supușii săi, după credință... cu deosebire bulgarilor, sârbilor, ungrovlahilor,
moldovlahilor și celorlalți74.
Aceeași convingere privind importanța și funcțiunea tipografiei în societatea
românească o va exprima, mai târziu, și Sfântul Antim Ivireanul, ca mitropolit al Țării
Românești (1708–1716), în Testamentul său, numit Învățături pentru așezământul
cinstitei mănăstiri a Tuturor Sfinților, adecă Capete 32 întru carele să cuprindă
toată chiverniseala mănăstirii (24 aprilie 1713)75. În acest Așezământ al ctitoriei
sale76, Sfântul Antim Ivireanul trasează și importanța folosirii tipografiei, atrăgând
atenția, însă, să nu îndrăznească tipograful să tipărească vreo carte împotriva
Beséricii și a legii noastre, măcar de i-ar da pe coală cineva câte 100 de galbeni de
aur. De aceea, Sfântul Antim lăsa în același capitolul cu blestem și aceasta: să aibă
datorie tipograful să învéțe meșterșugul tipografiei unul după altul, pentru ca să nu
piară acest meșterșug din țară, nici să se părăsească lucrul cărților pentru folosul
țărîi și pentru ajutoriul casei77.
Această funcțiune a tiparului a fost conturată în epocă și de activitatea tipo-
grafică din timpul domnului Vasile Lupu. El era văzut în epoca sa, după cum con-
semnează Paul de Alep, însoțitor al patriarhului Antiohiei Macarie al III-lea Zaim în
pelerinajul său după danii în Țările Române extracarpatice și la Moscova78, ca unul
dintre primii regi ai grecilor, ba chiar mai presus de aceștia, căci cuvântul lui avea
greutate în întreaga lume, pentru multa lui facere de bine și purtarea lui frumoasă,
și nu numai față de patriarhi și mitropoliți, [ci și față de] preoți și călugări, de norod
și Biserici. De aceea agalele, negustorii și ceilalți turci, derviși ori târgoveți nu
jurau decât pe el... Pe scurt, era vestit în toată lumea. Împărații Moscovei și boierii
lor se simțeau binecuvântați când primeau carte de la el..., pentru că ei auziseră de
el, de râvna lui pentru zidirea de biserici și mănăstiri și pentru a face bine tuturor79.
Același însoțitor al patriarhului Antiohiei, care auzise pentru prima oară sunetul
clopotelor de bronz când a ajuns pe pământul Moldovei, la Galați80, ne lasă mărturie
și o altă însemnare. În vremea lui, adică a lui Vasile Lupu, s-au făcut în Moldova,
la Curtea lui, multe tipărituri, cărți bisericești, de știință și tâlcuiri în limba vala-
hă, căci poporul lui citise mai întâi în sârbă, adică în rusă, pentru că din Țara
Bulgarilor și a Cazacilor către Țara Valahiei și a Moldovei, precum și de la cazaci
la Moscova, toți citeau în sârbă și așa erau [scrise] toate cărțile lor. Numai că
limba poporului Moldovei și al Valahiei este vlaha, iar ei nu înțelegeau ceea ce
citeau. Din această pricină [domnul] le-a înălțat lângă mănăstirea lui o școală
foarte mare din piatră81 și le-a tipărit cărți în limba lor82.
Cărțile tipărite în limba română la Iași, în timpul domniei lui Vasile Lupu
și al arhipăstoriei Sfântului Varlaam, au contribuit la apărarea Ortodoxiei și la
întărirea conștiinței de unitate națională românească83, acestea fiind două dintre

400
caracteristicile rolului tiparului din epoca lor, alături de altele enumerate mai sus.
Mistuit de iubirea lui Dumnezeu84, apărător al întregii bunei-credințe, și preacreștin,
și îngrijitor de toate, nu numai de cele din Domnia lui, dar și de celelalte părți ale
creștinilor ortodocși sau drept-măritori85, domn având evlavie și râvnă aprinsă către
credință, precum și vrăjmășie față de cei ce nu sunt din Biserica noastră, adică din
Biserica Ortodoxă86, dar nefiind lipsit de toleranță, Vasile Lupu va face din Moldova
purtătoarea de cuvânt a Ortodoxiei, remarcându-se în timpul lui ca protectoarea
creștinătății din Balcani, dar și din Orient87.

5. Se poate constata că în Predosloviile cărților tipărite se cultiva conștiința

unității de neam, dar cronicarii secolului al XVII-lea și boierii Țărilor Române
extracarpatice nu nutreau încă idealul unirii românilor într-un stat unitar. Abia
cărturarii din epoca luminilor fac din teoria unității etnice, dezvăluită anterior
de Grigore Ureche, Miron Costin și Dimitrie Cantemir, un argument în favoarea
unificării politice88. Cu toate acestea, deși cărturarii timpului nu împărtășeau ideea
unității politice, unii domni, începând cu Ștefan cel Mare, continuând cu Mihai
Viteazul și Vasile Lupu, au încercat s-o traducă în viață89. Așadar, împăcarea
lui Vasile Lupu cu Matei Basarab, prin mijlocirea directă a Sfântului Varlaam
și indirectă a Sfântului Petru Movilă, după unii cercetători90, nu se datora atât
înțelegerii unității de neam, cât unor prevederi politice: primejdia venită din partea
principelui Transilvaniei Gheorghe Rákoczy I (1630–1642) care, la fel ca ceilalți
principi calvini, dorea calvinizarea românilor din Ardeal și exprima pretenții de
influență asupra Țărilor Române extracarpatice; precauție față de politica Porții;
asigurarea unei stabilități politice benefice în zonă91.
În felul acesta, împăcarea celor doi domni a condus la schimburi de ordin cul-
tural și duhovnicesc. Goticul moldovenesc a trecut la sud de Milcov și de Carpați,
prin ctitorirea bisericii Stelea de către Vasile Lupu la Târgoviște (1645)92, iar
apărarea credinței românilor în fața propagandei calvine din Transilvania devine
preocupare comună a celor doi domni, care vor înlesni Sinodul de la 164593 și
tipărirea Răspunsului împotriva Catehismusului calvinesc94 la mănăstirea Dealu din
Țara Românească, în același an95. Convocarea Sinodului dintr-amândoao părțile,
și din Țara Românească, și din Țara Moldovei96, s-a făcut, după cum s-a precizat
și mai sus, în urma prezenței la Târgoviște a Sfântului Varlaam, în 1644, pentru
împăcarea celor doi domni, ceea ce i-a prilejuit discuții cu cei mai de frunte și
mai de-a firea..., mai vârtos cu Udriște Năsturel97, de la care a aflat de circulația
Catehismului calvinesc printre românii din Transilvania98.

6. Urmând rânduielii vremii, cărțile editate în tiparul domnesc de la Iași, cu

toată cheltuiala domnului99, purtau girul Domniei și al Bisericii. Prin ajutorul pe
care îl acorda tipăririi de cărți, domnul Vasile Lupu avea convingerea că temeliuiaște,
adică întărește, cu învățături țara sa, zidindu-și, în același timp, nemuritoriu nume
pre lume100. De altfel, Sfântul Varlaam aduce și prinos de laudă domnului Vasile

401
Lupu pentru gestul său de a patrona tipărirea cărților în limba română, dedicându-i,
de pildă, Cuvântul sau Predoslovia sa la cartea Șeapte Taine a Besearecii (Iași,
1644)101, în care Prefață îi pune în atenție câteva dintre funcțiile cărții: cu adevărat
lucru iaste, cât răsare soarele, zarea și lumina lui mainte loveaște în munții cei mari,
turnurile și copacii cei înalți lumineadză, de-acii șesurile și văile. Așea, într-acela
chip, Domniia Mării tale, cu aceaste șeapte taine, altfel spus, cu respectiva carte,
dar și cu celelalte tipărite în limba română, carile le-ai scos și le-ai dat în tipariul
Mării tale, întăi agiunge, îndeplinind funcția de luminare a tuturor claselor sociale,
întru ceata cea înaltă sufletească, întru arhierei și în preoți, de lumineadză, și în
diregătoriia cea lumască, în domni și în boiári. De-acii și întru cei mai mici agiunge
lumina și căldura, de lumineadză și încăldzeaște pre toți, îndreptându-i, ceea ce
înseamnă și îndeplinirea funcției de călăuzire sau de îndrumare, cătră voia Lui
cea svântă și cătră cunoștința credinței ceii direapte102, deoarece prin dobândirea
lucrărilor harice ale Sfintelor Taine proprii Bisericii Ortodoxe ne însemnăm și ne
aleagem din păgâni și dintr-alți eretici și necredincioși103.
Cărțile pre limba românească erau adresate cătră toată semențiia romenească,
după cum consemnează chiar domnul, în prima Predoslovie a Cărții românești de
învățătură dumenecele preste an și la praznice împărătești și la svinți mari (1643)104,
fiind dăruite ca dar limbii românești și având mai multe funcții: întâiu de laudă
lui Dumnedzău, după aceea de învățătură și de folos sufletelor pravoslavnice105.
Așadar, se cuvine ca cei ce să află pravoslavnici într-această limbă să le primească
ca un odor ceresc, nu ca un lucru pementesc, și să-i pomenească în ruga lor atât
pe domn, cât și pe mitropolitul țării, alături de toți ceilalți ostenitori106. Funcțiile
cărților, care reprezintă tot atâtea note caracteristice privind rolul tiparului în timpul
domnului Vasile Lupu, completau anumite nevoi, arătate chiar de mitropolitul țării
în a doua Predoslovie a aceleiași cărți: lipsa dascălilor ș-a învățăturei, din moment
ce cu nevoie iaste a înțeleage cartea în alte limbi, iar limba noastră românească...
n-are carte pre limba sa107. Deși viața acea vestită și blagoslovită este dorită și
poftită de toți oamenii, totuși, în care lucru stă și să ține aceaea viiață unii cu totul
nu-ș știu, nice vor să știe, alții, chiar dacă ar putea să și știe, cu toate acestea, ei
de bună voia lor, căotând nu văd și audzind nu înțeleg, iar cea de-a treia categorie,
săvai că și știu și văd și cu drag o pohtesc, în schimb, lucrurile ceale de treabă ce
duc la aceaea viiață nu vor să le facă108.
Conform convingerii Sfântului Varlaam, exprimată în aceeași Predoslovie,
Vasile Lupu, fiind un Domnu creștin și blagocestiv și iubitoriu de Besearică, se
îngrijește ca un stăpân bun de folosul oilor lui Hristos, nu numai pentru ceale
trupești, ce și pentru ceale sufletești109. În aceeași grijă sunt cuprinși cu precădere
creștinii din Ardeal, pe care Sfântul Varlaam îi numește, în Predoslovia din Cartea
care se cheamă Răspunsul împotriva Catihismusului calvinesc și adresată lor în
mod special110, credincioși pravoslavnici și adevărați fii svintei ai noastre Beseareci
apostolești111. Prin urmare, conștientizarea apartenenței la credința pravoslavnică,
adică ortodoxă, și apostolică reprezintă o altă funcție a cărții, funcție bazată pe

402
altele două, și anume, unitatea de neam (iubiți creștini și cu noi de un neam român,
pretutindirea tuturor celor ce se află în părțile Ardealului), precum și unitatea de
credință (ce „sinteți cu noi într-o credință”)112. Datoria păstorului de suflete, o altă
funcție a cărții, este să întărească svânta evanghelie și poruncile și tainile Besearecei
noastre, având în vedere, încă o funcție, că toate acestea sânt date de scriptura cea
de Duhul Svânt suflată de la propoveadnicii lui Dumnedzeu, fericiții apostoli, și de
la acei luminați de Duhul Svânt, cinstiți și svinți părinți și a toată lumea învățători,
ce-au tocmit cu Duhul Svânt ș-au dat la șeapte săboară credincioasă și sufletească
obicină a Besearecei noastre ceii apostolești113. Credința pravoslavnicilor români,
adică a ortodocșilor români, vine din Sfânta Scriptură și din Sfânta Tradiție, adică
după darea cea scrisă și cea nescrisă a dumnedzăieștilor apostoli114, ceea ce asigură
caracterul apostolic al Bisericii de care românii aparțin din truntâiu și din ceput115.
De aceea, îndemnul mitropolitului Varlaam, în virtutea datoriei asumate și pentru a
înmulți talantul ce i-a fost dat, subliniind, astfel, o nouă funcție a cărții și, implicit,
a tiparului patronat de către Biserica și Domnia din Moldova, este ca românii din
Ardeal să petreacă întru poruncile ceale pravoslavnice a Besearecei noastre, carile
din bătrâni sânt date, astfel încât să nu fie amăgiți de vicleșugul șearpelui, adecă
a ereticilor, și să cadză și să să depărtedze de acea alinată și cu pace și fericită
curte, adică de Beseareca noastră cea pravoslavnică116. Sunt multe pricinile care
l-au determinat pe Sfântul Varlaam ca să scrie Răspunsul împotriva Catihismusului
calvinesc117, toate având ca scop păstrarea unității de credință și de neam a moșilor
și a strămoșilor românilor118.
Nutrind grija pentru omul întreg, trup și suflet, urmând urma celor buni și în-
țelepți domni, domnul Vasile Lupu a luat în socotință, după cum notează Eustratie
logofătul în Cuvântul său din Cartea românească de învățătură de la pravilele
împărătești și de la alte giudeațe (sau Pravila lui Vasile Lupu, 1646)119 către toți
ceia ce sâmt creștini pravoslavnici, neputința și slăbiciunia Moldovei, împuținaria
izvoarâlor Svintelor Scripturi și altor învățături, nevoia ce va veni și scădearea
asupra oamenilor ce vor fi lăcuitori în țara Moldovei, nedreptățile și asuprealele pe
care le fac cei fără învățătură. Pe baza acestora, domnul a ajuns la constatarea că
românii vor fi de pururea însătați și lipsiți ca și cum are fi într-un locu secetos fără
de apă, dacă nu le va da toate tocmealele și giudeațele cele bune ale împăraților
creștini și svinți, scoase den cărți elinești și lătinești, numite Pravilele împărătești
și menite să conducă la judecata pre direptate120. Însă, toate aceste înțelepciuni și
învățături au fost date, precizează Eustratie logofătul în același Cuvânt, tuturor
rodului românesc, ca un izvor de viiața în veaci nescădzut și nesvârșit121. Așadar,
nu întâmplător Cazania122 și Pravilele împărătești, cu titlurile întregi Cartea
românească de învățătură dumenecele preste an și la praznice împărătești și la
svinți mari, respectiv, Cartea românească de învățătură de la pravilele împărătești
și de la alte giudeațe, au avut un tiraj mare pentru acele timpuri, care a depășit
cu mult pe cel al altor cărți tipărite în Țara Românească și Transilvania în epoca
respectivă123. De altfel, aceste două cărți au în componența titlului expresia Carte

403
românească de învățătură, ceea ce indică și alte funcții ale cărților tipărite, și anume,
scopul didactic al acestora, cărțile menționate fiind folosite în școlile timpului, cu
precădere la Colegiul din Iași124, dar și adâncirea unității poporului român prin
limbă125, promovându-se, astfel, unitatea ortodoxă, culturală și lingvistică a
neamului românesc, dincolo de vremelnica lui despărțire statală126.

7. Climatul cultural și duhovnicesc al Moldovei, în prima jumătate a secolului

al XVII-lea, este inițiat și întreținut de Domnie și Biserică, pe de o parte, iar pe
de altă parte, este marcat de prezența a două mari figuri, domnul Vasile Lupu și
mitropolitul Varlaam. La rândul lor, atât domnul Vasile Lupu, cunoscător al mai
multor limbi, iubitor de carte, prieten al culturii și al artei, cât și mitropolitul Varlaam
erau înconjurați de cărturari erudiți (cronicarul Grigore Ureche, marele logofăt
Todirașcu, logofătul Eustratie/Istratie Dragoș, dascălul Simion, boierul Gheorghe
Ștefan, diacul domnesc Toader din Transilvania etc.). Viziunea domnului Vasile
Lupu și lucrul editorial al Sfântului Varlaam privind introducerea limbii române în
Stat și în Biserică duce la conturarea unei permanențe care poate să fie urmărită în
evoluția ulterioară a culturii române, pentru că a fost asigurată unitatea dintre mediile
culturale, între sat și oraș, între literatura scrisă și cea orală, între literatura aulică și
cea populară127, întărindu-se unitatea de credință și de neam. Circulația cărților de
învățătură și de apărare a credinței ortodoxe în limba română, elaborarea unui cod
civil și canonic al Moldovei, existența unor biblioteci particulare, funcționarea unor
centre tipografice și a unor școli reprezintă dovezile unei efervescențe culturale și
spirituale, bazată pe o stabilitate economică și conturarea unei politici externe abile,
care au asigurat funcționarea unor instituții culturale și social-politice active. În aceste
instituții au activat nu doar învățați români, ci și străini (profesori, meșteri artiști,
tipografi și gravori)128, ceea ce arată specificul Umanismului românesc, deschis spre
asimilare și nu apărut ca soluție pentru rezolvarea vreunei crize spirituale, astfel că
pentru reprezentanții acestuia hotarele politice erau secundare și ușor de doborât
privind împlinirea faptei de căpetenie, și anume, împărtășirea cu cuvântul și scrisul
a cugetării aceeași care unea toată suflarea românească129.
În acest cadru, rolul tiparului în timpul domnului Vasile Lupu este vădit de
multiplele funcții ale cărții, evidențiate în cuprinsul prezentului studiu. Aceste
funcții ilustrează rolul și puterea tiparului asimilate și dirijate de către Domnie
și Biserică, în consecință, de către domnul Vasile Lupu și mitropolitul Varlaam,
mai întâi, spre lauda lui Dumnezeu, apoi spre folosul mântuitor al sufletelor
pravoslavnice, prin luminarea și încălzirea credincioșilor spre cunoașterea voii lui
Dumnezeu și a credinței celei drepte, la care se adaugă întărirea unității de credință,
de neam și de limbă a românilor, ceea ce însemna și temeluirea țării, adică întărirea
ei, cu învățăturile lui Iisus Hristos; îndrumarea preoților și educarea credincioșilor,
precum și conștientizarea apartenenței lor la credința apostolică și ortodoxă;
întărirea învățăturilor Bisericii celei „una” și petrecerea în aceste învățături; luarea
în considerare a Revelații dumnezeiești și a organelor ei, Sfânta Scriptură și Sfânta

404
Tradiție; cristalizarea credinței creștine revelate față de obiceiurile populare130;
potolirea setei de cultură și de viață duhovnicească a românilor și a celor împreună
cu ei creștini ortodocși; satisfacerea cerințelor privind cărțile de învățătură ale
Bisericii și manualele pentru școlile vremii; grija pastorală a mitropolitului și a
clerului Bisericii, precum și grija pentru supuși a domnului, care are în vedere nu
doar nevoile lor trupești, ci și pe cele sufletești ale lor; promovarea tiparului de către
Domnie ca un instrument de apărare a Ortodoxiei de pretutindeni și a Bisericii lui
Iisus Hristos, implicit și a legii strămoșești, identificată cu credința ortodoxă, în fața
propagandelor și ereziilor timpului.
Aceste funcții, ca note caracteristice ale activității tipografice desfășurate
în epoca domnului Vasile Lupu și a Sfântului Varlaam, evidențiază multitudinea
factorilor și stărilor care dau vitalitate unui popor și asigură, în același timp,
nemurirea numelui în lume și a sufletului în veșnicie. În cazul celor doi, efectele
faptelor lor acumulate în timp nu au privit doar nevoile interne ale Bisericii
și Domniei din Moldova de a respinge, prin cartea tipărită, atacurile ideologice
ale Reformei și Contrareformei sau de a întări unitatea de neam și de credință a
românilor din cele trei Țări Românești, ci și susținerea unității creștine ortodoxe și
realizarea convergenței culturale și spirituale cu popoarele ortodoxe din jur, ceea ce
va conduce și la consolidarea conștiinței de neam și a unității etnice și lingvistice
a respectivelor popoare, datorită beneficiilor dobândite prin circulația tipăriturilor
care cuprindeau învățăturile Bisericii Ortodoxe131 etc.
De altfel, nu este de mirare că dintre toate numele creștine, boierul Lupu
Coci, după cum se numea înainte de domnie132, și-a ales la înscăunarea ca domn
al Moldovei numele de Vasile, ceea ce explica împletirea aspirațiilor sale de bun
creștin cu cea de mare domn133 și urmaș al împăraților bizantini de odinioară134,
portretul său fiind trecut pe frontonul Ateneului român din București, alături de
personalitățile care au contribuit la conturarea factorilor privind unitatea spirituală,
unirea statală și afirmarea culturală a românilor, de-a lungul propriei lor istorii.
În încheierea acestui studiu, mă asociez și eu omagiului dedicat distinsului
profesor, cercetător și academician Andrei Eșanu, cinstit și respectat, pentru întreaga
sa activitate, în rândurile iubitorilor de carte, de cultură și, mai ales, ai Adevărului
Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu și Mântuitorul lumii.

Note:
1
O primă formă a acestui studiu a fost expusă, împreună cu o altă cercetare [„Poziția
Sfântului Varlaam, mitropolitul Moldovei, în fața inovațiilor protestante din epocă, reflectată
în Cartea sa de învățătură (Iași, 1643)”], în cadrul Colocviul Internațional Cărți românești
de învățătură (Iași – 1643, 1646). 370 de ani de la oficializarea limbii române în Moldova,
organizat la Iași, în perioada 9–10 noiembrie 2016. Din motive neelucidate, organizatorii
acestui Colocviu nu s-au mai preocupat de strângerea lucrărilor prezentate și tipărirea lor
într-un volum consacrat acestei manifestări științifice.

405
 2
Virgil Cândea, „Identitatea spirituală a domnului de țară”, în Transilvania 24/3-4
(1994), p. 16; Ion I. Croitoru, „Ortodoxia – tradiția culturală și de civilizație a românilor”
(în continuare: Croitoru, Ortodoxia), în idem, Ortodoxia și Apusul în tradiția spirituală
a românilor. Unitatea Ortodoxiei și apărarea credinței ortodoxe în fața propagandei
protestante din secolul al XVII-lea, vol. I (în continuare: Croitoru, Ortodoxia și Apusul, I),
Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2012, p. 124.
3
M. Costin, Letopisețul Țării Moldovei, în idem, Opere, București, 1958, p. 72; I.
Neculce, Letopisețul Țării Moldovei, în idem, Opere, București, 1982, p. 257; Croitoru,
Ortodoxia, pp. 124-125.
4
V. Cândea, op. cit., p. 16.
5
V. V. Muntean, „Statul și Biserica la români (sec. XIV–XX)”, în Revista istorică (s. n.)
7/5-6 (1996), p. 438.
6
Croitoru, Ortodoxia, p. 125. Un indiciu în acest sens ni-l dă fiul patriarhului Macarie al
III-lea Zaim al Antiohiei (1647–1672), Paul de Alep (1637–1667), care făcea în însemnările
lui de călătorie prin Țara Românească, Moldova și Rusia (1653–1658) câteva remarci și
despre titulatura domnilor români, amintind de obiceiul domnilor Moldovei și ai Valahiei
de a pune înaintea numelui lor „Ioan”, fără a da o explicație asupra acestui lucru, vezi Paul
de Alep, Jurnal de călătorie în Moldova și Valahia, ediție și traducere adnotată de Ioana
Feodorov, Editura Academiei Române, Muzeul Brăilei – Editura Istros, București & Brăila,
2014, p. 218 (în continuare: Paul de Alep, Jurnal de călătorie).
7
V. Cândea, „Letopisețul Țării Românești (1292–1664) în versiunea arabă a lui
Macarie Zaim, în Studii. Revistă de istorie 23/4 (1970), p. 676, nota 13. Cât privește sensul
teocratic și teoforic al termenului Io vezi E. Vârtosu, Titulatura domnească și asocierea la
domnie în Țara Românească și Moldova până în secolul al XVI-lea, București, 1960, p. 37-
38, 79, 83-101, 228, 230; D. Ciurea, „Io din intitulația documentelor românești (câteva noi
sublinieri)”, în Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie „A. D. Xenopol” IV (1967), p.
187-189.
8
St. Brezeanu, „Domn a toată Țara Românească. Originea și semnificația unei formule
medievale de cancelarie”, în Revista istorică 1/2 (1990), p. 152, 162.
9
Vezi pe larg Croitoru, Ortodoxia, p. 121-152.
10
Croitoru, Ortodoxia, p. 125.
11
D. Ciurea, „Problema originii și sensului lui Io din intitulația și subscripția
documentelor românești”, în Analele Academiei Române. Memoriile Secțiunii Istorice, s. III,
26 (1943–1944), p. 98; vezi și P. S. Năsturel, O întrebuințare necunoscută a lui Io, București,
1957 [extras din Studii și cercetări de numismatică I (1957), p. 367-371].
12
Varlaam Mitropolitul, Carte românească de învățătură dumenecele preste an și la
praznice împărătești și la svinți mari, Iași, 1643 (în continuare: Varlaam, Carte românească),
ff. II r, III v (în Varlaam, Opere, ed. îngrijită de Manole Neagu, Editura Hyperion, Chișinău,
1991); Bibliografia românească veche, 1508–1830, vol. I, ed. de Ioan Bianu și Nerva Hodoș,
București, 1903, p. 139, 140 (în continuare: BRV, I).
13
Varlaam, cu mila lui Dumnedzău mitropolitul Sucevei și arhiepiscopul Țărîi Moldovei,
Predoslovie cătră creștinii de(n) Ardeal, vezi în idem, mitropolitul Sucevei și arhiepiscopul
Țărîi Moldovei, Cartea care se cheamă Răspunsul împotriva Catihismusului calvinesc, 1645
[în continuare: Varlaam, Predosolovie cătră creștinii de(n) Ardeal], f. II r-v (în Varlaam,
Opere. Răspunsul împotriva Catihismusului calvinesc, ediție critică, studiu filologic și
studiu lingvistic de Mirela Teodorescu, Editura Minerva, București, 1984); Bibliografia
românească veche, 1508–1830, vol. IV, ed. de Ioan Bianu și Dan Simonescu, București,
1944, p. 191 (în continuare: BRV, IV).

406
 14
V. V. Muntean, op. cit., p. 437-438.
15
Dumnezeiasca Liturghie, Iași, 1679, în BRV, I, p. 224.
16
Croitoru, Ortodoxia, p. 122.
17
Croitoru, Ortodoxia, p. 123.
18
S. Reli, „Relațiile dintre Biserică și Stat în România veacurilor trecute”, în Candela
54/1-2 (1933), p. 27-28; Șt. Gr. Berechet, „Biserica și Domnia în trecutul românesc”, în
Biserica Ortodoxă Română 63/9 (1945), p. 433-434.
19
Pentru câteva exemple vezi I. Dură, „Voievozii Valahiei și Moldovei și patriarhii
ortodocși ai Răsăritului în a doua jumătate a secolului al XVII-lea”, în Glasul Bisericii
41/9-10 (1982), p. 729-754; vezi și în limba franceză idem, „Les voiévodes de Valachie et de
Moldavie et les Patriarches orthodoxes d’Orient dans la seconde moitié du XVIIe siècle”, în
Buletinul Bibliotecii Române 8/12 (1981), Freiburg, p. 291-338.
20
Vezi Ilie Georgescu, „Ierarhi români, soli diplomatici în veacurile XVI–XVII”, în
Studii Teologice 9/3-4 (1957), p. 262-276; Al. Constantinescu, C. Bucșan, „Clerici români
în misiuni diplomatice (sec. XV–XVII)”, în Mitropolia Banatului 24/1-3 (1974), p. 56-64; C.
Bălan, „I. Biserica în Țara Românească și Moldova. 2. Instituția ecleziastică și clerul în viața
societății românești. Ierarhi în slujba țării”, în Istoria Românilor, vol. V, operă colectivă sub
egida Academiei Române, Editura Enciclopedică, București, 2003 (în continuare: Istoria
Românilor, V), p. 755-757.
21
Constantin Rezachevici, „Instituțiile statului. I. Instituțiile centrale și locale în Țara
Românească și Moldova”, în Istoria Românilor, V, p. 544 (în continuare: Rezachevici, Insti-
tuțiile statului); Croitoru, Ortodoxia, p. 123-124; vezi, spre exemplu, Rânduiala așezării în
scaun a unui domn, în Paul de Alep, Jurnal de călătorie, p. 267-268, 414-415.
22
Paul de Alep, Jurnal de călătorie, p. 203.
23
Vezi N. Iorga, Byzance après Byzance, Paris, 1992; O. Iliescu, „La naissance d’une
idée politique: Byzance après Byzance”, în Revue Roumaine d’Histoire 25/1-2 (1986), p.
35-44; de asemenea, vezi A. Pippidi, Tradiția politică bizantină în țările române în secolele
XVI–XVIII, ed. revăzută și adăugită, București, 2001; V. Al. Georgescu, Bizanțul și instituțiile
românești până la mijlocul secolului al XVIII-lea, București, 1980.
24
V. Cândea, Rațiunea dominantă. Contribuții la istoria umanismului românesc, Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 1979, p. 21 (în continuare: Cândea, Rațiunea dominantă).
25
Croitoru, Ortodoxia, p. 127, 133, nota 61.
26
Croitoru, Ortodoxia, p. 126.
27
Croitoru, Ortodoxia, p. 126-127; vezi și Al. Duțu, Coordonate ale culturii românești
în secolul XVIII, București, 1968, p. 121; V. Cândea, „Les intelectuels du sud-est européean
au XVIIe siècle (I)”, în Revue des Etudes Sud-Est Européennes 8/2 (1970), pp. 187-188.
28
Croitoru, Ortodoxia, p. 129.
29
Pentru alte detalii vezi I. I. Croitoru, „Situația politică a Țărilor Române în secolul al
XVII-lea”, în Croitoru, Ortodoxia și Apusul, I, p. 101-102.
30
Despre legăturile lui Vasile Lupu și ajutorul acordat Patriarhiei Ecumenice de la
Constantinopol, de unde va primi, ca răsplată, cinstitele moaște ale Sfintei Cuvioasei Paraschiva
cea Nouă, în 1641, vezi I. I. Croitoru, „Legături cu vechile Patriarhii din Orient”, în Croitoru,
Ortodoxia și Apusul, I, p. 158-160 (în continuare: Croitoru, Legături cu vechile Patriarhii);
pentru legăturile aceluiași domn cu Patriarhia de Alexandria și implicarea lui în cearta dintre
Patriarhie și călugării sinaiți vezi Croitoru, Legături cu vechile Patriarhii, p. 162-163; despre
legăturile lui Vasile Lupu cu Patriarhia de Antiohia și promisiunea făcută patriarhului Macarie
al III-lea Zaim că îi va plăti toate cheltuielile de călătorie și datoriile Patriarhiei vezi Croitoru,
Legături cu vechile Patriarhii, p. 165-166; pentru legăturile cu Patriarhia Ierusalimului și plătirea

407
datoriei acestei Patriarhii față de Poartă vezi Croitoru, Legături cu vechile Patriarhii, p. 167-
168. Vasile Lupu a ajutat și Sfântul Munte Athos, precum și diferite alte centre monahale din
Grecia continentală, la care se adaugă și intervenția lui pentru aplanarea conflictului, menționat
mai sus, dintre călugării sinaiți și Patriarhia Alexandriei, vezi I. I. Croitoru, „Legături cu centre
monahale din Orient”, în Croitoru, Ortodoxia și Apusul, I, p. 172-177. Pentru legăturile lui
Vasile Lupu cu centrele ortodoxe ale popoarelor slave din sudul Dunării vezi idem, „Legături
cu centrele ortodoxe ale popoarelor slave din sud-estul Europei”, în Croitoru, Ortodoxia și
Apusul, I, p. 179-180. Referitor la legăturile respecitvului domn cu Rusia vezi idem, „Legături
cu Biserica Ortodoxă din Rusia”, în Croitoru, Ortodoxia și Apusul, I, p. 191-193 (în continuare:
Croitoru, Legături cu Rusia).
31
Vezi N. Iorga, „Vasile Lupu ca următor al împăraților de Răsărit în tutela patriarhiei
de Constantinopol și a Bisericii ortodoxe”, în Analele Academiei Române. Memoriile
Secțiunii Istorice, s. II, 36 (1913–1914), p. 207-236 (în continuare: Iorga, Vasile Lupu).
32
Vezi I. I. Croitoru, „Legături cu centre ortodoxe din Polonia și Ucraina”, în Croitoru,
Ortodoxia și Apusul, I, p. 183-186. Pentru aspecte politice și diplomatice vezi Eduard
Baidaus, Politica și diplomația Moldovei în timpul domniei lui Vasile Lupu (relații politice
cu Republica Nobiliară Polonă și Rusia Moscovită în anii 1634–1653), Editura Civitas,
Chișinău, 1998. Cât privește o analiză globală a diplomației lui Vasile Lupu, vezi Ion
Eremia, Relațiile externe ale lui Vasile Lupu (1634–1653). Contribuții la istoria diplomației
moldovenești în secolul al XVII-lea, Editura Cartdidact, Chișinău, 1999 (în continuare:
Eremia, Vasile Lupu).
33
Pentru o analiză mai largă a acestui Sinod și a Mărturisirii aprobate vezi I. I. Croitoru,
„Sinodul de la 1642”, în idem, Ortodoxia și Apusul în tradiția spirituală a românilor.
Unitatea Ortodoxiei și apărarea credinței ortodoxe în fața propagandei protestante din
secolul al XVII-lea, vol. II (în continuare: Croitoru, Ortodoxia și Apusul, II), Editura Cetatea
de Scaun, Târgoviște, 2012, p. 560-603.
34
Vezi Croitoru, Legături cu vechile Patriarhii, p. 158, nota 40. Vezi, de pildă, stihurile
pe care Sfântul Atanasie Patellaros/Patellarios († 1654), patriarh al Constantinopolului,
ca Atanasie al III-lea (1634, 1635, 1652), le-a închinat, în 1643, domnului Vasile Lupu în
Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la Istoria Românilor, Texte grecești, vol.
XIII, Partea I, București, 1909, p. 437-449, în care îl numește „împărat / βασιλεύς” (ibidem,
p. 447, rândul 274, col. 2), amintind de binefacerile „împărătești” ale domnului față de
Patriarhiile de Constantinopol și Ierusalim, precum și de plătirea haraciului pe care Sfântul
Munte Athos îl datora Porții (ibidem, p. 441-442).
35
Iorga, Vasile Lupu, p. 207-208.
36
I. I. Croitoru, „Biserica Ortodoxă din Moldova”, în Croitoru, Ortodoxia și Apusul, I,
p. 213.
37
În timpul domniei lui Vasile Lupu a fost înregistrată funcționarea a cel puțin 40 de
mănăstiri și schituri [Indrecan Simona, Cultura bisericească în timpul lui Vasile Lupu,
Editura ROMA, Sibiu, 2013, p. 18 (în continuare: Indrecan, Cultura bisericească)], la care
se adaugă și existența a câtorva sute de biserici, încât misionarul romano-catolic Petru
Bogdan Bakšić consemna că Moldova este plină de biserici și mănăstiri [Călători străini
despre Țările Române, vol. V, volum îngrijit de Maria Holban (redactor responsabil), M.
M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, București, 1973, p. 225]. Domnului
Vasile Lupu îi sunt atribuite, ca ctitor, 23 de locașuri de cult în Moldova și unul în Țara
Românească, la care se pot adăuga și altele în diferite părți ale lumii ortodoxe, precum și
patru construcții cu caracter laic (Indrecan, Cultura bisericească, p. 35-36; A. Dobjanschi,
V. Simion, Arta în epoca lui Vasile Lupu, București, 1979, p. 26, 105). Numărul de locașuri

408
de cult care au primit ajutor material din partea lui Vasile Lupu, fie ctitorite de el, fie de alții
dinaintea lui, este de aproximativ 57. De altfel, Vasile Lupu este considerat al doilea mare
ctitor de biserici al Moldovei, după Sfântul Ștefan cel Mare, fiind, așadar, înaintea domnilor
Petru Rareș și Alexandru Lăpușneanu (Indrecan, Cultura bisericească, p. 39, 71).
38
I.I. Croitoru, „Tipografii”, în Croitoru, Ortodoxia și Apusul, I, 250 (în continuare:
Croitoru, Tipografii).
39
Comunitatea ebraică primise, la sfârșitul secolului al XV-lea, permisiunea introducerii
tiparului în Imperiul Otoman, dar numai pentru nevoile ei. Din inițiativa patriarhului
Chiril Lucaris și cu ajutorul monahului Nicodim Metaxas, a funcționat la Constantinopol
o tipografie greacă, dar pentru o scurtă perioadă de timp (1627–1628), fiind distrusă de
către ieniceri (ianuarie 1628), în urma complotului iezuiților și al ambasadorului francez la
Poartă (V. Cândea, „Opera lui Constantin Brâncoveanu în Orientul Apropiat”, în Constantin
Brâncoveanu, București, 1989, pp. 174-175; G. Podskalsky, Ἡ Ἑλληνικὴ Θεολογία ἐπὶ
Τουρκοκρατίας 1453–1821. Ἡ Ὀρθοδοξία στὴ σφαῖρα ἐπιρροῆς τῶν δυτικῶν δογμάτων
μετὰ τὴ Μεταρρύθμιση, μετάφραση πρωτοπρ. Γ. Δ. Μεταλληνοῦ, Ἀθήνα, 2005, pp. 100-101;
Croitoru, Tipografii, p. 250, nota 107).
40
În acel an a fost tipărită la Alep o Psaltire arabă, în tipografia înființată cu ajutorul
domnului Constantin Brâncoveanu. De altfel, anul respectiv este considerat că marchează
începutul imprimeriei arabe într-o țară arabă [V. Cândea, „În 2008 – cinci secole de tipar
românesc”, în Logos Arhiepiscopului Bartolomeu al Clujului la împlinirea vârstei de 80 de
ani, Cluj-Napoca, 2001, p. 307, 311; vezi și Wahid Gdoura, Le Début de l’Imprimerie arabe
à Istanbul et en Syrie. Evolution de l’Environnement culturel (1706–1787), Tunis, 1985].
41
Vezi Croitoru, Tipografii, p. 251, notele 109 și 110.
42
Cândea, Rațiunea dominantă, p. 44; Croitoru, Tipografii, p. 251-252.
43
Vezi Croitoru, Tipografii, p. 267.
44
Croitoru, Tipografii, p. 267.
45
Activitatea tipografică a acestui centru este atestată încă din secolul al XVI-lea, vezi
Croitoru, Tipografii, p. 267, nota 251.
46
Croitoru, Tipografii, p. 268.
47
Perioadele de funcționare ale tipografiei au fost: 1622–1657, 1683–1689, 1699–1702
(Croitoru, Tipografii, p. 268).
48
Vezi Croitoru, Tipografii, p. 268-269.
49
Croitoru, Tipografii, p. 262; Scarlat Porcescu, „Tiparnița de la Biserica Sf. Trei
Ierarhi-Iași. Cea dintâi carte imprimată în Moldova (1643)”, în Mitropolia Moldovei și
Sucevei 47/3-4 (1971), p. 205; D. Rusu, „Tipografia, în Moldova, până la sfârșitul secolului
al XVII-lea”, în Mitropolia Moldovei și Sucevei 52/3-4 (1976), p. 254-255 (în continuare:
Rusu, Tipografia).
50
Rusu, Tipografia, p. 255-256.
51
Elena Chiaburu, Carte și tipar în Țara Moldovei, ediția a doua revăzută și adăugită,
Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2010, p. 271 (în continuare: Chiaburu,
Carte și tipar).
52
Croitoru, Tipografii, p. 262; T. G. Bulat, „«Tiparnițele» moldovenești de carte
bisericească de la Mitropolitul Varlaam la Mitropolitul Veniamin Costachi (1641-1803)”, în
Mitropolia Moldovei și Sucevei 47/5-6 (1971), p. 349.
53
Chiaburu, Carte și tipar, p. 272; Croitoru, Tipografii, p. 262; Rusu, Tipografia, p. 257;
Cornelia Papacostea-Danielopolu, Lidia Demény, Carte și tipar în societatea românească
și sud-est europeană (Secolele XVII–XIX), Editura Eminescu, București, 1985, p. 78-79 (în
continuare: Papacostea-Danielopolu – Demény, Carte și tipar).

409
 54
Sfântul Varlaam fusese la Moscova (1628–1629) pe vremea primei domnii (1626–
1629) a lui Miron Barnovschi [Croitoru, Legături cu Rusia, pp. 190-191; Papacostea-
Danielopolu – Demény, Carte și tipar, pp. 78-79; I. E. Semenova, „Relațiile Bisericii din
Moldova și Muntenia cu Biserica rusă în secolul XVII”, traducere din limba rusă de Emir
Iordache, în Anuarul Institutului de Istorie „A. D. Xenopol” XXXI (1994), p. 564-565].
55
Cunoscut cu numele de Paladie Panaghie sau Paladie Panovitoi (în documente
rusești), vezi Papacostea-Danielopolu – Demény, Carte și tipar, p. 79.
56
Silviu Dragomir, „Contribuții privitoare la relațiile Bisericii românești cu Rusia în
veacul XVII”, în Analele Academiei Române. Memoriile Secțiunii Istorice 34 (1911–1912),
seria II, p. 1156. Una dintre aceste cărți era traducerea în limba română a lucrării Sfântului
Calist cu explicații la pericopele evanghelice [ibidem, p. 1088; vezi și Dionisie Udișteanu,
Popas la 300 de ani de la moartea Mitropolitului Varlaam Moțoc, Editura Mușatinii,
Suceava, 2006, p. 33-34, 43-44 (în continuare: Udișteanu, Popas)]. Pentru textul Scrisorii
Sfântului Varlaam către țar vezi Silviu Dragomir, op. cit., p. 1154-1156. De precizat că opera
menționată era atribuită greșit în epocă Sfântului Calist, vezi Croitoru, Legături cu Rusia,
p. 191, nota 279. Cât privește anul 1637, se poate preciza că mesajul domnului Vasile Lupu
către țarul Rusiei purta data de 29 decembrie 1636 (I. E. Semenova, op. cit., p. 565), însă,
delegația a ajuns la Moscova în anul următor.
57
Ajutorul primit de la mitropolitul Petru Movilă îl confirmă și mitropolitul Varlaam în
Cuvântul său cătră cetitoriu, adică în Predoslovia a II-a la Cartea românească de învățătură
dumenecele preste an și la praznice împărătești și la svinți mari (Iași, 1643), vezi Varlaam,
Carte românească, f. III v.
58
Împreună cu materialul tipografic, Frăția din Liov l-a trimis și pe Vasile Leonovici,
pentru ca să-i învețe pe localnici meșteșugul turnării literelor (Chiaburu, Carte și tipar, p.
26-27).
59
Vezi Croitoru, Tipografii, p. 263, nota 209; Papacostea-Danielopolu – Demény, Carte
și tipar, p. 87; Adrian Pricop, „Tiparnițe bisericești la Iași, în sec. XVI–XIX”, în Teologie
și viață 3 (69)/11-12 (1993), p. 45-46. Conform literaturii de specialitate, în Moldova ar
fi funcționat și un alt centru tipografic, cu o tipografie mitropolitană, pe vremea aceluiași
domn Vasile Lupu, la Suceava, unde a fost tipărită, în 1649, o Evanghelie în limba armeană
(Croitoru, Tipografii, p. 263-264, nota 209; Papacostea-Danielopolu – Demény, Carte și
tipar, p. 89; Chiaburu, Carte și tipar, p. 272-273).
60
Aceste titluri sunt: 1) în limba română: Carte românească de învățătură dumenecele
preste an și la praznice împărătești și la svinți mari (1643); Șeapte Taine a Besearecii
(1644); Paraclisul Născătoarei de Dumnezeu (1645); Carte românească de învățătură de
la pravilele împărătești și de la alte giudeațe sau Pravila lui Vasile Lupu (1646); 2) în
limba greacă: Bucoavnă grecească sau Abecedar grecesc (Ἑλληνικὸν Ἀλφαβητάριον, 1651);
3) în limba slavonă: Catihisis sau Catehism slavon (1642). Nu includ în cărțile tipărite la
Iași Cartea care se cheamă Răspunsul împotriva Catihismusului calvinesc, deoarece a fost
imprimată, conform celor mai multe păreri, la mănăstirea Dealu de lângă Târgoviște, în
1645, vezi I. I. Croitoru, „Sinodul de la 1645”, în Croitoru, Ortodoxia și Apusul, II, p. 609
(în continuare: Croitoru, Sinodul de la 1645); Chiaburu, Carte și tipar, p. 322. Până la ivirea
unor noi cercetări, există păreri care pun la îndoială tipărirea Catehismului slavon la Iași, în
1642 [Mircea Păcurariu, „Mitropolitul Varlaam al Moldovei”, în Studii de istorie a Bisericii
Ortodoxe Române, II, Editura Academiei Române, București, 2009, p. 28-29 (în continuare:
Păcurariu, Mitropolitul Varlaam)].
61
Croitoru, Tipografii, p. 263.
62
Psaltire slavonească, Govora, 1637, în BRV, I, p. 105.

410
 63
Mircea Tomescu, Istoria cărții românești de la începuturi până la 1918, București,
1968, p. 68.
64
Croitoru, Tipografii, p. 271; Papacostea-Danielopolu – Demény, Carte și tipar, p.
89. În Țara Românească și Moldova, referindu-ne la prima jumătate a secolului al XVII-
lea, tipărirea de carte în limba română se desfășoară independent de orice inițiativă străină
de cultura creștină ortodoxă, pe când în Transilvania cărțile românești au fost impuse, într-o
primă fază, de propaganda calvină, pentru ca mai apoi inițiativa românească ortodoxă să le
transforme, alături de alte scopuri, într-un mijloc de întărire al limbii române literare [Dumitru
Radu, „Cartea bisericească, factor de promovare a unității spirituale, lingvistice și cultural-
naționale a poporului român”, în Biserica Ortodoxă Română 97/1-2 (1979), p. 129].
65
Croitoru, Ortodoxia, p. 134.
66
Predoslovia la Molitvenicul slavonesc, Câmpulung, 1635, vezi BRV, IV, p. 184.
67
Predoslovia la Molitvenicul slavonesc..., vezi BRV, IV, p. 184-185.
68
Noul Testament, Bălgrad, 1648, în BRV, I, p. 170.
69
Varlaam, Carte românească, f. II r; BRV, I, p. 139.
70
Varlaam, Predosolovie cătră creștinii de(n) Ardeal, ff. I r, V r; BRV, IV, pp. 191, 193.
71
Varlaam, Predosolovie cătră creștinii de(n) Ardeal, f. III v; BRV, IV, p. 193.
72
BRV, I, p. 105; Croitoru, Tipografii, p. 252.
73
Croitoru, Tipografii, p. 252, nota 114.
74
Predoslovia la Psaltirea slavonească, Govora, 1637, vezi BRV, I, p. 105.
75
Acest Așezământ a fost completat la 15 martie 1716, după ce fusese recapitulat și
confirmat prin Hrisovul arhieresc din 20 iulie 1715 [Mihail Stanciu, „Sfântul Ierarh Martir
Antim Ivireanul, Mitropolitul Țării Românești (1708–1716). Viața și activitatea sa pastoral-
misionară”, în Sfântul Antim Ivireanul, Didahii, ediție îngrijită de Arhimandrit Mihail
Stanciu și Profesor Doctor Gabriel Ștrempel, Editura Basilica, București, 2016, p. 30].
76
Ridicarea bisericii, pe locul unei alteia mai vechi din lemn, cu hramul Sfântul
Nicolae, a început la 24 aprilie 1713, dată la care Sfântul Antim a început să scrie cele 32 de
capete sau capitole ale Așezământului, iar sfințirea noii biserici, închinată Tuturor Sfinților,
și a ansamblului mănăstiresc a avut loc în 1715 (Sofian Boghiu, Sfântul Antim Ivireanul și
Mănăstirea Tuturor Sfinților, București, 2005, p. 125, 128; Mihail Stanciu, op. cit., p. 29).
77
Antim Ivireanul, Așezământul Mănăstirii Antim, în idem, Opere, Editura Minerva,
București, 1972, p. 335-336.
78
Pentru alte date vezi mai sus nota 6.
79
Paul de Alep, Jurnal de călătorie, p. 184.
80
În biserica Sfântul Dumitru, exclamând: de nu ne-ar lipsi Dumnezeu de dulceața
graiului lor (Paul de Alep, Jurnal de călătorie, p. 162).
81
Este vorba despre Colegiul de la Iași, înființat în 1640, devenit apoi Academie
domnească (1707), vezi Andrei Eșanu, „Academia slavo-greco-latină din Iași”, în idem,
Cultural universe in Moldova (XV–XIX). Studies / Univers cultural în Moldova (sec. XV–
XIX). Studii, Chișinău, 2013, p. 162-169; I. I. Croitoru, „Școli”, în Croitoru, Ortodoxia și
Apusul, I, p. 291-293; Mihail I. Avădanii, „Așezământul școlar de la Trei Ierarhi din Iași –
prima instituție cu elemente de învățământ superior din Moldova”, în Mitropolia Moldovei
și Sucevei 47/5-6 (1971), p. 361-374; 48/9-12 (1972), p. 775-778; 50/5-6 (1974), p. 353-367;
Indrecan, Cultura bisericească, p. 49-52.
82
Paul de Alep, Jurnal de călătorie, p. 184-185.
83
Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Editura Trinitas, Iași,
20063, p. 19.

411
 84
Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la Istoria Românilor, Documente
grecești, vol. XIV, Partea I (1320–1716), București, 1915, p. 139 [Documentul 240 (CCXL)].
85
Ibidem, p. 143 [Documentul 241 (CCXLI)].
86
Paul de Alep, Jurnal de călătorie, p. 173.
87
N. Cartojan, Istoria literaturii române vechi, București, 1980, p. 152.
88
V. Georgescu, Ideile politice și iluminismul în Principatele române, 1750–1831,
București, 1972, p. 161.
89
Eremia, Vasile Lupu, p. 157. Vasile Lupu a avut în vedere realizarea unei uniuni
dinastice, adică unirea celor trei Țări Române sub conducerea unei singure familii domnitoare,
ceea ce explică, într-un fel, dorința lui de a-și instala fiul Ioan ca domn la Târgoviște,
reprezentând una dintre formele feudale ale înfăptuirii unității politice a poporului român
(Indrecan, Cultura bisericească, p. 69-70, 72).
90
Vezi Eremia, Vasile Lupu, p. 155.
91
Eremia, Vasile Lupu, p. 157.
92
V. Drăguț, Arta gotică în România, București, 1979, p. 342. În același timp, domnul
Matei Basarab a ctitorit și el o biserică la Soveja, în Moldova, care nu se mai păstrează
[Adrian Ignat, „Relațiile dintre Țara Românească și Moldova în timpul mitropolitului
Varlaam”, în Răspuns împotriva Catehismului calvinesc – operă misionară și apologetică
a Ortodoxiei românești în veacul al XVII-lea – 370 de ani de la tipărirea lui la Târgoviște,
Editura Arhiepiscopiei Târgoviștei, Târgoviște, 2015 (în continuare: Răspuns împotriva
Catehismului calvinesc – operă misionară), p. 269].
93
După unii cercetătorii (I. Ionescu, Mircea Păcurariu), acest Sinod a avut loc la
Iași, în luna februarie a anului 1645, când se afla la Iași atât mitropolitul Kievului Petru
Movilă, cât și mitropolitul Țării Românești Teofil, pentru cununia fiicei lui Vasile Lupu,
Maria, cu principele lituan, dar de lege calvină, Ianusz Radziwill. Acestora s-a alăturat
și mitropolitul Transilvaniei Ilie Iorest, care se afla retras la mănăstirea Putna, iar unul
dintre motivele înlăturării lui din scaunul mitropolitan de la Alba Iulia a fost opoziția lui la
tipărirea Catehismului calvinesc (Prisaca, 1642) și răspândirea acestei cărți printre românii
transilvăneni. Pentru alte detalii vezi Păcurariu, Mitropolitul Varlaam, p. 41-42; Croitoru,
Sinodul de la 1645, p. 607-608. În literatura de specialitate se întâlnește și ipoteza că Sinodul
de la 1645 a fost ținut la mănăstirea Secu (Udișteanu, Popas, p. 46, nota 100) sau la Suceava
[Vasile Miron, „Răspuns împotriva Catehismului calvinesc, o pavăză a Ortodoxiei românești
în lupta contra protestantismului”, în Biserica Ortodoxă Română 70/7-9 (2002), p. 457].
94
Pentru textul acestei cărți vezi Varlaam, Opere. Răspuns împotriva Catihismusului
calvinesc, ediție critică, studiu filologic și studiu lingvistic de Mirela Teodorescu, București,
1984; reprodus în idem, Opere, I, Chișinău, 1991, p. 433-525; Răspuns împotriva
Catehismului calvinesc – operă misionară, p. 307-346.
95
Locului tipăririi acestui Răspuns rămâne o problematică deschisă în cultura
românească. Deși cercetători de prestigiu (Dan Simonescu, Liviu Onu, Mirela Teodorescu)
susțin tipărirea la mănăstirea Dealu, lângă Târgoviște, alții, de același calibru intelectual
(Dionisie Udișteanu, Mircea Păcurariu), sunt de părere că s-a tipărit la Iași, sub directa
supraveghere a mitropolitului Varlaam și a lui Sofronie Pociațki, conducătorul tipografiei
domnești, vezi M. Păcurariu, op. cit., p. 42; Udișteanu, Popas, p. 45.
96
Varlaam, Predosolovie cătră creștinii de(n) Ardeal, f. II v; BRV, IV, p. 192.
97
Varlaam, Predosolovie cătră creștinii de(n) Ardeal, f. II r-v; BRV, IV, p. 192.
98
Pentru prezentarea Răspunsului vezi Ioan Lupaș, „Mitropolitul Varlaam al Moldovei
1632–1653”, în idem, Studii, conferințe și comunicări istorice, II, Cluj, 1940, p. 276-280;

412
Nicolae Chițescu, „Trei sute de ani de la Răspunsul la Catehismul calvinesc a lui Varlaam
al Moldovei, în Biserica Ortodoxă Română 63/11-12 (1945), p. 618-638; Teodor Bodogae,
„Mitropolitul Varlaam ca teolog”, în Mitropolia Moldovei și Sucevei 33/10-12 (1957), p.
783-790; Vasile Miron, op. cit., p. 454-465; Croitoru, Sinodul de la 1645, pp. 604-654; Ion
Marian Croitoru (I. I. Croitoru), „Sinodul de la 1645”, în Răspuns împotriva Catehismului
calvinesc – operă misionară, p. 177-259.
99
Varlaam, Carte românească, f. I r; BRV, I, p. 137. De pildă, referitor la menționarea
aceleași fapte de mecenat a domnului Vasile Lupu pentru Șapte Taine a Besearecii vezi BRV,
I, p. 147, iar pentru Cartea românească de învățătură de la pravilele împărătești și de la alte
giudeațe vezi BRV, I, p. 156. Despre faptul că Vasile Lupu a finanțat toate cărțile tipărite la
Iași vezi și Papacostea-Danielopolu – Demény, Carte și tipar, p. 87.
100
Varlaam, Carte românească, f. I v; BRV, I, p. 139.
101
Deși prelucrarea conținutului cărți este atribuită cel mai frecvent lui Eustratie
logofătul, în literatura de specialitate, totuși, nu trebuie exclusă ipoteza conlucrării lui cu
Sfântul Varlaam. Pentru mai multe detalii vezi Iulia Mazilu, „Studiu filologic”, în idem
(editor), Șeapte taine a besearecii, Iași, 1644, ediție critică, notă asupra ediției și studiu
filologico-lingvistic de ..., cuvânt înainte de Eugen Munteanu, Iași, 2012 (în continuare:
Șeapte taine a besearecii, Iași, 1644, ediție critică), p. 16-19.
102
Varlaam, arhiepiscop și mitropolit al Suceavei, Cu mila lui Dumnedzău, Ioan Vasilie
Voievoda, domnul Țărâi Moldóvei, în Șeapte Taine a Besearecii, Iași, 1644, p. IV-V (în
Șeapte taine a besearecii, Iași, 1644, ediție critică, p. 175-176); BRV, I, p. 149.
103
Șeapte Taine a Besearecii, Iași, 1644, p. 5; Șeapte taine a besearecii, Iași, 1644,
ediție critică, p. 177.
104
Vasilie Voievod, Cuvânt împreună cătră toată semențiia romenească, în Varlaam,
Carte românească, f. II r; BRV, I, p. 139 (în continuare: Vasilie Voievod, Cuvânt împreună).
Acest Cuvânt este atribuit domnului Vasilie Voievod chiar de către mitropolitul Varlaam
în Cuvântul său cătră cetitoriu, vezi Varlaam, Carte românească, f. III v (în continuare:
Varlaam, Cuvânt cătră cetitoriu); BRV, I, p. 140. Eustratie logofătul se adresează și el către
toți ceia ce sâmt creștini pravoslavnici, vorbitori de limbă română, astfel încât oricine va
citi să înțeleagă, în Predoslovia lui la Pravilele împărătești sau Cartea românească de
învățătură de la pravilele împărătești și de la alte giudeațe [idem, Toți ceia ce sâmt creștini
pravoslavnici, cine va ceti ca să înțeleagă, în Carte romînească de învățătură 1646, ediție
critică, București, 1961, p. 37 (în continuare: Eustratie, Toți ceai ce sâmt creștini) ; BRV, I,
p. 156)].
105
Vasilie Voievod, Cuvânt împreună, f. II r; BRV, I, p. 139.
106
Vasilie Voievod, Cuvânt împreună, f. II r; BRV, I, p. 139.
107
Varlaam, Cuvânt cătră cetitoriu, ff. III r-v; BRV, I, p. 139-140.
108
Varlaam, Cuvânt cătră cetitoriu, f. III r; BRV, I, p. 139-140.
109
Varlaam, Cuvânt cătră cetitoriu, f. III v; BRV, I, p. 140.
110
Varlaam, Predosolovie cătră creștinii de(n) Ardeal, f. I r; BRV, IV, p. 191.
111
Varlaam, Predosolovie cătră creștinii de(n) Ardeal, f. I r; BRV, IV, p. 191.
112
Varlaam, Predosolovie cătră creștinii de Ardeal, f. I r; BRV, IV, p. 191. Sfântul
Varlaam argumentează folosul unității de un neam și de o credință prin exemplul lui Moise,
care a dorit această unitate decît să aibă altă cinste și mărire [Varlaam, Predosolovie cătră
creștinii de(n) Ardeal, f. IV v; BRV, IV, p. 193].
113
Varlaam, Predosolovie cătră creștinii de(n) Ardeal, f. I v; BRV, IV, p. 191.
114
Varlaam, Predosolovie cătră creștinii de(n) Ardeal, f. III v; BRV, IV, p. 192.
115
Varlaam, Predosolovie cătră creștinii de(n) Ardeal, ff. I v - II r; BRV, IV, p. 191.

413
 116
Varlaam, Predosolovie cătră creștinii de(n) Ardeal, ff. I v - II r; BRV, IV, p. 191.
117
Dintre aceste, două sunt subliniate direct de către Sfântul Varlaam: una: pentru să
puteți sta împotrivă când va fi vreame de nevoie; alta: pentru ca să vă aflați întru învățăturile
pravoslaviei întăriț ca nește stâlpi neplecați și neclătiți [Varlaam, Predosolovie cătră creștinii
de(n) Ardeal, f. III v; BRV, IV, pp. 192-193]. Acestora se pot adăuga și multe altele, pe care
Sfântul Varlaam le-a presărat în Cuvântul său cătră creștinii de Ardeal, precum: dorința de a
fi arătate strâmbătura și tâlcul cel rău al ereticilor, care tâlcuiesc rău și strâmbadză Scriptura
Svântă... pre voia și pre volniciia lor cum vor; încurajarea pentru faptul că nici unul de voi
cărțile ceale ereticești și dăscăliia și învățătura lor în număr nu le socotiți etc. [Varlaam,
Predosolovie cătră creștinii de(n) Ardeal, ff. III r; BRV, IV, p. 192].
118
Varlaam, Predosolovie cătră creștinii de(n) Ardeal, f. V r; BRV, IV, p. 193.
119
Pentru ediția critică vezi Carte romînească de învățătură 1646, București, 1961; o
primă referință la această lucrare este mai sus, la nota 104.
120
Eustratie, Toți ceai ce sâmt creștini, p. 37-38; BRV, I, p. 157.
121
Eustratie, Toți ceai ce sâmt creștini, p. 38; BRV, I, p. 157-158.
122
În literatura de specialitate a fost consacrată și formularea Cazania lui Varlaam, deși
termenul Cazania duce mai degrabă la pluralul slavonescului Kazanije, Kazanija, și s-ar
traduce Cazaniile.
123
Papacostea-Danielopolu – Demény, Carte și tipar, p. 89.
124
Se afirmă că limbile de predare la acest Colegiu au fost slavonă, latină, greacă și
română, vezi Andrei Eșanu, op. cit., p. 166.
125
Scarlat Porcescu, op. cit., p. 205.
126
Dumitru Radu, op. cit., p. 130; vezi și V. Cândea, „Popor, cultură, aspirații seculare”,
în Magazin istoric 2/10 (1968), p. 2-3.
127
Florian Dudaș, Cazania lui Varlaam în Transilvania, Editura de Vest, Timișoara,
2005, p. 9.
128
Vezi ibidem, p. 10-11.
129
V. Cândea, op. cit., p. 3.
130
Despre tradițiile populare pe care le aveau românii în timpul lui Vasile Lupu vezi
Nelu Zugravu, «Mărturii despre „Creștinismul popular” în Moldova lui Vasile Lupu», în
Anuarul Institutului de Istorie „A. D. Xenopol” XXXI (1994), p. 25-34.
131
Chiaburu, Carte și tipar, p. 357-358.
132
Indrecan, Cultura bisericească, p. 66.
133
În acest sens, Paul de Alep consemna, despre Vasile Lupu, că își alesese numele de
Vasile, dintre cei prăznuiți [ca Sf. Trei Ierarhi], și nu Grigorie sau [Ioan] Gură-de-Aur, fiindcă
acesta era numele „celui Mare”. La fel sunt [botezați] mii de oameni în Țara Moldovei și a
Valahiei (Paul de Alep, Jurnal de călătorie, p. 173).
134
N. Iorga vine cu completarea că Lupu nu vrea să domnească subt numele său de
boier și sfătuit de Cantacuzini, el caută în istoria Bizanțului numele unui mare orânduitor,
așezător de țară, dătător de legi: al lui Vasile I-iu, și-l împrumută, adică al lui Vasile I
Macedoneanul [Iorga, Vasile Lupu, p. 211-212; vezi și Indrecan, Cultura bisericească,
p. 67; C. Rezachevici, „Vasile Lupu – o domnie frământată de țeluri înalte”, în Istoria
Românilor, V, p. 138 (în continuare: Rezachevici, Vasile Lupu)]. După Dumitru Năstase,
motivul alegerii de către Lupu Coci a numelui de Vasile, pe care îl va purta de la înscăunarea
sa, constă în relația dintre numele de Vasile și termenul de „vasiléfs (βασιλεύς), adică
împărat, cu alte cuvinte, numele „Vasile” reprezintă mai degrabă o criptogramă imperială
care provine din termenul menționat. Prin urmare, în titulaturile lui Vasile Lupu și ale fiului

414
său Ștefăniță, „Vasile” devine un fel de nume-titlu, semnificând, dacă nu împărat, oricum
împărătesc [idem, „Coroana împărătească a lui Vasile Lupu”, în Anuarul Institutului de
Istorie „A. D. Xenopol” XXXI (1994), p. 48]. Așadar, deși nu se poate preciza cu exactitate
când anume marele vornic Lupu Coci, fiul agăi Nicolae Coci, și-a luat numele de Vasile, nu
este exclus ca acest lucru să se fi petrecut în a doua jumătate a lunii decembrie 1633, când
el a primit, probabil, domnia Moldovei chiar la Constantinopol. După o ședere de câteva
luni în capitala Imperiului Otoman, între sfârșitul anului 1633 și începutul celui următor,
el a plecat la Iași, unde ar fi ajuns, iarăși probabil, la 17 aprilie 1634 [Ștefan S. Gorovei,
„Când a primit Lupu vornicul domnia Moldovei?”, în Anuarul Institutului de Istorie „A.
D. Xenopol” XXXI (1994), p. 7-8] sau înainte de 26 aprilie 1634, primind ungerea și
încoronarea la 27 aprilie 1643 [Rezachevici, Vasile Lupu, p. 138 (a se vedea mai ales nota
1, unde Rezachevici face o corectare a interpretării textului analizat de către Gorovei, în
studiul citat mai sus)]. În acest context, poate să fie îndreptățită părerea conform căreia Lupu
Coci și-a luat numele de Vasile la Constantinopol, în momentul în care a primit domnia
de la Poartă, în a doua jumătate a lui decembrie 1633 (Ștefan S. Gorovei, op. cit., p. 7-8;
Rezachevici, Vasile Lupu, p. 137; Rezachevici, Instituțiile statului, p. 517), eveniment care
trebuie să fi fost însoțit și de ungerea lui ca domn chiar din partea patriarhului Chiril Lucaris
(octombrie 1612, 4 noiembrie 1620 – 12 aprilie 1623, 22 septembrie 1623 – 4 octombrie
1633, 11 octombrie 1633 – 25 februarie 1634, aprilie 1634 – martie 1635, martie 1637 – 20
iunie 1638), după un tipic specific alegerilor de domni nu în țară, ci la Constantinopol, și
desfășurat în nu mai puțin de 18 etape. În cadrul acestor etape este cuprinsă și prezența
domnului în biserica cea mare a Patriarhiei Ecumenice din Fanar, unde patriarhul rostea
asupra domnului, aflat în Sfântul Altar, rugăciunile care se citeau odinioară la încoronarea
Împăraților și îl ungea cu sfântul mir (Dimitrie Cantemir, Principele Moldovei, Descrierea
stării de odinioară și de astăzi a Moldovei, vol. II, studiu introductiv, notă asupra ediției și
note de Valentina și Andrei Eșanu, traducere din limba latină și indici de Dan Slușanschi,
Institutul Cultural Român, București, 2007, p. 215; Croitoru, Ortodoxia, pp. 123-124; despre
cele 18 etape vezi Rezachevici, Instituțiile statului, p. 550-552). Când noul domn ajungea
în capitala țării, el avea parte, după mărturia lui Dimitrie Cantemir, de aceleași ceremonii
bisericești, păstrate din vechime, care se desfășurau în catedrala Mitropoliei (idem, op.
cit., p. 221), primind ungerea și încoronarea din partea mitropolitului țării (Rezachevici,
Instituțiile statului, p. 551-552), ceea ce reprezenta o confirmare a numirii și a ungerii ca
domn pe care le primise la Constantinopol. Sunt de părere că tocmai evenimentele primirii
domniei și ungerii la Constantinopol trebuie să fi avut o mare influență asupra lui Vasile
Lupu, care se considera un fel de urmaș al împăraților bizantini și protector al Ortodoxiei
de pretutindeni, urmând, în fapt, politica ultimilor împărați Paleologi din veacul al XV-lea,
venirea sa la domnie și întreaga politică externă bazându-se aproape exclusiv pe sprijinul
Porții otomane (Rezachevici, Vasile Lupu, p. 138). De altfel, aceleași evenimente explică
și laudele adresate lui Vasile Lupu din partea ierarhilor greci din Imperiul Otoman, care
l-au numit, într-o scrisoare solemnă din 1648, domn preabinecredincios, ca unul ce ține
locul și chipul împăraților preadreptmăritori și sfinți / ὡς αὐθέντης εὐσεβέστατος, ὡς τόπον
καὶ τύπον ἐπέχων τῶν ὀρθοδοξωτάτων καὶ ἁγίων βασιλέων [Dumitru Năstase, „Coroana
împărătească a lui Vasile Lupu”, în Anuarul Institutului de Istorie „A. D. Xenopol” XXXI
(1994), p. 46].

415